sămânţa

ADEVĂRULUI

Revistă creştină · Septembrie 2010 · Gratis

În acest

număr

Stop accidentelor! Viaţa are prioritate Când nu mai este ziua zi? “Taurul din bronz descoperit în Israel” Cărţi făcute în secret Prietenie şi iertare

Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries O. P. 1 - Gh. P. 1, C. P. 1 Suceava 720300 România

Cuprins
Stop accidentelor! Viaţa are prioritate. Când nu mai este ziua zi? Lăudaţi-L pe Creator şi Susţinător

Rubrica editorului

3 5 6 11 14 17 18 19

samantaadevarului@icamro.org

Rubrica ‘nvqyqtorului

Comitetul executiv:
David Troyer Paul Weaver Roman B. Mullet James R. Mullet David King

Isaac - când tatăl este părtinitor Cum să-i creştem pe copii ca pe nişte sjujitori “Taur din bronz descoperit în Israel” Eu şi casa mea Credinţa stabileşte legea dragostei în inimile noastre

Rubrica părinţilor

Rubrica istorică

Comitetul de îndrumare:
Ernest Hochstetler James Mullet Johnny Miller Jonas Miller Perry Troyer Alvin Mast

Cultivarea şi depozitarea cartofilor La început Dumnezeu a creat ... Capucinul cu cap alb Cărţi făcute în secret Cât de înţelept eşti? Dezvoltând relaţiile dintre - Tineri şi părinţi

Rubrica practică

20 22 24 27 28

Rubrica tineretului

Editor

Editor adjunct
James K. Nolt
Gicu Cotleţ Kristi Yoder Coordonator traduceri Valentin Hrihorciuc
Foto copertă: James Mast
© 2010 de Christian Aid Ministries. Nici un text din această publicaţie nu poate fi folosit fără aprobarea scrisă. Toate drepturile rezervate.

Grafica

Găsiţi în locuri neobişnuite Prietenie şi iertare Treaba bunicii

Rubrica pentru copii

30 31 33

În căutarea unui cămin - Partea a VI-a Lumina speranţei - cursuri biblice prin corespondenţă Atâta har...

Rubrica ,,O carte în serial”

34 42 43 44

O poezie pentru azi

Comori zilnice pentru rugăciune

,,Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri.” Deut. 11:18

EDItoRULUI
Stop accidentelor! Viaţa are prioritate.
—James K. Nolt
Călătorind prin România împreună cu familia, am văzut de mai multe ori, pe marginea drumurilor, următorul avertizment: „Stop accidentelor! Viaţa are prioritate.” Am fost perfect de acord cu această atenţionare şi am încercat să arăt acest lucru prin maniera de a conduce. Şi alţi şoferi au dovedit că sunt de acord cu ceea ce scria pe panouri. Unii însă păreau că dezaprobă conţinutul mesajelor – cel puţin asta arătau acţiunile lor. Poate că cei care conduceau cu viteză foarte mare şi făceau depăşiri periculoase aveau cu adevărat o urgenţă. Poate că se grăbeau să ajungă la spital, deşi, probabil, în cazul celor mai mulţi era vorba de un obicei prost de a conduce în mod neglijent. Siguranţa în trafic începe cu o atitudine de tipul „Viaţa are prioritate”. Dacă îmi iubesc aproapele ca pe mine însumi, aşa cum ne-a poruncit Isus (Matei 22:39), atunci nu voi dori să fac ceva care să-i pericliteze siguranţa. Preocuparea pentru viaţa şi siguranţa celui de lângă mine va fi mai presus de gândurile deşarte privitoare la propria mea importanţă sau la abilităţile mele extraordinare de a conduce. Şi, dacă îmi respect cu adevărat aproapele, nu o să-i tai calea în mod nepoliticos şi nici nu o să mă bag în faţa lui în trafic. Dacă viaţa aproapelui şi propria mea viaţă au prioritate, atunci o să-mi fac partea pentru a împiedica accidentele. Lucrurile cele mai importante pentru a conduce cu prudenţă sunt mai întâi atitudinea şi mai apoi legile de circulaţie. Avem nevoie de legi de circulaţie specifice ca să ştim pe ce parte a drumului trebuie să circulăm, cine are prioritate etc, dar avem nevoie şi de o atitudine corectă faţă de aceste legi. Cele mai multe accidente sunt cauzate mai degrabă de neglijenţă decât de necunoaşterea legilor. Desigur, toţi suntem oameni şi mai greşim în mod neintenţionat. Nu vom putea să împiedicăm vreodată toate accidentele. Uneori se poate întâmpla ca o anumită persoană să devină victima unui accident datorită greşelii altcuiva. Chiar şi un şofer care de obicei este foarte prudent poate să greşească. Nu pretind că sunt un şofer perfect. Uneori mai greşesc. Dar toţi creştinii ar trebui să conducă într-o manieră demnă de numele pe care îl au. „Stop accidentelor! Viaţa are prioritate.” Această afirmaţie este adevărată şi în sens spiritual. Ne aflăm într-o călătorie spirituală. Şi aceste principii au implicaţii spirituale. Viaţa spirituală trebuie să aibă prioritate şi ne dorim să oprim accidentele spirituale. În toate deciziile noastre legate de ce trebuie să facem sau cum să trăim, e important să ne întrebăm întotdeauna cum va afecta acest lucru viaţa mea spirituală şi viaţa spirituală a celorlalţi. Pentru Dumnezeu, viaţa are prioritate. El i-a iubit pe oameni atât de mult, încât L-a dat

Rubrica

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

3 2

pe singurul său Fiu ca noi să avem viaţa veşnică. (Ioan 3:16) Isus Hristos ne invită să primim viaţa spirituală printr-o relaţie sinceră cu El. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6b) „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multe roade.” (Ioan 15:5a) „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10b) „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică.” (Ioan 5:24a) În mod clar, viaţa are prioritate pentru Dumnezeu şi aşa trebuie să fie şi pentru noi. Care sunt accidentele spirituale pe care trebuie să le evităm? „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1 Ioan 2:1516) Aceste rădăcini sau cauze ale accidentelor spirituale aduc relaţii rupte, tensiuni şi conflicte în familie şi în biserică, descurajare, dezamăgire, o stare spirituală călduţă şi la multe alte păcate enumerate în diferite contexte în Cuvântul lui Dumnezeu. (Galateni 5:19-21; 1 Corinteni 6:9-10) Desigur, cel mai grav accident este să-ţi pierzi credinţa în Dumnezeu şi în Isus Hristos ca Mântuitor şi Domn. Uneori putem vedea în trafic maşini pe care scrie „Şcoală”. N-am văzut vreodată o astfel de maşină trecând nebuneşte pe lângă mine sau făcând manevre periculoase. Şoferul care abia învaţă, conduce cu multă atenţie, în parte pentru că-i lipseşte încrederea în capacităţile sale. Dar oare cum va conduce mai târziu? Atunci când un şofer este convins că el nu va provoca niciodată un accident, e în mare pericol. Atunci când ne aflăm la şcoală (în biserică), facem ceea ce trebuie, ne comportăm corect, dar oare cum suntem după ce ieşim din biserică? Devenim prea încrezători şi neglijenţi? Ne gândim cumva că suntem scutiţi de eşec? Că nu ni se pot întâmpla accidente spirituale? Personajele şi întâmplările din Biblie ne oferă lecţii exemplare cu privire la pericolul căderii: israeliţii în deşert, împăratul Saul când s-a îngâmfat, împăratul David când a poftit şi multe

altele. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră.” (1 Corinteni 10:11a) În Ucraina, am văzut expusă pe marginea drumului carcasa unui automobil distrus într-un accident. Mesajul era clar: „Stop accidentelor”. Şi mesajul transmis de „căderile” din Vechiul Testament este cât se poate de clar: „Cel care e în picioare să ia seama să nu cadă.” Dacă ne comportăm neglijent, suntem în pericolul de a avea un accident spiritual. Totuşi, nu trebuie să cădem. Dumnezeu ne oferă câte o cale de scăpare din toate ispitele. (vezi 1 Cor. 10:13) Cum putem da prioritate vieţii spirituale şi să oprim accidentele spirituale? Pentru instruire şi inspiraţie citiţi 2 Petru 1:1-11. Primele patru versete pun accentul pe viaţa spirituală şi pe binecuvântările pe care le putem avea în Isus Hristos. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia”, El ne-a dat „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” şi noi suntem „părtaşi firii dumnezeieşti”. Versetele de la 5 la 7 ne învaţă cum să dezvoltăm această viaţă spirituală: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.” Dezvoltând în noi aceste virtuţi, vom deveni roditori. Dar, dacă ele ne lipsesc, ajungem orbi din punct de vedere spiritual şi „umblăm cu ochii închişi” (v 9). Acest lucru sună ca un accident spiritual gata să se întâmple. Dar Dumnezeu ne-a oferit modalităţi de prevenire a accidentelor şi promisiunea victoriei. „Căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” (v 10b) Sună mai sigur decât orice program de prevenire a accidentelor rutiere. Şi, în plus, beneficiem şi de promisiunea minunată de a avea „din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (v 11b). Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi, cititorii. Fie ca acest număr al revistei Sămânţa Adevărului să vă încurajeze să daţi prioritate vieţii voastre spirituale în Isus Hristos. Întăriţi chemarea şi alegerea voastră ca să puteţi opri accidentele spirituale.

4

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

,,Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.” 2 Tim. 1:13

Rubrica ÎnVĂţĂtoRULUI
Când
nu mai este ziua zi?
—John D. Morris, Ph.D. Acei creştini care susţin că Pământul are o vârstă extrem de mare recunosc totuşi că atât Biblia, cât şi istoria declară că Avraam a trăit cu doar câteva mii de ani în urmă. Mai mult, cronologiile biblice identifică timpul dintre Avraam şi Noe precum şi cel dintre Noe şi Adam ca fiind de doar câteva mii de ani. Acceptând chiar intervalele maxime date de diferite manuscrise, nu socotim decât câteva mii de ani între Adam şi prezent. Dar ei afirmă că e posibil ca procesul creaţiei să fi durat miliarde de ani. Pare evident. Biblia afirmă clar că lucrarea lui Dumnezeu de creaţie a durat „şase zile”, la capătul cărora l-a făcut pe Adam. El ne oferă o descriere a activităţilor Sale în ziua întâi, ziua a doua etc. Ba chiar separă fiecare zi prin termenii „seară şi dimineaţă”. Cele şase zile până la crearea lui Adam nu modifică aproape deloc acest interval de câteva mii de ani, sau cel puţin aşa pare. Apologeţii Pământului vechi de miliarde de ani afirmă că zilele creaţiei au reprezentat în fapt perioade mari de timp. Dar există vreo dovadă biblică sau lingvistică precum că o „zi” poate fi atât de lungă? De fapt, cuvântul evreiesc yom, tradus aici prin „zi”, poate avea mai multe sensuri, şi-n limba engleză şi-n limba română. Termenul cel mai folosit se referă la ziua solară, definită prin mişcarea de revoluţie a pământului în jurul axei sale. Dacă spun „azi”, ştiţi la ce mă refer. La fel de clar este şi când spun „ziua ta de naştere”. Probabil aş putea modifica sintaxa adăugând un adjectiv numeric („prima zi”) sau un numeral („trei zile”), dar sigur veţi înţelege ce vorbesc. Dar dacă aş spune „în zilele lui George Washington”, vă veţi da imediat seama că mă refer la o perioadă de timp pe care o asociaţi în linii mari cu cea a Războiului de Independenţă. Totul depinde de context. Felul în care cuvântul este folosit determină înţelesul acestuia. În Genesa, capitolul 1, se pare că Dumnezeu a considerat necesar să facă o precizare şi, pentru a evita orice confuzie, a definit cuvântul yom când l-a folosit pentru întâia dată. În prima zi, după ce a făcut cerurile şi pământul, Dumnezeu a creat lumina (v.3), şi „Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric” (v. 4). Acest ciclu lumină/întuneric a fost definit mai apoi, când „Dumnezeu a numit lumina zi [yom], iar întunericul l-a numit noapte” (v. 5). În tot restul pasajului, El

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

5 4

foloseşte acest termen, de la ziua întâi şi până la cea de-a şaptea. Uşa interpretărilor greşite este închisă în Exod. 20:11, unde Dumnezeu a scris pe piatră câteva lucruri pe care chiar doreşte să le înţelegem cum trebuie. Porunca a patra se referă la săptămâna de lucru. Astfel, avem porunca de a munci şase zile şi de a ne odihni într-a şaptea – „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit.” Acelaşi cuvânt, yom, acelaşi context, aceeaşi tablă de piatră, acelaşi Autor, acelaşi deget care a scris. Deoarece cuvintele au o semnificaţie, înseamnă că Dumnezeu a creat lumea în şase zile identice cu cele din vremea de acum.

Lucrarea Sa de creaţie devine model pentru om în ceea ce priveşte planificarea muncii în decurs de o săptămână. Cuvântul „zi” poate însemna o perioadă de timp într-un anumit context, dar în relatarea Creaţiei el este folosit în sensul cel mai propriu cu putinţă. Creştinii trebuie să îngăduie Scripturii de neschimbat săşi definească termenii şi să nu se bazeze pe supoziţiile efemere ale oamenilor.
© 2006 de ICR Toate drepturile rezervate
INSTITUTE FOR CREATION RESEARCH

PO. Box 2667, El Cajon, CA 92021 619-448-2667 (0900)
Tradus şi folosit cu permisiune.

Lăudaţi-L pe Creator şi Susţinător
Lecţie din Psalmul 104:24-35
—Harold S. Martin Psalmul 104 este un poem frumos ce slăveşte lucrarea minunată a creaţiei lui Dumnezeu şi puterea Sa de a susţine toată creaţia. Un sentiment de bucurie se degajă în timpul citirii psalmului. Autorul se bucură de Creatorul nostru care a asigurat toată suflarea cu tot ce are nevoie. Psalmul 145:14, 15, ne aminteşte că: „Domnul sprijineşte pe toţi cei ce cad, şi îndreaptă pe cei încovoiaţi. Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme.” Prima pagină a cărţii lui Robert Louis Stevenson, A Child’s Garden of Verse1, cuprinde aceste rânduri: „Lumea este plină de o mulţime de lucruri. Sunt sigur că toţi ar trebui să fim fericiţi ca nişte regi.” Aceste cuvinte pot fi un titlu potrivit pentru Psalmul 104. Prima parte a Psalmului 104 slăveşte măreţia lui Dumnezeu în creaţie. Dumnezeu este Cel ce a creat cortina de stele a cerurilor. Psalmul 104:2, 3 spune: „Te înveleşti cu lumina ca şi cu o manta întinzi cerurile ca un cort. Cu apele Îţi întocmeşti vârful locuinţei Tale; din nori Îţi faci carul, şi umbli pe aripile vântului.” Dumnezeu Iehova este Cel ce a scobit adâncul oceanului şi a înălţat munţii. Psalmul 104:5-9 ne spune: „Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui, şi niciodată nu se va clătina. Tu îl acoperisei cu adâncul cum l-ai acoperi cu o haină; apele stăteau pe munţi, dar, la ameninţarea Ta, au fugit, la glasul tunetului Tău au luat-o la fugă … pogorându-se în

1 6

N.T.: Grădina de poezii a unui copil Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

văi, până la locul, pe care li-l hotărâsei Tu. Le-ai pus o margine, pe care nu trebuie s-o treacă, pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul.” Pământul este făcut roditor datorită izvoarelor de apă, iar ploaia este ilustrată ca venind din „locaşul Tău cel înalt”. Psalmul 104:10-13 spune: „Tu faci să ţâşnească izvoarele în văi, şi ele curg printre munţi. Tu adăpi la ele toate fiarele câmpului; în ele îşi potolesc setea măgarii sălbatici. Păsările cerului locuiesc pe marginile lor... Din locaşul Tău cel înalt Tu uzi munţii; şi se satură pământul de rodul lucrărilor Tale.” Pământul produce hrană din abundenţă. (versetele 14, 15) Natura oferă adăpost pentru animale şi păsări. (versetele 1618) Alternanţa zi-noapte dă un ritm vieţii oamenilor şi animalelor. (versetele 19-23) Unele animale „se pun în mişcare” pe timpul nopţii. (versetul 20) Se consideră că omul munceşte în timpul zilei. (versetul 23) Soarele răsare şi devine o sursă de lumină şi de viaţă pentru pământ. Dacă ar fi doar puţin mai fierbinte, ar pârjoli globul pământesc. Dacă ar fi puţin mai rece, gerul s-ar extinde de la poli şi ar transforma Pământul într-un bloc uriaş de gheaţă. Lecţia noastră din ultimele douăsprezece versete ale Psalmului 104 poate fi împărţită în trei părţi: scopul creaţiei lui Dumnezeu (104:24-26), susţinerea creaţiei lui Dumnezeu (104:27-30) şi slava creaţiei lui Dumnezeu. (104:31-35)

1. Scopul creaţiei (Psalmul 104:24-26)
Diversitatea lucrărilor lui Dumnezeu este uimitoare. Pe măsură ce slăveşte măreţia creaţiei, psalmistul ajunge să aducă laude pentru marea înţelepciune a lui Dumnezeu. În versetul 24 el spune: „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune, şi pământul este plin de făpturile Tale.”

Varietatea copleşitoare a creaţiei include luminătorii cerului şi frumuseţile pământului. Cuprinde pământul şi verdeaţa, pâraiele şi râurile, formele de viaţă microscopice şi invizibile, vieţuitoarele oceanelor şi mărilor, vieţuitoarele pământului şi mulţimea de fiinţe umane. Dumnezeu dă hrană tuturor vieţuitoarelor; El are grijă de fiecare, dând atenţie uimitoare detaliului. Scriitorii evrei priveau lumea cu reverenţă, deoarece ea reflectă slava Creatorului. Ideea din versetul 24 este aceasta: dacă numărul de vieţuitoare (şi varietatea creaţiei) este extrem de mare, cât de necuprinsă trebuie să fie puterea şi înţelepciunea Celui care a creat toate lucrurile!? „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune, şi pământul este plin de făpturile Tale.” În versetul 25, autorul vorbeşte despre „marea cea întinsă şi mare: în ea se mişcă nenumărate vieţuitoare mici şi mari”. Marile oceane cuprind multe feluri de vieţuitoare. Oceanele acoperă aproximativ 71% din suprafaţa globului. Ele ajută la controlul climei pământului. Oceanele reprezintă o cale de transport de la un continent la altul. Oceanele sunt o sursă majoră de hrană. Aici trăiesc mai mult de 13000 de feluri de peşti – de la micuţul peşte din familia Gobiidae (când e adult are mărimea de aproximativ 1,5 cm) şi până la balena uriaşă (care atinge mai mult de 28 metri în lungime). Algele marine sunt o altă sursă de hrană şi conţin minerale precum iod, potasiu şi o substanţă numită algin (folosită pentru fabricarea îngheţatei). 25% din petrolul lumii provine din puţurile săpate pe fundul oceanului şi este extras prin forajul marin. Psalmistul spune că oceanele sunt pline de vieţuitoare nenumărate „mici şi mari”. (versetul 25) Marea diversitate a lumii oceanelor este o mărturie a imensităţii

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

7 6

înţelepciunii lui Dumnezeu. Versetul 26 vorbeşte despre o reptilă marină uriaşă numită „leviatan”. Poate fi vorba de delfini, balene, crocodili sau de alte vieţuitoare maritime uriaşe care au dispărut astăzi. Pentru leviatan, o făptură uriaşă, asociată deseori cu balena, oceanul este mediul în care se simte bine. El se hrăneşte cu vieţuitoarele care mişună în ocean şi iese la suprafaţă ca şi cum s-ar juca. Prima parte din lecţia noastră (versetele 24-26) vorbeşte despre scopul creaţiei lui Dumnezeu, incluzând vieţuitoarele nenumărabile din mare. Pământul este plin de bogăţiile lui Dumnezeu.

2. Susţinerea creaţiei
(Psalmul 104:27-30)

Orice făptură depinde în totalitate de Dumnezeu în ce priveşte viaţa, sănătatea şi puterea. Dumnezeu ne dă soare, ploaie şi oxigen aşa încât vieţuitoarele să poată să-şi continue existenţa şi dezvoltarea. Versetul 27 ne aminteşte că toate organismele vii depind de Dumnezeu pentru hrană. El o dă, iar ele o primesc. El Îşi deschide mâna şi ele sunt hrănite din belşug. Provizia de hrană apare la timpul şi în anotimpurile potrivite. Un băieţel dintr-o familie de necreştini a luat într-o zi prânzul cu unul din prietenii mei slujitori. El a întrebat: — De ce voi vă opriţi să vă rugaţi înainte de masă? Prietenul meu predicator i-a explicat că noi Îi mulţumim lui Dumnezeu deoarece întreaga noastră hrană vine de la Dumnezeu. La care micuţul interlocutor a răspuns: — O, spuse el, noi luăm mâncare de la magazin. Versetul 28 ne asigură că Dumnezeu Îşi deschide cu generozitate inima pentru a da multe lucruri bune locuitorilor pământului.

Fără îndoială, aceasta este lucrarea unui Tată ceresc plin de grijă – un Creator minunat şi un Susţinător darnic. În versetul 29, autorul descrie cum este viaţa atunci când Dumnezeu Îşi ascunde faţa. Şi anume, când, pentru un timp, Dumnezeu îşi retrage sprijinul mărinimos, viaţa aproape că nu mai există. De exemplu, când Dumnezeu îngăduie o secetă cumplită, noi sărăcim. Câteodată, în timpul vremii secetoase, zilele trec una după alta, iar soarele dogoreşte iarba uscată şi pământul însetat, iar din când în când, după-amiaza târziu, vedem un semn care ne dă speranţă, dar acesta dispare până dimineaţă şi tot nu plouă. Când într-un târziu plouă, ştim că Dumnezeu e Cel ce ne dă ploaie. Într-o rugăciune de mulţumire, David a exclamat: „Ai dat o ploaie binefăcătoare, Dumnezeule, şi ai întărit moştenirea Ta, sleită de puteri.” Aproape nimic nu ilustrează mai clar grija neîncetată a lui Dumnezeu pentru poporul Său, decât revărsarea ploii răcoritoare (mai ales după o perioadă îndelungată de secetă). Ultima parte a versetului 29 afirmă că tot ce are viaţă, suflarea pe care Dumnezeu o împarte este, în final, luată. Şi atunci când Dumnezeu ia această suflare, noi murim şi ne întoarcem în ţărână. Moartea este rezultatul unei acţiuni a lui Dumnezeu şi când ceasul morţii vine, murim. Nici măcar o vrabie nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui ceresc. (Matei 10:29) Suflarea (sau sufletul) fiecărei vieţuitoare este în mâna Duhului lui Dumnezeu. În versetul 30, psalmistul afirmă că, atunci când o generaţie moare, o nouă generaţie se ridică să-i ia locul. Când vieţuitoarele mor, e ca şi cum Dumnezeu şi-ar ascunde faţa (versetul 29), dar, în acelaşi timp, când acestea mor şi se întorc în ţărână, Dumnezeu trimite Duhul Său şi repopulează pământul cu ceea ce pare a fi o nouă şi proaspătă creaţie. Vedem acest lucru lăsat de Dumnezeu de

8

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

face pământul să tremure şi vulcanii să erupă. Psalmul se termină într-o notă de bucurie şi mulţumire, asemenea cântecului păsărilor primăvara. Inima psalmistului îşi manifestă bucuria printr-un cântec de laudă la adresa lui Dumnezeu. Binecuvântările zilnice cer laude zilnice. Dumnezeu nu încetează niciodată să ofere, iar noi ar trebui să nu încetăm niciodată să-I mulţumim pentru toate darurile Sale. Credincioşia Sa este mare 3. Slava creaţiei (Psalmul 104:31-35) şi aşa ar trebui să fie şi recunoştinţa noastră. Ultima parte a Psalmului 104 continuă În versetele 33-35 se folosesc câteva expresii să slăvească măreţia lui Dumnezeu în care afirmă că Dumnezeu Creatorul este, creaţie. Am amintit adineaori despre cu siguranţă, vrednic de toată slava. Când vieţuitoarele mării „mici şi mari” (versetul te gândeşti la nenumăratele vieţuitoare ale 25). De exemplu, o balenă albastră este mării, la diferitele specii de animale şi insecte, de trei ori mai lungă decât un camion cu şi la cele peste şase miliarde de oameni de pe bena basculantă, mai grea decât o sută de pământ – şi la faptul că toate primesc hrană, automobile de talie medie, iar inima ei e de nu putem realiza decât că Dumnezeul nostru mărimea unui Volkswagen Beetle. Fiecare este înţelept, puternic, milos şi merită toată balenă consumă aproximativ patru tone de slava pe care pot să I-o dau „cât voi trăi” hrană pe zi (trei milioane de calorii). Chiar şi (versetul 33). Trebuie să ne facă plăcere să un pui de balenă albastră bea 380 de litri de medităm la El. (versetul 34) Dumnezeu este lapte în fiecare zi. Când o balenă albastră se încântat când oamenii se bucură de El şi de ridică la suprafaţă, ea inspiră cea mai lucrările mâinilor sale. mare cantitate de aer dintre toate În versetul 35, psalmistul Dumnezeul vieţuitoarele de pe pământ. aşteaptă ziua când cel rău Psalmistul spune (în va fi luat de pe pământ şi nostru este înţelept, ultima propoziţie din nu va mai exista nici un versetul 31) „Să Se puternic, milos blestem al păcatului. În bucure Domnul de acest veac, ne rugăm ca lucrările Lui!” Nu şi merită toată slava păcătoşii să fie iertaţi, numai inimile noastre dar de fiecare dată când pe care pot să I-o dau trebuie să fie pline de rostim cuvintele: „Vie încântare când privim Împărăţia Ta”, dorinţa „cât voi trăi” lucrările lui Dumnezeu în psalmistului este inclusă creaţie, ci Dumnezeu Însuşi în cererea noastră; când Isus se bucură când lucrează cu atâta va veni să domnească, El va înţelepciune şi putere! distruge mulţimile care I s-au împotrivit De fapt, în versetul 32, autorul ne aminteşte (Apocalipsa 19:11-21). că Dumnezeu este atât de puternic, încât o Psalmul 104 este un imn de laudă la adresa simplă privire asupra pământului îl face să lui Dumnezeu, nu doar pentru lucrările Sale tremure, să se cutremure de frică. Doar cu o minunate, ci şi pentru felul în care El susţine simplă privire, Domnul Dumnezeu Iehova tot ce a creat. Fără sprijinul Său, viaţa n-ar
“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

fiecare dată când primăvara răsare o plantă; când se nasc puii de animale (un miel micuţ sau un căluţ); printre oameni când se naşte un copilaş, dând ghes inimilor noastre să se bucure. Dumnezeu nu se implică activ doar în creaţie, ci şi în îngrijirea şi restaurarea ei. Tatăl nostru ceresc susţine permanent creaţia. Versetul 30 spune: „înnoieşti astfel faţa pământului.”

9 8

exista. Şi astfel, Psalmul se încheie la fel cum a început – „Binecuvântează, suflete, pe Domnul!” (versetul 35b). Ultimele trei cuvinte, „Lăudaţi pe Domnul”, sunt în ebraică şi înseamnă „Aleluia”. Aceasta este prima dată când cuvântul apare în cartea Psalmilor, ca mai apoi să reapară în psalmii următori. „Aleluia” înseamnă „Lăudaţi-L pe Dumnezeu, Iehova”. De obicei, lauda este cauzată de uimire. Dacă putem explica şi raţionaliza lucrurile pe care le vedem în jur, e puţin probabil că-L vom lăuda pe Dumnezeu. Când vedem sau auzim ceva ce ne face să exclamăm „Cum se poate aşa ceva!?”, atunci „lauda” vine de la sine. Concluzionăm în finalul lecţiei din Psalmul 104 cu câteva aspecte legate de măreţia universului creat de Dumnezeu. Distanţa de la pământ la soare este de 150 milioane de kilometri. Dacă am putea călători spre soare cu o viteză de 320 km/h (zi şi noapte, vara şi iarna), fără oprire, atunci distanţa dus-întors va fi parcursă în 106 ani. Soarele este uriaş. E de peste trei milioane de ori mai mare decât pământul. Are diametrul aproximativ de 1 392 000 km. Dacă pământul ar fi la fel de mare ca soarele şi totul de pe pământ şi-ar schimba proporţiile – un om de 1,80 m pe pământ ar fi de 200 m, braţul său de la umăr până la degete ar fi lung de 80 m; ochii săi ar avea diametrul de 2,7 m şi nasul său ar avea 4 m. Soarele este o minge uriaşă de gaz fierbinte. Cele mai mari protuberanţe ale soarelui ajung la o înălţime de aproape 500 000 km în spaţiu. Gândiţi-vă la aceste întrebări: Cum îşi păstrează soarele temperatura de 5 500 grade C zi de zi, an de an, producând o căldură care orbeşte şi arde chiar şi la 150 de milioane de kilometri distanţă? Cum produce căldură? Cine aruncă cărbune în acest cuptor? De ce soarele arde şi nu se

stinge? Poetul Addison a spus: „Soarele, care zi de zi nu se consumă, dovedeşte puterea Creatorului şi face cunoscut oricărui ţinut, lucrarea Mâinii Atotputernice.” De asemenea, ne amintim că astrele se rotesc pe cer cu o viteză uimitoare. Chiar acum toţi ne mişcăm cu ameţitoarea viteza de 107 000 km/h în călătoria noastră în jurul soarelui. La anul, pe vremea asta, dacă Domnul întârzie să vină, noi vom fi parcurs mai mult de 940 milioane de kilometri – fără vreun scârţâit al maşinăriei, iar călătoria va fi atât de liniştită, încât cei mai mulţi dintre noi vor fi total inconştienţi de această călătorie. Pământul face ocolul soarelui la fiecare 365 de zile, 5 ore, 48 minute şi 48 secunde – iar acest ciclu a fost atât de precis, încât nu s-a schimbat nici măcar cu o singură secundă în ultima mie de ani. Abraham Lincoln obişnuia să spună: „Pot înţelege că cineva poate privi în jos, înspre pământ şi să fie necredincios, dar nu pot niciodată înţelege cum cineva poate privi la cer, noaptea, şi să spună: «Nu este Dumnezeu.»” Cu adevărat, trebuie să rostim alături de psalmist: „Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă.” (Psalmul 145:3) Acelaşi Dumnezeu care a creat Marele Univers are controlul tuturor evenimentelor vieţii. Apostolul Petru afirmă în 1 Petru 5:6, 7 că noi toţi trebuie să ne smerim „sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” Slavă Domnului!
BIBLE HELPS P0 Box 391 Hanover, PA 17331 Tradus şi folosit cu permisiune.

10

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

,,V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău.” 1 Ioan 2:14

PĂRInţILoR
Isaac — când tatăl este părtinitor
—Clifford Stauffer „Isaac s-a înspăimântat foarte tare” când şi-a dat seama că Dumnezeu s-a opus intenţiei lui de a-l binecuvânta pe Esau, fiul lui preferat. Print-un decret divin de la naşterea sa, această binecuvântare deosebită i-a aparţinut lui Iacov (Genesa 27:29). Din fericire pentru el, Isaac şi-a venit în fire şi supunându-se voii lui Dumnezeu, a întărit binecuvântarea dată lui Iacov prin cuvintele: „L-am binecuvântat … şi va rămâne binecuvântat.” (Genesa 27:33) Trebuie să pedepsim acţiunile greşite fără a ne uita la faţa omului. Dacă un tată consideră că imparţialitatea înseamnă să te comporţi cu toţi copiii la fel, atunci, se prea poate ca el să fie nedrept sau parţial. La vârste mai mici, unii copii sunt gata să primească mai multe privilegii şi responsabilităţi decât alţii. Dacă tinerilor le lipseşte maturitatea, atunci evenimente precum obţinerea permisului de conducere sau înscrierea la o şcoala biblică pot fi devastatoare din punct de vedere fizic şi spiritual. Dumnezeu nu dă aceleaşi privilegii şi abilităţi tuturor indivizilor, ci El hotărăşte în funcţie de ceea ce ştie că e mai bine pentru noi. Noi suntem cu adevărat imparţiali atunci când venim în sprijinul copiilor, dându-le ceea ce este cel mai bun pentru ei. Poporul Israel a spus pe un ton acuzator: „Calea Domnului nu este dreaptă!” (Ezechiel 18:25) Ei nu aveau credinţă în dreptatea lui

Rubrica

Ce înseamnă parţialitatea parentală?
Să fii parţial însemnă să preferi mai mult pe cineva, să fii mult mai ataşat de unul dintre copii. Faptul că unul dintre copii are parte de mai multă disciplinare decât ceilalţi nu este neapărat un semn al parţialităţii. Unii învaţă mai lent şi au nevoie să li se amintească mai des. Pe de altă parte, s-ar putea să fim ispitiţi să-l criticăm mai mult pe un copil decât pe celălalt. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a fi părinţi nepărtinitori.

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

11 10

Dumnezeu: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii?” (Ezec. 18:2b) Nu au vrut să recunoască resonsabilitatea pentru propriul lor păcat şi au folosit acest proverb ca să dea vina pe părinţii lor pentru că, în acele momente, ei erau pedepsiţi. L-au acuzat pe Dumnezeu că era nedrept, dar El este întotdeaua drept! El nu manifestă favoritism, ci judecă pe fiecare „după căile lui” (Ezec. 18:30). Ca părinţi, cu cât umblăm mai mult pe căile lui Dumnezeu, cu atât ne vom îndeplini mai bine rolul de părinte şi viaţa va fi mai bună.

să-l ajute să se ridice deasupra eşecului şi cadrului de referinţă al trecutului.

Cum afectează parţialitatea tatălui familia?
Manifestarea favoritismului va tensiona relaţiile familiale – dintre soţ şi soţie, dintre fraţi şi dintre părinţi şi copii. Parţialitatea poate întărâta copiii la mânie, determinându-i să se răzvrătească împotriva sfatului părintesc. Ei pot recurge la acţiuni înşelătoare şi competitive ca să câştige favorul tatălui şi să fie acceptat de el. În cele din urmă, copilul nefavorizat va fi descurajat. Dacă părinţii nu sunt uniţi, copiii se vor confrunta şi ei cu problema unităţii. Un tânăr i-a spus fratelui său: „Lasă-mă pe mine să-l întreb pe tata. Dacă îl întrebi tu, nu ne permite prea multe lucruri.” Când tatăl este parţial, copiii învaţă imediat cum să folosească lucrurile în avantajul lor. Ceea ce este mai important, favoritismul Îl zugrăveşte în mod eronat pe Tatăl ceresc şi este o temelie fragilă pentru credinţa copilului. Copilul favorizat Îl va vedea pe Dumnezeu ca pe un Tată care împlineşte dorinţe egoiste. Iar cel nefavorizat se va lupta să-şi dezvolte o credinţă solidă în Dumnezeu.

De ce taţii sunt uneori parţiali?
Interesele eului nerăstignit pot să-l ispitească pe un tată să fie parţial. Lui Isaac i-a plăcut vânatul. Nu e un lucru rău în sine să-ţi placă mâncarea delicioasă. Dar Scriptura ne avertizează despre cei al căror „sfârşit … va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele … şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.” Acest fel de oameni sunt duşmanii crucii lui Hristos (Filipeni 3:18, 19). Isaac s-a ghiftuit şi a vrut să-şi binecuvinteze fiul, în timp ce Esau avea nevoie de sfat şi mustrare. Dacă dorinţele carnale sunt mai importante pentru tată decât să-şi vadă copiii că umblă în adevăr, putem să ne aşteptăm la parţialitate. Interesele fireşti vor împiedica un tată să observe nevoile spirituale ale copiilor. Esau a avut priorităţi greşite atunci când şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru o ciorbă. Acest drept implica responsabilităţi spirituale şi binecuvântări materiale. Dar Esau a nesocotit moştenirea lui spirituală. În momentul în care Isaac şi-a binecuvântat fiii, Esau alesese deja să fie un închinător la idoli, un lumesc; s-a căsătorit cu două femei canaanite, întristânduşi părinţii. Cu toate acestea, era preferatul lui Isaac! Tatăl poate fi foarte ispitit să fie parţial dacă, la rândul lui, a fost copilul favorit. În acest caz, tatăl trebuie să permită învăţăturii Scripturii

Cum îl afectează parţialitatea pe copilul favorizat?
Se pare că Esau a crescut fără să fie disciplinat. Nu este uşor să înveţi disciplina de a refuza lucrurile fireşti, dar este imperativ să devenim sfinţi. Când tatăl favorizează un copil, neţinând seama de Cuvântul Domnului, el nu va putea avea pretenţia să vadă şi să inspire evlavie în copil. Dumnezeu a judecat casa lui Eli pentru că fiii lui s-au spurcat, iar Eli nu i-a oprit. Adonia, fiul preferat al lui David, s-a înălţat spunând: „Voi fi împărat”, iar asta după ce Dumnezeu a zis că Solomon va împărăţi. Scriptura face observaţia că tatăl său nu l-a certat niciodată,

12

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

întrebându-l de ce a făcut anumite lucruri. Copilul preferat crede că Tatăl ceresc este unul care poate fi cumpărat prin fapte bune sau care este atât de iubitor că trece cu vederea neascultarea. Exemplificările Bibliei demonstrează că roada parţialităţii în familie este dureroasă şi sfâşietoare. Un tată parţial nu va modela copii smeriţi care să-L onoreze pe Domnul, ci el se poate aştepta la fii asemenea lui Esau, care nu pun niciun preţ pe moştenirea lor spirituală şi responsabilitatea care vine odată cu ea.

când copiii se ceartă sau au o neînţelegere. El trebuie să fie întotdeauna atent să nu asculte doar versiunea copilului favorizat. Nu trebuie să existe obiceiul ca un copil să primească o pedeapsă în timp ce altul primeşte doar o mustrare.

Ce pasaje biblice îi sfătuiesc pe taţi în privinţa parţialităţii?
Fiecare copil este deosebit, creat după asemănarea lui Dumnezeu, un suflet pentru care a murit Hristos (Genesa 1:27). „Dumnezeu nu este părtinitor” (Faptele Apostolilor 10:34b), iar El cere acelaşi lucru de la taţii pământeşti. El porunceşte să judecăm drept, indiferent dacă oamenii sunt bogaţi sau săraci (Levitic 19:15). Ni se spune să manifestăm dragostea lui Hristos fără părtinire (Iacov 2:1-4). Una din dovezile înţelepciunii autentice şi dumnezeieşti este abilitatea de a ne raporta la alţii fără părtinire. (Iacov 3:17) Dumnezeu răsplăteşte fără parţialitate (Matei 20:1-16). Lucrătorul venit la ora unsprezece va fi primit şi răsplătit în cer ca şi creştinul care s-a trudit timp de o viaţă.

În ce domenii practice se poate manifesta imparţialitatea tatălui?
Copiii au personalităţi diferite. Dacă un copil are o personalitate asemănătoare cu a tatălui, atunci acesta îi poate trece cu vederea tendinţele lui greşite. Sau se poate ca tatăl să fie excesiv de critic cu copilul a cărui personalitate contrastează cu propria sa fire. Copiii au abilităţi înnăscute diferite. Tatăl trebuie să fie atent să nu favorizeze copilul care învaţă mai uşor. Copiii trebuie să ştie că succesul lor spiritual din viaţă este mai important pentru tatăl lor decât reuşitele fireşti. Copilul problemă sau cu handicap are nevoie de o atenţie deosebită. Buna comunicare dintre părinţi îl ajută pe tată să hotărască cum să se raporteze în cel mai potrivit mod la fiecare copil din familie. Primul născut sau mezinul familiei poate fi deosebit în ochii tatălui. „Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că îl născuse la bătrâneţe; şi i-a făcut o haină pestriţă. Fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei toţi, şi au început să-l urască. Nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenească.” (Genesa 37:3, 4) Favoritismul lui Iacov nu părea să-l rănească pe Iosif, dar destrăma relaţiile familiei. Tatăl trebuie să aibă rolul de a oferi fără părtinire dragoste şi disciplină. Parţialitatea tatălui este pusă la încercare

Cum se poate ţine un tată departe de parţialitate?
Pentru ca să fie imparţial, un tată trebuie să umble cu Dumnezeu. Cei care „trăiesc după poftele lor” sunt cei care „slăvesc pe oameni pentru câştig.” (Iuda 16) Părinţii evlavioşi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, nu de poftele firii. Dacă tatăl are o bună comunicare cu soţia lui, ea îi va putea arăta cu blândeţe acele domenii în care el ar putea da dovadă de parţialitate. Un alt mod de a te proteja este să fii deschis faţă de remarcile făcute de fraţi. Dumnezeu poate să-i ajute pe taţi să se raporteze la copiii lor „fără vreun gând mai dinainte, şi să nu facă nimic cu părtinire.” (1 Timotei 5:21)
Din Home Horizons, iulie 2007 Eastern Mennonite Publications

Tradus şi folosit cu permisiune.

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

13 12

Cum să-i creştem pe copii ca

pe nişte slujitori

—Simeon Rudolph Părinţii creştini trebuie să accepte şi să aplice câteva adevăruri paradoxale pentru a răspunde cu credincioşie chemării făcute de Dumnezeu. În plan personal, individual, murim ca să trăim şi dăm ca să câştigăm, iar în ceea ce priveşte slujba de părinte, pedepsim pentru că iubim şi creştem copii pentru a-i învăţa să slujească. Inspirat de Dumnezeu, apostolul Pavel scrie că „Dar câtă vreme moştenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob ..., până la vremea rânduită de tatăl său.” (Galateni 4:1, 2) Acest principiu pare să fie străin omului firesc, carnal, dar este lesne înţeles de un om cu o gândire spirituală. „Smerenia merge înaintea slavei.” (Prov. 15:33) şi „ ... cei din urmă vor fi cei dintâi...” (Matei 20:16) sunt adevăruri biblice asemănătoare. Ce pot învăţa părinţii creştini? 1. Fiii şi fiicele noastre sunt slujitori. Acest rol stabilit de divinitate la creaţie n-a fost anulat de cădere. Oamenii căzuţi resping însă ideea de slujire, continuând să susţină minciuna diavolului: „Veţi fi ca Dumnezeu.” Părinţii creştini trebuie să lucreze pentru a şterge din mintea copiilor acest concept fals. Copiii „sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.” (Psalmul 58:3) Adevărul Bibliei se regăseşte în natura unui copil care plânge, încercând să atragă atenţia celor din jur şi manipulându-i în felul acesta. Învăţându-l pe copil că trebuie să fie un slujitor în casă, în familie, e prima şi cea mai importantă lecţie a vieţii. Cu delicateţe, dar în acelaşi timp cu multă determinare, mama trebuie să stabilească un program clar în viaţa copilului. Acesta va trebui să înveţe că plânsul insistent şi strigătele nu sunt cheia fericirii. Copiii noştri nu sunt slujitorii noştri, ci ai lui Dumnezeu. Atunci când copiii ne ajută, Îi slujesc, în acelaşi timp, şi lui Dumnezeu. Aşa cum „tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli” (1 Samuel 3:1), tot aşa, şi copiii noştri învaţă să-I slujească lui Dumnezeu sub îndrumarea noastră. Pentru a transmite în mod eficient principiile slujirii, e foarte important ca tata şi mama să împlinească ei înşişi rolul de slujitori ai lui Dumnezeu. 2. Părinţii responsabili construiesc relaţii durabile. La naştere, între copii şi părinţi se stabileşte legătura fizică. Dar relaţiile biologice în sine sunt scurte şi deficitare. Relaţiile care durează sunt construite pe valori spirituale – dragostea şi respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi. Dragostea adevărată nu poate fi exprimată în gânduri sau cuvinte; este exprimată în

Dragostea adevărată nu poate fi exprimată în gânduri sau cuvinte; este exprimată în slujire.

14

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

slujire. Învăţându-i pe copii să slujească, înseamnă să-i ajutăm să înveţe cum să-şi iubească părinţii, punând în acest fel temelia altor relaţii bune din viaţa lor. Atunci când copiii sunt mici, tatăl şi mama determină calitatea relaţiei părintecopil. Dar când ajung maturi, ei vor decide (precum Moise) al cui fiu sau a cui fiică vor fi – copilul lui Dumnezeu sau al lumii. Decizia lui Moise de a se identifica mai degrabă cu Israelul decât cu Egiptul îşi are rădăcinile în copilărie, când Amram şi Iochebed l-au învăţat pe Moise să slujească. Fiica lui Faraon l-a învăţat doar să fie fiu. Chiar şi după mulţi ani petrecuţi în palatul lui Faraon, credinţa şi învăţătura părinţilor evlavioşi ai lui Moise au rămas cea mai puternică influenţă din viaţa sa. O mentalitate de slujitor aduce fond moral în caracterul copiilor. Slujirea împreună cimentează relaţia părinte-copil şi imprimă adânc învăţătura şi exemplul părintelui. Succesul sau eşecul de a-i învăţa pe copii să slujească va determina trăinicia legăturilor din familie şi tăria credinţei. 3. Întâi slujitor şi apoi fiu. Acest adevăr biblic fundamental se aplică atât în familia naturală, cât şi în cea spirituală. Nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată sau pe Hristos ca Domn până când nu va putea, la fel ca Saul, să se plece şi să întrebe: „Doamne, ce vrei să fac?” Gândiţi-vă la fiul mai mic din pilda fiului risipitor; s-a văzut pe sine ca fiu privilegiat şi moştenitor, iar acest lucru i-a ruinat relaţia cu tatăl şi l-a separat de casă. Însă, când a fost gata să se întoarcă şi să spună: „Tată, fă-mă ca unul din robii tăi...”, relaţia a fost restaurată, tatăl l-a primit, numindu-l „fiul meu”. (Vezi Luca 15:11-24)

O mentalitate de slujitor aduce fond moral în caracterul copiilor.

Copiii şi tinerii noştri nu vor înţelege şi nu vor aprecia binecuvântarea unui cămin creştin până când nu vor fi gata să slujească împreună cu părinţii lor. Părinţii cu viziune îşi învaţă odraslele să fie slujitori în familia naturală, cu mult timp înainte să înţeleagă valoarea slujirii şi a statutului de fiu în familia lui Dumnezeu. 4. Cel mai bun timp pentru a învăţa slujirea este copilăria. Când copiii sunt mici, dorinţa de a ajuta depăşeşte de obicei capacitatea de a ajuta. Dar părinţii înţelepţi ştiu să stimuleze şi să întreţină dorinţa, transformând-o într-o mentalitate de viaţă. Sub îndrumarea părintească, se formează şi capacităţile care lipsesc, dacă dorinţele nu sunt suprimate brusc. Pentru a-i învăţa pe copii ce este slujirea, e nevoie ca părinţii şi copiii să petreacă timp împreună. Mamele credincioase, precum Ana, au primul rol în această misiune importantă. E nevoie de multă hotărâre şi răbdare. Însă munca mamei va fi răsplătită. Copiii ei, care au învăţat să slujească, „se scoală şi o numesc fericită” (Prov. 31:28). Crearea oportunităţilor pentru lucru şi slujire e responsabilitatea taţilor. Cel mai bine se învaţă atunci când sunt îmbinate instruirea şi exemplul personal, iar tatăl şi fiii lui lucrează împreună. Acest lucru impune uneori ca tatăl să-şi ajusteze programul, interesele, pentru a fi aproape de copiii lui. Ce trist e când taţii din biserica de astăzi sunt ca David – oameni după inima lui Dumnezeu – dar cresc Amnoni şi Absalomi, fii care n-au învăţat niciodată valoarea şi disciplina slujirii. 5. A-i învăţa pe copii să slujească e o problemă delicată. Anumite responsabilităţi parentale

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

15

impun o mai mare atenţie. Dacă punem prea multe responsabilităţi pe umerii copiilor, riscăm să-i descurajăm sau să le stârnim mânia. Nici extrema nu e bună, cerând prea puţin, riscăm să alimentăm lenevia şi un spirit trândav. A le cere copiilor să egaleze sau să întreacă performanţele părinţilor e prea mult; să ne gândim că pruncii noştri nu ne vor întrece niciodată înseamnă să aşteptăm prea puţin. Atât lauda, cât şi critica sunt utile atunci când sunt îmbinate în mod echilibrat, dar, dacă sunt folosite neatent, ambele îl vor distruge pe copil. O provocare foarte mare este să ţinem pasul cu capacităţile mereu în dezvoltare ale fiilor şi fiicelor noastre. A-i învăţa pe copii să slujească nu e uşor dar este o răsplată. Nici o lecţie valoroasă nu se învaţă repede. Sârguinţa presupune un orar, ordine, rutină (Isaia 28:10). Nu trebuie încurajate sau permise nemulţumirile şi plângerile legate de temele de la şcoală sau de alte sarcini mai dificile. Trebuie să-i asistăm pe copii atunci când e nevoie, dar niciodată

să le plângem de milă sau să-i compătimim atunci când munca le testează abilităţile. Fiecare părinte creştin trebuie să se aştepte ca micuţii lor să treacă dincolo de nivelul propriilor capacităţi. Dar nu-i putem aşeza pe copii pe calea către excelenţă în slujire împingându-i dincolo de noi. Aşa cum porunceşte şi Biblia, ne creştem copiii, ridicându-i şi călăuzindu-i pentru a sta alături de noi în slujirea creştină. Apoi, precum apostolul Pavel, mărturisim că nu suntem încă desăvârşiţi, arătându-le scopurile mai înalte ale Împărăţiei lui Dumnezeu. A-ţi educa fiii şi fiicele să fie slujitori înseamnă să-i pregăteşti pentru o viaţă întreagă de slujire şi pentru o eternitate în slavă. „Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.” (Ioan 12:26b)
Din Home Horizons, iulie 2008 Eastern Mennonite Publications Tradus şi folosit cu permisiune.

Sinceritatea în gândire,
vorbire şi în cuvinte scrise este o adevărată comoară, iar cei care îşi ţin în frâu prejudecata şi caută sinceri să afle şi să spună

adevărul sunt singurii făuritori ai unei vieţi mai bune.
—Galsworthy
16
Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

,,Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!” Hab. 3:2

IstoRIcĂ
“Taur din bronz descoperit în Israel”
—Roger L. Berry Titlul mi-a captat imediat atenţia: „Taur din bronz găsit pe «înălţimile» din Israel”. Descoperise oare vreun arheolog unul din viţeii aşezaţi de împăratul Ieroboam la Dan şi Betel? Mi-am amintit însă repede că aceşti viţei erau făcuţi din aur. Taurul descoperit în jurul anilor 1980 nu reprezenta vreo imagine specifică menţionată în Vechiul Testament, dar constituia o probă foarte bună pentru a confirma faptul că vechii israeliţi au folosit într-adevăr asemenea statui pentru închinarea lor apostată. Descoperirea acestui taur a fost accidentală. (Multe asemenea descoperiri sunt făcute astăzi de echipe de arheologi specializaţi.) Un soldat israelian se odihnea pe culmea unui deal din nordul Samariei. În depărtare, către nord, putea vedea Muntele Tabor, la nord-est, Muntele Ghilboa, iar la vest Muntele Carmel. În apropiere se afla drumul care lega vechile oraşe biblice Dotan şi Tirţa. Soldatul s-a uitat în jos la ceva care ieşea din pământ, apoi a dat la o parte praful care acoperea pe jumătate figura din bronz a taurului. Arheologii au aflat imediat despre descoperire şi au aranjat ca taurul din bronz să fie pus în Muzeul Israelian din Ierusalim. Ei au cercetat dealul pe care fusese descoperit idolul şi au găsit pietre dispuse într-un mod specific unui loc de închinare. O piatră de dimensiuni mai mari, cioplită parţial, servise probabil de altar. Taurul s-a păstrat foarte bine. Este cea mai mare statuetă reprezentând un taur, găsită vreodată în Israel. Are o lungime de 17,5 cm şi o înălţime de 12,5 cm. Taurul a fost studiat cu minuţiozitate. Cocoaşa de pe spatele lui indică faptul că era un taur Zebu, un tip de vită originară din India. Probele găsite în respectivul sit arheologic arată că taurul era folosit în practicile de închinare, dar exact cum, arheologii nu au putut să precizeze. Noi ştim din Biblie şi din alte surse că asemenea viţei erau folosiţi de popoarele păgâne din jurul Israelului ca simboluri ale zeilor pe care îi venerau. Dintre israeliţi, Aaron a făcut un viţel din aur pentru a-L reprezenta pe Iehova. Poporul i s-a închinat. Se poate ca şi viţeii din aur ai lui Ieroboam să fi fost o reprezentare a lui Iehova. Ieroboam a declarat răspicat: „Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului”. (1 Împăraţi

Rubrica

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

17

12:28b) O asemenea închinare idolatră care folosea simboluri ca repezentări ale divinităţii a fost aspru condamnată de prooroci şi de Domnul Însuşi. Astăzi suntem foarte departe de zilele întunecate ale păgânismului. Poate că ne vine greu să înţelegem cum au putut oamenii să venereze nişte obiecte făcute de propriile lor mâini, sau de ce a urât Dumnezeu idolatria atât de mult. În ciuda imposibilităţii noastre de a înţelege, totuşi porunca Domnului rămâne în picioare: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit”. (Exod. 20:3, 4a) Viţeii din aur şi taurii din bronz nu

mai reprezintă o ameninţare pentru noi, dar lucrurile care alimentează pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii continuă să fie o ameninţare. Aceste obiecte „de cult” moderne pot lua forme foarte diferite, precum: pornografia, drogurile şi alcoolul. Pot lua forme mai subtile precum: banii, pământ (teren), statutul social. Răspunsul în faţa acestor lucruri este acelaşi ca pe vremuri: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”. (Matei 4:10b)
Din Companions, aprilie 1984 Christian Light Publications, Inc. Harisonburg, VA, USA Toate drepturile rezervate Tradus şi folosit cu permisiune.

Eu şi casa mea
„Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24:15b)
Orice creştin autentic va spune: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului.” La cine se referă expresia „casa mea”? Persoana din familia ta care are nevoie de atenţie imediată din partea ta este soţia sau soţul pe care trebuie s-o/ să-l iubeşti aşa cum a iubit Hristos Biserica. Trebuie să foloseşti toate metodele pentru ca ea sau el să fie fără pată şi să umble fără vină în dragoste. După soţul/soţia ta urmează copiii – suflete nemuritoare pe care Dumnezeu ţi le-a dat în grijă, pentru un timp limitat, ca să-i creşti în toată sfinţenia şi să-i pregăteşti pentru sărbătoarea lui Dumnezeu în veşnicie. E vorba de o misiune serioasă şi importantă, pentru că sufletul e mult mai valoros decât ceea ce e în jurul lui. Trebuie, prin urmare, să veghezi asupra fiecărui copil cu cea mai mare atenţie, ca, atunci când vei fi chemat să dai socoteală Tatălui sufletelor, să poţi să vorbeşti cu bucurie, nu cu durere. Cei de care te ocupi pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă sunt, într-o anumită măsură, lăsaţi pe mâinile tale. O perioadă ei se află în grija ta, iar tu eşti cel care vei da socoteală. Şi nu e voia Stăpânului ca ei să iasă de sub protecţia şi îndrumarea ta înainte de a primi ceva mai preţios decât argintul sau aurul.
Text extras din Renew my heart, Daily Wisdom from the Writings of John Wesley Compilaţie de Alice Russie © 2002 de Barbour Publishing, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

18

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

Credinţa stabileşte
legea dragostei în inimile noastre
„Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” (Romani 13:10)
Într-un anume sens, credinţa este încrederea într-un Dumnezeu iertător. Prin credinţa privită din această perspectivă noi punem legea Lui în inimile noastre într-o manieră faptică. Pentru că nu există niciun motiv care să ne determine să-L iubim în modul cel mai intens pe Dumnezeu ca dragostea Sa arătată prin Hristos. Nu există convingere mai profundă care să ne facă să ne dăm inimile Celui care a fost dat pentru noi. Din acest principiu al dragostei pline de recunoştinţă faţă de Dumnezeu se naşte iubirea faţă de fratele nostru. Dacă credem cu adevărat în dragostea cu care ne-a iubit Dumnezeu, nu putem neglija iubirea faţă de aproapele nostru. Dragostea aceasta faţă de ceilalţi, zidită pe credinţa în Dumnezeu şi pe dragostea pentru El, nu face rău aproapelui. Prin urmare, la fel cum remarca apostolul, dragostea este împlinirea Legii. Pentru că «Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti” şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”» (Romani 13:9) Dragostea nu se mulţumeşte însă cu a nu face rău aproapelui. Dragostea ne îndeamnă mereu să facem bine atunci când ni se ivesc ocaziile. Ne provoacă să facem bine tuturor şi să ne folosim pentru aceasta toate resursele. Dragostea e, prin urmare, împlinirea legii lui Dumnezeu în toate aspectele ei pozitive cât şi negative.
Preluat din Renew my heart, Daily Wisdom from the Writings of John Wesley Compilaţie de Alice Russie © 2002 de Barbour Publishing, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

Dragostea

ne îndeamnă mereu

să facem bine atunci când ni se ivesc ocaziile... şi să ne folosim pentru aceasta

toate resursele.

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

19 18

,,Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Ps. 37:25

PRActIcĂ
Cultivarea şi depozitarea cartofilor
—the Enos Yoder family „Cartofii – o comoară ascunsă în grădină.” Nu gândeşti aşa când ţi-e poftă de nişte cartofi noi, dar este încă prea devreme să-i scoţi? Aşa că scormoneşti puţin cu mâna la rădăcina plantei şi găseşti cartofi noi. Primăvara, pui în fiecare cuib doar câte un cartof mic, iar toamna poţi umple lăzi întregi cu cartofi. Cine mai poate spune că vremea minunilor a trecut? Ca fetiţă, îmi amintesc că o întrebam pe mama ce avem la cină. De obicei îmi răspundea: „Ei bine, carnea e în cuptor. Poţi curăţa nişte cartofi şi ne mai trebuie câteva legume.” Ce uşor era de mulţumit o familie flămândă la sfârşitul unei zile încărcate! Dacă vrei să ai o recoltă bogară de cartofi, pune îngrăşământ şi ară pământul toamna. În felul acesta, pământul se lucrează mai bine primăvara dacă este arat de toamna. Cartofii pot fi însămânţati primăvara, imediat ce pământul poate fi lucrat, cu câteva săptămâni înainte de ultimul îngheţ anunţat. Sapă pământul adânc pentru ca rădăcinile lungi să nu aibă de suferit. Taie cartofii de sămânţă în aşa fel încât fiecare să aibă cel puţin doi ochi. Dacă laşi cartofii de sămânţă să încolţească înainte de a-i pune în pământ, atunci sigur nu o să se strice. Pune cartofii tăiaţi la umbră sau într-o cameră rece timp de o săptămână sau până când au muguri. Ai grijă să nu îngheţe sau să stea în soare. Plantaţi cartofii la 23-30 cm distanţă între ei şi moviliţi pământul cu 10-12 cm deasupra lor. După ce plantele ies cam 12 cm deasupra solului, moviliţi-le la fiecare două săptămâni, până când încep să înflorească. Movilirea va proteja cartofii noi de lumina soarelui care i-ar face să se înverzească. În timpul cât plantele au flori atingeţi-le cât mai puţin posibil. Aşteptaţi până mai târziu pentru smulgerea buruienilor. Aplicarea unui fertilizator lichid de-a lungul rândului este o practică bună, dar va arde plantele dacă este turnat pe ele. Se poate folosi cu succes o stropitoare cu

Rubrica

20

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

capul perforat scos, pentru aplicarea fertilizatorului lichid pe sub frunze, de-a lungul rândului Mai apoi, vei avea necazuri cu gândacii de cartofi şi cu ofilirea. Unele chimicale, cum ar fi Sevin, vor rezolva ambele probleme. Foloseşte-le dimineaţa, când roua este încă pe plante şi nu adie vântul. Este indicat să foloseşti o pungă de plastic pentru a împrăştia soluţia pe plante. Te poţi bucura de cartofi imediat după ce planta începe să înflorească. Acum ei sunt mici, cu coaja subţire şi delicioşi. Când ai nevoie de cartofi, sapă cartofii de la o singură plantă şi apoi treci la alta. Când tulpinile se vestejesc, este timpul pentru recoltat, deşi cartofii mai pot sta în pământ câteva săptămâni, dacă acesta nu este prea umed. După ce scoatem cartofii, îi încărcăm într-o remorcă, îi acoperim cu o pânză impermeabilă sau cu pături vechi şi apoi îi lăsăm la adăpost timp de o săptămână sau până când se usucă bine. Apoi îi sortăm, îi îndepărtăm pe cei cu pete şi care au fost tăiaţi de utilaje. După ce i-am sortat, păstrăm cartofii într-o ladă mare de lemn. Se pot păstra şi

în coşuri sau în cutii de lemn, dar nu în saci de plastic, fără aerisire sau în containere mici pentru că putrezesc foarte repede. Lada de lemn este cea mai indicată pentru păstrarea cartofilor. Gropile în pământ sunt ideale pentru păstrarea cartofilor. Poate nu ai aşa ceva, dar dacă depozitezi cartofii într-un loc răcoros şi întunecat, preferabil la 5° C, atunci se vor păstra cel puţin şase luni. Urmează apoi zilele friguroase şi zăpada. Cu un castron şi o lanternă vom merge să aducem cartofi din ladă pentru că mama a spus că asta vom mânca la cină!
Din Home Horizons, aug. 2008

Eastern Mennonite Publications Tradus şi folosit cu permisiune.

“Cât va fi pământul,
nu va înceta sămănatul şi seceratul,

frigul şi căldura, vara şi iarna,

ziua şi noaptea!”

(Genesa 8:22)
“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

21

La început, Dumnezeu a creat . . .

Capucinul cu cap alb

de Pablo Yoder Soarele strălucea puternic şi jucăuş prin bolta junglei. Capucinul cu cap alb (Cebus capucinus) poposi în ramurile înalte ale unui copac guava pentru a căuta insecte, hrana lui de dimineaţă. Cântecul strident şi neîntrerupt al greierului cicada atrase atenţia maimuţei. Cicada cânta pe undeva pe la marginea junglei tropicale. Micuţei Capu îi era foame. Sărind din ramură în ramură, Capu se deplasă prin vârfurile copacilor tot atât de repede precum ai fugi prin curte să-ţi iei corespondenţa. La un moment dat, se trezi că distanţa până la următorul copac era prea mare. Se afla pe un copac cu mult mai sus decât următorul din drumul său. Se aruncă prin aer şi căzu pe un umbrar aflat cam la 6 metri mai jos. Ramura cu frunze pe care o apucase în săritură se îndoi sub greutatea ei. Înainte ca ramura să se fi balansat înapoi, Capu era deja plecată, apropiindu-se de cântăreţ şi de cântecul lui. Greierul cicada sta prins de trunchiul unui copac pitic, îndreptat spre câmpul deschis şi spre soare. Maimuţa ştia că trebuia să fie foarte şireată pentru a prinde o vietate cu sute de ochi mici care văd în toate direcţiile. Găsi o ramură care ducea înspre acel cântec strident şi, cu o agilitate uimitoare, se furişă aproape de greier. Se căţără pe ramură, iute şi în cea mai deplină linişte. Era momentul potrivit. Se îndreptă spre copac din spate şi, ajungând lângă trunchi, mâinile sale micuţe

şi agile prinseră greierul chiar de mijlocul trupului său verde şi chiar în timpul cântecului. Cicada, dând din aripi mai tare şi mai zgomotos ca niciodată, era prins cu putere în strânsoarea maimuţei. Oprinduse din mişcarea neîntreruptă, Capu devoră trupul suculent al greierului din câteva muşcături rapide. Aruncând resturile, se întoarse şi plecă să se alăture grupului ei de maimuţe. Grupul, format din aproximativ 25 de maimuţe (inclusiv cele mici), se îndreptă spre câmpul de porumb copt de la poala muntelui. Le place porumbul pe ştiulete aşa cum îmi place şi mie! Renunţând la protecţia pe care le-o oferea jungla, grupul de maimuţe se năpusti asupra parcelei de porumb. O lăsară pe Capu de pază, pe vârfurile copacilor

22

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

din apropiere. Aceasta rămase acolo, atentă la orice mişcare, în timp ce tovarăşele ei rupeau ştiuleţii de porumb de pe tulpina înaltă. Strângând la piept cu ambele mâini noua comoară găsită, erau gata să plece să se înfrupte din porumbul moale, când doi muncitori veneau liniştiţi pe poteca din junglă. Chiar înainte ca aceştia să ajungă la câmp, ochii vigilenţi ai lui Capu prinseră mişcarea: „Iahuuu! Iahuuu! Iahuuu!” Avertismentele scurte, agitate şi stridente se distingeau clar. Într-o clipă, fiecare maimuţă îşi lăsă ştiuletele şi o zbughi spre copaci. Muncitorii se amuzară la vederea scenei, apoi însă, deranjaţi de cele petrecute, culeseră porumbul înainte ca maimuţele să-l ia pe tot. „Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:11b)

Ştiaţi că...
• Maimuţele Capucin mănâncă foarte multe insecte, şopârle, ouă de pasăre şi chiar păsări mici, acestea formând aproximativ 20% din hrana lor? • 65% din hrana lor constă în fructe, precum porumbul furat, în timp ce 15% sunt plantele verzi? • Maimuţele mici se caţără în copaci înalţi pentru a ajunge la fructe? • De departe, cea mai uimitoare trăsătură a acestor mici acrobaţi negri sau albi este şiretenia. N-am urmărit foarte mult maimuţa Capucin în sălbăticie. Sunt atât de agere şi de viclene, încât cu greu pot să le observ. Înţelepciunea şi viclenia acestor maimuţe mici ating limita incredibilului!
Din Nature Friend Magazine, feb. 2007 Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

23

,,Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.” 1 Tim. 4:12

Rubrica tInEREtULUI
Cărţi făcute în secret
Relatare bazată pe un fapt real. ― Ce faci, bunico? întrebă Natasha aşezându-se la masa unde bunica lucra cu lipici şi hârtie la o carte de imnuri uzată. ― Repar cartea asta, răspunse bunica, ca s-o putem lua la biserică din nou. Cineva a fost foarte neglijent cu ea, iar acum copertele —Violet Miller sunt uzate şi paginile îndoite, vezi? Harfele îmi sunt foarte dragi şi o să încerc s-o repar pe aceasta. În timp ce vorbea, bunica răsfoi paginile. Îi arătă Natashei paginile pe care le netezise deja şi pe celelalte încă boţite.

24

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

― Acum, vrei să-mi aduci fierul de călcat al mamei? întrebă ea. După ce fierul se încălzi, bunica puse hârtie cerată pe paginile şifonate şi le netezi cu fierul. Spre încântarea Natashei, paginile se îndreptau una câte una. ― Acum hai să reparăm coperta, spuse bunica, mulţumită că paginile fuseseră netezite. Luă un cuţit ascuţit şi îndepărtă bucăţile aspre sau prea uzate, îndreptând cu mâna colţurile îndoite. Apoi puse pe masă o bucată de piele care avea exact dimensiunile viitoarei coperte a cărţii de imnuri religioase. ― Ştii de unde am luat pielea asta? o întrebă ea zâmbind pe Natasha care o privea curioasă. E o mânecă din vechea haină de piele a bunicului. Cu multă îndemânare, bunica întinse un strat de lipici şi, în curând, cartea avea o copertă nouă. ― Ţine puţin aici, îi spuse bunica Natashei arătându-i marginile care fuseseră îndoite înăuntru şi care nu stăteau deloc pliate. Bunica decupă o bucată de hârtie albă, groasă pe care o lipi în interiorul cărţii, peste marginile copertei din piele. După ce harfa a fost aşezată la presat sub un maldăr de cărţi grele, Natasha întrebă: ― Bunico, unde ai învăţat să repari cărţi? Te pricepi aşa de bine! ― Mai întâi am învăţat să alcătuiesc cărţi, răspunse femeia, aşezându-se pe canapea şi îndemnând-o pe Natasha să se aşeze lângă ea. Fetiţa făcu un salt vesel, ştiind că urma o poveste. ― În Ucraina, ţara mea natală, cărţile erau destul de greu de procurat. Aveam doar două cărţi pentru şcoală şi acelea de la fratele meu mai mare. Dintre toate însă, cele mai preţioase erau cărţile despre Dumnezeu. Era împotriva legii să ai asemenea cărţi în

casă, aşa că poliţia ne percheziţiona adesea locuinţa, căutând Biblii şi cărţi de cântări. Le ascundeam cât de bine puteam, dar se întâmpla să mai descopere câte una şi să ne-o ia. Când se întâmpla acest lucru, împrumutam cartea de la un alt credincios şi copiam paginile de mână. Ochii bunicii vedeau mult mai departe. ― Cu timpul, Dumnezeu ne-a descoperit o altă cale mai rapidă de a confecţiona o carte. Luam ziarele, decupam din ele cuvinte pe care le rearanjam în ordinea dorită. Adunam toate cuvintele de care aveam nevoie pentru a alcătui o pagină, apoi cineva fotografia pagina cu un aparat special, după care imaginea era multiplicată. ― Chiar aşa, bunico? Şi tu ajutai la aşa ceva? ― Păi, imediat ce am aflat că se confecţionau cărţi în secret, am vrut să ajut şi eu în orice mod posibil, răspunse bunica. Prima mea sarcină a fost procurarea hârtiei. Întotdeauna era nevoie de hârtie. Aşa că, împreună cu un grup de prieteni, căutam mereu în librării hârtie de vânzare. Când găseam, cumpăram cantităţi mici pe care le dădeam celor ce confecţionau cărţile. ― De ce cumpăraţi cantităţi mici? întrebă Natasha. De ce nu cumpăraţi toată hârtia care era de vânzare dacă mereu aveaţi nevoie de mai mult? ― Deoarece confecţionarea cărţilor constituia un mare secret, răspunse bunica. Dacă ne-ar fi văzut cineva cumpărând foarte multă hârtie, şi-ar fi putut da seama la ce o folosim, iar persoanele care se ocupau de fabricatul cărţilor ar fi ajuns la închisoare pentru nerespectarea legii. Timp de un minut, bunica tăcu, iar Natasha se duse cu gândul la povestirile pe care le auzise deja despre creştini, care au stat mulţi ani în închisoare pentru că nu au

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

25 24

încetat să creadă în Isus. ― După ce am terminat şcoala, m-am dus să lucrez şi eu acolo, continuă bunica. Camera în care munceam era complet izolată. Am acoperit ferestrele cu saltele, ca să nu se vadă lumina dinăuntru. Lucram noaptea şi eram foarte atenţi ca nici o persoană din afară să nu bănuiască ce făceam noi înăuntru. Aşa am învăţat eu să cos paginile împreună şi să confecţionez coperte pentru cărţi. Era mult de lucru la fiecare carte nouă. Apoi, Dumnezeu i-a dat cuiva o idee mai bună pentru tipărirea paginilor de carte. Adunând piese de la mai multe obiecte, au reuşit să construiască o mică tiparniţă. Era un amestec de piese de la o maşină de spălat, roţi dinţate şi lanţuri de bicicletă, precum şi bucăţi de fier de la o groapă de gunoi. Toate piesele au fost asamblate cu grijă şi maşina

de electricitate, care şi-ar fi dat imediat seama că ceva neobişnuit se întâmpla în casa în care lucram. Odată, noaptea, în timp ce lucram, un prieten a intrat şi ne-a avertizat: Poliţia e pe drum. Vine să percheziţioneze casa şi să-i descopere pe cei care fac cărţi. Cât de repede am putut am adunat toate paginile şi cărţile terminate în nişte valize, iar bărbaţii au demontat maşina de tipărit. Am cărat toate lucrurile în locuinţa altcuiva. Dumnezeu a avut mare grijă de noi, aşa că poliţia nu ne-a găsit nici pe noi, nici cărţile. ― Nu-i de mirare că încă îţi mai place să ai grijă de cărţi, spuse Natasha, punându-şi capul pe umărul bunicii. Mi-a plăcut ce miai povestit. Mă face să am mai multă grijă de Biblia mea şi de cartea de cântări. Cărţile despre Dumnezeu sunt speciale, nu-i aşa?
Din Partners, februarie 2008 Christian Light Publications Tradus şi folosit cu permisiune.

Adunând piese de la mai multe obiecte, au reuşit să construiască o mică tiparniţă.
de tipărit a funcţionat foarte bine o vreme. O bucată de hârtie era introdusă în maşină, trecea prin câteva role şi ieşea pe partea cealaltă cu cuvinte imprimate pe ea. Pentru noi era o adevărată minune. Însă tot timpul cât lucram, trebuia să avem mare grijă ca nimeni să nu afle unde eram şi mai ales ce făceam. Maşina de tipărit funcţiona pe bază de curent, dar putea fi pornită şi manual. Consumul mare de curent ar fi trezit bănuielile companiei

26

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

Cât de înţelept eşti?
—Sandy Sheppard
„El (sau ea) are minte, dar nu este cu picioarele pe pământ”. Ai auzit vreodată spunându-se despre cineva aşa ceva? Ce înseamnă aceasta? Te-ai gândit vreodată la o persoană mai în vârstă, poate la un bunic sau o bunică, că are multă înţelepciune? Înţelepciunea şi bunul simţ sunt similare. Când spunem despre cineva că este înţelept, acea persoană pare să ştie ce e bine de făcut, tot timpul. Când spunem despre cineva că este cu picioarele pe pământ, acea persoană îşi foloseşte cunoştinţele sau priceperea sa, pe care le aplică la viaţa de zi cu zi. Înţelepciunea e practică. Ne foloseşte în viaţa cotidiană. Demonstrăm că suntem înţelepţi când folosim cunoştinţele, aplicându-le în viaţă. Nu este suficient să ştim cum se fac anumite lucruri, trebuie să folosim acele informaţii pentru a trăi cum se cuvine. S-ar putea să ştiu că fumatul sau drogurile nu sunt bune pentru mine, dar până nu transfer cunoştinţele în practică şi nu mă feresc de obiceiurile dăunătoare, nu dovedesc că sunt înţelept. Biblia ne spune că înţelepciunea vine din cunoaşterea lui Dumnezeu. Chiar şi cei tineri pot deveni înţelepţi şi pot creşte în înţelepciune. Proverbele 9:10 spune: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor, este priceperea.” Înţelepciunea este un dar pe care noi îl cerem de la Dumnezeu. Iacov 1:5 spune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” Cunosc un om care a început să se roage pentru înţelepciune la o vârstă fragedă. Deseori se ruga: „Doamne, dă-mi înţelepciune. Arată-mi ce să fac!” Mai târziu, el a simţit că Dumnezeu îl cheamă să se dedice în întregime lucrării. A devenit un pastor înţelept care a condus pe mulţi oameni în prezenţa Domnului. Când Solomon a devenit împărat peste Israel, Dumnezeu i S-a înfăţişat şi i-a spus: „La Gabaon, Domnul S-a arătat în vis lui Solomon noaptea, şi Dumnezeu i-a zis: «Cere ce vrei să-ţi dau.»”(1 Împăraţi 3:5) Solomon ar fi putut să-I ceară lui Dumnezeu bogăţii, slujitori sau orice altceva ce îşi dorea, însă el a decis să-I ceară lui Dumnezeu înţelepciune să poată conduce poporul lui Israel. Dumnezeu i-a răspuns rugăciunii lui Solomon, dându-i înţelepciune şi de asemenea, El l-a binecuvântat în multe alte feluri. Înţelepciunea se câştigă ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu. În pilda despre omul care şi-a zidit casa pe stâncă şi cel care şi-a zidit-o pe nisip (Matei 7:24-27), Isus îi compară pe cei care ascultă şi împlinesc cuvintele Domnului, cu omul înţelept care şi-a zidit casa pe stâncă. Să împlineşti poruncile Domnului este cea mai bună temelie pentru vremea când furtunile şi vremurile grele vin în viaţa noastră. Cei neînţelepţi sunt cei care aud adevărul, însă nu construiesc pe temelia cuvintelor Domnului Isus. Când vine încercarea, ceea ce au construit se dărâmă. Pasajul din Luca 2:40 ne prezintă copilăria Domnului Isus: „Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.” În Luca 2:52 citim: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Nu eşti niciodată prea tânăr să te rogi pentru a primi înţelepciune. Cere-I lui Dumnezeu înţelepciune ca să faci diferenţa între bine şi rău. Cere-I înţelepciune ca să poţi să-ţi trăieşti viaţa pentru slava Sa. Cere-I înţelepciune pentru a-i încuraja pe alţii atunci când sunt răniţi şi pentru a-i conduce pe cei de lângă tine la Isus. O rugăciune sinceră pentru înţelepciune este acea rugăciune la care Dumnezeu răspunde.
din Partners, mai 2006 Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

27 26

Dezvoltând relaţiile dintre—

Tineri şi părinţi
B. Lamar Burkholder
deosebit de importantă: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” (Efeseni 6:1-2) Citind acest versete, ne gândim iniţial la copiii de patru-cinci anişori, dar şi tinerii sunt copii ai părinţilor lor. Felul în care ne raportăm la autoritatea părintească va atrage fie binecuvântarea, fie judecata divină şi va determina atitudinea noastră faţă de toate celelalte autorităţi stabilite de Dumnezeu. Ce calităţi îi ONOREAZĂ pe părinţi şi clădesc relaţii bune? Smerenia. Relaţiile bune se cultivă mai bine în inimi smerite. Dacă avem o părere prea înaltă despre sine, relaţiile suferă. Un om smerit se supune de bunăvoie. Este ascultător şi maleabil. Pune întrebări fără gânduri ascunse. Cere, nu porunceşte. Expresii precum: „Am greşit” sau „Îmi pare rău” nu îi sunt străine. Ascultarea. Acest ingredient esenţial al onorării este o poruncă biblică (Col. 3:20). Un răspuns prompt şi cu însufleţire este pe placul oricărui părinte. Respectarea regulilor sau a interdicţiilor din cadrul familiei este de apreciat, însă împlinirea dorinţelor nerostite ale părinţilor este un gest şi mai merituos. Tinerii trebuie să fie sensibili la sugestiile părinţilor. „Să se bucure tatăl tău şi mama ta, să se înveselească...“ (Prov. 23:25) Nu presupune prea multe. În viaţa de zi cu zi, putem presupune că părinţii ştiu că îi iubim şi că îi apreciem. Totuşi, noi trebuie să învăţăm să ne exprimăm dragostea şi preţuirea prin cuvinte. O doză zilnică de apreciere la adresa părinţilor face

Relaţiile puternice şi durabile reprezintă idealul fiecărei fiinţe umane. Dumnezeu ne-a creat cu dorinţa de părtăşie cu alţi oameni. Suntem fiinţe sociabile prin însăşi natura noastră. Relaţiile ne modelează viaţa şi caracterul. Relaţiile puternice conferă stabilitate şi siguranţă. Cele încordate produc teamă şi stres. Relaţiile deschise oferă cadrul propice creşterii şi dezvoltării. Tineri fiind, dezvoltăm diferite relaţii, în acelaşi timp, cu părinţii, cu fraţii şi surorile, cu prietenii, cu slujitorii bisericeşti şi cu şefii de la serviciu. Ne gândim anticipat la relaţia frumoasă a căsătoriei, dacă Domnul o va îngădui. Însă cea mai importantă este relaţia cu Tatăl nostru ceresc, care umbreşte, dar şi întăreşte, toate celelalte relaţii corecte ale noastre. Din perspectivă umană, relaţia cu părinţii deţine cea mai mare importanţă. De aici izvorăsc toate celelalte relaţii corecte. Mulţi tineri din lumea de azi nu consideră că e normal să aibă o relaţie bună cu părinţii, ci o privesc mai degrabă ca pe un câmp de luptă. „Este un neam de oameni care blestemă pe tatăl său, şi nu binecuvântează pe mama sa.“ (Prov. 30:11) Dar mari sunt binecuvântările de care are parte tânărul creştin care respectă planul divin şi clădeşte relaţii sănătoase cu părinţii. În familiile credincioase, fetele descoperă că mama le poate fi cea mai apropiată prietenă, iar băieţii că tatăl le este un sfătuitor de nădejde. Respectul este piatra de căpătâi în relaţiile părinţi-tineri. Avem porunca simplă, dar

Relaţiile înfloresc acolo unde există respect

şi dragoste.

28

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

minuni. În comunicările noastre noi trebuie să presărăm continuu cuvinte de politeţe simple cum ar fi: „Mă bucur că…” sau „A fost frumos că…” sau „Mulţumesc pentru…” deoarece ele creează o atmosferă deschisă, propice comunicării. În materie de planuri şi pregătiri, tinerii nu trebuie doar să presupună că părinţii reţin în ce seară este repetiţia la cor. E mai bine să ne sfătuim cu ei atunci când facem planuri pentru sfârşitul săptămânii. Când ieşim la o plimbare, e bine să le spunem unde mergem. Să fim atenţi să nu luăm de la sine lucrurile mărunte. Deschiderea. Relaţiile prosperă acolo unde este deschidere. Trebuie să stabilim anumite modele bune de comunicare. Privitul în ochi şi vorbirea clară, desluşită sunt factori ajutători. Tinerii trebuie să fie deschişi la comunicare şi să participe la discuţiile din cadrul familiei. Când ne întoarcem de la şcoala biblică, de la o nuntă sau chiar de la serviciu, ar trebui să povestim deschis cum a fost. Părinţii vor să ştie despre noi şi se bucură să-şi retrăiască tinereţea în astfel de momente. (Conversaţiile despre întâmplările mărunte de peste zi ne ajută să împărtăşim mai uşor problemele importante, atunci când acestea se ivesc.) Orice părinte se bucură când tânărul lui vine şi-i cere sfatul. Cu înţelepciunea dată de Dumnezeu şi cu experienţa anilor de viaţă, sfatul său are o mare valoare. „Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău, şi nu lepăda îndrumările mamei tale!“ (Prov. 1:8) Încrederea generează încredere. Aşadar, indiferent că te gândeşti la bucurii sau la necazuri, la vise sau la idei, la biruinţe sau la lupte lăuntrice, împărtăşeşte totul cu părinţii tăi! Înţelegerea. O modalitate prin care putem demonstra că ne onorăm părinţii este să fim mereu atenţi la sentimentele şi nevoile lor. Învăţăm să ne bucurăm şi să suferim împreună cu ei. Încercăm să-i înţelegem punându-ne în locul lor. Poate că suntem cei mai mari dintre copii şi vedem că tata se luptă din greu să rezolve

problemele financiare. Am putea lucra câteva ore în plus, dăruind apoi acei bani pentru soluţionarea cauzei. Cât de binecuvântaţi am fi toţi! Sau poate că suntem cei mai mici din familie şi vedem că părinţii îmbătrânesc. Trebuie să ne oferim să cărăm noi genţile cele grele sau să desfacem capacele strânse prea tare. „Nu nesocoti pe mama ta, când a îmbătrânit.“ (Prov. 23:22) Respectul. Relaţiile înfloresc acolo unde există respect şi dragoste. Ne respectăm părinţii pentru ceea ce sunt şi pentru că Dumnezeu ne-a dat în grija lor. Chiar dacă nu sunt creştini, ei merită respectul nostru. Un prezbiter spunea odată: „Toţi părinţii merită cinste. Cei care sunt în Domnul merită o «îndoită cinste».” (vezi 1 Timotei 5:17) Unii tineri se luptă cu anumite porniri greşite din cauza inconsecvenţei părinţilor lor. Trebuie să refuzăm să ne criticăm părinţii. Am putea apela la un frate sau la o soră spirituală mai în vârstă cu care să stăm de vorbă. „Dacă cineva blestemă pe tatăl său şi pe mamă-sa, i se va stinge lumina în mijlocul întunericului.“ (Prov. 20:20) Să nu uităm că părinţii sunt şi ei oameni, departe de a fi desăvârşiţi. Trebuie să ne rugăm pentru ei. (Nu ne vom purta necuviincios faţă de cei pentru care ne rugăm.) Una din cele mai importante metode de a ne demonstra respectul faţă de părinţi este să umblăm pe calea adevărului. Atunci ei vor putea mărturisi că „n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr”. Ce mare diferenţă între această stare şi durerea pe care un copil răzvrătit o provoacă părinţilor săi! (Vezi Prov. 17:25) Merită relaţiile bune dintre părinţi şi tineri tot timpul şi efortul necesar clădirii lor? Cu siguranţă că da! Nu doar că vom avea multe amintiri frumoase în anii viitori, dar Dumnezeu promite tinerilor credincioşi că, respectându-şi părinţii, vor „fii fericiţi”. (vezi Efeseni 6:3)
Din Home Horizons, martie 2007 Eastern Mennonite Publications Tradus şi folosit cu permisiune

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

29 28

<Isus a chemat la Sine pe copilaşi, şi a zis: <Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei.” Luca 18:16

PEntRU coPII
Găsiţi în locuri neobişnuite
—Miriam F. Hartman

Rubrica

Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, oamenii au găsit uneori lucruri în locuri cu totul neaşteptate. Mai jos, sunt enumerate câteva dintre ele. Stabileşte mai multe corespondenţe potrivite.

1. Banii pentru Templu 2. Fierul unui topor 3. Un vameş 4. Un bebeluş 5. Patru bărbaţi umblând 6. Un berbec 7. Un misionar fugar 8. Un pescar 9. Toţi oamenii din lume strânşi într-o singură corabie 10.Soldaţii care au leşinat

A. Plutind pe apă B. Într-un coşuleţ, în papură. C. În burta unei balene D. În gura unui peşte E. La mormântul gol al lui Isus F. Pe Muntele Ararat G. Într-un dud H. Într-un cuptor încins I. Prins în tufişuri J. Umblând pe apă
From Story Mates, March 2007 Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

30

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

Răspunsuri pentru „Găsiţi în locuri neobişnuite”: 1.D; 2.A; 3.G; 4.B; 5.H; 6.I; 7.C; 8.J; 9.F; 10.E

Prietenie şi iertare
— Mamă, ce să fac acum? întrebă Tabita. — Păi, spuse mama, doamna Harris, vecina nostră, a sunat şi a întrebat dacă Monica poate să vină aici să se joace. Ea trebuie să meargă la cumpărături, iar Monica nu vrea s-o însoţească. — O, perfect! exclamă Tabita. — Vreau să-ţi amintesc că Monica nu a fost învăţată despre Dumnezeu şi Biblie aşa cum ai fost tu, continuă mama. Aş vrea să te joci aici, în casă sau în curtea din faţă ca să te pot vedea. Şi, dacă Monica îţi cere să faci vreun lucru în privinţa căruia nu eşti sigură dacă e corect sau nu, vino şi întreabă-mă. — Bine, aprobă Tabita. O, iată că vine pe alee! Pot să ies afară ca să ne dăm în leagăn? — Da, dacă vrea şi ea, răspunse mama. — Salut, Monica! o întâmpină veselă Tabita, ieşind în grabă pe uşă. — Bună, răspunse Monica în timp ce apăru pe trotuar. — Vrei să ne dăm în leagăn? — Da, hai, aprobă Monica, sărind întrunul din leagăne, iar Tabita în celălalt. „Isus pe copii iubeşte la El pe toţi i-a chemat...” fredona Tabita în timp ce se legăna. — Unde ai învăţat cântecul acesta? întrebă Monica.

—Mary Hursh

— O, nici nu mai ştiu. Ţi-e cunoscut? — Am fost o dată la şcoala biblică de vară şi l-am cântat acolo, spuse Monica. Hai să ne jucăm în casă! Monica sări din leagăn şi o luă înaintea Tabitei. Din nefericire, leagănul Tabitei lovi braţul Monicăi. — Aaau! ţipă Monica. Eşti rea! Şi imediat apucă o piatră şi o lovi pe Tabita. Apoi o luă la fugă spre poartă. Mama ieşi repede pe verandă. — Monica, ce s-a întâmplat? Monica însă nu se opri din alergat. Ajunse pe pajiştea cu iarbă cosită şi se trânti jos. Tabita plângea. Piatra o lovise în obraz. Când îşi puse mâna pe faţă, văzu pe degete urme de sânge. — Vino, Tabita, o luă mama de mână şi o conduse pe verandă. Stai aici până aduc un dezinfectant şi un plasture. Fetiţa continuă să suspine cât timp mama îi bandajă rana. — Mamă, nu am lovit-o intenţionat, spuse ea printre lacrimi. A alergat chiar în faţa leagănului meu şi apoi a aruncat cu o piatră în mine. —Am văzut ce s-a întâmplat, spuse cu blândeţe mama. Îmi pare rău că amândouă v-aţi rănit. Îţi aminteşti că ţi-am spus că

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

31 30

Monica nu a fost învăţată despre Dumnezeu şi Biblie aşa cum ai fost învăţată tu? Tabita dădu din cap. — Unii oameni care nu-L cunosc pe Isus se supără foarte tare atunci când li se întâmplă vreun accident, explică mama. Poate că aşa îi vede Monica pe ceilalţi oameni răspunzând. Poţi s-o ierţi pe Monica pentru că a aruncat cu piatra în tine? — O să încerc, răspunse cu voce scăzută Tabita. Dacă şi ea s-a lovit? Nu-mi place să ştiu că e acolo. — Nici mie, răspunse mama. Nu cred că Monica s-a lovit foarte tare. Şi mi-e teamă că, dacă o să încerc să mă apropii de ea, o să fugă şi mai departe. N-ai vrea să ne rugăm şi să-I cerem lui Dumnezeu ca tu şi Monica să fiţi din nou prietene? — Da, hai, răspunse Tabita. Fetiţa şi mama îşi plecară capetele. „Dragă Doamne”, începu mama, „ştii tot ce s-a întâmplat cu Monica şi Tabita. Îţi mulţumesc că o ajuţi pe Tabita să o ierte pe Monica. Ajut-o pe Monica să îndrăznească să se întoarcă aici. În Numele lui Isus te-am rugat. Amin.” După rugăciune, mama a spus: — Mă duc să-ţi aduc păpuşa. Stai aici pe verandă şi leagăn-o. Poate Monica o să te vadă şi o să vină şi ea. — Bine, răspunse Tabita zâmbind.

Mama se întoarse în casă, iar Tabita începu să cânte: „Înţeleptul casa pe stâncă şi-a pus...”. După o vreme, Tabita se uită înspre pajişte. O văzu pe Monica ridicându-şi capul. Când îşi dădu seama că a fost descoperită, se lăsă din nou jos. Nu după mult timp însă, Monica se ridică şi se apropie de alee. Venea cu paşi şovăitori, dar Tabita îi făcu semn cu mâna. În cele din urmă Monica vine. — Nu eşti supărată pe mine? întrebă Monica, uitându-se la obrazul bandajat al Tabitei. Te-am lovit cu o piatră în obraz. — Nu, nu sunt supărată, spusese Tabita. Te iert. Şi îmi pare rău că leagănul meu ţi-a lovit braţul. — E bine. Nu mă mai doare. — Vrei să se uite mama la mâna ta? întrebă Tabita. — Nu, mă simt bine, spuse Monica sărind pe scaun, lângă Tabita. — Hai să fim din nou prietene! propuse Tabita. — Iar eu am o gustare pentru două prietene, interveni mama din pragul uşii. Tabita şi Monica luară fiecare câte un biscuit şi un pahar cu lapte şi apoi îşi zâmbiră una alteia. Tabita era fericită că o putuse ierta pe Monica. Acum erau din nou prietene!
Din Storz Mates, iulie 2007 Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

Cineva spunea:
„Moise a fost copilul unei sclave şi fiul unui împărat. S-a născut într-o colibă şi a locuit într-un palat. A moştenit sărăcia şi s-a bucurat de bogăţie. A condus armate, dar a fost şi păstor la turme. A fost un soldat viteaz, dar şi cel mai blând dintre oameni. A fost educat la curtea împărătească, însă 32
Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

a locuit în deşert. A avut înţelepciunea Egiptului şi credinţa unui copil. A fost bâlbâit, însă a vorbit cu Dumnezeu. Nimeni n-a participat la înmormântarea lui şi totuşi, el a fost îngropat de Dumnezeu. Buzele lui tac acum, însă vocea sa încă mai vorbeşte”.

Treaba bunicii
— Mă bucur că stau cu bunica în timp ce eşti la spital, îi spuse Marci mamei ei în timp ce se îndreptau cu maşina spre casa bunicii. Întotdeauna m-am simţit bine la ea. — Şi bunica e fericită când o vizitezi, îi răspunse mama. Vreau s-o ajuţi dacă are nevoie de ajutor. — Da, se angajă Marci. Sper să mă pot juca şi cu păpuşile ei. Îndată intrară pe aleea care ducea la casa bunicii. Marci sări din maşină şi alergă spre uşa în faţa căreia îi aştepta, cu zâmbetul pe buze, bunica. — Intră, Marci. Dezbracă-te de pulover. E cald în casă. — Mama a spus să te ajut dacă ai nevoie de ajutor, spuse Marci. Ce-o să faci astăzi? — Păi, s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău. Am de făcut o treabă care nu e foarte plăcută. — Ce treabă? întrebă curioasă Marci. — Duminică dimineaţă, când s-a anunţat numărul cântării, am luat cartea de cântări şi am deschis la pagina indicată. În partea de sus a paginii am observat urme de creioane colorate. Cineva scrisese pe mai multe pagini ale cărţii de cântări. Aşa că am luat cartea cu mine, iar în dimineaţa asta aş vrea să ştergem urmele de creion. — Cineva a fost obraznic, remarcă Marci foarte serioasă. Poate că nu ştia că nu ar trebui să scrie în cărţile de cântări. — Poate că nu, răspunse bunica. Poate că a scris un copil mic, care nu şi-a dat seama că e rău ceea ce face. Cu siguranţă, nu e deloc frumos ca cineva să scrie în cartea de cântări sau în Biblie. Sunt cărţi speciale care ne ajută să ne închinăm lui Dumnezeu. Biblia

de Janet Sensenig

este mesajul lui Dumnezeu pentru noi, aşa că trebuie să fim foarte atenţi cum o folosim. — Cred că aş putea să te ajut la treaba asta, decise Marci. Îi plăcea să scrie şi se gândea că i-ar plăcea şi să şteargă urmele de creion. Bunica puse cartea de cântări pe masă, apoi aduse două radiere. — O s-o luăm de la început şi o să verificăm fiecare pagină, hotărâ Bunica. După ce dădu câteva pagini, ajunse la primele urme de creion. Marci luă o radieră şi începu să le şteargă. Bunica şterse şi ea. Nu după multă vreme, primele pagini erau din nou curate şi îngrijite. Bunica găsi şi alte pagini mâzgâlite. Din nou, ea şi Marci şterseră urmele cu grijă. — Mi-a obosit mâna, spuse Marci în cele din urmă. — De acum poţi doar să priveşti, o îndemnă bunica. În felul acesta vei putea să-ţi odihneşti mâna. În cele din urmă, treaba a fost gata. — Acum toată cartea e curată, anunţă fericită Marci. — Da, şi sper să nu mai scrie nimeni în ea, spuse bunica. — Ştiu că nu trebuie să scriu niciodată în cărţi, declară Marci. E destul de greu să ştergi urmele. — Mă bucur că spui asta, încuviinţă bunica. Întotdeauna să-ţi aminteşti că mergem la biserică pentru a ne închina lui Dumnezeu şi trebuie să avem grijă de cărţile de cântări şi de Biblii. — O să-mi amintesc, promise Marci.
Din Wee Lambs, mai 2008 Rod and Staff Publishers, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

33 32

,,Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” Ecl. 12:13

“o cARtE În sERIAL”

Rubrica

În căutarea unui cămin
Partea a VI-a
Nimeni nu putea nega faptul că Abdullah era un om cu totul schimbat – nici soţia lui, nici rudele, nici vreunul din prietenii lui. Abia de-l mai recunoşteau. Bărbatul acela ursuz, capricios, se schimbase peste noapte. Acum le spunea tuturor celor care îl ascultau ce lucruri extraordinare a făcut Dumnezeu pentru el, toate acestea în Numele lui Isus Hristos. În primul an al convertirii sale, Abdullah a citit Noul Testament de şaptesprezece ori. De fiecare dată rămânea uimit de lucrurile noi pe care le descoperea cu fiecare nouă lectură. Cuvintele Bibliei erau preţioase pentru el, iar credinţa lui în Isus Hristos creştea mereu. Mama lui a văzut toate acestea. Poate că ceea ce i-a atins mai întâi inima au fost bucuria şi pacea pe care le vedea în viaţa fiului ei. După ce şi-a însoţit fiul la întâlnirile creştinilor şi după ce a auzit Evanghelia de mai multe ori, într-o seară, a răspuns chemării care s-a făcut şi a mers în faţă, pentru rugăciune. — Cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu. El este Dumnezeu. Abdullah de-abia se mai putea abţine.

—Harvey Yoder

— Mama! Îl laud pe Dumnezeu pentru această zi! Cât de minunat eşti, Doamne Isuse! Mama lui Abdullah şi-a mărturisit credinţa în apa botezului în acelaşi loc în care au fost botezaţi şi Zumrat, şi Abdullah. Sub un cer albastru, de vară, femeia în vârstă a intrat bucuroasă în apa râului şi a răspuns cu fermitate întrebărilor păstorului: — Da, cred că Isus Hristos este Domnul. El este Domnul meu. Apoi, în timp ce micul grup de credincioşi intona un imn, femeia a fost botezată. Abdullah o îmbrăţişă strâns, fără să-i fie ruşine de lacrimile care i se prelingeau pe obraji şi pe hainele albe şi ude ale mamei lui. Acum mama era creştină. Cuvinte de laudă şi închinare i se revărsau de pe buze şi bărbatul începu să se roage. Ce mult se bucura că apucase această zi! Avioanele militare aterizau pe câmpul întins cu o precizie remarcabilă, iar zgomotul motoarelor îl asurzea pe Abdullah. Voia să fugă, dar se simţea prins în capcană. Privea cu groază scena care se desfăşura în faţa ochilor lui.

34

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

De îndată ce aterizau, uşile avioanelor se deschideau şi rampele erau împinse spre sol. Pe ele erau coborâte tancuri grele, de război. Apoi, pe uşile laterale coborau soldaţi îmbrăcaţi în haine militare şi înarmaţi cu mitraliere. O, Doamne, se ruga Abdullah. Salvează-ne! Salvează ţara noastră! După ce viziunea a dispărut, Abdullah îşi dădu seama că se afla în biserică, rugându-se împreună cu ceilalţi credincioşi pentru ţară şi siguranţa lor. Mai mult de o sută cincizeci de oameni se adunau regulat la serviciile de închinare. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea cu repeziciune, iar oamenii se pocăiau şi se întorceau la Hristos. Heinrich şi Zina – pastorul credincios împreună cu soţia lui – îngenuncheaseră lângă el. Maria se afla în apropiere, puternică în credinţa ei în Mântuitorul iubit, deşi Alexandru nu luase încă decizia de a-L urma pe Hristos. Mama lui Abdullah venea ori de câte ori putea şi, în ciuda rudelor şi a vecinilor musulmani care o ridiculizau şi îşi exprimau dispreţul făţiş, ea le spunea tuturor celor pe care îi întâlnea despre convertirea sa şi despre puterea salvatoare a lui Isus. Sora lui Zumrat, Sofia, împreună cu soţul ei, Aziz, erau credincioşi încă de la vindecarea miraculoasă a fiului lor, Sherzat. Acum aveau un alt fiu, Begzod, mai mic doar cu un an decât fratele lui, care era şi el puternic şi sănătos. — Avem doi fii sănătoşi datorită puterii lui Isus Hristos. Părinţii erau foarte deschişi şi spuneau oricui era interesat despre minunea pe care Dumnezeu o făcuse în familia lor. Şi alţi oameni au răspuns chemării Evangheliei. Pe măsură ce creştinii se smereau înaintea Domnului şi mărturiseau despre uluitoarele transformări din vieţilor lor, mulţi oameni se căiau de păcate şi Îl acceptau pe Isus ca Domn. Biserica creştea, iar credincioşii se întâlneau în mod regulat în diferite părţi ale oraşului.

— Arvat, nu simţi un gol înăuntrul tău? Nu simţi că tânjeşti după nişte răspunsuri? îl întrebă Abdullah uitându-se direct la verişorul lui. — De ce vorbeşti toată ziua despre lucrurile astea? întrebă Arvat de pe pat. De când am venit la înmormântarea bunicului vorbeşti încontinuu despre Dumnezeu şi despre credinţa asta ciudată că ar avea un Fiu. De ce nu mai sunt bune vechile căi pentru tine? Abdullah stătea pe marginea patului pe care îl împărţea cu verişorul lui. Scuturând din cap, răspunse simplu: — Pentru că Isus a făcut aşa o mare schimbare în viaţa mea. Dragul meu, pur şi simplu nu mă pot abţine să nu vorbesc despre asta! Isus vrea să se descopere în acest mod şi altora. — Am mai auzit asta, răspunse Arvat. Când i-ai vorbit lui Oleg, verişorul nostru, a râs de tine. Te-am admirat sincer pentru felul în care i-ai făcut faţă, pentru că, de când face parte din KGB, atitudinea şi îngâmfarea lui au devenit de nesuportat. Dar nu înţeleg de ce continui să ne baţi la cap pe toţi cu convingerile tale. De ce nu ne laşi în pace? — Vreau să-ţi mai spun un motiv. O săţi povestesc o vedenie pe care am avut-o, îl anunţă Abdullah, povestindu-i despre avioanele militare ce aterizau şi despre sângele ce uda străzile oraşului. — Ce tot vorbeşti? râse Arvat. Trăim în vremuri de pace. Nu e niciun război. Cei din Uzbekistan, de la graniţă, sunt, bineînţeles, nemulţumiţi, dar din totdeauna au fost aşa. Nu sunt suficient de puternici ca să declanşeze un război. Vedenia asta, cum îi spui tu, n-are niciun sens. — Nu vreau să crezi în Isus datorită vedeniei pe care am avut-o, continuă Abdullah cu sinceritate. Dumnezeu mi-a dat-o cu un scop, şi o să le spun oamenilor despre ea. Cel mai important motiv pentru care cred în Isus e că El mi-a vindecat inima. Nu ştii câtă durere şi suferinţă am îndurat înainte. Arvat, pur şi simplu simţeam că înnebunesc. — Da, ştiu. Toată familia ştia că ceva nu e în regulă cu tine, spuse bărbatul căscând şi

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

35 34

trăgându-şi pătura până sub bărbie. Cred că eşti pur şi simplu un om norocos. Norocos! Abdullah ar fi vrut să-l convingă pe verişorul său că în cazul lui era vorba de mai mult decât noroc. Era mâna lui Dumnezeu în viaţa lui. Şi totuşi ştia că Duhul Sfânt era cel care putea pune stăpânire pe inima lui Arvat. Abdullah se rugă în tăcere ca Arvat să descopere puterea vindecătoare a credinţei în Isus Hristos. — Intră! Bine ai venit! îşi întâmpină Abdullah verişorul. — Tu chiar eşti prooroc! exclamă Arvat după ce îl îmbrăţişă pe Abdullah. Vedenia aceea despre care mi-ai povestit acum patru luni, s-a întâmplat întocmai. Cum ai ştiut? Zumrat auzi vocile bărbaţilor şi veni şi ea în sufragerie. Trase perdelele de noapte şi se duse apoi să pregătească ceaiul. — Când a început răzmeriţa, nu-mi venea a crede ochilor. Dar mi-am amintit instantaneu despre ceea ce mi-ai povestit după înmormântarea bunicului. Am ştiut atunci că ceea ce ţi-a descoperit Dumnezeu a fost real. S-a întâmplat cu adevărat, spuse sincer Arvat. — Da, s-a întâmplat, încuviinţă Abdullah, şi sunt recunoscător că Dumnezeu ne-a permis să cunoaştem dinainte ce se va întâmpla. Pe toată durata războiului m-am rugat pentru oamenii din oraş. În aceste vremuri tulburi, mult mai mulţi s-au căit şi au crezut în Isus. Au fost zile grele pentru oraşul nostru, dar Dumnezeu le-a folosit ca să vorbească inimii celor care au fost gata să-L asculte. — Ce război! continuă Arvat scuturând din cap. Uzbecii ăştia! Nu le-a ajuns niciodată pământul. Întotdeauna au vrut mai mult. Deşi ne întrec ca număr aici, în Osh, suntem încă sub protecţia guvernului kârgâzstan. Au fost împinşi cu brutalitate înapoi. Cred că nu vor uita prea curând lecţia pe care au primit-o. — Isus a spus că întotdeauna vor fi războaie, îi spuse Abdullah. Atâta vreme cât oamenii nu vor avea pace în inimă, patimile şi dorinţele lor vor continua să ardă şi să provoace tot felul

de necazuri pe pământ. De asta predicăm Vestea Bună a lui Isus Hristos. Chiar şi cei a căror ţară nu se află în război au propriile lor lupte de dus. Zumrat sosi cu ceaiul şi îi oferi o ceaşcă oaspetelui. — Mulţumesc, spuse gânditor Arvat. Cred că, de vreme ce eşti profet, nu trebuie să-mi ascund frământările de tine. — Mi-ar plăcea mai mult să fiu considerat un slujitor al lui Isus Hristos, râse Abdullah. Nu pretind că am vreo capacitate supranaturală de a vedea în viitor. — Am o problemă cu soţia mea. Yeveka îmi distruge pur şi simplu viaţa cu personalitatea ei puternică. Îi întoarce pe copii împotriva mea. Numai ieri fiica noastră cea mai mare, care n-are încă doisprezece ani, după cum ştii, m-a sfidat în faţă, iar Yeveka i-a luat partea şi i-a spus că pretenţiile mele sunt ridicole. Ce fel de bărbat poate suporta aşa ceva? În acea seară, Abdullah a stat de vorbă cu verişorul lui până târziu şi i-a povestit despre cum a venit Isus ca să aducă pacea. El şi Zumrat i-au vorbit despre frământările şi problemele lor din primii ani de căsătorie. — Isus mi-a schimbat inima atunci când m-am rugat Lui, spuse sincer Abdullah. În loc să o mai învinovăţesc pe Zumrat pentru că mi-a adus necazuri, văd acum că Dumnezeu mi-a dat o soţie bună. Am învăţat să vorbesc cu ea despre luptele şi frământările mele. Înainte, nu ştiam cum să-mi împărtăşesc sentimentele cele mai adânci. Dumnezeu a pus în inima mea o dragoste mare pentru familia mea – despre care nici nu bănuiam că există. El m-a eliberat! Zumrat încuviinţă şi ea din cap. — Mă supăram când vedeam că Abdullah nu ia atitudine faţă de copii atunci când făceau ceva rău. Mă gândeam mereu că e prea slab şi că nu-i pasă. Când am devenit creştină, mi-am dat seama că voinţa mea puternică îl împiedica pe soţul meu să-şi facă datoria. Înainte să apuce să-i disciplineze pe copii, eu eram deja implicată în problemă. Apoi, când lucrurile nu ieşeau bine, îl învinovăţeam pe el.

36

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

Îmi amintesc că odată, una din prietenele mele mi-a spus: „Încearcă să-l laşi pe soţul tău să se ocupe de problemă. Nu spune nimic cel puţin cinci minute.” Mi s-a părut pur şi simplu ridicol. Eram sigură că, dacă nu interveneam imediat, s-ar fi produs fără doar şi poate un haos. Şi totuşi, Duhul Sfânt m-a îndemnat să aştept. A trebuit să-mi muşc limba ca să nu vorbesc, dar a funcţionat! Abdullah s-a simţit liber să fie lider şi a ştiut să-i disciplineze pe copii într-o manieră mult mai iubitoare. Am învăţat multe despre răbdare de la dragul meu soţ, spuse râzând Zumrat. Uşor flatat de lauda soţiei, Abdullah se întoarse către verişorul lui: — Arvat, lasă-L pe Isus să-ţi schimbe viaţa. Noi nu suntem persoane speciale, cu excepţia faptului că am fost schimbaţi de puterea lui Isus Hristos. El poate să schimbe şi inima ta. El poate să facă să funcţioneze şi căsnicia ta. — Ştiu că am nevoie de ceva, recunoscu Arvat. Când a izbucnit războiul, m-am speriat. Ştiam că nu sunt pregătit să mor. Am făcut prea mult rău în viaţa mea. Sunt negru pe dinăuntru. Cu lacrimi în ochi, Abdullah îngenunche lângă verişorul lui. — Hai să ne rugăm. Să-I spunem lui Isus totul. Lui îi pasă cu adevărat de tine, Arvat! Orele treceau, iar cei trei vorbeau şi se rugau. Mare a fost bucuria când un alt suflet s-a adăugat Împărăţiei cerului. La fel ca în zilele apostolilor, la numărul credincioşilor din Osh se adăugau mulţi oameni. — Dacă nu încetezi cu predicile, o să fie rău! Bărbatul scund îl acostă pe Abdullah în timp ce acesta se îndrepta spre casă. — Nu vrem nici un fel de tulburare în cartierul nostru. Abdullah îl privi pe bărbatul care îl ameninţa. De-abia îl cunoştea pe Ari, deşi erau vecini. Ştia însă că de curând acesta devenise un musulman foarte devotat, pentru că, atunci când sunau clopotele pentru rugăciune,

îngenunchea imediat şi se ruga. — Spun ceea ce Dumnezeu vrea să spun, răspunse Abdullah fără ranchiună. Dacă pot să le spun ceva bun oamenilor, de ce să mă opresc? Trebuie să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni. — Ştim ce faci, vorbi printre dinţi bărbatul agitat. Peste tot în oraş, oamenii îşi abandonează tradiţia, întorc spatele învăţăturilor din Coran, din cauza religiei occidentale pe care o promovezi tu. O să ai de suferit pentru asta! Nu era timp pentru o dispută, dar Abdullah nu se putu abţine să nu spună: — Nu promovez nici o religie occidentală. Îi învăţ pe oameni adevărul. Isus Hristos este adevărul. De data asta, Ari ţipă: — Blestemat să fii! Ştim ce se întâmplă. Ştim că umbli prin tot oraşul şi le predici oamenilor. Să nu spui că nu te-am avertizat. Preoţii m-au trimis la tine şi vreau să-ţi spun că eşti urmărit. Ştiu totul despre tine. Cunosc chiar şi numele oamenilor care vin la întâlnirile tale. O să fii oprit! — Scuză-mă, spuse Abdullah şi, lăsându-l în stradă pe bărbatul înfuriat, intră în casă. — Ne supraveghează, le spuse el credincioşilor adunaţi la rugăciune în acea seară. Nu a fost nevoie să le explice cine erau „ei”. Ştiau toţi. Pe măsură ce numărul de credincioşi creştea şi lucrarea bisericii devenea cunoscută în Osh, preoţii musulmani n-au stat nici ei cu mâinile în sân. Dimpotrivă! O schimbare drastică în interiorul guvernului a produs o spărtură şi, în acel spaţiu creat, musulmanii extremişti au început să-şi impună punctul de vedere. Au răspândit învăţături precum jihadul sau războiul sfânt şi musulmani care înainte erau moderaţi au devenit ucenici fanatici ai liderilor lor carismatici. Mişcarea a prins imediat, în special în rândul tinerilor. Din ce în ce mai mulţi oameni adoptau îmbrăcămintea musulmană strictă: femeile purtau burkas, iar bărbaţii se îmbrăcau cu tunici

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

37 36

şi purtau pe cap fesurile specifice grupării religioase din care proveneau. — Da, e adevărat, de mai multe ori am observat un străin la întâlnirile noastre de duminică, spuse Heinrich. Au informatori. — Chiar săptămâna trecută am fost întrebat unde locuiesc, vorbi un bărbat de vârstă mijlocie. Am văzut că avea pe hârtie o listă lungă de nume. — Trebuie să fim atenţi, îi avertiză Abdullah. Cu siguranţă suntem supravegheaţi. — Eu o să continui să vorbesc despre puterea salvatoare a lui Isus Hristos, spuse curajos un tânăr credincios. Nu s-au confruntat şi primii “ creştini cu astfel de lucruri? Trebuie să fim gata să murim pentru credinţa noastră. Un murmur trecu peste întreaga adunare. — Nu mi-e teamă de ceea ce ne pot face oamenii, continuă Abdullah. Totuşi, trebuie să ne pregătim. Atunci când va veni persecuţia, va trebui să rămânem tari în credinţă. Trebuie să fim în stare să îndurăm necazurile ca nişte buni soldaţi ai lui Hristos. După ce au discutat despre norii care păreau să întunece orizontul, au îngenuncheat încă o dată şi s-au rugat. Cu adevărat, biserica creştea foarte repede. În vara anului 1992, mai mult de cincizeci de noi credincioşi au fost botezaţi în râul Akbura. Apele reci ce veneau din munte nu i-a împiedicat pe cei ce s-au căit de păcate şi şiau declarat public credinţa în Domnul Isus Hristos. Acum Abdullah slujea şi el în cadrul serviciilor religioase, pentru că fusese ordinat păstor de către biserică. Membrii bisericii apreciau dragostea lui fierbinte pentru Isus şi învăţăturile lui clare, simple. Serviciul de botez de trei ore a cuprins învăţătură biblică, cântări şi rugăciuni de mulţumire ce se înălţau către cerul albastru. Mare a fost bucuria printre credincioşi când au văzut numărul mare de oameni ce au răspuns Evangheliei. Nişte nori întunecaţi au acoperit cerul în acea după-amiază. Abdullah a remarcat însă,

pe malul celălalt, câţiva străini care urmăreau cu atenţie scena. El a simţit că Duhul îi spune că vremurile de necaz se apropiau. Credincioşii urmau să fie încercaţi. O, Doamne, pregăteşte-ne, se rugă bărbatul cu ardoare. Fă-ne puternici în Tine. Nu lăsa ca frica să ne stăpânească. — Dilnoza, unde e sora ta? întrebă Zumrat, aşezând pe masă ceaşca de ceai goală. — E aici, mama, spuse fetiţa de şapte ani, arătând în colţul holului. — Tot n-ai nici o veste de la Abdullah? întrebă Maria. Chiar atunci, uşa dinspre stradă se deschise şi doi bărbaţi îşi făcură apariţia. Aruncară o privire în cameră, apoi se îndreptară spre cele două femei, care terminaseră de băut ceaiul. — Îl căutăm pe Abdullah Jousoupjanov, spuse bărbatul mai înalt, zâmbind cu subînţeles. — Nu e aici, răspunse Zumrat ridicându-se în picioare şi strângându-şi fetele lângă ea. Cei doi bărbaţi se uitară din nou împrejur. După serviciul de închinare de dimineaţă mai rămăseseră vreo treizeci de oameni şi o parte din ei îşi beau ceaiul obişnuit. — Unde e? întrebă din nou bărbatul, de data aceasta fără nici un zâmbet pe buze. — Ceea ce vrem noi, îl întrerupse cel scund, e să aflăm mai multe lucruri despre Isus. Puteţi să ne spuneţi despre El? Femeile se uitară una la alta, apoi Maria vorbi: — O să vă lăsăm să vorbiţi cu fratele lui Abdullah, Abdulatip. Noi trebuie să-i ducem pe copii acasă. Maria se întoarse şi îl văzu pe băieţelul ei, Arnold, vorbind cu Daniel. Când Abdulatip o văzu pe Maria făcându-i semn, se apropie şi întrebă politicos: — Da. Ce s-a întâmplat? — E vreun loc unde putem vorbi în linişte? întrebă bărbatul mai înalt. Sunteţi convins că Abdullah Jousoupjanov nu este aici? E pastorul

38

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

vostru, nu-i aşa? — Abdullah nu e aici, răspunse calm Abdulatip. De ce vreţi să-l vedeţi? — O, e în regulă, interveni imediat bărbatul mai mic de statură, văzând că un alt frate din adunare se îndrepta către ei. Puteţi să ne spuneţi despre Isus? Olubek se alătură şi el grupului şi împreună cu Abdulatip discutară cu străinii aceia misterioşi. — Băieţi, hai să mergem, îi strigă Zumrat pe copii şi ieşi împreună cu Maria. — O dorinţă foarte ciudată, spuse femeia când erau deja afară. Maria încuviinţă: — Cred că erau mai degrabă interesaţi să-l găsească pe Abdullah decât să audă lucruri spirituale. — De ce crezi că îl voiau pe Abdullah? Uitându-se la prietena ei, Maria spuse: — E bine că soţul tău e acum în Suedia. Îţi aminteşti ce greu a obţinut viza? Simt că Dumnezeu a vrut ca el să fie acolo. Cele două femei se îndreptară spre casa lui Zumrat unde trebuiau să ia masa împreună cu Sofia, sora lui Zumrat, şi cei doi băieţi ai ei. — Mama, ce voiau bărbaţii aceia? întrebă Daniel. — Au vrut să stea de vorbă cu tata, îi răspunse Zumrat. — De ce îl caută pe tata când el e în Suedia, întrebă nedumerit băieţelul de nouă ani. — Ei nu ştiu că e în Suedia, explică Zumrat, privind înapoi, spre casa de rugăciune. — De cât timp e plecat? mai dori Arnold să ştie. — Cam de o săptămână. O să se întoarcă peste trei zile. Aşa ne-a spus mama azi dimineaţă. Zumrat pregăti imediat masa şi în curând erau toţi aşezaţi, umplându-şi farfuriile şi discutând într-o atmosferă veselă, în care răzbăteau glasurile copiilor.

— Mai luaţi cartofi, îi îndemnă Zumrat. În curând o să avem cartofi noi în grădină şi o să fie tare buni, nu-i aşa? Când auziră uşa de la intrare deschizânduse şi paşi grăbiţi pe hol, toate privirile se întoarseră brusc. — Sofia, trebuie să vorbesc cu tine, spuse neliniştit Aziz, soţul Sofiei. Femeia se ridică în grabă şi îşi urmă soţul pe hol, apoi închise uşa. — Mă rog să nu fie nimic rău, spuse Zumrat. Credeam că Aziz e la muncă astăzi. O dată la două duminici trebuie să meargă la lucru. Copiii se neliniştiră. Simţeau tensiunea din aer. O clipă, şi Zumrat simţi cum o sufocă panica. Mai întâi, bărbaţii aceia ciudaţi care au întrebat de Abdullah la adunare, apoi Aziz care a venit de la serviciu ca să vorbească cu Sofia. Ce se întâmpla? — Hai să ne rugăm şi să-I cerem lui Dumnezeu să fie cu Sofia şi Aziz. Cu noi toţi, propuse Maria. Trebuie să ne punem încrederea în Isus Hristos. — Da, aprobă Zumrat. Cele două femei, împreună cu copiii lor, au îngenuncheat pe duşumeaua din sufragerie şi s-au rugat. Trei minute mai târziu, Sofia s-a întors grăbită. — Trebuie să plecăm imediat din casa asta. Ceva foarte grav s-a întâmplat. Îi bat pe Abdulatip şi Olubek. Au sărit toţi în picioare. Begzod alergă la mama sa, care îl apucă strâns în braţe. —Bărbaţii aceia de la biserică, spuse Zumrat ghicind ce s-a întâmplat. Îl căutau pe Abdullah. — Un musulman a venit la serviciu la Aziz şi a întrebat de el, le povesti Sofia. L-au luat şi l-au dus în camera unde îi duseseră pe Abdulatip şi Olubek. Când i-a văzut, Aziz a spus că nu l-a recunoscut pe Abdulatip pentru că faţa lui era umflată şi plină de sânge. Pe păr avea numai sânge. — Doamne Isuse, ai milă de noi. Îndură-

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

39 38

te de noi şi de copiii noştri, se rugă Maria. Haideţi, băieţi, trebuie să mergem acasă. Cu siguranţă o să vină să-l caute pe Abdullah aici, spuse femeia, trăgându-şi copiii lângă ea şi părăsind casa în grabă. — Eu o să mă duc acasă, spuse Maria făcându-i semn lui Arnold. E mai bine să nu stăm împreună. Zumrat, tu unde te duci cu copiii? — Mă duc la mama lui Abdullah, în partea cealaltă a oraşului. Poate că ei nu ştiu unde locuieşte. Aproape instantaneu casa se goli, zgomotele se risipiră, iar pe masă cina rămase neterminată. — Aşa păţesc cei care trădează credinţa musulmană, strigară cei doi bărbaţi, împingându-i pe Abdulatip şi pe Olubek în stradă. Cu cătuşe la mâini, aceştia se împiedicară, încercând să-şi găsească echilibrul. O mulţime de oameni se adunase ca la spectacol. — Allah Akbar! strigau ei. Numai Dumnezeul lui Mahomed e bun. Jos cu zeii străini! Jos cu creştinii! Încă câţiva tineri se alăturară strigătelor mulţimii. Oamenii aruncau cu pietre şi cu bulgări de pământ în cei doi prizonieri, urlând şi bătându-şi joc de ei. În ultimii şapte ani, musulmanii radicali urmau învăţăturile radicale. Odată cu avântul pe care îl luase mişcarea musulmană extremistă, aceştia se ridicau împotriva oricui era de altă credinţă. Îi urmăriseră pe creştini şi erau alarmaţi de faptul că din ce în ce mai mulţi musulmani îmbrăţişau religia creştină. — Asta li se întâmplă celor care îşi părăsesc credinţa musulmană. Allah Akbar! Strigătele deveneau din ce în ce mai violente pe măsură ce tot mai mulţi oameni se adăugau cetei de revoltaţi. Când un tânăr a alergat şi l-a scuipat pe Abdulatip, mulţimea a exultat. Apoi din ce în ce mai mulţi au venit şi i-au scuipat pe cei doi,

lovindu-i cu pumnii şi cu bâtele. Doamne Isus, ajută-ne! se rugau bărbaţii creştini, dar strigătele mulţimii acopereau rugăciunea lor. Abdullah îl asculta cu atenţie pe vorbitorul din faţă. — Oamenii din Filipine se întorc la Isus. Se nasc multe biserici pentru că oamenii se căiesc şi părăsesc căile lor rele. Pentru Abdullah era încurajator să fie împreună cu lideri creştini din toate ţările şi să audă cum lucra Dumnezeu în vieţile şi în patria lor. Îl inspira şi îl făcea să simtă în suflet dorinţa arzătoare de a răspândi tot mai mult Evanghelia. Nu-şi făcuse planuri să vină la această conferinţă, dar simţea că Duhul Sfânt îi cere să participe şi el. Urmându-şi gândul, a aplicat pentru un paşaport şi o viză. A meritat efortul şi umblătura, deşi, de câteva ori, s-a întrebat dacă Dumnezeu o să-i deschidă uşa ca să poată ieşi din Kârgâzstan. — O să dureze câteva zile, i-a spus un funcţionar de la ghişeu. N-o să poţi pleca diseară. — Dar mi-am cumpărat deja biletul. Am zborul la ora 9, încercă Abdullah să-l convingă pe funcţionar să-i ia în calcul cererea. — Imposibil, veni sec răspunsul. Dumnezeu a făcut însă imposibilul posibil. Alergătura prin tot oraşul cu autobuzul şi taxiul, doar ca să descopere că ghişeul era închis, a pus la încercare credinţa lui Abdullah. Dar, chiar când se întorcea să plece, descurajat, cineva l-a strigat: — Hei, domnule, de ce ai întârziat? Te-am aşteptat cu documentele. Apoi, cu o ultimă cursă spre aeroport, Abdullah a reuşit să prindă zborul către Stockholm. Gândurile lui Abdullah au fost întrerupte brusc, atunci când un bărbat a năvălit în faţă şi a anunţat: — Creştinii din Kârgâzstan au fost atacaţi!

40

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

Musulmanii au pus mâna pe doi fraţi şi alţi câţiva sunt ţinuţi ostatici. Un murmur străbătu întreaga adunare. — Am primit un telefon de la o soră din Kârgâzstan, continuă bărbatul printre lacrimi. Ne cerea să ne rugăm pentru credincioşii de acolo pentru că azi-dimineaţă, i-au luat pe doi dintre ei şi i-au bătut cu brutalitate. Se pare că unul e mort deja. Un alt grup de credincioşi sunt ţinuţi ostatici într-o casă. Nu lasă pe nimeni să intre sau să plece. Fraţilor, trebuie să ne rugăm. Abdullah nu se putea abţine. S-a ridicat şi a întrebat: — În ce oraş? — În Osh, a răspuns vorbitorul, uitându-se o clipă peste o bucată de hârtie. — Sunt fraţii mei, soţia şi copiii mei, rudele mele. Ştiţi mai multe despre asta? — Din nefericire, nu ni s-au dat detalii sau nume, spuse vorbitorul compătimitor. Grupul de credincioşi a îngenuncheat în rugăciune. Abdullah nu mai avea cuvinte. Erau doar gemete ce veneau dintr-o inimă sfâşiată de durere. O, Doamne Isuse, îndură-te! Zumrat! Copiii mei! Fraţii mei! În ciuda neliniştii şi a frământărilor teribile, Abdullah simţi mângâierea Duhului Sfânt. Ştia că Dumnezeu putea să facă mai mult pentru familia lui decât ar fi făcut el. Totuşi, îşi dorea să fie împreună cu ei. „De ce am venit? De ce ai permis să se întâmple asta când eu nu sunt acolo?” Întrebările se frământau în mintea lui. Şi totuşi, mă voi încrede în Tine, Doamne Isuse, îmi voi pune credinţa în puterea şi tăria Ta, nu în ceea ce pot face oamenii. Doamne, fii cu ei! De îndată ce a putut, Abdullah a telefonat acasă. N-a răspuns nimeni, deşi a lăsat telefonul să sune insistent. Se întunecase deja când a încercat să sune şi la mama lui. Linia era ocupată. A încercat mai târziu. Telefonul suna acum, iar bărbatul stătea ca pe ace, dorindu-şi din toată inima ca cineva să ridice

receptorul. — Alo! Abdullah respiră uşurat când auzi vocea lui Zumrat. — Zumrat, eu sunt Abdullah. Sunteţi bine? Auzind vocea soţului ei, Zumrat izbucni în plâns. Apoi, venindu-şi în fire, femeia încercă să răspundă întrebărilor lui. — Nu ştim unde sunt Abdulatip şi Olubek. Musulmanii au stat pe lângă casa de rugăciune mai multe ore după ce am plecat, strigând tot felul de lucruri urâte. Până la urmă au plecat, dar, oh, Abdullah, roagă-te pentru Abdulatip şi Olubek. Au fost bătuţi îngrozitor! spuse femeia cu vocea înecată în lacrimi. Abdullah auzi nişte zgomote în telefon. — A intrat cineva, îl anunţă Zumrat. Vorbeşte despre Aziz şi Sofia. O, te rog, sună mai târziu şi o să-ţi spun ce s-a întâmplat. — Da, încuviinţă Abdullah. Zumrat, vă iubesc pe toţi. Ştii că mă rog pentru voi, o încurajă bărbatul cu lacrimi în ochi. — Sofia! Ce s-a întâmplat? alergă Zumrat la sora ei, apucând-o în braţe. Pe obraz avea urma unei lovituri urâte, părul îi era răvăşit, iar ochii erau roşii şi umflaţi. — Ia-i pe băieţi, suspină Sofia. Rugaţivă pentru tatăl vostru, copii, spuse femeia prăbuşindu-se pe un scaun, acoperindu-şi faţa şi izbucnind în plâns. — Unde este Aziz? întrebă Zumrat turbat. Întrebarea ei însă a provocat un val de lacrimi. — Sofia, adu-ţi aminte că Isus te iubeşte. El ştie totul despre această situaţie şi vrea să te mângâie. Credinţa în El să-ţi fie sprijin. Aminteşte-ţi că Isus ne-a promis: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” Aşa ne-a promis El nouă! îi şopti Zumrat cuvinte de încurajare surorii sale.

Va urma...
Din In Search of Home © 2008 TGS Intenational Subsidiar al Christian Aid Ministry

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23)

41 40

O.P. 1, Gh.P.1, C.P. 1, Suceava, Romania, 720300 email: corespondenta@icamro.org Telefon: 0230-533032 fax: 0230-533000
Cine este Domnul Isus? Oare este Domnul Isus cine a spus El că este? Acest studiu vă va familiariza cu viaţa Domnului Isus după cum este prezentată în Evanghelia după Ioan. Vă va prezenta începutul lucrării Domnului Isus, conflictele Sale cu Iudeii şi apogeul lucrării Sale pe pământ! Apostolul Ioan ne dovedeşte că Domnul Isus este Mielul lui Dumnezeu, Salvatorul, Medicul Suprem, Răscumpărătorul crucificat, Domnul înviat, Împăratul care va veni şi încă mult mai mult, datorită faptului că El este Fiul lui Dumnezeu. - cursul este format din patru cărţi cuprinzând 20 de lecţii şi 10 teste.
 PAŞI  PRIMUL

Cursuri biblice prin corespondenţă

Lumina speranţei

PAS

Există Dumnezeu cu adevărat? De ce sunt atras atât de uşor înspre ce-i rău? Oare pot fii salvat? Cum pot scăpa de sentimentele de vinovăţie? Oare m-a iertat Dumnezeu cu adevărat? Este mântuirea mea sigură? Cum trebuie să fie un creştin adevărat? Cum pot fii victorios? Cum pot să am părtăşie continuă cu Dumnezeu? Acest curs te va ajuta să găseşti răspunsuri la întrebările de mai sus şi la multe altele. - cursul este format din patru cărţi cuprinzând 10 lecţii şi 10 teste. Domnul Isus a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”. Care sunt poruncile lui Dumnezeu? Cum vrea Dumnezeu să umblăm? Studiul acesta vă va familiariza cu cele şapte acte de cult din Biblie, pe care Dumnezeu ni le-a dat prin inspiraţia Duhului Sfânt şi care sunt valabile pentru toţi creştinii indiferent de vârstă sau cultură. - cursul este format din două cărţi cuprinzând 7 lecţii şi 7 teste.
 CREDINŢA  ŞAPTE

SPRE DUMNEZEU

PAŞI AI ASCULTĂRII

„De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (II Tim. 3:12) De-a lungul istoriei omenirii pe unii i-a costat foarte mult să-I rămână credincioşi lui Dumnezeu. Acest studiu cuprinde povestiri cu cei care au suferit pentru credinţa lor, începând cu apostolii şi încheindu-se cu cei din secolul al-XVI-lea. Cât de tare e credinţa ta? Ai fi gata să mori pentru ea? - cursul este format din o carte cuprinzând 13 lecţii şi 1 test. Trăim într-o lume tulburată, plină de nelinişte şi confuzie spirituală. Prin viaţa Sa şi prin învăţăturile Sale Domnul Isus a propovăduit calea păcii, cu toate că El Însuşi a trăit în mijlocul unui popor militant şi naţionalist. Ca ucenici ai lui Hristos, suntem chemaţi să călcăm pe urmele Domnului Isus. Acest curs este un studiu aprofundat al principiului biblic de a nu ne împotrivi celui ce ne face rău şi cum se aplică în mod practic în viaţa creştinilor.
 Vreau  Vreau

PENTRU CARE MERITĂ SĂ MORI

 ÎN

PAS CU PRINŢUL PĂCII

să urmez toate cursurile. să urmez un singur curs. (Dacă aţi bifat această căsuţă, vă rugăm să specificaţi care curs.)

În curând vă vom pune la dispoziţie şi alte cursuri!
Cupon de înscriere la Cursurile biblice Participanţii trebuie să aibă peste 14 ani. Toţi cei care doriţi să participaţi la aceste cursuri, vă rugăm să completaţi citeţ formularul actual, apoi să-l expediaţi prin poştă, fax sau email la adresa de mai sus. Numele ________________________________________________ Strada ___________________________ Nr. _________ Bl. ________ Sc. _______ Ap. ________ Cod poştal _______________________ Localitatea ____________________________ Judeţul ____________________________ Anul naşterii ___________ Starea civilă:  necăsătorit  căsătorit Religie:  Baptist  Catolic  Creştin după Evanghelie  Ortodox  Penticostal  Alta ______________

Aceste cursuri sunt gratuite.

42

Sămânţa adevărului • Septembrie 2010

Atâta har...
Atâta har, atâta bine şi-atâta fericire, primesc când îmi îndrept spre Tine Isuse-a mea privire. Dar cât de grea şi cât de frântă mi-e totdeauna viaţa, când uit Fiinţa Ta cea sfântă şi-ndrept spre lume faţa. Ce bucurii, ce roade sfinte, deplin mă-ncununează, când Te privesc cu dor fierbinte, când ochii-Ţi mă veghează. Dar ce căderi, ce-nfrângeri grele, ce viaţă de pustie, trăiesc când lumea-n toate cele privirea mi-o îmbie! Desăvârşită fă-mi dorinţa şi-a ochilor lumine, ca să-Ţi privesc adânc Fiinţa, întipărind-o-n mine! Şi-apoi s-o nalţ cu vrednicie, în trupul meu de tină, ducând de-aici spre Veşnicie lumină din Lumină. de Nicolae Moldoveanu
Notă: Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).

Mă întreb: „Calc pe urmele lui Hristos?” Adesea trebuie să-mi schimb direcţia, să caut din nou urmele paşilor Lui şi să-I cer ajutorul pentru a merge în direcţia dată de El. Cel care refuză să fie un aducător de pace este la fel de vinovat precum cel care seamănă sămânţă de gâlceavă. Odată, un om a naufragiat pe o insulă mică din Oceanul Pacific. Într-o zi, un vapor s-a abătut pe acolo şi cei de pe navă au fost gata să-l salveze. Omul a refuzat însă pentru că nu s-a îndurat să plece fără o maimuţică pe care n-a putut s-o ia cu el din cauza regulamentului strict al navei. Mulţi oameni sunt naufragiaţi pe insula eului lor păcătos şi tânjesc să fie eliberaţi. Hristos vine şi se oferă să-i elibereze, dar ei spun: „Dacă devin creştin, trebuie să renunţ la obiceiul acesta, la prietenia asta.” Preferă să rămână captivi în egoismul lor, strângând la piept vreun „animal” la care nu vor nicidecum să renunţe. Când ne concentrăm atenţia asupra banilor, asupra puterii sau asupra oricărei alte forme de împlinire a sinelui, trebuie să avem foarte clar în minte că aceste lucruri „vor arde”. Numai îndreptându-ne atenţia către neprihănirea lui Dumnezeu putem să reîmprospătăm imaginea Lui în vieţile noastre. Rugăciune: Fă, o, Doamne, ca preocupările şi interesele mele zilnice să nu se transforme în idoli. Învaţă-mă să trăiesc în aşa fel în viaţa aceasta, încât în viaţa de dincolo să mă bucur de viaţa veşnică prin Hristos, Fiul Tău. Amin.
Din Daily Devotional Treasures Tradus şi folosit cu permisiune.

Comori

zilnice pentru rugăciune

—Lester Troyer