MASTER

DREPT MATERIAL COMUNITAR
DISCIPLINA: TEORIA ŞI PRACTICA DREPTULUI ECONOMIC ROMÂNESC, EUROPEAN ŞI INTERNATIONAL

TEMA: IMPLEMENTAREA AQUIS-ULUI COMUNITAR

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,

MASTERAND,

2009
CUPRINS Pag. LISTA DE ABREVIERI......................................................................................... 5 CAPITOLUL I CONTEXTUL ISTORIC AL APARIŢIEI UNIUNII EUROPENE................... 6 1.Premisele apariţiei Comunităţilor europene.................................................. 6 2.Procesul de formare a Comunităţilor europene............................................ 6 A.Tratatul de la Paris – 18 aprilie 1951.......................................................... 6 B.Tratatul de la Roma – 25 martie 1957........................................................ 7 C.Tratatul de la Bruxelles – 8 aprilie 1965.................................................... 8 CAPITOLUL II PROCESUL DE EXTINDERE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE............ 8 CAPITOLUL III PROCESUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ, POLITICĂ ŞI SOCIALĂ A UNUINII EUROPENE................................................................... 8 1.Acordul de la Schengen – 14 iunie 1985........................................................ 8 2.Actul Unic European – 17/28 februarie 1986............................................... 8 3.Tratatul de la Maastricht – 07 februarie 1992............................................. 8 4.Tratatul de la Amsterdam – 02 octombrie 1997.......................................... 9 5.Tratatul de la Nisa – 26 februarie 2001........................................................ 9 6.Tratatul de la Lisabona – 13 decembrie 2007.............................................. 9 CAPITOLUL IV ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ............................... 10 1.Relaţiile României cu UE în vederea aderării.............................................. 10 2.Capitolele de negociere cu privire la aderarea României la UE................. 12 Capitolul 1 – Libera circulaţie a mărfurilor................................................ 12 Capitolul 2 – Libera circulaţie a persoanelor.............................................. 12 Capitolul 3 – Libera circulaţie a serviciilor................................................. 13 Capitolul 4 – Libera circulaţie a capitalului................................................ 13 Capitolul 5 – Dreptul societăţilor comerciale.............................................. 14 Capitolul 6 – Politica în domeniul concurenţei........................................... 14 Capitolul 7 – Agricultura.............................................................................. 14 Capitolul 8 – Pescuitul.................................................................................. 15 Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor.................................... 15 Capitolul 10 – Impozitare............................................................................. 15 2

Capitolul 11– Uniunea economică şi monetară.......................................... 16 Capitolul 12 – Statistica.............................................................................. 16 Capitolul 13 – Politica socială şi ocuparea forţei de muncă.................... 16 Capitolul 14 – Energie................................................................................ 17 Capitolul 15 – Politica industrială............................................................ 18 Capitolul 16 – Întreprinderile mici şi mijlocii......................................... 18 Capitolul 17 – Ştiinţa şi cercetarea........................................................... 18 Capitolul 18 – Educaţie, formare profesională şi tineret....................... 18 Capitolul 19 – Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei....................... 19 Capitolul 20 – Cultura şi politica în domeniul audiovizualului............. 19 Capitolul 21 – Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale.............................................. 20 Capitolul 22 – Protecţia mediului înconjurător...................................... 21 Capitolul 23 – Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii........................... 21 Capitolul 24 – Justiţia şi afacerile interne.............................................. 22 Capitolul 25 – Uniunea vamală................................................................ 22 Capitolul 26 – Relaţii externe.................................................................. 23 Capitolul 27 – Politica externă şi de securitate comună....................... 23 Capitolul 28 – Controlul financiar.......................................................... 23 Capitolul 29 – Dispoziţii financiare şi bugetare..................................... 24 Capitolul 30 – Instituţii............................................................................ 24 Capitolul 31 – Altele................................................................................. 24 3.Implicaţiile aderării la UE asupra legislaţiei româneşti....................... 25 A.Implicaţiile aderării la UE asupra Constituţiei................................. 25 a).Referitor la suveranitate.................................................................. 25 b).Referitor la încorporarea dreptului comunitar în dreptul intern.................................................................................................. 25 c).Referitor la recunoaşterea cetăţeniei europene.............................. 25 d).Referitor la drepturile electorale..................................................... 25 B.Implicaţiile aderării la UE în domeniul drepturilor omului............ 26 C.Implicaţiile aderării la UE în domeniul organizării puterilor Publice................................................................................................... 26 a).Organizarea judecătorească............................................................ 26 b).Structurile parlamentare................................................................ 26 c).Structurile guvernamentale............................................................ 27 CAPITOLUL V 3

PROPUNERI LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL JUSTIŢIEI.................... 27 CAPITOLUL VI CONCLUZII................................................................................................... 28 BIBLIOGRAFIE............................................................................................ 31

4

LISTA DE ABREVIERI AUE – ACTUL UNIC EUROPEAN CAER – CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC CE – COMUNITATEA EUROPEANĂ CECO sau CECA - COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI CEDO – CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI CEE sau TCEE - COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ CEEA sau EURATOM – COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE CFIP – CONTROLUL FINANCIAR INTERN PUBLIC COV – COMPUŞI ORGANICI VOLATILI FNI – FONDUL NAŢIONAL DE INVESTIŢII FSE – FONDUL SOCIAL EUROPEAN IFOP – INSTRUMENTUL FINANCIAR PENTRU ORIENTAREA PESCUITULUI IMM – INTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII IT – TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI MCF – MANAGEMENTUL ŞI CONTROLUL FINANCIAR NATO - ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD OECE - ORGANIZAŢIA EUROPEANĂ DE COOPERARE ECONOMICĂ OIR – OFERTA DE INTERCONECTARE DE REFERINŢĂ OLAF – OFICIUL EUROPEAN DE LUPTĂ ANTIFRAUDĂ OMC – ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI PMAO – PROGRAMELE MULTI-ANUALE DE ORIENTARE PNC – PUNCTE NAŢIONALE DE CONTACT SUA. – STATELE UNITE ALE AMERICII TV – TELEVIZUINE TVA – TAXA PE VALOARE ADĂUGATĂ UE – UNIUNEA EUROPEANĂ UEM – UNUINEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ UEO URSS - UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE - UNUINEA REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE

5

CAPITOLUL I CONTEXTUL ISTORIC AL APARIŢIEI UNIUNII EUROPENE 1.Premisele apariţiei Comunităţilor europene După cel de-al doilea război mondial, reconstrucţia continentului european s-a realizat sub forma organizaţiilor de cooperare pe diverse domenii (unele dintre ele datorându-se şi iniţiativelor S.U.A. în Vestul Europei şi U.R.S.S.-ului în Est): a). În domeniul militar *Uniunea Europei Occidentale (UEO) – tratatul de instituire conţinând o clauză de angajament militar automat, în caz de agresiune împotriva unuia din membrii organizaţiei (Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, ulterior – Spania, Portugalia, şi în final – Grecia); organizaţia a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles, din 17.03.1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23.10.1954. *Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – prin acest tratat s-a reuşit o adevărată integrare militară a statelor membre (mai multe state europene occidentale, S.U.A. şi Canada iniţial, în prezent şi România, din 29.03.2004; în total 26 de state membre plus, 23 de state partenere); organizaţia a fost înfiinţată prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949. *Tratatul de la Varşovia – format din statele Europei centrale şi de Est, coordonate de U.R.S.S.; tratatul a fost încheiat la 14.05.1955 şi desfiinţat în anul 1991. b).În domeniul economic *Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) – constituit ca o condiţie pentru a gestiona în comun ajutorul SUA oferit în cadrul Planului Marshall; constituit la 16.04.1948, a devenit Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, prin intrarea Canadei şi SUA în anul 1960. *Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – reunind statele Europei centrale şi de Est, coordonate de U.R.S.S.; tratatul a fost încheiat la 01.01.1949 şi desfiinţat în anul 1991. *Uniunea Vamală a statelor Benelux – constituit în anul 1947 (Belgia, Olanda şi Luxemburg), a reprezentat un model pentru comunităţile europene care s-au format ulterior. c).În domeniul politic *Consiliul Europei – reunind democraţiile occidentale în temeiul Tratatului de la Londra din 09.05.1949; a fost folosit ca instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel naţional, semnându-se la Roma, la 04.11.1950, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 2.Procesul de formare a Comunităţilor europene „Comunităţile europene au avut drept scop stabilirea între membrii lor a unei apropieri mai puternice decât cea care rezulta din organizaţiile de cooperare”1. A.Tratatul de la Paris – 18 aprilie 1951 Inspirat de Jean Monnet, Robert Schuman a lansat declaraţia prin care propunea înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale, dând naştere solidarităţilor sectoriale, în special în domeniul economic, înainte de a conduce la o unificare politică. Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO sau CECA) a fost semnat şi încheiat pe o durată de 50 ani la 18 aprilie 1951 la Paris, intrând în vigoare la 23 iulie 1952. A fost ratificat de 6 state: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, iar la 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la Luxemburg, începându-şi activitatea. Dispozitivul care stătea la baza Comunităţii era format iniţial de un sistem instituţional format de: Înalta Autoritate, Consiliul de Minştri, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie. Preambulul Tratatului CECA, constituit din 5 paragrafe scurte, conţine toată filozofia care nu a încetat să inspire pe promotorii construcţiei europene:
1

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene,pag.14, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

6

„Considerând că pacea mondială nu poate fi rezolvată decât prin eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă; Convinşi că o Europă organizată şi puternică poate să aducă civilizaţiei o contribuţie indispensabilă menţinerii relaţiilor pacifiste; Conştienţi că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze, mai intâi, o solidaritate de fapt şi prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică; Preocupaţi să contribuie, prin expansiunea producţiilor lor fundamentale, la ridicarea nivelului de trai şi la progresul acţiunilor de pace; Hotărăsc să substituie rivalităţilor seculare o fuziune a intereselor lor esenţiale, la a fonda, prin instaurarea unei Comunităţi economice, primele baze unei comunităţi mai largi şi mai profunde între popoare rivale aflate multă vreme în conflict şi să pună bazele unor instituţii capabile să orienteze un destin de acum înainte comun (...)”1. Tratatul CECA, nu mai reprezintă astăzi, din punct de vedere al obiectivului său, importanţa pe care o avea pentru economia europeană a anilor de după cel de-al doilea război mondial, dar principalele instituţii pe care le-a creat, îşi păstrează în întregime actualitatea (de altfel, la 23 iulie 2002, acest tratat a încetat să mai producă efecte juridice, toate elementele patrimoniului activ şi pasiv al CECA, fiind administrate de la acea dată de Comisia europeană, în numele statelor membre). Din cuprinsul tratatului se pot desprinde 4 principii, care constituie baza edificiului comunitar de astăzi: *superioritatea instituţiilor; *independenţa instituţiilor comunitare; *colaborarea între instituţii; *egalitatea între state. B.Tratatul de la Roma – 25 martie 1957 Pe baza Raportului Spaak din 21 aprilie 1956, au început negocierile pentru înfiinţarea a două noi Comunităţi: pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană (CEE sau TCEE), care viza crearea unei pieţe comune generalizate şi, pe de altă parte, Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA sau EUROATOM), ce urmărea o solidaritate în domeniu. Tratatele de la Roma continuă, la fel ca Tratatul de la Paris, să reproducă structura cvadripartită a comunităţilor (executiv, legislativ, jurisdicţional şi control), nu ca cea moştenită de la Montesquieu (doar executiv, legislativ şi jurisdicţional), înfiinţând următoarele instituţii pentru fiecare dintre ele: câte o Comisie – cu atribuţii executive; câte un Consiliu – cu atribuţii legislative; câte o Adunare - cu atribuţii de control politic; câte o Curte de Justiţie – cu atribuţii jurisdicţionale. În acelaşi timp cu înfiinţarea celor două comunităţi, la Roma s-a semnat, într-o primă etapă, şi Convenţia cu privire la unele instituţii comune, inclusiv pentru CECA, şi anume: Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie. Tratatul constituind CEE a stabilit următoarele obiective: -instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre; -promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; -o extindere continuă şi echilibrată; -o stabilitate mărită; -o creştere accelerată a nivelului de trai; -relaţii mai strânse între statele membre; -stabilirea unei politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relaţiilor comerciale externe. Tratatele au fost încheiate pe o durată nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. C.Tratatul de la Bruxelles – 8 aprilie 1965
1

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, pag.27-28,Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

7

Prin acest Tratat s-au realizat următoarele: -fuziunea instituţională a celor trei comunităţi (ca a doua etapă, după Convenţia semnată la Roma); -crearea unui buget unic al comunităţilor; -crearea unei administraţii unice comunitare; -crearea unui statut unic al funcţiei publice comunitare. Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic – Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat alt organism unic – Comisia Europeană. CAPITOLUL II PROCESUL DE EXTINDERE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE 1973 – Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Irlanda şi Danemarca = 9 state în total; 1981 – Grecia = 10 state în total; 1986 – Spania şi Portugalia = 12 state în total; 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia = 15 state în total; 2004 – Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia = 25 state în total; 2007 – România şi Bulgaria = 27 state în total. CAPITOLUL III PROCESUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ, PĂOLITICĂ ŞI SOCIALĂ A UNUINII EUROPENE 1 A.Acordul de la Schengen – 14 iunie 1985 Acordul Schengen a fost semnat de statele comunitare, referitor la suprimarea graduală, a controlului vamal la graniţele comune. Mecanismele de aplicare a Acordului de la Schengen au avut următoarele consecinţe: *adoptarea de către statele semnatare (Franţa, Germania şi Benelux) a unor măsuri legislative; *semnarea la data de 19.06.1990 a Conveţiei de aplicare a Acordului de la Schengen, formulându-se următoarele declaraţii comune cu privire la: -controlul pasagerilor şi al bagajelor de mână, la aeroport; -prevenirea şi stoparea exportului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope; -renunţarea la controalele unor vegetale şi produse vegetale; -politicile naţionale în materie de azil. Convenţa a intrat în vigoare de la 01.09.1993. B.Actul Unic European – 17/28 februarie 1986 În preambulul AUE se se evidenţiază voinţa statelor semnatare de a transforma relaţiile comunitare într-o Uniune Europeană, pe baza rapoartelor anrterioare = Luxemburg - 1970, Copenhaga -1973, Londra - 1983, Sttutgart - iunie 1983 (când s–a şi semnat o Declaraţie solemnă asupra Uniunii Europene). AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. C.Tratatul de la Maastricht – 07 februarie 1992 Prevederile Tratatului cuprind următoarele: -modificări şi completări la CECA, CEE şi CEEA (CEE schimbându-şi denumirea în CE – Comunitatea europeană); -dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; -dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună; -dispoziţii privind politica socială; -o cetăţenie unională; -uniune economică şi monetară; -uniune politică.
1

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, pag.36,Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006

8

Tratatul asupra unuinii Europene a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. D.Tratatul de la Amsterdam – 02 octombrie 19971 Tratatul aduce modificări celui de la Maastricht aducând răspunsuri privind: -rolul şi drepturile cetăţenilor europeni; -eficacitatea şi caracterul democratic al instituţiilor europene; -responsabilităţile internaţionale ale Uniunii. Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999. E.Tratatul de la Nisa – 26 februarie 2001 Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii. Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Prin Tratatul de la Nisa: -a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie; -domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene au fost extinse; -se asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de finanţăre a acestora; -a fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European (în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam); -în cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea şi majoritatea calificată, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi, funcţie de populaţia sa (România având 14 voturi, dintr-un total de 345); -consacră militarizarea Uniunii Europene, statele membre punându-se de acord de a echipa şi antrena o forţă de reacţie de 60.000 de persoane; -înlătură posibilitatea unui stat membru de a opune un veto, declanşării unei cooperări consolidate. F.Tratatul de la Lisabona – 13 decembrie 2007 2 Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele: *Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comisia Europeană avea); *Funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate; *Va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate; *Numărul de comisari va fi redus cu o treime; *Se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014. *Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Aplicând dispoziţiile din Tratat se prevede pentru viitor:

1 2

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, pag.47,Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006 CONSILIUL EUROPEAN, „TRATATUL DE LA LISABONA”, Best Publishing România, Bucureşti , 2008.

9

-O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine. Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene. -O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii. -O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice. -O relaţie între statele membre şi Uniunea Europeană mai clară, odată cu clasificarea competenţelor. -Posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune. -O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă. -O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni. -Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni. -O voce mai clară în relaţiile cu partenerii din întreaga lume. Europa va utiliza forţa dobândită în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile sale pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. CAPITOLUL IV ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ 1.Relaţiile României cu UE în vederea aderării1 Primele relaţii oficiale între România şi, pe atunci, Comunitatea Economică Europeană, au fost instituite în anul 1967, prin iniţierea negocierilor pentru încheierea unei serii de acorduri tehnicosectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv, brânzeturi, ouă, carne de porc. Aceste acorduri au urmărit, pe de o parte, scutirea de taxe suplimentare a produselor româneşti, iar pe de altă parte, obligarea părţii române să respecte un anumit nivel al preţurilor pentru a nu crea dificultăţi pe piaţa statelor membre. În ianuarie 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoaşterea de facto a Comunităţii Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România - CEE, concomitent, fiind semnat şi Acordul asupra Produselor Industriale (la sfârşitul anilor ’80 a fost suspendat de către Comunitate din cauza încălcării drepturilor omului).
1

AUGUSTIN FUEREA, „DREPT COMUNITAR AL AFACERILOR”, pag.314, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

10

Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Ca urmare a disponibilitatii manifestata atât de România, cât si de Uniunea Europeana, a fost semnat la 1 februarie 1993 Acordul de asociere a României la Uniunea Europeana (Acordul European), intrat în vigoare la 1 februarie 1995, care perfecteaza cadrul juridic si institutional al raporturilor româno-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregatirea aderarii României la Uniunea Europeana. La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul Aditional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea programului Uniunii europene catre România. În vederea supravegherii modului de implementare a Acordului european de asociere. În iulie 1997, Comisia şi-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a Uniunii Europene". În acest document, Comisia a aplicat criteriile stabilite cu prilejul reunuinii Consiliului european de la Copenhaga, din iunie 1993: -politic – care vizează stabilitatea instituţiilor garantate ale democraţiei, statul de drept, drepturile omului, respectarea drepturilor minorităţilor şi protecţia lor; -economic – care se referă la existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi la capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţei şi forţelor pieţei existente în Uniune; -acquis-ul comunitarşi al capacităţii administrative – care se referă la capacitatea de a-şi asuma obligaţiile impuse de calitatea de stat membru, obligaţii printre care se află şi aderarea la scopul pe care şi-l propunea uniunea politică, economică şi monetară (dreptul de stabilire a companiilor, tratamentul naţional, libera circulaţie a mărfurilor, proprietatea intelectuală, achiziţiile guvernamentale, implementarea măsurilor prevăzute în Cartea Albă pentru realizarea Pieţei unice, transpunrea progresivă a părţilor din acquis). În vederea supravegherii modului de implementare a Acordului european de Asociere, precum şi pentru pregătirea procesului de aderare, au fost create o serie de instituţii româno-comunitare: Consiliul de Asociere – la nivel de ministere, Comitetul de Asociere – la nivel guvernamental şi Comitetul Interparlamentar – la nivel parlamentar. În plan naţional, s-au constituit Comitetul Interministerial, Departamentul pentru integrare europeană şi Comisia parlamentară pentru integrare, necesare pentru eficientizarea aplicării Acordului european de Asociere (din anul 2001 a fost înfiinţat şi Ministerul Integrării Europene). În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000. În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că "Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei. Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti, deoarece în acesta se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu România. "Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor menţionate în raport şi raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei şi Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această ţară către un stat de drept. (...) Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru o monitorizare mai bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei europene deja adoptate de România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne", se arată în amendament. După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi 11

celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. Comisarului european pentru extindere, Günter Verheugen, a exprimat de multe ori în vizitele sale dorinţa Uniunii de a vedea România cât mai repede ca membru cu drepturi depline al acesteia. La 13 aprilie 2005, Parlamentul european de la Starsbourg îşi oferea avizul cu privire la aderarea României la UE, semanrea Tratatului de aderare având loc la Bucureşti la data de 25 aprilie 2005. România a devenit stat membru al Uniunii Europene pe 1 ianuarie 2007, după ce Tratatul de Aderare, semnat pe 25 aprilie 2005, a fost ratificat de către toate Statele Membre. 2.Capitolele de negociere cu privire la aderarea României la UE1 Capitolele de negociere au rezultat ca urmare a divizării (din raţiuni metodologice) a acquis-ului comunitar, care reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce unesc statele membre în cadrul Uniunii Europene. Cele 31 de capitole constituie cadrul de negociere dintre statele candidate şi Uniunea Europeană. În momentul în care se ajunge la o poziţie comună între statul candidat şi Uniunea Europeană, capitolul respectiv se consideră închis provizoriu. Închiderea provizorie a capitolului de negociere reprezintă o confirmare a faptului că angajamentele asumate de statul candidat cu privire la aproximarea legislaţiei din domeniul respectiv sunt considerate realizabile. Niciun capitol nu este închis definitiv înainte de încheierea negocierilor cu statul respectiv. Capitolul 1 - Libera circulaţie a mărfurilor Aceasta înseamnă că standardele tehnice de bază, certificarea produselor şi definiţiile metrologice trebuie să respecte reguli stabilite la nivel european. Referitor la aceste reguli, produsele pot fi împărţite în două categorii principale: produse pentru care au fost adoptate standarde comune armonizate şi produse pentru care nu există standarde armonizate. Astfel, acquis-ul corespunzător acestui capitol cuprinde domenii „armonizate” şi domenii „ne-armonizate”. În cazul produselor pentru care nu există armonizare, principiul director este acela conform căruia dacă un produs poate fi vândut legal pe piaţa unei ţări a Uniunii, atunci el poate fi vândut în toate ţările Uniunii. Există o serie de excepţii specifice de la această regulă de bază, dar aceste excepţii sunt limitate ca domeniu de aplicare şi sunt precizate în articolele 28-30 ale Tratatului CE. Aceste articole ale Tratatului interzic Statelor Membre să aplice restricţii cantitative asupra importurilor şi exporturilor de bunuri, cu cele câteva excepţii deja menţionate. Capitolul 2 - Libera circulaţie a persoanelor Acquis-ul corespunzător acestui capitol acoperă patru mari domenii: recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, drepturile cetăţenilor, libera circulaţie a lucrătorilor şi coordonarea schemelor de protecţie socială. Există legături între acest capitol şi capitolele referitoare la celelalte libertăţi de circulaţie (a bunurilor, a capitalului şi a serviciilor), precum şi cu capitolele Politica socială şi ocuparea forţei de muncă şi Justiţia şi afacerile interne. Drepturile cetăţenilor sunt dreptul la vot şi dreptul de rezidenţă. Primul garantează dreptul tuturor cetăţenilor UE de a participa activ la viaţa politică a Uniunii, prin directive referitoare la procedurile aplicabile alegerilor europene şi municipale. Dreptul de rezidenţă, pentru care existau iniţial prevederi doar pentru lucrători, a fost extins şi la persoanele inactive, iar jurisprudenţa, cum ar fi decizia judecătorească în cazul Gravier, privitoare la studenţi, asigura faptul ca discriminarea nu este tolerată. Ţările candidate vor trebui să se asigure că, în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor, legislaţia nu conţine prevederi contrare regulilor comunitare şi că toate prevederile, în special cele privind criteriile legate de cetăţenie, reşedinţă sau competenţa lingvistică sunt în deplină conformitate cu acquis-ul. Şi coordonarea schemelor de protecţie socială este supusă reglementărilor, iar aceste măsuri vor fi, de asemenea, direct aplicabile la data aderării. Principiile coordonării rămân simple - cei care îşi exercită dreptul la libera circulaţie în cadrul comunităţii nu trebuie penalizaţi.
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

12

A. Libera circulaţie a lucrătorilor Importanţa politică şi practică a acestui domeniu al acquis-lui, sensibilităţile şi incertitudinile care înconjoară mobilitatea lucrătorilor au determinat Uniunea Europeană să propună o măsură de tranziţie - singura de acest fel propusa de UE pana în prezent în cadrul negocierilor. Tratatul de Aderare va avea anexată o declaraţie care va preciza că statele membre actuale vor încerca să ofere acces mai larg la piaţa muncii în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, în vederea accelerării armonizării acquis-ului; mai mult, lărgirea accesului înainte de aderare va fi încurajată. B. Recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale Acest aspect ar putea ridica probleme, mai ales dacă se iau în considerare directivele specifice privind profesiile din domeniul sănătăţii şi arhitectura. Soluţia Uniunii Europene urmăreşte, pe de o parte, să garanteze integritatea profesiilor în UE şi să protejeze cetăţenii UE, dar şi să pună în practica aceste drepturi într-o manieră simplă şi clară pentru toţi cetăţenii Uniunii extinse, fără să ducă la o suprasolicitare administrativă inutilă pentru cetăţeni şi administraţii. UE a menţinut ideea declaraţiei date de organelor ţării candidate respective, declaraţie privind echivalenţa calificărilor cu diplomele respective (care, la data aderării, vor fi automat recunoscute în UE), însoţită de un atestat care să precizeze că titularii calificării au fost recent angajaţi în activităţile respective. Aceasta dublă abordare (declaraţie şi atestat) oferă cetăţenilor Uniunii Europene toate garanţiile necesare. 3. Drepturile cetăţeneşti Implementarea directivelor privind dreptul la vot va impune, în unele cazuri, modificări ale Constituţiei. Alinierea la acquis-ul1 privind dreptul de rezidenţă va fi pe deplin posibilă numai după aderare, iar ţările candidate vor trebui să ofere certitudinea că legislaţia lor va facilita acest lucru. 4. Coordonarea sistemelor de protecţie socială Aplicarea acquis-ului privind coordonarea sistemelor de protecţie socială impune existenţa unor structuri şi a unei capacităţi administrative suficient dezvoltate. Tuturor ţărilor candidate li s-a solicitat să confirme că sunt pregătite să îşi asume obligaţiile legate de transferurile financiare implicate de coordonarea schemelor de protecţie socială, în special transferurile financiare pe care le presupune rambursarea costurilor asistenţei medicale. Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilor Acquis-ul cuprins în acest capitol se refera la: - Art. 43 al Tratatului CE privind libertatea de stabilire a reşedinţei şi art. 49 al Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii; - serviciile financiare: (i) operaţiuni bancare, (ii) asigurări, (iii) serviciile legate de investiţii şi pieţele de valori mobiliare; - o directivă privind protecţia datelor personale şi libera circulaţie a acestor date - directive privind libertatea de stabilire a reşedinţei şi libertatea de a furniza servicii de către meşteşugari, comercianţi şi fermieri; - o directivă privind agenţii comerciali independenţi; - directivele asupra Societăţii Informaţionale privind furnizarea de informaţii referitoare la standarde tehnice şi reglementări şi la reguli, precum şi protecţia juridica a serviciilor legate de accesul condiţionat. Capitolul 4 - Libera circulaţie a capitalului Capitolul include clauze de protecţie legate de balanţa de plăţi şi asistenta financiara pe termen mediu, precum şi sistemele de plata, prin cele două Directive privind transferurile transfrontaliere de credite şi respectiv finalizarea decontărilor, ca şi prin Directiva referitoare la prevenirea spălării banilor. Acţiunea legislativă comunitară în această materie se bazează pe următoarele principii generale: - eliminarea efectivă a controlului circulaţiei capitalurilor şi a plăţilor se referă nu numai la restricţiile respective în materie de schimb valutar, dar şi la reglementările administrative de orice natura, care generează o discriminare efectivă, bazata pe originea sau destinaţia capitalului; - dreptul de a efectua în mod liber tranzacţii de această natură este conferit mai degrabă rezidenţilor şi nu cetăţenilor;
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

13

- instaurarea acestei libertăţi are ca efect excluderea nu numai a oricărei interdicţii generale, dar şi a oricărei proceduri explicite sau implicite de autorizare; - rămân, totuşi, câteva excepţii generale la această libertate. Ele se referă în special la politicile naţionale de securitate şi ordine publică, dar nu se extind la aspectele mai generale ale politicii economice, cum ar fi politica monetară naţională sau cea a ratei dobânzii. Capitolul 5 - Dreptul societăţilor comerciale Acquis-ul1 din acest capitol acoperă domenii legislative foarte diferite: dreptul societăţilor comerciale în sens strict, respectiv directivele privind cunoaşterea identităţii celor împuterniciţi să reprezinte o societate, situaţia financiară a societăţii, creşterea, menţinerea şi diminuarea capitalului societăţilor pe acţiuni, legea contabilităţii, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală şi industrial, precum şi reglementarea care înlocuieşte Convenţia de la Bruxelles asupra jurisdicţei şi aplicării deciziilor juridice în cazuri de natură civilă şi comercială şi Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Principalele aspecte abordate în acest capitol sunt: -protecţia drepturilor de proprietate industrială pentru produse farmaceutice în cadrul Uniunii extinse; -aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, cu accent pe lupta împotriva pirateriei şi contrafacerii; -marca comercială comunitară - Uniunea a propus extinderea automată a mărcilor comunitare existente la teritoriul ţărilor candidate. Capitolul 6 - Politica în domeniul concurenţei Acquis-ul privind concurenţa se bazează pe articolul 31 (Monopolurile de stat cu caracter comercial), art. 81-85 (Reguli aplicabile întreprinderilor), art. 86 (întreprinderile de stat şi întreprinderile cu drepturi speciale sau exclusive) şi art. 87-89 (Reguli aplicabile subvenţiilor de stat) ale Tratatului CE, precum şi pe art. 65 şi 66 ale Tratatului CECO, care a expirat în 2002. Controlul fuziunilor se realizează în baza Reglementării CE 4064/89 privind fuziunile (inclusiv amendamentele). Capitolul 7 – Agricultura Agricultura este cel mai vast capitol de negociere. Cu excepţia legislaţiei în domeniile veterinar şi fitosanitar, capitolul constă în mare parte din reglementări, prin urmare legislaţia va fi direct aplicabilă la data aderării şi nu necesită transpunere din partea ţărilor candidate. Accentul în cadrul pregătirilor pentru aderare se va pune aşadar pe capacitatea ţării candidate de a implementa şi pune în vigoare acquis-ul comunitar. Capitolul de negociere privitor la agricultura acoperă următoarele domenii principale: - aspecte orizontale: garantare şi orientare; mecanisme de schimb comercial; politica în domeniul calităţii; agricultura organică; reţeaua de date contabile specifice; subvenţii de stat; - organizarea pieţei comune: terenuri arabile; cereale, seminţe oleaginoase şi culturi proteice; cereale nealimentare, prelucrate, amidon din cartofi, substituenţi cerealieri, orez; zahăr; culturi de plante pentru producţia de fibre; - culturi specializate: fructe şi legume; vin şi alcool; banane; ulei de măsline; tutun; - produse animaliere: lapte şi produse lactate; carne de vaca; carne de oaie; carne de porc; - dezvoltarea rurală; - legislaţia în domeniul veterinar: sistemul de control pe piaţa interna; identificarea şi recensământul animalelor; controlul la graniţele externe; măsuri de control al bolilor animaliere; sănătatea animalelor - comerţul cu animale vii şi produse animaliere; protecţia sănătăţii publice; asigurarea condiţiilor corespunzătoare de viata pentru animale; legislaţia specifica zootehniei; - legislaţia în domeniul fitosanitar: organisme dăunătoare; calitatea seminţelor şi a materialului săditor; drepturi privind varietatea plantelor; produse utilizate pentru protecţia plantelor/pesticide; nutriţia animalelor.
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

14

Capitolul 8 – Pescuitul Politica comunitară în domeniul pescuitului cuprinde organizarea pieţei comune, politica structurală, acordurile cu terţe state, administrarea şi conservarea resurselor piscicole şi cercetarea ştiinţifică în domeniu. Totuşi, în ce priveşte piaţa comună şi conservarea resurselor, inspecţia şi controlul, precum şi înmatricularea flotei, acquis-ul conţine cerinţe foarte detaliate, atât în ceea ce priveşte sarcinile care trebuie îndeplinite cât şi mijloacele şi metodele care trebuie utilizate. Se includ aici: - managementul resurselor, inspecţia şi controlul: administraţiile care efectuează inspecţia, gestionează plafoanele permise de pescuit, cotele şi capacitatea de pescuit, licenţele, implementarea măsurilor tehnice; inspectorii care pot controla activitatea de pescuit din apele naţionale şi activitatea vaselor naţionale în apele exterioare CE; echipamentele necesare asigurării controlului, de tipul navelor, avioanelor şi vehiculelor terestre de supraveghere; utilizarea eficienta a sistemului de supraveghere prin satelit pentru vasele de pescuit respective; o baza de date care să permită verificarea comparativa a rezultatelor operaţiunilor de pescuit cu date provenind din alte surse, baza care să se poată conecta la baza de date a Comisiei(trebuie remarcat că acquis-ul referitor la managementul resurselor este diferit, depinzând de zonele de pescuit implicate); - acţiunile structurale (incluzând înmatricularea flotei): o administraţie care poate implementa şi gestiona politica structurală pentru pescuit şi acvacultura, în special programele structurale co-finanţate prin Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP) şi programele multi-anuale de orientare (PMAO); măsurători ale vaselor de pescuit; înfiinţarea unui registru al vaselor de pescuit din care se comunica periodic date la registrul comunitar; - piaţa comună: administraţii care controlează implementarea standardelor comune de comercializare şi retragerea cantităţilor de pe piaţă, care colectează şi transmit informaţii privind piaţa şi preţurile de referinţă şi care - în măsura în care ţara candidată doreşte să înfiinţeze organizaţii ale producătorilor - o administraţie care poate implementa condiţiile de recunoaştere a organizaţiilor producătorilor; - regulile comunitare specifice privind ajutoarele de stat din sectorul pescuitului, cu care, de asemenea, este necesar să se asigure conformitatea. Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor In sectorul transporturilor, ţările candidate trebuie să facă efortul de a prelua şi implementa un volum considerabil de legislaţie în domeniu, reprezentând aproape 10% din totalul acquis-ului1 comunitar. Acquis-ul corespunzător Acquis-ul privitor la transportul rutier cuprinde o gamă largă de cerinţe de ordin social, tehnic, fiscal, sau care ţin de siguranţa şi protecţia mediului. Acquis-ul referitor la transportul pe cale ferată a suferit modificări considerabile, iar liberalizarea acestui sector va necesita o şi mai mare deschidere a pieţelor feroviare naţionale către structurile similare concurente din alte state membre. În domeniul aviaţiei se impune abordarea problemelor privitoare la accesul pe piaţă, siguranţa şi organizarea infrastructurii. În ce priveşte transportul maritim, punerea în vigoare a acquis-ului referitor la siguranţa maritimă este una dintre marile provocări. Capitolul 10 – Impozitare Acquis-ul UE corespunzător acestui capitol se referă în principal la impozitele indirecte, cu accent pe Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) şi regimurile de accizare. În ce priveşte impozitele directe, acquis-ul se limitează la legislaţia privind impozitarea companiilor. In privinţa accizelor, acquis-ul2 conţine legislaţie armonizată referitoare la uleiurile minerale, produsele din tutun şi băuturile alcoolice. Guvernele îşi exprimă îngrijorarea pentru implicaţiile economice şi sociale ale unor rate semnificativ mărite – şi deci, şi ale preţurilor – pentru bunurile care ridică probleme delicate din punct de vedere social până la data aderării.
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007. 2 CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

15

Capitolul 11 - Uniunea economica şi monetara Cel de-al treilea stadiu al Uniunii Economice şi Monetare a început la 1 ianuarie 1999. Aceasta dată marchează începutul unor schimbări importante pentru Statele Membre, inclusiv pentru acelea care nu fac parte încă din Zona Euro. În sfera economică, cel mai important lucru este coordonarea politicilor naţionale (programele naţionale de convergenta, liniile directoare pentru domeniul economic, supravegherea multilaterala şi procedura pentru deficite excesive). Toate statele vor trebui să respecte Pactul de Stabilitate şi Creştere, să împiedice finanţarea directa a deficitului bugetar de către banca centrală, să interzică accesul privilegiat al autorităţilor publice la instituţiile financiare şi să asigure libera circulaţie a capitalului. Acquis-ul din acest domeniu cuprinde: - elemente care trebuie transpuse în legislaţie înainte de data aderării, incluzând: (a) interzicerea finanţării directe a sectorului public: aceasta se referă la interzicerea depăşirii de cont şi a oricărui alt tip de facilităţi de creditare acordate instituţiilor CE, precum şi la interzicerea procurării directe de instrumente de datorie publica de către Banca Centrala Europeană sau de către Banca Centrala Naţională (Motivul este asigurarea disciplinei fiscale şi faptul ca aceasta reprezintă un element de baza al independentei Băncii Centrale); b) interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la instituţiile financiare: aceasta se referă la interzicerea oricărei măsuri care nu este bazata pe considerentele prudenţiale ce stabilesc accesul privilegiat al organismelor CE la instituţiile financiare (Motivul este faptul ca aceasta completează interdicţia finanţării directe, consolidează libera circulaţie a capitalului şi previne distorsionarea principiilor economiei de piaţă); (c) independenţa Băncii Centrale: Banca Centrală Naţională trebuie să îşi fixeze ca obiectiv explicit stabilitatea preţurilor şi nu trebuie să existe nici o instituţie sau organism extern care să dea dispoziţii, să aprobe, cenzureze, să fie consultat sau să participe la luarea deciziilor Băncii Centrale; - elemente cu care trebuie doar să existe conformitate după data aderării. Acestea includ politica ratei de schimb şi politica economica, coordonarea politicilor economice cu cea a statelor membre prin participarea la procedurile Comunitare şi aderarea la prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere şi ale statutului SEBC. Capitolul 12 - Statistica Implementarea deciziilor necesită deseori baze statistice adecvate. Deşi adoptarea acquis-ului privitor la acest capitol nu pune probleme deosebite, importanta este mai degrabă capacitatea ţărilor de a furniza date exacte şi armonizate, în mod continuu şi sustenabil. Calitatea statisticii depinde foarte mult de capacitatea administrativă generala a unei tari, de competenta serviciilor sale publice şi de capacitatea de a recruta şi păstra personal calificat. Capitolul 13 - Politica socială şi ocuparea forţei de muncă In domeniul social, în afară de programele specifice, cum ar fi cele ce prevăd acţiuni legate de sănătatea publica sau Fondul Social European, legislaţia UE acoperă sănătatea şi siguranţa muncii, legislaţia muncii şi condiţiile de lucru, şanse egale pentru bărbaţi şi femei, coordonarea sistemelor de securitate sociala pentru imigranţi şi produsele din tutun. Protecţia socială: In Uniunea Europeană, o cooperare în continua dezvoltare menita să promoveze un sistem eficient de protecţie socială este o componenta importanta a situaţiei sociale şi a ocupării forţei de munca. Finanţarea şi organizarea sistemelor de protecţie socială rămân responsabilitatea statelor membre, dar UE solicită ca aceste sisteme să aibă capacitatea de a dezvolta şi opera sisteme de protecţie socială durabile şi universal aplicabile, în conformitate cu obiectivele Tratatului UE. Sistemele ţărilor candidate trebuie, de asemenea, să se poată coordona cu sistemele operaţionale în prezent în UE, ele insele aflate intr-o dezvoltare dinamica şi supuse unei reforme semnificative. Dialogul social: Tratatul impune promovarea dialogului social şi conferă puteri suplimentare partenerilor sociali. Ocuparea forţei de muncă: Ţările candidate vor coopera cu UE la implementarea concluziilor Analizei politicii ocupării forţei de munca. Ţările candidate sunt invitate să abordeze următoarele aspecte: 16

(i) îmbunătăţirea funcţionarii Pieţei muncii, astfel încât să existe certitudinea ca oferta de forţă de munca poate fi eficient acoperita de cerere pe piaţa internă, precum şi măsurile pregătite pentru a sprijini acest proces; (ii) reforma politicii şi transformările Pieţei muncii, care trebuie să progreseze suficient de rapid şi puternic pentru a permite deplina participare la Piaţa unica; (iii) politicile şi măsurile care sunt luate în scopul pregătirii masei largi de populaţie activă vârstnică, care nu dispune de abilităţile cerute de economia de piaţă; (iv) nivelul de dezvoltare a structurilor şi sistemelor de aplicare a politicii de ocupare, în vederea implementării Strategiei de ocupare a forţei de munca. Chiar dacă punerea în vigoare este sarcina statelor membre şi necesită structuri administrative şi juridice la nivel naţional, ţările candidate trebuie să pună în vigoare acquis-ul1 prin sisteme juridice şi administrative similare celor din statele membre. Acquis-ul face referire şi la Fondul Social European (FSE), la sănătatea publica (directive cu privire la programe şi la tutun), la măsurile legate de CECO, la o reglementare a Consiliului privind Centrul European de Monitorizare a rasismului şi xenofobiei, precum şi la măsuri legate de crearea/administrarea Fundaţiei Europene pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă. Capitolul 14 - Energie Uniunea Europeană este un actor principal pe piaţa internaţională a energiei, fiind cel mai mare importator şi al doilea mare consumator. Energia este un factor economic şi geopolitic major. Jumătate din aprovizionarea cu nergie a Uniunii Europene depinde de importuri, iar aceasta dependenta ar putea ajunge chiar la 70% pana în anul 2030 dacă nu se ia nici o măsură. în ce priveşte gazele naturale, dependenta ar putea atinge 70%, iar pentru petrol şi cărbune chiar procentul de 100% este o cifră posibila. Cel mai probabil, extinderea Uniunii va accentua aceste tendinţe, în ciuda faptului ca anumite ţări candidate sunt producători de energie (de exemplu, Polonia de cărbune şi România - petrol şi gaze naturale). Aceasta situaţie reclama diverse măsuri pentru care Comisia Europeană a lansat recent o ampla dezbatere (Carta Verde “Spre o strategie Europeană pentru securitatea aprovizionării cu energie”). Elementele principale ale acquis-ului în domeniul energiei sunt prevederile Tratatului CE şi legislaţia secundara privind în principal concurenţa şi subvenţiile de stat, piaţa internă a energiei (inclusiv directivele privind electricitatea, transparenţa preţurilor, transportul electricităţii şi al gazelor naturale, hidrocarburile, acordarea licenţelor, situaţiile de urgenta şi obligativitatea existenţei stocurilor strategice), energia nucleară, eficienta sectorului energetic şi protecţia mediului. Acquis-ul comunitar în domeniul energiei nucleare consta dintr-un cadru de instrumente juridice şi politice incluzând acordurile internaţionale. în prezent, sunt abordate aspecte de sănătate şi siguranţa, inclusiv protecţia contra radiaţiilor, securitatea instalaţiilor nucleare, administrarea deşeurilor radioactive, investiţiile, stimularea cercetării, piaţa comună a energiei nucleare, aprovizionare, siguranţa şi relaţii internaţionale. Implementarea acquis-ului necesita nu numai legislaţie adecvata, ci şi instituţii cu o funcţionare corespunzătoare (de exemplu, un organism de reglementare, conform directivelor privitoare la energia electrică şi gaze naturale, o autoritate pentru controlul activităţilor nucleare etc.). Carta Albă (instrument de pregătire a statelor candidate pentru integrarea în piaţa comuna a UE) subliniază importanţa aplicării în totalitate în sectorul energetic a directivelor Pieţei interne şi a legislaţiei UE privind concurenta. în ceea ce priveşte sectorul energiei nucleare, Carta Alba abordează problemele legate de aprovizionare, siguranţa şi transportul deşeurilor nucleare. In sectorul energetic, ţările candidate trebuie în principal să: - stabilească o politica energetica generala, cu un calendar precis de restructurare a sectorului; - se pregătească pentru piaţa interna a energiei (directivele privitoare la gaze naturale şi electricitate; directiva privind electricitatea produsa de surse reînnoibile de energie); - îmbunătăţească reţelele energetice în scopul creării unei adevărate pieţe europene; - se pregătească pentru situaţii de criză, în principal prin constituirea stocurilor de petrol pentru 90 de zile;
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

17

- abordeze consecinţele sociale, regionale şi aspectele de protecţie a mediului legate de restructurarea minelor; - utilizeze mai eficient energia şi să acorde o pondere mai mare în bilanţul lor energetic utilizării surselor reînnoibile de energie cum ar fi cele de energie eoliana, hidroenergetice, solare şi biomasa; - îmbunătăţească siguranţa centralelor lor nucleare, astfel încât energia electrica să fie produsa la un nivel înalt de siguranţa nucleara; - se asigure ca deşeurile nucleare sunt manipulate în mod responsabil şi să se pregătească pentru implementarea regulilor de protecţie Euratom privitoare la materialele nucleare. În ce priveşte energia nucleara, Uniunea Europeană a subliniat în repetate rânduri importanta existenţei unui nivel înalt de siguranţa nucleara în ţările candidate. în iunie 2001, Consiliul Uniunii Europene a luat nota de un Raport asupra siguranţei nucleare în contextul extinderii. Capitolul 15 - Politica industrială1 Politica industrială a Uniunii Europene vizează creşterea competitivităţii, ca bază a obţinerii unui standard de viaţa ridicat şi a diminuării şomajului. Politica industriala urmăreşte accelerarea acomodării la schimbările structurale, încurajând crearea unui mediu favorabil iniţiativei, dezvoltării de întreprinderi şi cooperării industriale pe tot cuprinsul Uniunii, precum şi mai buna exploatare a potenţialului industrial al politicilor de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologica Cooperarea dintre UE şi ţările candidate în domeniul cooperării industriale, al investiţiilor, al standardizării industriale şi al evaluării conformităţii, după cum se stipulează în Acordurile de Asociere, este de asemenea un indicator important al progresului pe calea aderării. Capitolul 16 - Întreprinderile mici şi mijlocii Acquis-ul comunitar în vigoare, privind politica întreprinderii, sectorul distribuţiei, turismul şi economia sociala consta în mare parte din decizii privind înfiinţarea procedurilor de consultare şi a programelor comunitare, sau din recomandări. Trei domenii sunt de o importanta deosebita: (a) formularea cu caracter general şi implementarea politicii privind întreprinderile/IMM-urile, (b) mediul general de afaceri din ţara, (c) adoptarea şi aplicarea definiţiei IMM. Capitolul 17 - Ştiinţa şi cercetarea Toate ţările au înfiinţat câte o reţea de Puncte Naţionale de Contact (PNC), prin urmare există o cooperare adecvată în domeniul ştiinţei şi tehnologiei şi au fost create condiţiile financiare şi instituţionale necesare participării la Programul Cadru al Uniunii Europene. Îmbunătăţirea capacităţii administrative în domeniul cercetării şi consolidarea infrastructurii de cercetare (sporirea capacităţii de implementare) vor asigura o participare mai fructuoasa a ţărilor candidate la Programul Cadru. Capitolul 18 - Educaţie, formare profesională şi tineret Educaţia, pregătirea profesională şi tineretul sunt în primul rând de competenţa statelor membre. Acquis-ul comunitar consta dintr-o Directiva din 1977 (educaţia copiilor persoanelor care îşi schimba locul de munca în cadrul comunităţii), programe de acţiune şi Concluzii, Rezoluţii şi Declaraţii ale Consiliului sau ale Consiliului şi ale reuniunilor Miniştrilor Educaţiei din cadrul Consiliului, care abordează diferite aspecte (de exemplu, egalitatea şanselor, analfabetismul, siguranţa în scoli, facilităţi pentru minorităţi etc.). Capitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei2 Dezvoltarea telecomunicaţiilor şi a sectorului IT la nivel global a impus guvernelor ţărilor din Europa Centrala şi de Est implementarea completa a acquis-ului cu mult timp înainte de aderare. Telecomunicaţii
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007. 2 CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

18

Sarcini specifice ale Autorităţii Naţionale de Reglementare: - licenţierea (in special supravegherea procedurii de acordare a licenţelor, modificarea şi retragerea licenţelor); - interconectarea (in special capacitatea de a supraveghea oferta de interconectare de referinţă (OIR) şi implementarea sistemelor adecvate de calculaţie a costurilor la operatorii cu prezenţă semnificativă pe piaţă, precum şi capacitatea de a asigura interconectarea şi de a rezolva litigiile); - liniile închiriate (in special supravegherea refuzurilor, a întreruperilor şi a reducerii disponibilităţii şi asigurarea aplicării principiului nediscriminării); - servicii universale (in special asigurarea accesibilităţii din punct de vedere financiar şi monitorizarea schemelor de finanţare); - tarifele (in special supravegherea aplicării principiului optimizării costurilor pentru telefonia vocala şi liniile închiriate şi implementarea sistemelor adecvate de calculaţie a costurilor la operatorii cu prezenţă semnificativă pe piaţă); - alocarea numerelor de telefon, a frecventelor şi a drepturilor de acces: asigurarea accesului egal la resurse limitate; - rezolvarea litigiilor: neînţelegerile dintre operatori şi dintre clienţi şi operatori. Autoritatea Naţională de Reglementare va fi evaluata pe baza următoarelor criterii: mod de înfiinţare; îndeplinirea condiţiei de independenta definita mai sus; dotarea adecvata cu resurse (nivel care depinde de la o ţara la alta); atribuirea prin lege a responsabilităţilor definite mai sus. Serviciile poştale Autorităţile Naţionale de Reglementare trebuie să fie independente din punct de vedere juridic şi funcţional de operatorii poştali, astfel încât să existe certitudinea ca nici un operator poştal nu poate fi în acelaşi timp şi judecător şi parte la proces. Aceasta presupune ca, în cadrul guvernului, atribuţiile legislative sunt separate structural de răspunderea pentru exercitarea drepturilor de proprietate la nivelul operatorului poştal respectiv. Principalele sarcini ale Autorităţii Naţionale de Reglementare: - autorizaţiile (in special acordarea, supravegherea şi retragerea licenţelor); - supravegherea modului de furnizare a - serviciilor universale (in special acordarea excepţiilor sau a derogărilor de la cerinţele referitoare la serviciile universale); - supravegherea şi controlul îndeplinirii condiţiilor privind contabilitatea furnizorilor de servicii universale (sisteme de calculaţie a costurilor şi separarea contabilităţii); - monitorizarea performantelor furnizorilor de servicii universale (evaluarea calităţii serviciilor pe baza standardelor stabilite pentru posta interna şi externă şi asigurarea ca se iau măsuri corective când este cazul). Autoritatea Naţională de Reglementare va fi evaluata pe baza următoarelor criterii: mod de înfiinţare; îndeplinirea condiţiei de independenta definita mai sus; dotarea adecvata cu resurse (nivel care depinde de la o ţara la alta); atribuirea prin lege a responsabilităţilor definite mai sus. Capitolul 20 - Cultura şi politica în domeniul audiovizualului La nivelul Uniunii Europene, regulile care privesc sectorul audiovizualului sunt guvernate de principiul Pieţei libere. Tratatul UE conţine un mare număr de articole referitoare la politica audiovizualului, cum ar fi articolele 23, 25, 28 (libera circulaţie a bunurilor), 39 (libera circulaţie a persoanelor) şi 55 (dreptul instituţiilor de a furniza servicii). Un rol important în acest sector îl joaca şi regulile concurenţei din domeniul comercial propriu-zis. Acest capitol se axează pe alinierea ţărilor candidate la Directiva "Televiziunea fără frontiere". Aceasta Directiva stabileşte cadrul legal de referinţă pentru libera circulaţie a serviciilor de transmisie TV în cadrul Uniunii cu scopul de a promova dezvoltarea unei pieţe europene a transmisiunilor şi a activităţilor conexe, cum ar fi publicitatea TV şi producţia de programe în domeniul audiovizualului. Directiva "Televiziunea fără frontiere”(din 1989) prevede un set minim de reguli comune în ceea ce priveşte: 1) Circulaţia programelor audiovizuale între statele membre: statele membre nu trebuie să restricţioneze sau să obstrucţioneze în vreun fel distribuirea prin cablu pe cuprinsul teritoriilor lor a 19

televiziunilor altor State Membre (cu excepţia celor care nu respecta prevederile Directivei în ceea ce priveşte protecţia minorilor). (2) (Art.l 2) 2) Publicitatea: reglementări privind durata şi modul de întrerupere a programelor (Art. 11), publicitatea pentru alcool, publicitatea pentru tutun şi anumite medicamente sunt interzise (Art. 14 şi 15). 3) Protecţia minorilor: interzicerea programelor care pot să dăuneze minorilor (Art. 22). 4) Transmiterea unor evenimente de o importanta publica majora care trebuie să fie asigurate şi disponibile pentru toţi (sport) (Art. 3a). 5) Dreptul la replică: acesta trebuie garantat în cazul în care drepturile legitime ale individului au fost lezate. Aceasta cerinţă trebuie îndeplinită doar atunci când este posibil (Art. 23). 6) Promovarea producţiilor europene: prin extinderea timpilor de antena destinaţi producţiilor europene, mai ales a celor venite de la producătorii independenţi (Art. 4, 5, 6). Tot în acest sector (3), un rol important îl joaca regulile privitoare la drepturile de autor. Cu scopul de a întări industria europeană a audiovizualului, Comunitatea a lansat programele MEDIA I (1991) şi MEDIA II (1996) prin care se oferă un sprijin financiar acestei industrii destinat dezvoltării, distribuţiei şi cursurilor de specializare (4). Programele comunitare "MEDIA plus" şi "Cultura 2000" continua sprijinul acordat acestui sector. Aceste programe ţin de conţinutul acestui capitol, dar nu reprezintă, în sine, un subiect de negociere. Participarea la programul "MEDIA plus" necesita alinierea la acquis-ul în domeniul audiovizualului. Hotărârile Curţii de Justiţie completează şi nuanţează Directivele. Aceste hotărâri vizează, în primul rând, sistemele de competenta, publicitatea şi libera circulaţie a programelor (5). Capitolul 21 - Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale1 Principalele aspecte abordate în cadrul negocierilor aferente acestui capitol sunt capacitatea administrativă şi de programare, precum şi eligibilitatea. Ţările candidate vor trebui să îndeplinească următoarele cerinţe, abordate de asemenea în contextul negocierilor de aderare: − cadrul legislativ: deşi acquis-ul cuprins în Capitolul 21 nu necesită transpunere în legislaţia naţională, ţările candidate trebuie să aibă un cadru legislativ corespunzător, care să le permită implementarea prevederilor specifice; − organizarea teritoriala: ţările candidate trebuie să convină cu Comisia asupra unei clasificări NUTS pentru implementarea Fondurilor Structurale; − capacitatea de programare: ţările candidate trebuie sa: a) pregătească un plan de dezvoltare, conform cerinţelor Reglementării 1260/1999 a Consiliului; b) dispună de proceduri adecvate pentru programarea multianuală a cheltuielilor bugetare; c) asigure implementarea principiului parteneriatului în diferitele stadii de programare, finanţare, monitorizare şi evaluare a asistenţei acordate prin Fondurile Structurale; d) îndeplinească cerinţele specifice de monitorizare şi evaluare, în speciale în ce priveşte evaluarea ex-ante a planului de dezvoltare; − capacitatea administrativă: ţările candidate trebuie, în mod evident, să definească sarcinile şi responsabilităţile tuturor organismelor şi instituţiilor implicate în pregătirea şi implementarea Fondurilor Stucturale şi a Fondului de Coeziune şi să asigure o coordonare inter-ministeriala eficienta; − gestiunea financiara şi bugetară: ţările candidate trebuie să îndeplinească prevederile referitoare la controlul specific valabile pentru Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune. Ele trebuie să furnizeze informaţii privind capacitatea lor de co-finanţare şi nivelul cheltuielilor lor publice sau echivalente aferente acţiunilor structurale. Capitolul 22 - Protecţia mediului înconjurător2 Politica de mediu a UE, aşa cum a fost stabilita prin Tratatul CE, are ca scop asigurarea repetabilităţii şi viabilităţii procesului de protecţie a mediului, prin includerea acestuia în politicile
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007. 2 CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

20

sectoriale ale UE, prin elaborarea măsurilor de prevenire, prin stabilirea principiului “poluatorul plăteşte” ("polluter pays"), prin combaterea de la sursă a poluării şi prin asumarea responsabilităţii. Acest acquis cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative care acoperă un număr mare de sectoare, inclusiv poluarea apei şi a aerului, administrarea reziduurilor şi a produselor chimice, biotehnologia, protecţia împotriva radiaţiilor şi conservarea naturii. Statele membre trebuie să se asigure ca sunt respectate măsurile de protecţie a mediului înainte de a aproba dezvoltarea anumitor proiecte din sectorul public sau privat. Carta Alba, destinata pregătirii ţărilor asociate din estul şi centrul Europei în vederea integrării în Piaţa interna a Uniunii (1995), acoperă doar o mica parte din acquis-ul de protecţie a mediului, mai precis partea referitoare la legislaţia privind produsele, care este direct legata de prevederile referitoare la libera circulaţie a bunurilor. Transpunerea acquis-ului referitor la protecţia mediului în legislaţia naţională şi implementarea să reprezintă sarcini majore. Lista de priorităţi include: - legislaţia cadru a Uniunii Europene (inclusiv accesul la informaţie şi evaluarea impactului de mediu); - măsuri derivând din convenţiile internaţionale la care Comunitatea este parte; - reducerea poluării globale şi trans-frontaliere; - legislaţia privind protecţia naturii (care urmăreşte conservarea io-diversităţii), - măsuri care să asigure funcţionarea Pieţei interne (de exemplu, standardele de produs). Au fost acordate perioade limitate de tranziţie în ce priveşte tratarea apelor uzate menajere provenind din mediul urban, deversarea substanţelor periculoase în mediul acvatic, deşeurile din ambalaje, terenurile de depozitare a deşeurilor, transportul deşeurilor, măsuri integrate de prevenire şi control al poluării, apa potabila, agregatele care funcţionează pe baza de ardere, incinerarea deşeurilor periculoase, emisiile de compuşi organici volatili (COV) din zonele de depozitare şi distribuţie a carburanţilor, emisiile COV datorate utilizării solvenţilor organici, conţinutul în sulf al anumitor combustibili lichizi şi radiaţia ionizanta în cazul expunerilor în scopuri medicale. Nu s-au acordat măsuri de tranziţie pentru transpunerea legislaţiei, pentru legislaţia - cadru (apa, deşeuri, apa, evaluarea impactului, accesul la informaţie), pentru protejarea naturii, şi nici pentru aspectele esenţiale legate de piaţa interna. De asemenea, măsurile de tranziţie nu privesc noile investiţii, având în vedere poziţia UE conform căreia acestea vor trebui să respecte cerinţele acquis-ului în domeniul protecţiei mediului. Capitolul 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii Acquis-ul corespunzător capitolului "Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii" cuprinde următoarele domenii: publicitatea înşelătoare, fiabilitatea produselor, vânzările directe, creditele pentru consumatori, imitaţiile periculoase, pachetele de servicii turistice, siguranţa produselor, contractele vicioase, utilizarea activelor de către mai mulţi beneficiari prin partajarea timpului, vânzarea la distanta, publicitatea comparativa, preţurile produselor alimentare, garanţiile pentru vânzările de bunuri de larg consum şi instrucţiunile. Capitolul 24 - Justiţia şi afacerile interne Scopul politicilor comunitare în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne este păstrarea şi extinderea zonei de libertate, securitate şi justiţie care este Uniunea Europeană. În probleme cum sunt controlul la frontiera, imigraţia ilegală, traficul cu droguri şi spălarea banilor, crima organizată, cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar, protecţia datelor şi recunoaşterea reciprocă a sentinţelor judiciare, ţările candidate trebuie să confirme ca au dotarea necesara atingerii unor standarde adecvate şi acceptabile în implementare. Capitolul 25 - Uniunea vamală Acquis-ul1 corespunzător Capitolului 25 cuprinde Codul vamal comunitar şi prevederile de implementare a acestuia; nomenclatura combinată; Tariful vamal comun incluzând preferinţele
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

21

comerciale, contingentele şi suspendările, precum şi legislaţia aferentă, care depăşeşte sfera codului vamal, cum ar fi legislaţia privind bunurile contrafăcute sau piratate, precursorii de droguri şi exportul de bunuri culturale. Acquis-ul constă în principal dintr-un număr de instrumente care asigură funcţionarea Uniunii vamale, precum şi protecţia efectiva şi controlul graniţelor sale externe. Fără uniune vamala, politica comerciala şi de dezvoltare a Uniunii Europene, piaţa agricolă comună şi coordonarea eficientă a politicilor economice şi monetare nu ar fi posibile. Negocierile din cadrul capitolului Uniune vamală se concentrează pe adoptarea acquis-ului; totuşi, ţările candidate trebuie să furnizeze informaţii referitoare la crearea unei capacităţi operaţionale corespunzătoare a administraţiei lor vamale, în probleme ca: - reforma şi perfecţionarea serviciilor vamale; - instalarea completa şi implementarea, în cel mai scurt timp, a aplicaţiilor informatice legate de serviciile vamale, în vederea transpunerii adecvate a acquis-ului; - implementarea măsurilor vizând reducerea timpilor de aşteptare la frontieră, garantării protecţiei dreptului de autor şi a dreptului de proprietate industrială, combaterii infracţiunii economice şi a crimei organizate, consolidării eticii vamale, combaterii fraudei şi a corupţiei, precum şi dezvoltării în continuare şi implementării de sisteme eficiente de instruire; - îmbunătăţirea coordonării interne în cadrul administraţiei vamale şi intre administraţiile vamale şi alte organe cu rol în implementarea şi controlul respectării legislaţiei (inclusiv politia şi autorităţile judiciare); - măsuri juridice şi instituţionale care să asigure colectarea şi controlul viitoarelor resurse proprii ale UE, precum şi gestionarea corespunzătoare a politicii agricole comune. Ţările candidate trebuie, în primul rând, să creeze o bază legală solidă pentru administraţiile lor vamale, care vor avea nevoie de suficienta autoritate pentru a gestiona toate sistemele vamale existente. Este necesara înfiinţarea următoarelor unităţi: un departament de pre-aderare, o activitate de audit pentru sistemele interne, o unitate de control intern, cu atribuţii şi funcţionare adecvată, un departament de instruire sau un post de director de instruire, laboratoare vamale, care să sprijine strategia vamala stabilind natura, clasificarea tarifara, originea şi valoarea bunurilor, maximizând astfel colectarea taxelor şi impozitelor şi furnizând sprijin pentru prevenirea traficului ilegal de bunuri, un comitet vamal consultativ, cuprinzând reprezentanţi ai organizaţiilor comerciale naţionale şi grupuri reprezentative, precum şi alte organisme guvernamentale implicate, un organism central cu rol în colectarea corecta a veniturilor (este necesară înfiinţarea de unităţi operaţionale la nivel regional şi local), servicii de informaţii cu rol în colectarea şi analizarea informaţiilor şi furnizarea de date curente şi previziuni personalului specializat în controlul şi implementarea legislaţiei. Trebuie constituite echipe de specialişti care să finalizeze acţiunea de punere în vigoare a legislaţiei. Administraţia vamală va trebui să aibă disponibile toate facilităţile necesare dezvoltării eficiente a operaţiunilor de control vamal în porturi, aeroporturi şi graniţe terestre, iar în interior, capabile să asigure fluenta traficului de persoane şi bunuri, precum şi colectarea de venituri la nivel naţional şi comunitar, protecţia sociala a cetăţenilor naţionali şi ai Uniunii. Aceasta implica, printre altele: - echipamente şi unităţi de control al calităţii, unităţi de control şi investigare, unităţi de radio şi telecomunicaţii şi alte instrumente şi echipamente care să permită o mai buna analiza a vehiculelor şi a încărcăturii (cutii de instrumentar, elevatoare pentru vehicule, moto-stivuitoare etc.), echipamente de specialitate (cuve cu raze X, câini-detectivi etc.) pentru a ajuta la detectarea bunurilor transportate ilegal (material nuclear, droguri etc.) si, acolo unde este cazul, echipament pentru vedere nocturna şi detectoare de căldură; - înfiinţarea de controale care să succeadă operaţiunilor de lichidare în vama. Dezvoltarea cooperării la nivel de politica şi operaţional intre diferite agenţii care funcţionează la graniţă şi în interior, şi promovarea cooperării internaţionale intre serviciile vamale; - crearea, perfecţionarea, utilizarea şi verificarea periodica a sistemelor de informaţii şi informare care să sprijine unităţile de control situate la graniţă şi în interior; - crearea, dezvoltarea, utilizarea şi verificarea periodica a profilurilor de risc, care iau în considerare în special situaţia economica a regiunii respective, pentru fiecare loc unde se efectuează controlul vamal. 22

Fiecare ţară candidată trebuie să asigure instalarea şi operarea completa, cât mai repede posibil, a aplicaţiilor informatice specifice domeniului vamal, necesare implementării adecvate a acquis-ului. De asemenea, ţările candidate vor trebui să acorde o atenţie deosebita dezvoltării sistemelor lor informatice, pentru a permite schimbul de date computerizate intre UE şi administraţiile lor. Capitolul 26 - Relaţii externe Acquis-ul1 corespunzător acestui capitol acoperă domeniile: relaţii economice şi comerciale ale Uniunii Europene cu ţările terţe, cooperare şi asistenţă. Ţările candidate sunt deja asociate la politica comerciala comunitară prin Acordurile de Asociere, iar o cooperare strânsă are loc în cadrul unor foruri internaţionale, cum ar fi OMC. Capitolul 27 - Politica externă şi de securitate comună Datorită naturii specifice a acquis-ului corespunzător acestui capitol, nu este necesară nici o transpunere în ordinea juridică naţională a ţărilor candidate. Cu toate acestea, ca state membre, aceste ţări trebuie să se angajeze în sensul acordării de sprijin activ şi necondiţionat pentru implementarea politicii externe şi de securitate comune, în spiritul loialităţii şi al solidarităţii reciproce. Statele membre trebuie să ofere certitudinea ca politicile lor naţionale sunt conforme cu poziţiile comune şi să apere aceste poziţii comune în forurile internaţionale. Capitolul 28 - Controlul financiar Acquis-ul corespunzător Capitolului 28 cuprinde doar un număr restrâns de reglementări şi se referă mai degrabă la principiile generale, acceptate la nivel internaţional, ale managementului şi controlului financiar sănătos. Comisia Europeană are sarcina de a evalua sistemele de control financiar existente în ţările candidate în ce priveşte cele cinci elemente principale: - Controlul financiar intern public (CFIP) este unul dintre elementele centrale ale sistemului de control financiar şi cuprinde activităţile de control financiar din sectorul public, inclusiv controlul exercitat de agenţiile guvernamentale de la nivel central şi local, implicând sistemele de aprobare exante şi pe cele de audit intern ex-post. O caracteristică de baza a unui sistem CFIP eficient o constituie liniile clare de demarcaţie dintre managementul şi controlul financiar (MCF) şi auditul intern, care asigura ca MCF, inclusiv controalele ex-ante, funcţionează corespunzător (aşa-numita independenta funcţională a auditorilor interni). In domeniul CFIP, principalul criteriu de evaluare este existenţa cadrului legislativ (legislaţia primara şi cea referitoare la implementare), dezvoltarea funcţiei de audit intern şi a mecanismului de control ex-ante în toate centrele de venituri şi cheltuieli, precum şi asigurarea independenţei funcţionale a auditorilor independenţi. - Auditul extern vizează capacitatea ţărilor candidate de a confirma independenta corpului lor de control extern în ce priveşte luarea deciziilor în abordarea activităţii de audit şi alegerea modului de investigare, precum şi raportarea fără restricţii sau interferenţe din partea guvernului sau a altor organisme. De asemenea, de o importanta cruciala pentru ţările candidate este capacitatea lor de a asigura o activitate de audit independenta pentru contabilitatea financiara a tuturor fondurilor publice, indiferent de provenienţa lor. O importanta deosebita o are existenta mecanismului formal în ce priveşte reacţia adecvata a Parlamentului la rezultatele auditului. - Măsurile de control referitoare la sursele proprii ale UE implică faptul ca organismele responsabile pentru colectarea şi controlul surselor proprii trebuie să cunoască cerinţele necesare asigurării executării corecte a sarcinilor lor. În acest context, o importanţă deosebită o are asigurarea controalelor fiscale oportune şi a unei administraţii vamale eficiente (Acest aspect este abordat şi în cadrul capitolelor 10, 25 şi 29). - Finanţarea UE pentru pre-aderare şi viitoarele acţiuni structurale: utilizarea corectă, controlul, monitorizarea şi evaluarea finanţării din partea UE constituie un element important în evaluarea capacităţii ţărilor candidate de a aplica acquis-ul corespunzător acestui capitol. Întrucât nu ar trebui să existe nici o diferenţă în ce priveşte controlul bugetului naţional şi cel al surselor UE, procedurile CFIP (controlul financiar ex-ante şi auditul intern) ar trebui să se aplice în acelaşi mod tuturor fondurilor publice, indiferent de provenienţa lor. Referitor la procedurile de control intern legate
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007.

23

de fondurile de pre-aderare UE, Comisia solicită ţărilor candidate să stabilească un control ex-ante adecvat şi mecanisme de audit intern independente din punct de vedere funcţional, să pună la dispoziţie resurse umane cu experienţa şi calificare şi să elaboreze manuale de procedura şi rapoarte de audit pentru fiecare instrument de pre-aderare. Un indicator important este existenta procedurii de recuperare a fondurilor UE pierdute. - Protejarea intereselor financiare ale UE înseamnă capacitatea de a implementa reglementările CE în domeniu pana la data aderării, respectiv Reglementarea privind protejarea intereselor financiare ale CE şi Reglementarea privind verificările la faţă locului realizate de către Comisie în scopul protejării intereselor financiare ale UE împotriva fraudei şi a altor nereguli. De asemenea, ţările candidate trebuie să desemneze un punct unic de contact pentru cooperarea cu OLAF şi să asigure dezvoltarea capacităţii administrative necesare implementării acquis-ului, inclusiv a capacităţii organelor de implementare a legislaţiei şi judiciare de a aborda cazurile care vizează interesele financiare ale UE. Capitolul 29 - Dispoziţii financiare şi bugetare Acquis-ul1 în domeniul dispoziţiilor financiare şi bugetare cuprinde reguli referitoare la organizarea, stabilirea şi implementarea bugetului UE. Acquis-ul corespunzător acestui capitol consta din reglementări şi decizii (ca, de exemplu: Reglementarea Financiara şi Decizia privind Sursele Proprii) care vor fi direct aplicabile în ţările candidate după aderare si, prin urmare, nu necesita transpunere în legislaţiile naţionale. Capitolul 30 - Instituţii Uniunea Europeană este fondată pe un sistem instituţional unic în lume. Axa directoare a acestui sistem este dată de consimţământul statelor membre de a delega din suveranitate în profitul unor instituţii independente, care reprezintă în acelaşi timp interesele comunitare, naţionale şi ale cetăţenilor şi de a primi, în acelaşi timp, atribute ale suveranităţii (ex. utilizarea fondurilor structurale). Instituţiile europene funcţionează pe baza votului majoritar, cu excepţia Consiliului, a cărui funcţionare este fondată pe principiul consensului şi care decide prin vot majoritar doar într-un număr limitat de cazuri. Capitolul 31 - Altele Capitolul "Altele" nu este tratat similar cu celelalte capitole de negociere. El reprezintă practic un cadru de negociere cu mai multe elemente, în general necontroversate dar care nu îşi găsesc locul în nici unul din celelalte capitole. In noiembrie 2002 capitolul "Altele" cuprindea următoarele probleme, aflate în curs de negociere cu statele candidate: Fondul European de Dezvoltare, Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Clauze de salvgardare, implementarea şi managementul fondurilor de pre-aderare în noile state membre, crearea unei facilităţi de tranziţie pentru consolidarea instituţională în beneficiul noilor state membre, după aderare, aranjamente pentru perioada interimară. In plus, Capitolul 31 ar putea include şi: o bază legală pentru managementul fondurilor pentru dezafectarea reactoarelor nucleare din Ignalina în Lituania şi Bohunice în Slovacia; o bază legală pentru o facilitate pentru partea de nord a Ciprului, în caz de ajungere la un acord. 3.Implicaţiile aderării la UE asupra legislaţiei româneşti A.Implicaţiile aderării la UE asupra Constituţiei2 a).Referitor la suveranitate -exerciţiul suveranităţii naţionale nu mai este un drept absolut al statului romîn, întrucât şi instituţiile supranaţionale au anumite puteri în teritoriu;
1

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNUINEA EUROPEANĂ –CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007. 2 GHEORGHE UGLEAN, „DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”, Vol.II, Editura României de Mâine, Bucureşti, 2007, pag.301.

24

-sunt probleme în exercitarea suveranităţii ca stat membru UE şi în probleme cu privire la: moneda naţională, extrădarea propriilor cetăţeni, libera circulaţie a persoanelor ori statutul forţelor armate; -sunt probleme cu privire la ratificarea unui viitor Tratat european şi a controlului compatibilităţii sale cu Constituţia. b).Referitor la încorporarea dreptului comunitar în dreptul intern Principiile aplicării dreptului comunitar implică două efecte specifice: -supremaţia dreptului comuntar; -efectul direct al dreptului comunitar. c).Referitor la recunoaşterea cetăţeniei europene Este o inovaţie conceptuală a Tratatului de la Maastricht, un cetăţean al UE având următoarele drepturi: -libertatea de circulaţie şi de şedere în tot spaţiul UE; -dreptul de a alege şi de a fi ales candidat în alegerile locale şi în alegerile pentru Parlamentul European în statul unde o persoană locuieşte, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv; -protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în cazul în care statul al cărui cetăţean este o persoană, nu este reprezentat într-o ţară care nu este membră a Uniunii; -dreptul de petiţionare la Parlamentul European şi de a sesiza Ombudsmanul. d).Referitor la drepturile electorale *alegeri locale(naţionale); Directiva 94/80/CE defineşte cerinţele pentru ca o persoană să poată exercita dreptul de vot şi de a fi ales în statul membru de reşedinţă: -este cetăţean al Uniunii; -trebuie să locuiască în statul membru în care doreşte să-şi exercite drepturile; -trebuie să respecte regulile ce guvernează dreptul de vot şi de a fi ales al cetăţenilor din ţara de reşedinţă. *alegeri pentru Parlamentul European. Directiva 93/109/93 defineşte cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un cetăţean al unui stat membru care doreşte să voteze sau să fie ales în statul membru de reşedinţă: -orice cetăţean votează o singură dată; -orice cetăţean este ales numai într-un singur stat membru; -un alegător comunitar trebuie să fie înscris pe listele electorale ale statului membru de reşedinţă numai dacă cere el acest lucru înainte de alegeri. B.Implicaţiile aderării la UE în domeniul drepturilor omului1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cunoscută şi sub denumirea de Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma şi intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953. România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994. Aceasta a deschis calea petiţiilor individuale în faţa CEDO din partea persoanelor fizice şi juridice române. Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, au luat în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, declaraţie care urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă,

1

GHEORGHE UGLEAN, „DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”, Vol.II, Editura României de Mâine, Bucureşti, 2007, pag.319.

25

Scopul Consiliului Europei fiind de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Tratatul UE, în articolul 6, se referă în mod explicit la CEDO, iar articolul 52 al Cartei Drepturilor Fundamentale a UE, statuează că înţelesul şi întinderea drepturilor din Cartă , trebuie să fie aceleaşi cu cele ale drepturilor corespondente din Convemnţia Europeană. Referiri la respectarea drepturilor omului se fac şi articolul 6 al Acordului European cu România, semnat la 1.02.1993 şi ratificat în aprilie 1993. România trebuie să se asigure că prevederile sale constituţionale sunt în concordanţă cu standardele europene, în mod special cu cele formulate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În sensul mai sus prezentat sunt de analizat şi corectat prevederile constituţionale în trei aspecte, cu privire la: -semnificaţia principiului nediscriminării; -actualizarea prevederilor referitoare la restricţiile care pot fi aduse exerciţiului drepturilor şi libertăţilor; -completarea şi clarificarea unor drepturi garantate de Constituţie. C. Implicaţiile aderării la UE în domeniul organizării puterilor publice1 a).Organizarea judecătorească -judecătorii trebuie să ia decizii în caz de conflict, în favoarea dreptului comunitar, nu dreptului naţional (când nu există cale de atac împotriva dreptului naţional, jurisdicţia respectivă trebuie să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie cu privire la chestiune); -procurorii trebuie să-şi desfăşoare activitatea în mod independent, nu în acord cu principiul controlului ierarhic şi sub autoritatea Ministrului Justiţiei (pentru a asigura principiul separaţiei puterilor şi independenţa justiţiei, alăturarea constituţională între procurori şi judecători trebuie înlăturată); -magistarţii militari nu ar trebui să fie competenţi în cauze privind civili sau poliţişti. b).Structurile parlamentare -este necesară informarea corectă şi în timp util a Parlamentului de către Guvern; -posibilitatea Parlamentului de a se pronunţa asupra politicii Guvernului; -mandatul de membru în Parlamentul European este incompatibil cu o serie de calităţi de membru, printre care şi cea de membru al Guvernului. c).Structuri guvernamentale -guvernul trebuie să se adapteze la un rol nou şi să facă faţă unor noi funcţii şi atribuţii: există cca 300 de comitete specializate înfiinţate prin reglementări ale Consiliului European -guvernul trebuie şă participe la negocierea actelor comunitare; -guvernul trebuie să aplice normele comunitare. CAPITOLUL V PROPUNERI LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL JUSTIŢIEI Cu privire la profesia de avocat, propun modificarea şi completarea Legii nr.288/2004 privind ciclurile universitare, a normelor legislative care privesc statutul demnitarilor, precum şi a acelor norme care privesc Statutul profesiei de Avocat, şi de asemenea propun cu privire la magistraţi, modificarea Constituţiei, a Legii de organizare a justiţiei şi a Statutului magistraţilor,astfel: 1. În funcţie de calitatea celor pe care îi reprezintă în Instanţele de Judecată, avocaţii să fie împărţiţi în trei categorii: a). Avocaţi apărători al intereselor de Stat b). Avocaţi apărători al intereselor publice
1

GHEORGHE UGLEAN, „DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”, Vol.II, Editura României de Mâine, Bucureşti, 2007, pag.326.

26

c). Avocaţi apărători al intereselor particulare 2. Pe cale de consecinţă, şi Baroul de Avocaţi trebuie împărţit în trei categorii: a). Baroul de Avocaţi apărători al intereselor de Stat b). Baroul de Avocaţi apărători al intereselor publice c). Baroul de Avocaţi apărători al intereselor particulare 3. În cadrul învăţământului superior, cele trei grupe să absolve Facultatea de Drept – 4 ani, după care să urmeze cursuri separate de Drept de Stat, Drept Public şi Drept Privat, la Masterate – 2 ani şi respectiv Doctorate - 3 ani. 4. Posibilitatea de a ocupa funcţii de demnitari, să aparţină numai celor care au Masterat şi Doctorat în Drept de Stat. 5. Consiliul Superior al Magistraturii să fie desfiinţat, iar în locul ei să funcţioneze două instituţii publice: Consiliul Superior al Judecătorilor – aparţinând de Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Procurorilor – aparţinând numai de Ministerul Public. Câteva argumente -specializarea pe domenii de activitate nu ar fi caracteristică numai avocaţilor, ea se manifestă la majoriatea claselor profesionale, fie ei medici, ingineri sau economişti; -separarea avocaţilor pe cele trei categorii, este foarte importantă, cu privire mai ales la calitatea actului de judecată, nu întâmplător se constată în domeniul justiţiei mari „rămâneri” în urmă în legătură cu moralitatea (cât timp nivelul acesteia va fi scăzut, rezultatele în justiţie nu vor putea decât să fie deplorabile, iar costurile de la buget vor fi nejustificat de ridicate – rareori se recuperează banii sustraşi prin evaziune fiscală sau escrocaţi prin mari „tunuri” gen FNI); -se ştie de toată lumea că „jocurile” în Justiţie le fac în general avocaţii, ei sunt legătura dintre magistraţi şi împricinaţi (acuzaţi sau părţi vătămate, martori etc ), fie persoane fizice, fie persoane juridice sau fie instituţii publice sau de Stat; -manifestările de corupţie s-ar diminua considerabil, dacă apărătorii celor ce se judecă în instanţe ar fi specializaţi în funcţie de cei pe care îi reprezintă, mai ales în privinţa celor care vor apăra interesele de Stat (în fapt bugetul şi patrimoniul Statului – al naţiunii); -fiind vorba de funcţii de demnitari, este normal ca numai cei care apără interesele de Stat să poată accede în aceste funcţii, cum este normal ca orice funcţie de demnitate publică sau de funcţionar public să fie ocupate numai de persoane, care nu mai au alte interese colaterale, decât acele interese care rezidă din atribuţiile profesionale; -pentru a diminua apreciabil corupţia din Justiţie, ar fi fost de dorit şi următoarea modificare constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii să fie desfiinţat, iar în locul ei să funcţioneze Consiliul Superior al Judecătorilor şi Consiliul Superior al Procurorilor, astfel încât să existe o separare clară între cele două categorii, care de altfel au şi atribuţii total diferite, unii sunt plătiţi de Stat pentru a impune legea cu imparţialitate, iar ceilalţi sunt plătiţi de Stat pentru a apăra interesele generale ale societăţii, în prezent acest „amalgam” (inclusiv situaţiile în care un avocat sau jurist poate să acceadă uşor la o funcţie de magistrat sau invers), fiind un factor favorizant de ilegalităţi ( poate la viitoarea modificare a Constituţiei – art.124,131-133)1. CAPITOLUL VI CONCLUZII Am arătat mai întâi în cadrul lucrării contextul istoric al apariţiei Uniunii Europene, prezentând procesul de formare al comunităţilor europene (prin Tratatele de la Paris, Roma şi Bruxelles). În continuare am arătat cum s-a înfăptuit procesul de integrare economică, politică şi socială a Unuinii Europene (prin Acordul, Actul, respectiv Tratatele de la – Schengen, Luxemburg/Bruxelles/ Haga, Maastricht, Amsterdam, Nisa, Lisabona). În cpitolul IV am prezentat etapele de aderare a României la Uniunea Europeană , capitolele de negociere, precum şi implicaţiile aderării. Negocierile de aderare a României la UE2 au fost lansate oficial în 15 februarie 2000:
1 2

PARLAMENTUL ROMÂNIEI, „CONSTITUŢIA ROMÂNIEI”, Monitorul Oficial nr.767, Partea I, Bucureşti, 2003. CONSILIUL EUROPEAN, „NEGOCIERI DE ADERARE LA UE”, www.sgg.ro, 2005.

27

-În primul semestru al anului 2000, pe durata preşedinţiei portugheze a UE, România a deschis şi a închis provizoriu cinci capitole: cap.16 - Întreprinderi mici si mijlocii, cap.17 - Ştiinţă şi cercetare, cap.18 - Educaţie, formare profesională şi tineret, cap.26 - Relaţii externe, cap. 27 - Politica externă şi de securitate comună. -În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinţei de aderare la nivel ministerial, care a avut loc în 14 iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de negociere cu România, în cursul preşedinţiei franceze: cap.6 -Concurenţa, cap.12 - Statistica, cap.19 Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei şi cap.20 - Cultură şi politica în domeniul audio-vizualului. Dintre cele patru capitole, numai cap.12 - Statistica a fost provizoriu închis, pentru celelalte trei capitole fiind solicitate informaţii suplimentare din partea autorităţilor române. -Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, a urmărit accelerarea şi intensificarea pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană printr-o modificare instituţională care a vizat însuşi nucleul sistemului de coordonare la nivel naţional a activităţii de integrare europeană, prin înfiinţarea Ministerului Integrării Europene şi a Delegaţiei Naţionale pentru Negocierea Aderării României la UE1. Delegaţia Naţională este formată din delegaţiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreşedinţii acestora şi adjuncţii şefului delegaţiei naţionale. La rândul lor, delegaţiile sectoriale sunt formate din reprezentanţi ai ministerelor şi celorlalte instituţii ale administraţiei publice centrale cu responsabilităţi în transpunerea şi implementarea acquis-ului din domeniul respectiv. Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea Europeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesului de negocieri. Accentul s-a mutat de la capitolele aşa zis “uşoare” (Relaţii externe, Statistica, Educaţie, formare profesională şi tineret, Politica externă şi de securitate comună) pe capitolele cu impact economic şi social. Astfel, România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esenţiale legate de cele patru libertăţi fundamentale (Libera circulaţie a mărfurilor, Libera circulaţie a serviciilor, Libera circulaţie a capitalului), capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârşitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcţională a economiei de piaţă au fost elaborate de către Delegaţia Naţională, documente de poziţie la celelalte capitole referitoare la piaţa unică, la principalele ramuri economice, precum şi la coeziunea economică şi socială. De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protecţia mediului, Agricultura, Politici regionale, Control financiar şi Prevederi financiar bugetare. Capitolele abordate au accentuat în continuare, pregătirea pieţei conform standardelor Europene, prin crearea unui mediu de afaceri şi conectarea la mediul de afaceri internaţional şi la Piaţa Internă. De asemena, poate fi subliniat că România a urmărit abordarea graduală a capitolelor cu impact bugetar major. Astfel, se poate afirma că România a intrat într-o etapă de negocieri substanţiale, având în vedere contribuţiile la PIB şi resursele financiare necesare. Astfel, în 2001 România a elaborat şi trimis oficial Uniunii Europene un număr de 31 de documente de poziţie (17 documente de poziţie, 8 documente de poziţie complementare, 4 documente de poziţie revizuite şi 2 documente referitoare la acquis-ul pe 2000). Până la sfârşitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene documentele de poziţie pentru toate cele 29 de capitole de negociere ( În cursul preşedinţiei suedeze şi belgiene la Conferinţele Interguvernamentale de Aderare România – U.E din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie, au fost deschise negocierile pentru 8 capitole = cap.4 - Libera circulaţie a capitalului, cap.5 - Dreptul societăţilor comerciale, cap.8- Pescuitul, cap.9 - Politica în domeniul transporturilor, cap.10 - Impozitarea, cap.13 Politica regională şi ocuparea forţei de muncă, cap.23 - Protecţia consumatorului şi a sănătăţii, cap.25 - Uniunea Vamală) şi au fost închise provizoriu negocierile pentru 3 capitole (cap.8 - Pescuitul, cap.23 Protecţia consumatorului şi a sănătăţii, cap.5 - Dreptul societăţilor comerciale). Astfel, până la sfârşitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17 capitole de negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise. -Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deshiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, bazată pe avansul pregătirilor de aderare, precum şi îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri. În 2002, Delegaţia Naţională pentru Negocierea Aderării României la UE2 a continuat accelerarea pregătirilor negocierilor, în concordanţă cu strategia de Extindere emisă de Comisia Europeană în noiembrie 2001 şi cu deciziile
1 2

CONSILIUL EUROPEAN, „NEGOCIERI DE ADERARE LA UE”, www.sgg.ro, 2005.

28

Consiliului European de la Laken, pentru avansarea radicală a negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în 2002. În consecinţă, 13 capitole de negociere (1 – Libera circulaţie a mărfurilor, 2 – Libera circulaţie a persoanelor, 3 - Libera circulaţie a serviciilor, 7 - Agricultura, 11 - UEM, 14 Energia, 15 - Politica Industrială, 21 – Politica regională, 22 – Protecţia mediului, 24 – Justiţie şi afaceri interne, 28 - Control financiar, 29 – Prevederi financiar bugetare şi 30 - Institutii) au fost deschise în cadrul Conferinţelor de Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie 2002, iar 11 - UEM, 13 – Politica socială, 15 – Politica Industrială, 19- Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, 20 – Cultura şi politica în domeniul Audiovizualului, 25Uniunea vamală şi 30 - Instituţii au fost închise provizoriu. -În 2003, cap.4 - Libera circulaţie a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul Conferinţei de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea in luna iunie au mai fost inchise provizoriu cap. 1 - Libera circulatie a marfurilor si cap. 10 - Impozitarea. Si tot in 2003, capitolele 2 - Libera circulatie a persoanelor, respectiv 9 - Politica în domeniul transporturilor au fost inchise provizoriu la Conferinta de Aderare România- UE la nivel ministerial care a avut loc la Bruxelles, marti, 9 decembrie, si de asemenea s-a confirmat inchiderea capitolului 28 - Controlul financiar. -În cursul preşedinţiei irlandeze, la Conferinta de Aderare Romania - UE din 04 iunie 2004 au fost inchise provizoriu Cap.7 - Agricultura si Cap. 29 - Prevederi financiare si bugetare. Capitolul de negociere 14 - Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferintei de Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles, miercuri, 30 iunie 2004. România a finalizat negocierile pentru capitolele 3 – Libera circulatie a serviciilor si 21 – Politica regională si coordonarea instrumentelor structurale in cadrul Conferintei de Aderare România-UE, desfasurata la Bruxelles, miercuri, 23 septembrie 2004. La conferinta de aderare din 26 noiembrie 2004, Romania a inchis provizoriu capitolelel 22 - Mediu si 31 Diverse. România a finalizat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor doua capitole de negociere: 6 - Concurenţa si 24 - Justiţie si afaceri interne. Inchiderea celor douã capitole a avut loc cu prilejul conferintei de aderare România-UE care a avut loc la Bruxelles, în seara zilei de 8 decembrie 2004. Astfel, România a inchis provizoriu toate capitolele de negociere. Luni, 25 aprilie 2005, România a semnat la Luxemburg Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Semnarea Tratatului a stat la baza procesului de ratificare care a formalizat aderarea României la Uniune la 01 ianuarie 2007. Ca o concluzie finală, pot să spun că aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 01.01.2007, într-un timp istoric destul de scurt de la începerea negocierilor şi până la terminarea lor (15 februarie 2000 – 14.12.2004), dar integrarea în structurile comunitare se va face într-un timp mult mai îndelungat. Capitolele de negociere au fost închise provizoriu, urmând ca în timp să se pună în discuţie acele capitole care sunt sub standardele europene, legislaţia românească având nevoie de unele modificări şi completări, inclusiv Constituţia. În capitolul IV am făcut câteva propuneri în domeniul justiţiei, capitol de aderare în care există şi în prezent probleme, mai ales cu privire la corupţia celor implicaţi în această activitate de bază a unui Stat de Drept.

29

BIBLIOGRAFIE I. MONOGRAFII, TRATATE, CURSURI 1. 2. 3. 4. AUGUSTIN FUEREA, „MANUALUL UNIUNII EUROPENE”, Editura Universul Jurudic, Bucureşti, 2006; AUGUSTIN FUEREA, „DREPT COMUNITAR AL AFACERILOR”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006; GHEORGHE IANCU, „DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008; GHEORGHE UGLEAN, „DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”, VOL.I şi II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007; II. ACTE NORMATIVE 5. 6. „ACORDUL DE LA SCHENGEN,”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C5%A3iul_Schengen „ACTUL UNIC EUROPEAN”, www.ier.ro/Tratate/11986U_AUE.pdf 30

7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16.

CONSILIUL EUROPEAN, „ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ – CAPITOLELE DE NEGOCIERE”, www.Infoeuropa.ro nr.20, 2007; CONSILIUL EUROPEAN, „NEGOCIERI DE ADERARE LA UE”, www.sgg.ro,2005. CONSILIUL EUROPEAN, „TRATATUL DE LA LISABONA”, Best Publishing România, Bucureşti, 2008; CONSILIUL EUROPEAN, „TRATATUL DE LA NISA”, www.Infoeuropa.ro nr.15, 2007; PARLAMENTUL ROMÂNIEI, „CONSTITUŢIA ROMÂNIEI”, Monitorul Oficial nr.767, Partea I, Bucureşti, 31.10.2003; „TRATATUL DE LA AMSTERDAM”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Amsterdam „TRATATUL DE LA BRUXELLES”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_fuziune „TRATATUL DE LA MAASTRICHT”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht „TRATATUL DE LA PARIS”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Paris_(1951) „TRATATUL DE LA ROMA”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma

31

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful