P. 1
Geografia Populatiei Si Asezarilor Umane

Geografia Populatiei Si Asezarilor Umane

|Views: 17,073|Likes:
Published by gabriela bejenaru

More info:

Published by: gabriela bejenaru on Jul 02, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/19/2014

pdf

text

original

Confecţionarea obiectelor necesare vieţii cotidiene răspunde, fără îndoială, unei
necesităţi mai imediate decât comerţul; această activitate nu constituie însă, cel puţin la
început, un factor urbigen. Pentru a face comerţ este necesar un loc de contact cu alţi
oameni, în timp ce confecţionarea obiectelor se poate face acasă sau, pe o treaptă mai
avansată, chiar într-un sat. Civilizaţia lemnului din ţările nordice consta în executarea
obiectelor pe care le fasona fiecare pe cont propriu, de la linguri până la cele mai
complicate închizători. Stofele se fabricau în familie, aşa cum se mai întâmplă încă şi
astăzi în multe din ţările asiatice sau africane.
Abandonarea acestei industrii meşteşugăreşti rezultă din contactele cu o civilizaţie
mai dezvoltată. Industria poate rămâne, deci, multă vreme rurală şi chiar să se dezvolte,
să se perfecţioneze sub această formă.
Totuşi, evoluţia industriei este aceea care duce la formarea oraşelor, deoarece,
industria tinde spre concentrare. Materia primă nu poate fi găsită întotdeauna pe loc;
meşteşugarii consideră că este mai comod să se grupeze pentru a-şi procura materia

219

primă, precum şi pentru căutarea unui debuşeu în momentul în care vânzarea depăşeşte
limitele satului.

Maşinile au constituit, la rândul lor, unul dintre principalele motive ale concentrării:
este mult mai avantajos a le grupa şi a încredinţa supravegherea lor unui număr redus de
muncitori; aşa au luat fiinţă atelierele ce animă târgurile, care sunt deja mici oraşe.
Dacă industria duce la formarea oraşelor, la rândul său, oraşul contribuie la
dezvoltarea industriei. Oraşele comerciale au interesul de a transforma la maximum,
pentru a le valorifica, produsele pe care le vând şi de a extinde gama acestor produse. În
orice oraş, fabricarea articolelor de consum tinde să depăşească cadrul oraşului,
declanşând funcţia industrială.
Oraşele industriale nu se pot dezvolta decât prin aportul unei mâini de lucru
exterioare, care aici o formează muncitorii industriali. Ele sunt, de asemenea, mai
instabile, totdeauna ameninţate, în continuă evoluţie şi transformare.
În cadrul oraşelor cu funcţii industriale se disting două mari categorii: oraşele miniere
şi oraşele industriei prelucrătoare.

Oraşele miniere sunt prezente peste tot, nevoile de materii prime neţinând cont de
condiţiile impuse de cadrul geografic. Mina, de cele mai multe ori, stă la originea oraşului,
chiar dacă acesta a reuşit, ulterior, să-şi diversifice funcţiile. Se întâmplă, însă, să se
descopere bogăţii în subsolul unui oraş preexistent; Essen, un mic şi liniştit centru regional
în secolul al XVIII-lea, s-a găsit în plină regiune carboniferă în secolul al XIX-lea, situaţie
valabilă şi pentru oraşul Duai.
În centrele miniere, concentrarea urbană este, de la început, indispensabilă. Pentru a
obţine cantităţi suficiente de minereu este necesară forarea puţurilor, organizarea
extracţiei, reunirea unui personal numeros şi astfel ia naştere, dintr-o dată, un mic oraş.
Minele de minereuri preţioase sunt acelea care concentrează cel mai rapid oamenii,
în funcţie de beneficiile realizate. Aurul este cazul cel mai tipic, deoarece se pretează la
orice schimb. Astfel se explică asaltul tuturor locurilor unde au fost semnalate mine de aur:
California, Alaska, Australia, sudul Africii.
La început, s-au format aici grupări anarhice, prin simplul aflux al oamenilor care s-au
precipitat spre acelaşi punct în căutarea norocului. Aceste oraşe de aventurieri au
cunoscut succese triumfătoare, dar şi eşecuri răsunătoare. California, după ce a fost un
Eldorado, a devenit un cimitir al oraşelor. Numai într-un al doilea stadiu, oraşele s-au
organizat pentru o extracţie raţională. Beneficiile scontate explică condiţiile inimaginabile
în care au fost instalate oraşele. În Australia oraşele s-au născut în deşert. La
Johanesburg nu exista, în 1884, decât o colibă de lut construită de un bur; în 1904, după
20 de ani, se ridica un oraş modern de 159.000 de locuitori, iar în prezent depăşeşte un
milion.

Oraşele diamantelor s-au format într-un mod asemănător; după cursa în căutarea
diamantelor aluvionare, repede epuizate, extracţia trebuia organizată sistematic; tone de
roci trebuiau extrase, tratate chimic, sfărâmate.
Printre resursele subsolului mai există şi altele care au dat naştere la asalturi
asemănătoare. Este cazul petrolului, al cărui preţ era ridicat, fiind în schimb uşor de extras
şi de transportat. A existat, ca şi în cazul aurului şi al diamantelor, o fază în care apăreau
subit oraşe, grupări de oameni, înarmaţi cu unelte rudimentare, săpând cu înfrigurare gropi
în pământ; oraşele petroliere nu erau la început decât nişte gigantice cartiere de
magherniţe; Petroleum City, Kilgore; creşterea a fost fulgerătoare: Borgen în Texas, fondat
în 1921, a atins 25.000 de locuitori într-un an.
Zăcămintele de metale preţioase, ca şi cele de petrol, se epuizează, oraşele par,
atunci, condamnate să moară; totuşi, fenomenul urban tinde să dăinuiască: prezenţa
muncitorilor atrage alte industrii, iar oraşele se înconjoară de o aureolă regională. Ele
subzistă transformându-şi funcţiile.

220

Oraşele miniere cele mai tipice sunt acelea în care transformarea industrială nu este
posibilă, în care condiţiile climatice obligă o reducere la minimum a instalaţiilor şi a
personalului. Este ceea ce se îmtâmplă în cazul minelor de fier din regiunile arctice:
Duluth, pe ţărmul Lacului Superior, Kiruna în Laponia, Schefferville în Peninsula Labrador.
În mod firesc se poate pune întrebarea dacă oraşele miniere pot fi considerate oraşe;
populaţia este în prea mare măsură orientată spre o singură activitate, iar în concepţia
noastră despre oraş includem deseori o anumită dotare comercială. Cu toate acestea, nu
putem nega calitatea unei grupări de mai multe zeci de mii de oameni, reuniţi în vederea
exercitării unei funcţii urbane, care şi-au organizat viaţa şi condiţiile de locuit.
Cel puţin în ţările cu populaţie densă, oraşul minier face parte, în numeroase cazuri,
dintr-un ansamblu urban mai vast. Aproape întotdeauna la o anumită distanţă se găseşte
un oraş de care mina profită, un mic centru regional care primeşte prin aceasta o nouă
activitate; atât timp cât oraşul minier nu este dotat cu cele necesare, el rămâne un loc de
aprovizionare; uneori, are şi rol de oraş dormitor. Micul oraş Sandomierz din Polonia, cu
funcţiile sale administrative a vegetat până când descoperirea zăcămintelor de sulf, printre
cele mai bogate din lume, la câţiva kilometri, a trezit oraşul la o nouă viaţă. Oraşele
miniere rămân cu atât mai independente, iau un avânt cu atât mai mare cu cât se nasc
într-un mediu mai puţin evoluat.
Dar mina care livrează minereul recurge la transformarea acestuia pentru ca
transportul produselor să fie mai rentabil. Poate fi vorba de o simplă îmbogăţire, aşa cum
se întâmplă cu minereurile de fier norvegiene, care sunt concentrate prin magnetism, sau
se procedează ca în Katanga, la rafinarea cuprului prin electroliză. Această transformare
este însă deseori împinsă mult mai departe, obţinându-se fontă, oţel, mergându-se chiar
până la produsul finit.

În acest fel, activităţii miniere originale i se suprapune industria prelucrătoare.

Oraşele industriei prelucrătoare sunt mult mai greu de definit comparativ cu
oraşele miniere. Activitate industrială există în toate oraşele în scopul satisfacerii
necesităţilor populaţiei, aşa cum, odinioară, în fiecare sat era un fierar şi un rotar; singura
diferenţă este că nevoile sunt mai numeroase, răspund unui nivel de viaţă mai ridicat şi că
există tendinţa de a le satisface la un loc pe toate. O funcţie industrială există, însă, doar
din momentul în care oraşul produce şi pentru exterior.
La o astfel de situaţie se poate ajunge prin simpla extindere a serviciilor oraşului; se
fabrică stofe pentru locuitorii oraşului, dar magazinele au numeroşi clienţi printre oamenii
din satele învecinate. Micile industrii meşteşugăreşti ale satelor dispar; morile mecanice
din oraş minează vechile mori de apă. Oraşul fabrică pentru exterior.
Pe de altă parte, comerţul atrage industria. Se fabrică pentru a alimenta comerţul;
flamanzii au ţesut pentru export. Produsele sunt transformate înainte de a fi reexpediate.
Porturile care primesc petrolul brut sunt aproape toate dotate cu rafinării. Porturile unde
materiile prime ajung cu uşurinţă devin, astfel, centre industriale.
Industria apare, în numeroase cazuri, ca o consecinţă a comerţului, dar ea se poate
dezvolta la fel de bine şi în mod autonom. Oraşele industriale nu sunt numai un corolar al
minelor sau pieţelor comerciale. Unii autori consideră chiar că aceste două căi sunt
expresia a două forme diferite de dezvoltare urbană: cea americană ar avea la bază
oraşele comerciale, în timp ce în Rusia întâietatea ar reveni oraşelor industriale. Indiferent
de originea funcţiei industriale, trebuie să recunoaştem că industria nu poate reuşi decât
dacă întâlneşte condiţii favorabile. Studiile de acest gen trebuie să cuprindă obligatoriu şi
analize referitoare la modul de localizare a oraşelor industriale.
Oraşele miniere sunt singurele care se supun unor condiţii imperioase de localizare.
Deseori, sunt citate unele realizări industriale datorate întâmplării, fiind luate în sprijinul
combaterii oricărui determinism geografic.

221

Problemele privind localizarea trebuie examinate cu multă prudenţă. Putem
considera, totuşi, că întâmplarea fericită este susţinută de condiţiile naturale favorabile şi
că nenumărate eşecuri, aparent inexplicabile, se datorează absenţei lor. În acest fel, se
poate depista care dintre circumstanţe favorizează funcţia industrială a oraşelor.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->