You are on page 1of 3

Metafora - cognitie şi expresie în procesul creaţiei vizual plastice

Cuvîntul metaforă vine de la cuvântul grecesc care însemnează „a duce dincolo, a duce încolo şi încoace". Autorii latini din evul mediu şi de mai tîrziu, traduceau termenul cu acela de translaţie, transport; astăzi am zice „transfer" „Stilul" unei opere de artă, sau al unei creaţii de cultură, manifestă multiple aspecte, dintre care unele posedă o profunzime şi un sens „categorial". O operă de artă, şi în general o creaţie de cultură, mai au în afară de stil şi o „substanţa". De substanţa unei opere de artă, a unei creaţii de cultură, ţine tot ce e materie, element sensibil sau conţinut ca atare, anecdotic sau de idee, indiferent că e concret sau mai abstract, palpabil sau sublimat. Spre deosebire de substanţa lucrurilor reale din lumea sensibilă, substanţa creaţiilor nu posedă o semnificaţie şi un rost prin ea însăşi: aici substanţa ţinând parcă totdeauna loc de altceva. Este un precipitat, ce implică o conjugare de termeni, ce aparţin unor regiuni sau domenii diferite. Substanţa dobîndeşte prin aceasta un aspect „metaforic". Înainte de a lărgi semnificaţia metaforicului, voi analiza puţin metaforele în accepţie obişnuită, care se realizează cu mijloace de limbaj. Exista două grupuri mari sau două tipuri de metafore: metafore plasticizante şi metafore revelatorii. Metaforele plasticizante se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul, mai mult sau mai puţin asemănător, ambele fapte fiind de domeniul lumii, date închipuite, trăite sau gîndite. Eu cred că apropierea între fapte sau transferul de termeni de la unul asupra celuilalt se face exclusiv în vederea plasticizării unuia din ele. Cînd numim rîndunelele aşezate pe firele de telegraf „nişte note pe un portativ", plasticizăm un complex de fapte prin altul, în anume privinţe asemănător, în realitate nu plasticizăm un fapt prin alt fapt, ci expresia incompletă a unui fapt prin expresia altui fapt. De remarcat faptul că

la care se referă. şi de a ne elibera de un proces obositor şi nesfîrşit. sau. punînd în imaginar relief. Metafora revelatorie începe în momentul cînd omul devine in adevăr „om". printr-un transfer de termeni. Metaforele revelatorii încearcă într-un fel revelarea unui „mister". Metaforele revelatorii în schimb. dintr-un dezacord imanent al structurilor spirituale ale omului (dezacordul dintre concret şi abstracţiune). . Metafora plasticizantă are darul de a face de prisos acest infinit alai de cuvinte. înainte de a fi atins de harul metaforelor în chestiune. prin mijloace pe care ni le pune la îndemînă lumea concretă. avea încă o înfăţişare de taină pecetluită. pe care cuvintele pur descriptive sau imaginile simple nu-l pot cuprinde în întregime. mai precis. ce pare inevitabil. Cind de pildă ciobanul din Mioriţa numeşte moartea „a lumii mireasă" si pieirea sa „ o nuntă". Metafora plasticizantă reprezintă o tehnică compensatorie. cerută de dezacordul dintre concret şi abstracţiune. Metafora îmbogăţeşte în cazul acesta însăşi semnificaţia faptului. esenţiale şi de specificare. sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns. ea nu e chemată să îmbogăţească faptul. încît ar fi nevoie de un alai infinit de vocabule. el relevează. Metaforele revelatorii sunt cu totul de altă natură decît cele plasticizante. Cită vreme metaforele plasticizante rezultă. adică în momentul cînd el se aşază în orizontul şi în dimensiunile misterului. la care ele se referă. Cît timp omul (încă nu de tot „om") trăieşte în afară de mister. si care. Metaforele acestea sunt destinate să redea cît mai mult carnaţia concretă a unui fapt. chiar despre faptele pe care le vizează. metaforele revelatorii rezultă din modul specific uman de a exista. la care se referă. Metafora plasticizantă are darul de a suspenda un balast. o lăture ascunsă a faptului „moarte". Aceste metafore nu plasticizează numai nişte fapte în măsura cerută de deficienţa numirii şi expresiei lor directe ci ele suspendă înţelesuri şi proclamă altele. Compensaţia se realizează prin expresii indirecte. din existenţa. el nu întrebuinţează decît metafora plasticizantă. prin metafore.metaforele plasticizante nu îmbogăţesc cu nimic conţinutul ca atare al faptului. pentru a reconstitui cu mijloace de limbaj faptul concret. într-o stare neturburată de echilibru paradisiac-animalic. experienţa sensibilă şi lumea imaginară. fără conştiinţa acestuia. ci să completeze si să răzbune neputinţa expresiei directe. Adevărul e că cuvintele sunt aşa de anemice. după cum am spus. să facă de prisos infinitul expresiei directe.

În arta modernă realitatea este atât de distorsionată şi dusă spre abstracţionism încât metafora devine o unealtă eficientă de exprimare în mâna artistului. Dacă ar fi să analizez amănunţit.Însă în domeniul vizual-plastic deşi puterea de impact este mult mai mare. aş putea afirma că folosirea conştientă a metaforei în arta vizualplastică a influenţat mai degrabă arta ultimelor două secole. folosirea ei în exprimarea esenţei unei lucrari de artă poate să fie o adevărată piatră de încercare. perioadă în care s-a renunţat la redarea realităţii şi s-a trecut la exprimarea unor idei si semificaţii mai profunde. .