MASTER

DREPT MATERIAL COMUNITAR
DREPT ECONOMIC COMUNITAR

TEMA: PARLAMENTUL EUROPEAN

2009

CUPRINS Pag. LISTA DE ABREVIERI......................................................................................... 4 CAPITOLUL I CONTEXTUL ISTORIC AL APARIŢIEI UNIUNII EUROPENE................... 5 1.Ideea unităţii europene..................................................................................... 5 2.Premisele integrării europene.......................................................................... 5 CAPITOLUL II PROCESUL DE FORMARE AL COMUNITĂŢILOR EUROPENE............................................................................................................ 6 1.Tratatul de la Paris – 18 aprilie 1951............................................................. 6 2.Tratatul de la Roma – 25 martie 1957............................................................ 7 3.Tratatul de la Bruxelles – 8 aprilie 1965........................................................ 8 4.Alte eforturi pentru crearea unităţii comunităţilor europene..................... 8 CAPITOLUL III PROCESUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ, POLITICĂ ŞI SOCIALĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE ........................................... 9 1.Acordul de la Schengen – 14 iunie 1985......................................................... 9 2.Actul Unic European – 17/28 februarie 1986................................................ 9 3.Tratatul de la Maastricht – 07 februarie 1992.............................................. 9 4.Tratatul de la Amsterdam – 02 octombrie 1997........................................... 10 5.Tratatul de la Nisa – 26 februarie 2001......................................................... 10 6.Tratatul de la Lisabona – 13 decembrie 2007............................................... 10 CAPITOLUL IV INSTITUŢIILE ŞI ORGANELE COMUNITĂŢILOR EUROPENE............. 11 1.Delimitări conceptuale.................................................................................... 11 2.Principii care guvernează activitatea instituţiilor comunitare................... 12 3.Structura comunităţilor europene................................................................. 12 A.Instituţii comunitare fundamentale........................................................... 12 B.Instituţii comunitare ajutătoare................................................................. 12 C.Organe comunitare..................................................................................... 13 2

CAPITOLUL V PARLAMENTUL EUROPEAN......................................................................... 13 1.Scurt istoric al parlamentarismului din Europa.......................................... 13 2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european............ 14 3. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European.................. 16 A.Membrii individuali.................................................................................... 17 B.Grupurile politice....................................................................................... 19 C.Structurile de conducere............................................................................ 19 D.Comisiile parlamentare............................................................................. 20 E.Delegaţiile interparlamentare................................................................... 21 F.Intergrupurile............................................................................................. 21 G.Secretariatul General................................................................................ 22 H.Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european....................... 23 4.Competenţele Parlamentului European....................................................... 24 A.Atribuţii legislative.................................................................................... 24 B.Atribuţii de numire................................................................................... 24 C.Atribuţii de control................................................................................... 25 D.Atribuţii în soluţionarea petiţiilor........................................................... 25 E.Alte competenţe......................................................................................... 26 CAPITOLUL VI PROPUNERI LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL ADMINISTRATIV............ 26 CAPITOLUL VII CONCLUZII......................................................................................................... 28 1. 2. Caracteristicile Parlamentului European................................................... 28 Concluzii finale.............................................................................................. 28

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................. 29

3

LISTA DE ABREVIERI ACP-UE EUROPEANĂ ŞI AFRICA, CARAIBE ŞI PACIFIC ALDE - ALIANŢA DEMOCRAŢILOR ŞI LIBERALILOR PENTRU EUROPA ASEAN – ASOCIAŢIA NAŢIUNILOR DIN ASIA DE SUD-EST AUE – ACTUL UNIC EUROPEAN BCE – BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ BEI - BANCA EUROPEANĂ PENTRU INVESTIŢII CAER – CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC CE – COMUNITATEA EUROPEANĂ CECO sau CECA - COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI CEDO – CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI CEE sau TCEE - COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ CEEA sau EURATOM – COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE CJCE – CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢII EUROPENE CPE – COOPERAREA POLITICĂ EUROPEANĂ EPSO – OFICIU EUROPEAN DE SELECTARE A PERSOANLULUI EUROMED – ADUNAREA PARLAMENTARĂ EURO-MEDITERANEEAN GUE/NGL – STÂNGA UNITARĂ EUROPEANĂ/STÂNGA VERDE NORDICĂ IND/DEM – INDEPENDENŢI/DEMOCRAŢI JPC – COMISIA PARLAMENTARĂ MIXTĂ MERCOSUR – PIAŢA COMUNĂ A SUDULUI NATO - ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD OECE - ORGANIZAŢIA EUROPEANĂ DE COOPERARE ECONOMICĂ PPE-DE – PARTIDUL POPULAR EUROPEAN/DEMOCRAŢI EUROPENI PSE – PARTIDUL SOCIALIŞTILOR EUROPENI SUA – STATELE UNITE ALE AMERICII UE – UNIUNEA EUROPEANĂ UEN – UNIUNEA PENTRU EUROPA NAŢIUNILOR UEO URSS - UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE - UNUINEA REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE 4 ADUNAREA PARLAMENTARĂ MIXTĂ ÎNTRE UNIUNEA

V/ALE – VERZII/ALIANŢA LIBERALĂ EUROPEANĂ

CAPITOLUL I CONTEXTUL ISTORIC AL APARIŢIEI UNIUNII EUROPENE 1.Ideea unităţii europene1 Construcţia europeană la care asistăm, privită în perspectivă istorică, a fost „pregătită” de generaţii de scriitori, filozofi, istorici, poeţi, jurişti, politologi. Cu mai mult sau mai puţin succes, toate acestea, purtând nostalgia unităţii antice pierdute, au încercat să contribuie la renaşterea speranţei de a o restabili între părţile disociate ale Europei. Doctrinele europene au îndeplinit astfel, rolul de a menţine de-a lungul secoleleor ideea unităţii europene şi de a pregăti Europa unită pe care epoca noastră se străduieşte să o construiască. Încă din secolul al XIII –lea, Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi imagina o Europă unificată sub conducerea unui suveran, aflat deasupra celorlalţi suverani, limba comună urmând a fi latina, iar moneda comună, florinul, care avea o circulaţie largă la aceea vreme, datorită negustorilor din Florenţa2. În secolul al XV –lea, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui Franţei Louis al XI –lea, constituirea unei confederaţii europene care, limitând suveranitatea statelor, să fie dotată cu instituţii comune, cum ar fi o Adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă, o Curte de Justiţie, un Buget federal şi o armată comună. În secolul al XVII –lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin”, a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei”, care să poată produce între membrii săi, o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu. În secolul al XVIII -lea, J.J.Rousseau şi I.Kant şi-au exprimat convingerile lor europene. Napoleon Bonaparte a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei , dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene. În secolul al XIX –lea, Saint Simon prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic”. Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la Paris din 1849 spunea că: „va veni o zi când vom vedea ....Statele Unite al Americii şi Statele Unite ale Europei....schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii...”. În secolul al XX –lea, Coudenhove-Kalergi în anul 1922 în special în lucrarea „PanEurope”, prevedea constituirea unei federaţii europene fondată pe limitări de suveranitate consimţite de statele euroepene. În această perioadă au fost create „Uniunea economică şi vamală europeană” şi „Federaţia pentru înţelegere europeană”. Aristide Briand a propus Adunării generale a Societăţii Naţiunilor să creeze între statele europene, o legătură federală, dar fără să aducă atingere suveranităţii statellor. În general, se poate spune că doctrinele europene s-au lovit de o dificultate, constând în contradicţia dintre unitatea Europei şi suveranitatea statelor. 2.Premisele integrării europene3 Într-o Europă devastată de războaie şi divizată datorită confruntării între Est şi Vest, Winston Churchill a propus în anul 1946 crearea unor State Unite ale Europei, primii paşi terbuind să fie cel al Franţei şi Germaniei prin formarea unui Consiliu al Europei. Propunerea a determinat constituirea în numeroase ţări a unor mişcări europene: „Uniunea europeană a federaliştilor”,
1 2

ROXANA MUNTEANU, Drept European, pag.17-19, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996. RADU STANCU, Note de Curs, pag.1-2, www.spiru haret.ro,2008. 3 CORINA LEICU, Drept Comunitar, pag.3-6, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 5

„Mişcarea Socialistă pentru Statele-Unite ale Europei”, „Uniunea parlamentară europeană”, „Noile echipe internaţionale”. În decembrie 1947 a fost instituit un „Comitet internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitatea europeană”, care a organizat mai multe congrese, dintre care, o influenţă decisivă a avut-o Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948, ale cărui iniţiative au condus la crearea Consiliului Europei. Rezoluţiile adopate la acest Congres sunt cuprinse în 5 articole: -O Europă unită, în a cărei întindere să aibă loc libera circulaţie a oamenilor, ideilor şi bunurilor; -O Cartă a drepturilor omului, garantând libertăţile de gândire, de asociere şi de exprimare, ca şi liberul exerciţiu al unei opoziţii politice; -O Curte de Justiţie capabilă să aplice sancţiunile necesare pentru a fi respectată Carta; -O Adunare europeană în care să fie reprezentate forţele vii ale tuturor naţiunilor; -Angajamentul de a sprijini această operă, singura şansă pentru pace şi gajul unui mare viitor pentru această generaţie şi cele care vor urma. După cel de-al doilea război mondial, reconstrucţia continentului european s-a realizat sub forma organizaţiilor de cooperare pe diverse domenii (unele dintre ele datorându-se şi iniţiativelor S.U.A. în Vestul Europei şi U.R.S.S.-ului în Est)1: a). În domeniul militar *Uniunea Europei Occidentale (UEO) – tratatul de instituire conţinând o clauză de angajament militar automat, în caz de agresiune împotriva unuia din membrii organizaţiei (Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, ulterior – Spania, Portugalia, şi în final – Grecia); organizaţia a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles, din 17.03.1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23.10.1954. *Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – prin acest tratat s-a reuşit o adevărată integrare militară a statelor membre (mai multe state europene occidentale, S.U.A. şi Canada iniţial, în prezent şi România, din 29.03.2004; în total 26 de state membre plus, 23 de state partenere); organizaţia a fost înfiinţată prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949. *Tratatul de la Varşovia – format din statele Europei centrale şi de Est, coordonate de U.R.S.S.; tratatul a fost încheiat la 14.05.1955 şi desfiinţat în anul 1991. b).În domeniul economic *Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) – constituit ca o condiţie pentru a gestiona în comun ajutorul SUA oferit în cadrul Planului Marshall; constituit la 16.04.1948, a devenit Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, prin intrarea Canadei şi SUA în anul 1960. *Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – reunind statele Europei centrale şi de Est, coordonate de U.R.S.S.; tratatul a fost încheiat la 01.01.1949 şi desfiinţat în anul 1991. *Uniunea Vamală a statelor Benelux – constituit în anul 1947 (Belgia, Olanda şi Luxemburg), a reprezentat un model pentru comunităţile europene care s-au format ulterior. c).În domeniul politic *Consiliul Europei – reunind democraţiile occidentale în temeiul Tratatului de la Londra din 09.05.1949; a fost folosit ca instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel naţional, semnându-se la Roma, la 04.11.1950, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. CAPITOLUL II PROCESUL DE FORMARE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE „Comunităţile europene au avut drept scop stabilirea între membrii lor a unei apropieri mai puternice decât cea care rezulta din organizaţiile de cooperare”. 1.Tratatul de la Paris – 18 aprilie 1951
1

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, pag.13-14,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006 6

Inspirat de Jean Monnet, Robert Schuman a lansat declaraţia prin care propunea înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale, dând naştere solidarităţilor sectoriale, în special în domeniul economic, înainte de a conduce la o unificare politică. Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO sau CECA) a fost semnat şi încheiat pe o durată de 50 ani la 18 aprilie 1951 la Paris, intrând în vigoare la 23 iulie 1952. A fost ratificat de 6 state: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, iar la 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la Luxemburg, începându-şi activitatea. Dispozitivul care stătea la baza Comunităţii era format iniţial de un sistem instituţional format de: Înalta Autoritate, Consiliul de Minştri, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie. Preambulul Tratatului CECA, constituit din 5 paragrafe scurte, conţine toată filozofia care nu a încetat să inspire pe promotorii construcţiei europene: „Considerând că pacea mondială nu poate fi rezolvată decât prin eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă; Convinşi că o Europă organizată şi puternică poate să aducă civilizaţiei o contribuţie indispensabilă menţinerii relaţiilor pacifiste; Conştienţi că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze, mai intâi, o solidaritate de fapt şi prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică; Preocupaţi să contribuie, prin expansiunea producţiilor lor fundamentale, la ridicarea nivelului de trai şi la progresul acţiunilor de pace; Hotărăsc să substituie rivalităţilor seculare o fuziune a intereselor lor esenţiale, la a fonda, prin instaurarea unei Comunităţi economice, primele baze unei comunităţi mai largi şi mai profunde între popoare rivale aflate multă vreme în conflict şi să pună bazele unor instituţii capabile să orienteze un destin de acum înainte comun (...)”1. Tratatul CECA, nu mai reprezintă astăzi, din punct de vedere al obiectivului său, importanţa pe care o avea pentru economia europeană a anilor de după cel de-al doilea război mondial, dar principalele instituţii pe care le-a creat, îşi păstrează în întregime actualitatea (de altfel, la 23 iulie 2002, acest tratat a încetat să mai producă efecte juridice, toate elementele patrimoniului activ şi pasiv al CECA, fiind administrate de la acea dată de Comisia europeană, în numele statelor membre). Din cuprinsul tratatului se pot desprinde 4 principii, care constituie baza edificiului comunitar de astăzi: *superioritatea instituţiilor; *independenţa instituţiilor comunitare; *colaborarea între instituţii; *egalitatea între state. 2.Tratatul de la Roma – 25 martie 1957 Pe baza Raportului Spaak din 21 aprilie 1956, au început negocierile pentru înfiinţarea a două noi Comunităţi: pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană (CEE sau TCEE), care viza crearea unei pieţe comune generalizate şi, pe de altă parte, Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA sau EUROATOM), ce urmărea o solidaritate în domeniu. Tratatele de la Roma continuă, la fel ca Tratatul de la Paris, să reproducă structura cvadripartită a comunităţilor (executiv, legislativ, jurisdicţional şi control), nu ca cea moştenită de la Montesquieu (doar executiv, legislativ şi jurisdicţional), înfiinţând următoarele instituţii pentru fiecare dintre ele: - câte o Comisie – cu atribuţii executive; - câte un Consiliu – cu atribuţii legislative;
1

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, pag.27-28,EdituraUniversul Juridic, Bucureşti, 2006. 7

- câte o Adunare - cu atribuţii de control politic; - câte o Curte de Justiţie – cu atribuţii jurisdicţionale. În acelaşi timp cu înfiinţarea celor două comunităţi, la Roma s-a semnat, într-o primă etapă, şi Convenţia cu privire la unele instituţii comune, inclusiv pentru CECA, şi anume: Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie. Tratatul constituind CEE a stabilit următoarele obiective: -instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre; -promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; -o extindere continuă şi echilibrată; -o stabilitate mărită; -o creştere accelerată a nivelului de trai; -relaţii mai strânse între statele membre; -stabilirea unei politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relaţiilor comerciale externe. Tratatele au fost încheiate pe o durată nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. 3.Tratatul de la Bruxelles – 8 aprilie 1965 Prin acest Tratat s-au realizat următoarele: -fuziunea instituţională a celor trei comunităţi (ca a doua etapă, după Convenţia semnată la Roma); -crearea unui buget unic al comunităţilor; -crearea unei administraţii unice comunitare; -crearea unui statut unic al funcţiei publice comunitare. Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic – Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat alt organism unic – Comisia Europeană. 4.Alte eforturi pentru crearea unităţii comunităţilor europene A.Planul Fouchet În 1962, pe baza înţelegerii franco-germane stabilită în urma numeroaselor întâlniri între de Gaulle si Adenauer, statele membre ale Comunităţilor au realizat progrese importante în tentativa de a crea o Uniune Europeană. Şefii de stat sau de guvern au purtat discuţii în această privinţă cu prilejul summit-lui de la Paris (februarie 1961) si Bad Godesberg (iulie 1961). S-a instituit astfel un comitet prezidat de francezul CHRISTIAN FOUCHET, căruia i s-a încredinţat misiunea de a elabora un proiect de statut. Acesta a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un "statut al Uniunii europene". Proiectul era bazat pe respectul personalităţii statelor membre. Era deci respinsă opţiunea federală. Un al doilea proiect Fouchet a fost prezentat pe 18 ianuarie 1962. Cei 5 parteneri ai Franţei au prezentat pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect în care "Uniunea Europeană" apărea ca o "Uniune a statelor şi a popoarelor". În martie 1962, Franţa pe de o parte, "cei 5" pe de altă parte, au confruntat textele şi au examinat posibilitatea de a ajunge la un compromis. Acesta s-a relevat puţin câte puţin imposibil, atât din cauza diferenţelor de concepţie asupra Uniunii (generalul De Gaulle opunânduse oricărei evoluţii de tip federal), cât şi din cauza divergenţelor între Franţa şi partenerii săi asupra problemelor politice fundamentale precum atitudinea faţă de candidatura britanică şi tipul legăturilor care urmau a fi stabilite cu Statele Unite ale Americii (Franţa insistând asupra independenţei Europei faţă de aceştia). B.Raportul Tindemans 8

Dupa acest eşec, U.E. nu a mai apărut, decât ca un proiect teoretic la care mai multe texte au făcut referire. Astfel, la summit-ul de la Paris din octombrie 1972, şefii de stat sau de guvern şi-au fixat ca obiectiv major – transformarea, înaintea sfarăitului deceniului, a relaţiilor dintre statele membre într-o U.E. Summit-ul de la Paris din decembrie 1974 a încredinţat belgianului TINDEMANS, misiunea de a stabili un raport asupra "Uniunii Europene". Raportul Tindemans prezentat în 1975, propunea ameliorarea anumitor mecanisme instituţionale comunitare şi transformarea progresivă a Cooperarii Politice Europene într-o politică externă comună. Acest raport nu a produs consecinţe notabile. Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983 a adoptat o "Declaraţie solemnă asupra Uniunii Europene". Acest text conţine declaraţii de intenţie şi câteva angajamente mai precise ale şefilor de stat sau de guvern, în special în ceea ce priveşte Parlamentul european, care a primit confirmarea că dreptul său la informare va fi respectat de Consiliul european în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte cooperarea politică. Declaraţia nu defineşte ceea ce este U.E., ci indică faptul că "uniunea europeană se realizează prin aprofundarea şi extinderea câmpului de acţiune al activităţilor europene pentru a acoperi într-un mod coerent, cu toate că pe baze juridice diferite, o parte crescută a raporturilor dintre satele membre şi relaţiile lor externe". C. Raportul Davignon Cu prilejul summit-lui de la Haga din decembrie 1969, şefii de stat sau de guvern au decis "să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificării politice". Misiunea a fost încredinţata unui înalt funcţionar belgian E.DAVIGNON pentru a realiza un raport în acest scop. Raportul Davignon a fost adoptat de miniştrii de externe în octombrie 1970 şi a fost completat de alte rapoarte. El a constituit baza Cooperării Politice Europene până la intrarea în vigoare a Actului Unic European. C.P.E. a funcţionat bine în limitele sale şi a devenit un element important al raporturilor dintre statele membre ale Comunităţii Europene. CAPITOLUL III PROCESUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ, POLITICĂ ŞI SOCIALĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE1 1.Acordul de la Schengen – 14 iunie 1985 Acordul Schengen a fost semnat de statele comunitare, referitor la suprimarea graduală, a controlului vamal la graniţele comune. Mecanismele de aplicare a Acordului de la Schengen au avut următoarele consecinţe: *adoptarea de către statele semnatare (Franţa, Germania şi Benelux) a unor măsuri legislative; *semnarea la data de 19.06.1990 a Conveţiei de aplicare a Acordului de la Schengen, formulându-se următoarele declaraţii comune cu privire la: -controlul pasagerilor şi al bagajelor de mână, la aeroport; -prevenirea şi stoparea exportului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope; -renunţarea la controalele unor vegetale şi produse vegetale; -politicile naţionale în materie de azil. Convenţa a intrat în vigoare de la 01.09.1993. 2.Actul Unic European – 17/28 februarie 1986 În preambulul AUE se se evidenţiază voinţa statelor semnatare de a transforma relaţiile comunitare într-o Uniune Europeană, pe baza rapoartelor anrterioare = Luxemburg 1

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene,pag.36,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006 9

1970, Copenhaga -1973, Londra - 1983, Sttutgart - iunie 1983 (când s–a şi semnat o Declaraţie solemnă asupra Uniunii Europene). AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. 3.Tratatul de la Maastricht – 07 februarie 1992 Prevederile Tratatului cuprind următoarele: -modificări şi completări la CECA, CEE şi CEEA (CEE schimbându-şi denumirea în CE – Comunitatea europeană); -dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; -dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună; -dispoziţii privind politica socială; -o cetăţenie unională; -uniune economică şi monetară; -uniune politică. Tratatul asupra unuinii Europene a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

4.Tratatul de la Amsterdam – 02 octombrie 19971 Tratatul aduce modificări celui de la Maastricht aducând răspunsuri privind: -rolul şi drepturile cetăţenilor europeni; -eficacitatea şi caracterul democratic al instituţiilor europene; -responsabilităţile internaţionale ale Uniunii. Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999. 5.Tratatul de la Nisa – 26 februarie 2001 Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii. Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Prin Tratatul de la Nisa: -a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie; -domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene au fost extinse; -se asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de finanţăre a acestora; -a fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European (în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam); -în cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea şi majoritatea calificată, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi, funcţie de populaţia sa (România având 14 voturi, dintr-un total de 345); -consacră militarizarea Uniunii Europene, statele membre punându-se de acord de a echipa şi antrena o forţă de reacţie de 60.000 de persoane;
1

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene,pag.47,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006 10

-înlătură posibilitatea unui stat membru de a opune un veto, declanşării unei cooperări consolidate. 6.Tratatul de la Lisabona – 13 decembrie 2007 1 Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele: *Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comisia Europeană avea); *Funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate; *Va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate; *Numărul de comisari va fi redus cu o treime; *Se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014. *Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Aplicând dispoziţiile din Tratat se prevede pentru viitor: -O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine. Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene. -O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa întro măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii. -O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice. -O relaţie între statele membre şi Uniunea Europeană mai clară, odată cu clasificarea competenţelor. -Posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune. -O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă. -O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni. -Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.

1

CONSILIUL EUROPEAN, „Tratatul de la Lisabona”, Best Publishing România, Bucureşti , 2008. 11

-O voce mai clară în relaţiile cu partenerii din întreaga lume. Europa va utiliza forţa dobândită în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile sale pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare de la 01.01.2009. CAPITOLUL IV INSTITUŢIILE ŞI ORGANELE COMUNITĂŢILOR EUROPENE 1.Delimitări conceptuale1 Instituţiile comunitare fundamentale sunt în număr de cinci şi formează structura de bază a comunităţilor europene şi prezintă următoarele cacateristici: -ocupă un loc distinct în organizarea comunităţilor, răspunzând unor nevoi fundamentale; -reprezintă un principiu determinat, un fundament politic şi sociologic distinct, o legitimare proprie; -au funcţii bine determinate; -participă direct la decizia comunitară; -vor avea toate o personalitate juridică începând cu 2009 (până în prezent doar Comisia Europeană are); -sunt comune pentru cele 2 comunităţi (CE şi EURATOM) rămase, CECA nemaiexistând din anul 2002; Instituţile comunitare ajutătoare au fost înfiinţate prin diferite tratate şi participă la decizia comunitară. Organele comunitare sunt prevăzute de tratate sau sunt înfiinţate de instituţiile Comunităţilor europene ori formează categoria organelor paracomunitare (neînfiinţate prin tratate sau de instituţii). 2.Principii care guvernează activitatea instituţiilor comunitare A.Principiul autonomiei de voinţă Potrivit acestui principiu, instituţiile comunitare au posibilitatea de a-şi elabora regulamente proprii de organizare şi funcţionare, şi îşi pot numi proprii funcţionari comunitari. B.Principiul atribuirii de competenţe Potrivit acestui principiu, instituţiile comunitare duc la îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres. C.Principiul echilibrului instituţional Potrivit acestui principiu, există o separare a puterilor în cadrul comunităţii şi există cooperare între instituţiile CE. De exemplu: Comisia europeană centralizează propunerile cu privire la proiectul de buget primite de la celelalte instituţii şi le transmite Consiliului de Miniştri; Consiliul de Miniştrii elaborează proiectul de buget, pe care îl transmite Parlamentului european; Parlamentul poate adopta sau respinge bugetul. 3.Structura comunităţilor europene2 A.Instituţii comunitare fundamentale a).Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) Are în compunere miniştrii afacerilor externe (Consiliul general) şi miniştrii de resort (Consilii specializate) şi deţine în sistemul comunitar puterea de decizie.în vederea realizării obiectivelor fixate prin tratat (A nu se confunda cu Consiliul european – având în componenţă şefi
1 2

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene,pag.82,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006 AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, pag.84-121,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006 12

de stat sau de guvern al celor 27 de state membre, înfiinţat neconvenţional şi având caracter politic, ori cu Consiliul Europei – organizaţie internaţionalăn având în componenţă 46 de state, care promovează idealuri şi principii comune). b).Comisia europeană Are în componenţă 27 de persoane şi are rolul de a asigura respectarea prevederilor tratatelor comunitare, de a face propuneri de regulamente şi directive (ca organ legislativ) şi de a chema în justiţie pe cei vinovaţi de neîndeplinirea normelor comunitare. c).Parlamentul european După anul 2009, conform Tratatului de la Nisa, maximul de locuri pentru Parlament va fi de 736 (România având 33 de locuri). Parlamentul european are rolul consultativ în elaborarea actelor comunitare, neavând putere legislativă deplină în sistemul comunitar. d).Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene În prezent, Curtea este compusă din 27 judecători şi 8 avocaţi generali, având rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive. e).Curtea de Conturi Are în componenţă 27 de membri şi are rolul de a examina aspecte legate de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor. B.Instituţii comunitare ajutătoare a).Tribunalul de primă instanţă În prezent, TPI are în componenţă 27 de judecători şi are competenţa de a audia şi de a decide în primă instanţă, toate acţiunile directe, cu excepţia celor atribuite unei camere jurisdicţionale sau celor rezervate prin statut Curţii de Justiţie, şi de asemenea, are competenţa de a audia şi decide în cauzele privind recursurile prejudiciale în anumite domenii stabilite prin Statut. b).Tribunalul funcţiei publice a Ununii Europene Are în componenţă 7 judecători şi are competenţa de a statua cu privire la recursurile legate de contenciosul funcţiei publice. c).Banca Centrală Europeană Este o instituţie care are rolul de a administra moneda unică, Euro, introdusă prin Tratatul de la Maastricht începând cu 01.01.2009, în prezent 12 state membre UE acceptând (şi îndeplinind criteriile de convergenţă) unitatea monetară europeană. C.Organe comunitare a).Comitetul economic şi social Este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii de membrii ai structurilor economice şi sociale: agricultori, transportatori, comercianţi, meşteşugari, muncitori, liber profesionişti etc şi asigură consultanţă Consiliului şi Comisiei. b).Comitetul regiunilor Este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, şi are un caracter consultativ. c).Banca Europeană de Investiţii Are rolul de a finanţa investiţiile pentru promovarea obiectivelor Uniunii. CAPITOLUL V PARLAMENTUL EUROPEAN 1. Scurt istoric al parlamentarismului din Europa În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat 13

denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în Polonia, “Riksdag” în ţările scandinave etc). Prin denumirea de parlament, astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă. Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional. Primele „semne” ale parlamentarismului le găsim încă din antichitatea democraţiilor greceşti şi mai apoi la Roma, unde Senatul avea un rol important în conducerea imperiului. În Atena exista o democraţie directă, la adoptarea deciziilor de interes public putând lua parte nemijlocit, toţi cetăţenii. Cetatea era condusă de un Sfat (Boule) şi de Adunarea Poporului (Ekklesia)1. Sfatul era alcătuit din 500 de membri (câte 50 de fiecare trib teritorial), desemnaţi prin tragere la sorţi, pe o perioadă de un an şi maxim 2 mandate. Pentru a deveni membru al Sfatului, o persoană trebuia să îndeplinească anumite condiţii: cetăţenia ateniană, vârsta minimă de 30 de ani şi să promoveze un examen de moralitate. Adunarea Poporului era alcătuită de chiar societatea în totalitatea ei, mai puţin sclavii, femeile şi străinii. Adunarea putea decide prin majoritate simplă, asupra oricărei probleme de interes public. Judecăţile se ţineau în faţa unor Jurii alcătuite din 501 membri, care hotărau tot prin vot majoritar simplu. A rezistat în istorie cca 200 de ani. Ea a fost posibilă datorită faptului că numărul cetăţenilor era mic (la Adunare participau în mod obişnuit mai puţin de jumătate). În Evul Mediu au existat forme ale parlamentarismului în diverse comunităţi, precum cantoanele elveţiene, oraşele italiene şi cele din Nordul Europei. Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite, unii susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că “primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă că şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon2. Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen a fost convocată în 1302. 2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi

1 2

M.L.LĂCĂTUŞ, M.P. PUŞCAŞ, Cultură civică, pag.4-7, Editura Corint, Bucureşti, 2004. G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.22, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007. 14

dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă de pe bătrânul continent. În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa. În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa “Le project depaix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegaţii tuturor popoarelor. La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria” îşi exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez. În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1945), Organizaţia Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale. Pe baza planului privind înfiinţarea “Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare în 23 iulie 1952 şi marcheză începutul comunităţilor europene. Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958), de către cele 6 state fondatoare ale CECO. Tot în 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit “Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie. După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizaţii internaţionale. Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali. La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar din 1 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518. Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau 15

implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului înconjurător). Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februiaie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o organizaţie internaţională, este o formă de cooperare interguvernamentală, care are la bază Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competenţe consultative şi de control”, noua reglementare precizând, că parlamentul “exerictă prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte instituţii comunitare, în masura în care acestea ar încălca unele prerogative. În afară de aeste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării. Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai insemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor. Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deşi nu a reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuşi în cazul Parlamentului a adus schimbări importante. În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă parte, la cea de a doua citire, procedura a fost limitată în timp, şi nu în ultimul rând, Consiliul a pierdut posibiliatea de a forţa adoptarea propriei poziţii contrar voinţei parlamentarilor. În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei. În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competenţe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta. Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decembrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de Guvern a statelr membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare din 1 februarie 2003. Prin acest tratat s-a încercat demolarea ”deficitului democratic”existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în aşa fel încât să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele legislative ale Parlamentului. O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de naţionalitate (cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparenţă privind funcţionarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiciare în materie civilă1.
1

G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.32, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007. 16

Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării şi până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari. Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta intrând în vigoare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează: “(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei. (2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf. (3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani. (4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.” 3. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European1 Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul 2008. În cadrul Parlamentului European îşi desfăşoară activitatea: *Membrii individuali (deputaţii) Şedinţele plenare *Grupurile politice; *Structurile de conducere: Preşedintele, Vicepreşedinţii, Chestorii; Conferinţa preşedinţilor, Biroul, Colegiul chestorilor; Conferinţa preşedinţilor de comisii, Conferinţa preşedinţilor de delegaţii. *Comisiile parlamentare Subcomisiile, comisiile temporare şi alte structuri ad-hoc. *Delegaţiile interparlamentare Adunările parlamentare *Intergrupurile *Secretariatul Parlamentului. A.Membrii individuali Autorii Tratatului CECA au prevăzut posibilitatea alegerii Parlamentului european prin sufragiu universal direct. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE şi EURATOM. Articolul 21 CECA a fost armonizat prin articolul 2 din Convenţia din 1957 cu privire la instituţiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei tratate, prevăd elaborarea de proiecte de către Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.
1

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 47, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 17

În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea reprezentanţilor parlamentari prin sufragiu universal direct. Statele membre nu au fost în măsură să adopte o procedură electorală uniformă. Actul din 1976, vizând alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale, şi anume: - principiul votului unic; - alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţă şi se termină în duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu unanimitate, după consultarea Parlamentului european; - vârsta minimă pentru vot este de 18 ani. Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporţională, cu liste naţionale sau locale). Articolul 190, paragraful 4 TCE, aşa cum a fost el revăzut de Tratatul de la Amsterdam, prevede că „Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform principiilor comune tuturor statelor membre.” Ultimele alegeri europene au avut loc între 10 şi 13 iunie 2004, în cele 25 de state membre ale UE. După aceste alegeri, Parlamentul european numără 732 membri, locurile fiind repartizate, după cum urmează: Germania – 99; Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 78 locuri; Spania, Polonia – fiecare 54 locuri; Olanda – 27; Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia şi Republica Cehă – câte 24; Suedia – 19; Austria – 18; Danemarca, Finlanda şi Slovacia – câte 14; Irlanda şi Lituania – 13 locuri fiecare; Letonia – 9; Slovenia – 7; Cipru, Luxembourg şi Estonia – câte 6 locuri; Malta – 5 locuri. Componenţa Parlamentului european a fost din nou revăzută odată cu aderarea la UE a României şi Bulgariei. Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 – 2009, 35 de locuri au fost atribuite României şi 18 Bulgariei; acest număr de locuri se va adăuga celor 732, deja existente. După anul 2009, potrivit aceluiaşi tratat, componenţa va fi revizuită, maximul de locuri prevăzut pentru Parlament fiind de 736 (România va beneficia de 33 de locuri, în timp ce Bulgaria de 17). Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de dispoziţiile comunitare, cât şi de cele naţionale. Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru membrii săi. Deputaţii sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor incumbă Parlamentului. Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în articolul 6, paragraful 1 incompatibilităţile. Asfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în acelaşi timp: - membru al guvernului unui stat; - membru al Comisiei; - membru al Curţii de justiţie sau grefier; - membru al Curţii de Conturi; - membru al Comitetului economic şi social al CE sau al EURATOM; - membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente şi directe de gestiune administrativă; - membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie BEI; - funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene. Reguli naţionale pot completa aceste incompatibilităţi. Privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolele 8 la 10 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile, din anul 1965, au fost menţinute de Actul din 1976. 18

Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie deplasării membrilor Parlamentului în drumul lor spre locul reuniunii Adunării sau pe drumul de întoarcere. Alineatul 2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control. Membrii Parlamentului european beneficiază, în virtutea art. 10 din Protocol, de imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic, permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor Parlamentului din ţara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de orice măsură de detenţie ori de orice urmărire judiciară. Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii naţionale. Şedinţele plenare1 Şedinţele plenare ale Parlamentului sunt „perioade de sesiune” lunare ale unei sesiuni anuale, fiind împărţite în „întruniri” zilnice sunt organizate, de obicei, timp de o săptămână, lunar, la Strasbourg, la care se adaugă zile suplimentare de reuniuni la Bruxelles. Accesul în sala de şedinţe nu este permisă publicului şi este controlat de uşieri parlamentari care poartă uniforme speciale. Publicul are dreptul de a urmări desfăşurarea lucrărilor de la o galerie, pe careb o împarte cu observatori diplomatici şi cu presa. Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu exceptâţia lunii august) şi în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună. Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activităţii sale. Lucrările se desfăşoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, şi documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreaunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei. Şedinţele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare. Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor şi au forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie. Prin reformele din anul 2002, parţial pentru a înlocui Procedura de Actualitate şi Urgenţă, Dezbaterile extraordinare permit reacţii rapide la evenimente importante. Poate fi propusă includerea unor astfel de dezbateri în cadrul votării ordinii de zi a Parlamentului de către un grup politic, de 37 de membri sau de către Preşedinte, ca răspuns la evenimentele apărute după adoptarea ordinii de zi şi după consultarea preşedinţilor grupurilor. Parlamentul acceptă cereri din partea şefilor de stat ale statelor membre sau ale ţărilor terţe de a se adresa Parlamentului în cadrul aşa-numitelor şedinţe oficiale. O dezbatere tipică bazată pe o propunere legislativă începe cu o prezentare a propunerii Comisiei în faţa Parlamentului, urmată de răspunsul comisiei parlamentare, prezentată de un raportor. Dacă este vorba de un raport din proprie iniţiativă, raportorul este cel care ia cuvântul primul. Purtătorii de cuvânt principali ai grupurilor pentru chestiunea respectivă iau apoi cuvântul, începând cu câte unul din fiecare grup, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului, urmaţi, de obicei, de alţi membri ai altor grupuri. La sfârşitul unei dezbateri, Comisia dă un răspuns. Votarea nu urmează, de obicei, după dezbatere, ci la o anumită oră, uneori chiar a doua zi. Dreptul de vot este un drept personal şi nu se permite votarea prin reprezentanţi. Există două modalităţi de votare, printr-o simplă ridicare de mână sau prin vot electronic (acesta a fost introdus prima dată în mai 1980). Rezulatatele finale sunt anunţate întâi de Preşedinte, după care, la 5 secunde apar şi pe ecrane şi tabela electronică. Înregistrarea şedinţelor în plen se face prin procese-verbale zilnice(în partea I sunt înregistrate activităţile desfăşurate, cine a luat cuvântul, deciziile de procedură, rezultatele finale
1

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 160, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 19

în cazul amendamentelor şi textelor, lista completă a membrilor care au participat la şedinţă, iar în partea a II-a se includ textele finale adoptate de către Parlament; procesul-verbal este distribuit cu o oră înainte de sesiunea de după-amiază a şedinţei următoare în toate limbile oficiale) şi prin stenogramă, disponibilă a doua zi în jurul prânzului. B.Grupurile politice1 Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există şi deputaţi neînscrişi, iar aceştia sunt următoarele: • Grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi Democraţilor Europeni PPE-DE; • Grupul Partidului Socialiştilor Europeni - PSE; • Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa - ALDE; • Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană - V/ALE; • Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică -GUE/NGL; • Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor - UEN; • Grupul Independenţei şi Democraţiei – IND/DEM; • Grupul Celor Neînscrişi. Parlamentul sprijină grupurile politice prin acordarea de fonduri (cca 60 milioane de euro, adică 15% din bugetul Parlamentului) şi prin drepturi acordate personalului, spaţii pentru birouri, săli de reuniuni şi alte echipamente tehnice. Fiecare grup politic are propria organizare internă, un Birou alcătuit dintr-un preşedinte, vicepreşedinţi, casier etc Grupurile politice se reunesc de obicei în săptămâna rezervată activităţii grupurilor politice la Bruxelles (2-3 zile) şi se discută agenda plenarei care urmează, activităţile grupului şi se primesc delegaţii., lideri ai parlamentelor nţionale etc. Grupurile se reunesc şi la Strasbourg de 4 ori în perioada săptămânii rezervate sesiunii plenare. C.Structurile de conducere2 Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul 2008. Funcţionarii oficiali ai Parlamentului, aleşi la 2 ani şi jumătate, sunt: *Preşedintele; *14 Vicepreşedinţi; *5 Chestori. Organismele decizionale în cadrul Parlamentului (altele decât plenarele) sunt: *Conferinţa Preşedinţilor; *Biroul; *Colegiul chestorilor. Alte organisme decizionale sunt: *Conferinţa preşedinţilor de comisii; *Conferinţa preşedinţilor de delegaţii. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret. Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesaţi. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel putin 40 de deputaţi. Cu toate acestea, în cazul în care numărul de candidaturi nu depăşeşte numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidaţii pot fi aleşi prin aclamere. Imediat după alegerea preşedintelui, decanul de vârstă îi cedează acestuia locul. Dupa alegerea preşedintelui, se procedează la alegerea vicepreşedinţilor pe un buletin comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori, însa pentru perioada ianuarie 2007 - iulie 2009, numărul lor a fost stabilit la şase. Preşedintele este ales pe o periodă de doi ani şi jumătate, adică jumatate din legislatura parlamentară cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii preşedintelui, cel mai în vârstă dintre deputaţi îndeplineşte funcţiile de preşedinte, cu titlul de decan de vârstă, până la proclamarea alegerii preşedintelui.
1

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 70, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 2 R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 109, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 20

Preşedintele are în pricipal următoarele atribuţii: -reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii comunitare; -se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană; -coordonează toate lucrările Parlamentului şi alege organele sale constitutive (Biroul şi Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare; -asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive; -prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi; -semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operaţional; -semnează alături de preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie. Preşedintele este ajutat de un Prezidiu sau Birou alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinti şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Parlamentul European pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi. Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice şi administrative ale Parlamentului European. Colegiul Chestorilor este responsabili, în funcţie de orientările stabilite de către Birou, de chestiunile administrative şi financiare care îi privesc direct pe deputaţi. Conferintţa Preşedinţilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare. Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic al Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare. Conferinţa preşedinţilor de comisie se compune din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare, aceasta reunindese în general, o dată pe lună, la Strasbourg. Conferinţa preşedinţilor de delegaţii este un organ de conducere al Parlamentului în cadrul căruia se discută chestiuni comune organizatorice şi de program. D.Comisiile parlamentare1 La propunerea Conferinţei preţedinţilor, Parlamentul constituie comisii permanente. Alegerea membrilor acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou ales şi din nou la încheierea unei perioade de doi ani şi jumătate, mandatul acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire. Există 21 de comisii parlamentare permanente şi acestea sunt : *Afaceri externe ; *Dezvoltare ; *Comerţ Internaţional ; *Bugete ; *Control Bugetar ; *Afaceri economice şi monetare ; *Ocuparea Forţei de Muncă ; *Industrie, Cercetare şi Energie; *Mediu, Sănătate Publică şi Siguranţa Alimentară ; Transport şi Turism ; *Dezvoltare Regională ; *Piaţa Internă şi Protecţia Consumatorului ; Agricultură şi Dezvoltare Rurală ; *Pescuit ; *Cultură şi Educaţie ; *Afaceri Juridice ; *Libertăţi Civile, Justiţie şi Afaceri Interne ; *Afaceri Constituţionale ; Drepturile Femeilor şi Egalitatea între Sexe ; *Petiţii ; *Regulamente.
1

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 120, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 21

O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat. Majoritatea deputaţilor sunt membrii titulari ai unei comisii şi membrii supleanţi în alta. Aceste comisii se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile sunt publice, iar în cadrul acestora, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Fiecare comisie alege un preşedinte şi trei-patru vicepreşedinţi pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Aceştia formează Biroul comisiei şi sunt funcţionarii acesteia. Parlamentul a constituit câteva Subcomisii în cadrul comisiilor pentru Afaceri Externe, Agricultură şi Economie. În legislatura 1994-1999, au existat 3 subcomisii : una cu 26 de membri pentru securitate şi dezarmare, una cu 25 de membri pentru drepturile omului şi una cu 24 de membri pentru afaceri monetare. În anul 2004 au fost înfiinţate 2 subcomisii : una pentru drepturile omului şi cealaltă pentru securitate şi apărare, fiecare cu câte 32 membri. La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul poate constitui, în orice moment, comisii temporare, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite în acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte prelungirea mandatului. Din 1979 până în prezent au existat 12 comisii temporare. Alte structuri ad-hoc folosite de Parlament au fost grupurile de lucru. În primii 10 ani de alegere prin vot universal direct a parlamentului, s-au înfiinţat 25 de grupuri de lucru în cadrul a 11 comisii. Unele grupuri au funcţionat ani de zile : cea pentru Drepturile Omului între 1980-1984, cea pentru Pescuit între 1977-1985. Grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi pot desemna pentru fiecare comisie un număr de supleanţi permanenţi, egal cu numărul membrilor titulari reprezentanţi ai diferitelor grupuri şi ai membrilor neafiliaţi din cadrul comisiei. Preşedintele trebuie informat cu privire la aceasta. De asemenea, în cazul absenţei unui membru titular şi în cazul în care nu au fost numiţi supleanţi permanenţi sau în cazul absenţei acestora din urmă, membrul titular al comisiei poate fi înlocuit la reuniuni de un alt membru cu drept de vot din acelaşi grup politic. Numele supleantului trebuie comunicat preşedintelui comisiei înainte de începerea votului. E.Delegaţiile interparlamentare1 Parlamentul a pus la punct o reţea de legături cu ţările din afara Uniunii Europene şi, în special, cu organismele omoloage din parlamentele naţionale ale respectivelor state. Tipuri de delegaţii : -delegaţii la comisiile parlamentare mixte (JPC), mai ales cu acele ţări care şi-au depus candidatura de aderare la Uniunea Europeană ; -delegaţii la comisiile de cooperare parlamentară, înfiinţate prin acorduri de parteneriat şi cooperare ; -delegaţii desemnate să faciliteze contactele parlamentare între Uniunea Europeană şi ţările respective ; -delegaţii la Adunările Parlamentare ale ACP-UE şi EUROMED ; -delegaţii ad-hoc, în special cele invitate să participe la misiunile de monitorizare a desfăşurării alegerilor. Rolul delegaţiilor -asigurarea unui dialog continuu şi a unei reţele de legături cu organismele parlamentare din ţările terţe sau ale unor organizaţii regionale, precum ASEAN sau MERCOSUR, în vederea schimbului de informaţii privind anumite chestiuni de actualitate, a furnizării de sprijin parlamentar pentru politicile externe ale Uniunii şi, în general, în vederea completării activităţilor Comisiei şi ale Consiliului în acest domeniu ; -monitorizează cu regularitate situaţia respectării drepturilor omului ; -pot să folosească informaţiile pe care le obţin, pentru a influenţa mai degrabă instituţiile Unuinii Europene, decât ţările partenere.
1

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 149, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 22

F.Intergrupurile1 Intergrupurle se creează neoficial în cadrul Parlamentului şi sunt alcătuite din membrii ai diferitelor grupuri politice care manifestă un interes comun pentru o anumită temă politică. Intergrupurile s-au dezvoltat datorită faptului că prezintă mai multe avantaje : -ele permit membrilor să se concentreze asupra anumitor chestiuni de interes naţional, personal sau pentru circumscripţii ; -ele permit membrilor să se specializeze, să stabilească contacte cu grupuri externe de interese de o manieră mai puţin formală decât în cazul reuniunilor comisiilor şi să stabilească relaţii politice în afara propriului grup politic ; -contribuie la crearea unor coaliţii între grupuri în anumite chestiuni, dar şi la consolidarea unor prietenii politice mai ample care pot fi utile în anumite circumstanţe (un consens mai larg în anumite situaţii) ; -oferă noi roluri şi responsabilităţi membrilor şi asistenţilor lor. Exemple de intergrupuri : -Intergrupul pentru o Constituţie Europeană ; -Intergrupul pentru Bunăstarea şi Protecţia Animalelor . G.Secretariatul General Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de Birou cu sediul la Luxemburg şi la Bruxelles, acesta desfăşurâdu-şi activitatea sub autoritatea unui Secretar General. Aproximativ 6000 de funcţionari, selectaţi din toate ţările Uniunii prin extern, deschis, organizat de Oficiu european de selectare a personalului (EPSO) îşi desfăşoară activitatea în cadrul Secretariatului General. Majoritatea sunt funcţionari permanenţi ai Parlementului, cu statut de funcţionar european, identic cu cel al funcţionarilor din cadrul altor organe comunitare. Este important de ştiut că nu poate fi rezervat nici un post pentru persoanele dintr-un anumit stat membru, chair dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-o zonă geografică cât mai largă. Structura Secretariatului : -Direcţia generală pentru Preşedinţie, care răspunde de : acordarea de asistenţă şi secretariat pentru organele de conducere ; asigurarea bunei funcţionări a sesiunilor plenare ; gestionarea activităţilor specifice ale membrilor, inclusiv a întrebărilor adresate verbal sau în scris şi a registrului declaraţiilor de avere ale membrilor ; -Direcţia generală pentru Politici Interne, care răspunde de : oragnizarea activităţii celor 17 comisii parlamentare în domeniul politicii interne ; asigurarea studiilor de documentare, informărilor şi notelor ca răspuns la cererile adresate mai ales de preşedinte şi comisiile permanente în domeniul său de competenţă ; coordonarea relaţiilor cu parlamentele naţionale ; gestionarea planificării legislative la nivel de comisie, precum şi acordarea de asistenţă pentru delegaţiile parlamentare la comisia de reconciliere. -Direcţia generală pentru Politici Externe, care răspunde de : organizarea activităţii a 3 comisii parlamentare permanente (Afaceri Externe, Dezvoltare şi Comerţ Internaţional), 2 subcomisii (Securitate şi Apărare, şi Drepturile Omului), 7 comisii parlamentare mixte şi 27 de delegaţii interparlamentare, precum şi a Adunărilor Parlamentare ACP-EU şi EUROMED ; asigurarea funcţiei de cercetare în sectorul politicii externe. -Direcţia Generală pentru Informare, care răspunde de : menţinerea legăturilor cu presa şi informări cu privire la activităţile Parlamentului European ; furnizarea de informaţii pentru publicul larg, răspunsuri la întrebări cu caracter general şi asistarea grupurilor de vizitatori ; managementul Serviciului de documentare al Parlamentului din Bruxelles.

1

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 176, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 23

-Direcţia Generală pentru Personal, care răspunde de : organizarea concursurilor interne, recrutărilor şi mişcărilor de personal în cadrul instituţiei ; gestionarea aspectelor administartive ale vieţii funcţionarilor (salarii, pensii etc) ; supervizarea instruirii profesionale a funcţionarilor. -Direcţia Generală pentru Infrastructură şi Interpretariat, care răspunde de : administrarea clădirilor, restaurantelor şi instalaţiilor tehnice pentru şedinţe ; organizarea interpretariatului în timpul şedinţelor. -Direcţia Generală pentru Traduceri şi Publicaţii, care răspunde de : traducerea textelor pentru toate organismele instituţiei, asigurarea publicării şi distribuţiei documentelor ; dezvoltarea activităţii de publicare electronică a instituţiei. -Direcţia Generală Financiară, care răspunde de : gestionarea aspectelor financiare ale vieţii membrilor (alocaţii, asigurări, pensii, deplasări, instruiri etc) ; supravegherea bugetului instituţiei, gestiunea financiară şi auditul intern. -Serviciul Juridic, care răspunde de : gestionarea proceselor intentate în numele sau împotriva Parlamentului ; asistarea comisiilor parlamentare şi a altor servicii în probleme legate de legislaţia comunitară. Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul secretariatului şi un director pentru relaţiile cu fracţiunile politice. H.Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european a). Ombudsmanul european Ombudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu posibilitate de reînnoire) şi cercetează plângerile cetăţenilor prin care aceştia reclamă abuzuri ale instituţiilor şi organelor comunitare (nu şi abuzurile organelor naţionale sau locale), această funcţie fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activităţii Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanentă şi în hotărârea proprie a Ombudsmanului. La începutul fiecarei legislaturi, imediat după alegerea sa, preşedintele lansează un apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Ombudsmanul este ales dintre personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi politice, prezintă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o competenţă recunoscute pentru îndeplinirea funcţiei de Ombudsman. Acesta are de rezolvat petiţiile privind abuzurile comise de instituţiile şi organele comunitare. Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele jurisdicţionale): abţinerile nejustificate ale acestora, acţiunea contradictorie cu obligaţiile legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie, amânrea abuzivă, neglijenţa. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de stat, persoanelor fizice sau juridice. Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legatură cu aceastea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmeşte un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii. O zecime dintre deputaţii Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe motiv că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau pentru că a comis o abatere gravă. b).Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale Pe baza art. 286 din Tratatul CE modificat la Amsterdam, Consiliul trebuia să instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor comunitare referitoare la protecţia persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor personale şi a liberei circulaţii a acestor date, de către instituţiile şi organele comunitare. Astfel, în 2002 a fost înfiinţat postul de Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale, ca autoritete independentă de 24

control care are obligaţia de a supraveghea modul de aplicare a actelor normative comunitare de protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia stocării, prelucrării, comunicării acestora. Controlorul îşi are sediul la Bruxelles şi din punct de vedere al statutului şi salarizării este asimilat judecătorilor de la CJCE. c).Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaţionale de copii de către unul din părinţi Această functie a fost înfiinţată în lumina art. 24 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit căruia “În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie sa fie primordial. Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare în interesul său”. Functţa a fost creată în 1987, la iniţiativa Lordului Plumb, pentru a veni în ajutorul copiilor proveniţi din căsătorii internaţionale destrămate, care au fost răpiţi de unul dintre părinţi. Rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între părintele răpitor şi celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale. Având în vedere că orice copil are dreptul la ambii părinţi, oricare dintre părinţi poate solicita o procedură de mediere. 4.Competenţele Parlamentului European1 Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie cu monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existenţa unui aşa zis deficit democratic la nivelul Parlamentului European. Parlamentul are următoarele atribuţii : legislative, de numire, de control, de soluţionare a petiţiilor etc A.Atribuţii legislative În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând competenţe normative, care se exercită cu respectarea următoarelor regului: - Parlamentul European nu are drept la iniţiativă directă, dar în mod indirect poate solicita Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu ; - acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ ; - acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale ; - adopăa bugetul împreună cu Consiliul UE, şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor neobligatorii ; - participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ desfăşurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate de către Consiliu ; - procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile, votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză. B.Atribuţii de numire Parlamentul European are imporatnte atribuţii în numirea Comisiei, Ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia datelor personale, membrilor Comitetului Director al Băncii Centrale Europene şi membrilor Curţii de Conturi.

1

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 195, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 25

Cea mai importantă atribuţie de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei, procedura concretă derulându-se după cum urmează: -după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării preşedintelui Comisiei, preşedintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declaraţie şi să-şi prezinte orientările politice în faţa Parlamentului ; -această declaraţie este urmată de o dezbatere la care este invitat şi Consiliul ; -parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în secret; -în cazul în care candidatul este ales, preşedintele informează Consiliul cu privire la aceasta, invitându-l să propună, de comun acord cu preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele posturi de comisari ; -în cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, preşedintele invită Consiliul să desemneze un nou candidat ; -preşedintele, după consultarea Preşedintelui ales al Comisiei, invită candidaţii aleşi pentru diferitele posturi de comisari să se prezinte în faţa diferitelor comisii parlamentare, în funcţie de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice ; -preşedintele ales prezintă colegiului comisarilor şi programul acestuia în cadrul unei şedinţe a Parlamentului la care sunt invitaţi toţi membrii Consiliului. Această declaraţie este urmată de o dezbatere; -la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi poate depune o propunere de rezoluţie ; -după votarea propunerii de rezoluţie, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu majoritatea voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal. -preşedintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei. C.Atribuţii de control Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moţiunii de cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare şi de anchetă. Totodată, Parlamentul are dreptul la acţiune în faţa Curtii de Justiţie a Comunităţii Europene în cazul în care consideră că anumite state membre sau organe comunitare au încalcat dreptul comunitar. Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre membrii care compun Parlamentul, la preşedintele acestuia, după care aceasta este transmisă Comisiei.Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea deputaţilor cu privire la depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmează depunerii moţiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul. În termenele stabilite de tratate şi de statutul Curţii de Justitie pentru acţiunile introduse de instituţii ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul examinează legislaţia comunitară şi măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în special în ceea ce priveşte prerogativele Parlamentului European au fost respectate în totalitate. Comisia competentă prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul în care presupune existenţa unei încălcări a dreptului comunitar. Preşedintele introduce o acţiune în anulare la Curtea de Justiţie, în numele Parlamentului European, în conformitate cu recomandarea comisiei competente. Preşedintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se pronunţă cu majoritatea voturilor exprimate împotriva acţiunii, preşedintele retrage acţiunea. În cazul în care preşedintele introduce o acţiune împotriva recomandării comisiei copetente, aceasta sesizează Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. Parlamentul European poate introduce o acţiune în constatarea abţinerii nejustificate, în cazul abţinerii de a acţiona a Consiliului după aprobarea poziţiei comune în cadrul procedurii de cooperare. În cazul în care în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de cel 26

mult patru luni de la comunicarea poziţiei comune în conformitate cu art. 252 din Tratatul CE, Parlamentul nu a respins sau modificat poziţia comună a Consiliului, iar acesta nu adoptă legislaţia propusă în conformitate cu poziţia comună, preşedintele, acţionând în numele Parlamentului, după consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice, poate introduce o acţiune împotriva Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE1. Pe lângă aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European deţine atribuţii de control parlamentar clasice, constând din interpelări care necesită răspunsuri scrise sau orale. Parlamentul European dispune şi de o competenţă de control în domeniul economic şi monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către Consiliu. Preşedintele BCE prezintă raportul anual în fata Parlamentului European, reunit în şedinţă plenară. D.Atribuţii în soluţionarea petiţiilor Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali. Exercitarea acestor atribuţii are loc prin Comisia parlamentară pentru petiţii, respectiv prin intermediul Ombudsmanului european. Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către statele membre. O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în cazul apariţiei bolii “vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenţii veterinare europene. Comisiile de anchetă de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme, care astfel au fost plasate în centrul atenţiei publice. Comisii de anchetă au fost înfiinţate în următoarele domenii: situaţia femeilor în Europa (1979), ascensiunea fascismului şi rasismului în Europa (1984), problema drogurilor (1985-1986), stocurile de produse agricole (1986-1987), hormonii din carne (1988-1989), infracţiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991) etc. E.Alte competenţe Parlamentul dezbate rapoartele şi dările de seamă ale altor instituţii sau organe comunitare în mod public. În concret, aceste rapoarte sunt: - raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor; - raportul anual al comisiei privind execuţia bugetului; - raportul BCE privind politica monetară; - raportul Curţii de Conturi; - raportul Ombudsmanului; - raportul Consiliului UE despre situaţia drepturilor omului, respectiv politica externă; - darea de seamă a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita de fapt altfel de competenţe de control, decât cele directe tratate mai sus. CAPITOLUL VI PROPUNERI LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL ADMINISTRATIV A. Vă rog să-mi permiteţi ca simplu masterand, să supun atenţiei dumneavoastră, câteva propuneri cu privire la eradicarea terorismului şi a...dominaţiei arbitrare în lume :

1

G.FABIAN, N.MIHU, E.VERESS, Parlamentul European, pag.112, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007. 27

1. Propun înfiinţarea unor Uniuni de State pe toate continentele după modelul Uniunii Europene, în Parlamentele cărora să acceadă prin alegeri electorale(vot nominal) pentru o perioadă de maximum 5 ani, orice persoană cu pregătire corespunzătoare şi având vârsta de peste 50 ani : - Uniunea Europeană ( inclusiv Rusia ), - Uniunea Sud Americană, - Uniunea Nord Americană ( inclusiv statele Americii Centrale ), - Uniunea Asiatică, - Uniunea Africană, - Uniunea Australiană ( inlusiv Oceania ). 2. Propun înfiinţarea Uniunii Mondiale a tuturor statelor, după acelaşi model al Uniunii Europene, în Parlamentul căruia să acceadă prin alegeri electorale (vot uninominal) pentru o perioadă de maximum 5 ani, orice persoană cu pregătire corespunzătoare şi având vârsta de peste 60 ani. Câteva argumente - probabil că ideea de a se forma uniuni de state şi pe celelalte continente frământă cancelariile de pe multe meridiane, de foarte mulţi ani, dar punerea ei în practică se dovedeşte foarte dificilă; totuşi cu răbdare e poate atinge şi acest deziderat; important este, ca să existe o autentică democraţie în toate statele, pentru ca promovarea valorilor să fie reală ( de altfel, „arta” de a conduce o ţară, constă tocmai în „arta” de a crea un sistem care să promoveze tot ceea ce înseamnă valoare socială ); - personal, cred că regimurile politice într-un stat, ar putea fi de patru tipuri fundamentale, funcţie de raporturile de dependenţă în care se află minoritatea populaţiei(poate fi şi un individ), majoritatea populaţiei, legile şi principiile : =autocraţia - minoritatea supune majoritatea, legile şi principiile, =democraţia - majoritatea supune minoritatea, legile şi principiile, =legecraţia - legile supun minoritatea, majoritatea şi principiile, =principiocraţia - principiile supun minoritatea, majoritatea şi legile; - în general, dictaturile au dominat, şi încă mai domină, existenţa omenirii, de la începuturi şi până în prezent; unele forme de democraţie s-au manifestat în Grecia, încă de acum aproape 3 mii de ani (Solon, Pericle), dar un anume succes la nivel mondial, există doar începând cu secolul XX ; a treia formă de conducere, ce reprezintă o formă ideală de regionalizare şi mondializare legecraţia, se află deja în proiectele unor cancelarii occidentale, Constituţia Uniunii Europene fiind un pas mare în acest sens; după cel de-al doilea război mondial sau obţinut treptat succese remarcabile, 27 de state europene făcând eforturi în prezent, pentru integrarea în UE, iar altele aşteptându-şi cu nerăbdare rândul la aderare; globalizarea economică presupune, după părerea mea, ca într-un timp nu foaret îndepărtat, să se înceapă proiectul pentru o Constituţie şi o Adminstraţie Planetară, în care rolul principal să-l joace ONU; principiocraţia este un vis mult mai îndepărtat, care ar presupune, în primul rând o moralitate foarte ridicată a populaţiei globului pământesc, apoi eliminarea totală din circuitul economic al banilor şi tehnologii superperformante folosite pentru administrarea planetei, şi chiar a sistemului solar, acest lucru fiind posibil, în cea mai optimistă variantă, undeva peste 2 mii de ani; - cât timp vor exista minorităţi sau majorităţi, aflate mai mult sau mai puţin, deasupra unor legi universal valabile, putem avea oricând, riscul unor manifestări teroriste ( astfel de evenimente existând încă din cele mai vechi timpuri, sub diferite forme, militare sau paramilitare: acţiuni ale unei grupări împotriva altei grupări aflate la putere, acţiuni ale unei grupări împotriva propriului popor pentru a se menţine la putere, acţiuni ale unui stat împotriva altui stat, acţiuni ale unei grupări împotriva altui stat etc). B. Vă rog să-mi permiteţi, ca simplu masterand, să supun atenţiei dumneavoastră, următoarea propunere cu privire la Capitala Uniunii Europene:

28

Capitala Uniunii Europene să fie mutată în România, la eventual cu începere din anul 2020.

CLUJ-NAPOCA,

Câteva argumente -extinderea, face ca actuala locaţie a capitalei Uniunii Europene – Bruxelles, să se „depărteze” tot mai mult de marginea de est, cu atât mai mult, cu cât problemele mai importante de rezolvat sunt aici în regiune, aici se află cele 12 state noi aderate şi altele care îşi aşteaptă rândul; -în perspectiva extinderii Uniunii Europene la nivelul întregului continent, pe care o apreciez ca posibilă în maximum 50 de ani, cu atât mai mult capitala ar putea să fie mutată la Cluj-Napoca, întrucât municipiul se află la aproximativ jumătatea distanţei dintre Marea Caspică şi Oceanul Atlantic, şi de asemenea, la aproximativ jumătatea distanţei dintre Marea Baltică şi Marea Mediterană; România se află situată din punct de vedere geografic, chiar în centrul Europei, nu trebuie decât să ne uităm pe hartă; Europa se află între 10 grade longitudine vestică şi 60 de grade longitudine estică, iar România se află la 25 de grade longitudine estică, exact la mijloc, respectiv Europa se află între 35 de grade latitudine sudică şi 60 de grade latitudine nordică, jumătatea trecând prin nordul ţării noastre (ţările nordice, deşi au teritorii întinse spre Polul Nord, le putem considera la nivelul Mării Baltice, întrucât aici se află concentrată majoritatea populaţiei, aici sunt şi capitalele statelor respective); -odată cu extinderea sunt necesare alte edificii, alte condiţii de administraţie, alte locaţii de administraţie, o infrastructură nouă şi modernă, pentru un statut de adevărată Capitală a Uniunii Europene, adevărat centru de coordonare a unei uniuni de state, a unui adevărat centru continental, cu „privirea” spre viitor ( cred că şi Palatul Parlamentului din Bucureşti ar fi, cu siguranţă, demn de un sediu al Parlamentului European - în acest caz capitala României ar putea fi mutată la Alba Iulia; aceasta ar fi o altă propunere, dar personal, optez pentru prima variantă şi din raţiuni pe care le voi prezenta mai jos); -zona în care se află Municipiul Cluj-Napoca, unul din cele mai importante aşezări ale României, este mai ferită de mişcările seismice ale Pământului, iar din punct de vedere geografic, se află situat într-un spaţiu bogat în resurse naturale – ape, păduri, terenuri agricole etc , şi unde se găsesc toate formele de relief – munţi, dealuri, câmpii; -aici sunt condiţii bune de a construi un aeroport internaţional (care oricum ar fi necesar şi în prezent), drumuri moderne rutiere, de cale ferată şi chiar pe ape, prin canalizarea râurilor Someş şi Tisa, precum şi edificii corespunzătoare pentru activitatea unui Parlament care să reprezinte peste 100 de state (trebuie ţinut cont, de faptul că Federaţia Rusă va trebui să se mai scuture de unele moşteniri ale trecutului, întrucât într-o lume a civilizaţiei secolului XXI, problemele etnice, problemele teritoriale, vor trebui rezolvate în favoarea naţiunilor, conform unor legislaţii internaţionale unanim acceptate; şi nu numai Federaţia Rusă - care are în componenţă cca 80 de republici şi regiuni, în acest sens, avem chiar şi în occident câteva exemple, care perpetuează de foarte mulţi ani, de secole; trebuie înţeles de către toată lumea, că fiecare naţiune are dreptul la un stat propriu, la o administraţie proprie, condiţii esenţiale ce pot garanta conservarea tezaurului cultural al umanităţii şi pacea; iar problemele securităţii statale, problemele economice, problemele sociale, problemele provocate de epidemii sau calamităţi naturale etc se vor putea rezolva împreună în cadrul instituţiilor Uniunii Europene); -oricum, pentru o noua organizare a statelor europene sunt necesare instituţii noi, superioare, este necesară o infrastructură nouă, este necesară o locaţie nouă pentru centrul politic şi administrativ al Uniunii Europene (numai dacă ne referim la Parlamentul European, deputaţii sunt obligaţi să se deplaseze pentru executarea activităţilor specifice în trei oraşe din trei ţări europene).

29

CAPITOLUL VII CONCLUZII 1.Caracteristicile Parlamentului European1 Având propria sa istorie, cultură şi putere, Parlamentul European se evidenţiază printr-o serie de caracteristici aparte: -reperezintă „experimentul” care a avut cea mai mare influenţă în lume în ceea ce priveşte democraţia transnaţională; -face parte dintr-un sistem instituţional unic şi fără precedent din punct de vedere istoric, Uniunea Europeană cu melanjul său de puteri supranaţionale şi cooperare interguvernamentală; -existenţa sa este controversată, politicieni din unele state membre fiind chiar împotriva creării şi dezvoltării sale ulterioare; -a cunoscut o dezvoltare rapidă, ales pentru prima dată în 1979 şi-a consolidat rolul şi puterea în mod considerabil; -este obligat să-şi desfăşoare activitatea în trei sedii în loc de unul (Secretariatul se găseşte la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg cu sesiuni suplimentare la Bruxelles); -are un caracter multilingvist, putând fi comparat doar cu Parlamentele din India sau Africa de Sud; -în urma votului său majoritar direct nu ia naştere niciun guvern, rezultatul acestor alegeri nepresupunând păstrarea sau schimbarea puterii executive (la fel ca la Congresul SUA, dar spre deosebire de parlamentele naţionale ale tuturor statelor UE); -se află într-o continuă extindere, de la 410 membrii din 9 ţări iniţial, la 785 din 27 de ţări în prezent. 2.Concluzii finale În capitolul I am prezentat contextul istoric al apariţiei Unuinii Europene, în continuare am arătat care a fost procesul de formare a comunităţilor europene şi cum s-a desfăşurat procesul de integrare economică, politică şi socială a Uniunii Europene. În capitolul IV am arătat care sunt instituţiile şi organele Unuinii Europene, iar în continuare am prezentat Parlamentul European din punct de vedere al istoriei sale, al participanţilor din cadrul ei, al structurii sale, precum şi din punct de vedere al competenţelor sale. În capitolul V am prezentat câteva propuneri personale cu privire la administrarea civilizată a planetei Pământ, pe baze constituţionale şi de asemenea am făcut o propunere cu privire la capitala Unuinii Europene lărgite (care să cuprindă toate statele europene, inclusiv Rusia), aducând şi câteva argumente la susţinerea lor.

1

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 2, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 30

BIBLIOGRAFIE I. MONOGRAFII, TRATATE, CURSURI 1. R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007. 2. G.FABIAN, N.MIHU, E.VERESS, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007. 3. AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006 4. M.L.LĂCĂTUŞ, M.P. PUŞCAŞ, Cultură civică, Editura Corint, Bucureşti, 2004. 5. CORINA LEICU, Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 6. ROXANA MUNTEANU, Drept European, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996. 7. RADU STANCU, Note de Curs, www.spiru haret.ro,2008. II. ACTE NORMATIVE 8. 9. „ACORDUL DE LA SCHENGEN,”,http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa %C5%A3iul_Schengen „ACTUL UNIC EUROPEAN”, www.ier.ro/Tratate/11986U_AUE.pdf 10. CONSILIUL EUROPEAN, „TRATATUL DE LA LISABONA”, Best Publishing România, Bucureşti , 2008. 11. CONSILIUL EUROPEAN, „TRATATUL DE LA NISA”, www.Infoeuropa.ro nr.15, 2007; 12. “INSTITUŢIILE COMUNITARE”, www.prefcs.ro/institutii-ue.php 13. http://ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul_European 14. „TRATATUL DE LA AMSTERDAM”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Amsterdam 15. „TRATATUL DE LA BRUXELLES”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_fuziune 16. 17. „TRATATUL „TRATATUL DE DE LA LA MAASTRICHT”, PARIS”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Paris_(1951) 18. „TRATATUL DE LA ROMA”, http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma “PARLAMENTUL EUROPEAN”,

31

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful