Cap. I.

Tradiţii ale diplomaţiei româneşti până în secolul al XVIII-lea

Relaţiile internaţionale în care s-au angajat românii prin structurile lor politico-statale de-a lungul epocii moderne reprezintă o parte componentă esenţială a istoriei generale româneşti în perioada de timp menţionată şi care, pe scara devenirii noastre istorice se întinde între mijlocul secolului al XVIII-lea şi anul de fast general românesc 1918, anul când s-a pus capăt primului război mondial dar a înregistrat şi înfăptuirea unităţii noastre naţionale depline. Facem însă menţiunea, referindu-ne la „graniţa” temporală de început al relaţiilor externe în evul modern, respectiv mijlocul secolului al XVIII-lea, că şi cursul acestui „palier istoric” ce ţine de acela al istoriei generale a înaintaşilor noştri îşi are originea nemijlocită în istoria medievală a diplomaţiei româneşti cu toate împlinirile şi neîmplinirile ei. Sigur, pentru a demonstra acest adevăr, pe care-l considerăm indubitabil, n-o să facem acum şi în cadrul acestui curs universitar, o retrospectivă, fie şi foarte succintă, privind diplomaţia românească medievală, dar câteva repere, însoţite şi de unele consideraţii, este necesar a fi evocate şi, respectiv, să fie formulate ca atare. Altfel spus, în istoria diplomaţiei româneşti premergătoare epocii moderne pot fi distinse două faze sau, poate, chiar trei faze. O primă fază s-ar întinde în timp din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi până către mijlocul secolului al XVI-lea de-a lungul căreia în principal Ţara Românească şi Moldova s-au putut afirma diplomatic sub steagul neatârnării, cu o activitate de sine stătătoare, subsumată luptei pentru afirmarea suveranităţii lor. Cele două state din spaţiul istoric românesc extracarpatic au ajuns şi au fost în situaţia ce le-a permis exercitarea deplină a prerogativelor şi funcţiilor unor state de sine stătătoare în planul relaţiilor dintre popoare. Iar pe măsura consolidării lor interne s-a putut exprima din ce în ce mai viguros şi practica diplomatică subsumată menţinerii stării de neatârnare cu care domnii celor două ţări s-au confruntat chiar de la începuturile lor istorice în evul mediu,1 această tendinţă putând fi surprinsă şi în spaţiul românesc intracarpatic cu câteva secole mai devreme când au debutat relaţiile româno-maghiare.2 Se poate, credem, face şi sublinierea că această practică diplomatică a devenit treptat o constantă a vieţii istorice româneşti, la ieşirea ei în evidenţă contribuind cu un rol, am zice determinant, poziţia geopolitică a spaţiului ocupat de poporul român. Această poziţie punând în evidenţă, pe de o parte, situarea românilor ca popor într-o zonă marcată de cele trei componente naturale: Marea Neagră. Dunărea, lanţul Munţilor Carpaţi, iar, pe de altă parte, că s-au aflat, ca şi în prezent, la „zona de contact” euro-afro-asiatică unde de-a lungul timpurilor a fost o efervescenţă istorică mult mai intensă decât în multe alte părţi ale Europei sau, să zicem, chiar ale Planetei. În al doilea rând e de făcut menţiunea că din zorii epocii medievale, mai precis ai structurilor statale ce s-au închegat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, acestea au fost înconjurate de state puternice cum au fost Imperiul bizantin, Imperiul mongol3, regatele Ungariei şi Poloniei cărora acestora din urmă li s-a adăugat Imperiul otoman după cucerirea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice. În acelaşi context general istoric, este de precizat, pentru amintita perioadă istorică (secolul XVI-mijlocul secolului al XVI-lea), că poate fi invocată ideea conform căreia nu întotdeauna când vorbesc armele tac diplomaţii şi invers, când vorbesc diplomaţii tac armele, întrucât, aşa cum scriau nu demult doi istorici români de la Chişinău, „în cele mai grave împrejurări forţa militară era „armonios” îmbinată cu „forţa” diplomaţiei, ambele jucând un rol esenţial întru apărarea independenţei”,
4

Ştefan cel Mare, spre exemplu, cu forţa

sa militară, între 40.000 şi 60.000 luptători, „a devenit pentru toate puterile Europei Centrale şi Răsăritene un duşman de temut şi un aliat dorit”, cred unii istorici precum Şerban Papacostea, alţii se întreabă, făcând o abstracţie de factură teribilistă de orice conţinut al tradiţiei istorice ţesute în jurul marelui voievod, dacă acesta a luptat ori nu între altele şi pentru apărarea creştinătăţii. Oricum, în această fază, politica externă era apanajul domnului, care avea dreptul de război şi de pace, ca şi dreptul de a încheia alianţe, Dimitrie Cantemir lăsându-ne această mărturie cu referire directă la urmaşii lui Dragoş Vodă: „Succesorii acestuia purtară domnia, câştigată parte prin dreptul de moştenire, parte prin alegerea de către cei mari, o purtară cu atâta autoritate, încât în privinţa strălucirii şi întinderii
1

Cf. Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României, partea a II-a, Bucureşti, 1992, p.91-130; a se vedea şi Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.262-287. 2 Ioan Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996. 3 Vezi, de pildă, Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993. 4 Ion Iarcuţki, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti (Din istoria diplomatică a încheierii Tratatului de pace ruso-turc din 16/28 mai 1812), Editura „Ştiinţa” Chişinău, 1992, p.7.

1

stăpânirii nu erau mai prejos decât alţi principi creştini, dar nici unul dintre aceştia n-ajungea la atâta putere şi la mai mari drepturi asupra supuşilor lor.Nu le lipsea nici o superioritate a puterii supreme, cu care se mândresc principii cei mari. Afară de Dumnezeu şi sabia lor nu recunoşteau pe nimeni superior în ţară, iar în afară nu erau legaţi de nici un principe sub nume de feudă sau de fidelitate: războiul, pacea, viaţa, moartea şi bunurile tuturor locuitorilor depindeau de voinţa lor şi de toate acestea puteau dispune după voinţă pe drept sau pe nedrept fără să se poată împotrivi cineva”.1 Sigur, aici, probabil, ar fi de adăugat că, totuşi, în perioada de timp a epocii medievale la care ne referim, secolul al XIV-lea - mijlocul secolului al XV-lea, valabilitatea actelor de politică externă decurgea nu numai din voinţa domnului, ci şi din ceea ce era acord al marilor boieri care ocupau dregătoriile de frunte ale ţării, academicianul Dan Berindei2 invocând în acest sens mai întâi faptul că la 1387, spre exemplu, când Petru Muşat a depus jurământ de vasalitate regelui polon la Liov, l-a făcut împreună cu un grup de boieri.3 Apoi, în 1450, când Bogdan al II-lea a încheiat un act de închinare faţă de Iancu de Hunedoara, omagiul îl aducea împreună cu „căpitanii noştri, boierii noştri; oştile noastre, sfatul nostru şi întreaga ţară a noastră”.4 Iar practica aceasta era întru totul similară şi în Ţara Românească de vreme ce prin actul de credinţă dat regelui Ungariei şi braşovenilor în 1517 de către Neagoe Basarab se precizează că, în afara sigiliului domnesc, figurează „şi peceţile boierilor domniei mele, pentru ca să stea neclintite, cu credinţă”.5 Rolul boierilor avea, în timp să fie diminuat. Cea de-a doua fază a diplomaţiei româneşti medievale este cuprinsă în timp de la mijlocul secolului al XVI-lea şi până la începutul veacului al XVIII-lea când, atât în Moldova, cât şi în ţara Românească avea să se producă o importantă schimbare în fizionomia regimului lor politic o dată cu instituirea domniilor turco-fanariote. Este perioada istorică în cursul căreia prerogativele Ţărilor Române în domeniul relaţiilor externe au fost limitate de către Poarta otomană pe calea forţei, a diverselor presiuni şi chiar a unor ingerinţe directe. Treptat, diplomaţia românească medievală nu s-a mai putut exprima întru totul de sine stătătoare cu excepţia unor momente şi cu precădere în secret. Altfel, la maniera deschisă s-a transformat într-un instrument supus autorităţii despotice a Instanbulului. Important şi cu adevărat esenţial pentru perioda cuprinsă între mijlocul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVIIIlea a rămas un fapt sau mai bine zis o realitate, aceea că Principatele Române şi-au putut păstra autonomia, a fost uneori redusă, chiar drastic, dar niciodată desfiinţată.6 Altfel spus, în ciuda limitărilor, nu de puţine ori semnificative, poziţia Ţărilor Române, inclusiv Principatul Transilvaniei, ca subiect de drept internaţional a fost salvgardată,7 înseşi „instituţiile diplomatice româneşti au fost menţinute şi chiar dezvoltate”, în aprecierea lui Dan Berindei. O dovadă este că în cadrul cancelariei domneşti, spre exemplu, cea a lui Vasile Lupu, a fost creat un „departament” de relaţii externe cu prezenţa unor dieci pentru limbile latină, greacă, turcă, tătară, polonă şi ungară iar cea a lui Constantin Brâncoveanu pentru limbile italiană, latină, germană, polonă, greacă şi turcă. Exista, de asemenea, un dregător specializat numit postelnic, om de încredere totală al domnului, termenul ca atare însemnând „păzitorul patului domnesc”, conform Cronicii lui Macarie, sau „dvorbitoriu înaintea domnului” conform lui Misail Călugăru ori „tălmaciu de limbi străine” cum îl regăsim menţionat în opera lui Grigore Ureche.8 Postelnicia a devenit în secolul al XVII-lea o instituţie foarte importantă şi, probabil, foarte vizibilă de vreme ce şi Miron Costin în a sa Poema polonă a făcut referiri, chiar pe larg, la aceasta, definind cu rigoare rolul deosebit al dregătorului aflat în fruntea ei: „Postelnic mare, scrie cronicarul, adică mareşal, numit astfel de la posciel (aşternut) pentru că are voie să intre la domn chiar dacă nu este încă îmbrăcat şi are voie să intre chiar dacă nu ar fi chemat, ceea ce nu se cuvine nimănuia altuia. Poartă un baston în întregime ferecat cu argint. Judecă toată curtea domnească: pe aprozi, pe curieri şi pe turci. Pârcălăbia de Iaşi ţine de dânsul”.9 Este drept că pe măsură ce sub deja amintitele presiuni ale Porţii otomane asupra Ţărilor Române atribuţiile de politică externă treptat s-au diminuat, şi instituţia postelniciei şi-a pierdut în aceeaşi măsură din însemnătate astfel că pentru Ţara
1 2

Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Gheorghe Adamescu, Bucureşti, f.a., p. 36. Dan Berindei, Din istoria începuturilor diplomaţiei româneşti moderne, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p.6-7. 3 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti îaninte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932, p.599-603. 4 I.C. Filitti, Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, Bucureşti, 1935, p.9. 5 Grigore C. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul. 1342-1603., Bucureşti, 1931, p. 262-264. 6 Pentru detalii a se vedea Mihai maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în evul mediu, Bucureşti, 1993. 7 Vezi consideraţiile lui Florin Constantiniu, De la Mihai Viteazul la fanarioţi: observaţii asupra politicii externe româneşti în „Studii şi materiale de istorie medie”, vol. 8 (1925). 8 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1955, p. 70. 9 Miron Costin, Opere, ediţia P.P. Panaitescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 238.

2

Românească, spre exemplu, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, un călugăr catolic a putut constata că dregătoria de postelnic deja decăzuse, acesta subliniind că „mai înainte era o dregătorie de mare demnitate, onoare şi folos”. Cât priveşte atribuţiile pe care le mai avea postelnicul, acesta trebuia „să introducă pe toţi oamenii cei mari la principe” şi că „el determină audienţa principelui”; avea şi şase subalterni pe care domnul îi trimitea „la persoane însemnate sau să le aducă la dânsul, sau să le facă cunoscute voinţa şi bunăvoinţa lui”.1 În sfârşit, legat de instituţia posteliniciei şi mai ales locul şi rolul postelnicului, să mai menţionăm mărturia lui Dimitrie Cantemir care îl prezintă pe postelnic drept „mai marele curţii” dar care n-avea „scaun” în Sfatul domnesc. Putea participa însă la dezbateri ca unul care era „foarte des chemat fie prin acordul celorlalţi, fie din porunca domnului” el având menirea de a convinge pe membrii de drept ai Sfatului „să hotărască cât mai repede despre nevoile ţării şi după voinţa domnului”; face şi precizarea că marele postelnic îi avea în subordine pe curteni şi pe beşlii adică soldaţii care însoţesc pe trimişii „către Constantinopol şi Crimeea”.2 În cea de a treia fază a diplomaţiei româneşti medievale (începutul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea), după ce Transilvania a fost inclusă în graniţele Imperiului habsburgic (1687-1688) iar în Principatele Române, Moldova şi Ţara Românească, au fost instituite regimurile turco-fanariote, prima şi-a pierdut calitatea de subiect în relaţiile internaţionale iar Moldova şi Ţara Românească n-au mai putut beneficia de atu-uri, fie şi foarte mici, în relaţiile externe, dincolo de exigenţele ce le-au fost impuse de către Poarta otomană. Ba, mai mult, raportate la cadrul de ansamblu al relaţiilor dintre Imperiul otoman, pe de o parte, Rusia şi Austria, pe de altă parte, Principatele Române şi-au pierdut calitatea/ipostaza de subiect al relaţiilor internaţionale, devenind, în special, obiect al raporturilor dintre amintitele puteri europene3 cărora li s-au adăugat şi altele, adică Marea Britanie, Franţa şi Prusia. Este ceea ce Dimitrie Cantemir, spre exemplu, observa cu multă forţă de pătrundere a realităţii istorice concrete când scrie în Descriptio Moldaviae că „puterea de a începe războiu şi a face pacea, a lega alianţe şi a trimite soli cu trebuinţa răpublicului pre la stăpânirile de prin preajmă s-au poprit stăpânitorilor Moldaviei”4 şi realitatea era întru totul similară şi în Ţara Românească. Apoi, legăturile cu Poarta, în plan diplomatic, domnitorii români le realizau prin intermediul unor agenţi specializaţi numiţi capuchehăi5 şi chiar în cadrul acesta din ce în ce mai limitat, îndeosebi până la instaurarea regimului fanariot, domnitorilor, conform observaţiei datorate aceluiaşi Dimitrie Cantemir, „li s-au îngustat toată volnicia şi mai tot aceeaşi putere cari avea[u] ei şi mai înainte: a pune pravile, a pedepsi pe supuşii lor, a face boieri sau a le lua boieria, a arunca biruri, încă şi a pune arhierei împreună şi altele de acestea”.6 Ca statut juridic internaţional, Principatele Române, ca ele şi Transilvania în epoca Principatului (1541-1688), erau tributare Porţii otomane, păstrându-şi o neatârnare condiţionată, cu autonomie internă, domnitori sau principe aleşi dintre boieri şi confirmaţi de către Poartă, administraţii de stat pe un teritoriu distinct care nu forma corp comun cu cel otoman nici măcar din punct de vedere vamal, turcilor fiindu-le interzise achiziţionarea de bunuri imobiliare, practicarea cultului musulman, ocuparea armată a teritoriului românesc etc. în timp ce legile otomane n-aveau nici o autoritate în Ţările Române iar românii se bucurau în Turcia de imunităţi asemănătoare cu cele ale supuşilor statelor suverane7. Şi toate aceste atu-uri Principatele Române ca şi Transilvania ca principat până în 1688 şi le-au păstrat deşi erau socotite, nu doar la Instanbul, ca fiind „provincii otomane”. De menţionat că un regim similar mai avea în Europa de sud-est Dubrovnicul (Raguza) şi că, deşi, în timp, Imperiul otoman s-a extins cu mult mai la nord de Peninsula Balcanică (Paşalâcul de la Buda sau în nordul Mării Negre până la Hotin, cotropind inclusiv Bugeacul cu cetăţile Akkerman (Cetatea Albă), Chilia etc. plus raialele Giurgiu, Turnu şi Brăila, totuşi Dunărea a continuat să fie considerată graniţă despărţitoare între Imperiul otoman şi Principatele Române. Asta, probabil, şi pentru că religia islamică a jucat un rol deosebit în politica Imperiului otoman, un autor turc din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Huseyn Hesarfenn, sintetizând acest aspect prin cuvintele: „toate afacerile de stat se bazează pe religie. Religia este tulpina iar statul este asemenea ramurilor ei”.8 Iar Poarta otomană a ţinut la respectarea acestui statut, exercitându1 2

Apud Dan Berindei, op. cit., p. 11. Dimitrie Cantemir, op.cit., Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 201. 3 Ion Ircuţki, Vladimir Mischevca, op. cit., p. 8-9. 4 Dimitrie Cantemir, op. cit. 5 Aurel Golimas, Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porţii către Moldova până la 1829, Iaşi, 1943. 6 Dimitrie Cantemir, op. cit. 7 Ion Iarcuţki, Vladimir Mischevca, op. cit., p.9. A se vedea şi Leonid Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Editura Junimea, Iaşi, 1975, p.11-12. 8 Apud Ion Iercuţki, Vladimir Mischevca, op. cit., p. 10.

3

mai apoi a nordului Moldovei în 1775 de asemenea către Imperiul habsburgic etc. oricum ar fi. II. inclusiv Principatul Transilvaniei. experienţe amare care constituiau începuturile decăderii şi nenorocirii căzute asupra statului”. Altfel. s-au adăugat tendinţele de epuizare a forţei militare otomane. pentru explicaţii riguroase ale diferitelor evenimente europene s-a revenit adesea la „momentul” de început al decăderii Porţii otomane. puteau conchide. 4 Ca atare.680. 1976. Şi câţiva ani mai târziu. Bender şi chiar Oceakov. aceasta din urmă răspundea că nu este posibil aşa ceva. a generat o modificare a raporturilor dintre puterea centrală a imperiului şi cea locală în favoarea reprezentanţilor acesteia din urmă. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1984. Pasvantoglu Osman Paşa la Vidin. ca o consecinţă directă a numeroaselor războaie de expansiune fie în zona Europei Centrale. bazat pe principiul arendării activităţilor de strângere a impozitelor şi care. în 1815. N. Într-un asemenea context istoric pentru Principatele Române pericolul otoman a căpătat alte valenţe. p. acestea vizitând adesea teritoriul românesc prin incursiuni fie de la sud de Dunăre. p. însă o autonomie mult lezată pentru că în acest veac Imperiul otoman a fost cuprins de o criză ce afecta. Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat autonomia. diplomaţia otomană a răspuns prompt şi ferm: „este evident faptul că. deşi Principatul Moldovei este proprietatea înaltului devlet. apoi războiul din 1716-1718 dintre Austria şi Poarta otomană încheiat cu pacea de la Passarowitz (astăzi Pozarevac – oraş în Serbia) în urma căruia austriecii au ocupat Oltenia su cel din 17361 2 Valeriu Veliman. iar voievodul şi locuitorii săi sunt supuşii şi raialele lui. o dată cu sfârşitul secolului al XVII-lea. Aşa a ajuns să cedeze Transilvania şi Banatul prin tratatul de pace de la Karlowitz în favoarea Austriei. 4 Ibidem. Pasvantoglu intrând chiar în folclorul românesc.230-232. Relaţiile româno-otomane (1711-1821). în faţa unor agresiuni ale terţilor cu excepţia momentelor când n-a mai avut forţa de a se opune unor rivali mai puternici. 232. la dificultăţile interne. fie cu Austria. când. totuşi considerarea [Moldovei] drept [un] regat şi trimiterea acolo a [unui] însărcinat sub denumirea de regent vor tulbura şi vor strica regulile statului [otoman]”1. p. spre exemplu. numit iltizam. Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor. o dată cu semnarea Tratatului de pace de la Karlowitz (1699) că în 1711 a izbucnit cel dintre Rusia lui Petru cel Mare şi Poarta otomană în care s-a implicat şi Moldova lui Dimitrie Cantemir. semn indubitabil că pentru otomani epoca ofensivei nelimitate se încheiase. 5 Ibidem. Bucureşti. Bucureşti. Editura Academiei. când Rusia şi Austria solicitau Porţii otomane să acorde independenţă Serbiei. începutul declinului militar al Imperiului otoman. s-a dovedit a fi fost mai eficient dar. întâi de toate. În acest sens e de reamintit că abia s-a încheiat războiul austro-turc. chiar istoricii turci. fie mai ales în confruntări militare în zona nordică a Mării Negre pentru supunerea şi stăpânirea Poloniei şi Ucrainei şi care i-au adus doar o supremaţie de moment o dată cu pacea de la Bucsacs (Budzanov) încheiată în 1672 cu Polonia. intrând astfel în posesia Cameniţei. sistem cu ajutorul căruia impozitele erau colectate direct cu ajutorul instituţiilor abilitate ale statului. criza Imperiului otoman a coincis cu ridicarea treptată la rangul de mari puteri europene a Austriei după eşecul asediului Vienei în 1683. că mai ales războaiele de pe vremea Kopruliilor „erau. financiar. a Podoliei şi a Ucrainei vestice. Istoria turcilor. şi. de ordin economico-financiar sau ca urmare a tensiunilor sociale din cauza cărora au izbucnit din ce în ce mai multe răscoale cu caracter popular. fie dinspre Hetin. aceasta continuă să fie una intens discutată în câmpul istoriografiei şi. Acesta a fost înlocuit cu un altul. p. precum Ebu-l-Faruk. Mustafa Ali Mehmed. Pe de altă parte. fie în acelaşi timp contra ambelor imperii. 212. trecerea la defensivă devenise inevitabilă. vol. Şi în secolul al XVIII-lea. Documente turceşti. nu i se puteau acorda „privilegiile” pe care le aveau Ţara Românească şi Moldova întrucât Serbia era o provincie cucerită cu armele pe când Principatele Române erau „provincii” ce „s-au dat” prin capitulaţii şi care au fost „scrupulos observate din toate timpurile”2. devenite pretendente la ceea ce avea să se indice tot mai frecvent în epocă – „moştenirea otomană”. fusese efectiv observat de numeroase spirite ale timpului între acestea şi marele cărturar iluminist Dimitrie Cantemir. încă la începutul veacului trecut.şi obligaţia de a apăra Principatele Române. a Rusiei ţariste. p. 501. izbucnit în 1683.3 De unde şi apariţia unor conducători puternici într-o zonă de margine a Imperiului sau alta: Ali Paşa la Ianina. Franţa a avut intenţia de a instala la Iaşi un reprezentant diplomatic cu rang mai mare decât consulul. Bucureşti. mai târziu. de fapt. în schimb. Mai apoi. fiind amplificat ca urmare a capacităţii sporite de iniţiativă din partea paşalelor de margine. tot secolul al XVIII-lea fiind marcat de confruntări militare ale Porţii otomane fie cu Rusia. 1896. 4 . respectiv. structurile sale interne şi care era resimţită din ce în ce mai dureros în planul resurselor financiare ca urmare a prăbuşirii sistemului timariot.5 Cât priveşte chestiunea începuturilor declinului Porţii otomane. Iorga. devenise vizibil chiar în epocă. după trecerea la regimul domniilor fanariote. când puterea otomană de altă dată nu mai era decât o umbră istorică. Mustafa Bayraktar Paşa la Rusciuk etc. 3 Cf. în 1805. în timp.

Editura Junimea. mai ales ca urmare a intervenţiilor din ce în ce mai dese pe teritoriul Principatelor ale autorităţilor otomane de margine. 591. În plus. Poarta. Paris. să părăsească teritoriul românesc imediat ce-şi încheiau misiunea sau realizarea afacerii şi nu puteau în nici un fel să achiziţioneze proprietăţi. Pe fundalul unor asemenea evenimente şi procese istorice. hatt-i serifurile (scrieri ilustre sau autografe solemne ale sultanului). o protecţie bilaterală turco-rusă şi avea să se întindă în timp până la Pacea de la Paris ulterioară războiului Crimeii (1853-1856) când Principatele Române au fost aşezate sub regimul garanţiilor colective exercitat de cele şapte puteri ale timpului: Poarta otomană. Iaşi. vol. dovedite şi de alte documente ale timpului precum o poruncă imperială (Kukum) din 1761 ce reamintea de autonomia Ţării Româneşti şi încă într-o manieră foarte clară: „Ţara Românească. supuşii otomani puteau intra pe teritoriile Principatelor Române doar în baza unui ferman pe care erau obligaţi să-l prezinte domnului sau reprezentantului acestuia. 1988. În urma acestei păci. nimeni dintre alţii să nu calce deloc hotarele Ţării Româneşti şi ale Olteniei”. Paris (1796). de asemenea. în viaţa politică a Imperiului otoman au apărut de o manieră obiectivă preocupările pentru modernizarea societăţii.C. administrarea în Principate continua să fie realizată prin organisme proprii şi pe temeiul autonomiei legislative (lipseau Kanuname-le impuse de la Istambul).4 Iar aceste acte îşi găseau reflectarea în realitatea istorică a relaţiilor româno-otomane cu amintitele limitări. dar şi în domeniul diplomaţiei. Prusia. VI. S-au impus atenţiei în mod deosebit relaţiile cu puterile europene occidentale în ale căror capitale Poarta otomană şi-a acreditat oficii diplomatice la rang de ambasade: Londra (1713). Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 592.3 Actele juridice caracteristice pentru prima parte a acestei perioade – existenţa regimurilor fanariote – respectiv anii 1711/17161774. Cât priveşte raporturile dintre Principatele Române şi Poarta otomană.1 s-a servit de unele canale de comunicare şi informare cu vestul Europei sau cu Rusia şi Polonia ori Imperiul habsburgic intermediate de către domnii fanarioţi ai Principatelor Române instalaţi la Iaşi şi Bucureşti începând din 1711 şi. România şi Puterile Garante. respectiv. adică a legii musulmane. Pentru amănunte de ordin documentar a se vedea Veniamin Ciobanu. (Textul aparţine lui Mihai Maxim). din exteriorul relaţiilor româno-otomane. Berlin (1795). din zilele de altă dată şi până acuma.5 Formal.1739 în cursul căruia Poarta i-a avut ca adversari atât Austria cât şi Rusia. 1999. încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi. Viena (1794). Editura Enciclopedică. aşa cum s-a precizat documentar şi nu numai. se apreciază că de-a lungul veacului fanariot n-a intervenit nici o schimbare fundamentală în statutul lor juridic internaţional2 respectiv că a fost continuat statutul de protecţie tributară ( ’ahd addhimma). atingeri tot mai grave ale autonomiei. îndeosebi francezi. 1716. încheiat cu pacea de la Belgrad. sunt. 1856-1878. 6 Ibidem. respectiv al practicilor judiciare desfăşurate de către instanţele locale şi de către domn (fără prezenţa Kadiilor musulmani care judecau în baza şeriat-ului. p. a intervenit o primă modificare în statutul juridic internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti: protecţia otomană tributară unilaterală a devenit. 5 . pe lângă ahidname: beâtele (diplome de numire în funcţie a domnitorilor). 5 Ibidem. 3 A se vedea pe larg la Gheorghe Cliveti. este înregistrată separat la cancelaria/Kalem şi se interzice călcarea ei cu piciorul şi ea se bucură de libertate în toate privinţele iar supuşii şi locuitorii ei să fie liniştiţi şi fericiţi şi să-şi posede şi să-şi stăpânească proprietăţile şi pământurile şi. datorită presiunilor şi solicitărilor Rusiei. Două procese istorice totuşi au apărut şi s-au derulat: statutul domnilor a înregistrat o deteriorare gravă. iar autonomia internă a avut de suferit încălcări necunoscute până atunci. Austria.6 1 2 I. de protecţie unilaterală pe mai departe din partea Porţii otomane. Rusia. ne referim doar la Moldova şi Ţara Românească întrucât Transilvania fusese inclusă în graniţele Imperiului habsburgic. De asemenea. Role diplomatique des Phanariotes de 1700 a 1821. Oltenia a revenit în componenţa Ţării Româneşti. cu precădere a instituţiilor militare pentru care s-a făcut apel la serviciile ce puteau fi oferite de către specialişti occidentali. p. Iaşi. Filitti. o dată cu finele războiului ruso-turc din 1768-1774. Editura Junimea. 4 Istoria românilor. Marea Britanie. 1901. Franţa şi Sardinia. La toate acestea se adăugau prevederile şeriat-ului (dreptul musulman canonic) şi ale ahd-ului (legământ) din 632 emis de profetul Muhamad referitor la regimul de ’ahd al ţărilor tributare faţă de un stat musulman. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1829). Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea europeană (secolul al XVIII-lea). ordinele padişahale (Kukum) şi fetvâlele (sentinţe juridice ale şeyhul-Islâm-ului care era jurist-consultul suprem otoman. Bucureşti. 2002.

II. să unifice impozitele (ca şi în statul otoman) şi. dar nu o dată şi a Transilvaniei. chiar mai completă.. mai întâi pe calea armelor. Ibidem. cele existente ca şi altele noi. p. Ceva mai târziu. aşa cum am menţionat deja. şi pe bază de referinţe din partea unor personaje aparţinând cercului puterii. ca obiect de preocupări politico-diplomatice majore din partea Marilor Puteri europene. adică nişte simpli arendaşi. şi pe o cale şi pe cealaltă. 3 Ibidem. „cea mai lucrativă demnitate provincială din imperiu”. maximum de venituri într-un timp cât mai scurt. dar şi multe alte constrângeri izvorâte din natura relaţiilor româno-otomane. devenită încă din secolul al XVII-lea extrem de grea. numiţi dintre grecii bogaţi din Istanbul. pentru diverse personaje influente de la Istanbul. cea care. erau să obţină. nesupus legii Islamului sau care nu făcea parte din „Casa Islamului”. Acest regim. a fost aşezat principiul uti possidetis4 referitor la clauzele teritoriale conform căruia un teritoriu o dată ocupat rămâne în posesia cuceritorului. aşa cum am menţionat deja.. din când în când şi a Transilvaniei. cunoscut mai ales sub denumirea de haraci.3 În concluzie. p. chiar după includerea ei în graniţele Imperiului habsburgic. 593. a Principatelor Române din subiect al relaţiilor internaţionale în obiect al disputelor teritoriale dintre Marile Puteri înconjurătoare. mai apoi predilect pe calea diplomaţiei sau cel mai adesea. cum scrie un turcolog român. Mihai Maxim.Pentru o imagine şi mai clară. documente emise de sultan în secolele XVII-XVIII pentru protejarea contribuabililor de abuzurile dregătorilor care încălcau privilegiile fiscale locale. au căutat să imagineze o politică de alianţe cu adversari ai Porţii otomane ca în proiectele lui Şerban Cantacuzino şi mai ales ale lui Constantin Brâncoveanu. Veneţia şi Polonia. plătind ocuparea tronului cu un avans substanţial şi angajându-se a plăti obligaţiile impuse de Poartă. Proiecte ce n-aveau să mai fie posibil de conceput pe vremea domnitorilor fanarioţi. erau în fapt nişte multezim-i. în principal. pe de o parte. Tratatul de pace a fost semnat de Turcia. primeau efectiv în arendă (iltizâm) demnităţile de domni şi care în cercurile puterii de la Istanbul aceste demnităţi erau considerate. în practică. în traducere însemnând capitaţie. la un an (mukarrer-ul mic) şi la trei ani (mukarrer-ul mare). o dată cu tronurile domneşti. soldată în cele din urmă cu încheierea războiului dintre Poarta otomană şi Liga Sfântă. prin fiscalitate. Din asemenea multiple motive. interesele fanarioţilor (arendaşi sau chiriaşi ai/pe tronurile domneşti ale Ţărilor Române. se poate spune că-şi are începuturile în cursul negocierilor de pace de la Karlowitz (1698-1699). pe fondul transformării treptate a Principatelor Române. plus o diversitate de peşcheşuri (cadouri) oficiale pentru sultan. a fost sintetizat în secolul al XVIII-lea şi cu termenul de regim de andaletname („Cărţi ale dreptăţii”).1 Sigur. Austria. de fapt. 2 Argumentele ce susţin o asemenea apreciere sunt numeroase: ei încasau veniturile în sistem maktu (global şi pe cont propriu). voievozii fanarioţi. a ceea ce era autonomia Principatelor (serbestiyet=libertate) trebuie amintită şi deplina libertate religioasă. şi ne-am putea explica relativ uşor de ce voievozii români au încercat să determine o uşurare a acestei poveri. să subarendeze cât mai avantajos încasarea obligaţiilor fiscale ale contribuabililor. de care s-a uzat în dauna Porţii otomane. Cap. 370. De la Karlowitz (1699) la Belgrad (1739) Procesul istoric de transformare treptată. plăteau taxa de confirmare periodică a domniei numită mukarrer. din iniţiativa diplomaţiei habsburgice. La temeiul acestui tratat. să încerce chiar a le pune în practică după conceperea lor ca în cazul domnului-cărturar Dimitrie Cantemir. 1 2 Ibidem. dacă ar fi să luăm în considerare doar povara contribuţiilor de tot soiul aruncate asupra celor două Principate de către Poarta otomană. în „piesă” din ce în ce mai importantă a ceea ce am amintit deja. impozitul şeriat-ului. XVI. Tratativele au început în iulie 1698 şi s-a ajuns şi la finalizarea lor pe 26 ianuarie anul următor. Şi erau aşa întrucât. respectiv a problemei orientale. Documente. de regulă foşti mari dragomani. pe de altă parte. 4 Hurmuzaki. probată de lipsa locaşurilor de cult musulmane – moschei şi mescituri. supranumit şi gizya. foarte timid şi izolat chiar în timpul războiului tuco-austriac din 1716-1718. 6 . din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea asemenea proiecte aveau a încolţi în rândurile elitei politice româneşti ajunse în opoziţie faţă de regimul turco-fanariot.

Polonia. Bucharest. Cum în 1700 a izbucnit războiul Nordului împotriva Suediei.). „Dacă Providenţa. Rusia a protestat la adresa negocierilor austro-otomane pe baza principiului uti possidetis. 1699-1939. restul Croaţiei şi Transilvania. 108. Relaţiile internaţionale de la echilibru la sfârşitul concertului european (secolul XVII-începutul secolului XX).4 Şi nu numai atât. considerate la Viena ca destinate a fi incluse în zona habsburgică de interese. Corintul. p. Contribution a la question d’Orient (1741-1821). ceea ce va fi de natură în anii următori ca Moldova. eşuând mai ales în tentativa. consemnată printr-un tratat adoptat la Istanbul pe 15 iulie 1700. Petru I s-a văzut obligat să ajungă la pace cu Turcia. fiind însă obligată a renunţa la orice pretenţie asupra Moldovei. În temeiul acestui tratat Rusia obţinea Azovul. Mircea Brie.7 Raportate la Principatele Române. Leonid Boicu (coord. Simţindu-se însă epuizată în planul finanţelor iar la orizontul occidental al Vienei se prefigura conflictul cu Franţa pentru succesiunea la tronul Spaniei.n. şi-a diminuat sensibil însăşi capacitatea de iniţiativă în planul relaţiilor internaţionale. 6 Vezi Andrei Oţetea. 4 Mustafa Ali Mehmet. Prin tratatul de la Karlowitz Imepriul habsburgic a obţinut cea mai mare parte din teritoriul ungar. aşa cum s-a observat. p. în aceeaşi măsură el a marcat consolidarea treptată a Austriei şi Rusiei nu numai la hotarele Imperiului otoman ci şi în interiorul acestuia.B. 1989. pe fondul modificărilor intervenite între Marile Puteri înconjurătoare înregistrându-se. p. dată fiind starea de sănătate a lui Carol al II-lea care nu avea urmaşi iar Leopold I şi rivalul său francez Ludovic al XIV-lea aveau drepturi comparabile la moştenirea tronului regal spaniol. 3 Ioan Horga. fără a primi şi insula Creta. Iaşi. cel puţin.. 7 . Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Imperialii se temeau de o posibilă fortificare a poziţiilor Rusiei în Principatele Române. unele teritorii din Dalmaţia. care a prescris durata multor monarhii puternice. şi transformări de conţinut în raporturile înseşi dintre Moldova şi Ţara Românească. care n-a obţinut ce şi-a dorit diplomaţia ei la Karlowitz. implicit. 3 Rusia a participat şi ea la negocieri dar n-a încheiat decât un armistiţiu cu Poarta otomană pe o perioadă de 2 ani. şi-a sporit doza de slăbiciune şi. Albania şi Bosnia. de a-şi asigura pe seama Moldovei căi directe de legătură cu gurile Dunării şi Marea Neagră. 483-484. În schimb Sankt Petersburgul a reuşit să strecoare în textul Tratatului de la Istanbul dreptul de a avea un reprezentant diplomatic permanent în Capitala Imperiului otoman. Apoi. op. prin domnitorii săi să fie cel puţin un canal de comunicare cu Poarta otomană şi nu numai. p.. cât priveşte Rusia. Editura Universităţii din Oradea. şi-a extins stăpânirea pe partea vestică a Ucrainei ca şi asupra Podoliei. 249.). cucerit în 1696.244. p. a marcat sfârşitul puterii turcilor în Europa sub domnia majestăţii-voastre. depărtându-se pentru cel puţin un deceniu de „afacerile” din Europa sud-estică astfel că Moldova. tratatul de pace de la Karlowitz a marcat şi începutul unei faze noi în evoluţia situaţiei internaţionale a Principatelor Române. Austria a respins propunerile Rusiei de a continua confruntare militară. implicit. dar şi la Istanbul. nu şi dreptul de navigaţie pe Marea Neagră.declanşase războiul contra Austriei în 1683. Polonia a recuperat Cameniţa. România în relaţiile internaţionale. şi amintitele puteri. 7 Hurmuzaki. moderaţia sa nu va putea să-l dispenseze de a lua din timp măsuri pentru a nu fi un simplu spectator la împărţirea pe care o vor face între ei celilalţi principi privind rămăşiţele acestui imperiu” (subl.6 A prevăzut-o un diplomat fin precum Chateauneuf. fiindcă. 5 Ibidem. spre exemplu. ba chiar a statutului lor juridic internaţional. dincolo de consemnarea la art.13 (textul aparţine lui Veniamin Ciobanu). cit. La Karlowitz. se înregistra şi se consemna prin tratate „legiferarea pe scară internaţională a uneia din primele mari lovituri date puterii otomane”. 1 a recunoaşterii de către Poarta otomană a încorporării Transilvaniei în graniţele Imperiului hbsburgic. 1930. pe de o parte. într-o depeşă către Ludovic al XIV-lea prin care îl povăţuia să fie activ în desfăşurarea evenimentelor din estul Europei. prin creşeterea influenţei lor în mersul societăţii otomane”. 1980. Lille. „În măsura în care tratatul de la Karlowitz a însemnat limitarea tendinţei de expansiune otomană în Europa. altfel mult mai veche.2 Deşi în cursul negocierilor Poarta otomană a căutat să speculeze contradicţiile dintre adversarii ei şi a negociat cu fiecare în parte. Petru I făcând o vizită la Viena unde şi-a exprimat nemulţumirea1 că putea rămâne doar cu Azovul. – M. El dorea să anexeze la Imperiul său şi Cetatea Kerci care-i putea asigura ieşirea la Marea Neagră şi a cerut Imperialilor să continue războiul în conformitate cu prevederile alianţei ce fusese reînnoită pe 29 ianuarie 1697. aşa cum am menţionat pe larg în capitolul anterior. avea să 1 2 Robert Mantran (coord). V. Veneţia a obţinut şi ea Moreea. ambasadorul Franţei în capitala otomană.. 2006. Editura Junimea. Histoire de l’Empire Ottoman. aceasta s-a implicat în războiul Nordului cu Suedia lui Carol al XII-lea. Documente. pe de altă parte. 5 făcându-şi apariţia totodată o chestiune ce va deveni clasică: împărţirea între rivalii Instanbulului a ceea ce se va numi foarte repede moştenirea otomană. tactica nu i-a reuşit şi pe 26 ianuarie 1699 s-a ajuns la semnarea Tratatului de pace.

„anexarea şi mai apoi insturarea definitivă a Habsburgilor în Transilvania. la rândul ei. Frederic-August. servindu-se de Polonia. o dovadă în acelaşi sens constituind-o atitudinea domnilor Moldovei faţă de evenimentele din Polonia unde. spre exemplu. retragere condiţionată de partea poloneză pentru a-i reveni Cameniţa. la moartea lui Sobieski. mai mult. chiar înainte de pacea de la Karlowitz. elector de Saxa.2 Paralel cu eforturile politico-diplomatice de a menţine Transilvania în graniţele imperiale Viena s-a străduit să împiedice şi înaintarea Rusiei într-o direcţie europeană sau alta. în plan diplomatic. de ce Constantin Brâncoveanu. în 1969.403. Aşa se explică. În plus. aşa cum s-a conchis în istoriografia noastră. în 1700. fie din cele desfăşurate la Nord de Marea Neagră. Imperiul rus fiind deja întrevăzut ca adversar periculos pentru planurile ei orientale. pe care-i bănuia de colaborare secretă cu Rusia.). urmată relativ repede de acţiuni în forţă pentru a-i obliga pe români să-şi părăsească ortodoxia în favoarea catolicismului. Ba. N-a recurs la acţiunea militară care să vizeze o eventuală recuperare a Transilvaniei şi în 1706 Viena a procedat la reconfirmarea Tratatului de la Karlowitz asigurându-şi. spre exemplu.înregistreze doar unele efecte colaterale ale amintitului război. 3 Hurmuzaki. 18-19.1 Contrare demersurilor diplomatice franceze pe lângă Poarta otomană au fost intervenţiile de aceeaşi factură ale Londrei. S-a ajuns. p. mai ales de către Brâncoveanu. au fost favorizate. răscoala curuţilor din Transilvania şi Ungaria sau războiul nordic ca să se ajungă la ideea realizării unor noi alianţe. aceasta a fost amarnic deziluzionată îndeosebi la Bucureşti după anexarea Transilvaniei.3 De timpuriu. S-au adăugat. să-i oblige pe tătari să evacueze zona şi aceasta cu prilejul ratificării tratatului. în ultimă instanţă. planurile anexioniste ale Imperiilor habsburgic şi rus sau chiar ale Poloniei au devenit pentru domnii Principatelor Române din ce în ce mai clare. Concomitent cu aceste efecte colaterale. în primul deceniu al secolului al XVIII-lea exponenţii elitei politice româneşti au considerat ca preferabilă o apropiere de Rusia. fie implicaţii şi pe teritoriul Moldovei. ca şi din acţiunile militare ale Rusiei fie din cadrul războiului Nordului. Aceasta şi pe fondul îngrijorărilor existente la Istanbul legate de o posibilă consolidare a influenţei lui Petru I în Polonia. apoi. ca prin tratatele de pace de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714). A fost motivul care l-a determinat pe Brâncoveanu să-şi îndrepte privirile spre Rusia. Anglia a contribuit la sacrificarea autonomiei Transilvaniei pentru a avea concursul Imperiului habsburgic în a tranşa de partea ei conflictul cu Franţa. De asemenea. 8 . XIV. afirmă istoricul ieşean Veniamin Ciobanu. englezii s-au străduit să medieze.19.. Poarta otomană n-a 1 2 Cf. Antioh a vizat şi alte clauze existente în textul Tratatului dintre Polonia şi Poartă precum retragerea tătarilor din Bugeac. ba chiar să se poată ajunge la obţinerea independenţei în raport cu Poarta otomană. la Istanbul. cit. aceasta din urmă să facă presiuni la Istanbul ca Poarta. Pentru diriguitorii otomani menţinerea controlului lor deplin asupra Principatelor Române devenea un imperativ din ce în ce mai presant. Cât priveşte orientarea politicii externe româneşti spre Viena. pe fondul relaţiilor dintre Suedia şi Poarta otomană. în 1698. op. o dată încheiată pacea de la Karlowitz. Ibidem. p. cantonate aici după înfrângerea lui Carol al XII-lea la Poltava (1709). au fost şi alte evenimente mari din Europa precum luptele pentru succesiunea la tronul Spaniei. Transilvania să rămână în graniţele Imperiului habsburgic. precum jafurile săvârşite de trupele suedeze şi poloneze. avându-i alături pe olandezi. Urmărite atent. a respins propunerea poloneză. Leonid Boicu (coord. Şi în continuare. când Carol al XII-lea făcea eforturi să obţină implicarea Turciei în războioul contra Rusiei şi Poloniei. mai apoi. p. Antioh Cantemir ca domn al Moldovei. de rivalitatea anglo-franceză în apusul continentului”. atacurile asupra acestora venite din partea trupelor ruseşti staţionate în Polonia. acesta a cerut Istanbulului mazilirea lui Mihai Racoviţă şi Nicolae Mavrocordat. făcută prin intermediul unei delegaţii trimise la Bucureşti de August al II-lea cu solicitarea de a se permite iernarea trupelor poloneze pe teritoriul Ţării Româneşti. Constantin Brâncoveanu l-a informat şi pe Petru I în legătură cu planurile regelui polon. pentru încetarea războiului „curuţilor” astfel încât Transilvania să nu ajungă din nou sub suzeranitatea otomană. mai ales prin iniţiativele lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Ca şi la Karlowitz. a fost imposibilă desemnarea unui rege polonez şi ca urmare a intervenţiei Rusiei a fost impus ca rege un german. la rândul ei. din fapte ce au marcat ultima parte a războiului austro-turc. mai ales după izbucnirea răscoalei curuţilor în 1703 sub conducerea lui Francisc Racoczy II. o dovadă constituind-o maniera în care a fost primită de către Imperiali înfrângerea lui Petru I la Stănileşti (1711). precum cea dintre Mihai Racoviţă şi Petru I. s-a străduit să obţină mai repede evacuarea de către turci a Cameniţei pentru a putea solicita retragerea trupelor poloneze din Moldova. Atenţia Porţii otomane era focalizată şi asupra Transilvaniei pe care o pierduse prin Tratatul de la Karlowitz. în temeiul cărora să se obţină sprijin pentru ca teritoriile proprii să nu devină teatre de operaţiuni militare. Altfel spus. neutralitatea Imperiului otoman pe care acesta din urmă a respectat-o în ciuda eforturilor Parisului de a-l determina să-i atace pe Imperiali.

În aceste eforturi diplomatice Veneţiei i s-a alăturat şi Austria. Pacea s-a încheiat pe 22 iulie la Vadul Huşilor. p. prin tratatul încheiat cu ţarul la Luck. Din acest ultim punct de vedere opţiunea lui Dimitrie Cantemir era o lecţie cât se poate de clară. cu încheierea războiului din Vest provocat de succesiunea spaniolă. austriecii au solicitat Porţii otomane să le cedeze ambele Principate sub pretextul ori că erau dependente de Belgrad şi Timişoara ori că au fost cândva dependente de regatul feudal maghiar. la 13/24 aprilie 1711”. 1998. o reflectare cât se poate de clară a tendinţelor expansioniste ale Habsburgilor. op. Eugeniu de Savoia. o frână în calea expansiunii ţariste spre Balcani. evident cu propriile sale planuri legate de Moldova şi Ţara Românească.agreat această soluţie. Austriecii au avut de partea lor pe boierii munteni. el şi-a dat seama de faptul că. îndeosebi. fapt realizat. op. 1824. o posibilă şansă spre „emanciparea naţională” şi nicidecum o substituire a unei dominaţii de către o alta. De unde şi determinarea sub imepriul căreia Poarta otomană a procedat la o modificare substanţială a statutului juridic al celor două Principate prin instituirea domniilor fanariote o dată cu numirea ca domn a lui Nicolae Mavrocordat mai întâi în Moldova (1711) apoi şi în Ţara Românească (1716). Iată pentru ce el s-a străduit să asigure Moldovei un statut juridic superior celui în care se găsea atunci. Şi dimensiunile acestuia erau imaginate la ordine de mărime cu atât mai semnificative cu cât acestea se puteau conjuga cu dorinţele înseşi ale românilor de înlăturare a dominaţiei sale asupra lor. el a dovedit multă prudenţă faţă de Rusia lui Petru I iar Dimitrie Cantemir. Leonid Boicu (coord. deşi a mers deschis alături de Rusia. op. Moldova putea să devină o ţară mai liberă sau ar fi putut să treacă sub o nouă subordonare politică. Pentru Poarta otomană. 5 Pe cale diplomatică avea să se reuşească evacuarea Ţării Româneşti de trupele imperiale. în cazul în care ţarul ar fi fost învingător. 1914. echivalentă şi cu o ameninţare la adresa intereselor ei.. 253-257. decizia sa era în concordanţă cu năzuinţa populară de eliberare de sub dominaţia otomană. Paris.C. Marseille. Mircea Brie. tendinţele expansioniste atât ale Rusiei cât şi ale Austriei în raport cu Principatele Române erau percepute ca un pericol din ce în ce mai mare pentru ea. Bătălia de la Stănileşti pe Prut a fost pierdută de forţele militare moldo-ruse (18-22 iulie 1711). altfel. cu blocarea Rusiei în războiul Nordului. pe de altă parte. deşi învingătoare. 131.. către prima făcând şi promisiuni pe seama Principatelor Române. intrată în istorie sub numele de „Pacea de la Prut”. 4 A se vedea pe larg la Şerban Papacostea.). Revigorarea planurilor expansioniste ale Imperialilor pe seama Principatelor Române ar putea fi pusă în legătură. Mai ales acest al doilea eveniment i-a permis lui Carol al VI-lea de Habsburg să-şi îndrepte din nou atenţia spre politica orientală. având şi concursul larg al boierimii muntene. însă. cit. Ioan Mavrocordat încercând să evite la Pasarowitz şi desprinderea Olteniei din graniţele Ţării Româneşti. teoretic.). prin articolul I prevăzându-se că Moldova şi Ţara Românească îşi păstrau vechile lor graniţe. a promis Varşoviei doar Cetatea Hotinului. p.4 Ţara Românească a fost ocupată iar zona Olteniei a servit ca o poziţie avantajoasă în cursul negocierilor de pace iniţiate în 1717. 23. să-şi apropie din nou forţe ca Polonia şi Rusia.. Ţara Românească. Oltenia sub stăpânire austriacă 1718-1739. să denunţe tratatul de la Karlowitz şi să intre în război alături de Veneţia (1716). un strălucit comandant militar al timpului. un fapt ce trebuie reţinut ca o reacţie ostilă din partea elitei politice faţă de proaspăt instalatul regim fanariot. această elită politică a ţării prevedea o agravare a regimului dominaţiei otomane. excepţie făcând partea de peste Olt a Munteniei care era inclusă în graniţele Imperiului 1 2 Ioan Horga. spre exemplu. a ocupat relativ repede zona Olteniei. Aceasta din urmă a căutat să găsească aliaţi. este limpede că. motiv pentru care Poarta otomană l-a transferat pe Nicolae Mavrocordat ca domn de la Iaşi la Bucureşti. aşa cum conchid unii specialişti. şi-o rezerva sieşi.3 După victoria militară din 1711 asupra Rusiei. Djuvara. iar. cea a Rusiei. p. Cent projets de partage de la Turquie (1381-1913). 6 T. „Înainte de a trece la realizarea programului său de politică externă. cum tot atât de limpede le-a devenit otomanilor politica externă a lui Constantin Brâncoveanu. 26.1 În ce-l priveşte pe Constantin Brâncoveanu. Poarta otomană a considerat că poate recupera în fapt ceea ce pierduse în urma războiului din 1683-1699 şi către sfârşitul anului 1714 a atact Veneţia care a şi fost înfrântă un an mai târziu. p.6 Tratatul de pace de la Pasarowitz a fost semnat pe 21 iulie 1718. pe de o parte. Essai sur les Fanariotes. De menţionat că în cursul negocierilor de pace (iunie 1718). 5 Leonid Boicu (coord. 3 Marc Philippe Zallony. 9 . Iar apelul la intervenţia austriacă reprezenta aşa cum s-a observat. fiindcă. Viena. Atacând dinspre Transilvania. Bucureşti.2 Este adevărat că proclamaţia din 20 mai 1711 cu care Dimitrie Cantemir s-a dresat moldovenilor chemându-i la arme a avut un ecou deosebit. cit. cit.

cit. s-a ajuns la un trata de alianţă austro-rus (6 august) la care a aderat şi Prusia. Aceasta n-a însemnat că în alte capitale imperiale. op. pentru lupta subsumată ieşirii ţării sale de sub dominaţia otomană. 1773-1918. Ludovic al XV-lea a declarat război Austriei pentru „tratamentul injust impus regelui legitim al Poloniei”8. în 1720. fără ca prin acesta să se fi putut înlătura animozităţile dintre Viena şi SanktPetrsburg. p.6 A urmat. cit. chiar un pretins tratat polono-otoman prin care Poarta ar fi recunoscut „drepturi” ale Poloniei asupra spaţiului românesc dintre Carpaţi şi Nistru. cu prioritate. Sultanul n-a dat curs acestor presiuni dar nici nu l-a recunoscut ca legitim pe August al III-lea 1 2 Şerban Papacostea. spera ca ţara sa să se alăture lui Petru cel Mare în caz de agresiune împotriva Imperiului otoman (începutul anului 1717) şi să obţină astfel. să strecoare în textul acestui tratat o clauză conform căreia oştile ruseşti ar fi urmat să intre în Polonia dacă cele suedeze ar fi ajuns să fie prezente pe teritoriul polonez iar conducerea ţării să fie instigată împotriva Rusiei. mai mult. Mem. Rusia şi Austria au intervenit şi l-au impus ca succesor pe August al III-lea. Diplomaţia rusă a reuşit. între altele. Sturdza. Sec. 5 N. August al II-lea. Dimitrie Cantemir. Petru I a rămas insensibil şi la intervenţiile pe lângă el ale fostului domn al Moldovei. Jakob Henryk. Bucureşti 1910. socrul regelui Franţei Ludovic al XVlea. chiar ambele ţări române. 3 Ibidem. p.. 6 D. Imperialii au promis sprijin doar pentru dărâmarea fortificaţiilor Hotinului iar otomanii să „satisfacă” cererile polone doar dacă ar fi fost comisă vreo încălcare a Tratatului de la Karlowitz. totuşi. Colescu – Vartic. în schimb Polonia a continuat să nutrească planuri expansioniste mai ales pe seama Moldovei de vreme ce un Jerzy Lomaka. 102103. Acte şi documente relative la Istoria renaşterii României. la începutul anului 1716. i-a mai rămas doar o singură armă de luptă: condeiul de sub care au ieşit între altele opere pentru eternitate ca Descriptio Moldoviae şi Istoria imperiului otoman. între altele şi pe seama Principatelor Române. Ba. 8 Jean Berenger. N.4 Finalmente negociatorii otomani au considerat că fortificarea Hotinului nu contravenea Tratatului de la Karlowitz şi au refuzat includerea în textul Tratatului de la Passarowitz a cererilor poloneze.Empire des Habsbourg. pentru Poarta otomană sub marele vizirat al lui Nevsahirli Damat Ibrahim Paşa (1718-1730) o perioadă de linişte în zona europeană a Imperiului otoman şi.. Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre după corespondenţe diplomatice străine. În plus. Iar aceste interese. agent la Istanbul al regelui Poloniei. 10 . 17. Moldova şi Ţara Românească. 1391-1840. au procedat la înfiinţarea unei raiale la Hotin incluzând în aceasta 45 de sate moldoveneşti. p.I 1700-1750 în „Analele Academiei Române”. un act apreciat la Paris ca fiind contrar intereselor Franţei în această zonă a Europei. I. Histoire de l. Iorga. Bucureşti. 1900-1910. considera încă în mai 1716 că ţara sa putea lua în stăpânire Principatul Moldovei doar cu o armată de 30000 de oameni 2 iar un alt diplomat. Rusia promisese Porţii otomane că urma să păstreze „cu sfinţenie” starea de pace. vizau obţinerea Moldovei. 15. C.20-21. ca disputa.5 În războiul austro-turc din 1716 Rusia a rămas neutră. În 1726. considerat de istoricul ieşean Veniamin Ciobanu ce „avea să imprime şi un nou curs politicii orientale a imperiilor habsburgic şi ţarist”7. 4 Hurmuzaki. 1900. rivalitatea dintre ele. Paris. Dieta electorală l-a desemnat ca rege pe Stanislas Leszcynski. Iar în Oltenia aveau să se instaleze autorităţile austriece pentru o perioadă de 20 de ani. de pe Sena s-a acţionat diplomatic la Istanbul pentru ca Poarta să atace Austria şi să obţină anularea Tratatului de pace de la Passarowitz.3 Complicaţii interne din ţara sa l-au împiedicat pe August al II-lea să facă pasul către război în timpul ostilităţilor izbucnite în 1716 dar apropierea încheierii acestuia i-a resuscitat pretenţiile referitoare la cele două Principate şi un trimis al său. 7 Leonid Baicu (coord). a continuat.habsburgic pe baza principiului uti possidetis. Ulterior.429. p. căruia. pe fondul modificărilor intervenite în Vestul Europei în relaţiile anglo-franco-spaniole. p. pentru Gibraltar. conte de Flemming. invocându-se clauze ale tratatului de la Karlowitz. Ist. tom XXXII. Supliment 1. Ba. 442. s-a ajuns la încheierea unui nou tratat ruso-turc ce reflecta preocuparea Porţii otomane ca Rusia să nu ocupe Polonia de unde trupele ei puteau pătrunde mai uşor în Principatele Române. a fost în misiune diplomatică la Viena pentru a-i determina pe Imperiali să nu încheie pace fără să-şi găsească împlinirea şi interesele ţării sale în raporturile cu Imperiul otoman. în special Cetatea Hotinului iar de pe teritorii ale Bugeacului tătarii de acolo să fie mutaţi în alte părţi ale Imperiului. p. La 1 februarie 1733 a murit regele Poloniei. Iar dacă acest obiectiv n-ar fi fost atins se căuta ca Poarta să fie determinată a dărâma fortificaţiile construite după pacea de la Karlowitz. Ba. de „protecţie” unilaterală a Principatelor Române.1 Rusia n-a intervenit la „momentul” Passarowitz fiind încă prinsă în războiul Nordului. implicit. mai mult. 28. între Dunăre şi Nistru. Iorga. seria a II-a. 1990. op.A. cit. op. Kleowski aflat la Adrianopol. evident de natură expansionistă. Viena ori Sankt Petersburg nu se urzeau alte planuri de politică externă expansionistă ce vizau. mai mult. o alianţă a celor „trei împăraţi”. p.

op. Când Vienei i-a sporit starea de nelinişte generată de proiectele Rusiei mai ales în legătură cu Principatele Române.231. p. guvernarea ar fi urmat să fie exercitată de o dinastie autohtonă.5 Nu s-a ajuns şi la concretizarea unor asemenea proiecte expansioniste fiindcă în toamna anului 1738 Poarta otomană a realizat o ofensivă militară puternică şi armatele imperiale austriece au fost scoase din Ţara Românească.343. altfel spus. O propunere care iniţial a fost respinsă pe motiv că tratatul invocat de partea rusă nu era unul ofensiv ci defensiv. cit. Această stare de spririt se găseşte reflectată într-o „convenţie” din 5 septembrie 1739 încheiată la Iaşi între „deputaţii stărilor” moldoveneşti şi feldmareşalul Munnich ce prevedea. În cadrul acestui for politico-diplomatic. 11 . importanţa lor pentru istoria românilor. urmat fiind la tron de fiica sa Maria Tereza. când lucrările Congresului de la Nemirow erau în plină desfăşurare. inclusiv din zona Olteniei. ar fi adus 11000 de soldaţi din zona Oceakov. ca de altfel şi în Transilvania unde „jugul de lemn” otoman se simţise înlocuit cu cel de „fier” al Imperiului habsburgic conform bine cunoscutei expresii aparţinând cronicarului Szamoskozy. să fie aşezat sub un protectorat rusesc.349.. tendinţă cât se poate de clară a elitei politice româneşti spre redobândirea neatârnării. N. Paris. 1713-1783. Djuvara. 1968. Austria a intrat în război contra Porţii otomane.7 În ce o priveşte. nu şi toţi cărbunii care au rămas în bună măsură aprinşi ai războiului de succesiune la tronul polonez. cit. 6 Şerban Papacostea. vol. a se vedea şi T. în cursul căreia au adus o contribuţie însemnată la victoriile trupelor ţariste asupra celor turceşti fără a fi dispuşi să accepte în schimbul dominaţiei otomane pe cea a Rusiei ţariste. Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor. I. 269-270. o localitate din Polonia. Mai îngrijorată s-a dovedit a fi Curtea din Viena care percepea intenţiile Rusiei ca fiind periculoase pentru ea 1 2 Mathew Anderson. cit. 4 Leonid Boicu (coord). 5 N.1 În schimb. ruşii şi grecii nu puteau obţine demnităţi oficiale în ţară.4 Paralel cu tratativele diplomatice în care se afla angajată. Rusia îşi urmărea planurile ei de expansiune cu obiect direct al acesteia – Principatele Române. că Moldova ar fi urmat să dispună de o armată proprie. O stare de spirit ce s-a putut identifica şi la românii din Moldova în 1739. fie şi într-o formă incompletă. Era susţinută şi de reprezentanţii clerului ortodox pentru care ocupaţia imperială se dovedise a fi mai greu de suportat decât autonomia în raport cu Poarta otomană. luarea în stăpânire a Principatelor era greu de realizat. În 1737 Rusia intenţionase a-i detemina pe Imperiali să-şi retragă trupele din Ţara Românească sub pretextul strategic de a avea posibilitatea recurgerii la fortificarea Vidinului. aceea că pentru prima dată într-un for internaţional se exprima. 31. Curtea din Viena proceda la pregătiri de război. a încercat să medieze conflictul dintre aliatul ei rus şi Poartă. ajungându-se la tratative trilaterale (austro-turco-ruse) desfăşurate la Nemirow. Mai ales boierii olteni fuseseră cei care speraseră să ajungă cu ajutor imperial la o autonomie reală şi avuseseră parte.. La opera de eliberare de sub austrieci au contribuit românii înşişi. op. p. negociatorii austrieci s-au opus.G. cum şi era în realitate. Neînţelegerile rusohabsburgice la nivel diplomatic legate tocmai de soarta Moldovei şi Ţării Româneşti au făcut imposibilă însăşi realizarea unei mai bune cooperări în plan militar. de o anexare şi o intensă spoliere economică6. cu precizarea că împăratul lor îşi rezerva dreptul de a ajunge la o înţelegere în această chestiune cu ţarina. p. după alte informaţii şi o parte a Moldovei ba chiar ambele Principate în integralitatea lor.considerându-l. cit. din flăcările stinse. Cum ea firesc. p. I.2 Ba. Avea să fie recunoscut de Franţa o dată semnată pacea ei cu Austria (octombrie 1735) şi ratificată în 1736 de Carol al VI-lea cu puţin timp înainte de muri. op. ceea ce a fost de natură ca elita politică locală să-şi îndrepte speranţele spre o colaborare cu Rusia. p. s-au resuscitat atât contradicţiile ruso-otomane cât şi cele dintre Poarta otomană şi Imperiul habsburgic. cit.347-348. Un an mai târziu Rusia propunea aliatului ei împărţirea între cele două imperii a provinciilor otomane europene între care Ţara Românească până la Brăila să revină Austriei. 32. 7 Leonid Boicu (coord). când s-a desfăşurat campania militară din vară şi toamnă. negociatorii ruşi au avansat propunerea ca Moldova şi Ţara Românească să devină un stat independent a cărui credinţă ortodoxă împărtăşită de locuitorii săi să fie garantată de Rusia. op. ca toată populaţia de la dreapta Oltului. ideea de independenţă a celor două Principate. mai mult. un exponent al tendinţelor politicii ţariste şi habsburgice. acelaşi an. Iorga. 3 Ibidem. op. între altele. 3 Negocierile de la Nemirow au. În ianuarie 1737 s-a ajuns la încheierea unei Convenţii militare ruso-austriece şi în iunie. 1895. Iorga. p. aşa cum s-a observat. o dată reuşit acest şiretlic. Rusia a căutat iniţial să acrediteze impresia că n-o interesau Principatele Române după cum atestă un raport diplomatic prusian trimis Berlinului din Sankt Petersburg în opinia căruia atâta vreme cât Crimeea nu aparţinea ruşilor. Rusia a atacat Azovul în 1735 şi viza cucerirea Crimeii iar în plan diplomatic a cerut Austriei să intre de partea ei în război în baza alianţei din 1726. amarnic dezamăgiţi de stăpânirea austriacă... p. L`Europe au XVIII-e siecle. Bucureşti.

.. p.nu numai în legătură cu Principatele Române. Cu victoriile militare ale otomanilor s-a ajuns ca Poarta să ocupe din nou cea mai mare parte a Olteniei şi să asedieze Belgradul. cit. Mai ales cancelarul Rusiei.A. p. op. a şi obţinut victorii militare asupra trupelor otomane în toamna anului 1739 pe temeiul căreia Sankt-Petersburgul a făcut presiuni asupra Vienei să reia ostilităţile. chiar şi ambele Principate dar sub garanţie rusească. Sturdza. Starea de echilibru la care s-a ajuns între cele trei imperii avea să se menţină până către mijlocul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. cit. La rândul ei. D. iar. op. flutura o asemenea „ofertă”. Elita politică a Poloniei a preferat. provincie românească şi ortodoxă în marea ei majoritate. a consfinţit acceptarea de către foştii beligeranţi a unei stări de echilibru. Colescu-Vartic. p. 3 Mustafa Ali Mehmed. S-a trecut la negocieri în vederea încheierii păcii între Poarta otomană şi Imperiul habsburgic şi s-a ajuns la Pacea de la Belgrad în timp ce Rusia a continuat războiul. după ce. La rândul ei. contribuind la blocarea de moment a Rusiei în a obţine ieşirea directă la Marea Neagră. În urma păcii de la Belgrad Oltenia a revenit în graniţele Ţării Româneşti iar Rusia a renunţat la toate cuceririle pe care le făcuse în Moldova şi Bugeac. starea de neutralitate. op. astfel încât. De la pacea de la Belgrad la cea de la Kuciuk-Kainargi De la încheierea războiului ruso-austro-turc în 1739 şi până la izbucnirea unui alt conflict militar deschis reprezentând o nouă fază în evoluţia problemei orientale care s-a întâmplat în 1768. asigurându-se astfel de neutralitatea Poloniei. Ostermann. Rusia s-a văzut obligată să încheie şi ea pace cu Poarta otomană restituindu-i acesteia Moldova şi Cetatea Hotinului. obiect de dispută între marile imeperii înconjurătoare.3 Cap. conservându-şi astfel interesele ei în Orient. pe de o parte. Şi aceasta datorită în principal concesiilor la care au fost obligate a consimţi Austria şi Rusia în raport cu tratatele anterioare. În 1735. de asemenea. pentru eforturile ei de mediator obţinând în 30 mai 1740 reînnoirea şi chiar lărgirea capitulaţiilor acordate anterior de către Poarta otomană printr-un nou ahidname imperial. s-a considerat chiar că aceasta ar fi fost „o capodoperă a diplomaţiei franceze”1. în prim-planul relaţiilor dintre „cei mari” ajungând a se situa confruntarea diplomatică franco-rusă pentru preponderenţă în Polonia. au pierit trei personalităţi marcante pentru contextul relaţiilor internaţionale în 1 2 Mustafa Ali Mehmed. A fost doar o neutralitate parţială. însă. Una peste alta.2 De pe urma păcii de la Belgrad a avut de câştigat şi Franţa. pe cea de la Belgrad a însemnat mai degrabă o eşuare a politicii orientale a Rusiei şi Austriei. pe de altă parte. în medierea căruia s-a implicat şi Franţa. l-a readus la tronul Moldovei pe Grigore Matei Ghica şi un an mi târziu l-a recunoscut pe August al III-lea ca rege „legitim”. Rusia şi Austria şi-au intensificat presiunile asupra Poloniei momind-o cu Moldova ca element de cointeresare. 12 . Când s-au întrerupt tratativele de la Nemirow. cit. un moment de stopare a avansării Rusiei şi Austriei spre Balcani. dar chiar şi cu privire la posibilitatea de a emite pretenţii asupra Transilvaniei. 268. 271.. în cursul anului 1740.112-117. Poarta otomană a luat şi ea măsuri ca să împiedice o posibilă defecţiune a Moldovei şi. C. să preîntâmpine intrarea în război a Poloniei împotriva ei. Curtea imperială nu s-a lăsat înduplecată rămânând în vigoare Tratatul de pace la care s-a ajuns la Belgrad. Principatele Române n-au mai fost. fiindcă teritoriul Poloniei a fost utilizat de forţele militare ruse şi austriece în războiul cu Poarta otomană. în fapt. Tratatul de pace de la Belgrad. ca obiect de stăpânire pentru Polonia. incluzând.III.

Elisabeta Petrovna. dar contestări n-au întârziat să apară şi. Faptul se explică prin aceea că. regele Prusiei.. împăratul Austriei. op. mai ales. intrate în relaxare după 1749. în majoritatea lor. implicându-se. Germaine Lebel. a se vedea şi Vasile Mihordea. cit. în această situaţie. încheiată la începutul deceniului al VI-lea şi care a funcţionat sub egida Rusiei. cum şi erau în realitate. 51-53. începând. Prusia. Intenţia suedeză era de a recupera provinciile baltice răpite de Rusia. În condiţiile izbucnirii războiului pentru succesiunea la tronul Imperiului Habsburgic. Iniţial ambasadorul Franţei la Constantinopol Desalleurs. doar ca un simplu armistiţiu sau o revenire la un echilibru internaţional suficient de fragil. text realizat de Mihai Maxim. diplomaţia franceză şi-a făcut ca principal obiectiv al ei în Europa orientală aducerea Poloniei sub influenţa ei directă astfel încât. câte un agent politic pe lângă cei doi domni. ca atare. în plus. 4 Hurmuzaki. p. cit. Bucureşti. cu opţiuni anume din rândurile celor care se bucurau de încrederea Parisului. În plus. domnii din Principate au ajuns a fi folosiţi şi de către diplomaţia franceză atât oficial cât şi în secret . neavând statura. Prinţul de Conti. să impună un om al ei. a ajuns să se destrame. Histoire des Habsburg. op. Paris. 1937. cu Ludovic al XV-lea ca moderator şi pacificator al Europei. obligată să fie atentă la ce se petrecea pe alte meridiane ale Europei. de la Iaşi la Bucureşti s-a făcut pentru ca în Moldova să ajungă Scarlat Ghica. în caz de vacantare a tronului acesteia. şi ţarina Ana Ivanovna (28 octombrie). mai întâi diplomatic. p. a predecesoarei şi mai ales a lui Petru I. La France et les Principantes danubienne (du XVI-e siecle a la chute du Napoleon I-e). S-a ajuns la încheierea păcii prin Tratatul de la Abo pe 7 august 1743 prin care Rusia reuşea să intre în posesia Finlandei meridionale cu care îşi asigura securitatea Sankt-Petersburgului..... şi altele. transferarea lui Constantin Racoviţă. urmată de Anglia. Supliment 1. Carol al VI-lea. dintre Anglia şi Prusia pe de altă parte. care încheiease un tratat de alianţă defensivă cu Poarta în 1739. apoi şi militar. 2 3 Henry Bogdan. cea care a avut câştig de cauză. 1955.3 Aşa explicându-se „liniştea” externă pentru Moldova. totuşi.5 Din perspectiva unei asemenea preocupări. Politica orientală franceză şi Ţările Române în secolul al XVIII-lea (1749-1761). 5 Leonid Boicu (coord). din 1749. la 2 iulie 1741. Războiul din Europa Centrală şi de Vest cunoscut sub numele de războiul pentru succesiunea la tronul habsburgic1 s-a lungit pe parcursul a 8 ani şi avea să se încheie cu mai multe modificări teritoriale după cum dictau interesele unuia sau altuia dintre beligeranţi. Trei dispariţii cu consecinţe directe mai mult sau mai puţin favorabile unei prezenţe vizibile în planul relaţiilor internaţionale. 35. Maria Tereza a beneficiat de politica forte a tatălui său care a impus recunoaşterea ei ca succesoare în plan internaţional prin Pragmatica sancţiune. timp de aproape trei decenii. în contextul derulării vieţii internaţionale după 1739 şi până către sfârşitul deceniului al VII-lea. Puysieulx.2 Pe moment s-au putut observa şi unele schimbări în relaţiile internaţionale europene: apropiere dintre Franţa şi Austria. alianţa ruso-austro-prusiană.221-226. Ţara Românească şi chiar Transilvania. Iată de ce ministrul de Externe al Franţei. p. Mircea Brie.167-179. vol VI. spre exemplu. s-a apropiat de Franţa (1744) ceea ce a contribuit la consolidarea sistemului de alianţe din Europa de nord-est soldată cu ieşirea pentru moment a Suediei de sub influenţa Rusiei. pe 28 octombrie. cu Silezia austriacă ocupată de către Prusia. prin pacea de la Aix-le-Chapelle (Aachen).„Le secret du Roi”. a mers până acolo încât să ceară sultanului acordul său pentru numirea la Varşovia a unor agenţi personali ai domnilor de la Bucureşti şi Iaşi. a procedat la reactivarea interesului Porţii otomane pentru relaţiile cu Polonia. din 1749.4 Avea să-şi schimbe însă această atitudine intervenind el însuşi pe lângă sultan pentru a-i determina pe voievozii celor două Principate să urmărească mult mai atenţi evenimentele din Polonia. şi Franţa. diplomaţia franceză dar şi cea ţaristă s-au implicat în acţiuni de influenţare directă a numirilor de domni pentru Moldova şi Ţara Românească.594-595. s-a resimţit de pe urma luptelor pentru succesiune. spre exemplu. astfel. nici din cea a Porţii otomane şi. pe de o parte. Ulterior. 13 .zona central-europeană: Frederic Wilhelm. a instalat. p. s-a opus invocând că domnii existenţi la Bucureşti şi Iaşi ar fi fost un fel de „arendaşi” ai sultanului. în decembrie 1740. Pe cale de consecinţă. pe 31 mai. Ba. a trebuit să-şi recunoască înfrângerea. de către semnatari. nici pe departe. fără nici o însemnătate pentru politica Parisului. Ca să-şi atingă un asemenea ţel. p. Suedia. desigur. un tratat considerat. p. Suedia n-a avut pentru planurile ei belicoase sprijinul dorit nici din partea Franţei. a şi izbucnit războiul între Prusia şi Austria pentru hegemonie în spaţiul german. în 1753. Istoria românilor. Ioan Horga.. 611-612. Ţările Române n-au ieşit totuşi din „circuitul” în care ajunseseră a fi incluse pentru că Poarta otomană. Rusia. un apropiat 1 Cf. a declarat război Rusiei. mai ales pe tronul de la Iaşi. i-a transformat pe domnii de la Bucureşti şi Iaşi în surse de-a dreptul suculente de informare în legătură cu evenimentele menţionate mai sus şi.

pentru evoluţia relaţiilor internaţionale europene. Ştiri despre veacul al XVIII-lea. Rusia şi Austria.C. să se influenţeze hotărârile demnitarilor de la Constantinopol. op. o consacrare a Rusiei. implicit în tabăra anti-prusiană. 582-584. p. Leonid Boicu (coord).. 613 6 Mathew Anderson. p. ca mare putere europeană şi o reorinetare a politicii externe austriece care-şi întorcea privirea cu 180 de grade spre Occident în favoarea uneia de expansiune spre estul şi sud-estul continentului. spre exemplu. istoricii vorbind nici mai mult. Anul 1756. p. Ecaterina a II-a. cit.. Filitti. cancelar al Austriei din 1753 şi fost ambasador al Curţii imperiale la Paris (1750-1752). Franţa şi Spania (schimburi importante de posesiuni coloniale).7 Anul 1763 a adus şi o nouă configuraţie în textura relaţiilor internaţionale cu o preponderenţă engleză mai ales pe mări şi oceane. rivala Franţei pe mări şi colonii.. urmare a presiunilor Rusiei. mare hatman al Coroanei. implicit. 1959. De altfel.3 De această dată diplomatul francez n-a mai dat curs cererii demnitarului polonez. 1910. Poarta otomană avea însă dificultăţile ei şi nu s-a putut angaja în legătură cu disputa pentru Polonia. Cât priveşte Polonia. Constantin Racoviţă a fost readus în 1756 pe tronul Moldovei. Histoire diplmatique de 1648 a 1919. la 1 mai 1756. Urmarea imediată a răsturnărilor din politicile de alianţe dintre Marile Puteri a fost „războiul de şapte ani” în urma căruia. 36. pe de o parte. op.5 Eroul acestei „revoluţii” a fost Prinţul Wenzel Anton Kaunitz-Rietberg. ceea ce ar fi fost de natură a favoriza. 5 Istoria românilor. Berlinul a şi insistat ca Parisul să-şi trimită agenţi diplomatici permanenţi în Capitala Poloniei iar prin intermediul domnilor din Principate. Obiectivul ei era să împiedice o eventuală împărţire a Poloniei doar între Rusia şi Austria întrucât o intervenţie a Porţii putea duce către un război între ea. a unui tratat cu Franţa punându-se astfel capăt rivalităţii de secole dintre regalitatea franceză şi Casa de Austria. din punctul de vedere al Parisului. 14 . p. 390. 4 Istoria românilor. o „răsturnare a alianţelor” într-o manieră radicală. Alianţa viza.. 388. a făcut demersuri pentru readucerea şi menţinerea ca domn al Moldovei a lui Constantin Racoviţă. cât şi pe lângă Vergennes ca. Prin această înţelegere cele două părţi semnatare se garantau reciproc împotriva oricărei agresiuni din partea unei/unor terţe puteri punându-şi la dispoziţie 24000 de soldaţi. tom XXXIII. 662-666. iar în spaţiul german prin tratatul austro-prusian de la Hubertsburg (15 ianuarie 1763). un tratat care. aceasta şi-a accentuat tendinţa de diminuare a unei prezenţe vizibile în planul relaţiilor internaţionale ca urmare a stării de anarhie politică internă tot mai accentuată. Bucureşti. în „Analele Academiei Române”. Ist. 135.4 Un punct de vedere confirmat de răsturnarea alianţelor europene care a intervenit în 1756. sub noua ei ţarină. Paris. pe de altă parte. Mem. cit. Marea Britanie. 215. Jan Klemens Branicki. Desalleurs. altfel spus. partizan al colaborării dintre ţara sa şi Poarta otomană. 1915.al Rusiei. ca aliată a Franţei până în 1756.1 De menţionat că în întmpinarea demersurilor de mai sus ale diplomaţiei franceze a venit partida „republicană” din Polonia interesată ca. la Iaşi să fie un domn cu care să colaboreze şi prin el să influienţeze Poarta pentru a se situa pe poziţii ostile Rusiei. prin pacea de la Paris (10 februarie 1763). 3 I. contracandidat al ei la supremaţia în spaţiul german. op. cit. Lettres et extraits concernant les relations des Principautes roumains avec la France (1728-1810). 1 2 Hurmuzaki. a optat să rămână alături de acestea din urmă.6 În acest nou context politico-diplomatic. Jan Klemens Branicki avea să revină cu intervenţiile sale atât pe lângă guvernul de la Constantinopol cu ocazia mazilirii domnului (8 aprilie 1756) şi înlocuit cu Scarlat Ghica. în acelaşi timp. p.362. să acţioneze în acelaşi sens. SII. cunoscut filo-francez. sau. p. până atunci asociată atât cu Anglia cât şi cu Austria. 7 Jaques Droz. Iorga. Vergennes. coroborate cu eforturile noului ambasador francez la Constantinopol. iar din acela al Vienei – Prusia. p. Cu înţelegerea/tratatul de la Hubertsburg dintre Austria şi Prusia se revenea la statu-quo-ul teritorial stabilit la Aix-la-Chapelle (Aachen). implicit în zona colonială. îndeosebi al celui de la Iaşi. să intervină pe lângă sultan determinându-l să-i încredinţeze pe mai departe lui Constantin Racoviţă misiunea corespondenţei cu Polonia. Acestuia i se datorează iniţiativa încheierii. viitor ministru de Externe al Franţei. o ascensiune a Prusiei sub Frederic al II-lea. nici mai puţin decât de o „revoluţie diplomatică” ceea ce s-ar fi tradus printr-o drastică revizuire a sistemului politic european. este unul de referinţă. p. De aceea. 1909-1910. şi-au găsit o reglementare relaţiile dintre Anglia. 2 Aceste eforturi.. 613. acestea din urmă ajungând la o alianţă bilaterală câteva luni mai devreme prin Tratatul de la Westminster (16 ianuarie 1856). N. VI. proiectele Berlinului de a putea să ia parte la o eventuală partajare a Poloniei. a urmat îndeaproape eforturile diplomaţiei pariziene subsumate antrenării Porţii otomane în raporturile cu Polonia. VI. la rândul lui.. Prusia. Sec. motiv ca ambasadorul Franţei. Rusia. consacra statutul de mare putere europeană al Prusiei. mai ales.

generatoare de preocupări şi la Berlin din cauza Tratatului ruso-prusian din 1764. Rusia a vizat direct anexarea Principatelor. garantarea de către Anglia că Rusia nu va interveni în Polonia. Nu putea. Austria şi Imperiul otoman.. 3 N.. O instalare a Rusiei în Principatele Române echivala pentru aceasta nu numai cu un posibil câştig teritorial deosebit ca importanţă economică şi strategică în evoluţia ulterioară a problemei orientale. în confruntarea maritimă cu flota militară turcă de la Ceşme (5 iulie 1770). fie unificarea lor într-un stat independent. 616. op. p. 42-44. plus dărâmarea unor cetăţi şi despăgubiri pentru cheltuieli militare. p. unde părţile angajate în război au continuat negocierile. ca să poată contracara proiectele Rusiei în legătură cu Principatele Române. din punctele ei de vedere. Preocupată să evite un conflict concomitent şi cu Austria. diplomaţia rusă a lansat şi alte proiecte de [re]organizare a Principatelor precum încorporarea lor în graniţele Poloniei. VI. 15 . un proiect repede acceptat de către Prusia. 38. p. Proiectul era adresat în special Vienei căreia i se transmitea argumentul că. 41-42. p. Ca atare. care a început. considerându-se la Constantinopol că o dezmembrare a acesteia din urmă ar fi însemnat sfârşitul dominaţiei sale la nordul Dunării. să se agite politic şi chiar militar operând cu mişcări de trupe la hotarele ei cu Polonia.. însă. La primele ciocniri militare.. pe moment. 3 Rusia mai punea o condiţie şi anume: să menţină o garnizoană pe teritoriul „noului” stat până ce se va fi constatat că acesta din urmă era în măsură să se apere cu forţe proprii. evident în perspectiva iminentei mutilări teritoriale a statului polonez. 4 De unde şi sursa unei încordări reale în relaţiile ruso-austriece. spre exemplu. cu Moldova şi Ţara Românească. ofensiva rusă a înregistrat victorii una după alta şi în vara anului 1769 oştile ruseşti au ajuns la Dunăre instituind regimul de ocupaţie asupra Principatelor. Aplanarea crizei n-a fost posibilă. regele Poloniei. Poarta n-a respins categoric medierea Londrei dar a condiţionat stingerea conflictului de retragerea trupelor ruseşti din Polonia. adică o pace care să conducă la evacuarea trupelor ţariste din Principate.II. acceptat iniţial de Prusia. Acesta a fost. p. Iorga. Curtea din Viena. precum cedarea Olteniei. 282. cit.2 Rusia a obţinut succese şi în Orient. 617. op. Ulterior. în timp ce Poarta să fi obţinut menţinerea Poloniei ca stat. unele rectificări teritoriale din partea Imperiului otoman în favoarea Austriei). la propunerea Rusiei. În vâltoarea evenimentelor militare s-au angajat şi numeroşi români ceea ce explică emiterea de către şeik-ul-islamul a unei fetva (sentinţă) prin care ostaşii turci primeau dezlegare „să se robească muntenii şi moldovenii ca răsculaţi”. 284. diplomaţia ţaristă a început să agite ideea unui „regat al Daciei” ca stat tampon între ea. 5 Proiectul ca atare a căzut.1 În cele din urmă Poarta otomană s-a decis pentru a urma calea războiului împotriva Rusiei şi pe 6 octombrie 1768 i-a declarat că va începe ostilităţile. 5 Istoria românilor. Leonid Boicu (coord). p. cit. implicit. recunoscut şi de către Poarta otomană în ciuda opoziţiei categorice care a venit din partea Franţei şi a Austriei. nu le putea ignora.chiar şi pentru Franţa a devenit mai convenabilă şi s-a retras pentru o bună perioadă de timp din afacerile Europei răsăritene. În plan politico-diplomatic. Adevăratele intenţii ale Rusiei erau deja foarte clare. Iar prima colaborare ruso-prusiană s-a concretizat pe 5 octombrie 1764 când a fost impus pe tronul Poloniei Stanislav al II-lea August Poniatowski. apoi abandonat şi de către aceasta pe considerentul că fie anexarea Principatelor de către Rusia. aşa cum atestă o propunere din 16 septembrie 1770 a Consiliului Imperial Rus fărcută guvernului. după moartea lui Ausgust al III-lea. p. şi Ţările Române şi-au diminuat locul şi rolul lor în politica orientală a Parisului. Austria l-a combătut. dar implica şi o ameninţare directă cu privire la Transilvania. Ba. vezi şi Istoria românilor.. pentru interesele „creştinătăţii”. fie de către Austria. Debutul acestora urma să aibă loc efectiv în primăvara anului 1769 căutându-se şi o soluţie negociată cu mediere din partea Angliei. E de menţionat că în negocierile dintre Rusia şi Austria au 1 2 Mustafa Mehmet Ali. mai puţin zona Olteniei. 4 Ibidem. prin scoaterea Principatelor de sub dominaţia turcilor. Viena a ajuns să încheie un Tratat de subsidii cu Poarta otomană (6 iulie 1771) prin care se angaja s-o sprijine în efortul de a ajunge să încheie o „pace onorabilă” cu Rusia. se acţiona direct pentru slăbirea Imperiului otoman şi. tampon între cele trei imperii. ar fi condus la modificarea echilibrului în Europa fără ca Prusia să fi avut ceva de câştigat. iar ceva mai târziu şi pe apă. imediat ce a izbucnit războiul. Ibidem. trupele ţariste au fost blocate timp de mai multe luni în faţa Hotinului. Acte şi fragmente. 29-30. mai mult. pe 5 octombrie 1763 a căutat să fie din nou tot mai activă în zonă şi pe 11 aprilie 1764 ajungea să încheie un tratat de alianţă cu Prusia prin care aceasta din urmă se angaja s-o sprijine vizavi de Polonia şi desigur împotriva Curţii de la Viena. VI. unul dintre favoriţii Ecaterinei a II-a. În schimb Rusia. să ignore reacţiile posibile ale celorlalte mari puteri precum Austria. pentru care impunerea lui Poniatowski deschidea Rusiei calea imixtiunilor ei oficiale în Polonia şi a amplificării posibilităţilor de a ameninţa direct securitatea Imperiului otoman la graniţele sale nordice. respins fiind de Viena. În consecinţă.

În septembrie a izbucnit în Rusia şi celebra răscoală ţărănească avându-l la conducerea ei pe Pugaciov. de pildă. Austria. Rusia şi Austria.II. Serbia. Mircea Brie. de altfel.2 Poarta. 36. turcii să fi deţinut teritoriile de la nord de Dunăre pe care-şi exercitau suzeranitatea.5 Ca urmare a înţelegerii pe seama Poloniei dintre Prusia. mai puţin Gdanskul şi Torunul. pentru a se împiedica o apropiere mai accentuată între Viena şi Constantinopol. respectiv împărţirea între ele a Poloniei. 5 Ioan Horga.16-17.40. o solicitare de care a aflat şi Dionisie Eclesiarhul. în “Revista de istorie a Moldovei”. fără Cracovia. p. desfăşurate la Focşani. se angaja să sprijine eforturile de pace ale Rusiei pentru care s-au şi angajat negocieri. în timp ce Prusia ar fi urmat să fie „despăgubită” în Polonia iar aceasta din urmă să fie recompensată pe seama Principatelor Române. Tratatul care consacra primul partaj operat de cele trei mari puteri pe corpul Poloniei a fost semnat la SanktPetersburg pe 25 iulie 1772. de circa 30000 de răsculaţi şi care a răvăşit o bună parte a Rusiei timp de 3 ani. şi o parte a Podoliei. pentru a fi întrerupte de mai multe ori. şi a fi reluate în noiembrie după transferarea lor la Bucureşti. p. pentru a fi din nou întrerupte. ar fi fost. nici nu le va conferi statut de independenţă.1 Nu putea fi ignorată Poarta otomană care intrase în război cu Rusia invocându-se necesitatea garantării independenţei şi integrităţii statului polonez şi cu o astfel de misiune diplomatică a fost însărcinat ambasadorul Prusiei la Constantinopol. 52. p. Bucureşti.4 La prima împărţire a Poloniei între Austria. A căpătat prioritate un alt proiect de „colaborare” în planurile politicii expansioniste ale celor trei mari puteri: Rusia. în ianuarie 1774. iar Ecaterina a II-a anexa teritoriile poloneze ale Rusiei albe. Curtea din Viena a acceptat să negocieze cu Sankt-Petersburgul statutul juridic al Principatelor Române şi s-a ajuns la o Convenţie bilaterală austro-rusă încheiată în Capitala Rusiei prin care aceasta din urmă se angaja că nu va anexa Moldova şi Ţara Românească. acesta consemnând că „au scris feltmareşalului să facă pace cu turcii şi ce va putea să ia de la turci. 3 Fapt este că Ecaterina a II-a a acceptat proiectul prusac de destrămare a Poloniei. 7 Dionisie Eclesiarhul. a şi făcut-o. 346. în schimb. Tratatul de pace a fost semnat la Kuciuk-Kainargi pe 10/21 iulie 1774.mai fost avansate şi alte proiecte. op. 1987.7 Turcii iniţial n-au acceptat dar au urmat victoriile navale şi pe uscat ale ruşilor obţinute la sud de Dunăre şi Poarta otomană a fost de-acum cea care soclicitat încheierea păcii. Rusia şi Prusia s-a ajuns prin adoptarea a o serie de convenţii adoptate între 15 ianuarie şi 25 august 1772 din care Imperiul habsburgic s-a ales cu ocuparea Galiţiei Orientale.. S-au adăugat victoriile terestre de la Dunăre unde au ocupat Turtucaia dar generalul Rumianţev. cum. von Zegelin. Moldova şi Ţara Românească. p.51. N. din 1996. care conducea ofensiva rusă. 2. cit. odată satisfăcute tendinţele expansioniste ale Sankt-Petersburgului pe seama Poloniei. Rusia având astfel posibilitatea atingerii mai multor obiective între care: slăbirea pe mai departe a Imperiului otoman detaşându-l de un partener. se pare. îndeosebi de către partea rusă. precum şi o slăbire a „vigilenţei” austriece că. Caruselul acestei acţiuni a fost pus în mişcare de Frederic al II-lea în octombrie 1771 când i-a propus Ecaterinei a II-a împărţirea Poloniei urmând a face aceeaşi propunere şi Austriei pe temeiul conservării echilibrului european existent. p. Bosnia şi Herţegovina să fi revenit Austriei iar Rusia să-şi fi păstrat tot ceea ce cucerise deja la nordul Mării Negre. precum cele două ţări române. Proiectul rus a fost respins de către Austria. Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi şi importanţa lui pentru Principatele Române.II. favorabilă propunerii ce i s-a făcut dar avea de formulat. Hronograf (1764-1815). o condiţie. între acestea fiind incluse şi Principatele Române.. Frederic al II-lea aducea în graniţele regatului său Prusia poloneză. Acte şi fragmente. 3 Ibidem. ziua când se împlineau 63 de ani de la 1 2 Memoires de Frederic II. A fost motivul esenţial ce a detrminat-o pe Ecaterina a II-a să solicite încheierea păcii. Războiul însă a continuat. nr. fie şi la un moment dat. au fost respinse când au atacat Silistra. Rusia a obţinut victorii pe frontul naval în Golful Patras (martie 1773) când a apărut şi ideea de ofensivă asupra Constantinopolului. 4 Leonid Boicu (coord). urmat. 204. cit. Într-o altă variantă (Panin). vol . 16 . n-ar mai putea viza şi altceva. premise suplimentare favorabile unei viitoare anexări a celor două Principate. aceea ca Rusia să-i restituie toate cuceririle făcute în defavoarea ei.. ceea ce l-a determinat pe comandantul ţarist să-i scrie unui prieten că „Drumul spre Constantinopol nu-i aşa larg şi nici aşa de uşor cum din când în când îşi închipuie”6 (probabil ţarina). În plus. să ia”.. Iorga. Aşa a fost proiectul avansat de Panin de împărţire a moştenirii otomane conform căruia Austria să ajungă din nou a stăpâni Oltenia iar Rusia să preia majoritatea teritoriilor de la stânga Dunării. p. p. la Viena Tratatul de subsidii austro-turc n-a mai fost ratificat. Austria şi Prusia. op. 6 Vladimir Tcaci.

4 Ibidem. cit. este de adăugat că în textul Tratatului adoptat nu mai figurează un punct întreg existent în proiectul de la Bucureşti. s-a statuat că „Imperiul Rusiei restituie Sublimei Porţi întreaga Basarabie [subl. aşa cum s-a observat nu demult. consacrat special Principatelor Române. În textul tratatului adoptat se scrie că “Poarta îngăduie domnitorilor acestor două state să aibă pe lângă ea un însărcinat cu afaceri ales dintre creştinii comunităţii greceşti” în timp ce la Bucureşti se negociase că trimisul Principatelor pe lângă Poartă urma să fie un “consul naţional. statutul juridic internaţional al Raguzei (Dubrovnicul) era mai avansat. Altfel spus.2 Se consideră. s-au putut obţine unele concesii din partea Porţii otomane. conferindu-li-se în contextual zorilor epocii moderne româneşti caracterul unor acte de drept internaţional. pentru prima oară într-un document/tratat internaţional ce reglementa după un 1 2 Vladimir Tcaci. Tratate. La fel se întâmplase cu punctual 9. 6 Ibidem. după cum o vor cere împrejurările. Imperiul Rusiei restituie Sublimei Porţi cele două Principate ale Valahiei şi Moldovei”7. 17 . de asemenea. aici. ca reprezentanţi ai Principatelor pe lângă guvernul de la Constantinopol să se bucure de imunitate diplomatică. din punctual de vedere al reprezentanţilor elitei politice româneşti implicate. prin memoriile adresate negociatorilor ruşi. articolul 16. p. au fost acceptaţi de către Poartă. op.6 Se strecura de către partea rusă.5 Erau anulate datoriile restante ale Principatelor şi scutite de dări către Poartă pet imp de încă doi ani. altfel spus “vor fi consideraţi ca personae care se bucură de dreptul internaţional. Se impune să reţinem.B. alături de suzeranitatea. o preocupare a guvernului ţarist pentru o imagine favorabilă în raport cu popoarele ortodoxe din Europa otomană ce tânjeau după eliberarea lor pentru a deveni naţiuni independente. 262.n] în acelaşi mod cum plăteşte Republica Raguza o dată la 3 ani”. 1 De menţionat că. p. în articolul XVI. într-un document internaţional.261. Tot astfel. evident la presiunea Rusiei. Ibidem. p. Chilia. aşa cum i se permite Republicii Raguza”.semnarea Tratatului ruso-turc de pe Prut.. ca să folosim o sintagmă a zilelor noastre frecvent uzitată. ceea ce evident că era un pas înapoi. ca interpretare a acestor deosebiri. O asemenea prevedere era extrem de semnificativă întrucât ar fi reprezentat deja un pas important către slăbirea sistemului dominaţiei otomane dacă Poarta ar fi pierdut astfel dreptul discreţionar ce-l avea de a-i numi şi a-i mazili pe domni. ca. 5 Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. Urma ca fixarea noilor obligaţii ale Principatelor Române către Poartă să fie realizate în funcţie de consecinţele provocate de război.] prin intermediul trimişilor care vor veni din 2 în 2 ani” în timp ce varianta de la Bucureşti prevedea că Poarta urma “a primi [haraciul –n. p. să mai consemnăm că la capitolul clauze teritoriale. 3 Vezi şi „Etudes Balkaniques” din 1975. adică vor fi la adăpost de orice violenţă”. 261. că la Bucureşti condiţiile de pace vizând Principatele Române fuseseră formulate în cea mai mare parte sub influenţa cerinţelor formulate de către boierii români care au intervenit pe lângă negociatorii ruşi3. în aceste Principate. aceste prevederi nu erau nici pe departe o expresie a generozităţii Rusiei faţă de români ci. În sfârşit la punctul 10. prin ceea ce s-a înscris în art. “Poarta consimte. În sfârşit. invocarea “modelului” raguzan datorându-se faptului că era deja ceva acceptat de către Poartă şi că. nr. între proiectul de tratat ce se negociase la Bucureşti şi cel semnat la Kuciuk-Kainargi au apărut unele deosebiri precum cea de la punctul 8 din articolul XVI (articol ce viza Principatele Române) ce prevede că „Poarta promite să uzeze de aceasta cu toată omenia şi să le primească [haraciul –n. miniştrii Curţii imperiale ai Rusiei care îşi au reşedinţa pe lângă ea să poată vorbi în favoarea lor şi făgăduieşte a-i asculta cu toată consideraţia ce se cuvine unor puteri prietene şi respectate”. de la Vadul Huşilor. că Tratatul ruso-turc din iulie 1774. Iar acceptarea doleanţelor româneşti a şi fost interpretată ca un gest mărinimos de natură a fi alimentat speranţele românilor.B] cu Akkerman.n. 3. totuşi. În acest sens au fost confirmate unele dintre vechile atribute. cel referitor la acordarea domniei pe viaţă pentru Grigore Al. prevăzute în capitulaţiile iniţiale acordate Ţării Româneşti şi Moldovei. 16. 19. 1992. mea – M.M. din partea Porţii otomane. cei care. menţinută. p. Sigur. În plus.18. p. Ghica.88. invocaseră necesitatea recuperării statutului de autonomie a celor două Principate în raporturile cu Poarta otomană pe temeiul “vechilor capitulaţii” ca acte de drept internaţional. 1387-1858. Universitatea Chişinău. o posibilitate ca Rusia să-şi exercite asupra Principatelor un drept de protecţie. chiar în preambulul acestuia. din păcate speranţe năruite chiar odată cu adoptarea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi. ediţie şi prefaţă de Ion Ieremia. 7 Ibidem. Ismail şi cu târgurile şi satele şi tot ce cuprinde această provincie după cum îi restituie şi fortăreaţa Bender. Se crede că abandonarea de către negociatorii ruşi a acestui punct din “proiectul Bucureşti” al tratatului semnat la Kuciuk-Kainargi ar fi stârnit multe discuţii în rândurile boierilor pământeni4.

A fost cazul. prin hatişeriful din noiembrie 1774. după erijarea Rusiei ca protector. mea – M. ori să exercite diverse presiuni prin intermediul conducătorilor din Serhaturi. fie negustori. 18 . Cu deosebirea. de pildă. Rusia putea interveni oricând şi în politica internă a Porţii. după 1812. Sub numele de Basarabia ajungând. În sfârşit. anterioare perioadei turco-fanariote fuseseră superioare. Benderul (Tighina) e tratat ca parte componentă a Basarabiei. mazilirea domnitorilor urmând să se facă după o analiză mai atentă a motivelor ce ar fi determinat o asemenea măsură. fie funcţionari ai Porţii. C.război de aproape 6 ani. necesitatea reglmentării achiziţiilor de produse de pe piaţa românească. a strămoşului meu Mehmed” şi reprezenta o recunoaştere de către Poartă că relaţiile sale cu vasalii. în articolul IV al acestui tratat. ci şi de înfăptuit4. însoţind menţinerea suzeranităţii otomane. Pentru aplicarea clauzelor cuprinse în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. în ultimă instanţă. Iar din punctul de vedere al Rusiei. Chilia şi Ismail. de a înfiinţa consulate oriunde ar fi considerat necesar.B] diferită faţă de Moldova. decât cu acceptul domnilor celor două ţări. Sturdza. Colescu-Vartic. Ceva. mai de grabă. Editura ProUniversitaria. 21. Bucureşti. cit. Nistru. Să menţionăm că. înscriindu-se prevederea conform căreia Rusia „restituie Sublimei Porţi Basarabia cucerită de armatele ruseşti [subl.14-15.] cu oraşele fortificate Bender.1 Aici pot fi identificate tendinţele diplomatice ţariste pentru argumentele ei de mai târziu pe care să se sprijine în a justifica raptul teritorial din 1812 şi tot ceea ce avea să urmeze chiar până în zilele noastre. A fost o Convenţie la care avea să se revină prin reconfirmare în 1783 şi mai apoi în 1805. Istoria românilor. oricum aceasta era interesată să susţină cerinţe ale boierilor români sau. ca şi târgurile şi satele cuprinse în această provincie”2 [subl. prin ele însele. raporturile dintre Rusia şi Poarta otomană. din Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. al Principatelor care.. faţă de Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. op. cit. Spre exemplu. op. în schimb. să restituie teritoriile cu statut de raia la data încheierii tratatului de pace de la Belgrad (1739). erau făcute promisiuni vizând o mai mare stabilitate politică.A. cit. să nu solicite alte obligaţii financiare. tot atâtea dovezi. Marin Badea. politico-juridic în plan internaţional. să fie desemnat întreg teritoriul românesc dintre Prut. pe lângă guvern.n. cu obligaţia din partea turcilor de respectare a preţurilor existente iar cât îi privea pe negustorii români. nu foarte târziu. ca şi obligaţia de a se acţiona administrativ pentru redresarea economiei după 6 ani de război. de glorioasă amintire. 3 D.. 139-146. să adopte o atitudine mai moderată în fixarea tributului. p. Basarabia era menţionată şi considerată ca atare o provincie [subl. să-şi poată asigura sprijinul elitei politice din Moldova şi Ţara Românească într-un alt eventual conflict militar cu Poarta. de asemenea. mea – M. la Constantinopol. şi solicitarea acesteia. urmare a presiunilor Rusiei. 6 Cf. p. al Convenţiei rusoturce din 10/21 martie 1779 prin care Poarta se angaja să nu împiedice exercitarea liberă a cultului creştin. însă. pe lângă tribut. prin comparaţie cu cele existente şi revenire a măcar la acel statut era nu numai de dorit. Se prevedea. după cum şi „fortăreaţa Bender” este prezentată ca distinctă în raport cu Basarabia. În acelaşi hatişerif erau prevăzute interdicţii pentru turcii din serhaturi de a mai pătrunde pe teritoriile Principatelor Române. 5 Ibidem. 4 Vladimir Tcaci. op. pe întreg cuprinsul Imperiului otoman. anunţa din nou că Principatele Române urmau să se bucure de „toate avantajele şi privilegiile de care se foloseau în timpul Luminăţiei sale. Anglia sau Franţa interesate din ce în ce mai mult în realizarea şi a unor schimburi comerciale din ce în ce mai intense. să lase impresia că le susţine pentru ca. 2010. a confirmării Tratatului de la Kuciuk-Kainargi. se schimbase ori era în curs de schimbare şi acesta era statutul însuşi. se insista asupra tendinţei menţionate. p. Akkerman. au intervenit şi alte aranjamente derivate. Poarta otomană avea să adopte un hatişerif3 (14 noiembrie 1774) prin care erau formulate/date garanţii în plus vizând o mai bună administrare internă în Ţara Românească şi Moldova.. 23. pe aceeaşi linie.6 Şi aceasta în condiţiile în care începuseră a se implica în zonă şi alte mari puteri ca Prusia. Erau. Principatele Române erau considerate parte componentă a 1 2 Vladimir Tcaci. prevăzută din nou era asumarea de către Poartă a promisiunii de diminuare a haraciului ce urma a-l primi pe mai departe din partea celor două Principate. Dunăre şi Mare răpit de Rusia ţaristă din trupul Moldovei. Sigur. Ibidem.B. Epoca modernă. să admită. de această dată. în textul tratatului de la Iaşi (1791). aşa cum am menţionat deja într-un capitol anterior. aceştia să-şi fi putut desfăşura activităţile comerciale şi în zonele de graniţă cu Poarta otomană. acceptată de către negociatorii ruşi. că. că obligaţiile asumate de Poartă o dată cu semnarea şi ratificarea Tratatului de la Kuciuk-Kainargi nu se respectau.5 În evoluţia ulterioară a raporturilor politico-diplomatice ruso-otomane implicit a celor dintre Poartă şi Principatele Române.B]. Abdul-Hamid (sultanul). aceste reveniri. câte un însărcinat cu afaceri creştine şi care să se bucure de toată consideraţia din partea reprezentanţilor autorităţilor turceşti. p.–M.

pieţei economice a Imperiului otoman. Acte şi fragmente. Sturdza.. C.7 Poarta otomană a încercat. 642-653. 913-914. a continuat să-şi amplifice tendinţele expansioniste vizând Principatele Române în integralitatea lor. ambasadorul ei. Oferta Rusiei n-a fost agreată de regele Prusiei întrucât i se cerea să renunţe la propriile achiziţii teritoriale realizate pe seama Poloniei peste cele prevăzute în convenţiile de partaj. Cum însă.. p. recunoscute prin capitulaţiile acordate domnilor români. Supliment I. Poarta a refuzat. Cât priveşte Curtea imperială de la Viena. care a reuşit a-i aşeza la aceeaşi masă pe reprezentanţii ruşilor şi otomanilor.. reprezentanţele diplomatice ale uneia sau alteia dintre marile puteri sub forma consulatelor: Rusia în 1782. cit.6 Frederic al II-lea a considerat şi el că anexarea nordului Moldovei de către Austria era benefică în raport cu anexiunile sale pe seama Poloniei. astfel că şi-au făcut apariţia la Bucureşti şi Iaşi. să supună ratificării Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. 6 Leonid Boicu (coord). unii reprezentanţi ai elitei noastre politice ostile dominaţiei otomane precum boierul 1 2 Istoria românilor. Mărul discordiei devenise Peninsula Crimeea. 19 . La rândul ei.5 Succesul obţinut de Viena prin anexarea nordului Moldovei a fost facilitat şi de „atitudinea echivocă” (Venimin Ciobanu) a Ecaterinei a II-a. Rusia mai reuşind să obţină modificarea sintagmei din Tratatul de la Kuciuk-Kainargi referitoare la dreptul ei de a „vorbi” în numele Principatelor şi înlocuită cu expresia „dreptul de intercesiune” (de mijlocire. Teritoriul încorporat în graniţele Imperiului habsburgic avea să poarte denumirea de Bucovina („Ţara pădurilor de fagi”3).9 Prin Convenţia din 10/21 martie de la Ainalî-Kavak. Sigur. cit. negociat şi pe trupul Moldovei. N.). Şi aceasta cu atât mai mult cu cât contradicţiile ruso-otomane nu s-au diminuat ca intensitate o dată cu încheierea războiului şi a păcii de la Kuciuk-Kainargi astfel că în toamna anului 1777 existau suficiente premise să izbucnească o nouă confruntare militară. Colescu-Vartic. aşa cum arătaseră deja unele evoluţii politico-militare în estul şi sud-estul Europei. a fost Imperiul otoman în faţa presiunilor făcute de Austria şi pe 7 mai 1775 s-a ajuns la Convenţia austro-turcă de cedare de către Poartă a Nordului Moldovei. 4 D. 5 Ibidem..1 Tratatul de la Kuciuk-Kainargi trebuia ratificat de cele două părţi semnatare. op. fără îndoială. Bucureşti. D. C. Poarta se angaja să respecte vechile privilegii pe care le-au avut Principatele. primind poruncă să nu mai incite Poarta împotriva Austriei pe această temă.A. Din istoria Bucovinei. avea de partea ei şi manifestări ale elitei politice româneşti în ciuda deziluziilor provocate de forma în care a fost adoptat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. de-acum cu precădere împotriva Porţii otomane. Iorga. mai apoi şi în alte centre precum porturile dunărene Brăila şi Galaţi. intervenţia Rusiei se datora perseverenţei acesteia în a-şi urmări proiectele expansioniste. A urmat adoptarea. Anglia în 1801-1803. Principatele Române au ajuns deja a fi scena istorică a unor confruntări din ce în ce mai aspre între mari puteri. p. A fost nevoie de intervenţia diplomatică a Franţei prin Francois Emmanuel Guignard. la un moment dat. de asemenea.150-156. au ieşit treptat în evidenţă şi interesele de natură politică. Zegelin. Sankt-Petersburgul apreciind actul imperial de răpire a „Bucovinei” ca o presiune a Porţii şi o modalitate în plus de a grăbi ratificarea Tratatului de către Turcia. pe Bosfor.66-68. 139-176. cit. p. Prusia în 1785.. Realitatea o obliga să ţină cont de Rusia care avea şi ea proiectele ei în aceeaşi zonă. Până la urmă partea care a cedat în acest târg. unde pe 10/21 martie 1779 s-a semnat o Convenţie explicativă a Tratatului de la KuciukKainargi8 prin care era confirmat amintitul tratat din 10 iulie 1774. 43. chiar a justificat-o. Austria în 1783. I. Colescu-Vartic. p. 3 Vezi pe larg la Mihai Iacobescu. Rusia a încercat să cointereseze Prusia pentru a-i determina pe austrieci să părăsească teritoriul ce-l ocupaseră în Moldova pe considerentul că-i periclita astfel poziţiile deţinute în Polonia. graniţe fixate prin convenţia bilaterală adoptată la Palamuta pe 2 iulie 1776. p. p. Franţa a susţinut şi ea agresiunea austriacă. să se opună raptului habsburgic dar n-a avut nici o susţinere şi s-a văzut obligată să cedeze.A. după reinstaurarea fanarioţilor. ambasadorul ei la Constantinopol. O dovadă a fost că. op. a unei convenţii explicative de trasare a noilor graniţe între Austria şi Poarta otomană4. temătoare fiind de izbucnirea unui nou război ce i-ar fi creat dificultăţi atât pe plan intern cât şi pe cel internaţional. Franţa în 1798. era „justificată” şi de faptul că Poarta otomană nu-şi respecta angajamentele onorate. op. şi. pe 12 mai 1776. semnată la Constantinopol2 şi ratificată mai târziu (6 iunie). 7 Hurmuzaki. p. 1993. încurajată de succesul dobândit. Întrucât austriecii au intrat pe teritoriul Moldovei fără ca trupele ruse să fi fost retrase. era garantată aplicarea hatişerifului din 4 noiembrie 1777 de către Grigore Ghica Vodă. 117. p. 9 Ibidem. II. 65-66. 120. 8 Ibidem.62-65. VI. Sturdza. Editura Academiei Române. Întâlnirea s-a desfăşurat la Ainalî-Kavak. p. de intervenţie în favoarea.

prevăzut cu un suveran ortodox. 233-234. Poate chiar proiectele 1 2 6 Leonid Boicu (coord. Austria şi Poarta otomană. implicit. cit. a amânat şi „planul dacic” al Ecaterinei a II-a.5 La toate acestea Rusia n-a subscris. Un proiect avansat Rusiei avea în vedere anexarea doar a Olteniei iar Moldova s-o ocupe integral sub pretextul că astfel imperialii ar fi realizat o legătură mai bună între posesiunile sale ereditare cu Bucovina. Din rivalitatea austro-prusacă a avut însă de câştigat Rusia care n-a pierdut prilejul de a-şi consolida poziţiile în Principate. care să conducă ereditar noul „stat tampon” şi. atât ale Austriei cât şi ale Rusiei. acţiuni ce au avut loc în anii 1775-1777... 45. Iar dacă propusul „imperiu grec” era ceva cam nebulos. garanţii privind integritatea imperiului. Marea Neagră.. Iosif al II-lea fiind iniţial de acord. op. şi Frederic al II-lea. Istoria românilor. au eşuat între altele şi ca urmare a opoziţiei Ecaterinei a II-a. Rusia a căutat sprijinul Imperiului habsburgic. iar ţarina să-şi concretizeze accesul neîngrădit la Marea Neagră şi reconstituirea Imperiului bizantin.1 Ca să-şi poată consolida poziţiile deja cucerite în estul Europei. pentru menţinerea echilibrului european. Şi poate că poziţia Sankt-Petersburgului este de înţeles în condiţiile în care şi Poarta otomană a căutat la rândul ei să-şi facă aliaţi din Anglia şi Prusia ca.3 Cu intenţiile. 6 Ioan Horga. diplomaţia prusiană a făcut eforturi să ţină Rusia aproape. Proiectele ţarinei pe moment au fost acceptate de către Iosif al II-lea cu unele rezerve referitoare la graniţele propuse pentru Dacia în legătură cu care avea un „amendament”: să i se rezerve şi Hotinul însoţit de un „mic teritoriu” în jur a cărui întindere ar fi urmat să fie precizată mai târziu. 43. VI. chiar de obţinere a independenţei. Contribution a la Question d’Orient. 4 N. sugerând în schimb extinderea graniţelor sale asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.. Iorga. un obiectiv esenţial şi imediat fiind Crimeea şi nu Principatele Române. p. Când a izbucnit războiul pentru succesiunea la tronul Bavariei. Iar Ecaterina a II-a n-a ezitat să le şi exprime imediat ceea ce n-a însemnat că reticenţele şi suspiciunile lui Iosif al II-lea ar fi rămas neobservate de către interlocutoarea lui. eventual.8 Ţarina i-a făcut cunoscut pe 10 septembrie 1782 lui Iosif al II-lea proiectul ei de creare. să-şi extindă posesiunile în şi mai mare măsură pe direcţia Europei orientale şi de sud-est. dar a revenit relativ repede. Rusia şi Franţa. aşa cum s-a observat deja7. „regatul dacic” era ceva mai concret întrucât Dacia „viitoare” ar fi urmat să se regăsească în graniţe reprezentate de Nistru. Oţetea. Constantin. Aici. prin unirea celor două Principate. pe un aliniament antihabsburgic. p. să dea naştere unui nou imperiu grec sub conducerea unui nepot al ei. de asemenea. Acte şi fragmente. Porţii otomane.619.. p. păstrâmdu-şi autoritatea pe care şi-o câştigase în Principatele Române prin pacea de la Kuciuk-Kainargi.141-142. n-a admis nici o terţă intervenţie în raporturile ei cu Poarta otomană. 44. p. Vezi şi Leonid Boicu (coordonator). era la curent. interesaţi deopotrivă fiind atât Iosif al II-lea cât şi Frederic al IIlea . 1778 dar care au fost reprimate. 129. precum cele din 1781 când a căutat să determine Poarta pentru a-i mai ceda din teritoriul Moldovei şi chiar Oltenia. cit. Rusia a propus transformarea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un „stat tampon” între ea. împăratul habsburgic mai solicita garanţii că noile state nu vor ajunge a-i periclita interesele comerciale strâns legate de Dunăre.218-220. un fapt deja menţionat. pentru introducerea unui „regim administrativ luminat”. Rusia a respins proiectele habsburgice. II. de colaborare între Viena şi Sankt-Petersburg în lupta pentru moştenirea Imperiului otoman. p. totodată. în măsură mai mare sau mai mică. Berlinul a căutat să atragă Poarta în lupta contra Austriei. 8 A. mai mult. precum în cursul anului 1777 iar mai apoi pentru a se ajunge la o alianţă între Prusia.Cândescu din Ţara Românească sau Manolache Bogdan şi Ioniţă Cuza în Moldova s-au situat în fruntea unor acţiuni de înlăturare a domniilor proaspăt revenite. În plus. p. sub numele de Dacia. pe fondul tensiunilor din relaţia ei cu Rusia. după anexarea Bucovinei.). una dintre reacţiile regelui prusian fiind aceea de a împiedica Austria să realizeze noi achiziţii teritoriale4 şi oferind. op. să poată determina Rusia să renunţe la punerea în practică a Tratatului de la Kuciuk-Kainargi. cit. în jocul promisiunilor acestuia fiind aruncată atât recuperarea nordului Moldovei cât şi păstrarea Olteniei ameninţată pe mai departe de Habsburgi.2 Pentru aceasta. p. Oricum. ceea ce explică şi adoptarea Convenţiei de la Ainalî-Kavak (10/21 martie 1779). cu atât mai mult cu cât unele încercări ale sale. 5 Ibidem. Olt şi Dunăre. op. Şi aceasta în condiţiile în care imperialii habsburgici căutau. a „regatului dacic”. Ba. op. cit. p. opozabilă şi aceasta oricărei tendinţe de expansiune teritorială a Austriei. A fost un demrs politico-diplomatic pe care Rusia l-a angajat epistolar prin Ecaterina a II-a către Iosif al II-lea după întâlnirea lor de la Mohilev din 1780. 7 Leonid Boicu (coord). 20 . 3 Ibidem. Mircea Brie. iniţiativa Rusiei era pentru Iosif al II-lea motiv de meditaţie şi. până la vărsarea apelor acesteia. Ecaterina a II-a a fost intransigentă.

cel puţin pentru moment. Sturdza. Marea Britanie. Sturdza. către sfârşitul anului.3 După ocuparea de către Rusia a Peninsulei Crimeea. cât şi Austria şi-au concentrat în bună măsură atenţia asupra „chestiunii orientale”.. Astfel. aşa cum s-a observat deja9. SaintPriest. 1 2 D. Iorga. 3 Istoria românilor. Cloşca şi Crişan. ar fi putut recupera Crimeea şi anula Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Asemenea împrejurări. dar şi Franţa s-au văzut „obligate” să-şi îndrepte în mai mare măsură privirile spre Mediterana şi răsăritul Europei. solicitându-i să cedeze în favoarea Austriei zona Olteniei şi astfel să se evite izbucnirea unui nou conflict austro-turc. pe cele vizând Principatele Române. îi îndepărtau pe Habsburgi de chestiunea orientală. 6 N.48. N. 1976. verigă importantă pe calea către dezmembrarea acestuia din urmă. cu care ne şi exprimăm acordul: „Principatele Române erau considerate în cabinetele europene ca fiind una din principalele chei ale dezlegării chestiunii orientale”. pe de altă parte. Acte şi fragmente. astfel că. pe care ar fi urmat să le ocupe în condiţiile declanşării unui nou conflict militar ruso-otoman. Edroiu. cit. Nu erau. prin natura lor. problema orientală. C. 9 Istoria românilor. o opţiune concordantă şi cu aceea a Berlinului. p.. Colescu-Vartic. op.A. mai precis pe 21 iunie 1783. cu atât mai mult cu cât în interiorul Imperiului otoman deveneau din ce în ce mai insistente preocupările pentru modernizarea societăţii sau europenizarea acesteia. p. A solicitat în schimb lui Iosif al II-lea colaborare sau susţinere în chestiunea Crimeii pe care Rusia avea s-o anexeze în aprilie 1783 iar pentru Principate a impus sultanului să reconfirme vechile lor privilegii. Acte şi fragmente. în context. De unde un plus de atenţie din partea Franţei care intervenea pe lângă Poarta otomană prin ambasadorul ei la Constantinopol. A izbucnit. putea fi favorizată Rusia în a-şi continua ofensiva ei antiotomană. p. cit. pe de o parte. Este motivul care a determinat-o să ajungă alături de Franţa şi Prusia în eforturile Porţii otomane menite pentru a găsi susţinere pentru ca să respingă ofensiva Imperiului ţarist. o dovadă constituind-o şi Tratatul de comerţ ruso-turc4 la care s-a ajuns între ocuparea Crimeii şi recunoaşterea acestui act de către Poartă.6 dovadă şi acţiunea de concentrare de forţe militare către mijlocul anului 1784 în apropiere de Moldova şi Ţara Românească. O concluzie se impune din perspectiva largă a istoriei (aparţine istoricului Mihai Maxim). de asemenea. în contextul desfăşurării războiului de independenţă dus de coloniile americane. Opţiunea Parisului era limpede: Imperiul otoman trebuia să fie sprijinit în a-şi menţine integritatea.1 Se consideră că în penultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. solicitare respinsă la Sankt-Petersburg. 7 Cf. N. cit. 620. p. Anglia s-a alarmat şi ea în legătură cu dezvoltările pe care le cunoştea.imaginate de ţarină şi consilierii ei să-i fi devenit. că Poarta însăşi a căutat să iasă în întâmpinarea celor trei puteri vest-europene. cu precădere prin raportare la ofensiva rusă spre Balcani. p. Colescu-Vartic. 192-193. răscoala condusă de Horea. Cluj-Napoca. ceea ce s-a şi întâmplat o dată cu Senedul din 1783. atât Rusia. se pare că pentru Iosif al II-lea Rusia ţarilor îşi sporea capacitatea de manevră în pregătirile sale pentru un nou asalt către Balcani şi Strâmtorile Bosfor şi Dardanele. De aceea se poate spune. op. 177-178. VI. op. puţin probabile. la care s-a adăugat războiul dintre Austria şi Ţările de Jos.8 Cum pe căi diplomatice Austria însăşi ar fi cerut şi Bosnia. ceea ce n-ar fi putut să însemne decât un proces istoric defavorabil intereselor franceze.2 Aceasta şi în coroborare cu acţiunile diplomatice ale Franţei prin care Parisul căuta să împiedice desprinderea Principatelor de legăturile cu Imperiul otoman. cu un puternic ecou şi pe plan internaţional. Aşa s-a ajuns ca Poarta otomană să declare război Rusiei pe 4/15 august 1787. 5 Leonid Boicu (coord). Invocând şi la considerente de ordin comercial. cit. p. p. act recunoscut şi de către Poarta otomană pe 8 ianuarie 1784. VI.620. în primul rând.. Iorga. op. p. în evoluţia ei politico-diplomatică. Iosif al IIlea îşi făcea cunoscută menţinerea ideii de anexare a Moldovei sub pretextul de a-şi asigura o mai bună legătură cu Bucovina. implicit. 21 . 163-186. 5 În plus. II. având ajutorul lor. alte convenţii şi seneduri ce-i fuseseră impuse de către Rusia. ceea ce în interpretarea istoricului Veniamin Ciobanu ar fi fost „o simplă stratagemă diplomatică” menită a-i asigura spatele în perspectiva conflictului cu Olanda. Poarta a solicitat medierea Rusiei. însă. o stare ce i-ar fi permis Curţii din Viena să procedeze mai lejer la anexarea lor. Iorga..A. 7 dată fiind poziţia geostrategică a Transilvaniei. C. Răsunetul european al răscoalei lui Horea. 8 N. iar.173-174. 4 D. Către mijlocul anului 1784 Curtea de la Viena ar fi renunţat la iniţiativele sale referitoare la Oltenia pentru a-şi menţine pretenţiile cu privire la Bosnia. 192-195. Editura Dacia. le-a şi abandonat. În schimb. considerând că. de neluat în consideraţie pentru diplomaţia habsburgică eforturile Rusiei subsumate obţinerii independenţei Moldovei şi Ţării Româneşti. II. Viena iniţiat demersuri la Constantinopol pentru a obţine de la Poartă Orşova şi zona Olteniei. Mediterana şi în Caucaz. s-a putut percepe relativ uşor plusul de accent al lui Iosif al IIlea pe proiectele sale de ofensivă contra Imperiului otoman şi.

ca să împiedice o apropiere turco-polonă. Iar când Rusia a anexat cetatea-port Oceakov. Spre exemplu. a unor revolte prin diferite regiuni ale Monarhiei habsburgice ca şi alte greutăţi interne au determinat Curtea din Viena. Prin acest „plan” Prusia urmărea să se extindă teritorial pe seama Poloniei vizând anexarea Poloniei Mari cu oraşele Gdansk şi Torun. comunicat Prusiei şi Marii Britanii ca o condiţie de pace cu Poarta otomană. o. Frederic Wilhelm al II-lea. De altfel. 284. un consilier al regelui polonez. Austia semnase şi cu Prusia Convenţia de la Reichenbach prin care se angajase să înceapă negocieri cu Poarta pe baza principiului strict al statu-quo-ului antebellum. Mircea Brie. Acte şi fragmente. a intervenit şi Prusia pe cale diplomatică. având de suportat un apăsător regim de ocupaţie militară. sub conducerea marelui duce Constantin sau al lui Potiomkin. Polonia şi-a oferit în grabă disponibilitatea pentru o alianţă cu Rusia. Iorga. pentru a susţine „trocul” Moldova – Galiţia. 145-146. 293-296.Rusia a căutat să-şi atragă de partea ei Austria căreia i-a promis libertatea de anexiuni în Bosnia. după ce. 1980. Leonid Boicu (coord). cit. lansând un plan de soluţionare a crizei orientale denumit „Planul Hertzberg”. diplomaţia britanică a propus celei ţariste în 1788 împărţirea zonelor de interese în sud-estul Europei şi Extremul Orient. op.. să convină reînnoirea angajamentelor reciproce pe care şi le făcuseră între 1781-1782. că Galiţia deţinută de Austria i-ar fi fost mai nefavorabilă decât stăpânirea asupra Moldovei pentru că „nu Moldova va da regi Poloniei şi să conducă acest regat ci Galiţia separând totodată Rusia de Prusia”.4 Izbucnirea revoluţiei în Franţa. Principatele Române au fost invadate. La schimb. solicitare respinsă de către ţarină. p.131-132. pe 24 iulie/4 august 1791. pe 27 iulie 1790.. Iosif al II-lea a cerut să înglobeze Hotinul cu teritoriul înconjurător. Bugeacul. Bucureşti. urmată şi de antrenarea Austriei. Karol Boskamp. Leonid Boicu (coord). Ca urmare. p. 225. primul ministru britanic William Pitt a formulat în Camera Comunelor un ultimatum ameninţând cu angrenarea ţării sale în război de partea Porţii otomane. persistente între cele două imperii rămânând mai ales divergenţele în legătură cu soarta Principatelor Române. în 1789. plan adoptat în Consiliul Imperial pe 8 martie 1790. Cetatea Albă (Akerman) şi teritoriul românesc dintre Nistru şi Siret pentru a-şi asigura astfel ieşirea la Marea Neagră. op. Anglia. 22 . a conştientizat că Rusia trebuia considerată un pericol real pentru interesele ei. cu medierea Angliei. Concomitent. 4 N. II. N. În septembrie 1790 s-a ajuns la semnarea armistiţiului. Austria să fie „recompensată” prin anexarea Principatelor Române în condiţiile în care ar fi cedat Poloniei Galiţia. invoca drept argument. mai ales în plan militar. după numele ministrului de externe al regelui Frederic Wilhelm al II-lea ajuns pe tronul Prusiei după moartea lui Frederic al II-lea în 1786. una ofensivă contra Porţii otomane. II. p. unele avantaje teritoriale tot pe seama Moldovei. a promis Poloniei. cit. Pe 14 iulie 1789 a izbucnit revoluţia franceză şi aceasta a sustras-o pentru câţiva ani de la rolul ei activ ce şi l-ar fi dorit în „chestiunea orientală”. Franţa a rămas neutră vizavi de războiul ruso-turc devenit ruso-austro-turc dar şi consecventă în a susţine diplomatic principiul integrităţii Imperiului otoman. p. Nu şi-a putut armoniza acţiunile. p. dar fără succes.. Relaţii politice româno-polone între 1699 şi 1848.2 Mai pragmatică. 1 2 Veniamin Ciobanu. oferindu-i chiar şi zona Olteniei. 50. Rusia fiind pentru Marea Britanie un patener comercial important.. începând încă din 1780 relaţiile anglo-ruse începuseră a se răci pentru ca acordul comercial intervenit între Franţa şi Rusia (11 ianuarie 1787) să fi avut darul de a le inflama. 51. dar „criza Oceakovului” a semnalat primele conradicţii cu caracter deosebit în relaţiile anglo-ruse şi care aveau să iasă în evidenţă mai ales după încheierea epopeii napoleoniene. Ba. Rusia a respins astfel de propuneri dar. să recurgă la negocieri de pace cu Poarta otomană. regele Stanislaw al IIlea August Poniatowski solicitând. p. 5 Ioan Horga. cit. martie 1791. Aceste propuneri au fost considerate la Berlin ca „arogante şi exorbitante”. având şi acordul Ecaterinei a II-a. credea că Polonia ar fi putut pretinde ambele Principate întrucât coroana Poloniei ar fi avut depturi istorice asupra acestora cu mult mai vechi decât cele pretinse de Poarta otomană. 3 Cf. mai mult. Acte şi fragmente. Rusia şi Austria au repurtat succese militare în confruntarea cu Poarta otomană. Întro altă variantă a „Planului Hertzberg” se preconiza ca Poarta otomană să cedeze Rusiei Cetatea port Oceakov iar teritoriul dintre Prut şi Nistru cu portul Akkerman să fie cedate Austriei sau Poloniei. Ecaterina a II-a a reactivat proiectul său referitor la crearea unui „stat dac” independent. Între timp a murit Iosif al II-lea ceea ce a grăbit semnarea Tratatului de pace. Austria a intrat în război împotriva Porţii otomane pe 9 februarie 1788 pe considerentul că devenise inevitabilă dezmembrarea Imperiului otoman şi că ar fi avut de realizat câştiguri deosebite. motiv de orientare a politicii sale de alianţe către Prusia şi Olanda. Iorga. la Şiştov5. o dată cu izbucnirea războiului ruso-turc în 1787. în schimb. În 1789.3 Cele două capete încoronate au reuşit. Această intenţie a primului ministru britanic nu s-a bucurat de sprijinul opiniei publice. vizavi de Rusia.1 În noiembrie 1787. cu Rusia. în schimb.

sunt de amintit manifestările politico-diplomatice ale unora dintre exponenţii elitei politice proprii precum unii boieri moldoveni care în 1783 au încercat să obţină acordul Rusiei pentru ca Moldova să aibă un reprezentant la Sankt-Petersburg. p. dar pe care n-avea să le mai poată valorifica. 3 Leonid Boicu (coord). astfel încât s-a ajuns ca să se profileze tot mai distinct existenţa unei „probleme româneşti” despre care se discuta în marile cancelarii de pe continent. C. Acesta a prezentat un memoriu prin care solicita sprijin în obţinerea pentru Ţara Românească a retrocedării de către Poartă a raialelor existente la nord de Dunăre. 1789-1815 Perioada de timp cuprinsă între momentul izbucnirii revoluţiei franceze (14 iulie 1789) şi Congresul de pace de laViena (18141815) reprezintă o acoladă istorică extrem de importantă pentru modul cum au evoluat relaţiile internaţionale în Europa.. VI. a izbucnirii şi 1 2 Istoria românilor. întâi de toate. Peste câţiva ani. Dimitrie A. p. Graniţa ruso-otomană era stabilită pe Nistru. cu ocazia Congresului de pace austro-turc. 53.. 622. chiar în limitele statutului lor juridic internaţional. op. Divanul Ţăii Româneşti prezenta împăratului Austriei un memoriu cerând ca. aceasta din urmă mai obţinea o rectificare de frontieră în Bosnia şi retrocedarea Orşovei de către austrieci cu obligaţia Porţii otomane de a nu o fortifica. era o condiţie esenţială a păstrării echilibrului politic din centrul şi sud-estul continentului” şi că „La această stare de lucruri au contribuit însă şi românii”. Colescu-Vartic.3 Contribuţia românilor este relevantă. suprimarea tuturor legăturilor cu Poarta în afara unui tribut simbolic plătit din 2 în 2 ani. op . Prin textul acestui nou tratat ruso-otoman erau reconfirmate acte anterioare ca Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Ismail. fixarea graniţei cu Turcia pe talvegul Dunării.Prusiei şi Olandei. intervenţia lui Ioan Cantacuzino. Austria restituia Porţii otomane toate cuceririle făcute astfel că Ţara Românească şi cinci ţinuturi ocupate din Moldova au revenit sub suzeranitate otomană cu o excepţie: Cetatea Hotinului şi raiaua înconjurătoare rămase sub ocupaţie austriacă până la încheierea păcii cu Rusia. prin creşterea sensibilă a rolului românilor înşişi în desfăşurările evenimentelor din Răsăritul şi Sud-estul Europei. iar în perspectivă ambele Principate să poată reveni la domniile pământene. pin numărul mult mai mare de voluntari care au luptat alături de trupele ruse şi austriece şi care s-au ridicat la circa 5500 de oameni. cit. la încheierea războiului. p.cit. cu succese importante.1 Austria se obliga să nu mai intervină în nici un fel de partea Rusiei. Printr-o Convenţie încheiată în acelaşi an (1791) între Austria şi Poarta otomană. precum şi toate celelalte aşezări existente în acea „provincie”. semnificaţiile ei multiple pentru modul cum a evoluat statutul juridic internaţional al Princiaptelor Române. Rusia a refuzat să negocieze pacea pe principiul propus de mediatori statu-quo ante bellum şi a continuat operaţiile militare.2 Astfel se punea capăt războiului ruso-turc din 1787-1792. în 1789. pe de altă parte. după reconfirmarea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi din 1774. că Rusia restituie Porţii otomane nu numai Moldova şi Ţara Românească cu tot ce le aparţinuse înaintea declanşării războiului şi a ocupării lor de trupele ruseşti. după aproape un veac de la încheierea păcii de la Karlowitz. Convenţia de la AinalîKavak. 221. IV Principatele Române în cadrul problemei orientale. senedul din 1783 sau Convenţia din 1784 referitoare la Crimeea. Akkerman (Cetatea Albă). Chilia. Are. 4/16 august 1791) şi mai apoi la semnarea Tratatului de pace de la Iaşi ( 31 decembrie 1791/9 ianuarie 1792). de asemenea. p. 4 Ibidem. în primul rând. ci şi „Basarabia” cu cetăţile Bender. Austria să acţioneze pentru înlăturarea suzeranităţii otomane. Apoi. s-a putut înregistra.4 Cap. Ţara să fie pusă sub protecţia atât a Curţii din Viena cât şi a Rusiei. Sturdza. pe de o parte. Izbucnirea revoluţiei în Franţa. prin două „păci albe” cum le-a caracterizat Nicolae Iorga. că „existenţa Principatelor Române. se făceau şi se desfăceau proiecte în legătură cu Ţările Române mai ales în condiţiile preocupărilor pentru a se rezolva spinoasa chestiune orientală. 23 . proclamarea în Polonia a Constituţiei din 3 mai 1791 şi mai ales criza ce a intervenit în relaţiile cu Marea Britanie au determinat Rusia să ajungă la preliminarii ale păcii (Galaţi. cu specificaţia. confirmându-se din nou. De menţionat că în continuarea unor asemenea demersuri. Iar aceasta din urmă a căpătat un asemenea caracter ca urmare. 54. iar.

din nou. Din istoria formării naţiunii române. Or. op. 4 Leonid Boicu (coord). şi poporul român. la care a aderat şi Anglia. importanţa strategică a Principatelor Române a sporit ba. 1979. şi Rusia. cu izbucnirea răscoalei poloneze în 1794 condusă de Tadeusz Kosciuszko. VI.. Moldova şi Ţara Românească au devenit. îndeosebi.4 Afectată de dispariţia Poloniei a fost şi Franţa. deopotrivă. şi una şi cealaltă. spre pildă. Modificările rapide din politica externă a Franţei. care s-a văzut limitată drastic în proiectele ei de politică orientală. emiterea într-un interval de numai 10 ani a două acte de referinţă. motiv pentru care Franţa a decis.3 Coroborat. iar. înfiinţarea unui consulat general cu sediul la Bucureşti”5. dincolo de măsurile speciale adoptate pe timpul desfăşurării evenimentelor din Transilvania şi continuate în alte forme ca. atât la est cât şi la sud de Carpaţi. Supliment I2. În acest context nou pentru evoluţia „problemei orientale”. în cadrul relaţiilor cu Rusia: Cartea de legi (Kanuname) din 1792 şi Hatişeriful din 1802. p. în 1796. Pentru conştiinţa naţională românească două momente au fost relevante ca formă de exprimare: răscoala condusă de Horea. o situaţie în care. 2 David Prodan. că. Editura Dacia. ba chiar şi rolul de protector al Imperiului otoman. acestea au făcut ca termenii „problemei orientale” să suporte anumite schimbări chiar dacă Rusia şi-a urmărit pe mai departe ţelul ei de eliminare a Porţii otomane din Europa. p. în „Revue Roumaine d’Histoire”. pe de altă parte. 24 . vezi şi Hurmuzaki. premier consul de France a Bucarest. Cluj-Napoca. Răsunetul european al răscoalei lui Horea. intersesul Sankt-Petersburgului s-a diminuat în raport cu zona sud-est europeană şi problema orientală. aşa cum s-a observat nu o dată.o dată mai mult. 623. au influenţat şi relaţiile ruso1 D. Răscoala lui Horea. contradicţiile dintre Marile Puteri în estul şi sud-estul Europei. cu deplin temei. Între asemenea măsuri sunt de menţionat cele referitoare la supravegherea agenţilor din Principate. de centru al unei îndârjite lupte politico-diplomatice între puterile angajate în evenimentele ce au marcat sfâşierea în totalitate a Poloniei ca stat. 2/1970. 3 Istoria românilor. Şi aceasta în ciuda faptului că o dată cu proclamarea la Varşovia a Constituţiei din 3 mai 1791 şi partajarea în totalitate a Poloniei între Rusia. rolul esenţial în concretizarea acestei operaţii revenind consulilor şi agenţilor ruşi din Moldova şi Ţara Românească. să-şi poată asigura dependenţa de ea a Imperiului otoman. 5 Istoria românilor.Prodan.desfăşurării revoluţiei franceze. nu putea fi decât transferarea amintitei graniţe pe gurile Dunării. mişcarea politică naţională cunoscută sub numele de Supplex Libellus Valachorum2. 1976. Se consideră. o dată cu apariţia mişcării naţionale poloneze. Supplex Libellus Valachorum. chiar s-a amplificat. căpătată ca atare. Cloşca şi Crişan (1784-1785)1 şi. mai mult. Rusia era preocupată nu doar să-şi asigure interesele ei în Strâmtorile Bosfor şi Dardanele. şi Moldova. p. vol. sigur. Prusia şi Austria. Cât priveşte războaiele napoleoniene. datorită redesenării rapide a alianţelor politico-militare ca urmare a reacţiei puterilor absolutiste europene. Bucureşti. În acest context. p. „importante posturi de observare a evoluţiei acelor evenimente. dar. Şi toate acestea în condiţiile în care ieşea tot mai mult în evidenţă afirmarea conştiinţei naţionale a popoarelor asuprite de monarhiile absolutiste şi mai ales în rândurile celor cotropite de Imperiul otoman între care. plus acutizarea tensiunilor dintre Franţa şi Marea Britanie până la angajarea unor ample conflicte militare chiar pe timpul revoluţiei pentru a fi ridicate la cote cu totul deosebite sub Directorat şi mai apoi în vremea lui Napoleon Bonaparte. Bucureşti. Prin acest tratat Rusia a obţinut dreptul de trecere a vaselor sale militare prin Strâmtori pe timpul războiului contra Franţei. cu reverberaţii puternice. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. la aceasta adăugându-se dezmembrarea totală a Poloniei în 1795 şi apariţia rapidă a mişcării naţionale poloneze care au acutizat. mai ales. Poate aşa s-ar şi explica. acest obiectiv.103. L’activite d’Emile-Claude Gaudin.VI. Vezi şi Ariadna Camariano-Cioran.1-2. în contextul fixării graniţei ruso-otomane pe Nistru (Tratatul de la Iaşi din 28 decembrie 1791/9 ianuarie 1792). Campania militară a lui Napoleon în Egipt a avut între consecinţe o modificare spectaculoasă ce a intervenit în relaţiile rusootomane şi care şi-a găsit concretizarea printr-un tratat de alianţă defensivă (23 decembrie 1798/ 3 ianuarie 1799) pe o durată de 8 ani. cit. îndeosebi cele vizând prevenirea creşterii influenţei politico-militare ruseşti în sud-estul Europei. Editura Enciclopedică.623. de apărător al „integrităţii şi inviolabilităţii” acestuia. a ecourilor ei profunde şi foarte sonore cu precădere în Europa dar şi pe alte meridiane ale lumii. într-o bună măsură. revoluţia franceză şi mai ales politica europeană a lui Napoleon au sensibilizat foarte mult evoluţia problemei orientale. 1998. s-a putut conferi Principatelor Române calitatea. Pentru ecourile acestui eveniment se vedea Nicolae Edroiu. pe de o parte. acestea urmând să ajungă sub controlul efectiv al Rusiei. ci şi să evite opoziţia Marilor Puteri europene. interesul sporit al Porţii otomane pentru Ţara Românească. îndeosebi Austria sau Prusia. 55. De unde şi măsurile de „securitate” la care au recurs Rusia şi Austria pentru a împiedica eventualele acte de solidaritate româno-poloneze dar şi o intervenţie otomană în favoarea polonezilor. obiectivul următor al Ecaterinei a II-a în politica sud-est europeană. şi încă unul prioritar. o dată ajunsă la picioarele lui Napoleon.

Sturdza. De menţionat.. Rusia a încercat să-i determine pe boierii moldoveni să ceară ei înşişi ocuparea ţării de către trupele ţariste. dregătorii să fie numiţi dintre pământeni dar domnii să aibă grijă a face numiri „şi din grecii cei cu cinste şi cu ştiinţă şi vrednici” iar cei ce vor greşi să fie pedepsiţi. O a doua variantă ar fi fost ca Moldova şi Ţara Românească să ajungă sub ocupaţie rusească. 408-420. prin consulul ei general Bulacov. o tentativă însă care a eşuat. 56.A. ajungând a fi numiţi în Ţara Românească filorusul Constantin Ipsilanti iar în Moldova un filorus mai moderat. ca urmare. ca şi alte segmente de relaţii bi sau multilaterale. a obligat Poarta otomană să acorde celor două Principate cunoscutul hatişerif din 1802 (17/29 august) prin care erau reiterate acestora obligaţiile înscrise în documente anterioare precum Cartea de legi (Kanuname) din 1792. op. dincolo de care nu se admiteau alte dări sau daruri şi era reconfirmată garantarea autonomiei lor interne. în caz de turburări. este existenţa unui memoriu al ministrului de externe rus A.n. implicit în Principatele Române. 25 . Colescu-Vartic. a cerut Rusiei garanţii corespunzătpare împotriva Franţei.. O variantă ar fi fost ca Principatele Române să fie încredinţate Austriei. diplomaţia ţaristă şi-a intensificat eforturile pentru a contracara creşterea influenţei franceze pe cuprinsul Imperiului otoman. preferând chiar şi un război „crud şi inevitabil”2. Ibidem. cit. p. op.M. C. Alexandru Moruzi. Era o situaţie ce l-a determinat pe Napoleon să creadă că dezmembrarea Imperiului otoman tindea să devină de neevitat. se instituia domnia pe o perioadă de 7 ani iar domnul nu mai putea fi mazilit decât cu asentimentul Rusiei după cum.624-625. moşiile din jurul raialelor. în sens de permise de călătorie). cit. 4 D.B) şi cu privilegiile şi obiceiurile ţărilor”. 1 2 Leonid Boicu (coord). documente ce trebuiau recunoscute de către domnii de la Bucureşti şi Iaşi. în ultimă instanţă. ca o compensaţie pentru pierderile suferite prin pacea de la Luneville. Napoleon Bonaparte şi Ţările Române Când Napoleon a încheiat pace cu Imperiul otoman. p. l-a determinat pe sultanul Selim al III-lea să numească pe tronurile Principatelor Române domni favorabili intereselor Parisului şi. indiferent de misiune. tot ca mărturie a intensificării eforturilor Rusiei pentru a se evita creşterea rolului Franţei în Europa orientală şi de sud-est. În contextul anilor 1801-1802. Napoleon însuşi au avut în vedere două variante posibile 1.otomane. Şi. Se preciza din nou că supuşii sau demnitarii otomani. să fie restituite către cele două Principate. la rândul său. titularul acestuia ţinând să declare că nu va accepta o anexare a celor două Principate. puteau intra pe teritoriul celor două Principate doar cu aprobări înalte (teşcherele. sens în care s-a căutat să se obţină şi punctul de vedere al Rusiei. solicitat ca atare prin ambasadorul acesteia la Constantinopol. „să nu se mai facă vreo faptă împotriva privilegiilor ce s-au miluit ţărilor prin acest act”. ci şi în Imperiul otoman însuşi pe fondul răscoalelor provocate de paşalele de la sud de Dunăre. VI. Pentru o mai mare stabilitate internă. pe Napoleon ca împărat iar Selim al III-lea. În plus. La asemenea presiuni pe lângă sultan au recurs şi diplomaţiile Rusiei şi Prusiei. Şi instabilă era nu numai situaţia politică din Principatele Române. 3 Istoria românilor. obţinute de la zabiţii (guvernatori) lor. p. Ambele „variante” au fost receptate şi la Ministerul de Externe al Porţii otomane. găsindu-şi reflectarea şi cu privire la prezenţa Principatelor Române pe eşichierul vieţii internaţionale. pentru Rusia era de preferat un statu-quo politic şi militar în zonă şi. răpite în timp de către turci. Voronţov adresat ţarului în 1805 cu propunerea de ocupare militară a Principatelor tocmai pentru a se evita pericolul unei „invazii franceze”4. Erau şi alte prevederi ce concurau la recăpătarea de către cele două Principate a unor atribute ale autonomiei între care: rezolvarea conflictelor dintre turci şi pământeni să fie de competenţa domnilor şi doar cazuri deosebite să ajungă a fi încredinţate cadiului (judecător) din Giurgiu. a fost desemnat filofrancezul Alexandru Şuţu care a domnit atât în Moldova cât şi în Ţara Românească (1801-1802). în consecinţă. românii turciţi nu mai puteau revendica moşteniri de la familiile lor în ţară furniturile. O dovadă este solicitarea adresată sultanului să nu-l recunoască. Apoi. De unde şi întrebarea: care ar fi fost soluţia cea mai potrivită din punctul de vedere al intereselor Franţei în raport cu Principatele Române? Diplomaţia franceză şi. în 1804. aderând la cea de a treia coaliţie antifranceză. poruncile adresate domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti „să fie potrivite cu aceste şiraturi (reglementări –n. ca să se confere caracter de legalitate unui asemenea act. cerute de Poartă să fie plătite la preţurile stabilite şi scăzute din haraci. Poarta nu mai putea interveni cu mijloace militare decât dacă avea şi acordul puterii protectoare. Rusia a acceptat propunerea Porţii otomane de reînnoire a alianţei din 1798-1799 şi s-a semnat un nou tratat de alianţă pe 11/23 septembrie 1805 prin care Rusia îşi asigura o poziţie preponderentă în Imperiul otoman 3.

ar fi putut să-şi recupereze teritoriile pierdute în favoarea Imperiilor rus şi habsburgic. Iar în timpul negocierilor din vara anului 1806 de la Paris dintre Franţa şi Rusia. p. 61. Istoria românilor. în schimb. pe de altă parte. op.. paşă de Vidin. Principatele Române să fie revendicate ca despăgubire pentru teritoriile poloneze ce le deţinea şi care ar fi urmat să fie reintegrate o dată cu reconstituirea Poloniei. dovadă că Joseph von Hammer. cu care prilej. C. consulul ei la Iaşi. 4 Hurmuzaki. în caz de refacere de către Napoleon a statului polonez. p. Poarta s-a conformat pe 25 ianuarie/6 februarie 1806. însă nesusţinută de forţe interne importante precum 1 2 Leonid Boicu (coord). Talleyrand. S-a lăsat şi instigat de ambasadorul Franţei la Constantinopol. un filorus înveterat care sugerase şi el. op. franco-rusă. afectată de incursiunile repetate ale lui Pazvantoglu. Ceva mai devreme se găsise şi un avocat al intereselor Rusiei în Principatele Române în persoana polonezului Adam Czartorycki. cit. Rusia. a renunţat la obligaţia ce şi-o asumase prin tratatul de alianţă cu Poarta otomană de a fi partizana principiului integrităţii teritoriale a acesteia şi a procedat la concentrarea de trupe pe Nistru. Napoleon I. astfel. ministru de externe al lui Napoleon. La toate acestea Poarta a răspuns printr-o declaraţie de război. în ciuda protestelor schiţate de Rusia. ca modalitate de stimulare a opoziţiei acesteia faţă de expansiunea Rusiei spre Balcani1. Austria urmărea şi ea „duelul” ruso-turc cu „asistenţa” de la distanţă a Parisului. un fapt era deja clar: Rusia era nemulţumită de măsurile întreprinse de Poartă în Principate (pe Alexandru Moruzi îl considera filo-francez).. apreciind că. a generat consecinţe negative pentru Principatele Române. transmisă pe data de 15/27 decembrie. Constantin Ipsilanti (Ţara Românească) şi Alexandru Moruzi (Moldova) au fost maziliţi în august 1806 fără să fi obţinut asentimentul prealabil al Rusiei. în timp ce Franţa a căpătat un ascendent vizibil. A treia coaliţie antifranceză a fost înfrântă în celebra bătălie de la Austerlitz (2 decembrie 1805). prima tentativă de împărţire ruso-franceză a sferelor de influenţă în Europa Orientală”2. 465-471. A fost susţinută şi de Anglia. p. Ca atare. ar fi vrut ca guvernul turc să fi rupt relaţiile cu Franţa. 5 Leonid Boicu (coord). În paranteză fie spus. Guvernul otoman a privit cu interes la victoriile franceze în Europa. ceea ce se putea sesiza chiar o dată cu începutul anului 1806 când Napoleon a cerut ultimativ Turciei (în trei zile) să-i recunoască titlul de împărat. formulând şi alte solicitări precum restituirea raialelor de la nordul Dunării către Principate şi „deschiderea Strâmtorilor pentru vasele sale de navigaţie”5. nu cumva. în perspectivă. În plus. Însăşi diplomaţia rusă a recurs la exprimări contradictorii ca în 1806 când propunea recunoaşterea titlului de împărat al lui Napoleon în schimbul căreia Franţa să renunţe la poziţiile deţinute în Balacani şi Mediterana orientală. şi la ordinul sultanului Selim al III-lea. totodată. a renunţat la ideea dezmembrării Imperiului otoman temându-se ca. astfel că demersurile ei s-au încheiat cu succes întrucât pe 15 octombrie au fost repuşi în domnii Alexandru Moruzi în Moldova şi Constantin Ipsilanti în Ţara Românească4. 746. punct de sprijin în blocarea accesului atât al Rusiei cât şi al Austriei la gurile Dunării. VI. Această rivalitate. sugera ca ţara sa să speculeze nemulţumirea lui Napoleon de reintegrare a celor doi domni şi. s-a pronunţat pentru fortificarea suzeranităţii otomane asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. op. ameninţând. bizuindu-se pe Franţa. între 1802-1807. încă în ianuarie 1806.La rândul său. ambii fiind cunoscuţi ca partizani ai Franţei. ba chiar să şi le anexeze3. Ba. p. ca Rusia să ocupe Moldova şi Ţara Românească. era partizan al atribuirii Principatelor Române Austriei. Influenţa rusă în chestiunea orientală a intrat în penumbră. integritatea sa ca imperiu. mai mult. Rusia a cerut deschiderea Strâmtorilor pentru vasele ei de război ca şi reînnoirea tratatului de alianţă din 23 decembrie 1798/3 ianuarie 1799. Colescu-Vartic. partea rusă s-a erijat în apărătoare a Ţării Româneşti. cu o ocupaţie de lungă durată a acestora. „Se înregistra. cit. Sturdza. pe de o parte. 625. XVI. cit. p. aşa cum s-a observat. să fi răspuns şi la alte condiţionalităţi formulate de diplomaţii ei. 57. iar.. cea mai mare parte din moştenirea acestuia să ajungă în „patrimoniul” Angliei.A. Rusia s-a hotărât să ocupe Moldova şi Ţara Românească începând cu data de 23 noiembrie 1806. 26 . să-şi menţină. Până ca asemenea proiecte să şi devină cât de cât realitate. În locul acestora au fost numiţi Scarlat Calimachi pentru tronul de la Iaşi şi Alexandru Şuţu pentru cel de la Bucureşti. reprezentanţii lui Napoleon au cerut ca Rusia să renunţe la privilegiile ei în Moldova şi Ţara Românească. Reacţia Rusiei n-a întârziat şi a recurs la presiuni acuzând încălcarea hatişerifului din 1802. Ca urmare a ansamblului nemulţumirilor ei generate de relaţiile „momentului” cu Poarta otomană. 3 D. Francois Horace Sebastiani.

27 . Metternich fiind în 1810 un partizan al colaborării cu Napoleon pentru găsirea unei soluţii cât mai avantajoase intereselor monarhiei habsburgice în „problema orientală”6. S-a ajuns astfel. 2000. 569-573. care înţelegea refacerea parţială a Poloniei pe seama partajării zonei europene a Imperiului turcesc. VI. 208-219. 63. ea a declarat oficial anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti căutând să evite o posibilă înţelegere franco-austriacă. probabil. chiar şi în 1811. 627. Cluj-Napoca. cu repercursiuni directe asupra celui extern1 până la victoria tânărului sultan Mahmud al II-lea (1808-1839). p. Acte şi fragmente. iar. Ţara Românească şi chiar „Basarabia” cu condiţia ca Austria să-i cedeze Galiţia orientală. optând pentru o înţelegere cu Rusia. Generalul Kamenski a respins propunerile otomanilor. spre exemplu. op. Rusia avusese şi consimţământul Angliei pentru ocuparea şi anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti nu însă ca urmare a împărţirii Imperiului otoman cu o altă putere. D. Negocierile de pace au continuat. Această idee era susţinută şi de ministrul de externe al Prusiei. ajungându-se la un adevărat război intern. Cum Moldova şi Ţara Românească erau sub ocupaţie ţaristă. mai ales că la Tilsit era rostită şi de Napoleon I în preocuparea lui pentru extinderea eficientă a blocadei continentale. fiind ostilă refacerii Poloniei. p. la Constantinopol Franţa a recurs la presiuni tot mai mari pentru ca Poarta să reziste în susţinerea pe mai departe a războiului ei cu Rusia. La o asemenea atitudine de rezistenţă din partea Porţii a contribuit. Iată de ce pe 19 noiembrie 1807 Alexandru I i-a cerut în mod oficial lui Napoleon acordul său pentru anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti. sultanul acceptând-o întrucât. p. El preconiza ca principatele Române până la Olt să revină Rusiei iar Oltenia Austriei în schimbul renunţării de către aceasta din urmă la partea ce o deţinea din teritoriile poloneze2. VI. cit. cit. a integrităţii Imperiului otoman devenise caducă. Doar în 1810. să renunţe la alainţa ei cu Anglia. într-o alianţă cu Marea Britanie. pe de altă parte. VI.ienicerii şi clerul.. reacţia Angliei a fost de a se apropia de Poarta otomană. 444. De altfel. p. a Crimeii şi a litoralului Mării Negre7. Ţarul Alexandru I. op. a preocupărilor diplomaţiei ţariste de a neutraliza Austria şi Imperiul otoman 1 2 Mustafa Ali Mehmed. considerată drept o „primă breşă în blocada continentală” (Veniamin Ciobanu) pe care o reuşea Anglia4. ba chiar a Ţării Româneşti în integralitatea ei iar a Moldovei până la Siret. şi Napoleon ajunsese a fi partizanul unei asemenea idei în contextul tensionării tot mai accentuate a relaţiilor sale cu Rusia şi după ce devenise ginerele lui Francisc I căsătorindu-se cu Maria-Luiza. Punctul de vedere britanic n-a convenit Rusiei şi. expresie. în politica orientală a Franţei. II. contrapropunerile ţării sale fiind acceptarea de către Poartă a Dunării ca hotar între cele două imperii. 3 Istoria românilor. încorporarea Principatelor Române în graniţele Imperiului rus.. Austria şi Principatele Dunărene (1774-1812). 4 Leonid Boicu (coord). Acestea îl vor şi înlătura pe Selim al III-lea. ţarul renunţat la planul anexării Principatelor Române sugerând Austriei cedarea către ea a Olteniei. p. În această situaţie. 627. 6 Pentru amănunte a se vedea Harold Heppner. pe de o parte. 628. 7 Istoria românilor. Colescu-Vartic. p. în consecinţă.. O contribuţie la politica sud-est europeană a Habsburgilor. Oferta Sankt-Petersburgului a fost respinsă la Constantinopol chiar şi pe fondul victoriilor militare ruse din Balcani. Se prefigura însă confruntarea militară cu Franţa. putea acţiona eficient pentru redobândirea Principatelor. De aceea pe timpul întâlnirii de la Tilsit cu ţarul Alexandru I Napoleon ia sugerat interlocutorului său să ia Principatele Române fără a se înţelege prin aceasta că el proceda la o împărţire a Imperiului otoman. Editura „Dacia”. Karl August von Hardenberg. 301. la ceea ce s-a numit Pacea de la Dardanele. la începutul anului. 449. independenţa Serbiei sub protecţie rusească şi altele. Iar împăratul Franţei avea să i-l dea. 62. credea că... a găsit-o ca viabilă ideea expansiunii ţării sale spre Balcani. pe 5 ianuarie 1809. C. aceasta şi pe fondul complicaţiilor sale din Spania. Poarta nu putea merge pe calea propusă de diplomaţia franceză şi pe 15 mai 1810 a propus Rusiei negocierea condiţiilor de pace. şi intervenţia Franţei care promitea sprijinul ei în redobândirea Principatelor. Şi-au făcut apariţia şi unele zvonuri conform cărora Rusia ar fi intenţionat să cedeze Austriei Moldova. Concretizarea acestui târg s-a produs o dată cu adoptarea Convenţiei franco-ruse de la Erfurt din 30 septembrie/ 12 octombrie 1808 în care s-a prevăzut.A. Sturdza. p. cu precădere asupra Principatelor. în strânsă legătură cu evenimentele de la Constantinopol. a optat pentru înţelegerea secretă de la Erfurt cu Franţa3. Napoleon a ajuns să considere că o susţinere pe mai departe. vezi şi Leonid Boicu (coord). cit. desigur. în schimb. Acest plan n-a avut darul de a întruni acordul puterilor. p. Concomitent. Iorga. 5 N. cit. op. şi ca atare. una dintre acestea fiind restituirea Principatelor Române. la rândul său. Viena a respins însă oferta rusească. Între timp. p. Istoria românilor. ceea ce a provocat protestele Austriei şi afirmaţia fermă că nu va renunţa la „privilegiile” sale în Principate 5.. printre altele. Rusia. op. Rusia nu s-a grăbit să le şi anexeze.

Mustafa Ali Mehmed. printr-un raport către Foreign Office. Documente turceşti privind istoria României. procesul istoric al afirmării înseşi a naţiunii române. vol. Basarabia. Bucureşti. Frustrarea era mare astfel că. 1993. De asemenea dragomanul Dumitrachi Moruzi şi fratele acestuia. pe 18 octombrie 1812. a economiei acesteia în primul rând. Mai presantă a fost apropierea războiului franco-rus de vreme ce ţarul i-a comunicat în secret lui Kutuzov pe 22 martie/ 3 aprilie 1812. existenţa în cercurile politice otomane a unui „sentiment eneral de regret şi umilinţă pentru faptul că s-a pierdut o porţiune atât de vastă din posesiunile turceşti. Pe 15 decembrie s-au reluat negocierile. Bucureşti. 213-222. Marele vizir Ahmed Paşa a fost îndepărtat din funcţie. Iar acestea au fost cu atât mai dureroase cu cât noua sfâşiere a corpului etnic românesc se producea în plin proces istoric de zămislire a naţiunii române moderne fiindcă pe teritoriile pierdute se instituiau de către imperiile cotropitoare reguli diferite de administrare în economie. op. „situaţia critică în care s-a aflat împăratul Alexandru faţă de Bonaparte l-ar fi silit să consimtă la restituirea tuturor teritoriilor pe care le cucerise în timpul războiului”6. derulându-se de-a lungul a 13 şedinţe. precum şi întreg Bugeacul. 293.A. Rusia anexa teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. Principatele Române. în limitele stabilite de noul tratat ruso-otoman. fără să fi fost nevoie a se pierde. 3 Istoria românilor VI. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. să accepte în caz de forţă majoră ca frontieră Prutul până la vărsarea în Dunăre şi în faţa acestora s-a cedat ajungându-se ca pe 16/28 mai 1812 Tratatul de pace să fie semnat5. Harold Heppner. I. 47.m. 1806-1920. ca şi asupra oamenilor ei. după o jumătate de an de la semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti. 1 2 Leonid Boicu (coord). vol. angajamentul Franţei de refacere a Poloniei şi de a o sprijini pe viitor în efortul de a-şi menţine integritatea ca imperiu. Napoleon a avut o reacţie promptă şi a promis Austriei că va primi Principatele Române. 1939. la Constantinopol. care au şi fost executaţi în noiembrie 1812. p. cit. Ca atare nu s-a ajuns la nici un rezultat iar războiul a continuat în defavoarea Porţii otomane. căci începe să precumpănească aici părerea genrelaă (care pare a nu fi lipsită de temei) că dacă plenipotenţiarii care tratau la Bucureşti ar mai fi zăbovit puţin” să nu semneze tratatul de pace. ca „Ţara Moldovei.. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României. până la 21 noiembrie/ 3 decembrie. până la vărsarea Prutului în Dunăre. reintrau sub suzeranitatea Porţii otomane cu condiţia expresă ca Poarta să respecte convenţiile speciale dintre părţi care le priveau şi dispoziţiile articolului IV din Tratatul de pace de la Iaşi (1792). Trupele ruseşti urmau a părăsi Principatele în trei luni de la ratificarea tratatului încheiat la Bucureşti.81. şi care se numeşte „Basarabia” şi care se află înlăuntrul Moldovei” 2 să fie anexate de Rusia. Iliria şi Triestul în schimbul unui ajutor de numai 50000 de soldaţi în războiul contra Rusiei3.. de această dată la Bucureşti. 3. Era o ofertă tardivă deoarece Viena făcea deja presiuni asupra Rusiei să încheie pacea cu Poarta otomană. 296-302. 4 T. în cursul cărora Rusia a urmărit să obţină o nouă frontieră cu Poarta solicitând. p. O dovadă este şi „proiectul Kurakin” prezentat ţarului în 1811 de a se acorda independenţa Principatelor sub o triplă garanţie: turco-austro-rusă1. Holban. e de menţionat că. Pe de altă parte. op. la un moment dat. Negocierile ruso-otomane au fost reluate la Giurgiu începând cu data de 19/31 octombrie 1811. Panaiot. cit. a destinului istoric românesc. Napoleon şi-a continuat presiunile şi asupra Porţii otomane solicitându-i să continue războiul.d ce nu puteau să nu altereze în sens divergent şi. Sturdza. să ia în stăpânire „Basarabia” şi să se stabilească la gurile Dunării4. 6 Paul Cernovodeanu.. iar mai apoi graniţa să fie adusă pe linia Siretului iar partea otomană să-i oprească pe ruşi în înaintarea lor cel puţin pe linia Prutului. p. Colescu-Vartic. Răsplata promisă Porţii otomane o constituiau: revenirea sub suzeranitatea ei a Principatelor Române. 5 D. Bucureşti. ambasadorul britanic la Constantinopol scotea în evidenţă. Pacea de la Bucureşti a provocat indignarea sultanului. în raport cu trupul etnic amputat. 1791-1821. în cultură ş. gurile Dunării. Răpirea de către Rusia a teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru a avut consecinţe grele asupra Moldovei. Serbia.a. 629. se exercitau asupra autorităţilor guvernamentale otomane presiuni tot mai mari ca negocierile cu Rusia să-şi găsească finalitate. Documente din arhivele franceze. recăpătarea Crimeii. Galiţia. Sultanul a ratificat tratatul pe 2/14 iulie 1812 dar trupele ruseşti au fost retrase abia în octombrie 1812.. p. p. cu ţărmul adiacent al Mării Negre. în viaţa social-politică. p. desigur. p. 1986. 65. negativ.înainte de previzibilul şi deja iminentul conflict cu Imperiul napoleonian. C. 28 .

Renouvin. 325. p. Sfintei Alianţe. O înţelegere îndreptată nu doar contra Franţei. pe mai departe.. 461. de primele rezultate spectaculoase ale revoluţiei industriale precum formarea deja. Editura ProUniversitaria. 304. O alianţă ce n-a însemnat că între Rusia şi Austria. în 1821. de vreme ce tânărul sultan Mahmud al II-lea declarase că este hotărât „să lupte până la ultimul ostaş decât să renunţe la cele două Principate” 4. Des Lumieres a la Saint-Aliance. sugestive fiind şi afirmaţiile unor oameni politici turci după care „sultanul va ceda mai degrabă Constantinopolul decât să renunţe la cele două Principate”5. mai în profunzime. peste cele înscrise în hatişeriful din 1802. p. 1987. 1998. Munchen. V De la răpirea „Basarabiei” la revoluţia română din 1821 Aşa cum am menţionat de la finele capitolului anterior. Istoria românilor. având alături de ele şi Prusia. economic şi instituţional6. abia în octombrie 1812. este de consemnat şi hotărârea cu care Poarta otomană căuta să-şi apere drepturile ei de suzeranitate asupra celor două Principate. Paris. cu multă îndrăzneală. cu o serie de clauze suplimentare. din trupul Moldovei. Istoria ideilor politice româneşti (1368-1878). Şi aceasta în condiţiile în care Europa fusese răvăşită de războaiele napoleoniene. în eventualitatea unui război cu Poarta otomană. Erau tot mai critice şi mai opozabile regimului turco-fanariot şi orientate tot mai insistent către adversarii Porţii: Rusia. 3 Ibidem. şi cu referire. la sugestia ţarului Rusiei. Istoria turcilor. Bucureşti. p. acuza Poarta otomană că avea misiunea să apere integritatea teritorială a ţării sale şi n-a făcut-o. J. să admită reunirea celor două părţi ale Moldovei deoarece populaţiile lor alcătuiesc un singur popor. Faţă de raptul teritorial al Rusiei Divanul Moldovei protesta la 2 octombrie 1812 „văzând că. II. de pildă. un rapt înfăptuit chiar în zorii epocii sale moderne 1. însă. p. ale elitei politice româneşti erau contrare „proiectelor” otomane şi se exprimau în număr din ce în ce mai mare. 1 2 Marin Badea. din punctul de vedere al statutului juridic internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti. 2010. cu răpirea de către Rusia ţaristă a spaţiului istoric românesc dintre Prut şi Nistru s-a consumat ultimul rapt teitorial pe seama românilor. arăta Rusiei înseşi în 1829 că turcii promiseseră prin capitulaţii să apere Moldova de orice agresiune şi „de a o menţine în integritatea sa anterioară fără a-i face sau tolera de-a binelea ori de a i se face cea mai mică împărţire sau separare”3. p. dar şi Austria. În plus. 230-240. Nicolae Rosetti-Roznovanu alcătuia un Proiect de organizare provizorie pentru ţara Moldovei prin care sugera Rusiei ca. Epoca modernă. Vlad Georgescu.. 7 P. îndeosebi.B. Le XVIII-e siecle (1740-1820). între Austria şi Prusia nu continuau să fie divergenţe de interese ce-şi găseau reflectarea. 29 . Spre exemplu. Poarta otomană a fost obligată să respecte privilegiile acestora. partea cea mai bună şi însufleţirea hranei şi împuternicirea s-au deosebit”. Opiniile. printr-un alt memoriu. o idee exprimată şi de Mihai Sturza care. Iar nemulţumirile faţă de prevederile păcii de la Bucureşti au fost exprimate şi după 1812 fie prin anaforale oficiale. Acte şi fragmente. îndeosebi. 4 Mustafa Ali Mehmed. de ideile revoluţiei franceze şi. Iar chestiunea cea mai dificilă pentru întreg ansamblul relaţiilor europene a continuat să fie cea orientală. 1991. 295-296. Şi tot în 1821. dar şi împotriva supravieţuirii oricărui „spirit franţuzesc”. p.. Totodată. în anumite medii sociale. Cum trupele ţariste au părăsit cu greu teritoriul Principatelor. în protestul formulat se vorbea de „sfâşiata Moldovă” menţionându-se că ţinuturile răpite fuseseră luate din „inima ţării”. fie în diverse scrieri ale vremii precum cele ale lui Zilot Românul (Ştefan Fănuţă) ori ale lui I. 5 N. 295. a gustului pentru produsele manufacturate. 11-18. şi-a făcut apariţia şi s-a amplificat rivalitatea dintre Rsuia şi Marea Britanie şi care avea să domine viaţa internaţională imediat după războaiele napoleoniene şi până dincolo de revoluţiile din 18487. Paris. supravieţuind încă un deceniu cu toate consecinţele negative pe care le comporta. având obiceiuri şi legi identice. RosettiRoznovanu iar mai apoi (1821-1829) în diverse memorii colective2. la Principatele Române. Este drept că. p. Iorga. şi reinstalarea regimului fanariot s-a realizat mai târziu. 6 Michel Peronnet. deşi acestea au ajuns a se alia.Cap. Introduction a l’histoire des relations internationales. pentru a da naştere. în cadrul acesteia figurând ca parte integrantă şi „problema românească” devenită una esenţială alături de cea grecească şi care au ajuns chiar a se interfera. Duroselle. biruită definitiv în 1815 o dată cu bătălia de la Waterloo. prin aceasta înţelegându-se orice mişcare de eliberare naţională sau pur şi simplu cu caracter antifeudal în plan social-politic.

Acestui cvartet i s-a adăugat Franţa prin atât de abilul Talleyrand. p. Au mai fost acceptate la vârful select al marilor învingători Spania. 30 . Austriei şi Prusiei) cărora li s-a alăturat cu multă abilitate Talleyrand ca ministru de externe al lui Ludovic al XVIII-lea după ce fusese primul diplomat al lui Napoleon. principiul echilibrului între Marile Puteri. Ca principii pure de politică externă prin prisma cărora s-au adoptat hotărârile „convenite” la Congresul din Capitala Austriei sunt de menţionat. În sfârşit. cu precizarea următoare: „relaţiile din care trebuie să derive un sistem de echilibru permanent al puterilor erau reglate în Congres. adică în spirit reastaurator2. fără îndoială. dar ieşită din confruntările militare ca un nucleu fortificat în cadrul confederaţiei statelor germane. a fost postulat şi adoptat ca atare principiul intervenţiei militare împotriva celor care. Alături de Rusia şi Anglia a fost Austria. relaţiile internaţionale. Iar instrumentul de intervenţie pentru restabilirea „ordinei” ce ar fi fost tulburată s-a vrut să fie şi a fost Sfânta Alianţă. A avut o delegaţie foarte bine pregătită tehnic pentru Congres. a adoptării unor principii dar şi a acordurilor după care să se conducă. specialişti pe zone „fierbinţi” precum Polonia. datorită căruia învinsul şi-a putut păstra statutul de mare putere. ca sens obiectiv către viitor. şi consilieri precum Stein. Peninsula italică. cel de al patrulea principiu a fost cel al conservării spiritului religios cu unitatea europeană medievală centrată pe organizarea politică de factură creştină3. ca trimitere. puternic răvăşită de administraţia napoleoniană. botezat şi al echilibrului european. Mircea Brie. prinţului Clement Lothar von Metternich. 236-237. În sfârşit. atribuit. fie direct în planul relaţiilor internaţionale. „punctul de pornire” în evoluţia relaţiilor internaţionale după războaiele napoleoniene. aşa cum am menţionat deja. un grec Capodistria. un prusac reformator în ţara sa. pe baza principiilor determinate de puterile aliate între ele”1. sociale. El a condus la Viena cea mai numeroasă delegaţie acompaniat fiind de Nesselrode. nu în ultimul rând economice). ca autor. „puteri de drept” prin care trebuia să se înţeleagă. 1954. un corsican Pozzo di Borgo. animaţi de ideea dezbaterii principiilor pe care să fie reaşezată Europa. Francois Huillier. 1 2 Ioan Horga. principalul adversar al Franţei. ţara organizatoare a Congresului. implicit principiul dominaţiei puterilor absolutiste. 235. cu trimiteri la dinastiile istorice. însă cu puţine interese pe continent în afară de cele comerciale. op. A şi fost teoretizat în epocă de exponenţi de marcă ai contrarevoluţiei şi regalişti intransigenţi ca englezul Edmond Burke cu ale sale Reflecţii asupra revoluţiei. Angliei. 17-20. a fost prezentă şi Prusia. Neuchatel. contele Metternich. ar fi putut altera echilibrul general4. p. cit. Un al treilea principiu a fost cel al apărării tradiţiei (politice. Congresul de pace s-a reunit în septembrie 1814. La Viena. Figura centrală a Congresului de pace de la Viena a fost fără îndoială ţarul Rusiei. unul dintre principalii protagonişti ai Congresului. 4 Ibidem. 3 Ioan Horga. În al doilea rând a fost adoptat principiul legitimităţii în înţelesul de legitimitate monarhică. în fapt Congresul şi-a desfăşurat lucrările la nivelul marilor biruitori (reprezentanţii Rusiei. p. 236. în cursul negocierilor dintre cei mari s-a născut şi distincţia dintre „marile” şi „micile” puteri. ca principii însă după vechile întocmiri.Congresul de pace de la Viena a constituit. cel al restauraţiei s-a situat în prim plan.. dar deschiderea oficială a lucrărilor a fost pe 1 octombrie. care se considera „adevăratul învingător al lui Napoleon”. un combatant eficace împotriva lui Napoleon. estul şi sud-estul Europei etc. Deşi la Viena şi-au dat întâlnire numeroşi diplomaţi. spirituale. În sfârşit. Mircea Brie. Au fost prezenţi sute de diplomaţi. cit. mai întâi. Suedia şi Portugalia. autor al teoriei echilibrului european ca şi omologul său austriac. prin acţiunile lor. 5 Ibidem. poetul german Friedrich Novalis cu a sa lucrare Creştinătatea sau Europa ori francezul Joseph de Maistre cu Consideraţii asupra Franţei.. fie în interiorul unui stat sau altul. De la saint Alliance au Pacte Atlantique. în evoluţia lor. p. Între principiile adoptate de negociatori. frecvent utilizat de Talleyrand şi Metternich. 236. titulare autentice ale legitimităţii. Al doilea principiu stabilit sau avut în vedere a fost cel al subordonării puterii politice în raport cu puterea spirituală aceasta din urmă aparţinând divinităţii. tot în acel „creuzet” au fost elaborate concepte interpretative de genul „puteri aliate” (luptaseră împreună împotriva lui Napoleon). Alexandru I. ministrul său de externe. „toate puterile integrate în acest război într-o tabără sau alta”5. op. Marea Britanie a fost reprezentată de Castlereagh. cu abilul ei ministru de externe. Convocarea acestui for internaţional de pace a fost prevăzută în textul Tratatului de pace de la Paris din 30 mai 1814. care au fost obligate pe calea forţei să renunţe la autoritatea lor. p. sprijinită fiind în acest sens de către Castlereagh. un polonez Czatoryski.

amânată până la următorul Congres de pace. 5 Ibidem. desigur şi altele. „adevăraţii întocmitori ai documentelor reuniunii”2. cu doar câteva zile înaintea bătăliei de la Waterloo. „ţelul adevărat al Congresului a fost împărţirea între biruitori a prăzii luate de învins”. din partea delegaţiei franceze. Spania a fost singura ţară a cărei delegaţie s-a abţinut să-l semneze ca formă de protest faţă de participarea ei formală la procesul propriu-zis de negociere. iar din punct de vedere teritorial patria lui Voltaire a fost readusă în graniţele ei din 1792. Austriei şi Prusiei. partea I-a. sau contra luptei naţionale a grecilor (1821). aşa cum am menţionat deja. cât şi actele adoptate au purtat pecetea foarte vizibilă a spiritului restauraţiei şi conform opiniei lui von Gentz. cit. să fie doar 34. probabil. 244. s-a procedat la constituirea Sfintei Alianţe (14/26 septembrie 1815) cu participarea Rusiei. a desfiinţat comerţul cu sclavi4. pentru Castlereagh să considere Sfânta Alianţă „un exemplu de misticism şi lipsă de sentiment” iar pe Metternich s-o persifleze considerând-o „un fleac foarte sonor”. Ca un epilog al Congresului de pace de la Viena. vol. de asemenea. Codul lui Napoleon. suprimarea corporaţiilor şi peste toate acestea. dinastia de Bourbon a fost reaşezată pe tronul Franţei.3 Atât derularea lucrărilor Congresului de pace de la Viena. îndeosebi pe Rin. adică. într-un amestec de lozinci ale trecutului cu pretenţii de viitor. O serie întreagă de cuceriri ale revoluţiei şi încă cele mai importante n-au mai putut fi înăbuşite între care: egalitatea civilă. Revenirea lui Napoleon pentru cele 100 de zile n-a turburat prea mult lucrările Congresului întrucât documentele fusesră practic întocmite.„Cei opt” s-au întrunit de nouă ori pentru a ratifica deciziile luate iniţial de „cei patru”. A fost luată în serios de spiritele liberale ale Europei care au văzut în ea „Sfânta Alianţă a regatelor contra popoarelor”6. Mircea Brie. şi La Besnardiere. Raportate la Ţările Române. a fost distrusă. p. libertatea religioasă. În „chestiunea poloneză”. op. 4 Ibidem. În Peninsula italică „unificarea” pe care o realizaseră revoluţia franceză şi Napoleon. deşi au fost invocate precepte ca justiţie. 2003.3. „Cei mari” au fost ajutaţi de specialişti întruniţi pe comitete specializate şi coordonate de secretari abili precum Friedrich von Gentz. de după războiul Crimeii (1853-1855). mai apoi de către „cei cinci”. inamicul colectiv al „spiritului franţuzesc” şi care a şi acţionat în consecinţă pentru înăbuşirea mişcărilor revoluţionare ca în Regatele Neapolelui şi Piemontului. p. şi. poate. Ocolită a fost şi Dunărea sau. Cât priveşte Europa de sud-est. lucrările Congresului de pace de la Viena n-au avut decât o influenţă indirectă. considerat în timp a fi fost o veritabilă chartă a Europei reaşezate şi care a inaugurat pe continentul nostru o lungă perioadă de pace. echivalând astfel cu o recunoaştere tacită a integrităţii 1 2 Istoria românilor. Ibidem. O alianţă de regimuri politice absolutiste ostilă revoluţiei. Dincolo de reaşezările dinastice şi „corecturile” teritoriale menţionate mai sus. Motiv. pe temeiul celor adoptate de Congres. ce-i drept sub dominaţia Franţei. 4. aceasta datorită în bună măsură şi faptului că Poarta otomană a fost absentă de la acest areopag european. Castlereagh. creaţie napoleoniană. pe o formulă mai apropiată de cea napoleoniană. Acest episod n-a fost de natură să întârzie punerea în practică a tratatului. în Principatele Române. Hardenberg dar mai ales ţarul Alexandru I. Însăşi chestiunea orientală. cu dinastia de Savoia reaşezată în partea de Nord. cum adesea s-a scris în epocă. aceasta a fost ocolită deşi Talleyrand şi Metternich ar fi vrut ca Imperiul otoman să fie adus sub garanţia colectivă a „Europei”. 3 Ibidem. a fost recunoscută şi consacrată ca atare neutralitatea cantoanelor elveţiene. deşi extrem de semnificativă prin conţinutul ei. prin Poarta otomană.. Reaşezată a fost şi dinastia spaniolă iar la conducerea noului regat al Ţărilor de Jos a fost instalat prinţul de Orania-Nassau. p. diverse reforme administrative. în Spania şi. VII. Congresul a luat hotărâri privind regimul navigaţiei pe marile cursuri de apă ale Europei apusene. Editura Enciclopedică. Astfel. la iniţiativa lui Alexandru I. considerat ca uzurpat de revoluţie. dar pus sub autoritatea directă a ţarului Alexandru I. p. plus patru oraşe libere. caritate creştină sau pace. Congresul însuşi a trebuit să recunoască şi chiar să proclame că „pacea va fi făcută în conformitate cu principiile dreptului public”5. În sfârşit. 6 Ioan Horga. Metternich şi Talleyrand au fost adevăraţii artizani ai „Europei restaurate”1. ca să existe o nouă ordine în Germania. mai bine zis. a rămas în afara ordinei de zi a Congresului. Restauraţia n-a putut fi impusă 100%. Actul final al Congresului a fost adoptat pe 28 mai/ 9 iunie 1815. 5. colaborator apropiat al lui Metternich. cu binecuvântarea ei. 31 . la Congresul de la Viena. sau. Bucureşti. în loc de 343 de state. ţara italienilor însăşi fiind pusă sub autoritatea Imperiului habsburgic. s-a acceptat să existe un regat al Poloniei pe ruinele Marelui Ducat al Varşoviei. S-a acceptat. cel de la Paris din 1856.

. Aşa. prin autorităţile centrale ale acestora. o altă parte rămânând ataşată regimului turco-fanariot şi Porţii otomane. Congresul de la Viena şi Ţările Române. îndeosebi prin intermediul domnului Ţării Româneşti Ioan Gh.I. spre exemplu. cei din Principate îndeosebi. Către Sala Congresului de la Viena urma să se îndrepte protestul propus Divanului Moldovei de către Veniamin Costachi împotriva cedării de către Poarta otomană a zonei dintre Prut şi Nistru dar n-a fost susţinut în acest demers.a. de pildă. Ioan Gheorghe Caragea.”2 Iar Metternich îi răspundea cu promptitudine pe 18 decembrie 1812 scriindu-i că: „Niciodată relaţiile dintre împărăţiile Austriei şi Sublima Poartă n-au fost mai prieteneşti ca în vremea din urmă. S. de nu solemn. Mircea Maliţa. 4 Prokech-Osten. una chiar comandată de la Constantinopol. 997. mai ales prin intermediul ştirilor ce se vehiculau. De pe urma hotărârilor Congresului de la Viena. între amândouă împărăţiile. priviri ale oficialilor Ţării Româneşti. s-au resimţit şi românii. 1966.ist. 36 (1913-1914). Ţările Române. îi cerea pe 6 octombrie 1814 să insiste ca Poarta să facă „vreun demers. p. în Virgil Cândea ş. Acolo a ajuns un protest împotriva aceluiaşi rapt teritorial ţarist plecat din Ţara Românească.. în calitate de trimis al boierului Nicolae Glagoveanu pentru a-i rezolva unele chestiuni familiale. 2 Ioan C. El s-a aflat laViena în perioada iunie-decembrie 1814. ci şi preocupări concrete ale românilor. Filitti. aşa cum fuseseră urmărite şi evenimentele premergătoare acestui eveniment. dar a fost considerat inutil de către Metternich şi nu l-a adus la cunoştinţa Congresului. unită cu identitatea cea mai desăvârşită a intereselor. Stima reciprocă a auguştilor noştri suverani. Unul dintre acestea a fost. Corespondenţa domnilor şi boierilor români cu Metternich şi Gentz în „Analele Acad. Depeches indeites. mai ales în ultimele vremuri. plus ale celui otoman. Bucureşti. Caragea. dar şi cei din Transilvania. 32 . de unde era dirijat Imperiul habsburgic. să se capteze cât mai multe ştiri din Capitala Austriei. au fost speranţele cu care erau atente la evenimentele de acolo spiritele aparţinând elitei politice antifanariote şi antiotomane. se poate 1 Cf. 4 Sugestia venea chiar în timpul desfăşurării lucrărilor Congresului şi reflecta. referitoare la restaurarea „vechiului regim” şi mai ales cele ce au condus la măsurile de supraveghere severă a oricăror tendinţe de salvare a „spiritului franţuzesc”. interesul Curţii de laViena de a contracara creşterea pe mai departe a influenţei ruseşti asupra Porţii otomane. măcar hotărât. p. pe de altă parte. putuse să-i scrie lui Metternich pe 26 octombrie 1812 despre „dovezi ale dorinţei ce l-a însufleţit întotdeauna de a contribui la păstrarea raporturilor mulţumitoare ce. după cum şi domnii fanarioţi de la Bucureşti şi Iaşi nu puteau decât să aibă o preocupare similară. Pagini de istorie a diplomaţiei româneşti. Elitei politice româneşti i-a rămas doar să urmărească îndeaproape evoluţia raporturilor de forţe dintre amintitele Imperii şi o parte a acesteia să se adreseze uneia sau alteia dintre conducerile imperiale ostile Porţii otomane. p. au continuat să rămână în zona de interese mai ales ale Rusiei şi ale Imperiului habsburgic. Tudor Vladimirescu. aşa cum o făcuseră şi predecesori ai lor. sau asupra Congresului de pace.210. Mem. 978. însă. pe de o parte. Şi o „partidă” şi cealalată au urmărit cu atenţie sporită lucrările Congresului de la Viena. nu poate decât să întărească asemenea fericite legături”. din fericire. Între cei doi s-a purtat o corespondenţă relevantă ce atestă că viitorul conducător al revoluţiei din 1821 era interesat îndeaproape de eveniment încă din faza pregătirilor ce se făceau în Capitala austriacă. 3 Ibidem. a existat chiar sugestia din partea lui Castlereagh şi Metternich de a se garanta frontierele Imperiului otoman dar la insistenţele ţarului Alexandru I chestiunea a fost amânată până ce se vor fi reglementat divergenţele teritoriale ruso-otomane din zonele Mării Negre şi Mării Caspice1.Imperiului otoman. p. contele von Gentz. dintr-o scrisoare nedatată. Editura Politică. considerând că se putea ajunge şi la unele reforme ţinând de spiritul absolutismului luminat.Rom. iar. de neutralizare a influenţei Vienei în Orient. expresie extrem de elocventă a solidarităţii politice naţionale. cu multă atenţie lucrările Congresului de pace de la Viena. însă. din Principate. decât privirile aţintite către Viena. s-au aşezat. o corespondenţă ce se întreţinea pe fondul relaţiilor de „bună vecinătate” turco-austriece cu ştirea Sublimei Porţi.. prin conţinutul ei. pentru a cere principalelor puteri să garanteze drepturile şi posesiunile sale printr-un act formal”.”. Dar nu numai interesele Porţii otomane de a urmări cele ce se petreceau la Viena au făcut ca.II. 117. Preocuparea guvernului otoman de informare în legătură cu politica Austriei la sfârşitul războaielor napoleoniene era determinată de îngrijorarea ce i-o provocase Rusia cu tendinţele ei de expansiune spre Balcani. au făcut ca privirile lor atente să fie îndreptate spre acel important for diplomatic internaţional. Mai semnificative. publicată de Nicolae Iorga. legate de interesele lor naţionale. în Europa „reglementată” de Congresul din Capitala Austriei. Poarta otomană a urmărit. primea informaţii de la contele Friedrich von Gentz. 3 Sigur că fanariotul Ioan Gheorghe Caragea slujea interesele Porţii otomane şi nu pe ale Ţării Româneşti de vreme ce unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Metternich. spre exemplu.

de nici o schimbare. puţin a rămas”6. dar poate nu va cu adevăr. Ba. o mare gătare se face. mai mult. cit. „e încredinţat că aceste Principate nu se vor mai bucura multă vreme de constituţia lor prezentă”4. cit. oricum concordante. cuvinte considerate multă vreme ca enigmatice. că guvernul Ţării Româneşti nu i-a acordat o despăgubire în valoare de 70000 piaştri pentru o pagubă ce i-au făcut-o tâlharii. la modul îndreptăţit. Tudor Vladimirescu putea să creadă în iniţiativa şi sprijinul ţarului Rusiei pe care-l servise cu atâta vitejie în războiul din 1806-1812. p. la Tubingen3. arată gazăta că pe Bunăparte l-ar fi furat hoţii de la Elba. purtător al unei decoraţii pentru care a şi primit confirmarea documentară din partea guvernului Rusiei prin Consulatul general al acesteia la Bucureşti. 1971. ci mult a fost. Cap.] iar pentru celelalte locuri europeneşti până acum nu s-au făcut împărţare. 989-990. tipărită în Capitala Austriei. p. ţinea să menţioneze într-o scrisoare adresată lui Alexandru Şuţu. de nici o cesiune. p. este că aceleaşi preocupări puteau fi întâlnite şi la Iaşi de unde agentul Austriei pe lângă guvernul moldav observa şi el: „Lucru hotărât e că moldovenii doresc mult o schimbare apropiată a regimului politic şi trăiesc cu nădejdea că la Congresul de la Viena se va face menţiune şi de ei” 5. 5 Ibidem. Şi încă o constatare în epocă. că aici va să să facă Congresu.. Ibidem. II.. Interesul societăţii româneşti legat de Congresul de la Viena a continuat să persiste în timp de vreme ce amintitul conte Friedrich von Gentz cu care şi-au continuat corespondenţa domnii din ambele Principate. 208-208. p. s.B. cu precădere din cuvintele: „Se sună că atunci va fi ceva şi pentru locurile acelea. Şi nu se poate vorbi de un interes dictat pur şi simplu de o curiozitate oarecare. 157. p.. va să să facă Congresu de toată Europa”2. aşa cum reiese din prea cunoscuta şi adesea invocata sa scrisoare din 28 iulie 1814. op. nr. Editura Ştiinţifică. cu conţinutul gândirii politice a vremii în rândurile elitei antifanariote şi antiotomane. Astăzi. Toată problema era ca chestiunea ţărilor române să ajungă în discuţia Congresului: „Ci mult a fost. de nici o rotunjire. Un zvon care avea să circule în timpul evenimentelor din 1821 conţinea „mărturia” că Tudor ar fi aşteptat la Viena venirea ţarului şi pentru a i se plânge în calitatea ce-o avea de suspus rus şi ofiţer al armatei ruse. 30 mai 1814 –n. 8 Ioan C. un confident al domnului. în care este menţionată o broşură în limba greacă intitulată Congresul de la Viena ce făcea vorbire de împărţirea Imperiului otoman între aliaţi şi de alungarea turcilor. şi singura grijă a suveranilor este de a combate spiritul revoluţionar”8. Doctorul Rally.. 211. 158. Bucureşti. p. 1927. op. de asemenea semnificativă. 6 Andrei Oţetea. p. 33 . Numai mi să pare că englezii au amelisit [neglijat] treaba.n. Broşura circula la Bucureşti.citi: „Zic că ar fi să vie la octombrie să fie [ţarul Alexandru] la Congres. că la acel Congres n-a fost vorba „de nici un schimb.. 3 Ibidem. istoricul Andrei Oţetea a adus în discuţie cu mai mulţi ani în urmă (1871) o depeşă a consulului general al Austriei la Bucureşti. 156. afirma că el. 221. Contribuţiuni documentare la istoria Revoluţiei din 1821. (Extras din „Revista arhivelor”. Fleischhackl von Hakenau. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821. numai şi de nu să va fi întâmplat” 1. vol. reprezenta obict/subiect de discuţie: o primise şi Caragea Vodă şi-l consultase în legătură cu aceasta pe consulul general austriac. Bucureşti. unul. zicem noi. nu să ştie pentru ce. În acest sens. în realitate. adresată aceluiaşi Nicolae Glagoveanu. 4 Hurmuzaki. ba şi agenţi diplomatici ai acestora precum spătarul Ralli şi Gheorghe Asachi. 7 Mihai Popescu. Iar interesul lui Tudor Vladimirescu pentru proiectatul Congres de pace se menţinea la o intensitate ridicată de vreme ce pe 25 august 1814 ţinea să-l informeze şi pe boierul Nicolae Glagoveanu că „Aice în luna lui septembrie să aşteaptă toţi împăraţii şi papa de la Roma. se zicea. dar nu este de crezut fiindcă pacea s-au săvârşit numai cu Franţiia [Tratatul de la Paris. Concluzia reţinută de Andrei Oţetea la care şi noi subscriem este următoarea: „Reflecţia lui Tudor Vladimirescu dovedeşte că şi el a cunoscut Congresul de la Viena şi că era încredinţat şi el de dezmembrarea amintită a Imperiului otoman. de nici o sporire de teritoriu. 4). dar. hoţii indicaţi fiind puşi în libertate de către autorităţi7. VI Componenta diplomatică a revoluţiei române din 1821 1 2 Andrei Oţetea. puţin a rămas”.n-M. Filitti. 9. ci de un interes pronunţat politic.

p. şi a unei componente diplomatice a evenimentelor ce vor urma este de luat în considerare.Pentru evenimentele din 1821 ca şi pentru conţinutul. luată doar în sine. 5. Aceasta. adică a moştenirii Imperiului otoman. Boierii înşişi. prin ridicarea din nou a redutabilei „chestiuni orientale”. 848. componenta diplomatică este de-a dreptul relevantă. 34 . atât ca spirit.V. Iscru Revoluţia română. implicit. au forţa deosebită de a concura la obţinerea unor interpretări mai substanţiale. consacrate acestui eveniment. nr. aici doar menţionându-le. de iniţiative şi demersuri ce. încă pe timpul prezenţei sale în Capitala Ţării Româneşti (indiferent de polemicile legate de întinderea acestui interval de timp)2 a celor mai importante documente de politică externă ale revoluţiei: arzul către Poarta otomană şi „adresele” către ţarul Rusiei şi împăratul Austriei. Unirea Principatelor în 1859. participarea României ca şi a românilor din teritoriile aflate încă sub dominaţie străină la desfăşurarea primului război mondial sau Marea Unire din 1918. Unul dintre ele este prezenţa sa la Viena în a doua jumătate a anului 1814 şi. sunt realmente de factură politico-diplomatică. ediţia a III-a. ca semnificaţie istorică. vol. 1962.. numai câteva fapte. redactarea. Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”. p. Şi se exprimă ca atare nu doar printr-o multitudine de fapte.. şi nu numai. Documente interne..1821. 51. Editura Academiei. cât şi ca termenii la care s-a recurs în redactarea lor. Ori. angajându-se ei înşişi a folosi toate mijloacele spre a susţine „această acţiune întreprinsă”3. 3 Documente privind istoria României. şi avea să atragă în joc toate puterile interesate cu privire la destinul acestui imperiu. Barbu Văcărescu exclamase. 285. Sunt documente nu doar elaborate diplomatic. cu acest prilej. această acţiune epistolar-diplomatică a lui Tudor nu este un simplu fapt şi cu atât mai mult nu avea nici cea mai mică doză de întâmplare. Pe de altă parte. aflaţi la lucrările Congresului Sfintei Alianţe de la Laybach (Liubliana). aceasta afecta şi interesele Rusiei. atingea interesele Porţii otomane. Editura Ştiinţifică.519-520. ci era fructul matur al unui calcul politic major. în acelaşi timp. ca şi pe cele ale Austriei. timpul de mult aşteptat pentru a scutura jugul străinilor”. p. însăşi împuternicirea acordată lui Tudor de către cei trei mari boieri Grigore Brâncoveanu. Bucureşti. năpăstuiţi. şi. atitudine politică prezentă tot mai vizibil în societatea românească de aproape o jumătate de secol. Andrei Oţetea. Răscoala din 1821. aşa cum s-a mai observat4.D. ceea ce am prezentat şi noi succint în capitolul anterior. ceea ce credem că nu s-a subliniat cu suficientă relevanţă de-a lungul evoluţiei istoriografiei noastre. este de menţionat că aspectele diplomatice ale revoluţiei române din 1821 ies în evidenţă chiar de la începutul evenimentului. dinamica şi sensul însuşi al altor evenimente deosebite ce au marcat profund procesul general istoric al devenirii românilor ca naţiune în epoca modernă: regulamentele organice. cu prioritate. p. ajunseseră la concluzia că recursul la insurecţie era o modalitate mai sigură de afirmare a dreptului ţării la o existenţă autonomă. lăsaţi de forţele stăpânitoare din societatea românească „mai goi decât morţii din mormânturi”. de orientare antifanariotă şi antiotomană. 5 DIR. 1959. an 33 (1980). este că Tudor Vladimirescu însuşi a avut dintru început conştiinţa limpede a implicaţiilor externe pe care le comporta acţiunea revoluţionară la care se angaja şi aceasta se formase de-a lungul multor ani anteriori de prezenţă a sa pe scena social-politică a ţării. la formularea unor explicaţii lămuritoare pentru descifrarea cât mai riguroasă posibil a conţinutului şi sensului mişcării noastre istorice de-a lungul epocii amintite. mai ales. pe firul logic al faptelor subsumate ideii de pregătire minuţioasă. 4 Apostol Stan. revoluţia din 1848-1849. Avem în vedere. dar care au un numitor comun semnificativ: asigurări ferme că evenimentele ce urmau să aibă loc în Ţara Românească nu vor fi afectat relaţiile cu Poarta otomană şi. dacă avem în vedere. I. Apoi. Bucureşti. nu vor aduce nici o turburare relaţiilor internaţionale ale „momentului”. că răul nu putea fi „dezrădăcinat altfel decât numai prin înarmarea poporului împotriva nedreptăţii”5 şi că acelaşi mare boier se gândea la posibilitatea alcătuirii din nou a unei armate puternice cu care să 1 2 Acad. De menţionat că. Bucureşti. sunt. 1971. A se vedea la G. aşa cum a observat Andrei Oţetea1..1821. În sfârşit. pe de o parte. războiul pentru independenţă (1877-1879). Bucureşti.. în sfârşit. Editura Academiei.196 (citat în continuare DIR – 1821). urmare directă a programului său naţional. poate cel mai profund cunoscător al revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu „să strângă poporul înarmat în folosul de obşte al neamului creştinesc şi al patriei deoarece sosise.D. pregătirile lui. (În continuare va fi citată G. dar. Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. o dată cu declanşarea iniţiativei de ridicare la luptă cu armele în mâini a pandurilor din Oltenia de către Tudor Vladimirescu întrucât acest fapt. p. încă în iunie 1820. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821. prin însăşi natura lor. 2000. manifestarea interesului său deosebit în legătură cu Congresul de pace care avea să se şi reunească. prin însăşi natura lui. Revoluţia de la 1821 şi statutul internaţional al Principatelor Române în „Revista de istorie”. pentru epoca respectivă. ca reper semnificativ. De altfel. pe care le-a realizat la Bucureşti în perioada imediat premergătoare revenirii sale în Oltenia pentru a declanşa începutul ridicării la luptă a celor oropsiţi. din acest punct de vedere. Iscru.

Paris. cit. 209. Ibidem. G. p. . nici într-un chip. şi de acum înainte a răspunde nu tăgăduim ca nişte credincioşi ce am fost şi suntem şi în veci a fi voim” 5.D.. dar îndreptăţite să-şi găsească apărarea. Iscru. să se asigure chiar de neutralitatea turcilor din serhaturi pe ai căror conducători militari i-a şi contactat (cei de la Vidin îndeosebi). Iar această „ţintă” Tudor a urmărit-o cu perseverenţă. fapte şi documente (1821) Editura Casei Şcoalelor. De aceea populaţia „silită au fost din multă deznădăjduire: mai întâi de a se răscula împotriva acestei răutăţi şi apoi a năzui şi a cere împărăteasca milă” (subl. cu bunăcredinţă: „precum şi până acum am răspuns. spre exemplu. Toate acestea s-au petrecut pentru că plângerile oamenilor acestei ţări n-au putut ajunge la urechile bunului şi blândului împărat de la care „milă de multe ori au câştigat-o. un dialog continuu.. Dar şi în această împrejurare.). căruia i-ar fi trimis o 1 2 Ibidem. op. ca să lipsească jafurile”4. 92.B. Bucureşti. Se afirma astfel răspicat fidelitatea faţă de Poartă. 8 Cf. comentariile au fost numeroase de-a lungul timpului. căci au rămas scrisă numai pe hârtie”2. în care relata că Tudor s-a oprit la Gura Motrului declarând că „vrea să aştepte acolo hotărârile sultanului. poate şi a celor cu care s-a sfătuit la Bucureşti înainte de a pleca spre Oltenia şi. era de a evita o intervenţie din partea Imperiului otoman. p. 5 Ibidem. Iar ridicarea la luptă s-a putut produce pentru că poporul n-a găsit alt mijloc de acţiune spre „a-şi arăta necazurile şi a cere milă de la prea puternica împărăţie”.. Glase. 3 Ibidem. Ţara Românească..poată fi susţinută lupta contra Porţii otomane pentru a fi obligată să accepte revenirea la domnia naţională şi restabilirea integrală a autonomiei. în aceeaşi măsură şi Moldova. De subliniat că Tudor dădea asigurări şi lui Derviş-paşa cum că „ridicarea noastră nu este pentru altceva. 35 . căutând să aibă chiar un contact direct cu guvernul otoman. 18131828. 10 Vezi la Emil Vârtosu. Mea – M.Prokesch-Osten. 9 A. III. răsculaţi fiind. 4 Ibidem. toate având ca numitor comun scoaterea în evidenţă a preocupării lui Tudor de a sublinia şi a-i încredinţa pe conducătorii de la Constantinopol că obiectivul acţiunii sale era înlăturarea necontenitelor „năcazuri şi cumplitele patimi ce suferi din pricina unirii pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod de Dumnezeu păzit căci boierii. Scopul intervenţiilor epistolare ale lui Tudor pe lângă sultan dar şi pe lângă cei doi împăraţi aflaţi la Laybach în congres al Sfintei Alianţe. aflându-se sub ocrotirea ei „cu nume de amanet”.. 1927. Documentele au şi ajuns la destinaţie. 211. în cursul căruia să-şi afirme dorinţa de cooperare cu Puterea suzerană. 58 (în continuare vafi citată Depeches inedites. un raport al locţiitorului ambasadorului Prusiei la Viena care primea ştiri pe canale diplomatice din Bucureşti sau Constantinopol. O situaţie în care raporturile cu Poarta vor putea continua.. Este atitudinea politico-diplomatică pe care au putut-o observa şi diverşii reprezentanţi ai Marilor Puteri aşa cum atestă. cum şi uşile Prea Înaltei Porţi. un raport datat 28 februarie/12 martie 1821. expresia cu siguranţă a gândirii sale politico-diplomatice. 210.. ni le-au închis de la o vreme încăoace domnul ţării şi boierii” plus formula „ai prea puternicii împărăţii prea plecaţi şi credincioşi robi”6. Arzul către Poartă a fost ataşat în copie la adresele către ţar şi împăratul Austriei ce au fost trimise la Laybach prin negustorul Ghiţă Opran din Orşova8. Depeches inedites aux hospodars de Valachie pour servir a l`histoire de la politique europeenne. care ne-au mâncat dreptăţile noastre”7. de ce nu. p. 7 Ibidem. documente „pe care răzvrătiţii din Valahia au îndrăznit să i le adreseze în numele poporului român”9. p. Tudor Vladimirescu. 29-38. În legătură cu arzul către Poarta otomană prin care Tudor a abordat prima dată chestiunea raporturilor dintre aceasta şi Ţara Românească. ne-au prădat ca niciodată mai nainte. 6 Ibidem. învoindu-se cu cel de-acum domn. 1876-1827. a drepturilor tradiţionale ale Ţării Româneşti. p. p. „cu lăcrămi” se rugau să fie trimis în ţară „om împărătesc – nu de legea noastră – ca să cerceteze şi să vază jalneca stare a ţării” după care „să se facă îndreptare şi orânduială. Tudor şi oamenii care-l urmau.)3. încât am rămas mai goli decât morţii cei din mormânturi”1. I. „ca nişte credincioşi dar şi supuşi robi ai prea puternicei împărăţii”. a celor care au ajuns să fie pe lângă el în cadrul unei veritabile cancelarii10. dar cu nimic nu s-au folosit. Arzul este semnat „tot norodul românesc din Valahia” şi a fost înmânat muhafizului de Vidin Derviş-paşa cu rugămintea de a fi trimis la Poartă „fiindcă nouă toate drumurile. decât numai asupra boierilor.vol. aşa cum reiese dintr-o afirmaţie a lui Alexandru I de confirmare a primirii lor.

Editura Academiei. respectiv. 3 Stan Apostol. ca şi în argumentările iniţiale ale lui Tudor. eteriştii Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache. exprimau fidelitate faţă de Poartă. Bucureşti. aşa cum s-a mai observat3. 122-124. Idem. temătoare sau nu de Rusia cu planurile ei expansioniste. 5 Ibidem. hatişeriful din 1802. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. o dată ce a ajuns la Bucureşti. Editura Scrisul Românesc. Când s-a produs dezavuarea de către ţar a acţiunii pe care o conducea şi despre care a ajuns să afle şi Tudor. fundamental fiind acela de „a elibera pe compatrioţii mei de jugul prinţilor greci şi al unora dintre marii boieri”4. împilări ale fanarioţilor. Radu. 36 . Alexandru Pini. p. 1821. Craiova. Documente externe. formulate înainte de 16 februarie 18212.deputăţie. în rândurile elitei politice antifanariote. în parte. mai mult. ci spre cererea dreptăţilor sale”6. se urmărea de asemenea. dar pregătirile Eteriei pentru declanşarea luptei naţionale a grecilor într-un context mai general. 375. 1983. mai credea în posibilitatea de a valorifica. 1983. ceea ce ar fi condus şi la o nouă implicare militară a Rusiei. 1978. altfel extrem de vizibilă în anii 1806-1812. între Tudor şi membri ai acestei organizaţii secrete. baronul Grigori Stroganov. 1821. respectiv Cererile norodului românesc. prin faptele lor. cât şi faţă de Înalta Poartă. contestat vehement fiind şi „legământul” dintre Tudor. Alexandru Ipsilanti. 7 Ibidem. Întreaga discuţie în plan istoriografic privind datarea documentului la G. în care îl roagă să binevoiască a restabili în Ţara Românească vechea stare de lucruri. în acelaşi document..48 şi următoarele. 232-234. aceea de a se redobândi „dreptăţile şi privileghiurile ce din vechime a avut ţara aceasta” 5. îndepărtarea treptată a slujitorilor clerului grec şi înlocuirea acestora cu români. în timp ce o altă parte a acesteia nu numai că era deja dezamăgită de politica Rusiei. şi. Mircea T.. p. p. Ba. 231 şi următoarele. în timpul căreia ţara era înfloritoare. el şi-a precizat o dată mai mult ţelurile sale de politică externă. pe temeiul faptelor acesteia de la Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi la clauzele Tratatului ruso-turc de la Bucureşti din 1812. p. Revoluţia română. cu o revendicare totuşi formulată. se adăuga că revendicarea poporului „nu priveşte spre nesupunere. cu o poziţie dominantă în Europa după încheierea războaielor napoleoniene ca şi prin Sfânta Alianţă. 850. p. 4 DIR. solicitarea ca domnul ce urma să fie trimis de la Constantinopol să nu aducă cu el mai mult de 4 boieri greci. de această dată prin intermediul Înaltei oblăduiri. Introducere în studiul istoriei moderne a României. în interes naţional. temeiul juridic invocat fiind. conducătorul Eteriei) pe care-i considera răspunzători atât faţă de Curtea imperială a Rusiei. fiindcă „aceştia calcă. iar unul dintre ei era şi Alexandru Pini. exista un proeminent curent de opinie că în spatele Eteriei nu putea să nu fie Rusia. contrar opiniilor unor confraţi8 conform cărora între Tudor şi Eteria. extrem de grăitoare mărturia unui Nicolae Rosetti-Roznovanu. mitropolitul. 1980. p. ajuns vistiernic la vârsta de doar 1 2 Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. acela al luptei antiotomane care să angreneze popoarele din Balcani. Iscru. cit.?O elită politică antifanariotă care. V. Tudor a reluat demersurile sale pe lângă Poarta otomană. 375. fără ca. cu deplin temei. În acest document prin excelenţă o chintesenţă a programului social al revoluţiei sunt şi revendicări abile în plan naţional. acum făcându-şi apariţia unele elemente noi de „negociere” cu Poarta otomană. În plus. p. părăsind Capitala Ţării Româneşti.. Iscru. 8 G. 420-421. din ordinul ambasadorului rus la Constantinopol. De ce această atitudine a consulului general al Rusiei Alexandru Pini în condiţiile în care. pe de o parte. însărcinată a-i remite o cerere semnată de principalii săi aderenţi. pe de altă parte. între acestea şi răpirea de către Rusia a spaţiului istoric românesc dintre Prut şi Nistru. p.. pentru eficientizarea administraţiei să se facă apel cu precădere la pământeni până ce va fi devenit naţională în totalitatea ei. 6 Ibidem. episcopii etc. poate. dar se temea efectiv de politica ei expansionistă. 1821 Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească. op. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. acuza public. consulul general al Rusiei. revoluţia şi pe conducătorii ei (Tudor şi. O dată ajuns la Bucureşti. Aşa era. ţelul imediat fiind acela de a obţine recunoaşterea regimului revoluţionar cu ajutorul unor factori politico-instituţionali agreaţi oficial la Constantinopol.209 şi următoarele. asemenea legături nu numai că au existat. Pe de altă parte. contradicţiile de interese ruso-otomane sau austro-otomane. tratatele în fiinţă şi convenţiile pe care aceste curţi le-au consfinţit”7. Bucureşti. chiar erau cunoscute unei bune părţi a elitei politice româneşti.D.D. n-ar fi existat nici o legătură. totuşi. O revendicare supusă nuanţării când. În acest sens este. şi „toată obştea locuitorilor pământului ţării Valahiei” ţineau să justifice revoluţia întrucât fusese provocată de jafuri. Bucureşti.. Tudor a căutat să reia firul demersurilor sale pe lângă Rusia şi Austria însă consulii acestora părăseau Bucureştii. p. Poarta să-şi fi pierdut din drepturi şi venituri”1. de pildă. Introducere în studiul istoriei moderne a României. Că dialogul cu Poarta otomană era o constantă a diplomaţiei Vladimirescului o atestă şi unul dintre cele mai importante documente programatice ale revoluţiei române din 1821. Aşa s-ar putea explica faptul că la 27 martie1821 marii boieri aflaţi în Bucureşti.

5 Hurmuzaki – Nistor. Domnule. Al. chemarea intervenţiei otomane de către el în conformitate cu hatişeriful din 1802. A intervenit pătrunderea lui Alexandru Ipsilanti în Moldova. Sfânta Alianţă şi insurecţia eteristă din 1821. din întâmplare. 118.. p. implicit. La rândul său. Ei ne spuneau: „Noi suntem romanii de azi.Pini cu privire la evenimentele din Oltenia (30 ianuarie/ 11 februarie) întrucât n-a informat imediat guvernul turc. 1966. de menţionat că primele ştiri ajunse la Constantinopol despre evenimentele din Oltenia n-au avut darul de a tulbura apele. îmbrăcat în uniformă de general rus. 57. cerându-i doar cooperare cu caimacamii ce urmau să ajungă la Bucureşti. Fleischhakl von Hakenau.. turcii mizerabili ar îndrăzni. O anumită perioadă de timp la aceeaşi tactică a recurs şi baronul Stroganov după ce a fost informat de Al. p. p. a preluat comanda trupelor şi a ordonat asasinarea turcilor de la Galaţi şi Iaşi. autorităţile otomane au mai interceptat şi o corespondenţă Al. Contribution a la question d`Orient.24 de ani. Al. pentru revenirea la starea de linişte. Constituirea însăşi a conducerii provizorii a Ţării Româneşti în ajunul morţii lui Alexandru Şuţu formată din membri afiliaţi Eteriei. XVII. Bucureşti. Pini a ameninţat că vor purta responsabilitatea pentru consecinţele unei ocupaţii otomane şi. Mai departe el făcea o precizare deosebit de semnificativă: „Noi vom înlesni trecerea prinţului Ipsilanti peste Dunăre ca să meargă pentru libertatea patriei sale. apoi. dar nu numai. de-a dreptul obişnuită mai ales pentru zonele de margine ale Imperiului. că Ipsilanti. chiar credea atunci când scria într-un raport al său că: „Toate întârzierile în luarea măsurilor represive tind doar să facă să câştige timp pentru ca revolta din Oltenia să ajungă la un punct ireparabil”5. boierii au bătut în retragere cu solicitarea lor către Poartă. Ilie Fotino. înainte de a trece Oltul în drum spre Bucureşti. Andrei Oţetea. 37 . 539. În plus. Apoi Tudor însuşi. Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti în revoluţiunea din anul 1821. din 4/16 februarie 1821. Pini. Poarta. a acoperit un timp evenimentele din Oltenia după care l-a somat pe Tudor să vină la Bucureşti. incriminantă ca implicare a Rusiei. fiind considerate de guvernul otoman o simplă revoltă locală. conform unei mărturii de epocă. pe cât posibil. Documente privitoare la istoria românilor. justificându-şi acţiunea cu necesitatea obţinerii restaurării privilegiilor ţării şi ca să se pună capăt abuzurilor ce nu mai puteau fi suportate de către popor. că dacă un singur foc de armă este tras asupra naţiunii. A urmat dezavuarea de către ţar atât a lui Ipsilanti. ambasadorul Rusiei la Constantinopol.. Când le-a dat răspunsul boierilor din Divan. 401.. supranumită zavera. 1 2 Hurmuzaki. în „Revista română de studii internaţionale”.Pini îl şi informa că: „Voi încerca. în consecinţă. 3 Vezi Acad. de a da răspunsul la cererea boierilor”3. vol. n-a fost adusă la cunoştinţa Porţii decât pe 30 ianuarie/ 11 februarie 1821. nu va mai supravieţui nici măcar un suflet din rasa boierilor în Ţara Românească”4. prin Ministerul de Externe. 117. poate. referindu-se cu siguranţă la Rusia. p. ambasadorul Austriei la Constantinopol. Era. Tudor răspundea de următoarea manieră: „Trebuie să vă informez. să amân. a intrat pe pământul Ţării Româneşti cu un însemnat număr de oştire” şi că „după dânsul soseşte şi marea putere rusească”. ceea ce a fost de natură să i se creeze o situaţie extrem de dificilă baronului Stroganov. care putea să scrie că: „Ruşii ne făcuseră pe toţi să intrăm în Eterie”. a lansat proclamaţii: una către grecii din Principate chemându-i la arme. acela de a sfărâma un jug nesuferit însufleţea toate popoarele creştine supuse sultanului”1. Pini a făcut tot posibilul să întârzie răspunsul său către aceasta şi. totuşi. căci o forţă atotputernică este pregătită să pedepsească cutezanţa lor”6. Iar când Divanul şi-a făcut cunoscută intenţia de a apela la intervenţia militară otomană pentru restabilirea ordinei. iar nouă ne vor ajuta ruşii ca să luăm cetăţile de pe pământul ţării noastre şi apoi ne vor lăsa liberi şi cu legile noastre”2. XX. Întrun raport către baronul Stroganov. Ar fi. p. la mijloc şi un joc diplomatic în care consulul austriac la Bucureşti. 1874. în disperarea lor. În 1821. după cum îşi amintea mai târziu A. 6 A. a deschis discuţia în legătură cu cele ce se petreceau la nord de Dunăre aducându-i la cunoştinţă lui Stroganov raportul guvernului de la Bucureşti şi o declaraţie oficială proprie prin care era semnalată participarea la evenimente a unor ofiţeri ruşi: Tudor Vladimirescu şi Dimitrie Macedonschi. p. să nu vă speriaţi. a declarat că „pornirea aceasta este din porunca şi voia împăratului Alexandru al Rusiei. alta către moldoveni dându-le asigurări că „dacă.von Prokesh-Osten. La rândul său şi consulul general al Rusiei la Bucureşti. Oţetea. Stroganov a răspuns conciliant dând asigurări legate „de bunele sentimente ale Augustului său stăpân” şi acuzându-i pe Tudor şi partizanii săi că erau „le fel de vinovaţi faţă de Curtea Imperială ca şi faţă de Înalta Poartă” întrucât „au îndrăznit să tulbure liniştea unei provincii puse sub garanţia celor două Curţi”. Toate popoarele supuse din Orient îşi vor redobândi libertatea şi vor înflori sub umbra măririi noastre. 336. Tudor l-a refuzat pe Pini să vină la Bucureşti. 4 Ibidem. Al. Bucureşti. un singur sentiment. Iar la ameninţarea lui Pini cu reprimarea la care ar putea recurge Poarta. Ipsilanti/ Miloş Obrenovici. să facă incursiuni pe teritoriul vostru. 1930. elementele de răzvrătire depuse în ţară de ruşi şi de Eteria au atins punctul de maturitate.

4 Emil Vârtaşu. autorii memoriului. cit. 3 Hurmuzaki. cari ni s-au pricinuit din multele năpăstuiri şi nedreptăţi a[le] celor după vremi trimişi de la Poartă atotcârmuitori şi să ni se dea strămăşeştile noastre privileghiuri şi cele din vechime obiceiuri care le-au avut pământul” 6. să acuze pretenţiile fiscale ale lui Alexandru Şuţu. p. prin ambasadorul ei la Constantinopol. op. op. XVIII. 7 Stan Apostol. În această situaţie.Şi toate acestea în condiţiile în care Stroganov continua şi negocierile cu Poarta pentru a se ajunge la un nou acord ruso-otoman pe diverse chestiuni ale relaţiilor reciproce între care şi Principatele Române.. şi consulul general Alexandru Pini. că se solicita doar obţinerea din partea Porţii a „călcatelor noastre dreptăţi”. Două zile mai târziu Divanul Ţării Româneşti adresa o notă baronului Stroganov să sprijine regimul de la Bucureşti. vezi şi Keith Hitchins. în care era condamnat regimul fanariot.. 1821. 1821. Se cerea. 575. s-au adresat boierilor din Divan. Din cauza evenimentelor aplicarea acestui nou acord ruso-turc n-a putut deveni realitate. Gr. aşa cum s-a mai observat7. O ocrotire ce n-ar fi trebuit să fie exercitată ca-n ultima vreme şi pentru aceasta regimul fanariot ar fi trebuit să fie înlăturat. dar şi rivale în lupta pentru influenţă în Ţara Românească şi Moldova. S-a adăugat în acest acord necesitatea unui rol mai mare al Divanurilor în reglementarea chestiunilor financiare. Stroganov l-a atenţionat pe Pini să facă în aşa fel încât solicitarea să nu ajungă la Divan dacă nu se bucura de sprijinul atât al boierilor cât şi al clerului. alături de Rusia. că ei. 159-160. dacă acestea vor fi obţinute.. 38 . cit.110. sperându-se.. când Alexandru Şuţu încercase să obţină sporirea listei sale civile. o îngrijorare a sa din ce în ce mai accentuată era alimentată de eterişti care în acţiunile lor făceau abstracţie de autorităţile atât ale 1 2 DIR.. 413-414. În schimb ideea reorganizării administrative a Principatelor avea să fie reluată în Convenţia de la Akkerman din 1826 şi pusă în practică prin Regulamentele organice. ca şi de exercitarea actului guvernării ţării în concordanţă cu interesele ei. Odată cu solicitările referitoare la sprijinul ce se dorea să fie dat prin intervenţii politico-diplomatice pe lângă guvernul de la Constantinopol de a se recunoaşte Principatelor „privileghiuri şi cele din vechime obiceiuri”. 854. Aşa s-a făcut că în 1819. p. p.. Iar. urmau a fi respectate „nestrămutat toate câte strămoşii noştri s-au făgăduit la prea Înalta Poartă când au cerut-o ocrotire ţării”8. 113-114. Grigori Stroganov. N. 73-74. 1932. Au fost reafirmate cu privire la Principatele Române principiile înscrise iniţial în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi şi reafirmate în Tratatul de la Bucureşti. puteri ostile Porţii. Pe aceştia au căutat să-i mobilizeze în a-l contracara pe domn prin asumarea unui rol sporit în administrarea ţării şi mai concret în politica fiscală. cât şi a Eteriei. p. A fost şi această chestiune obiect al negocierilor dintre Stroganov şi guvernul otoman reluate în iunie 1820 pentru aplicarea Tratatului de la Bucureşti din 1812 şi care au fost finalizate pe 3 aprilie 1821 printr-un acord general privitor la întreaga gamă de probleme nerezolvate. ca entitate distinctă în raporturile cu Poarta otomană. II. erau aproape de fiecare dată prezentate şi asigurările ce se impuneau că. dreptul ei de protecţie asupra populaţiei şi a ajuns. chiar mai mult. pentru a nu-l fi îndepărtat prea mult pe domnul fanariot. cit. I. Rusia. să determine Poarta ca să înceteze „pătimirile şi atingerile noastre.. p. Date şi fapte noi. 6 DIR. Bucureşti. diplomatic. invocase adesea. i-a determinat pe boieri (27 martie 1821) să semneze memorii explicative către Rusia şi Austria. p. dar se şi solicita să determine Poarta pentru a răspunde cererilor noii puteri (către Rusia) iar Austriei chiar să pledeze pentru recunoaşterea revoluţiei1.. Cu privire la acestea. Acte şi fragmente.cât şi a lui Tudor Vladimirescu şi s-a ajuns la mandatarea de către Rusia a Porţii otomane să intervină militar în Principate pentru reprimarea atât a revoluţiei române. în anii anteriori. II. De unde şi gestul lui Al. p.. Înainte de 9 mai 1821 către Metternich era trimisă o nouă solicitare pentru ca Austria.Pini din 17 martie 1821 menţionat deja mai sus. privind însă şi către Moldova. astfel. între altele. 5 Ibidem. ba chiar să caute a-i împiedica pe turci să trimită trupe la nord de Dunăre2. Tudor a acţionat pe două fronturi: pe de o parte.Iorga. p. ca prin jocul de interese contradictorii ale celor trei imperii să se poată asigura însăşi supravieţuirea Principatelor. 1821. op. 485-493. se considerau uniţi cu „tot norodul cel pornit de afară şi adunat aicea în Bucureşti” sub conducerea lui Tudor şi că doleanţa de mai sus a fost prezentată „pe la toate părţile unde se cuvine”5. o a doua putere protectoare. obligaţiile Moldovei şi Ţării Româneşti către Poartă să poată fi onorate dar şi plata livrărilor de bunuri să fie făcută cu respectarea preţurilor de achiziţie şi să fie garantată libertatea comerţului cu alte ţări3. ca Austria să devină. În timp ce Tudor şi boierii care-i erau aproape era preocupat de ideea consolidării Ţării Româneşti. 8 Emil Vârtaşu. împreună cu Rusia. Revenind la preocupările lui Tudor în plan diplomatic să facem menţiunea că i-a determinat pe boieri să revină cu intervenţia lor pe lângă Metternich4 pentru a convinge că el urmărea combaterea regimului fanariot.

la negocieri mai directe cu aceasta şi. în toate părţile”2. iar locuitorii ţărani prin crânguri şi prin văi. II. i-ar fi spus lui Ipsilanti. conform mărturiei lui Mihai Cioranu. pronunţându-se pentru neutralitate. Principatele Române ar fi trebuit să fie nu doar un loc de popas în drumul său spre patria natală. 6 Valeriu Veliman.. la formularea unor propuneri mai concrete în cristalizarea unor noi raporturi aşa cum atestă propunerea. Plecaţi. Ibidem.Moldovei cât şi ale Ţării Româneşti. Se consideră că între Tudor şi paşa de Giurgiu „s-au deschis chiar negocieri prin intermediul unui om al acestuia. propunerea acesteia de a acţiona pentru lichidarea eteriştilor din Principate. ca nişte dobitoace ce se rătăcesc. Tudor are şi meritul istoric de a fi refuzat. Bucureşti. Aceleaşi fapte nelegiuite ale eteriştilor erau denunţate şi printr-un memoriu adresat la 9 mai 1821 lui Metternich. 1821.P. să-l contacteze pe paşa din Giurgiu căruia pe 12 aprilie îi trimtea un arz în numele locuitorilor Ţării Româneşti prin care solicita un reprezentant oficial cu care să trateze direct chestiuni legate de relaţiile dintre Ţara Românească şi Poarta otomană.. Iorga. în plus. Lui Tudor i-a eşuat şi relaţia cu Eteria pentru al cărei conducător. pe care Tudor. A căzut victimă complotului eterist. Negocierile cu Poarta au eşuat întrucât sultanul era hotărât să-şi menţină suzeranitatea asupra Principatelor. A căutat să ajungă. fără sprijinul Rusiei noi nu putem îndrăzni să ridicăm steagul împotriva turcilor. Subsumate acestor intenţii au fost iniţiate şi unele iniţiative concrete precum trimiterea unei solii la guvernatorul de la Silistra care să-l fi cuprins pe un armean Martinacu Bohor. urmărea.. de asemenea. între altele: „Prinţe. 267. avea să eşueze şi ea. S-o privim din perspectiva tot mai largă a istoriei. flămânzi şi însetoşaţi. Calea acţiunii militare. sunteţi prea slab pentru a vă putea măsura cu ei şi dacă nu sunteţi sprijiniţi de o putere oarecare vă paşte nenorocirea”3). I. nr. pe cât posibil. o imensă actualitate. Nu şi idealul nutrit atât de ardent de către Tudor: emanciparea atât socială cât şi naţională a poporului al cărui fiu era şi pentru ale cărui năzuinţe s-a jertfit. 856. p. p. goli şi cu trenţe ticăloşate înfăşuraţi. Tudor şi-a intensificat preocupările pentru a apăra revoluţia pe calea dialogului cu Poarta. scopul urmărit cu insistenţă fiind dobândirea unor avantaje sigure pentru ţara sa. p. că întâlnirea dintre Tudor şi Ipsilanti s-a soldat nu cu o înţelegere. 157-158. cunoscător de limbă turcă. că Tudor a avut în vedere realizarea de contacte şi cu paşa de Rusciuk. VII Domniile pământene şi 1 2 DIR. Lipandi a reţinut în ale sale memorii că Tudor a avut tratative cu turcii. Propunerile lui Vladimirescu fie şi cu susţinerea de către boieri prin petiţiile ce le-au trimis către Constantinopol au fost considerate la Poartă simple stratageme „în conformitate cu practica ruşilor” menite a submina reafirmarea plenară a suzeranităţii sultanului 6. Nuri aga”5. care a fost primit la Cotroceni de către Tudor. Iar dacă turcii nu-şi trimiseseră mai repede trupele în Principate pentru a înăbuşi atât revolta condusă de Tudor cât şi mişcările Eteriei. 855... acestea urmând a fi încorporate de către Imperiul rus ca recompensă pentru eforturile şi cheltuielile făcute în lupta cu Poarta otomană. p. a căutat s-o evite recurgând la mijloacele politicodiplomatice. marca deja epuizarea acestor demersuri şi a hotărât retragerea „armatei norodului” spre Oltenia. dusă mai departe de căpitanii săi. din cauza cărora numeroase „sate s-au împrăştiat. continuând a jefui fără milă un popor sărăcit1. tocmai prin această efigie a lui de erou ajungând a fi gravată adânc şi trainic pe retina conştiinţei istorice româneşti. ci doar cu un modus vivendi (la acea întâlnire Tudor. Apropierea invaziei militare otomane. op. a unui proiect original de lichidare a regimului fanariot. 72-74. cu prioritate. Iar faptul că eteriştii au continuat să se dedea la violenţe. Scopul dumneavoastră este cu totul contrar celui urmărit de mine. Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu. dar s-o şi urmăm exact în virtutea idealurilor cărora li s-a consacrat rapid mitologizatul Tudor. respectiv ca „tronul Moldovei să fie ocupat de un muntean şi al Ţării Româneşti de un moldovean”4. 3 N. 1. 4 Stan Apostol. Cap.. faptul ca atare s-a datorat temerii legate de posibilitatea izbucnirii unui nou război cu Rusia. ci o monedă de schimb cu Rusia. p. Oricum. locul dumneavoastră nu este aici. Alexandru Ipsilanti. p. cit. treceţi Dunărea şi înfruntaţi-i pe turci. O jertfă ce-şi are. Era acuza esenţială ce i-o aducea Divanul Ţării Româneşti lui Alexandru Ipsilanti printr-o scrisoare din 14/26 aprilie conform căreia erau astfel încălcate „sfintele datorii ale găzduirii”. Noi documente turceşti privind evenimentele din 1821-1822 în „Revista arhivelor” an 43(1981). cunoaşteţi bine cruzimea lor. O temere anulată de autorizaţia ţarului pentru intervenţie primită la Constantinopol în mai 1821. 1921. 67-69. de la începutul lunii aprilie. în prezent.. 39 . în cursul negocierilor cu Poarta. 5 Ibidem.

16. 1932. Debidour. Considerând Principatele Române ca o problemă rusească. p. Filitti. peste un an de zile. Frământările politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828. căreia i s-au alăturat Austria şi Prusia. Sibiu sau Cernăuţi pe unde s-au redactat diverse memorii prin care s-au adresat cu precădere Rusiei sau Austriei dar şi Porţii otomane.A. 1891. De la începuturi la proclamarea independenţei de stat (1821-1877). II. de asemenea. Aşa au ajuns Marile Puteri la un protocol (Berlin 2/14 martie 1822) prin care Poarta a fost obligată să-şi retragă trupele de la nordul Dunării şi să accepte numirea domnilor dintre boierii pământeni. dar a fost urmată de instituirea unei administraţii militare în Principate. până când cele 8 zile prevăzute ca ultimatum au expirat. Între altele e de menţionat un memoriu datorat lui Nicolae Golescu. garanţii din partea Marilor Puteri că trupe ale armatei ruse nu vor pătrunde în Principate. extrădarea eteriştilor care se refugiaseră pe teritoriul Rusiei şi. Andrei Oţetea. În replică. 3 Cf. Moldova şi Ţara Românească au fost lipsite de domnitori. an 24(1971). Diplomaţia românească modernă. a fost înaintată Porţii pe 6/18 iulie. S-a produs intervenţia diplomatică a Austriei şi Angliei atât pe lângă Rusia pentru a nu recurge la a declara război Porţii. Iorga. În iulie 1821. Bucureşti. spre exemplu. Poarta otomană. p.reluarea diplomaţiei instituţionale în Principatele Române Intervenţia armată a Porţii otomane începută pe 13/25 mai 1821 s-a soldat nu doar cu înfrângerea atât a revoluţiei române. Bucureşti. Editura Albatros. a fost evacuarea trupelor dislocate la nordul Dunării: 11000 de militari în Ţara Românească şi 9000 în Moldova. cu misiunea de a reconsolida suzeranitatea otomană asupra lor şi care avea să fie generatoare de consecinţe foarte grele pentru populaţie. Mehmet. refugiaţi aflaţi la Braşov trimiteau un memoriu paşei de Silistra mulţumind pentru intervenţia militară la nordul Dunării dar un altul era adresat şi ţarului. p. pe care l-a adresat marelui vizir solicitând mazilirea grecilor şi numirea unor domni pământeni5. vol I. În această perioadă de timp. 63-76. vezi şi Dan Berindei. Paris. De asemenea. p. dar nici un diplomat al Ambasadei ruse n-a fost de găsit. simţindu-se trădată de grecii fanarioţi precum domnul Moldovei Alexandru Şuţu. reconstruirea bisericilor distruse în aprilie 1821 pe fondul fanatismului musulman şi asigurarea protecţiei necesare pentru exercitarea cultului creştin etc. 1. cât şi pe lângă aceasta din urmă solicitându-i să dea satisfacţie Rusiei. p. Oricum. Rusia protestase la Constantinopol pronunţându-se împotriva ocupaţiei1. Acad. Principatele au scăpat de pericolul transformării lor în paşalâcuri ca şi de o intervenţie militară apropiată din partea Rusiei. ca element condiţional pentru retragerea trupelor sale din Principate. de vreme ce n-a existat nici o activitate publică în care turcii să nu se fi implicat până în toamna anului 1822 cât a durat acest regim. în „Studii. ca pe teren diplomatic divergenţele dintre Marile Puteri să se fi exprimat încă o bună perioadă de timp. aceeaşi ocupaţie militară otomană a avut darul de a provoca o nouă criză în relaţiile dintre Rusia şi Poartă. Acest răspuns era pregătit în termenii prevăzuţi de nota diplomatică a Rusiei. Poarta a cerut. 309-311. 1995. Revista de istorie”. Acţiuni diplomatice la Poartă în legătură cu mişcarea revoluţionară din 1821. Războiul părea iminent. o satisfacţie la care avea dreptul în virtutea tratatelor şi înţelegerilor în vigoare: evacuarea trupelor din Principate şi reorganizarea acestora din urmă în cooperare cu Rusia. de incertitudini privind evoluţia în continuare a societăţii româneşti. Nu înainte. 2 A. La o asemenea hotărâre din partea Porţii otomane s-a ajuns şi ca urmare a intervenţiilor unora dintre reprezentanţii elitei politice româneşti cu vederi reformatoare chiar pe lângă guvernul de la Constantinopol. Histoire diplomatique de l’Europe depuis l’ouverture du Congres de Vienne. solicitată pe un ton imperios. după ce încă în mai.C. mai ales din motive proprii. 40 . cei mai reprezentativi exponenţi ai elitei politice au rămas în afara „ţării”: la Braşov. Nota diplomatică a Sankt-Petersburgului cu această solicitare. cât şi a Eteriei. Urmările acestor dispute diplomatice au şi apărut în mod treptat în sensul că Marile Puteri i-au abandonat pe greci pentru câţiva ani. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821. ambele memorii purtând şi semnătura mitropolitului Dionisie Lupu 6. nr. până să se fi încheiat confruntările militare. a renunţat la ei fiind înlocuiţi cu domni pământeni3. în calitate de reprezentanţi ai 1 N. 4 M. chiar în legătură cu soarta Principatelor Române pe care au ajuns a le considera o piesă grea în găsirea unei soluţii pentru „chestiunea orientală”4. 5 Ibidem. Două zile mai târziu (29 iulie/ 10 august) Grigori Stroganov s-a îmbarcat pe o navă plecând spre Odesa2. realizată ca atare în vara aceluiaşi an începând cu 1 iulie. Însă. 6 I. ţarul a cerut în iulie 1821 ca omologul său de la Ţarigrad să respecte tratatele şi înţelegerile existente între cele două părţi şi o chestiune de urgenţă. 581. vornic al Ţării Româneşti. însă. 166-167. Acte şi fragmente. criticând ocupaţia otomană. Practic. p. relaţiile ruso-otomane erau rupte.

reconstituirea armatei proprii. III. revendicarea unei autonomii integrale pentru ambele Principate. un număr apreciat pentru anii 1821-1822 la 75 iar pentru anii următori. cit. 3 DIR. revendicări ca: revenirea la domniile pământene. 146-147. Moldova şi Ţara Românească erau considerate. 1970. ca temei. o întemeiau pe existenţa. desigur elocvent. p.. prin pravili şi obiceiuri ale pământului lor şi alte pronii” 5. revendicările de ordin naţional. Iar pe măsură ce deveneau tot mai intense confruntările de idei în rândurile elitei politice româneşti. p. p. secularizarea averilor mănăstireşti. p. aluzie la cea exercitată de Rusia începând din 1774. graniţa despărţitoare de Imperiul otoman s-o reprezinte talvegul Dunării. 9 Ibidem. XVII. confratele Apostol Stan considerând-o „o prelungire a revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. – M. până la Convenţia de laAkkerman (1826). altfel recunoscute şi de reprezentanţii diplomaţiei otomane. 6 Ibidem. respectiv. Ioniţă Sandu Sturza în Moldova şi Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească. susţinută de tradiţia gândirii politice româneşti. Idem. Îndemnul direct la unire. Memoires et projets de reforme dans les Principautes Roumaines 1769-1830. prioritar de sorginte istorică. spre exemplu. în 1822.B) iar Poarta. Istoria ideilor politice româneşti (1368-1878). putându-se exprima mai repede. De altfel. reprezintă nota caracteristică comună a demersurilor petiţionare la care ne referim. într-o logică tot mai convingătoare. cu originea daco-romană a românilor. pentru că la Paris. dar şi cei din „ţară”. vinovată pentru aceasta fiind „nestratornicia turcească”6. să nu aibă „nici un fel de amestec în pământul nostru”2. era susţinut. Editura Academiei. o confruntare strâns legată de consecinţele înseşi ale evenimentelor din 1821. datorat un an mai târziu boierilor refugiaţi la Cernăuţi. Editura Academiei. încă 287 sau 209 până în 18308. provenind cu precădere din rândurile segmentelor inferioare ale clasei dominante. Legitimitatea solicitărilor lor. op. ce poate fi regăsit într-un document din 1822..B)3. IV-V. Ţărilor Române să le fie restituite teritoriile care încă aveau regim de raiale. 1821. 4 Emil Vârtosu. cu ideea de continuitate a lor în spaţiul istoric pe care-l locuiesc şi că suzeranitatea otomană fusese acceptată „numai cu chip de protecţie. în schimb. în justificarea solicitării de revenire a Moldovei la vechile privilegii în raport cu Poarta otomană. Munchen. că în exercitarea protecţiei de către puterea suzerană. boierimea mică şi mijlocie. la o coeziune internă a membrilor societăţii româneşti. realizau o exprimare politică similară cu a reprezentanţilor acesteia din urmă când precizau că Moldova „n-a fost lipită cătră împărăţia othomanicească decât cu o birnică supunere. Bucureşti. cu accent pe înlăturarea regimului fanariot şi redobândirea autonomiei. s-a produs efectiv o schimbare de regim chiar dacă efecte benefice ale acestei schimbări n-aveau să-şi facă apariţia foarte repede. 1987. 192. p. menţinerea acestora. 1976. a capitulaţiilor. ca şi predecesorii. învăţământ cu predare în limba română. Proiectele de Constituţie. şi gândirea politică românească în ansamblul ei căpăta nu doar unele contururi mai riguroase dar şi un evantai tot mai mare de argumente.. Este cazul. Într-un alt memoriu. tocmită şi aşăzată prin contracturi”4. – M. „Provinciile turceşti 1 2 Apostol Stan. 1821.. Date şi fapte noi. Iar numărul memoriilor de acest gen a crescut. 41 . inclusiv în ceea ce privea situaţia externă.. 5 Ibidem. au dat naştere unei mişcări reale pentru reforme. 857. Bucureşti. după 1822. ajungându-se şi la explozii de genul celei pornite şi conduse de Tudor Vladimirescu dar mai ales ce trebuia făcut după un asemenea eveniment? Şi nu doar numărul memoriilor are semnificaţia sa. 7 Valeriu Şotropa. unul preponderent naţional şi în strânsă legătură cu statutul juridic internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti. protecţie. derivate din statutul juridic amintit. op. cit. 117-118. Doar ulterior Principatele Române au ajuns şi sub o altă. aceasta din urmă se obligase să accepte „oblăduirea prin căpeteniile lor.9 Cu instalarea domniilor pământene. ci conţinutul lor.. nu ca o ţară câştigată cu arme” (subl. desfăşurată în alte condiţii şi evident cu alte mijloace”1. Emil Vârtosu. libertatea comerţului plus şi alte solicitări precum dezvoltarea industriei naţionale.n. al memoriului din iulie 1821 întocmit de boierii refugiaţi la Braşov şi înaintat Rusiei prin care precizau că „Patria noastră Valahia” s-a supus Porţii otomane „cu legături în scris să răspunză pe tot anul suma de bani ce sau legat drept semn de supunere tocmită” (subl. s-a făcut un pas important pe calea redobândirii treptate pentru Moldova şi Ţara Românească a autonomiei interne integrale. 8 Vlad Georgescu.elitei politice româneşti boierii refugiaţi. expresie nemijlocită a intensităţii preocupărilor din epocă de a se găsi răspunsuri la întrebări frecvent formulate: de ce societatea românească era în impas. indiferent că au fost alcătuite de reprezentanţi ai marii boierimi sau de exponenţi ai boierimii mici şi mijlocii ori ai burgheziei în formare. programele de reformă şi petiţiile de drepturi din Ţările Române în secolul al XVIIIlea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. n. modernizarea administraţiei etc. pentru a se susţine.

13. 4 ani de la instalarea sa ca domn al Ţării Româneşti. Evaluând intersele fiecăreia dintre Marile Puteri în regiune dar a desprinde totodată şi divergenţele ce le situau pe poziţii când convergente unele cu altele. din 1822. 42 . la această reglementare internaţională se va ajunge mai târziu când va fi convenabilă. 6 N. Jassy. Sturdza. Românii. Dimitrie C. p. în special între Rusia. Bucureşti. cit. 2001. Editura Enciclopedică. O situaţie în care Principatele Române puteau să tindă. pe dealtă parte. s-a ajuns ca problema greacă să fie separată de cea a Principatelor Române o dată cu adoptarea Protocolului anglo-rus din 23 martie/ 4 aprilie. Iar când se instala în calitate de consul general al Marii Britanii la Bucureşti şi Iaşi William Wilkinson. Totuşi problemele externe n-au fost ignorate de către cei doi domni şi nici nu aveau cum pentru că legăturile cu exteriorul se impuneau de o manieră obiectivă şi. Prin acest act internaţional s-a cerut Porţii otomane moderaţie în raporturile cu grecii răzvrătiţi şi renunţarea la domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României. p. 77. 84 (text realizat de Ghaorghe Platon). demarat iniţial ca şi construcţie politicodiplomatică prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. VII. un gir european. p. în Ţările Române. la 30 octombrie. în plus. în 1826. cu „dezlegare europeană”. Peste câţiva ani. 1077.. p. – M. că: „Stabilirea de consuli englezi în Bucureşti.de dincolo de Dunăre”1 iar Grigore Ghica însuşi. p. partea I-a. XVI. să bareze accesul Rusiei în afacerile din Mediterana. nici pe Adige. pe de altă parte. în timp. Bucureşti. op. şi Poarta otomană. Franţa şi Imperiul habsburgic. 2003. Keith Hitchins. altele vor mai fi redate şi pentru etapele următoare ale luptei naţionale româneşti. plătit de către Compania Levantului. din ce în ce mai vizibil. negociat la SanktPetersburg. tindeau a se accentua şi a se diversifica o dată cu avnsarea procesului istoric inerent al modernizării şi al integrării treptate în Europa a societăţii româneşti. Histoire desRelations Anglo-Roumains. de aşezare a Principatelor sub o „protecţie colectivă” a tuturor Marilor Puteri în locul celei ruso-otomane7. Iorga. Editura Humanitas. în 1815. când contradictorii. 1892. diplomatic. vol. Galaţi şi Iaşi lasă să se presupună că acest fapt. de concurenţa dintre Marile Puteri pentru preponderenţă în zonă iar. Edition du Journal „Neamul Românesc”. 136. 5 Leonid Boicu (coord). după evenimentele din 1821. Şi Marea Britanie descoperise deja în Principatele Române obiectul unor interese economice şi politice majore dacă Francis Summers. într-un fel sau altul. în configuraţia politică europeană8. prin care Marea Britanie reuşea. ceea ce cu siguranţă au putut reţine în epocă şi unii sau alţii dintre reprezentanţii elitei politice româneşti. Deocamdată. 8 Istoria românilor. cu influenţă preponderentă aici. 193. p. 1774-1866.. Unele dintre preocupările şi chiar demersurile elitei politice româneşti în direcţia menţionată le-am amintit mai sus. în practică. după informaţii sigure. ci una de drept internaţional.n. op. 2 3 Cf. pe de o parte. ne putem explica în mai mare măsură conţinutul şi semnificaţiile demersurilor petiţionare şi îndeosebi importanţa istorică deosebită a solicitării lor din ce în ce mai clare şi mai insistente. Marea Britanie. În această situaţie. cit. de eforturile din ce în ce mai consistente ale elitei politice româneşti de a dobândi independenţa3. Aceasta şi pentru că protectoratul Rusiei asupra Principatelor.B). fiecăreia dintre ele. Dimitrie A. pe Dunăre”4. Ibidem. Sturdza. VII. îl informa pe Metternich. p. este acolo jos la frontierele Europei. 251. s-a ajuns la o delimitare a intereselor Marilor Puteri în zonă. Marile Puteri au căzut de acord să fie recunoscută legitimitatea luptelor naţionale ale popoarelor din Balcani ( a grecilor în mod special) şi în martie 1822 s-a adoptat deja amintitul protocol de la Viena. îi scria contelui Friedrich von Gentz de maniera următoare: „Cu toate titlurile pompoase ce ni se dau. pe de o parte. De unde şi schimbarea continuă ce a intervenit în statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti determinată. ediţia a II-a. nu suntem decât persoane subalterne în Imperiul otoman”2. 1917. spre marele dezavantaj al celorlalte state”6(subl. ar fi intervenit dintr-un motiv de ordin comercial şi acum această presupunere pare să se realizeze pe deplin întrucât Anglia. echivalentă cu a avea mână liberă în Principatele Române. 7 Keith Hitchins. a ocupa un loc nou. Cât priveşte însă interesele Marilor Puteri în zonă şi divergenţele dintre ele să reamintim prea binecunoscutele cuvinte ale lui Talleyrand conform cărora „centrul de gravitate al lumii nu este nici pe Elba. graţie intereselor Marilor Puteri. doreşte să stabilească în aceste provincii mai multe birouri comerciale şi prin aceasta să inunde aceste ţări cu produsele sale ieftine. întrucât aceste provincii nu au nici un fel de legătură cu Anglia. a căpătat în fapt. consulul Austriei la Iaşi Joseph von Raab. Prin acelaşi act s-a recunoscut Rusiei că intervenţia ei militară antiotomană nu mai reprezintă o chestiune de forţă. primul consul general al Angliei în Ţara Românească şi Moldova (1800-1807). Sigur. a lăsat mărturia conform căreia una dintre obligaţiile ce-i reveneau era aceea de „a acorda întreaga atenţie” în a supraveghea „intrigile şi demersurile” agenţilor ruşi care aveau ca principal obiectiv diminuarea intereselor Turciei5. 4 Ghenadie Petrescu. dar fără a mai pretinde acelaşi lucru şi în chestiunea greacă. Rusia şi-a reluat „rolul” de protector asupra 1 Hurmuzaki. vol.

Rusia şi Imperiul habsburgic. obiectiv realizat deja în 1822. s-a dovedit mai hotărât în a promova interesele Rusiei în „chestiunea orientală”. partea I-a. Se mai preciza că erau necesare elaborarea unor regulamente generale a căror punere în practică să conducă la ameliorarea situaţiei în cele două Principate prin reorganizarea sistemului de conducere şi administrare. 43 . Reacţia Rusiei n-a întârziat şi s-a concretizat prin hotărârea ţarului Nicolae I de a declara război Porţii otomane. Aceasta a avut ca prim rezultat bătălia navală de la Navarino soldată cu înfrângerea flotei turco-egiptene (8/20 octombrie 1827). Aceştia adesea au intervenit întâi de toate pentru rezolvarea chestiunilor ce le aveau supuşii şi protejaţii ţărilor ai căror reprezentanţi erau. Colescu-Vartic. ca domnii şi divanurile să se ocupe „fără cea mai mică întârziere. Pentru aplicarea Convenţiei dar îndeosebi pentru supravegherea situaţiei din Principate Rusia a redeschis Consulatul de la Bucureşti.. totodată. Franţa. cu sau fără cooperarea Puterilor occidentale. Convenţia de la Akkerman reafirma prerogativele Rusiei ca „putere protectoare” în Moldova şi Ţara Românească. Din acest punct de vedere Ioniţă Sandu Sturdza a fost considerat un adeversar al străinilor ca într-un raport al viceconsulului Prusiei la Iaşi Margotti din 20 februarie/ 3 martie 1826 în care aprecia că „Spiritul diplomatic al celor care guvernează Principatul este constant îndreptat împotriva străinilor”5. Şi cum Nicolae I.. cit. făcea ca pe 5/17 martie 1826 să fie înaintat Porţii otomane un ultimatum prin care solicita îndeplinirea completă a prevederilor existente în textul Tratatului de pace de la Bucureşti din 1812. mulţi nerecunoscându-şi obligaţiile legale de plată de taxe şi impozite. p. În locul acestora din urmă Rusia avea să procedeze la imixtiuni nelimitate în politica Imperiului otoman. la tot soiul de presiuni menite a pregăti scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea otomană. de regulă.A. arendări de terenuri. noul ţar al Rusiei începând din 1825. Rusia obţinea. un protectorat acceptat de Poartă. X. Pentru aceasta guvernului turc i s-a cerut ultimativ să-şi trimită cât mai repede plenipotenţiari cu care să se negocieze diferendele existente în vederea rezolvării lor.acestora. Astfel. cit. de această dată fără a putea recurge la anexiuni.. Din mediaţie pacifică comună preconizată de cele trei Mari Puteri s-a ajuns la intervenţie militară comună împotriva Porţii otomane. prin consulii ei. 310-314. C. op. De aceea relaţiile ruso-otomane au evoluat pe calea deteriorării. S-a şi ajuns la elaborarea şi adoptarea pe 25 septembrie/ 7 octombrie. Cât priveşte politica externă propriu-zisă a domnilor pământeni aceasta n-a putut fi practicată decât la dimensiuni foarte reduse. dar şi o rezistenţă tot mai încrâncenată din partea Porţii otomane care pe 18/30 noiembrie a repudiat Convenţia de la Akkerman3. implicaţi. Sturdza. 5 Hurmuzaki. ceea ce a facilitat o apropiere între Rusia şi Anglia soldată cu încheierea unui tratat de alianţă semnat la Londra pe 24 iunie/ 6 iulie 1827 la care a aderat şi Franţa cu scopul de a obliga Poarta să ajungă la înţelegere cu grecii răsculaţi2. a unui document intrat în istorie cu denumirea de Convenţia de la Akkerman. cu menţiunea expresă de a se ţine seama de recomandările ambasadorului rus la Constantinopol şi ale consulilor ruşi de la Bucureşti şi Iaşi. I. p. Prusia. 190.. 78. 343. un protectorat şi mai accentuat asupra Principatelor. p. comerţ etc. aceasta din urmă după 1826. în activităţi economice (producţie meşteşugărească şi mai ales industrială. noul consul general desemnat fiind Matei Liovevici Minciaki ce se va ilustra prin numeroase şi energice intervenţii în treburile Ţării Româneşti. În plus. p. Se prevedea. Cu atât mai mult cu cât asupra lor se exercita o supraveghere severă 1 2 D. Este evident că ambii domni n-au putut decât să fie foarte atenţi mai ales în raporturile cu reprezentanţii Marilor Puteri înconjurătoare: Poarta otomană. aceasta din urmă reuşind a refuza orice mediere în „chestiunea greacă”. respectiv că „aceste măsuri vor forma obiectul unui regulament general pentru fiecare provincie care va fi pus imediat în aplicare”1.. pe calea negocierilor. 3 Keith Hitchins.. Poarta a respins ofertele Rusiei şi ale altor Puteri de rezolvare. Anglia şi Rusia.. Termenul fixat era de 6 săptămâni. avându-i ca interlocutori direcţi pe consulii Marilor Puteri: Austria. prin Convenţia de la Akkerman. O convenţie prin care se confirma revenirea la regimul domniilor pământene. 4 Dan Berindei. Guvernul turc a recurs.VII. deşi cu reticenţe. Istoria românilor. p. op. a „chestiunii greceşti”. 20-21. Unii supuşi străini s-a ajuns chiar să fie expulzaţi. la aplicarea Convenţiei de la Akkerman în timp ce Rusia a procedat. op. de măsurile necesare pentru îmbunătăţirea stării Principatelor încredinţate îngrijirii lor”. se stabilea că alegerea domnilor o făcea Divanul iar durata domniei era fixată la 7 ani. de cele mai multe ori ca urmare a măsurilor de retorsiune solicitate de Poartă 4.) şi ajunşi în conflicte cu autorităţile îndeosebi pe teren fiscal. cit. la intervenţii menite a favoriza desprinderea naţiunilor cotropite de acesta şi crearea de state naţionale pe ruinele acestuia şi care să fie recunoscătoare până la subordonare Sankt-Petersburgului. Sultanul Mahmud al II-lea s-a conformat şi în mai 1826 şi-a trimis delegaţia de negociatori în portul Cetatea Albă (Akkerman). Şi ca text şi ca spirit.

multe dintre acestea din zona corespondenţei diplomatice purtate de consulii străini cu guvernele ţărilor lor. 10 Hurmuzaki. p. după privilegiile cele vechi ale ţării. al Habsburgilor. 7 Vlad Georgescu. Rusia şi-a făcut remarcată prezenţa ei. era privit. Au fost. să mai precizăm că de o manieră similară se exprima la Iaşi şi Ioniţă Sandu Sturdza care. Anastasie Iordache. 235. 44 .von Gentz. Este ceea ce putea să observe şi consulul Prusiei Ludwig von Kreuchely înregistrând opiniile unui grup de boieri munteni conform cărora: „Noi ştim că Rusia nu ne protejează decât pentru a ne domina. cit. consulul Franţei. revenit în forţă în 1826. unei puteri străine”. 159-160. Erau ale unei elite politice cu exponenţi din ce în ce mai numeroşi. Stan Apostol. p. p. În plus. p.. într-o adunare convocată de el (1824). De unde şi străduinţele ambilor domni de a limita pe cât posibil aria imixtiunilor şi diversele forme de manifestare a acestora ceea ce s-a constituit efectiv într-un merit istoric real al domnilor pământeni2. având reprezentanţi nu doar la Constantinopol dar şi la Viena sau în cetăţile otomane de la Dunăre. un stat stăpânitor cum am fost. devenită o dominaţie directă extrem de dură.. 97. Bucureşti. Fr. 48. Editura Academiei. în convergenţă sau divergenţă de interese şi cu celălalt imperiu învecinat. simple iluzii speranţele legate de Rusia pe care le-a împărtăşit domnul muntean contelui Friedrich von Gentz fiindcă după Convenţia de la Akkerman. p. 9 I. spre exemplu. Bucureşti. Prin ei s-a exprimat voinţa unei elite politice în transformare de autonomie internă integrală a Principatelor. gândurile domnului moldovean nu doar ale lui. p. adică atârnat cu adevărat şi birnic. dar Imperiul Romanovilor era o forţă de temut şi. 6 Dan Berindei. o căutare tot mai insistentă a mijloacelor de acţiune în plan politico-diplomatic pentru a se atinge 1 2 Depeches inedites. garantată de toate puterile”10. 26-28. 28-38. 8 Ibidem. Vezi şi Apostol Stan. considera el. cit. de Grigore Ghica cu o anumită speranţă de vreme ce. printre altele. Domnul muntean. 1821-1859. Anastasie Iordache. „este totdeauna bine pentru un domnitor al Valahiei când este bine văzut de Rusia”3. să fie doar „simulacrul unui principe”8. 1774-1856.. de-a dreptul sufocantă mergând până la ocuparea lor odată cu declanşarea unui nou război împotriva Porţii otomane şi menţinerea sub administraţie militară şi după încheierea păcii de la Adrianopol. op. Bucureşti. 1962. op. 1987. Filitti. în septembrie 1823. II. putea să raporteze la 26 martie/ 7 aprilie 1827 că boierii moldoveni atât „cei bătrâni” cât şi ruso-filii doreau „o independenţă deplină. fără îndoială. ca să spunem aşa. deci într-o condiţie de dependenţă chiar mai accentuată decât pe vremea fanarioţilor. op. Lagan. un teren atât de limitat pentru ei din cauza suzeranităţii otomane. că ea nu ne garantează privilegiile noastre decât pentru a ne despoia la prima ocazie”5. cit. Vremurile şi împrejurările cam atât au permis primilor domni de după fanarioţi să se exprime pe terenul relaţiilor internaţionale. Editura Academiei. afirma: „Să ne alcătuim un stat care să înceapă a figurarisi. cum am precizat deja mai sus. Silistra şi Vidin vor fi mai puternici decât domnii”1. p. Apărarea autonomiei Principatelor Române. De la Iaşi. îi cerea contelui Gentz să facă a parveni la Petersburg „câteva cuvinte în favoarea mea” întrucât. cu vizibile aspiraţii spre independenţă. şi a protectoratului ţarist. ceea ce se confirmă din surse documentare diferite ca provenienţă. 5 Ibidem. 209. 154. pentru refacerea pas cu pas a autonomiei Principatelor în raporturile lor cu Poarta otomană ca putere suzerană dar şi cu Rusia ca putere protectoare. Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 416. 4 Ibidem. Erau. p. la 1/13 februarie 1827. cit... când afirma că nu era dispus „pentru nimic în lume” să se comporte ca „jucăria. 86-87. Aşa cum s-a observat deja6. de o manieră apăsătoare. cu pravili şi cu puterea sa” 9. Relaţiile cu Rusia au fost practic întrerupte până în 1826. acţiona în virtutea unei conştiinţe istorice şi politice de-a dreptul viguroase dacă putea să-i scrie lui Friedrich von Gentz pe 8/20 noiembrie 1823: „Este de remarcat că în toate aceste firmane Ţara Românească este înfăţişată în mod categoric ca o ţară separată de restul Imperiului otoman. având propriile sale obiceiuri şi guvernul său aparte”7. p. Grigore Ghica era dispus şi la sacrificii pentru a se ajunge la respectarea autonomiei interne a ţării sale după cum îi mărturisea aceluiaşi diplomat austriac. Şi un an mai târziu acelaşi domn îşi exprima de aceeaşi manieră credinţa că nu se va reveni la vremurile când Rusia „se amesteca deschis şi dădea. nu doar în Ţara Românească ci şi în Moldova.C. În sfârşit. Din corespondenţa diplomatică a Ţării Româneşti.atât din partea Porţii otomane prin comandanţii corpurilor de ocupaţie sau a guvernatorilor din serhaturi. spre exemplu. dar de sine stătător. Grigore Ghica şi Ioniţă Sandu Sturdza au meritul de a fi acţionat. p. 3 Vlad Georgescu. op. Stan Apostol. poate primul în mai mare măsură. XVI. de pildă. în calitate de rival puternic al Porţii otomane. legea în treburile guvernării”4. 1999. fără îndoială. Este ceea ce observa contele Friedrich von Gentz în 1823 când scria că evacuarea de trupele otomane a Moldovei şi Ţării Româneşti nu putea fi completă „atât timp cât paşalele de la Giurgiu.

Acest nou val al luptei naţional-revoluţionare italiene n-a putut izbândi întrucât s-a implicat îndeosebi Austria şi a fost reprimată. 2009. cit. Mircea Brie. Bucureşti. 3 Cf.VIII Diplomaţia domniilor regulamentare În cel de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea zona cea mai fierbinte în sfera relaţiilor internaţionale din Europa a devenit SudEstul acesteia chiar dacă Spania. unitate şi libertate. expulzând austriecii şi transformând peninsula într-un stat liber şi democratic”1. recunoscută pe plan internaţional de Marile Puteri la 20 noiembrie 1830 într-o Conferinţă internaţională care a avut loc la Londra. erau direct implicate. Moldova şi Ţara Românească se aflau într-o situaţie similară suportând cu greu suzeranitatea otomană dar şi protectoratul ţarist. prin reglementări internaţionale de ele impuse 3. Cap. interese concrete din perspectiva cărora nu încetase să avertizeze. 212. La toate acestea aveau să se adauge mişcările declanşate de proletariatul unora dintre ţările capitaliste dezvoltate precum grevele muncitorilor lyonezi (1831 şi 1834) în Franţa. Rusiei şi Franţei. va fi privită „ca un act pozitiv de război”. Austria şi Prusia. 45 . în timp ce şi alte două Mari Puteri. sau mişcările de protest social de la Barcelona (1842). 4 din cele 7 Mari Puteri. Iaşi. ediţia a III-a. p. spre exemplu. avertiza la un moment dat (28 august 1825) 1 2 Ioan Horga. Institutul European. Alte mişcări cu caracter revoluţionar au avut loc la Varşovia (1830-1831). aceste trei mari puteri conservatoare au ajuns a se alia printr-un tratat semnat la Munchengratz pe 6 septembrie 1833 sub semnul reafirmării dreptului de intervenţie antirevoluţionară dar şi de protejare a intereselor lor fie în zona poloneză. 2000. op. vol. „priveau” din apropiere la evoluţia relaţiilor din Balcani reclamând la rândul lor. lupta grecilor şi avea să fie încununată de actul proclamării independenţei în 1829 dar sub garanţia Marii Britanii. spre exemplu. Marin Badea. Istoria Balcanilor. fie în chestiunea orientală. şi mai ales în 1834. De altfel. I. Breslau (1844) şi Berlin (1845)2. mai ales Austria. Iar Europa occidentală era turburată şi de alte evenimente importante precum revoluţia de la Bruxeless care a condus la ruperea Regatului Ţărilor de Jos în două şi apariţia Belgiei ca stat independent. 212. Secolele al XVIII-lea şi [al] XIX-lea.. celebra mişcare chartistă din Marea Britanie. reprimate sângeros de Rusia. Stările de tensiune socială şi naţională frământau şi Europa de Sud-Est unde continua. Editura ProUniversitaria. p. în Serbia continuau eforturile pentru consolidarea libertăţii interne în raport cu Poarta otomană dar sub protectoratul Rusiei ce avea să se exercite până în 1856. că orice iniţiativă militară pe seama posesiunilor Porţii. referindu-se direct la politica Rusiei.asemenea ţeluri între care ideea garanţiei colective a puterilor sau cea a prinţului străin dintr-o altă familie domnitoare decât ţaristă sau habsburgică sunt doar câteva dintre achiziţiile acestor începuturi ale diplomaţiei române moderne. 274. evident strâns legate de perioada domniilor pământene. ca şi în Peninsula italică unde se impunea ca purtătoare de steag a mişcării naţionale a poporului italian Societatea patriotică Tânara Italie făurită în 1835 de Giseppe Mazzini şi întemeiată pe „conceptele de independenţă. Altfel spus. p. Aceeaşi mare putere a intervenit şi în blocarea mişcărilor liberale din Confederaţia statelor germane având sprijin şi din partea Prusiei sau a Rusiei. era răvăşită de un adevărat război civil sub pretextul succesiunii la tron după moartea regelui Ferdinand al VII-lea iar Franţa cunoştea în 1830 o nouă revoluţie – „revoluţia din iulie” care s-a soldat cu înlăturarea din nou a Bourbonilor şi implicit a restauraţiei în locul acestora fiind aşezată Monarhia din iulie cu Ludovic Filip supranumit de ţarul Rusiei Nicolae I „regele baricadelor”. Istoria economiei mondiale. Barbara Jelavich. sub orice pretext. o situaţie în care.

1834-1849. se prevedea adoptarea unui regulament de reorganizare administrativă a celor două Principate şi se convenea prelungirea ocupaţiei militare ruseşti până ce Poarta otomană ar fi reuşit să achite Rusiei despăgubirile solicitate. cum am menţionat deja. p. ba. Raialele de la nordul Dunării (Turnu. şi în domeniul navigaţiei pe Marea Neagră. au infirmat întru totul declaraţia de mai sus.. p. cit. a despovărat comerţul său şi a asigurat interesele sale”4. Pe de altă parte. 1907.) şi revenirea Principatelor la „deplina libertate a comerţului pentru toate produsele solului şi industriei lor” 3 ceea ce a fost de natură a uşura sensibil desfăşurarea procesului istoric. Iar preponderenţa Rusiei în zonă chiar a crescut. Tratatul era valabil pe o perioadă de 8 ani şi-i provoca lui Nesselrode un nou motiv de staisfacţie când aprecia că „Tratatul reducea monarhia otomană a nu mai exista decât sub protectoratul Rusiei”5.C. Reacţia la această înţelegere între Rusia şi Puterile Central-europene a venit din partea Angliei. dimpotrivă. prince regnant de Moldavie. 14000 de soldaţi ruşi au fost debarcaţi pe malurile Bosforului. O alianţă ce avea să se destrame iar în 1840 să ia naştere o altă alianţă îndreptată împotriva lui Mehmet Ali (3/15 iulie) constituită de Anglia. Anglia şi Franţa au reacţionat şi ele trimţându-şi flote de război lângă ţărmurile Egiptului şi obligându-l astfel peMehmet Ali să încheie pace cu Poarta. fiind reiterate prevederile tratatelor anterioare ruso-otomane referitoare la Principate. Acesta era susţinut de cel mai apropiat colaborator al său. al includerii economiei româneşti în sistemul capitalist european şi mondial şi drept consecinţă esenţială accelerarea dezvoltării capitalismului românesc. Marile Puteri europene ajungeau a se înţelege. p. pas cu pas. negreşit. Şi în plan economic Rusia şi Austria au ajuns a se înţelege în exploatarea Dunării încheind o Convenţie pentru navigaţie pe marele fluviu european. Ea a întărit graniţele Rusiei. vite. în caz de ameninţări din partea unei terţe forţe. Cu o zi înainte circa 100000 de soldaţi trecuseră deja Prutul sub comanda generalului Wittgenstein. după cum am menţionat deja în capitolul anterior. obiceiurile străvechi. cum bine se ştie. p. cherestea etc. p. în aceste condiţii. 11. ministrul de Externe al Rusiei.. Franţa aflându-se de partea lui Mehmet Ali. Sturdza. Spaniei şi Portugaliei6. iar Turcia se obliga să interzică intrarea oricăror flote de război în Dardanele. Mircea Brie. „pacea Europei nu va putea fi asigurată”. 308. Prusia şi Rusia. oricum.Metternich. o sustragere în bună măsură de către aceasta a Principatelor Române de sub autoritatea Porţii otomane o dată cu Tratatul 1 2 Leonid Boicu (coord). op. Prin acelaşi tratat. militară şi navală. Faptele legate de ocupaţia militară instituită de Rusia în Moldova şi Ţara Românească n-au confirmat. Iar la război chiar s-a ajuns. Austria. 87. acest regim s-a prelungit şi după încheierea Tratatului de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829). Regne de Michel Sturdza. contele Friedrich von Gentz. 46 . În plus. Franţei. I. 6 Ioan Horga. vol. demarat deja. a fost retrasă dar Poarta a fost constrânsă să semneze Tratatul ruso-turc de la Unkiar-Skelessi (26 iunie/ 8 iulie 1833). op. 275. Tratatul de pace ruso-turc are însă semnificaţia lui pentru Principatele Române care n-au fost anexate de Rusia. era astfel reafirmată autonomia lor în raport cu Poarta. 4 Istoria românilor. Cu o satisfacţie deosebită. Karl Vasilievici Nesselrode. 30. partea a I-a. p.a. braţul Sfântu Gheorghe devenea noua linie de hotar între Rusia şi Turcia. În schimb. Rusia se angaja să acorde asistenţă Turciei. Rusia se asigura şi în planul relaţiilor ei cu Austria şi Prusia (Convenţia de la Munchengraetz) prin care părţile semnatare se angajau să respecte integritatea Imperiului otoman dar să şi colaboreze în situaţia că ar fi intervenit „nevoia” succesiunii acestuia. Dimitrie A. Cea mai importantă prevedere a Tratatului de pace de la Adrianopol a fost abolirea monopolului turcesc asupra principalelor produse româneşti (cereale. Giurgiu şi Brăila) erau reintegrate în graniţele Ţării Româneşti iar Lacul Brateş în cele ale Moldovei. un prim aspect fiind interzicerea trecerii prin Strâmtorile Bosfor şi Dardanele a flotelor militare neriverane (11/23 iulie 1841). mai ales Tratatul de la Bucureşti şi Convenţia de la Akkerman. după ce flota turcă a fost zdrobită în bătălia de la Konya. Paris.. acesta grăbindu-se să dea asigurări românilor că „legile. dar era tot mai accentuat protectoratul Rusiei. VII. de-a lungul fluviului urmând a se institui o linie de carantine antiepidemice şi un corp de grăniceri. un război în toată forma” şi „ar răsturna complet întregul sistem stabilit în Europa”1. ce pun în evidenţă o reală preponderenţă a Rusiei în Sud-Estul Europei şi. care făcea trimitere directă la o posibilă ocupare a Principatelor Române de către Rusia ceea ce „ar antrena. 318-331. Sturdza ş. ci „restituite” Porţii otomane. cit. Rusia punea stăpânire pe gurile Dunării. Dunărea redevenea graniţa despărţitoare între Ţările Române şi Poarta otomană. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României. putea să scrie că „Pacea de la Adrianopol a mărit preponderenţa Rusiei în Orient. o dată cu declaraţia făcută în acest sens de Rusia şi transmisă Porţii otomane (26 aprilie/8 mai 1828). proprietatea şi drepturile sfintei credinţe”2 vor fi respectate. 3 Ibidem. Pentru Principate. 5 Alexandre A. implicându-se din ce în ce mai mult ca în războiul turco-egiptean (1832-1833) când. Pe fundalul acestor desfăşurări politico-diplomatice. Flota rusă.

p. op. în consecinţă. să-şi poată intensifica acţiunile cu caracter politicodiplomatic1. XII. 4 Idem. monedă naţională şi chiar obţinerea independenţei. 1852. interesul Marilor Puteri occidentale. 97-98. 3 Ibidem. austriacă ori prusacă atrăgeau atenţia din ce în ce mai des asupra importanţei strategice a Principatelor în cadrul „problemei orientale” şi. un Barnave. De unde şi caracterul tot mai intens al activităţii reprezentanţilor Marilor Puteri în Principate ceea ce a fost de natură. au continuat să meargă. p. într-un memoriu anterior încheierii păcii. Hurmuzaki. fie el şi mai precar. textele celor două 1 2 Leonid Boicu (coord). otoman şi habsburgic. îndeosebi Marea Britanie şi Franţa. Diplomaţia românească modernă. când. Bucureşti.. elaborarea însăşi a acestora a avut o componentă gen relaţie externă. 648. s-au diversificat o dată cu apariţia şi dezvoltarea presei. plătindu-se pentru aceasta puterii suzerane „o sumă de bani”. nu-şi va băga sabia în teacă decât după ce va fi asigurat independenţa tuturor coreligionarilor şi. 67. dar cu mai multă prudenţă. Între aceştia au fost mari boieri tentaţi să mai ia de bune declaraţii ale oficialilor ruşi. dar şi în perspectiva tot mai largă a istoriei. XXI. 43. cerinţele semnatarilor acestuia vizau: unirea celor două Principate.. p. acestea din urmă obligându-se a nu se mai „amesteca de aci încolo la altceva” 5. De altfel. Anglia şi Franţa dar confirmat de Rusia şi Turcia. pe lângă unirea Principatelor. calea de acţiune prin intermediul memoriilor şi al petiţiilor n-a fost abandonată în contextul istoric al războiului ruso-turc sau în anii administraţiei ţariste asupra Principatelor şi nici după retragerea trupelor ruse. Souvenirs de voyage et d’etudes. p. aşa cum s-a observat în mai multe rânduri. ca un mixtum compositum între vechi şi nou. de asemenea. Şi pe această cale reprezentanţi ai elitei politice româneşti. asupra rolului lor eventual de tampon în calea expansiunii pe mai departe a Rusiei spre Balcani sau în asigurarea unui echilibru.. Paris. după moştenire” în frunte cu un prinţ de provenienţă germană care să fie desemnat de Austria.. dovadă existenţa a aproape 100 de astfel de documente identificate pentru perioada anilor 1831-1848 în condiţiile în care formele de exprimare ale protagoniştilor vieţii politice din Principate sau multiplicat şi. iar. între vetust şi modern cu o infuzie reală de tendinţă spre înnoire de vreme ce un Saint Marc de Girardin. p. aşa cum solicitau boieri din Moldova în mai 1828. aşezarea noului stat ce ar fi rezultat prin actul unirii „sub garanţia Marilor Puteri”3. aceleaşi puncte de vedere”6. De menţionat că Alexandru Ghica afost considerat prea „naţional” de către Rusia şi. Diriguitorii diplomaţiilor engleză. o noţiune repudiată la SanktPetersburg. ca atare. un Lilly-Tolendal. „monarhie mărginită. plus ostroavele danubiene locuite de români. De ce facem trimitere în contextul prezentei lucrări la Regulamentele organice? Pentru că. Semnificativă pentru gândirea politică a autorilor acestui memoriu este şi preocuparea pentru construcţia instituţională modernă a noului stat care să fie prevăzut cu o monarhie constituţională ereditară. pe de o parte. ambii fiind purtători de cuvânt ai marii boierimi. au fost numiţi şi nu aleşi ca domni Alexandru Ghica în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova. pe de altă parte. p. s-a realizat în virtutea a ceea ce se prevăzuse în textul Convenţiei de la Akkerman dar şi ca răspuns la memoriile elitei politice româneşti. mai realişti. conform căreia „Europa. cit. între stagnare şi progres. între Imperiile rus. prin acordul celor două Puteri (protectoare şi suzerană). Alţii. franceză. 1897. implicit. solicitau. un Talleyrand. credeam deseori că citim unele dintre acele mari şi solemne rapoarte pe care le făceau în Adunarea Constituţională un Dupont. Spre exemplu. ca şi exponenţii elitei politice româneşti. precum cea a generalului Wittgenstein de la Iaşi din toamna anului 1828. slobozirea comerţului. 7 Dan Berindei. 122. adică „un stat de sine şi neatârnat de Turcia”. 5 Idem.. E de amintit că unii dintre reprezentanţii elitei politice româneşti au căutat să desfăşoare activitate politică de factură diplomatică şi în anii 1828-1834. denumire menită a evita pe aceea de Constituţii. dar şi exponenţi ai modernizării. Adoptarea Regulamentelor organice. Însăşi operaţiunea de concepere a acestora a fost realizată la Bucureşti şi Iaşi sub patronajul direct al generalului Pavel Kiselev şi s-au înfăţişat chiar în epocă. revenirea în graniţele naţionale a cetăţilor deţinute de turci pe malul stâng al Dunării. în 1842 a fost înlăturat şi înlocuit cu Gheorghe Bibescu. bunăstarea acestei ţări”2. X. acesta promovând aceeaşi politică precum predecesorul său. 6 Saint-Marc de Girardin. Sigur că la această posibilitate avea să se ajungă după 1834 când trupele ţariste au fost retrase de pe teritoriul Principatelor Române. avea să scrie la mai puţin de un deceniu de la elaborarea lor că: „Citindu-le. cu existenţa unui număr din ce în ce mai mare de societăţi nu doar cultural-ştiinţifice ci şi cu caracter politic ascuns sau chiar declarat etc. relaţional vorbind. 259. Aceeaşi idee era exprimată şi în 1829 cu sublinierea ca actul unirii să fie realizat sub „garanţia tuturor Puterilor” 4. cunoscut scriitor şi om politic francez. p. inclusiv la nivelul demnitarilor regulamentari.de pace de la Adrianopol. pentru „chestiunea românească” a sporit sensibil. aşa cum s-a observat7. 47 . Sunt aceleaşi idei. 146. recrutaţi mai ales din rândurile boierimii.

cit. După instalarea domnilor regulamentari. relaţiile dintre Pavel Kiselev şi secretariatele de externe. 1 2 Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldavei. XVII. noul regim al frontierelor. aceasta practic n-a existat pe timpul administraţiei militare ruse. însă. un secretar de stat al Moldovei. autorităţile căutând a limita aria de acţiune a consulilor. au fost. 73. C. vol. 55-56. modul de organizare a legăturilor cu reprezentanţii statelor străine. cu menţiunea că Austria şi-a retras consulii la Sibiu şi Cernăuţi când a izbucnit războiul avându-i din primele luni ale anului 1833 pe Timoni la Bucureşti şi von Wallenberg la Iaşi. atrăgându-i atenţia consulului Austriei la 19 februarie/ 3 martie 1833 că ţara sa avea depline puteri în domeniul impunerii taxelor. Principatele Române de la 1828 la 1834. Despre acest corset atât de strâmt. „va fi însărcinat şi cu corespondenţia consulilor curţilor străine ce se află şăzători în Principat”1. drept condiţie. ca un „militar diplomat. regimul supuşilor străini. p. 153. 72-73. să se înscrie în corporaţii. de P. aşa cum s-a observat. care i se va da de către domn. Negulescu şi G. Bucureşti. Ibidem. aceştia urmau a fi verificaţi de către reprezentanţii autorităţilor administrative şi aveau obligaţia de a se afla în posesia paşaportului. chiar dacă Pavel Kiselev ca şef al acesteia era caracterizat de către consulul Franţei la Iaşi. pe de o parte. un condicar. 5 Dan Berindei. pe de altă parte. doreau să beneficieze de drepturi „politiceşti”. „Va ţinea corespondenţia cu Ţarigrad şi. 3 Ibidem. paşapoartele ca acte de identitate dincolo de fruntariile naţionale. În plus.P. O a doua secţie de sub conducerea postelnicului era „însărcinată cu toată corespondenţia domnului în limbi străine” având un secretar pentru limbă turcă şi un altul pentru cea franceză.Regulamente organice au în cuprinsurile lor prevederi referitoare la politica externă a Moldovei. Aceste condiţii erau impuse pentru situaţia în care străini. Cei care nu doreau aşa ceva primeau „înpământenirea” imediat („naturalizaţia mică”) dar cu condiţia de a participa la activităţi economice: comerţ. Bucureşti. op. posibilităţile lor de mişcare în planul relaţiilor externe n-au putut rămâne decât limitate. p. 313. p. Mihail Sturdza în Moldova şi Alexandru Ghica în Ţara Românească. 1934. la articolul 153 din Regulamentul organic al Ţării Româneşti se stabilea că „marele postelnic este şeful canţelarii domnului”. foarte redusă fiind însăşi activitatea consulară. 47-48. acordarea cetăţeniei etc. 379) se prevedea. Ca activitate diplomatică propriu-zisă. p.. p. că „aparţin amândoi generaţiei noi şi ideilor moderne7”. d-a dreapta Dunării”. ca solicitantul să aibă un „document la mână. 387. cu paşii du prin cetăţile mărginii. p. care solicitau să devină „pământeni”. după o mai întâi chibzuire a Obşteştii Adunări”. Prevederi similare sunt şi în Regulamentul Organic al Moldovei: articolele 144. administrator luminat”4. 145. De la solicitare până la acordarea cetăţeniei trebuia să treacă o perioadă de 10 ani şi nu numai după aceea urma să fie înscris „între pământenii statului”. 8 Ibidem. şase postelnicei „orânduiţi a fi trimişi în feluri de slujbe” ca şi alţi funcţionari între care un agent „cu trebile ţării pe lângă Poartă” 2. Alexianu. el ocupându-se şi cu „cele de afară”. aceştia din urmă străduindu-se ca regimul capitulaţiilor de care se bucurau ţările lor din partea Turciei să funcţioneze şi în Principate5. Mihail Sturdza s-a şi exprimat în faţa amintitului diplomat francez Bois-le-Comte căruia i-a declarat: „Am sarcina de a dezvolta aici elementul unei Constituţii liberale în mijlocul a trei puteri monarhice şi ultramonarhice”8. pe mai departe în condiţiile menţinerii suzeranităţii otomane şi accentuării protectoratului ţarist. Din punct de vedere instituţional. ed. De asemenea. 131. 402. consulii străini. Filitti. I. XVII. percepuţi de un diplomat francez care a călătorit pe meleagurile româneşti în 1834. La postelniciile celor două Principate sau secretariate pentru relaţiile externe s-au înregistrat în anii 1828-1834 puţine elemente legate de relaţiile cu consulatele şi acestea referitoare la chestiuni privindu-i pe supuşii străini. industrie etc. p. Bois-le-Comte. respectiv a Ţării Româneşti. p. Şuţu. Nu o dată consulii unei mari puteri sau ai alteia s-au opus cu dârzenie ca supuşii lor să-şi achite obligaţiile fiscale. Ocupaţia rusească şi Regulamentul. 7 Hurmuzaki. la întâmplare. să achite patente şi „cheltuielile orăşeneşti”3. de regulă. altfel justificat impuse pentru beneficiile obţinute ca urmare a activităţilor lor economice. Acestea se refereau la poziţia internaţională a Principatelor. Dacă. 1944. 4 Hurmuzaki. se căsătorea cu o pământeancă perioada de aşteptare era redusă la 7 ani.. Cât priveşte regimul supuşilor străini. să beneficieze de un „capital” ori să practice o meserie. au luat forma unei lupte surde. instituirea carantinelor. 6 I. Lagan. 48 . izvorâte dintr-un „drept inerent al administraţiei”6. tensionate. În legătură cu împământenirea străinilor (acordarea cetăţeniei) în Regulamentul Organic al Ţării Româneşti (art. 240.

C. Şi dacă totuşi au mai schiţat câte un gest de abatere abilă de la ceea ce era dictatul cu adevărat al intereselor ruseşti. Gheorghe Bibescu. cât mai ales ale celor ce făceau să contureze din ce în ce mai mult partida naţională. Este ceea ce reţinea în 1842 Billecocq de la majoritatea marilor boieri care-i mărturiseau că-şi pun toate speranţele „către Marile Puteri ale Occidentului”9. p. 1982. Îndeosebi pe timpul domniei lui Gheorghe Bibescu în Ţara Românească. favorizate fiind. Iar Marea Britanie a pus în evidenţă. Le-ar fi fost şi foarte greu. 1915. ca formă de manifestare. p. Iar atitudinea domnului muntean se regăsea. unul dintre ei la celabra instituţie militară Saint-Cyr. 6 Leonid Boicu (coord). chiar dacă din 1834 a avut un consul general. 733. de fondul unui context cultural prielnic (francofon) şi care a fost favorizat chiar şi în condiţiile administraţiei militare ţariste datorită spiritului liberal al lui Pavel Kiselev. Bucureşti. după o intervenţie la regele Ludovic Filip. XVII.. 1893. Hurmuzaki. p. p. I. Prusia n-a fost nici ea mai activă în raporturile cu Principatele Române în anii domniilor regulamentare. Cu Ţara Românească relaţiile au putut fi ceva mai bune. De unde şi raporturile mai calme cu consulii francezi dincolo de unele momente mai tensionate datorate unui Billecocq sau Chateaugiron. p. dar nu la înălţimea aşteptărilor lui Gheorghe Bibescu de vreme ce acesta putea să-i scrie agentului său la Viena în 1846 că „Austria a prea nesocotit de a-şi atrage prin legături de interes un popor care-i stă la uşă”5. p. ca în 1836. cât şi a Ţării Româneşti de Poarta otomană.C. dacă nu chiar imposibil. Bucureşti. 4 Alexandre A. nu-i mai datorăm nimic”1. Relaţiile cu Rusia au fost din ce în ce mai dificile. pe Mihail Sturdza Pavel Kiselev însuşi a ţinut să-l avertizeze la plecare cu întrebarea: „Credeţi că v-am aşezat aici ca să domniţi în numele Dvs. domnul Moldovei îl obliga în 1838 să-i declare unui diplomat occidental că: „O invazie rusă există de fapt în Principate. nu este decât un instrument servil al influenţei ruse”3. Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Alexandru Ghica cu mai multă cutezanţă dar şi cu mai puţină prudenţă. Colquhoun. a contribuit la informarea opiniei publice din ţara sa privind importanţa „chestiunii româneşti”. O impresie. cu imixtiuni permanente. Preponderenţa amplificată a Rusiei în Principatele Române după războiul cu Poarta otomană din 1828-1829 a făcut ca interesul Austriei să se fi diminuat. 881. 1105. Şi aşa a şi fost. Filitti. Domnia lui Bibescu. Iaşi. Pompiliu Eliade. ambele Principate fiind ţinute sub un control sistematic şi foarte sever. p. relaţiile au fost mai consistente.. de fapt o convingere. 346.Pe „segmente”. 350. Tendinţa principală a fost aceea de îndepărtare continuă atât a Moldovei. De altfel. din 1842. implicit de consolidare continuă a autonomiei în raport cu puterea suzerană. 49 . dar s-a conformat strict principiului diplomaţiei britanice referitor la apărarea integrităţii Imperiului otoman6. francezi prin educaţia morală şi intelectuală”8. 298. că se angajau să fie nişte supuşi ascultători ai regimului ţarist. Ca exponent al intereselor engleze în Principatele Române. spre deosebire de predecesorii săi. 3 Ibidem. 1834-1848. op. spre exemplu. 1989. Altfel au evoluat relaţiile Principatelor Române cu Franţa. domnilor români să se înscrie altfel în planul relaţiilor externe decât le dicta Rusia prin consulii ei de la Bucureşti şi Iaşi. al lui Alexandru Ghica în Ţara Românească. Domnul. putea să-i declare consulului francez de Nion că: „N-am fost niciodată cuceriţi de Turcia. atât cea provenită din rândurile boierimii. avea copiii la Paris pentru desăvârşirea studiilor. suficiente motive care-l îndreptăţeau pe Gheorghe Bibescu să-i declare consulului De Nion în 1846 că-şi dorea ca fiii săi să devină „români în inimă. relaţiile celor două Principate cu Poarta otomană s-au putut derula ţinându-se cont şi de raporturile acesteia cu Rusia. pe un plan mai larg în societatea românească. efectele n-au fost deosebite iar primul a şi fost schimbat la presiunile venite de la Sankt-Petersburg. Domniile române sub Regulamentul organic. Bucureşti. succesorul la domnie. iar fiecare dintre cei trei domni regulamentari a ştiut prea bine. în rândurile elitei politice. 7 Alexandru Zub (ed). XVII. La Revolution francaise et les Roumains. urmare în acest an a încălcării hotarelor acesteia. domnul însuşi se formase din punct de vedere intelectual în Franţa. propriu?” 2. Iată. 5 Gheorghe Bibescu. Odată ce i-am dat tributul anual. Sturdza. 9 Ibidem. p. Experienţa pe care a dobândit-o. op. 390. Cu Moldova relaţiile au căpătat chiar un caracter tensionat. sau starea de spirit pe care o găsea la Iaşi consulul Duclos în 1843 şi despre care informa astfel 1 2 7 I. chiar din startul exercitării demnităţii. cit. vol. Colquhoun s-a implicat în susţinerea opoziţiei interne vizând contracararea influenţei ţariste.. în virtutea căreia Mihail Sturdza i se confesa şi ministrului de externe rus Karl Robert Nesselrode în 1844 încredinţându-l pe acesta că „Moldova nu ar putea fi decât ceea ce Rusia vrea ca ea să fie” 4. cit. numit direct de Foreign Office. 8 Hurmuzaki.. 101. aşa cum s-a demonstrat pe larg în istoriografia noastră . R.

ca putere protectoare. după cea din 1821. pe de altă parte. O greutate dificil de surmontat aflată în calea schimburilor comerciale şi deci a circulaţiei mărfurilor o constituiau încă barierele vamale interioare şi mai ales cele dintre Transilvania. 29 şi următoarele. ministru de externe al ţarului. o dată cu înlăturarea monopolului turcesc asupra economiei celor două Principate. Structuri de factură modernă precum producţia de tip industrial. Ambele inperii absolutiste exercitau. atât de însufleţită contra domnului [prea supus Rusiei – n. din punctul de vedere al conducătorilor revoluţiei ce avea să izbucnească începând cu mijlocul lunii martie 1848. afirmarea românilor ca naţiune prin integrarea lor în concertul european al popoarelor şi chiar universal. dominaţia imperiilor înconjurătoare era cu siguranţă cea mai grea stavilă în calea procesului istoric de modernizare a societăţii româneşti. În iureşul ei revoluţia din 1848-1849 a dărâmat regimuri de tip absolutist precum Monarhia din iulie 1830 în Franţa. să declare că „întregul nostru sistem trebuie schimbat”. la formularea şi reformularea unora sau altora dintre 1 2 Ibidem. Caracterul extrem de complicat pe care-l prezenta statutul juridic internaţional al Principatelor Române. prea încordate ca o nouă explozie revoluţionară. în complicitate cu nemeşii unguri din spaţiul românesc intracarpatic. 1954. De altfel. ceea ce fusese timp de un deceniu şi jumătate marea spaimă pentru spiritul revoluţionar cu adevărat înnoitor pe pământ european şi care făcuse din Rusia o forţă dominantă în planul relaţiilor internaţionale2. acest jandarm al Europei de după revoluţia franceză şi războaiele napoleoniene. privilegiile boiereşti.guvernul ţării sale: „Opoziţia a devenit atât de generală. Aşa erau. Anglia şi Peninsula Iberică au rămas în afara seismului revoluţionar european de la mijlocul veacului al XIX-lea. Către mijlocul secolului al XIX-lea contradicţiile din societatea românească ajunseseră a fi prea puternice. p. Fusese. cu activitatea mai ales a Guvernului provizoriu de la Bucureşti. a accelerat procese unificatoare ca în Peninsula italică şi mai ales în spaţiul german de vest. în schimb. aceasta avea să fie principala perspectivă politică din care se va acţiona pentru atingerea unor obiective istorice deosebite precum unificarea statală. supranumită şi „primăvara popoarelor”. Imperiul habsburgic şi. şi-a dat duhul. şi pregătită timp de aproape un secol ca urmare a acumulărilor economice de tip capitalist. a zguduit din temelii regatul Prusiei şi Monarhia habsburgică. Moldova şi Ţara Românească. a izbucnit spre sfârşitul anului 1847 în Regatul Neapolelui. o înaintare mai accelerată pe calea modernizării lipsa sistemului bancar şi de credit însoţită de existenţa. Sfânta Alianţă. a determinat chiar şi un stâlp al Imperiului rus precum Karl Robert Nesselrode. independenţa naţională. îndeosebi. erau efectiv împiedicate în calea dezvoltării lor obiective de o multitudine de piedici. Geneve. Rusia a reprezentat şi pentru români o mare primejdie. către extremitatea estică a Europei. IX Diplomaţia revoluţiei române de la 1848-1849 Începutul revoluţiei care a răvăşit cea mai mare parte a continentului european în anii 1848-1849. Ţările scandinave. de altfel. în aceeaşi măsură şi Imperiul otoman. etc. cea dintre cele două Principate abia a fost desfiinţată începând cu 1 ianuarie 1848. a unei multitudini de monede străine. circulaţia monetară etc. mai ales după 1829. Michel Bourquin. p. apoi în februarie 1848 la Paris pentru a-şi extinde treptat flăcările în statele germane. Doar Rusia. În sfârşit. se simţeau totuşi extrem de stânjenitor. Se adăugau ca inconveniente grele pentru o dinamică mai vie a economiei. o componentă diplomatică şi mai consistentă decât cea pe care a avut-o în structura ei revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. încă din 1830. la declaraţii făcute cu tâlc. 991. fără a scăpa din vedere Bucovina. pe de o parte. Iar odată cu revoluţia. în primul rând. o supraveghere strictă asupra societăţii româneşti din Principate în timp ca în Transilvania se exercita dominaţia directă a Imperiului habsburgic. Era aceasta şi situaţia istorică concretă ce reclama. relaţiile economice de tip medieval şi. diplomaţia românească avea să marcheze o bornă semnificativă pe calea procesului istoric al devenirii ei moderne. Histoire de la Sainte Alliance. Mihail Sturdza avea să supravieţuiască însă depăşind şi revoluţia. respectiv putere suzerană.B] încât va fi foarte greu Înălţimii Sale să păstreze titlul de hospodar”1. să nu se producă. au obligat pe conducătorii revoluţiei la diverse manevre.n. 50 . Cap. în Ţările Române. şi. atât de unanimă. alături de acestea situaţia Transilvaniei ca parte componentă a Imperiului habsburgic râvnită şi de forţele socialpolitice dominante din Ungaria. comerţul din ce în ce mai accelerat pe piaţa economică internă dar şi pe cea internaţională. De altfel. Moldova şi Ţara Românească. – M. ea ne mai reprezentând.

] va alerga peste munţi spre a se înfrunta cu moartea. a autonomiei interne depline. an 29(1976). viitori fruntaşi ai revoluţiei. fraţii mei. intervenţia militară atât a Rusiei cât şi a Imperiului otoman1. ci doar cea de respectare a autonomiei administrative şi legislative. le oferea o replică devenită celebră: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare veţi putea convinge pe aceşti domni. oriunde ar întâlni-o. p.B). asistând la lucrările Dietei Transilvaniei de la Cluj şi auzindu-i pe reprezentanţii nemeşilor unguri. p. În plan naţional. 188. nu numai regimentele graniţere române. vedeam ziua baionetele ruşilor strălucind la soare şi noaptea focurile bivuacurilor şi atunci am căutat să păstrăm mişcărei noastre forma legală care credeam că ne va scăpa de venirea străinilor” (subl. cu siguranţă la modul ostentativ. p. ci şi toată naţiunea română de dincoace [de Carpaţi – n. aşezând „nădejdea civilizaţiei popoarelor. 1974. Avram Iancu în conştiinţa poporului român. din aceleaşi motive şi tonul imprimat solicitărilor programatice de către revoluţionarii moldoveni a fost unul moderat după cum avea să mărturisească peste ani Mihail Kogălniceanu când afirma de la tribuna Parlamentului României că. p. articole de opinie etc. M. vol. op. revendicările formulate au fost limitate pentru Moldova şi ţara Românească la susţinerea. I. au contribuit la pregătirea ei în paliere ca ideologicul şi politicul şi implicit la galvanizarea conştiinţei celor ce se vor angrena.. ca şi predecesorul lor în 1821. fără intervenţiile brutale ale Porţii otomane ca putere suzerană şi. şi cu atât mai mult ideea de unitate a tuturor românilor. Ba. spre exemplu. 1011. care va veni prin comunicaţia naţiilor ce înlesnirile şi relaţiile comerciale vor aduce”4.B)7. îndeosebi. programatic vorbind.B. O revendicare mai precisă a autonomiei interne revoluţionarii moldoveni o vor formula atât în Dorinţele partidei naţionale în Moldova din august 1848 („Neatârnarea administrativă şi legislativă în toate cele dinlăuntru. vol I. preocupaţi.. peste fruntariile statale. „baionetele ruseşti străluceau la Sculeni şi Ungheni şi. fruntaşii revoluţiei. vol. Acte şi documente (mai departe se va cita Anul 1848.ideile programatice. 8 Anul 1848.. 97. p. pe cât posibil. când Principatele erau ameninţate de invazia rusească. – M. La Paris. ideea de independenţă. I. I. 3 Anul 1848 în Principatele Române. 7 Al. Nici în Ţara Românească n-a fost pusă deschis. 481-482. Gh. Fruntaşii partidei naţionale au şi colaborat între ei. I. „Sfânta păzire a Regulamentului. la 1848. n. clar şi deschis. IV. Independenţa moldavo-română.. fără amestec a orice puteri străine” 9) cât şi în 1 2 Dan Berindei. au pus în evidenţă ideea de solidaritate românească. Chiar mai devreme. se afirma tranşant că „la orice încercare de ocupaţie a Principatelor Române din partea oricui. în 1847. Badea. în 1846. Spre exemplu. În ţară sau dincolo de fruntariile ei. noi. mai mult. Zub. ideea de independenţă n-a fost formulată în mod direct. au prevăzut izbucnirea acesteia.). Editura Academiei. 1902.n. p. ceea ce-i deosebea pe fruntaşii revoluţiei din Ţara Românească de cei din Moldova era şi aici un spirit uşor mai radical întrucât se invoca motivaţional aceeaşi dorinţă a românilor de a „lepăda un Regulament care este împotriva drepturilor sale legislative şi împotriva tratatelor ce-i recunosc autonomia”8. 5 Anul 1848. chiar la punctul 1. preciza el. nr. 51 . Din activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu la 1848 în „Revista de istorie”. s-au întrunit ca la conacul lui Costache Negri de la Mânjina. Tudor Vladimirescu.. în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire”6 tocmai pentru a se evita iritarea Rusiei urmată fără îndoială de intervenţia ei militară. în total au fost 35. Bucureşti. din considerente de ordin strategic.. o cerinţă motivată de voinţa însăşi a poporului român de „a-şi păstra neatârnarea administraţiei sale. în Petiţia proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei. I. p. ca Horea”2. în noiembrie 1847. Dunăre liberă sau moarte! Este deviza tuturor românilor”5. când mergeam la plimbare sau ca să ne întâlnim la Copou. dreptul său suveran la cele dinlăuntru” (subl. şi-au exprimat gândurile. Cluj-Napoca.. unii sau alţii dintre exponenţii partidei naţionale. Bucureşti. 6 Anul 1848. 64. ale Rusiei ca putere protectoare. În modul de a concepe documentele programatice ale revoluţiei. 161. le cerea compatrioţilor: „Să ne grăbim. pentru a se evita întâi de toate intervenţia militară a unuia sau altuia dintre imperiile înconjurătoare şi a se repeta în felul acesta experienţa atât de tristă a revoluţiei din 1821. 491. p. Dumitru Brătianu. cit. Bălcescu. 4 N. alte exprimări ca declaraţii politice. În coloanele „Gezetei de Transilvania”. neatârnarea legiuirii sale. spre exemplu. 27. 178. Editura Dacia. în comunicaţia ideilor. Bodea.M. autorii poliţiei se angajaseră să vegheze la „sfânta păzire a Regulamentului” întrucât. ci cu lancea. se afirma. ziua încoronării a sosit! Diadema României este isprăvită!”3.. 9 Ibidem.-M. n. să evite. 73.. Nicolae Bălcescu îşi exprimase credinţa „că vremurile concuistelor au trecut”. În plus. 7. 1976. că românii nu puteau aspira nici măcar la 2mp de pământ pentru un loc de veci. căci ceasul României a sunat. Opere. pentru început. năzuinţele pe cât se putea în publicaţiile prerevoluţionare. p.

cit. 9 Anul 1848. nici aceştia n-au putut cere deschis. 1983. – M. p. Părţi alese din istoria Transilvaniei. ambele mărturii documentare cu conţinut programatic fiind prin ele însele concordante cu adevărata stare de spirit a românilor. chiar ideea de unire. afirma în Dorinţele partidei naţionale în Moldova unirea celor două Principate ca fiind „cheia bolţii.Proiectul de constituţie pentru Moldova alcătuit în vara aceluiaşi an 1848 şi tot de către Mihail Kogălniceanu: „Ocârmuirea sa [a Moldovei. Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849. unitatea şi independenţa tuturor românilor din aceleaşi motive de prudenţă politică. Ubicini. pe lângă autonomia deplină şi. sa formulat. la modul necesităţii istorice. p. op. Paris. Să mai facem menţiunea că în cursul propriu-zis al desfăşurării revoluţiei române din 1848-1849 doar într-un program de acţiune intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. să se folosească de limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa atât în legislaţiune. vol. în cursul adunării populare de la Lugoj (15/27 iunie 1848). 1856. 52-61.B] dinlăuntru este slobodă şi neatârnată”1. pentru a-şi găsi expresia cea mai concludentă în prima revendicare pe care au înscris-o fruntaşii revoluţiei române din Transilvania la alcătuirea Poliţiei naţionale de la Blaj (3/5-15/17 mai 1848). Dragomir. 3 S. manuscris. 124. p. pe de o parte. 6 Ibidem. „unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat neatârnat. 4 G. Provinces roumaines. Au solicitat însă recunoaşterea egalităţii naţiunii române cu celelalte naţiuni: ungurii.B). IV. p. cereau ca naţiunile conlocuitoare „nicidecum să nu ia în dezbatere cauza uniunii cu Ungaria” iar dacă Dieta Transilvaniei ar fi ajuns să adopte o asemenea hotărâre. p. 131. vol.n. Această revendicare a fost formulată şi în cursul unei întruniri a românilor care a avut loc la Cluj pe 16/28 martie. Bucureşti. Cu asemenea revendicări avea să se revină în lunile următoare. prin ele însele. conceput şi redactat la Braşov de un grup de revoluţionari moldoveni. să-şi aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative. 5 Ibidem. complementare precum: secularizarea averilor mănăstireşti. Din istoria Bucovinei. chiar şi în cursul anului următor. vol V. inclusiv pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. 7 Mihai Iacobescu. judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune. fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”9. O stare de spirit sesizată de filoromânul Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini şi pe care avea s-o redea în scris câţiva ani mai târziu afirmând că fruntaşii revoluţiei române vizau cu adevărat „independenţa absolută în afară şi în interior o republică egalitară”10. Cluj. Revendicări similare au fost formulate în Banat. în protocolul Adunării naţionale de la Blaj a fost înscrisă propunerea vicarului Şuluţiu ca „De aici înainte. În plus. independenţa.. II. în respectul politic. prin petiţia adoptată. ca să figureze în numele său. p. „atunci naţiunea română protestează cu solemnitate”6. în lucrările legale ale celorlalte naţiuni transilvane şi în limbile lor. 186. a Bisericii ortodoxe. iar nu olah sau valah”5. ca şi în moţiunea adoptată de conferinţa reprezentanţilor revoluţiei române la Sibiu (28 aprilie/ 8 mai 1848).111. p. românii să se numească români. 8 Teodor Bălan. românesc” în timp ce Mihail Kogălniceanu. chiar vărsând sângele nostru”2. pe de altă parte. în acest cadru. înregistrându-se şi un succes de moment precum obţinerea. saşii şi secuii aşa cum o făcea Simion Bărnuţiu într-o proclamaţie din 12/24 martie 1848 adăugând că „înainte de a se pronunţa Dieta Ardealului cu privire la uniune (a Transilvaniei cu Ungaria –n. 1946. 109. de vom fi nevoiţi. încredinţarea funcţiei de agenţi ai 1 2 Ibidem. pretinde independenţa sa naţională. afirma că „timpul n-a venit ca să dobândim o independenţă absolută” iar. p. Bucureşti. IV. răzimată pe principiul libertăţii şi frăţietăţii. II. vol. ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la Dieta ţării în proporţiune cu numărul său. reprezentare democratică într-o Dietă a provinciei ca for legislativ etc7. 1982. încetarea imixtiunilor practicate de către consulii prezenţi la Bucureşti. a autonomiei interne a provinciei8. au mai fost enunţate ţeluri. Iar în completarea acestei revendicări. 1890. la punctul 16 al petiţiei.n. Iaşi sau şi în alte oraşe. Sibiu. Bucovina în anul 1848. Bălcescu. Moldavie.. Aceasta prevedea că: „Naţiunea română. mai voalat.. tonul mai radical şi unele idei mai precis conturate ca exprimare vizavi de caracterul naţional al revoluţiei din 1848-1849 au fost prezente în diverse luări de poziţie precum cea a lui Nicolae Bălcescu din articolul Drepturile românilor către Înalta Poartă în care. în martie 1849. 379-382. În ce-i priveşte pe revoluţionarii ardeleni. p. îndeosebi cei ai Rusiei. Între obiectivele de politică externă ale revoluţiei.n.. sau de către românii bucovineni printr-un document intitulat Petiţia ţării: autonomia Bucovinei şi. Revenind la revendicările formulate de revoluţionarii munteni. partea a II-a. 52 . 10 A. Valachie. ca revendicare distinctă şi foarte clară. cât şi administraţiune” 4. participanţii la Marea Adunare Naţională de la Blaj. românii trebuie să fie reprezentaţi în sânul ei amăsurat numărului lor şi introduşi în aceeaşi proporţie în toate funcţiile publice”3. N. 11. 120-121. Bariţiu. adresa un fierbinte apel către naţiunea română cerând „Să nu uităm că suntem datori a apăra naţionalitatea şi drepturile noastre. – M. Editura Academiei.

precum se întâmplă cu agentul de astăzi. p. e de amintit că Nicolae Bălcescu a căutat să-l contacteze pe Talaat Effendi. 7 Anul 1848. Acest făgaş al relaţiilor dintre Guvernul provizoriu şi Poarta otomană n-a putut fi urmat în continuare din momentul în care Soliman Paşa a ajuns la Dunăre în fruntea unor trupe turceşti. în sprijinul de care ar fi avut mare nevoie în lupta lor cu imperiile înconjurătoaree. în treburile Principatului” 6. p. p. după răsturnarea regimului Monarhiei din iulie. p. Dezideratul acesta este de regăsit şi în Proiectul de constituţie pentru Moldova. în condiţiile în care guvernul provizoriu de la Paris şi mai ales după zilele însângerate din iunie 1848 şi-a făcut o preocupare intensă din a obţine recunoaşterea sa internaţională. acelea care mai întâi s-au luptat pentru libertate. În textul memoriului Poarta era recunoscută ca „puterea protectoare şi suzerană” 7. pentru egalitate. d-l Vogoridi. asemenea speranţe nu erau chiar fără temei. Acesta fusese în vizită la Iaşi şi se întorcea spre Constantinopol. I. p. şi le-au pus în Franţa. 3 Ibidem. p. ca atare. 305. Ibidem. cit. După izbucnirea revoluţiei. indicându-se şi modalitatea desemnării lor. vol. IV. Iar în faza iniţială a evenimentelor de la Paris. la sugestia lui Nicolae Golescu. guvernul provizoriu de la Bucureşti vizând.A. 356. pentru frăţie şi pentru dreptate. socrul Măriei-Sale Michail Sturdza v. I. trebuia să contacteze conducătorii serhaturilor dunărene pentru a împiedica trecerile ilegale din dreapta fluviului în Ţara Românească. Asemenea declaraţii. 351-354. 1848 la români. Mai apoi..Principatelor pe lângă Poartă doar românilor.. p. Lupta românilor pentru unitatea naţională. cu prioritate Poarta otomană dar şi Rusia. 1834-1849. Cornelia Bodea. şi care de 14 ani înaintea Curţii supreme nu numai a ascuns. judecând după declaraţiile oficiale ce se pronunţau în favoarea „naţionalităţilor oprimate” şi afirmându-se că „Republica franceză s-ar crede în drept de a se înarma ea însăşi pentru a proteja aceste mişcări legitime”4. 1 2 Anul 1848. 525-531. de politică externă în timpul revoluţiei a avut. 5 Cornelia Bodea. La trecerea prin Bucureşti. aceasta. III. I. IV. Voinescu II. mai ales ale celor din Ţara Românească. chiar susţinute. 4 Vezi Dan Berindei. cei din Ţara Românească. parte dintre acestea fiind traversate pe malul stâng al fluviului. Tot preventiv. De aceea C. primejdia majoră pentru ţară. Bucureşti. 8 Vezi şi Dan Berindei. În proclamaţia de la Islaz. Din acest punct de vedere au fost numeroase speranţele pe care revoluţionarii români. 99. încă dinainte de izbucnirea evenimentelor. respectiv că „agentul la Constantinopole se alege de către Obşteasca Adunare dintre români”2. de pildă. inclusiv din partea monarhiilor absolutiste. să fie sprijinită în intervenţiile sale pe lângă Rusia. Nicolae Bălcescu i-a înmânat un memoriu amplu adresat guvernului turc prin care se solicita sprijinul acestuia pentru reforme dar şi pentru înlăturarea protectoratului ţarist. Cerinţa aceasta se regăseşte şi în Dorinţele partidei naţionale în Moldova cu motivaţia expresă că reprezentantul ţării la Constantinopol trebuia „să reprezenteze la Înalta Poartă interesele ţării iar nu interesele domnului. 1967. 6 Anul 1848. în guvernul acesteia ieşit din revoluţie. p. Poarta să fie convinsă ca. Un aspect distinct al preocupărilor fruntaşilor revoluţiei române pentru demersurile lor de politică externă.. Bucureşti. pentru puţin timp înainte de izbucnirea revoluţiei. mai importante pentru fruntaşii partidei naţionale şi apoi ai revoluţiei atât din stadiul de intenţie cât şi în derularea ca atare a faptelor au fost relaţiile cu Poarta otomană aceasta din urmă fiind considerată „răul cel mai mic”. 1982. de pildă. op. ca o garanţie a loialităţii faţă de ţara reprezentată. ceea ce era în concordanţă cu ideea apărării şi consolidării autonomiei dar şi cu respectarea a ceea ce erau înţelegeri internaţionale referitoare la statutul juridic al Principatelor8. a fost credinţa lor în ideea de solidaritate între popoare şi. op.v. negreşit că vor da ajutor unei naţii creştine care se luptă împotriva despotismului şi a robiei”3. 86-87. se cerea ca reprezentantul Ţării Româneşti la Constantinopol să fie ales de către Obşteasca Adunare şi nu numit de domn. ba chiar să-i ceară asentimentul acesteia pentru „toate schimbările cerute imperios de trebuinţele ţării”. Rosetti. op.. 438-442. ministrul Treburilor din lăuntru. Mai consistente şi.. recurgând la demersuri pe lângă Mari Puteri. Preocupări reale.134. pentru revoluţia însăşi constituind-o Rusia. dar încă a prigonit interesele Moldovei”1. p. chiar un posibil aliat. Cornelia Bodea. dar şi din Moldova. O istorie în date şi mărturii. Ion Ghica a fost trimis la Constantinopol în numele fruntaşilor partidei naţionale să caute a face să se menţină relaţiile cu Poarta. credea că: „Naţiile slobode. 398-400. să fie obligată a dispune încetarea „oricărei intervenţii a agenţilor. spre exemplu. cit. cit. 53 . n-aveau să fie urmate şi în fapt. desigur. 82. la rândul ei. la Giurgiu. îndeosebi. îi cerea încă din primăvara anului 1847 lui Ion Ghica „a face de aproape cunoştinţă cu Reşid-Paşa” şi să meargă la Constantinopol în încercarea de a-i convinge pe dregătorii otomani „să nu mai dea la firmamuri poruncite de Rusia”5. firesc. În consens cu asemenea pregătiri politico-diplomatice prerevoluţionare. Un Gheorghe Magheru. Ion Ghica avea să se înfăţişeze autorităţilor otomane în calitate de reprezentant al noului guvern de la Bucureşti. p.

În schimb. Ioan Maiorescu. trimis în misiune diplomatică. 605-606. 5 N. o remarcă necesară. Bălcescu. în optica Bălcescului. de unde şi remarca pe care o făcea Vasile Maiorescu într-o scrisoare adresată fratelui său. un comandant mai hotărât în a acţiona pentru reprimarea revoluţiei. p. 7 Ibidem. până în ultimul moment s-a căutat să se demonstreze ataşamentul poporului faţă de cauza revoluţiei. Însăşi Locotenenţa domnească a fost aleasă de o mare adunare populară iar Soliman Paşa s-a deplasat la Bucureşti unde i s-a făcut o primire deosebită. aceasta trebuia să continue. Iniţial s-a propus ca locotenenţa domnească să fie formată din 6 membri. 4 Dan Berindei. 621. Condusă de N. p. în locul domnului. 87. Soliman Paşa a fost înlocuit de Euad Effendi. O dovedeşte Nicolae Bălcescu. Golescu. p. II. cu toţii recrutaţi dintre membrii Guvernului provizoriu. „mai bine ţara noastră să se prefacă într-un întins mormânt numai să rămâie tot ţara românilor”5. „ţarul stă plumb pe capul sultanului să se puie Regulamentul cu puterea armată”6. p. aşa cum s-a observat 4. II. Deputăţia a părăsit Capitala Imperiului otoman nu înainte de a lăsa lui Aali Paşa. cit. Bălcescu. în realitate doar înlocuit. În desfăşurarea negocierilor cu Poarta. op. Altfel. E de făcut remarca.7 1 2 Anul 1848.. deputăţia s-a deplasat la Constantinopol dar nu i s-a mai recunoscut caracterul oficial. I-a transmis şi o scrisoare lui Soliman Paşa în care se făcea o trimitere în legătură cu dreptul ce-l avea Ţara Românească la „întreaga şi desăvârşita independenţă pentru cele din întru”1. 11. Voinescu II a protestat „cu toată energia şi toată indignarea” împotriva intervenţiei militare redactând în acesrt sens o notă pe care a înmânat-o consulilor străini de la Bucureşti. un memoriu redactat de N. Ibidem.Guvernul de la Bucureşti a protestat acuzând Poarta otomană de încălcarea „dreptului de inviolabilitate a teritoriului”. Concesiile făcute de partea română. O notă diplomatică prin care toată răspunderea pentru cele petrecute era pusă pe seama guvernului otoman. La o astfel de adunare care a avut loc pe 20 iulie/ 1 august 1848 pe Câmpul Libertăţii au participat circa 30000 de oameni pentru a protesta că „armatele turceşti trecură Dunărea şi intrară pe pământul român. Bălcescu. Protestul de mai sus a fost urmat de negocieri politico-diplomatice care s-au întins pe o perioadă de circa o lună de zile. mai mult. Dumitru Brătianu şi Ştefan Golescu. îi scria lui Bălcescu îndemnându-l de următoarea manieră: „Faceţi tot ca să vă arătaţi cu entuziasm pentru prieteşugul turcesc” 3.. formal desfiinţat. timp în care guvernul a recurs la organizarea unor adunări populare de amploare cu precădere la Bucureşti. acesta publicând chiar în acele zile articolul deja amintit: Drepturile românilor către Înalta Poartă cu apelul său înflăcărat către compatrioţi de a-şi apăra „naţionalitatea şi drepturile” şi aceasta cu preţul oricăror sacrificii întrucât. 6 Anul 1848. Gheorghe Magheru s-a văzut obligat să renunţe la ideea apărării revoluţiei pe calea armelor dizolvând tabăra de la Râureni. fără nici un manifest. Au fost mai convingătoare presiunile Rusiei pentru ca Poarta să intervină militar şi să refacă ordinea regulamentară. S-au sacrificat dintr-un patriotism ardent pompierii din Dealul Spirii pe 13 septembrie. fiind lipsit de o forţă militară cu care să se opună invaziei turceşti. care era unul real şi care şi-a găsit expresia prin arderea Regulamentului în pieţele publice. la sugestia acestuia a fost alcătuită o deputăţie formată din fruntaşi de vază ai revoluţiei precum Nicolae Bălcescu. IV. E de menţionat că în acest stadiu al dezvoltărilor revoluţionare din Ţara Românească şi Poarta otomană lăsa a se înţelege că agrea ideea de a se ajunge la un modus vivendi. Şi pe căi diplomatice. p. Iar pentru adoptarea unei atitudini mai flexibile în raporturile şi negocierile cu Poarta a existat chiar un consens mai larg între fruntaşii revoluţiei din Ţara Românească de vreme ce de la Viena Alexandru G. Şi aşa aveau să evolueze evenimentele: trupele otomane au înaintat spre Bucureşti. Ba. 54 . eroismul lor fiind un gest mai mult simbolic din perspectiva însăşi a istoriei. erau de ordin tactic: să fie salvată cu orice preţ rezoluţia fiindcă. a unei Locotenenţe care să conducă la evitarea numirii de la Constantinopol a unei căimăcămii. p. a căutat să fie maleabil şi a acceptat instituirea ca forţă executivă. care să se deplaseze la Constantinopol şi să obţină acolo recunoaşterea programului constituţional al revoluţiei. altfel. 642-643. apoi doar din trei. cit. prin mobilizările uriaşe de oameni care au avut loc la marginea Bucureştilor pentru a-i întâmpina oştile turceşti. Posibilităţi de a li se opune o forţă înarmată revoluţionarii n-au avut. p. împotriva tuturor tractatelor şi împotriva dreptului neamurilor”2. că Anglia şi Franţa n-au susţinut Poarta în a se opune presiunilor Rusiei şi i-a cedat întru totul acesteia din urmă. 9. 3 Ibidem. 322-325. ministrul de externe al Porţii. fără nici un motiv. Guvernul provizoriu. op.

II. de asemenea. Voinescu II l-a informat pe Lamartine despre cele petrecute în Ţara Românească. 55 .. cu posibilităţi mai mici sau mai mari de a-şi continua activitatea politică. ţinta principală a călătoriei sale prin Europa. ci pur şi simplu provincii. atrăgând atenţia că Moldova şi Ţara Românească nu erau „state recunoscute. acelaşi ministru rus şi-a exprimat deschis ostilitatea faţă de „pretenţia” românilor ca protectoratul ţarist să fie înlocuit cu garanţii colective din partea tuturor Marilor Puteri. 812. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât erau numeroşi cei care îşi făcuseră studiile în Franţa. cit. o dată nevoiţi a lua calea exilului. Ba. 90. 6 Ibidem. îndeosebi cei din Ţara Românească şi Moldova s-au bizuit pe o posibilă colaboare cu forţele revoluţionare din Europa şi cu precădere din Franţa. p. în ciuda marilor speranţe pe care şi le-au pus filo-francezii români. pentru o colaborare slavo-maghiară6. că: „Unii încep să viseze că poate le va fi zis Lamartine: În momentul de faţă.G. cum îi plăcea chiar lui să se autointituleze. I. p. a avut loc o întrevedere între unii dintre aceştia şi consulul general rus la Bucureşti.S-a remarcat1 şi pe bună dreptate că protestul autorităţilor revoluţionare de la Bucureşti n-a atras după el declararea lui Ion Ghica persona non grata. acesta a fost menţinut în Capitala Imperiului poate şi pentru că dregătorilor turci le era limpede că de pe urma intervenţiei militare otomane beneficiarul principal era Rusia ţaristă. De la guvernul francez se aştepa să se obţină armament şi chiar credite dar toate aşteptările s-au dovedit a fi iluzorii. tineri români. Pe căi şi cu mijloace diplomatice s-a încercat de către fruntaşi ai partidei naţionale din Ţara Românească să se acţioneze preventiv şi în raport cu Rusia. Rusia a făcut presiuni asupra lui Gheorghe Bibescu să demisioneze în timp ce Mihail Sturdza a acţionat cu ajutor rusesc. Golescu în calitate de trimis al Guvernului provizoriu a plecat spre Paris. 4 Ibidem. Kotzebue. p. A intervenit ea însăşi cu trupe aflate sub comanda generalului Luders mai întâi în Ţara Românească. făcând parte integrantă dintr-un imperiu. Aşa cum am menţionat deja. Bălcescu şi Al. 5 Dan Berindei. guvernate temporar de domni”3. este timpul de a deveni liberi şi independenţi”4. Puţin timp după declanşarea evenimentelor revoluţionare. pe un sprijin din partea acestora. 344. Singura consolare pentru revoluţionarii români din perspectiva relaţiilor cu Franţa avea să fie aceea că după înfrângerea revoluţiei Parisul a putut fi pentru mulţi dintre ei. Şi C. Golescu:Albu se gândea la posibilitatea obţinerii unor credite care să fie contractate la Frankfurt.. În sfârşit. Ioan Maiorescu a fost trimis pe lângă Parlamentul de la Frankfurt în calitate de „reprezentant al întregii românimi”5. dar această tentativă s-a soldat cu un eşec 2. unii erau încă la Paris participând direct la evenimente în prima fază a revoluţiei. Când revoluţia a izbucnit. s-a bucurat de concursul unor generali polonezi care acţionau. mai apoi şi în Transilvania astfel că lovitura principală pe care a primit-o revoluţia română a venit din partea Rusiei. pe timpul negocierilor ce le-a avut în Ungaria. op. conducătorii revoluţiei române. un dascăl ardelean. ei înşişi. A. p. unul dintre segmentele semnificative ale diplomaţiei revoluţiei române de la 1848-1849 l-au constituit intenţiile şi demersurile pentru o colaborare româno-maghiară şi aceasta încă din startul evenimentelor. Cu acesta s-au întâlnit la Hanovra. S-a căutat. N. când scria într-o epistolă. Pe lângă diplomaţia franceză a căutat să intervină de la Constantinopol şi Ion Ghica apelând la diligenţele posibile ale generalului Jacques Aupick. Ion Ghica a colaborat cu reprezentantul pe lângă Poartă al aceluiaşi prinţ Czartoryski. Un astfel de sprijin n-a venit. La Constantinopol. 412. ministrul de externe al ţarului. 3 Ibidem. op. Golescu-Negru. iar Nicolae Bălcescu. dimpotrivă. cit. cit. Prin presiuni din ce în ce mai mari Rusia a determinat Poarta otomană să intervină militar. Contacte directe au existat cu Comitetul Central al mişcării de eliberare poloneze ce-şi avea sediul la Lemberg. Mulţi dintre fruntaşii revoluţiei îndeosebi munteni şi ardeleni au depus eforturi pentru o asemenea colaborare dar care. o colaborare cu revoluţionarii germani către care se îndreptau mai ales privirile fruntaşilor revoluţiei din Transilvania şi Banat. Cornelia Bodea.. altfel ironizaţi încă în aprilie 1848 de Ioan Axente. Karl Robert Nesselrode. aveau legături directe cu lideri ai revoluţiei franceze precum poetul Lamartine care ajunsese ministru de Externe şi mai înainte acceptase patronajul Societăţii Studenţilor Români de la Paris. ba. op. din păcate. însă. Rusia a avut atenţia concentrată asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. tributare guvernului acestuia. De altfel. Proiecte importante de colaborare revoluţionară nutrite ca atare de fruntaşii partidei naţionale au fost legate de colaborarea cu emigraţia poloneză grupată în jurul prinţului Czartoryski. în drum spre ţară venind de la Paris. au fost respinse sistematic de către fruntaşii 1 2 Dan Berindei. p. Câteva zile înainte de izbucnirea evenimentelor. 88. principalul loc de refugiu. mai mult.

a cooperării economice internaţionale pentru că. reprezentanţii celor două forţe cotropitoare au convenit ca domnii care urmau a fi numiţi la Bucureşti şi Iaşi să fie practic nişte simpli funcţionari. cit. Kossuth a acceptat negocieri şi s-a ajuns la un Proiect de pacificare. Târziu şi doar ca urmare a intervenţiei diplomatice a lui Bălcescu. după intervenţia militară austro-rusă. p. criticându-l pe Kossuth Lajos. proiect în care a fost implicat şi Eftimie Murgu. În Principate.000 de militari de fiecare parte. a fost instituit de către Curtea de la Viena un regim opresiv extrem de dur. Anul 1848. de acţiune comună mai apoi în Principate.. IV. 56 . Experienţa diplomatică a revoluţiei române din 1848-1849 are semnificaţiile ei deosebite: armă de luptă pentru apărarea revoluţiei. p. Ulterior urmau să fie câte 10. Pacea de astăzi este starea de civilizaţie înfiinţată pe legea solidarităţii popoarelor”2. considerat de Iancu doar ca nişte „propuneri de pace” care trebuiau să stea la temelia unei dezbateri pe tema „restabilirii păcii”. „invidia sau doar superbia îşi mai învârteşte sabia între noi şi voi”. numite în acest scop. adunările obşteşti trebuiau suspendate şi înlocuite cu două consilii – Divanuri ad-hoc – din care să facă parte “boierii cei mai demni de încredere”. 90-93. În şapte puncte. formă concretă de acţiune pentru colaborare între popoare în vederea progresului social. Simonffy. instrument de propagandă pentru cauza ridicării la luptă a românilor. Regulamentele organice se prevedea să fie revizuite de comisii speciale. ajungându-se la război. sub dubla ocupaţie militară rusoturcă. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL ROMÂN MODERN Urmările imediate ale revoluţiei Înfrângerea revoluţiei române ca urmare a intervenţiei militare a imperiilor înconjurătoare (ţarist. a fost restaurat regimul Regulamentelor organice printr-o nouă înţelegere între cele două puteri: protectoare şi suzerană care a intrat în istorie sub denumirea de Convenţia de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849). din această împrejurare răsare legea cea mare a solidarităţii naţiilor” şi „cu cât credinţa de solidaritate se simte mai mult. op. X UNIREA PRINCIPATELOR.. cu atâta şi rezbelurile se fac mai cu greu de purtat şi mai greu de deschis. vinovaţi fiind în exclusivitate liderii unguri pentru că. 181-182.000 de oameni până la restabilirea ordinei complete. Pentru supravegherea liniştei în Principate se stabilea menţinerea pe teritoriul acestora a unor forţe militare ruso-otomane numărând împreună 50. aşa cum scria Ion Ionescu de la Brad. iar sensul revizuirii trebuia să vizeze înlăturarea abuzurilor atât de provenienţă administrativă. la transformarea Transilvaniei într-un câmp de luptă.mai mari sau mai mici ai revoluţiei ungare. cât şi a celor existente pe terenul relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. Cap. La începutul lunii august 1849 s-a ajuns şi la un proiect de conlucrare militară între Iancu şi Bem. „Toate naţiile au trebuinţă unele de altele spre a face schimbul în producte.. aşa cum îi scria Avram Iancu unuia dintre ei. otoman şi habsburgic) a fost urmată în Moldova şi Ţara Românească de o dublă ocupaţie militară (rusă şi otomană) iar în Transilvania. Pe timpul 1 2 A se vedea mai pe larg la Dan Berindei. Era însă prea târziu1.

“Foaia sătească” sau “Vestitorul românesc” în Ţara Românească. 1901.4 În Transilvania. Editura Junimea. 4 Cf. în 1852. înăbuşirea manifestărilor naţionale dublată de centralizarea excesivă a administraţiei. p. 3 Cornel I. de unde şi cenuşiul acesteia. după înfrângerea revoluţiei.1 Era o înţelegere a cărei punere în practică aducea în Principate un regim mai sever decât suzeranitatea otomană sau protectoratul ţarist fiind afectată grav autonomia internă a Principatelor. Pentru Moldova. depinzând direct de Viena. 1996. De unde şi observaţia atât de lucidă a lui August Treboniu Laurian dintr-o scrisoare adresată lui Nicolae Bălcescu după care “lanţuri noi se pregătesc (pentru români) iar libertăţi deloc”.). şi-a găsit concretizarea principiul referitor la învăţământul “gratuit şi liber pentru toţi locuitorii”. Pentru un control şi mai riguros al stărilor de spirit. Convenţia era funcţională timp de 7 ani. să fie lovită o dată mai mult tendinţa spre unitate naţională a românilor aşa cum aceasta se şi manifestase atât de pregnant pe timpul revoluţiei şi de încorporare organică a Transilvaniei în structurile imperiale (politice. inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti etc. Măsuri similare au fost adoptate. 2004. cu ajutorul “comitetelor de identificare” şi al tribunalelor speciale. dar păstrându-i aproape şi pe marii boieri. p. Exilaţii au fost chemaţi în ţară. Bihor. economice etc. bazat pe o teroare crâncenă: reprimarea. fără să fie anulată vreuna dintre înţelegerile ruso-otomane convenite anterior. unora dintre ei încredinţându-li-se posturi în administraţie precum Mihail Kogălniceanu. Bucureşti. În virtutea Convenţiei de la Balta-Liman au fost numiţi ca domni Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească sub controlul direct al comisarilor celor două Puteri. Finalmente Grigore Alexandru Ghica s-a raliat mişcării liberale ceea ce a făcut ca lupta naţională în Moldova să se bucure de un climat favorabil şi să fie valorificat ca atare. Cotroceni şi Cişmigiu. instituţionale. dezvoltarea urbanistică (amenajarea.ocupaţiei fiecare dintre cele două puteri era reprezentată de către un comisar extraordinar. Bucureşti. în ambele Principate. 57 . unele deziderate ale revoluţiei au fost luate în consideraţie şi în Transilvania. Vladimir Zodian. 1981. în timp ce Banatul a fost ataşat Voivodinei sârbeşti. a revoluţionarilor care au fost urmăriţi. Transilvania a fost transformată în provincie subordonată direct Vienei.116-117. Leonid Boicu. libere de orice sarcină. A fost favorabil doar spiritului naţional de apărare a autonomiei interne în care a colaborat cu domnitorul Moldovei. mai ales în Ţara Românească. Barbu Ştirbei. Bucureşti. precum cel al legislaţiei. În alte domenii. Primul a dus o politică moderată. Scafeş.4. Scurtă istorie a presei româneşti. cele câteva publicaţii existente fiind simple mijloace de informare cetăţenească: “Buletinul Oficial”.3 Colaborarea dintre cei doi domni a vizat apărarea intereselor marii boierimi prin modul cum au fost concepute aşezămintele agrare din 1851. au promovat ideile revoluţiei în domeniul reorganizării învăţământului lărgind baza acestuia şi orientându-l. cu succes. un regim politic de factură absolutistă. De asemenea. iar comitatele din Partium (Arad. Mărturii istorice privitoare la viaţa şi domnia lui Ştirbei Vodă. “libertatea” presei era şi ea concepută şi “apărată” pe temeiul aceloraşi criterii. 1852) erau prevăzute pedepse în raport cu rangul persoanei şi nu cu natura delictului incriminat. Editura Iaşi. Transilvania a fost împărţită în şase districte conduse de câte un comandant militar asistat de un consilier civil. Cu toate acestea. Curtea din Viena a introdus. transporturile. Marin Badea. Aşa. “Gazeta de Moldavia” şi “Zimbrul” în Moldova. Moldova în vremea domniei lui Grigore Alexandru Ghica. de pildă. au luat măsuri similare privind reorganizarea armatei naţionale. religia catolică a fost impusă ca religie dominantă. arestaţi şi condamnaţi. pe linia modernizării admnistraţiei în domenii ca: poşta. Editura Economică. 1973. în schimb. 1 2 Nicolae Iorga. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856). Georgeta Crăciun.2 Barbu Ştirbei. a parcurilor Copou. erau fortificate poziţiile marii boierimi. chiar de oameni ai regimului opresiv. proclamarea limbii germane ca limbă de stat. adaptat îndeosebi cerinţelor de ordin economic. către practică. comerţul. o dovadă constituind-o patentele (decrete ale Curţii din Viena) din 1853 (pentru Banat şi Crişana) iar în 1854 pentru Transilvania prin care s-a dus mai departe procesul de eliberare a ţăranilor şi de fixare a regimului de proprietate uşurându-se cursul dezvoltării capitalismului în agricultură.). Adevărul despre un destin politic. Iaşi. De asemenea. a dus o politică în spiritul reacţiunii postrevoluţionare. salarizarea funcţionarilor publici. Sătmar şi Maramureş) au fost lăsate să depindă de Ungaria. Prin acestă operaţiune de ordin administrativ s-a urmărit. Primul guvernator a fost Ludwig Wohlgemuth urmat în 1851 de prinţul Karl von Schwartzenberg şi din 1858 de generalul Friedrich Lichtenstein. de echilibru între partida revoluţiei şi cea conservatoare. fiind condusă nemijlocit de un guvernator militar cu sediul de comandă la Sibiu. prin Condica criminalistică şi procedura ei (pentru Ţara Românească. cei doi domni au dus o politică fidelă intereselor marii boierimi conservatoare. care au avut menirea de a desăvârşi transformarea proprietăţilor boiereşti în proprietăţi burgheze.

apărând pe mai departe ideea Ungariei Mari. popoarele şi pe Dumnezeu. revoluţionarii români au ajuns a-şi coordona eforturile şi a adopta atitudini politice necesare faţă de fapte şi evenimente ce lezau pe români. 58 . a putut fi constituită. în 1851. Bucureşti. 1931. Nu poate fi fericire fără libertate. Cezar Bolliac. unitate. Cezar Bolliac. mai ales. românii exilaţi au desfăşurat acţiuni diverse pentru încadrarea lor în mişcarea democratică revoluţionară a reprezentanţilor tuturor naţiunilor asuprite de absolutism aşa cum era Comitetul Central Democratic European creat la Londra în iulie 1850 şi care avea în frunte.5 1 2 Nicolae Bălcescu. Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei. Editura Academiei. a cauzei românilor ajunşi victime ale agresiunii unor imperii autocratice. 1984. cât şi pentru realizarea cadrului istoric necesar înfăpturii libertăţii sociale şi modernizării societăţii româneşti. pentru moment. 1 Iar lecţia de istorie a revoluţiei era cea care le dicta exilaţilor să acţioneze. Luaţi aminte. Ca membru al Comitetului Central Democratic European din partea emigraţiei române a fost desemnat Dumitru Brătianu care dintru început s-a lovit de reprezentanţi ai emigraţiei maghiare. Idem. Londra.. Providenţa v-a dat deja un teribil avertisment. proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. A fost aceasta o înţelegere profundă la care au ajuns cei mai mulţi dintre revoluţionarii români. temeţi-vă de a avea mâine contra voastră numărul şi dreptatea. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru. pe Giuseppe Mazzini şi drept scop pregătirea declanşării unei noi revoluţii. Rosetti. cel mai bine şi a exprimat-o cu o claritate deosebită ca într-un veritabil testament aşa cum a şi fost. căci o mare responsabilitate apasă asupra voastră”. cu dragoste. Opere. 5 Vezi la Anastasie Iordache. Zane. Republica Română. Voinescu II şi Dumitru Brătianu. Istoria presei româneşti. Ca răspuns. dar Nicolae Bălcescu a intuit-o. singurul principiu de mulţumire pentru noi. Mai apoi. după sosirea lui Bălcescu la Paris. 4 Dan Simonescu. vol. Din istoria presei româneşti. Pe urmele lui Dumitru Brătianu. o patrie cu zece milioane de români cari să aibă toţi aceleaşi drepturi şi datorii şi o parte întreagă şi deopotrivă la suveranitatea naţională” plus dorinţa fierbinte de înfăptuire a unităţii românilor fie şi în cadrele unei eventuale “confederaţii mari a Dunării”.A. Comitetul Democratic Român şi care a protestat vehement împotriva înţelegerii ruso-otomane. Prin coloanele acestei publicaţii “ideea Unirii naţionale” era o prezenţă de primă mărime pentru împlinirea căreia membrii redacţiei se adresau “mai cu osebire la junimea română din toate provinciile”. egali. Gh. 3 Nicolae Iorga. 106. Mai apoi. emigranţilor maghiari. vol. de altfel. public. mă adresez. onorată fiind de contribuţii ale lui C. Vasile Mălinescu.II. probabil. Brătianu. care este peste putinţă a dobândi fără libertatea de afară. în sensul unirii mai întâi a Moldovei cu Ţara Românească drept o condiţie iniţială atât pentru înfăptuirea într-o perspectivă mai apropiată sau mai depărtată a unităţii naţionale depline. Bucureşti. “Unirea naţională este singurul principiu de viaţă. Dumitru Brătianu le adresa un asemenea apel: “Maghiari. frăţie. după expresia lui Dumitru Brătianu. Editura Sport-Turism.. Constantinopol sau Brussa. continuată la Bruxelles doi ani mai târziu. Viena. Aşa s-a constituit în capitala Franţei la puţin timp după încheierea Convenţiei de la Balta-Liman din iniţiativa lui C. când a luat naştere Societatea “Junimea română”. mai ales pentru opinia publică vest-europeană. În 1850 şi-a început apariţia “România viitoare” alături de care a fost creat Comitetul de propagandă format din Nicolae Bălcescu. cunoscuta-i lucrare Mersul revoluţiei în istoria românilor în paginile căreia scria: “Revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi. 1922 şi ed.A. p. Bucureşti.4 Concomitent cu eforturile de coordonare a activităţii revoluţionarilor.Într-un alt plan. dincolo de pasiunile individuale ce-i separau pe unii de alţii. Dumitru Brătianu sau C. 1999. Ion şi Dumitru Brătianu. ca preşedinte. 1940. 1964. de pildă. libertatea de sub dominarea străină.112-113. Vouă. Bucureşti. revoluţionarii români s-au angajat într-o susţinută campanie de înfăţişare. Opere.A. Trimiterile noastre la ediţia princeps. la Paris. ci va cere unitatea şi libertatea naţională. a fost publicată sub patronajul acesteia revista cu acelaşi nume. Încă o dată. Nu mâhniţi mai mult democraţia cu regatul vostru istoric şi cu dreptul de cucerire şi strângeţi cu francheţe. au prezentat justeţea aspiraţiilor de unitate a românilor şi speranţa lor neclintită că unirea se va înfăptui. mâna frăţească pe care vi-o întindem. la toate inimile generoase îndemnându-i pe tineri “a se aduna împrejurul stindardului pe care e scrisă deviza Unirea românilor”3 Iar toamna aceluiaşi an. Aceştia din urmă acuzau pe români de a fi pactizat cu Imperiul habsburgic şi de culpabilitate pentru înfrângerile suferite atât de români cât şi de maghiari.2 Pe meleaguri străine. “la toate simţămintele nobile”. Rosetti fiind consacrate necesităţii de a se câştiga prin luptă “o patrie independentă şi liberă. pledoariile lui Ion C. ed. cel al activităţii emigraţiei. Vasile Mălinescu şi Dumitru Brătianu. 141. pe 2 decembrie 1849. Editura “Cartea Românească”. emigraţia română a făcut să apară sub formă de broşură revista “Republica română”. Rosetti. partea a II-a. Ea va fi o revoluţie naţională”. nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu putem fi puternici până când nu ne vom uni în unul şi acelaşi corp politic”. Pentru Bălcescu. p. luaţi aminte. IV. Deviza ei va fi: Dreptate. I. Muzeului Literaturii Române. 247.. Bucureşti. Bucureşti. p. p.

până la soluţionarea diferendelor ivite între Rusia şi Poartă. favorabilă sau nu problemei româneşti. A existat speranţa. Şi. Principatele au fost ocupate de trupe ale Imperiilor otoman şi habsburgic. Franţa şi Austria) de a menţine integritatea Imperiului otoman şi de a îndepărta Rusia de la gurile Dunării au făcut să persiste speranţele românilor din exil într-o posibilă abordare a problemei româneşti la negocierile de pace de după război şi care. Franţa era interesată să recâştige prestigiul pierdut după căderea Imperiului lui Napoleon. Pe fondul conflictului militar ruso-turc şi al mişcărilor ţărăneşti care continuaseră după înfrângerea revoluţiei mai ales în Moldova. Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române. Rădulescu. împrejurările istorice. Epoca Unirii. Oricum. Apoi. trupele turceşti au fost retrase până în ianuarie 1855. o dată mai mult. 1978. în calea acestor aspiraţii. între Rusia şi Turcia a izbucnit o nouă confruntare militară pe fondul înăspririi contradicţiilor dintre toate Marile Puteri ale Europei cu rivalităţi greu de estompat fie şi în numele echilibrului internaţional şi care opuneau Anglia şi Rusia. revoluţionarii români ajunşi în exil ţineau o legătură permanentă cu ţara. 1 2 Cf. cu precădere de-a lungul Dunării şi îndeosebi în cursul anului 1854. Printr-o înţelegere bilaterală austroturcă (2/14 iunie 1854). politice. cu contradicţiile dintre Marile Puteri în zona sud-estului european. 59 . Iaşi. intrând în acţiune de partea Turciei. au fost “liniştiţi” de către ţarul pravoslavnic. Franţa şi Austria etc. Geneza chestiunii române ca problemă internaţională. numeroşi membri ai emigraţiei revoluţionare s-au apropiat de graniţele ţărilor lor.2 nu numai ţările implicate direct în desfăşurarea războiului Crimeii sau raportat. 1884. pe de altă parte. Ba. N. Editura Junimea. pentru a cunoaşte o intensificare puternică în Ţara Românească. să se pregătească o posibilă anexare a acestora. Unii chiar au intrat în ţară. Idem. Iaşi. Editura Corint. aşa cum s-a observat în numerose dintre lucrările consacrate Unirii Principatelor ca problemă fundamentală a reaşezării echilibrului european după încheierea războiului Crimeii. Prusia şi Sardinia). Or. fortificând spiritul de cutezanţă al răsculaţilor. Şi în cazul concret al abordării problemei româneşti. Franţa. Chr. Editura Academiei. ajunsă în virtutea relaţiilor istorice din zona Europei de Est şi Centrale în prim-planul diplomaţiei europene ca o adevărată piatră unghiulară a restabilirii echilibrului european după războiul Crimeii. la problema românească (Rusia. Românii din Principate în timpul războiului Crimeii În vara anului 1853. Turcia. consta în Unirea Principatelor şi crearea unui stat tampon mai puternic între Rusia şi Turcia. imperiile care stăteau. Rusia a instituit în Principate o administraţie directă sub comanda generalului Budberg iar luptele au continuat pe Dunăre până în vara anului 1854. că unitatea şi libertatea socială şi naţională nu puteau fi obţinute cu sprijinul capetelor încoronate ale Marilor Puteri europene. unele având interese directe şi pronunţându-se pentru unirea Principatelor sau împotrivă. Bucureşti. Problema orientală 1856-1923. La acestea se adăugau contradicţiile dintre popoarele care aspirau la unitate naţională. O dovadă în acest sens o constuie conţinutul însuşi al acţiunii de propagandă ce se desfăşura în toate cele trei ţări române. Începutul noului conflict ruso-turc a fost şi de această dată marcat prin ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti de către Rusia ţaristă. în esenţa ei. Bosfor şi Dardanele. ci multe alte ţări. În genere. prezenţa publicaţiilor româneşti. fiecare. Anglia. iar Bălcescu o reţinuse cu o deosebită rigoare. Ibidem. traseu obligatoriu pentru forţele ei terestre în marşul lor spre Constantinopol. atât armata otomană cât şi Austria s-au opus alcătuirii corpului de voluntari români iar răscoalele ţărăneşti au fost reprimate cu brutalitate. Veniamin Ciobanu. în viaţa politică internaţională nu s-au exprimat şi nu se exprimă acte şi atitudini fără să fie determinate de interese concrete: economice. când s-a constatat că au fost restabilite “ordinea şi starea de lucruri legală”.H. Austria. Din ianuarie 1855 şi până la 30 martie 1857. desemnată în toate materialele tipărite cu numele de România. Leonid Boicu. cu interesul unora dintre ele (Anglia. că regimul de ocupaţie va fi vremelnic. bineînţeles. Austria a cerut ultimativ Rusiei să părăsească Principatele şi aceasta s-a văzut obligată să se conformeze mai ales că Anglia şi Franţa.1 Iar românii.165-175. au făcut ca frontul să fie transferat în zona Crimeii. altele înscriindu-se într-o sferă de influenţă sau alta. Rusia şi Austria. a diverselor foi volante prin care erau lansate cu precădere apeluri la unitatea naţională.În plus. 2009. strategice sau de altă natură. totuşi. p. printr-un manifest. pe de o parte. după mai puţin de doi ani de la părăsirea Moldovei şi Ţării Româneşti de către trupele de ocupaţie rusootomane. Tell. cu ţelurile ei. Dan Berindei. ca atitudine. îndeosebi în rândurile exilaţilor moderaţi (I. şi. Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţie austriacă în cursul căreia s-a încercat. Golescu etc) că ar fi fost posibilă crearea unor detaşamente înarmate de voluntari care să lupte alături de armata otomană împotriva armatelor de ocupaţie ruseşti ceea ce s-a dovedit a fi o iluzie dintre cele mai amare. mai mult. cu interesele lor. 2000. prin diverse măsuri politice şi administrative. Bucureşti. Se reconfirma experienţa revoluţiei din 1848-1849 care arătase.

Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol.să-şi poată atinge beneficii economice în Levant şi la gurile Dunării iar o cale eficientă de acţiune în acest sens era aceea de a sprijini cauza naţionalităţilor asuprite de imperii precum cel ţarist. Sfârşitul războiului Crimeii a adus cu el şi modificări în poziţiile Puterilor angrenate în desfăşurarea ostilităţilor şi în eforturile de împărţire a beneficiilor mai ales că s-au înregistrat şi unele deplasări de forţe. Anglia. Austria şi timp de trei ani. Nu numai similitudinea de cauze. 1978. dar şi existenţa unui adversar comun acestor cauze. ostilă unirii Principatelor Române. Rusia. se putea folosi. o dată înfăptuită. au fost artizanii propriei lor organizări naţional-statale. iar. într-un fel. pe calea de independenţă. 60 . pentru că înfăptuirea acesteia ar fi dus nemijlocit la intensificarea luptei românilor din Transilvania şi Bucovina pentru înfăptuirea. determinate de războiul european”. lupta românilor pentru înfăptuirea politică a unirii Principatelor. De aceea. Un stat care şi-ar fi datorat existenţa doar unor factori din afară. atrăgea după sine mai devreme sau mai târziu şi “unirea cea mare”. de această dată. op. mai mult. dar. nici vitalitatea. Diplomaţia românească modernă. Singurii adversari ai unirii Principatelor au fost Turcia. nu putea decât să-şi exprime acordul cu unirea Principatelor pentru a nu-şi irita adversarii politici şi a obţine. astfel. libertatea de navigaţie pe Dunăre. 10 şi urm. reprezentantul Franţei a ridicat chestiunea unirii celor două Principate ca o modalitate politică prin care s-ar fi ajuns la scoaterea lor din sfera de influenţă a Rusiei. fructul nemijlocit al eforturilor lor proprii. convocată ca o continuare a celei de la Viena. risipite cu o generozitate până la sacrificiu de o generaţie ce s-a identificat efectiv cu interesul naţional într-un moment de răscruce al devenirii românilor ca naţiune. Constituirea statului modern român este rezultatul nemijlocit al luptei întregului popor român. hotărâtor. mai târziu. implicit. unirea Moldovei cu Ţara Românească echivala cu un prim pas. În acest cadru extern s-a derulat. şi cu sprijinul noului stat român. Stratford Canning de Redcliffe. neutralizarea Mării Negre şi revizuirea. 3 Leonid Boicu. chestiunea unirii Principatelor n-a mai fost inclusă pe ordinea de zi. Cei doi domni. Editura Junimea. italiană. Altfel spus. oricum. se lovea într-un adversar al propriilor idealuri. condiţii de pace cât mai onorabile. Anglia a fost iniţial de acord cu unirea Principatelor tranşând. urmăreau să realizeze în jurul lor unificarea statelor germanice. pe de altă parte. p. pe ordinea de zi fiind aduse în discuţie patru puncte: înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor cu un regim de garanţie din partea puterilor participante.2 Discuţiile au fost fugitive. Franţa fiind una dintre Marile Puteri care s-a apropiat de Rusia depărtându-se. nici viabilitatea României. de Turcia şi Anglia. lucrările Conferinţei fiind suspendate în iunie 1855. Anglia se situa pe poziţia apărării integrităţii Imperiului otoman. O semnificaţie aparte în ultima parte a anului 1854 şi îndeosebi de-a lungul celui următor a avut-o evoluţia vieţii politice interne a Ţărilor Române în care nota dominantă a constituit-o organizarea mişcării unioniste. 167. Pentru Austria. în noile împrejurări politice. scrie un fin cunoscător al istoriei noastre moderne. Lovindu-se de către acestea în poziţia Austriei. 3 Şi dacă la Viena nu s-a luat nicio hotărâre. inclusiv a domnului Moldovei. pe de o parte. a unui tratat anterior (1841). În sfârşit. Rusia să renunţe la misiunea sa de protector al creştinilor din Imperiul otoman. petrol. în cadrul forului internaţional imediat următor. problema românească a fost în mod oficial pusă pe masa de lucru a unui for internaţional şi considerată în esenţa ei drept o problemă europeană. după revoluţia din 1848. iar. a idealului unităţii naţionale depline. Iaşi. care ar fi fost un produs al contradicţiilor dintre Puteri şi nu s-ar fi sprijinit pe întregul său trecut istoric. “Românii înşişi.. era cea care determina atitudini favorabile românilor din partea Prusiei şi Sardiniei. Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859). îndeosebi cereale. respectiv a celor din Peninsula Italică. Ba. Conferinţa şi-a încheiat lucrările la 30 ianuarie/11 februarie 1856. cum s-a şi întâmplat. Cf. însă. rivalitatea ei de interese la gurile Dunării cu Rusia. 103. unirea cea mică.1 Chestiunea Principatelor în atenţia diplomaţiei europene Mai întâi la Conferinţa de pace de la 3/15 martie 1855 de la Viena chestiunea românilor a fost obiect de dezbatere. Solidară. care avea să fie. Anglia. cel otoman şi mai ales cel habsburgic. Platon. în acest sens. în ultimă instanţă. Pentru Turcia. reveniţi pe tronuri la sfârşitul lui 1 2 Gh. care era Imperiul habsburgic. cu Poarta otomană. punctelor de vedere franceze li s-au alăturat state precum Prusia şi Sardinia care. Dan Berindei. n-ar fi avut nici trăinicia. p.cit. germană. Grigore Alexandru Ghica. aşa cum am menţionat. La rândul ei. s-a situat pe poziţia de apărător tenace al integrităţii Imperiului otoman. înfrântă în război. mai favorabile. prin reprezentantul ei. respectiv unitatea naţiunilor română. p. într-un document adoptat de aceasta Ţările Române erau considerate parte integrantă a Imperiului otoman ceea ce avea să atragă proteste din partea românilor. de piaţa românească pentru valorificarea produselor ei industriale în schimbul celor agroalimentare româneşti.

Prezenţa şi activitatea acestei comisii urmau să fie limitate în timp pe o perioadă de doi ani. “Times” ori “The Daily News” în Anglia.. Anglia. Lupta românilor pentru unitate naţională (1855-1859). echilibrată. Adunările ad-hoc 1 2 Marin Badea. aşa cum au dovedit-o cercetări istorice dintre cele mai avizate. p. judecata opiniei publice dovedindu-se a fi una dreaptă. dar speculându-se cu multă abilitate disensiunile politice dintre Puterile timpului şi nu în ultimul rand concurenţa de ordin economic dintre ele. şi miniştrilor lor de externe. la insistenţa Puterilor favorabile. În ceea ce privea opinia publică. de partea cauzei româneşti au fost atrase numeroase personalităţi publice şi de cultură. Editura Junimea. 1974. Regimul internaţional al garanţiilor colective şi prevederea din Tratat că o intervenţie militară nu era posibilă decât cu acordul prealabil al tuturor celor şapte Puteri au constituit umbrela sub care partida naţională din Moldova şi Ţara Românească a reluat efortul de organizare a luptei pentru unire. lordul Palmerston. Numeroase memorii au fost adresate fie împăratului Franţei. Scopul însă era clar: instituirea unui control asupra gurilor Dunării din partea Marilor Puteri. O eventuală intervenţie militară în Ţările Române. În Congres reprezentantul Franţei. n-a răspuns dorinţei românilor de unire a celor două Principate. prin ceea ce a hotărât. adversar implacabil al unirii. 127-130 Gh. alternativa istorică pentru poporul român era. “Revue des Deux Mondes” sau “Journal des Debats” în Franţa. “L’ Independence Belge” în Belgia. Rusia. în multe alte ţări existând. Propunerea a fost combătută vehement de reprezentanţii Turciei şi Austriei cu un plus de înverşunare din partea acesteia din urmă. cit. Napoleon al III-lea. “România literară” şi “Steaua Dunării” în Moldova. aceasta din urmă fiind o veritabilă tribună a luptei pentru unire. Conferinţa de pace de la Paris. Turcia să respecte autonomia admnistrativă internă. Congresul de pace de la Paris Acest for european consecutiv războiului Crimeii şi-a început lucrările pe 13/25 februarie 1856. contele Walewski.septembrie 1854. expresie elocventă a idealurilor de libertate şi dreptate naţională ca sens al mişcării istorice reale. contele Walewski respectiv Clarendon. atât Barbu Ştirbei în Ţara Românească.2 un interes cu adevărat european pentru cauza unirii Principatelor. dacă s-ar fi impus. engleză. cu un rol deosebit în organizarea luptei subsumate acestui ţel şi în fortificarea însăşi a conştiinţei naţionale româneşti). Semnăturile lor au fost puse pe lucrări. s-a dus o veritabilă bătălie în exterior pentru câştigarea diplomaţiei Marilor Puteri şi mai ales pentru ca opinia publică din ţările respective să devină element de presiune în favoarea cauzei româneşti. şi pe articole de presă apărute în ziare şi reviste ca: “Le Siecle”. Iaşi. Sardinia) dorinţa românilor era arhicunoscută. fie chiar sultanului Porţii otomane şi ministrului său de externe Reşid Paşa. mai ales din Franţa precum: Jules Michelet. Paul Bataillard. Prusia. 61 . belgiană etc. a cerut un principe străin. cât şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova au fost favorabili unirii. Saint-Marc Girardin etc. Austria. libertatea cultului. Prin textul Tratatului încheiat la Paris (18/30 martie 1856) s-au prevăzut: rămânerea Moldovei şi Ţării Româneşti în continuare sub suzeranitatea otomană dar sub garanţia colectivă a tuturor Marilor Puteri. Suzeranitatea otomană s-a menţinut şi tot Poarta. ideea de consultare şi a poporului român urmând ca numai după aceea să se precizeze statutul definitiv al Principatelor. un semn major al timpurilor moderne. Ca atare s-a putut face o propagandă activă în favoarea ideilor unioniste fie prin intermediul presei (“Patria” în Ţara Românească. fie premierului britanic. au fost reproduce în Italia sau Germania.1 fie al adunărilor populare. a comerţului şi a legislaţiei. Numeroase texte proromâneşti apărute în presa franceză. În această situaţie. urma să organizeze convocarea Divanurilor ad-hoc. înfăţişându-se nu numai avantajele acestor ţări din soluţionarea problemei unirii celor două Principate. convocarea unor Divanuri ad-hoc prin intermediul cărora să se poată exprima voinţa românilor de unire sau de a rămâne pe mai departe în state diferite. “Le Constitutionnel”. Edgar Quinet. ministrul de externe al lui Napoleon al III-lea. Prusia şi Sardinia. cum prea limpede dicta însăşi experienţa revoluţiei din 1848-1849.. fiind susţinut de Rusia care avea interesul să dezbine unitatea adversarilor ei din războiul abia încheiat. ceea ce era. Pentru toţi reprezentanţii Puterilor participante (Franţa. op. Turcia. nu mai putea fi realizată decât în urma unui accord prealabil convenit de toate puterile semnatare şi devenite garante. Ecouri în presa europeană. Pentru atenuarea divergenţelor s-a propus. Congresul de pace de la Paris nu putea să nu ia în consideraţie această realitate. cărora din raţiuni politice şi economice proprii li s-au alăturat Anglia. Platon. Paralel cu organizarea internă a eforturilor pro-unioniste. unele de proporţii. că unirea trebuia impusă de el însuşi. Se mai prevedeau: libertatea navigaţiei pe Dunăre şi formarea unei comisii provizorii alcătuite din reprezentanţii Puterilor semnatare cu sediul la Galaţi care să supravegheze navigaţia pentru porţiunea Isaccea – Marea Neagră. fără îndoială.

având ca mobil problema românească. În toate judeţele au fost create organisme similare. existând chiar pericolul izbucnirii unui nou conflict armat. apoi a fost înfiinţat Comitetul central şi. cât şi pe planul relaţiilor internaţionale din cauza evoluţiilor înregistrate în poziţiile adoptate de Marile Puteri. Comitetul electoral al Unirii. Întreaga propagandă pro-unionistă s-a desfăşurat pe aceste temeiuri ideologice şi al realităţii istorice înseşi. Căimăcămia de la Iaşi a făcut jocul intereselor Porţii otomane şi ale Imperiului habsburgic. proteste de amploare.3 La protestele forţelor unioniste şi. Organizarea mişcării pentru Unire în anii 1855-1857 în Moldova şi Ţara Românească în „Studii”. 62 . să fie doar una legislativă. lupta pe care s-au angajat s-o ducă forţele unioniste a fost facilitată sau îngreunată. O cercetare atentă. Vasile Maciu. 2000. Aceste abuzuri atât de flagrante au generat. de “contextul” supravegherii din partea Puterilor garante. din 11. Unirea trebuia. O propagandă bine dirijată a făcut să fie răspândite numeroase manifeste. impasul în care fusese adusă acţiunea pentru unire. “Steaua Dunării” a devenit o adevărată stea călăuzitoare pentru toţi cei ce aspirau ca unirea Principatelor să devină realitate. Ca urmare. iar. pentru români. de asemenea.După Conferinţa de pace de la Paris partizanii unirii au pornit rapid pe calea organizării acţiunilor subordonate acestui scop. a viitorului poporului nostru. îndeosebi.1 Şi în Ţara Românească mişcarea unionistă şi-a creat relativ repede un Comitet central de acţiune pentru ca la începutul anului 1857 să ia naştere Comitetul central al Unirii ca for coordonator al mişcărilor unioniste din ambele Principate. pe de altă parte.46-47. minuţioasă a documentelor ce reflectă alegerea Divanurilor ad-hoc din Moldova arată că din 2000 de mari proprietari au fost incluşi pe liste doar 350. Compromisul a constat în acceptul Angliei pentru anularea alegerilor falsificate din Moldova în timp ce Franţa a renunţat la idea unirii depline a Principatelor sub un prinţ străin. XII (1959). Bucureşti. Aşa. cum era şi firesc. În Moldova. În mai 1856 a luat naştere Societatea Unirii. ale opiniei publice internaţionale s-a adăugat atitudinea fermă a Puterilor favorabile unirii care au recurs la ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta otomană ajungându-se la o încordare deosebită a relaţiilor internaţionale. Capitala ei ar fi urmat să fie reduse ca importanţă prin “înghiţirea” lor de către Ţara Românească. adversarii externi ai unirii mizând pe o posibilă valorificare a orgoliilor locale alimentate de ideea că Moldova şi. Organizarea internă să se întemeieze pe respectul proprietăţii. pe de o parte. libertatea persoanei etc. respectiv de Bucureşti. 1. mişcarea unionistă a putut acţiona legal şi s-a organizat mai repede. când a expirat mandatul domniilor lui Grigore Alexandru Ghica şi Barbu Ştirbei.2 Acesta a fixat şi ideile programatice sub semnul şi în numele cărora să se realizeze actul unionist: autonomia şi neutralitatea noului stat.000 de mici proprietari doar 2264. de structurile politico-administrative existente. broşuri etc. a fost depăşit. 1 2 „Steaua Dunării” din 30 iunie 1856. unde domnul Grigore Alexandru Ghica era un partizan deschis al Unirii. Voim unire pentru ca înlăuntrul nostru să avem îndestulă putere spre a ne sprijini driturile scrise în tratatele strămoşilor noştri”.000 de meşteşugari şi negustori doar 1190 şi numai 11 dintre liberii profesionişti. Editura Corint. subordonate celor de la Iaşi. a întăririi. Iar când trupele austriece au fost retrase din Principate au sosit la Bucureşti membrii Comisiei europene pentru a supraveghea alegerea Divanurilor ad-hoc şi care au fost primiţi cu multă simpatie. atrăgând atenţia în mod deosebit demisia din funcţia de pârcălab de Galaţi a colonelului Alexandru Ioan Cuza. prin abuzurile administraţiei. a dignităţii. 43-76. a fost dezamorsată printr-o înţelegere diplomatică franco-engleză (Anglia devenise. Ca atare. între timp. alegerea ca domn a unui prinţ străin. Gestul lui Cuza a avut ecou deosebit nu numai în societatea românească dar şi pe plan internaţional. conform acestui compromis. cu care s-a trecut peste momentul de blocaj al procesului unionist a fost o şi mai pronunţată limitare a ceea ce trebuia să fie actul unirii. egalitatea cetăţenilor în faţa legii. A urmat rezultatul votului care a fost o lovitură deosebită pentru Puterile ostile unirii şi uneltele lor din Moldova întrucât marea majoritate a celor acceptaţi pe listele de alegători s-au abţinut la vot. În evoluţia ei. p. Starea de tensiune. are însuşi principiul existenţei naţiei noastre. foi volante. Poarta otomană a numit pe tronurile rămase vacante caimacami (locţiitori de domni): Teodor Balş în Moldova înlocuit ulterior de Nicolae Conachi-Vogoridi şi Alexandru Ghica în Ţara Românească. nr. În coloanele ei se demonstra număr de număr că “Unirea are pentru sine temeiuri mai mari. atât pe plan intern ca urmare a falsificării alegerilor din Moldova. Preţul. din peste 20. Epoca Unirii. p. listele electorale au fost falsificate pe ele nefiind incluşi aproape toţi cei consideraţi drept partizani ai unirii. pe fondul evoluţiei relaţiilor sale cu Rusia. ostilă unirii Principatelor sprijinind integritatea Turciei) realizată în cursul unei întâlniri a lui Napoleon III cu regina Victoria la Osborne pe insula Wight din Canalul Mânecii la care au fost prezenţi miniştrii de externe ai celor două puteri. 3 Dan Berindei. de pildă. guvern desemnat de o adunare reprezentativă în care să se regăsească interesele tuturor claselor sociale. desigur.

deosebite. p. Dan Berindei. Victoria unioniştilor. reflectând aceleaşi opţiuni ca ale Adunării ad-hoc de la Iaşi. Marile Puteri au dat curs cu prioritate intereselor lor acceptând idea Unirii Principatelor doar în plan legislativ întrucât instituţional şi de facto urma să se menţină separaţia pentru că: denumirea urma să fie “Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”.34.3 Hotărârile Adunărilor ad-hoc şi raportul întocmit de Comisia europeană au fost transmise Puterilor garante întrunite în Conferinţă internaţională la Paris pe 10/22 mai 1858. Practic. cu precădere Mersul revoluţiei în istoria românilor. ca în opera bălcesciană. Bucureşti. altfel. p. identic ca nici un altul. 63 . Cf. A existat. neutralitatea şi inviolabilitatea teritorială de care să se bucure noul stat. să intervină cu forţa armată şi idealul naţional să fie compromis. VI. după cele rostite de Mihail Kogălniceanu în Adunarea ad-hoc de la Iaşi. un proiect de lege electorală întocmit pe principiul sistemului cenzitar ceea ce dădea acces la viaţa politică doar marilor proprietari. De aceea Adunările ad-hoc au reprezentat unul dintre momentele cele mai importante care au jalonat nu numai calea către înfăptuirea Unirii celei “mici”. care însemna eliberarea ţăranilor din clăcăşie şi împroprietărirea cu loturile de pământ necesare înseşi existenţei lor. Ibidem. partea I. principe străin ales ca domn ereditar şi. aceleaşi trebuinţe de îndestulat. de exemplu. ci traseul istoric al luptei pentru înfăptuirea idealului unităţii naţionale depline. s-au ridicat cu adevărat la înălţimea cerinţelor epocii. îndeosebi pentru cele ostile unirii. în problemele de ordin social. 306-314. acelaşi nume. astfel. Şi dacă în chestiunea unirii. că până nu se asigură libertatea din afară. În textul Convenţiei erau incluse şi unele principii ce trebuiau aşezate la temelia procesului de reorganizare internă a Principatelor. VI.4 1 2 3 4 Acte şi documente relative la istoria renaşterii României. iar unirea era un pas uriaş pe drumul către recâştigarea acesteia. op. Turcia a fost obligată să anuleze rezultatele alegerilor şi să organizeze un nou scrutin electoral care a început pe 29 august/10 septembrie 1857.. Lucrările acesteia s-au prelungit până pe 7/19 august. aceleaşi hotare de păzit. nu putea fi obţinută şi libertatea dinlăuntru. partea a II-a. urmau a fi aleşi doi domnitori. 57. Chestiunea agrară. aceleaşi instituţii. o curte de justiţie şi una de casaţie. vol. într-un moment crucial pentru devenirea istorică a ţării. două guverne în două capitale distincte etc. Adunările ad-hoc au exprimat cât se poate de convingător necesitatea istorică a Unirii celor două Principate într-un singur stat. mai ales la reprezentanţii partidei liberale. omogen. o unire care. Ca elemente instituţionale de unitate erau preconizate: o Comisie centrală cu sediul la Focşani având rolul de a elabora proiecte commune de legi. ca pe 7/19 octombrie 1857 în Adunarea ad-hoc a Moldovei să se adopte o declaraţie cuprinzând dorinţele românilor condensate în cinci puncte: respectarea autonomiei interne. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României. 2 A fost aceasta o expresie a imperativului istoric ce stăpânea acut conştiinţa politică a românilor ca naţiune şi a maturităţii clasei politice a timpului a cărei forţă de gândire şi acţiune. n-a putut fi evitată. 1888. în ambele Principate. chiar din momentul deschiderii lucrărilor. ci doar amânată. punctele de vedere s-au dovedit a fi nu doar diferite ci profound divizate. acelaşi viitor de asigurat şi. în sfârşit. înţelepciunea de a gândi. respectiv că orice confruntare pe teme sociale care ar fi degenerat în convulsii putea fi pretext pentru Marile Puteri. pentru că avem acelaşi început. principii comune de organizare a armatei având un singur comandant suprem. funcţie exercitată de un şef suprem ales prin rotaţie şi o banderolă albastră adăugată pe cele două drapele. vol. legitimă şi neapărată pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor. în sfârşit. a fost adoptată şi în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti. 1908. aceleaşi dureri în trecut. VII. aceleaşi legi şi obiceiuri. De aceea reprezentanţii ţăranilor au acceptat idea că unirea era prioritară ca ţintă a momentului politic. aceleaşi temeri şi speranţe.1 O hotărâre similară.78. altfel spus de impulsionare a modernizării societăţii româneşti: abolirea privilegiilor feudale. S-a ajuns. “Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România”. s-a putut constata o reală solidaritate naţională. cit. să existe două adunări legislative.În consecinţă. S-a adoptat în problema românească o Convenţie prin care au fost definite statutul internaţional al Principatelor şi principiile de organizare internă a acestora fără să reflecte dorinţele românilor aşa cum fuseseră ele exprimate. “este firească. aceeaşi misie de îndeplinit”. a fost zdrobitoare iar deschiderea lucrărilor ambelor Adunări ad-hoc a purtat pecetea vizibilă a entuziasmului naţional. vol. Bucureşti. moldovean şi muntean. Reprezentarea pe stări în Adunările ad-hoc n-a fost una proporţională dar pentru prima dată ţăranii aveau reprezentanţii lor. p. Unirea Principatelor. p. implicit revederea legislaţiei şi reglementarea relaţiilor dintre boieri şi ţărani. Puterea legislativă să fie exercitată de o Adunare obştească în care să fie “reprezentate toate interesele naţiei” adică toate forţele sociale ale ţării. inclusiv cele ce vizau căile de acţiune pentru realizarea României moderne.

scria în “Steaua Dunării” condusă de Mihail Kogălniceanu că “Adunarea. că nu putea fi.. ed. cât de importante erau organismele elective din sânul cărora trebuiau aleşi domnii ţării. fii bun şi blând. partida liberală a recurs la mobilizarea populaţiei din Bucureşti şi satele învecinate dând naştere unei presiuni directe. Oricum. arătau că Unirea românilor era posibilă de realizat. cealaltă a Ţării Româneşti. Sub această presiune printr-un acord între liberali şi conservatori fiecare parte şi-a retras candidaţii. toţi trei mari boieri. un adevăr scris cu litere de neşters în paginile istoriei noastre şi care va trăi în inimile românilor atât cât ei vor exista ca naţiune. p. “Zimbrul şi Vulturul”. Unirea este voinţa naţională.”1 O altă publicaţie cu un titlu semnificativ. că românii înşişi aveau datoria de a o înfăptui pentru a concorda cu aspiraţiile şi interesele lor ca naţiune. Măria ta.. au fost desemnate câte o căimăcămie colectivă (de trei) la Bucureşti şi Iaşi care să organizeze alegerea adunărilor elective. fiecare dintre cele două grupări încercând să determine alegerea unui reprezentant apt a le promova interesele economice şi sociale. Papiu Ilarian putea să 1 2 “Steaua Dunării” din 22 decembrie 1858 “Zimbrul şi Vulturul” din 13 noiembrie 1858. partidei liberale. Prin componenţa ei. prin doi dintre membrii ei. chiar în coloanele primului număr transmitea acest mesaj: “Unirea ne este astăzi îndoit scumpă: ca simţire naturală înnăscută în inima fiecărui român şi ca vot legal şi unanim al ambelor ţări surori.. de pildă. cunoscut ca un militant unionist ferm şi considerat a putea fi “la legi nouă. de factură revoluţionară. în legătură cu ce însemna Unirea pentru viitorul românilor şi. la trecerea prin Bucureşti. exprimate secret.Puterile garante. Toate cele 64 de voturi.3 La Bucureşti confruntarea dintre conservatori şi liberali a fost cu mult mai dură. un dar din partea lor sub forma fructului deja copt. concomitent plutind în aer şi ideea unei duble alegeri pe care o împărtăşeau reprezentanţii partidei liberale. fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. Al. cit. totuşi. fă ca legea să înlocuiască arbitrariul. 64 . Emanoil Băleanu şi Alexandru Filipescu. voturile Adunării elective au fost date lui Alexandru Ioan Cuza. Acolo se va vedea dacă Moldova a înţeles noua eră care i se deschide. Propunerea a fost primită cu ropote de aplauze iar votul a fost exprimat după revenirea în sala de şedinţe. fă ca legea să fie tare. Un unionist înfocat cum era Anastasie Panu. Texte social-politice alese. consulul Franţei la Iaşi. Iar unioniştii l-au folosit desfăşurând o vie şi susţinută activitate de propagandă. acţiunile unioniste au fost reluate cu o intensitate deosebită. Unirea este credinţa noastră de nezdruncinat. iar tu. Iar calea de urmat era aceea a faptului împlinit în faţa căruia trebuiau puse Puterile garante. fiind o unealtă a Puterilor ostile unirii. La Iaşi. căimăcămia din Ţara Românească a fost favorabilă partidei conservatoare care avea să fie reprezentată în proporţie de 2/3 în timp ce căimăcămia de la Iaşi a fost favorabilă. Ioan Manu. Anastasie Panu şi Vasile Sturdza. prin Convenţia adoptată. de conştientizare a celor mulţi.218.. În toamna anului 1858. ca Domn. s-a bucurat de o primire deosebită. Pentru a avea câştig de cauză în confruntarea cu conservatorii. Ştefan Catargiu.2 Alegerea lui Cuza ca domn al Principatelor În concordanţă cu prevederile Convenţiei de la Paris. cu drept de vot. Cadrul legal de manifestare era cerinţa din Convenţie de desemnare prin vot a Adunărilor ce aveau misiunea de a-i alege pe cei doi domnitori. reflectând configuraţiile celor două steme. Mihail Kogălniceanu îi cerea lui Cuza ca domn proaspăt ales: “Fii dar omul epocei. câştig de cauză având partida naţională. 3 Mihail Kogălniceanu. Vestea s-a transmis mulţimii care continua să înconjoare clădirea şi care a făcut să se reverse imediat o imensă explozie de entuziasm popular cu reverberaţii ce s-au prelungit în toată ţara şi dincolo de Carpaţi în spaţiul transilvan. este chemată a aşeza temeliile edificiului nostru naţional. prima a Moldovei. stindardul nostru politic”. cel deal treilea. Ideea a fost discutată în detaliu cu membrii delegaţiei moldovene care a fost desemnată să meargă la Constantinopol pentru a notifica Porţii alegerea lui Cuza şi care. om nou” cum îl caracteriza Mihail Kogălniceanu. împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit traiul”. Prin el. s-au pronunţat pentru alegerea şi în Ţara Românească a lui Alexandru Ioan Cuza. asupra membrilor Adunării elective aflaţi într-o sală de pe Dealul Mitropoliei. întrevedea “triumful complet al ideilor unioniste şi liberale. îndeosebi. Acolo se va dezbate soarta patriei noastre. astfel că întro şedinţă secretă a venit propunerea deputatului Vasile Boerescu de a fi ales ca domn al Ţării Româneşti tot Alexandru Ioan Cuza. chiar un observator străin ca Victor Place.

scrie ceva mai târziu că “Românii din Transilvania numai la Principate privesc... Iar când s-a ales Cuza domn entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”.1 Şi avea să continue a se revărsa aşa cum s-a putut constata cu prilejul deplasării şi sosirii lui Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti, un eveniment despre care D.A. Sturdza îi scria lui Vasile Alecsandri, aflat deja la Paris, în misiune diplomatică: “Rezultatul acestei călătorii este că toţi românii din cele două Principate se vor lăsa mai curând târâţi în bucăţi decât să revie la vechea stare de lucruri. Cuza este personificarea marei idei (a unirii – n.n. - M.B.) şi nu vom da nimănui dreptul să discute numirea sa. La Bucureşti, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am văzut niciodată salutându-se un suveran cu mai multă dragoste şi serbări publice ca în această primă capitală a României”.2 Rolul naţiunii, cu aportul hotărâtor al maselor, al celor mulţi, în determinarea înfăptuirii Unirii, a fost evident. Ba, mai mult, i-a uimit pe contemporani, cu precădere opinia publică internaţională. Întrunite în conferinţă la Paris (26 august/6 septembrie 1859). Puterile garante au recunoscut dubla alegere a lui Cuza şi pe Cuza ca domn. Excepţie au făcut Imperiile otoman şi habsburgic dar s-au supus şi ele evidenţei – unificarea Principatelor pe calea uniunii personale, limitată pe timpul vieţii domnitorului ales. Doi ani mai târziu a fost acceptată, într-o conferinţă a reprezentanţilor Puterilor garante, care a avut loc la Constantinopol, şi unirea reală tot pentru perioada vieţii lui Cuza. În inauarie 1862 s-a format primul guvern cu autoritate administrativă asupra ambelor părţi ale statului. Pe 24 ianuarie 1862 şi-a început lucrările Adunarea României ca organ legislativ. Administraţia a fost şi ea unificată treptat. Statul naţional a fost constituit pe temeiul unor structuri unitare şi nu ca o federaţie. Acesta avea să fie şi sensul procesului istoric al modernizării României în anii şi deceniile următoare.

Cap. XI Diplomaţia românească pe timpul domniei lui Alexandra Ion Cuza Lupta politico-diplomatică pentru desăvârşirea Unirii Politica de modernizare a ţării pe care şi-a asumat-o Alexandru Ioan Cuza ca “domn al unirii”, devenit treptat, de-a lungul celor 7 ani de exercitare a funcţiei de şef al statului, şi “domn al reformelor”, a fost foarte dificilă de pus în operă. Iar obstacolele ce le avea de întâmpinat, de care s-a şi lovit, izvorau din însăşi condiţia de existenţă a ţării în planul relaţiilor internaţionale, aceea de obiect al suzeranităţii otomane şi al garanţiei colective exercitate de Marile Puteri. Această condiţie făcea ca orice iniţiativă de reformă mai importantă, dacă nu se înscria în limitele Convenţiei şi de cele mai multe ori dacă irita susceptibilităţile interesate ale celor trei imperii înconjurătoare (otoman, ţarist şi habsburgic), risca să atragă nu numai protestele acestora sau ale altor Mari Puteri, dar şi pericolul unei intervenţii militare care, dacă s-ar fi ajuns să devină realitate, ar fi condus la anularea actului Unirii. Apoi, în cei 7 ani cât a durat domnia lui Alexandru Ioan Cuza, chiar în atitudinea Marilor Puteri care fusesră susţinătoare ale unirii Principatelor au intervenit modificări generate de evoluţia raporturilor internaţionale, a echilibrului european însuşi şi, de asemenea, a modului cum acestea înţelegeau să-şi atingă interesele economice în zonă şi mai ales pe imensa piaţă a Imperiului otoman. În aceste limite, dictate de condiţia noului stat român în planul relaţiilor internaţionale, Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi apropiaţi s-au văzut obligaţi să acţioneze cu multă prudenţă în modul de a concepe şi a pune în practică politica de reforme, de a forţa realitatea sau de a face concesii, de a negocia ori a recurge la tactica faptului împlinit.
1 2

C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.33 Ibidem, p.77.

65

Pe de altă parte, în condiţiile în care prin textul Convenţiei impuse de Puterile garante s-a asigurat conservatorilor o evidentă întâietate politică (prevederile electorale erau favorabile marilor proprietari şi le-au asigurat acestora majoritatea în Adunarea obştească devenită Adunarea României) politica reformatoare nu putea fi decât respinsă în forul legislativ suprem mai ales când urmau a fi abordate reformele privind modernizarea economică şi îndeosebi a raporturilor dintre marii proprietari de pământ şi ţărani. De aceea, o dată atins idealul Unirii, în ianuarie 1859, urmat de obţinerea recunoaşterii dublei alegeri de către Marile Puteri favorabile unirii, în cele din urmă şi de către adversarii ei, Turcia şi Austria, unitatea forţelor social-politice sub semnul căreia se realizase actul istoric din ianuarie 1859 s-a sfărâmat. Confruntările politico-ideologice s-au reluat şi s-au dovedit a fi cu atât mai aspre cu cât forţele progresiste nu şi-au putut coordona eforturile (liberalii democraţi din Moldova nu puteau cupla politic nici ca orientare, nici ca metode, cu liberalii radicali din Ţara Românească1 de unde şi starea de fărâmiţare în fracturi divergente a partidei liberale) iar în plan economic societatea românească s-a confruntat cu dificultăţi greu de surmontat, în plan financiar cu deosebire, dar şi ca urmare a consecinţelor crizei economice din 1857-1858. Văzută pe acest fundal general istoric, politica de modernizare a societăţii româneşti pe care a promovat-o Alexandru Ioan Cuza, cu împlinirile ei, şi care au fost realmente de importanţă istorică, dar şi cu limitele ce i-au fost impuse de epoca în care a acţionat ca domn, este cea care-l defineşte ca o personalitate puternică, un diplomat de talie europeană, un patriot între patrioţii de seamă ai neamului pentru care devotamentul faţă de ţară a fost dincolo de orice ezitare. Prima “probă de foc” pe care a susţinut-o ca domn Alexandru Ioan Cuza a fost acţiunea diplomatică pentru recunoaşterea dublei sale alegeri în condiţiile în care aceasta reprezenta în opinia multor diplomaţi “o nouă şi gravă complicaţie” internaţională. Recunoaşterea dublei alegeri s-a obţinut mai întâi din partea Franţei, Rusiei, Prusiei şi Sardiniei iar cu anumite greutăţi şi din partea Angliei la Conferinţa puterilor garante din aprilie 1859. La 2/14 mai Austria, aflată deja în război cu Franţa şi Sardinia, a reluat legăturile cu Bucureştii ceea ce însemna implicit recunoaşterea dublei alegeri pentru ca în cadrul altei conferinţe a puterilor garante atât Austria cât şi Turcia să recunoască oficial dubla alegere a lui Cuza (26 august/7 septembrie 1859).2 Obţinerea recunoaşterii dublei alegeri era, însă, doar un început victorios pe calea acţiunii politico-diplomatice menite a conduce la consolidarea noului stat naţional român. Era nevoie de iniţiative mult mai solide şi mai susţinute pentru consolidarea structurilor instituţionale ce derivau din actul unirii, ca şi a celor economice, administrative etc., întrucât prin actul Convenţiei erau prevăzute adunări obşteşti, două guverne, două armate etc. Şi aceasta în condiţiile în care mai ales Turcia şi Austria condiţionaseră recunoaşterea dublei alegeri de respectarea pe mai departe a prevederilor Convenţiei atât în litera cât şi în spiritul lor. A fost de aceea nevoie de o veritabilă luptă politico-diplomatică din partea lui Alexandru Ioan Cuza, a guvernelor, a multora dintre colaboratorii săi apropiaţi pentru a se realiza desăvârşirea actului unirii din ianuarie 1859 şi aceasta în planuri diverse: politic, economic, administrativ etc. Şi dacă în domeniile politic şi administrativ domnitorul s-a putut bizui pe sprijinul atât al partidei liberale cât şi al conservatorilor, în domeniul economic au ieşit la suprafaţă diferenţele de poziţii şi ca atare ostilitatea venită din partea conservatorilor. Aceştia din urmă deţineau majoritatea locurilor în adunările legislative şi, ca atare, domnitorul a avut legislativul împotriva sa. De unde şi marea instabilitate guvernamentală din primii ani ai domniei sale (20 de guverne în perioada 24 ianuarie 1859- 24 ianuarie 1862 când se poate considera ca desăvârşit actul unirii între care 9 în Moldova şi 11 în Ţara Românească). De unde şi reflecţia unui contemporan: “Ministerele se schimbau ca blidele”.3 Cu toate greutăţile întâmpinate, procesul desăvârşirii unirii a fost împins pe făgaşul dictat de necesităţile istorice, meritul fundamental revenind lui Alexandru Ioan Cuza. El a făcut ca activitatea celor două guverne, de la Bucureşti şi de la Iaşi, să acţioneze într-un sens comun; prin dispoziţii şi măsuri administrative aparatul de stat a fost unificat (serviciile vamale, cursul monetar, acceptarea Bucureştilor drept capitală, unificarea stemelor, a armatei în tabăra unică de la Floreşti-Prahova, ziua naţională fixată la 24 ianuarie etc.). Au fost iniţiate chiar unele reforme în domenii ca: funcţionarea justiţiei, organizarea evidenţei statistice, instituirea impozitului funciar, desfiinţarea bătăii, înfiinţarea Universităţii ieşene (1860) etc. Concomitent, Alexandru Ioan Cuza a acţionat şi pe plan diplomatic atrăgând atenţia puterilor garante că sistemul ieşit din unirea imperfectă la care i-au obligat pe români nu putea funcţiona eficient. S-a deplasat personal la Constantinopol în toamna anului 1860 ca să negocieze pe marginea inconvenientelor sistemului politic “dualist” pentru ca în 1861 să existe din interior o presiune
1 2

Cf. Gh. Platon, op. cit., p.181. N. Corivan, Acţiunea diplomatică europeană şi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p.387-412. 3 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 85-86.

66

deosebită asupra sa, cerându-i-se ca, reunind cele două camere ale deputaţilor, cea moldoveană şi cea munteană, să forţeze şi proclamarea unirii depline. În acest sens era insistent sfătuit şi de consului Franţei la Iaşi, Victor Place, care-i scria la 9/21 aprilie 1861: “Îmi place mai mult un popor care îndrăzneşte să-şi dobândească independenţa decât unul care şi-o primeşte”.1 O conferinţă a reprezentanţilor puterilor garante (septembrie 1861) a luat în discuţie solicitările lui Cuza şi, sub presiunea celor favorabile unirii, a fost acceptată unirea administrativă şi legislativă cu amendamentul Porţii otomane că numai pe timpul domniei lui Cuza ceea ce era de natură să afecteze continuitatea şi stabilitatea internă a noului stat. Se făcea însă încă un pas important pe calea recunoaşterii internaţionale a unirii, a României ca stat naţional după care la 24 noiembrie/ 6 decembrie, C. Negri, agentul Principatelor la Constantinopol, comunica la Bucureşti trimiterea firmanului Porţii otomane referitor la recunoaşterea uniunii politico-administrative a celor două ţări. La începutul lunii decembrie, Alexandru Ioan Cuza adresa o proclamaţie către românii din ambele Principate (11/23 decembrie) prin care anunţa că: “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile garante şi s-a înscris în datinele naţiunilor... În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a vostră încredere în alesul naţiunii aţi întrunit speranţele voastre întrun singur domn; alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.2 Desăvârşirea unirii făcea să sporească şi mai mult autonomia internă, lărgea cadrul de mişcare şi de pregătire a independenţei, sporea coeziunea naţională, făcea posibilă afirmarea demnităţii noului stat, amplifica forţa acestuia de atracţie pentru românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea. În plus, era creat un cadru intern mai sigur în raport cu exteriorul şi mai propice demarării marilor reforme înscrise în programele revoluţiei din 1848-1849. Politica externă în timpul domniei lui Al. I. Cuza Alexandru Ioan Cuza a avut certe calităţi de diplomat. El şi le-a pus în valoare cu talent şi mai ales cu un puternic sentiment al dragostei de ţară, de cauza naţională a poporului său, pe care şi în acest plan s-a străduit să-l reprezinte cu demnitate. Şi a făcut-o cu mult tact, cu dibăcie, întâi de toate în lupta pe care a dus-o cu Marile Puteri garante pentru recunoaşterea dublei sale alegeri ca o expresie reală a voinţei populare. Exprimarea viguroasă a acesteia îndeosebi la Bucureşti în zilele de 22-24 ianuarie a făcut ca triumful cauzei române să apară, indubitabil, şi pentru reprezentanţii Marilor Puteri drept opera românilor înşişi, realizată pe fondul unei dispuneri relativ stabile a factorilor externi cu forţă de înrâurire asupra cursului evenimetelor din Principate. Este vorba, aşa cum apreciază unul dintre cei mai fecunzi cercetători ai epocii unirii, academicianul Dan Berindei, de „un echilibru de forţe în ansamblul continentului şi de imposibilitatea vreuneia dintre Puterile europene de a-şi impune în exclusivitate punctele de vedere... Datorită echilibrului de forţe, Europa n-a făcut până la urmă decât să sancţioneze ceea ce românii înşişi au realizat”.3 După ce s-a obţinut recunoaşterea dublei alegeri de către Marile Puteri garante, relaţiile României cu acestea au continuat să rămână în prim-planul politicii diplomatice a lui Alexandru Ioan Cuza şi a colaboratorilor săi apropiaţi. În raporturile cu Poarta otomană s-a practicat o politică pe care un istoric francez, Paul Henry, din secolul trecut, o definea aşa: „întrebuinţarea simultană a şireteniei, a răbdării şi a unor viguroase îndrăzneli, îndeplinite pe neaşteptate dar pregătite din vreme şi în taină”.4 Cu Franţa au fost cultivate relaţii deosebit de strânse fiind în optica lui Costache Negri, poate cel mai ataşat colaborator al domnului în domeniul politicii externe, „singura putere pe care ne putem cu adevărat bizui”. 5 O speranţă nu întru totul confirmată datorită sinuozităţilor politicii externe a lui Napoleon al III-lea ceea ce a şi condus la o răcire a relaţiilor dintre Paris şi Bucureşti, începând încă din 1863. Anglia n-a sprijinit procesele înnoitoare ale României, fiind nu o dată potrivnică unor iniţiative politice româneşti cum a fost, de pildă, actul secularizării averilor mănăstireşti. La fel au evoluat relaţiile cu Rusia, care n-a ezitat să-şi manifeste ostilitatea faţă de politica de reforme din România şi îndeosebi faţă de raporturile lui Cuza cu mişcările naţionale ale altor popoare, cum erau cele cu emigraţia poloneză.

1 2

Ibidem, p.104-105. Ibidem, p.109. 3 Dan Berindei, Chestiunea statului naţional român în context european în Cuza Vodă. In memoriam., Editura Junimea, Iaşi, 1973, p.114.. 4 Paul Henry, L’abdication du prince et l’avenement de la dynastie des Hohenzollern au trone de Roumanie, Paris, 1930, p.3-4.. 5 R. V. Bossy, Politica externă în vol. Alexandru Ioan Cuza 1859-1866, Bucureşti, 1932, p.39.

67

le oferiseră un exemplu veritabil. putea consemna într-un raport că „Este în obiceiul principelui Cuza de a nu părea să se supună voinţei puterilor. Se preciza. că „după război. în mod convingător. Ibidem. 68 .4 Al doilea episod de politică externă cu un grad de complicaţie mai ridicat a apărut în planul relaţiilor cu Serbia.2 Într-un al doilea plan. oarecum. O situaţie similară caracteriza relaţiile ambelor părţi cu Poarta otomană. an XI (1965). Idem. manevrând abil în complicata ţesătură a relaţiilor Marilor Puteri şi reuşind a transforma România dintr-o năzuinţă într-o realitate concretă”. 209. şi dacă majoritatea decide că vechea administraţie autonomă a Transilvaniei trebuie restabilită. Maria Obrenovici (născută Catargiu) fiind prietena intimă din tinereţe a lui Cuza. la Roman sau în comunele încă mai apropiate de graniţa Transilvaniei precum sunt Ocna şi Piatra” plus intervenţii ale părţii române pe lângă guvernul francez pentru livrare de armament iar. în evoluţia sa. cea română la Belgrad pe 13/25 martie acelaşi an. maghiarii nu se vor opune la aceasta”.5 1 2 3 4 5 Ibidem. În urma acestor tratative s-a convenit mai întâi că „Prinţul Cuza dă voie patrioţilor unguri să stabilească depozite de arme în Valea Siretului. ProkeschOsten. aceasta din urmă fiind extrem de susceptibilă faţă de procesul fortificării tânărului stat român care. De aceea.33-65. Dan Berindei. Văzute în ansmblul lor. acela al relaţiilor externe. p.1 Relaţii de bunăvoinţă dar fără să constituie puncte de sprijin deosebite pentru România. cei mai vehemenţi fiind reprezentanţii Turciei şi Austriei. nici a asculta de tratate. fără a forţa nota. cit. la Bucureşti. Erau în derulare interese economice. era comunitatea de credinţă şi existau relaţii personale între familiile domnitoare. Atât guvernul român cât mai ales Cuza au răspuns la presiuni. nu s-a putut ajunge pentru că. pe de o parte. Transportul armelor sârbeşti prin România sub Cuza Vodă (1862) în „Romanoslavica”. francezul Baligot de Beyne. Giurescu. în al doilea rând. Un prim episod politico-diplomatic dintr-o asemenea „serie” de fapte l-au constituit contactele şi tratativele cu reprezentanţii aripii revoluţionare maghiare. Aşa cum se ştie relaţiile româno-sârbe aveau deja un trecut multisecular. p. nici de religie”. Episodul se referă la un transport masiv de arme din Rusia către Serbia. aşa cum sesiza secretarul lui Cuza. dar acţionând stăruitor. promiţând să se informeze mai întâi. domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a angajat cu luciditate şi un acut sentiment al solidarităţii naţiunilor mici în raporturile cu Marile Puteri pentru a putea. op. au fost cu Prusia sau Italia. să izbândească în susţinerea intereselor proprii. op. În sfârşit. Alexandru Ioan Cuza a fost adesea în situaţia de a se confrunta cu împrejurări complicate cărora lea găsit rezolvări înţelepte. relaţiile României cu noile Puteri arată. putea conduce spre obţinerea independenţei şi mai apoi chiar a aducerii în graniţele sale a Transilvaniei şi Bucovinei. parteneri de negocieri. eludând „sfaturile” Puterilor. preocupate să-şi realizeze şi una şi cealaltă unificările naţionale pentru care românii. în ceea ce privea Transilvania nu învăţaseră nimic după experienţa revoluţiei din 18481849 şi până în acel moment. A fost o acţiune care a fortificat relaţiile româno-sârbe ajungându-se la înfiinţarea de reprezentanţe diplomatice: cea sârbă. cu o undă de resemnare. 123-124. din păcate. într-o scrisoare din 13/25 octombrie 1861 trimisă de la Paris după ce vizitase pe conducătorii politici ungari. p. apoi că vor lua măsurile necesare încât timpul s-a scurs şi armele au ajuns la destinaţie în Serbia. că „statul naţional român a reuşit să-şi realizeze aspiraţiile. Tranzitul fusese convenit de Cuza însuşi. p. în timpul domniei lui Cuza. Constantin C. generalii Klapka Gyorgy şi Turr Istvan. aceleaşi libertăţi pentru toţi locuitorii Ungariei fără deosebire de rasă. de asemenea. p. umăr la umăr. Aici. 3 La o colaborare româno-ungară mai pronunţată. ci de a ne face să-i ascultăm hotărârile”.. şi Franţa aliată cu Sardinia. principele Obrenovici şi guvernul rus. o adunare va fi convocată în Transilvania spre a delibera asupra unirii administrative a acestei provincii cu Ungaria. că patrioţii unguri. 126. Când convoiul de 500 care a început să se deplaseze din zona Galaţi (lângă Bolgrad) a fost observat de consulul englez în oraşul de la Dunăre care l-a anunţat pe colegul său de la Bucureşti. ambasadorul Austriei la Constantinopol. în contextul războiului dintre Austria. Sesizat a fost şi consulul austriac iar apoi au fost atenţionaţi şi reprezentanţii celorlalte Puteri garante care au început să exercite presiuni asupra guvernului român şi a lui Cuza ca să împiedice continuarea transportului de arme. sprijiniţi de cei ai Angliei. când acestea erau potrivnice intereselor naţiunii.. Serbia realizând importuri masive de sare din România. 134.Sub semnul îngrijorării de ambele părţi au evoluat relaţiile cu Austria. cit. în 28 februarie 1863. urmau să proclame „aceleaşi drepturi. pe de altă parte. aşa cum s-a observat. la Bacău.

Când a izbucnit din nou criza orientală ca urmare a răscoalelor din Bosnia şi Herţegovina. Prizonierii au fost bine trataţi permiţându-li-se mai apoi să se retragă spre Turcia sau Austria. Lupta a durat 5 ore şi s-a soldat cu morţi şi răniţi de ambele părţi după care detaşamentul polonez s-a retras. p. Rosetti şi cotidianul “Românul” pe care-l conducea exprimau cât se poate de clar ideea că independenţa. aşa cum gândea şi se manifesta opinia publică.2 În acest amplu proces istoric putea fi realizată şi unirea celorlalte provincii româneşti: Transilvania. social. politico-instituţional. considerată în toate cercurile opiniei publice ca singura în măsură a asigura mersul ţării. De aceea. conform dorinţelor lor. L. a fost urmărit şi comandantul polonezilor a admis să depună armele.3 Exista. al naţiunii române pe făgaşul progresului economic. Cap.177. deşi era un partizan al cauzei poporului polonez şi foarte atent în raport cu lupta de eliberare a popoarelor din jur pentru constituirea statelor lor naţionale. de asemenea. p. trebuie să-şi găsească împlinirea: “Pacea nu va putea fi menţinută în Orient până ce popoarele creştine nu se vor constitui în state autonome.În sfârşit. fiind în permanenţă animat de năzuinţa de a putea acţiona să fie mai bune „soarta. Iar guvernul român şi chiar Parlamentul au examinat noua fază a crizei orientale şi posibilele ei evoluţii. Cuza Vodă faţă de lupta popoarelor pentru emanciparea naţională. cu implicaţiile cele mai dificile de surmontat pentru România. şi pe bună dreptate. Era format din 250 polonezi. dat fiind îndeosebi regimul garanţiilor colective sub care se găsea.A. îi ceruse lui Cuza prin secretarul său personal. Milkowski. O convingere confirmată rapid de faptul că în noiembrie 1875 Rusia a dorit şi a cerut României să-şi definească poziţia faţă de criza orientală în curs de desfăşurare. şi ca atare împotriva Imperiului otoman. Baligot de Beyne. prudenţa politică. în viaţa politică a Principatelor Unite se simţea povara suzeranităţii Porţii otomane şi a regimului garanţiilor colective aproape la orice pas. 4 francezi. criza din Balcani nu putea să nu antreneze Marile Puteri şi în primul rând Rusia şi Austro-Ungaria. însemna a-şi asuma un risc greu comensurabil. Cuza nu putuse risca soarta ţării.XII Războiul de independenţă Preliminarii politico-diplomatice După înfăptuirea Unirii. lupta popoarelor de la sud de Dunăre ca şi cum ar fi fost cauza poporului român însuşi. Iar lideri de opinie precum C. Prinţul Czartoryski. în situaţia în care se afla România. convingerea. a fost înregistrat pe segmentul relaţiilor cu revoluţionarii polonezi. alţii ajungând în patria lor. Boicu. Cuza a ordonat ca detaşamentul să fie oprit în înaintarea lui pentru că. hotărâţi fiind să facem să se respecte neutralitatea noastră”. a se fi pronunţat deschis de partea luptei drepte a popoarelor din Balcani. ca atribut esenţial al naţiunilor. nici Turcia. Pentru noi această soluţie este fatală. în Cuza Vodă. orice efort va fi inutil. 3 “Românul” din 6/18 septembrie 1875. nu numai la nivelul elitei politice a vremii. nu vom lăsa ca ţara noastră să fie invadată de o forţă armată. conducătorul polonezilor în exil. scria el în ordinul transmis unui ofiţer român din zonă. „oricare ar fi simpatiile noastre. în Basarabia. de pe un vas britanic a debarcat un detaşament de polonezi înarmaţi care s-au şi îndreptat către nordul Moldovei. nici Puterile nu vor putea s-o împiedice sau s-o întârzie multă vreme”. un al treilea episod de politică externă. prin mijloace diverse. a fost preferată. 2 englezi şi 2 italieni sub comanda unui colonel. Austriei şi Prusiei. cultural etc. 69 . că. inclusiv modul de a se raporta la ea România. La sfârşitul lunii iunie. Bucovina. ca România să-i primească pe insurgenţii polonezi care s-ar fi refugiat pe teritoriul ei ceea ce comporta o mare doză de risc întrucât deranja Rusia care putea recurge la represalii. Armele erau de provenienţă engleză.1 Comandantul polonez a refuzat să se supună ordinului autorităţilor militare române şi s-a ajuns la confruntare armată în localitatea Costangalia. urmate de angrenarea în război a Serbiei şi Muntenegrului iar apoi de insurecţia bulgarilor (1876) opinia publică românească a tresărit şi a sprijinit direct. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât de una singură României îi era imposibil să se angajeze într-o confruntare militară directă cu Poarta 1 2 Idem. Basarabia.240. în evoluţia ei. bunăstarea şi libertatea a tot ce poartă numele de român”. Viaţa şi opera lui Cuza Vodă. Obţinerea independenţei devenea din ce în ce mai mult o necesitate acută. In memoriam. În inaurie 1863 se declanşase revoluţia poloneză îndreptată contra Rusiei. Sigur că guvernul.

Bucureşti.13. România a srijinit în forme diverse pe bulgari şi pe sârbi. vol. că independenţa naţională. iar guvernul român se va vedea silit să părăsească atitudinea de neutralitate”. poştale. 5 Ibidem. porniseră pe calea răscoalei având ca punct de plecare teritoriul României 2. Ei nu vă vor da nimic căci nici vor. Marile Puteri şi România. proclamarea stării de neutralitate afirmată solemn în Camera Deputaţilor şi Senat la 27 şi 30 noiembrie 1875. aşa cum pe bună dreptate s-a observat 7. de drept. telegrafice şi de extrădare a răufăcătorilor. s-a trecut la acţiuni diplomatice directe menite a aduce independenţa ţării. o cerere la care Poarta n-a răspuns. op. Texte social-politice alese. La 16/28 iunie 1876.217. inviolabilitatea teritoriului României şi delimitarea insulelor Dunării recunoscându-se ca graniţă talvegul fluviului. la Londra că îşi aveau izvorul într-o “ambiţie bolnăvicioasă”.8 Şi nu numai că Marile Puteri nu renunţă de bunăvoie la ceea ce au ca obiect al dominaţiei lor dar adesea acţionează pentru a dobândi mai mult. cit. demersul României a fost apreciat ca “neoportun”. Aşa a putut fi privită de la Bucureşti întâlnirea împăraţilor Rusiei. România. Kogălniceanu a solicitat Porţii otomane prin generalul Ioan Ghica. cit. recunoaşterea paşaportului românesc şi încheierea cu Turcia de convenţii comerciale. într-adevăr. reprezentantul României la Constantinopol. 7 Ibidem.. nu 1 2 Keith Hitchins.54. Guvernul României a încercat să obţină pe cale paşnică recunoaşterea independenţei. s-au înţeles cu privire la viitorul evenimentelor din Balcani: Austro-Ungaria să fie neutră dar să câştige. de asemenea. şi Austro-Ungariei. Bucureşti. astfel. 9 N. admiterea reprezentantului României între membrii corpului diplomatic. Solicitările României au fost primite de Puterile garante fie cu rezervă.. Era. însă. Turcia a răspuns că avea preocupări mai importante decât să ia în consideraţie cererile venite de la Bucureşti. implicită ideea. 1996. p. “patriei noastre numele său istoric şi naţional de România. Alexandru al II-lea. pe larg la Constantin Velichi. 1994. pe 26 iunie/ 8 iulie 1876 şi în cursul căreia. la Paris cererile formulate au fost considerate ca “primejdioase şi supărătoare”. România şi renaşterea bulgară. ca atribut ce-i era indispensabil. dar. 70 . în Boemia. p.. Gh. Bolgrad şi Ismail ceea ce echivala cu anularea Tratatului de pace de la Paris din 1856. mai ales după venirea liberalilor la guvernare. fie pe calea forţei.. pe de altă parte. asimilarea supuşilor români din Turcia în aceeaşi situaţie cu aceea a celorlalţi supuşi străini. domnii şi boierii pământului nu dau fără numai ce le smulg popoarele”. fiindcă împăraţii.9 După Reichstadt. totuşi.5 Satisfacerea acestor revendicări este limpede că echivala în fapt cu recunoaşterea. 1856-1947. pe moment. 1866-1947. a lua voi. Bercan. ca să recunoască. judeţele Cahul. Editura Humanitas. titlu pe care Puterile garante ni-l recunosc de atâta vreme” 3. 1980. op. Bucureşti. alternativă. fie pe aceea a înţelegerii între ele pe seama popoarelor mici. 1 A fost. ministrul de externe Mihail Kogălniceanu adresa Turciei şi Marilor Puteri o notă diplomatică. 3 Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu relative la războiul independenţei României. nici pot. Aşa. de pildă. Fiţi gata. dar revendicările de mai sus veneau în contrasens cu interesele Puterilor garante şi în primul rând ale Porţii otomane ceea ce s-a şi vrut să se verifice odată mai mult. posibilă doar de împlinit pe cale paşnică. I. 1967. acţiona fără a se teme de apariţia altor complicaţii şi a redobândi sudul Basarabiei.6 Demersul diplomatic al României a eşuat. Editura Politică. Franz Josef. de pildă. 8 Nicolae Bălcescu. era şi mai limpede pentru oamenii politici de la Bucureşti că Rusia urma să redeschidă efectiv problema orientală recurgând la calea războiului şi că România. încă una dintre ideile testamentare ale revoluţiei din 1848-1849 şi reţinută cu o rigoare deosebită de către Nicolae Bălcescu atunci când scria că: “în zadar veţi îngenunchia şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor şi pe la uşile miniştrilor lor. o dată mai mult. Editura Albatros.otomană pentru a-şi adjudeca statutul de independenţă deplină. 4 Mihail Kogălniceanu. fie chiar cu ostilitate. Cf. Soluţia potrivită a fost. pe de o parte. p. Rusia să poată. care a avut loc la Reichstadt. ca în atâtea alte “momente” anterioare ale conflictelor militare ruso-otomane. 1893. o neutralitate activă în raport cu necesitatea cuceririi independenţei naţionale întrucât. Platon.4 Nota diplomatică se încheia cu un avertisment care atrăgea atenţia că dacă revendicările României urmau a nu fi satisfăcute aceasta “va compromite în cele din urmă raporturile cu Turcia. La Sankt Petersburg. a independenţei de stat depline a României. IV.236. poporul român trebuia să şi-o adjudece pe calea armelor. primii. 6 Gh. A avut însă valoarea sa.. Bucureşti. bizuindu-se pe situaţia dificilă în care se afla Poarta otomană din cauza ridicării la luptă a sârbilor şi bulgarilor. iar. Bucureşti. 18771878. Ajuns ministru de externe în guvernul liberal. M. însoţită de un amplu memoriu explicativ.. Ciachir. p. Exprima voinţa de independenţă a poporului român. Se verifica. vol. prin care solicita: recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România. ceva la finalul crizei din zonă (Bosnia-Herţegovina). în schimbul politicii de neutralitate.

şi a ţinut să-i spună: “Să nu iei în tragic cuvintele cancelarului. ajutorul său acestui război care se făcea în folosul creştinătăţii din Peninsula Balcanică. Brătianu. A îmbătrânit şi se enervează uşor. Brătianu cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov (sfârşitul lunii septembrie) s-a soldat cu o înţelegere de principiu privind trecerea trupelor ruse spre Balcani pe teritoriul României dacă războiul ar fi devenit inevitabil dar i-a confirmat primului ministru român că Rusia în mod sigur avea în vedere un nou război contra Turciei. a pus capăt convorbirii. dar totuşi ne vom opune şi vom vedea dacă va conveni Rusiei. Nicolae Ionescu. Totul se va aranja”. ministrul de externe român invoca şi denunţa masacrele la care erau supuşi bulgarii şi sârbii scriind că “se aud strigăte de indignare şi de protest din toate părţile şi lumea creştină orientală ne învinovăţeşte cu glas tare că consfinţim. România amenita să iasă din neutralitate declarând război Turciei. Brătianu: “La început conversaţiunea a fost prietenească. Brătianu a fost contactat de generalul Ignatiev. cit.C.putea evita trecerea trupelor ţariste pe teritoriul ei spre Balcani chiar dacă exista regimul garanţiilor din partea Marilor Puteri. 4 Războiul neatârnării.. Diplomaţia românească modernă. La aceste vorbe cancelarul. cu care era amestecată încă mai multă mândrie. 2 Era clar. Ministrul român a replicat: Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi. În plus. “frământarea în sânul poporului nostru creşte pe zi ce trece. 3 Dan Berindei. ar trebui să-l încheiem tocmai cu Puterea în contra căreia mergem. nu sunteţi stat independent şi. i-a declarat scurt: Vă veţi opune? Dar. Fii sigur că a vorbit într-un moment de impacienţă. Bucureşti. România era un “amănunt” ce putea fi neglijat. să zdrobească pe primii creştini. este pentru prima oară când oştirile ruseşti străbat Provinciile Unite? Şi la urma urmelor nici nu puteţi să încheiaţi tratatul fiindcă Dvs. pe care îi întâlneşte în calea sa! În mânia sa cancelarul. s-a sculat în picioare şi. I. p.1 Ca să le determine a avea o altă poziţie. ci numai tonul de moment fiindcă primul ministru I. A anunţat că era de aşteptat un război în cursul toamnei sau cel mai târziu în cursul primăverii şi a exprimat nădejdea că România va avea atitudinea amicală şi va da.173. p. că un mare partid politic (liberal) s-a şi pronunţat categoric în favoarea creştinilor.303-304. 7. deşi spunea că singura parte care nu era solidă la dânsul erau picioarele. Conferinţe ţinute la Ateneul Român 1927. care merge să elibereze creştinătatea din Orient. prin neutralitatea noastră şi prin tăcerea noastră.? Dar pentru ce? Oare. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât el considera că Rusia însăşi avea nevoie de România al cărei statut internaţional după 1856 era altul decât până atunci şi nu mai putea proceda ca în trecutul apropiat când Ţările Române erau considerate simple provincii turceşti. Pe când primul ministru român cobora pe scară. Ibidem. p.” Abia sosit acasă. Schimbarea lui Mihail Kogălniceanu n-a implicat şi schimbarea cursului fundamental al politicii externe. a zis cancelarul: Tratat cu Dvs.. dominând şi cu fala sa pe ministrul român care era mic de statură. întrucât depinde de dânsa. Brătianu şi-a orientat acţiunile diplomatice spre Rusia. Marile Puteri n-aveau să răspundă la aceste note şi Mihail Kogălniceanu a fost înlocuit din guvern cu un adept al continuării politicii de neutralitate. soră şi solidară cu România. 71 . pentru că Marile Puteri nu dădeau semne că ar garanta neutralitatea României iar Poarta otomană tindea să trateze şi România ca pe Serbia şi Muntenegru în categoria “provinciilor turceşti”. op. Gorceakov s-a arătat plin de bunăvoinţă şi de încredere. Brătianu şi-a asumat el şi conducerea directă a relaţiilor externe. i-a strigat: La urma urmelor. dacă vă veţi opune. dacă nu faceţi tratat. însă. vă vom zdrobi. Întâlnirea de la Livadia (nordul Crimeii) a primului ministru I.1877-1878.C. fără a mai sta jos. Mai ales trecerea armatelor ruseşti în România trebuie s-o prevedem şi cum se cuvine să regulăm condiţiile printr-un tratat făcut înainte.3 Dar iată un crâmpei din atmosfera întâlnirii de la Livadia relatat peste ani de către fiul primului ministru Ion I. prezent la întâlnirea de la Livadia. 1927. Atunci. doritoare să ia parte la lupte” pentru a încheia că “România nu mai poate să păstreze multă vreme tăcerea”. prinţul Gorceakov. aceste crime odioase care au loc aproape la porţile noastre”. mai scria Mihail Kogălniceanu. dacă ar fi să încheiem un tratat. În plus. Dle. din capul ei. că armata română freamătă sub jugul disciplinei.C. tot o să ne înţelegem. ne vom opune la trecerea Dvs.C.4 1 2 Mihail Kogălniceanu. Ion Brătianu a răspuns că desigur toate simpatiile României sunt în favoarea creştinătăţii din Balcani şi că România este foarte doritoare ca să desfăşoare cu Rusia cele mai amicale relaţiuni şi a adăugat: De aceea am şi venit aici ca să stabilim relaţiunile pe care le dorim.. că în mentalitatea Rusiei de mare putere. p. De aceea Mihail Kogălniceanu printr-o altă notă diplomatică din 20 iulie/1 august 1876 a încercat o dată mai mult să obţină din partea puterilor garante satisfacerea revendicărilor româneşti faţă de Poarta otomană ceea ce i-ar fi conferit o altă condiţie în negocierea clauzelor privind trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul României. I-a arătat. cu oarecare surprindere.305. Fără o clipă de şovăire Ion Brătianu a răspuns: Noi.

Solicitările României au rămas fără răspuns. În plus. putea încheia Convenţia proiectată cu România şi merge mai sigură pe ea în pregătirea pentru a participa la războiul ce devenea iminent. Unul a fost marcat de Conferinţa de la Constantinopol începută pe 30 noiembrie/ 11 decembrie 1876 şi căreia România prin Dumitru Brătianu ca trimis special i-a solicitat să-i garanteze neutralitatea iar în situaţia în care “una dintre Puterile garante ar declara război Turciei. Participarea României la războiul din 1877-1878. p. Cu toate acestea în condiţiile în care exista convingerea că România a fost abandonată de Europa “între două armate numărând sute de mii de baionete” cum se consemna într-o notă diplomatică adresată agenţilor diplomatici la 21 aprilie/ 3 mai 1877 guvernul României a decretat mobilizarea armatei şi a amplasat trupele la sud de Bucureşti şi în apropiere de Calafat..Au urmat apoi şi alte acţiuni politico-diplomatice în cursul cărora România a insistat pe lângă Marile Puteri să-i garanteze neutralitatea în cazul unui război între Turcia şi o putere vecină cerându-i-se o situaţie similară cu a Elveţiei fixată în 1815 şi a Belgiei (1830) dar neîncununată cu succes. precum şi de satisfacerea tuturor trebuinţelor sale”. Convenţia prevedea obligaţia asumată de guvernul român să asigure armatei ruse “trecerea prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”. România.59-61... Editura Humanitas. ci promitea doar să respecte integritatea şi inviolabilitatea ei. Dan Berindei. Roma. De asemenea. pe de altă parte. La 11/23 decembrie 1876 a fost promulgată noua Constituţie a Turciei în textul căreia România era considerată una dintre “provinciile privilegiate” ale Imperiului ceea ce era o gravă atingere a demnităţii naţionale şi a şi provocat o imensă indignare în societatea românească. să facă a se înţelege în ţărilerespective aceste măsuri îndeosebi de ordin militar. Delta Dunării”. astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente. a independenţei.cit.2 Prin textul Convenţiei. conferinţa să indice guvernului de la Bucureşti o conduită pe care s-o respecte toate Puterile”. O convenţie specială urma să prevadă toate “detaliile relative la trcerea trupelor ruse” şi care a fost adoptată o dată cu Convenţia principală. nu se recunoştea de către Rusia independenţa României nici înaintea ostilităţilor militare..1 Convenţia româno-rusă.173. printr-o circulară adresată agenţilor României la Paris. În plus la 29-30 aprilie/ 11-12 mai pe căi diplomatice guvernul a făcut eforturi să nu compromită nici perspectiva obţinerii. în schimb. negociată deja. a fost semnată la Bucureşti pe 4/16 aprilie 1877 de către Mihail Kogălniceanu. Bucureşti. Nu era prevăzută nici eventualitatea unei colaborări militare. ca ministru de externe. “Prinţul Carol e de părere că acum a venit momentul de a iscăli tratatul pentru trecerea armatelor ruseşti prin ţară deoarece purtarea Porţii.. Rusia urma să suporte “toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de necesităţile armatei ruse. 1994. 72 . Rusia încheiase convenţia secretă la Budapesta cu Austro-Ungaria (ianuarie 1877) asigurându-şi o dată mai mult neutralitatea acesteia din urmă iar. Misiunea lor era de a respinge o eventuală invazie militară din partea Porţii otomane care ar fi condus la transformarea ţării în teatru de război. p. Pe de o parte. adoptarea Constituţiei otomane care aducea o gravă atingere României socotind-o printre “provinciile privilegiate” ceea ce a provocat proteste numeroase atât la nivelul factorilor de decizie cât mai ales în rândurile opiniei publice. “Repetaţi. O asemenea hotărâre a fost amânată aşteptându-se rezultatele Conferinţei reprezentanţilor Marilor Puteri de la Londra care şi aceasta n-a adus nimic eficient întrucât Poarta otomană a respins protocolul adoptat (31 martie) apreciindu-l ca un amestec în treburile sale interne astfel că drumul spre război era din ce în ce mai neted. La 1/13 aprilie. Brătianu privind “imposibilitatea de a se opune Rusiei” şi lăsa a se înţelege necesitatea încheierii unei convenţii menite a facilita trecerea trupelor ei prin România. Viena şi Berlin. în contextul istoric existent. dar că ne înţelegem ca armata noastră să coopereze cu 1 2 Keith Hitchins. Pentru guvern şi opinia publică era limpede că obţinerea independenţei era realizabilă doar pe calea acţiunii militare. şi baronul Dimitrie Stuart. op.1866-1947.. de transportul său. un Consiliu de coroană convocat de Carol I lua cunoştinţă de anunţul primului ministru I. că nu putem împiedica trecerea ruşilor pentru că Europa însăşi nu a împiedicat-o.C. Conţinutul ei rămânea secret până la ratificarea de către Corpurile legiuitoare ale României. scria apăsat ministrul de externe român. nici după aceea. prim memoriul înaintat conferinţei. care şi-a permis să desconsidere autonomia României. dovadă că Mihail Kogălniceanu cerea. a rupt orice legătură”. Eforturile diplomaţiei europene de a evita un nou război în răsăritul continentului au eşuat în două rânduri. La rândul său guvernul rus se obliga “a menţine şi a se face a se respecta drepturile politice ale statului român. mai spera că Poarta va fi determinată “să cedeze României. A fost anunţată. precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a României”. la o zi după reintrarea sa în guvern. România.

. nu invită România să coopereze dincolo de Dunăre. să răspundă categoric dacă votul din 29 aprilie/ 11 mai al Adunării a avut o consacrare oficială”. Proclamarea independenţei a fost primită cu rezerve de către Marile Puteri excepţie făcând Italia. Dacă. Aşadar. Această poziţie era una tipică raporturilor dintre o mare putere şi o ţară mică. pentru România. În schimb Anglia a avut o atitudine de-a dreptul ostilă. dar că “nu vom putea rămâne cu braţele încrucişate atunci când turcii vor intra în România ca să ne distrugă oraşele şi satele”. pentru a se accepta cooperarea militară cu România. Ba. Rusia a declarat război Porţii otomane la 12/24 aprilie şi fără a mai aştepta ratificarea Convenţiei de către Corpurile legiuitoare. cât şi Carol au intervenit pe lângă marele duce Nicolae. să avem război cu Turcia”. aşa cum se stipulase în textul acesteia. O notă transmisă de către cancelarul Gorceakov la 17/29 mai 1877 este cât se poate de edificatoare pentru poziţia ostilă a Rusiei: “Împăratul.. nici participarea la tratativele de pace. Rusia a continuat să respingă propunerile şi ofertele României de colaborare militară chiar dacă oficialilor ruşi le era bine cunoscut faptul că românii “ard de dorinţa de a intra în acţiune”. bizuindu-se şi pe temeiul unei adeziuni populare foarte puternice astfel că Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune prin care a fost proclamată independenţa absolută a ţării. domnilor deputaţi. 25 au fost împotrivă iar Senatul cu 41 voturi pentru şi 10 împotrivă.. urmărea să reîncorporeze în graniţele ei sudul Basarabiei fără ca România să poată protesta bizuindu-se pe un evantai mai larg de argumente. dar s-a văzut obligat ca la acţiunile represive ale turcilor (capturi de vase comerciale pe Dunăre. suntem naţiune de sine stătătoare. nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunii naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. 316. Guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace”. ce suntem? Suntem independenţi. ministrul afacerilor externe a rechemat pe agentul român de la Constantinopol. în ceea ce privea Rusia.. guvernul a hotărât convocarea unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaţilor în cadrul căreia Mihail Kogălniceanu a fost interpelat cerându-i-se să spună “1. astfel că la viitoarea pace România să iasă cu o poziţiune politică bine definită şi naţiunea de sine stătătoare să poată împlini misiunea sa istorică”. să riposteze recurgând la bombardarea oraşelor de pe malul drept al Dunării. p. care ar rămâne în mâinile comandantului suprem al armatei imperiale. Deputaţii au ratificat documentul cu 69 voturi pentru.. mai mult. Forţele pe care le-a pus în mişcare cu scopul de a-i combate pe turci sunt mai mult decât suficiente pentru realizarea acestui obiectiv”. mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului de la 29 aprilie. bombardarea oraşelor porturi sau interzicerea activităţii agentului diplomatic român la Constantinopol). ia act de rezbelul între România şi Turcia. pe riscurile şi pericolele sale. se scria printre altele în nota diplomatică menţionată. incursiuni pe apele curgătoare din interior. aceasta nu ar putea să aibă loc decât cu condiţia absolută a unităţii de comandament superior. Până pe 9 mai guvernul român n-a declarat război Turciei. 2. Avem domn de sine stătător.cit. O moţiune similară a fost adoptată şi în Senatul României. 1 Mihail Kogălniceanu. că nu vreau. de asemenea. Guvernul a fost solicitat. La rândul ei. deci. atât Kogălniceanu. La 14/26 aprilie au fost convocate Adunarea Deputaţilor şi Senatul în sesiune extraordinară pentru a ratifica Convenţia semnată cu Rusia. în urma stării de război provocată de Turcia. 73 . cu legăturile rupte. nici obţinerea recunoaşterii independenţei pe temeiul eforturilor proprii şi.1 Prin aceasta România şi-a asumat încă o dată riscul faptului împlinit. că ruperea legăturilor cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. op. Răspunsul ministrului de externe nu s-a lăsat aşteptat spunând printre altele: “În stare de rezbel. trupele ţariste au intrat pe teritoriul României îndreptându-se spre Dunăre. că insistăm ca oraşul Bucureşti să nu fie ocupat de armata rusă şi administraţia naţională să fie respectată. fratele ţarului şi comandantul suprem al frontului. “Camera. Pentru data de 9/21 mai. A doua zi Senatul a votat o moţiune asemănătoare. guvernul îşi continua eforturile pe plan diplomatic pentru a obţine sprijinul Marilor Puteri în a putea proclama independenţa şi. Adunarea Deputaţilor adopta pe 29 aprilie/ 11 mai o moţiune prin care guvernul era împuternicit “să pună toată stăruinţa şi să ia toate măsurile spre a apăra şi a asigura existenţa statului român. Rusia nu vroia să legitimeze. mai ales. Dacă guvernul a adus la cunoştinţă tuturor puterilor ruperea legăturilor de dependenţă ale ţării faţă de Poartă şi independenţa absolută a României. Rusia nu are nevoie de concursul armatei române. Dacă.armatele ruseşti. însă. guvernul român ar dori să întreprindă o asemenea acţiune pe propriile sale cheltuieli. prin implicarea ei directă în desfăşurarea războiului. Concomitent.

I. în speţă evreilor. 74 . de asemenea. partea română nefiind admisă să participe ca urmare a refuzului Rusiei ţariste şi s-au încheiat cu semnarea Tratatului de la San Stefano la 19 februarie/ 3 martie 1878. Semnificaţia istorică a obţinerii independenţei depline rezidă întâi de toate în posibilitatea integrării României ca stat liber. fără să mai fie condiţionată de către o forţă suzerană. judeţele Cahul. independent şi suveran în concertul statelor moderne ale Europei şi ale lumii. a structurilor sociale şi politico-instituţionale.C. Negocierile de pace s-au desfăşurat tot numai între Rusia şi Turcia. şi Delta Dunării erau recunoscute ca parte integrantă a României. şi M. în planul relaţiilor economice internaţionale să-şi orienteze opţiunile către partenerii consideraţi valabili din perspectiva intereselor proprii. Alarmate că Rusia. ca unul dintre partenerii interesaţi în desfăşurarea negocierilor ci doar pentru a se face auzită. prilej de a fixa şi compensaţiile ce puteau reveni fiecăreia chiar dacă nu participaseră la desfăşurarea conflictului din Balcani. în urma războiului victorios contra Porţii otomane. de semenea. în alt cadru. Semnificaţia ei istorică. Călcându-şi cu brutalitate semnătura pe Convenţia din 4/16 aprilie 1877. obţinută în 1877-1878. În anii 1878-1880 României i-a şi fost recunoscut acest statut de numeroase ţări din Europa şi de pe alte continente. România independentă devenea una dintre premisele istorice esenţiale pentru unitatea deplină ce va urma. Cea mai dură condiţie era ca România să consimtă a ceda Rusiei sudul Basarabiei. de a invoca necesitatea recunoaşterii independenţei în virtutea “dreptului cel vechi şi potrivit cu jertfele făcute în război”. România era obligată să aducă unele modificări Constituţiei pentru acordarea cetăţeniei străinilor. Kogălniceanu. La acest areopag al păcii România n-a fost admisă ca fostă beligerantă. Marile Puteri au determinat reluarea. dar era una condiţionată. Acest cadru. pe plan intern. ar fi putut deveni un pericol în estul Europei mai ales după ce şi-a adjudecat din nou controlul asupra gurilor Dunării. să rezolve unele neînţelegeri cu Germania referitoare la “afacerea Strousberg”. şi. de a acuza nedreptatea ce i se făcea României de către Rusia ocupând sudul Basarabiei.Recunoaşterea independenţei. Putea. Aşa că. a negocierilor de pace. era ultimul act istoric înainte de cel al unităţii naţionale depline. actul independenţei potenţa lupta naţională a românilor din Transilvania. vechi pământ românesc. Bolgrad şi Ismail. nici măcar ascultată după expresia cancelarului german. a economiei. În sfârşit. Pledoaria românească n-a clintit nimic din ceea ce se negociase şi se stabilise deja între Marile Puteri. Dobrogea. Brătianu. au fost nevoiţi a se mulţumi cu posibilitatea de a apăra cauza românească. În sfârşit. Rusia a impus României clauza teritorială de a-i ceda sudul Basarabiei. României i-a fost oferit în schimb teritoriul Dobrogei care aparţinuse Ţării Româneşti până în 1418. la iniţiativa cancelarului german Otto von Bismarck. Prin acest tratat a fost recunoscută independenţa României ca şi a Serbiei şi Muntenegrului. ca prim ministru. Independenţa deplină. reprezentanţii României. totul fiind în funcţie de raportul de forţe dintre clasele sociale şi partidele politice proprii. Bucovina şi Basarabia. răscumpărarea înainte de termen a căilor ferate construite de firma Strousberg. Tratatul de pace de la Berlin recunoştea independenţa României. a fost Congresul de pace de la Berlin ale cărui lucrări s-au deschis la 1/13 iunie 1878. cercurile guvernante proprii erau de-acum în situaţia de a putea promova nestingherite politica reclamată de exigenţele modernizării ţării. ca ministru de externe.

politica externă a României după Congresul de pace de la Berlin a fost dominată de relaţiile cu Austro-Ungaria şi Rusia. prin valoarea unora dintre produsele economiei naţionale. în sensul dorit de “cancelarul de fier” şi în foarte mare măsură defavorabil intereselor României. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.1 Pierderea celor trei judeţe din sudul Basarabiei era. pentru elita lor politică. care până atunci se bucuraseră de protecţie din afară în calitate de supuşi străini sau sudiţi. Bucureşti. Germania a condiţionat recunoaşterea independenţei de angajamentul României în rezolvarea răscumpărării căilor ferate construite de firma germană Strousberg. I. Contribuţii privind viaţa politică din România. Dar şi necazurile au fost destule. motive de satisfacţie pentru români. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu) a fost acceptată doar ca să-şi exprime punctele de vedere şi nu ca parte la negocieri. aflat în post la Bucureşti. XIII POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (1878-1914) Proclamarea şi mai apoi recunoaşterea independenţei de stat la San Stefano şi ulterior la Congresul de la Berlin au fost. şi s-a răspuns afirmativ de la Paris. să fie nevoită a proba multă abilitate şi prudenţă pentru a-şi putea atinge interesele de moment şi mai ales cele de perspectivă între care fundamentală continua să fie realizarea unităţii naţionale depline în calea căreia stăteau întâi de toate AustroUngaria şi Rusia. ca şi în chestiunea Dunării. o preponderenţă a Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). Recunoaşterea internaţională a independenţei şi a regatului Primul demers politico-diplomatic pentru recunoaşterea independenţei s-a făcut la începutul lunii iulie 1878. 75 . Bucureşti. revenirea Dobrogei în graniţele statului român inclusiv Delta Dunării şi Insula Şerpilor. Poziţia internaţională a României după Congresul de la Berlin. evident. prin hotărârile adoptate. Protestele sale vis-a-vis de încălcarea de către Rusia a Convenţiei din aprilie 1877 n-au fost luate în considerare. Acest raport de forţe dirijat de Otto von Bismarck avea să evolueze. în 1871. La San Stefano. Ba. de asemenea. ca să i se recunoască independenţa i s-au impus şi alte condiţii precum împământenirea străinilor care locuiau pe teritoriul ei. mai mult. Premise ale unei opţiuni în Studii şi materiale de istorie modernă. prin bogăţiile naturale. urmare a complicaţiilor politice apărute şi implicit a tentativelor domnitorului Carol de a se retrage cu armata în Oltenia pentru a organiza rezistenţa militară. la Viena. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană. un nou raport de forţe în Europa între care. României. a evreilor. 1979. Pe 27 octombrie baronul Dimitrie Stuart. România angajându-se să respecte Tratatul de la Berlin. Congresul de la Berlin avea să recunoască independenţa României şi. cu precădere cerealele. în efortul de a sprijini lupta naţională a românilor din provinciile aflate încă în afara graniţelor sale. prin poziţia geo-strategică pe care o avea şi o are. şi-a prezentat scrisorile de acreditare ca ministru plenipotenţiar al Rusiei la Bucureşti. Congresul de la Berlin a adus alte motive de îngrijorare: din nou delegaţia română (I. o bună perioadă de timp a staţionat pe teritoriul României existând intenţia clară a regimului ţarist de a ocupa Capitala. La rândul ei. Roma. o revenire a Rusiei la gurile Dunării. îndeosebi ţiţei şi lemn. după înfrângerea Franţei. acelaşi areopag al Marilor Puteri consacra. România era un obiect deosebit pentru sferele de interese ale tuturor Marilor Puteri. armata ţaristă în retragere pe calea pe care ajunsese în Balcani. vol. VI. Cea care a avut cel mai mult de câştigat a fost Austro-Ungaria căreia i s-a recunoscut dreptul de a administra Bosnia. Blaremberg în 1 Ioan Scurtu. p. iar pe 2 octombrie a făcut acelaşi gest contele Hoyos ca reprezentant al Austro-Ungariei după ce fusese acceptat. o accentuare a stării tot mai precare pe care o punea în evidenţă Imperiul otoman. motiv de supărare şi îngrijorare în perspectiva existenţei statului român independent.2 De altfel. timp de mai bine de un deceniu. 1988. reprezentanţii Guvernului român n-au fost acceptaţi ca subiect al negocierilor.C.80. de asemenea. Londra şi Belgrad. Ele şi-au lăsat amprenta vizibilă pe toate actele de politică externă a României începând cu recunoaşterea internaţională a independenţei şi apoi a regatului. în ansamblul ei. Dar. 2 Şerban Rădulescu-Zoner. în relaţiile economice internaţionale. Herţegovina şi sangeacul Novipazar. Diplomaţia de la Bucureşti avea să se confrunte cu foarte multe obstacole. ceea ce i-a permis Vienei să controleze politica Serbiei şi să-şi asigure un rol preponderent în Comisia Dunării.Cap.

Editura Ştiinţifică.calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României ceea ce şi într-un caz şi în celălalt a însemnat.. Ca atare. cit. S-a ajuns chiar la un conflict diplomatic pe acestă temă între Viena şi Bucureşti în 1881. Comisia europeană. p. p. 1979. A doua zi a avut loc ceremonia de promulgare a legii în baza unui raport al Consiliului de Miniştri în al cărui text se făcea precizarea: “România. ia pentru sine şi moştenitorii săi titlul de rege al României. nu face decât să continue a exercita suveranitatea domnului”. desfăşurată la Londra (8 februarie/10 martie). independenţa fusese recunoscută de Grecia şi Olanda. 5 Cf. În 1881 România avea deja relaţii diplomatice cu 18 state. Dunărea. cit.1 Concomitent cu acţiunile iniţiate pentru recunoaşterea independenţei s-au dsfăşurat şi cele menite a aduce recunoaşterea regatului. Puţin mai înainte. Transmiterea ereditară a tronului fusese reglementată în 1880 când. Serbia) şi pe o neriverană ca Austro-Ungaria căreia i s-a acordat chiar preşedinţia ceea ce însemna că în acest fel Austro-Ungaria avea practic posibilitatea de control asupra întregului curs al Dunării.2 Proclamarea regatului şi reglementarea succesiunii la tron au fortificat poziţia lui Carol I în viaţa politică a României. luând titlul de rege.500. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal. Austro-Ungaria a primit dreptul de a realiza amenajarea cursului Dunării în zona Porţilor de Fier cu perceprea taxelor ce se impuneau. Pe 13/25 martie 1881 a fost adoptată de Parlament Legea prin care “România ia titlul de Regat”. după internaţionalizarea ei în 1856. art. implicit. Timişoara. a adoptat Regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială la care România n-a fost acceptată să participe cu vot deliberativ. Câncea. mai întâi I.345. op. Editura Facla. A fost un prilej pentru ca şi Germania. în cadrul acţiunii de delimitare a frontierei cu Bulgaria la sudul Dobrogei. Şerban Rădulescu-Zoner. Carol I. Bulgaria. care este în acord cu poziţia ce a dobândit ca stat independent. a hotărât crearea unei Comisii mixte a Dunării de Jos care trebuia să includă pe lângă reprezentanţii riveranilor (România. Viaţa politică din România în primul deceniu al independenţei de stat.3 Chestiunea Dunării Prin Tratatul de la Berlin. op. Platon.150 lei. Bucureşti.. Cluj-Napoca. Acesta a grăbit acţiunea de modificare a Constituţiei. În inauarie 1879 a intervenit. Poziţia adoptată de România a făcut ca izolarea ei pe plan internaţional să se accentueze.7. România şia derogat orice obligaţie de a respecta decizii adoptate fără să fi fost consultată şi în detrimentul intereselor ei. în mod cu totul îndreptăţit. 3 Gheorghe Nicolae Căzan. completează şi încoronează opera regenerării sale. a fost împărţită în două sectoare: Dunărea de Jos (până la Galaţi) şi Dunărea de Sus. Ioan Scurtu. dând o interpretare arbitrară prevederilor înscrise în Tratat. Brătianu. P. 76 . Imediat. ca membră a Comisiei Europene a Dunării după 1878. orientarea progermană în relaţiile externe ale ţării. nu putea accepta o asemenea supradimensionare a poziţiilor rezervate Austro-Ungariei. şi Rusia. Dunărea. 81. a contribuit la depăşirea stării de izolare politică în viaţa internaţională de după Congresul de la Berlin. pentru un interval de timp de 44 de ani. p. Coroborată cu deteriorarea relaţiilor ruso-bulgare care făcea să 1 2 Gh. aceasta şi ca urmare a intensificării mişcării naţionale a românilor din Transilvania. şi apoi de adoptare a “legii pentru cesiunea căilor ferate ale societăţii acţionarilor către statul român” (15/27 ianuarie 1880) potrivit căreia la un capital investit de 237. 432-433.59. I. pe 8/20 februarie 1880. România trebuia să plătească 713. 1982. Domnitorul ei. să facă presiuni asupra României pentru satisfacerea grabnică a cerinţelor celor ce preluaseră acţiunile firmei Strousberg (grupul de bancheri germani în frunte cu Bleichroder şi Hansemann). În plus. Editura Dacia. luând partea Bulgariei. pe 19/31 februarie. când o Conferinţă a celor şapte puteri. constituită în regat. România şi Tripla Alianţă 1878-1914. 1973.000 lei. vol. a protestat). care dominau oraşul Silistra. incidentul de la Arab-Tabia (armata română a ocupat colinele cu acest nume. primul pas către proclamarea României ca regat făcându-se în septembrie 1878 când domnitorul Carol şi-a adăugat titlul de Alteţă Regală acordat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri. 85-86. Ca atare a încercat să obţină plasarea Comisiei mixte sub controlul Comisiei Europene şi să elimine votul preponderent al Austro-Ungariei ca preşedintă. p. C. 4 Vezi pe larg la Şerban Rădulescu-Zoner. Ea îşi dă un nume.63. concomitent. 1979. independenţa României a fost recunoscută la Berlin. în relaţiile româno-ruse. recunoaşterea independenţei. Mişcarea românilor pentru unitatea naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale 1878-1895. p. Paris şi Londra. dar. Bucureşti.4 România. susţinută de Puterile care i s-au aliat. Domnul României este suveranul său şi acest suveran. Marea Neagră şi Puterile Centrale. primul sector fiind plasat sub autoritatea unei Comisii europene iar cel de-al doilea sub controlul riveranilor.5 Tensiunea a căpătat dimensiuni deosebite în 1883. inclusiv la posibilitatea ca Bucureştii să poată sprijini în mai mare măsură lupta naţională a românilor din Transilvania. apoi Carol I au vizitat Berlinul. Teodor Pavel.

Gh. acela al relaţiilor dintre Marile Puteri. avea să crie în 1928: “Azi. În plus. dar. Alianţa cu Puterile Centrale Declanşarea negocierilor i-a aparţinut regelui Carol I care a fost invitat la Berlin în august 1883 în calitate de naş al prinţului Wilhelm al II-lea. 3 Cf. în cursul negocierilor purtate. A mers apoi la Viena. inclusiv. cu veleităţi de primă putere în Balcani. pe de altă parte. Teodor Mihali. când împrejurările au făcut ca secretele de altă dată să poată fi mărturisite. Acest demers al nostru a fost făcut în urma directivelor primite de la Bucureşti. Antecedente şi consecinţe ale războiului vamal cu Austro-Ungaria. cit. în planul relaţiilor comerciale. relaţiile cu Austro-Ungaria au fost adesea tensionate mai ales în anii 1886-1891 când între cele două părţi sa desăşurat. în caz de război. Italia şi Germania aderând în mai şi respectiv iunie 1897. Apropierea dintre Viena şi Sofia s-a răsfrânt asupra relaţiilor dintre Viena şi 1 2 Pe larg la Gheorghe Nicolae Cazan. implicarea lui Carol I însuşi. după care. un veritabil război vamal. apoi între Bulgaria. regele Carol este acela care ne-a sugerat acţiunea Memorandului. ba. cu Grecia şi Turcia şi a trebuit să fie prudentă în relaţiile cu Bulgaria ale cărei veleităţi de putere balcanică erau încurajate de Rusia şi mai apoi de Austro-Ungaria.1 Semnând Tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania. un factor de stabilitate în zonă putându-se concentra în mai mare măsură asupra politicii interne de modernizare cu precădere a structurilor economice dar şi în pregătirea “momentului” înfăpturii unităţii naţionale depline. 1936. Războiul vamal dintre Austro-Ungaria şi România în lumina intereselor economice ale Transilvaniei. Iată de ce.A. Brătianu a mers mai întâi la Viena iar apoi în Germania unde s-a întâlnit cu Bismarck la Gastein. La începutul secolului al XX-lea tensiunile de ordin naţional din Balcani s-au amplificat alterând şi relaţiile dintre statele balcanice: între Grecia şi Bulgaria. apoi alianţa franco-britanică în 1904 şi în 1907 încheierea alianţei ruso-britanice. Bucureşti. pe un plan mai general. în „Studii şi materiale de istorie modernă”. considerată. pe de o parte. părţile contractante se obligau să nu încheie pace separată. obligaţia părţilor de a se sprijini în cazul unui atac neprovocat din partea unui terţ. şi celelate state din Peninsulă după războiul din 1912. între Bulgaria. dimpotrivă.2 Nu numai atât. în dorinţa lui de a asigura o mai bună soartă românilor din Ardeal. Sturdza călătoreau în Rusia unde obţineau asigurări cu privire la statu-quo-ul din Balcani. în 1898. Din cauza ostilităţii de care se bucura Austro-Ungaria în opinia publică din România s-a convenit ca să fie secret. Grecia şi Serbia. aceasta din urmă sa bucurat de sprijinul material şi mai ales politico-diplomatic al României îndeosebi cu ocazia mişcării memorandiste care a înregistrat. şi Turcia. unul dintre fruntaşii mişcării memorandiste şi ai înfăptuirii Marii Uniri din 1918. În septembrie. Bucureşti. Brătianu a respins clauza prin care se cerea ca România să se angajeze la crearea unui comandament superior în caz de război care să fi fost controlat de Viena. 1979. aplicarea însăşi a Tratatului în ceea ce avea el esenţial – sprijinul reciproc în caz de război – n-a devenit realitate niciodată. fiecare dintre ele căutând să-şi asigure preponderenţa. şi-a asigurat securitatea în raporturile cu Rusia ţaristă. Esenţial a fost caracterul defensiv al Tratatului. Tratatul a fost semnat pe 18/30 octombrie 1883 la Viena şi în aceeaşi zi a aderat Germania. Carol I şi D.convenit de altfel printr-un acord semnat de Rusia şi Austro-Ungaria în mai 1897. Tratatul a fost prelungit pe 7 ani. România a depăşit starea de izolare politico-diplomatică. raportul de forţe s-a modificat şi cu ele politica de alianţe: în 1893 s-a realizat alianţa franco-rusă. Când a izbucnit primul război mondial şi a fost invocat atât de Austro-Ungaria cât şi de Germania. La Viena. s-au modificat. Şerban Rpdulescu-Zoner. A discutat cu Otto von Bismarck care se pronunţase pentru atragerea României în alianţă cu 3 ani în urmă. pot spune că. diplomaţia românească a căutat o ieşire din situaţia dificilă existentă şi aceasta a fost alianţa cu Puterile Centrale.se profileze pericolul unei noi agresiuni ţariste spre Balcani.Moga. Pe de altă parte. respectiv ale Asutro-Ungariei.3 Pentru atenuarea asperităţilor s-au depus diligenţe şi dintr-o parte şi din cealaltă astfel că în septembrie 1896. România a căutat amplificarea raporturilor de colaborare şi îndeosebi a celor economice cu Serbia. cum avea s-o şi demonstreze cu prilejul războiului sârbo-bulgar din 1885 (pacea s-a încheiat la Bucureşti) ca şi în timpul războaielor balcanice (19121913). după înfrângerea pe care am suferit-o din punct de vedere al rezultatelor pozitive. ajungând la celebrul proces care trebuia să totalizeze 52 de ani de închisoare pentru conducătorii românilor din Transilvania. Existenţa Tratatului de alianţă între România şi Puterile Centrale n-a fost de natură să determine nici pe departe blocarea relaţiilor dintre Regatul României şi lupta naţională a românilor din Transilvania. Implicându-se activ în relaţiile dintre ţările balcanice..I. Valabilitatea Tratatului era prevăzută a se întinde pe o perioadă de 5 ani. 77 . şi-a făurit un statut de forţă proeminentă în Balcani. regele Carol a simţit obligaţia morală a unei intervenţii pe lângă împăratul Franz Iosif în favoarea fruntaşilor români deţinuţi”. O alianţă de care avea nevoie România dar aveau nevoie şi Puterile Centrale. Ion C. Cristea. conturându-se astfel blocul politico-militar al Antantei. Banat şi Bucovina. op. la Sinaia. Se prelungea automat din trei în trei ani dacă una dintre părţi nu solicita modificări. România a avut o cu totul altă opţiune. În acest context şi poziţiile Rusiei. Un an mai târziu.

În 1908. cu sprijinul Franţei. Ea a fost privită favorabil de Franţa şi Rusia care urmăreau să atragă România de partea Antantei existând şi la Berlin o poziţie similară determinată de necesitatea menţinerii Bucureştilor alături de Berlin. Editura Dacia. Jean Vidalenc. Turcia neputând rezista. Zbuchea. astfel că pe 3 decembrie a cerut încheierea armistiţiului. România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea (1900-1916). Din 1909. 2 3 4 78 . moştenirea otomană era disputată. sprijinite subteran de Rusia. Felix Roussel. 1999.Bucureşti. la începutul secolului al XX-lea. Barbara Jelavich. sugerându-se autorităţilor române că Franţa era dispusă să sprijine aspiraţiile ei de unire a Transilvaniei şi Bucovinei cu ţara. ostilă concesiilor teritoriale ce se doreau a fi impuse Turciei. Brătianu la conducerea Partidului Naţional Liberal. România a urmărit îndeaproape desfăşurarea conflictului militar. II. Rusia. Cluj-Napoca. ostilităţile militare au fost suspendate şi pe 30 mai s-au semnat preliminariile păcii tot la Londra fără să se găsească soluţii acceptabile pentru toate părţile în chestiunile de ordin teritorial. 13. Pagini de istorie sud-est europeană. vol. Iaşi.94. România şi războaiele balcanice (1912-1913) Seculara dominaţie otomană în Balcani mai supravieţuia. şi aceasta cu atât mai mult cu cât implicarea Puterilor Mari a fost de natură să complice o dată mai mult situaţia din Balcani. Istoria Balcanilor. România şi războaiele balcanice 1912-1913. pe de altă parte. De aceea reluarea luptelor era iminentă. Bulgaria şi Grecia la 29 mai 1912). Coroborate aceste avansuri venite din tabăra Antantei cu accentuarea politicii antiromâneşti promovate în Transilvania de Guvernul de la Budapesta şi apropierea Monarhiei austro-ungare de Bulgaria. S-a atenuat această intenţie o dată cu venirea junimiştilor la guvernare. Editura Institutul European. s-a declarat regat deplin independent. Viena şi Roma. printr-o serie întreagă de chestiuni încă nerezolvate pe plan teritorial. pentru a aduce România de partea Antantei. dar a devenit inevitabilă în condiţiile izbucnirii şi desfăşurării războaielor balcanice. Austro-Ungaria a anexat Bosnia şi Herţegovina şi concomitent Bulgaria. respectiv să i se cedeze doar Silistra şi un teritoriu înconjurător redus ca suprafaţă ceea ce a fost de natură să genereze nemulţumire şi la Bucureşti şi la Sofia.2 În alte zone. să pregătească printr-o ţesătură de alianţe un război comun contra Turciei (Serbia şi Bulgaria la 13 martie 1912. p. Gheorghe Gh. aceasta din urmă revendicând deschis Dobrogea în ansamblul ei. a început a se contura o veritabilă ofensivă diplomatică mai ales din partea Germaniei pentru a menţine România în cadrele Alianţei iar. Această tendinţă s-a conturat mai ales după venirea lui Ion I. Solicitările României au fost discutate în cadrul Conferinţei de la Petersburg (18/31 martie-2/15 aprilie 1913) şi acceptate de către Puterile Antantei doar în parte. România a solicitat Marilor Puteri încă pe timpul desfăşurării primului război balcanic să ia în consideraţie o corecţie necesară a graniţei sale cu Bulgaria în sudul Dobrogei care fusese respinsă în 1878 mai ales ca urmare a poziţiei adoptate de Rusia. A urmărit îndeaproape şi evoluţia relaţiilor dintre statele balcanice după încheierea ostilităţilor militare. de Italia care ia şi declarat război pentru Tripolitania în 1911. Pe de altă parte. Negocierile pentru încheierea păcii s-au desfăşurat la Londra fără să se ajungă la finalizarea lor.3 Războiul a izbucnit la 17 octombrie 1912. sesizând cu uşurinţă nu numai fragilitatea a ceea ce se convenise la finele Conferinţei de la Londra dar şi disensiunile intervenite între Marile Puteri care-şi urmăreau propriile interese în zona sud-estului european. Paul Deschanel. Un an mai târziu poposea în România o misiune militară rusă pentru a identifica un loc favorabil plasării statuii generalului Suvorov şi era anunţată vizita ţarului Nicolae al II-lea. 1 Cf.12Cf. O situaţie în care Marile Puteri au intervenit. Bulgaria. confruntările militare au fost reluate la 3 februarie 1913. după unirea cu Rumelia.1 La aceste demersuri s-a alăturat şi Anglia care în 1910 trimitea în România o misiune militară. În sfârşit. Secolul al XX-lea. România şi-a pus din ce în ce mai clar problema unei posibile rectificări de frontieră cu Bulgaria în sudul Dobrogei. Serbia sau Muntenegru) continua să treneze. L’Europe danubiene et balkanique. 2000.C. p. 1975. în timp ce fostul Imperiu otoman mai continua să fie sprijinit de unele mari puteri ca Anglia dar şi atacat de altele ca Austro-Ungaria şi Rusia. a negocierilor de pace de la Londra. Capitala României era vizitată de un fost preşedinte al Camerei din Franţa.1867-1970. 1973. Şi cum o nouă mişcare a junilor turci a adus la putere o grupare mai radicală. Paris. Doleanţa României a fost adusă la cunoştinţa Marilor Puteri. spre pildă. Bucureşti.4 Pe acest fundal politico-diplomatic. Descâlcirea lor. Înfrângerea Turciei în conflictul cu Italia a impulsioant statele din Balcani. Vasile Vesa. un război pe care Turcia l-a pierdut cu uşurinţă. astfel încât să se desăvârşească în zonă construcţia statelor naţionale (Grecia. şi apoi de primarul Parisului.

în raportul trimis în ţară. La 10 iulie armata română a trecut Dunărea şi practic relaţiile cu Austro-Ungaria erau rupte deşi cu puţin timp înainte fusese prelungită alianţa pe o perioadă de încă 7 ani.1 Se restabilea pacea în Balcani fără intervenţia directă a Marilor Puteri. că un guvern român ar putea să pună în aplicare un asemenea tratat”.neînţelegerile dintre membrii coaliţiei antiotomane (Bulgaria. Un context în care Rusia a făcut presiuni asupra României să mobilizeze şi să atace Bulgaria. op. p. Trupele bulgare au capitulat fără luptă iar pacea s-a negociat la Bucureşti dub preşedinţia primului ministru Titu Maiorescu.2 De aceea. au condus la atacurile militare ale Bulgariei contra Greciei şi Serbiei. O convingere similară provoca noului ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti.cit. 1 2 Barbara Jelavich. op. Sire. până în 1920. ceea ce a şi făcut. Brătianu ca premier a marcat şi mai tranşant îndepărtarea României de Austro-Ungaria şi Germania mai ales că şi negocierile dintre Guvernul de la Budapesta şi fruntaşii Partidului Naţional Român pe tema politicii de deznaţionalizare a românilor practicată în Transilvania au eşuat. Brătianu acordul cu Austro-Ungaria de prelungire a Tratatului (februarie 1913) acesta din urmă i-a replicat: “Mă îndoiesc. Bulgaria a fost obligată să cedeze Serbiei o parte a Macedoniei iar către Grecia sudul acestei provincii şi o parte din Tracia apuseană.. Ottokar Czernin. România. Keith Hitchins. detaşându-se şi mai mult de alianţa cu Puterile Centrale care-şi încheiase menirea pentru care fusese realizată în 1883. în timp ce România aducea în graniţele ei sudul Dobrogei cunoscut sub numele de Cadrilater.97. inclusiv Adrianopolul. Serbia) îndeosebi cu privire la Macedonia şi apropierea tot mai accentuată dintre Sofia şi Viena.C.cit.369-371. Turcia primea o parte a Traciei răsăritene. Iar venirea Partidului Naţional Liberal la guvernare în ianuarie 1914 cu Ion I. p. Grecia.C. 79 . prin rolul ei. Austro-Ungaria urmând a lovi în Serbia. conchidea că Tratatul cu România nu era “decât un petic de hârtie fără conţinut”.. chiar regele Carol I în cursul întrevederii ce i-a acordat-o şi în urma căreia. când regele Carol I i-a arătat lui Ion I.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful