Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Litere
Specializările: Limba şi literatura română – Limba şi literatura engleză Limba şi literatura română

Literatura română veche, premodernă şi modernă
Prof.univ.dr. Simona Antofi

Anul I, Semestrul I

D.I.D.F.R.

I. . Literatură română veche, premodernă ș i modernă

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea de Litere

LITERATURĂ ROMÂNĂ VECHE, PREMODERNĂ ŞI MODERNĂ

Anul I

Prof. univ. dr. SIMONA ANTOFI

Galaţi 2010

CUPRINS

I. Literatura române veche şi premodernă. Umanismul românesc Elocvenţă şi pragmatism. Mitropolitul Varlaam şi Cazania sau Carte românească de învăţătură Predica de amvon. Antim Ivireanul şi Didahiile Primii cronicari şi primele cronici Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie Cărţile populare Teste propuse spre rezolvare Cronicarii. Cronicarii moldoveni. Preliminarii Letopiseţul lui Grigore Ureche Letopiseţul lui Miron Costin Letopiseţul lui Ion Neculce. O samă de cuvinte Cronicile muntene Teste propuse spre rezolvare Dimitrie Cantemir Teste propuse spre rezolvare Literatura cultă. Poezia cultă. Poezia cultă între religios şi profan Dosoftei. Psaltirea pre versuri tocmită Miron Costin. Viiaţa lumii Cronicile şi povestirile în versuri Teste propuse spre rezolvare Începuturile literaturii artistice. Poeţii Văcăreşti Costache Conachi Anton Pann Ion Budai-Deleanu. Ţiganiada Teste propuse spre rezolvare Bibliografie II. Literatura română modernă. Paşoptismul şi postpaşoptismul. Romantism european şi romantism românesc Criterii ale literarităţii poetice Proza paşoptistă şi postpaşoptistă Teste propuse spre rezolvare Romantism românesc şi modele apusene Concepţia despre poet şi poezie Teste propuse spre rezolvare Bibliografie Teste finale

5 6 7 8 11 11 12 12 14 16 19 20 22 22 24 24 25 26 27 29 29 31 33 34 37 37

39 41 43 44 45 47 49 49 50

Literatură română veche, premodernă ș i modernă

3

I. Literatură română veche, premodernă ș i modernă

I. Literatura române veche şi premodernă
Umanismul românesc
În accepţie renascentistă, umanismul presupune voinţa gânditorului de a stabili poziţia fiinţei umane în univers, de a şti totul despre om şi de a-l înnobila pe acesta prin cunoaşterea de sine, prin arte şi ştiinţe. Presupune, de asemenea, antropocentrismul, respectiv situarea omului în lume ca măsură a tuturor lucrurilor (după vechiul dicton al lui Protagoras). În spaţiul românesc, formula erudiţiei umaniste este reprezentată de Miron Costin şi de Dimitrie Cantemir, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, secol decisiv pentru destinul nostru cultural pentru că atunci s-au tipărit Pravila şi Biblia, al căror rol a fost acela de a disciplina social şi moral comunitatea, dar şi de a decide asupra evoluţiei limbii române literare. Pana cronicarilor, formaţi la şcolile latine şi greceşti din Polonia, Italia sau Constantinopol, se angajează în lupta hotărâtă pentru memorie. Conştiinţa întârzierii noastre culturale nu se exprimă în lamentări, ci în efortul de recuperare. Grigore Ureche aduce istoriografia în aria cetăţii; Miron Costin introduce în cultura secolului suflul latinităţii noastre originare; Nicolae Milescu, excelent vorbitor al latinei, occidental în maniere, călător spre China, diplomat, teolog, istoric, memorialist, geograf, traducător, lasă în Jurnal o probă de mentalitate renascentistă de călătorie aplicată pe o realitate asiatică. De asemenea, Udrişte Năsturel şi Mitropolitul Varlaam impulsionează apariţia primelor cărţi de legi – Pravila de la Govora (1640), Îndreptarea legii (1652). Se adaugă aici şcolile întemeiate şi susţinute de Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi de familia Cantacuzinilor, ca şi faptul că toţi oamenii învăţaţi ai timpului făcuseră studii de gramatică, de prozodie clasică, de retorică, dialectică, filosofie morală, teologie, geografie, chiar astronomie, istorie, medicină şi ştiinţe oculte. Grigore Ureche pune problema unităţii de origine a românilor, Miron Costin consacră numelui de român şi latinităţii lucrări aparte în română – De neamul moldovenilor, şi în polonă – Cronica polonă, Poema polonă. De asemenea, se cuvine amintit faptul că Stolnicul Constantin Cantacuzino deţinea cea mai mare bibliotecă de carte latină, italiană şi greacă. În ceea ce-l priveşte pe Dimitrie Cantemir, poliglot autentic, a cărui operă este o sinteză originală a culturii occidentale şi a celei orientale, primul istoriograf şi muzicolog al lumii otomane, debutul său se face de timpuriu, cu Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, sau Giudeţul sufletului cu trupul, lucrare tipărită la Iaşi în 1698, în greacă şi în română. Un alt studiu, Imaginea cu neputinţă de pătruns a ştiinţei sacre conţine teorii acceptate sau combătute despre universul material, despre timp şi spaţiu, mişcare, fenomene ale naturii, suflet, cunoaştere, etică şi destin etc. Tot lui Cantemir i se datorează şi cea dintâi monografie a Moldovei, Descriptio Moldaviae (1714-1716), în care legendarul este secundat de obiectivitate ştiinţifică în problemele de geografie, politică, istorie, etnogeneză, legi, ocupaţii, moravuri, ritualuri fundamentale, mitologie, originea limbii şi religia românilor. Este a doua carte de circulaţie europeană, după Istoria Imperiului Otoman (1716). Vita Constantin Cantemirii este o monografie a vieţii şi carierei tatălui său, concepută însă tendenţios, ca biografie romanţată, explicând orgolios genealogia şi pretenţiile ereditare la tron. 5 Literatură română veche, premodernă ș i modernă

dedicate lui Vasile Lupu. ordonate calendaristic. spre a-şi spăla vina păcatului originar. părăseşte şi faptele tale cele rele. predica la Duminica fariseului şi a vameşului. Varlaam este mai concis şi mai popular. Deci ce te părăseşti. tipărită în 1643. ce au mărturisit de Domnul Hristos că iaste fiul lui Dumnezeu şi împăratul Izrailteanilor. Scoală şi tu din păcatele tale. Varlaam nu-şi reprimă plăcerea de a povesti. Elocvenţă şi pragmatism. 10 stihuri la stemă deschid Cazania. Cazi cătră mila lui că de mult te aşteaptă. premodernă ș i modernă Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor este o operă istorică dedicată originii românilor. fariseul. mai ales din Noul Testament. începând cu Simeon Stâlpnicul şi până la episodul tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. a doua. Totuşi. În spiritul moralei creştine. Primul. Urmează o motivaţie asupra a ceea ce este omul. Agiunge-ţi cât ai făcut voia diavolului. Alcătuită din predici. Literatură română veche. Întoarce-te acum bine de unde ai eşti rău. preluate din retorica de amvon – iată un fragment din istoria mergerii cuvioasei Parascheva în pustie: „Cine va putea spune trudele . asupra destinului său şi asupra voinţei umane de automodelare.I. cum Domnul Hristos ştiutorul gândurilor şi inimilor omeneşti”. Ultima carte este Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane. Este omul rezumatelor care se ţin minte: „Într-această svântă evanghelie două lucruri să arată: întâi. pocăindu-se. păcătoase? Ce te leneveşti? Ce aştepţi? Fost-ai soţ feciorului celui curvariu când ai fost în păcate? Fii-i soţ şi acum când se pocăieşte. de pildă. a câştigat „împărăţia cerului”. Cazania a avut drept prim scop să întreţină credinţa şi „purtarea creştină” a oamenilor. Poet cugetător în umbra teologiei. . cela ce nu iubeşte perirea păcătosului. Şi numai cât gândeşte păcătosul să se scoale din păcate. spre un „soroc” şi o „margine”. tradusă în rusă şi latină. Mitropolitul Varlaam şi Cazania sau Carte românească de învăţătură Această Carte românească de învăţătură. iară dracii să scârbesc. atâta-l tâmpină Dumnezeu cu mila sa şi-l cuprinde cu agiutorul său. a religiei./ Cât grija şi primejdia săvârşitului”. suspină. înţelegerea şi explicarea mentalităţii mahomedane. a ritualurilor şi a moravurilor controlate de Coran./ Niciodată grija şi frica începutului. Mitropolitul deschide „cuvântul către cititor” cu o frază foarte frumoasă despre minunea divină a mersului ordonat al lumii. Prima parte a predicii conţine extrase din Evanghelii şi comentarea lor. ca şi versuri scrise într-o limbă plăcută şi azi: „Valuri multe rădică furtuna pe mare/ mai vârtos gândul omului întru lucruri ce are. a „faptelor ceriului şi pământului”. lăcrămează şi tu ca dânsul. pentru cele 32 de duminici. drept mulţumire pentru ajutorul dat în tipărirea cărţii. Apropie-te cătră Dumnezeu. mărturia lui Natanail. În Jitiile (biografiile de martiri şi de asceţi) din partea a doua. Partea a doua cuprinde vieţi de sfinţi. Cazania este o interpretare morală şi o actualizare a mai multor fragmente biblice. Iată. iar al doilea. concepută polemic dar neterminată. tipărită în 1772 la Sankt Petersburg. Varlaam vorbeşte pe limba tuturor: „Cu adevăr să veseleşte Dumnezeu de pocăinţa păcătoşilor. omiliile lui Varlaam nu sunt original construite şi nu sugerează chipul interior al vorbitorului.” Spre deosebire de Antim Ivireanul. Destule-ţi iaste câte ai petrecut în răutăţi. a avut o mare importanţă morală şi lingvistică fiind prima proză literară cu aspect moralizator tipărită la noi. Se adaugă o anumită cadenţă a rostirii şi inversiunii de efect. s-a pierdut pe sine pentru că nu s-a smerit. şi dovedeşte o bună cunoaştere a Coranului.

omul „iaste un dobitoc. Însă istoria literaturii este interesată de imagistica poetică a piedicii. încredinţată că întruchipează competenţa morală exemplară. matură. Retorul încearcă.. să lege cu auditoriul un pact. o mişcare tactică şi o umilinţă retorică.] la această mare vrednicie a arhieriei. închinăciunile. nici de cai cu rafturi scumpe. premodernă ș i modernă şi usteninţele ei? Lacrimile. pe baza destinului lor comun. Începuturile predicilor sunt variate: uneori Antim se preface că nu crede în puterea talentului său. suspinele. căci „am datoria să priveghez cu osârdie [. cine le va povesti? Că nu era altul nime acolo să poată vedea faptele ei cele sufleteşti. Predica în serie duminicală conţine o analiză subtilă a sufletelor şi a cunoştinţelor. topos al textelor medievale. puternică. ca mesager al divinului ce nu trimite în lume „împăraţi şi crai” ci „oameni proşti” – neînvăţaţi şi săraci. Că de ce nu se apucă? [. „nu s-a uitat la sărăcia mea şi străinătatea mea. nici de veşminte şi de aşternuturi. Antim Ivireanul şi Didahiile Cu mijloacele oratoriei clasice.. iubitor de sine. în acest context. De altfel. căci este de datoria predicatorului să o asigure.. Pentru fiecare secvenţă din Didahiile sale. Funcţia retorului – „prea înţeleptul doftor al sufletelor” . Astfel. n-au socotit prostia şi neştiinţa mea [. pentru o mai bună captatio. să se facă înţeles de „atâtea cinstite obraze. nici de mâncări şi de mese.... pentru odihna. Şi m-au trimis să vă fiu păstor şi părinte sufletesc [. a complotat..] să vă supuneţi ascultării”.I. credibil ca vârstă şi ca experienţă. nici de casă sau de slujire.] pentru folosul cel sufletesc [.. sau de leagene. liniştea şi paza sănătăţii lui?” De la sănătatea trupului se trece la sănătatea sufletului. „iscusit în cuvinte”. însă ego-ul lui este prea puternic ca să trăiască smerenia în tăcere.Aşa se constituie figura interioară a oratorului. reprezintă. acestuia din urmă..este aceea de a mântui prin „cuvinte cereşti”. Iată câteva exemple: „Veniţi după mine şi voi face pre voi păstori de oameni”.]”. a trădat şi a fost trădat. ce numai de curăţia sufletului şi de răspunsul giudeţului ce va să fie şi de tâmpinarea mirelui său Hristos”.. împodobite cu Literatură română veche. Antim se vede pe sine ca ales.] învăţându-vă şi îndreptându-vă”. care sunt mai multe decât perii capului mieu şi decât nisipul mării şi m-au înălţat [. modelul retorului este hotărâtor: „de cinste”. „împodobit cu carte”.] şi fărădelegile mele.] Şi de ce nu să sileşte.. eficacitatea. se plânge de „gângăvirea limbii” şi se întreabă cum va putea. afirmă el. Predica inaugurală – Aceasta o am zis când m-au făcut mitropolit – anunţă programul educativ de împlinit prin limbajul simbolic al evangheliştilor. „ştiindu-şi slăbăciunea învăţăturii şi sărăcia bunătăţilor”. Acesta apropie psihologic şi obligă la un comportament egal – „dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la câte va aduce ceasul şi vremea”. Predica de amvon. Atunci când exagerează stilistic. instrumentul liric al discursului teologic cu scop de a-i asigura. Nu era ei acolo grije de pluguri. însă „şi dumneavoastră încă aveţi datorie [. construite pe ideea raţiunii morale a problemei credinţei. Mimarea umilinţei. premodernă ș i modernă 7 . mictropolitul s-a amestecat în politică. de boi. fiecare predică este o treaptă de iniţiere în actul de a gândi credinţa. intenţii de corecţie a moravurilor şi exemple de credinţă smerită. mitropolitul Antim Ivireanul a diversificat formele de expresie în limba română. Antim produce fragmente cu literaritate latentă: Dumnezeu... Literatură română veche.. numai ochiul Celuia ce vede toate. Despre smerenie vorbeşte Antim îndeosebi.

printr-o captatio. Antim „cerne cu ciurul chibzuielii toată Sfânta Scriptură” şi speculează latura savantă şi teologică a „textului biblic. mândru. Primii cronicari şi primele cronici O istorie a imaginii românilor despre ei înşişi ar putea începe. conţinea soarele şi luna. asemănătoare soarelui şi stăpâna mării [. metaforele menite să capteze atenţia – „mreajă a învăţăturii”.I. pentru a înspăimânta: „Doamne mântuieşte-ne că pierim!” Uneori. sceptic din înţelepciune. şi cel revelatoriu – „a descoperi taine mari şi peste fire”.. Literatură română veche.] Atâta sunt de de slăvite faptele lor. era să consacre divinităţii bogăţiile lumii materiale. Antim atribuie soarelui funcţia de suflet al universului fizic şi psihic. tolerant. ale cărui demersuri de imagologie (a comparat limba. O parte narativă asociază simbolistica lumii cu acţiunea apostolică a lui Pavel. Antim are dreptate să specifice care sunt modurile sale de expresie: cel instructiv – „a povesti lucruri minunate”.]. ca laudă sau ca panegiric. literaritatea Didahiilor este intenţionată. anxios. cu Dimitrie Cantemir. Cazania la Sfinţii apostoli Petru şi Pavel: „Atâta sunt de multe învăţăturile lor cele vrednice de minune cât întrec la număr nisipul mării şi stelele ceriului. Trebuie adăugat însă Miron Costin. Destinaţia artei. Literatura propriu-zisă este reprezentată sub forma portretului. ca urmare alegoria se combină cu stilul „înflorit”. cel retoric – „a îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor”. Este descrisă luna. „undiţa cuvintelor”.] Să tac iar?”. Dacă Miron Costin reprezintă imaginea omului meditativ.. Să vorbesc? Dară ce cuvânt vrednic va putea să aducă mintea mea cea proastă? [. crede Constantin Noica. căci cuvintele frumoase desfată. moravurile românilor cu cele ale italienilor) au fost continuate de Cantemir şi de Şcoala Ardeleană. Şi întâi zic.. În final se face asocierea cu stema Ţării Româneşti care. chiar căutată. a caracterelor. „Deci nu mă pricep ce voi face astăzi [. cum că luna iaşte podoaba nopţii. Soarele „toate le însufleţeşte şi le înviază” şi „iscodeşte” în casa inimii denunţând păcatul. Însă limba literaturii medievale îşi avea canoanele ei stabile. portul..].. metaforele culinare – „ospăţul vorbelor”. cât covârşesc tot cuvântul şi fac fără de grai toată mintea”. cu sens simbolic – „multe feluri de vrednicii. trimis de Dumnezeu „să lumineze limbile (popoarele) dintru întunericul slujirii de idoli”. pacifist. În final... înzestrat cu atributele spirituale ale luminii care risipeşte „întunericul credinţei”. iar omul urmărea să dovedească mânia divinului şi să-i dobândească mila. stăpâniri şi puteri dau filosofii să aibă luna. Cantemir trăieşte o perioadă de criză în conştiinţa . În partea a doua tonalitatea laudei se schimbă. religios cu măsură şi încrezător în justiţia divină. în vremea lui Brâncoveanu. a pamfletului (Antim introduce cu mult curaj satira în predici). alteori începe cu citate evanghelice sau exclamă apocaliptic.. precum şi latura de miracol naiv. emoţionant”. ele sunt „picătura de apă” ce „adapă grădina sufletească”. de aceea apar şi la Antim metaforele anatomice – „Vă poftesc să vă deschideţi urechile inimilor voastre”. Iată cum debutează. După cum însuşi afirmă. atunci. . Atâta sunt de minunate vitejiile lor [. premodernă ș i modernă florile bunătăţilor şi cu înţelepciune”. Ca urmare. dar şi ca imn religios. „Se adaugă apoi simbolica spirituală a astrului. soarele concentrează suma însuşirilor lui Hristos. Textul devine treptat un imn închinat soarelui.

precum Letopiseţul de la Putna şi Cronica moldo-rusă au valoare minoră. Primele cronici relativ închegate narativ se redactează la curtea Moldovei în secolul al XV-lea şi la Târgovişte. întreţinut şi de domnitorii români. cronica de curte care se redactează din porunca sa relevă mentalitatea europeană a voievodului. se poate recunoaşte toposul laudei suveranului şi se inaugurează. lipsind libertatea auctorială şi orizontul interpretativ. de cronici se impune în epocă. Imaginarul feudal din secolele XIV-XV a fost dominat de modelul voievodului întemeietor de ţară şi erou al ritualului cinegetic simbolic. a diplomaţiei. apoi literare. specific mentalităţii medievale. conştient de necesitatea de a avea o istorie scrisă. cartea de istorie atestând originea latină a poporului. Sursa cărţilor greceşti de cultură a fost centrul monahal de la Muntele Athos. pe un fond spiritual autohton şi cu influenţa cărţii religioase de istorie. Specifică ambelor ar fi viziunea particulară asupra lumii. Este vorba despre un text scris la curte. a comerţului. pe care se articulează toate aceste texte. vorbitori de limbă romanică. pe care se întemeiază cultura scrisă. conservate în mânăstiri. premodernă ș i modernă 9 . modelul este cel al eroului. Deşi autorii sunt naivi şi descriu realităţi ca şi cum ar copia un text diplomatic. La început. concepută ca biografie a monarhului desăvârşit. apărător al ţării şi purtător al celor două virtuţi fundamentale: sapientia şi fortitudo. redactată în 1359 în slavă. prin cartea religioasă. În secolele XV – XVI. În condiţiile oprimării ţării. la confluenţa dintre miturile păgâne şi elementele de dogmă creştină. deopotrivă om şi ascet. Literatură română veche. dătător de legi. relatând istoria Moldovei din perioada 1504-1551. în secolul al XVI-lea. specia panegiricului despre monarh. patriot şi viteaz. Începând cu secolul al XVII-lea se pun bazele unui model cultural românesc. ca şi asumarea clară a paternităţii şi toposul modestiei. alfabetul chirilic a constrâns fonetica limbii române şi a determinat întârzierea apariţiei de carte în limba română. formate în confruntare cu marile cărţi şi cu marile probleme ale lumii. dechid culoare culturale spre lumea latină. ca act de conştiinţă. Însă textele religioase. iar cărţile în limba slavonă au avut o circulaţie restrânsă datorită necunoaşterii limbii şi datorită inaderenţei spirituale a românilor. dar era dat drept exemplu de către cronicari. Vitejia este motivul narativ de bază. Aceasta este prima cronică a Moldovei. revanşa se lua în cultură. Alte variante. totodată. Modelul monarhului protector al culturii şi al cărturarului. premodernă ș i modernă românească şi face dovada unei conştiinţe de sine individuală. Până în secolul al XVI-lea spiritul românesc se păstrează în cultura populară nescrisă. Multe metafore şi comparaţii de sursă biblică par azi stridente – „Petru cel Literatură română veche. Slava era limba oficială a bisericii. Cronica moldo-germană. Denumite convenţional cronicile slavo-române. Însă marii cronicari. care impune un arhetip al cronicii şi din care s-au păstrat doar copii: Letopiseţul anonim al Moldovei. se manifestă o puternică influenţă bizantinoslavă. cu abateri. Atrag atenţia frazele pe tema necesităţii de a scrie istoria ţării. boier sau cleric. care sperau să-l reactiveze. De asemenea. Letopiseţul de la Bistriţa. rezumă excesiv arhetipul.I. În ceea ce-l priveşte pe Ştefan cel Mare. crud şi generos. cu admiraţie degajată şi nu cu umilinţă. Macarie îşi redactează cronica în timpul domniei lui Petru Rareş. permiteau un acces limitat. a lui Vlad Ţepeş şi a lui Mihai Viteazul. cărora li se adaugă Cantemir. ele se ordonează pe trei serii tematice: în jurul personalităţii lui Ştefan cel mare. Însă în secolul al XVII-lea modelul eroic nu mai era actual.

oameni de rând. Ca urmare. cel în lume lăudat”. Iar Stavrinos. „ca un fulger”. care „ura datinile creştine ortodoxe”. Invidia şi Intriga. vărsător de sânge şi jefuitor al averilor bisericii. în secolul al XVII-lea. logofătul Teodosie Rudeanu a scris o cronică în româneşte din care nu s-a păstrat decât traducerea în polonă a lui Andrei Tarnowski. ai cărei membri (Stroe şi Preda Buzescu) erau angajaţi direct în războaie. înfrânt de sultanul venit „ca vântul fiorosu. redactează Povestea preafrumoasă a lui Mihai Voievod. dreptate?” şi ecouri de psalmi: „O invidie. Ca urmare. tigru care se hrăneşte cu oameni. Lăpuşneanul nu este denigrat în cronică. Minerva. dar este denunţată domnia lui Despot ereticul.. renumele lui face să tremure Răsăritul şi Apusul. laudative în exces sau denigratoare. realizează prima carte tipărită consacrată unui voievod român în viaţă. premodernă ș i modernă Minunat”. „ca furtuna ce vâjâie din greu”. vitejiile şi războaiele strălucitului Mihai Vodă. „ca uliul cel iute”. „împodobit cu cununa domniei”. scrisă sub presiunea morţii năprasnice a eroului şi în stilul admiraţiei sentimentale. primul exerciţiu cărturăresc original de la noi. „Oare nu suspini. fiică a marelui Jupiter/ Să mă inspiri. fiară crudă. trădat de boierii „înşelători”. aducând „puterile tătăreşti cu chip de fiară”. cvasimitologice (Ahile). „cel mai minunat. vistiernic al lui Mihai. În 1597. plin de cutezanţă. Baltasar Walther. / Război care a nutrit fiarele. Cum nu prea era timp pentru cronici. Dintre legende. Gheorghe Palamed imită stilul şi tehnicile epopeii clasice în Istorie cuprinzând toate faptele. Se adaugă interogaţii retorice: „O soare a toate văzător!”. textul debutează cu o invocare a zeiţei: „Te invoc. nu ca scop în sine. culese de Petre Ispirescu) exprimă nostalgia modelului uman în stare să împartă dreptatea. care este „vitează mlădiţă a ortodoxiei”. Cronica Buzeştilor redă perioada 1593-1606 din unghiul familiei Buzescu. Literatură română veche. pedepse care au răspândit imaginea lui Ţepeş cel crud. după modelul tipologiei umane exemplare.I. diplomat şi prieten al lui Mihai. Legendele despre Vlad Ţepeş traduc mentalitatea medievală a unei umanităţi neobişnuite cu legile şi şocată de îndrăzneala de a impune legea morală cu preţul pedepsei capitale. din pricina războaielor.. săgeată fără fier [. Azarie îşi redactează cronica (cuprinde perioada 1551-1574) în timpul lui Petru Şchiopul. şi cea a lui Ion Vodă cel Cumplit. măcelul cel mare. după bătălia de la Călugăreni. făcând ca trupurile turceşti/ Să fie hrană pentru păsările răpitoare şi pentru câini”. Mihai este zugrăvit ca un personaj excepţional. spre a putea povesti acum/ Acel vestit război al faimosului Mihai. cu o domnie „mai neagră decât corbul”. . silezian aflat la Târgovişte. o paradigmă care rămâne utopică. Acesta este.]!” Eftimie scrie din porunca lui Alexandru Lăpuşneanul. Mai mult. stihiile şi chemate să plângă. Aceşti cronicari au conştiinţa faptului că scriu pentru rememorarea istoriei şi că sunt autori. şi se încheie a doua şi ultima vârstă eroică a feudalităţii româneşti. „ca o pasăre cu aripile mari se repede asupra unei păsărele cu pene puţine”. dar interpretările lor sunt tendenţioase./ Iar Turciei şi altor multor ţări distrugere. Cu Mihai Viteazul începe. / Nenumărate ucideri. iar pedepsele ca mijloc de a o atinge. sunt invocate elementele cosmice. Legendele germane au ca temă generală pedepsele date negustorilor saşi lacomi şi localnicilor imorali – boieri. totuşi. În legendele slave eroul legendar apare ca mistuit de setea de dreptate. căci viteazul a fost ucis „prin înşelăciune”. cele româneşti (orale. preoţi. rob al aurului. În Epilog sunt blestemate Moartea şi Charon. . cuprinzând perioada 1541-1554 şi lăudându-l în exces pe domnitor: „Alexandru cel Viteaz şi cel Nou”.

reprezentativă pentru literatura florilegiilor şi lăudând virtuţile vieţii ascetice. el fuge că nu-i place”. Motivul turturelei va fi preluat. acestea toate ar fi transformat domnitorul într-un ascet şi într-o utopie. ea fuge de la dânsul. până la a reglementa viaţa intimă. la cumpătare şi la pacifism etc. Iată un fragment de text – pilda gheonoaiei: „Gheonoaia zboară din copac în copac scobind lemnul şi ascultă cu urechea şi dacă află lemnul tare şi vârtos. Literatură română veche. rămase fără soţ.. Se mai propune. amestecate cu elemente de lirism folclorico-religios. parabole cu tâlc moral extrase din cărţile populare sau din legendele religioase. la arta războiului. tolerant. şi locuieşte într-însul. nu mai bea apă limpede şi nu mai stă pe lemn verde. de autoconstrucţie a sinelui. În această ultimă categorie se încadrează Fiziologul. şi dacă găseşte om slab sălăşluieşte întrînsul. căci ar fi fost milos. Noica numeşte Învăţăturile „întâia mare carte a culturii româneşti” care. sau a turturelei care. colecţie de sfaturi necesare contextului istoric. de Neagoe Basarab. smerenie. Secţiunea laică a cărţii cuprinde sfaturi referitoare la comportamentul faţă de slugi.I. Partea care cuprinde sfaturile creştine cuprinde fragmente de înţelepciune şi paradigme biblice. frică. Aşa şi diavolul: umblă din om în om. o tehnică de viaţă spirituală. şi acolo scoate şi puii săi. cuprind legende hagiografice sau se înscriu în ceea ce se numeşte literatură sapienţială. pe baza comparaţiei cu un animal real sau mitologic. la alegerea dregătorilor. iar dacă-l găseşte postind sau rugându-se sau făcând milostenie. greacă şi română. fără vicii. dreptate/ nedreptate etc. credincios. de la tăcere spre umilinţă. tradusă ca Floarea darurilor sau Albinuşa. prin aspectul de compilaţie. întărită de o maximă sau de o scurtă povestire moralizatoare. premodernă ș i modernă . Tradus la noi în secolul al XVII-lea. C. iar unde află lemn slab şi găunos. numite astfel datorită felului în care au circulat (deşi unele au autori). adevăr/ minciună. cumpătat. Cărţile populare Cărţile populare. simbolizându-l pe Isus. ea tot scobeşte şi să sălăşluieşte într-însul. premodernă ș i modernă Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie este o carte a comportamentului princiar. 11 Literatură română veche. sunt legende de origine bogomilică. carte ce exploatează tradiţiile populare despre animale şi păsări – folosite ca simboluri pentru idei morale. Există. aici. selectează din cele mai diverse surse idei şi pilde sistematizate tematic. Fiore di virtú este scrisă în secolul al XIV-lea iar la noi pătrunde în secolul al XVI-lea. prudent. o modă a acestor cărţi – ad usum Delphini (Constantin Porfirogenetul scrie una pentru fiul său Romanos. în epocă. Învăţăturile sunt deopotrivă utopie umanitară invadată de lirism creştin. ulterior. Urmate. Vasile Macedoneanul pentru fiul său Leon). de Ienăchiţă Văcărescu şi de Gheorghe Asachi. nu ajută la limpezirea chestiunii limbii în care a fost redactat originalul. Fiziologul reproduce parabola pelicanului care-şi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii. cercând cu vicleşugul său. Structura capitolelor urmăreşte opoziţia virtute/ viciu. etc. Variantele care au circulat în slavă.

Varlaam şi Ioasaf reia şi transferă în grilă creştină legenda lui Buddha. Literatură română veche. totodată. Ca tip de scriitură. neconforme cu intenţiile cronicarului. care să aparţinâ necondiţionat literaturii. prin cursivitate epică. Dumitrie Cantemir. 2. Argumentaţi apartenenţa operelor de mai sus la literatura română. Propuneţi şi argumentaţi alegerea a câte 3 secvenţe din fiecare text de mai sus. Ca instanţă narativă. mai discret. sursa vinului. a istoriei. iar Archirie şi Anadan. premodernă ș i modernă Îmapărăţia poamelor aparţine scriitorului satiric bizantin Prodromos şi se structurează sub forma unui proces-şarjă la adresa structurilor administrative perimate ale Imperiului bizantin. moralizatoare. ca Miron Costin. particularităţile de structură şi de semnificaţii ale operelor prezentate. Fructele şi Legumele. Exemplificaţi cu câte 5 elemente de literaritate. elementele de paratext precum titlurile şi prefeţele dau cheia potrivită de lectură. carte de origine asiriană. valabilă şi astăzi. 3. şi absenţa artei. Primii noştri povestitori de istorie nu au conştientizat utilizarea procedeelor artistice (atât pe cele populare cât şi pe cele livreşti le-au folosit spontan). urmărite cu atenşie. prin ironie şi prin stilul accesibil. cronicile nu sunt nici istorie. 4. nici literatură pe de-antregul. prin interpretare. într-un eseu de maximum 1 pagină. autorul îşi lasă urmele în text. înnoindu-l. Cronicarii. sau mai evident. Alexandria tratează vechea temă a viteazului cu virtuţi supraumane. Chiar dacă toţi cronicarii propun un model narativ care nu mai satisface gustul cititorului de astăzi. în scrierile sale. ca Ion Neculce. este necesară o estetică specifică. iar Judecătorul – Împăratul Gutuie. automat. Citit astăzi. Cronicarii moldoveni. este şi ideea formantă a cronicilor. Preliminarii Deşi intenţia primă. adecvată modelului cronicăresc de scriitură. trebuie menţionat faptul că de la acest model porneşte. Fie şi numai prin simpla subiectivitate a relatării. naturală. care ajunge la o reflectare personalizată. cronicile reprezintă prima treaptă a scrisului literar în limba română.I. Deşi actualitatea cronicarilor poate fi asigurată de reflecţia morală. absenţa intenţiei artistice nu înseamnă. Însă cronicile moldoveneşti sunt mai aproape de literatură prin nuanţarea atitudinii narative. elaborându-se astfel o naraţiune primitivă. . Vinovat pentru toate relele este considerat Strugurele. Neculce se poate ipostazia ca autor memorialist preocupat de destinul său şi al ţării supuse jafului şi bejeniei. . fără constrângeri estetice. În acest sens. negându-l şi. Menţionaţi 5 elemente de retorică / persuasiune privind funcţia educativă a textelor propuse. aici. prin accentele meditative. Evidenţiaţi. 5. Sunt texte de frontieră care anunţă deopotrivă istoria şi literatura. Iar prin elementele de paratext se urmăreşte mai cu seamă ferirea textului de interpretări false. pentru fiecare text în parte. iar acuzatorii sunt. ilustrează dictonul „după faptă şi răsplată” Teste propuse spre rezolvare 1.

Neculce defineşte. spontan. instituindu-se ca autor. distinge valoric textul lui Costin. scriere din care. „scrisoarea e un lucru vecinic”. De obicei. de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor din viaţa domnilor care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă. premodernă ș i modernă Titlul letopiseţului lui Grigore Ureche oferă indicii asupra conţinutului ca durată a istoriei narate. Predoslovia lui Neculce anunţă un spirit critic. numindu-l. Ca urmare. iar fragmentele moralizatoare inserate în cronică amintesc mereu cititorului această esenţială intenţie formantă. „rândul şi povestea ţărilor” – cu un scop limpede: „învăţătura. câte scriu”. În ceea ce-l priveşte. o dată cu poziţia sa socială – Miron Costin Vornicul. Psihologia determinată de trăirea „vremilor cumplite” se proiectează asupra timpului povestit şi asupra timpului povestirii. deosebindu-l pe om de animale. „eu voi da samă de ale mele. cuvântul şi raţiunea. ca şi asupra obiectului naraţiunii – biografii domneşti: Letopiseţul ţării Moldovei. „că nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. predecesorul. Miron Costin începe prin a enumera sursele străine la care a apelat pentru reconstituirea epocii primului descălecat.. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă”.. prin titlul letopiseţului său. aşa începe o confesiune despre intenţia de a relata istoria cu „vremile cumplite” – „ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum. trebuie exploatate just.. Natura meditativă a cronicarului se regăseşte în De neamul moldovenilor. Şi la acest fel de scrisoare gând slobod şi fără valuri trebueşte. precum şi anul redactării – de la zidirea lumii [. premodernă ș i modernă 13 . dintru a sa ştiinţă. despre cele rele să se ferească [. intolerant. acestea reprezintă totodată o măsură de precauţie pentru autor. iară de la naşterea Mântuitorului [. s-au clasicizat şi circulă ca atare secvenţe precum „biruit-au gândul”.I. se numeşte. iubite cetitoriule”. În acest caz. se apără de eventuala suspiciune ca ar fi scris pro sau contra cuiva – totul „întru adevăr s-au scris”. Miron Costin ţine să semnaleze. pentru posteritate. preluate.] iar despre cele bune să urmeze şi să se înveţe şi să se îndirepteze”. Miron Costin este autorul unei naraţiuni reflexive: „Fostau gândul mieu. astfel încât scepticul Costin se spune pe sine. crede cronicarul. Literatură română veche. De asemenea. ce au scris singur. care ierarhizează în mod erudit (fără ca Neculce însuşi să fi fost astfel) tot ce se scrisese deja în materie de letopiseţe. semnalează cronicarul. „mulţi scriitori” care au fixat în scris. totodată. cât s-au tâmplat de-au fost în viaţa sa” şi „au fost scrisă cu inima sa”. de nu stăm de scrisori.. Ion Neculce optează pentru un titlu generic – Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. durata – de la Aron Vodă încoace.] 1675.] 183. Ca texte programatice. în prefeţe este expus proiectul autorului.. Mai mult. psihologia scriitorului este alta. Intenţia didactică va guverna ordinea şi logica naraţiunii. În acest mod. se comportă polemic cu interpolatorii textului lui Ureche şi. dornic de a fi corect înţeles. însă. Incipit-ul prefeţei letopiseţului lui Ureche asociază conştientizarea unei tradiţii vechi „în consemnarea trecutului – există în lume”. se străduieşte să acrediteze ideea originalităţii operei sale şi pretinde că n-a scris „nici de pre un izvod al nemănui. apoi îşi recunoaşte. prin scrierea istoriei aşa cum a fost.. menţionează locul scrierii cronicii – în oraş la Iaşi. existenţa unui predecesor – Ureche Vornicul. ci de griji şi suspinuri. genul povestirii memorialistice şi îi adaugă o utilitate morală a Literatură română veche.

Între regulile scriiturii culte şi nevoia de a se face înţeles. Însă conflictul dintre modelul de exprimare oral şi cel scris persistă şi duce la alterarea topicii şi a ligamentelor sintactice. reprezentând metaforic (figură extrem de rară în cronică) pe monarhul blând şi înţelept. reuşeşte să pună bazele stilului istoriografic. era nevoie de o sintaxă şi de o topică. .I. întrucât nucleele narative au înţeles autonom. ceea ce echivala. grigore Ureche s-a văzut obligat să depăşească problema redactării cronicii în limba română. lăsată urmaşilor. cu scopul stimulării revitalizării virtuţii pierdute. Misail Călugărul şi Axinte Uricariul . şi nici exaltări. 2) portretul total – sinteză a personalităţii voievodului.este un argument în acest sens). sub influenţa modelului voievodal-eroic. fără nici o încălcare a ordinii temporale. aprig. folosit mustrător şi comparativ cu prezentul. Cronica apelează la modelul eroic. letopiseţul lui Ureche a fost asimilat rapid. a intrat în circulaţie şi în scurt timp a fost resimţit drept clasic (existenţa interpolatorilor – Simion Dascălul. prin înălţarea de biserici drept mulţumire pentru ajutorul primit. Petru este „Şchiopul” şi „domn de cinste” sau „o matcă fără ac”. Ca urmare. Este profund religios. Cu toate acestea. Cronicarul depăşeşte toate aceste handicapuri ba. de un vocabular adaptat necesităţilor scriiturii. Cronica se constituie dintr-o succesiune de nuclee narative separate de titluri. Literatură română veche. Liantul nucleelor epice este dat de viziunea moralizatoare. Letopiseţul are aspect mozaicat. Exerciţiul portretistic se face prin utilizarea atributului individualizator (ca în întreaga medievalitate europeană): Rareş este „păstorul cel bun”. Ureche nu are emoţii. integrat mentalului medieval. respectiv istoricii latini. domnitorul are şi trăsături negative de caracter: „după obiceiul firii omeneşti. de la care împrumută elementele de portretistică. iar „odihna altora îi părea că-i este cu pagubă”. recunoscător divinului pentru norocul trimis în războaie şi. mai dezvoltat decât cel religios. de aceea pofteşte mai mult […] ce nu era a lui încă voia să cuprinză”. Pe . iar finalurile moralizatoare sunt ataşate şi au aspect de readymade. E raţional şi nu sentimental şi scrie pentru a lăsa urmaşilor un instrument de cunoaştere şi de „învăţătură”. dar şi răzbunător. Din punct de vedere structural. episodul rezervat lui Ştefan are cinci componente: 1) povestirea de evenimente care consacră eroul prin probe de eroism. dornic de aventură. cu procedeele lui. 4) invocarea naturii la moartea lui Ştefan. Departe de a fi idilizat. mai mult. 5) testamentul sau „învăţătura” ultimă. premodernă ș i modernă literaturii – „veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri”. feudal. arhetip al eroului autentic. apt pentru „războaie minunate”. unităţi epice având în centru un personaj istoric şi un eveniment reprezentativ. prin raport cu slavona. „ca un leu ce mu-l poate îmblânzi nimenea”. cu a scrie în limba vulgară şi nu în aceea cultă. opus „vărsătorului de sânge nevinovat”. Ion Vodă este „cel Cumplit”. de ce are. Letopiseţul lui Grigore Ureche Ca autor de letopiseţ. Soluţiile la care a putut apela au fost două. Ştefan reprezintă modelul uman voievodal al cronicii. Ordinea narativă este strict diacronică. opus păgânilor. În cadrul primei componente se pledează cauza domnitorului creştin. 3) sanctificarea eroului după un criteriu laic. Însă netrăind istoria povestită. iar pe axa cronologică autorul distribuie sau grupează evenimentele în funcţie de importanţa şi de legăturile cauzale stabilite de el însuşi. şi modelul cărţii populare. „pururea trăgându-l inima spre război”.

judecă şi pedepseşte fără „leac de vină”. adaugă cronicarul. sfidând codul onoarei şi înşelându-i încrederea lui Ştefan. şi se continuă cu un portret fizic de o excepţională concizie şi aflat în contrast studiat cu încheierea – „să ridica deasupra biruitorilor”. ca un prozator realist care „vede” scenele. Turcia. Uneori Ureche intuieşte planul de adâncime al unei întâmplări şi procedează ca un scenograf. arată încă o dată. există şi digresiunea didactică. Literatură română veche. „neleneş. mânuitor de sabie precum arhanghelul. imprimat de ritmul existenţei eroului cu statut de personaj veritabil. dincolo de desfăşurarea propriu-zisă a acţiunii. simţindu-se obligat blazonului. Albert al Poloniei. Pe lângă acest tip de povestire digresivă. După această secvenţă eroică naraţiunea se fracturează brusc. premodernă ș i modernă 15 . constituită pe baza figurii lui Alexadru Vodă Lăpuşneanul. având conştiinţa acută a ascendenţei lui ilustre. ci vitejia l-a aşezat între nemuritori. constituit după regulile ficţiunii literare. „nu pierdea nădejdea” etc. în cadrul cronicii. Pentru elaborarea portretului cronicarul personalizează tehnicile clasice. plângerea naturii la moartea lui Ştefan contribuie la unicizarea eroului.I. Bogdan cel Orb şi Grozav.„de la Râm”. digresiunea de acest fel se corelează cu Predoslovia. înfăţisând un eveniment. pe fondul anticipării de către cronicar a finalului tragic. motivaţiile de ordin militar. În fine. Sanctificarea domnitorului se constituie drept o ilustrare a toposului sapientia et fortitudo. Mânia moştenită de la tată se dezlănţuie într-un război sângeros. „meşter” la războaie. Ea arată şi sancţionează lucrurile şi faptele rele aşa încât legea morală ideală să se configureze treptat şi didactic. Mai mult. Non-narativă. din însuşiri considerate esenţiale şi exemplare – „întreg la fire”. Portretul se constituie procesual. în contextul unor relatări despre Polonia. printr-o Nacazanie sau Certare. că persoana istorică nu a ajuns încă la statutul de personaj deplin. se dovedeşte cum. un Richard al III-lea autohton care joacă comedia blândeţii. ipocrit. o bătălie. personal sau supranatural ale faptelor. iar cronicarul plasează celebra frază a unităţii de origine a românilor . dar este deja purtătorul unui sens moral. Capodopera letopiseţului a fost considerată secvenţă despre domnia lui Ion Armeanul. În episodul omorârii lui Ştefan Lăcustă. „puţin de n-au murit de inimă rea”. Chiar dacă modelul pare a fi legenda hagiografică. Purtător şi al unul complex al urâţeniei. nu puritatea sufletească. premodernă ș i modernă baza unei scheme acţionale: miză → conflict → victorie (mai rar înfrângere) este surprins ritmul vieţii istorice a ţării. decide să se răzbune pentru ocara de a i se fi refuzat mâna surorii craiului polonez. este lovit de dreapta pedeapsă divină şi înfrânt de acesta din urmă. compus atât din adevăr cât şi din legendă. „Ţara Ungurească de jos şi Ardealul de sus”. iar fraza testamentară rotunjeşte exemplar episodul biografiei domneşti. cu scop instructiv. monarh totalitar. frustrat. de obicei intitulată Certare către cei mari şi puternici. acţionează din orgoliu. iar trăsăturile eroului sunt sublimate din informaţia livrescă interpretată. subliniază Ureche. care acuză. cronicarul comentează şi întâmplările din culise. fiul lui Ştefan. omniprezent. Paradigma tiranului. O singură dată. Fragmentul portretului debutează cu o inversiune verbală cu efecte eufonice: „fost-au acest Ştefan om nu mare de stat”. Aşa de pildă. se încearcă motivarea psihologică a faptelor. Literatură română veche. Postura de trimis al lui Dumnezeu. se potriveşte de minune domnitorului războinic în cadrul unei colectivităţi mereu ameninţate de pericolul invaziei străine.

din unghi militar. prin meditaţii şi parabole. observaţia caracterologică şi comportamentală. totuşi. Carte despre înţelepciune şi despre reversul acesteia. cerut de istoria momentului şi de un stat aflat în plină decadenţă. punându-se totul pe seama voinţei divine. evidenţiindu-şi concepţia despre soartă. Bătăliile (comprimate în cronica lui Ureche) sunt aici descrise amănunţit. cu detalii privind tipurile de . care nu este copiată nici de la clasicii antici şi nici de la poeţii medievali. cronica permite ca. Acest punct de vedere reflexiv. Li se adaugă anticipări de destine. Tonul reţinut al cronicarului face ca scenele de cruzime şi scena morţii lui Ion Vodă să pară teribile şi evidenţiază. Letopiseţul se întinde de la 1595 până la 1661. dă textului literaritate şi universalitate. diferită. moralizarea se face discret. Se menţine însă autoritatea ideii de destin. „om deplin. ca indivizi. digresiuni despre figuri istorice de străini precum Bogdan Hmelniţchi. în structura naraţiunii. Apoi se dau exemple similare din istoria lumii şi abia apoi este istorisită fapta lui Vasile Lupu. şi atnci când apar sunt fie antecedente biografice ale domnitorilor. anul naşterii lui Costin.I. Nota distinctivă a atitudinii narative este reflexivitatea. notaţiile cu valoare psihologică. hatmanul cazacilor. care le explică fie caracterul. moralismul de sursă creştină – „după faptă şi răsplată”. Aşa. ca întreg. printre altele. şi se începe partea de memorialistică a cronicii. să se poaă reconstrui un ideal de conducător înţelept. Factorii divini au dispărut. adăugându-i . de pildă. Se adaugă o importantă pledoarie pentru importanţa spirituală a cărţii. datorită simpatiei cronicarului pentru domnitorul Gheorghe Ştefan. Costin ia mult mai des în calcul cauzalitatea. aşa cum Costin însuşi a fost. şi al colectivităţii etnice de care aparţine. . politic. De aici se trece la ideea scriitorului martor. Letopiseţul lui dovedeşte un progres de conştiinţă artistică. cugetări în marginea întâmplărilor narate. poreclit. este luat drept reper. diplomatic. hire adâncă. Abaterile de la cronologie sunt puţine. se cuvine remarcat fapul că al XVIIIlea capitol se deschide cu o speculaţie despre cele cinci simţuri şi subliniază importanţa percepţiei vizuale. complexitatea individului uman. ci anul 1653. Mentalitatea lui de cronicar este. la care se face apel mai ales când domnitorii sau marii boieri nu pot prevedea urmările nefaste ale faptelor lor sau ale pornirilor lor subiective. Alte tehnici folosite sunt povestirea reprezentată dramatic. portretul moral şi spiritual. sau analogii. politic. Însă nu anul 1633. tentativa lui Vasile Lupu de a cuceri Ţara Românească este pusă sub semnul adevărurilor universale: „O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă”. prin raportare la predecesorul său. Aici Costin se dovedeşte preocupat de problema destinului oamenilor. o concepţie personală. prin dictoane asigurând eficacitatea didactică a textului. Literatură română veche. iar evenimentele istorice sunt explicate acum economic. totodată. Letopiseţul lui Miron Costin Miron Costin trăieşte într-o perioadă de mare instabilitate politică şi de decădere a ţării. Din punct de vedere structural. fie acţiunile. începând chiar cu prefaţa. printre rânduri. psihologic şi aşezate permanent în context european. Acestuia i se scuză. şi complotul de uzurpare a predecesorului. Naraţiunea se desfăşoară în crescendo iar crudul domn ajunge martir. Spre deosebire de Grigore Ureche. ca răspuns subietiv la evenimente. respectiv de la Aron-Vodă la Ştefăniţă Lupu. Papură Vodă. din pricina foametei. premodernă ș i modernă Bătălia dusă împotriva turcilor este descrisă de către cineva care „vede” panoramic şi în detaliu (dar care de fapt reconstituie). cât poţi zice că nasc şi în Moldova oameni”.

se poate da ca exemplu episodul invaziei lăcustelor. conform căreia domnitorul „n-au putut hălădui de perire. şi eroul însetat de glorie – Mihai Viteazul şi vocaţia lui războinică („ca un leu în fruntea războiului”). „Istoria” morţii lui Barnovschi cuprinde sfatul premonitoriu dat de un „leah”. un model uman suprasituat şi. dar. aici. Ambiţia acestuia din urmă şi numeroşii duşmani personali pe care şi-i creează îi grăbesc moartea. piosul Ieremia Movilă se arată foarte pătruns de ceremonia religioasă duminicală. Acest capitol poate fi considerat un proiect literar care. Talentul lui Costin în ceea ce priveşte regia momentelor epicului se poate urmări în capitolul al XIV-lea. însă fragmentul poate fi considerat creaţie şi o treaptă importantă în evoluţia literaturii de evocare. într-o ordine narativă în care primează cauzalitatea internă a faptelor. pentru ceea ce s-a discutat în cabinetele oamenilor politici. pentru zvonuri.I. Aici cronicarul restituie imaginea unor ani trăiţi de tatăl său. interesul crescut pentru culisele istoriei. porunceşte să i se taie capul şi să-i fie înfipt într-un par. bietul om purcede desfrânat şi începe lucruri peste puterea sa şi apoi acolo găseşte perirea”. tema nevinovatului sacrificat şi răzbunat de o forţă superioară – aşa s-ar explica incendiul cumplit din Ţarigrd şi moartea subită a calului lui Barnovschi. care îl confirmă. trebuie să-şi impună ordinea morală de viaţă. nu ca o realitate istorică. în adevăratul sens al termenilor. inexistente în condiţiile existenţei unei tradiţii pur istoriografice. Se cumulează. Literatură română veche. însă. o proiecţie ideală a sinelui costinian. luându-l captiv pe acesta din urmă. la analizarea conflictelor personajelor cu ceilalţi. extras din context. sau recurge la asociaţii analogice sau de contrast cu paradigme ale monarhului din istoria universală. premodernă ș i modernă 17 . uneori la vorbirea directă. iar resemnarea este unica soluţie. personajele cronicii sunt angajate într-un scenariu de ilustrare a ideii că destinul nu poate fi înfrânt. nu iese din biserică nici măcar la vestea că vine Răzvan cu oşti asupra tronului. drept urmare. Relativ convingător. în cazul personajelor sale – personalităţi istorice – este caracterul pus în contextul acţiunii de pe scena istoriei. Anecdotica va susţine. Rezultă de aici o galerie de caractere ce cuprinde figura înţeleptului. ar fi cerut o serie de procedee literare specifice. În această ordine de idei. Însă. Cu toate acestea. Iar cronicarul comentează filosofic: „neştiutoare firea omenească de lucruri ce vor să fie pre urmă. Funcţia acestui model este aceea de a acredita ideea că omul trebuie să înveţe că este muritor şi. adică pentru tot ceea ce am numi astăzi istorie politică. Ca modalităţi concrete ale scriiturii. pe fondul convingerilor în neputinţa omului de a se opune destinului. erorile tactice şi strategice etc. în fond. finalul este tragic – decapitarea domnitorului. premodernă ș i modernă arme folosite. care tratează despre venirea lui Barnovschi la tron. pentru acest fost oştean şi primul nostru „reporter de război”. pentru bârfe. bunul. să practice înţelepciunea pentru a lăsa posterităţii un „nume bun”. în funcţie de reacţiile privitorului înspăimântat. precum vei afla la rândul său”. Costin recurge la relatarea de evenimente. cum îl numeşte Nicolae Manolescu. Însă cronicarul Literatură română veche. Se adaugă. Ce pentru un lucru sau două pre voie ce i se prilejesc. suspiciunile otomanilor şi intriga delatorului – „limba amară a neprietenului” şi presentimentele lui Barnovschi însuşi. înţeleasă ca un construct. Se adaugă galeriei de caractere despotul – Aron Vodă. are înţeles autonom şi s-ar fi putut constitui într-un început de literatură în direcţia nuvelei istorice. Caracterul memorialistic. formula anticipatorie. tratat foarte personalul şi foarte subiectiv. Ceea ce surprinde Costin.

Portretul lui Ieremia Movilă conturează figura interioară a omului temperamental. premodernă ș i modernă socoteşte gestul o răsplată meritată pentru „răul ce făcusă” Răzvan. soţia lui. Ca urmare. vădeşte un grav complex psihologic numit de cronicar „patimă”. Elisabeta Movilă. iară toată hirea de hiară”. Naratorul. laşul. după cum sugerează cronicarul. iar mobilitatea lui vine atât din împrejurări cât şi din realitatea temperamentului.] şi stingerii şi ţării noastre”.precum spun şi devreme ce au otrăvit pe cumnatu-său.I. Simion. psihologia. acesta din urmă fiind incitat de pâri. de o eclipsă de soare şi de invazia lăcustelor. înţeleptul nu are un mediu favorabil pentru a se pune în valoare. Incompatibil cu ceilalţi. nerăpitor. de aici rezultând conduita unui domnitor „întreg la hire”. Marea ambiţioasă. Bazileul mândru.. Caspar Graziani. „izvorul tuturor răutăţilor şi pustiităţii [.. bazat pe violenţa gratuită. lăscând-o pe eroină să-şi strige singură ruşinea: „Iară doamna la mare ocară au sosit.. „tânăr şi nebun”. va ajunge să fie îngenuncheat. pârcălabul de Soroca. se retrage discret. urât precum Esop. când nu ştie domnul limba ţării unde stăpâneşte”. umilit şi expatriat. intrigant. unsul lui Dumnezeu. „stingerea casei” lui Vasile Lupu. spre a-şi răscumpăra complexele de om neînţeles. Vasile Lupu nu-i ascultă pe bunii sfătuitori. blând.. ambiţios. Prin contrast. în cronică se regăsesc uzurpatorul. însă. de la mândrie la umilinţă. nevărsător de sânge. nemândru. Agonia lui începe cu intrarea cazacilor în ţară. . intelectul lui. naivul. Profilul lui Ieremia Movilă este evidenţiat şi valorificat prin opoziţie cu Elisabeta.. se pare că şi-ar fi otrăvit cumnatul. şi cu Ştefan Tomşa.] lăcrămând au dzis: «Boieri m-au ruşinat păgânul». că era o fămeie răpitoare. O samă de cuvinte . Mai mult. „om de mirat la întregiia lui la sfaturi şi de înţelepciune”. conduşi de Timuş – „cu faţa numai de om. Literatură română veche. totuşi. Aşa de pildă Ştefan. Letopiseţul lui Ion Neculce.. vestită de o cometă. pre Simion Vodă (de va hi aşea) şi de frica lui Dumnezeu depărtată”. La această ocară au sosit casa lui Ieremiei Vodă şi poate hi şi pentru răutăţile ei. un om extrem de violent. de care singură au mărturisit către boieri [. impostorul etc. În afara acestor categorii caracterologice. cu origine obscură. Comportamentul lui. Însă când Gaspar este ucis de boieri. dumnădzăresc [. se produce în cadrul unei schiţe de roman istoric cu valoare de parabolă şi se datorează cazacilor. Străinul de obiceiuri şi de limba ţării. Ieremia Movilă „era un om întreg la toate. Personajul evoluează dinamic. intrigantul. ceea ce dovedeşte caracteril complex al cronicii. cronicarul dezaprobă fapta şi se refugiază pe terenul moralei creştine în virtutea căreia domnul este.]. orgolios. În zilele lui mari bivşuguri şi plină ţara de toate”. prilejuieşte cronicarului următoarea observaţie: „lucru mai greu nu poate hi. avea „hirea de tiran şi era om sălbatec şi fără nici o frică de Dumnedzău”. Vasile Lupu. Sangvinarul Ştefan Tomşa face obiectul unei relatări care începe cu decizia domnitorului de a-i ucide pe marii boieri. este omorât de domn. cu scopul de a obţine domnia pentru unul dintre fiii ei nevârstnici. încrezător în steaua lui.

Ioan Neculce vel spătar”. Neculce se autoproiectează în scris şi se apără de învinovăţiri reale sau posibile. premodernă ș i modernă Deşi nu a fost cărturar în adevăratul înţeles al cuvântului. răutăcios. Întreg letopiseţul este o istorie a acumulării răului care se dezvoltă în crescendo . nici or fi boieri. adevărul istoric este secundar. datorate moravurilor corupte ale grecilor care au anihilat vocaţia eroică a românilor – „Când a vre Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fer. Neculce nu se recunoaşte niciodată vinovat – acuzat de a fi sfătuit pe Cantemir să pactizeze cu ruşii se apără.. Literatură română veche. de a-i fi dat lui Cantemir sfaturi de taină. a organizat protocolul de primire a soliilor. şi alţii dinspre Bugeac. Este cârtitor. Există nenumărate feluri de pâri.] ca să făcusă tâlhari nu numai de la oastea leşească. Ceea ce-i caracterizează îndeosebi discursul este ironia de tip popular care duce. apelând chiar la invectivă. declarându -şi loialitatea necondiţionată faţă de domn. departe de a moraliza prin dictoane şi prin parabole. este rapid mazilit. Pâra devine un personaj privilegiat al cronicii şi o practică politică omniprezentă – a face „pâră mare la vizirul”. Intenţia cronicii sale nu este una neapărat educativă. Ion Neculce a avut talent înnăscut de povestitor. În aceste condiţii un domnitor bun. ci şi din munţii ungureşti. o imagine „corectă”. Pentru Neculce. bârfitor. Literatură română veche. de jăcuie mânăstirile. precum Antioh Cantemir. li se serveau cafele otrăvite. nu le declară ca atare. Încotro căutai tot de tâlhari dai”. Consemnează funcţiile înalte pe care le -a avut sub diferite domnii. Este mândru de a i se fi încredinţat paza doamnei Casandra Cantemir. avându-l ca obiect pe acelaşi Dimitrie Cantemir. unul profund subiectiv. preocupat de viaţa particulară a personajelor cronicii sale şi vrea să convingă de adevărul său. ci aceea de a-şi compune sieşi. erau bătuţi cu buzduganul. Scena teatrului politic este ocupată de intriganţii fanarioţi. atunci când totuşi le foloseşte.. Filtrul afectiv al istoriei este declarat în prefaţă. premodernă ș i modernă 19 . Este un povestitor indiscret. nici or puté mânca aceste două ţări cum le mănâncă”. la ceea ce s-ar putea numi povestirea ironică.„numai nu puté trăi oamenii de podgheazuri leşeşti [. oameni „cu două feţe”. ironic şi îşi comunică părerea direct. Mai mult. în calitate de cronicar. domnii se pârăsc între ei. atunci poate nu vor mai fi nici greci în Moldova şi în Ţara Românească. li se tăiau capetele. Neculce crede că toate relele vin dinspre Constantinopol. cum făcea Miron Costin. la nivel stilistic. apoi hatman – „Iar mai de credinţă şi mai ales toate trebile domniei era după mine.. dar şi asupra psihologiei eşecului. boierii de asemenea. pretinzând că faptele „au fost scrise în inima sa”. dar mai ales grecii „dobândirea mândrie şi obraz. iar episodul războiului cu turcii se încheie cu observaţii asupra moravurilor şi caracterului poporului rus. Dimitrie Cantemir îl face spătar. În ansamblul său. letopiseţul este o frescă epică orientată mai ales către moravurile politice ale epocii (1661-1743) şi prefigurează specia literară a schiţei de moravuri. iar „boierii de ţară nu mai puté încăpe la nemică”. a fost locţiitor d e domn în timpul lui Antioh Cantemir. La acea vreme Moldova era prinsă într-un angrenaj al delaţiunilor şi suspiciunilor.I. mai ales intrigile şi pârile.. cu cleveteli şi fără ruşine”. [. orice „sfat era înşelător” şi oamenii umblau „cu dzilele în mână”. Expresia stilistică specifică letopiseţului are două componente de bază: ironia şi văietătura. se povesteşte şi mai mult pe sine. lăsând să se înţeleagă că nu este un martor oarecare al istoriei: a condus multe solii. nu pune prea mare preţ nici pe sursele scrise şi. Povestind şi acuzându-i pe alţii.]şi lupii să nu mănânce oile în lume.

este descris drept „om chipeş şi de fire. În ansamblu. ritualul autohton arhaic de alegere a locului. viaţa intimă. . iar boierii fugiţi peste graniţă nu vor să se întoarcă. Scopul lor este să demonstreze . Despre Ramadei postelnicul se spune limpede că era „grec simăţ. aventurierul mistificator (Despot). Neculce construieşte portrete subiective. Neculce a deprins mecanismul facerii legendei. ci funcţionari. prima noastră operă de imaginaţie în limba română şi instituie genul povestirii de delectare. de a privi lucrurile. întâmplările şi psihologia protagoniştilor. numele de Movilă sau denumirea de Movila lui Purcel. Legendele sunt. certăreţi. portretele pozitive sunt rare – este cazul mitropolitului Dosoftei. Constantin Cantemir îi joacă o farsă – pune să se redacteze o scrisoare de reînnoire a domniei. În timpul foametei. şi mai varvar. Literatură română veche. oficiale. drept model. Istoria domniei lui Dumitraşcu Cantacuzino se constituie într-o povestire tipic neculciană. O serie de tipuri umane legendare: întemeietorul. se întâlnesc cu legendele etiologice. şi mai tiran nu era alt om pre acele vremi în ţară. care explică. în zgomote de surle. şi nu îşi continuă unii altora cronicile. Cronicile muntene Nici una dintre cronicile munteneşti . cu predispoziţie spre pamflet. tiranul sangvinar (Lăpuşneanul). Legenda tăierii nasului spătarului Milescu poate servi drept argument în acest sens. Sunt cronici de curte. a întemeierii Putnei. prin componentele unei povestiri exemplare: orgoliul feudal al fondatorului autocrat. Ajuns domn din îmtâmplare (nu mai era nimeni disponibil la Ţarigrad). mândru. Drept urmare. manierele. Toţi aceştia se răfuiesc între ei. şi ş-a utilizat cu talent. Din toate acestea reţine fără greş anecdoticul captivant. complet nepricepuţi. recomandat de Brâncoveanu pentru tronul Moldovei. scrise de oameni ranchiunoşi. lacom”. însă. Culegerea O samă de cuvinte pune în evidenţă spiritul ludic al lui Neculce. este mazilit şi părăseşte tronul pe fondul unei răscoale antigreceşti. Căftănit în secret. portretul negativ este construit adversativ: un anume Toderaşcu.I. cât să mânca om pe om”. crede Nicolae Manolescu. negustori. Atrage atenţia legenda a III-a. trei luni n-ar fi rămas în ţară”. pe surse orale şi folclorice. Că de ar hi fost acela domn nici un boier până în doao. ceea ce Dumitraşcu Cantacuzino crede. disimulatul (Gheorghe Ştefan) etc. Alteori. datorită gesturilor caracteristice surprinse. o gradaţie a conflictului şi un deznodământ pe măsură. prin urmare – un personaj central. premodernă ș i modernă În ceea ce priveşte arta portretului. nebun. dar şi felul lui naiv. amănunte creatoare de atmosferă. În schimb. nu a modelat conştiinţa scriitorilor din secolul al XIX-lea precum cele moldoveneşti. domnitorul numeşte alţii. oameni de cancelarie domnească. în funcţie de simpatia sau de antipatia sa. datorită detaliilor privind vârsta şi fizicul. când oamenii mor pe capete – „era oameni tot leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţi. care nu erau mari boieri. dar mai rău şi mai spurcat. atras de senzaţional. ea însăşi. provocând decădere şi dezordine în ţară. târgoveţi. trâmbiţe şi dobe – ca si cum s-ar fi sărbătorit ceva. de pildă. generosul (Ştefan). cel ajutat de soartă (Rareş). chiar temperamentul. naraţiunea lui Neculce reprezintă un capăt al evoluţiei prozei istoriografice care se va constitui. era fricos – „cu piele de iepure la spate”. acesta este mai degrabă „lumesc” decât „eroic”.

cronicarul eliberează naraţiunea istorică de regula exactităţii cronologice. Într-un stil limpede. diplomat cu supuşii. asupra cărora aplică abil strategia iertării. al cancelariei lui Brâncoveanu. sau Cronica Bălenilor. avea ca autor. istorisirea se opreşte şi ea. aşa nu să poate face din neamul rău. cu multă cultură biblică. dar nu şi pe Vasile Lupu. prind relief personaje care se mişcă. ce ar fi de parte bărbătească. ci ca un personaj recompus. cunoscător de limbi străine. Sămânţa acestor nelegiuiri şi îndrăciţi s-ar cădea. Că au luat acolo. bun observator al oamenilor şi bun povestitor. ceremonios cu străinii. Anonimul brâncovenesc – un episod de istorie şi nu o cronică. Literatură română veche. premodernă ș i modernă 21 . destupat la cap şi fără complexe”. adevăr. Deşi nu aminteşte cronicile contemporane. care evoluează dramatic – este abil. cu atitudine de curtean diplomat. om al curţii. într-o povestire bine organizată. Literatură română veche. are cea mai mare valoare literară dintre toate scrierile munteneşti menţionate. ca un cîine ucis. martor relativ impersonal şi relativ imparţial al domniei lui Brâncoveanu. cult. cronicarul este ironic. pe Stoica logofătul Ludescu. cu digresiuni legate de logica distribuirii informaţiei (schimbarea sultanilor şi a vizirilor. ci din varza cea rea. ca experienţă trăită. Naraţiunea se organizează în funcţie de figura istorică centrală. premodernă ș i modernă dreptatea unei partide boiereşti sau a alteia. nu se regăseşte în paginile ei ca personalitate istorică. batjocoritor. sau dreptatea unui domn anume. redactează o naraţiune lipsită de patimă. Constantin Brâncoveanu. un om bigot. declanşează conflicte. din unghiul căreia interpretează oameni şi fapte. discută.I. Vremurile sunt tulburi. cad victime comploturilor. prinşi la petreceri. etc. cum nu se poate face den mărăcine strugure şi din rug smochine. Anonimul este o monografie a epocii. complotul împotriva lui Petru cel Mare etc. iar când Brâncoveanu moare. Atitudinea partizană apare când este nevoie să fie sancţionaţi „boierii neodihniţi întru intrigă”. răzbunător. Cronica lui Radu Popascu. dar se preface mereu nevinovat. trăieşte drama puterii. prizonier al planurilor politice ale Cantacuzinilor.. încoronarea regelui polon. Regrupează istoria în virtutea unei arte a spectacolului în care evoluează actori reali. ţes intrigi. farse sau comiţând crime. a fost redactată de un om de lume. Aşa de pildă o ploaie cu pietre trimisă de Isus îl ocoleşte pe Matei Basarab. Ura lui se manifestă o singură dată direct – faţă de Şerban Cantacuzino. Nicolae Manolescu îl caracterizează astfel pe autorul Anonimului: „târgoveţ. Iată şi o secvenţă din ceea ce Călinescu numeşte „pagini de blestem arghezian: „Că. la acel război plasă. gesticulează. viclean. iubeşte viaţa domestică.. chiar şi pentru „altân bei” (prinţul aurului). dar şi prin prisma informaţiilor primite pe cale orală. cunoscător de limbi străine. din porunca căruia i-a fost ucis tatăl. au ieşit fie-său şi mai morocean el.). Alfel. duplicitar cu prudenţă. autorul nu oferă informaţii neverificate şi declară sursa de la care le-a auzit. ce-i zic morocean. bun. văzută din interior. domnitorul moldovean. care cumpără cu bani grei pacea lui şi a ţării. Cronica lui Radu Greceanu este un panegiric fără valoare literară. Letopiseţul Cantacuzinesc. Graţie simţului teatral deosebit al cronicarului.]”. Autorul. să să scopească ca să nu mai răsare muştar şi ardei. în intrigi. ospeţele şi luxul dar. ci să să topească [. după Iorga. căzând într-o tină. cult. protagonistul cronicii. apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea.

pentru fiecare letopiseţ în parte. Justificaţi asocierea primei vârste a literaturii române cu letopiseţele moldoveneşti şi munteneşti. Argumentaţi caracterul hibrid al textelor de tip cronică. cel puţin pentru prima parte a cărţii. scrisori. Postfaţa cuprinde o definiţie a alegoriei. Divanul înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul. care propovăduieşte ascetismul. Se regăsesc aici şi idei iluministe avant la lettre. de asemenea. A treia parte a lucrării se constituie drept anexă completivă la primele două. dar şi discursuri ale unor personaje istorice reale. din 1723. ca tip de scriitură. În partea a doua. Aici se ocupă de originile românilor. a eseului moralist şi a dramei de idei. cartea propune un echivalent abstract al realităţii. Literatură în adevăratul înţeles al cuvântului. întrucât masca însăşi este motivată de căutarea legilor ascunse care reglează existenţa umană. a cărei concepţie despre viaţă este libertină fără exagerare. Modelul este fabula esopică. 4. Menţionaţi câte 5 elemente de literaturitate pentru fiecare letopiseţ în parte. ca procedeu de descoperire prin acoperire. un monolog meditativ înţesat cu dictoane. Din unghiul romanului realist. pe baza unui dialog între Lume. se organizează. Istoria ieroglifică poate fi considerată un memorial autobiografic ce propune epica alegorică declarat subiectivă. la cererea Academiei din Berlin. . 5. Istoria ieroglifică poate fi considerată primul roman politic de tip iluminist. 2. o încercare de motivare estetică. vizând emanciparea socială. însă funcţia măştii animalice naive se modifică aici. Această istorie falsă cuprinde peisaje şi oraşe fantastice. în condiţiile în care titlul (antifrază ironică) nu mai trimite la o istorie propriu-zisă. Dimitrie Cantemir Cu Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor. visuri. Cantemir reia o istorie a moldovenilor scrisă iniţial în latină. . apoftegme morale. ţine să completeze ideile Înţeleptului. elogiul raţiunii. apărut cu 100 de ani înainte de Ţiganiada. premodernă ș i modernă Teste propuse spre rezolvare 1. de teritoriu. 3. Istoria prezintă relaţiile umane şi moravurile (mai ales politice) specifice lumii balcanice din jurul anului 1700. Prefaţa reprezintă o sistematică lămurire asupra intenţiilor autorului şi cuprinde. versete şi proverbe biblice. Literatură română veche. se susţine punctul de vedere al Înţeleptului căci autorul. de limbă. Evidenţiaţi particularităţile de structură ale fiecărei cronici. ideal de bunătate şi simplitate creştină. dar şi o motivaţie psihologică a folosirii alegoriei – protejarea sensibilităţii cititorului. Prezentaţi figura din text a cronicarului. erudit. de obiceiuri şi aduce în discuţie ideea continuităţii. şi Înţelept. cărora li se adaugă aventura (verosimilă) social-politică a Inorogului. antidespotismul şi antifeudalismul. în prima ei parte. carte deopotrivă profană şi teologică. să arbitreze conflictul de idei şi să decreteze marile adevăruri. Scopul Divanului este acela de a propune o imagine prototip a omului. să corecteze opiniile Lumii. Formula de scriitură este aceea a dezbaterii religioase. Iar din unghiul romanului ezoteric.I.

dinţoasă fălcile. grădinile Semiramidei. îi cere Cameleonului să-l găsească. dar şi de caracterizare a ersonajului – intrigantul – prin simboluri ca focul. ghibul şi gâtul flocos.]. Cele două nuclee narative se organizează în funcţie de câte un personaj central: alegerea la tron a Struţocămilei şi aventura prinderii Inorogului.] de jeale să se uluiască. prin îmbinarea alegoriei şi a fanteziei în scopul transfigurăţii realităţii istorice. Starea creată prin vis este voit ambiguă (vis sau halucinaţie?). ouăle şi puii de şarpe. care antrenează un comic al imposturii şi unul al inconştienţei. complexe. Visul Cameleonului profetizează. ciute urechile. ca repere mitice. prostia infatuată ca pericol social. Calul. Candidată şi invitată să „ritoricească”. premodernă ș i modernă Noutatea formei atrage de asemenea atenţia. Vulpea. nici Galateia să luminedze [. premodernă ș i modernă 23 . perfecţiunea ideală. O adevărată nuvelă de spionaj ia naştere astfel.. luna. primul. Vânătoarea care se declanşează provoacă perturbarea ordinii cosmice. cătălige picioarele. Lupul. Naiv. tremure pământul. Iepurele. la întrunirea politică electivă tiranizată de Corb. de narare. ossia sferească în doaî să se frângă. Şoimul. Subiectul adunării şi al discordiei este tronul Moldovei. doar pentru decor – Boul. Mai mult. salamandra. se va încheia cu bine. stelele nu scânteiadze. cu negri şi mângâioşi ochii. Oaia. Inorogul promite că va veni la întâlnirea cu Şoimul..a. cu supţiri degeţelele.. pe de altă parte. chemate. cu albă peliţa. întrucât „încrengătura răutăţilor” s-a instituit „mai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi” – ceea ce echivalează cu o întemeiere simbolică a cărţii şi a realităţii funcţionale pe o realitate viciată. aerul trăsnet. Turtureaua etc. izbândă dreptăţii. Struţocămila declară că „nu ştie ce nu ştie”. respectiv Brehacea. ca şi prin extensia epică şi prin tehnicile multiple. întunerec de negură vântul să aducă. populate de şerpi şi de Literatură română veche. Se adaugă aici. dorind să se întâlnească cu Inorogul. de ciudă să amurţească şi dreptatea Inorogului în veci povestească”. Coruiul sunt superioare ierarhic animalelor şi păsărilor din starea a treia. Aventura vânătorii Inorogului (Cantemir însuşi). graţie tactului diplomatic al Şoimului (Stolnicul Constantin Cantacuzino). şi cel de-al doilea. ce potrivire. stihiile toate tocmirea să-şi piarză. pune-ţi îndreptariul şi vedzi strâmbe şi cârjobe lucrurile norocului. sondându-se adâncimile subconştientului Cameleonului. Animalele şi păsările se organizează pe ierarhii sociale în funcţie de agresivitatea lor: Pardosul. Eufratul. plătită de Corb (Constantin Brâncoveanu). îl denunţă chiar pe Şoim Bâtlanului ş. respectiv Gâsca. Capra. botioase genunchele. Impresia de cronotop mitic se conturează din capul locului. pieptul. morţilor şi priviţi viilor: Cămila cu Helge să împreună. Corbul i-a cumpărat deja tronul. primeşte şi o soţie aleasă. cetatea Epithimiei. potop de holbură. strămute-se Antarcticul. se înţelege cu Dulăii. Porumbul. cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grumăjelul Helgii. toată iusorimea în chentru să-mpingă. ce asemănare şi ce alăturare are?” Şi mai departe: „Ascultaţi. pe frumoasa Helga. orânduiala bună în veci nu mai vadză [. ca urmare. Raţa. lăboase copitele Cămilei. Mute-se Arcticul.I. Cele două personaje simbolizează. Literatură română veche. prin construcţia barocă. Este un procedeu cu funcţie divinatorie. nuării plesnet. redată în pasaje lirice: „Clătească-se cerul. îl informează de ceea ce se întâmplă pe Crocodil (Sultanul). Acestui hibrid grotesc. Ciacalul. Acesta din urmă ţese în permanenţă intrigi şi. silindu-se să se ruşinedze. Ursul. aici. imaginată realist. filul şi şoarecele să cunună şi dealul cu valea să iau de mână”. Şoimul. Cucunozul. Soarele simţii să-şi răteze. cu şuleastec trupul.. Uliul. Lumea balcanică este. ceea ce prilejuieşte naratorului o reacţie de revoltă: „O dreptate sfântă.

bântuiţi de toate patimile omeneşti. că romanul Istoria Ieroglifică este o alegorie. pe lângă acest vis cu valori etice şi estetice.Argumentaţi. .Propuneţi 3 grile de lectură pentru romanul Istoria Ieroglifică. Cantemir îşi construieşte o imagine ideală pe fondul unei miniaturale grădini zoologice. şi lui Miron Costin – Stihuri de descălecatul ţării. semnifică răul sufletesc. anecdote filosofice.o digresiune elegiacă ce se transformă rapid în blestem erudit. deşi au drept modele Theogonia lui Hesiod. În final.Justificaţi. alături de apele şi de gândurile neguroase. 3. alcătuită din patru tipuri de texte: stihurile „la stemă”. politice. Mahabharata etc. care ţin de encomiastica ocazională. iar Şoimul face rechizitoriul Corbului şi citează Istoria ieroglifică în context parodic. povestiri (Dulful şi corăbierul. bocetul Inorogului .I. Literatură română veche. care nu au valoare literară şi care interpretează motivele din diferite steme drept figuri alegorice ce glorifică virtuţile domnitorilor. Teste propuse spre rezolvare 1. se adaugă lirica religioasă şi filosofică şi cronicile în versuri de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea. Inorogul scapă de pericole şi de intrigi. aparţinând mitropolitului Dosoftei Domnii Ţării Moldovei. Literatura cultă – Poezia cultă Poezia cultă între religios şi profan Poezia „în intenţie” a secolului al XVII-lea ar fi. Aceste versuri alcătuiesc prima noastră tradiţie poetică cultă. 5. premodernă ș i modernă salamandră care. exploatând mituri şi (pseudo)ştiinţa oniromanţiei. accentuează unicitatea şi genialitatea Inorogului. În structura cărţii mai intră. exemplaritatea şi caracterul universal al operei lui Dimitrie Cantemir 2. 4. pe baza structurii şi a semnificaţiilor. Însă nici o digresiune nu afectează unitatea de ansamblu a cărţii. în cadrul căreia adversarii săi. Cu o lucidă conştiinţă a valorii sinelui. .. Vechiul testament. speculaţii filosofice. fie şi în sens ironic.Evidenţiaţi particularităţile simbolice ale Inorogului.Demonstraţi că romanul Istoria Ieroglifică este o parabolă politică. nu au nici ele valoare literară. Povestea ciobanului) după modele orientale. ca ipostază a geniului şi alter-ego al lui Dimitrie Cantemir. versificaţiile pe tema descălecatului. după Nicolae Manolescu. într-un eseu de maximum 2 pagini.

apoi o versifică. Psalmii se adresează contemporanilor şi acceptă lectura în palimpsest – realităţile sunt astfel implicate prin natura concretă a limbajului şi a imaginilor: ierni scitice. Şi era neam de mazâl. Sub formă de avertisment. smârcuri. bouri. decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”. Dosoftei a încercat mai multe cadenţe şi mai mulţi metri decât în toată poezia românească de până la romantism şi a folosit un întreg sistem de rime. iar cei buni „scăzură şi să-mpuţinară”. substantiv/ adjectiv. Cauza este răul – „fiii lumii şau ieşit din omenie”. lauda sacrului se combină cu implorarea divinităţii – chemată să vină în ajutorul psalmistului aflat în primejdie.” Dosoftei traduce întâi Psaltirea din slavonă în română./ Ca o ceară când să Literatură română veche. râuri cu bulboane. Dosoftei recurge la dislocări din raţiuni prozodice („Auzit-am veche/ ’Ntr-auz de ureche/ Poveste trecută”) şi la ingambamente: „Şi ca lumina tu mă fereşte.. răii „să-nmulţiră de stricară lumea şi o împuţiră”.verb/ substantiv sau adverb. „de-aş depărta-mă” / „teamă” etc. păduri întunecate. pronume în formă atonă / alte părţi morfologice („strică”/ „nemică”. Psaltirea pre versuri tocmită Despre Dosoftei./ Inema-n zgău mi să vestejeşte. Cultivator de rime rare . cum au putut mai frumos”. să mă omoară. Accidental mai apare catrenul. există un transfer de trăire lirică întrucât monologul psalmistului vizează dramaticul destin colectiv. „pucioasă”/ „groasă”. pre învăţat. şi blând ca un miel. În prefaţa către cititor se menţionează cele patru sensuri ale Sfintei Scripturi: istoric. „ca să poată trage hirea omului către cetitul ei”. o alegorie a vieţii şi a morţii. „peste toată lumea vrajbă şi nepace”. În celebrul psalm 21. echivalent versetului biblic. cu toate acestea. latineşte. de sursă populară. se întâlnesc cu heptasilabul iambic-anacreontic şi cu iambul de 13 silabe – polonez etc. alegoric şi metaforic. din unghiul cărora trebuie citite versurile Psaltirii.). Efortul de constituire a unei limbi poetice şi „întâiul monument de limbă poetică românească” (cum îl numeşte Nicolae Manolescu) rezultat se bizuie şi pe un argument estetic rudimentar: a tradus. multe limbi ştie: elineşte. premodernă ș i modernă 25 ./ Cu căscate guri. premodernă ș i modernă Dosoftei.I. pretinde Dosoftei. hexasilabii trohaici şi octosilabii trohaici. pre hiară. psalmistul se arată părăsit de Domnul:”Giuncii şi cu tauri mă-nconjoară. ca şi pre alţii să-nvăţ./ Supt-aripi svinte de mă umbreşte/ De feţe strâmbe ce mă ia frică/ A le prăvirea”). deplin călugăr şi cucernic./ Şi oasele mi să răşchirară. Însă psalmii care pot fi receptaţi astăzi integral ca poezie sunt rari (iar din cele 8600 de versuri doar 8 sunt originale). Literatură română veche./ Ca leii ce apucă şi zbiară/ Cu gurile rânjite. sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură./ Şi ca apa fui vărsat afară. Dosoftei contribuie enorm la autohtonizarea convenţiei prozodice şi la constituirea semnificantului românesc al poeziei – criteriu al poeticului până la 1848. motivând simplu: „în biserică – mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiască. Psalmistul rămâne fidel atitudinii fundamentale a psalmistului biblic: imnul ardent. Deşi se respectă originalul biblic. Forma strofică cel mai des folosită este distihul. etic. cronicarul Ion Neculce afirmă: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost de felul lui. „cu multă trudă şi vreme-ndelungată. Într-o primă sinteză de ritmuri prozodice. În ţara noastră peaceastă vreme nu este om ca acela. nume propriu/ nume comun. Psaltirea se constituie ca un dialog patetic cu sacrul („suirea gândului către Dumnezeu”) şi ca o vastă alegorie despre înţelesul soartei omului în lume.

imaginea barocă a timpului în curgereea lui de neoprit. / Asurzii ca surdul de gâlceavă multă”./ Trupul mişelul se schimoseşte./ M-am zgârcit cu totul ticăind în chinuri. premodernă ș i modernă răstopeşte. textul articulându-se ca o lamentaţie pe tema universalităţii morţii./ Că-n zvânt muntele Sionul. cu elemente de sursă clasică: imaginea firului de aţă ar fi putut fi preluată din Ovidiu (Costin avea o serioasă cultură clasică. . în poem. picioară îmi potricăliră/ Şi oasele toate-mi numărară/ Şi nice într-o samă mă băgară”. / Sufletul mieu mişel ce să facă?/ Viaţa nu s-au strânsu cu trai de jale. instabilitatea şi agonicul. Spovedania lirică se face în versuri simple.I. Setea de Dumnezeu a trupului şi a sufletului se regăseşte în psalmul 62: „Cât de ori multe ce te doreşte./ Fără de apă şi necălcate”./ Iaste-n frică toată cunoştinţa/ De s-au uitat dintre noi priinţa”. preargheziene. redată în cadenţe de blestem: „Fiii cei făţarnici ce mă-nstrăinară/ De către priinţă. şi mâhnit cu totul”. Sau în psalmul 68: „O./ Ce-mi vine la suflet.]/ Din fire slăbit. minţindu-mă-n ţară/ Să li să vechiască haine-n căi departe”. Se adaugă atrofia simţurilor – „Ochii n-au lumină. tu mă scoate/ De pohoi de apă. şi mizeria sufletească – „Ochiul mieu de groază să-ntristează [. în psalmul 36: „Ca om jelnic care-şi plânge mortul/ Sunt trist./ Pace-n oase n-am de războiu iute. ciolane n-au pace./ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm/ Şi cu inemă amară.. diatriba împotriva morţii etc./ Cântări ce cântam la Domnul/ Ce nu mi să da-ndemână/ A cânta-n ţară streină. de asemenea.]/ Şi ca apa fui vărsat afară/ Şi oasele mi să răşchirară . Nu lipseşte jalea înstrăinării. Doamne. tabloul sfârşitului universal./ vederea-i lipsită./ Vecinii miei mă urăsc în ţară../ Că acolo mă-ntrebară/ Aceia ce ne prădară/ Să le zâcem viers de carte/ Într-acea streinătate. fără poduri. la François Villon etc. / Că sunt încungiurat de adâncuri/ De mă trage vivorul la smârcuri/ Strigând mi-au venit ameţeală/ Miau amuţit limba-n osteneală”. vintrele-mi seacă. care percepe peste tot fragilitatea. Spiritul poemului este unul creştin./ Limba-n pingii lipită să-neacă”.” Miron Costin. Literatură română veche. iar motivul ubi sunt se regăseşte la fel de bine la Ovidiu. o trăire totală a solitudinii în contemplarea „mişelătăţii cărnii”: „Nu este pe trupu-mi leac de sănătate/ De rane sunt putred”./ Îmblând toată ziua cu mâhnite gânduri [./ Prin Sion şi pentru ţară. Elemente de baroc se amestecă. .. Viiaţa lumii Viaţa lumii este primul poem gnomic românesc şi care poate fi privit ca atitudine lirică în faţa existenţei.] Suspinile miale n-au unde s-ascunde/ Mi-i sacă vârtutea. şi de gloduri/ Ca pâcle adânce. Însă capodopera ar fi psalmul 136: „La apa Vavilonului/ Jelind de ţara Domnului./ Ca-n pustii dese şi-nsecetate. însă neindividualizată şi neasumată subiectiv./ Aducându-ne aminte/ Plângeam cu lacrămi herbinte. traduce şi chiar imită versuri din Ovidiu) – „Omnia sunt hominum tenui tenii prudentia filo”../ Şi bucine ferecate/ Lăsăm prin sălci aninate./ În pizmaşii toţi sunt de ocară. toi de gloate. Se întâlneşte... Dumnezău svinte./ Suspinând adiase de veşti riale. Este un poem lirico-filosofic redactat de un spirit eschatologic./ Sufletul de sarcini abia să clătinaşte./ De lipsă slăbii şi n-am vârtute. inema-i mâhnită [. Este aici o experienţă a singurătăţii. Din autocontemplarea singurătăţii se recompune metaforic ?? psalmistului: durerii fizice i se adaugă umilinţa – „Oasele să mustră. la Ioan Hrisostomul./ Cete de vicleni mă ocoliră/ Mâni. // Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă.

lumini de aur./ Minunată zidire şi el sfârşit are./ Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba. care comit efecte literare căutate şi efecte de umor conştient. emoţiona sau îngrozi ascultătorii. jalea e una a conştiinţei lucide./ În foc te vei shimosi./ O pricine amară nu aşteaptă: sapa”. Cronicile şi povestirile în versuri Numite de Călinescu „o adevărată producţie mahalagească”./ Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate”./ Cu griji şi neticneală avuţia pute”./ Ce nu petrece lumea lumea şi-n ce nu-i cădere? / Spuma mării şi nor supt cer trecătoriu/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?” Tabloul sfârşitului universal este cea dintâi viziune sumbră. Miron Costin foloseşte ceea ce numim astăzi gradaţia ascendentă: „Trec zilele ca umbra. dar nu terifiantă. nici o avuţie/ A trăi mult nu poate”. carii mai puţine/ Griji purtaţi de-a lumii. aceste cronici reprezintă. stele iscusite./ Cele ce trec nu mai vin. /Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte. totuşi. lumini de aur. Doamne şi împărate. Rămâne. timpul de neoprit şi omnipotent: „Trec zilele ca umbra. stele iscusite./ Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. unde-i Artaxerxes./ Întuneca-veţi lumini. nici să-ntorc iară. din literatura română./ Trece vacul desfrânatu. unde este Xerxes?/ Alexandru Machidon./ În ceriu cu ferice în veci te măreşte”. care ştie limita impusă fiinţei de destin. Literatură română veche. Deşi se constată permanenta trecere şi iluzie a tot ceea ce este alcătuirea omenească. motivul ubi sunt: „Unde-s ai lumii împăraţi./ Şi voi. peminte cu apa. şi mai mult cumplite. ca umbra de vară/ Cele ce trec nu mai vin. Animismul cosmic se asociază cu accesoriile scenariului creştin al judecăţii de apoi – trâmbiţa şi doba: „Ceriul faptǔ de Dumnezeu cu putere mare. Concluzia vine de la sine: „Tu părinte al tuturor. trec ani cu roată. o. / Prea subţire şi-n scurtă vreme trecătoare”. voi lăcuiţi bine” sau „Ia aminte dară. gradaţia descendentă: „Şi voi. cu scopul de a-şi delecta. Ideea de bază este aceea că aştrii sunt uniţi cu omul în destin. / Fum şi umbră sunt toate. ca idee de bază. visuri şi părere. soarile şi luna. premodernă ș i modernă 27 . / Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume. morală. fără sentimentul sfâşietor al inutilităţii din Eclesiast: „Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii./ Pre toţi i-au stinsu cu vremea./ Fug vremile ca umbra. nici să întorc iară. Din punct de vedere stilistic. nevoia organizării unei existenţe liniştite: „Fericită viiţa făr’ de valuri multe. ca şi motivul carpe diem: „Vieţuiţi în ferice. ceriului podoabă./ Voi. / Întuneca-veţi lumini. Cronicile nu au caracter istorico-didactic. premodernă ș i modernă Iată versuri care ilustrează comparaţia vieţii omului cu firul de aţă: „A lumii cântu cu jale cumplită viaţa.I. Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume.buna. veţi da jos cununa. creaţia unor autori culţi./ Vă aşteaptă groaznica trâmbiţă şi doba. nici o împărăţie/ Să stea în veci nu o lasă. ci pot fi considerate reportajele senzaţionale sau Literatură română veche. trec ani cu roată. cu talent./ Cu griji şi primejdii./ August./ Una fapta. ce-ţi rămâne./ Vremea petrece toate. te lăţeşte. şi nici o poartă/ A le opri nu poate” – sau „Vremea începe tările. cum ieste şi aţa. Se poate propune omului o soluţie raţională. potrivit lui Nicolae Manolescu. ceriului podoaba./ În foc de te vei schimosi. oame cine eşti pe lume. veţi da gios cununa/ Voi. ca umbra de vară. / Fug vremile ca umbra şi nici o poartă / A le opri nu poate. peminte cu apa”. soarile şi luna. Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii şi mai mult cumplite”. ca pe nişte spume”. vremea le sfârşeşte/ Îndelungate împărăţii vremea primeneşte./ Trece veacul desfrânat.

în timp ce i se oferă tutun. Datând din 1777./ Şi pe unde nu gândiai/ P-acoló îl întâlniai. înţelege că a căzut într-o cursă şi./ pă pistoale. în cele din urmă./ înclonţata/ care mâncă pe . Uciderea lui Grigore Ghica este cea mai răspândită cronică în versuri şi una dintre cele mai bune./ pă trei mări. se afla al vremii/ Al doilea Mavrogheni. ungureşti şi franceze. Prima piesă de teatru păstrată este în versuri./ Ci călare voiniceşte/ Şi la cap legat turceşte. Autorul. catastrofe – incendii./ pă miercurata. Povestea lui Mavrogheni i se datorează unui anume pitar Hristache. sau posibile izvoare germane./ pă oală. pot fi neogreceşti. ca autor./ pă spatele vântului. cât era noaptea de mare./ Şi da prin târg câte-o raită/ Ca să-l vază lumea toată/ La ce treaptă a ajuns/ Şi cât s-a-nălţat de sus”. institulată de editori Cronica Hotinului./ pă boală. cu vizir cu tot. conştient că are nevoie de „o limbă ritoricească”. molime) şi o face. „Cum n-au venit/ Sara în şezătoare/ Dumnezeu nu-l scoale/ De mâini. totuşi./ Schimbat ca doamne fereşte!”. în port fel de fel. urmat de ilustrarea motivului fortuna labilis şi de relatarea mazilirii şi a uciderii domnului. este lovit pe la spate cu hangerul. Se descrie strategia vicleană a capigiului sultanului care. noaptea./ pă apa vinerii. a fost compusă în perioada 1777-1778 şi se intitulează Occisio Gregorii./ pă picioare de porc ce eşti. Credul./ pă marţolea. Modelele. din care s-au păstrat doar copii. fără gardă multă. datează din 17161730 şi relatează uciderea lui Brâncoveanu. cu şold cu tot. Textul începe cu un apel (invocaţie) la ascultători. spre exemplificare. cocoşat. dă naştere la scene hazlii – încercând să scape.I. sosit la Iaşi./ pă macavei. conducătorul unei bande de haimanale: „În scurt. şi este întâmpinat cu temenele. / Că. / pă spuma Dunării. capul. numeroase. Se luptă. murdar. leagă motivul sorţii nestatornice de evenimentele politice ale vremii (maziliri) şi de cele naturale (cutremure./ De nu puteai să-ţi ţii râsul./ să să pişe toţi în oeale./ pă lunei./ pă fata juciului. cu mult umor. Cea de-a doua cronică./ Avea în cap o căciulă/ Ţuguiată ca o sulă. iar trupul îi este îngropat. şocarici. jelania Doamnei). Literatură română veche. Mavrogheni însuşi ia conducerea trupelor şi îl lasă în locul lui pe Turnavitu./ Turceşte./ Scuture-l frigurele./ pă ciuma pădurii. Fuga turcilor./ pă coada măgariului . cântecele haiduceşti româneşti. Ghica vodă se duce. de un ludic naiv: „Pă noao ţări. dar cum turcii nu vor să se bată nici pentru bani. relatează asediul cetăţii de către turci. pe jos şi călare/ Prin târg şi prin mahalale../ cu coaste. de picioare. / Uneori în port turcesc./ Cu aţă albă cusută. / Şi o ghebă în spinare/ De nu făcea cinci parale.. presărată cu fragmente lirice (plânsul coconilor./ perire-ai de tot.]/ Şi nimeni nu îndrăznia/ Să stea la musaverea. cu elemente de inspiraţie folclorică. îndreptat spre iubitul aşteptat zadarnic. în grădină. la evenimente. nici pentru dregătorii./ Alteori călugăresc [. / cu fasolea./ Toţi arnăuţi. / Tiptil. premodernă ș i modernă anecdotice ale vremii. Iată cum este prezentată plimbarea lui Mavrogheni prin oraş: „Când făcea vreo plimbare/ Nu mergea cu pompă mare. călugăreşte. Iată şi jurământul cerut de domnitor unui viitor secretar. Iată. dar i se taie./ De abă roşie ruptă. turcii înoată pe sub apa Nistrului. se preface bolnav şi îl cheamă pe domn în vizită. Farsă şcolară atribuită lui Ion Budai Deleanu. Mavrogheni se aliază cu turcii contra ruşilor şi contra austriecilor. ./ În strajă făcea plimbare/ Şi te pomeneai cu el/ Tiptil./ Avându-i pe lângă dânsul./ Urască-l toate fetele”. Cântecul Horholinei – blestem cu elemente de folclor magic. este o parodie care are drept scop să amuze. Un text de bază. Într-un târziu./ Cu poturi./ vinerata. prost îmbrăcat.. / Cu galeongii dimpreună/ Şi măzdrac ţinând în mână. atent la detaliul pictural şi la decorativ./ Se deprinsese cu ei/ Iar să-l fi văzut călare/ Chiar vătaf de haimanale! / Cu-o grămadă de voinici./ pă zioa de ieri. cu iminei. viu participant.

/ din măruntăi./ Iară de-l veţi împărţi/ mai la mulţi va prisosi. accentuează motivul lumii pe dos./ ca să piei. anticipând totodată Ţiganiada. Ceea ce nu-i împiedică să trăiască la modul feudal. Teste propuse spre rezolvare 1. dară. îl mâncaţi/ şi în pomana mea vă uspătaţi. Anton Pann şi Matei Millo. culţi./ din cele mărunte/ la citeră coarde. 2. Aristocratul român intră rapid în contact cu noutăţile vieţii din Apus. dar traduc şi din Voltaire./ puneţi brânză. Literatură română veche. premodernă ș i modernă tata./ şi cari mă cinstiţi. 3./ din plămân./ bucate bune. nu barbară. două tipuri de poeţi: Văcăreştii şi Costache Conachi. trupul. cu rafinamente gastronomice. cu petreceri rafinate şi un cult al femeii care dovedeşte că acea lume era una civilizată./ pă urs. tuturor. Lirica aceasta poate fi comparată cu lirica trubadurilor – Văcăreştii sunt adevăraţi „profesionişti ai liricii de dragoste”.Prezentaţi particularităţile poeziei culte prtin raportare la relaţia religios / profan. de Miron Costin. 5. Bagajul cultural al poeţilor cuprinde. în această perioadă (1787-1850).I. ironici şi cinici. fiilor. / din peliţa de lângă plămână/ facă-şi cele jingaşe mănuşi de mână. Barbu Paris Mumuleanu. 29 Literatură română veche./ ca toate ale mele să le daţi/ precum minten vă învăţ:/ foalele mieu. / tăieţăi. cu principii mic-burgheze. oricum. pe neoanacreontici./ Cel ficat/ meargă nemestecat. în ceea ce priveşte poezia./ supt păcat şi jurământ. care-i sufletul mieu./ din vine/ strune.nu contrastează. începând cu Ovidiu şi până la întreaga poezie a secolului al XVIII-lea./ pă fus/ şi pă toţi cei dacă vei fi credincios/ Aşe zioa de astăz să te bată!” Apariţia lui Bachus. autodidacţi. dar şi tradiţia occidentală. Prezentaţi particularităţile cronicilor şi ale povestirilor în versuri./ pă sâtă./ pă acest condei./ pomadă şi sopon de Anglia. / Vă las în scris testământ./ faceţi clară din maţe/ cârnaţe. şi se completează cu apologia trupului şi cu identificarea parodică a sufletului cu pântecele: „Iacă-tă. mai puţin rafinaţi.Enumeraţi şi comentaţi 5 motive literare de circulaţie universală din poemul Viiaţa lumii./ facă-ş carii capul cicilesc. singura lui avere.Evidenţiaţi particularităţile şi mijloacele de construcţie a atitudinii lirice în poemul Viiaţa lumii. Există. iar fanarioţii au constituit o filieră pentru ideile novatoare iluministe franceze./ că-i vultur. care lasă moştenire. Oamenii de litere de acum îi imită pe neoanacreonticii greci. dar idealizând femeia. într-un testament parodic. târgoveţi./ din peliţa lângă plămână/ facă-şi crăiţă cu toţi/ din măduha în ea băgată. aristocraţi. premodernă ș i modernă . fiind totodată entuziasmaţi de ideile Revoluţiei franceze. tovarăşilor de petreceri./ scobiţ-ar în cur. 4. Începuturile literaturii artistice Poeţii Văcăreşti În jurul anului 1800 se poate spune că apare prima noastră literatură artistică. / pă lup. trăieşte în lux. senzuali./ şi în rânză. mai ales ale aceleia culturale şi./ cărora le sclipeşte pielea/ cu aceasta se vor spăla/ tare foarte or lumina”. Cele două modele culturale – cel grecesc şi cel francez . Cultura greacă se modernizează prin influenţa Occidentului.Argumentaţi apartenenţa la literatură a Psaltirii lui Dosoftei.

să strică!/ S-o las. chinurile dragostei şi invocarea morţii ca unică soluţie. i se închină iubitei adorate şi o roagă să-l miluiască./ Vei vedea vrodinioară/ Cât de mult o să te doară!// Ale mele toate zise/ Dă le numeri tot drept vise/ Şi drept basne. fără consistenţă materială. după cum îl numeşte Eugen Simion. Tot aici există un capitol despre prozodie şi o definiţie ad-hoc a poeziei: „cugetele frumoase. // Totdeauna socoteam/ Şi a crede mă sileam/ Că poţi fi deosebită/ Şi la ce-i vorbi robită./ Zării o floare ca o lumină. / fără d-a mă chinui. Alecu Văcărescu spiritualizează iubirea. / Ai greşeală. femeia se naşte din prea marea pasiune a îndrăgostitului./ Care-ntreabă pe oricine/ D-au făcut sau rău sau bine. Ca obiect poetic şi erotic. putere dă. Într-o grădină: „Într-o grădină. Alecu Văcărescu ilustrează spiritul trubaduresc autentic./ ştiind că mă fericesc”. ameninţări. cu excepţia ochilor. chinurile dragostei: „Astfel că nu poci trăi.// Iar acuma pă dă-ntreg/ Începui să înţeleg/ Că la câte vei a spune/ Nici un temei nu voi pune. pentru că şi-a dovedit calităţile de îndrăgostit autentic.” „Discursul îndrăgostit”. li elaborează o mitologie a jertfei şi a suspinului care cuprinde imaginea iubirii ca boală fără leac. Femeia rămâne o prezenţă fantomatică. reproşuri etc. Chinul este asimilat virtuţii („A ochilor tăi rază/ Îmi place să mă arză”). robia. topesc fiinţa îndrăgostitului: „Nici într-un fel nu te-apuc/ Că eşti chiar ca un năluc. cultul femeii. / Nu-i găsesc nici un cusur/ pă răzile lui mă jur. aşa încât trebuie să forjeze un instrument lingvistic apt pentru poezie. sau ca „puişor canar” care sfâşie o inimă.I. depăşind proba focului şi proba discreţiei. Se poate cita. tachinări. Dau ca o turturea care se sinucide din pricina singurătăţii. are ca metaforă centrală focul care asigură permanenţa sentimentului şi voluptatea chinurilor dragostei („În flacăra care mă arz/ În loc de chinuri şi necaz/ Găsesc tot mângâiere/ Dulceaţă şi plăcere”). acceptându-i dragostea. obiectul erotic are două calităţi: frumuseţe şi înţelepciune: „Singură eşti numai una/ care ai luat cununa/ darurilor de la fire/ mai pă sus de omenire!”. ucid. Faptul este de natură să-i scuze diminutivările („inimioară”. . Poezia erotică a lui Ienăchiţă este una propriu-zis lirică. „obiect de adoraţie şi tortură” (Eugen Simion). // S-o tai.)./ Şi aidoma ca luna/ Ce să schimbă totdeauna”. ulterior batjocorite de Titu Maiorescu.// Şi gândind la răsplătire/ Să-ţi vii singură-n simţire/ Şi să laşi atâtea rele. Ca model feminin absent. Tot Alecu Văcărescu inventează termenii poetici „nur” şi „rob” şi creează. . stilul de conversaţie erotică în poezie – declaraţii directe sau indirecte./ De-aceea m-am hotărât/ Ca dulcele lanţ de gât/ Răbdând în veci să robesc. lasă gluma. jurămintele de dragoste. Dragostea este metaforizată ca floare. premodernă ș i modernă Primele poezii lirice româneşti apar în Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu: „Muză. // Îţi arăt cu jurământ/ Că a nu sta la cuvânt/ Ş-a-ţi strica parola-ndată/ Nu te credeam niciodată. la noi. Poetul cântă iubirea. care ard. aşa numa. cum să-ncep? ’n ce fel s-arăt gândirea mea prin ele”. cu poetice faceri”. iar ca stare caracteristică îndrăgostitului. utilizând cu măsură cultul iubirii.// De gândeşti că n-or să-ţi vie/ Câte nu le faci tu mie./ Dar şi eu fără sfială/ le didei făgăduială/ rob să le fiu în vecie/ ca mare statornicie”). „câmpioară”.: „Cum nu socoteşti vrodată/ Cum că e şi judecată. oftăturile. soţioară” etc. Literatură română veche. la graiurile mele/ Zi-mi./ Care faci inimii mele. / Lâng-o tulpină. mi-e frică/ Că vine altul şi mi-o rădică”. iar robia implică abandonarea orgoliului masculin în faţa frumuseţii femeii („Aceşti ochi plini de putere/ căutând cu mângâiere/ n-au zăbovit să găsească/ lesnire să mă robească. în acest sens. Ienăchiţă Văcărescu se află în situaţia specifică întemeietorilor. nu femeia.

de madrigaluri şi de irmoase. / Apoi se scoală./ De bătrân căine culcuş ia-n gheară. având lăutarul ca mesager. Cea mai reuşită bucată este balada Peaza rea./ La mormânt urlă./ De trei ori casa îi ocolise. superior celorlalţi poeţi din prima parte a secolului al XIV-lea. o altă categorie de texte cuprinde poezii mai rafinate. Bun cunoscător al literaturii apusene./ De treizeci poştii în depărtare/ Pornindu-l fuga pe băţ călare.însă obiecte poetice preluate tot din literatură. aprinde. se despletise. hrană şi băutură. câmpia. oase strânge. acompaniate de lăutari – toate poezii fără adâncime. citit./ Cocoşul negru-n sînu-i băgase. Costache Conachi Autorul primului nostru „tratat” de poetică. imitat. ca poet.I. mitologia şi simbolurile culturale deja existente. şi posesorul unui fond primar „trubaduresc”. Procedeele de elaborare a textului poetic rămân cele anterioare: descrierea./ Fermecă lună. Potrivit lui Nicolae Manolescu./ Se despuiesc./ De sânger beţe./ În vas de nouă fraţi sânge adună. Noutatea poeziei lui se datorează şi unei componente poetice noi – natura. ceea ce implică o deschidere spre universal a poeziei. apreciat./ Gât de lup unuia arătase. În textele lui apar: apele. în funcţie de o sensibilitate poetică nouă. comparaţia nobilă. Iancu Văcărescu elaborează un portret magistral al vrăjitoarei surprinsă în timp ce-şi performează actele magice: „Ne întâlnirăm c-o vrăjitoare. d-alun nuiele/ Frige şi fierbe pe trei ulcele. intitulat Meşteşugul stihurilor româneşti. fuge nebună. când va o scoală/ Mintea-i prăjeşte în oala goală”. Dacă predecesorii respectau un cod poetic marcat de semnele oralităţii şi cu adresare precisă. mai vechi sau mai apropiate. reflecţia morală. Iancu este autor cu „volume” publicate. iar în a treia parte i se cere iubitei. care au putut fi culese ulterior de Anton Pann drept versuri populare. valea. dulce lumină./ De morţi cînd seul. să fixeze o întâlnire. cu scrâşniri plânge./ Ochii mei că ţi se-nclină?”. fermecă soare./ Ucig-o toaca! bat-o pustia!/ D-ale ei fermeci mi-e rea soţia. munţii ./ Dale ei vraje noaptea mă lasă/ Şi ziua toată nu dă p-acasă. premodernă ș i modernă Iancu Văcărescu. „plângerea” de iubire a lui Conachi se personalizează inconfundabilă. care duce la pedepsirea acesteia prin moartea bărbatului. implicit. Pentru a ilustra componenta erotică a poeziei lui Iancu Văcărescu se poate face referire la Adevărat iubita. evocarea. Aici ochii sunt personajele unui comedii lirice. o schimbare a registrului poetic. a doua parte este o speculaţie pe tema sufletului. cade uimită. istoria şi mitologia devin obiecte poetice . Iancu nu admiră natura ca atare ci recurge la nişte clişee poetice./ Îl răsfrământăn turtă de ceară. anteeminesciană: ”Au nu ştii. ilustrează o certă schimbare de mentalitate şi. Dând dovadă de imaginaţie. la Conachi „tânguirea” lirică e plină de o solemnitate aproape filosofică./ Când va o culcă. Conachi este. poem în trei părţi: prima parte se axează pe motivul cruzimii femeii. mai profunde. fălci./ Fără zăstâmpuri toacă din gură/ Descântec. dar şi istoria./ Dospeşte./ Aci făclia neadormită. poet profesionist. muzicale şi Literatură română veche. Discursul lui poetic reordonează componente ale altor discursuri poetice./ În trei minute s-ajungă-l face/ Cu neplăcuta-i să se împace. Există două componente ale poeziei lui: o serie de poezii galante. prozaic. premodernă ș i modernă 31 .ruinele cutărui oraş. Dar natura. Literatură română veche. din care a şi tradus.

/ Spune-i să se descernească/ Şi să nu mă mai bocească/. umilinţa voită a seducătorului şi pudoarea. eternă. căci iubirea adevărată provoacă suferinţă. de mii de ori pipăite./ Ai zâmbit cu îndurare de o dragoste fierbinte/ La a mele giurământuri. iar discursul erotic traduce suferinţele bărbatului./ Sânul. dar. Conachi este un Dom Juan care se pretinde a fi un Tristan şi care corupe miturile. În „micul infern sentimental” al lui Conachi amorul capătă concreteţe. spuneţi. şi Dom Juan – simbolizând efemerul. în spirit trubaduresc şi balcanic”. nu cinismul. otrăvuri./ La soţâia ta dragă. pentru Conachi. aleargă. ah./ Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită. idealism. obligatoriu. Ca obiect erotic./ C-o căutătură blândă. Un alt personaj de acest fel este „nurul”. / Potica aceea vestită ce-o treceau cu groază mare. Amorul din prieteşug traduc poetic atmosfera echivocă a întâlnirilor de dragoste alcăutind un „roman complet al pasiunii”. Iată însă şi un document de curaj erotic – Mergând către preaiubită: „Aleargă suflet. ochilor. care prevede. Zulnia./ Ce făceam însă atuncea? cufundat în uimire/ Ca de-un trăsnet ce răpeşte a sufletelor simţire”. de libov şi de iubire./ Gândule. imagini pline de senzualitate. În Jaloba mea pasiunea erotică şi prietenia se pot împleti într-o formă superioară de iubire./ Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineaţă. în scăldătoare/ Te prindeam. are duh./ Căci te-aşteaptă cu dor mare. ce urcă în transcendent. ochii iubitei sau chipul ei dalb. „Vrei. Zulnio. simbolizând pasiunea unică. a iubirii pe care i-o poartă. Conachi îşi spune sieşi Ikanok şi îşi relatează liric „romanul” iubirii lui pentru Zulnia. cinismul. săgeţi. Îndrăgostitul se situează între Tristan. iar arma lui este umilinţa.. . mergi şi-i vesteşte/ Că iubitul ei sosăşte. de amori povăţuită./ În care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită/ Petreceam zâlele noastre în pustiul acel mare! [. femeia trebuie cucerită printr-un ceremonial complicat. patima şi instabilitatea. Iată primele jurăminte de dragoste: „Ah. rar pe cele ale femeii şi chiar şi atunci. Protocolul erotic presupune idealizarea femeii. femeia iubită. ce priveau atunci în zare?/ Comorile firii tale la ochii mei dezvălite/ De mii de ori sărutate.. mai ţii minte ziua-n care a ta faţă. în cadrul a ceea ce tot Manolescu numeşte „cea dintâi lirică autobiografică erotică de la noi. sânul. „Filosof liric al pasiunii”. premodernă ș i modernă amuzante. Literatură română veche. Iată şi amintirea întâlnirilor amoroase. la a mele rugăminte. dacă nu cumva „prieteşugul” devine pasiunea nebună. graţie. vrei/ Sufletul să-mi iei?/ Na-ţi şi ochii mei. peptul dezvăleşte. de voroave. pline de amănunte autobiografice: „Unde-i acea vreme. dar feminitatea ei implică şi cruzime. / Râpile întunecoase ce ferea cu tăinuiri/ A desfătărilor noastre înfocate întâlniri. pe furiş.I. deghizări etc. dragă şi mult iubită. dorinţă şi de o adevărată mistică a iubirii. / Altă ce . Scrisoarea către Zulnia. ele măgulesc orgoliul îndrăgostitului. marturi cu a lor umbrire/ De dezmierdări. mistică. spre absolut. pasiunea nomadă. căci privirea atinge. Du ochilor drept vestire/ A plândului contenire. după cum îl numeşte Eugen Simion. căci seducătorul se preface a fi victimă a femeii. dragă./ Ţâţişoare rumeneşte.]// Acei copaci nalţi şi mândri. Femeia./ Du guriţei bucurie/ De sărutări cu trufie. sfioasă. drăguţă. „răpiri”./ Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare. de obicei./ Ca să-i duci a mea suflare./ Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire/ Aş fi dat orice pe lume pentr-un ceas de prelungire”./ Rădică di pi picioare/ Orice feli de-nvălitoare/ Şi spune cu îndrăzneală/ C-oi să fac mare năvală”. a determinat cele mai frapante imagini ale erosului din literatura epocii. cu „furi”./ Apele acelea-n care.

Un prost intră în vizuina ursului şi iese fără cap. Literatură română veche./ Fiindcă/ Gura nu cere chirie./ De multe ori însă/ Vorba din vorbă în vorbă. pe cea despre prostie. premodernă ș i modernă 33 . sânul provoacă delirul erotic. deşi moartă. pentru el contează textul. femeia rea. etc. Iubita./ Ochii facă-să izvoară şi curgă de-acum mereu. fabule. Scrierile lui moralizatoare. toate. dar şi lui Cârlova. iar femeia rămâne obiect de cult. Iat-o. dulce lumină. odată tăiat. Povestirile sunt. hazlii. Gura poate minţi. lui Conachi.a lenei./ A ajuns şi la cociorbă. satirice în spirit clasic./ Şi atunci vine proverbul:/ Vorba pe unde a ieşit/ Mai bine să fi tuşit./ Unde-i viaţa. publicate fără nume de autor. Ochii implică un cod al privirii îndrăgostite şi sunt oglinda adevăratului sentiment. tratând despre tipuri umane ca beţivul. nevasta lui le răspunde: „Nu ştiu bine./ De aceea / Când vrei să vorbeşti. calicul.: „Aideţi să vorbim degeabă. iar ochii sunt luceferi. premodernă ș i modernă mai vrei?/ Doar re-i sătura/ De cruzimea ta”.I. pe loc. a beţiei. Întrebată./ Nădejdea şi bucuria ce m-au putut folosi!/ Decât scârbă mai amară curând a-mi agonisi!/ Mă lepăd de toate-a lumii. în virtutea unui spirit folclorizant în opoziţie cu noţiunea de literatură cultă. din zarea ochilor mei. lumină să nu mai văz. a moravurilor. zboară măgarul prin aer. lui Bolliac. În prima dintre ele. unde-i mila ce izvora dintrai tăi!/ Toate s-au sfârşit. la gură/ Să aibi lacăt şi măsură. mă întristez/ Mă cufund în întuneric. Obrazul femeii este asemănat cerului cu stele. după tăierea copacului. Un alt nărod leagăp măgarul de un copac pentru a ţine copacul. lui Grigore Alexandrescu şi lui Pann însuşi. snoave. povestiri moralizatoare. în plin romantism. care provoacă pasiune. Însă puterea ochilor stă în misterul lor de nedezvăluit. şi nu pricepe de ce. lui Mumuleanu. Textele aparţin poeţilor Văcăreşti. În culegerea intitulată Spitalul amorului se regăsesc texte copiate sau prelucrate de Pann. Iată Două inimi ce se despart: „Pătimire. antologator şi popularizator. cântece de lume. Dar cruzimea provoacă acea „durere dulce” a erosului. mă cernesc. Anton Pann editează şi după 1830. Literatură română veche. Anton Pann Conservatorul vechiului spirit în literatură şi autorul unor antologii ilustrative în acest sens. pe scurt. ritmurile ei exprimă ritmurile emoţiei. iar proştii nu reuşesc să-şi amintească dacă l-a avut sau nu./ Dar la Paşti îmi par’ şi mie/ Că ş-a cumpărat tichie”. Inima reprezintă motorul pasiunii erotice. nu autorul./ Poate vorbi orce fie. funcţionează şi ca divertisment./ Cu durerea şi năcazul de-acum a petrece vreu. Merită reţinute două din cărţile mai importante: Culegere de proverburi sau povestea vorbii şi O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu./ Adică: / Vezi bârna din ochiul tău/ Şi nu vorbi de alt rău”. nărodul. Tipograf./ Că tot n-avem nici o treabă. În raport cu Conachi. înlănţuirea de expresii paremiologice este completată de anecdote versificate pe tema prostiei. dar moartea măcar cu cruzimea sa/ Legăturile iubirei n-au putut desfiinţa”. Anton Pann nu este poet liric. apologuri. După ochi. La moartea Zulniei apare sentimentul de zădărnicie a lumii iar mecanismul retoric al amordului dispare. continuă să producă suferinţă: „Ah. te-ai dus. Anton Pann are o concepţie mai rudimentară despre literatură. tu eşti numai hrana sufletului meu./ Pân’ ce-or face iaz de lacrimi nenorocit pieptul meu/ Sufletul supt sân să bate ca la ceasul din sfârşit”.

nu mai ai haz. premodernă ș i modernă „A povesti amorul” echivalează. Modelul uman propus. Ion Budai-Deleanu. Multe cântece de lume sunt texte culte folclorizate cărora Pann le fixează formula şi pe care le reintroduce. Această idee stă la baza polemicii cu sistemul privilegiilor feudale şi cu ideea medievală a monarhiei de drept divin. ./ Ci nevastă cu putere. În calitate de fiinţe raţionale. Aşa apare amintita antologie. Literatură română veche. nici vrun pom./ Zburător. încărcat. înşelătoare./ Numele lui toţi îl ştiu. prin poezie./ Dar nu e-n fiinţă viu. Concept esenţial. politică şi socială./ Şi-n idei închipuit. este cântecul de lume. ./ Ele numai povestit. superstiţiile şi fanatismul au dispărut./ Şi-mpotrivă-i n-am să strig./ Povestind cumplitul dor/ Ce-l pătimesc de l-Amor”) se leagă imaginea unei conjugalităţi degradate. oamenii erau consideraţi egali prin naştere./ Te-au lăsat toţi ş-ai rămas / Ca un odorog de vas. cu a trece gândul printr-o istorioară moralizatoare însoţită de un proverb. ea amar. De acest amor („Amorul nu este om. de Pann. care merită amintită. Seducţia. trandafir./ D-acum leţcaia-ţi s-a şters./ Dar acum eşti lucru prost. femeia bună trebuie să fie muncitoare şi necârtitoare./ Eu zic cald./ Şi cu braţe sănătoase. raţiunea era înţeleasă drept calitatea fundamentală a omului şi dat general uman./ Dar acum eşti borş cu ştir. Unui moralist al erosului ca Anton Pann firea nestatornică a femeii./ Ca pe «nu poci» să nu-l zică./ Nici vro vită. Potrivit mentalităţii ţărăneşti. este condamnată cu vehemenţă: „Fost-ai lele când ai fost. „Că ei (ţăranii)/ Nu caut avere./ Doamne. moravurile. Se adaugă credinţa în pacea universală şi pledoaria pentru o lume condusă de lege şi raţiune. Cunoscut ca Veacul Luminilor./ Că la nimeni nu mai placi./ Ţ-a mers vestea când ţ-a mers. apoi. nenorocit fui!/ Vai de nunta ce făcui”. Apare şi o temă nouă – poezia care sminteşte femeia şi strică familia./ Ceva de ani măricică. Ţiganiada Secolul al XVIII-lea a adus o serie de înnoiri radicale în gândirea filosofică./ Ş-îi săgetează pe loc/ Drept în inimi prin mijloc./ Eu cer apă./ Geaba cochetării faci. în literatură. chiar prostia omenească. vrednică şi sănătoasă. Eroina istorioarelor morale este muierea rea./ Gândeai că chipu-ţi frumos/ O să stea tot abanos. urma să exerseze strălucit funcţiile raţiunii. Întemeiat. ea zice frig. filosoful sau înţeleptul./ Când voi dulce./ Care răni apoi în veac/ Nu mai au vreun alt leac/ Decât ale lor oftări/ Să mai taie prin cântări./ Cu arc./ Ai fost floare. secolul al XVIIIlea se caracterizează prin ideologia antifeudală şi prin reformele datorate monarhilor luminaţi. i se pare că periclitează fericirea în căsnicie./ Întinde arcul la ei./ Ca mămăliga cea mare/ S-o poată-nvârti-n căldare. din care tirania. ea-mi dă jar. mic copilaş. O altă direcţie a poeziei lui./ Una voi eu şalta ea./ Ca un erou înarmat. dar femeia este din fire rea. Iată prototipul femeii bune în versuri bazate pe pilde şi pe o morală misogină. Spitalul amorului./ Că e ca un fluturaş.I. esteticeşte./ Să fie coaptă la oase./ Să poată ridica sapa/ Şi vadra în cap cu apa./ Cum şi-n mâini orice apucă/ Să fie-n stare să-l ducă”./ Ş-unde vede tinerei. / Cât să te dregi la obraz./ Şi aşa încep atunci/ Să simţă dureri şi munci. este un cântec de petrecere şi de iubire petrarchistă din care sensul idealităţii a dispărut./ Acum poate să plăteşti/ Frumoasă să te numeşti”./ Te-ai trecut. săgeţi. pentru Anton Pann. care trebuie „bătută foarte pe spinare”: „Bici de foc muierea mea.

şi cheile de lectură. premodernă ș i modernă Iluminismul românesc. uşor maliţios. tot în note se organizează sistemul de reguli ale speciei. Notele de subsol aparţinând lui Musofilos şi lui Mitru Perea dau regulile speciei literare – „poemationul eroi-comico-satiric”. îşi defineşte opera drept „poemation eroi-comicosatiric”. demoni.I. Membrii Şcolii Ardelene vor demonstra latinitatea limbii române. Autorul îşi declară. serioase. se vede că autorul. Musofilos (iubitorul de muze) explică natura adevărului poetic. Idiotiseanu întreabă. în varianta transilvăneană. Totuşi. Gli animali parlanti (Animalele vorbitoare). adaugă doctrinei Luminilor un sens naţional specific. şi prin aceasta. Ambele grile de lectură – cenzurarea adevărului poetic prin grila celui istoric şi confundarea celor două adevăruri – fac obiectul ironiei lui Musofilos – mască a lui Budai-Deleanu însuşi. sfinţi. La sechia rapita (Vadra răpită) şi Casti. La fel de nedumerit. lingvistice şi lexicografice. de pildă. compoziţia pe episoade şi miraculosul. Prin apelul la modelele literare ilustre. de unde ştie poetul ce au vorbit sfinţii în rai sau în ce limbă s-au înţeles ţiganii şi turcii. Onochefalos are un singur răspuns la aceste întrebări: „Dacă aşa au găsit poeticul scris!”. al filologiei. Aşa. Ion Budai-Deleanu este autorul mai multor scrieri istorice. vizând regulile şi codul de lectură a speciei literare. chipurile. reflectă o conştiinţă poetică evoluată. Homer şi Iliada explică titlul Ţiganiada şi procedeul invocării muzei – deşi parodiat. pe care o elogiază Idiotiseanu. Literatură română veche. Literatură română veche. măcar că nu se ţin de o laltă. de altfel. Însă textul Ţiganiadei integrează stadiul literaturii folclorice astfel încât aceasta devine parte constitutivă a literaturii culte. elemente de folclor miraculos apar în Ţiganiada – zâne. poemele eroi-comice ale lui Tassoni. unde unul dintre comentatori. Ţiganiada – în special prin Prolog şi prin Epistolia închinătoare. vrăjile Brânduşei şi alte acte de magie. începerea fiecărui episod al textului cu o introducere. totuşi. Dacă scopul cronicii lui Costin era spunerea adevărului. premodernă ș i modernă 35 . Budai-Deleanu îşi declară limpede modelele – Homer cu Batrahomiomahia (Bătălia şoarecilor cu broaştele). Aşa se explică activitatea Şcolii Ardelene în domeniul istoriei naţionale. Alături de poemul neterminat Trei viteji. folosite ca arme pentru dobândirea de drepturi politice. dacă Neculce îşi prezintă legendele drept adevăruri credibile – deşi prezumţia ipoteticului rămâne – Budai-Deleanu este un creator conştient de mituri. pentru acţiunea cavalerească – surse folclorice. ambele comentate de „preaînvăţatul Tălălău”. Faţă de Miron Costin. au satirizat pe alţi poeţi”. elogiată drept creatoare de mituri. iar pentru acţiunea eroi-comică – pergamentele „de la Cioara” şi „hârţoaga de la mănăstirea Zănoaga”. având drept scop parodia: „Toate ce s-au adunat într-această poezie. Iar autorul însuşi îşi defineşte „poezia” drept „poezie” cultă diferită de cea populară. Opoziţia între aceste două mentalităţi se regăseşte în notele de subsol ale Ţiganiadei. vizând natura poeziei. „sursele” care garantează. Din perspectivă livrescă. Idiotiseanu şi Onochefalos (cap de măgar) se arată obsedaţi de adevărul istoric al întâmplărilor narate. Ion Budai-Deleanu şi opera lui reprezintă o semnificativă schimbare de mentalitate. Plecând de la ele. „de frunză verde”. adevărul istoric al poemului: pentru acţiunea eroică – cronici româneşti sau bizantine – surse de excepţie. originea română a poporului român şi continuitatea existenţei acestuia în tot spaţiul românesc. Aparţinând Şcolii Ardelene.

în Ţiganiada. prin iniţiere. ca să nu se sperie. în iad şi în rai. şi Janalău – adeptul demo-aristomonarhiei. caricaturala călătorie iniţiatică a lui Parpanghel. eposul eroic şi parodia lui co-există. întrucât aceştia din urmă transformă libertatea în libertate de a urla cât mai tare. În călătoria lui. trei oratori: Baroreu. Drăghici este înţeleptul. căci ţiganii preferă să vorbească şi nu să acţioneze. Caracteristicile acestuia sunt: personajul principal mediază între uman şi divin. mecanismul de funcţionare a universului şi locul omului în lume. Se adaugă o serie de scheme epice secundare: defilarea eroilor. Ciuntul. este parodiată şi lupta. raţiune. Ca de pildă. boierii. . Romândor. iar celui eroic îi aparţin Argineanu. Inimoasa şi Bărbăteşti. căci eroul a înţeles. strategice sau politice. oastea lui Vlad şi Vlad însuşi. în funcţie de condiţiile specifice de existenţă. În Ţiganiada reinterpretarea miraculosului presupune: confruntarea dintre iad şi rai. rememorările. însoţit de o călăuză cu statut incert. de la curaj la laşitate. Aordel. consiliile tactice. cu unele excepţii: Tandaler. complotează. Este necesară prezenţa miraculosului. În acest context. Universului anti-eroic îi aparţin. Republica pentru care se declară Slobozan corespunde idealurilor lui Romândor şi celor ale ţiganilor. definitoriu pentru caracterul personajului. Şontorogul. Slobozan. Parnavel. ţiganii – toţi manipulaţi de Urgie. Literatură română veche. premodernă ș i modernă Eposul clasic face obiectul parodiei. Flămânda. legislator necesar într-un anumit moment din istoria românilor. Iau cuvântul. între anarhie şi lege. parodiază schema epică fundamentală a călătoriei. călugării. miraculosul de esenţă filosofică. Mândrea. cu bucatele înainte şi trecând prin Alba. pe rând. lupta pentru cucerirea acestui spaţiu sacru. adeptul republicii. fiica lui Satan. singurul cu statul de personaj. întemeierea – corespondentă la scară umană a cosmogoniei. Spăteni. reprezentate de Urgie şi de Libov. Poemul eroi-comic înlocuieşte eroii prin anti-eroi şi subiectul nobil printr-unul derizoriu. Călătoria ţiganilor. Scopul fiecăruia este să ia cuvântul. Ca urmare. în Ţiganiada. descrierea obiectelor a căror elaborare reprezintă o variantă „în abis” a întemeierii propriu-zise (scutul lui Ahile). Pleşca. prin eros. plecat să o caute prin păduri fermecate şi prin castele stranii. îi sfătuieşte să lupte cu ochii închişi. În ceea ce priveşte personajele. deşi în variantă eroi-comică. . adunarea care trebuie să hotărască cea mai bună formă de organizare politică. de la înţelepciune la nebunie. Restul ţiganilor beneficiază de nume pitoreşti – Ciormoi. iar Parpangel. ca personaj întemeietor sau legiuitor. Romica – o Elena în variantă eroi-comică. Parpangel traversează o arie vastă a umanului. şeful militar al ţiganilor. respectiv conflictul dintre două principii: Ura şi Iubirea. umanitatea are de ales între nebunie şi înţelepciune. Covrig etc. epitetul homeric. Punctul de vedere al lui Baroreu este susţinut de Vlad Ţepeş. există întotdeauna o invocaţie către muză. degenerând aici în păruielile dintre ţigani sau în lupta ţiganilor cu cireada de boi. iar întrunirile lor de sfat degenerează rapid în scandal şi în păruieli. Însă Urgia. Şoldea. de (re)cosmicizare. Situaţia epică cea mai frecventă este sfatul. este eroul îndrăgostit de Romica. se folosesc tropii – comparaţia amplă. are un destin eroic în sensul de anulare a răului. Şugurel. ţiganii nu au statut de caractere. Cârlig. Subiectul se organizează în funcţie de trei scheme arhetipale: drumul spre un centru sacru. Ideea de bază este însă aceea conform căreia fiecărui popor i se potriveşte o formă anume de guvernare. Şoşoi. De asemenea. un omphalos.I. Ordinea cosmică este menţinută prin Libov. care pledează pentru monarhia de tip iluminist. Ţintea. de la sublim la grotesc.

sunt de un comic savuros. . Bucureşti. Amurgul evului Mediu. Nicolae. Simpliţian se arată plin de bun simţ şi lipsit de prejudecăţi şi este secondat. 1975. necioplit. Bucureşti. 1990. Manolescu. Johan. Alexandru. Univers. politică. vol. Cărţile populare în literatura românească. Orizonturile vieţii în literatura veche românească. 2. 4. Evidenţiaţi procedeele de construcţie a semnificaţiei în Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu. 8. aşa cum apare această specie lirică în opera lui Costache Conachi. Cartojan. 6. Ed. Teste propuse spre rezolvare 1. Căpitanul Alazonis şi căpitanul Stan Păţitul comentează. I-II. 3. 1940. a II-a. 1942. Curtius. se evidenţiază Mitru Perea (Petru Maior). de cuplul Idiotiseanu – Onochefalos. Ed.I. Fundaţiilor Regale. premodernă ș i modernă Defilarea ţiganilor prin faţa lui Vlad face să se încoloneze Goleman şi ciurarii lui. în registru comic. Ed. Minerva. Ed. Nicolae. Umaniştii români şi cultura europeană. Istoria literaturii române vechi. 4. Ed. 1974. din unghiuri opuse. Bucureşti. Valeriu. Ed. lăieţii lui Corcodel. Dan Horia. 5. Literatură română veche. Minerva. fierarii lui Drăghici. Demonstraţi că Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu este un text parodic. şi care participă atent la evenimente. aurarii lui Tandaler. care nu pot disocia între ficţiune şi realitate. Dintre comentatori. Minerva. George. Ed. Bucureşti. adesea comic. Bibliografie Cartojan. 2. întrucât implică şi ipostaza de critic a lui Budai-Deleanu însuşi. Politicos lămureşte ideile politice. este pus pe seama lui Erudiţian. Călinescu. Ed. deopotrivă real şi fictiv. părintele Evlaviosul crede în adevărul miraculosului creştin. 1982. 10. 1974. căldărarii lui Bălăban. vajnici apărători ai dogmei. Minerva. 3. sau a părintelui Filologos. Ed. Bucureşti. cu acceptă pomenirea diavolului între creştini. Curticăpeanu. premodernă ș i modernă 1. Literatura europrană şi Evul Mediu latin. Minerva. Introducere în opera lui Ion Neculce. iar Criticos – dimensiunea satirică a Ţiganiadei. I-II. ed. precum părintele Disidimonescul. Evidenţiaţi tipurile de forme lirice utilizate de poeţii Văcăreşti. Nicolae. Univers. Bucureşti. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Cristea. 5. Preoţii. Doina. spirit enciclopedic. Duţu. Lui Musofilos îi corespunde comentariul estetic. priceput în filosofie. Intervenţiile preoţilor. 1975. argintarii lui Parpangel. Prezentaţi structura şi semnificaţiile operei Povestea vorbei. Cronicari munteni. Istoria critică a literaturii române. Bucureşti. iar popa Nătăroi. 1974. Evidenţiaţi particularităţile cânrtecului de lume. lingurarii lui Neacşu. Mazilu. 9. Bucureşti. 7. îl blestemă chiar pe Budai-Deleanu. Huizinga. istorie şi filosofie. scenele de bătălie. Minerva. Comentariul filologic. Bucureşti. 1970. 1970. a lui Anton Pann. Dubitantius se îndoieşte mai mereu de orice. Ernst Robert. Bucureşti. 37 Literatură română veche.

Junimea. Manuela. Iaşi. Ed. Ion. Bucureşti. 1961. Mazilu. Elvira. Minerva. 1982. Ed. Bucureşti. Minerva. Literatura română veche. Ed. Sorohan. Alexandru. 13.I. 21. . Istoria poeziei româneşti. 15. Ed. Literatura română în Epoca Renaşterii. 1978. 16. 1972. 1996. Probleme controversate. Povestirea. Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin. Bucureşti. 1970. Vlad. Elvira. Ed. Dan. Minerva. Bucureşti.I. 1976. Vlad. Despre Istoria ieroglifică. vol. 1973. Ed. Permanenţe ale mentalităţii româneşti. Tănăsescu. Ed. Dan Horia. Introducere în opera lui Miron Costin. Craiova. Poezia medievală în limba română. Scarlat. Bucureşti. 1972. Cartea Românească. Cantemir în cartea hieroglifelor. Eugen. Destinul unei structuri epice. Ed. premodernă ș i modernă 11. Scarlat. 20. 1995. Minerva. 19. Minerva. 18. Bucureşti. . Editura pentru Literatură. Ed. Ed. Minerva. Eugen. 14. Zamfirescu. Minerva. Mircea. 17. Mircea. Negrici. 12. 1984. Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie. Literatură română veche. Sorohan. Piru. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Negrici.

.II. Într-un articol intitulat Din nou despre romantismul românesc. apar antinomiile: raţiune / intuiţie. care presupune recuperarea psihologiei senectuţii şi a copilãriei. Romantismul înalt propune un proiect uman foarte vast. expansiunea la nivelul erudiţiei. nucleul comun romantic presupune „conştiinţa scindãrii dintre Eu şi lume. Nordul. ceea ce a dus la pãstrarea idealurilor High Romanticism într-o formã ironicã şi relativizatã. active mai cu seamã datoritã faptului cã poetul-revoluţionar romantic este implicat. a epopeilor scandinave. Literatura română modernă. Concepte şi practici precum magia. a rupturii de prezent şi de formele realului”. Orientul îndepãrtat. romantismul de tip Bierdermeier. sociale. a diverselor constrângeri care limiteazã expansiunea fiinţei (în teologie. Consecinţele sunt urmãtoarele: istoria înlocuieşte starea paradiziacã. în istorie. disperarea. ce presupune adaptarea şi deformarea modelului romantic iniţial. Nemoianu. vizând Evul mediu şi epocile primitive care înlocuiesc Antichitatea abstractã. se adaugã practici de tipul adaptãrii. Scoţia. Balcanii etc. premodernă ș i modernă 39 . idiosincratic. astrologia. ceea ce implicã înlocuirea judecãţii şi a raţiunii cu imaginaţia. cu visul şi cu forţa instinctului. Din aceastã perspectivã. centrat în jurul ideii de expansiune. politicã etc. expansiunea în social. aceea în care omul era deplin integrat în Marele Tot. morbiditatea etc. Paul Cornea defineşte romantismul drept „un ansamblu de practici scripturale. paradigma romanticã ce se va manifesta ca atare numai în câteva ţãri (Anglia. apoi. politic şi social. culturale etc). al impasului existenţial”. simbolismul. real / imaginar. al compromisului şi al evaluãrii. expansiunea în timp. Romantismul aduce cu sine „conştiinţa sciziunii. a folclorului rãsãritean. vizând în special spaţiile exotice. o „constantã psihologicã şi de comportament” ce se reflectã „într-o nesfârşitã varietate de aliaje şi interferenţe”. a rupturii sinelui de formele realului (politice. mitul originar este înlocuit cu întoarcerea la un moment precis din istorie. Paşoptismul şi postpaşoptismul . Romantism european şi romantism românesc În opinia lui V. afine prin viziunea despre lume şi poeticã”. pesimismul şi scepticismul ce vizeazã puterea imaginaţiei şi entuziasmul vizionar al romantismului înalt. magnetismul (atracţia universalã) reprezintã tot atâtea încercãri de a înţelege şi de a descrie Marele Tot. femininul şi stãrile mentale extreme – nebunia. expansiunea la nivelul capacitãţilor mentale.)”. Ca urmare. romantismul se împarte în douã vârste: High Romanticism. Se adaugã. Franţa şi Germania) şi romantismul îmblânzit. a romanelor cavalereşti. metafizicã. Literatură română veche. „contestarea.. intensivã sub raport afectiv. Romantismul Biedermeier a diversificat şi a extins nucleul High Romanticism. artã. Efectele acestei stãri de fapt acoperă conştiinţa ca totalitate şi vizeazã recâştigarea stãrii paradisiace. raţiune / sentiment. sentimentul alienãrii. excesiv. cu sensibilitatea. imaginaţia. iar romanticitatea – un concept special forjat special – drept o forma mentis. dubitativ. ceea ce a dus la extinderea canonului cultural prin înglobarea lui Shakespeare. în sensul transcenderii tuturor limitelor omeneşti. respectiv romantismul înalt. Alpii. „modul individualist. nucleul High Romanticism are urmãtoarele componente: expansiunea în spaţiu. Literatură română modernă II.

pot judeca civilizaţia Apusului ca nişte egali. interesul pentru operã ca scop în sine”. Generaţia romantismului românesc. şi paşoptiştii revoluţionari . cu entuziasm şi perseverenţã. care coexistã.. au fost deschişi la nou şi au contribuit în mod esenţial la procesul regenerãrii naţionale. respectiv al conflictului dintre „nou” şi „vechi”. de origine şi de aspiraţii a românilor. presa şi tiparul. de altfel.Vasile Alecsandri. imperativelor utilitare şi naţionale. Experienţa interioarã a romantismului nea rãmas strãinã”. În privinţa romantismului românesc. Mihail Kogãlniceanu. În literaturã. debuteazã în intervalul 1830-1840. idilism. V. În aceastã ordine de idei. Ca urmare. atingerea directã cu problematica romanticã. Scriitorii din a doua categorie sunt revoluţionari în practicã. paşoptiştii. ironie. şi se prelungeşte pânã la moartea lui Eminescu. apostolat. Paul Cornea afirmã cã existã. Grigore Alexandrescu. toate genurile şi toate speciile literare se cereau . Şerban Cioculescu crede cã „Noi nu am cunoscut. Se adaugã conceptul de naţionalitate. Nemoianu coordoneazã vârsta High Romanticism (începând cu 1815). Literatură română modernă nonconformist. astfel. ca alte literaturi vecine. Costache Aristia etc. Graţie lor începe să se formeze publicul cititor şi se pun bazele comerţului cu cartea. Scriitorii din prima categorie aveau formaţie spiritualã aproximativã şi proveneau din clasele sociale intermediare. din cauza înapoierii culturale. vizionarism extins cosmic. fãrã a o refuza şi fãrã a o transforma în mit. formaţie spiritualã solidã. Cârlova îşi publicã primele poezii). cu vârsta Biedermeier (începând cu 1848) şi cu Postromantismul (pânã la 1870). În mod practic. resemnare). în relaţie strânsã cu valorile tradiţiei. democraţi în gândire şi romantici în gusturi. istoria (mitizatã) ca justificare a naţiunii înţeleasă ca unitate şi folclorul – document psihologic şi pãstrãtor al etimonului spiritual doveditor al identitãţii sufleteşti a poporului român. intensitate pasionalã) sunt „îmblânzite” în perioada Biedermeier (moralitate. În privinţa periodizãrii. perioada de dinainte de 1830 stã sub semnul arderii etapelor. al reacţiei la provocãrile istoriei” şi o „poeticã a devianţei” corelatã cu „uzul intranzitiv al limbajului. înainte de apariţia Convorbirilor literare. Generaţia postpaşoptiştilor debuteazã dupã 1848 dar se opreşte. bazat pe unitatea de limbã. cu toţii. Ion Heliade Rãdulescu. Au promovat progresul social. Politica socialã activã şi sistematicã pe care au dus-o a vizat în acelaşi timp învãţãmântul. Cezar Bolliac. intimism. Amestecul vârstelor şi al modelelor se coreleazã. o imitaţie inferioarã valoric a romantismului apusean. douã serii de scriitori: paşoptiştii iluminişti – Costache Stamati. pregãtindu-se astfel unitatea teritorialã. Au fãcut. teatrul. misticism. Gheorghe Asachi. angajat în încercarea de a defini limba românã. Lor li se datoreazã politizarea romantismului şi punerea în circulaţie a conceptului de naţiune. cu toate acestea. Ion Ghica şi Sion scriu şi publicã pânã în 1880. înţeles ca un organism psihic cu o anumitã zestre antropologicã.II. Opinia lui Paul Cornea. în interiorul generaţiei paşoptiste. trãsãturile paradigmei romantice (radicalism ideologic. pãrerile sunt împãrţite. Costache Negri. Iar Eugen Lovinescu crede cã romantismul românesc nu a fost mai mult decât o abatere de la norma europeanã. Ion Ghica. societãţile culturale. Aveau. militantism. romantismele estice. în epocã. Nicolae Bãlcescu etc. curentul romantic se instaleazã începând cu 1830 (anul în care V. luând naştere. În condiţiile în care instrumentul lingvistic nu era pus la punct. obţinutã la Paris şi erau pe deplin acordaţi Europei. conservatorism. mai înainte prezentatã. pasiuni temperate. din perspectiva curentului romantic. nu situeazã romantismul românesc într-o poziţie defavorabilã.

poetul şi poezia ca ipostaze exemplare ale artistului şi ale artei. încă din 1820. Exploatat iniţial pentru posibila lui funcţie propagandistică. Temei poetului şi a poeziei – ca teme ale discursului poetic. scriitori cu aceleaşi opţiuni literare şi culturale. relativ la poezie. Criterii ale literarităţii poetice Principala mişcare conceptuală care are loc în literatura paşoptistă. poezia militantă – politicul drept temă poetică şi poezia confesivă. hibride. doina se constituie drept model literar întrucât era considerată expresie a unui sentiment într-o formă naivă. ideologic etc. are dreptate Călinescu atunci când afirmă că „nu poetul interesează. emoţia. poezia vizionară. eficacitatea discursului poetic. Constituirea mitologiei naţionale începe cu mitul Daciei. viziunile apocaliptice sau ale „viitorului de aur”.li se mai adaugă motivul ruinelor. treptat. îşi va crea o convenţie literară distinctă. se poate spune cã romantismul românesc este atât un fenomen de import. folclorul. pe gustul romanticilor. cronicile sunt considerate păstrătoare a memoriei faptelor istorice prin consemnarea unor poeta vates. cât şi dupã 1830. poezia civică. cu geneza mitică a denastiilor eroice – Basarabii şi Muşatinii. Elementele de neoclasicism coexistã cu cele preromantice şi cu germeni spontani de realism atât înainte de 1830. şi pentru presupusa ei vechime dacică. Poetul devine martir al unei cauze sfinte iar stilul se încarcă de atributele mesianismului romantic – tonul profetic. Se înscriu aici moartea timpurie a lui Cârlova. se constituie o atmosferã romanticã. opţiuni care vor ajunge sã cuprindã. este trecerea de la un semnificat pragmatic (encomiastic.) la unul din sfera esteticului . ca urmare. sau ciudăţeniile comportamentale ale lui Scavinschi (relatate amuzat-ironic de C. În acest context. se constituie drept model anticlasic. didactic. dupã 1830. când romantismul este difuz şi protoplasmatic. poetul fără operă. existã un numãr mare de scriitori grupaţi sub steagul doctrinei literare romantice. Literatură română veche. Negruzzi în Un poet necunoscut). indiferent dacã se subordonau poeticii clasice sau romantice sau dacã erau. Ca specie favorită. Poetul şi destinul său. un semnificant specific. Mitizarea eroică a istoriei se corelează cu o căutare simbolică a originilor şi cu intenţia întemeierii mitice a poporului (după modelul roman). când romantismul devine curentul dominant.II. Balada. ca semnificat. Aşa stând lucrurile. a lui Hrisoverghi. O altă componentă a semnificatului. ridicate la rangul de calităţi estetice. al descălecatului. folclorul este preluat întâi doctrinar. cât şi rezultatul unei evoluţii fireşti a structurilor mentale autohtone. se adaugă stilului poetic predica de coloratură religioasă şi o serie de sugestii biblice. medieval sau atemporal. Acum. Literatură română modernă experimentate. programatic. poezia extatică. oferea posibilitatea amplasării modelului epic într-un univers fantastic. a unui vast proiect de mitologie naţională şi a unui proces în virtutea căruia istoria. prin Gheorghe Asachi. Poetul se transformă în luptător pentru o cauză ideologică a cărei justificare vine din voinţa divină. în context. cât imaginea romantică pe care contemporanii vor să şi-o facă despre dânsul”. aşa cum se regăsesc de pildă în Cântarea României. graţie unor trăsături precum spontaneitatea. naivitatea. cultivată şi ea cu precădere. un mod de a „spune” poetic istoria. dimpotrivã. istoria implică începerea. În concluzie. şi abia în al doilea rând pentru valoarea lui estetică. anormalitatea structurală a artistului şi chiar accidentele biografice asigură. premodernă ș i modernă 41 . aproape tot frontul literar. Componentă a semnificatului.

Pentru Ion Heliade-Rădulescu. Tema geniului asociază poetului statutul de ghid şi de educator al neamului şi al umanităţii. unde cresc florile cele mai strălucitoare. simultan rostirea de sine a poetului. Radu Ionescu demonstrează că există poeticitate în sine în spaţiul Orientului apropiat: „Pentru întâia oară în limba noastră vedem în aceste poezii poeme orientale. M. prin poetica sa iubire.II. respectiv poezia patriotică. unde cânt păsările cele mai armonioase. dar şi Shakespeare sau Galileo Galilei. genii au fost Moise. Literatură română modernă O altă componentă a semnificatului este natura. crede în nemurirea sufletului. precum şi întâmplările şi evenimentele de coloratură etnografică – datini. Comentând Florile Bosforului – ciclu de poeme aparţinând lui D. Numai aici poetul poate să desfăşoare toată avuţia imaginaţiunii sale. Pentru Alecu Russo există o matrice afectivă a spaţiului moldovean – „o poezie fără nume. o comoară de graţii. Gr. poetul este superior zeilor vechimii. unde femeile. Napoleon. seara de vară. rezultantă a mai multor coordonate ale vieţii sufleteşti: insatisfacţia sufletească. I. pe care o respiri cu aerul. cât şi amorul. Al. perioada de după 1848. efectiv. Cecilia. Zamfirescu. Iar Anca. de tinereţe şi de poezie”. sentimentul poeziei”.” Se adaugă aici anumite peisaje – cerul nocturn. apostol. respir numai amor. un eseu despre modelul spiritual al profetului care îşi salvează poporul. în special prin elemente ca – marea. pământul poetic al Italiei sau „golful poetic al Neapolei”. În ansamblul ei. făuritor de proiecte sociale. Din acest punct de vedere. lectura poeziei va cere o tehnică specială a descifrării. îndrăzneala. eroina nuvelei lui Alecsandri. în genere. adevărata ţară a poetului. este descrisă astfel: „o fiinţă albă şi cerească. fac parte din însăşi substanţa poeticului. abnegaţia idealului. Participă la alcătuirea semnificatului poetic şi visul. Şi ce bine sunt exprimate formele încântătoare. care te pătrunde. Acesta este prototipul heliadesc al geniului. amiralul Nelson. Sihleanu. reveria. Buchetiera de la Florenţa. în virtutea conştiinţei existenţei sale întru patrie. se caracterizează prin dezgust faţă de prezent (aspiraţiile paşoptiştilor se destrămaseră). Ca urmare. dar care n-ar putea fi tălmăcită în nici o limbă omenească. cunoaşte secretele naturii. sudul tropical etc. obiceiuri. profeţii Iudeii. Tema eroică se asociază celei a frumuseţii feminine întrucât atât feminitatea. datorită imposibilităţii – de acum – a contopirii subiectului cu obiectul poetic. propune rostirea patriei în sensul afirmării. Scriitorii paşoptişti adaugă acestui inventar tematic starea de spirit numită „le mal du siècle”. tot ce se subinclude onirismului. Bolintineanu. poet de geniu.” Dimensiunea politică a semnificatului poetic. floricelele cele mai plăcute. a identităţii unei comunităţi naţionale şi. prin literatură. protestarea şi martiriul. închipuiri cereşti. parfumele cele mai suave şi toată poezia ce formează caracterul principal al Orientului. scenele pline de poezie. mituri şi metafore. cuprinzândui pe Radu Ionescu. şi. Heliade-Rădulescu alcătuieşte. a sădit […] în sufletul meu. prin separarea artistului de lume. Nicolae Nicoleanu etc. Prin notele la traducerea Bibliei. Moise – filosof. prilejuieşte afirmaţii de felul următor: „Ştiu că Anca. sentimentul inutilităţii şi al zădărniciei. ale cărui principale caracteristici sunt: entuziasmul creator. ţiganca ce-l iniţiază pe tânărul Sion în eros şi în poezia erosului. până prin 1870. reformator. Grandea. Cine n-a auzit de această ţară unde totul este poezie. prin izolarea acestuia în experienţe de viaţă interioară. melancolia. a anulat dependenţa oarbă de destin şi poate citi tainele viitorului – pe care le traduce inventând alegorii. Poeţii . Dimitrie Petrino. moravuri.

filosofarea asupra universului şi a sensului existenţei se adaugă. dimensiunii byronian – revoltate a discursului poetic postpaşoptist. putem zice că el era cu adevărat poet”. în poezia tuturor acestora şi dorinţa de transcendere a realităţii prin alianţa cu demonii. scepticismul. în fapt. Nihi novi sub sole.II. înfricoşător. ci una a sentimentalismului lăcrămos. totuşi. provenit din retorica indigenă a neoanacreontismului şi a cântecului de lume. caută ceea ce e convulsiv. sentimentul imposibilităţii aderării la prezent şi al zădărniciei universale se corelează cu analize autoscopice. a inaderenţei lor la ordinea lumii. sentimentul damnării. ilustrează tema erotică în absenţa idilismului şi a sentimentului duios. Titlul unui poem de Depărăţeanu. în Suvenirele sale: „Eu adesea cădeam în estazea încântământului şi uneori Literatură română veche. Proza paşoptistă şi postpaşoptistă Proza paşoptistă şi postpaşoptistă are. în ceea ce priveşte erotica paşoptistă ipostazele erotice feminine sunt două. iar poet. muză şi prietenă. Ion Ghica afirma despre Ion Câmpineanu (revoluţionar paşoptist. răzbunător şi crud distruge turnul. Nonconformismul acestei generaţii de poeţi s-a mistuit. din păcate. Lipsă de iluzii a postpaşoptiştilor. respectiv fecioară păstrată din modelul paşoptist. şi ei fac dovada (ca în High Romanticism) voinţei de a experimenta condiţia umană până la limită şi de a o transcende într-o zonă a imaginarului mitic. Aparţin. în mod firesc. la orice cugetare înaltă şi care respinge de la dânsul orice nu este demn şi curat. un statut ambiguu. Temele principale ale discursului poetic postpaşoptist sunt. ipostaze ontologice în virtutea cărora omul poetic se distingea de omul prozaic. în acest context. declanşată de titanismul romantic dezlănţuit. setea de absolut. conştiinţa neantului universal. de la bun început. dar nu şi scriitor): „Şi dacă prin poet înţelegem pe omul care are simţul a ce este mare şi frumos. prin ele însuşi. În ansamblu. aparţinând lui Ciru Oeconomu. îndoiala. resemnarea. prin aceea că poetul se complace între stihii dezlănţuite. descrie ascensiunea simbolică a omului dinspre tenebre spre lumină. fata cu simţuri lacome. Un alt poem. caracterizată prin frumuseţe fizică şi morală. dar nu scriu o literatură violent protestatară. care poate „a se exprima şi în proză”). Întrucât termenul de poezie cunoscuse o dilatare semantică fără precedent (Heliade Rădulescu vorbea despre poezie ca fiind „cea mai sublimă şi mai veră”. Mireasa strigoiului. decepţionismul. a cărui inimă bate la orice faptă nobilă şi patriotică. poezie. drept urmare. premodernă ș i modernă 43 . este semnificativ. dezamăgirea. textele lor dezvoltând un romantism mai mult elegiac decât furios. voinţa de a sfâşia perdeaua iluziilor şi de a examina cu o rece luciditate tot ce ne înconjoară. însă acum Eminescu se cristalizase ca poet şi influenţa lui va fi din ce în ce mai puternică) aspiră la regăsirea mitului adamic şi la atingerea unei zone a absolutului în care eul să se poată dilata la infinit. satanismul. Există. unei generaţii de tranziţie şi au conştiinţa tragică a unei stări de impas. Literatură română modernă acestei perioade (care scriu şi după 1870. Totuşi. poemul lui Mihail Zamphirescu. poetic exprimau. proza s-a impus cu dificultate în câmpul literaturii. apariţia societăţii şi domolirea firii umane. şi varianta postpaşoptistă distinctă. Un Iehova orgolios. În acest sens. cu toţii. asaltul cerului şi furia divină. Iar Sion afirmă. într-un plan interior. Babel. apoi. pudică dar şi agresivă. cu intimismul accentuat şi cochetarea cu moartea ca atitudini şi ca formule poetice.

. de pildă. Imaginaţia este o „minus” Memorie. în acelaşi interval. Liviu Papadima îi adaugă un al treilea element. în virtutea căruia acesta din urmă să accepte atât adevărul istoric. garantat de izvoarele istoriografice. cataloghează. Teste propuse spre rezolvare 1. întrucât vor să povestească. pentru el nemaicontând atât de mult adevărul istorisirii) face trecerea la Amintirile din copilărie ale lui Creangă. exilul propriu-zis.Prezentaţi 5 particularităţi ale prozei româneşti paşoptiste şi postpaşoptiste Romantism românesc şi modele apusene Termenul de romantism este omologat. proza poematică.erau excluse. întrucât un întreg sector al prozei din epocă – acele scrieri care. Soluţia găsită a fost aceea ca proza să se insinueze în spaţiul poetic prin adoptarea de reţetare ale modului de a trăi poetic. întrucât (capacitatea de invenţie epică a scriitorilor este foarte mică) se literaturizează un fapt autobiografic sau biografic şi i se adaugă autoritatea modelului literar preexistent. schiţa. Kogălniceanu – Iluzii pierdute. şi prin Suvenirele lui Sion (acesta din urmă stilizează. Bolintineanu. prozatorii epocii abordează o tematică diversă.II. al lui D. reunit prin binomul Memorie vs Imaginaţie. cât şi adevărul confesiunii. Ei pun în act un pact dublu cu cititorul. prin convenţia destăinuirii. Potrivit lui Mihai Zamfir. prin raportare la cel european. de pildă. cartografiază şi evaluează prezentul . să explice. în care ficţiunea covârşeşte memorialistica. după 1848. speciile de interferenţă precum drama în versuri. încât uitam că mă aflu lângă un amic prozaic şi de o natură cu totul diferită de a mea”. termenul este . în acest caz. Amintiri. ordonează. să ia atitudine. a dus la descoperirea exilului ca model existenţial-simbolic. respectiv regulile unei convenţii artistice. a treia etapă este memorialistica matură. precum schiţele fiziologice. la care au fost condamnaţi vreme de zece ani capii revoluţiei. În limba română. Observaţie. Alecu Russo. Literatură română modernă aşa eram de cufundat în meditaţiunile mele poetice. vreme de zece ani. nuvela etc. inventează. 3. să placă sau să epateze. 2. În vreme ce Memoria este una culturală şi propune asimilarea de formule epice deja existente.Prezentaţi 5 particularităţi ale poeziei româneşti paşoptiste şi postpaşoptiste. şi drept exemple pot funcţiona volumele de amintiri aparţinând lui Dimitrie Rallet şi colonelului Grigore Lăcusteanu. proza din intervalul 1830-1880 formează un ansamblu relativ unitar. să formuleze mărturii. a patra etapă. un text semnificativ în acest sens este poemul lirico-epic Conrad. Mai mult. în conştiinţa europeană. prin Vasile Porojan – text al lui Alecsandri. să expună adevăruri. se înregistrează paranteza exilului. Completând binomul propus de Mihai Zamfir. apogeul memoriei. fabulează. Etapele dezvoltării şi ale autonomizării prozei literare sunt în număr de patru: în intervalul 1830-1848 se poate vorbi de memorialistică trucată. Astfel. întrucât aceasta invadează. poemul epic favorizează accesul poeticului în întreg câmpul literar şi complică şi mai mult lucrurile.Enumeraţi şi argumentaţi 5 particularităţi ale romantismului românesc. în perioada 1820-1830. M.

poezia patriotică trasează o cale de căutare de sine a subiectului liric modern. termenul de romantism beneficiază. De asemenea. astfel se Literatură română veche. erau „clasici” Shakespeare. Chemată să dea răspunsuri la întrebări precum „cine suntem?”. Lamartine. Devenit uzual după 1835. dar nu şi a lui Vigny. însă. ş. simultană cu căutarea patriei. întrucât. în contextul unei dezbateri despre rolul literaturii în realizarea unei „construcţii identitare”. prin activarea unui nou criteriu poetic: sensibilitatea. Ca urmare. scriitorii români dovedesc existenţa unui „lamartinism românesc avant la lettre. Într-un răspuns polemic adresat lui Heliade (care-l lăudase elogios. Pornind de la ideea lui Paul Cornea. plină de confuzii şi ambiguităţi. fapt de natură să explice selecţia. Epoca paşoptistă evoluează. a subiectului ficţional. Se punea. Autorii clasici sunt consideraţi a fi cei reprezentativi.II. aşa încât intră în circulaţie sintagme ca şcoală romantică. prin programul său iluminist de cultivare a maselor. Comentând Modelul francez în poezia patriotică românească de la 1848. iar scriitorii romantici exemplari sunt incluşi printre cei „clasici”. Acum. traducerile relevă autoritatea modelului străin. în intervalul 1826-1836. scriitor romantic etc. De altfel. doctrina literară a perioadei este eclectică. de faptul că limba română elaborează şi derivatele termenului de romantic. premodernă ș i modernă 45 . Victor Hugo. potrivit căruia romantismul european se nutreşte din starea de „dezamăgire revoluţionară” şi din desolidarizarea scriitorilor de problemele „cetăţii”. Literatură română modernă sinonim cu pitoresc. Ioana Bot comentează efectele acestei implicite „politizări” a literaturii. iar romantismul românesc a coincis cu mişcarea de eliberare naţională şi şi-a asumat problema unităţii naţionale simultan cu voinţa de a democratiza viaţa publică. prin literatură. poeziile originale sunt plasate după traduceri. ci postulate în baza cărora literatura se separă de nonliteratură. pentru Bariţiu. Totodată. o practică literară devenită dominantă. într-un articol omonim. elementul definitoriu al poeziei este lirismul iar tonul elegiac devine o caracteristică a discursului poetic. semnificantul („meşteşugul poetic”) nu este neglijat. simultan cu elaborarea eului literar. Abia după 1830 romantic implică ideea de „curent” literar sau de „tipologie” artistică. ca modele a lui Lamartine şi a lui Victor Hugo. într-un articol. înainte de cea politică.” Subordonarea literarului faţă de politic se face în scopul căutării de imagini identitare şi de întemeieri mitice pentru revendicări politice. unul dintre principalele modele tutelare ale romantismului românesc. şi a identităţii auctoriale. după 1830. Heliade însuşi. Dacă acum accentul cade pe semnificat. eul liric începe să se manifeste prin asumarea retoricii discursului ideologic.a. Potrivit lui Paul Cornea. Ioana Bot discută „cazul lui Lamartine”. a unui construct identitar naţional . Vergiliu. din unghi literar. nu „reguli” ale clasicismului. Victor Hugo şi Byron. Deşi romantismul numeşte. îşi propune să traducă şi să tipărească o „colecţie de autori clasici” în care intrau Homer. în volume. Heliade traduce şi publică primul cânt din Arta poetică a lui Boileanu. pe Boileanu) Bolliac îl opune pe Victor Hugo lui Boileanu şi trasează contururile unei noi atitudini estetice în virtutea căruia imperfecţiunea tehnică este permisă: „pentru ce pretindem ca poezia să fie mai perfectă şi mai consecventă decât natura?” Şi în traduceri se evidenţiază acest proces de înlocuire a criteriului poeticului prin accentul pus pe semnificat. în epoca paşoptistă problema elaborării. totuşi. dar şi Byron. „ce imagine oferim despre noi înşine?”. Se poate spune chiar că atinge perfecţiunea tocmai în epoca în care nu mai este absolutizat. din care reţine generalităţi de valabilitate universală.se urmărea realizarea unităţii literare şi culturale.

în 1848. datorată lui Heliade. prin poeţii care devin preoţii unui cult al patriei. atribuia un rost înalt poeziei.cariera sa de „eu” al saloanelor. a Poetului murind (text reprezentativ al lui A. par un jeune moldave. obligatoriu. viaţă şi fapte eroine / Sunt scrise-n slove de aur pe-al patriei altar”. Procesul se dezvoltă treptat şi Heliade însuşi devine obiectul unei sanctificări. Eliade. în 1831. primit cu mare entuziasm de cititori. Cârlova. Interiorizarea modelului lamartinian – „poetul – profet”. urmat de moartea timpurie. când Aricescu scrie Odă. scrie Alecsandri în 1841. înţeles ca evocare sau ca imaginare a scenelor unei istorii revoluţionare. cu un epigraf: „C’est pour la vérité que Dieu fit le génie”. Lamartine – şi modelul său literar – acţionează pe două direcţii: în sensul mesianismului iedologiei revoluţionare – chemare la luptă sau vestire a unui viitor de aur. dacă are o biografie cu patimi. precum şi exilul voluntar. De asemenea. poet poate deveni oricine. al lui Bolintineanu. ale cărei modele au fost poeţiimagi revoluţionari ai Franţei. Selectat atât pe baza afinităţilor cât şi prin efectul de autoritate intertextuală. poetul francez menaja tradiţia.toate alcătuind un mit necesar – în construirea subiectului poetic ficţional. şi perfecţiunea elenică a trăsăturile corelate cu vocaţia damnării – stă la baza unei legende pe care succesul poemelor sale nu a făcut decât să o confirme. poeţii români dedicându-i numeroase ode: Ode. aflaţi în căutarea unei forme de lirism care să-i exprime – căci lamartinizau fără s-o ştie – Lamartine îl revelează pe fiecare sieşi. militanţi. autohtonizarea modelului implică. intruziunile „epice”. Din unghi literar. La cetăţeanul I. celebru prin portretele sale – ovalul clasic al feţei. Membru al guvernului provizoriu. Young şi Gray. tribuni ai neamului. ca model romantic de sursă engleză. de către fiecare poet. scriitorul şi omul politic . Mai mult. de Lamartine). privirea apolinică. Ultimele cuvinte ale poetului – „viaţa mea a fost un ocean în furtună” . În 1813 poetul publică poemul Childe Harold’s Pilgrimage. poezia lamartiniană se articulează cu o coordonată a lirismului autohton – suspinul elegiac al cântecului de lume ilustrat de Conachi şi de poeţii Văcăreşti. Faptul acesta rotunjeşte biografia legendară a poetului . Pentru romanticii români. Între modelul byronian şi personajul simbolic Childe Harold se construieşte arhetipul existenţial al exilatului patriot . conform modelului lamartinian. de Lamartine. J. Iată câteva versuri: Heliade este numit „al nostru Lamartine / Al cărui nume. căsnicia nefericită şi legătura incestuoasă cu Augusta Leigh. prelungea preromantismul unor J. se face. sau. aşa cum o dovedesc poemul Conrad. Elegia la V. imitaţie limpede. Tradus masiv în intervalul 1830-1840. pe linia panegiricului istoric.II. şi modificări ale lui. Considerat „părinte fondator al poeziei însăşi”. ce transcende realul. în funcţie de temperament şi de propria viziune despre lume. sau poeziile paşoptiştilor. A Mr. păstra muzicalitatea versului dar şi clasicismul formei. ca generaţiile romantice de scriitori români să-şi limpezească aspiraţiile şi să se auto-reveleze. Literatură română modernă naşte o literatură a patriotismului asumat. Dacă odele la Byron relevă un proces de acceptare şi de identificare cu un nou model psiho-social şi estetic. Sanctificarea lui Lamartine se face rapid. Byron ajută. Personajul Byron.încheie simbolic o existenţă în cuprinsul căreia raportul dintre legendă şi adevăr nu mai contează. Rousseau. alegoriile mitologice şi aforismele. Lamartine funcţionează ca reper al unei tipologii literare pe care Heliade sau Alecsandri voiau s-o ilustreze ei înşişi. de asemenea.

priceperea în a folosi limbajul figurat. denumind „o mare putere de imaginaţie precum şi o vie simţire”. preţuirea spontaneităţii. elanul ce-l înflăcărează pe artist în momentele de har. Virtualităţi ale modelului baronian existau. al exilatului damnat (Conrad şi Childe Harold). simţul armoniei. gustul denumeşte simţul măsurii. haremul. poetul-bard. deja. adăugându-se o precizare esenţială: „într-un poet imaginaţia şi sentimentul trebuie să domnească. Geniul are iniţiativa operei literare. totodată. a căruia imaginaţia şi sentimentul îi sunt aripi”. neuitând să adauge rolul social al poetului şi funcţia lui de tribun şi de bard. Poezia pastorală etc. scopul Gramaticii este acela de a institui principiile constitutive ale genurilor şi ale speciilor literare şi de a impune. „duhul e ochiul geniului. simultan cu iniţierea în romantism. Heliade dezvoltă caracteristicile „poemei epice” dând dovadă de toleranţă în privinţa regululor doctrinei clasice şi adăugând îndemnul de a nu-i imita pe cei vechi în litera lor întrucât. a organizării materialului. egocentrismul ca măsură a universului şi avântul umanitarist.” Sau. Elementele de doctrină literară a perioadei sunt. talentul presupune îndemânare cultivată prin educaţie iar geniul. o serie de „dezertări” romantice: prioritatea geniului asupra regulilor. în spiritul balcanic al literaturii române: universul fizic – Orientul româno-elenic. căldura inimii.. dar după manualele neoclasice (singurele existente) ale lui Marmontel. sentimentul deşertăciunii omenescului. importanţa imaginaţiei şi a sentimentului. hedonismul oriental. Bosforul. Literatură română veche. gustul şi talentul. De altfel. nici oamenilor”. În capitolul Poezia lirică Heliade foloseşte exemplul improvizatorilor italieni la clavecin pentru a promova ideea caracterului delirant al inspiraţiei. şi ele de surse diverse. pasiunea erotică adesea fatală. Heliade rezumă principiile clasice încercând să facă loc şi inovaţiilor de secol XVIII. Blair etc. cultura. Duhul reprezintă puterea ordonării. În manualul de iniţiere din 1830. e „slobod şi nesupus nici întâmplărilor. Capitolul Poezia didactică serveşte scriitorului. Introducerea discută patru facultăţi umane creatoare: duhul (raţiunea). „statornicează închipuiri fugătoare şi dă trup la fantome”.II. educarea gustului şi citirea „bunilor autori”. În capitolul intitulat Poezia epică. condamnarea imitării „robeşti”a anticilor şi eliminarea echivalenţei poezieversificaţie. fixează caracteristicile speciilor în cauză. apetitul pentru fabulos. premodernă ș i modernă 47 . Literatură română modernă (Conrad) şi arhetipul literar al proscrisului. Concepţia despre poet şi poezie Epoca paşoptistă presupune iniţierea în literatură ca practică instituţionalizată a creaţiei. Calităţile necesare poetului sunt: vioiciunea imaginaţiei. regulile creaţiei literare sunt amendabile în funcţie de contextul cultural. amestecând învăţăturile cu exemple şi cu episoade fabuloase. fascinaţia trecutului legendar. desigur. printre altele. dar dominanta practicii literare – evidentă la nivelul semnificantului – rămâne romantică. Regulile sau Gramatica poeziei. meditaţia nocturnă. tactul şi cuviinţa. Efectele rezultate sunt contradictorii: se face o „şcolarizare” în tehnica scrisului (şi a lecturii). şi pentru a-i lăuda pe autorii care îşi iau „slobozenie” asupra imaginaţiei. la fel de bine. Conceptul de byronism se bazează pe existenţa unui conglomerat de stări preromantice şi romantice precum: melancolia nedefinită. Alte capitole precum Poezia satirică. geniul.

domnilor poeţi! Veacul care înaintare. cuprinde o esenţă . o învie şi o înveseleşte”. eternul şi infinitul. propaganda carităţii celei adevărate şi care ne lipseşte cu totul. adeptul principiilor unei estetici romantice care să presupună o funcţie civică a scriitorului.II. a cărui miză este impunerea echivalenţei poezie-lirism. o striveşte. „poate să cuprindă şi să expună toate ideile. le ştim şi fără ajutorul d-voastră. Ca expresie genuină a naturii umane. să se varieze pe toate mişcările inimii şi să se întinză pe toate fugele sufletului. căci genul nu se supune. ca atribut etern al spiritului. Acest radicalism ideologico-estetic pune în evidenţă o serie de idei romantice precum faptul că poezia este opera geniului. fără sfârşit. graţios şi buf. toate sunt datoare poeţilor. Din acest punct de vedere îşi ceartă confraţii pentru poezia intimistă pe care o scriu. Poeziei nu-i poţi hotărî un stil. unit cu transcedenţa prin harul inspiraţiei. cu mijloacele epocii. Apollo. nici plastica: acel sublim. existenţa inefabilului poetic – o taină. ce raţia omenească şi-a tras din întâmplări şi din cercetarea naturii lucrurilor”. poezia nu poate fi redusă la semnificant. cutare sau cutare şcoală. ideală şi spirituală a omului”. Ei mergeau înaintea tuturor noroadelor lumii întregi cu lira în mână pe deosebite drumuri ce au umblat”. ci să-şi asume problematica majoră a epocii. Literatură română modernă În articolul Pentru poezie. Resorturile şi mijloacele poeziei sunt multe şi varii. întemeietorii de religii şi legiuitorii vechimii au fost poeţi: Brahma. integrarea acestuia în practica istorică vie. Zoroastru. în ea poate să încapă spaţiul. o înmoaie şi o alină. şi vulgul nu ştie nimic de dânsul. izvorul afectivităţii şi „gemenea imaginaţiei”. toate sentimentele şi toate cunoştinţele de care poate fi primitoare natura omenească. propaganda ideii celei mari. Odin. În articolul Poezia Bolliac lămureşte. Considerată o facultate implicită a omului. Mimes. care o înalţă. Solon etc. când se coboară. Geniul poetic. Heliade pune. numai ea poate să se mlădie. melancolic. şi el. şi prin puterea harpei d-voastră. el creează de sine şi prin sine însuşi. vederii ceea ce dă plastica şi inimii ceea ce nu dă nici muzica. pictor. în circulaţie idei fundamentale despre lirismul romantic. sculptor. Prometeu. cutare sau cutare metodă. cele mai înţelepte legi. unde munceşte mai tare durerea. poezia a fost. Că au dulcineele ochi negri sau albaştri. Prima sarcină a scriitorului nu este să se autoexprime. Poezia nu este imitaţie. Moise. ea „nu urmează cutare sau cutare stil. muzic sunt creaturi ale poeziei. că este primăvara veselă şi toamna tristă. patetic. „A trecut vremea petrarcilor. un factor de coeziune şi de civilizare. îl huleşte sau îl adoră – sentimente ce se deşteaptă totdeauna în om despre fiinţa ce nu poate înţelege”. cele mai însemnătoare civilizaţii. că este cald vara şi frig iarna – toate acestea le ştim. n-are trebuinţă de învăţător sau de exemple […]. Poezia a conceput ideea de zeitate şi a furnizat artelor fondul lor intim. Conducătorii mitici de popoare. în timp. evitând să accepte circulaţia poetică a ideii îmbrăcate în haine frumoase. Arhitect. Bolliac intuieşte. Am voi să ştim unde s-a năpustit mai cumplit nenorocirea. să se coboare acolo mila celor cu putere”. pentru Bolliac. Ca dovadă a ceea ce Paul Cornea a numit „imperialism poetic. o şcoală. poezia. care e spiritul universului când binevoieşte a se încarna. de asemenea. un mister al poeziei care. de asemenea. Ea a fondat ştiinţele şi instituţiile – „prin poezie s-au transmis generaţiilor posterioare toate experienţele. „dă auzului ceea ce dă muzica. de altfel. Bolliac se declară. esenţa cea mai generală şi cea mai nobilă a umanului. care este cartea morală. însuşi conceptul în cauză. Poetul însuşi este un înainte mergător al civilizaţiei: „Cele mai vechi religii. şi pentru accentul pus pe măruntele ambiţii personale. Autor al articolului programatic intitulat Către scriitorii noştri.

Alexandru. vol. Ed. Minerva. 1972 9. Bucureşti. Bucureşti. Oamenii începutului de drum. Vladimir. Călinescu. vol. Bucureşti. 1974 8. Nemoianu. Cornea. Literatura europeană în epoca Biedermeier. 1984 7. 49 Literatură română veche. Streinu. . Scarlat.Propuneţi un model literar apusean al romantismului românesc şi argumentaţi alegerea. Cornea. Ed. 2. Minerva. pentru Literatură. Cioculescu. Tudor. Istoria poeziei româneşti. Vianu. Îmblânzirea romantismului. Cornea. Ed. Ed. Cornea. Cornea. nu poate fi supusă unor reguli şi canoane şi este zămislită în momente de revelaţie. Istoria literaturii române. Cornea. Bucureşti. pentru fiecare dintre cele două capitole ale cursului. Bucureşti. Moraru. 1963 3. Bucureşti. Eminescu. Didactică şi Pedagogică.Alegeţi.. Mircea. Paul. Istoria literaturii române moderne. Ed. 1-2/1992 6. 1991 13. Teste propuse spre rezolvare 1. 1972 12. Cluj. 1989 Teste finale 1. Evidenţiaţi componentele concepţiei lui Cezar Bolliac despre poezie. Paul. Dimineaţa poeţilor. Manolescu. Cartea Românească. 1990 11. Mircea. Eminescu. Negoiţescu. Ed. Compendiu. George. Eugen. din bibliografia propusă. 1990 5. Regula jocului. Paul. Ed. 1980 10. Minerva. I. Paul. Virgil. Mihai. Ed. Univers enciclopedic. Fiziologia literară. câte o carte. Simion. Istoria literaturii române de la început până azi. 1998 17. Ed. Piru. 1998 14. Dacia. Aproapele şi departele. Bucureşti. Ed. 3. Minerva. Istoria critică a literaturii române. Şerban. I. 1971 4. Bucureşti. Ed.Evidenţiaţi componentele concepţiei lui Ion Heliade Rădulescu despre poezie. Univers. I. Bucureşti. 1988 2. Literatură română modernă intraductibilă într-un limbaj pur raţional. Ed. Textul şi realitatea.. Minerva. Ed. Itinerar printre clasici. Istoria literaturii române. premodernă ș i modernă . Originile romantismului românesc. Ed. Cartea Românească. şi prezentaţi-i conţinutul în raport cu tema specifică. Cartea Românească. Bucureşti. Zamfir.II. Anghelescu. Eminescu. Bucureşti. 1982 16. Paul. 1981 15. Nicolae. în Revista de istorie şi teorie literară. Ed. Bucureşti. Bibliografie 1. Din nou despre romantismul românesc. Titus. Bucureşti. Din secolul romantic. Bucureşti. Ed. Paul. Ion. vol.

Propuneţi 3 modele europene ale literaturii române vechi. premoderne şi moderne şi argumentaţi alegerea. Realizaţi şi argumentaţi o etapizare a literaturii române vechi. . Literatură română modernă 2. 3. premoderne şi moderne.II.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful