Capitolul I NOŢIUNI FUNDAMENTALE

1.1. Materia.
Universul este format din materie, prezentă sub două forme: substanţă şi energie radiantă. Materia este în continuă transformare. Substanţa reprezintă o formă de existenţă a materiei cu o compoziţie şi structură definită. O anumită cantitate dintr-o substanţă sub o formă şi un volum oarecare, reprezintă un corp realizat din substanţa respectivă (de exemplu: dacă considerăm ca substanţă - fierul, un cui reprezintă un corp realizat din fier). Substanţele se clasifică în substanţe pure şi amestecuri. Substanţa pură are o compoziţie determinată, indiferent de modul de obţinere şi are proprietăţi fizice constante (densitate, temperatura de topire, de fierbere, lichefiere etc.), iar prin procedee fizice obişnuite, nu poate fi descompusă în alte substanţe. În natură, în cele mai multe cazuri, substanţele nu sunt pure, ci impure, adică conţin şi alte substanţe denumite “impurităţi “. Purificarea substanţelor impure poate fi realizată prin diferite procedee, funcţie de starea de agregare: filtrare, decantare, distilare, evaporare, cristalizare. Substanţele pure pot fi: - substanţe simple, care prin metode chimice nu pot fi descompuse în alte componente - cu caracter de metal ( cupru, sodiu, calciu, fier), cu caracter de nemetal (oxigen, azot, clor, sulf, carbon)) sau cu caracter de metal şi nemetal (stibiu, arsen);

1

- substanţe compuse (denumite şi combinaţii) care rezultă din combinarea a două sau mai multe substanţe simple şi pot fi descompuse în substanţele din care s-au obţinut ( sulfat de sodiu, sulfură de fie, carbonat de calciu). Amestecurile sunt formate din diferite cantităţi de substanţe diferite, putând fi omogene sau eterogene. Amestecul omogen are aceleaşi proprietăţi în tot volumul său (de exemplu: soluţia de zahăr), spre deosebire de amestecul eterogen (de exemplu: laptele). În amestecuri, fiecare substanţă componentă îşi păstrează proprietăţile specifice (de exemplu: amestecul de pilitură de fier şi sulf). În anumite condiţii, de exemplu , sub acţiunea căldurii, dintr-un amestec de două sau mai multe substanţe se formează una sau mai multe substanţe cu proprietăţi diferite de cele ale componentelor; înseamnă că a avut loc o transformare chimică (reacţie chimică), iar rezultatul este o combinaţie chimică (de exemplu: prin încălzirea amestecului de pilitură de fier şi sulf se obţine sulfura de fier).

1.2. Transformările materiei
Transformările materiei au loc prin mişcare, care reprezintă o formă de existenţă a materiei. Fenomenele care au loc în univers se datorează diferitelor tipuri de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică, ce constituie obiectul de studiu a diferitelor ramuri ale chimiei. Mişcarea mecanică a materiei reprezintă deplasarea unui corp în spaţiu; mişcarea fizică constă în mişcarea moleculelor (căldura); mişcarea fotonilor cauzează lumina, mişcarea electronilor –electricitatea; mişcarea chimică constă în cedarea şi acceptarea de electroni ai atomilor; mişcarea biologică reprezintă o formă complexă de mişcare a materiei vii ( organisme vegetale, animale). Chimia este ştiinţa fundamentală care studiază materia şi transformările sale. Transformările suferite de materie pot fi de natură fizică sau chimică.
2

Prin transformările fizice (fenomene fizice) se modifică proprietăţile fizice ale materiei, fără a rezulta substanţe noi, pe când transformările chimice (fenomenele chimice) modifică proprietăţile chimice ale materiei, ducând la apariţia de substanţe noi. Chimia studiază starea generală, compoziţia, structura, obţinerea, proprietăţile şi tranformările substanţelor, cauzele şi legile după care au loc acestea din urmă. Chimia cuprinde două mari domenii: chimia organică în cadrul căreie se studiază materia alcătuită din compuşii carbonului (hidrocarburi şi derivaţii acestora) şi chimia anorganică care studiază subtanţele care nu conţin carbon, cu excepţia unor compuşi simpli ai carbonului (oxizi, carbonaţi, carburi). Proprietăţile substanţelor, modalităţile şi procedeele utilizate, fac obiectul de studiu şi cercetare a ramurilor chimiei: chimia fizică – studiul proprietăţile fizice ale substanţelor şi relaţia dintre energie şi transformăirile chimice; electrochimia- studiul reacţiilor chimice, ca urmare a efectului electricităţii şi a reacţiilor chimice însoţite de fenomene electrice; fotochimia – studiul proceselor chimice produse sub influenţa luminii; radiochimia – studiul proprietăţilor subtanţelor radioactive; chimia analitică – identificarea şi determinarea cantitativă a elementelor compomnente ale substanţelor; chimia nucleară – studiul transformărilor nucleelor atomice, procesele nucleare şi a atomilor obţinuţi prin reacţii nucleare; chimia industrială – studiul obţinerii substanţelor chimice la scară industrială ( procedee, instalaţii şi tehnologii industriale); chimia biologică (biochimia) – studiul mecanismelor în organismele vii; chimia agricolă (agrochimia))– studiul proceselor chimice din domeniul agriculturii (cultura, creşterea plantelor); geochimia – studiul compoziţiei straturilor geologice ale Pământului.
3

substanţele simple se găsesc în stare liberă. determinate de tendinţa de apropiere şi respectiv. . gazoasă. substanţa se află într-o stare fizică denumită stare de agregare. În condiţii obişnuite.relaţia dintre masa. ioni. prin doua metode fundamentale: . molecule) au energie cinetică redusă şi sunt strâns unite datorită unor forţe de atracţie puternice.structura poate fi cristalină.1.analiza chimică. neordonată (masele plastice. Transformările fizice Stările de agregare ale materiei În anumite condiţii de temperatură şi presiune. volumul şi densitatea caracteristice subtanţei solide este: m=V·ρ 4 . ele devin elemente chimice. sarea) sau amorfă. metoda de descompunere a substanţei compuse în componentele din care este alcătuită ( determinarea identităţii şi /sau a cantităţii fiecărui component). particulele componente (atomi.Chimia studiază compoziţia substanţelor compuse. . datorită particulelor care formează reţele cristaline (zahărul. lichidă. . În natură. materia poate exista în trei stări de agregare: solidă. dar în compoziţia substanţelor nou formate. Starea solidă . ordonată.sinteza chimică. de împrăştire a particulelor componente. obţinerea unei substanţe compuse din substanţele componente din care trebuie formată.2. ceara).materia are formă şi volum propriu. 1.

relaţia dintre masa. ioni. o substanţă se poate afla în una din stările de agregare: solidă. şi fotoni ce formează un amestec neutru din punct de vedere electric (flacăra. astfel: Sublimare →→→ →→→→→→→→→→→→ ↑ SOLID topire vaporizare LICHID ↓ GAZ →→→ ←←← solidificare →→→ ←←← condensare ↑ ↓ ←←←←←←←←←←←←←←← desublimare 5 . Plasma .materia nu are volum şi formă proprie. În anumite condiţii normale de temperatură şi presiune. fulgerul.este un gaz ionizat format din atomi.se găseşte în proporţie de 90% în univers. .particulele componente au o mare mobilitate şi ocupă volumul vasului în care se află ( gaz metan. stelele. lichidă sau gazoasă.materia are volum propriu şi ia forma vasului în care se află. . volumul şi densitatea lichidului este: m=V·ρ Starea gazoasă . nu au formă proprie (apa. vinul) datorită forţelor de atracţie mai slabe dintre particule decât în cazul substanţelor solide.forma a materiei care există numai în condiţii de temperatură înaltă: . oxigen. oxid de carbon). electroni. laptele. . Transformările de stare ale substanţelor pot fi reprezentate scematic.Starea lichidă . Soarele).

Sublimarea constă în trecerea unei substanţe din starea solidă direct în stare de vapori.2. structură. rezultând doi noi compuşi chimici: AB + CD → AC+ BD 6 . fiind denumit solidificare. procesul invers. prin absorbţie de căldură.2. procesul invers este condensarea.reacţii de dublu schimb în care elementele unui compus binar înlocuiesc câte un alt element din celălat compus binar.reacţii de combinare a două substanţe sau mai multe substanţe (reactivi) din care rezultă o nouă substanţă (produs de reacţie): A+B=AB . Vaporizarea este trecerea substanţei din starea lichidă în stare gazoasă prin absorbţie de căldură şi poate fi realizată prin evaporare sau fierbere. Reacţiile chimice sunt de diferite tipuri: . dar sub acţiunea presiunii. Lichefierea este procesul de trecere a unei substanţe gazoase în stare lichidă la temperatură obişnuită. Transformările chimice Reacţiile chimice transformă substanţele în alte substanţe cu compoziţie.reacţii de descompunere a unei substanţe în două saumai multe substanţe noi: AB = A + B .Topirea reprezintă trecerea unei substanţe din starea solidă în starea lichidă. proprietăţi fizice şi chimice diferite de cele ale substanţelor iniţiale. 1.reacţii de substituţie prin care un element înlocuieşte un alt element din alt compus chimic: AB + C → AC + B .

bor.27% din substanţa uscată a materiei vii. fitohormoni. lignine. oxigen. printre care: fluor. fierul. potasiul.1. Compoziţia chimică a materiei În natură. fosfor. hidrogenul.1. .074% din materia vie. Funcţie de tipul 7 . magneziu. plastice sau de constituţie. pigmenţi. titanul. învelişul apos (hidrosfera) şi învelişul gazos al pământului (atmosfera). reprezintă un procent de aprox. elementele predominante din natură. cobalt. iod. lipide. cupru. enzime. denumite macroelemente. siliciu. 25%). taninuri. plumb.substanţe organice: glucide. 60 de elemente chimice. vitamine. terpenoide. vegetală şi animală. clorul. azotaţi.3. clorul şi fosforul ( cca. Elementele minerale din organismele vii sunt denumite bioelemente. majoritatea fiind asociate sub formă de biomolecule. sodiul. Elemente chimice se regăsesc în cantităţi extrem de mici. protide. potasiu. siliciul (25%). fie sub formă de substanţe compuse (carbonaţi. zinc. magneziul. sulfaţi. apa). hormoni. precum şi aluminiul.Compoziţia chimică a materiei vii Ca urmare a procesului de evoluţie. cu forme diverse determinate de conţinutul de apă şi de substanţă uscată constituită din: . oxigenul. are o compoziţie chimică deosebit de complexă. Alte 20 elemente chimice reprezintă 0. calciu. În scoarţa pământului (litosfera). din care un număr de 12 elemente constituie 99% din materia vie. alcaloizi. şi anume: carbon. oligoelemente şi microelemente. acizi nucleici.3. microelementele. calciul. 0. reprezintă categoria de microelemente (oligoelemente). hidrogen. titan. materia vie. sulf. elementele chimice se găsesc fie sub formă de substanţe libere simple (hidrogenul. fier. clor. molibden. 1. mangan. staniu. sunt: oxigenul(50%). sodiu.substanţe anorganice (substanţe minerale) clasificate în macroelemente. azot. sodiul). Ţesuturile vegetale şi animale conţin cca.

8 Om 64 60 4 36 1 15 20 În organismele animale şi vegetale predomină patru elemente chimice.5 75 2.2 11. conţinutul principalelor biomolecule în organismele vegetale.3 60 4.5 22. denumite elemente cuaternare: oxigen. animale şi organismul uman. Conţinut (%) Clasa de compuşi A Biomolecule anorganice Apa Compuşi minerali B Biomolecule organice Glucide Lipide Protide Plante 77.5 4 Animale 64. care reprezintă 96.elementelor chimice care reacţionează între ele sau cu alte substanţe.3 35. animale şi a organismului uman. carbon. se formează biomolecule anorganice sau organice. Tabelul 1. Conţinutul procentual al principalelor biomolecule din organismele vegetale.03 3 În tabelul 3 este prezentat conţinutul în procente a biomoleculelor în lumea vie. Element: Organism C O H N Plante Animale 54 21 38 62 7 10 0.7 6. iar în tabelul 4. răspândirea elementelor chimice în litosferă şi respectiv.2% din masa organismelor vii. hidrogen şi azot. În tabelul 1 este prezentat procentual. cu proprietăţi diferite de cele ale componentelor. În tabelul 2 este prezentat conţinutul procentual al elementelor cuaternare din plante şi animale: Tabelul 2. Conţinutul procentual al elementelor cuaternare în plante şi animale. 8 . în organismul uman.7 17.5 18 0.

31 0.5 3.5 2.Sn.27 0.27 0.I.2 Tabelul 4.Mo.27 3.27 0.22 0.01 Organismul uman 9 .Fe.46 0.2 0.4 0.19 Element chimic H O C N Ca P Cl K S Na Mg Conţinut % 63 25 9.V Si.06 0.As.Co Ti.27 0.53 99.05 0. Elemente Separat Conţinut % Pe grupe O C H2 N Ca P K Na S Mg Cl F.05 0.73 96.6 0.Tabelul 3. Scoarţa terestră Element chimic O Si Al Fe Ca Na K Mg Ti H C Conţinut % 47 28 9 4. Răspândirea elementelor chimice în litosferă şi în organismul uman.4 0.Pb.22 0.08 0.Br 66 17.Cu.5 2.9 0.Mn.Zn.08 0.3 0.5 2.2 2. Distribuţia bioelementelor în lumea vie.03 0.5 1.4 1.6 10.2 0.B.

fie că reprezintă materii prime agroalimentare. Alimentele contribuie la desfăşurarea metabolismului uman. organoleptizante. Hidrogenul este elementul cu cea mai mare răspândire ca număr de atomi.3% în ţesuturile vegetale şi animale prin gruparea amino ( – NH2 ) a aminoacizilor. lipide. accidental în produsele alimentare sau datorită poluării mediului (aer. adăugate neintenţionat. carbonul reprezintă 37-50% din substanţa uscată. până la 87% din greutatea corpului. componetele alimentelor se clasifică în următoarele categorii: A. C. fie produse prelucrate. substanţe incorporate-aditivi alimentari (conservanţi. fiind formate din substanţe organice şi anorganice de provenienţă şi în proporţii diverse. Ţinand cont de provenienţa naturală sau de procesare. consrevanţi. 1. oxigenul este singurul element care pătrunde în ţesuturile plantelor şi animalelor sub formă de molecule gazoase sau dizolvate în apă.În materia vie. Organismul unui adult conţine până la 70% apă. vitamine. componente organice (glucide. Compoziţia chimică a alimentelor Alimentele sunt definite ca substanţe sau produse. Apa reprezintă un component vital al organismelor vegetale. antioxidanţi. apă. B. iar azotul este prezent în procent de 73. procesate. 10 . substanţe accidentale. iar a unui copil. acizi organici. semiprocesate sau neprocesate ce pot fi ingerate de către oameni. enzime). substanţe native: componente anorganice (apa.3. antioxidanţi etc). contaminante. substanţe minerale).2. substanţe azotate-proteice şi neproteice. sărurile minerale. sol). acizi anorganici. animale şi al organismului uman.

brom. molibden.3. De exemplu. materii necomestibile (nisip. seleniu. stronţiu. din cenuşa solubilă în HCl 10% sau cenuşa netă.1. manganul. Funcţie de rolul lor în metabolismul uman. obţinută prin calcinarea probei de analizat. seminţele de cereale conţin substanţe minerale în cantităţi 11 . bariul. pământ) din cenuşa insolubilă în HCl 10%. manngan. aluminiu. fluorul etc.. Substanţe chimice native anorganice (substanţe minerale) din alimente 1.3. 1.. în cantităţi infime: plumb. magneziu.Conţinutul de substanţe minerale din produsele alimentare Conţinutul de substanţe minerale din produsele alimentare este determinat prin analiza chimică a conţinutului de cenuşă. c) impurităţi.1.macroelemente. fier. galiu.3. c) substanţele de contaminare. sodiu. cobalt. bismut.3. c) ultramicroelemente (micrograme/100g produs): elemente cu radioactivitate naturală (radiu. iodul. argint. cobaltul. magneziu. şi anume: a) conţinutul global de substanţe minerale al produsului din cenuşa totală sau brută. toriu etc).2. siliciul. zinc. etc. . sunt considerate: a) esenţiale . cupru. în concentraţie de peste 1% produs alimentar: calciu. staniu. zincul. b) microelemente (mg/100g produs) denumite şi oligoelemente: fierul. Clasificare Funcţie de cantitatea substanţelor minerale aflate în produsele alimentare. sulf. iod. cuprul.microelemente. fosfor. vanadiu. molibdenul. b) posibil esenţiale: bariu. substanţele chimice native anorganice din alimente (substanţele minerale). clor. potasiu. nichel. sodiu. b) conţinutul de substanţe minerale native sau incorporate.3. în concentraţie mai mică de 1%: crom. siliciu.3. aur. pietriş. fluor. acestea se clasifică în : a) macroelemente ( g/100g produs) : potasiu.

fosfor). la 100g material proaspăt.4 0.4 0.1 4 0.05 0.78 0.7 1.7 0.1 0. zinc.6 0.05 0.02 0.3 0.4 3.6 0.05 0. aluminiu.68 0.importante ( tabelul 5).01 CaO 0.6 0.91 0.04 0. Tabel 6.03 0.37 Na2O 0.6 P 30 25 21 10 9 20 22 18 12 12 11 55 21 62 82 21 20 26 47 12 .95 0. Tabelul 5.7 2. siliciu. carbon.85 0.68 1. în mg.1 0.4 0. acide ( oxizi de sulf.5 0. fier).48 0.03 Cl 0.03 0.24 Substanţele minerale existente în legume şi fructe determinate din cenuşa rezultată după incinerare.07 0.49 1.3 0.4 0. Conţinutul de elemente minerale ale unor specii de fructe şi legume. Conţinutul mediu în substanţele minerale şi în cenuşă la unele cereale. sau microelemente ( cupru. Specia Banane Capsuni Cirese Mere Pere Piersici Portocale Prune Struguri Ceapa Castraveti Fasole Gulii Morcovi Mazare boabe Spanac Salata Tomate Telina Varza alba K 380 155 250 120 130 230 187 250 250 128 174 215 337 226 321 742 321 316 337 475 Na 3 5 3 2 3 3 3 3 6 26 13 10 55 116 22 70 58 125 131 31 Ca 7 30 18 5 9 6 43 14 10 31 20 43 90 59 33 130 108 43 16 50 Mg 35 13 12 5 7 10 12 9 10 7 11 31 47 19 43 57 39 51 33 24 Fe 0.5 0.56 0.28 0.57 SO3 0.52 0.01 0.01 0.03 0. mangan.02 0.4 0.5 0.05 0. În tabelul 6 sunt prezentate câteva elemente chimice din unele specii de fructe şi legumel proaspte.03 Cenusa 1.01 0. sunt bazice ( oxizi de sodiu. potasiu. titan. procente substanţă uscată Continutul mediu în % substanţă uscată Specia P2O5 Grâu Secară Orz Ovăz Porumb 0.02 SiO2 0.58 0. bor).68 1.01 K2O 0.79 1.03 0. calciu. magneziu.

Apa din alimente se găseşte sub două forme: apă liberă şi apă legată.52 0.15 0.6% . Tabelul 7.42 1.67 0.7 0.9 0.5 0.65 0.66 1.28 Specia Mure Pere Piersici Portocale Prune Smochine Struguri Visine Zmeura Ardei Castraveti Cartofi Ceapa Conopida Dovlecei Fasole pastai Gulii Mazare verde Subst.În tabelul 7 este prezentat conţinutul total de substanţe minerale exprimat în procente care se observă că variază între 0.83 0.3.92 1.72 0.49 0. influenţează proprietăţile şi stabilitatea acestora.02 0.4 0.77 1.33 0.63 0.85 0. Conţinutul mediu în substanţe minerale totale ale fructelor şi legumelor.99 0.45 2.7 0.49 0.5 0.51 0.44 0.9 1. la 100g material proaspăt Specia Afina Agrise Alune Ananas Banane Caise Castane Capsuni Cirese Coacaze negre Coacaze rosii Grape fruit Gutui Lamai Mandarine Mere Migdale Nuci Marar Morcovi radacini Patlagele vinete Patrunjel Patrunjel radacini Praz Ridichi de luna Ridichi de iarna Spanac Sparanghel Salata Tomate Usturoi Telina radacini Varza alba Varza rosie Varza Bruxelles Subst.75 0. Conţinutul de apă din alimente Conţinutul de apă din alimente determină calitatea alimentelor şi de asemenea.95 1.minerale % 0.57 1.98 2.44 0.4 0.58 0.8 0.6 1.32 2.6 0.39 0. 13 .54 2.3 şi 2.85 0.89 0.5 0.45 0.minerale % 0.6 1.99 0.18 0.5 0.48 0.3.32 0.18 0.48 0.3.

floarea soarelui – 8. mere – 84. –OH. şi anume : .chimice în macromolecule.cereale boabe 0.zahăr . datorită higroscopicităţii componentelor hidrofile.Apa liberă există în organismele vii. sub formă de soluţii ale substanţelor solubile din sucul celular sau intercelular.89%.95. ridichi – 93.3%.3%. fără modificarea majoră a celorlalţi componenţi ai alimentelor. -COOH. datorită grupărilor organice funcţionale hidrofile: hidroxilice. porumb – 13.15-0. Apa liberă poate fi îndepărtată uşor din produsele alimenzare prin stoarcere.legume proaspete 62-845 87-91% 65-95% (salată – 94. uscare.9%. cartofi – 75. 14 .3%.etc. dar dacă se îndepărtează în cantităţi mari.carne 55. carne de pui 67-72%) .pâine coaptă . castraveţi .58%) .peşte . amidice –CONH2 . struguri – 79%) 12-15% (seminţe de grâu – 13. carboxilice. cum sunt: pierderea capacităţii alimentelor de rehidratare.4%. Apa legată poate fi fixată în produsele alimentare. Eliminarea apei legate din alimente se face greu.şi macrocapilare.degradarea soluţiilor soluţiilor coloidale.36%) . formând soluţii coloidale.74% ( carne de vită 60-75%. denaturarea proteinelor. Alimentele proaspete au valori diferite ale conţinutului de apă. au loc un procese ireversibile. aminice –NH2 . prin legături fizice în microcapilare şi prin legături fizico. În plus. alimentele conţin apa higroscopică. carne de porc 5073%.40% 22-48% 79-90% (pepeni – 88. în micro.lapte .85.amidon 13-20% Între moleculele de apă din mediu înconjurător şi moleculele de apă din alimente există un schimb permanent până se atinge un echilibru (umiditatea relativă de echilibru) valoare caracteristică fiecărui tip de produs.fructe proaspete .

1.Capitolul II LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI 2. În secolul al XX-lea.V. pe cale experimentală. suma greutăţilor (maselor) substanţelor intrate în reacţie este egală cu suma greutăţilor (maselor) substanţelor obţinute prin reacţie”. Legea conservării masei poate fi enunţată şi astfel:” la toate procesele chimice. Poate exista impresia că unele substanţe dispar. materia nu se poate crea şi nici distruge. La sfârşitul aceluiaşi secol. masa totală a substanţelor participante la aceste procese rămâne constantă” Întrucât energia este o a doua formă de existenţă a materiei. ea se poate transforma şi trece de la un obiect la altul. însă transformările chimice conduc la substanţe noi. A. Corelaţia dintre masă şi energie este exprimată prin relaţia lui Einstein: E = m · c2 unde E este energia. Einstein a demonstrat că masa se poate transforma în energie radiantă. Legea conservării masei În natură se observă transformarea substanţelor având ca rezultat apariţia de noi substanţe. M. iar c este viteza luminii (cm/s). A.Lomonosov a făcut observaţia că „toate schimbările care se produc în univers se întâmplă în aşa fel. m reprezintă masa (g). exprimată în erg. În secolul al XVIII-lea. iar legea conservării masei se aplică atât masei 15 . În realitate.Lavoisier a demonstrat că „ în toate reacţiile chimice. ca urmare unor experienţe de oxidare a metalelor. încât atâta cât se ia de la un corp tot atât se va adăuga la alt corp”.

iar pentru formarea apei oxigenate. În laborator. în raport de 1:16. pentru a forma aceeaşi substanţă. ele reacţionează întotdeauna în raport de volume (cantităţi strict determinate). indiferent de proporţia dintre componentele unui amestec de gaze.3. pentru formarea apei. hidrogenul şi oxigenul se combună în raport masic de 1:8.J.2.hidrogenul şi oxigenul pentru formarea apei: 2 vol. cât şi masei energiei din sistem. De exemplu: .Proust a enunţat Legea constanţei compoziţiei (legea proporţiilor definite sau legea proporţiilor constante): „orice compus chimic conţine totdeauna aceleaşi elemente combinate în aceleaşi proporţii de masă”. 16 . legea poate fi demonstrată în cazul reacţiilor chimice obişnuite. deci cantităţile de oxigen din ambele combinaţii se găsesc în raport de 8 : 16 sau 1: 2. are loc după anumite reguli. H2 + 1 vol. Cl2 (raport 2:1) . de exemplu. De exemplu.hidrogenul şi clorul pentru formarea acidului clorhidric: (raport 1:1) În secolul al XVIII-lea. 2. H2 + 1 vol. L. 2. O2 1 vol.materiei. Legea constanţei compoziţiei (legea proporţiilor definite) Combinarea elementelor chimice ce formează o substanţă. neputând fi demonstrată dacă procesul chimic transformă masa în energie radiantă sau energia radiantă în masă. Legea proporţiilor multiple S-a observat că unele substanţe simple se combină între ele pentru a forma combinaţii în diferite raporturi masice.

aşadar. raportul masic S:C este 64:12 sau 32:6. sunt 8:16:32:40 sau 1:2:3:4:5 La începutul secolului al XIX-lea. Deci.În cazul oxiziilor de azot.B. Dalton a enunţat legea proporţiilor multiple: „dacă două substanţe simple se combină pentru a forma mai multe substanţe compuse.sulful se combină cu oxigenul în raport masic de 16:16 pentru a forma bioxidul de sulf ( SO2).4.carbonul se combină cu oxigenul în raport masic de 6:16 pentru a forma bioxidul de carbon (CO2). 2. molecula-gram de sulfură de carbon (CS2) conţine 64g sulf şi 12g carbon.Richter a studiat modul de combinare a unor elemente chimice şi a observat. diferitele mase ale uneia substanţele simple care intră în combinaţie cu o masă dată din cealată substanţă simplă. raporturile masice în care se combină azotul şi oxigenul. J. În cazul reacţiei directe dintre dintre sulf şi carbon. Legea proporţiilor reciproce (legea proporţiilor echivalente) În secolul al XVIII-lea. sunt următoarele: Protoxidul de azot Monoxid de azot Trioxid de azot Bioxid de azot Pentoxid de azot 14: 8 14:16 14:24 14:32 14:40 Raporturile în care se găsesc cantităţile de oxigen cu care se combină azotul în cazul celor cinci oxizi. 17 . de exemplu că: . se găsesc între ele în raporturi de numere întregi mici”. raportul masic între sulf şi carbon este 16:6. referindu-ne la cele două reacţii. .

În cazul menţionat. masa carbonului este considerată ca fiind B. 1:4.5 şi respectiv. clorul şi azotul în raport de 1:8.Enunţul legii este : „dacă A şi B reprezintă masele a două substanţe care se combină cu aceeaşi cantitate C a unei a treia substanţe. Hidrogenul se combină cu oxigenul. CO). 6:8. se găsesc în raport egal cu A:B sau multiplii acestuia”. În mod similar. de exemplu. în raport de 40:16. magneziu. fomând oxizii respectivi ( CaO. MgO şi respectiv. 24:16 şi 12:16 sau 20:8. în combinaţiile lor. se numeşte echivalentul chimic al elementului. Numărul care arată câte grame dintr-o substanţă simplă se combină cu 8 g de oxigen sau 1g de hidrogen sau înlocuiesc aceste cantităţi . carbon. atunci masele promelor două substanţe care se pot combina între el. 12:8. iar masa oxigenului este considerată ca fiind C. masa sulfului este considerată ca fiind A.7 . oxigenul se combină cu alte substanţe simple. 1:35. 18 . cu calciu.

În secolul V î. însemnând „indivizibil”. pământul. Rutherford a enunţat teoria nucleară a atomului..Teorii privind structura atomului Atomul este cea mai mica parte in care se poate diviza o substanţa simplă şi care păstrează individualitatea acesteia. În anul 1897.2. Acest prim model al atomului a fost denumit prăjitura lui Thompson. E. conform căreia. alchimiştii au descoperit numeroase elemente chimice.J. În antichitate a fost introdusă noţiunea de atom. Modelul planetar al atomului propus de 19 . Thompson a presupus că atomul este divizibil.1.Hr. care se pot combina între ele datorită unor forţe de atracţie şi respingere. denumire care provine din limba greacă (atomos). În perioada evului mediu.Capitolul III ATOMUL 3. J. considerând atomul ca fiind o sferă solidă cu masă proprie. denumiţi electroni. Scurt istoric. fiecare element având acelaşi tip de atomi identici. nucleul este format din particule (nucleoni) : particule încărcate pozitiv (protoni) şi unel neutre (nucleoni). în speranţa descoperirii metodei de obţinere a aurului din diferite substanţe. J. fiind format dintr-o sferă cu electricitate pozitivă în care se găsesc particule cu sarcină negativă... Teoria nucleară a atomului a lui Rutherford În anul 1912. aerul şi focul.Dalton a enunţat teoria atomistă. În anul 1803. materia era considerată ca fiind constituită din patru elemente de bază: apa. 3.

Teoria lui N. trecând la o stare de energie E1. Forţele de atracţie dintre nucleu şi electroni sunt asemănătoare gravitaţiei. care este absorbită sau emisă de un corp şi frecvenţa υ. teoria cuantică a lui M. Bohr În anul 1913.Planck şi extinsă de A.E1. În mod analog substanţei formate din particule. M. Planck a arătat prin teoria cuantică. Bohr a elaborat teoria structurii atomului de hidrogen. legătura dintre cantitatea de energie (E) de lungimea de undă λ. nucleu este plasat în centrul atomului.Rutherford arată asemănarea dintre structura materiei la nivel macrocosmic cu cea la nivel microcosmic. Bohr a propus un model al atomului în care electronii se rotesc in jurul nucleului pe traiectorii bine definite.3. denumite cuante de energie. În acest model. In mod asemănător cu sistemului solar. faptul că un atom poate absorbi energie. Constanta lui Planck. pornind de la modelul atomului lui Rutherford. E2 (E1 < E2) ca apoi.Einstein. h. prin emiterea energiei absorbite. să revină la starea de energie E1.6249·10 erg·s. atomul este format din electroni (sarcină negativă) şi nucleu format din protoni (sarcina pozitivă) şi neutroni. modelul conceput fiind denumit modelul planetar al atomului. la o altă stare de energie. Planck a considerat energia radiantă. S-a dedus că numărul de electroni ce înconjoară nucleul trebuie să fie egal cu numărul de sarcini pozitive ale nucleului pentru ca atomul să fie neutru. are valoarea de 6. 20 . Planck a demonstrat astfel. iar electronii se rotesc in jurul acestuia. N. numite orbite. Energia absorbită sau emisă este: E = E2 . Prin relaţia : E = h · υ considerată ecuaţia fundamentală a teoriei cuantice. ca fiind formată din cantităţi extrem de mici de energie. ştiind că υ = c/ λ. 3.

L.număr cuantic principal. care caracterizează distanţa orbitei staţionare a electronului faţă de nucleul atomului. după absorbţie de energie. care caracterizează raza şi de un număr cuantic k. N. au condus la elaborarea postulatelor lui Bohr. Electronul este caracterizat prin numere cuantice: .4. dacă se ciocneşte cu un foton. Teoria lui Bohr-Sommerfeld Teoria lui Bohr-Sommerfeld se bazează pe faptul că mişcarea periodică sub influenţa unei forţe centrale duce la orbite eliptice cu nucleul situat în centru. P şi respectiv. n. 21 . adică a semiaxei mari a orbitei staţionare. O. privind stările staţionare (nivele de energie) şi condiţia frecvenţei luminii emise de atom. Structura fină a liniilor spectrale ale atomilor obţinute prin revenirea electronilor la nivelele de energie iniţiale. are valori de la 1 la 7. Q.A. M. Energia este dependentă de un număr cuantic principal. este explicată prin existenţa unor substraturi ale fiecărui nivel de energie. cu energia E=h·υ Demonstraţia prinvind pierderea unui electron de către un atom de metal. 3. fiind notate K. Teoriile emise de Planck şi Einstein referitoare la lumina de frecvenţă υ emisă sau absorbită de materie numai în cuante de energie h · υ . a condus la ecuaţia fotoelectrică a lui Einstein: h · υ = Ei + ½ m · v2 în care: energia fotonului (h · υ ) este egală cu energia necesară îndepărtării electronului ( Ei ) plus energia cinetică a fotoelectronului (½ m · v2 ).Einstein a explicat că luminia este compusă din fotoni. n. care defineşte forma eliptică a orbitei electronului.

8 electroni pe stratul L (n=2). care caracterizează momentul magnetic creat prin rotaţia electronului pe orbita lui. 18 electroni pe stratul L (n=2) etc. care caracterizează momentul magnetic propriu electronului. în mişcarea de rotaţie în jurul axei sale. se consideră că structura electronică a atomului ca fiind stratificată. 6 (total: 8) 22 . m. fiind multiplu de h/2π . Fiecare strat conţine un număr maxim de 2n2 electroni: 2 electroni pe stratul K (n=1). electroni = 2 şi respectiv. fiind o măsură a semiaxei mici a elipsei.numărul cuantic secundar. max. pentru rotaţia în acelaşi sens sau în sens contrar faţă de axa proprie. (+l l . max. electroni = 2 L (n=2): l= 0. care corespunde momentului unghiular al electronului pe orbită. Electronii gravitează pe orbite caracterizate de numărul cuantic principal. 1 m= 0 şi (-1.+1) nr. 3 nr. n. Stratul electronic este format din electronii cu acelaşi numărul cuantic principal: K (n=1). Considerând modelul atomului din teoria Bohr-Sommerfeld. max. Exemplificăm distribuţia electronilor în straturile electronice: K (n=1): l = 0 m=0 nr. orbite: 1. are valori între 0 şi n-1. max. 0.. orbite: 1 şi respectiv.numărul cuantic de spin. . s.numărul cuantic magnetic. sunt formate de substraturi electronice caracterizate de m = 2l+1 valori pentru un număr cuantic secundar cu valori de la –l la +l. +l). M (n=3) şi aşa mai departe. n. care formează învelişul electronic al atomului. are 2l+1 valori. nr. are două valori: +1/2 şi – ½ unităţi cuantice h/2π. 0 . L (n=2). l. Orbitele caracterizate de un număr cuantic principal.

electroni = 2. 2.+1) şi (-2. .numărul cuantic magnetic. +3) nr. max. 2.număr cuantic principal. zonă în care electronul se roteşte cu maximă probabilitate în jurul nucleului. cu valori m= 0. (-1.. -2. m. 10 şi respectiv.numărul cuantic azimutal. Schrödinger a explicat fenomenele legate de structura atomului prin principiile mecanicii cuantice... -1.. +2.. cu valori n = 1. 0. 6 şi respectiv 10 (total: 18) N (n=4): l= 0.. ± 2. 0. Etot este energia totală. 0. De Broglie că electronul are proprietăţi de particulă. +1. 5. max.. Bazându-se pe concepţia lui L.. orbite: 1. Teoria lui Schrödinger În anul 1930. 3 m= 0 . 2 m= 0 . 14 (total: 32) 3. -1. 5 nr. 1. electroni = 2. n . notat 1s şi are simetrie sferică (de exemplu. 5 şi respectiv. a considerat că mişcarea de undă se propagă în spaţiu. Epot este energia potenţială particulei. pe cele trei coordonate ox.+1). 0. ± l Orbitalul s este caracterizat prin n=1 şi l = 0. orbitalii se numesc s p d f g h . Amplitudinea undei (ψ) este introdusă în ecuaţia de undă a lui Schrödinger: ∆2ψ + 8πm/h2 (Etot – Epot) ψ = 0 unde m este masa particulei.. -1. max. 7 nr. 3. n. 3... Orbitalii atomului sunt caracterizaţi de : . ± 3. +2) nr.. 3. +2) şi (-3. cu valori l = 0. v este viteza particulei. 0. înlocuind noţiunea de orbită cu orbital... E... +1. orbitalul ocupat de electronul atomului de hidrogen). 23 . 2. (-1. 1. 6. +1. 4. dar şi proprietăţi de undă (relaţia λ = h/mv).5. 1. (-2. n-1. max. l. 3 şi respectiv.... orbite: 1. ±1. oy şi oz.M (n=3): l= 0.

O Fluor. Configuraţia electronică reprezintă totalitatea electronilor distribuiţi pe straturile. 24 . demonstrându-se astfel ca nucleu este divizibil. după reguli ale mecanicii cuantice: a) principiul de excludere enunţat de W. deci câte trei pentru fiecare strat principal cu n ≥ 2. Orbitalii d fiecare strat principal are cinci orbitali cu forme mai complexe. F 1s2 2s2 1s2 2s2 2p2 1s2 2s2 2p3 1s2 2s2 2p4 1s2 2s2 2p5 sau sau sau sau sau ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ În 1964 M. necuplaţi. substraturile şi orbitalii atomului unui element chimic. adică sunt antiparaleli. şi numai dacă spinii lor au direcţii opuse. Pauli: „doi electroni ai aceluiaşi atom nu pot avea cele patru numere cuantice” .Zweig a descoperit particula subatomică. astfel încât orbitalii sunt ocupaţi cu electroni în ordinea creşterii energiei lor. Completarea cu electroni a orbitalilor atomilor. ci bilobară. se face în mod succesiv. tetralobare. Gell-Mann si G. Exemple ale configuraţiilor electronice ale unor elemente chimice: Beriliu. C Azot. N Oxigen. Be Carbon. oy şi oz. care se gaseşte in nucleu si poate exista in dubleţi sau tripleţi. b) regula lui Hund: „distribuţia electronilor se face astfel încât numărul electronilor cu spin paralel. denumita quark. c) principiul stabilităţii sau a minimei energii: electronii au tendinţa de a ocupa niveluri de energie cât mai joase. să fie cât mai mare”. Forma nu este simetrică. ceea ce înseamnă că un orbital poate fi ocupat de cel mult doi electroni.Orbitalii p sunt orientaţi în spaţiu pe axele ox.

cele două noţiuni au fost explicate prin modificarea structurii electronice a atomilor elementelor participante la reacţii.2e = S clorul se reduce ( primeşte un electron): 0 -1 Cl +e = Cl Din punct de vedere electronic. reducerea este procesul invers oxidării. oxidarea şi reducerea au însemnat şi procesele chimice de pierdere şi respectiv. iar reducerea. Exemplul clasic este oxidarea hidrogenului şi reducerea oxigenului în reacţia de formare a apei: 2H2 + O2 = 2H2O Ulterior.Capitolul IV OXIDAREA ŞI REDUCEREA În vechile teorii. reacţia chimică de pierdere a oxigenului. În conceptul modern. 25 . Ulterior. prin studiile efectuate asupra reacţiilor în care nu participă oxigen sau hidrogen. oxidarea este procesul prin care atomul cedează electroni unui alt atom. Exemplu: În reacţia dintre hidrogenul sulfurat şi clor: H2S + Cl2 = S + 2HCl sulful se oxidează (cedează 2 electroni ): -2 0 S . de combinare a hidrogenului dintr-o substanţă. oxidarea consta în combinarea unei substanţe cu oxigenul. iar reducerea reprezintă acceptarea de electroni. din punct de vedere electronic.

Astfel. metale (sodiu. În cazul exemplului de mai sus Fe este agent reducător. iar substanţa care cedează electroni se oxidează şi se numeşte agent reducător.Procesul de oxidare reprezintă cedare de electroni. adică a transferului de electroni. acidul azotic. În reacţia chimică dintre bioxidul de siliciu şi magneziul. numărul de oxidare poate avea valori de la +7 la -4. hidrogenul. aluminiu. bicromatul de potasiu. permanganatul de potasiu. atomul. magneziu. potasiu. oxidul de carbon. hipocloritul de potasiu sau de sodiu. Procesul simultan de reducere şi oxidare se mai numeşte reacţie redox. acesta din urmă are rol de reducător. prin acceptarea de electroni. bromul. apa oxigenată. peroxizii. numărul de oxidare poate varia de al -4 la +7. de exemplu. În ecuaţiile redox. fie din partea unui ion. azotaţi. stabilirea coeficienţilor stoechiometrici se face prin analizarea preoceselor de oxidare şi reducere. pe baza respectării legii conservării masei: 2KMnO4 + 5H2S + 6 HCl = 2KCl +2MnCl2 + 5S + 8H2O 3Cu + 8HNO3 = 3Cu(NO3)2 + 2NO + 4H2O 26 . în reacţia dintre fier şi acid clorhidic are loc oxidarea fierului de la 0 la +2 şi reducerea hidrogenului de la +1 la 0. fier). Reducerea siliciului +4 0 0 +2 0 +1 +2 0 SiO2 + 2Mg = Si + 2MgO Oxidarea magneziului Ca agenţi oxidanţi sunt utilizaţi: oxigenul. iar ca agenţi reducători: carbonul. ionul) care acceptă electroni se reduce şi se numesşte agent oxidant. substanţa (molecula. Fe+ 2H Cl → Fe Cl 2 + H 2 Deci. iar HCl agent oxidant. clorul. În procesul de reducere. într-o reacţie. cloraţi. fie din partea unui atom.

Întrucât electronii nu pot exista liberi.O. Cuplurile oxidant/reducător sunt bine definite prin numărul de electroni transformaţi între cele două specii care alcătuiesc cuplul redox. fiecare reducător se transformă într-un anumit oxidant şi respectiv fiecare oxidant se transformă numai într-un anumit reducător. Într-o reacţie chimică cu transfer de elctroni un atom cedează electroni (se oxidează) şi un atom acceptă electroni (se reduce). În tabelul 8 sunt trecute elementele cu mai multe N. ci au loc totdeauna reacţii care cuprind ambele procese. adică reacţii de oxido . pentru ca o specie chimică să cedeze electroni trebuie să se găsească în prezenţa altei specii chimice capabilă să accepte aceşti electroni.reducere sau reacţii redox. Tabelul nr. Din acest motiv nu pot exista independent numai reacţii de oxidare sau numai reacţii de reducere.O.. 8 Elementele cu mai multe N.).. Red1 oxidare → Ox1 + ze–  Ox2 + ze– reducere → Red2  Red1 + Ox2 Ox1 + Red2 Pentru a înţelege echilibrele cu transfer de elctroni şi a putea prevede produşii de reacţie într-o reacţie redox este necesar să cunoşti modalitaţile de stabilire a numărului de oxidare (N. donorul de electroni se numeşte reducător (prescurtat Red). cel mai des întâlnite în practică 27 . Echilibrul cu schimb de electroni se poate scrie în forma generală : Red Ox + ze– Prin cedarea sau acceptarea unui anumit număr de electroni.O. Numărul electronilor cedaţi în procesul de oxidare este egal cu cel al electronilor acceptaţi în procesul de reducere.În echilibrele cu transfer de elctroni. cel mai des întâlnite în practică. iar acceptorul de electroni se numeşte oxidant (prescurtat Ox).

+4 –3. O baterie este un acumulator format din mai multe pile electrochimice legate în serie. +2 +1. +7 –2.26 g/mL). +4. Al. Acumulatorul cu plumb este format din şase celule eletrochimice legate în serie. Si Cr Mn Fe Co Metal N. +1. +5. +7 –1. În anul 1859 Gaston Planté a inventat pila numită acumulatorul cu plumb şi a formulat definiţia unui acumulator: „Acumulatorul este un generator electrochimic care acumulează energie electrică şi o restituie sub formă de curent". –1 –2. Zn. de lanternă. +4. Ag Ca. Acest tip de acumulator poate funcţiona mai mulţi ani în condiţii de temperatură variind între –35oC şi +40oC. +6 +2. +7 +2. +6 –3.Element Chimic Simbol Na. +5 Elementele galvanice surse de energie electrică Reacţiile redox reversibile sunt folosite în celulele electrochimice pentru producerea curentului electric. +4 +2. +3. +1. +3 +1.O. Pe 28 . +3. fiecare generând o forţă electromotoare de 2 V. Astăzi termenul de baterie se foloseşte pentru dispozitivele formate dintr-o singură pilă: baterie de ceas. +2. +1 +2 +3 +4 +3. +4. Deoarece prin funcţionare acidul sulfuric se consumă densitatea acestuia scade. +3 Simbol F Cl Br I O S N P Nemetal N. Măsurarea densităţii soluţiei de acid sulfuric este o modalitate utilă şi puţin laborioasă de apreciere a stării de încărcare a acumulatorului cu plumb. +3 +2. etc. +5 +3 +3. +5. Acumulatorul cu plumb s-a dezvoltat ca sursă portabilă de curent continuu începând cu anul 1915 când au apărut demaratoarele automate la automobile. –1 –1.O. +1. +2 +2. +3. +5 Cu Au Hg Sn Pb As Au Bi +1. +5. Acidul sulfuric se consumă în timpul funcţionării. K. Iniţial concentraţia acidului sulfuric este de 34% (aceasteia corespunzându-i o densitate de 1. Ni. +3. +5 -3. +7 –1. Mg.

Acest fenomen. În anul 1868 George Leclanché a inventat bateria zinc-carbon. câteva ore. nivelul ei rămânând practic constant. aceasta se acoperă cu un strat protector de oxid de zinc. O astfel de pilă este formată dintr-un cilindru de zinc. Pentru a prelungi timpul de funcţionare acest tip de baterie se poate încălzi uşor. deoarece nu mai poate fi încărcată. Se prelungeşte astfel timpul de funcţionare pentru aceste pile. În bateriile tradiţionale trebuie adăugată periodic apă distilată deoarece aceasta se consumă în timpul reacţiei de electroliză care se produce la încărcarea acumulatorului. În versiunea alcalină a acestei pile NH4Cl a fost înlocuită cu hidroxid alcalin. Pe măsură ce pila funcţionează se formează o combinaţie complexă a zincului cu amoniacul care cristalizează. denumită ulterior baterie primară. Marele avantaj al acestor pile îl constituie faptul că electrolitul suport este în stare solidă. reacţia chimică care stă la baza funcţionării sale este ireversibilă. Potenţialul acestei pile este de 1. Temperatura favorizează mobilitatea speciilor chimice din sistem şi mai ales a combinaţiei chimice care se îndepărtează de anod. Acumulatoarele moderne au electrozi confecţionaţi dintr-un aliaj de calciu şi plumb care împiedică electroliza apei. cunoscut sub numele de sulfatare. care reprezintă anodul. împiedică funcţionarea la parametrii optimi ai acumulatorului. devin greu solubile şi acoperă suprafaţa activă a electrozilor. În interiorul cilindrului se află o bară din grafit – catodulul – înconjurată de o pastă umedă. iniţial fine. Aceste pile au un timp de funcţionare mai mare decât cele care conţin NH4Cl deoarece în urma reacţiei redox care are loc la anod. Din acest motiv tip de baterie se numeşte pilă uscată. 29 . formată prin omogenizarea oxidului de mangan cu clorura de amoniu. Acumulatorul cu plumb este o pilă secundară deoarece poate fi reîncărcată. Aceasta reduce mobilitatea ionilor din sistem tensiunea produsă diminuându-se. se măresc cu timpul.măsură ce acumulatorul funcţionează se formează sulfat de plumb (PbSO4): granulele de PbSO4.500 V.

Tensiunea generată de o asemenea pilă este de 1. Acumulatoarele Nichel-Cadmiu sunt pile secundare utilizate în aparatele electronice portabile: radio. Având ca model pila Leclanché au fost fabricate pile uscate fără electrolit suport. hidroxid de potasiu şi hidroxid de zinc. etc. 30 . Pilele fără electrolit au un anod de magneziu şi un catod de cupru acoperit cu clorură de cupru (I) şi funcţionează numai în contact cu apa de mare. într-un program finanţat de NASA. Energia care se degajă în reacţia metanului cu oxigenul folosită pentru încălzire sau pentru funcţionarea unor motoare poate fi utilizată pentru producerea curentului electric. casetofon. Asemenea pile cu combustibil funcţionează în marile metropole în momentele în care consumul de electricitate este foarte mare. telefon mobil. Această pilă a constituit modelul pentru dezvoltarea pilelor cu combustibil. aparat foto. În New York şi Tokyo există centrale electrice echipate cu pile hidrogen–oxigen. O asemenea pilă cântăreşte în jur de 250 kg şi nu este utilizată efectiv ca sursă portabilă de curent. Aceste sisteme sunt folosite în vestele de salvare cu care sunt dotate avioanele şi vapoarele.Pila cu mercur este tot o pilă uscată în care anodul este de zinc iar catodul un fir din oţel în contact cu un amestec de oxid de mercur (II). calculator. Pilele cu combustibil sunt sistemele electrochimice în care are loc o alimentare continuă în reactanţi. Electronii trec printr-un circuit exterior de la metan (agentul reducător) la oxigen (agentul oxidant). Misiunile Apollo au folosit o pilă cu combustibil bazată pe reacţia oxigenului cu hidrogenul pentru obţinerea apei de băut. Produşii de reacţie formaţi aderă la suprafaţa electrozilor ca în cazul acumulatorului cu plumb diminuând timpul de viaţă al pilei. Sunt pile în care electrolitul suport este în stare solidă. Aceste pile pot avea dimensiuni foarte mici şi pot fi folosite pentru alimentarea ceasurilor electronice şi calculatoarelor de buzunar. care devine astfel electrolitul suport. În condiţii optime de exploatare un acumulator nichel-cadmiu poate fi folosit 2 ani.300 V.

Kossel şi I. H2. legături ionice (de exemplu: NaCl.Capitolul V LEGĂTURI CHIMICE Pentru a forma combinaţii chimice stabile din punct de vedere energetic. [Cu (NH3) 4 +]2+ ) 31 . fie prin punere de electroni în comun (covalenţa ). explică formarea legăturilor chimice dintre elemente în scopul formării de substanţe compuse cu molecule şi structuri stabile.N. legături covalente: a) simple : omogene. care reacţionează ca grupare sau specie de sine stătătoare. AlCl3) 2. a stratului electronic exterior. atomii se combină între ei. G. Tipurile de legături chimice sunt: 1. fie prin cedare sau acceptare de electroni (electrovalenţa). NH3 ) b) multiple: omogene (N2) eterogene ( HCN) c) coordinative ( [NH ]+.Lewis. prin tendinţa acestora de a realiza configuraţia stabilă de dublet sau octet. Majoritatea atomilor tind către configuraţia de octet (regula octetului). Langmuir explică natura legăturilor chimice ca fiind dată de electronii necuplati de pe stratul exterior al învelişului electronic al atomilor care reacţionează în procesul chimic respectiv. O2) eterogene (HCl. Teoria lui Lewis denumită teoria electronică a valenţei sau a valenţei directe. (Cl2. Legătura chimică este forţa exercitată între grupuri de atomi sau ioni care determină formarea unei unităţi stabile. W. fiind foarte reactivi datorită energiei mari pe care o posedă.

formaţi prin transferul unui electron cedat de atomul de sodiu şi acceptat de atomul de clor: . Cu +.cedarea unui electron din stratul exterior al atomului de sodiu.acceptarea electronului cedat de atomul de sodiu. Mn 7+. adică prin transfer de electroni. se realizează o legătură ionică.5. metalele din grupele IB-VIIB. 32 . În acest mod se formează un compus ionic. Aceasta reprezintă regula octetului de valenţă.1.e. cu formare de ion negativ: Cl + e. pentru completarea stratului său electronic în configuraţie de octet. Legătura ionică Legătura ionică sau electrovalentă sau heteropolară reprezintă forţa de atracţie electrostatică dintre ionii pozitivi şi ionii negativi. formaţi prin cedare şi respectiv. pentru a atinge configuraţia electronică stabilă de octet a ultimului strat electronic. Mn 2+. de atracţie între ionii Na+ şi Cl-. pot realiza configuraţia stabilă de octet prin cedare de electroni ai orbitalilor d sau f. Un exemplu clasic îl constituie formarea moleculei de clorură de sodiu (NaCl) prin realizarea unei legături ionce.→ ClDatorită atracţiei electrostatice dintre cei doi ioni cu sarcini electrice de semn contrar. numărul de electroni acceptaţi pe stratul electronic exterior de la (-4) la (-1).Cu 2+.→ Na+ . în cazul elementelor din grupele principale IA-IVA ale tabelului periodic şi respectiv. Elementele de tranziţie. cu posibilitatea de a se transforma în mai mulţi ioni pozitivi cu diferite valenţe: Fe 2+.→ Na +ClElectrovalenţa reprezintă numărul de electroni cedaţi din stratul electronic exterior . formându-se o moleculă de clorură de sodiu: Na+ + Cl.valenţa pozitivă de la (+1) la (+4). cu formare de ion pozitiv: Na . Fe 3+. valenţa negativă. prin acceptare de electroni.

N2. rombică. Numărul ionilor de semn contrar din jurul unui ion reprezintă numărul de coordinare a acestui ion. Legătura covalentă Teoria electronică a valenţei lui G. ci din cristale cu formă spaţială determinată. Legătura covalentă nepolară Formarea moleculei de hidrogen. Br2) prin punerea în comun de către fiecare atom. Legătura covalentă se poate forma între atomi de nemetal identici (legătură covalentă nepolară) sau între atomi diferiţi (legătură covalentă polară).Compuşii ionici în stare solidă sunt caracterizaţi prin stabilitate şi ordonare a particulelelor în celule elementare care formează reţele cristaline unde ionii pozitivi şi negativi alternează în mod regulat şi uniform. legătura ionică (electrovalentă) dă posibilitatea ionilor din molecule de a se mişca liber.2. hexagonală etc.1. astfel încât substanţele disociază. caracteristică substanţei respective (cubică. Substanţele cristaline nu sunt formate din molecule.Lewis şi dezvoltată de I. tetragonală.) cu o distribuţie uniform alternantă a ionilor pozitivi şi negativi.2. 33 . fiind determinat de forma geometrică spaţială a celulei elementare a reţelei ionice. câte unui electron necuplat şi 5. Legătura formată între atomi de nemetale prin punerea în comun a uneia sau mai multor perechi de electroni se numeşte legătură covalentă.Lamgmuir a explicat formarea moleculelor formate din atomi identici (H2. 5. În soluţie. a realizarea configuraţiei stabile. H2 este reprezentată astfel: H· + ·H = H·· H sau H − H Între atomii identici de hidrogen s-a format o legătură covalentă datorită perechii (dubletului) de electroni puşi în comun şi care aparţin ambilor atomi.

2. δ+ δ- H − Cl sau H − Cl Legătura dintre atomi realizată prin punerea în comun a unor perechi de electroni necuplati din stratul de valenţă se numeşte legătură covalentă. Molecula formată este un dipol. De aceea. în rotaţia lor în jurul 34 .300 .2. molecula este nepolară. care. Molecula de apă.3.2. iar molecula de tetraclorura de carbon. H−O. legătura dintre cei doi atomi de azot fiind formată din trei perechi de electroni puşi în comun de fiecare atom de azot (legătură covalentă triplă nepolară): N≡ N 5. 5. unghiul format de cele două legături fiind de 104. este rigidă şi orientată în spaţiu. spre deosebire de legătura ionică. cu centrul de sarcină negativă (δ-) deplasat spre Cl şi centrul de sarcină pozitivă (δ+) deplasat spre H. Molecula de azot (N2) este nepolară. are o simetrie tetraedrică. Legătura covalentă polară Formarea unei molecule de amoniac. H2O ( H − O − H) nu este lineară. NH3 sau a unei molecule de acid clorhidric.cuantică a covalenţei Teoria mecanică. molecula de CO2 este lineară (O=C=O). CCl4.Întrucât centrul sarcinii pozitive coincide cu centrul sarcinii negative. sarcina negativă are centru deplasat spre atomul elementului cu un caracter mai puternic electronegativ. Teoria mecanică.cuantică a covalenţei explică formarea legăturii covalente pornind de la existenţa orbitalilor. având electronegativităţi diferite. ca spaţiu în care probabilitatea este maximă ca electronii să se găsească la un moment dat. HCl are loc prin punerea în comun a câte un electron de către atomii fiecărei molecule. fiind denumită şi moleculă polară. De exemplu.

formând orbitali hibrizi.hibridizare sp ↑↓ 2s2 ↑↓ 2s2 . . unde orbitalii de formă sferică a electronilor s puşi în comun de către fiecare atom. sau a doi electroni p (de exemplu Cl − Cl ). a unui electron s şi a unui electron p (de exemplu legătura H − C).Aceştia pot fi electroni de tip s. sp3 . p → d şi apoi s → d. fiecare atom trebuie să aibe un orbital ocupat numai cu un singur electron. 35 .nucleului. dar de spin opus. Implicit. În cazul altor molecule.cuantică a covalenţei prezintă formarea de legături simple ( σ ) între doi atomi prin punerea în comun a unei perechi de elctroni s (de exemplu legătura H − H). de pe orbitali p pe orbitali d. prin punerea în comun de electroni. orbitalii electronici atomici se transfomă în orbitali moleculari prin dispunerea echilibrată a densităţii electronice. pentru formarea unei legături covalente. formând un orbital molecular de formă alungită. Legătura π este formată din câte doi electroni p (px.hibridizare sp3 ↑↓ 2s2 ↑ ↑ 2p2 → ↑ 2s1 ↑ ↑ ↑ 2p3 2p0 ↑ 2p1 . se întrepătrund. datorită tranziţiilor electronice 2s → 2p. În aceste cazuri. py. sp2 . dar şi spndm datorată tranziţiilor s → d. formându-se un orbital molecular.hibridizare sp2 → ↑ 2s1 ↑ ↑ 2p2 → ↑ 2s1 ↑ 2p1 Teoria mecanică. Covalenţa unor elemente se explică prin trecerea unor electroni de pe orbitali s pe orbitali p. Hibridizarea poate fi de tip sp. de pe orbitali s pe orbitali d. pz). are loc o redistribuire a densităţii electronice în moleculă. p şi chiar d. Un caz special este formarea moleculei de hidrogen.

→ [Zn (OH )4 ] 2ionul de tetrahidroxozinc (II) Combinaţia complexă se formează prin legatura dintre ionul complex şi un ion de semn opus acestuia (cationi metalici): [Co(NH3)6]Cl3 clorură de hexaaminocobalt (III). de oxigen . se numeşte acceptor.3. între care există legături covalente coordinative. Legătura coordinativă În cazul în care perechea de electroni pusă în comun provine de la un singur atom dintre cei doi atomi participanţi la reacţie. Densitatea de electroni a legăturilor π este în plan perpendicular pe planul legăturii simple σ şi în acelaşi timp perpendiculare între ele. Ionul complex este format dintr-un ion de metal (ion central) şi molecule sau ioni (liganzi). 36 . donorul este atomul 4 de azot şi respectiv. două legături π . De exemplu între ionul de Cu2+ şi molecule de amoniac: NH3 Cu 2+ + 4NH3 → [Cu (NH3 )4 ] 2+ ionul de tetraaminocupru (II) H3N Cu 2+ NH3 NH3 Dar şi între alţi ioni metalici şi alte molecule sau ioni: Cr 3+ + 6H2O → [Cr( H2O )6 ] 3+ ion de hexahidroxocrom (III) Zn 2+ +4OH. 5.Dubla sau tripla legătură covalentă se formează dintr-o legătură simplă σ şi una şi respectiv. iar acceptorul este ionul de hidrogen (protonul). iar atomul care acceptă aceeaşi pereche de electroni. se realizează o legătură coordinativă. În cazul formării ionului de amoniu NH + şi a ionului de hidroniu [ H3O ]+ . Atomul care cedează perechea de electroni se numeşte donor.

exoterm denumit şi solvatare. lichide în solide. În cazul în care solventul este apa. 6. lichidă şi gazoasă). procesul se numeşte hidratare. gaze în solide.1. datorită atât a mişcării moleculare. Fenomenul de desprindere a particulelor de pe suprafaţa solutului şi difuzarea acestora printre moleculele solventului (dizolvarea) este un proces fizic. Dizolvantul (solventul) este componenta în exces. lichide în lichide. lichide şi gazoase. gaze în lichide. solide în solide. există următoarele tipuri de soluţii: gaze în gaze. lichide în lichide. Funcţie de starea de agregare a componentelor (solidă.Capitolul VI SOLUŢII Soluţiile reprezintă amestecurile omogene a două sau mai multe componente în diferite proporţii. Concentraţia unei soluţii reprezintă cantitatea sau volumul de solut existentă într-o anumită cantitate sau volum de solvent. ioni) şi cele ale solventului este un proces chimic. endoterm. cât şi datorită interacţiunii moleculelor de apă. Dizolvarea Dizolvarea este procesul prin care particulele solutului difuzează printre cele ale solventului. Fenomenul de interacţiune a particulelor de solut (molecule. iar substanţa dizolvată (solutul) este componenta care se află în proporţie mai mică în soluţia respectivă. putând dizolva substanţe solide. Apa este cel mai răspândit dizolvant în natură. 37 .

6. 0. normală. după care. 2N). Solubilitatea Solubilitatea sau gradul de solubilitate a unei substanţe dizolvate (solut) reprezintă cantitatea maximă de substanţă care se poate dizolva într-o anumită cantitate de dizolvant (solvent) în condiţii de echilibru.5N. 1M.2.Soluţiile care conţin mici cantităţi (volume) de solut sunt diluate. 0. 2M. decimolară. . 0. soluţiile sunt concentrate. care reprezintă numărul de moli (moleculă-gram) de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie (de exemplu: soluţie semimolară. iar în caz contrar. dublu-molară. 1N. concentraţia soluţiei nu mai creşte: substanţă nedizolvată substanţă dizolvată (în soluţie) 38 . molară. . 0. dublunormală. care reprezintă masa de substanţă dizolvată la 100 de unităţi de masă de soluţie (de exemplu: soluţie 10% NaCl). la o stare de echilibru dinamic între cantitatea de substanţă nedizolvată şi substanţă dizolvată. Procesul de dizolvare a unei substanţe ajunge la un moment dat.1M).5M.concentraţie procentuală (C% .1N.concentraţie normală sau normalitatea soluţiei notată cu CN care reprezintă numărul de echivalenţi-gram de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie (de exemplu: soluţie decinormală.la o anumită temperatură. .concentraţie molară sau molaritatea soluţiei notată CM.procente de masă)). M sau [X]. seminormală.concentraţie procentuală ( procente de volum) exprimată în unităţi de volum a unei substanţe lichide la 100 de unităţi de volum de soluţie (de exemplu: soluţie de alcool 80%). Cantitatea de substanţă dizolvată existentă în soluţie poate fi exprimată prin: .

adică disociază.. bazele. soluţia care conţine o cantitate mai mare de substanţă dizolvată decît soluţia saturată. 39 . ceea ce arată faptul că moleculele de solut se transformă în mai multe particule.Deci la o anumită temperatură. soluţia este o soluţie nesaturată. are loc un proces denumit disociere sau ionizare a substanţelor ionice şi polare dizolvate sub acţiunea moleculelor de dizolvant. în timpul dizolvării.Teoria disociaţiei electrolitice S-a observat că unele soluţii conţin mai multe particule decât numărul de molecule ale substanţei dizolvate care nu sunt atomii componenţi ai moleculelor respective. substanţele ale căror soluţii apoase conduc curentul electric se numesc electroliţi (de exemplu: acizii. astfel încât ionii se desprind din reţea şi trec în soluţie înconjuraţi de moleculele de apă. S.3. Aşadar. reprezintă o soluţie suprasaturată. sărurile). fiind considerată soluţie saturată. fiind hidrataţi. se numesc neelectroliţi (majoritatea substanţelor organice). soluţia conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată într-un dizolvant. În cazul în care o soluţie conţine o cantitate mai mică de substanţă dizolvată. iar substanţele ale căror soluţii nu conduc curentul electric. Arrhenius arată că moleculele unui electrolit dizolvat în apă se scindează în ioni cu sarcină pozitivă şi ioni cu sarcină negativă. Prin teoria disociaţiei electrolitice. 6. Pe baza studiilor lui van’Hoff. la echilibru. La dizolvarea compuşilor ionici are loc o interacţie a ionilor din reţeaua cristalină şi dipolii de apă.

. electroliţii se grupează în: electroliţi tari. baze. disociaţia electrolitică a În cazul fiecărui electrolit.. care disociază total şi electroliţi slabi. există relaţia: a = fa · c Intensitatea câmpului electric ca rezultat al ionilor din soluţie. care disociază puţin în soluţie apoasă. Fracţiunea ionilor disociaţi reprezintă chiar concentraţia ionilor în soluţie.. coeficientul de activitate.. săruri) şi care sunt complet disociate în soluţii apoase. fa . Gradul de disociere electrolitică ( α ) reprezintă substanţa dizolvată disociată în ioni liberi ce conduc curentul electric. concentraţia reală a ionului în soluţie c. a unei sări.. faţă de cantitatea totală a acesteia.) 40 . într-o soluţie de o anumită concentraţie. acid şi respectiv.. numai o anume cantitate de substanţă este disociată în ioni liberi. 6.1...3. poate fi exprimată prin tăria ionilor ( µ ): µ = ½ · ( c1n1 2 + c2n2 2 + c3n3 2 + .. este un proces reversibil: NaOH H2SO4 NaCl → → → Na+ + OHH+ + HSO4 Na + + Cl- scindarea moleculelor unei combinaţii ionice într-un dizolvant. Electroliţi tari Electroliţii tari sunt substanţe chimice cu structură cristalină ioncă în stare solidă (acizi.Procesul de disociaţie electrolitică constă în are loc prin unei baze. După valoarea gradului de disociere electrolitică.... Dacă se notează: activitatea unui ion a. denumită activitatea ionilor.

K şi gradul de disociere electrolitică este exprimată de legea diluţiei lui Ostwald: K = ( α c ) · ( α c ) / ( 1 – α ) · c = α2 · c / ( 1 . Constanta de disociere electrolitică a apei este: 41 .3.3.] / [ A B ] Dacă se notează concentraţia soluţiei c (mol/L) şi gradul de disociere α. soluţiile acestora conţinând un număr mic de ioni.3. n2.α ) A+ + Bα α 6. disociaţia electrolitică este o reacţie de echilibru între moleculele nedisociate (AB) şi ionii formaţi în soluţie ( A+ şi B-). n3 etc. acizi şi baze organice şi unele săruri anorganice. Disociaţia electrolitică a apei O mică parte din moleculele de apă disociază în ioni de hidrogen (care în soluţie se prezintă sub formă de hidroniu) şi ioni de hidroxid: H – O – H + H – O – H → H3O+ + OHDeoarece raportul moleculelor de apă disociate este de 1/556 000 000. Electroliţi slabi Electroliţii slabi sunt în majoritate. 6. reprezentată astfel: AB 1.α Constanta de echilibru este: K = [ A+ ] · [ B. relaţia dintre constanta de echilibru. gradul de disociere electrolitică a apei (α ) este de 18 ·10-10 . c3 reprezintă concentraţiile ionilor de valenţă corespunzătoare: n1. În cazul electroliţilor slabi. c2.unde: c1.2.

3 ) pH = ( 4 – 7 ) pH = ( 7 .Kw = [ H3O+ ] · [ OH. exprimat prin exponentul respectiv.14 ) 42 .10 · 10 -14 ioni-gram/L În acest caz .] = 7 Valorile pH-ului sunt cuprinse în intervalul 0-14.] / [ H2O ] 2 Produsul concentraţiilor ionilor de hidroniu şi a ioni de hidroxid. cu semn schimbat.10 ) pH = ( 11 . Deci la temperatura obişnuită este: [ H3O+ ] · [ OH. concentraţia acestor ioni se exprimă prin pH-ul soluţiei.lg [ H3O+ ] = .lg [ OH.] este constant. soluţiile fiind considerate: puterni acide slab acide slab bazice puternic bazice pH = ( 0 .] = Kw = 1. de exemplu: pH = .] = 10-7 ioni-gram/L În mod uzual. concentraţia ionilor de hidroniu este egală cu concentraţi ionilor de hidroxid : [ H3O+ ] = [ OH. numit produsul ionic al apei: [ H3O+ ] · [ OH.

De asemenea. 43 . teoriile multor savanţi. Scurt istoric În secolul al XVII-lea. Lavoisier.Capitolul VII COMBINAŢII ANORGANICE Fie naturale. în 1887. baze şi săruri. sau a sărurilor. Gerhardt. Compoziţia. Arrhenuis a dat următoarele definiţii: Un acid este o substanţă care se dizolvă în apă punând în libertate ionul de hidrogen H+. proprietăţile fizice şi chimice. 7. O bază este o substanţă care se dizolvă în apă punând în libertate ionul hidroxil HO–. noţiunea de bază a fost definită ca urmare a experimentului prin care a obţinut o substanţă de masă constantă la calcinarea unei sări. a bazelor. combinaţiile anorganice se clasifică în oxizi. fie de sinteză. denumită basis. a legii bazicităţii acizilir a lui Ch. Tachenius a introdus noţiunea de acid (acidus înseamnă acru) şi a stabilit că în reacţia acidului cu o bază se formează o substanţă denumită sare. că proprietăţile unor soluţii pot fi înţelese pe deplin numai admiţând că la dizolvarea în apă a acizilor. cât şi a determinării oxizilor ca anhidride ale acizilor de către A. Berthollet. au contribuit la elaborarea teoriei acizilor polibazici alui J. Hantsch. funcţie de compoziţia. Berzelius.1. Gay-Lussac. acizi. Von Liebig. În secolele XVII şi XIX. structura şi comportamentul acizilor şi bazelor au fost explicate prin: Teoria ionică Chimistul suedez Svante Arrhenuis a stabilit. moleculele lor se disociază în ioni: substanţele ionizează.

Pentru ionul H+ se foloseşte în general denumirea de proton. Brönsted şi chimistul englez T. Toate bazele de tip Brönsted – Lowry sunt şi baze Lewis. H+ este alcătuit din particulele elementare: un proton. Lewis a formulat în anul 1938 următoarele definiţii pentru acizi şi baze: Un acid este o substanţă care poate juca rol de acceptor de electroni. J.N. Această teorie este cea mai generală. Conform acestei definiţii. p+ şi un neutron n0. Brönsted şi T. chimistul danez J. este o particulă foarte mică şi extrem de reactivă. Acizii Lewis sunt însă mult mai numeroşi şi includ substanţe care au un atom cu octet incomplet (AlCl3) sau cationi metalici. cuprinzând alături de hidroxizi şi substanţe care nu conţin gruparea HO–. Să nu confuzi deci protonul H+ cu particula elementară proton p+.N. Brönsted şi T. Teoria electronică G. el nu poate exista liber în soluţie. Lowry au propus noi definiţii pentru noţiunile de acid şi bază. Pe baza proprietăţii lor de a accepta protoni în reacţii chimice. Lowry au dat definiţia protolitică a acizilor. Un acid este o substanţă care poate să cedeze protoni. N. luând în considerare schimbul de ioni H+ care poate avea loc între unele specii chimice. J. Lowry au dat definiţia protolitică a bazelor. O bază este o substanţă care poate accepta protoni. Protonul H+. noţiunea de bază se lărgeşte. În toate reacţiile protonul cedat de acid este acceptat de o altă specie chimică.N. O bază este o substanţă care poate juca rol de donor de electroni. de aceea.N.N. 44 .Teoria protolitică În anul 1923. Nu trebuie să uiţi însă că H+ este nucleul atomului de H.N.

Peroxizii sunt combinaţii care conţin în molecule gruparea – O – O – numită peroxidică. dioxid de azot.2. Clasificare Oxizii sunt combinaţiile oxigenului cu un alt element chimic cu formula generală a oxizilor este X2O. CaO. FeO. formând un acid.reacţia cu apa a monoxidului de clor gazos trecut peste oxid mercuric. MgO. Proprietăţi generale Oxizii acizi reacţionează cu apa. N2O3. NaO. CO2.2. oxizii sunt clasificaţi în oxizi acizi (anhidride acide). Exemple de oxizi: oxid de sodiu. CO. SO2.reacţia dioxidului de sulf cu apa SO2 + H2O = H2SO3 45 . conform unor reacţiei generale. oxid feric.2. 7. dioxid de sulf. NO. Oxizi 7.1. oxid de calciu. pentoxid de azot. monoxid de azot. oxid de carbon. la 4°C Cl2O Monoxid de clor(gaz) + H2O = apa (lichid) 2HClO acid hipocloros (soluţie) . trioxid de azot.2. cum sunt: +1 +1 X2O + H2O = HXO +4 X O2 + H2O = H2XO3 Exemple: . .7. oxizi bazici (anhidride bazice) şi oxizi amfoteri. Funcţie de comportarea oxizilor cu apa. N2O5. oxid feros. NO2. caracteristică apei oxigenate (H2O2). dioxid de carbon. Fe2O3. în cazul uniu elementul chimic monovalent. oxid de magneziu.

acizii slabi: HX + H2O H 3O+ + X- 46 . HClO4. în funcţie de condiţii. care în soluţie apoasă disociază astfel: acizii tari: HX → H+ + X- unde HX poate fi de exemplu: acid clorhidric. Acizi Acizii sunt substanţe care conţin în molecula lor ioni de hidrogen.Oxizii bazici reacţionează cu apa. formând o bază: +2 +2 M O + H2O = M(OH)2 Exemplu: CaO + H2O = Ca(OH)2 Oxid de calciu hidroxid de calciu Oxizii amfoteri formează cu apa acizi sau baze. cât şi ca un acid: Al2O3 + H2O = Al(OH)3 care poate disocia ca o bază → Al3+ + 3OHsau H3AlO3 care poate disocia ca un acid → 3H+ + AlO33Există oxizi care nu sunt anhidride nici de baze şi nici de acizi. HCl.3. cum sunt: oxidul de carbon. H2SO4 în prima treaptă de ionizare. monoxidul de azot. Exemplu: formarea hidroxidului de aluminiu prin reacţia cu apa a oxidului de aluminiu care poate disocia atât ca o bază. denumiţi oxizi indiferenţi. acid percloric. acid sulfuric. 7.

.: HCl.3 .acizi tribazici: H3PO4 + H2O H2PO4. acizii sunt clasificaţi în: . nemetalul fiind notat cu X (de ex.+ H2O HPO42. compuşi multiatomici în molecula cărora protonul este legat de atomul de oxigen care este legat şi de atomul central. etc. H2S) . acid sulfhidric.hidracizi( HX ).acizi bibazici: H2SO4 + H2O → H3O+ + HSO4HSO4. H3PO4 . ( de exemplu: H2CO3. compuşi binari. X-: HX + H2O H 3O+ + X- unde HX poate fi de exemplu: acid fosforic. molecula de acid disociază în ion de hidroniu (H3O+) şi ion radicalul acid. Clasificare a) Funcţie de compoziţia moleculară. b) Funcţie de numărul de protoni (H+) din molecule. HNO3. H3PO4. în molecula cărora ionul de hidrogen este legat direct de elementul central. acizii se clasifică în: acizi monobazici: HCl → H + + ClH + + NaCl HCl + Na+ → . format din elementul central sau gruparea 47 .+ H2O H3O+ + H2PO4H3O+ + HPO42H3O+ + PO4 3H3O+ + SO4 2- Molecula de acid disociază punând în libertate a unui proton sau a mai multor protoni şi radicalul acid.oxoacizii ( H – O – X ) .1. nemetalul X. H2SO4. 7.+ H2O . H2S.În soluţie. pe care îi poate pune în libertate în soluţie sau care pot fi înlocuiţi de cationi. H3AsO4).

CO3 2. acizii disociază în ionul de hidroniu şi ionii radicalilor acizi.] K3 = 4. de exemplu.K1 = [ H3O+ ] · [H2PO4-] / [H3PO4] K1 = 7.2.formată din atomii elementului central şi cei ai oxigenului ( de exmplu: Cl-. În cazul acidului fosforic.+ H2O H3O+ + HPO4 K2 = [ H3O+ ]·[HPO4 2-] / [ H2PO4. Acizii polibazici disociază în mai multe etape de ionizare..] K2 =0.K2. În soluţie apoasă. Acizi tari şi acizi slabi Bazicitatea unui acid ( valenţa radicalului acid) este dată de numărul atomilor de hidrogen care pot fi puşi în libertate sau înlocuiţi. Radicalul acid se comportă ca o grupare stabilă şi participă în aceeaşi compoziţie şi structură în reacţii chimice: De exemplu: H2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2H2O 7. corespund trei constante de aciditate: Etapa 1 H3PO4 + H2O H3O+ + H2PO4. pe când acizii slabi sunt caracterizaţi de constanta de aciditate. PO4 3-).3. SO4 2-.2· 10-8 Etapa 3 HPO42.La o concentraţie dată. Ka.8 ·10-13 48 . K1. K3. funcţie de concentraţia de ioni din soluţie. Acizii tari sunt complet disociaţi în soluţie. cărora le corespunde câte o de constantă de aciditate. acizii sunt tari sau slabi. NO3-.+ H2O H3O+ + PO4 3K3 = [ H3O+ ]·[PO4 3-] / [ HPO4 2.5·10-3 Etapa 2 H2PO4. pentru cele trei etape de disociere.

cu formare de săruri şi apă: +1 +1 HX + M OH = M X + H2O acid bază sare apă HCl + KOH = KCl + H2O .7.] · [ H3O+ ] / [HX ] · [H2O ] 49 . Proprietăţi generale Acizii sunt caracterizati prin: .3. cu formare de săruri şi degajare de hidrogen: +2 +2 2HX + M acid metal = M X2 + H2 ↑ sare hidrogen 2HCl + Zn = ZnCl2 + H2 ↑ . pe când acizii slabi sunt caracterizaţi de prin constanta de echilibru : HX + H2O X. este mai mare.reacţia cu bazele.reacţia cu oxizi bazici.3. Acizii tari sunt complet disociaţi în ionul de hidroniu şi radicalul acid.+ H3O+ K = [ X.ionizarea în soluţie: Cu cât concentraţia de ioni din soluţie la o diluţie dată. acidul este mai puternic disociat.reacţia cu metale. cu formare de săruri şi apă: +2 +2 2HX + M O = M X2 + H2O acid oxid sare apă 2HCl + CuO = CuCl2 + H2O . fiind considerat un acid tare.

constanta de echilibru devine constanta de aciditate.baze solubile: hidroxizii metalelor alcaline (LiOH. se clasifică în: .4. Clasificare a) Funcţie de solubilitatea bazelor în apă.baze tari . fiecare etapă de ionizare succesivă în care se desprinde câte un proton şi ionul radicalului acid corespunzător. H3PO4 are trei constante de ionizare). deci de concentraţia ionilor de hidroxid în soluţie. Baze Conform teoriei disociaţiei electrolitice. Ka denumită şi constanta de ionizare: Ka = [ X.baze insolubile: hidroxizii de cupru.(gruparea hidroxil. fie. KOH. OH.] · [ H3O+ ] / [HX ] În cazul acizilor polibazici. aluminiu.1. gruparea hidroxil este legată de atomul metalic prin atomul de oxigen: M – O – H. Mg(OH)2. 7.Ca(OH)2. la o concentraţie dată. are câte o constantă de ionizare (acidul sulfuric. bazele sunt compuşi chimici care au în moleculă ioni de hidroxid. OH). SR(OH)2. .4. CsOH) denumiţi alcalii. se clasifică în: . NaOH.Valoarea concentraţiei de apă fiind constantă într-o soluţie diluată. şi care în soluţie. caz în care metalul este monovalent. H2SO4 are două constante de ionizare . RbOH. Ba(OH)2. hidroxizii metalelor alcalino-pământoase sunt mai puţin solubili în apă ( BeOH)2. b) Funcţie de gradul de disociere în soluţie apoasă. 7. disociază astfel: MOH → M + + OHÎn molecula hidroxidului.baze slabe 50 .

În soluţie.+ H2O → MO.:hidroxidul de aluminiu) M+ + OH. cu formare de săruri şi apă: MOH + HX = MX + H2O NaOH + HCl = NaCl + H2O .punerea în libertate a protonilor determină caracterul de acid al hidroxidului: M – O – H + H2O hidroxidului: M – O – H → OH.7.reacţia cu un oxid acid. cu formare de acid şi apă: 51 .3. hidroxidul este o bază mai tare (NaOH).+ M+ .punerea în libertate a ionilor de hidroxid. determină caracterul de bază al 7. la o concentraţie dată.2. disocierea moleculelor caracterizând caracterul amfoter: . Baze tari şi baze slabe Tăria bazelor este determinată direct de concentraţia ionilor de hidroxid în soluţie. iar o dată cu creşterea acesteia. baza este mai slabă.4. cât şi a ionilor de hidroxid.+ H3O → H3O+ + MO- . Proprietăţi generale Bazele alcaline sunt caracterizare prin: .reacţia cu acizii.punerea în libertate atât a ionilor de hidroniu. demonstrează caracterul amfoter al hidroxidului ( ex. iar bazele slabe sunt caracterizate de constanta de bazicitate: MOH M+ + OHKb = [M+ ] · [OH.4. bazele se comportă diferit. KOH). Bazele tari sunt complet disociate în soluţii ( NaOH.] / [MOH ] Cu cât electronegativitatea elementului central este mai mică. de exemplu Mg(OH)2.

Brönsted a considerat „acid.4.2MOH + XO2 = M2XO3 + H2O : 2NaOH + CO2 = Na2CO3 + H2O . orice substanţă care are tendinţa de a ceda protoni şi bază. Între un acid şi o bază există un transfer de protoni.4. J.De exemplu.reacţia cu o sare ( reacţie de dublu schimb). orice substanţă care are tendinţa de a accepta protoni”. Teoria teoria protolitică În cadrul teoriei protolitice. cu formare de sare şi degajare de hidrogen +1 +3 2MOH +2 N + 6H2O = 2 M [ N (OH)4 ] + 3H2 2NaOH + 2Al + 6H2O = 2Na [ Al (OH)4 ] + 3H2 7.+ H3O+ acid bază conjugată NH3 + H2O bază NH + + HO– 4 acid conjugat 52 . acidul şi baza respectivă. fiind conjugate sau corespondente. în soluţie apoasă: HCl + H2O → Cl. reacţia fiind denumită reacţie protolitică : ACID BAZĂ + H+ Sistemul se numeşte acid-bază conjugată.reacţia cu un metal.N. cu formare de o altă bază şi o altă sare: MOH + NX = NOH + MX 2KOH + MnCl2 = 2KCl + Mn(OH)2 .

MX.Clasificare Funcţie de comportamentul în reacţiile chimice la care participă. baza are rol de donor de electroni şi acidul are rol de acceptor. şi anume.N. bazice şi neutre. a doi atomi de hidrogen. Teoria electronică a acizilor şi bazelor Din punct de vedere electronic G.5. legătura dintre ionii formaţi fiind o legătură coordinativă.1.7.5. . De exemplu: H+ + H – O – H bază H3O+ acid conjugat 7. Lewis a definit acidul şi baza. X): De exemplu. prin înlocuirea unui singur atom de hidrogen şi respectiv. trei atomi de hidrogen (acizi tribazici sau triprotonici). Sărurile acide provin din acizi care conţin în molecula lor doi atomi de hidrogen ( acizi bibazici sau biprotonici) şi respectiv. Astfel. M)) şi anionul acidului ( radicalul acid. să furnizeze o pereche de electroni”. ca fiind molecula capabilă să „să accepte o o pereche de electroni şi respectiv.săruri primare sau biacide 53 . o substanţă denumită sare. pe lângă apă. formată din cationul bazei ( ionul de metal. sărurile se clasifică în săruri acide. Săruri Prin reacţia dintre un acid şi o bază rezultă.4.5. reacţia: NaOH + HCl = NaCl + H2O bază acid sare 7.

Sărurile neutre Prin reacţia dintre cantităţi echivalente de acid şi respectiv. Astfel. două grupări OH.: fosfat acid de sodiu. majoritatea fiind substanţe cristaline de diferite solubilităţi. KAl(SO4)2..5. sulfatul acid de potasiu.ex. rezultă o substanţă a cărei moleculă conţine ionul metalului din molecula bazei şi anionul acidului (radicalul acid). Bi(OH)2NO3 care provin de la Bi(NO)3 . . H2 ex. În soluţii.2. H2CO3 . Proprietăţi generale Majoritatea sărurilor sunt substanţe solide. KHSO4 care provine de la acidul sulfuric. există săruri monobazice şi săruri bibazice a căror molecule conţin o grupare OH şi respectiv. 7. H2SO4 + NaOH = Na2 SO4 + H2O acid bază sare Sărurile care conţin în moleculă doi cationi de metale diferite. H3PO4. sărurile se numesc săruri duble. de exemplu: BiOH(NO)3 .: carbonatul acid de sodiu. NaHCO3 care provine de la acidul SO4 . X): MX → M+ + X54 . arsenat acid de sodiu. H3AsO4. ca de exemplu: sulfatul dublu de potasiu şi aluminiu. Na2HAsO4 care provine de la acidul arsenic.săruri secundare sau monoacide: carbonic. Sărurile bazice Moleculele sărurilor bazice conţin una sau mai multe grupări de hidroxid (OH) de la baza din care provine sarea respectivă. denumită sare. Na2HPO4 care provine de la acidul fosforic. bază. sărurile disociază în cationi metalici (M) şi anioni (radicali acizi.

hidroliza unei sări care provine dintr-un acid slab şi o bază tare: X.reacţia cu o altă sare: 2NaCl + CuSO4 = Na2SO4 + CuCl2 . de exemplu. hidroliza are loc astfel: ← În cazul în care acidul sau baza din care s-a format sarea este electrolit . o soluţie de sare poate reacţiona cu un metal mai activ. cuprul.Sărurile au următoarele proprietăţi generale: . metalele mai puţin active. Metalele mai active. cu formare de sare şi o altă bază: FeCl3 + 3KOH = Fe(OH)3 + 3KCl . cu formare de sare şi un alt acid: 2NaNO3 + H2SO4 = Na2SO4 + 2HNO3 .reacţia cu hidroxizi alcalini (reacţie de dublu schimb).reacţia cu metale: CuCl2 + Zn = Cu + ZnCl2 Funcţie de potentialele standard ale metalelor.reacţia cu apa (hidroliza). metalele mai puţin active (cuprul): Zn + Cu2+ = Cu + Zn2+ Funcţie de potenţialele standard ale metalelor. . care se află înaintea hidrogenului în seria activităţii electrochimice cunoscută ca seria Beketov. pot înlocui din săruri.Volta (zincul). cu formare de acid şi o bază: +1 +1 MX + H2O → HX + MOH slab.reacţia cu acizi (reacţie de dublu schimb). o soluţie de sare poate reacţiona cu un metal mai activ. de exemplu zincul. Metalele mai active care se află înaintea hidrogenului în seria activităţii electrochimice cunoscută ca seria BeketovVolta. pot înlocui din săruri.+ H2O → anion HX + OHacid 55 .

NH4+. în soluţia de acetat de amoniu (CH3COONH4 ) există ionii de CH3COO.sau Al(NO3)3 + 6 H2O  → Al3+ + 6 H2O  → MH+ + Xsoluţie de sare Al(OH)3 + 3H3O+ M + HX bază acid . sarea fiind complet disociată şi ionii rezultaţi din ionizarea apei: CH3COO NH4  → 2H2O CH3COO.şi amoniu. deoarece în soluţie se găsesc un număr mare de ioni de hidroxid..hidroliza unei sări care provine dintr-un acid slab şi o bază slabă  → De exemplu. reacţia este acidă: Al(NO3)3 6H2O Al3+ + 3 OH → Al3+ + 3NO3 → 3OH. . Al(NO3)3 se formează cantităţile echivalente de acid azotic.+ Na+ CH3COOH + H+ + OH. HNO3 complet disociat şi hidroxidul de aluminiu. Reacţia este bazică. un electrolit slab parţial disociat. Deci.sau CH3COOH + OH- 2 H2O OH.+ 3H3O+ CH3COO. prin hidroliza azotatului de aluminiu.+ NH4+ OH.De exemplu. hidroliza acetatului de sodiu ( CH3COONa ) are loc astfel: → CH3COONa  CH3COO.+ H2O Prin hidroliza sărurilor se formează cantităţile echivalente de acid slab.+ 3H3O+ Al(OH)3 Al(OH)3 + 3H3O+ + 3 NO3.+ H3O+ 56 .hidroliza unei sări care provine dintr-un acid tare şi o bază slabă: MH+ + H2O  → sare MOH + H3O+bază De exemplu. acid acetic (CH3COOH) care disociază puţin şi hidroxid de sodiu (NaOH) complet disociat în ioni de Na+ şi OH.+ H3O+ CH3COO.

În soluţie, prin combinarea cationilor NH4+ şi H3O+ se combină cu anionii OH- şi respectiv, CH3COO- , formând hidroxidul de amoniu, NH4 OH şi acidul acetic, CH3COOH.: CH3COO- + H3O+ NH4+ + OHCH3COOH + H2O NH3 + H2O

Atât acidul acetic, cât şi hidroxidul de amoniu sunt electroliţi slabi., deci slabi disociaţi.În acest caz, datorită diferenţelor foarte mici dintre gradele de disociere ale celor doi electroliţi slabi, soluţia are un caracter aproape neutru. Reacţia de hidroliză poate fi considerată ca reacţia inversă reacţiei de neutralizare: sare + apă  → bază + acid Gradul de hidroliză (γ) reprezintă raportul dintre cantitatea de substanţă hidrolizată şi cantitatea totală de sare dizolvată pentru realizarea soluţiei respective: γ = cantitate substanţă hidrolizată / cantitate totală dizolvată Gradul de hidroliză poate fi exprimat în procente (%) sau fracţii. Gradul de hidroliză este direct proporţional cu diluţia soluţiei şi temperatura şi invers proporţional cu constanta de disociere a acidului sau bazei. Totodată creşte şi concentraţia ionilor H3O+ şi exprimarea gradului de hidroliză astfel: γ ≈
Kw Ka c

OH- , ceea ce determină

unde: Kw este produsul ionic al apei; Ka este constanta de aciditate a acidului slab, respectiv, al bazei slabe; c este concentraţia soluţiei.

57

7.6. Apa
Una din cele mai răspândite substanţe din natură este apa, sub forma gazoasă (vapori), lichidă ( apele de suprafaţă, apele freatice, apele subterane, apele minerale) şi solidă (zăpadă, grindină). Din punct de vedere chimic, apa din natură nu este pură, conţinând substanţe chimce, în special săruri în cantităţi mai mici ( ape moi) sau mai mari ( ape dure). Substanţele minerale greu solubile (ex. carbonaţii de calciu şi magneziu) se îndepărtează prin procesul de dedurizare. Pentru îndepărtarea substanţelor dizolvate în apă, se procedează la distilarea apei, adică aducerea apei în stare de vapori, urmată de condensarea acestora prin instalaţii de răcire. De asemenea, deionizarea apei se realizează prin îndepărtarea anionilor şi cationilor care impurifică apa, uitlizând schimbători de ioni. Apa este indispensabilă vieţii organismelor vegetale şi animale, activitatea vitală scăzând o dată cu reducerea cantităţii acesteia. Apa potabilă trebuie să îndeplinească condiţia de fi inodoră, incoloră, insipidă, fără impurităţi anorganice sau organce, fără microorganisme patogene. Conţinutul impurităţilor apei potabile trebuie să se încadreze în limittele prevăzute în normele legale, şi anume: reziduu uscat 500-600 mg/L, oxid de calciu 130-150 mg/L, oxid de magneziu 40-50 mg/L , clor 20-30 mg/L, acid sulfuric exprimat în mg SO3 70-80 mg/L, oxigen 2-4 mg/L, duritatea în grade 18-20.

7.6.1.Structura moleculei de apă
Molecula de apă nu are o structură lineară, conţinând un atom de oxigen central şi doi atomi de hidrogen care formează între ei un unghi de 1040 30', (formula chimică, H2O). La formarea celor două legături covalente O − H

58

participă doi electroni necuplaţi de doi orbitali px şi p z ai atomului de oxigen şi doi electroni ai celor doi atomi de hidrogen. Molecula de apă are un moment electric, µ, de 1,84. În stare lichidă, moleculele de apă sunt asociate datorită legăturilor de hidrogen. În stare solidă, conform cercetărilor lui L.Pauling, un atom de oxigen este înconjurat de încă patru atomi de oxigen într-o structură spaţială tetraedică, legaţi prin atomi de hidrogen poziţionaţi între fiecare pereche de atomi de oxigen.Molecula de apă poate forma patru legături de hidrogen, atît ăn stare solidă, cât şi în stare lichidă. Distanţa dintre doi atomi de oxigen legaţi prin intermediul atomului de hidrogen este de 2,76 Ǻ, iar protonul se află la o distanţă de 1,00 Ǻ de un atom de oxigen şi la 1,76 Ǻ de celălalt atom de oxigen.

7.6.2. Proprietăţi generale
Apa reacţionează cu metale, nemetale, oxizi şi unii compuşi organici ( ex. metanul): - reacţia cu metalele cu punere în libertate a hidrogenului are loc în condiţii diferite de temperatură, funcţie de potenţalul electrochimic al metalelor (seria Beketov- Volta). Astfel, sodiu şi potasiu reacţionează violent cu apa în stare lichidă (reacţie puternic exotermă), calciu reaţionează mai lent la temperatura obşjnuită, magneziu numai prin încălzire, aluminiu nu reacţionează nici la fierbere, pe când fierul reacţionează numai în condiţii speciale de temperaturi înalte. Na + H2O = NaOH + H2 ↑ - reacţia cu nemetale, de exemplu carbon are loc în condiţii speciale ( la temperaturi înalte) , formând gazul de apă: C + H2O = CO + H2 ↑

59

3. există apă cationică ( prin legături coordinative). au proprietăţi diferite de substanţele de la care derivă.reacţia cu oxizi ai nemetalelor: SO3 + H2O = H2SO4 . În cazul răşinilor schimbătoare de ioni. de exmplu: CuSO4·5H2O (piatra vânătă). molecule de apă denumită apă de cristalizare. tranformându-se în substanţele anhidre respective. se numesc higroscopice ( de exemplu MgCl2 care devine MgCl2·2H2O. apa de reţea (nelegată de cationi sau anioni). MgCl2·4H2O . După modul în care se leagă molecula de apă de substanţa anhidră.Aceste substanţe numite cristalohidraţi. 60 . MgCl2·6H2O).6. prin eflorescenţă.reacţia cu oxizi ai metalelor: MgO + H2O = Mg(OH)2 . precum Na2CO3·10H2O.. la temperaturi înalte: CH4 + H2O = CO + 3H2 gaz de apă 7. Ca(SO)4·2H2O (gipsul).reacţia cu metanul. Na2CO3·10H2O(soda cristalizată). FeSO4·7 H2O. Cristalohidraţi Unele substanţe conţin în cristale . apa ionică ( prin legături de hidrogen). fie prin fierbere precum CuSO4·5H2O. MgCl2·6 H2O. CaCl2·6 H2O. Al2(SO4)3·18 H2O. Cristalohidraţii pot pierde apa de cristalizare fie la temperatura camerei. apa se află în golurile reţelelor cristaline fără a le modifica structura. Na2CO3·10H2O = Na2CO3 + 10H2O CuSO4·5H2O = CuSO4 + 5H2O Substanţele care absorb vaporii de apă din atmosferă transformându-se în cristalohidraţi.

În istoria descoperirii şi clasificării elementelor chimice a rămas important J. Berzelius şi A. care se manifestă în proprietăţile substanţelor simple şi compuse pe care le alcătuiesc. Meyer a prezentat pentru prima dată un tabel periodic incomplet. prima clasificarea a elementelor în metale şi nemetale. Br. J. Acesta a enunţat regula octavelor: dacă se ordonează elementele în ordinea crescătoare a maselor atomice. K sau halogeni. Dobereiner prin a sa clasificare a elementelor în triade. În acelaşi an L.Capitolul VIII TABELUL PERIODIC 8. Lavoisier au făcut. I. pe baza proprietăţilor lor fizico-chimice asemănătoare. triadele conţineau. de exemplu. Newlands în anul 1864. sunt într-o dependenţă periodică de masele lor atomice. Observaţia care avea să ducă spre clasificarea cunoscută în zilele noastre a fost făcută de J. la sfârşitul secolului al XIX-lea. Toate aceste încercări de sistematizare şi clasificare a elementelor chimice l-au ajutat pe chimistul rus Dimitri Mendeleev să formuleze una dintre cele mai importante legi din istoria chimiei: legea periodicităţii. pe măsură ce s-au descoperit elementele chimice oamenii de ştiinţă au încercat să le clasifice de cele mai multe ori în funcţie de comportarea lor în prezenţa altor elemente sau compuşi chimici. Mendeleev a aranjat cele 63 de element cunoscute pe vremea lui într-un tabel numit Tabelul Periodic.1. Această clasificare se păstrează şi în zilele noastre. 61 . metale alcaline: Li. Na. la fiecare al optulea element proprietăţile sunt asemănătoare.Scurt istoric De-a lungul timpului. Cl. Mendeleev a enunţat legea periodicităţii astfel: proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor.

are deci un înveliş electronic format din 3 straturi. În funcţie de tipul de orbital în care se găseşte electronul distinctiv electronul distinctiv elementele se pot clasifica în grupe sau blocuri: . Poziţia unui element în Tabelul Periodic este determinată de configuraţia sa electronică. notate cu cifre arabe de la 1 la 7. Astfel.Tabelul Periodic pe care îl folosim conţine informaţii utile şi la îndemâna oricui vrea să studieze şi să înţeleagă lumea materială în care trăieşte. notate cu cifre arabe de la 1 la 18 şi perioade (şiruri orizontale). Numărul atomic Z indică poziţia unui element în tabelul periodic.2. În căsuţa fiecărui element din Tabelul Periodic este notată configuraţia electronică a elementului. Corelaţia dintre structura învelişului electronic al atomului şi poziţia elementului chimic în Tabelul Periodic Tabelul periodic este format din grupe (şiruri verticale). iar la rândul ei aceasta determină poziţia în Tabelul Periodic. De exemplu elementul Na se află în perioada a 3-a. Fiecare element diferă de elementul precedent prin electronul distinctiv.toate elementele care au electronul distinctiv în orbital de tip s formează blocul elementelor de tip s. 62 . În acest Tabel Periodic elementele sunt aranjate în ordinea creşterii numărului atomic Z. numărul perioadei este egal cu numărul de straturi electronice. acest bloc este format din elemente situate în Tabelul Periodic în grupele principale 1 (IA) şi 2 (IIA). el fiind numărul de ordine al elementului. elementul Br se află în perioada a 4-a are un înveliş alcătuit din 4 straturi. dacă este vorba de elemente din grupele principale. Numărul grupei este egal cu numărul de electroni de pe ultimul strat. 8. Elementele din grupele secundare au pe ultimul strat un număr de electroni egal cu numărul grupei (grupele 11 şi 12) sau diferit de numărul grupei.

- toate elementele care au electronul distinctiv în orbital de tip p formează blocul elementelor de tip p; acest bloc este format din elemente situate în Tabelul Periodic în grupele principale 13(IIIA), 14(IVA), 15(VA), 16(VIA) şi 17(VIIA); - toate elementele care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d, al penultimului strat alcătuiesc blocul elementelor de tip d; ele se mai numesc şi elemente tranziţionale; - elementele la care electronul distinctiv ocupă un orbital de tip f al antepenultimului strat alcătuiesc fie blocul lantanidelor (dacă electronul este în stratul 4 f) fie pe cel al actinidelor, dacă electronul distinctiv este într-un orbital de tip 5 f.

8.3. Corelaţii între poziţia elementului în Tabelul Periodic şi proprietăţile lui fizice şi chimice
În funcţie de felul în care variază de la un element la altul proprietăţile elementelor sunt: - neperiodice – variază continuu de la un element la altul: numărul atomic şi masa atomică. - periodice – care se repetă la un număr de elemente şi sunt funcţii periodice de număr atomic Z. Proprietăţile periodice sunt atât fizice cât şi chimice. În Anexele 1 şi 2 sunt prezentate valori ale proprietăţilor periodice chimice şi fizice ale elementelor.

8.3.1. Proprietăţi periodice fizice
Proprietăţile periodice fizice sunt: volumul atomic, raza atomică, volumul ionic, raza ionică, energia de ionizare, afinitatea pentru electroni.

63

Volumul atomic şi raza atomică Volumul atomic este direct proporţional cu numărul de straturi ocupate cu electroni în învelişul electronic al atomului. El este invers proporţional cu sarcina nucleară. Raza atomică variază similar volumului atomic. Pentru elementele din grupele principale, razele şi volumele atomice cresc în grupă de sus în jos şi scad în perioadă de la grupa 1 la grupa 18, o dată cu creşterea sarcinii nuclare. Pentru elementele tranziţionale volumele atomici sunt mici deoarece au o sarcină nucleară mare ceea ce face ca electronii să fie mai puternic atraşi de nucleu şi deci volum atomului să scadă. Volumul ionic şi raza ionică Elementele îşi realizează configuraţia stabilă de dublet sau de octet pe ultimul strat prin cedare sau acceptare de electroni, transformându-se în ioni pozitivi şi respectiv negativi. E – ne-→E n+
Ion pozitiv

E + ne- → E nIon negativ

Razele ionilor pozitivi sunt mai mici decât ele atomilor din care provin. Razele ionilor negativi sunt mai mari decât ale ionilor din care provin. Razele ionilor cresc în perioade de la grupa 18 la grupa 1 şi în grupe de la perioada 1 la perioada a 7-a.

Energia de ionizare Energia de ionizare reprezintă cantitatea de energie necesară pentru a smulge un electron dintr-un atom al unui element aflat în stare gazoasă. Atomul se transformă astfel în ion pozitiv. Atomii care au mulţi electroni în învelişul electronic au energie de ionizare mică, deoarece stratul exterior este mai îndepărtat de nucleu şi energia necesară pentru a smulge un electron este mai mică.
64

Eg - e- → E g+ E g+ - e- → E g2+ sau

Eg + I1 → E g+ + e- , unde I1 reprezintă energia primară de ionizare; cantităţile de energie necesare pentru cedarea următorilor electroni (de la 2 la n), notate cu I2.....In , sunt mai mari decât în primele cazuri: I1 < I2 < ....... < In În perioade energia de ionizare creşte de la grupa 1 la grupa 18 o dată cu creşterea numărului atomic. Elementele tranziţionale nu respectă periodicitatea, deoarece aceste elemente îşi completează orbitali de tip d, situaţi în interiorul învelişului electronic pentru care se manifestă fenomenul de ecranare. Cele mai mici energii de ionizare le au metalele alcaline situate în colţul din stânga jos a tabelului periodic, iar cele mai mari le au elementele situate în colţul din dreapta sus a tabelului periodic. Afinitatea pentru electroni Pentru a se transforma în ioni negativi unii atomi, care un număr mare de electroni pe ultimul strat atomul acceptă electroni. Prin acceptare de electroni atomii se transformă în ioni negativi. Energia eliberată la captarea unui electron se numeşte afinitate pentru electron. Cea mai mare afinitate pentru electroni o au hologenii situaţi în colţul din dreapta sus a Tabelului Periodic.

8.3.2.Proprietăţi periodice chimice
În funcţie de poziţia elementelor în tabelul periodic acestea au proprietăţi chimice care se repetă periodic. Aceste proprietăţi sunt: valenţa, numărul de oxidare, electronegativitatea, caracterul metalic, caracterul nemetalic, caracterul acido-bazic.
65

Valenţa. O 2 . Cl 2 0 0 0 0 66 . Elementele ai căror atomi au mai puţin de 4 electroni pe ultimul strat au valenţa egală cu număr de electroni de pe ultimul strat. Atunci când atomii cedează sau acceptă electroni şi se transformă în ioni pozitivi şi respectiv negativi ei sunt caracterizaţi prin electrovalenţă. 1. accepta sau pune în comun pentru a se lega cu alţi atomi identici sau diferiţi. cel mai des întâlnite în practică. Numărul de oxidare este o măsură a numărului de electroni pe care un atom îi poate ceda. Toate aceste noţiuni de electrovalenţă şi covalenţă au fost reunite în noţiunea de număr de oxidare sau stare de oxidare. Elementele ai căror atomi au mai mult de 4 electroni pe ultimul strat au valenţa egală cu 8 – numărul grupei. De exemplu elementele din grupa 1 principală au valenţa. Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare Numerele de oxidare se stabilesc după următoarele reguli: 1. Exemplu: Cu.4. iar cele din grupa 3 au valenţa 3. În tabelul 8 sunt trecute elementele cu mai multe N. cele din grupa 2 au valenţa 2.O. exprimat în cifre romane: de exemplu oxigenul este în grupa a VI-a principală (grupa 16) şi are valenţa 8-6 = 2. Covalenţa este numărul de electroni pe care un atom îi pune în comun cu un alt atom. H 2 .. Numărul de oxidare Valenţa este un număr întreg şi caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu un alt atom. 8. Când atomii pun în comun electroni ei sunt caracterizaţi prin covalenţă. Elementele în stare liberă (atomi sau molecule) au numărul de oxidare zero.

atomului de hidrogen i se atribuie N. Exemplu : Na H. 18 perioadele 2 şi 3 au electronegativitate mare.O. Na 2 S . + 1 şi atomului de oxigen N. -1. în ionul SO 2 − : 4 +6 −2 2 − +5 -2 − −3 +1 +1 −2 +1 −1 +4 −2 S O 4 . S O 2 4. Ca H 2 Electronegativitatea Capacitatea unui atom făcând parte dintr-o legătură chimică de a atrage electronii spre el se numeşte electronegativitate. Într-un ion poliatomic atomului de hidrogen are totdeauna N. +1 şi cel de oxigen N. Excepţii: în peroxizi atomul de oxigen are N.O. Exemplu: Na Cl . ale tuturor elementelor componente ale − ionului poliatomic este egală cu sarcina sa. În hidruri ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase atomul de hidrogen are N. Elementele situate în grupele 17.O. H 2 O.Mulliken care a realizat şi o scală a electronegativităţii cu valori cuprinse între 1 şi 4. În compuşii ionici elementele au numărul de oxidare egal cu numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în procesul de formare a ionilor. Exemplu: N H 3 . +1 −1 +2 −1 +1 −1 67 .O. în ionul HO : H O – +1 −2 - 5. numărul de oxidare al celorlalte elemente se stabileşte ţinând seama de regula următoare : suma algebrică a numerelor de oxidare ale tuturor elementelor componemte ale compusului covalent este egală cu zero. În compuşii covalenţi. Mg Br 2 3.2. Exemplu: H 2 O 2 . Suma algebrică a N. -2.O. În ionul NO3 : N O3 . de regulă.O. iar cele situate în grupele 1 şi 2 perioadele 5. -1.6 şi 7 au cele mai mici valori ale electronegativităţii.O. +2 −1 +1 −2 +2 −1 +1 −1 Ca F 2 . -2. Noţiunea de electronegativitate a fost introdusă de S. H Cl.

adică libere. sulfaţi. Ele se găsesc în natură sub formă de minerale şi foarte puţine în stare nativă. aurul. silicaţi. Metalele situate imediat înaintea hidrogenului au fost oxidate şi se găsesc sub formă de oxizi : oxid de mangan. sulfură de plumb. Sulfurile sunt compuşi greu solubili şi au rezistat acţiunii apei. argintul. platina. Metalele mai reactive precum calciul şi magneziul se găsesc sub formă de săruri: carbonaţi. Răspândirea în natură Cele mai multe dintre elementele din Tabelul Periodic sunt metale. Este reprezentat printr-o combinaţie chimică şi mai rar prin elemente native. Mineralul este un component al rocilor si al minereurilor şi s-a format în urma proceselor geologice. oxid de aluminiu. Metalele care se găsesc în stare nativă sunt de obicei cele preţioase ca argintul. Metalele se găsesc în scoarţa terestră în diferite forme în funcţie de solubilitatea sărurilor metalului şi de uşurinţa cu care metalele reacţionează cu apa sau sunt oxidate. Metalele mai reactive. din care se pot extrage pe unul sau mai multe metale. necombinate. se găsesc sub formă de sulfuri: sulfură de cupru. dar situate tot după hidrogen.1. Minereul este format din unul sau mai multe minerale. Cele mai reactive metale se găsesc în natură sub formă de săruri solubile sau ca aluminosilicaţi insolubili : albit (NaAlSi3O8).Capitolul IX METALE 9. platina se găsesc în natură în stare elementară. oxid de titan. Metalele situate în seria potenţialelor electrochimice mult după hidrogen precum aurul. Minereul din 68 .

argintul. zincul. Răspândirea în scoarţa Pământului a unor elemente Element % în scoarţa Mineralul în care se găseşte Pământului elementul Aluminosilicaţi . sodiul si potasiul. calciul. aurul. Tabelul 9. având ca obiect obţinerea. Problemele de rentabilitate şi de ecologizare a industriei metalurgice au dus la găsirea unor soluţii practice prin care să se diminueze haldele de steril. Procedeele extractive erau cu secole în urmă artizanale. cuprul. azotaţi Cloruri. să se recicleze şi să se recupereze nu numai produşi utili ci şi produse derivate. oxizi Sulfuri. sulfaţi. oxizi Oxizi. Treptat metalurgia a devenit o industrie cu procedee specifice şi foarte rentabilă.1 0. Cu timpul au fost puse bazele metalurgiei.4 1. carbonaţi Carbonaţi. În tabelul 9 se prezintă răspândirea unor metale uzuale în litosferă şi mineralele ce le conţin. silicaţi Carbonaţi. fluoruri Cloruri. carbonaţi Sulfuri. purificare şi prelucrarea fizică şi chimică a acestora. silicaţi Sulfuri.4 2.7 3.5 4. ca ştiinţă şi tehnologie a metalelor. silicaţi.care se extrage metalul este însoţit adeseori de minerale nemetalifere. care formează ganga sau sterilul. Metode de obţinere a metalelor din minereuri au fost cunoscute încă din antichitate. sulfaţi.9 0.02 0. feldspaţi. Metalele cele mai frecvent întâlnite în natură sunt aluminiul. cloruri. cele mai rare sunt manganul. fierul. plumbul.002 69 . carbonaţi Al Fe Ca Na K Mg Cu Zn Pb 7. sulfuri.6 2.

procedee pirometalurgice. Deosebirea constă în faptul că într-o celulă de electroliză se foloseşte curentul electric pentru a produce o reacţie redox. se găseşte în aluminosilicaţi şi feldspaţi. adică reducerea metalului şi obţinerea lui în starea de oxidare 0. purificarea metalului obţinut. Metalele din grupa a Il-a A (Mg. în absenţa curentului electric reacţia redox nu este spontană.În general metalele din grupa I A (Na. în stare de topitură sau în soluţie apoasă. 70 . metalul cel mai răspândit în scoarţa terestră. Cu alte cuvinte. Procedeele cel mai frecvent utilizate pentru obţinerea metalelor pot fi clasificate în trei categorii: procedee electrometalurgice. 9. Ca) se găsesc în săruri greu solubile în apă. deoarece au un conţinut mare de steril. el nu se extrage însă din aceste minerale. silicaţi şi azotaţi.2. Extragerea metalului este de fapt o prelucrare chimică a materialului obţinut după etapa de concentrare. Aluminiul se obţine industrial din bauxită. O celulă electrolitică se aseamănă din punct de vedere constructiv cu o celulă electrochimică. Procedeele electrometalurgice constau în electroliza unor compuşi ai metalelor. Celula în care are loc electroliza se numeşte celulă electrolitică. următoarele etape: concentrarea minereului. în carbonaţi şi sulfaţi. Metode de obţinere a metalelor Pentru a obţine metale în stare pură trebuie parcurse în general. procedee hidrometalurgice. K) se găsesc în natură sub formă de săruri uşor solubile în apă: halogenuri (cloruri). extragerea metalului din minereul concentrat. Aluminiul. Electroliza este procesul care se produce la trecerea curentului electric prin soluţia unui electrolit sau printr-un electrolit topit. Prelucrarea chimică depinde de natura minereului şi a metalului care trebuie extras.

uneori aliajele rezultă din metale cu adaosuri de nemetale. fierul cu cobaltul etc. 71 . Minereurile complexe care conţin mai multe metale se prelucrează direct şi se transformă în aliaje ale metalelor componente (de ex.3 Materiale anorganice cu importanţă practică 9. fierul cu nichelul.3. aliajul staniului cu zincul etc. Metalele sunt fie topite separat şi apoi amestecate. aliajele de cupru şi nichel). aliajele omogene se mai numesc soluţii solide. un aliaj eterogen. Obţinerea aliajelor Sunt mai multe procedee industriale de obţinere a aliajelor. care conţine compusul chimic Fe3C. Metalele care se află departe unul de altul în sistemul periodic formează aliaje care conţin două metale cu o compoziţie chimică definită (compuşi intermetalici). aluminiul cu magneziul.3. Alte aliaje reprezintă compuşi între metale şi nemetale. numit cementită. Tot astfel de aliaje formează cuprul cu zincul. Ca aliaje omogene se cunosc: aurul cu argintul (aurul dentar). Clasificare. a) Obţinerea aliajelor prin topire. în aceşti compuşi raportul de combinare al metalelor nu corespunde valenţelor lor. Au3Zn5. Exemple de aliaje eterogene sunt: aliajul de lipit (plumb cu staniu). fie se topeşte întâi un metal şi în topitura lui se dizolvă celelalte componente (de ex. aurul cu zincul dau aliaje omogene. sodiul cu plumbul.9. Aliajele pot fi omogene sau eterogene (neoinogene). Un exemplu îl constituie fonta.feroaliajele). aliajul tipografic (plumb cu staniu şi stibiu). formate din următorii compuşi intermetalici: AuZn. AuZn3. Compoziţie Aliajele sunt materiale metalice obţinute prin difuzia în stare topită a două sau mai multe metale. De exemplu. 9. b) Obţinerea aliajelor din componente. aurul cu argint şi cupru (aurul pentru bijuterii).1.2.

9.3. proprietatea se foloseşte în procesele de prelucrare la cald.3. Un adaos de carbon şi wolfram dublează duritatea fierului.4. folosite în electrotehnică. Rezistenţa mecanică a metalelor creşte prin aliere: de exemplu. 9. Proprietăţile fizice ale aliajelor Densitatea (greutatea specifică) a aliajelor este de cele mai multe ori intermediară între densităţile metalelor constituente.3. Se supune reducerii un amestec de oxizi metalici care se transformă în metalele respective şi se aliază chiar în cuptorul de reducere. aliajele sunt rezistente la acţiunea agenţilor fizici şi chimici din atmosferă.7-5%C. Astfel. nichelină) cu rezistenţă electrică mare. Mărirea durităţii prin aliere este unul din motivele pentru care se elaborează aliajele. decât temperaturile de topire ale metalelor respective. oţelurile (aliaje ale fierului cu carbonul) au duritatea mult mai mare decât a fierului pur. alama. aliaj de cupru şi zinc este de aproape două ori mai rezistentă decât cuprul pur şi de patru ori mai rezistentă decât zincul. 72 . pe această proprietate se bazează obţinerea unor aliaje (constantan. Temperatura de topire este mai mică în cazul aliajelor. Duritatea aliajelor este mai mare decât a metalelor pure care le compun. Aliaje cu importanţă industrială Fonta este un aliaj al fierului cu carbonul în procent de 1. Conductibilitatea electrică a aliajului este mai mică decât conductibilitatea componentelor.c) Obţinerea aliajelor prin reducere concomitentă. Există trei categorii de fonte. Rezistenta la coroziune se măreşte dacă metalele se aliază. Astfel se obţine aliajul plumbului cu stibiul.

siliciu sunt folosite la fabricarea cuţitelor pentru maşini aşchietoare şi a burghielor rezistente la viteze mari de tăiere. sunt întrebuinţate în construcţii mecanice şi pentru unele piese metalice. table. care conţin pe lângă fier şi carbon elemente ca: wolfram. de molibden (feromolibden). sulf şi fosfor sunt în procente foarte reduse (urme). bucşe etc. se pot turna foarte bine. Este folosită pentru confecţionarea de radiatoare. elementele siliciu. vanadiu. siliciu. aliaje ale fierului cu carbonul.fonta de turnătorie. mangan. statui etc. bile şi roţi dinţate. Oţelurile rapide. wolfram etc. care conţine carbonul sub formă de cementită (Fe3C). calorifere. cobalt. Oţelurile cu nichel sunt rezistente la solicitări mecanice şi de aceea se utilizează în construcţii de maşini. Oţelurile conţin fier şi procent mai mic de carbon decât fontele (0. Oţelurile speciale conţin şi alte metale care le îmbunătăţesc calităţile: nichel. de vanadiu (ferovanadiu). ceaune etc. care mai pot conţine mangan. sulf şi fosfor. Ele servesc la fabricarea oţelurilor speciale. cobalt.3— 2%C). 73 . vanadiu. Alamele sunt aliaje ale cuprului cu zincul. Bronzurile sunt constituite din cupru şi staniu. mangan şi procente mici de fosfor şi sulf. plite. Se folosesc la confecţionarea de ventile. piese inoxidabile etc. -fonta de afinare. ele se prelucrează la strung. inele.. are duritatea mai mare si constituie materia primă pentru prepararea oţelurilor. sârme. -feroaliajele conţin procente mai mari de mangan (feromangan). de crom (ferocrom). crom. dar nu pot fi turnate. sunt dure şi rezistente. Otelurile-carbon. armături speciale. mangan. crom. Oţelurile cu crom au o duritate mare şi se folosesc la fabricarea de unelte. are în compoziţie siliciu. Din ele se confecţionează lagăre. piuliţe. cu calităţi superioare.~ de asemenea. în care carbonul este conţinut sub formă de grafit.

ambalaj terţiar . el poate fi separat de produs fără a afecta caracteristicile produsului. considerat ambalaj. destinat reţinerii. Există mai multe tipuri de ambalaje: ambalaj primar . ambalaj secundar .ambalaj de vânzare . Obiectul nereturnabil destinat aceloraşi scopuri este. protejării.ambalaj grupat. în punctul de achiziţie. 9. se folosesc în tehnica dentară şi în procese electrolitice.ambalaj conceput şi realizat pentru a îndeplini funcţia de unitate de vânzare. stibiu şi staniu. indiferent dacă acesta este vândut ca atare către utilizator sau consumatorul final ori dacă el serveşte numai ca mijloc de umplere a rafturilor în punctul de vânzare. pentru utilizatorul final sau consumator. Prin ambalaj se desemnează orice obiect. Amalgamele sunt aliajele mercurului cu diferite metale. supraambalaj conceput pentru a constitui la punctul de achiziţie o grupare a unui număr de unităţi de vânzare. Duraluminiul este un aliaj al aluminiului cu procente mici de cupru. distribuţiei şi prezentării produselor.Aliajele de lipit sunt aliaje ale plumbului cu staniul. de la materii prime la produse procesate.Aliajele folosite în industria produselor alimentare Aliajele folosite în industria produselor alimentare trebuie să respecte normele de calitate impuse de standardele europene.5. Principala destinaţie a aliajelor în industria alimentară este ambalajul. mangan şi magneziu. deasemenea. de la producător până la utilizator sau consumator.ambalaj conceput pentru a uşura manipularea şi transportul unui număr de unităţi de vânzare sau ambalaje 74 . manipulării. are o mare duritate şi se foloseşte în industria aeronautică şi a automobilelor. indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia.3. Aliajele tipografice conţin plumb.ambalaj pentru transport .

dozele de bere aflate pe piaţă sunt fabricate din oţel (greutate medie 30 g) sau din aluminiu (greutate medie 16 g). în scopul prevenirii deteriorării în timpul manipulării ori transportului. 75 . Ambalajele din metal sunt confecţionate din oţel sau din aluminiu. Oţelul se utilizează în producerea de recipiente pentru ambalarea unei game largi de produse. Când se găsesc în stare fin divizată majoritatea metalelor îşi pierd luciul. Starea de agregare. cum sunt produsele alimentare. Metalele în stare compactă au luciu. Ambalajele din aluminiul se utilizează pentru realizarea de recipiente pentru alimente şi băuturi.4. Deşi îndeplinesc aceeaşi funcţie dozele din oţel au greutatea mai mare cu peste 50 %. Ambalajul pentru transport nu include containerele rutiere. feroviare. folii şi laminate.7 g/cm3 la aluminiu). dar nu poate trece prin metale (nu poate fi transmisă). vopselele. De exemplu. Excepţie face mercurul care este lichid la temperatura camerei. navale sau aeriene. etc. Luciul metalic. Proprietăţi fizice ale metalelor Metalele au proprietăţi fizice specifice determinate de structura specifică a reţelei metalice. 9. fie absorbită. În condiţii normale de temperatură şi presiune metalele sunt solide. numai magneziului şi aluminiului şi-l păstrează. ea este fie reflectată. greutatea mai mare a ambalajului din oţel se datorează greutăţii specifice mai mari a acestuia (7.8 g/cm3 faţă de 2. datorită proprietăţii suprafeţei lor de a reflecta lumina incidentă.grupate. Opacitatea. Deoarece radiaţia luminoasă care vine în contact cu metalul întâlneşte electronii mobili din structura specifică a reţelei metalice.

variază între limite foarte largi. iar 10 durităţii diamantului. Datorită existenţei electronilor mobili din structura metalelor. care indică rezistenţa lor la acţiunea unor forţe exterioare (zgâriere. Ca. până la valori de ordinul zecilor de grame/cm3. electronii mobili din reţeaua metalică îşi ordonează mişcările. metalele nu sunt transparente nici când se află sub formă de foiţe. sub-unitară (K. Mg. Al. Temperatura la care metalele trec din stare solidă în stare lichidă. precum si de prezenta unor atomi străini conţinuţi ca impurităţi în metal. După densitate. Pentru aprecierea durităţii se foloseşte scara M o h s care are 10 unităţi: l corespunde durităţii talcului. Există metale cu duritate foarte mică. Această proprietate se explică tot prin existenţa electronilor mobili în reţeaua metalică. metalele se pot împărţi în două categorii: metale uşoare (cu densitate mai mică de 5 g/cm3) si metale grele. Cuprul si aurul au culoarea galben-roşcată. Al. Conductibilitatea termică este proprietatea metalelor de a fi bune conducătoare de căldură. Dacă se aplică o diferenţă de potenţial oricât de mică la extremităţile unei bucăţi de metal (fir sau placă). Conductibilitatea electrică. Cr. de la valori subunitarc.Din acest motiv. metalele sunt opace. K. lovire). Densitatea metalelor variază în limite foarte largi. Conductibilitatea electrică a metalelor este micşorată de neregularităţile care există în structura reţelei metalice. deplasându-se în direcţia egalizării potenţialului. Al. 76 . Fe). Metalele cu Conductibilitatea termică cea mai mare sunt: Ag. acestea au proprietatea de a conduce curentul electric. Hg) sau în cenuşiu (de exemplu: Pb. Cu. Majoritatea metalelor sunt colorate în alb-argintiu (de exemplu: Na. numită temperatură de topire. Duritatea este o proprietate mecanică a metalelor. Au. Temperatura de topire. Metalele cu cea mai bună conductibilitate electrică sunt: Ag. Cu. Culoarea.

metalele sunt folosite în industrie sub formă de aliaje. W). De cele mai multe ori. Sn. Al) se trag în fire poartă numele de filare (de exemplu. Ag. Reprezentarea schematică a oxidării unui metal (M) prin cedare a unui număr de n e. Plasticitatea este o proprietate mecanică a metalelor. care au calităţi superioare metalelor pure componente. Zn) se numeşte laminare.Na). altele au duritate mică sau medie (de exemplu: Pb. Insolubilitatea în dizolvanţi comuni. . fără să se rupă reţeaua metalică. încât lungimea lui i-ar permite să înconjoare Globul pământesc la ecuator). în majoritatea reacţiilor chimice.este: M0 - n e- → Mn+ Datorită tendinţei de a ceda electroni. Cu. unele metale pot fi trase în fire (proprietate numită ductilitate) sau în foi (maleabilitate). 77 . care le permite să sufere deformări permanente sub acţiunea unor forţe exterioare. metalele acţionează ca reducători. Au). Operaţia de tragere în foi a unor metale (de exemplu: Au. metalele se încălzesc pentru a fi prelucrate mecanic. Pe baza plasticităţii.5. Mg. Metalele se dizolvă numai în alte metale. dintr-un gram de Ag se poate trage un fir atât de subţire. transformandu-se in ioni pozitivi. Deoarece plasticitatea creşte cu temperatura. Ca. Cu. 9. cu formare de aliaje. iar unele sunt foarte dure (de exemplu: Cr. Proprietăţile chimice ale metalelor Metalele sunt caracterizate prin tendinţa de a ceda electroni din straturile electronice exterioare. Operaţia prin care metalele (de exemplu: Ag.

Cu. duce la transformări chimice si invers. Pt. reacţionează cu nemetale. acizi şi compuşi ai unor metale mai puţin active. metatul cel mai activ . Bi. Au Pe baza poziţiei metalelor în seria potenţialelor electrochimice. se oxidează uşor. apă. Ca. Mn. Zn. Seria potenţialelor electrochimice Pe baza proprietăţilor chimice ale metalelor a fost realizată seria de activitate a metalelor. au loc următoarele transformări: CuSO4 +Zn = Ca + ZnSO4 Zn → Zn 2+ (oxidare) 78 . care se oxidă cel mai uşor.energia chimică se transforma in energie electrică. cel mai electropozitiv. Ni. Al. Ag. iar la sfîrşitul seriei se află metalele preţioase:Ag. H. Pt. Hg. seria activitătii electrodinamice sau seria Beketov-Volta Primul element (K) din această serie este cel mai activ metal. Mg. Cr. În general metalele situate la stânga hidrogenului în seria potenţialelor electrochimice. metalele sunt aşezate în ordinea descrescătoare a potenţialelor normale. Pb. Fe. Potenţial normal. Sn. se oxidează greu. K. se caracterizează printr-o activitate chimică redusă. determinată de configuraţia electronică a acestora se pot prevedea reacţiile chimice ale metalelor şi ale compuşilor lor. Na. Au. Acţiunea energiei electrice asupra soluţiilor sau topiturilor de electroliţi. Metalele situate după hidrogen. numite şi metale comune. De exemplu. numite metale nobile. Sb.daca se consideră un sistem format dintr-o lamă de metal in soluţie de CaSO4. primul fiind potasiul.Funcţie de potenţialele de oxidare.cel mai puternic pozitiv.

reacţia are loc astfel: Zn + Cu2+ = Zn2+ + Cu Aşadar au loc concomitent oxidarea atomilor de Zn şi reducerea ionilor de Cu2+. notată: Zn │ ZnSO4 ║ Cu SO4 │ Cu unde. mai mare sau mai mică de a elibera ioni în soluţie. │ . are loc oxidarea. Activitatea chimică a metalelor este caracterizată prin diferenţa de potenţial dintre un de electrod al metalului respectiv în soluţia unui electrolit al său care susţine un ion-gram metal/L şi electrodul standard de hidrogen denumită potenţialul standard de electrod al metalului. Electrodul normal (standard) de hidrogen este considerat electrod de referinţa (valoare 0).. în soluţii de H2SO4 2N.reprezintă limita de faza metal – soluţie ║ . cu transfer de electroni de la Zn la Cu. adică cedarea de electroni.ceea ce duce la o diferenţa de potenţial măsurabilă. s-a determinat valoarea potenţialelor chimice la concentraţii egale ale soluţiilor ionilor lor. Se consideră o pilă electrică (elementul galvanic al lui Dauriel).reprezinta peretele poros La electrodul negativ (anodul) există exces de electroni. Întrucât metalele au o tendinţa diferită. 79 . iar la electrodul pozitiv (catodul) are loc reducerea – acceptarea de electroni. care este o măsură a activităţii chimice.Cu2+ → Cu (reducere) Deci . fiind constituit ca electrod de Pt în hidrogen la presiunea de 1 atm. Diferenţa de potenţial între electrodul metalic şi soluţia care conţine metalul sub formă de ioni se numeşte potenţial de electrod al metalului.

67 1.34 1.93 2.41 0. Valorile potenţiale standard. la temperatura de 25oC.2 -1.14 0. raportate la valoarea 0 a potenţialului electrodului standard la hidrogen.79 -0. Potentiale standard (la 250 C) Potentiale standard (la 250 C) K/K+ Ca/Ca 2+ + 2+ Valoare 2.1 0. sunt următoarele: Tabelul 10.76 0. exprimate în volţi.13 0 -0.Semnul potenţalului standard de electrod este stabilit convenţional. neavând legatură cu sarcina electrică a electrodului.8 2.3 Na/Na Al/Al Mg/Mg 3+ Mn/Mn2+ Zn/Zn2+ Fe/Fe 2+ 2+ Cd/Cd Ni/Ni Sn/Sn 2+ 2+ Pb/Pb2+ H2/H+ Cu/Cu2+ Hg/Hg2+ Ag/Ag+ Pt/Pt 2+ 3+ Au/Au În funcţie de poziţia în seria potenţialelor redox standard metalele pot reacţiona sau nu cu elemente situate după ele sau le pot deplasa pe acestea din compuşii lor: 80 .71 2.8 -1.44 0.34 -0. Potenţialul notat cu semnul (+) reprezintă potenţialul unui electrod al metalului care se oxidează la cuplarea cu un electrod electrod de hidrogen standard.28 0.

oxigen. În această reacţie nu se degajă hidrogen deoarece reacţiile redox au loc între metal şi nemetalul din acid. la capătul seriei. de exemplu : Au. azot. Pd. + Oxid de nemetalîn acid + mai mic decât Apă 3Cu(NO3)2 + 2NOµ + 4H2O – metalele situate după hidrogen. Astfel: – metalele situate înaintea hidrogenului reacţionează cu acizii cu degajare de H2 Zn + H2SO4 În general electroni Metal situat înaintea hidrogenului + ZnSO4 + H2µ Acid Sare + H2 – metalele situate după hidrogen. fosfor şi carbon formând compuşii corespunzători. dar aproape de el. H2SO4 concentrat). nu reacţionează nici cu acizii cu caracter oxidant. sau nobile. De exemplu. ele se numesc metale inerte. de exemplu : apă regală (HCl : HNO3 = 3 : 1) Caracterul reducător al metalelor în reacţia cu apa se manifestă diferit în funcţie de poziţia metalului în seria potenţialelor electrochimice.O. reacţionează numai cu acizii cu caracter oxidant (HNO3. reacţia dintre cupru şi acid azotic: 3Cu + 8HNO3 În general electroni Metal situat imediat + după hidrogen Acid cu caracter oxidant Sare cu N. sulf. Caracterul reducător al metalelor în reacţia cu acizii se manifestă diferit în funcţie de poziţia metalului în seria potenţialelor electrochimice. Pt. Aceste metale reacţionează numai în amestecuri de acizi. Fe + S FeS Mg + O2 2MgO Metalele cu E0 cele mai negative pot reacţiona cu hidrogenul formând hidruri.Metalele reacţionează uşor cu nemetalele: halogeni. Astfel: 81 .

Caracterul reducător al metalelor este pus în evidenţă şi în reacţii cu compuşi ai altor metale. 82 . inclusiv: M + acid → H2 ↑ reacţia faţă de oxigen : începând cu potasiul şi pâna la mercur. Sr. pot intra în combinaţii. K.– metalele cu valori ale Eo cele mai negative reacţionează violent cu apa la temperatura camerei 2Na + H2O 2NaOH + H2µ – metale cu valori ale Eo negative. dar apropiate de zero reacţionează cu apa la temperatură 3Fe + 4H2O Fe3O4 + 4H2µ – metalele cu valori ale Eo pozitive nu deplasează hidrogenul din apă. Ca. bazici sau amfoteri. Na. cu atat mai energic cu cât se află se află la începutul seriei Beketov-Volta: în cazul metalelor Li. Al: M + H2O → lichid H2 ↑ în cazul metalelor începând cu K până la Fe. inclusiv: M + H2O → gaz H2 ↑ în cazul metalelor începând cu K până la Pb. Orice metal poate reduce ionii tuturor metalelor situate după el în seria activităţilor electrochimice şi poate fi la rândul său redus din compuşii să de metalele care îl precedă în seria potenţialelor electrochimice: C Cu + HgO  t→ CuO + Hg 0 Metalelor le sunt carcateristice următoarele reacţiile chimice: . Ba. cu formare de oxizi acizi.reacţia cu hidrogenul: Metalele poziţionate înaintea hidrogenului. metale pot reacţiona cu oxigenul . inclusiv.

Sb. pe când Pt si Au pot forma cloruri numai prin reacţia cu apa regală (raportul HNO3 : HCl este de 1:3) reacţia cu sulful: toate metalele cu excepţia Au. .bromul. sărurile metalice disociază în anioni şi cationi (ionii pozitivi ai metalelor).Cl). cu eliberare de hidrogen. În soluţii. Cu.- reacţia faţa de acizi: metalele situate la începutul seriei pâna la H reacţionează cu acizii diluaţi. nu sunt atacaţi de nici un acid. pe cand platina reacţionează numai în stare de pulbere. formează sulfuri: metalele alcaline se combine energic prin încălzire. formând halogenuri: 2Na + Cl = 2NaCl Metalele puternic active (Na. iar cele după H. platina şi aurul.reacţia cu halogenii: metalele se combină direct. În majoritatea cazurilor. 83 . reacţionează violent cu clorul. Hg şi Ag reacţioneaza numai cu acizi oxidanţi ( HNO3 si H2SO4 ) cu formare de apă: Cu + 2HNO3 2HNO3 2H2SO4 = = = CuO + 2NO2 + H2O Cu(NO3) + H2O Ag2SO4 +SO2+2H2O CuO + 2Ag + Metalele preţioase. Bi. situaţi la sfarşitul seriei BeketovVolta. metalele sunt utilizate în laboratoare şi în industrie sub formă de săruri solide sau dizolvate în apă.

carbon. iar legăturile sînt de tip a şi 7t (pp). cu electronul distinctiv situat într-un orbital npx. şi 18 electroni. ocupînd o poziţie specială. Totodată. se constată o modificare în structura penultimului strat ns sau nsp şi anume de la doi electroni. datorat învelişurilor electronice interioare. se deosebesc mult de omologii lor din grupă. electronii exteriori p sînt strîns legaţi de nucleu. oxigen şi fluor. Drept urmare. pentru cele din perioadele V şi VI. azot. este diferit de la un element la altul. De aceea. Generalităţi Nemetalele sunt situate în tabelul periodic în partea stângă a acestuia. După structura electronică. efectul de ecranare. hidrogenul şi heliul. elementele din perioada II: bor. care mi poate forma decît combinaţii în stare de oxidare 1 — şi oxigenul care nu prezintă decît o singură stare de oxidare 2— faţă de toate elementele. numărul maxim de coordinare este 3. în cazul celor din perioadele III şi IV. în grupele IV-VII. Cu toate că membrii unei grupe conţin acelaşi număr de electroni în ultimul strat electronic. Dispunînd numai de un înveliş interior Îs2 cu un efect de ecranare foarte scăzut. sunt de tip s. primele două elemente. în trecere de la primul element al fiecărei grupe la următoarele. în compuşi cum sînt oxoacizii. De 84 . respectiv 1s1 şi 1s2. la 8 electroni.1.Capitolul X NEMETALE 10. elementele din perioada II se distanţează de omologii lor şi prin faptul că nu dispun în structura lor de orbitali d. restul elementelor nemetalice şi semi-metalice fiind de tip p. în acest sens se remarcă fluorul. Aşa se explică motivul pentru care. crescând în grupă de sus în jos şi prin aceasta slăbind atracţia electronilor exteriori de către nucleu. iar x = 1—6 electroni. în cazul elementelor din perioada II. unde n = 2—6.

mai puternic atraşi de nucleu. oxigenul. sulful. de prezenţa efectului de contracţie d sau /. denumită „pereche de electroni inerţi". unde n este numărul grupei. de structura cristalină etc. ionii negativi rezultaţi prin acceptare de electroni posedînd structura gazului rar următor. gazele rare sînt monoatomice. Stările maxime de oxidare pozitive ale elementelor de tip p în combinaţiile cu elemente mai electronegative ca ele. Structural. N2. Datorită acestor structuri. haîogenii. Desigur că la evaluarea globală a proprietăţilor care caracterizează elementele p. F2 şi Cl2) în condiţii normale. Elementele chimice electronegative practic lipsite de eonăuctibilitate termică şi electrică se numesc nemetale. În combinaţii cu elemente mai electropozitive ca ele.exemplu. se observă o variaţie mai puţin regulată a proprietăţilor fizice şi chimice în grupe şi perioade decît ar fi de aşteptat. în realitate nu poate exista decît cel mult în stare de oxidare (III). iar celelalte nemetale gazoase (H2. cu excepţia O2 paramagnetic. O2. gazele rare. precum şi a existenţei unei perechi de electroni s2. Nemetalele. Totodată. azotul deşi aparent penta-covalent în acid azotic. oxizi acizi. fiind situate în sistemul periodic în partea dreaptă şi de sus a grupelor principale. se combină cu hidrogenul rezultând combinaţii volatile. deci la elementele grele. trebuie avuţi în vedere şi alţi factori. ajung la structura gazului rar dinainte. oxigenul este şi 85 . în afară de gazele rare. cum ar fi cei legaţi de dimensiunile atomice şi ionice. Efectul atribuit acestor electroni inerţi creşte cu numărul atomic şi este mai puternic la elementele din grupele IVA — YIIA. lichide sau solide. fosforul şi carbonul. fiind egale cu numărul grapei din care fac parte şi ionii pozitivi rezultaţi prin pierdere de electroni. stările de oxidare sînt negative şi egale cu 8—n. în mediul ambiant. au moleculele diatomice. situaţi într-un orbital de nelegătură al ultimului înveliş electronic. iar cu oxigenul. diamagnetice. azotul. proprietate rar întâlnită la elementele din grupele principale şi la compuşii lor. cuprinzînd : hidrogenul. ele apar sub formă de gaze.

86 . radical diferite unele de altele. Singurul nemetal lichid în condiţii normale este bromul. As. tendinţa de a forma combinaţii covalente. de a forma polimeri 10. adesea caracterizat prin luciul metalic. Configuraţia electronică a atomul de hidrogen este 1s1 . iar unii compuşi lichizi cu constantă dielectrică mare (NH3. substanţe solide (C. iar în cazul oxigenului şi azotului. Sb. Si. De aceea.singurul element în stare gazoasă la temperatura obişnuită. dar are careateristici asemănătoare elementelor din grupa VIIA. prezentarea se va face separat de omologii lor. în unele cazuri polimeri-zate. de care se distanţează apreciabil prin structura şi poziţia în grupă. Deşi. apropiate de a carbonului. se aseamănă mai mult cu nemetalele. Elementele chimice B. după aspect. se apropie de metale. HF.2. SO2 şi alţii) au capacitatea de a se comporta ca solvenţi neapoşi. Se şi Te. Restul nemetalelor. după structura cristalină. de asemenea diatomic. Ge. alotropici fiind o caracteristică a lor. care. prin proprietăţile şi comportarea lor generală ocupă o poziţie intermediară între nemetale şi metale. în caracterizarea elementelor nemetalice şi semimetalice. Principalele caracteristici ale nemetalelor şi semimetalelor sunt: alotropia. dominate de asemenea de fenomenul de alotropie. Hidrogenul Hidrogenul este primul element din grupă. chiar şi de vecinii din sistemul periodic. cu o chimie structurală foarte dificilă şi greu de sistematizat şi tendinţă accentuată la cele cu electronegativităţi (macromolecule). P şi S) posedă o mare varietate de structuri. Toate elementele semimetalice sînt substanţe cristaline. căruia îi corespund două forme alotropice: oxigenul propriu-zis şi ozonul. se numesc semimetale. s-a apreciat că ar fi cel mai potrivit să se urmărească variaţia proprietăţilor fizice şi chimice pe grupe.

NH3. HBr.hidruri ionice ale metalelelor ( notate M) din grupele IA şi IIA. cu formulele generale MH şi respectiv. H·S. . cu compozişie stoechiometrică.2. Fiind component al apei şi al compuşilor organici. hidrogenul se găseşte sub formă de urme (în procent de 10-4 %). cu care hidrogenul formează legături covalente. HCl. H+) : H0 – e. incolor şi insipid.VIIA . heliul. azot. H.acceptarea de electron pentru a realiza configuraţia electronică stabilă (1s2) a gazului rar care încheie perioada 1. MH2. Hidrogenul are trei izotopi: . având o mare conductibilitate termică şi electrică. 21D. VA. oxigen.Proprietăţi fizice Hidrogenul este un gaz inodor. moleculele lor sunt legate prin punţi de hidrogen (hidruri polimere). halogeni ( Hidrurile se clasifică în următoarele categorii: .hidruri volatile ale elementelor din grupele IVA. cu nucleu D+ (deuteronul) 87 .etc.Atomul de hidrogen are tendinţa atât de a ceda. VIA. 10.→ Hionul de hidrură sulf. CH4. .) . cât şi de a accepta un electron : . mai uşor decât aerul.cedarea electronului duce la tranformarea în ion pozitiv (proton.→ H+ Hidrogenul este legat covalent de carbon.hidruri interstiţiare formate cu metalele grele din grupele secundare. cu nucleul H+ (protoniul) cu . He: H0 + e.1.hidrogenul uşor sau protiu. HI. H2O.hidrogenul greu 2 1H sau deuteriu. hidrogenul este prezent în organismele vii. În atmosferă.

595 Ǻ 0.8 1. Caracteristicile fizice ale hidrogenului Masa atomică Densitatea in raport cu aerul.g/cm3 Punctul lichefiere Punctul de topire. Proprietăţi chimice La temperatura obişnuită.75 102. numit tritiu. hidrogenul este puţin reactiv.72 0.069 10. Momentul electric Potentialul de ionizare Afinitatea electron. °C Conductibilitatea (0°C) cal/cm s grd Solubilitatea in apa (18°C) vol/1 vol.kcal/mol H2 Distanta intre nuclee H-H.2. 31T.000412 -257. dar poate reacţiona cu elemente sau alţi compuşi chimici în anumite condiţii: 88 .715 eV 0 13. apa Caldura de formare a moleculei de H2 din atomi (0°K).2.008 0.1 pentru 0.3 de °C -252.0185 termica λ 0.eV Electronegativitatea (Pauling) 2. Caracteristicile fizice ale hidrogenului sunt prezentate în tabelul 11: Tabelul 11.izotopul 31H.

cu formare de hidruri .8 Kcal/mol ∆H = .57. GRUPA A VII-A Grupa a VIl-a a Tabelului Periodic se numeşte grupa halogenilor.reacţia cu sulful H2 + S = H2 S catalizator 3H2 + N2 = 2NH3 H2 + 2Na = 2NaH .. nichel. de exemplu: 10. staniu. datorită proprietăţii elementelor componente de a forma săruri (halogen = generator de sare). clorul CI.11 Kcal/mol ∆H = . are loc în flacără sau scânteie electrică. cupru): Ag2O + H2 = Ag + H2O CuO + H2 = Cu + H2O ∆H = . sunt reduşi la metal (fier. şi anume: fluorul F.reacţia cu metale alcaline. în condiţii deosebite de temperatură şi presiune .21. din care rezultă acizi halogenaţi: .reacţia cu oxigenul ( reacţie exotermă).reacţia de reducere a oxizilor până la metal. iodul I şi astatinul At. stibiu.3.4. cu formare a unui amestec numit gaz detonant (H2:O2 de 2:1) 2H2 + O2 = 2H2O H2 + F2 = 2HF H2 + Cl2 = 2HCl . în această grupă sînt situate elementele cu o comportare foarte asemănătoare. plumb.9 Kcal/mol ( reacţie cu explozie) ( reacţie sub influenţa luminii) .85 Kcal/mol ∆H = . Ultimul element emite în mod spontan şi continuu radiaţii.cu azotul în condiţii de presiune. Oxizi metalelor aflate în apropierea hidrogenului în seria Beketov-Volta. temperatură ( 500 °C). cobalt. în prezenţa unui . Din aceste ultime exemple se deduc următoarele: 89 .2 Kcal/mol ∆H = . bromul Br.64. este deci radioactiv.reacţia cu halogenii.

este singurul nemetal lichid. proprietăţi care în grupă descresc în ordinea: F>Cl>Br >I. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. C (cărbune de 90 . penta.001 mol/l Fluor Clor Brom Iod Slab-verzui Galben-verzui Brun Cenuşiu cu aspect metalic * Bromul . Proprietăţi fizice Cu excepţia fluorului. . 10.valenţa lor faţă de hidrogen este dată de diferenţa dintre opt şi numărul grupei: 8 —7 = 1.şi heptacovalenţă). P. As.3 + 114 – 0. Sb.3.in acizii halogenaţi.3. Tabelul 12. Halogenii reacţionează direct cu majoritatea nemetalelor (S. Proprietăţi fizice ale halogenilor Halogenul Starea de agregare Gaz Gaz Lichid* Solid Culoarea Temperatura de Solubilitatea în topire în "C apă —223 —102 —7.1.210 mol/l 0.1..acizii halogenaţi prezintă legătură covalentă polară. atomii de halogen sînt legaţi prin legături covalente nepolare. halogenii sînt monocovalenţi. . puternic electronegativ şi foarte reactive. .în moleculă. . 10. Proprietăţi chimice Halogenii sînt elemente cu caracter nemetalic pronunţat. În grupă variază şi o serie de proprietăţi fizice ale halogenilor după cum se poate observa în tabelul 12.halogenii au molecule diatomice.09 mol/l 0. ceilalţi halogeni pot avea şi covalente superioare (tri-.

S2F10 SeF4 .lemn). SeCl4 TeCl. atinge temperaturi de 4000—5000°O. Si şi B). SeF6 TeF4. iar flacăra fluor-hidrogen. SbBr5 — S2Br2 Se„Br2 . AsF5 SbF3 . la încălzire peste 200°C. AsCl5 SbCl3 . PF5 AsF3 . gaze incolore. în schimb fluorul este singurul halogen care se combină direct cu carbonul cu formare de CF4 gaz stabil. PC15 AsCl3 . Tabelul 13. . . TeF6 CI HC1 BG13 — SiCl4 — PG13 . Tel4 Halogenii sunt oxidanţi puternici şi reacţionează cu un număr mare de compuşi ai diferitelor elemente. De remarcat faptul că fluorul se combină direct cu hidrogenul chiar la rece şi întuneric. TeCl4 Br HBr BBr3 __ SlBr4 — PBr3 . 91 . cu dezvoltare de căldură şi lumină. pe baza unor reacţii exoterme. cu excepţia HI endoterm. TeBr4 I HI BI3 SI4 — Pis. Şi clorul se combină direct şi energic cu hidrogenul la temperatura obişnuită şi în prezenţa luminii. reacţia fiind violentă. Asl5 Sbl3. bromul trecînd în halogenuri covalente. SbF5 — SF6 . SbCls — SC12 SeCl2. Principalele combinaţii ale halogenilor Elementul H B C Si N P As Sb O s Se F HF BF3 GF4 SiF4 — PF3 . Cu hidrogenul. azotul şi carbonul. Principalele combinaţii ale halogenilor sunt prezentate în tabelul 13. toţi halogenii se combină direct formînd hidruri (HX). iar iodul se combină cel mai greu. Nu reacţionează direct cu oxigenul. Sbl5 — — — Te Tel2 . AsBr6 SbBr3 . mai ales fluorul şi clorul destul de energic. Pis Aşi. bromul numai la 150°C în prezenţă de catalizatori sau sub acţiunea descărcărilor electrice. PBrs AsBr3 . "SeBr4 TeBr2 .

F2 + H2O→ 1/2O2 + 2HF .fluorul o descompune cu degajare de oxigen: . clor. Existenţa a 6 electroni pe ultimul strat explică caracterul electronegativ. seleniu Se. şi tendinţa de ionizare a acestor elemente. 92 . după denumirea primului element al grupei. atomii tuturor elementelor din grupa a VI-a principală au 6 electroni pe stratul exterior. În grupă raza atomică creşte de la oxigen spre telur. telur Te şi poloniu Po. brom şi iod din halogenurile ionice: 2MX + F2 → X2 + 2 MF.1.clorul şi bromul formează apa de clor (amestec de HCl şi HClO) şi respectiv apa de brom (amestec de HBr şi HBrO). sulf S. I. GRUPA A VI-A Grupa a VI-a a Tabelului Periodic se numeşte grupa oxigenului.Ei se înlocuiesc în ordinea fluor.4. Proprietăţi fizice Oxigenul este singurul element din această grupă care se află în stare gazoasă la temperatura camerei. 10. element radioactiv.4. Reacţionează diferit cu apa: . X : Cl. În această grupă sînt situate următoarele elemente: oxigen O.iodul reacţionează cu apa numai înmediu alcalin. Br. X : Cl. ambele oxidanţi puternici: .X2 + H2O → HX + HXO. Creşterea razei atomice determină descreşterea caracterului electronegativ de la oxigen la telurcare este metal. . 10.

Excepţie fac gazele rare şi metalele nobile. El se combină uşor cu majoritatea elemetelor pentru a forma oxizi.2°C + 452. Proprietatea esenţială a oxigenului este de a oxida substanţele cu care reacţionează. Oxigenul se combină direct sau indirect cu toate elementele. Proprietăţi chimice Oxigenul este un element puternic electronegativ. Având în vedere prezenţa sa în aer în proporţie de 20% se poate deduce importanţa pe care o are. Oxigenul are şase electroni în stratul de valenţă şi funcţionează cu valenţe variate în diferiţi compuşi. în HO2 sau derivaţii săi ca KO2 este —1/2. 14 Proprietăţile fizice ale elementelor din gupa a VI-a Elementul Oxigen Sulf Seleniu Telur Starea de agregate' Gaz Solid Solid Solid Culoarea Incolor Galben Roşu-brun Alb-argintiu. P a n 1 i n g. W o o d şi J. Tabelul nr. El se combină uşor cu majoritatea elemetelor pentru a forma oxizi.—218. Numărul său de oxidare cel mai frecvent este —2. iar în F2O este +2. E.0°C 10. 93 . Indirect se combină cu clorul.2. în apa oxigenată numărul de oxidare este —1. (L. R. oxigenul este cel mai electronegativ element. După fluor.Proprietăţile fizice ale elementelor din gupa a VI-a sunt prezentate în tabelul 14. Pac excepţie gazele nobile. luciu metalic Temperatura de topire .0°C + 220. Sturdivant — 1946).4.9OC + 118. H.

Ruginirea fierului în aer umed. după denumirea primului element. H2S. De exemplu: Na2S. oxidarea lentă a cărbunilor. platina etc. Sulful şi seleniu se combină cu fosforul şi arsenul. Cu2S. 94 . SnS.bromul. sulfura de sodiu. Putrezirea lemnelor. La temperaturi ridicate sulful. respiraţia fiinţelor vii sînt alte exemple de arderi lente. Dacă oxidarea are loc într-o incintă care nu este izolată termic. dar telurul nu. combustia lentă a fosforului. Toate elementele grupei a VI-a reacţionează cu hidrogenul cu formare de H2O.) şi de aceea oxizii acestor elemente se obţin pe cale indirectă. dar prin încălzire se combină cu majoritatea elementlor. sulfură de cupru. Afinitatea pentru nemetale scade de la sulf la telur. sulful. oxidările din organismul animal care gînt sursa căldurii animale sînt exemple de arderi lente. Nu reacţionează cu azotul. H2Se şi H2Te. după cum căldura degajată este inferioară sau superioară căldurii pierdute prin radiaţie. seleniul şi telurul se combină cu metalele formând sulfuri. arderea este lentă. GRUPA A V-A Grupa a V-a din sistemul periodic se numeşte şi grupa azotului. Spre deosebire de oxigen. carcaterul chimic se modifică de la sulf la telur o dată cu scăderea electronegativităţii şi creşterea caracterului metalic. 10. sulfură de staniu. oţeţirea vinului.5. conductibilitate etc. Oxidările pot fi vii sau lente. nu se observă degajare de căldură. selenuri şi teluri. oxidarea piritei în sulfat de fier (II). azotul şi metalele preţioase (aurul. Reacţionează cu halogenii cu formare de halogenuri. seleniul şi telurul sunt mai puţin reactive la temperatura camerei.

atomii elementelor grupei a V-a tind să formeze legături covalente. caracterul electronegativ al elementelor scade de la azot la bismut. Principalele proprietăţi fizice ale elementelor din grupa a V–a principală Elementul Starea de Culoarea Temperatura de agregare topire fierbere Azot Fosfor Arsen Stibiu Bismiit Gaz Solid Solid Solid Solid Incolor Alb-gălbui Alb-cenuşiu Alb-argintiu Alb-roşiatic —210°C 44. În atbelul 15 sunt prezentate principalele proprietăţi fizice ale elementelor din grupa a V–a principală. fosfor P.5. elementele grupei a V-a formează foarte puţini compuşi ionici. Proprietatea unor elemente de a se existe în mai multe 95 . iar ionii N3– şi As3– nu există decât în stare solidă. Proprietăţi fizice Primul şi ultimul element din grupă sunt diferite de celelalte elemente. în acelaşi timp existenţa a 5 electroni pe ultimul strat explică tendinţa redusă de ionizare a acestor elemente şi caracterul electronegativ mai slab decît al elementelor din grupa a Vi-a. arsen As. Pentru completarea stratului electronic exterior. Raza atomică creşte de la azot la bismut şi că atomii tuturor elementelor din grupa a V-a principală au pe stratul exterior 5 electroni.1°C 817°C 630°C 271°C —195.8°C 280°C 633°C 1640°C 1660°C Cu excepţia azotului. Ca urmare a creşterii razei atomice. toate celelalte elemente situate în grupa a V-a principală pot exista în două sau mai multe modificaţii cu proprietăţi fizice şi uneori chimice diferite. Tabelul 15.1. 10.În această grupă sînt situate următoarele elemente: azot (nitrogen) N. antimoniu (stibiu) Sb şi bismut Bi. Astfel.

10. azotul întocmai ca şi carbonul realizează legături duble sau triple prin orbitalii p cu ele însele spre deosebire de analogii lor.5. iar caracterul metalic creşte în acelaşi sens. structuri moleculare sau cristaline diferite se numeşte alotropic Formele sau modi-ficaţiile diferite sub care se prezintă un element se numesc stări alotropice. el formează compuşi cu număr de coordinare 3 şi legături σ şi π (pp). de exemplu în acidul azotic. de asemenea. Aşa se explică faptul că în oxoacizi. Totodată. că în grupa a V-a principală caracterul nemetalic scade de sus în jos. fosfor violet şi fosfor negru Arsenul.Astfel. prezintă diferite modificaţii alotropice au drept formă obişnuită pe cea metalică. bismutul un metal. fosfor roşu. stibiul şi bismutul care. ca dealtfel şi în oxizi. starea maximă de oxidare atinsă de el fiind (III). cum este cazul oxoacizilor. Toate elementele din grupă. Azotul este un nemetal. azotul şi sulful utilizînd orbitalii d în sistem conjugat. în realitate nu poate exista ca azot pentacovalent. azotul molecular se caracterizează printr-o stabilitate remarcabilă şi o reactivitate extrem de scăzută. formează compuşi în care valenţa maximă este 5. Neavînd posibilitatea să utilizeze şi orbitalii d în compuşi cum sînt oxoacizii de exemplu. deşi aparent ar putea funcţiona în starea de oxidare (V) cum se credea înainte. fosforul poate apărea sub 4 forme alotropice: fosfor alb.forme. iar celelalte elemente prezintă stări în care apar ambele caractere. Rezultă deci. care formează legături duble cu oxigenul. cu excepţia azotului.2. Proprietăţi chimice În condiţii normale. 96 .

pe care însă îl absoarbe la cald. rezultînd substanţe foarte importante cu aplicaţii industriale. ∆H = 89. spre deosebire de azot. În aer umed. De asemenea. CaC2. ea se realizează sub presiune şi în prezenţa descărcărilor electrice. iar stibiul nu reacţionează direct cu hidrogenul. Reacţia cu litiul are loc chiar la temperatura camerei. cînd se obţine acid cianhidric cu randament 33% : H2 + N2 +C 2HCN De asemenea.80 kJ⋅mol–1. CaSi. arsenul şi stibiul în formă metalică. formînd azoturi. având o mare reactivitate.Deosebit de inert din punct de vedere chimic. carbonul şi siliciul. la arsen numai sub acţiunea hidrogenului în stare născândă. în schimb se combină prin încălzire la temperaturi cuprinse între 200—1000°C cu metalele. fosforul alb şi arsenul se combină cu azotul numai în condiţii speciale. fosforul alb şi As galben prezintă fenomenul de chimioluminiscenţă.. se combină direct cu hidrogenul numai în anumite condiţii de temperatură şi presiune. consecinţă a unei reacţii de oxidare lentă 97 . fosforul alb. La cald reacţionează direct cu aproape toate nemetalele cu excepţia borului. Reacţia cu hidrogenul are loc diferenţiat: la fosfor. iar cu oxigenul la temperatura arcului electric sau sub acţiunea descărcărilor electrice: N2 + 3H2 N2 + O2 2NH3 . rezultînd azoturi metalice. La temperaturi înalte se mai combină direct cu borul. azotul poate reacţiona la temperaturi înalte cu unele combinaţii chimice cum ar fi CH4. Aceste elemente au orbitali d în stratul de legătură. proprietăţi reducătoare şi posibilităţi de a forma compuşi pentacovalenţi. la temperatura arcului electric. iar cu magneziul la 200-—300°C. Azotul nu reacţionează direct cu halogenii şi sulful. la temperatura ordinară. ∆H = .46 kJ⋅mol–1. Interesantă şi cu consecinţe practice sub aspect aplicativ este reacţia azotului cu hidrogenul în prezenţa carbonului. Din punct de vedere chimic. carbonului şi fosforului în cazul arsenului. 2NO . se distanţează mult de azot.

Ag şi Au din soluţiile sărurilor acestor ioni. antimoniul nu reacţionează cu aerul uscat sau umed pînă la temperatura de topire. arsenul se aprinde chiar la —187°C. Asemănător arde şi antimoniul la 800°C dînd un fum alb constituit din molecule de Sb4O6. de asemenea. arsenul cu flacără albăstruie. însoţită de emanarea unei lumini slabe. în opoziţie cu fosforul rezultînd numai As4O6. Fosforul alb reacţionează violent cu halogenii. Prin combustie. cu excepţia iodului care se combină lent. se aprind şi ard. miros de usturoi. fosforul alb la 45°C cu o flacără gălbuie şi miros de usturoi. răspîndind. Fosforul alb precipită Pb. Cu. aprinzîndu-se cu explozie. 98 . Arsenul şi stibiul sînt atacate energic de halogeni şi transformate în pentahalogenuri.(autooxidare). în schimb. iar în clor ard la temperatura camerei. transformîndu-se în P4O10. în atmosferă de fluor. aceste elemente. Fosforul arsenul şi stibiul au caracter puternic reducător. vizibilă la întuneric (fosforescenţă) precum şi la formarea unei cantităţi de ozon.

devin improprii cultivării datorită tot acţiunii omului.naturală (polenul plantelor şi florilor. ce până ieri erau socotite inerte pe vecie.materii chimice reziduale.1 Poluarea mediului Se vorbeşte despre poluare a mediului. deversări accidentale. S-a calculat că în ultimul deceniu al mileniului II.O. ( definiţie dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii . activităţii sau bunăstării persoanelor. majoritatea produselor sunt obţinute prin prelucrarea unor materiale brute şi au ca rezultat.artificială (ca urmare a intervenţiei umane . Efectele poluării sunt resimţite până pe întinderile. În prezent. în afară de produsul finit.). numeroase deşeuri mai mult sau mai puţin toxice. aceasta din urmă producându-se datorită depăşirii capacităţii de autoepurare. în cantităţi sau pe o perioadă care le face periculoase pentru oameni.Capitolul XI POLUAREA MEDIULUI CONTAMINAREA PRODUSELOR ALIMENTARE 11.) şi .M. etc. emisii vulcanice naturale. care provoaca alergii. ale Antarcticii. Milioane de hectare de teren.S. în paralel cu alte milioane de hectare dintre cele aflate în producţie. atunci când una sau mai multe substanţe sau amestecuri de substanţe străine sunt prezente în mediu. gaze de eşapament. excesele civilizaţiei noastre au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.) Poluarea poate fi: . până ieri imaculate. animale sau plante şi contribuie la punerea în pericol sau vătamarea. etc. care afectează la diferite niveluri învelişul terestru. deşeuri industriale. De când omul a început să lupte 99 .

dar noţiunea aceasta. viaţa însăşi nu sunt posibile. De asemenea. Imaginea haldelor de deşeuri din jurul uzinelor şi impresionanta producţie de gunoi din centrele urbane sunt numai două din aspectele acestui fenomen nociv. plus cele provenite din respiraţia oamenilor şi animalelor.faţă 100 . tot mai accentuate în condţiile vieţii moderne. Cu totul altfel stau lucrurile într-o lume a industrializării şi urbanizării vertiginoase. Gunoi a existat dintotdeauna. conservarea multor specii de plante şi animale foarte utile etc. spălând nemilos ce a mai rămas din fertilitatea solului. care putrezeau în câteva luni. Pentru gospodăriile tărăneşti tradiţionale şi deci pentru localităţile rurale. şi-a modificat serios conţinutul. fără păduri suficiente. suprafaţa deşerturilor a crescut cu un miliard de hectare şi procesul avansează într-un ritm accelerat. două treimi sunt absorbite de păduri. exploatarea neraţională a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump. ambianţa biofizică indispensabilă localităţilor balneoclimaterice.împotriva naturii. acei "plămâni verzi" ai Pământului. când doi din cinci locuitori ai globului trăiesc deja în oraşe . ca şi atâtea altele. pădurea este menită să asigure cerinţele de agrement şi turism. În condiţiile în care rămân de răscumpărat faţă de pădure greşeli multe şi vechi. Într-un cuvânt. parcurgând 1000 de kilometri. iar râurile dezlănţuite fac tot mai mari ravagii. priveşte acumularea unei enorme cantităţi de reziduuri de tot felul. dezvoltarea şi. ale căror periferii nu se deosebeau cine ştie cât de felul de viaţă de la sate. consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om pe timp de un an. Din cele 14-16 miliarde de tone de dioxid de carbon lansate anual în atmosferă prin arderea combustibililor. Există practic o reciclare naturală completă ce se consumă aproape la fel şi în perimetrul oraşelor. însă partea cea mai vizibilă şi aflată la îndemâna înţelegerii oricui. cărora le datorăm atât de mult. gunoiul însemnă aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale. când un singur automobil. pentru ca iarna sau primavara să fie împrăştiate pe câmp pentru fertilizare. Paleta surselor de degradare a solului este vastă. la urma urmelor.

îndeosebi materialele plastice.cărbune.cum sunt oraşele Sao Paulo. proliferează oraşele mari şi foarte mari. inclusiv cancerul pulmonar. de asemenea diverşi alţi factori de risc pentru sănătatea oamenilor.probleme asemănătoare creează şi alte industrii. unde se acumulează în grămezi imense. fie creează ulterior oraşe.U. îndeosebi cea chimică. poluând solul. grosul poluării atmosferice provine din oraşe. De obicei. fiecare locuitor din oraşele europene "produce" mai bine de 1. sau pe locuri virane. praf şi gaze. ajungâdu-se ca acelea cu peste un milion de locuitori să depăşească 200. Abstracţie făcând unele unităţi industriale plasate în plină natură. New York . aglomeraţie. Există de acum un număr apreciabil de "infernuri ecologice". Pe lângă arderea combustibililor . pe lângă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare şi dacă se poate. iar în S. specialiştii consideră că. Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil convenţional se aruncă anual în atmosferă aproximativ un miliard şi jumătate de tone de cenuşă. 101 . gaze naturale . Ori. zgomot.vapoarelor şi a altor mijloace de transport. acceptate ca servituţi inevitabile. căci apariţia industriei fie are loc în oraşe. industria alimentară etc. În asemenea locuri . înregistrându-se. urâţind peisajul. sunt extrem de rezistente la acţiunea bacteriilor şi practic. petrol. însănătoşirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al ariilor verzi.ca şi circulaţia automobilelor. avioanelor. Aşa că primele victime sunt orăşenii. Ciudad de Mexico. nu se reciclează pe cale naturală. lemn. . după calcule aproximative. În plus. Calcutta. aerul şi apele subterane. unele ramuri constructoare de maşini. Detroit. Abordând această problemă.de unul din şapte la începutul secolului.procentul de îmbolnăviri ale căilor respiratorii. în gropi existente. perimetre urbane unde noxele industrializării se fac simţite prin efecte combinate : aer viciat. şi nu numai a acelora ce locuiesc la oraşe. chiar eliminarea totală a unora dintre ele. trenurilor.A de vreo trei ori mai mult. Şi mai grav e că o bună parte din aceste gunoaie. este de câteva ori mai mare. Los Angeles.5 Kg de gunoi pe zi. drumul gunoiului sfârşeşte la periferia oraşului. metalurgică.

condiţiile de depozitare şi comercializare a produselor alimentare. 102 . iar din restul de 3% cea mai mare parte se află în gheţari. Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru activităţile sale economice numai în jur de 1 la sută din volumul de apă dulce. 11. Contaminarea alimentelor Alimentele pot fi contaminate sub formă de materii prime. Dacă la poluarea aerului "imaginea-simbol" este oferită de arborii "perforaţi" de "ploile acide". lacuri şi din unele pânze freatice. produse semifabricate sau finite.2. .condiţiile de recoltare. iar o mare parte din ea este de acum puternic poluată. Condiţiile de contaminare a alimentelor sunt : .La prima vedere.menajere şi industriale . aceasta având efecte dezastroase asupra florei şi faunei marine. pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă care dispune de atăta apă. stocare şi transport a materiilor prime sau de stocare şi transport a produselor alimentare. adică poluarea practic continuă cu petrol a mărilor şi oceanelor lumii. încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime.condiţiile de mediu datorită poluării aerului. numai că. respectiv cea din râuri.condiţiile de prelucrare a materiilor prime. În ansamblul poluării. la poluarea apei caracteristice ar putea fi considerate "mareele negre". datorită a numeroşi factori.condiţiile de producere a materiilor prime în procesul de fabricare a produselor alimentare.este covârşitoare. fluvii. Problema e că 97% din apa globului este sărată. . ar fi mai mult decât suficient pe ansamblu. . Chiar şi aşa. apa e foarte neuniform repartizată pe întinderea globului. aşa ca şi la alte capitole ale înzestrării naturale. apei sau solului. ponderea apelor uzate . .

lactate.produşi toxici ce provin din produsele de prelucrare şi conservare a conservare a produselor alimentare (de exemplu: îngrăşăminte chimice azotate. amigdalina din migdale amare. azotiţi şi azotaţi din plante. etc. etc. lapte). . . nitriţi. .În vederea obţinerii de produse alimentare al căror conţinut de impurităţi se încadrează în limitele admise de normele europene.substanţe cu caracter toxic existente în mod natural în alimente şi care în exces produc intoxicaţii şi chiar moartea (de exemplu: aminoacizii din diferite legume. .aditivii chimici folosici în procesul de prelucrare a materieiilor prime şi produselor alimentare. circulator.dejecţii animale şi apele uzate din sectorul zootehnic netratate corespunzător. fie pe parcursul procesului tehnologic de prelucrare a materiilor prime şi/sau producere a produselor alimentare. Agenţii poluanţi au diferite grade de nocivitate. Dintre substanţele toxice anorganice subliniem toxicitatea metalelor grele care provin fie din mediul înconjurător. . carne.gunoiul de grajd depozitat direct pe sol şi deşeurile menajere din gospodăriile rurale. .). 103 .pesticide utilizare în agricuttură şi medicină veterinară pentru combaterea dăunătorilor.. se impun măsuri severe de eliminare a factorilor de contaminare a alimentelor de origine animală şi vegetală. întrucat produc afecţiuni grave ale sistemului vegetativ. fiind clasificaţi în: . toxinele din ciupercile otrăvitoare etc. fructe necoapte.micotoxinele ce provin din mucegaiurile de pe produsele vegetale. .produse chimice organice şi anorganice utilizate în procesele tehnologice industriale de producţie.

Stabilirea calităţii produselor alimentare de origine vegetală şi animală implică controlul compoziţiei chimice a acestora prin 104 . Sn. NO.3. 11. NH3. CO2. Co.adaptarea unor plante pe soluri poluate cu săruri ale metalelor grele. . N2O3. Se). moartea vitelor etc. CO. Pb.) Deosebit de importantă este adaptabilitatea unor plante de a se dezvolta în condiţii de poluare cu anumite substanţe anorganice. America de Nord. De asemenea. ceea ce dă posibilitatea determinării substanţelor chimice poluante a mediului. Australia. Cl. poluarea mediului înconjurător conduce la influenţarea stării de sănătate a populaţiei prin intermediul toxinelor din produsele alimentare (de exemplu: Cu. având efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. Zn. prin mecanisme genetice şi biologice nedeterminate (de exemplu: reducerea absorbţiei de cupru.poluarea cu seleniu a plantelor de pe păşunile din Asia Centrală. compuşi cloruraţi de mercur etc. care au fie caracter nutritiv sau indiferent organismului uman. prin metode chimice de analiză: . Datorită interacţiunii mediu-organisme vegetale-organisme animaleorganismul uman. CuSO4. Ag. Exemplele menţionate indică riscul major de contaminare a alimentelor de origine vegetală şi animală datorită poluării mediului înconjurător. substanţele anorganice care provin din diferite instalaţii din industria alimentară. fie antinutriţional. ce a determinat manifestări acute de cădere a lânii oilor. HCl. S. H2S. dacă ionii de zinc sunt în exces). au acţiune nocivă asupra materiilor prime de origine animală sau vegetală prelucrate (de exemplu: SO2.Cantităţi mari mari de metale se găsesc în solul regiunilor miniere.Controlul şi expertiza produselor alimentare Un produs alimentar este constituit dintr-un complex de substanţe organice şi anorganice. Pb(C2H5)4.

în cadrul circulaţiei europene a mărfurilor. cât şi în faza finală. La nivel european. recomandări) privind evaluarea toxicologică şi metodele analitice clasice şi instrumentale de analiză folosite în arbitrajele Codex. pe lângă standarde. în vederea asigurării protecţiei consumatorului. la solicitarea organelor judiciare sau a partenerilor în cadrul unui contract economic. în vederea eliminării sau reducerii conţinutului de substanţe de contaminare a produselor alimentare. Fe. se poate interveni pe parcursul fluxului tehnologic până la consumator. expertiza produselor alimentare efectuată în scopul determinării substanţelor chimice toxice aflate accidental sau datorită poluării mediului. Codex Alimentarius cuprinde şi alte acte normative (coduri de practici. Prin efectuarea de analize chimice atât în fazele intermediare ale procesului de producţie. În anumite situaţii. depozitare. se finalizează prin întocmirea raportului de expertiză. 105 . Comisia Codex Alimentarius a stabilit „un aport maximal zilnic admisibil de contaminanţi”. producătorul poate monitoriza procesul tehnologic de fabricare a produselor alimentare. Controlul chimic al alimentelor are un rol deosebit de important şi în determinarea conţinutului de substanţe toxice de contaminante şi impurităţi existente atât în materiile prime. Concentraţiile maximale prevăzute în standardele europene sunt recomandate de comisia mixtă internaţională sub egida FAO/WHO. Printr-un bun management al calităţii. transport. şi Zn. este necesară verificarea calităţii produselor alimentare prin efectuarea de expertize ale specialiştilor acreditaţi în acest domeniu. Pb. pe baza buletinelor de analize chimice.metode chimice calitative (determinarea componentelor) şi cantitative (determinarea conţinutului fiecărui component în parte). În mod particular. cum sunt: As. Sn. De asemenea. Cu. Cd. cât şi în produsele alimentare finite. Hg.

Obiectivul aplicării agriculturii şi zootehniei biologice constă în protecţia mediului şi a sănătăţii consumatorilor. tendinţa mondială este de a realiza produse alimentare ecologice. controlul calităţii produselor alimentare va avea din ce în ce mai mare importanţă. respectarea ciclului biologic natural de creştere a plantelor şi respectiv. În următorii ani. al animalelor. Regulamentul CEE2092 2092/1991 a pus bazele sistemelor de certificare în agricultura ecologică. datorită atenţiei acordate respectării normelor europene privind siguranţa alimentară a consumatorului. 106 .În vederea îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei. prin renunţarea la utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a oricăror substanţe de sinteză şi totodată. prin aplicarea metodelor agriculturii şi a zootehniei biologice.

° C Potenţial de ionizare.34 0.0983 0.5 1330 5.92 1 1.9 1. ° C Punctul de fierbere.53 108.39 87.0185 102.01218 1.14 0.96 1.98977 0.08 1.8 892 5.32 1.000412 0.6 768 1380 5.9 28.9 Mg 4 12 Ca 20 Sr 38 Ba 56 Ra 88 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).55 838 1440 6.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă. ° C Potenţial de ionizare.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.21 0.86 24.75 0 13. ° C Conductibilitatea termica (0° C) cal/cm s grd Solubilitatea in apa (18° C) vol/1 vol.4678 1.3 0.(M+).53 38.8 1.008 0.7 690 3.2 1.72 Ǻ eV 0.5 0.7 2.7 II A Be [27] 0.g/cm3 Punctul de lichefiere ° C Punctul de topire. Ǻ Raza ionică.89 0.52 226.54 1 1 K 19 [Ar]4s 39. Ǻ Grupa 2 1 Na 3 11 [Ne]3s 22.86 63.28 107 . Ǻ 2s 2 3s 2 4s 2 5s 2 6s 2 7s 2 9.7 1 Fr 87 [Rn]7s 223 2 1s 2s 6.97 97.52 1 Cs 55 [Xe]6s 132.715 2.49 137.7 760 5.34 0.64 1.85 1275 2770 9.9 688 4.62 2.93 1 1.ANEXA 1 Caracteristicile elementelor din grupele principale ale Tabelului Periodic Grupa I A H Masa atomică Densitatea in raport cu aerul.8 -257.8 2.7 1.9 1.kcal/mol H Distanta intre nuclee H-H.33 1 Rb 37 [Kr]5s 85. apa Caldura de formare a moleculei de H din atomi (0° K).941 0.11 1 1.595 0.1 Li Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).0254 5 700 5.2 40.9054 1. ° C Punctul de fierbere.g/cm3 Punctul de topire.5 714 1640 5.74 650 1107 7.eV Electronegativitatea (Pauling) λ 1.18 1.g/cm3 Punctul de topire.069 -252. Momentul electric Potentialul de ionizare Afinitatea pentru electron.18 0.305 1.06 1.33 3.

71 7.48 0.44 0.414 2.7 1. ° C Punctul de fierbere.15 0.33 1413 2355 8.54 3 0.21 2.82 0.149 1. Ǻ 2s 2p 2 3 3s 3p 2 3 4s 4p 2 3 5s 5p 2 3 6s 6p 2 3 14 0.8 1. ° C Potenţial de ionizare.2 IV A C Si 6 26.28 231.415 1.1 1.13 1.82 44.71 0.173 2.95 204.75 1.38 1.41 2. Ǻ 2s 2p 2 1 3s 3p 2 1 4s 4p 2 1 5s 5p 2 1 6s 6p 2 1 10.2 11.52 108 .eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.97 1.94 0.771 2.32 958. ° C Potenţial de ionizare.8 1.81 2. Ǻ Raza ionică in cristal.85 302.72 0.1 280 11 2.31 III A B Al 5 0.45 208.96 -210 -195.5 1.26 0.8 1.41 72. Ǻ Raza ionică in cristal.18 1.29 2 0.84 Grupa V A N P 7 15 As 33 Sb 51 Bi 83 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).08 2.5 1450 ? 6.1 2.538 2.223 2.5 0.34 2300 2550 8.8 14.91 29.65 114.12 74.7 660 2270 5.(M+).51 3570 3850 11. ° C Punctul de fierbere.22 121.15 28.78 1.64 1.61 5.6 1.72 5.01 3.42 Ga 13 31 In 49 Ta 81 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).g/cm3 Punctul de topire.8 271 1560 8 1.18 0.5 1640 8. ° C Potenţial de ionizare.98 2. Ǻ Raza ionică in cristal.Raza ionică.53 118.69 630.8 1.72 817 633 10 2 1.82 7.4 1750 7. Ǻ Grupa 0. Ǻ 2s 2p 2 2 3s 3p 2 2 4s 4p 2 2 5s 5p 2 2 6s 6p 2 2 12.95 X3+ Grupa Ge 14 32 Sn 50 Pb 82 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).74 1.98 9.34 327.31 156.38 11.g/cm3 Punctul de topire.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.8 1.9 1.264 2.06 1.1 1.9216 5.6 0.98 1.5 8.4 2070 ? 5.71 207.32 1.9 1.71 30.g/cm3 Punctul de topire.79 2070 ? 6 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.75 6.57 69.8 2362 7. ° C Punctul de fierbere.

82 220.4 1.6 6. ° C Solubilitatea in apa.78 2. ° C Punctul de fierbere.84 78.9 114 184 0.Grupa VI A O S 8 16 Se 34 Te 52 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).58 10 20.001(s) 35.44 2.01 2.43 2.5 1.28 3.76 Kr 36 83. ° C Punctul de fierbere.6 -152.96 4.81 4s24p5 79.la 20 C.84 3.9 13. ° C Punctul de fierbere.2 11.7 17.5 1.37 2.96 -71 -65 Numarul de ordine Numărul atomic Densitatea (s).36 2.1 110.709 1.6 10.97 5s25p5 126.8 3.904 3.06 2.4 -185.04 1.1 4.9 13.mol/l Raza atomica Ǻ Potenţial de ionizare.27 -218.6 0.899 -248.g/cm3 Punctul de topire.98 14 Xe 54 131.29 5.9 -102 -34.1 -269 13. Ǻ Raza ionică in cristal.193 1.9 2.06 118.99 1.la 20 C.99 1.17 1.6 21.95 444.7 1.94 1.736 -156.4 VII A F Cl 9 32.8 34.18 12.9 4.74 1.367 -3.g/cm3 Punctul de topire.8 0. Ǻ Grupa 2s 2p 2 4 3s 3p 2 4 4s 4p 2 4 5s 5p4 127.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.1 1.3 58.4 -7.5 0.mol/l Energia de disociatie.98 Br 17 35 I 53 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).42 4.9 -182.5 -107.21 2.05 1.21(l) 45.44 3.786 -189.8 1.8 1.75 109 .9 37. ° C Solubilitatea in apa.g/cm3 g/l Punctul de topire.614 -7.178 -272.13 Rn 86 222 9.3 -223 -188.09(g) 56.25 452 1390 9. Ǻ Raza ionică in cristal.kcal/mol Potenţial de ionizare.36 3s23p5 35.eV 10.45 1.4 10.179 0.01 3 1.6 -246 14.75 -4.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă. ° C Potenţial de ionizare.56 Ar 18 39.9 1.16 Grupa VIII A He Ne 2 4 0. Ǻ 2s22p5 18.9 73 1.27 4 0.891 -111.21 2 15.eV Afinitatea pentru electron.eV Afinitatea pentru electron.2 688 9.92 15.29 24.

96 II B Zn 107.g/cm3 Punctul de topire.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă. ° C Potenţial de ionizare.4 357 10.38 0.43 1.74 Grupa III B Sc Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).48 0.26 X2+ Grupa II Cd 30 48 Hg 80 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).9055 6.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.97 X 0.Anexa Caracteristicile elementelor din grupele secundare ale Tabelului Periodic Grupa I B Cu Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s). Ǻ Raza ionică in cristal. Ǻ Raza ionică in cristal.41 8.39 1. ° C Potenţial de ionizare. ° C Punctul de fierbere.59 13.3 1063 2970 9.5 906 9.7 1. Ǻ 29 Ag 48 Au 80 2 3d s 10 1 4d 5s 10 1 5d 6s1 196.5 960.86 10.65 320.9 765 8.9 1.8 2210 7.49 1.9 1.57 1.9559 88. Ǻ 10 3d 4s 2 4d 5s 10 2 5d 6s2 200.9059 4. ° C Punctul de fierbere.39 7. ° C Punctul de fierbere.22 2.1 10 65.6 1. ° C 1 Y 21 39 La 57 Ac 89 3d 4s 2 4d 5s 3 1 2 5d 6s 1 2 6d 7s2 27.96 1083 2595 7.g/cm3 Punctul de topire.6 -38.47 1409 2927 138.72 1.9 1.4 1.37 10 63.028 1 44.g/cm3 Punctul de topire.14 419.53 1.99 1.54 8.96 19.31 2+ 112.17 920 3470 1539 2730 1050 110 .5 1.

83 1.95 1. ° C Punctul de fierbere.37 0.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.3 X4+ Grupa V B V 0.6 2996 5425 6 1.4 2415 3300 6. 5 Mo 24 42 W 74 3d 4s 1 4d 5s 5 1 5d 6s 4 1 51.99 7. Ǻ Raza ionică in cristal.1 1.44 6.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.9 8.4 1.62 0. Ǻ Raza ionică in cristal.36 0. ° C Punctul de fierbere.86 Nb 23 41 Ta 73 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).85 19. Ǻ 6.6 91.74 1.19 1875 95.6 1.22 6.15 1.g/cm3 Punctul de topire.7 5d36s2 180.6 1.59 Grupa VI B Cr Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).37 0.88 4.g/cm3 Punctul de topire.61 1.18 Grupa IV B Ti Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).56 1.g/cm3 Punctul de topire.94 10.3 3410 111 .17 5+ 4d45s1 92.2 1.73 X 0.1 1900 3450 6.2 2610 183.51 1668 3260 6. Ǻ 3d34s2 50.Potenţial de ionizare.49 13.77 1.1 2222 5400 5.69 1.5 1.48 0. ° C Potenţial de ionizare.8 178. ° C Potenţial de ionizare.5 1.3 1.6 1.93 5.49 1852 3580 6. Ǻ 2 Zr 22 40 Hf 72 3d 4s 2 4d 5s 2 2 5d 6s 2 2 47.94 6.5 1.1 X 3+ 0.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.81 1. Ǻ Raza ionică in cristal.94 16.

39 0.4 1769 4530 8.9 1453 2730 7.93 7.5 1.48 0.5 21 3180 5900 7.96 21.8 1.9 1495 2900 7.25 2200 1.18 1.89 1.46 186.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.2 11. Ǻ 5 Te 25 43 Re 75 3d 4s 2 4d 5s [98] 5 2 5d 6s 4 12 54. ° C Potenţial de ionizare.86 1.38 0. Ǻ 3+ Raza ionică in cristal. Ǻ Raza ionică in cristal.2 1.43 1245 2150 7.8 1.84 58.2 2.5 2454 5300 9.52 Grupa VII B Mn Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s). Ǻ Raza ionică in cristal.g/cm3 Punctul de topire.87 1. Ǻ 2665 6.76 1.2 2500 4900 7.54 0. ° C Potenţial de ionizare.6 1.8 1.4 0.66 192. Ǻ Raza ionică in cristal. ° C Punctul de fierbere.35 9 106.43 1.64 Pd 46 77 4d 5s 10 0 5d 6s 12 6 2 5d 6s 9 0 5d 6s1 195.5 112 .4 1966 4500 7.96 2.9 12.31 0.52 1552 3980 8.93 8.g/cm3 Punctul de topire.32 0.2 1.9 1.7 2. ° C Punctul de fierbere.3 0.33 2.6 2700 5500 8.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.62 5930 7.42 190.86 7 2 3d 4s 4d 5s 7 4d 5s1 102.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.35 0.98 1.g/cm3 Punctul de topire.2 22.° C Punctul de fierbere.2 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă. ° C Punctul de fierbere.62 101.68 X 6+ 0.16 5560 7.7 1. Ǻ X 3d 4s 6 3d s 7.22 22.86 8 55.2 1.7 2.69 Pt 78 1536 3000 7.2 1.63 1. Ǻ X3+ Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).8 1. ° C Potenţial de ionizare.5 2.63 Os Ir 76 58.2 1.07 12.13 0.502 0. ° C Potenţial de ionizare.9 X7+ Grupa VIII B Fe Co 27 28 2 Ni 29 Ru 44 8 2 Rh 45 1 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).69 8.

Brad.. Bucureşti. 16.***ro. 2006 113 . Bucureşti. A.. Editura CERES. Pamfilie. D. Merceologia mărfurilor alimentare de export-import. Gheorghiu. 1983 5.wikipedia.Spacu. 2006 18. industria alimentară. Bucureşti. Biochimia alimentelor.. G. Bucureşti. silvicultură.D.. Chimie generală. Editura Didactică şi Pedagogică. silvicultură.L.. Chimie generală... Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de exportimport.Ştefănescu.. Biochimie generală şi aplicată în agricultură.. coordonator. Editura Tehnică. industria alimentară. Universitatea Bioterra Bucureşti. Lazăr. Bucureşti. I. M. C. Ţt.. Editura Bioterra. 1972 7. M. 2.Şerbănescu. I. Chimie anorganică. Editura Tehnică. Beral..***Curs de specializare Agricultura şi Zootehnia Biologică. Bucureşti. F.. Nistor. 2000 15.org/wiki/Poluare 17. 1969. 2000 13. Chimie anorganică. Editura Didactică şi Pedagogică. G.. Bucureşti. Bucureşti.. Editura Bioterra. 1978 12. M. E.. Galben. 2000 8. 2000. Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. 1970 11. R. Tratat de siguranţă alimentară (vol.. Biochimie generală şi aplicată în agricultură.. Mateescu. Bucureşti. I. Editura Fundaţiei România de Mâine.. Bejan. Cătuneanu. Şerbulescu. Burnea. Editura Bioterra. septembrie.. 14.. Editura Tehnică. Bucureşti.Pauling.. Zapan... Bucureşti. N.. Negoiu. II). I. Editura Bioterra. E. 1986 9.. C.BIBLIOGRAFIE 1.Vlădescu. 1996 10. 1997 6.. 3. Neniţescu. Neamţu. Chimie şi biochimie vegetală. Neguţ. Marcu. Tratat de chimie anorganică (vol. 1981. Badea. L. M. L. ICEA România. Stan.. septembrie. Ed. C. Biochimie alimentară. Tratat de chimie anorganică. Bucureşti. Gh. 2002. Bâtcă. Editura Didactică şi Pedagogică. Onac. Bălăucă. P. Neguţ. I. R.I). Neamţu. All. G. T. M.. E.***Întâlnirea de informare ăn cadrul Proiectului finanţat de Banca Mondială „Controlul Poluării în Agricultură”. Bucureşti.. 2006 4. Bucureşti.. E. Brezeanu. L. C. Nicolae. N. Nicolae. Cîmpeanu.. Popescu. Chimie –manual pentru clasa a X-a ... Bucureşti. Editura Oscar Print... Bucureşti. I. Editura Ştiinţifică. L. Brezeanu.

Materia 1.2. Legătura ionică 5.3.3.1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE 1.3.2.3. Legătura covalentă polară 5.1. Teoria lui Bohr 3. Compoziţia chimică a alimentelor 1.Teoria mecanică-cuantică a covalenţei 5. Legătura coordinativă 6. Legea conservării masei 2.Sommerfeld 3.2.1.Transformările fizice 1.3.3.CUPRINS 1. Clasificare 1.1. Legea proporţiilor multiple 2. Legea constanţei compoziţiei 2.1. Conţinutul de substanţe minerale Din produsele alimentare 1.4.1. Scurt istoric. . LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI 2.2.2. Teoria lui Schrödinger 4.3.2.3.3.2. Teoria nucleară a atomului a lui Rutherford 3.2.2. Legea proporţiilor reciproce 3.2.2.2. LEGĂTURI CHIMICE 5. OXIDAREA ŞI REDUCEREA 5.3.3. Conţinutul de apă din alimente 2.1. Transformările materiei 1.3.2.3. Transformările chimice 1.3.2. Legătura covalentă nepolară 5. Legătura covalentă 5.1.3.3. Compoziţia chimică a materiei 1. SOLUŢII 1 1 2 4 6 7 7 10 11 11 11 13 15 15 16 16 18 19 19 19 20 21 23 25 31 32 33 33 34 34 36 37 114 .4. Substanţe chimice native anorganice din alimente 1. ATOMUL 3. Compoziţia chimică a materiei vii 1. Teorii privind structura atomului 3. Teoria lui Bohr.

Obţinerea aliajelor 37 38 39 40 41 41 43 43 43 45 45 46 47 48 49 50 50 51 51 52 53 53 53 54 58 58 59 60 61 61 62 63 63 65 66 68 68 70 71 71 71 115 . Clasificare.2. Solubilitatea 6.1 Scurt istoric 7.1. Proprietăţi generale 7.3. Săruri 7. Teoria disociaţiei electrolitice 6.2.2. Teoria protolitică 7. Proprietăţi generale 7. Proprietăţi periodice chimice 8.6.5.4.5. Proprietăţi periodice fizice 8.1. METALE 9.1.2.6.3. Oxizi 7.4.4.6.3.1. Clasificare 7.2.3.2.5.2. Răspândirea în natură 9. Electroliţi slabi 6.4. Cristalohidraţi 8.2. Metode de obţinere a metalelor 9.3. Disociaţia electrolitică a apei 7. Electroliţi tari 6.1. Teoria electronică a acizilor şi bazelor 7.2. Clasificare 7.1.3. Materiale anorganice cu importanţă practică 9.6.1.2. TABELUL PERIODIC 8.3. Compoziţie 9. Structura moleculară a apei 7. COMBINAŢII ANORGANICE 7. Acizi tari şi acizi slabi 7.3.4. Baze 7.4.3.1.2. Corelaţia între poziţia elementului în Tabelul Periodic şi proprietăţile lui fizice şi chimice 8.4.6.2. Clasificare 7. Proprietăţi generale 7.4.5.2. Corelaţia dintre structura învelişului electronic al atomului şi poziţia elementului chimic în Tabelul Periodic 8.1. Baze tari şi baze slabe 7.3. Proprietăţi generale 7.3.1. Apa 7. Clasificare 7.3.3.3. Acizi 7.2. Scurt istoric 8.3. Proprietăţi generale 7. Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare 9.1.3.3.3. Dizolvarea 6.

2.2.1.3.3. Aliaje cu importanţă industrială 9.5.3.2. Proprietăţi fizice ale metalelor 9.1.4.2.3.3. Controlul şi expertiza produselor alimentare Anexa 1 Anexa 2 Bibliografie 72 72 74 75 77 84 84 86 87 88 89 90 90 92 92 93 94 95 96 99 99 102 104 107 110 113 116 . Proprietăţi chimice 10.5.5. Grupa a VI–a principală 10. Grupa a VII–a principală 10. NEMETALE 10. Generalităţi 10. CONTAMINAREA PRODUSELOR ALIMENTARE 11. proprietăţi fiuice ale aliajelor 9.5.2. Aliaje folosite în industria produselor alimentare 9.2.4.1.4. Hidrogenul 10. Proprietăţi fizice 10.1. Proprietăţi fizice 10.4. POLUAREA MEDIULUI.3. Proprietăţi fizice 10. Proprietăţi chimice 10.4.3. Contaminarea alimentelor 11. Proprietăţi fizice 10.5. Poluarea mediului 11.1. Proprietăţi chimice 11. Proprietăţi chimice ale metalelor 10. Proprietăţi chimice 10.3.2. Grupa a V–a principală 10.1.2.9.