„Ideea utopică conform căreia există un interes al întregii lumi pentru pace [...

] au împins politicienii şi autorii de scrieri politice de peste tot să uite de neplăcutul fapt că există divergenţe fundamentale de interese între naţiunile care doresc să conserve starea existentă pe arena internaţională şi naţiunile care vor să o schimbe”1. Aceasta este teza centrală a paradigmei realiste cu privire la natura ordinii internaţionale, şi este o concepţie diametral opusă vizavi de cea a liberalismului, ce susţine că prin intermediul raţiunii umane este posibil evitarea conflictelor şi asigurarea securităţii internaţionale. S. Guzzini consideră că începutul relaţiilor internaţionale nu sînt legate de realism, ci de idealism (liberalism), teorie politică care era iniţial o reacţie împotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Dezbaterea dintre liberalism, numit de mulţi „idealism”, şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale. Aşa încît realismul este considerat o critică la adresa liberalismului de natură utopistă. R. N. Berki şi M. Griffiths merg şi mai departe susţinînd că realismul constă pur şi simplu din susţineri negative2. Aşa încît, dacă liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor pe arena internaţională, realismul susţine că acţiunile sînt în mare măsură imprevizibile şi iraţionale, în timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor şi dezarmare reciprocă, realiştii pledează pentru urmărirea interesului naţional şi înarmarea progresivă în atingerea securităţii maxime, dacă liberalismul se opune intervenţionalismului în treburile interne ale unui stat terţ, realiştii cred că intervenţia este binevenită, în caz cînd aceasta satisface pe deplin creşterea puterii şi prestigiului propriu. Dacă, în fine, liberalii susţin că războiul este literalmente neprofitabil din punct de vedere economic, realiştii se întreabă nedumeriţi cum atunci să obţii noi pieţe de desfacere pentru propriile produse, braţe ieftine de muncă şi materie primă, decît „colonizînd”? Dacă liberalii spun că lumea este o societate internaţională armonioasă unde toate ţările sînt egale în drepturi, realiştii argumentează că există de fapt două lumi a celor care conduc şi a celor ce sînt conduşi: nucleul şi periferia sistemului internaţional. În timp ce liberalii spun că relaţiile internaţionale sînt o sursă de progres, realiştii susţin că natura relaţiilor internaţionale este una haotică, anarhică şi că relaţiile internaţionale nu au nici un viitor. Ce se poate face împotriva forţei, fără forţă? se întreabă Cicero. Cînd există atîtea state suverane, cînd nu există nici un sistem judiciar care să se poată aplica în relaţiile dintre state, cînd fiecare stat îşi adjudecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ce-i dictează propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară, şi uneori se ajunge la război3, opinează neorealistul K. Waltz. Din acest punct de vedere securitatea statală este practic imposibil de asigurat, aşa încît statele de pe arena internaţională trăiesc într-o perpetuă şi ameninţătoare insecuritate, insecuritate
1 2

Citat după Guzzini S. Realism şi relaţii internaţionale. – Iaşi: Institutul European, 2000, p.29. Guzzini S. Op. cit., p.46. 3 Waltz K. N. Omul, statul şi războiul. – Iaşi: Institutul European, 2001, p.163.

ce derivă din natura anarhică a sistemului internaţional. N. Un alt concept vital pentru analiza realistă a afacerilor internaţionale. de practica 4 5 Ibidem. astfel încît multe războaie. Realiştii care i-au succedat – J. nu va ezita să lanseze un atac în momentul în care îi este cel mai favorabil. este puterea şi lupta perpetue pentru putere. prin care atacatorul îşi apără avuţia. Aşa cum indivizii necontrolaţi de forţele de ordine ale societăţii se comportă de cele mai multe ori violent pentru a avea acces la resurse limitate. constituie mai curînd nişte măsuri de precauţie. deduce exhaustiv Waltz. chiar şi cele ofensive.184. căci dilema apărării. În finalul acestei afirmaţii Montesquieu apreciază că deşi este salutar din punct de vedere teoretic să respecţi „spiritul public”. cu atît ameninţarea la adresa securităţii sale este mai mică. anarhie provenită din independenţa statelor.. iar securitatea este complet irealizabilă. afirmînd că nu este vorba doar de natura umană şi a statului care este inerent violentă. în acest context. astfel. este o altă teză importantă cu care are se confruntă paradigma realistă – dacă nu ataci primul vei fi atacat atunci cînd te vei aştepta cel mai puţin şi vei fi de cele mai multe ori învins. sînt alte noţiuni cheie cu care operează literatura de specialitate. În cele ce urmează vom cerceta pe cît se poate de exhaustiv viziunile celor mai notorii teoreticieni ai realismului politic în ceea ce priveşte conceptele cele mai importante care determină în accepţiunea realiştilor securitatea naţională şi internaţională. J. Dar atît timp cît nu există nici o garanţie pentru aceasta şi de vreme ce nu are siguranţa că poate evita războiul. Lupta pentru putere şi balanţa de forţă. Acolo unde există anarhie. luînd-o. Op. pe care realmente a enunţat-o Montesquieu. Apud Waltz K. au căzut de acord asupra acestei prezumţii. cit.164. din punct de vedere politic aceasta poate să devină fatal. Montesquieu – au extins problema în limite mult mai largi. Kant. armonia nu vine de la sine. înaintea unui vecin. care. . p. ce reiese din supoziţia anterioară. dacă după ce-şi va evolua şansele de izbîndă. Toţi realiştii clasici. B. Hobbes afirma că statele lumii sînt precum indivizii în stare de natură. Rousseau şi Ch. printre care I. Rousseau scria despre arena internaţională că: „Este cît se poate de adevărat că ar fi mult mai bine ca toţi oamenii să trăiască mereu în pace. la rîndul lui. În aşa mod războiul este inevitabil. decît un mod de a pune mîna pe avuţiile altora”5. Carr este primul care a încercat să dea o definire mai aproape de realitate. va pune mai mult preţ pe acele scopuri decît pe avantajele păcii4. ci este vorba de însuşi sistemul internaţional care este anarhic. căci adversarul va fi tentat să pornească o ofensivă armată numai dacă va şti sigur că puterea lui este superioară puterii tale. Spinoza. aşa şi statele în absenţa unei autorităţi supranaţionale recurg la violenţe în urmărirea propriilor interese vitale. Realiştii consideră că cu cît un stat este mai puternic din punct de vedere militar. fiecare vrea să-l înceapă în momentul în care îi convine cel mai mult. Pentru discuţia noastră este relevantă opinia teoreticianului francez. R. ca mijloc de asigurare a securităţii naţionale. El mai afirmă că orice stat va recurge la forţă pentru a-şi atinge scopurile . p.

Această concluzie a noastră este 6 Griffiths M. sugerează Carr. este determinată de legi obiective. 26. – Bucureşti: Ziua. Astfel. Din această afirmaţie rezultă clar că dacă relaţiile internaţionale sînt în esenţa lor anarhice. susţine autorul. a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care de fapt erau limitate la experienţa istorică a politicii şi economiei interne a Marii Britanii şi era incorect de a le pune în aplicare la nivelul internaţional. şi anume din cauza încercării de a implementa aceste practici neadecvate realităţii internaţionale a fost posibilă declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale. afirmă Carr. conclude autorul.internaţională a ceea ce este securitatea internaţională. Morgentau. ca şi a întregii societăţi. Credinţa că securitatea colectivă poate opri o agresiune s-a dovedit a fi una falsă. care îşi au rădăcinile în natura umană. Din această poziţie el critică dur liberalismul. gînditori. Relaţii Internaţionale: şcoli. oamenilor politici şi statelor le revine îndatorirea să acţioneze concordîndu-se legilor anarhice ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea. şi în al doilea rînd negocierea acestui echilibru dintre state este apreciat a fi un element de îmbunătăţirii a securităţii. curente. Căci arena internaţională este divizată în state diferite atît sub aspectul puterii cît şi al poziţiei faţă de status-quo-ul internaţional. studiul relaţiilor internaţionale. Prin urmare. Astfel. a abordat teme ca natura umană. Existenţa şi acţiunilor acestor legi nu depinde de noi. 2003. p. Observăm din aceste afirmaţii două concepte importante cu care operează in mod uzual realismul politic în încercarea de a explica modul în care funcţionează securitatea – în primul rînd este vorba de faptul că normele şi principiile fundamentale sunt de cele mai multe ori de prisos cînd ne referim la asigurarea securităţii şi că echilibrul de putere este de fapt cel care poate asigura securitatea. Cele mai importante norme erau credinţele în armonia naturală a intereselor şi în securitatea colectivă6. Un alt important adept al realismului politic este H. conflictul dintre state nu era doar o consecinţă a eşecului de a se înţelege între ele. şi nu datorită faptul că ea este absolut irealizabilă ci că ea este realizabilă numai dacă ţările din sistemul internaţional angajate intr-un astfel de aranjament sînt mulţumite de status-quo-ul pe care îl au. esenţa acestora reflectă într-o mare măsură concepţia realiştilor asupra securităţii naţionale şi internaţionale. echilibrul de putere şi rolul eticii în politica externă. În cunoscuta sa lucrare „Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi pace” Morgentau a enunţat şase principii pe care se bazează realismul politic. . susţinînd că aceasta este o abordare „utopistă” care a dominat gîndirea intelectuală şi practica diplomatică în perioada interbelică. ci şi rezultatul inevitabil a unor aspiraţii incompatibile care ar fi putut fi rezolvate doar prin negocieri prin prisma echilibrului de putere şi nu făcînd apel la principiile universale de conduită universală. iar orice încercare de a le schimba se vor termina cu eşec. În perioada interbelică securitatea colectivă s-a dovedit a fi neviabilă din motiv că s-a pretins eronat că toate entităţile erau mulţumite de poziţia pe care o deţineau. esenţa politicii. esenţa politicii.

deşi interesul se poate schimba. ea îşi aruncă greutatea sa în partea mai uşoară a balanţei. este o categorie obiectivă. „pe bunul simţ şi un raţionament evident” 10. dacă este prevăzătoare. p. Societatea anarhică. c. Balanţa de forţă poate fi urmărită în acţiune deplină. Aceasta este forma simplă a balanţei. Din două motive principale: în primul rînd nu există o morală universală.argumentată încă o dată de Morgentau cînd acesta argumentează că toţi politicienii ar trebui să acţioneze reieşind din punctul de vedere al interesului naţional. . p. atunci cînd o putere încearcă să cîştige stăpînirea societăţii internaţionale şi. şi de 7 8 Сафронова О.. Op. spune că echilibrul de forţe este principiul a ceea ce ar putea fi numit mecanica politică a puterii 8. 1998. Dar care este esenţa acestui concept de balanţă/echilibru şi ce rol are el în înţelegere securităţii naţionale şi internaţionale din perspectiva realismului politic? M.. înţelege prin balanţă a puterii „o stare de lucruri în care nici o putere nu este într-o poziţie preponderentă şi poate face legea pentru alţii” 9.55. Wight M.. ci fiecare stat îşi are propria sa morală. mai mult autorul afirmă că această concepţie de interes. din perspectiva realistă. afirmă Wight. Politica de putere. pentru că devine ameninţată ea însăşi. Deşi puterea dominantă are de regulă o mică tentă de state vasale. – Chişinău: ARC.93. momentan. – Нижний Новгород. aşa încît securitatea. de aceea. cum crede Wight.176. este o aplicaţie a legii instinctului de apărare mai opinează Wight. 10 Wight M. este asigurată. Esenţa balanţei constă în faptul că atunci cînd o putere creşte devenind periculos de puternică. „răstoarnă balanţa”. 11 Ibidem. cit. de balanţa de putere.] morală internaţională există dar aceasta este condiţionată de timpul şi locul unde se desfăşoară acţiunile”7. conturat în termenii puterii. Теория международных отношений (Учебное пособие).177.176. Din această afirmaţie deducem că orice încercare de a forma un sistem de securitatea colectiv ce s-ar baza pe principiile morale şi concordanţa de interese este imposibil de realizat. în al doilea rînd nu există interese comune. Concepţia interesului. fiecare stat urmărindu-şi propriul interes. 9 Bull H. 2001. Morgentau afirmă că există un instrument organizator al relaţiilor dintre state şi acesta este balanţa de putere. există însă şi forme mai complexe organizate de trei sau mai multe state. Mecanismul echilibrului acţionează astfel: „ există trei puteri. citîndu-l pe Hume. H. 1998. p. Puterea este categoria principală a politicii şi respectiv acumularea puterii este scopul acţiunilor statelor pe arena internaţională. citîndu-l pe Vattel. – Chişinău: Ştiinţa.В. p. Cea de a treia putere nu-şi poate permite s-o vadă pe cea de a doua atît de decisiv zdrobită. numită şi balanţa de forţă sau echilibru de forţe. într-o lume anarhică. susţinînd cea de a doua putere”11. de exemplu. conturat în termenii de putere nu ne permite să cădem în extremităţile moralei [. celelalte se unesc împotriva ei. determinată în termenii puterii. Bull. Wight. dintre care prima o atacă pe a doua. căci „Realismul politic neagă identitatea între morala unei anumite naţiuni şi legile moralei universale. prea slabe sau prea speriate pentru a-şi apăra independenţa. Politica este fondată. care asigură o ordine relativă pe arena internaţională.

există pe arena internaţionale state slabe şi state puternice. Kennan un alt mare adept al realismului vede asigurarea securităţii naţionale prin politica de „containment”. politica externă a statelor este o politică de putere. Griffiths. Abordarea sa se bazează pe tradiţia diplomatică europeană. astfel încît poara ţinerii sub control a ameninţării sovietice să fie distribuită între mai mulţi actori. interesele vitale prevalează moralei şi dreptului internaţional. o anarhie în sensul lipsei unui guvern mondial. Această accepţiune este determinată. împotriva lor se ridică o mare alianţă de forţă superioară. aşa cum s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea12. Aşa încît realismul politic are o abordare a practicii politice dure şi necruţătoare. prin punerea în aplicaţie a Planului Marshall de acordare a asistenţă economică Europei şi doctrinei Truman de înăbuşirea oricăror „subversiuni interne” ale statelor din lumea a treia sprijinite de Moscova. credem noi. Căci în termeni reali scopul strategiilor de securitate ar trebui să fie. intervenţionalismul în treburile interne ale unui stat este bine venit dacă aceasta corespunde interesului naţional. de natura obiectivă a arenei internaţionale – anarhie.state „şacal”. Kennan considera că obiectivele controlului ar fi trebuit limitate la apărare şi la refacerea complexului militaro-industrial. ce ar însemna îngrădirea adversarului în limitele zonei sale de influenţă. adică raţiune de stat. cu toate acestea. lupta pentru influenţă şi resurse este perpetuă.56. G. o abordare militaristă. şi într-o perioada de organizare bipolară a lumii. care au propriile interese locale.. Morgentau şi G. nici internaţionale. a cărei victorie „restabileşte echilibrul”. Această abordare a securităţii. cit. p. este una mult prea îngustă. . în care interesul statului justifică folosirea mijloacelor externe nu întotdeauna „diplomatice” şi morale. afirmă M. Observăm din cele analizate anterior că din perspectiva paradigmei realiste conceptul de securitate internaţională şi naţională este determinat de următoarele elemente-cheie: statul este exponentul principal al securităţii sale. încercînd sa extindă şi să aprofundeze studiul asupra organizării lumii. Kissinger a adus şi el un mare aport în înţelegerea conceptului de securitate. Scrie în tradiţia realistă a lui H. H. Op. În primul rînd este vorba de conceptul „raison d’Ètat”. Kissinger pune 12 Griffiths M. balanţa de putere este mecanismul de asigurare a ordinii mondiale şi respectiv a securităţii internaţionale. asigurarea securităţii pe termen mediu şi lung într-o lume în continua schimbare. din punctul nostru de vedere. aşa încît să nu-şi poată extindă acest areal în zonele învecinate. în deosebi în perioada războiului rece. De aceea ea nu a oferit o perspectivă pe termen lung de asigurare a securităţii nici naţionale. Această strategie a fost implementată parţial în practică de SUA. el susţinea că SUA ar trebui să-şi folosească uriaşa putere economică pentru a repune pe picioare Europa şi Japonia şi a le transforma în mari puteri. adesea numită „realpolitik”. Kennan. după realişti. puterea militară a statului este garanţia securităţii sale naţionale. Mai exact. Această tradiţie se consideră a avea două idei. aplicabilă doar ţărilor mari ca SUA. În al doilea rînd.

în al doilea rînd. social sau comercial. – Iaşi: Institutul European. Relaţii internaţionale: şcoli. Теория международных отношений (Учебное пособие). Această distincţie periculoasă a creat şi un specific al abordării securităţii din perspectiva realistă. Roussellier N. iar „low politics” sau politică „joasă” avea în vedere la aspectele privind comerţul şi economia. Europa liberalilor. aspectelor politico-militare.accentul pe echilibrul puterii ca instrument ordonator al relaţiilor internaţionale. statul şi războiul. Griffiths M. Agenda securităţii dădea astfel prioritate de cercetare a politicii „înalte”. Societatea anarhică. s-a atras atenţia asupra faptului că înarmarea progresivă a ţărilor cu scopul de a mări sentimentul de siguranţă produce un efect invers – sentimentul de securitate scade. /Coordonator M. – Нижний Новгород. 2004. Теория международных отношений. Semnificativ este şi distincţia pe care o face Kissinger în analiza deciziilor politice a unei ţări: „high politics” şi „low politics”. 6. Сафронова О. 1998. curente. Bull H. 2000. Буриан Ал. Wight M. N. – Bucureşti: Ziua. 2004. 5. este vorba de accepţiunea exagerat de militaristă al conceptului şi. Курс лекций. . 10. Ceea ce mai trebuie de evidenţiat este faptul că criticii realismului politic au enunţat două mari lacune ale acestei abordări în studiul securităţii. Waltz K. . adăugînd că este de datoria omului de stat. – Chişinău: Ştiinţa. 2003. . – Iaşi: Institutul European. Bardi. 2.В. atunci cînd se vorbea despre securitatea naţională se avea în vedere mai mult aspectul militar al problemei decît cel economic. 9. „High politics” sau politica „înaltă” se referea la aspectele militare şi geopolitice ale politicii externe. Aşa încît. Omul. European Union Foreign and Security Policy. 11. Kjell E. /Antologie. . 2001. towards a neighbourhood strategy. 8. Liberalismul. Bibliografie: 1. care produce în fapt o insecuritate generală. 1998. В 2-х томах. 2001.London. 2001. mai ales dacă aparţine unei mari puteri precum SUA. Foreign and Security Policy in the European Union. În primul rînd. 7. – Chişinău: ARC. politica nivelului „jos” ajungea rareori să fie discutată. aceasta din cauza că adversarul face acelaşi lucru şi aceasta dă naştere la o „cursă a înarmărilor” şi respectiv la o „dilemă a apărării”. Roland D. Politica de putere. – Кишинэу.Bucureşti: Cavallioti. – London. 2005. gînditori. 3. 2003. Preda. Studii de securitate. 4. să manipuleze echilibrul de putere pentru a menţine o ordine internaţională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. 1998. comentarii şi note de C. 12.Bucureşti: UNA. cu excepţie cînd aveau un impact direct asupra domeniilor diplomatice şi militare. – Bucureşti: Nemira. Evoluţii în mediul de securitate post Praga – 2002.

2002.13. . Long D. 17. Цыганков П. . J. Гардарики. Hobson and Idealism in International Relations.Москва. // Review of International Studies.А. A. nr. 1991. Теория международных отношений. 14.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful