RADU GHIOLDUM - OITUZUL EROIC

Scriu această carte cu prilejul a 85-a aniversări a victoriei eroicelor lupte de la Oituz, în memoria bunicilor mei, care în anii 1916-1917 au apărat cu sângele lor glia străbună, lăsând o fiică orfană de un an, ce mi-a fost mamă. Vă port în gând şi parcă văd Ce suflet greu aveaţi în foc, Lăsând în urmă floare-albastră, Făr de iubire, făr de joc.

MOTTO : Orice om se naşte şi dispare, O lume plânge un nou păcat. Iubire, ură în timp apare, Făcând izvorul lumii mai bogat. Radu Ghioldum

INTRODUCERE
Motto: Un val izbeşte malul Şi greaua lui povară Încet tot unduieşte. Se năruie văzduhul Lăsând a lui ocară … Prin colţuri neştiute Trăieşte - un muritor.

Am aşternut în această carte amintirile trăite pe plaiurile de vitejie şi de legendă ale Oituzului, dorul de înălţare, atât a valorilor culturale, cât şi a sentimentelor proprii. Cea mai apropiată fiinţa fiindu-mi soţia care, văzând talentul meu, mia cerut prin rugăminţi să redau sentmentele spre nemurire. Uneori aruncam hârtiile scrise în foc, simţind o căldură blândă, liniştită, care-mi şoptea : Băiete, băiete, mergi înainte Pe luciul apei fără unde Şi nu mai născoci cuvinte, Că nimeni nu te-aude. Şi totuşi au fost oameni care, cu simţul lor de literaţi, au reuşit să vadă, dincolo de încercările mele, glasul undelor care se spărgeau în depărtare. Nu întotdeauna am fost primit cu lauri şi flori, deşi mi se recunoştea perfecţiunea începuturilor. Îi mulţumesc din suflet regretatului Vicenţiu Ghioldum, care îmi spunea: ,,Citeşte foarte mult şi scrie puţin, iar acel puţin să ungă inima celui ce va citi”. Constantin Th. Ciobanu, cu sufletul lui mare, la cenaclul literar George Călinescu m-a îndrumat a-mi face singur critica unui vers care şchiopătează. Un imbold l-am primit de la poetul Ovidiu Genaru, care cu stilul său mă îndemna: ,,Întâi să-ţi faci o turmă şi vezi ce poţi păstra din ea”. Din toate acestea am avut de învăţat a citi mai mult, a corecta ritmul versului şi piciorul metric incomplet, cât şi ce a-mi ,,păstra din turmă”. Cu nepreţuitele îndemnuri am pornit a aduna nectarul din fir, nectar ce se adună cu multă trudă şi o nepieritoare dragoste faţă de ţinutul meu natal, pe care nu voi putea să-l cânt îndeajuns. - Autorul

ISTORIA
Istoria este ecranul unui stat

Din timpul ce s-a întemeiat, Cu marii ei sclipind sub zare Şi chipul vechi ce ne apare. Poporul care istoria nu-şi ştie Nu poate-n veci să reînvie. Cât ar dori să mişte pasul, Necunoscut îi este glasul. De-aceea să-nvăţăm de mici Tot întrebându-i pe bunici: – – De ce au început războaie ? La alţii trebuie plocoane !? Iar ei, cu părul nins de ani, Cu urme de martiri, titani, Cu glasul răguşit de timp, Ne-or spune ce-am trăit în schimb. – Noi am păstrat portul şi limba Dar mari puteri veni la noi. De-aceea, dragul meu copil, A fost nevoie de război.

VIAŢA
Aşa de mică îmi pare viaţa; Un pumn de aluat spre modelat. O treci mereu din mână-n mână Şi vezi că s-a şi terminat. Te zbaţi pe poarta neştiinţei, Plângând, râzând neîncetat.

Şi nu observi timpul dorinţei; Se-ntoarce spre pământ cu un oftat. Aşa mi te cere pământul, Tu, pumn de aluat fărâmiţat. Nu ştim de ţi-a rămas cuvîntul, Ori s-a rostit neterminat.

OF, TU, OITUZ !
De unde-ţi vine al tău nume ?! Of, tu, Oituz, greul cuvânt, Udat-ai cu-ale tale unde Al nostru nume pe pamânt. Oftaturi sunt mormane, Unde adânc s-au îngropat Mulţime de oştiri duşmane. Oftând, de aici n-au mai plecat. Mulţi au oftat în timp gonatic Al asupririi gloriei suspin. Tot o legendă, Oituz dramatic, Eşti Waterloo, tu eşti destin. Eşti scutul României, O flacără la timpul tău, Tu ai oftat spre-a birui. Un cer senin să fii mereu !

VIS DE SECOLE
Plângeau mlădiţele vecine

Şi se uneau prin legământ; De-atâtea veacuri cu suspine Ele-şi urmau un jurământ. Kogălniceanu cu tărie: – „Unirea-i lucru neapărat“ Că plânsetele de pe glie Sunt mângâiere de-ndreptat. Şi Ion Roată, ca solie, Rostea cu glas poruncitor: – „S-avem întreaga Românie Un domn, o ţară şi-un popor !” În zilele de ianuarie, Poporul, ca un singur om, Din ţările cu-a lor iubire Îl vrea acum pe Cuza domn.

SACRIFICIU
Aici sunt codrii mari de brazi Ce s-au hrănit din sânge. Cuprinsă-n vâlvătăi, şi azi, Prin foşnet, tot mai plânge. Şi roşu a rămas cuvânt Scris cu roşu printre stânci, Roşu a oprit acel avânt, Îmi spun văile adânci. În flăcări satele ardeau,

Un roşu spre-orizont, Şi de departe îl vedeau Cei plecaţi fără de rost. Aşa-mi şopteşte un stejar, Când toamna se-nroşeşte, Atunci a fost scris cu jar „Pe aicea nu se trece !“

EROUL MACARIE
Ce dor aveai a-ţi uni fraţii ! Nutreai un vis de viitor. Ca şoim ce străjuie Carpaţii, Ai steaua ta pentru popor. Când ai plecat în zbor cu ţelul Spre fraţii tăi a-i dezrobi, Mi te-a lovit în piept oţelul, Făcând tăcere printre vii. Tu ai fost primul ce-a căzut Dintre atât de mulţi eroi. Şi visul tu nu l-ai văzut, Ni l-ai lăsat să-l trăim noi. Te vom păstra în amintire Cât vom trăi pe-acest pământ. Lângă biserica-nfrăţirii E locul tău, iubit şi sfânt.

REFUGIAŢII

Din dealuri peste sat cădea Obuz cu foc şi fum Şi-n casă flacără ardea, Om aruncat în drum. Din ce avea, puţin a luat Plecând spre bejenie, Cu sufletul însângerat, Lăsând casa pustie. Şi au plecat fără a şti Femei, bătrâni, copii Lăsând a vieţii bucurii, Leagăn şi jucării. Iar când s-a liniştit furtuna Şi s-au întors la case, Găsiră-n loc de case brumă, Scrum, tăciuni şi oase. Cu ce greşise pe pământ Acest norod sărman ? Războiul e prăpăd, cuvânt Dictat de suveran.

EROII OITUZULUI
Întoarceţi fila prăfuită La acel trecut, parc-a fost azi, La căpătâiul eroilor, pe piatra înnegrită Găsiţi amintirea zecilor de camarazi. E locul vostru sfânt sub glia din Oituz, Cu preţul vieţii aţi sfinţit reîntregirea,

Voi sângele vi l-aţi vărsat lângă obuz, Pentru-a rămâne veşnică-amintirea. Atâtea locuri vă sfinţeşte azi un nume: Pe Coşna, Cireşoaia şi Măgura bătrână, Cu Muşat ce-a arătat la lume C-aici românii – au luptat chiar fără-o mână. Acum, încăpeţi în lume cu nume de eroi Şi-odihniţi-vă în pace pe vale, lângă flori, Că-aţi fost biciuiţi cu plumbi şi ploi Când cerul era încărcat de nori.

OITUZ - ALFA ŞI OMEGA
Prin pasul nostru din Oituz Trecurăţi voi în vară, Cu pieptul tare de obuz Să reuniţi o ţară. Cu cântul dulce spre Ardeal Voi aţi trecut Carpaţii. Aveaţi un simplu ideal De a vă dezrobi fraţii. V-aţi avântat ca şoimu-n zbor Peste Carpaţi, a noastră glie. Aveaţi de mult un falnic dor: A ne lăsa o Românie. Aţi apărat scumpul pământ, Cum codrul îşi apără creanga.

Fiind al nostru veşnic, sfânt Oituz, eşti alfa şi omega.

CUVINE-SE MULŢUMIRI
Plecase tăvălugul marilor puteri Pe-ntinsul Europei, cu plânset şi dureri. Ne-ameninţa poporul prin arbitraj şi foc. Nemairăbdând durerea, intrarăm greu în joc. A fost pe cinşpe august, ziua sfintei Marii, Când am pornit cu-avântul pământu-a dezrobi. Preasfânta Născătoare ne ocrotea din zări, Spre-a uni plaiurile frumoasei, scumpei ţări. Cântând, Ardealul ne-aşteaptă, ne-aşteaptă fraţii. Cu dragoste de glie, noi am trecut Carpaţii. Nu am plecat cu gândul rău de cotropiri, Ci idealul sfânt al noastrei reîntregiri. Aşa ne-a condus soarta şi bunul Dumnezeu, S-avem unită ţara şi scump poporul meu, Cu câte mii de jertfe doar de Fecioară ştiute, Cuvine-se mulţumiri, sfios acum rostite.

RECUNOŞTINŢĂ

La Oituz o lume a avut eroi, Pe care să-i cinstim cum se cuvine, Că veci de veci ei sunt cu noi; E recunoştinţa care ne revine.

Necunoscuţi ne-au fost aceşti drumeţi. Din seva voastră creşte-un falnic pin. Mulţi aveaţi stele şi peceţi Când sângele v-a curs în râuri şi suspin. Pe pânza voastră din trecut Ne e moşia scumpă glie. Poate-aţi lăsat cuvânt necunoscut Ce s-a transmis în timp ca o solie. Voi v-aţi jertfit pentru-a trăi; Veţi fi mereu nemuritori, Iubiţi de urmaşi şi ai lor fii. Pios, la căpătâi vă punem flori.

1 DECEMBRIE 1918

Cu tricolorul ridicat Din mult plecata-ţi glie Cu fulgi de-argint, plutind în vânt Pe-ntinsa ta câmpie; Aici s-a adunat poporul Din toate provinciile surori Arătând graniţa şi nordul Când Goldiş le citise lor: - Iubit norod, între Carpaţi Trăim în portul românesc. Să fim în veci uniţi ca fraţi

Că acelaşi grai toţi îl rostesc. Şi-n catedrala din cetate Clopotul dăinuie un cânt, În popor o inimă bate, UNIRE e acel cuvânt.

EXPULZAŢII
Tot ce-a fost atunci Cu hidosul dictat Ne-o spune Rafiroiu, Părinte-aici în sat: – Acel dicat când s-a semnat Trăiau în pace bună Acei care erau stăpîni Pe vatra lor străbună. Ne alungau din casa noastră Dezbrăcaţi şi desculţi, Aruncaţi sub bolta-albastră, La fraţii peste munţi. Dar n-au putut a ne lua vorba Din scumpa mea Poiană, Ci s-a mărit mai tare slova Cântată-n orice toamnă.

NU ÎNTUNECAŢI ALBASTRUL !
Nu întunecaţi albastrul cer senin

Păstrând gândiri cu grele şoapte ! Nu împletiţi universul cu suspin ! Nu stricaţi fructele necoapte ! Voi, filozofi, pretinşii luminaţi, Politicieni ce doresc ura, Voi, prin concepţii întunecaţi A noastră viaţă şi natura. Nu mai râvniţi la noi hotare De-a se schimba-n folosul vostru ! Lăsaţi vecinele popoare Să îşi croiască ele rostu ! Nu întunecaţi albastrul cer senin ! Lăsaţi lumina pentru lume ! Păstraţi al vieţii clar destin Şi orizontul tinerelor nume !

LĂSAŢI-MI SOMNUL !
De ce nu ne lăsaţi în pace De-a ne dormi somnul de eroi ? A noastră cruce nu vă place În ţara noastră-n munţi şi văi ? De ce aţi şters al nostru nume Pe crucile de la morminte, Când ele nu pot a vă spune Că numele-s cuvinte sfinte ? Demult aţi moştenit minciuna:

În loc de ţară, principe ne-aţi dat. Noi am avut voinţa-ntotdeauna, Ce-a oţelit orice bărbat. Cu sânge ne-am păstrat moşia, Lăsând-o veşnic la copii. În scumpa ţară, România, Lăsaţi-mi somnul spre-al trăi ! … Nu mai visaţi alte hotare, Ştirbind ale vecinilor glii; Iubiţi ca fraţi între popoare Ca să puteţi în veci trăi ! De ce, voi, prin gândiri meschine, Ne deranjaţi eternul somn ? … Acele jertfe şi suspine Aicea toate-acuma dorm.

CASTELE DE NISIP Castele de nisip, voi povestiri şi şoapte, Frumoase amintiri ale timpurilor vaste, V-aţi înălţat mereu pe bază de putere Ca şi-un nevinovat copil, fără durere. Hainul timp v-a dărâmat în noapte. Se năruie deşerturile moarte, Dezlănţuie un vânt cu grele ploi, Cu strajă de oţel ce suntem noi. Castele de nisip, şi voi, copii,

Puteţi găsi şi alte bucurii. Fiind maturi, nu spargeţi energii ! Castele de nicip nu-s jucării.

BUNICII VETERANI
– În foc, în Răsărit şi-Apus Ne duse uraganul, Mitraliaţi de jos, de sus, - Îmi spune veteranul -. Aveam mantaua ciuruită. Uitându-mă departe, Vedeam ura nemărginită Şi gheara de la moarte. – Bunicule, câţi aţi rămas Din cei plecaţi la luptă ? Acum aveţi un mic popas, Dar moartea nu ascultă. – Când am plecat în Răsărit, În floarea tinereţii, Mulţi au plecat, puţini au venit, Albiţi de bătrâneţi. Apoi am mers înspre Apus, Iarăşi în foc şi fum. Mărşăluiam cu capul sus, Rărindu-ne pe drum. Şi când s-a terminat măcelu’, De ne-am întors acasă,

Nu am găsit decât şarpane Şi scrum în loc de masă.

Câţi au rămas din cei plecaţi ? Îi număr azi pe deşte: Bolnavi, schilozi şi cocoşaţi. Se duc mereu, băiete … – Bunicule, să mai rămâi, Să-mi spui despre război ! Eu pleata iernii îţi mângâi. Voi, toţi aţi fost eroi.

DOR DE REFUGIU
Când mă gândesc la a mea dulce ţară, La al meu popor cu fier înlănţuit, Îmi vine să plec nebun în seară Udat de lacrimi ce-mi curg necontenit. Îmi vine să-mi uit de soartă, Văzând în cale-atâtea sorţi, Strângând din dinţi spre-o altă poartă, Mergând ca urme printre morţi. Cătând o lume spre mai bine, Făgăduinţa mult visată, Un Paradis ce-n gând le vine Uitând de ei, de umbra moartă. Nu mai gândim ca alte dăţi, S-avem o scumpă mamă,

Şi căutăm prin alte părţi Destin, sau numai vamă.

EUROPA

Pentru iubirea de-a trăi Să nu dispară graiul vieţii Şi voi în veci a nu muri, Daţi la o parte vălul ceţii ! Daţi şansa plăpândelor nume Să-şi ducă imnul de cuvinte, O creangă de măslin, o lume, Să lege pasul spre-nainte.

AZI ÎN LUME
O atmosferă cu trotil, cu gaze azi se poartă Cu nişte umbre, construind tăcere, lume moartă, Scindând atomii să-i transforme-n lanţuri Să arunce planeta carbonică sub aştrii. Într-un tablou, un conte pe genii îi apasă Să facă tot ce n-au făcut, lumină prinsă-n plasă. Să desprindă planeta din echilibru, aruncând-o-n hău. Carbonică să fie, făr’ de albastrul său. O bombă cu fitilul pus, lăsată la copii. Cu viaţa asta ne jucăm ? Cu nişte jucării? Nişte bătrâni pe-o bancă stau şi trecutul îi apasă. Ei se gândesc la ce-a trecut, la lumea ne-nţeleasă.

COPIII RĂZBOIULUI
Sunt foarte mic şi am paşii grei Şi cum să mă ascund de tine ? Cum m-ar ascunde ochii mei ! Ei curg mereu arginţii vieţii Că nu mai poat avea destine. Tăticul meu a dispărut Printre molozuri părăsite. Port în suflet chipul lui Şi sunt flămând şi dezbrăcat Şi-aştept explozia ce vine. Toţi suntem fraţi printr-o iubire. Oare ne uită Paradisul ? Să rupeţi florile iubirii De-a le usca vă este visul ? Voi, filozofi, voi, luminaţi, Întoarceţi voi natura lumii ! Nu prin tăcere întunecaţi Orizonturile scumpelor nume.

URME
Eu sunt prea mic şi nu-ţi pot spune Ce rău în suflet ţi-am făcut ? Şi nici nu-ţi pot rosti vreun nume

Când eu nu te-am cunoscut Şi tu îmi laşi în suflet urme. Eu ce-am putut greşi la astre, Când mi-au creat o dreaptă cale ?! Erori de căi, erori deşarte ! E tulburat oceanul spre visare Şi tot ce mişcă strigă moarte ! M-aţi dezarmat de conştient Şi de iubuiri divine. Voi m-aţi creat analfabet Pentru ziua care vine, Secunda scrisă pe-o foaie de caiet.

TERORISM
Ce rău făcuse această gloată, Zbătându-se pentru o pâine, Ca să-i îngropi în lumea moartă, Unde pentru ei nu poate fi un mâine ? Diavol, cu chip de om, al erei noastre, Ai zidit teroare, plângând fără ruşine. Minţind lumea florilor albastre Şi colţii tăi s-au arătat în timpul de-mplinire.

LA CASA MEA
E-un întuneric greu la mine-n casă

Ca o iarnă fără de sfârşit. E un întuneric, în care eu M-ascund de infinit.

Cer lumii o făclie Să-mi pot lumina timpul trecut. Nu am putere să fiu solie Pentru cel cu sufletul cernit.

SPERANŢA
Of, viaţă, adunătură de speranţe În centrul unor umbre mişcătoare, Ce îşi arată atâtea aroganţe, Şi timpul le topeşte şi dispare. Dă-mi puterea ruperii depline Să mă desprind de valurile moarte ! Arată-mi calea unor noi destine ! De ce nu dai la toţi aceleaşi soarte ? Pe drumul meu au poposit Cu toţii, într-un cerc frenetic, Şi se observă. Au obosit. De ce îi ţii în lanţ ermetic ?

SUFLET ÎNDURERAT
Of ! suflete, atât de-ndurerat În viaţă tu să mergi-nainte,

Natura pentru asta mi te-a consacrat Şi o durere a născut cuvinte. Pământu-i mare, şi în sânul lui Cuprinde-ndureraţi şi fericiţi de-odată. Şi numai sufletului poţi să-i spui Ce-ai adunat în viaţa toată. Atâta lume spre lumini Şi stele sus şi jos pământ bogat. Şi nu au toate aceleaşi rădăcini Când pe pământ e-un gând îndurerat.

DEZAMĂGIRE
Dumnezeu, fin, A-ntins o simplă aţă, Gândindu-se senin, Asta va fi o viaţă. Nu a ştiut că pe Crist Pe cruce-l vor întinde, EL autoru’ atâtor legi Şi-a vieţii ce-o cuprinde.

INCERTITUDINE
Un porumbel se plimbă printre neguri, Nesigur de-a lui frunză de măslin. E alb, dar negru îi e chipul.

O ! porumbel al greului destin. Tu duci cu tine ce e greu în lume O frunză, o povară a vieţii. Tot muritorul, care azi e spume, Ignoră timpul tinereţii.

ÎNDEMN
Deschide-ţi poarta spre iubire, Cu flori şi-o creangă de măslin. Cea mai frumoasă amintire Îţi dăruie al tău destin. Deschide-ţi poarta spre-orizonturi, Spre nalte căi de a păşi, De-a fi frăţie între porturi Şi bucuria de-a trăi.

MIŞCARE
Suntem ca nişte umbre. Trăim că ne mişcăm Pe-o înnegrită pată, Pe negrul întuneric visăm, visăm. Ne-a înnegrit galopul, Viteză, spre dureri, Creându-ne potopul Visării şi-a tăcerii.

Ne mângâie atomul, Puterea spre-a mări, Viteza duce omul S-omoare-a lui copii. Planeta morţii spune: – Ai umbră în adânc. Chemându-mă anume V-astup, nu vă mănânc. Păstorul duce turma Cu umbre mişcătoare. Viteză. Şi-apoi urma ! Păstor, turmă dispare. Orişice mişcare Un echilibru poartă. Schimbând a ei cărare, Modifică-a ei soartă.

Şi repedea-i viteză În timp o oboseşte. Dezintegrând atomii În lanţuri se izbeşte. Astă scoarţă bătrână, Cu ura ei nebună, Zidul întins ca sârma Sfidează scumpa lună. Iar ea, cu-a ei tăcere, Şi pasul liniştit,

Fără umbre şi durere, E ceas nedefinit. Nu-i trebuie mişcarea A-i răscoli ţesutul, Să-i tulbure visarea Spre-a nu-şi uita trecutul.

MAMA
Tu eşti măicuţă lângă mine, Mă legeni şi-mi faci cruce, În viaţă ca să-mi meargă bine Şi-un drum deschis unde m-oi duce. Îţi simt pe-obraz sărutul cald, Sărutul dulce de-a dormi. ’N-a tale poveţe mă scald, Afecţiunea de-a iubi. Mi-ai creat drumul întins Spre-a merge mai înainte. Îţi mulţumesc şi nu mai ştiu, Fiindcă nu mai am cuvinte.

DESTIN
O ! … tu, gâză a vieţii ! Cu zâmbete apari. În drum spre ţel, departe, Ştii tu ce pante ai ? O stâncă tare, tare,

Din calcar sau granit, O macină natura În timp necontenit. Natura asta toată E cadru în mişcare. Un ciclu urc-o pantă Şi-un altu’ zbucium are. Aşa-i trecută viaţa Cu spini sau fără spini. În ghem adună aţa Cu adânc suspin.

TATA
Te văd mereu şi te aud. Şi-acum îmi dau poveţe. Şi mă cutremur şi asud Când aer prind în braţe. Şi ce n-aş da, de aş putea La piept să te cuprind. Doar o dată eu aş vrea Iubirea să-ţi întind. Apoi, să te sărut aş vrea, Ca să ne spunem multe. Şi niciodată n-aş putea Când umbrele sunt mute. Te văd acum cu părul nins, De-a tale timpuri mişcătoare,

Cu braţul tău spre noi întins, Creându-ne o cale.

RĂZBOIUL
Unul a născocit războiul. Pentru victorie, glonţul l-a trecut în istorie.