Elemente de reprezentari cartografice HARTA ŞI PLANUL Cea mai simplă definiţia care s-ar putea da hărţii este aceea de reprezentare

micşorată a unei porţiuni din suprafaţa terestră. Definiţia enunţată are calitatea de a fi foarte concisă, dar în acelaşi timp şi neajunsul de a nu reda în întregime conţinutul noţiunii de hartă. Acest lucru se constată la o analiză cât de sumară a hărţii. În primul rând, se constată că harta este o reprezentare în plan a suprafeţei terestre. Aceasta o deosebeşte de reprezentarea sub formă de globuri, care deşi sunt reduse ca răspândire sunt cele mai corecte. În schimb, pe hartă se înregistrează deformările cunoscute. Deoarece harta redă porţiuni mari din suprafaţa terestră, la realizarea ei se ţine seama de curbura suprafeţei terestre, în timp ce la planuri nu e necesar să se ţină seama de curbură. O altă caracteristică uşor de observat este aceea că elementele reprezentate sunt reduse pe baze matematice riguros exacte, adică la o anumită scară. Aceasta îi conferă precizia necesară în diferite activităţi practice sau de cercetare. De asemenea, se constată că harta nu este o fotografie a suprafeţei terestre. Elementele suprafeţei terestre sunt redate prin nişte desene care uneori nici nu seamănă cu elementele din natură. Desenele respective sunt semnele convenţionale, ceea ce înseamnă că harta este o reprezentare convenţională. Se mai constată că pe hartă nu sunt redate toate elementele terenului, ci că apar în funcţie de mărimea suprafeţei reprezentate, numai elementele cele mai evidente. Deci, se poate spune că este vorba de o generalizare cartografică. Legat de conţinutul hărţii se poate constata că unele hărţi conţin toate elementele posibil de reprezentat (ansamblul elementelor naturale şi antropice ale unui teritoriu), fiind numite hărţi generale, iar în unele apar numai un element, fiind numite hărţi speciale sau hărţi tematice. Ţinând cont de caracteristicile menţionate se poate formula o definiţie mai completă. Harta este o reprezentare în plan, micşorată, convenţională şi generalizată a suprafeţei terestre, cu fenomene naturale şi sociale de la un moment dat, realizată pe principii matematice şi la o anumită scară, ţinând cont de sfericitatea pământului. Planul este o reprezentare cu aceleaşi caracteristici ca şi harta, diferenţele constând în faptul că redă o suprafaţă mai mică de teren, însă cu mai multe detalii şi cu o mare precizie. Deoarece scara mare nu permite redarea unei suprafeţe întinse de teren, porţiunile terestre reprezentate se consideră plane, deci nu ţine cont de sfericitatea pământului. DIFERENŢIERI HARTA PLANUL Redă o suprafaţă mai mare de teren cu detalii mai Redă o suprafaţă mai mică de teren cu puţine în funcţie de scară multe detalii Scara de reprezentare este mai mică decât la plan (de Scara de reprezentare este mare 1:20000 la 1:25000 până la scări foarte mici) până la 1:50 Nu ţine cont de curbura suprafeţei Ţine cont de curbura suprafeţei terestre terestre Proiectarea punctelor de pe suprafaţa Transpunerea punctelor se face fără a folosi un terestră se face cu ajutorul unei proiecţii sistem de proiecţie cartografice. Clasificarea hărţilor Problema clasificării hărţilor este foarte importantă pentru orientarea în folosirea şi studierea materialului cartografic. Deşi nu există o clasificare cu valabilitate universală, de-a lungul timpului au fost luate în considerare diverse criterii în ordonarea materialelor cartografice. 1. În funcţie de dimensiunea teritoriului cartografiat:

minutele topografice. .hărţi generale . care reprezintă întrega suprafaţă terestră. planisfere). pedologice. .hărţi ale unor state.hărţi ale emisferelor pe latitudine şi respectiv longitudine. în general două tipuri de clasificare a cestor elemente. Unii autori grupează elementele hărţilor în două categorii: elemente din exteriorul cadrului şi respectiv elemente din interiorul cadrului (Năstase.hărţi ştiinţifice. morfologice. ale căilor de comunicaţie.copiile. hidrologice. hărţi tematice fizico-geografice (hărţi hipsometrice. 2. 1983.hărţi cu regiuni dintr-un stat. . . biogeografice. climatice.hărţi monocrome . adică reproduceri după copiile topografice însă la scară diferită (mai mică). .hărţi ale oceanelor şi mărilor limitrofe.hărţi pentru navigaţie. În funcţie de conţinut: . În funcţie de modul de prezentare: .hărţi policrome. I. . ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR Ca documente cartografice cu largă utilitate. A.hărţi ale unor continente. 6. . 8.hărţi digitale (în format raster şi respectiv în format vector).hărţi tematice sau speciale: i.hărţi informative. Buz. etc.derivatele.) 4.hărţi la scară mică.. economice calitative şi cantitative.hărţi la scară mijlocie . ale modului de utilizare a terenului. În funcţie de modul de realizare: . mapamonduri.hărţi turistice.hărţi analogice . Rus. adică reproduceri după minutele topografice la aceeaşi scară.) ii.hărţi propriu-zise . elementele hărţilor şi planurilor sunt grupate în mai multe categorii. În funcţie de scară: .hărţi modiale (planigloburi. În literatura de specialitate se disting. 5. etc. . În funcţie de originalitate . În funcţie de numărul culorilor: . .hărţi ale grupelor de continente. Hărţi tematice socio-economice (hărţi ale populaţiei. care constituie rezultatul direct al ridicărilor topografice. În funcţie de destinaţie: . ale energiei reliefului.hărţi didactice. V.hărţi la scară mare . politico-administrative. . .. 3. . 2003). 7.hărţi virtuale. .

În situaţia în care pe o hartă nu este trecută scara. graniţe). căi de comunicaţie. detalii economice şi cultuale.baza geodezo-topografică .cadrul hărţii . cu atât fracţia este mai mare şi deci scara este şi ea mai mare şi invers. se poate exprima în 3 moduri: • Numeric • Grafic • Direct Scara numerică este o fracţie ordinară în care numărătorul indică lungimea grafică (de obicei în cm). legenda. SCARA HĂRŢII Definiţie: Trecerea de la dimensiunile măsurate în teren la cele de pe plan sau hartă se face cu ajutorul unui raport constant de micşorare numit scară de proporţie. Considerăm că această grupare este mai utilă pentru înţelegerea exactă a acestor aspecte. unde: N – scara hărţii d – distanţa grafică pe hartă sau plan D – distanţa reală din teren. Partea din stânga originii zero se numeşte talon şi este împărţit în mai multe segmente. După modul de construcţie şi precizia măsurării este de două tipuri: . Săndulache. hidrografie. DdN=1. Aceste elemente se pot grupa în două categorii: fizicogeografice (relief. iar numitorul lungimea corespunzătoare din teren (tot în cm). Aici sunt incluse: titlul. Dintre ele unele se referă la întocmirea hărţii. Ca element matematic.. oferind astfel posibilitatea măsurării unor distanţe până la a zecea parte dintr-o diviziune din .scara de proporţie . destinaţia. 1984) grupează aceste elemente în trei categorii: elemente matematice.elementele de orientare . felul hărţii. Scara grafică reprezintă raportul Dd exprimat grafic. V.nomenclatura .scară grafică simplă . Elementele de conţinut sunt considerate a fi cele reprezentate în interiorul cadrului hărţii. În partea dreaptă a originii se notează diviziunile cu lungimile valorilor naturale corespunzătoare scării date. de obicei în cm. notându-se originea O. A. respectiv în cuprinsul spaţiului desenat. măsurând distanţa grafică dintre două paralele consecutive (d) şi cunoscând faptul că lungimea arcului de meridian de 10 este egală cu 111. de conţinut şi de întocmire. vegetaţie. Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. Cu cât numitorul este mai mic în valoare aritmetică. Elementele de întocmire sau de montare a hărţii cuprind informaţii absolut necesare pentru înţelegerea şi utilizarea hărţii. Sunt cuprinse în această categorie următoarele elemente: .Alţi autori (Buz. Pentru construcţia scării grafice simple se divizează un segment de dreaptă în mai multe părţi. materialele documentare folosite.scară grafică compusă sau cu transversale.canevasul. autorul. soluri) şi socio-economice (localităţi. însă este trasată reţeaua de paralele se poate calcula scara hărţii.graficul înclinării versanţilor .136 Km (D).

ci în stare atomică. săruri. Aceste zone sunt: . Cu toate că aceste gaze au greută_i specifice diferite. cunoscut sub denumirea de aer. paralele. 0. Restul de câteva sutimi îl formează gazele rarecum ar fi: hidrogenul. Atmosfera Atmosfera este învelisul gazos al globului pământesc. ⇒ 1:2500 până la 1:2000 planuri de situaţie.stratosfera. particule microscopice. 70 km compozi_ia aerului este aproape omogenă. fum. utilizate în construcţii. La această înăl_ime aerul este extrem de rarefiat. ⇒ 1:100 până la 1:50 planuri de detaliu. criptonul. etc. Reprezentările cartografice la scări mai mari de 1:25000 se numesc planuri. ozonul. bacterii. 20. din cauza miscărilor atmosferei nu se pot stratifica înraport cu densitatea lor asa că până la altitudini de cca. praf. Tropopauza separă troposfera de stratul următor. .95% oxigen. Temperaturile medii sunt de -45o C la pol si de -80oC la ecuator. prezentând un salt brusc de temperatură. 0. radonul. elementele (moleculele) găsindu-se. Acestea se clasifică după cum urmează: ⇒ 1:10000 până la 1:5000 planuri topografice propriu-zise. nu în stare moleculară. Compozi_ie si structură Studiind aerul uscat s-a constatat că procentajul gazelor componente ale atmosferei este următorul: 78. hărţile murale şi cele din atlase. Zonele atmosferei Zonele atmoserei au fost determinate în urma studiului făcut privind varia_ia temperaturii cu înăl_imea. Talonul poate fi simplu sau exagerat. Scara grafică compusă sau cu transversale se construieşte din două scări grafice simple.partea dreaptă a originii. având trasate între ele nouă segmente de dreaptă paralele şi echidistante.93% argon. heliul. hărţile se grupează în 3 categorii: • de la 1:25000 până la 1:200000: hărţi la scară mare (hărţi topografice) • între 1:200000 – 1:1000000: hărţi la scară mijlocie (hărţi topografice de ansamblu) • de la scara 1:1000000 până la scări foarte mici: hărţi la scară mică (hărţi geografice). . (acestea pot atinge 4% din atmosferă). dar în mod practic se consideră ca fiind extinsă până la 800km.micrometeori_i. De exemplu: 1 cm pe hartă = 250 m în teren (egalitate valabilă pentru o hartă la scara 1:25000). xenonul. ⇒ 1:1000 până la 1:500 planuri urbane. În funcţie de scara la care au fost realizate. stratosfera.termosfera.mezosfera.troposfera. Înăl_imea atmosferei Înăl_imea maximă a atmosferei este de 2500 km.9% azot. . neonul.03% bioxid de carbon. metanul. Scara directă se exprimă prin indicarea directă a lungimii de pe hartă şi a corespondenţei ei din teren. Aerul este un amestec de gaze con_inând în plus vapori de apă. . Acestea sunt în general.

Inaltimea variaza de asemenea cu anotimpurile. Straturile atmosferica se caracterizeaza prin diferente in compozitia chimica care da nastere la variatii de temperatura. Limita superioare a stratului variaza in inaltime intre 8 km la latitudini mari si 18 km la ecuator. Stratosfera . Concentratiile de vapori de apa din atmosfera pot varia cu latitudinea. Troposfera contine 99% din vaporii de apa din atmosfera. Ionosfera. Temperatura aerului in tropopauza ramane constanta cu cresterea altitudinii. stratosfera. Troposfera Troposfera este stratul atmosferic cel mai apropiat de suprafata pamantului si reprezinta cel mai ridicat procent al masei atmosferice. Concentratia este mai ridicata la tropice unde pot atinge 3% si descreste spre poli. Mai mult de 90% din totalul masei atmosferice este concentrata in primii 40 de km de la suprafata pamantului. au un caracter laminar. cea mai ridicata in timpul verii si cea mai scazuta in timpul iernii. O zona ingusta numita tropopauza separa troposfera de urmatorul strat. tropopauza are o altitudine de 11km si temperatura standard de -56. Temperatura si vaporii de apa continuti in troposfera descresc rapid cu altitudinea. desi sunt foarte puternice. având o grosime de câ_iva metri. Toate fenomenele meteorologice au loc in troposfera desi trubulente pot exista si in regiunile mai joase ale stratosferei. Aici aerul este puternic ionizat (electrizat). Stratul de ozon se află între 20-30 km înăl_ime. Vânturile. Vaporii de apa joaca un rol major in reglarea temperaturii aerului pentru ca absoarbe energia solara si radiatia termica de la suprafata planetei. Acest fenomen are loc datorită bombardării moleculelorgazelor rarefiate de către razele cosmice (straturile ionizate reflectă undele electromagnetice către pământ). Până la 25 km predomină vânturile de vest.5oC. con_inutul de vapori de apă fiind foarte redus. Stratosfera este mai groasă la poli si mai sub_ire la ecuator. Stratopauza este o zonă de tranzi_ie între stratosferă si mezosferă aflată la altitudinea de aproximativ 50 km fiind caracterizată printr-un maxim de temperatură. Conven_ional. Vizibilitatea este foarte bună. Troposfera inseamna "zona de amestec" iar acest nume provine de la curentii de convectie din strat. Structura atmosferica Stratul gazos care invaluie pamantul este impartit in mai multe straturi sferice concentrice separate de zone de tranzitie inguste. Este caracterizat de densitatea aerului si de o variatie verticala a temperaturii de 6 grade C pe km. Limita de sus la care gazele se disperseaza in spatiu se afla la o altitudine de aproximativ 1000 de km deasupra nivelului marii.Această zonă este caracterizată prin existen_a unor vânturi puternice de natură termică si prezintă unele discontinuită_i datorate unor curen_i foarte puternici numi_i curen_i jet. iar deasupra cele de est.

Mezosfera Mezosfera. Aproximativ 90% din ozonul din atmosfera se gaseste in stratosfera. Se gaseste intre 10 si 50 de km deasupra planetei. Ozonul absoarbe radiatia ultravioleta cu lungimi de unda intre 290-320 nm. Aceste lungimi de unda sunt daunatoare vietii pentru ca ele pot fi absorbite de acidul nucleic din celule. Termosfera Termosfera este situata deasupra mezosferei si si e separata de ea prin mezopauza (strat de tranzitie). nu exista fenomenul de convectie si are un efect stabilizator asupra conditiilor atmosferice. concentratiile de ozon si vapori de apa sunt neglijabile. Ozonul joaca un rol major in reglarea regimului termic din stratosfera. Mari cantitati de radiatii ultraviolete ar duce la efecte biologice negative cum ar fi cresterea cazurilor de cancer.. Exosfera Exosfera este stratul cel mai de sus al atmosferei. Temperatura in termosfera creste cu altitudinea pana la 1000-1500 k.Stratosfera este al doilea strat atmosferic. Temperatura aerului in stratosfera ramane relativ constanta pana la o altitudine de 25 de km. Stratul de ozon se afla intre 20 si 30 de km. In mezosfera. Exosfera este o zona de tranzitie dinte atmosfera Pamantului si spatiul intraplanetar. un strat ce se intinde de la 50 la 80 de km este caracterizata prin temperaturi scazute care ating 190-180 K la o altitudine de 80 de km. din moment ce volumul de vapori de apa din strat este foarte redus. Datorita temperaturii aerului din stratosfera care creste odata cu altitudinea. Conditiile metereologice afecteaza distributia ozonului. Aceasta crestere de temperatura se datoreaza absorbtiei de radiatie solara de o cantitate limitata de oxigen molecular. Penetrarea excesiva a radiatiei ultraviolete spre suprafata planetei ar distruge vegetatia si ar avea urmari ecologice grave. La aceasta altitudine extrema moleculele sunt dispersate. De aceea temperatura e mai joasa decat cea din troposfera sau stratosfera. . Producerea si distrugerea ozonului are loc in stratosfera superioara tropicala unde este prezenta cea mai mare cantitate de radiatii ultraviolete. Apoi ea creste progresiv pana la 200-220 k pana la limita superioara (~50 km). Temperatura creste odata cu concentratia ozonului. Disocierea are loc in zonele inferioare ale stratosferei si la latitudini superioare celor la care se realizeaza producerea ozonului. Limita superioara a exosferei se intinde pana la inaltimi de 960-1000 de km si nu poate fi delimitata exact. La o latitudine de 100-200 de km majoritatea componentelor atmosferice sunt inca azotul si oxigenul. Energia solara e convertita in energie cinetica cand moleculele de ozon absorb radiatia ultravioleta rezultand in incalzirea stratoseferei. Concentratia de ozon din acest strat este de aproape 2 ori si jumatate mai mare decat cea in troposfera.

De aici concluzia. respectiv doisprezece direcţii intercardinale. mase oceanice şi mase continentale). Pentru măsurare şi înregistrare continuă se folosesc aparate înregistratoare numite anemografe. fiecare. viteză. întrucât defineşte cel mai clar caracteristicile termodinamice ale maselor de aer. Definiţie şi clasificare Analiza de amănunt a troposferei relevă faptul că. mase tropicale. numite şi rumburi. prafului. astfel putând şi urmărit şi pe timp noros.Masele de aer. Viteza vântului se exprimă în m/s sau km/h şi se determină cu anemometre cu palete. în special în aeronautică. 00 al sistemului fiind direcţia nord. care străbat mai multe regiuni. asociată cu mişcarea de revoluţie. este criteriul cel mai des folosit. anmometre electronice. relativ omogene. a unui steguleţ. presiune. spaţial şi temporal. si mase instabile. cu cele patru puncte cardinale şi patru. poartă numele de mase de aer. . care reprezintă unghiul format de direcţia vântului cu direcţia nord. Se mai foloseşte. de forma sferică a Pamântului. mase polare. Acest proces este puternic influenţat şi diversificat. iar pentru măsurarea vitezei la înălţimi mari se recurge la baloane umpule cu hidrogen având o viteză ascensională cunoscută şi care sunt urmărite cu ajutorul teodolitului. balonul este dotat cu o ţintă care reflectă undele radar. de înclinarea axei terestre. Caracteristicile şi le dobândesc prin contactul direct cu suprafaţa terestră şi prin schimbul de energie între doua medii diferite. cu cupe. că există un număr mare de mase de aer care se pot diferenţia dupa criteriile: caracteristica termică: există mase de aer cald (la tropice.velometre. prin anumite valori de temperatură. care se întind pe supraţete de câteva mii de kilometri pătraţi şi a căror înălţime urcă de la câţiva kilometri la limita superioară a troposferei. Vântul Elementele caracteristice ale vântului Ca element meteorologic dinamic. încarcatura de vapori de apa. Ulterior se calculează deriva orizontală a balonului datorită vântului. care staţionează deasupra unei regiuni geografice (la tropice. modificându-şi relativ repede trăsăturile (îndeosebi în zona temperată). în regiunile polare). Aceste volume de aer. Direcţia vântului se stabileşte în raport cu punctul cardinal dinspre care bate. caracteristica dinamică: există mase de aer stabile. vântul se caracterizează prin direcţie. la Ecuator) şi mase de aer rece (în regiunile polare şi subpolare). şi care au dinamica şi evoluţia distincte. noţiunea deaz im ut al vântului. În scopul indentificării direcţiei vântului se foloseşte roza vânturilor. iar pentru păturile mai înalte ale atmosferei cu baloane pilot. Determinarea direcţiei vântului se poate face prin:  procedee simple vizuale (după direcţia fumului. iar pentru măsurători de precizie. Se exprimă în grade sexazecimale de la 0o la 360o în sensul acelor de ceasornic. durata deplasării şi structura sa. etc. în cadrul ei se pot diferenţia volume de aer cu dimensiuni diferite care se caracterizează. regiunea geografică deasupra căreia se formează: (mase arctice. etc)  pe cale instrumentală: în practica meteorologică cu ajutorul giruetei instalate la 10 m deasupra solului sau al conului de vânt. de faptul că suprafaţa terestră corespunde unei asocieri de medii acvatice şi de uscat.

astfel că pe măsura încălzirii aerului viteza vântului creşte. recurgându-se în acest caz la scara de tărie a vântuluiBeaufor t.aleator. Clasificarea vânturilor În funcţie de modul de formare şi de caracteristicile lor. Vântul turbulent. Pe ţărmurile vestice ale continentelor. care cuprind vânturile regulate ale zonei calde şi cele dominante din zonele temperate şi polare. la orele 20 bate dinspre nord. foehnul etc).5-15.5 m/s. în stratele inferioare se prezintă sub forma unei rotiri în sensul acelor de ceasornic. . la care direcţia şi intensitatea variază mult de la un moment la altul. În curenţii de aer se formează . După regimul vitezei şi caracterul deplasării sale vântul poate avea structură laminară. iar vara viteza este minimă.2 m/s. iarna predomină vânturi din sectorul nordic şi sudic. În emisfera nordică. maxima înregistrându-se noaptea. pe continente. Vântul în rafale . gradul 7 este un vânt tare care agită copaci întregi şi are o viteză între 12.când direcţia şi intensitatea variază considerabil la intervale de timp relativ scurte (5-10 minute). Variaţile diurne ale direcţiei vântului.Intensitatea vântului se estimează şi în baza efectelor induse în natură. caracterizat prin ridicarea verticală a fumului şi o viteză de 0-0.) Variaţia zilnică şi anuală a vântului Regimul diurn al vitezei în stratele de aer din troposfera inferioară prezintă un maxim după amiază în jurul orei 13 şi un minim noaptea.se manifestă când aerul se deplasează lent şi uniform. iar valoarea minimă după prânz. chiar de scurtă durată. mistralul. la 9 din sud. Vântul laminar. Variaţia anuală a direcţiei depinde de condiţile climatice şi factori locali specifici. iar la 16 dinspre vest. ca rezultat al mişcărilor convective şi al schimbului turbulent. Ultimele se subdivid în vânturi reci (crivăţul. vara invers. datorită instalării regimului anticiclonic. de scurtă şi lungă durată. viteza cea mai mică este înregistrată iarna. turbulentă şi în rafale. numeroase vârtejuri. iar vara pe axa est-vest. (Exemplu: gradul 0 corespunde calmului. la latitudini medii. fără a-şi modifica direcţia şi intensitatea. În funcţie de durată există vânturi temporare şi permanente. iarna apar viteze maxime datorită contrastelor barice existente între ocean şi uscat. Durata vântului este funcţie de existenţa diferenţelor de presiune. Scara are valori de la 0 la 12 şi indică gradul de tărie şi viteza corespunzătoare în anumite limite. sub formă de vârtejuri puternice. în stratele superioare sitaţia este inversă. iarna dinspre uscat spre mare. Din moment ce presiunile se egalează şi se stabileşte un echilibru. imunul. Astfel. Vânturile locale care pot fi periodice (musonii şi brizele) şi neperiodice (neregulate). Astfel la Oradea. la 4-5 de la est. În zona ţărmurilor marine. iar maxima se înregistrează primăvara. vânturile se pot grupa în trei mari categorii. Vânturi ciclonale şi anticiclonale. vântul încetează. În stratele superioare rotirea este inversă. şi anume: Vânturile circulaţiei generale ale atmosferei. Variaţia anuală a vitezei vântului depinde de caracteristicile climei şi de condiţiile locale. gradul 12 este uraganul cu o vieză de peste 29 m/s. Structura vântului este o caracteristică datorată modificării în timp a vitezei şi direcţiei. bora) sau vânturi calde (sirrocu.

iar cele cu lungimi de undă mai mari de 4-5 μ.01 şi 0. lumina albă. ea determinând extincţia (slăbirea intensităţii) radiaţiei solare cu circa 17-19% din constanta solară. concentraţia pulberilor în suspensie). de asemenea. este necesară cunoaşterea principalelor legi cărora aceasta li se supune: legea Kirchoff.76 şi 500 μ) este constituită din raze invizibile cu efecte calorice. iar pe de altă parte. ponderea acestora din urmă fiind însă mult mai redusă. Pentru o mai bună înţelegere a naturii. Intensitatea proceselor de absorbţie şi difuzie depinde. Radiaţia solară directă (S) reprezintă fracţiunea din radiaţia solară care străbate atmosfera. Aceasta reprezintă cantitatea totală de energie radiantă ce trece într-un minut printr-o suprafaţă de 1 cm2. ajungând nemodificată la suprafaţa terestră sub forma unui flux de raze paralele (cu lungimi de undă cuprinse între 0. Atmosfera terestră este străbătută şi de radiaţii cu lungimi mari de undă. În meteorologie interesează cu precădere regiunile spectrale ultravioletă. La şi după traversarea atmosferei.Energia pe care atmosfera o primeşte de la Soare. Regiunea radiaţiilor infraroşii (cu lungimi de undă între 0.39 şi 0. se propagă prin spaţiu sub forma radiaţiilor electromagnetice şi corpusculare. de lungimea drumului străbătut de radiaţii prin atmosferă. Intensitatea radiaţiei solare directe (S) variază în dependenţă de doi factori: înălţimea Soarelui deasupra orizontului (latitudinea pentru acelaşi moment. radiaţia solară suferă o serie întreagă de transformări cantitative (slăbirea intensităţii ei) şi calitative. cu efecte chimice pronunţate. bioxid de carbon şi vaporii de apă) şi globală (produsă de pulberile în suspensie). însuşirilor şi variaţiilor de intensitate ale energiei radiante. Difuzia (devierea repetată) radiaţiei solare directe la trecerea prin atmosferă.39 μ) este formată din raze invizibile. la distanţa medie dintre Pământ şi Soare.76 μ) este alcătuită din raze având cele şapte culori ale spectrului.291 şi 4-5 μ). formează radiaţia globală.291 μ nu ajung pe Pământ din cauza absorbţiei exercitată de ozon. poate fi moleculară şi totală. care luate împreună. anotimpul şi momentul zilei pentru acelaşi punct) şi transparenţa atmosferei (umezeala aerului. Acestea reprezintă însă. Pe drumul parcurs de la limita superioară a atmosferei. Regiunea radiaţiilor vizibile (cu lungimi de undă între 0. pe de o parte. care nu sunt emise de Soare. Radiaţiile cu lungimi de undă mai mici de 0. în: radiaţia solară directă şi radiaţia difuză. iar dependenţa de cel de-al doilea. orientată perpendicular pe razele Soarelui şi situată în afara atmosferei terestre. în proporţie de 7%. ci de suprafaţa Pământului şi de aerul atmosferic însuşi. la trecerea prin atmosferă. ozon. ea provocând. motiv pentru care sunt numite şi radiaţii calorice. care dau în amestec. luna solstiţiului de vară . Absorbţia este selectivă (fiind provocată de oxigen. nebulozitatea. Acestea sunt datorate absorbţiei şi difuziei pe care le exercită atmosfera asupra fluxurilor de energie ce o străbat. radiaţia solară directă poartă numele de constantă solară (S0). din cauza absorbţiei produsă de bioxidul de carbon şi vaporii de apă din atmosferă. o parte din radiaţia globală suferă fenomenul reflexiei constituind fluxul numit radiaţia reflectată. extincţie. chiar dacă transformată. de concentraţia vaporilor de apă şi particulelor solide şi lichide în suspensie. tot energie solară. În afara atmosferei. până la suprafaţa terestră. Fluxurile radiative de undă scurtă se diferenţiază. împiedică producerea valorilor maxime în iunie. legea Wien şi legea Planck. din care cauză sunt numite şi radiaţii chimice. luna solstiţiului de iarnă. legea Stephan-Boltzmann. vizibilă şi infraroşie. Regiunea radiaţiilor ultraviolete (cu lungimi de undă cuprinse între 0. cărora le corespund cele mai mari cantităţi de energie. Dependenţa de primul factor face ca regimul anual al intensităţii radiaţiei solare directe (S) să prezinte valori minime în decembrie.

Aici valorile ei foarte ridicate se datorează frecvenţei mari a norilor stratiformi şi albedoului ridicat al stratului de zăpadă. a radiaţiei globale. ca şi cea a radiaţiei solare directe. care determină o slăbire a radiaţiei solare directe şi prin aceasta. valorile fluxului respectiv scad cu creşterea latitudinii. intensitatea radiaţiei difuze. raportul D/S' =∞ . arbori sau clădiri înalte. este rezultatul nebulozităţii mai accentuate a lunii iunie. Radiaţia difuză reprezintă acea parte a radiaţiei solare. când radiaţia solară directă nu poate ajunge la suprafaţa terestră. Astfel. intensitatea radiaţiei difuze scade direct proporţional cu mărimea închiderii provocată de acestea. intensitatea radiaţiei difuze scade cu înălţimea din cauza scăderii concentraţiei particulelor difuzante. Latitudinal. Radiaţia globală (Q) reprezintă suma radiaţiei solare directe şi difuze (Q = S' + D). Distribuţia verticală se caracterizează prin creşterea intensităţii radiaţiei solare directe (S) pe măsura creşterii altitudinii. Pentru suprafeţele înconjurate de munţi. pentru regiunile temperate din emisfera nordică. are totuşi loc o creştere a ei. la nivelul zăpezilor permanente. sporesc prin reflectarea pe care o produc. luni în care transparenţa atmosferei este mai ridicată. versanţii acoperiţi cu zăpadă sau clădirile de culoare deschisă. deşi închid în bună măsură orizontul. Distribuţia teritorială este comandată de aceeaşi factori de influenţă ca şi distribuţia temporală (regimul anual şi diurn). La răsăritul şi apusul Soarelui. Regimul anual al radiaţiei globale prezintă un minim în decembrie (luna solstiţiului de iarnă) şi un maxim în iulie. se constată o creştere a intensităţii radiaţiei difuze pe măsura apropierii de poli. având valori minime la răsăritul şi apusul Soarelui şi valori maxime la amiază. Pe verticală. umezeala şi nebulozitatea ridicate. În evoluţia ei diurnă. ponderea lui D creşte substanţial către înălţimile mici ale Soarelui. că în cazul scăderii generale a sumei D+S. . Valorile calculate teoretic pentru o atmosferă pură şi uscată arată că micşorarea unghiului h0 de la 90° la 3° atrage după sine scăderea de trei ori a intensităţii radiaţiei difuze (D) şi de 35 de ori a intensităţii radiaţiei solare directe ( S'). ceea ce înseamnă că întreaga cantitate de radiaţii este difuză. Astfel. cînd h0 = 0. Intensitatea radiaţiei difuze depinde. închiderea sau deschiderea orizontului joacă un rol important în diferenţierea cantităţilor de radiaţii difuze primite de diverse suprafeţe. aşadar. după ce a fost difuzată de moleculele gazelor ce compun atmosfera şi de suspensiile din cuprinsul acesteia. Din această cauză a fost numită şi radiaţia difuză a bolţii cereşti (D). în timp ce transparenţa mare a aerului din regiunile polare provoacă creşterea radiaţiei solare directe (S). Scăderea se explică prin faptul că o parte din bolta cerească nu mai funcţionează ca sursă de radiaţii difuze. Rezultă. determină în regiunile ecuatoriale o scădere considerabilă a radiaţiei solare directe (S). când înălţimea acestuia deasupra orizontului este maximă. prin umezeală şi nebulozitate ridicate) deplasând-o către mai şi aprilie. ele sunt mai reduse şi se referă numai la radiaţia difuză. pe timp acoperit.(caracterizată. În linii mari. în munţi.mului faţă de luna solstiţiului de vară. Decalarea maxi. cauzată de reflectarea repetată a razelor solare. Totuşi. Valorile intensităţii radiaţiei globale se află în strânsă dependenţă de starea atmosferei şi procesele vremii. radiaţia globală descrie o curbă simetrică. care. ajunge la suprafaţa terestră venind din toate direcţiile. de înălţimea Soarelui deasupra orizontului şi de transparenţa atmosferei.

Absorbţia radiaţiei calorice terestre este selectivă. a căror diferenţă constituie radiaţia efectivă.). poartă numele dealbedo (A) şi se exprimă în procente (A = Rs / Q x 100). Reflexia este al treilea proces care diminuează radiaţia solară la trecerea prin atmosferă. în unele nopţi de iarnă. Fluxurile radiative de undă lungă sunt radiaţia terestră şi radiaţia atmosferei. cu temperatura ei medie de 10°C. atmosfera. temperaturile mari ale atmosferei (inversiunile termice) duc la scăderea radiaţiei efective. Radiaţia efectivă (Eef) constituie diferenţa dintre radiaţia terestră (Et) şi radiaţia atmosferică (Ea). prin sporirea intensităţii radiaţiei atmosferice. de temperatura absolută a suprafeţei emisive. de distribuţia verticală a temperaturii şi umezelii absolute a aerului şi de nebulozitate. Prezenţa norilor alcătuiţi din picături fine de apa cu o mare capacitate de absorbţie şi de emisie în domeniul infraroşu al spectrului. min. Raportul respectiv. Radiaţia reflectată de undă scurtă (Rs) este fracţiunea din radiaţia globală incidenţă căreia suprafaţa de incidenţă îi modifică direcţia de propagare. bioxidul de carbon etc. Astfel. ea fiind realizată cu precădere de vaporii de apă. Cu excepţia apei zăpezii. a suprafeţei Pământului este identică cu cea a corpului negru. Temperaturile mari ale suprafeţei terestre duc la creşterea radiaţiei efective prin sporirea intensităţii radiaţiei terestre. Mărimea ei depinde de temperatura şi umezeala suprafeţei terestre. norii reflectă în medie 24-25% din radiaţia solară incidenţă la limita superioară a atmosferei. particulele lichide de apă. însuşirile de reflectare ale suprafeţei active nu se exprimă. Valorile albedoului suprafeţei terestre variază între 2 şi 95%. . întrucât aceasta din urmă depinde de intensitatea radiaţiei globale. radiaţia solară este reflectată de suprafaţa terestră în proporţie de 2-5%. ci printr-un raport între acesta şi radiaţia globală incidenţă (Q). se poate conchide că la temperatura medie de 15°C (cât are aceasta) .30 cal/cm2. unde nebulozitatea ridicată sporeşte opacitatea atmosferei. După traversarea atmosferei. Radiaţia terestră (Et) este emisia neîntreruptă a suprafeţei terestre în domeniul infraroşu al spectrului. Dacă se ia în considerare şi radiaţia reflectată de undă lungă (R.(Ea-Rl). min. în principal. Radiaţia atmosferei (Ea) este fracţiunea îndreptată către suprafaţa terestră a radiaţiei infraroşii pe care o emite atmosfera după ce se încălzeşte. convectie etc.42 cal/cm2. de undă lungă. prin absorbţia radiaţiei terestre. emite circa 0.Distribuţia latitudinală a radiaţiei globale pe suprafaţa terestră se caracterizează printr-o creştere treptată dinspre poli până în regiunile tropicale şi printr-o scădere semnificativă în zona ecuatorială. turbulentă. Majoritatea tipurilor de suprafaţă activă au valori ale albedoului care variază între 10 şi 30 %. radiaţia atmosferei poate înregistra valori mai mari decât radiaţia terestră. ecuaţia devine: Eef = Et. determină o creştere însemnată a intensităţii radiaţiei atmosferice şi implicit o reducere a intensităţii radiaţiei efective. intensitatea radiaţiei terestre depinde. de regulă. prin intensitatea fluxului de radiaţii reflectate (Rs). în mod direct. regimurile lor diurne şi anuale sunt similare. contribuind astfel.10 şi 0. în primul rând. cu cerul complet acoperit de nori stratiformi având plafonul jos. Valoarea medie a intensităţii radiaţiei efective variază între 0. Dacă este considerată ca având aceleaşi însuşiri radiative în infraroşu ca şi corpul negru.Ea. Ea se exprimă prin ecuaţia: Eef = Et. la încălzirea suprafeţei active. Admiţând că însuşirea de a emite radiaţii calorice. Dimpotrivă. ceea ce protejează suprafaţa terestră de răciri excesive.

exercită asupra radiaţiei efective o influenţă asemănătoare.7 . când suma radiaţiilor primite de suprafaţa terestră este pretutindeni mai mare decât suma celor pierdute. bilanţul radiativ se constituie numai din radiaţii de undă lungă: B = Ea – Et. bilanţul radiativ atinge 80-100 kcal / cm2. iar cea minimă în timpul iernii. el este o ecuaţie de forma: B = S' + D – Rs+ Es – Et. Ea coboară sub „0" în Antarctica (-2. Din totalul radiaţiei solare primite la limita superioară a . Critchfield este concludent în acest sens.(Ea – Rl). anotimp.B1. an. când radiaţia solară directă nu poate ajunge la suprafaţa terestră. momentul zilei). un altul imediat după apusul Soarelui şi un maxim la amiază. R=0). a cărei structură microfizică este similară cu cea a norilor.. La aceleaşi latitudini pe uscat.Rl Noaptea. în Sahara.. iarna. de opacitatea atmosferei (nebulozitatea.-3 kcal/cm2 în interior). Noaptea. Bilanţul radiativ al sistemului Pământ-atmosferă are o structură mai complexă decât bilanţul radiativ al suprafeţei terestre. valorile bilanţului radiativ pot înregistra oscilaţii ample determinate de variaţia nebulozităţii. când nu mai există radiaţii de undă scurtă (Q=0. exprimată prin relaţia: Eef = Et . cât şi ziua. ecuaţia bilanţului radiativ capătă forma: B = D – Rs+ Es – Et. pe timp senin. când transparenţa atmosferică este mai mică şi aportul de energie solară mai redus. evoluţia bilanţului radiativ are variaţii foarte slabe deoarece radiaţia efectivă de care depinde..-3 kcal/cm2 pe litoral şi .Ceaţa.. bilanţul radiativ este pozitiv ziua (căldura primită o depăşeşte pe cea cedată) şi negativ noaptea (căldura cedata o depăşeşte pe cea primită). În regim anual. iar Eef. difuzie şi reflexie. an în zona pădurilor ecuatoriale şi 60-70 kcal /cm2. Ziua. ecuaţia respectivă devine: B = Q – R s + E s – E s. El se diferenţiază net de la zi la noapte. de caracterul suprafeţei active. -8 kcal/cm2 în partea centrală) şi Groenlanda (-2. în evoluţia diurnă.. În forma sa cea mai sintetică. exprimat prin relaţia: A= Rs / Q. dar completă.J. atingând valori maxime de 120-140 kcal/cm2 în regiunile cu climă ecuatorial-oceanică şi tropical-oceanică. Valoarea bilanţului este dependentă de înălţimea Soarelui deasupra orizontului (latitudinea. iar valorile minime. bilanţul radiativ este o ecuaţie de forma: B = Q(1-A)-Eef în care: Q este radiaţia globală. nu manifestă schimbări importante. Atât noaptea.radiaţia efectivă. Modelul unitar al bilanţului radiativ de undă scurtă şi lungă prezentat de H. când transparenţa aerului este mai mare.Rl înlocuind separat bilanţul radiaţiilor de undă scurtă (Bs) şi al celor de undă lungă (B1) se obţine: B = Bs..R l În situaţiile sinoptice cu cer acoperit. intensitatea maximă se constată vara sau primăvara. În regimul anual valorile maxime ale bilanţului radiativ se produc vara. Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre (B) este diferenţa dintre suma tuturor fluxurilor radiative de undă scurtă şi lungă primite şi suma fluxurilor radiative de undă scurtă şi lungă cedate de o suprafaţă oarecare.Rl Dacă se are în vedere că S + D = Q. Regimul diurn al intensităţii radiaţiei efective prezintă un minim principal în intervalul dinaintea răsăritului Soarelui. sumele medii anuale ale bilanţului radiativ variază între 40 şi 50 kcal /cm2. Media anuală a bilanţului radiativ al suprafeţei terestre se cifrează la 68 kcal/cm2. când suma radiaţiilor primite este depăşită de cea a radiaţiilor cedate. deoarece la traversarea atmosferei intervin procesele de absorbţie. La latitudinea ţării noastre. impurităţi în suspensie etc.) şi de conţinutul ei în vapori de apă. A este albedoul.

Prin ascensiunea verticală. În regiunile tropicale. o alta de 18% este absorbită de atmosferă şi o alta de 47% traversează atmosfera (23 % sub forma radiaţiei solare directe şi 24% sub forma radiaţiei difuze). în norii Cumulus sunt întrunite condiţiile de creştere a diametrului picăturilor. norul atinge nivelul cristalelor de gheaţă (5-6 km altitudine. norii Cumulus ajung până la altitudini de 8-10 km. la latitudini medii nu cad pe pământ decât picăturile cu raza mai mare de 3 mm. Precipitaţii atmosferice Mecanismul formării precipitaţiilor Norii alcătuiesc un sistem coloidal şi dacă produsele condensării plutesc în cuprinsul norului. a) Formarea precipitaţiilor din nori cu particule lichide Datorită mişcărilor verticale. picăturile sunt mult mai mari decât în precipitaţiile continue. precipitaţii abundente cad din norii Cumulonimbus şi Nimbostratus cu structură mixtă. cad doar precipitaţii slabe. Picăturile de apă pot rămâne în stare de suprarăcire chiar la temperaturi mai mici de -20oC. vara). Din aceşti nori.  se produc în interiorul maselor de aer stabile şi omogene. Această din urmă fracţiune este reemisă în întregime (60% de atmosferă şi 5% de suprafaţa terestră). de unde rezultă ploi abundente. uneori apare grindina. picăturile sunt pulverizate. fiind absorbită de suprafaţa terestră. • cristalele de gheaţă au suprafaţa mai mare. când tulburenţa este accentuată. . majoritatea nemaiajungând la baza norului. c) Formarea picăturilor din norii cu structură mixtă În zonele temperate. Burniţele  cad din norii Stratus şi Stratocumulus. Rezultă deci că sistemul Pământ-atmosferă -reflectă 35% din radiaţia primită şi absoarbe 65%. încep brusc. durează puţin. În anotimpul rece acest nivel coboară mult. au durată mare. b) Formarea precipitaţiilor din nori alcătuiţi din particule solide Condiţiile creşterii diametrului picăturilor sunt mai favorabile întrucât: • se atinge o stare de suprasaturaţie mai accentuată. deoarece vaporii de apă sublimează pe cristalele de gheaţă. captând picături din zona inferioară. Clasificarea precipitaţiilor Precipitaţii continue    cad din norii Altocumulus şi Nimbostratus. o fracţiune de 35% este reflectată (24% de nori. fără ca vârfurile lor să îngheţe. 7% de moleculele aerului şi 4% de suprafaţa terestră). sistemul este stabil. În cădere. Aversele     cad din norii Cumulonimbus intensitate mare. sunt caracteristice fronturilor calde. formându-se fulgii de zăpadă.atmosferei (100%). prin apariţia fazei solide echilibrul coloidal al norului se strică. apar în urma mişcărilor puternice de convecţie.

Datorită influenţei oceanelor. Depărtarea faţă de ocean. (30o-40o latitudine Nordică şi Sudică) se mai numeşte mediteraneeană întrucât se manifestă în principal pe ţărmurile acestei mări. prin intermediul acestuia. c) zona de climă rece se extinde dincolo de paralela de 60o de la această latitudine spre poli succedându-se clima polară şi cea subpolară. ploi torenţiale zilnice. aerul (atmosfera) până la temperaturi de 40o-50oC Noaptea.continentală. (30o-60o latitudine Nordică şi Sudică) este caracterizată de existenţa a patru anotimpuri. zonele centrale ale continentelor putând fi chiar secetoase ( Exemplu: deşertul Gobi). clima tropicală uscată(deş ertică). clima musonică(tropicală. Iarna e blândă şi ploioasă. existând un anotimp secetos când bate musonul de iarnă. Există două anotimpuri: unul ploios corespunzător verii din emisfera respectivă. încălzind solul până la 60o-70oC şi. unde predomină vânturi locale neregulate. şi nordului Scandinaviei şi al Siberiei regiuni cuprinse aproximativ între 60o-66o latitudine nordică. Precipitaţii sunt bogate. aerul se răceşte până la aproximativ 0oC b) zona de climă temperată. face ca volumul precipitaţiilor să fie mai mic. Datorită extinderii reduse . subecuatorială. Temperatura medie anuală ~20oC. Soarele străluceşte permanent. corespunzător iernii din emisfera respectivă. clima subpolară este caracteristică nordului Americii de Nord. Zona este caracterizată prin aşa numitele calme ecuatoriale. care se desfăşoară de-a lungul tropicelor (Tropicul Racului în emisfera Nordică şi Tropicul Capricornului în emisfera Sudică) se caracterizează prin insuficenţa sau lipsa totală a precipitaţiilor. temperat. clima temperat-oceanică se întâlneşte pe ţărmurile vestice ale continentului şi mult mai rar pe anumite porţiuni ale ţărmurilor estice. clima temperat-continentală este prezentă în interiorul continentelor. clima subecuatorială (5o-12o latitudine Nordică şi 5o-12o latitudine Sudică) se află sub influenţa calmelor ecuatorale dar şi a alizeelor.umedă)se întâlneşte în zonele de acţiune a musonilor (Asia de Sud şi Sud-Est.Structura generală a climei terestre Pe suprafaţa globului se deosebesc 5 zone climatice: • • • zonă cu climă caldă două zone cu climă temperată două zone cu climă rece Fiecare din aceste zone sunt subdivizate în tipuri caracteristice: a) zona de climă caldă (30o latitudine Nordică – 30o latitudine Sudică) cuprinde tipurile de climă ecuatorială. clima subtropicală. Temperatura medie anuală este ridicată (peste 20oC). Diferenţa de temperatură între iarnă şi vară creşte pe măsura înaintării spre interior. tot datorită absenţei norilor şi-a vaporilor de apă. fenomenul cel mai des întâlnit fiind ceaţa. ţărmul Nord-Est al Americii de Sud). Datorită absenţei norilor (nebulozitate 0). Se pot diferenţia anumite tipuri sau nuanţe de climă: subtropicală. temperat-oceanică. când zona calmelor se extinde până la latitudinea de 12o şi unul secetos când bat alizeele. temperaturi ridicate ale aerului în toată perioada anului (peste 25o C). iernile sunt blânde şi verile răcoroase. şi unul ploios atunci când bate musonul de vară. iar vara caldă şi secetoasă. musonică şi tropicală uscată clima ecuatorială (5o latitudine Nordică – 5o latitudine Sudică) este caracterizată prin absenţa anotimpurilor.

iar la peste 3000 m altitudine apare zona zăpeziilor permanente cu temperaturi medii anuale negative. Cea mai mare parte a precipitaţiilor este sub formă de ninsoare. temperaturi medii anuale înregistrate fiind cuprinse între -30o şi -50oC. În cea mai mare parte a anului bat vânturi puternice precipitaţiile. puţinele ploi căzând în timpul scurtei veri. etajate de la poale spre piscuri. cu diferenţe mari de la iarnă la vară şi în funcţie de poziţia faţă de ocean. temperatura medie multianuală are valoarea de -2. La poale clima este cea a latitudinii respective. clima polară se extinde la nord şi respectiv la sud de cele două cercuri polare. munţii au mai multe tipuri de climă. Climatul alpin În funcţie de înălţimea şi de latitudinea la care se află.a continentelor în emisfera sudică clima subpolară apare aici pe suprafeţe restrânse. (Exemplu: Pe vârful Omu. exclusiv sub formă de zăpadă. Există un singur amotimp. .6 C). iarna. altitudine 2505 m. fiind reduse cantitativ datorită evaporării scăzute. care durează trei luni pe an.Temperatura medie anuală oscilează în jurul valorii de 0oC.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful