You are on page 1of 21

PSIHOTERAPIA FREUDIANA

Se pare ca traim intr-o cultura care pune un accent tot mai mare pe vizual (TV, internet, jocuri, filme etc.), in dauna limbajului, a metaforei de limbaj si a simbolisticii cuvintelor. Legat de aceasta constatare, multi dintre psihoterapeutii cu experienta de la noi se intrebau recent in ce masura psihoterapia, ca terapie prin cuvant, va continua sa existe ca atare. In conditiile unei saraciri a limbajului simbolic verbal, universul afectivemotional va trebui explorat in alte modalitati decat cel prin "discutii", cum ar fi, de exemplu, prin joc, imagini sau actiuni. Din acest punct de vedere, psihoterapiile experientiale, gestaltiste, sunt in net avantaj. In cel mai fericit caz, e posibil ca psihoterapia sa insemne, in viitor, in primul rand o educatie a exprimarii de sine prin limbaj si abia apoi un instrument terapeutic. "Obiectul" psihoterapiei se schimba si el: daca pe vremea lui Freud, isteria era cea mai frecventa nevroza, astazi isteria nu se mai intalneste decat foarte rar, in mediul rural.Monofobiile, departe de a mai fi nevrozele de alta data, se intalnesc astazi ca bizarerii in cadrul sindromului discordant (schizofrenie), iar nevrozele obsesiv-compulsive clasice au devenit raritati. In schimb somatizarile, inrudite psihopatologic cu isteriile, sunt frecvente, precum si atacurile de panica si tulburarile de personalitate de tip borderline.

Psihoterapie Freudiana
Tehnicile utilizate in psihoterapia freudiana includ metoda asociatiilor libere, analiza transferului si a rezistentelor, interpretarea viselor si a simbolurilor, precum si interpretarea actelor ratate. Ceea ce deosebeste terapia psihanalitica de celelalte psihoterapii este lipsa scopului, cu alte cuvinte a intentiei si actiunii de vindecare a personalitatii subiectului analizat. Potrivit lui Freud, efectul benefic nu trebuie sa fie urmarit in mod constient sau sa constituie motivul terapiei. Psihanalistul trebuie doar sa urmareasca analiza si descompunerea aparatului psihic si a fenomenelor din cadrul acestuia, pacientul avand misiunea de a recompune elementele si a-si restructura personalitatea. Procesul psihoterapeutic dinamic este marcat de momente de catharsis (descarcare) si insight (constientizare sau iluminare). Norme in psihoterapia freudiana Cadrul psihanalitic si aranjamentele formale Freud a stabilit reguli precise pentru in ceea ce priveste locul, ora, pretul si frecventa sedintelor de psihanaliza. El considera ca aceste amanunte trebuiesc stabilite impreuna cu pacientul, inca de la inceputul tratamentului. Astfel, de comun acord, sedinta avea loc la aceeasi ora in fiecare zi - cinci sau sase zile pe saptamana. Exceptie faceau cazurile mai usoare, cand erau suficiente trei sedinte pe saptamana. O sedinta dureaza 50 - 60 de minute. Pacientul are datoria ca, odata ce a platit sedinta, sa sa prezinte la cabinet, sedintele absentate nefiindu-i rambursate. Psihoterapia psihanalitica trebuie urmata fara intrerupere, tratamentul

fiind unul de durata, de ordinul anilor. Exceptie fac cazurile de imbolnavire fizica grava. Cabinetul lui Freud oferea pacientului un mediu relaxant, bine incalzit si fara zgomote neprevazute, iluminat normal si fara exagerari in niciun sens. Pacientul trebuia sa stea intins pe divan, fara sa-l poata vedea pe terapeut, iar Freud statea pe un fotoliu, la capataiul subiectului. Psihanalistul insusi spunea ca "nu suporta sa fie privit in fata timp de opt ore pe zi" si mimica faciala a terapeutului ar putea influenta pacientul. Freud nu recomanda luarea de notite in timpul psihanalizei, pentru a nu influenta interpretarea - atentia liber flotanta stipuleaza faptul ca terapeutul trebuie sa asculte tot ce ii spune pacientul, fara a selecta informatiile. Renuntarea la hipnoza La inceput Freud a utilizat hipnoza in etapa de anamneza, pentru a afla amanuntele pe care pacientul nu si le putea aminti. Treptat si-a dat seama ca, daca le permitea pacientilor sa isi exprime liber gandurile, intr-un cadru relaxant, acestia intrau intr-o stare psihica ce le permitea sa inteleaa propriile conflicte inconstiente. Astfel s-a nascut tehnica asociatiilor libere, prin care subiectul analizat este incurajat sa spuna orice ii trece prin minte, fara a omite sau distorsiona ceva. Mai tarziu Freud a numit tehnica asociatiilor libere "regula fundamentala" sau "regula sfanta" a psihanalizei. Un alt motiv pentru care Freud renunta la hipnoza este faptul ca in vremea sa psihanaliza era deseori confundata cu terapia hipnotica. Diferenta fundamentala este ca cea de-a doua impune sugestia ca mijloc de a impiedica manifestarea simptomelor patologice, in timp ce psihanaliza nu doreste sa impuna nimic, ci sa scoata la iveala geneza patologicului si sa elimine contextul psihic al ideii patogene. In psihanaliza freudiana si psihanalitica in general, asociatiile libere sunt preferate hipnozei deoarece "ofera economie de timp si efort, elibereaza analiza de constrangeri, pastreaza contactul cu realitatea prezentului, da cele mai mari garantii ca niciun factor din structura nevrozei nu va fi omis si elimina influenta factorilor externi". Aceasta tehnica este utilizata si in prezent de catre psihanalisti, pentru a analiza actele ratate si visele. Atentia flotanta Atentia flotanta sau atentia liber flotanta se refera la atitudinea terapeutului in timpul sedintei de psihanaliza. Aceasta trebuie sa fie relaxata, fara implicatii emotionale. Freud recomanda psihanalistilor sa asculte asociatiile libere ale pacientilor fara a incerca sa retina toate amanuntele, fara sa se concentreze in mod special, eliminand influentele constiente din ascultarea si observarea subiectului. Acest tip de atitudine - atentia flotanta - se pliaza perfect pe tehnica utilizata de pacient - asocierea libera. La fel cum subiectul comunica totul, nefiltrand sirul gandurilor prin ratiuni emotionale sau logice, psihanalistul trebuie sa recepteze tot ce i se spune, fara a face o diferentiere intre informatii. Neutralitatea si abstinenta psihanalistului Desi astazi abstinenta si neutralitatea sunt considerate ca desemnand aceeasi notiune, Freud le privea ca fiind separate. Abstinenta terapeutului nu are sensul de abtinere de la placeri si satisfactii, ci abtinerea de la actiune. Altfel spus, psihanalistul trebuie doar sa comunice verbal, fara a actiona comportamental in niciun fel. Neutralitatea terapeutului se refera la atitudinea de detasare afectiva. Terapeutul trebuie sa evite cu orice pret sa se implice emotional in problemele pacientului, iar acestuia trebuie sa-i fie imposibil sa observe defectele si conflictele psihice ale analistului. Tehnici utilizate in psihoterapia freudiana Anamneza O prima etapa in terapia psihanalitica este aflarea imprejurarilor in care s-a instalat boala, adica momentul aparitiei primelor simptome, precum si schitarea personalitatii psihopatologice. La inceput Freud a utilizat hipnoza pentru a dezvalui evenimentele traumatizante pe care pacientii nu si le puteau aminti, apoi a renuntat la hipnoza si a adoptat

amintirilor si emotiilor sa aiba un flux liber. Aceste relatii se refera de obicei la persoane importante . Metoda asociatiilor libere este o cale de acces al psihoterapeutului catre trairile si conflictele psihice ale pacientului. Un alt exemplu este cel al unei tinere femei care se simte atrasa si cucerita de un barbat in varsta. pacientul devine mai rezistent la suferinta si invata sa invinga aceste rezistente . Analiza transferului Transferul poate fi considerat drept cel mai important mecanism inconstient de rezistenta la analiza. neintrerupt de ratiunea critica . din acest motiv medicul isi limiteaza interventiile strict la clarificarile si interpretarile legate de procesul de analiza. imediat dupa moartea tatalui sau. Constiente sau inconstiente. tace.clarificari si interpretari. Un aspect asumat al acestei metode este faptul ca o persoana nu poate spune tot timpul absolut tot ce-i trece prin minte. Analiza rezistentelor Orice lucru care perturba desfasurarea normala a psihoterapiei semnalizeaza pentru terapeut existenta continuturilor refulate. deoarece tatal o saruta intai pe surioara mai mica. partener de viata. culturale. Este important ca exprimarea gandurilor. sau motive care de imaginea pozitiva pe care ne-o dorim.acest lucru nu este simplu. deoarece pot contribui la refacerea contextului nevrotic. cu spatele la psihoterapeut si vorbeste liber despre orice ii trece prin minte. Metoda asociatiilor libere Asociatiile libere produse de pacient reprezinta esenta psihoterapiei freudiene. sa le analizeze si sa le aduca la cunostinta pacientului. Aici intervin rezistentele la analiza. sau decide sa intrerupa terapia. ce pot declansa noi asociatii. cand in fiecare seara era nevoita sa astepte sa fie sarutata de noapte buna. Un exemplu de transfer este cel al unei doamne care izbucneste in plans atunci cand este rugata sa astepte cateva minute pentru a intra in cabinetul psihoterapeutului. Acest lucru insa depinde de capacitatea psihoterapeutului de a identifica prezenta inconstientului in fapte aparent banale. De fapt pacienta a retrait relatia din copilarie cu tatal sau. Psihanalistul trebuie sa identifice aceste rezistente. fara a avea un subiect anume si fara a alege sau omite ceva. Reactia se datoreaza faptului ca femeia isi imagineaza ca terapeutul prefera sa prelungeasca sedinta cu o pacienta preferata. Orice amintire si simptom din biografia pacientului. motiv pentru apar relatiile interpersonale disfunctionale. dar nu numai. Pe masura ce terapia progreseaza. pentru ca acesta sa poata depasi obstacolele in calea asocierii libere. deoarece suntem obisnuiti ca in exprimarea verbala sa ne cenzuram gandurile.in exclusivitate metoda asociatiilor libere.cu ajutorul psihoterapeutului. "ingropate" in inconstient. in care pacientul afla sau isi reaminteste treptat lucruri care erau reprimate in inconstientul sau. Acest fenomen se manifesta in conditiile in care terapeutul ramane in totalitate neutru. cu conditia ca acesta din urma sa dispuna de o atitudine de cooperare nelimitata. oricat de banale. frati. Conditiile realizarii acestei metode este instalarea unei stari de relaxare pentru pacient acesta sta intins pe o canapea (in decubitus dorsal). Aceasta reactie este evident exagerata pentru situatia respectiva. Interventiile terapeutului se rezuma la procesul analitic in sine . Tema discursului este lasata in intregime la latitudinea pacientului. Mecanismul de transfer presupune proiectarea asupra terapeutului si repetarea unor sentimente si relatii din trecut. Pacientul fie schimba subiectul. din ratiuni morale. Transferul se instaleaza in cadrul sedintelor de psihanaliza. . Transferul poate fi intalnit si in viata de zi cu zi.parinti. rezistentele intervin pentru a proteja eul de dezvaluiri dureroase. pot fi de ajutor pentru psihanalist. Terapia este un proces progresiv. iar medicul sa nu intervina decat prin intrebari punctuale.

ce au aceeasi motivatie).prea dureroase sau culpabilizatoare pentru a fi . In timpul aceleiasi discutii. O provocare pentru terapeut este ca. Acestia obisnuiau sa-i spuna lui Freud: Domnule (signor in limba italiana). pe care le dorea date uitarii sau nestiute de nimeni. • In functie de activitatea perturbata. Freud nu-si poate aminti numele unui pictor . sau pierderea unui obiect. Lapsusurile reprezinta uitarea unui cuvant sau unui nume. acestea putand dezvalui intentii inconstiente. credinte. lectura gresita.ii aducea aminte de acele episoade nefaste. Freud a mai analizat si actele simptomatice. Un exemplu de eroare de vorbire cu care suntem familiari este greseala lui N. uitarea unui nume. Freud a introdus si notiunea de contratransfer.ganduri. visele pot fi privite ca o reactie la experientele cotidiene si continuturile inconstientului . dorinte. cand presedintele I. cum ar fi joaca cu verigheta pe deget. uitarea unei intentii. care puneau mare pret pe placerea sexuala. etc. sau poate fi un raport de echilibru. • Potrivit complexitatii actelor ratate. Un exemplu este ce pe care Freud il da despre el insusi: in timpul unei discutiicu un prieten italian. care inlocuieste complet tendinta perturbata. O regula a psihanalizei stabileste faptul ca transferul nu trebuie interpretat inainte ca el sa se fi stabilit. se produc schimbari la nivelul personalitatii. Interpretarea actelor ratate Actele ratate . Odata ce sunt constientizate sursele reale ale comportamentului. Iliescu i s-a adresat candidatului E. datorita faptului ca investim persoana cu care avem o relatie in prezent cu calitati sau defecte ce apartin de fapt persoanei care a avut un rol important in trecut.sunt erorile in vorbire. Psihanalistul trebuie sa-i explice pacientului ca retraieste sentimente din trecut si sa-l ajute sa-si dea seama cum acest fenomen ii afecteaza relatiile din prezent. etc. Vacaroiu in cadrul discursului de investitura din 1992: "Vreau sa va spun ca echipa guvernamentala pe care ati aprobat-o azi are o sarcina foarte grea.Acest fenomen ne poate impiedica sa privim lucrurile in mod obiectiv. acesta se poate inclina in favoarea tendintei perturbatoare. dar nici un efort nu este prea mic pentru Romania.Freudian slip . Pornind de la principiul determinismului. medicul comenteaza despre stilul de viata al turcilor din Bosnia. Freud a fost primul care si-a dat seama ca aceste acte involuntare au insemnatate si de multe ori dezvaluie lucruri pe care autorii le ascund . Interpretarea viselor In acelasi mod ca asociatiile libere. viata nu mai are valoare.asemanator cu segnor .Signorelli." Sau campania electorala. Privitor la acest aspect. Constantinescu spunandu-i: "Domnule Ceausescu". terapeutul psihanalist este instruit sa deosebeasca sentimentele proprii de afectele provocate de reactia pacientului si sa nu le lase pe acestea din urma sa intervina in procesul de psihoterapie. Freud a clasificat actele ratate in trei categorii. in timp ce afiseaza o atitudine neutra. ticurile. scris sau citit. in functie de diferite criterii: • In functie de raportul dintre tendinta perturbata (modul corect in care trebuia sa se incheie situatia) si tendinta perturbatoare (eroarea in sine). iar numele Signorelli . odata ce viata sexuala nu mai merge." Explicatia uitarii numelui pictorului (Signorelli) este urmatoarea: in timpul unei perioade de boala Freud a trecut prin episoade de impotenta. actele ratate constau in rostire gresita. lapsusurile. Pe langa aceste erori. ce desemneaza reactia inconstienta emotionala a terapeutului in fata mecanismului de transfer realizat de pacient. acestea pot fi simple (o singura eroare) sau complexe (mai multe erori succesive. sa pastreze empatia si receptivitatea fata de pacient. iar Freud credea ca numele sau cuvantul uitat este asociat cu un continut refulat in inconstient si pe care dorim sa-l pastram uitat. scriere gresita.

mai mult sau mai putin . contrare celor in care se satisface o dorinta. Potrivit lui Freud. psihanaliza lui Freud a reprezentat prima formă de psihoterapie modernă. în cadrul unui sistem de gândire care nu se vrea dogmatic şi. de fapt. Visele negative. apetit sexual). ceea ce inseamna ca rolul de evitare a perturbarii starii de somn . Potrivit lui Freud. respectiv psihanaliza.adica o imagine simbolizeaza mai multe continuturi latente. dorintele si instinctele inconstiente care sunt exprimate prin continutul manifest. nu este şi ea o psihoterapie? De ce insistă ei. mai recent.acele impulsuri si necesitati refulate in inconstient. Transformarea dorintelor. Foarte important in acest scop este cunoasterea personalitatii si patologiei pacientului. ambele desfăşurate prin mijloace psihologice.Freud spune ca visul reprezinta de fapt satisfacerea unei dorinte ale se-ului (numit si sine sau id).ceea ce ne amintim la trezire . într-un mod oarecum paradoxal. incat ii considera adevarati psihanalisti doar pe psihoterapeutii care utilizau interpretarea viselor in analiza pacientilor. gandurilor si pulsiunilor in imagini implica o condensare a continuturilor inconstiente . Aceste dorinte pot fi de mai multe tipuri: dorinte care din anumite motive n-au putut fi satisfacute in timpul zilei. starile de anxietate si trezirea brusca asociate cu cosmarurile au rolul de a anunta pericolul patrunderii continuturilor refulate in constient. adica afectele. Acest proces de transformare (incifrare) a continutului inconstient in imaginile din vis (transformarea ideilor in imagini) utilizeaza simboluri si este numit travaliu oniric. o metodă de terapie psihologică. apoi asocierea libera pe marginea visului. Teoria lui Freud mai include mecanismele onirice din cadrul travaliului oniric. iar psihanaliza este o terapie psihologică. visul incorporeaza factorii excitanti din exterior senzatii corporale sau zgomote de mica intensitate.acceptate in mod constient. este necesar să înţelegem câteva aspecte din “istoria” .si continutul latent. ci au o interpretare unica pentru fiecare pacient.in forma sa adevarata. ar fi vorba despre tipuri diferite de terapie. foame. respectiv de a intrerupe acest proces periculos. Totuşi. forţând evident semantica. Evaluată din perspectiva contemporană. Pe de alta parte.adica detaliile visului sunt cele mai importante in analiza visului. Contradicţia semantică este evidentă: dacă “psihoterapie” este sinonim cu “terapie psihologică”. Visele tulburatoare si cosmarurile dovedesc un travaliu oniric incomplet sau nereusit. să împartă sfera noţiunii de terapie psihologică în două domenii diferite: psihanaliza şi psihoterapia? Şi de ce îşi menţin această clasificare şi atunci când este vorba de psihoterapia psihanalitică. precum si constientizarea faptului ca simbolurile din vise nu sunt universale. prin care o parte a continutului inconstient apare eului . analiza viselor consta in relatarea pacientului a continutului manifest. dorintele de pe parcursul zilei care nu sunt acceptabile din punct de vedere social si moral. Astfel psihoterapeutul incearca sa ajunga la continuturile inconstiente. Visul ca dorinta . bazată pe teoria psihanalizei? In căutarea unor posibile răspunsuri la aceste întrebări. acestea fiind cele mai revelatoare pentru semnificatia visului. Freud punea atata importanta pe analiza viselor. vin din partea supraeului si reprezinta dorinta acestuia de pedepsire a dorintelor neacceptate din punctul de vedere al valorilor morale superioare. atunci de ce psihanaliştii consideră că terapia pe care ei o practică. pentru a încerca să lămurim existenţa acestei contradicţii logice. precum si inversarea importantei . dorinte inconstiente . De fapt.In psihoterapia freudiana. s-a facut diferenta intre continutul manifest sau vizibil al visului ."gardianul somnului" cum l-a numit Freud. dorinte fiziologice activate in somn (sete. Interpretarea simbolurilor . psihanaliştii au susţinut şi continuă să susţină că psihanaliza nu este psihoterapie şi că. nici nu mai poate fi considerat astfel. iar Freud poate fi considerat primul psihoterapeut profesionist.

Dimpotrivă. precum şi datorită revoluţiei. Prima utilizează sugestia pentru a interzice simptomele. un tratament eficient şi durabil pentru bolile psihice. ilustrat de majoritatea prezentărilor sale de caz publicate. S-a ajuns astfel la faimoasa metaforă a “ecranului alb”.” (Freud. consta în modalitatea de utilizare a sugestiei. Pe de altă parte.248). aproape în exclusivitate. Din această reacţie afectivă de dezamăgire. prin psihanaliză. analistului i se cere să devină tot mai impersonal. s-a afirmat pe bună dreptate că tratamentul psihanalitic ar fi o artă a posteducaţiei. atunci când se află în prezenţa conflictelor care au generat simptomele. propriile sale conflicte interne. diferenţa esenţială pe care Freud a văzut-o a exista între psihanaliză şi psihoterapie. terapia psihanalitică. este din ce în ce mai puţin luat în considerare în interacţiunea analist/analizant. deznodământul acestor conflicte. din nevoia acută de notorietate. 1919a). aşa cum se pare că el a sperat iniţial. Tocmai lupta împotriva rezistenţelor constituie sarcina esenţială a tratamentului analitic. In ciuda faptului că Freud a recunoscut uneori necesitatea practică de a amesteca “aurul” psihanalizei cu “cuprul” sugestiei directe. ar putea să provină o primă explicaţie pentru dorinţa sa ca psihanaliza. în speţă cea bazată pe hipnoză. care erau atunci. In mod firesc. căruia medicul îi vine în ajutor prin sugestie. cu Sigmund Freud. iar această sarcină îi incumbă bolnavului. recunoscut iniţial de către Freud în cadrul transferului. să ocupe un loc special. caută să meargă până la rădăcină şi se slujeşte de sugestie ca să modifice. consolidează refulările. In acest fel. 457). să nu mai fie asociată cu psihoterapiile “dezamăgitoare” ale vremii. acţionând în sensul educării acestuia. pe măsură ce psihanaliza îşi dezvoltă tot mai mult intenţia de a deveni o ştiinţă universală şi o practică “obiectivă”. a acestor cauze. nealterate în nici un fel de o posibilă influenţă produsă de eventualele reacţii afective şi volitive ale analistului. viitorul ne va arăta probabil că aceasta [nici] nu este cea mai importantă. în cadrul ştiinţelor generale despre om şi să nu fie puse alături de “simple” procedee psihoterapeutice. îndreptată împotriva manifestării simptomelor. în vederea lărgirii ariei de aplicabilitate a psihanalizei (Freud. bazate pe sugestie. cealaltă ca un procedeu chirurgical. In vederea diminuării la minimum a influenţei sugestiei. inventată ulterior. El spune. în vederea interpretării şi a conştientizării. 1917. în vreme ce psihanaliza. pe care le crease. încearcă să dezvălue acest element şi să-l îndepărteze. Freud a dorit ca teoria şi metoda. p. Cea dintâi acţionează ca un procedeu cosmetic. .care se află în spatele acestui paradox semantic. pp. precum şi în contrast cu stilul său propriu. Terapia hipnotică lasă pacientul inactiv şi neschimbat. în sensul dorit de ea. dar lasă neschimbate toate procesele care au dus la formarea simptomelor. pe care se spune că o avea. In 1926 el afirma: “Folosirea analizei pentru tratarea nevrozelor este doar una dintre aplicaţiile ei.” (Freud. pe când terapeutica psihanalitică. trăită de Freud în calitate de individ uman. rolul sugestiei. în 1917: ”Terapeutica hipnotică încearcă să acopere şi să mascheze ceva în viaţa psihică. teoria psihanalizei devenea. această istorie nu poate începe decât cu întemeietorul psihanalizei. precum şi sugestia directă în general nu se dovediseră. Iniţial. prin urmare fără mai mare rezistenţă în faţa unor noi cauze de tulburări morbide. iar efectul major terapeutic este din ce în ce mai mult pus pe seama transformării inconştientului în conştient. dimpotrivă. dar şi un om deosebit de ambiţios şi “pasional” de felul său. pe care psihanaliza a produs-o realmente în domeniile psihopatologiei şi psihologiei. folosea sugestia indirectă. Freud a fost extrem de dezamăgit de faptul că terapia hipnotică. ca mijloc de a învinge rezistenţele. Treptat. In cazul terapiei hipnotice se utiliza sugestia directă. considera Freud. din considerabilul său orgoliul personal. preconizată a modifica doar rezistenţele care împiedicau conştientizarea. 1926. Pasionat de ştiinţă. reprezentat de mintea psihanalistului. ecran pe care pacientul şi-ar putea proiecta.

Carlo Bonomi. de a se separa psihanaliza “propriu. unii dintre ei proprii săi discipoli. p. adresată . p. 1957. 1999). o justificare pentru înfiinţarea unei asemenea structuri: “Imi permit să spun că viaţa şi moartea îmi vor fi mai uşoare. instituţionalizat. într-o scrisoare către Jones. p. Se consemnează că. de fapt. semnalată de către Freud. Această metodă a fost pusă treptat în opoziţie cu alte tipuri de practică terapeutică (numite oarecum peiorativ “psihoterapie”) chiar şi atunci când acestea au fost create şi aplicate de către psihanalişti. referindu-se la ceea ce el considera atunci definitoriu pentru psihanaliză transferul şi rezistenţa . în 1913. îi trimitea lui Jones “rapoarte” regulate asupra felului în care se desfăşura analiza sa. dacă ştiu că există o astfel de asociaţie. 1957. Freud simte nevoia să-şi ofere lui însuşi şi celorlalţi.Freud începe prin a fi relativ conciliant: “Orice direcţie de cercetare. dedicat în principal “cazului Ferenczi”.”(Jones. el afirmă că este necesară existenţa unei asociaţii psihanalitice internaţionale pentru că: “Trebuie să existe un centru a cărui treabă ar fi să declare: ‘toate aceste nonsensuri nu au nimic de-a face cu analiza. necesitate deplin justificată prin riscul real al compromiterii metodei de către impostori. în frunte. la inaugurarea Comitetului. Ernest Jones propusese înfiinţarea unui “Comitet secret”.’” (Ibd. chiar şi în cazul în care ajunge la rezultate diferite de cele la care am ajuns eu. fireşte. dar probabil predominant motivată prin factori interpersonali şi afectivi. la un moment dat. are dreptul să se numească psihanaliză. care să vegheze asupra creaţiei mele. în aceeaşi lucrare. în număr de cinci.” (Freud. în care fuseseră montate pietre antice greceşti din colecţia sa personală. 16) Câteva pagini mai încolo însă. 43. Unul dintre exemplele citate de Bonomi îl constituie faptul că Rickman (cel care mai târziu avea să devină kleinian). 1914. sublinierea noastră). de a o dezvolta şi de a o apăra de orice posibile deformări şi alterări. al definirii psihanalizei drept exclusiv metoda creată de către Freud. aceasta nu este psihanaliză. dărueşte celorlalţi membrii fondatori. comitet care să aibă misiunea de a veghea asupra psihanalizei. 153). O ironie a soartei face însă ca primii vizaţi de către activitatea de “control al gândirii” practicată de către “Comitetul secret” să ajungă să fie chiar doi dintre membrii acestui comitet: Otto Rank şi Sandor Ferenczi! Intr-un material. tot mai intolerantă la “compromisuri”. In lucrarea sa “Istoria mişcării psihanalitice”. cu însuşi Freud (Bonomi. nişte inele de aur.zisă” de unele practici care nu corespundeau principiilor esenţiale ale ei. asupra unor analişti suspectaţi de abateri de la linia “corectă” a doctrinei (Bonomi. într-o scrisoare din 1924. deşi nu fără a afirma. Câteva aspecte întunecate din istoria psihanalizei Incă din 1912.. alcătuit din psihanaliştii cei mai fideli şi mai apropiaţi ai lui Freud. efectuat prin intermediul analizanţilor. care recunoaşte aceste două fapte [transferul şi rezistenţa] şi le ia ca punct de plecare în activitatea sa. 1999). Freud intră însă în acest joc “romantic” şi. Ideea necesităţii controlului practicii şi chiar a gândirii analiştilor a găsit un teren fertil în comunitatea psihanalitică a vremii. Ideea de constituire a “Comitetului secret” a fost acceptată imediat de către Freud. un cercetător recent al istoriei mişcării psihanalitice. s-a ajuns la un adevărat “spionaj”. consideră că acest fenomen provine în principal din mentalitatea vremii şi din “psihopatologia” (nerezolvată) a analiştilor de atunci. începutul formal. în contextul conflictelor doctrinare şi personale. a determinat.). Necesitatea. că îşi dă seama “…că este ceva copilăros şi poate romantic…” (Jones. care au dus la “dezertarea” primilor disidenţi (Jung în 1911 şi Adler în 1913). Deasemenea.de-a lungul timpului. p. 153. Tot în scrisoarea de acceptare către Jones. aflat atunci în analiză cu Ferenczi.

statut preluat din tradiţia medicală a vremii. au o intensă notă de dramatism. cazul lui Ferenczi.sau să fiu distrus . de la cura clasică freudiană la orientările “relaţionale” moderne (el a conceptualizat termenii de “introiecţie” şi “proiecţie”. atât revoluţia psihanalizei. la Berlin. inovaţia lui Ferenczi. astfel că. mai ales. reuşesc doar să mă distrug . Se pare că. de care se bucurau atunci analiştii. Evident. concretizată prin practicile de “spionaj” şi denigrare. egală în plan uman cu “celălalt”. 1985. Printre alte evenimente. despre tehnica sa psihanalitică.” (Bonomi.” (Dupont. respectivului pacient i se sugerase că felul în care analistul (Rank) practica psihanaliza era “…cel puţin. ca urmare a devierii sale de la tehnica freudiană şi a conflictului cu Freud. în mare măsură. a fost faptul că el încearca să scoată analistul din poziţia de putere. Profund nemulţumit. “Deviaţia” esenţială a lui Ferenczi. a fost simţită atât de către Freud cât şi de către ceilalţi psihanalişti drept o gravă ameninţare la statutul de omnipotenţă şi omniştienţă. cât şi apariţia şi dezvoltarea psihoterapiilor psihanalitice (Alexander şi terapeuţii “dinamici” au invocat ideile lui). Este foarte probabil că sentimentul acestei ameninţări (încă persistent şi astăzi. Drama lui Ferenczi începe prin anii 1918 când. al cărui analist fusese cândva. care trăiau încă parţial sub imperiul modelelor culturale “schizoparanoide” ale epocii. alături de cel al lui Rank. cel de al şaptelea membru al “comitetului secret”). în loc să mă îmbolnăvesc psihic. cea mai greu de tolerat de către psihanaliştii vremii. părintele psihanalizei şi “tatăl” spiritual al lui Ferenczi. Pe de altă parte. 513) “Cazul Ferenczi” . oferită de neutralitatea sa intangibilă şi să-l pună în rolul unei fiinţe empatice. printre psihanaliştii tradiţionali. Şi chiar mai mult. cât şi de către ceilalţi psihanalişti: ”O oarecare forţă a machiajului meu psihic pare să se păstreze. prin leucemie. 212-213). pp.. pe care le aminteam mai sus. atât de către Freud. Otto Rank protestează pentru că unul dintre pacienţii săi fusese interogat. inaugurează şi un tip de practici care amintesc. mai mult sau mai puţin şocante. pentru că de numele acestui psihanalist se leagă. p.moment de cotitură în evoluţia psihanalizei “Cazul Ferenczi” reprezintă poate unul dintre evenimentele cele mai importante ale istoriei şi evoluţiei psihanalizei. apărută în urma faptului că nu se simţea capabil să reziste sentimentului de a fi fost abandonat. 1999. In poziţia cuiva care are nevoie să primească şi să dea afecţiune şi. el concepe şi aplică faimoasa sa “tehnică activă”. iar M.. în postura de a accepta dreptul pacientului de a-şi exprima atitudini critice şi negative faţă de terapeut. printre altele.psihanaliştilor din Berlin. unde activa Max Eitington (devenit. cele întâmplate cu Ferenczi. vede ideile şi practicile “fiului” său în primul rând ca pe o trădare. multe încă estompate sau consemnate doar parţial în istoria psihanalizei. în faţa tendinţei accelerate de “democratizare intersubiectivistă” a procesului analitic) a constituit atunci una dintre cauzele care au dus la un fel de apărare reflexă.în profunzimile mele organice. criticabil. el mărturiseşte că îşi interpretează boala ca pe o modalitate de autodistrugere. Intr-un fragment de autoanaliză. încă din 1919. Klein şi-a efectuat prima sa analiză de formare cu el). fiind încă unul dintre discipolii favoriţi ai lui Freud şi membru al “Comitetului secret”. mai mult sau mai puţin direct. datoria discipolilor de a păstra nealterată învăţătura maestrului reprezenta deja un imperativ cvasiinstituţionalizat. ca pe un atac personal la adresa sa. accentuată de moartea sa timpurie. în care utilizează schimbări de rol şi atingeri fizice “non-erotice” între el şi pacienţii săi. revoluţionară şi “şocantă” pentru vremea aceea. de faimoasele metode . aceasta în contextul în care.

al cărui “caz” este. ci acelor discipolii “zeloşi” ai săi. în legătură cu posibilitatea unor abuzuri afective sau sexuale asupra pacienţilor şi. părintele psihanalizei practica mai puţin psihanaliza “curată”. care au încercat să pună în practică şi să legifereze. pus în evidenţă în special de şcoala kleiniană. “mitul” paranoiei lui Ferenczi a prins. Freud îşi arată îngrijorarea (Jones. au nemulţumit şi au îngrijorat profund pe membrii “Comitetului secret”. pentru că apăreau a fi “partizane” (Bonomi. nu poate fi ignorat fenomenul. faţă de riscul unor scandaluri. ar putea constitui argumente în favoarea ideii promovate de către unii adepţi ai intersubiectivismului precum şi de către cei ai psihoterapiei psihanalitice de scurtă durată. în dauna interpretării şi a conştientizării. unul dintre membrii importanţi ai “Comitetului secret”. conform căreia. alterare produsă de evoluţia leucemiei. în care el nu ezita uneori să fie deosebit de “activ” (atitudine justificată prin scopul învingerii rezistenţelor pacientului). ceea ce ei au perceput a fi spiritul psihanalizei şi al întemeietorului ei. Se pare că Freud. ea este “doar” psihoterapie. prin plasarea lor “în afara psihanalizei”. relativ bine cunoscut în epocă. 1957. coloborat cu multe dintre descrierile de caz publicate de Freud. In acest sens. Rank îşi atrage şi el acuzaţia de “nebunie”. pp. noile idei şi tehnici elaborate de către Ferenczi încep să fie puse pe seama “nebuniei” acestuia. se insinuează “teoria” conform căreia deviaţiile tehnice ale psihanalistului maghiar şi-ar fi avut originea într-o alterare psihotică a minţii acestuia. Acest fapt. standard şi în mai mare măsură ceea ce mai târziu a fost etichetat drept “psihoterapie”. exagerând sau chiar deformându-i ideile. reproşurile sale vizau mai puţin faptul că sugestia directă ar fi fost prea mult utilizată. în situaţiile de “cult al personalităţii”. dincolo de componenta personală şi afectivă a conflictului dintre ei. care ar fi putut implica şi prejudicia psihanaliza. Preconizând o limitare în timp a curei terapeutice şi acordând interacţiunii afective dintre terapeut şi pacient o mai mare importanţă decât transformării inconştientului în conştient.staliniste de “psihiatrie politică”. existente ca urmare a nereuşitei analizei sale personale. proiectivă şi introiectivă. mai ales. boală care avea să-i provoace moartea. Această modalitate de apărare în faţa unor idei neconvenabile a fost aplicată şi lui Otto Rank. dacă “aceasta nu este psihanaliză”. este greu de stabilit. In ciuda unor proteste venite din partea celor care îl cunoşteau îndeaproape pe Ferenczi. alături de cel al lui Frenczi. prin aceasta. ideile lui Rank. In mare parte cu colaborarea lui Ernest Jones. In acelaşi timp. în orice caz nu exemplului său clinic. pe cale non-verbală. ca şi cele ale lui Ferenczi. a unor conţinuturi psihice inconştiente aflate în realităţile psihice ale persoanelor implicate.163-164). când a început să se gândească că. proteste ignorate. avea totuşi dificultăţi în a concepe posibilitatea . Astfel. s-ar putea constata că “dogmatizarea” care a cuprins psihanaliza pentru ceva mai mult de o jumătate de secol nu se datorează în primul rând iniţiativelor lui Freud şi. fapt care duce la discreditarea ideilor sale. a fost adesea utilizat. Când anume s-a spus şi. Aşa cum se întâmplă deobicei. de transmitere şi deformare. Totuşi. In această scrisoare. acţionează “în numele său”. în primul rând. Prin afirmarea importanţei cardinale a “traumatismului naşterii” şi a rolului conflictelor preoedipiene în dezvoltarea individului. nu mult timp după declanşarea conflictului său cu Freud. 1999). în contradicţie cu unele declaraţii ale sale. în activitatea sa clinică. iar procedeul de a explica ideile psihanalitice “deviante” prin deviaţii ale minţii celui care le-a produs. încercând să ghicească dorinţele neexprimate ale acestuia. cei din jurul maestrului. în contextul în care doctrina freudiană era preocupată atunci aproape exclusiv de traumele oedipiene. în 1931. în 1933. într-una din scrisorile sale către Ferenczi.

una dintre aplicaţiile ei clinice .terapia psihanalitică . ca şi Fairbairn. renunţând la pasivitatea sa tradiţională. dacă psihanaliza. autorii făceau publice cercetările lor efectuate timp de 7 ani la Institutul Psihanalitic din Chicago. utilizând acele tehnici şi procedee care se dovedesc a fi cele mai eficiente pentru fiecare situaţie particulară. Probabil că. care a născut şi mai naşte încă multă confuzie. ca teorie universală. se pare că psihanaliza. 1990. încă în plină desfăşurare şi în zilele noastre. Teza fundamentală a autorilor constă în ideea conform căreia. evident. ea neacceptând. care tindea spre a “…integra tot ce se ştie despre om într-o ştiinţă unificată. şi prin dorinţa de scurtare a tratamentelor psihanalitice. manifestă o intensă preocupare pentru o intervenţie mai activă a analistului în procesul terapeutic. faţă de devierile de la tehnica standard a fost serios pusă la încercare odată cu apariţia. ea nu poate fi. fenomenologice şi relaţionale. să recunoască şi să “dea drumul în lume” unor alte aplicaţii clinice. că pasivitatea şi dependenţa create şi impuse de specificul curei analitice tradiţionale ar putea constitui ele însele elemente traumatice.653). variantă în care s-a lansat faimosul concept de “experienţă emoţională corectivă” (Alexander and French. deşi nu îl citează. Considerând. mai mult sau mai puţin secrete. de frânare sau chiar de blocare a progresului analitic. indiferent de meritele psihanalizei. prin modificarea “corectivă” a atitudinii terapeutului faţă de acesta. în funcţie de evoluţia pacientului şi utilizează chiar întreruperi şi reluări “terapeutice” ale psihoterapiei. diferite de “cura standard”. se recunoaşte un continuator al orientării “active”.oricât de diferită ar fi ea de toate celelalte tipuri de terapie psihologică. complexă şi subtilă ar fi. promovate de Ferenczi şi Rank şi. s-a arătat deosebit de “posesivă”. s-ar fi evitat o contradicţie semantică. a cărţii lui Alexander şi French: “Terapia psihanalitică”. uneori chiar şi printre psihoterapeuţi. 1946). în calitate de metodă terapeutică. este totuşi şi o metodă de psihoterapie. In special prin orientările sale contemporane.” (Fine. în 1946. Aici. în cadrul ştiinţelor despre om. Pentru că. s-ar fi diferenţiat din timp de teoria şi filozofia “universală”. preocupare justificată. Alexander şi French împreună cu alţi câţiva membrii ai institutului din Chicago experimentează cu succes “manevre” de control a regresiei şi a transferului pacientului. Ei adoptă poziţia “faţă în faţă”. printre altele. psihanaliza ar putea încă să aspire spre o filozofie postmodernă. principalul promotor al acestei cercetări. După cum am văzut. Desprinderea psihoterapiilor psihanalitice din psihanaliză şi raportul acestora cu psihanaliza clasică este un proces îndelungat şi deosebit de complex. ea ar fi avut mai puţini detractori.existenţei unei alte forme de psihanaliză în afara celei elaborate de către el. cu numeroase şi diferite contribuţii în domeniu. iar continuatorii săi cei mai fideli au preluat şi au amplificat această atitudine. până relativ de curând şi încă nu în întregime. de-a lungul timpului. intolerantă şi exclusivă. Şi. redusă doar la o metodă de tratament. un membru important al comunităţii psihanalitice. In ceea ce priveşte psihanaliza. psihanalistul poate să adapteze tratamentul la nevoile specifice ale fiecărui pacient. în consens cu orizontul de cunoaştere al secolului al XXI-lea. . oricât de mult mai profundă. p. Frantz Alexander – prima “disidenţă” psihoterapeutică Se pare că limita de toleranţă a comitetelor psihanalitice. deşi îşi exprimă rezerve faţă de practicile bazate pe atingeri fizice ale acestora. în mod cert. Frantz Alexander. variază frecvenţa şedinţelor. asupra unor variante “prescurtate” de psihanaliză. preluând cu fidelitate tendinţele mărturisite sau nemărturisite ale părintelui ei.

Jean Valjean fusese prins furând o pâine. atunci când s-a referit. având drept principal scop al vieţii “răzbunarea” pe cei din jur. ceea ce mulţi alţii afirmaseră mai mult sau mai . utilizarea lui fiind cu grijă evitată (cu excepţia lui Kohut şi a unor intersubiectivişti contemporani). pe întreaga societate umană. unele aspecte “educative” ale acţiunii analistului asupra pacientului său fuseseră menţionate de însuşi Freud. din punct de vedere “politic”. terapeutul poate repara “falia profundă”.drept “manipulare”. După ce a fost găzduit peste noapte cu bunătate şi consideraţie de către un preot. dintr-un slujitor al “răului”. iubitor de oameni. în loc de recunoştinţă. ilustrarea cea mai sugestivă a teoriei “experienţei emoţionale corective”. Jean Valjean fură din casa acestuia niste sfeşnice de argint. actul de naştere oficial al psihoterapiei psihanalitice..A. Acest proces are loc în urma “experienţei emoţionale corective” oferită de capacitatea de “conţinere” a preotului (terapeutul).A. Kurt Eissler publică un articol care poate fi considerat atât un “certificat de garanţie” al pshanalizei “adevărate”. Sărac şi flămând. înaintea emigrării în S. respectiv efectul nedreptăţii pe care mama sau societatea au comis-o cândva la adresa individului. în S. declarându-şi apartenenţa la grupul în formare al “Independenţilor”. de sacrificiu şi risc personal în scopul promovării fericirii celor buni. care-i va schimba sensul vieţii devenind. Spre stupoarea lui Jean Valjean. se poate recunoaşte aici şi caracteristica distinctivă a “optimismului” terapeutic al orientării “relaţiei de obiect”. în 1917.U. fără scrupule morale. el fusese un critic al Melaniei Klein. Termenul. în mintea fostului ocnaş se produce o transformare radicală. un om deosebit de corect. abuzive. preotul îl “acoperă”. La scurt timp. ca şi ideea de experienţă “corectivă”. neputând justifica obiectele preţioase pe care le avea asupra lui. In acelaşi timp. Lipsa de înţelegere resimţită din partea societăţii şi pedeapsa “nedreaptă” care i-a fost aplicată îl transformaseră pe Jean Vlajean întrun element anti-social. la efectul de “posteducaţie” al modificării mecanismelor profunde. fapt care i-a adus mulţi ani de închisoare. 1917). a devenit “tabu”. în sensul de acţiune practicată deliberat şi conştient de către psihananalist. După o scurtă perioadă de frământări interne şi de derută. scris de Victor Hugo. atunci când se fac referiri la procesul terapeutic din psihanaliza “propriuzisă”. neaparţinând psihanalizei. bazată pe sugestie şi. afirmând în faţa poliţiştilor că el este cel care i-a făcut cadou acele obiecte. de care Alexander fusese profund influenţat deşi. o constituie analiza unui personaj literar specific “curentului romantic” de la mijlocul secolului al XIX-lea: Jean Valjean. In 1953.. Recunoscând. determinând o modificare a obiectului intern al “pacientului”. prin excludere. este prins de poliţie şi.“experienţa emoţională corectivă” . convertirea lui Jean Valjean apare drept o deplasare a identificării eu-lui de pe obiectul “rău” pe cel “bun”. care răspunde la “rău” prin “bine”. conform căreia. care se aştepta la o nouă pedeapsă drastică. dimineaţa la plecare. cu comportamente sadice. eroul cunoscutului roman “Mizerabilii”. prin crearea unei noi relaţii mai bune. In termenii gândirii kleiniene. care stau la baza simptomelor (Freud. care-şi va dedica tot restul vieţii unor acţiuni altruiste.U. al publicării cărţii lui Alexander şi French s-a făcut repede simţit prin accentuarea unor dezbateri referitoare la definirea şi redefinirea caracterului specific al psihanalizei în raport cu alte tipuri de demersuri psihoterapeutice. este adus în faţa preotului pentru a da explicaţii. mai ales.Alături de o serie de cazuri clinice. comunitatea psihanalitică a fost destul de categorică şi promptă în a stigmatiza sintagma lui Alexander . prin urmare. cât şi. Kurt Eissler şi psihanaliza “pur Impactul cercetărilor şi. Deşi.

tehnica psihanalitică “pură”. Un parametru se foloseşte numai atunci când el determină. declarată sau presupusă a fi “jignită” de afrontul adus de către anumiţi indivizi.” (Eissler. nu se relatează (sau cel puţin nu există documente în acest sens) nici o tentativă manifestă a cuiva de a propune excluderea lui Alexander din rândul Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale sau declararea lui drept “bolnav mintal”. atunci când analistul apreciază că structura eu-lui pacientului nu permite menţinerea atitudinii neutre. faptul că psihanalistul nu aplică. Eissler introduce faimosul termen de “parametru”. adică de la o tehnică care trebuie să se folosească de interpretare în calitatea de instrument exclusiv. supra-eu) din care provin diferite tendinţe şi dorinţe ale pacientului. . eu. excluderea lui Adler şi Stekel. de la tehnica modelului de bază. de a-i rămâne fideli. 1953. p. cantitativă sau calitativă. Prescrierea unor tratamente medicale sau indicarea necesităţii spitalizării pacientului. pe care-l defineşte drept: “…deviaţia. - După Eissler. toate aceste abateri de la tehnica standard. p. etc. discipoli ai săi. Acum. trebuie să aibă în vedere următoarele reguli: 1) 2) 3) “Un parametru trebuie să fie introdus numai atunci când s-a dovedit că modelul tehnicii de bază nu este suficient. până la urmă.” (Eissler. pur interpretative. în comparaţie cu modalitatea în care Freud şi psihanaliştii vremii s-au manifestat faţă de “disidenţă”. propria sa eliminare. 1953. în realitatea clinică. Renunţarea la divan şi la asociaţia liberă şi efectuarea şedinţelor “faţă în faţă”. bazată numai pe interpretare.111). exprimate în numele acelei persoane. ceea ce însemnă că faza finală a tratamentului trebuie întotdeauna să fie efectuată cu parametrul la valoarea zero. Exprimarea manifestă a unor sentimente şi reacţii afective faţă de analizant sau în raport cu persoanele cu care acesta se află în relaţie. conflictul cu Jung şi apoi denigrarea lui Ferenczi şi Rank au fost reacţiile unei persoane (Freud) sau ale celor din jurul său. care trebuiau “pedepsiţi” pentru că şiau încălcat obligaţia.puţin explicit înaintea sa. permise a fi aplicate temporar. 110). Dirijarea eforturilor terapeutice spre anumite aspecte ale vieţii pacientului sau în direcţia atenuării şi înlăturării unor simptome. Atunci. Nu este poate lipsit de interes să remarcăm felul în care psihanaliştii anilor 1950 se comportă în faţa “deviaţiei”. Exemplele cele mai răspândite de “parametrii” introduşi voluntar de către psihanalist sunt reprezentate de următoarele variaţii de tehnică terapeutică: Reducerea frecvenţei şedinţelor sub limita de 4 pe săptămână. Abandonarea parţială de către psihanalist a poziţiei sale de neutralitate şi exprimarea unor atitudini personale în favoarea sau împotriva unor instanţe psihice interne (se. Parametrul nu trebuie niciodată să treacă dincolo de limitele unui minimum inevitabil necesar. asumată mai mult sau mai puţin explicit.

rezultant al unei identificări colective cu o fantasmă. în scopul prevenirii apariţiei unor puneri în act din partea analistului.Se pare că. adică abateri permise. devenind mai abstractă. aceasta din urmă considerată drept atitudine esenţială şi obligatorie în psihanaliză. că “…nici un pacient nu a fost analizat vreodată printr-o tehnică de interpretare pură. născut involuntar. ceruseră şi primiseră. într-o discuţie cu Loewenstein. în 1958. în absenţa lui Freud ca persoană fizică. 1999. Este adevărat că. în plan clinic. atât pentru I. ar echivala cu o demonstraţie. psihanaliştii americani deveniseră deja forţa principală. 80). 80). Plecând de la acest paradox. deşi a adus o oarecare clarificare în planul teoretic. în majoritate adepţi ai “psihologiei eu-lui” şi adversari ai kleinienilor. Probabil că originea şi explicaţia aceastei diferenţe de reacţie în faţa “ereziei” se pot găsi şi în modificarea structural internă din cadrul gândirii psihanalitice a epocii. acum intoleranţa şi tendinţele de excludere nu mai vizează persoanele. să se abată de la metoda clasică nu a reprezentat decât o recunoaştere formală.P. psihanaliştii americanii. a unor realităţi existente dintotdeauna. care ar putea sugera. cât şi pentru persoanele care l-ar fi întreprins. Această schimbare. în interesul pacienţilor lor (dar în egală măsură. a mişcării internaţionale. apare mai puţin neobişnuit faptul că nici măcar procedeele incriminate nu sunt direct “excomunicate”. din care sunt eliminate toate celelalte forme de influenţă posibilă asupra pacientului. unde alte metode începuseră să câştige teren). cu respectarea anumitor condiţii. deşi nu explicită. In aceste condiţii. pare să aibă o legătură şi cu “experienţa engleză”. nu a reuşit să tranşeze. p. definind ceea ce psihanaliza “pură” ar putea fi. a faptului că psihanaliza nu există. în vremea lui Eissler şi a contemporanilor săi. iar un atac personal asupra cuiva cu reputaţia lui Alexander ar fi fost deosebit de riscant. datoria apărării ideilor sale îşi pierduse caracterul afectiv-reactiv. asupra necesităţii “controlării” contratransferului. numeric şi economic. sau cei care încă mai insistă. Aplicată ad literam. şi pentru a nu fi izolaţi pe “piaţa” psihoterapiei. ci doar conceptele şi procedeele elaborate de acestea. când eforturile Annei Freud şi a unor freudieni de a o exclude pe Melanie Klein şi pe kleinieni din rândul psihanaliştilor au fost cu succes contracarate de toleranţa matură şi unificatoare a “Grupului de mijloc”. dreptul de a nu fi controlaţi şi de a nu li se impune. din partea Asociaţiei Internaţionale. 1999. ele fiind doar calificate drept “parametrii”. nu abdică de la esenţa pur interpretativă a actului psihanalitic? Nu cumva ei introduc de fapt un . Dealtfel. definirea psihanalizei drept o metodă de terapie exclusiv interpretativă. la creşterea gradului de toleranţă al Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale. de la începutul anilor 1940.A. disputa dintre intersubiectivişti şi adepţii neutralităţii absolute. poate fi abordată şi dintr-o altă perspectivă: Oare cei care insistau. existentă cândva în realitatea psihică a părintelui psihanalizei. Ideea conform căreia psihanaliştii “au voie”. “din afară”. p. Precizarea făcută de Eissler. probabil sub presiunea unui “supra-eu psihanalitic” tiranic. din perspectiva kleiniană.” (Thomä şi Kächele. disputa dintre psihanaliza “propriu-zisă” şi psihoterapia psihanalitică. că ea este “o pură ficţiune. de devotament personal faţă de “părinte”. prin metoda “reducerii la absurd”.” (După: Thomä şi Kächele. Se pare că însuşi Eissler ar fi acceptat. nici un fel de criterii profesionale sau politice. In consecinţă. o consolidare a “poziţiei depresive” a psihanaliştilor. ar fi putut să contribuie şi faptul că. în acea perioadă. în anii 1950.

că ei ar fi capabili să practice analiza pură. Inţelegând. Pentru că. mai ales. pe bună dreptate. a pretinde un succes în această direcţie. dacă este onest. In felul acesta. el ar trebui să abandoneze ideea posibilităţii existenţei unei interacţiuni pure cu analizantul. Kernberg consideră că aceste fenomene. sentimentele de neputinţă şi incompetenţă care se nasc în mintea psihanaliştilor începători. psihanalistul “reduce la zero” îndepărtarea de principiul interpretării exclusive şi sfârşeşte prin a-şi recunoaşte conştient. ni se spune în basm. evident. el va ştii că nici un psihanalist nu poate reuşi. unii psihanalişti de prestigiu. şi se pare că mai există încă. prin însăşi tentativa auto-normativă de a-şi reglementa propriile reacţii afective? Reacţii care. “cosmetică”. propria sa eliminare”. bazată numai pe interpretare. ca psihanalist. Pledând cu severitate pentru practica exclusivă a psihanalizei “propriu-zise” şi utilizând astfel. înainte de terminarea analizei. 2000). că el. megalomană şi infantil omnipotentă. iar a tinde spre aşa ceva sau. Transpunerea parţială a alegoriei lui Andersen.“parametru”. care ocupă poziţii “importante”. nu este o acţiune similară cu cea a terapeutului care aplică sugestia directă. Autorul a revenit asupra acestui subiect cu ocazia unui alt material. a fost sesizată şi descrisă sarcastic. să efectueze o psihanaliză fără “parametri”. alături de alte fenomene negative. conform indicaţiilor formulate de Eissler? Dacă regula ar fi aplicată corect. să prezinte cazuri clinice din practica lor terapeutică. sub diferite pretexte. precum şi pe baza experienţei clinice. El ar trebui să ştie şi să recunoască. nu s-a putut sustrage de la utilizarea unui “parametru” şi că. care mai sunt încă foarte răspândite. încercând să interzică autoritar existenţa simptomului? In ce măsură. câţiva ani mai târziu (Kernberg. în scopul consolidării poziţiilor lor de “putere”. pe aceeaşi temă. dinamica de funcţionare interacţională a minţii umane. pentru că nu trebuie să existe. Temându-se. că astfel de prezentări ar putea scoate la iveală propria lor incapacitate de a practica analiza pură. iar cei care nu pot să facă acest lucru nu sunt destul de “buni”. va proceda la fel şi în viitoarele sale terapii. introducerea voluntară. mulţi dintre ei foşti analizanţi ai lor. Că o astfel de tentativă nu ar servi decât la satisfacerea unor cerinţe “nevrotice”. prilejuită de analizele efectuate anterior. După cum mărturiseşte chiar Kernberg. ne-ar putea aminti de basmul lui Andersen (“Hainele noi ale împăratului”). de către Otto Kernberg într-un studiu intitulat: “Treizeci de metode de distrugere a creativităţii candidaţilor în psihanaliză” (Kernberg. pe care le deţin în cadrul unor societăţi psihanalitice. ar reprezenta o atitudine ipocrită. în loc de a le interpreta. de psihanalişti perfecţi. doctrinară. Faptul că au existat. 1996). pe care le-au cucerit chiar prin cultivarea acestei imposturi. că ei nu sunt capabili să funcţioneze în acest mod. era de fapt în “pielea goală”. îi forţează pe alţii să creadă. respectiv negarea sau ignorarea unor procese afective bipersonale. reprezintă deja creaţii comune. a acestui “parametru”. în care nici o persoană adultă din anturajul împăratului. probabil. dar cel . în cadrul unor grupări psihanalitice mai conservatoare. impuse de un supra-eu profesional tiranic. a fost făcută în scopul de “a determina. atunci când aceştia simt. cu bună ştiinţă. Iar dacă respectivul psihanalist nu ar cădea pradă unor amnezii sau hipomnezii consecutive încheierii respectivei psihanalize. de care se folosesc pentru a-şi menţine şi consolida poziţiile privilegiate. care nu le mai aparţin în exclusivitate? A declara că ele nu există. şi că nici nu ar fi de dorit să încerce. în virtutea pregătirii sale teoretice şi practice. împăratul. şi mai grav. inclusiv acesta. în cursul unei interacţiuni profunde de tip proiectiv şi introiectiv cu analizantul. ei îşi apără imaginea idealizată falsă. se explică uneori prin interese economice. trăirile negate sau ignorate în momentele anterioare. aceasta ar însemna că. adesea instituţionalizate. psihanalişti care cred despre ei şi. naşterea acestor scrieri i-a fost impusă de constatarea faptului că unii psihanalişti consacraţi utilizează tendinţele de idealizare ale tinerilor aflaţi în formare psihanalitică. imagine pe care au impus-o celorlalţi. “creatorul” acelor haine (inexistente) avertizase pe toată lumea că numai “proştii” nu reuşesc să vadă hainele. nu a avut curajul şi onestitatea de a recunoaşte că el. evită. până la urmă. în cadrul unor societăţi psihanalitice. pe care o propovăduiesc şi în numele căreia ocupă acele poziţii importante.

structurale. de-a dreptul contraproductive. Searls. Gill. lăsând locul dorinţei de a adapta metoda la necesităţile şi posibilităţile interne. condiţii din care lipsea uneori chiar şi analiza personală a terapeutului. sunt numele cele mai cunoscute dintre cei care au aplicat şi au făcut publice astfel de aplicaţii ale metodei psihanalitice la pacienţii psihotici şi borderline. au început. In afara tentativei de diluare sau chiar de “alterare” a psihanalizei standard. să testeze graniţele aplicabilităţii metodei. prin aplicarea psihanalizei la copii şi la psihotici. poate fi extrem de eficientă şi dincolo de zona nevrozelor. Bion. deficienţe pe care aceştia.. …Efortul de a scurta durata tratamentului a reprezentat doar una dintre modalităţile de aplicare a teoriei psihanalitice sub forma unor intervenţii de tip psihoterapeutic. în cadrul unor grupări psihanalitice se crează şi se menţine o atmosferă paranoiacă şi paranoiagenă. Datorită acestor “moşteniri”. psihoterapiile dinamice au devenit. Langs. în cadrul căreia păstrarea nealterată a procedeelor tehnice ale psihanalizei “propriu-zise” trece în planul doi. preconizate pentru practica acestui tip de psihoterapie. o serie de psihanalişti. ale pacienţilor. Kohut. din perspectiva psihanalizei. care i-a fost atribuită de către majoritatea psihanaliştilor. Kernberg. Wallerstein şi Giovanchini.mai adesea existenţa lor trădează serioase deficienţe narcisice ale unor analişti formatori. Winnicott. aplicabilă doar adulţilor nevrotici. Dacă pentru perioada în care a fost creată. precum şi cu multiplicarea altor forme de psihoterapie. determinat în mare măsură de apariţia şi dezvoltarea teoriei kleiniene. odată cu “inflaţia” de psihanalişti. Discutarea contribuţiei fiecăruia dintre aceşti autori ar depăşi obiectivul lucrării de faţă. în rândul comunităţii psihanalitice începe să câştige teren o nouă atitudine terapeutică. Mahler. Deoarece copiii şi adulţii cu manifestări psihotice. metoda inaugurată de Alexander apărea oarecum necesară. Sullivan. care inhibă foarte mult gândirea creatoare a psihanaliştilor tineri şi care face imposibil un schimb liber de idei între membrii unor societăţi. acest tip de terapie n-a reuşit să se facă acceptată în cadrul psihanalizei propriuzise. de după anii 1970. devine şi mai uşor de înţeles de ce psihoterapia dinamică a fost considerată un fel “oaie neagră” a psihanalizei. Ei au constatat că. în majoritatea situaţiilor. Rosenfeld. le-au preluat de la proprii lor analişti formatori. dar şi de cerinţe clinice şi economice. o îngusta şi mai mult. După cum am văzut. încă din anii 1940. ca şi cei situaţi “pe graniţă” (borderline) erau consideraţi a nu puteau fi abordaţi prin psihanaliza standard. o intervenţie de tip psihanalitic pe bază de “parametrii”. la rândul lor. care nu îşi face din modificarea cadrului un scop în sine ci doar un mijloc real de lărgire a ariei de aplicabilitate a gândirii psihanalitice. motivaţi de dorinţa de cunoaştere prin experimentare. iar abordarea contribuţiei lor sub titlul . o altă cauză pentru care aceştia au respins psihoterapia dinamică ar putea fi şi faptul că aceasta nu lărgea în nici un fel aria de aplicabilitate clinică a teoriei psihanalitice ci.. pacienţii selecţionaţi pentru aplicarea metodei fiind de fapt sustraşi din posibilii candidaţi la o cură psihanalitică propriu-zisă. perioadă dominată de lipsa relativă a psihanaliştilor în raport cu numărul pacienţilor care solicitau acest tip de tratament. Odată cu creşterea interesului pentru studiul perioadei “pre-oedipiene”. precum şi între aceştia şi componenţii altor grupări psihanalitice. în ciuda entuziasmului cu care a fost creată şi promovată de către adepţii săi şi a revendicării acestora de la practica freudiană originală. dimpotrivă. Luând în considerare şi cerinţele de formare şi calificare.

“doar” ca o psihoterapie psihanalitică. respectiv “introducerea unor modificări numai atunci când tehnica standard nu poate fi utilizată” şi “reducerea la minimum necesar a acestor modificări”. conform căreia diagnosticul de tip psihiatric (nevroză sau psihoză) ar constitui cel mai important criteriu de selecţie. Numit “compatibilitate de cuplu terapeutic”. In ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie. din perioada clasică a psihanalizei. In general. în vreme ce cu un altul. iar rezultatele obţinute au şansa de a fi maxime. din diferite motive. cu beneficii reale şi consistente pentru pacient. fiind necesară o cură standard. a parametrilor şi de încheiere a terapiei după retragerea acestora. respectiv societatea de asigurare medicală a acestuia. Desfăşurată permanent în cabinetul psihanalistului. într-un cadru de psihanaliză “curată”. o excludere a lor din rândul psihanaliştilor. recunoscută sau nu.de “psihoterapie psihanalitică” ar putea reprezenta. ea se utilizează. acest mod de evaluare pare a-şi pierde din ce în ce mai mult din importanţă. referitoare la introducerea. în primele întrevederi (interviuri de evaluare). Posibilităţile economice ale pacientului sau disponibilitatea financiară a celui de-al 3lea participant. tratamentul se poate termina. atât pentru acceptarea candidatului pentru terapie (din partea psihanalistului) sau pentru alegerea terapeutului (din partea pacientului). Contrar unei opinii mai vechi. sau acelaşi pacient cu un alt terapeut să poată funcţiona satisfăcător într-o psihoterapie psihanalitică. voluntar sau involuntar. aplicarea metodei să devină posibilă. doar temporar. acest aspect constituie adesea cel mai important criteriu. dar în urma unei perioade de psihoterapie ea a devenit posibilă şi dezirabilă. Aceasta pentru că ea respectă. primele două reguli de folosire a parametrilor. chiar conform criteriilor lui Eissler. contribuţiile aduse de aceştia fiind considerate unele dintre cele mai remarcabile în cadrul evoluţiei contemporane a domeniului. dar acelaşi terapeut. principalele aspecte. într-o măsură semnificativă. atât din perspectiva pacientului cât şi din cea a analistului. In cazul în care psihanaliza nu a putut fi aplicată de la început. Situaţia poate fi şi inversă: într-un anumit cuplu terapeut-pacient psihoterapia nu are şanse de reuşită. psihoterapia psihanalitică de medie şi lungă durată rămâne. când acest “ideal” nu poate fi atins. o practică psihanalitică. că pot sau că nu pot colabora unul cu celălalt în diferite tipuri de relaţie interpersonală. Modalitatea în care cei doi “simt”. de la început. Nu rareori se întâmplă ca unul şi acelaşi pacient să nu poată fi accesibil psihanalizei efectuată cu un anumit terapeut. în virtutea vechii “sensibilităţi” psihanalitice. psihanaliştii care practică şi psihoterapia psihanalitică sunt deosebit de flexibili. direct sau indirect. în zilele noastre. el fiind adesea considerat o simplă prejudecată. cât şi pentru decizia de a aplica psihanaliza sau psihoterapia psihanalitică. Criteriile în funcţie de care psihanalistul şi pacientul său aleg. Modul în care psihanalistul evaluează necesităţile şi posibilităţile de schimbare a structurii psihice interne a pacientului. Aceasta în vreme ce. sunt: Cererea şi aşteptările pacientului în legătură cu natura demersului pe care îl solicită. In alte situaţii. cu un alt pacient. majoritatea acestor nume au fost demult asimilate psihanalizei. au constituit şi - - . tipul de demers terapeutic cel mai potrivit (cu cele mai multe şanse de reuşită) sunt extrem de diverse şi provin. din motivaţiile şi disponibilităţile mintale ale amândurora. în funcţie de care se ia decizia de alegere a metodei ce va fi aplicată.

pe divan. de la psihanaliză la psihoterapie. îl reprezintă dorinţa psihanalistului de a aplica numai cura standard şi de a refuza. In cadrul psihoterapiei psihanalitice practicată de către psihanalist. Practic. în comparaţie cu aspectele interne care ţin de intersubiectivitatea. precum şi situaţii în care acest proces este deficitar chiar în condiţiile existenţei a 4 sau chiar 5 şedinţe pe săptămână. Cel mai adesea. în ultimele decenii se semnalează tot mai des cazuri în care se înregistrează dezvoltarea unui proces psihanalitic real. din iniţiativa oricăruia dintre ei. de pe fotoliul aşezat lateral. fapt care atrage după sine o lipsă de motivaţie şi experienţă în practica psihoterapeutică. Câteodată se poate întâlni şi situaţia inversă. O situaţie destul de frecvent întâlnită în practica psihanalistului o constituie ajustarea pe parcurs a deciziei de alegere a demersului terapeutic. ca rezultantă a acestor necesităţi. a dus la acceptarea “compromisului” de a se considera “psihanaliză” şi o terapie desfăşurată cu numai 3 şedinţe săptămânale. o astfel de cerere este deobicei un simplu fenomen de “rezistenţă”). într-o interacţiune de tip psihoterapeutic (prin mutarea de pe canapea pe fotoliu). această transformare se materializează prin mărirea frecvenţei şedinţelor şi prin mutarea analizantului. Desigur că. . capabil de modificări profunde. o cură standard se poate transforma. care simte uneori că funcţionează mai confortabil în neutralitatea psihanalitică. In funcţie de evoluţia simptomatologiei în primele câteva luni de tratament. chiar şi la frecvenţe care ţin mai mult de psihoterapie (3 şedinţe pe săptămână). analistul şi pacientul. Necesităţile profesionale şi personale ale psihanalistului. Evident că cele două serii de cauze se află într-o strânsă interdependenţă. deşi predominant “extern”. nu poate fi ignorat în procesul de alegere a procedeului terapeutic aplicat. în plan extern. din punct de vedere statistic. Sub aspectul intern al naturii procesului terapeutic. se reduc proporţional cu scăderea frecvenţei şedinţelor. şansele dezvoltării unei interacţiuni terapeutice profunde. cât şi în caracteristicele de personalitate ale psihanalistului. de data aceasta predominant la iniţiativa psihanalistului (din partea pacientului. resimţită de către ambii participanţi a fi cea mai benefică modalitate de continuare a tratamentului. Atât în cazul evoluţiei de la psihoterapie la psihanaliză. a relaţiei terapeutice. deobicei numai temporar. să acepte cazuri de psihoterapie. pot reconsidera alegerea iniţială. respectiv “cuprul” şi “aurul” terapiei din faimoasa exprimare metaforică a lui Freud. aspectele exterioare ale schimbării (frecvenţa şedinţelor şi poziţia pacientului) reprezintă elemente mai puţin semnificative. de către terapeut. predominant neconştientă. împreună cu o serie de factori externi semnalaţi anterior. această reconsiderare merge în direcţia transformării unei psihoterapii într-o cură psihanalitică. diferenţa cea mai semnificativă dintre psihoterapie (psihanalitică) şi psihanaliză se exprimă prin gradul de utilizare. din diferite raţiuni interne sau externe. pentru mersul tratamentului. Constatarea acestor fapte reale. de genul celei din psihoterapie. Fenomenul cel mai des întâlnit. In legătură cu aceasta.constituie din ce în ce mai mult un factor care. când unii psihanalişti evită (în special cu anumiţi pacienţi cu o patologie mai profundă) să intre într-o relaţie intensă şi intimă de tip psihanalitic. cât şi în cazul “involuţiei”. Cauza acestei atitudini se poate afla atât în internalizarea excesivă şi rigidă (pe parcursul formării sale) a idealului psihanalitic clasic. explicit sau implicit. In alte situaţii. metodă la care acesta recurge numai atunci când. capabilă de modificări structurale semnificative şi durabile. precum şi de natura relaţiei interpersonale în dezvoltare. nefiind tentat de către “activismul” necesar pentru un demers de tip psihoterapeutic. cea din urmă fiind însă cel mai adesea la originea constituirii celei dintâi. a celor două instrumente metodologice principale care-i stau la dispoziţie: sugestia directă şi interpretarea “neutră”. preferând o interacţiune mai detaşată şi mai superficială.

în vreme ce la polul opus se află “psihoterapia psihanalitică suportivă” (Wallerstein. de către unele aspecte sociale şi financiare. Un alt aspect. cea de susţinere sau suportivă. pentru integritatea mintală şi fizică a unei persoane. 1919a). Dacă în cazul unor pacienţi cu indicaţia de psihoterapie de “insight” (expresivă). existenţa unui delir de grandoare. într-o relativă opoziţie cu aspectele “suportive”. In felul acesta. 1999). metodă în care demersul rămâne predominant psihanalitic (interpretativ). evaluate uneori drept “relativ echivalente” cu cele ale unei psihanalize. nevrotice sau psihotice. deficienţe considerate a nu-l face apt pe acesta de a beneficia de pe urma unui demers terapeutic interpretativ. dacă sunt “descurajate” prea mult.aplicarea psihanalizei “propriu-zise” nu este posibilă. ale cărui implicaţii par uneori a nu fi încă pe deplin recunoscute. de unele atitudini suportive (Kerenberg. pe o scală conceptuală a metodologiei terapeutice. seriozitatea excesivă şi rigiditatea morală a unui nevrotic. în doza minimă posibilă. asimilate acţiunii interpretative. cea care umple spaţiul dintre cele două extreme. se vorbeşte despre aspectele “expresive” (de “insight”). care se dovedesc relativ eficiente în condiţiile interne şi externe date. Spre exemplu. Ferenczi considera că devenind parţial suportiv. Pentru că. 1995). în lipsa acesteia tabloul psihopatologic al persoanei în cauză fiind presupus a fi agravat. a celor care produc efecte evident dezadaptative. definindu-se chiar prin opoziţie cu acestea. în această orientare a psihoterapiei psihanalitice. corespunde “psihoterapiei psihanalitice expresive”. orice fel de “manevră” internă are un vector adaptativ. Desigur că. Ceea ce se urmăreşte predominant prin acest gen de abordare este “doar” o întărire a acelor mecanisme de apărare. din perspectiva limbajului psihanalizei clasice. bazat pe mecanisme de apărare de tip psihotic. “Psihoterapia psihanalitică suportivă” reprezintă un termen nou şi paradoxal care apare. trăsături de caracter provenite din acţiunea unor mecanisme defensive relativ adaptative. mai ales. Atunci când. Oricum. bazată exclusiv pe interpretare. se presupune adesea că renunţarea la cadrul psihanalitic clasic nu se face prea mult în dauna efectelor finale. ajutat însă. sub aspectul finalităţii sale. Alteori. prin . mai periculoase. în utilizarea variantele de tip suportiv are loc o limitare tranşantă şi asumată a rezultatului final. se află la una dintre extreme. 1989). urmând tradiţia lui Freud. stări mult mai grave. temporar. în primele decenii ale secolului trecut. pot lăsa locul. Porţiunea cea mai întinsă a acestei scale. menit să determine o modificare a structurii sale interne (Rockland. cu efecte atât pentru psihoterapia psihanalitică cât şi pentru psihanaliza propriu-zisă. îl constituie relevarea importanţei relaţiei afective reciproce dintre analist şi pacient. poate servi la evitarea trăirii de tip demobilizator a “neputinţei” şi a anxietăţii paralizante. Aceasta pentru că. In ce măsură această “vreme” a sosit din motive clinice şi teoretice sau venirea ei a fost forţată “artificial”. din perspectiva teoriei psihanalitice. simptome mult mai invalidante decât iniţialele trăsături obsesive. unei mizantropii agresive sau unei fobii sociale intense. precum şi o gradată dar blândă “descurajare” a celor mai puţin eficiente şi. psihanaliza “pură”. atât caracterul adaptativ al unor mecanisme de apărare “nevrotice” sau “psihotice” cât şi efectul lor dezadaptiv constituie conceptualizări complexe. metoda psihanalizei s-a delimitat categoric de intervenţiile de tip sugestiv. considerate a aparţine fenomenelor de sugestie. respectiv omnipotenţa şi proiecţia. este o întrebare la care răspunsul va fi întotdeauna suspectat de a nu putea fi decât extrem de “subiectiv”. a fi o adevărată “contradicţie în termeni”. care dau adesea impresia de a avea şi un caracter contradictoriu. fundamentat în mod inevitabil pe poziţia teoretică şi pe atitudinea clinică a celui care încearcă să-l construiască. accentul este pus pe “respectarea” deficienţelor structurale ale psihicului pacientului. Este adevărat că tot Freud a afirmat la un moment dat că va veni o vreme când “aurul” psihanalizei va fi amestecat cu “cuprul” sugestiei” (Freud.

îşi mediază conştient şi intenţional participarea. pe care-l are relaţia analist-pacient asupra modului de funcţionare a minţii celui din urmă. din punct de vedere “ştiinţific”. psihanaliza operează cu un tip special de interacţiune. Cei care au preluat creativ această intuiţie. odată cu “…modificările apărute în analiza transferului. Efectele de restructurare a dinamici pulsionale intrapsihice. element care i-a adus lui Ferenczi chiar acuzaţia de paranoie. care îmbracă uneori aspecte pur semantice. Dealtfel. procedeu specific psihoterapiei psihanalitice suportive. prin care să se stabilească dacă şi în ce măsură. dar evident pe aceeaşi direcţie. Zona în care s-a constituit şi s-a menţinut un contrast metodologic evident. permite determinarea unor modificări mai profunde decât ceea ce se întâmplă atunci când cel puţin una dintre persoane. aşa cum afirma recent chiar Otto Kernberg. de “relaţie interpersonală implicită”. dezvoltând un nou şi încă foarte controversat curent de gândire psihanalitică. de către adepţii psihoterapiilor psihanalitice. de a se aplica o metodologie riguroasă. este prohibită şi etichetată drept “manipulare”. nonverbală. asupra a ceea ce este “cu adevărat” psihanaliză.părăsirea neutralităţii totale şi prin satisfacerea controlată a cererii de afecţiune a pacientului. pe atunci încă preşedinte în funcţie al Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale. aşa cum este aceasta practicată de către o persoană cu formaţie de psihanalist. între “inconştienturile” a două persoane. Dificultatea principală a unei astfel de demonstraţii constă în imposibilitatea. atunci când nu este negată. cum ar fi cea de tip “dublu orb”. sau a naturii obiectului intern al pacientului. care nu a fost prea mult invocat. plină de bun simţ şi realism. datorită renunţării parţiale la neutralitate şi anonimitate. Recunoscând necesitatea clinică şi economică. între psihoterapia psihanalitică şi psihanaliză. cu utilizarea contratransferului şi cu flexibilitatea faţă de tehnica neutralităţii… diferenţele dintre psihanaliză şi psihoterapia psihanalitică… încep să se estompeze…” (Kernberg. pe care am semnalat-o anterior. unele mecanisme de apărare. este cea a intenţionalităţii acţiunii de “reeducare emoţională”. a fost intuirea faptului că ceea ce contează “mai mult decât interpretarea”. In felul acesta. iar validarea ei “ştiinţifică”. In majoritatea demersurilor de tip psihoterapeutic. 1999b. aşa cum au făcut-o psihoterapeuţii dinamici şi nici nu a avut vreo intenţie de a “menaja”. deşi cerută şi dorită de majoritatea celor interesaţi în domeniu. la freudieni. Sandler propune o formulă relativ conciliantă. importanţa efectului “reparator”. în modalităţile clinice utilizate de cele mai multe din orientările psihanalitice “relaţionale” contemporane. în scopul adaptării metodei la nevoile . Pe tema disputei. 1087). nu pare a fi prea aproape de realizare. nici faptul că acest tip de interacţiune este într-adevăr mai eficientă nu a fost încă demonstrat într-un mod satisfăcător. pentru procesul psihanalitic de schimbare. în scopul păstrării lor. cel puţin la modul explicit. foarte apropiat de psihoterapia psihanalitică. In acest sens. la kleinieni şi la “Independenţi”. au fost “Intersubiectiviştii”. se pot obţine o facilitare şi o scurtare a tratamentului. un psihanalist care-şi abordează analizantul “fără intenţie şi dorinţă”. conform cu recomandările lui Bion. el nu a urmărit abandonarea unei investigaţii mai profunde. intenţionalitatea conştientă. mai puţin la intersubiectivişti şi mai mult la freudieni şi kleinieni. Explicaţia posibilă a faptului că o astfel de interacţiune directă. obţine rezultate semnificativ mai profunde decât un psihoterapeut care “manipulează” relaţia de transfer a pacientului. nu poate fi decât una deosebit de complexă. Nu atât de mult ca la “Intersubiectivişti”. este interacţiunea afectiv-cognitivă reciprocă. desfăşurată predominant la nivel inconştient din partea ambilor participanţi. dar numai în afara conştienţei şi a oricărei intenţii voluntare din partea terapeutului. în contrast cu unele metode care nu sunt “decât” psihoterapie (psihanalitică). tinde să fie considerată un factor de schimbare mai important decât conştientizarea propriu-zisă. respectiv terapeutul. această intenţie este asumată conştient şi voluntar. sunt recunoscute a se produce. pe câtă vreme în psihanaliză. al căror tip de demers terapeutic apare. dintre terapeut şi pacient. Elementul cu adevărat nou intuit de Ferenczi. pag.

cât şi pe practicanţii psihoterapiei psihanalitice care nu au calificarea de psihanalist. ar putea fi cea cu disputatul fenomen de “placebo”. în cadrul căreia include transferul pozitiv şi sugestia. este cooptat şi un al şaptelea membru. după ce se stabileşte în S. autorul de mai târziu al sistemului tripartit de educaţie psihanalitică: pregătire teoretică. din care J. ci ar fi fost o “creaţie colectivă”. efectele sale fiind apreciate drept mai dăunătoare decât beneficiul furnizat (defavorizarea termică a evoluţiei bacteriei sau a virusului implicat). . iar urmările lui se mai reflectă şi astăzi în deficienţele unor analize de formare. ideea boli psihice a lui Ferenczi nu ar fi plecat de la o singură persoană. din diferite motive. de a utiliza “parametrii”.U. un număr de ani mai târziu. drept factori importanţi ai procesului de vindecare prin “psihoterapia analitică”. In opinia lui Carlo Bonomi.”(Dupont. demersul de tip psihoterapeutic este de preferat refuzului de a accepta un pacient în tratament. la ora actuală.317). nu este combătută decât atunci când ameninţă să devină ea însăşi un factor nociv. ar putea consta în disponibilitatea superioară a analizantului de a se schimba atunci când nu este “manipulat”. impus de realitatea clinică. Oricum. O analogie posibilă. prin îmbinarea procedeelor expresive cu cele suportive. el propune ca psihanaliza să fie definită în funcţie de formaţia profesională a celui care o practică. 1999). In 1919. fenomen pus de Melanie Klein pe seama interpretării fantasmelor inconştiente. Dupont. în calitatea de reacţie de apărare în faţa unei infecţii. prin faptul că se află într-o poziţie egală cu terapeutul faţă de “puterea” de control dată de “privilegiul” de a cunoaşte mai mult din procesul care se desfăşoară. respectiv atunci când îi este respectată libertatea individuală. Ferenczi. conform căruia cura psihanalitică “propriu-zisă” este o metodă terapeutică care permite obţinerea unor efecte benefice superioare. dar că.pacientului. tipică pentru grupul “Independenţilor” din Londra.La înfiinţarea sa “Comitetul secret” era alcătuit din şase persoane: Freud. unde experimentatorul (terapeutul) ştie care dintre produse este inert din punct de vedere chimic. El afirma cu ironie că reducerea anxietăţii. atât pe unii psihanalişti “tradiţionali”. Alexander utilizează “reeducarea emoţională”. Conform opiniei lui J.. atunci când această metodă nu poate fi aplicată. sugerând astfel că influenţa ar fi de natură sugestivă. din viziunea psihanalitică (intersubiectivistă). unde febra. fapt considerat a nu aparţine naturii strict interpretative a psihanalizei. s-ar datora perceperii ei de către copil în postura unei “tanti” care-i arată acestuia bunăvoinţă. 1982). Sandler a făcut parte până la dispariţia sa recentă din 1999. această viziune unificatoare. care susţine bine documentat falsitatea acestei teze. ea supărându-i evident. care a publicat mai multe lucrări pe tema relaţiei Freud/Ferenczi. analiză de formare şi supervizare. conflictul personal dintre aceştia arată că analiza nu fusese terminată “nici în analizant şi nici în analist. Este interesant de remarcat că. respectiv drept practica terapeutică a unui psihanalist (Sandler. în comunitatea psihanalitică există un acord tacit. în persoana analistului berlinez Max Eitington. Chiar dacă nu toată lumea aderă la această definiţie. O posibilă explicaţie. Rank. 1994.A. deşi nu foarte convenabilă pentru psihoterapeuţi în general şi pentru psihanalişti în special. în cea mai mare parte crezută cu onestitate de către cei care au promovat-o (Bonomi. Fenomenul n-a ocolit nici Societatea Psihanalitică Română. proces cu implicaţii majore asupra destinul său. pare să mai reducă puţin tensiunile existente în câmpul aplicaţiilor clinice ale teoriei psihanalitice. acţiunea “dublului orb” (când nici experimentatorul şi nici subiectul nu ştiu care produs conţine substanţa activă şi care pe cea neutră) este net superioară celei a “simplului orb”. Şi acolo. Atitudinea seamănă cu cea din demersul medical modern. Jones. Abraham şi Sachs. precum şi în lipsă de coeziune şi unitate a psihanaliştilor români. p.

165-171. Bucuresti. 2002* . 123-136. Editura Jurnalul Literar.*Fragment din lucrarea: Eugen Papadima: "Psihanaliza si psihoterapie psihanalitica". pp.