Capitolul I NOŢIUNI FUNDAMENTALE

1.1. Materia.
Universul este format din materie, prezentă sub două forme: substanţă şi energie radiantă. Materia este în continuă transformare. Substanţa reprezintă o formă de existenţă a materiei cu o compoziţie şi structură definită. O anumită cantitate dintr-o substanţă sub o formă şi un volum oarecare, reprezintă un corp realizat din substanţa respectivă (de exemplu: dacă considerăm ca substanţă - fierul, un cui reprezintă un corp realizat din fier). Substanţele se clasifică în substanţe pure şi amestecuri. Substanţa pură are o compoziţie determinată, indiferent de modul de obţinere şi are proprietăţi fizice constante (densitate, temperatura de topire, de fierbere, lichefiere etc.), iar prin procedee fizice obişnuite, nu poate fi descompusă în alte substanţe. În natură, în cele mai multe cazuri, substanţele nu sunt pure, ci impure, adică conţin şi alte substanţe denumite “impurităţi “. Purificarea substanţelor impure poate fi realizată prin diferite procedee, funcţie de starea de agregare: filtrare, decantare, distilare, evaporare, cristalizare. Substanţele pure pot fi: - substanţe simple, care prin metode chimice nu pot fi descompuse în alte componente - cu caracter de metal ( cupru, sodiu, calciu, fier), cu caracter de nemetal (oxigen, azot, clor, sulf, carbon)) sau cu caracter de metal şi nemetal (stibiu, arsen);

1

- substanţe compuse (denumite şi combinaţii) care rezultă din combinarea a două sau mai multe substanţe simple şi pot fi descompuse în substanţele din care s-au obţinut ( sulfat de sodiu, sulfură de fie, carbonat de calciu). Amestecurile sunt formate din diferite cantităţi de substanţe diferite, putând fi omogene sau eterogene. Amestecul omogen are aceleaşi proprietăţi în tot volumul său (de exemplu: soluţia de zahăr), spre deosebire de amestecul eterogen (de exemplu: laptele). În amestecuri, fiecare substanţă componentă îşi păstrează proprietăţile specifice (de exemplu: amestecul de pilitură de fier şi sulf). În anumite condiţii, de exemplu , sub acţiunea căldurii, dintr-un amestec de două sau mai multe substanţe se formează una sau mai multe substanţe cu proprietăţi diferite de cele ale componentelor; înseamnă că a avut loc o transformare chimică (reacţie chimică), iar rezultatul este o combinaţie chimică (de exemplu: prin încălzirea amestecului de pilitură de fier şi sulf se obţine sulfura de fier).

1.2. Transformările materiei
Transformările materiei au loc prin mişcare, care reprezintă o formă de existenţă a materiei. Fenomenele care au loc în univers se datorează diferitelor tipuri de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică, ce constituie obiectul de studiu a diferitelor ramuri ale chimiei. Mişcarea mecanică a materiei reprezintă deplasarea unui corp în spaţiu; mişcarea fizică constă în mişcarea moleculelor (căldura); mişcarea fotonilor cauzează lumina, mişcarea electronilor –electricitatea; mişcarea chimică constă în cedarea şi acceptarea de electroni ai atomilor; mişcarea biologică reprezintă o formă complexă de mişcare a materiei vii ( organisme vegetale, animale). Chimia este ştiinţa fundamentală care studiază materia şi transformările sale. Transformările suferite de materie pot fi de natură fizică sau chimică.
2

Prin transformările fizice (fenomene fizice) se modifică proprietăţile fizice ale materiei, fără a rezulta substanţe noi, pe când transformările chimice (fenomenele chimice) modifică proprietăţile chimice ale materiei, ducând la apariţia de substanţe noi. Chimia studiază starea generală, compoziţia, structura, obţinerea, proprietăţile şi tranformările substanţelor, cauzele şi legile după care au loc acestea din urmă. Chimia cuprinde două mari domenii: chimia organică în cadrul căreie se studiază materia alcătuită din compuşii carbonului (hidrocarburi şi derivaţii acestora) şi chimia anorganică care studiază subtanţele care nu conţin carbon, cu excepţia unor compuşi simpli ai carbonului (oxizi, carbonaţi, carburi). Proprietăţile substanţelor, modalităţile şi procedeele utilizate, fac obiectul de studiu şi cercetare a ramurilor chimiei: chimia fizică – studiul proprietăţile fizice ale substanţelor şi relaţia dintre energie şi transformăirile chimice; electrochimia- studiul reacţiilor chimice, ca urmare a efectului electricităţii şi a reacţiilor chimice însoţite de fenomene electrice; fotochimia – studiul proceselor chimice produse sub influenţa luminii; radiochimia – studiul proprietăţilor subtanţelor radioactive; chimia analitică – identificarea şi determinarea cantitativă a elementelor compomnente ale substanţelor; chimia nucleară – studiul transformărilor nucleelor atomice, procesele nucleare şi a atomilor obţinuţi prin reacţii nucleare; chimia industrială – studiul obţinerii substanţelor chimice la scară industrială ( procedee, instalaţii şi tehnologii industriale); chimia biologică (biochimia) – studiul mecanismelor în organismele vii; chimia agricolă (agrochimia))– studiul proceselor chimice din domeniul agriculturii (cultura, creşterea plantelor); geochimia – studiul compoziţiei straturilor geologice ale Pământului.
3

determinate de tendinţa de apropiere şi respectiv. dar în compoziţia substanţelor nou formate.Chimia studiază compoziţia substanţelor compuse. sarea) sau amorfă. substanţele simple se găsesc în stare liberă.1. materia poate exista în trei stări de agregare: solidă. volumul şi densitatea caracteristice subtanţei solide este: m=V·ρ 4 . datorită particulelor care formează reţele cristaline (zahărul.2.relaţia dintre masa. Starea solidă . particulele componente (atomi. .structura poate fi cristalină. ioni.materia are formă şi volum propriu. ordonată.analiza chimică. În natură. . obţinerea unei substanţe compuse din substanţele componente din care trebuie formată.sinteza chimică. ele devin elemente chimice. prin doua metode fundamentale: . În condiţii obişnuite. metoda de descompunere a substanţei compuse în componentele din care este alcătuită ( determinarea identităţii şi /sau a cantităţii fiecărui component). 1. de împrăştire a particulelor componente. Transformările fizice Stările de agregare ale materiei În anumite condiţii de temperatură şi presiune. neordonată (masele plastice. . lichidă. substanţa se află într-o stare fizică denumită stare de agregare. ceara). gazoasă. molecule) au energie cinetică redusă şi sunt strâns unite datorită unor forţe de atracţie puternice.

materia nu are volum şi formă proprie. .particulele componente au o mare mobilitate şi ocupă volumul vasului în care se află ( gaz metan. lichidă sau gazoasă. şi fotoni ce formează un amestec neutru din punct de vedere electric (flacăra. Plasma . electroni. volumul şi densitatea lichidului este: m=V·ρ Starea gazoasă .relaţia dintre masa.materia are volum propriu şi ia forma vasului în care se află. oxigen. Transformările de stare ale substanţelor pot fi reprezentate scematic. stelele. ioni. Soarele).este un gaz ionizat format din atomi.Starea lichidă . . laptele. nu au formă proprie (apa. fulgerul. oxid de carbon). vinul) datorită forţelor de atracţie mai slabe dintre particule decât în cazul substanţelor solide. o substanţă se poate afla în una din stările de agregare: solidă.se găseşte în proporţie de 90% în univers. În anumite condiţii normale de temperatură şi presiune. .forma a materiei care există numai în condiţii de temperatură înaltă: . astfel: Sublimare →→→ →→→→→→→→→→→→ ↑ SOLID topire vaporizare LICHID ↓ GAZ →→→ ←←← solidificare →→→ ←←← condensare ↑ ↓ ←←←←←←←←←←←←←←← desublimare 5 .

1. fiind denumit solidificare. rezultând doi noi compuşi chimici: AB + CD → AC+ BD 6 . Vaporizarea este trecerea substanţei din starea lichidă în stare gazoasă prin absorbţie de căldură şi poate fi realizată prin evaporare sau fierbere. Transformările chimice Reacţiile chimice transformă substanţele în alte substanţe cu compoziţie. Reacţiile chimice sunt de diferite tipuri: .2. procesul invers este condensarea.reacţii de descompunere a unei substanţe în două saumai multe substanţe noi: AB = A + B . Lichefierea este procesul de trecere a unei substanţe gazoase în stare lichidă la temperatură obişnuită.reacţii de combinare a două substanţe sau mai multe substanţe (reactivi) din care rezultă o nouă substanţă (produs de reacţie): A+B=AB . prin absorbţie de căldură.2. dar sub acţiunea presiunii.reacţii de substituţie prin care un element înlocuieşte un alt element din alt compus chimic: AB + C → AC + B . procesul invers. Sublimarea constă în trecerea unei substanţe din starea solidă direct în stare de vapori.reacţii de dublu schimb în care elementele unui compus binar înlocuiesc câte un alt element din celălat compus binar. structură.Topirea reprezintă trecerea unei substanţe din starea solidă în starea lichidă. proprietăţi fizice şi chimice diferite de cele ale substanţelor iniţiale.

1. clorul şi fosforul ( cca. acizi nucleici. magneziul.074% din materia vie. printre care: fluor. fosfor. azotaţi. calciul. elementele chimice se găsesc fie sub formă de substanţe libere simple (hidrogenul. clor. fie sub formă de substanţe compuse (carbonaţi. majoritatea fiind asociate sub formă de biomolecule. materia vie. şi anume: carbon. hormoni. învelişul apos (hidrosfera) şi învelişul gazos al pământului (atmosfera). iod. mangan. fitohormoni. . fierul. lignine. oxigen. protide. oligoelemente şi microelemente. oxigenul. 0. alcaloizi. cu forme diverse determinate de conţinutul de apă şi de substanţă uscată constituită din: . sodiul. Compoziţia chimică a materiei În natură. sulfaţi. magneziu. fier. hidrogen. plumb. hidrogenul. bor. cobalt.3. denumite macroelemente. zinc. sodiul). microelementele. calciu. 1.1. plastice sau de constituţie. titan. reprezintă un procent de aprox. enzime. Elemente chimice se regăsesc în cantităţi extrem de mici.Compoziţia chimică a materiei vii Ca urmare a procesului de evoluţie. elementele predominante din natură.27% din substanţa uscată a materiei vii.substanţe organice: glucide. taninuri. În scoarţa pământului (litosfera). apa).3. Funcţie de tipul 7 . Alte 20 elemente chimice reprezintă 0. 25%). terpenoide. sunt: oxigenul(50%). titanul.substanţe anorganice (substanţe minerale) clasificate în macroelemente. Ţesuturile vegetale şi animale conţin cca. clorul. siliciu. sodiu. vegetală şi animală. potasiul. staniu. Elementele minerale din organismele vii sunt denumite bioelemente. cupru. azot. are o compoziţie chimică deosebit de complexă. lipide. sulf. pigmenţi. precum şi aluminiul. siliciul (25%). vitamine. din care un număr de 12 elemente constituie 99% din materia vie. reprezintă categoria de microelemente (oligoelemente). 60 de elemente chimice. potasiu. molibden.

3 35. 8 .2% din masa organismelor vii. conţinutul principalelor biomolecule în organismele vegetale. în organismul uman. Element: Organism C O H N Plante Animale 54 21 38 62 7 10 0. răspândirea elementelor chimice în litosferă şi respectiv. Conţinut (%) Clasa de compuşi A Biomolecule anorganice Apa Compuşi minerali B Biomolecule organice Glucide Lipide Protide Plante 77. Conţinutul procentual al elementelor cuaternare în plante şi animale. animale şi a organismului uman.8 Om 64 60 4 36 1 15 20 În organismele animale şi vegetale predomină patru elemente chimice. denumite elemente cuaternare: oxigen. Conţinutul procentual al principalelor biomolecule din organismele vegetale.5 75 2. În tabelul 1 este prezentat procentual.2 11.7 17.5 18 0.elementelor chimice care reacţionează între ele sau cu alte substanţe. cu proprietăţi diferite de cele ale componentelor. care reprezintă 96. Tabelul 1.5 22. carbon.5 4 Animale 64. se formează biomolecule anorganice sau organice.03 3 În tabelul 3 este prezentat conţinutul în procente a biomoleculelor în lumea vie.3 60 4. iar în tabelul 4.7 6. animale şi organismul uman. În tabelul 2 este prezentat conţinutul procentual al elementelor cuaternare din plante şi animale: Tabelul 2. hidrogen şi azot.

4 0.Zn. Distribuţia bioelementelor în lumea vie.Tabelul 3.01 Organismul uman 9 .4 0. Scoarţa terestră Element chimic O Si Al Fe Ca Na K Mg Ti H C Conţinut % 47 28 9 4.22 0.06 0.03 0.5 2.22 0.Sn.5 2.2 2.46 0. Răspândirea elementelor chimice în litosferă şi în organismul uman.73 96.Mo.As.I.9 0.Cu.V Si.6 0.B.2 Tabelul 4.27 3. Elemente Separat Conţinut % Pe grupe O C H2 N Ca P K Na S Mg Cl F.Br 66 17.Fe.Mn.5 3.5 2.08 0.05 0.Pb.19 Element chimic H O C N Ca P Cl K S Na Mg Conţinut % 63 25 9.05 0.08 0.6 10.31 0.2 0.3 0.27 0.27 0.27 0.Co Ti.5 1.53 99.27 0.2 0.4 1.

fiind formate din substanţe organice şi anorganice de provenienţă şi în proporţii diverse. fie produse prelucrate. iar a unui copil. procesate. sărurile minerale. adăugate neintenţionat. lipide.În materia vie. oxigenul este singurul element care pătrunde în ţesuturile plantelor şi animalelor sub formă de molecule gazoase sau dizolvate în apă. animale şi al organismului uman. substanţe native: componente anorganice (apa. fie că reprezintă materii prime agroalimentare. substanţe minerale). sol). 10 . 1. antioxidanţi. Compoziţia chimică a alimentelor Alimentele sunt definite ca substanţe sau produse. vitamine. contaminante. Organismul unui adult conţine până la 70% apă. antioxidanţi etc). organoleptizante. până la 87% din greutatea corpului.2. apă. substanţe accidentale. Apa reprezintă un component vital al organismelor vegetale. accidental în produsele alimentare sau datorită poluării mediului (aer.3. iar azotul este prezent în procent de 73. substanţe azotate-proteice şi neproteice. componetele alimentelor se clasifică în următoarele categorii: A. substanţe incorporate-aditivi alimentari (conservanţi. Alimentele contribuie la desfăşurarea metabolismului uman. C. componente organice (glucide. Ţinand cont de provenienţa naturală sau de procesare. Hidrogenul este elementul cu cea mai mare răspândire ca număr de atomi. enzime). carbonul reprezintă 37-50% din substanţa uscată.3% în ţesuturile vegetale şi animale prin gruparea amino ( – NH2 ) a aminoacizilor. consrevanţi. semiprocesate sau neprocesate ce pot fi ingerate de către oameni. acizi organici. acizi anorganici. B.

fluor.3. şi anume: a) conţinutul global de substanţe minerale al produsului din cenuşa totală sau brută. manngan. cuprul. magneziu. galiu. b) microelemente (mg/100g produs) denumite şi oligoelemente: fierul.1. pietriş. molibden. c) ultramicroelemente (micrograme/100g produs): elemente cu radioactivitate naturală (radiu. etc. bismut. substanţele chimice native anorganice din alimente (substanţele minerale). brom.macroelemente. materii necomestibile (nisip. pământ) din cenuşa insolubilă în HCl 10%. seleniu. iodul. 1. siliciu. c) substanţele de contaminare. obţinută prin calcinarea probei de analizat. sulf.. în cantităţi infime: plumb. sodiu. siliciul. stronţiu..1. aluminiu. acestea se clasifică în : a) macroelemente ( g/100g produs) : potasiu. De exemplu. bariul. manganul. staniu. toriu etc).Conţinutul de substanţe minerale din produsele alimentare Conţinutul de substanţe minerale din produsele alimentare este determinat prin analiza chimică a conţinutului de cenuşă.3. molibdenul. în concentraţie de peste 1% produs alimentar: calciu. b) conţinutul de substanţe minerale native sau incorporate. potasiu. iod.2. fosfor. Funcţie de rolul lor în metabolismul uman. cobalt. vanadiu. sodiu. zinc.microelemente.3. cupru. aur. argint. zincul. c) impurităţi. cobaltul. b) posibil esenţiale: bariu. nichel.3. în concentraţie mai mică de 1%: crom.3. . sunt considerate: a) esenţiale . din cenuşa solubilă în HCl 10% sau cenuşa netă. seminţele de cereale conţin substanţe minerale în cantităţi 11 . Substanţe chimice native anorganice (substanţe minerale) din alimente 1. fier. magneziu. clor. Clasificare Funcţie de cantitatea substanţelor minerale aflate în produsele alimentare.3. fluorul etc.

05 0.58 0. fier).03 0.79 1.02 0. Conţinutul mediu în substanţele minerale şi în cenuşă la unele cereale.03 0. zinc. Specia Banane Capsuni Cirese Mere Pere Piersici Portocale Prune Struguri Ceapa Castraveti Fasole Gulii Morcovi Mazare boabe Spanac Salata Tomate Telina Varza alba K 380 155 250 120 130 230 187 250 250 128 174 215 337 226 321 742 321 316 337 475 Na 3 5 3 2 3 3 3 3 6 26 13 10 55 116 22 70 58 125 131 31 Ca 7 30 18 5 9 6 43 14 10 31 20 43 90 59 33 130 108 43 16 50 Mg 35 13 12 5 7 10 12 9 10 7 11 31 47 19 43 57 39 51 33 24 Fe 0.02 0. Tabel 6.03 Cenusa 1.03 Cl 0.1 4 0.1 0.56 0.01 0.04 0.49 1. la 100g material proaspăt.05 0.4 0.24 Substanţele minerale existente în legume şi fructe determinate din cenuşa rezultată după incinerare. magneziu. În tabelul 6 sunt prezentate câteva elemente chimice din unele specii de fructe şi legumel proaspte.03 0. acide ( oxizi de sulf.7 0.5 0.5 0.78 0.6 0.28 0.1 0. sunt bazice ( oxizi de sodiu. calciu.4 0.02 SiO2 0.05 0.95 0.01 0.4 3. bor). Tabelul 5. aluminiu.68 0.68 1. potasiu. procente substanţă uscată Continutul mediu în % substanţă uscată Specia P2O5 Grâu Secară Orz Ovăz Porumb 0. în mg. Conţinutul de elemente minerale ale unor specii de fructe şi legume.01 0.5 0.85 0. carbon. fosfor).importante ( tabelul 5).6 P 30 25 21 10 9 20 22 18 12 12 11 55 21 62 82 21 20 26 47 12 .6 0.4 0.3 0.7 2.05 0.37 Na2O 0.4 0. siliciu.03 0.3 0.4 0.7 1.48 0. titan.01 CaO 0.57 SO3 0.01 K2O 0.6 0. mangan.68 1.91 0. sau microelemente ( cupru.52 0.07 0.

99 0.În tabelul 7 este prezentat conţinutul total de substanţe minerale exprimat în procente care se observă că variază între 0. Conţinutul mediu în substanţe minerale totale ale fructelor şi legumelor.18 0. influenţează proprietăţile şi stabilitatea acestora.32 0.15 0.58 0.63 0.3.3.67 0.3 şi 2.45 0.3.49 0.5 0.39 0.45 2.66 1.28 Specia Mure Pere Piersici Portocale Prune Smochine Struguri Visine Zmeura Ardei Castraveti Cartofi Ceapa Conopida Dovlecei Fasole pastai Gulii Mazare verde Subst.42 1.72 0.4 0.5 0.54 2.02 0.6 1. Conţinutul de apă din alimente Conţinutul de apă din alimente determină calitatea alimentelor şi de asemenea.95 1.minerale % 0.52 0.85 0.5 0.98 2.4 0.85 0.57 1.92 1.32 2.65 0.77 1.51 0.minerale % 0.8 0.33 0.83 0.6 0. Apa din alimente se găseşte sub două forme: apă liberă şi apă legată.48 0.7 0.6 1.9 0.44 0.6% . la 100g material proaspăt Specia Afina Agrise Alune Ananas Banane Caise Castane Capsuni Cirese Coacaze negre Coacaze rosii Grape fruit Gutui Lamai Mandarine Mere Migdale Nuci Marar Morcovi radacini Patlagele vinete Patrunjel Patrunjel radacini Praz Ridichi de luna Ridichi de iarna Spanac Sparanghel Salata Tomate Usturoi Telina radacini Varza alba Varza rosie Varza Bruxelles Subst.75 0.9 1.89 0.5 0. Tabelul 7.18 0.49 0.44 0.48 0.99 0.7 0. 13 .

74% ( carne de vită 60-75%.3%.peşte . alimentele conţin apa higroscopică. carne de pui 67-72%) .85. datorită grupărilor organice funcţionale hidrofile: hidroxilice.legume proaspete 62-845 87-91% 65-95% (salată – 94.degradarea soluţiilor soluţiilor coloidale. în micro. amidice –CONH2 . mere – 84. struguri – 79%) 12-15% (seminţe de grâu – 13.15-0. carne de porc 5073%. dar dacă se îndepărtează în cantităţi mari. Apa liberă poate fi îndepărtată uşor din produsele alimenzare prin stoarcere. prin legături fizice în microcapilare şi prin legături fizico. denaturarea proteinelor. cartofi – 75.chimice în macromolecule. porumb – 13. Eliminarea apei legate din alimente se face greu. Apa legată poate fi fixată în produsele alimentare.amidon 13-20% Între moleculele de apă din mediu înconjurător şi moleculele de apă din alimente există un schimb permanent până se atinge un echilibru (umiditatea relativă de echilibru) valoare caracteristică fiecărui tip de produs. au loc un procese ireversibile.89%.Apa liberă există în organismele vii. datorită higroscopicităţii componentelor hidrofile.9%.cereale boabe 0. carboxilice.40% 22-48% 79-90% (pepeni – 88. aminice –NH2 .3%.fructe proaspete . fără modificarea majoră a celorlalţi componenţi ai alimentelor. şi anume : .58%) . Alimentele proaspete au valori diferite ale conţinutului de apă.pâine coaptă .36%) . cum sunt: pierderea capacităţii alimentelor de rehidratare. –OH. floarea soarelui – 8.lapte .carne 55.zahăr .3%.şi macrocapilare.4%. uscare. În plus.etc. -COOH.95. ridichi – 93. sub formă de soluţii ale substanţelor solubile din sucul celular sau intercelular. 14 . formând soluţii coloidale. castraveţi .

încât atâta cât se ia de la un corp tot atât se va adăuga la alt corp”.V. În secolul al XVIII-lea. Einstein a demonstrat că masa se poate transforma în energie radiantă. iar legea conservării masei se aplică atât masei 15 . M. suma greutăţilor (maselor) substanţelor intrate în reacţie este egală cu suma greutăţilor (maselor) substanţelor obţinute prin reacţie”. exprimată în erg. materia nu se poate crea şi nici distruge.Lomonosov a făcut observaţia că „toate schimbările care se produc în univers se întâmplă în aşa fel. La sfârşitul aceluiaşi secol. A. A. În secolul al XX-lea. pe cale experimentală. Corelaţia dintre masă şi energie este exprimată prin relaţia lui Einstein: E = m · c2 unde E este energia.1.Capitolul II LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI 2. iar c este viteza luminii (cm/s).Lavoisier a demonstrat că „ în toate reacţiile chimice. ea se poate transforma şi trece de la un obiect la altul. Poate exista impresia că unele substanţe dispar. m reprezintă masa (g). ca urmare unor experienţe de oxidare a metalelor. masa totală a substanţelor participante la aceste procese rămâne constantă” Întrucât energia este o a doua formă de existenţă a materiei. În realitate. Legea conservării masei poate fi enunţată şi astfel:” la toate procesele chimice. însă transformările chimice conduc la substanţe noi. Legea conservării masei În natură se observă transformarea substanţelor având ca rezultat apariţia de noi substanţe.

cât şi masei energiei din sistem. deci cantităţile de oxigen din ambele combinaţii se găsesc în raport de 8 : 16 sau 1: 2. legea poate fi demonstrată în cazul reacţiilor chimice obişnuite. O2 1 vol.2. H2 + 1 vol. Legea proporţiilor multiple S-a observat că unele substanţe simple se combină între ele pentru a forma combinaţii în diferite raporturi masice. L. de exemplu. Cl2 (raport 2:1) .J. 2. neputând fi demonstrată dacă procesul chimic transformă masa în energie radiantă sau energia radiantă în masă.hidrogenul şi oxigenul pentru formarea apei: 2 vol. ele reacţionează întotdeauna în raport de volume (cantităţi strict determinate). 16 . iar pentru formarea apei oxigenate. Legea constanţei compoziţiei (legea proporţiilor definite) Combinarea elementelor chimice ce formează o substanţă. În laborator. pentru formarea apei.hidrogenul şi clorul pentru formarea acidului clorhidric: (raport 1:1) În secolul al XVIII-lea.materiei. 2.Proust a enunţat Legea constanţei compoziţiei (legea proporţiilor definite sau legea proporţiilor constante): „orice compus chimic conţine totdeauna aceleaşi elemente combinate în aceleaşi proporţii de masă”. în raport de 1:16. H2 + 1 vol. pentru a forma aceeaşi substanţă. hidrogenul şi oxigenul se combună în raport masic de 1:8. De exemplu. are loc după anumite reguli. indiferent de proporţia dintre componentele unui amestec de gaze.3. De exemplu: .

În cazul reacţiei directe dintre dintre sulf şi carbon. J. diferitele mase ale uneia substanţele simple care intră în combinaţie cu o masă dată din cealată substanţă simplă.Richter a studiat modul de combinare a unor elemente chimice şi a observat. aşadar.sulful se combină cu oxigenul în raport masic de 16:16 pentru a forma bioxidul de sulf ( SO2).În cazul oxiziilor de azot. Legea proporţiilor reciproce (legea proporţiilor echivalente) În secolul al XVIII-lea. referindu-ne la cele două reacţii.carbonul se combină cu oxigenul în raport masic de 6:16 pentru a forma bioxidul de carbon (CO2). 2.4. de exemplu că: . molecula-gram de sulfură de carbon (CS2) conţine 64g sulf şi 12g carbon. Deci. sunt următoarele: Protoxidul de azot Monoxid de azot Trioxid de azot Bioxid de azot Pentoxid de azot 14: 8 14:16 14:24 14:32 14:40 Raporturile în care se găsesc cantităţile de oxigen cu care se combină azotul în cazul celor cinci oxizi. . raportul masic între sulf şi carbon este 16:6. 17 . se găsesc între ele în raporturi de numere întregi mici”. raportul masic S:C este 64:12 sau 32:6. Dalton a enunţat legea proporţiilor multiple: „dacă două substanţe simple se combină pentru a forma mai multe substanţe compuse. sunt 8:16:32:40 sau 1:2:3:4:5 La începutul secolului al XIX-lea.B. raporturile masice în care se combină azotul şi oxigenul.

magneziu. 24:16 şi 12:16 sau 20:8. se găsesc în raport egal cu A:B sau multiplii acestuia”. 1:4. 6:8. în combinaţiile lor.Enunţul legii este : „dacă A şi B reprezintă masele a două substanţe care se combină cu aceeaşi cantitate C a unei a treia substanţe. clorul şi azotul în raport de 1:8.7 . 1:35. În cazul menţionat. carbon. iar masa oxigenului este considerată ca fiind C. 12:8. se numeşte echivalentul chimic al elementului. fomând oxizii respectivi ( CaO. de exemplu. oxigenul se combină cu alte substanţe simple. CO). 18 .5 şi respectiv. atunci masele promelor două substanţe care se pot combina între el. MgO şi respectiv. cu calciu. Numărul care arată câte grame dintr-o substanţă simplă se combină cu 8 g de oxigen sau 1g de hidrogen sau înlocuiesc aceste cantităţi . Hidrogenul se combină cu oxigenul. masa carbonului este considerată ca fiind B. masa sulfului este considerată ca fiind A. în raport de 40:16. În mod similar.

fiind format dintr-o sferă cu electricitate pozitivă în care se găsesc particule cu sarcină negativă.2. În secolul V î. care se pot combina între ele datorită unor forţe de atracţie şi respingere. Thompson a presupus că atomul este divizibil. În anul 1803. nucleul este format din particule (nucleoni) : particule încărcate pozitiv (protoni) şi unel neutre (nucleoni). 3.Dalton a enunţat teoria atomistă. Rutherford a enunţat teoria nucleară a atomului. Scurt istoric.. În anul 1897. E. alchimiştii au descoperit numeroase elemente chimice. fiecare element având acelaşi tip de atomi identici. J. În antichitate a fost introdusă noţiunea de atom. denumire care provine din limba greacă (atomos). J. conform căreia.J.Teorii privind structura atomului Atomul este cea mai mica parte in care se poate diviza o substanţa simplă şi care păstrează individualitatea acesteia. În perioada evului mediu..1. materia era considerată ca fiind constituită din patru elemente de bază: apa.Hr. Modelul planetar al atomului propus de 19 .Capitolul III ATOMUL 3. aerul şi focul. pământul. Acest prim model al atomului a fost denumit prăjitura lui Thompson. însemnând „indivizibil”. în speranţa descoperirii metodei de obţinere a aurului din diferite substanţe. Teoria nucleară a atomului a lui Rutherford În anul 1912. considerând atomul ca fiind o sferă solidă cu masă proprie. denumiţi electroni..

h. 3. S-a dedus că numărul de electroni ce înconjoară nucleul trebuie să fie egal cu numărul de sarcini pozitive ale nucleului pentru ca atomul să fie neutru. În acest model. pornind de la modelul atomului lui Rutherford. E2 (E1 < E2) ca apoi.6249·10 erg·s. modelul conceput fiind denumit modelul planetar al atomului. denumite cuante de energie. Planck a considerat energia radiantă.Rutherford arată asemănarea dintre structura materiei la nivel macrocosmic cu cea la nivel microcosmic. ştiind că υ = c/ λ. legătura dintre cantitatea de energie (E) de lungimea de undă λ. faptul că un atom poate absorbi energie. Bohr a elaborat teoria structurii atomului de hidrogen. Energia absorbită sau emisă este: E = E2 . ca fiind formată din cantităţi extrem de mici de energie. 20 . Bohr În anul 1913. Planck a arătat prin teoria cuantică. are valoarea de 6. Prin relaţia : E = h · υ considerată ecuaţia fundamentală a teoriei cuantice. În mod analog substanţei formate din particule.Planck şi extinsă de A. teoria cuantică a lui M. Forţele de atracţie dintre nucleu şi electroni sunt asemănătoare gravitaţiei.Einstein. N. In mod asemănător cu sistemului solar. iar electronii se rotesc in jurul acestuia. atomul este format din electroni (sarcină negativă) şi nucleu format din protoni (sarcina pozitivă) şi neutroni. trecând la o stare de energie E1. numite orbite. care este absorbită sau emisă de un corp şi frecvenţa υ. Teoria lui N. Planck a demonstrat astfel. la o altă stare de energie.3. nucleu este plasat în centrul atomului. Bohr a propus un model al atomului în care electronii se rotesc in jurul nucleului pe traiectorii bine definite. M.E1. să revină la starea de energie E1. Constanta lui Planck. prin emiterea energiei absorbite.

cu energia E=h·υ Demonstraţia prinvind pierderea unui electron de către un atom de metal. după absorbţie de energie. Teoria lui Bohr-Sommerfeld Teoria lui Bohr-Sommerfeld se bazează pe faptul că mişcarea periodică sub influenţa unei forţe centrale duce la orbite eliptice cu nucleul situat în centru. Q. n. Teoriile emise de Planck şi Einstein referitoare la lumina de frecvenţă υ emisă sau absorbită de materie numai în cuante de energie h · υ . 21 . L.număr cuantic principal.4. a condus la ecuaţia fotoelectrică a lui Einstein: h · υ = Ei + ½ m · v2 în care: energia fotonului (h · υ ) este egală cu energia necesară îndepărtării electronului ( Ei ) plus energia cinetică a fotoelectronului (½ m · v2 ). O. care caracterizează raza şi de un număr cuantic k. privind stările staţionare (nivele de energie) şi condiţia frecvenţei luminii emise de atom. Energia este dependentă de un număr cuantic principal. Structura fină a liniilor spectrale ale atomilor obţinute prin revenirea electronilor la nivelele de energie iniţiale. n. adică a semiaxei mari a orbitei staţionare. care defineşte forma eliptică a orbitei electronului. are valori de la 1 la 7.Einstein a explicat că luminia este compusă din fotoni. fiind notate K. M. 3. dacă se ciocneşte cu un foton. P şi respectiv. au condus la elaborarea postulatelor lui Bohr.A. este explicată prin existenţa unor substraturi ale fiecărui nivel de energie. care caracterizează distanţa orbitei staţionare a electronului faţă de nucleul atomului. Electronul este caracterizat prin numere cuantice: . N.

numărul cuantic magnetic. care caracterizează momentul magnetic propriu electronului. m.numărul cuantic de spin. 1 m= 0 şi (-1. max. Exemplificăm distribuţia electronilor în straturile electronice: K (n=1): l = 0 m=0 nr. are valori între 0 şi n-1. (+l l . l. n. L (n=2). nr. sunt formate de substraturi electronice caracterizate de m = 2l+1 valori pentru un număr cuantic secundar cu valori de la –l la +l. fiind multiplu de h/2π . M (n=3) şi aşa mai departe. care corespunde momentului unghiular al electronului pe orbită. max. 8 electroni pe stratul L (n=2). Stratul electronic este format din electronii cu acelaşi numărul cuantic principal: K (n=1). Fiecare strat conţine un număr maxim de 2n2 electroni: 2 electroni pe stratul K (n=1).+1) nr. 18 electroni pe stratul L (n=2) etc. are 2l+1 valori. fiind o măsură a semiaxei mici a elipsei. 3 nr. n. 0. s. orbite: 1 şi respectiv. electroni = 2 L (n=2): l= 0. are două valori: +1/2 şi – ½ unităţi cuantice h/2π. max. în mişcarea de rotaţie în jurul axei sale. electroni = 2 şi respectiv. orbite: 1. care formează învelişul electronic al atomului. Considerând modelul atomului din teoria Bohr-Sommerfeld. 6 (total: 8) 22 . +l). 0 . Orbitele caracterizate de un număr cuantic principal. max. care caracterizează momentul magnetic creat prin rotaţia electronului pe orbita lui. Electronii gravitează pe orbite caracterizate de numărul cuantic principal. se consideră că structura electronică a atomului ca fiind stratificată.. pentru rotaţia în acelaşi sens sau în sens contrar faţă de axa proprie. .numărul cuantic secundar.

.. 0. ± l Orbitalul s este caracterizat prin n=1 şi l = 0. max.. 2. Orbitalii atomului sunt caracterizaţi de : ..+1) şi (-2. electroni = 2. cu valori l = 0. De Broglie că electronul are proprietăţi de particulă. 3 m= 0 . înlocuind noţiunea de orbită cu orbital. Amplitudinea undei (ψ) este introdusă în ecuaţia de undă a lui Schrödinger: ∆2ψ + 8πm/h2 (Etot – Epot) ψ = 0 unde m este masa particulei. +3) nr. 2 m= 0 ..numărul cuantic magnetic.M (n=3): l= 0. 0. 23 .5. oy şi oz. 4.. max... 3 şi respectiv. orbitalul ocupat de electronul atomului de hidrogen). ± 2. +2.număr cuantic principal. 1. 7 nr. (-1. n-1. cu valori n = 1. ± 3. +2) nr. 1. n .. Epot este energia potenţială particulei. 3. 0. -1.. 3. 14 (total: 32) 3... notat 1s şi are simetrie sferică (de exemplu. +1. 2. v este viteza particulei. orbite: 1. max. dar şi proprietăţi de undă (relaţia λ = h/mv). 5. +2) şi (-3. Teoria lui Schrödinger În anul 1930. ±1. (-1. 6. E. 5 nr. 3. +1. orbitalii se numesc s p d f g h . electroni = 2.. -1. Bazându-se pe concepţia lui L. a considerat că mişcarea de undă se propagă în spaţiu.numărul cuantic azimutal.+1). -1.. Schrödinger a explicat fenomenele legate de structura atomului prin principiile mecanicii cuantice. . cu valori m= 0. 1. orbite: 1. 2. zonă în care electronul se roteşte cu maximă probabilitate în jurul nucleului. m. +1. pe cele trei coordonate ox. 10 şi respectiv. -2. n. l. (-2. max. 0...... 5 şi respectiv. 0. Etot este energia totală. 6 şi respectiv 10 (total: 18) N (n=4): l= 0.

C Azot. necuplaţi.Orbitalii p sunt orientaţi în spaţiu pe axele ox. O Fluor. Completarea cu electroni a orbitalilor atomilor. şi numai dacă spinii lor au direcţii opuse. Exemple ale configuraţiilor electronice ale unor elemente chimice: Beriliu. c) principiul stabilităţii sau a minimei energii: electronii au tendinţa de a ocupa niveluri de energie cât mai joase. denumita quark. oy şi oz. b) regula lui Hund: „distribuţia electronilor se face astfel încât numărul electronilor cu spin paralel. după reguli ale mecanicii cuantice: a) principiul de excludere enunţat de W. se face în mod succesiv. să fie cât mai mare”. Gell-Mann si G. Orbitalii d fiecare strat principal are cinci orbitali cu forme mai complexe. ceea ce înseamnă că un orbital poate fi ocupat de cel mult doi electroni. 24 . Pauli: „doi electroni ai aceluiaşi atom nu pot avea cele patru numere cuantice” . Be Carbon. N Oxigen. substraturile şi orbitalii atomului unui element chimic. care se gaseşte in nucleu si poate exista in dubleţi sau tripleţi. astfel încât orbitalii sunt ocupaţi cu electroni în ordinea creşterii energiei lor. adică sunt antiparaleli. ci bilobară. tetralobare. Forma nu este simetrică. Configuraţia electronică reprezintă totalitatea electronilor distribuiţi pe straturile.Zweig a descoperit particula subatomică. F 1s2 2s2 1s2 2s2 2p2 1s2 2s2 2p3 1s2 2s2 2p4 1s2 2s2 2p5 sau sau sau sau sau ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ În 1964 M. demonstrându-se astfel ca nucleu este divizibil. deci câte trei pentru fiecare strat principal cu n ≥ 2.

25 . oxidarea şi reducerea au însemnat şi procesele chimice de pierdere şi respectiv. În conceptul modern.Capitolul IV OXIDAREA ŞI REDUCEREA În vechile teorii. reacţia chimică de pierdere a oxigenului. cele două noţiuni au fost explicate prin modificarea structurii electronice a atomilor elementelor participante la reacţii. iar reducerea reprezintă acceptarea de electroni. Exemplul clasic este oxidarea hidrogenului şi reducerea oxigenului în reacţia de formare a apei: 2H2 + O2 = 2H2O Ulterior. Exemplu: În reacţia dintre hidrogenul sulfurat şi clor: H2S + Cl2 = S + 2HCl sulful se oxidează (cedează 2 electroni ): -2 0 S . Ulterior.2e = S clorul se reduce ( primeşte un electron): 0 -1 Cl +e = Cl Din punct de vedere electronic. oxidarea este procesul prin care atomul cedează electroni unui alt atom. oxidarea consta în combinarea unei substanţe cu oxigenul. reducerea este procesul invers oxidării. prin studiile efectuate asupra reacţiilor în care nu participă oxigen sau hidrogen. de combinare a hidrogenului dintr-o substanţă. iar reducerea. din punct de vedere electronic.

iar HCl agent oxidant. acidul azotic. oxidul de carbon. potasiu. clorul. numărul de oxidare poate avea valori de la +7 la -4. Astfel. ionul) care acceptă electroni se reduce şi se numesşte agent oxidant. Fe+ 2H Cl → Fe Cl 2 + H 2 Deci. fie din partea unui ion. În reacţia chimică dintre bioxidul de siliciu şi magneziul. Reducerea siliciului +4 0 0 +2 0 +1 +2 0 SiO2 + 2Mg = Si + 2MgO Oxidarea magneziului Ca agenţi oxidanţi sunt utilizaţi: oxigenul. acesta din urmă are rol de reducător. În ecuaţiile redox. metale (sodiu. azotaţi. bicromatul de potasiu. fier). magneziu. Procesul simultan de reducere şi oxidare se mai numeşte reacţie redox. în reacţia dintre fier şi acid clorhidic are loc oxidarea fierului de la 0 la +2 şi reducerea hidrogenului de la +1 la 0. apa oxigenată. iar substanţa care cedează electroni se oxidează şi se numeşte agent reducător. de exemplu. permanganatul de potasiu. substanţa (molecula. În cazul exemplului de mai sus Fe este agent reducător. într-o reacţie. aluminiu. iar ca agenţi reducători: carbonul. stabilirea coeficienţilor stoechiometrici se face prin analizarea preoceselor de oxidare şi reducere.Procesul de oxidare reprezintă cedare de electroni. peroxizii. prin acceptarea de electroni. adică a transferului de electroni. hipocloritul de potasiu sau de sodiu. bromul. atomul. fie din partea unui atom. În procesul de reducere. cloraţi. pe baza respectării legii conservării masei: 2KMnO4 + 5H2S + 6 HCl = 2KCl +2MnCl2 + 5S + 8H2O 3Cu + 8HNO3 = 3Cu(NO3)2 + 2NO + 4H2O 26 . hidrogenul. numărul de oxidare poate varia de al -4 la +7.

donorul de electroni se numeşte reducător (prescurtat Red). Echilibrul cu schimb de electroni se poate scrie în forma generală : Red Ox + ze– Prin cedarea sau acceptarea unui anumit număr de electroni.. Din acest motiv nu pot exista independent numai reacţii de oxidare sau numai reacţii de reducere.O. Întrucât electronii nu pot exista liberi. cel mai des întâlnite în practică. 8 Elementele cu mai multe N. Red1 oxidare → Ox1 + ze–  Ox2 + ze– reducere → Red2  Red1 + Ox2 Ox1 + Red2 Pentru a înţelege echilibrele cu transfer de elctroni şi a putea prevede produşii de reacţie într-o reacţie redox este necesar să cunoşti modalitaţile de stabilire a numărului de oxidare (N.O.O.reducere sau reacţii redox. cel mai des întâlnite în practică 27 .În echilibrele cu transfer de elctroni. Cuplurile oxidant/reducător sunt bine definite prin numărul de electroni transformaţi între cele două specii care alcătuiesc cuplul redox.. Numărul electronilor cedaţi în procesul de oxidare este egal cu cel al electronilor acceptaţi în procesul de reducere. În tabelul 8 sunt trecute elementele cu mai multe N. ci au loc totdeauna reacţii care cuprind ambele procese. Într-o reacţie chimică cu transfer de elctroni un atom cedează electroni (se oxidează) şi un atom acceptă electroni (se reduce). fiecare reducător se transformă într-un anumit oxidant şi respectiv fiecare oxidant se transformă numai într-un anumit reducător. Tabelul nr.). adică reacţii de oxido . iar acceptorul de electroni se numeşte oxidant (prescurtat Ox). pentru ca o specie chimică să cedeze electroni trebuie să se găsească în prezenţa altei specii chimice capabilă să accepte aceşti electroni.

Mg. +5 Elementele galvanice surse de energie electrică Reacţiile redox reversibile sunt folosite în celulele electrochimice pentru producerea curentului electric. +3 +2.26 g/mL). +2. +4 –3. Ni. +5. Pe 28 .Element Chimic Simbol Na. +7 –1. +1.O. Si Cr Mn Fe Co Metal N. +3. Acidul sulfuric se consumă în timpul funcţionării. +5 -3. +7 –2. +6 –3. Acumulatorul cu plumb este format din şase celule eletrochimice legate în serie. +3 +1. +3. de lanternă. +1. Deoarece prin funcţionare acidul sulfuric se consumă densitatea acestuia scade. +4. +4. +6 +2. +2 +1. +7 +2. +1. fiecare generând o forţă electromotoare de 2 V. +5 +3 +3. +5. Acumulatorul cu plumb s-a dezvoltat ca sursă portabilă de curent continuu începând cu anul 1915 când au apărut demaratoarele automate la automobile.O. +5. +2 +2. Ag Ca. +7 –1. Zn. etc. K. +4 +2. –1 –2. Iniţial concentraţia acidului sulfuric este de 34% (aceasteia corespunzându-i o densitate de 1. O baterie este un acumulator format din mai multe pile electrochimice legate în serie. +3. +4. +3 Simbol F Cl Br I O S N P Nemetal N. Măsurarea densităţii soluţiei de acid sulfuric este o modalitate utilă şi puţin laborioasă de apreciere a stării de încărcare a acumulatorului cu plumb. În anul 1859 Gaston Planté a inventat pila numită acumulatorul cu plumb şi a formulat definiţia unui acumulator: „Acumulatorul este un generator electrochimic care acumulează energie electrică şi o restituie sub formă de curent". +5 Cu Au Hg Sn Pb As Au Bi +1. +3. +1 +2 +3 +4 +3. Astăzi termenul de baterie se foloseşte pentru dispozitivele formate dintr-o singură pilă: baterie de ceas. –1 –1. Al. Acest tip de acumulator poate funcţiona mai mulţi ani în condiţii de temperatură variind între –35oC şi +40oC.

măsură ce acumulatorul funcţionează se formează sulfat de plumb (PbSO4): granulele de PbSO4. Pentru a prelungi timpul de funcţionare acest tip de baterie se poate încălzi uşor. câteva ore. cunoscut sub numele de sulfatare. Temperatura favorizează mobilitatea speciilor chimice din sistem şi mai ales a combinaţiei chimice care se îndepărtează de anod. reacţia chimică care stă la baza funcţionării sale este ireversibilă. Acumulatorul cu plumb este o pilă secundară deoarece poate fi reîncărcată. În interiorul cilindrului se află o bară din grafit – catodulul – înconjurată de o pastă umedă. Pe măsură ce pila funcţionează se formează o combinaţie complexă a zincului cu amoniacul care cristalizează. Din acest motiv tip de baterie se numeşte pilă uscată. aceasta se acoperă cu un strat protector de oxid de zinc. Aceste pile au un timp de funcţionare mai mare decât cele care conţin NH4Cl deoarece în urma reacţiei redox care are loc la anod. devin greu solubile şi acoperă suprafaţa activă a electrozilor. Acumulatoarele moderne au electrozi confecţionaţi dintr-un aliaj de calciu şi plumb care împiedică electroliza apei. deoarece nu mai poate fi încărcată. se măresc cu timpul. denumită ulterior baterie primară. Acest fenomen. iniţial fine. care reprezintă anodul. Marele avantaj al acestor pile îl constituie faptul că electrolitul suport este în stare solidă. Aceasta reduce mobilitatea ionilor din sistem tensiunea produsă diminuându-se. Potenţialul acestei pile este de 1. O astfel de pilă este formată dintr-un cilindru de zinc. nivelul ei rămânând practic constant. 29 . împiedică funcţionarea la parametrii optimi ai acumulatorului.500 V. Se prelungeşte astfel timpul de funcţionare pentru aceste pile. În versiunea alcalină a acestei pile NH4Cl a fost înlocuită cu hidroxid alcalin. În bateriile tradiţionale trebuie adăugată periodic apă distilată deoarece aceasta se consumă în timpul reacţiei de electroliză care se produce la încărcarea acumulatorului. În anul 1868 George Leclanché a inventat bateria zinc-carbon. formată prin omogenizarea oxidului de mangan cu clorura de amoniu.

Pilele cu combustibil sunt sistemele electrochimice în care are loc o alimentare continuă în reactanţi. Produşii de reacţie formaţi aderă la suprafaţa electrozilor ca în cazul acumulatorului cu plumb diminuând timpul de viaţă al pilei. Energia care se degajă în reacţia metanului cu oxigenul folosită pentru încălzire sau pentru funcţionarea unor motoare poate fi utilizată pentru producerea curentului electric. Aceste sisteme sunt folosite în vestele de salvare cu care sunt dotate avioanele şi vapoarele. care devine astfel electrolitul suport. Având ca model pila Leclanché au fost fabricate pile uscate fără electrolit suport. Pilele fără electrolit au un anod de magneziu şi un catod de cupru acoperit cu clorură de cupru (I) şi funcţionează numai în contact cu apa de mare. În New York şi Tokyo există centrale electrice echipate cu pile hidrogen–oxigen. telefon mobil. etc. 30 .300 V.Pila cu mercur este tot o pilă uscată în care anodul este de zinc iar catodul un fir din oţel în contact cu un amestec de oxid de mercur (II). calculator. Sunt pile în care electrolitul suport este în stare solidă. casetofon. aparat foto. Asemenea pile cu combustibil funcţionează în marile metropole în momentele în care consumul de electricitate este foarte mare. Acumulatoarele Nichel-Cadmiu sunt pile secundare utilizate în aparatele electronice portabile: radio. hidroxid de potasiu şi hidroxid de zinc. O asemenea pilă cântăreşte în jur de 250 kg şi nu este utilizată efectiv ca sursă portabilă de curent. Electronii trec printr-un circuit exterior de la metan (agentul reducător) la oxigen (agentul oxidant). Aceste pile pot avea dimensiuni foarte mici şi pot fi folosite pentru alimentarea ceasurilor electronice şi calculatoarelor de buzunar. Tensiunea generată de o asemenea pilă este de 1. Misiunile Apollo au folosit o pilă cu combustibil bazată pe reacţia oxigenului cu hidrogenul pentru obţinerea apei de băut. Această pilă a constituit modelul pentru dezvoltarea pilelor cu combustibil. într-un program finanţat de NASA. În condiţii optime de exploatare un acumulator nichel-cadmiu poate fi folosit 2 ani.

care reacţionează ca grupare sau specie de sine stătătoare. explică formarea legăturilor chimice dintre elemente în scopul formării de substanţe compuse cu molecule şi structuri stabile. fiind foarte reactivi datorită energiei mari pe care o posedă. W. Teoria lui Lewis denumită teoria electronică a valenţei sau a valenţei directe. NH3 ) b) multiple: omogene (N2) eterogene ( HCN) c) coordinative ( [NH ]+. Langmuir explică natura legăturilor chimice ca fiind dată de electronii necuplati de pe stratul exterior al învelişului electronic al atomilor care reacţionează în procesul chimic respectiv.Lewis. AlCl3) 2. H2.Kossel şi I. O2) eterogene (HCl. fie prin cedare sau acceptare de electroni (electrovalenţa).N. Tipurile de legături chimice sunt: 1. legături ionice (de exemplu: NaCl. Legătura chimică este forţa exercitată între grupuri de atomi sau ioni care determină formarea unei unităţi stabile. (Cl2. legături covalente: a) simple : omogene. Majoritatea atomilor tind către configuraţia de octet (regula octetului). a stratului electronic exterior. fie prin punere de electroni în comun (covalenţa ).Capitolul V LEGĂTURI CHIMICE Pentru a forma combinaţii chimice stabile din punct de vedere energetic. atomii se combină între ei. [Cu (NH3) 4 +]2+ ) 31 . prin tendinţa acestora de a realiza configuraţia stabilă de dublet sau octet. G.

prin acceptare de electroni.→ Na+ . Elementele de tranziţie.5. Aceasta reprezintă regula octetului de valenţă.Cu 2+. în cazul elementelor din grupele principale IA-IVA ale tabelului periodic şi respectiv. pentru completarea stratului său electronic în configuraţie de octet. 32 . adică prin transfer de electroni. pot realiza configuraţia stabilă de octet prin cedare de electroni ai orbitalilor d sau f.acceptarea electronului cedat de atomul de sodiu. Mn 7+. formaţi prin transferul unui electron cedat de atomul de sodiu şi acceptat de atomul de clor: . cu posibilitatea de a se transforma în mai mulţi ioni pozitivi cu diferite valenţe: Fe 2+. formaţi prin cedare şi respectiv. pentru a atinge configuraţia electronică stabilă de octet a ultimului strat electronic. se realizează o legătură ionică. formându-se o moleculă de clorură de sodiu: Na+ + Cl. de atracţie între ionii Na+ şi Cl-. cu formare de ion pozitiv: Na .1. cu formare de ion negativ: Cl + e. Legătura ionică Legătura ionică sau electrovalentă sau heteropolară reprezintă forţa de atracţie electrostatică dintre ionii pozitivi şi ionii negativi. valenţa negativă. Cu +. Un exemplu clasic îl constituie formarea moleculei de clorură de sodiu (NaCl) prin realizarea unei legături ionce. numărul de electroni acceptaţi pe stratul electronic exterior de la (-4) la (-1). Fe 3+. În acest mod se formează un compus ionic.→ Na +ClElectrovalenţa reprezintă numărul de electroni cedaţi din stratul electronic exterior . Mn 2+.→ ClDatorită atracţiei electrostatice dintre cei doi ioni cu sarcini electrice de semn contrar.cedarea unui electron din stratul exterior al atomului de sodiu.valenţa pozitivă de la (+1) la (+4).e. metalele din grupele IB-VIIB.

caracteristică substanţei respective (cubică. a realizarea configuraţiei stabile. ci din cristale cu formă spaţială determinată.Lewis şi dezvoltată de I. Br2) prin punerea în comun de către fiecare atom. 5.Lamgmuir a explicat formarea moleculelor formate din atomi identici (H2. Legătura covalentă se poate forma între atomi de nemetal identici (legătură covalentă nepolară) sau între atomi diferiţi (legătură covalentă polară).2. N2.) cu o distribuţie uniform alternantă a ionilor pozitivi şi negativi. Numărul ionilor de semn contrar din jurul unui ion reprezintă numărul de coordinare a acestui ion. astfel încât substanţele disociază. hexagonală etc. În soluţie.Compuşii ionici în stare solidă sunt caracterizaţi prin stabilitate şi ordonare a particulelelor în celule elementare care formează reţele cristaline unde ionii pozitivi şi negativi alternează în mod regulat şi uniform. câte unui electron necuplat şi 5. tetragonală. Legătura covalentă nepolară Formarea moleculei de hidrogen.1.2. Legătura covalentă Teoria electronică a valenţei lui G. Substanţele cristaline nu sunt formate din molecule. legătura ionică (electrovalentă) dă posibilitatea ionilor din molecule de a se mişca liber. fiind determinat de forma geometrică spaţială a celulei elementare a reţelei ionice. rombică. Legătura formată între atomi de nemetale prin punerea în comun a uneia sau mai multor perechi de electroni se numeşte legătură covalentă. H2 este reprezentată astfel: H· + ·H = H·· H sau H − H Între atomii identici de hidrogen s-a format o legătură covalentă datorită perechii (dubletului) de electroni puşi în comun şi care aparţin ambilor atomi. 33 .

legătura dintre cei doi atomi de azot fiind formată din trei perechi de electroni puşi în comun de fiecare atom de azot (legătură covalentă triplă nepolară): N≡ N 5. cu centrul de sarcină negativă (δ-) deplasat spre Cl şi centrul de sarcină pozitivă (δ+) deplasat spre H.2.Întrucât centrul sarcinii pozitive coincide cu centrul sarcinii negative. iar molecula de tetraclorura de carbon. sarcina negativă are centru deplasat spre atomul elementului cu un caracter mai puternic electronegativ. are o simetrie tetraedrică. H−O. Molecula formată este un dipol. 5. care. ca spaţiu în care probabilitatea este maximă ca electronii să se găsească la un moment dat. este rigidă şi orientată în spaţiu. în rotaţia lor în jurul 34 . H2O ( H − O − H) nu este lineară. Molecula de azot (N2) este nepolară.2. Legătura covalentă polară Formarea unei molecule de amoniac.2.cuantică a covalenţei explică formarea legăturii covalente pornind de la existenţa orbitalilor.cuantică a covalenţei Teoria mecanică.3. CCl4. molecula este nepolară. Molecula de apă. fiind denumită şi moleculă polară. unghiul format de cele două legături fiind de 104. având electronegativităţi diferite. HCl are loc prin punerea în comun a câte un electron de către atomii fiecărei molecule. De aceea.300 . NH3 sau a unei molecule de acid clorhidric. molecula de CO2 este lineară (O=C=O). De exemplu. Teoria mecanică. δ+ δ- H − Cl sau H − Cl Legătura dintre atomi realizată prin punerea în comun a unor perechi de electroni necuplati din stratul de valenţă se numeşte legătură covalentă. spre deosebire de legătura ionică.

dar şi spndm datorată tranziţiilor s → d. formând un orbital molecular de formă alungită.Aceştia pot fi electroni de tip s. Legătura π este formată din câte doi electroni p (px. sp3 . pentru formarea unei legături covalente.hibridizare sp3 ↑↓ 2s2 ↑ ↑ 2p2 → ↑ 2s1 ↑ ↑ ↑ 2p3 2p0 ↑ 2p1 . a unui electron s şi a unui electron p (de exemplu legătura H − C). p şi chiar d. sau a doi electroni p (de exemplu Cl − Cl ). În aceste cazuri. Hibridizarea poate fi de tip sp. se întrepătrund. Implicit. 35 .hibridizare sp2 → ↑ 2s1 ↑ ↑ 2p2 → ↑ 2s1 ↑ 2p1 Teoria mecanică.cuantică a covalenţei prezintă formarea de legături simple ( σ ) între doi atomi prin punerea în comun a unei perechi de elctroni s (de exemplu legătura H − H). de pe orbitali s pe orbitali d. . de pe orbitali p pe orbitali d. Covalenţa unor elemente se explică prin trecerea unor electroni de pe orbitali s pe orbitali p. are loc o redistribuire a densităţii electronice în moleculă. unde orbitalii de formă sferică a electronilor s puşi în comun de către fiecare atom. p → d şi apoi s → d.hibridizare sp ↑↓ 2s2 ↑↓ 2s2 . datorită tranziţiilor electronice 2s → 2p. formându-se un orbital molecular. orbitalii electronici atomici se transfomă în orbitali moleculari prin dispunerea echilibrată a densităţii electronice. fiecare atom trebuie să aibe un orbital ocupat numai cu un singur electron. pz). dar de spin opus. sp2 . În cazul altor molecule. formând orbitali hibrizi.nucleului. prin punerea în comun de electroni. Un caz special este formarea moleculei de hidrogen. py.

se numeşte acceptor. De exemplu între ionul de Cu2+ şi molecule de amoniac: NH3 Cu 2+ + 4NH3 → [Cu (NH3 )4 ] 2+ ionul de tetraaminocupru (II) H3N Cu 2+ NH3 NH3 Dar şi între alţi ioni metalici şi alte molecule sau ioni: Cr 3+ + 6H2O → [Cr( H2O )6 ] 3+ ion de hexahidroxocrom (III) Zn 2+ +4OH. Densitatea de electroni a legăturilor π este în plan perpendicular pe planul legăturii simple σ şi în acelaşi timp perpendiculare între ele. 5. Atomul care cedează perechea de electroni se numeşte donor. 36 . Ionul complex este format dintr-un ion de metal (ion central) şi molecule sau ioni (liganzi). se realizează o legătură coordinativă.Dubla sau tripla legătură covalentă se formează dintr-o legătură simplă σ şi una şi respectiv. donorul este atomul 4 de azot şi respectiv. de oxigen . între care există legături covalente coordinative. două legături π . În cazul formării ionului de amoniu NH + şi a ionului de hidroniu [ H3O ]+ . Legătura coordinativă În cazul în care perechea de electroni pusă în comun provine de la un singur atom dintre cei doi atomi participanţi la reacţie. iar atomul care acceptă aceeaşi pereche de electroni.3. iar acceptorul este ionul de hidrogen (protonul).→ [Zn (OH )4 ] 2ionul de tetrahidroxozinc (II) Combinaţia complexă se formează prin legatura dintre ionul complex şi un ion de semn opus acestuia (cationi metalici): [Co(NH3)6]Cl3 clorură de hexaaminocobalt (III).

procesul se numeşte hidratare. lichide în solide. gaze în solide. gaze în lichide. putând dizolva substanţe solide. solide în solide.1.Capitolul VI SOLUŢII Soluţiile reprezintă amestecurile omogene a două sau mai multe componente în diferite proporţii. există următoarele tipuri de soluţii: gaze în gaze. lichide şi gazoase. lichide în lichide. lichide în lichide. iar substanţa dizolvată (solutul) este componenta care se află în proporţie mai mică în soluţia respectivă. Fenomenul de desprindere a particulelor de pe suprafaţa solutului şi difuzarea acestora printre moleculele solventului (dizolvarea) este un proces fizic. ioni) şi cele ale solventului este un proces chimic. 37 . exoterm denumit şi solvatare. endoterm. Fenomenul de interacţiune a particulelor de solut (molecule. 6. În cazul în care solventul este apa. Concentraţia unei soluţii reprezintă cantitatea sau volumul de solut existentă într-o anumită cantitate sau volum de solvent. cât şi datorită interacţiunii moleculelor de apă. Dizolvarea Dizolvarea este procesul prin care particulele solutului difuzează printre cele ale solventului. Funcţie de starea de agregare a componentelor (solidă. Dizolvantul (solventul) este componenta în exces. lichidă şi gazoasă). Apa este cel mai răspândit dizolvant în natură. datorită atât a mişcării moleculare.

. 0. decimolară. 0. Procesul de dizolvare a unei substanţe ajunge la un moment dat. soluţiile sunt concentrate. dublunormală. Cantitatea de substanţă dizolvată existentă în soluţie poate fi exprimată prin: .1M). 1N. 0. . la o stare de echilibru dinamic între cantitatea de substanţă nedizolvată şi substanţă dizolvată. . concentraţia soluţiei nu mai creşte: substanţă nedizolvată substanţă dizolvată (în soluţie) 38 .concentraţie procentuală (C% .la o anumită temperatură.procente de masă)).concentraţie normală sau normalitatea soluţiei notată cu CN care reprezintă numărul de echivalenţi-gram de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie (de exemplu: soluţie decinormală. normală. 2M. Solubilitatea Solubilitatea sau gradul de solubilitate a unei substanţe dizolvate (solut) reprezintă cantitatea maximă de substanţă care se poate dizolva într-o anumită cantitate de dizolvant (solvent) în condiţii de echilibru.1N. care reprezintă masa de substanţă dizolvată la 100 de unităţi de masă de soluţie (de exemplu: soluţie 10% NaCl). 2N). M sau [X].5N. molară. seminormală. 6.Soluţiile care conţin mici cantităţi (volume) de solut sunt diluate.2. după care.concentraţie procentuală ( procente de volum) exprimată în unităţi de volum a unei substanţe lichide la 100 de unităţi de volum de soluţie (de exemplu: soluţie de alcool 80%). 0.concentraţie molară sau molaritatea soluţiei notată CM. care reprezintă numărul de moli (moleculă-gram) de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie (de exemplu: soluţie semimolară. iar în caz contrar. 1M.5M. dublu-molară.

fiind hidrataţi.. 6. Prin teoria disociaţiei electrolitice.Teoria disociaţiei electrolitice S-a observat că unele soluţii conţin mai multe particule decât numărul de molecule ale substanţei dizolvate care nu sunt atomii componenţi ai moleculelor respective. ceea ce arată faptul că moleculele de solut se transformă în mai multe particule. În cazul în care o soluţie conţine o cantitate mai mică de substanţă dizolvată. la echilibru. astfel încât ionii se desprind din reţea şi trec în soluţie înconjuraţi de moleculele de apă. soluţia care conţine o cantitate mai mare de substanţă dizolvată decît soluţia saturată. Aşadar. Pe baza studiilor lui van’Hoff. S. bazele. substanţele ale căror soluţii apoase conduc curentul electric se numesc electroliţi (de exemplu: acizii. soluţia conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată într-un dizolvant. reprezintă o soluţie suprasaturată. La dizolvarea compuşilor ionici are loc o interacţie a ionilor din reţeaua cristalină şi dipolii de apă. sărurile). soluţia este o soluţie nesaturată. în timpul dizolvării. are loc un proces denumit disociere sau ionizare a substanţelor ionice şi polare dizolvate sub acţiunea moleculelor de dizolvant. 39 .Deci la o anumită temperatură. adică disociază.3. Arrhenius arată că moleculele unui electrolit dizolvat în apă se scindează în ioni cu sarcină pozitivă şi ioni cu sarcină negativă. fiind considerată soluţie saturată. se numesc neelectroliţi (majoritatea substanţelor organice). iar substanţele ale căror soluţii nu conduc curentul electric.

. numai o anume cantitate de substanţă este disociată în ioni liberi. coeficientul de activitate. concentraţia reală a ionului în soluţie c.. este un proces reversibil: NaOH H2SO4 NaCl → → → Na+ + OHH+ + HSO4 Na + + Cl- scindarea moleculelor unei combinaţii ionice într-un dizolvant.. există relaţia: a = fa · c Intensitatea câmpului electric ca rezultat al ionilor din soluţie. fa . Fracţiunea ionilor disociaţi reprezintă chiar concentraţia ionilor în soluţie.. Electroliţi tari Electroliţii tari sunt substanţe chimice cu structură cristalină ioncă în stare solidă (acizi... Gradul de disociere electrolitică ( α ) reprezintă substanţa dizolvată disociată în ioni liberi ce conduc curentul electric. care disociază total şi electroliţi slabi..1. faţă de cantitatea totală a acesteia. electroliţii se grupează în: electroliţi tari.. baze.3. a unei sări. poate fi exprimată prin tăria ionilor ( µ ): µ = ½ · ( c1n1 2 + c2n2 2 + c3n3 2 + . 6. acid şi respectiv.. într-o soluţie de o anumită concentraţie. Dacă se notează: activitatea unui ion a.. După valoarea gradului de disociere electrolitică. denumită activitatea ionilor...) 40 . disociaţia electrolitică a În cazul fiecărui electrolit.Procesul de disociaţie electrolitică constă în are loc prin unei baze. săruri) şi care sunt complet disociate în soluţii apoase. care disociază puţin în soluţie apoasă.

c3 reprezintă concentraţiile ionilor de valenţă corespunzătoare: n1.3.α ) A+ + Bα α 6. Disociaţia electrolitică a apei O mică parte din moleculele de apă disociază în ioni de hidrogen (care în soluţie se prezintă sub formă de hidroniu) şi ioni de hidroxid: H – O – H + H – O – H → H3O+ + OHDeoarece raportul moleculelor de apă disociate este de 1/556 000 000. Electroliţi slabi Electroliţii slabi sunt în majoritate. reprezentată astfel: AB 1. Constanta de disociere electrolitică a apei este: 41 .unde: c1.α Constanta de echilibru este: K = [ A+ ] · [ B. gradul de disociere electrolitică a apei (α ) este de 18 ·10-10 . soluţiile acestora conţinând un număr mic de ioni. c2.3.2. acizi şi baze organice şi unele săruri anorganice. n3 etc.] / [ A B ] Dacă se notează concentraţia soluţiei c (mol/L) şi gradul de disociere α. n2. 6. relaţia dintre constanta de echilibru. În cazul electroliţilor slabi. disociaţia electrolitică este o reacţie de echilibru între moleculele nedisociate (AB) şi ionii formaţi în soluţie ( A+ şi B-).3. K şi gradul de disociere electrolitică este exprimată de legea diluţiei lui Ostwald: K = ( α c ) · ( α c ) / ( 1 – α ) · c = α2 · c / ( 1 .

10 ) pH = ( 11 .lg [ H3O+ ] = .lg [ OH.] = Kw = 1. Deci la temperatura obişnuită este: [ H3O+ ] · [ OH. concentraţia acestor ioni se exprimă prin pH-ul soluţiei. de exemplu: pH = .Kw = [ H3O+ ] · [ OH.] / [ H2O ] 2 Produsul concentraţiilor ionilor de hidroniu şi a ioni de hidroxid. cu semn schimbat.] este constant. exprimat prin exponentul respectiv.10 · 10 -14 ioni-gram/L În acest caz .] = 10-7 ioni-gram/L În mod uzual. concentraţia ionilor de hidroniu este egală cu concentraţi ionilor de hidroxid : [ H3O+ ] = [ OH. numit produsul ionic al apei: [ H3O+ ] · [ OH. soluţiile fiind considerate: puterni acide slab acide slab bazice puternic bazice pH = ( 0 .] = 7 Valorile pH-ului sunt cuprinse în intervalul 0-14.14 ) 42 .3 ) pH = ( 4 – 7 ) pH = ( 7 .

Gay-Lussac. cât şi a determinării oxizilor ca anhidride ale acizilor de către A. au contribuit la elaborarea teoriei acizilor polibazici alui J. a bazelor. Arrhenuis a dat următoarele definiţii: Un acid este o substanţă care se dizolvă în apă punând în libertate ionul de hidrogen H+.1. În secolele XVII şi XIX. Berzelius. denumită basis. combinaţiile anorganice se clasifică în oxizi.Capitolul VII COMBINAŢII ANORGANICE Fie naturale. Berthollet. Tachenius a introdus noţiunea de acid (acidus înseamnă acru) şi a stabilit că în reacţia acidului cu o bază se formează o substanţă denumită sare. structura şi comportamentul acizilor şi bazelor au fost explicate prin: Teoria ionică Chimistul suedez Svante Arrhenuis a stabilit. că proprietăţile unor soluţii pot fi înţelese pe deplin numai admiţând că la dizolvarea în apă a acizilor. 7. funcţie de compoziţia. fie de sinteză. sau a sărurilor. noţiunea de bază a fost definită ca urmare a experimentului prin care a obţinut o substanţă de masă constantă la calcinarea unei sări. Scurt istoric În secolul al XVII-lea. baze şi săruri. 43 . teoriile multor savanţi. Compoziţia. moleculele lor se disociază în ioni: substanţele ionizează. Von Liebig. O bază este o substanţă care se dizolvă în apă punând în libertate ionul hidroxil HO–. Lavoisier. proprietăţile fizice şi chimice. De asemenea. acizi. a legii bazicităţii acizilir a lui Ch. Hantsch. în 1887. Gerhardt.

Nu trebuie să uiţi însă că H+ este nucleul atomului de H. Teoria electronică G. Toate bazele de tip Brönsted – Lowry sunt şi baze Lewis. O bază este o substanţă care poate juca rol de donor de electroni. 44 . de aceea. este o particulă foarte mică şi extrem de reactivă. luând în considerare schimbul de ioni H+ care poate avea loc între unele specii chimice. J. J. Protonul H+. Pe baza proprietăţii lor de a accepta protoni în reacţii chimice. p+ şi un neutron n0.N.N. Brönsted şi chimistul englez T. noţiunea de bază se lărgeşte. Acizii Lewis sunt însă mult mai numeroşi şi includ substanţe care au un atom cu octet incomplet (AlCl3) sau cationi metalici. Brönsted şi T. N. cuprinzând alături de hidroxizi şi substanţe care nu conţin gruparea HO–. Lowry au dat definiţia protolitică a bazelor.N. Conform acestei definiţii. H+ este alcătuit din particulele elementare: un proton. Pentru ionul H+ se foloseşte în general denumirea de proton. chimistul danez J.N. Lowry au propus noi definiţii pentru noţiunile de acid şi bază.N. Să nu confuzi deci protonul H+ cu particula elementară proton p+. În toate reacţiile protonul cedat de acid este acceptat de o altă specie chimică.Teoria protolitică În anul 1923. O bază este o substanţă care poate accepta protoni. Un acid este o substanţă care poate să cedeze protoni. Această teorie este cea mai generală. Brönsted şi T. el nu poate exista liber în soluţie. Lewis a formulat în anul 1938 următoarele definiţii pentru acizi şi baze: Un acid este o substanţă care poate juca rol de acceptor de electroni. Lowry au dat definiţia protolitică a acizilor.N.

Exemple de oxizi: oxid de sodiu. NaO. oxid de carbon. Proprietăţi generale Oxizii acizi reacţionează cu apa.7. dioxid de carbon. CO. dioxid de azot.reacţia cu apa a monoxidului de clor gazos trecut peste oxid mercuric. oxizii sunt clasificaţi în oxizi acizi (anhidride acide). NO2.2. la 4°C Cl2O Monoxid de clor(gaz) + H2O = apa (lichid) 2HClO acid hipocloros (soluţie) . dioxid de sulf. FeO. formând un acid. conform unor reacţiei generale. pentoxid de azot. . 7. monoxid de azot. oxid de magneziu.2. caracteristică apei oxigenate (H2O2). Oxizi 7. CO2. oxizi bazici (anhidride bazice) şi oxizi amfoteri. trioxid de azot.2. cum sunt: +1 +1 X2O + H2O = HXO +4 X O2 + H2O = H2XO3 Exemple: . MgO.1. N2O5. N2O3. Peroxizii sunt combinaţii care conţin în molecule gruparea – O – O – numită peroxidică. oxid de calciu. NO.reacţia dioxidului de sulf cu apa SO2 + H2O = H2SO3 45 . Funcţie de comportarea oxizilor cu apa. Clasificare Oxizii sunt combinaţiile oxigenului cu un alt element chimic cu formula generală a oxizilor este X2O. oxid feros. Fe2O3. CaO.2. SO2. oxid feric. în cazul uniu elementul chimic monovalent.

monoxidul de azot. acizii slabi: HX + H2O H 3O+ + X- 46 . cum sunt: oxidul de carbon. Exemplu: formarea hidroxidului de aluminiu prin reacţia cu apa a oxidului de aluminiu care poate disocia atât ca o bază. formând o bază: +2 +2 M O + H2O = M(OH)2 Exemplu: CaO + H2O = Ca(OH)2 Oxid de calciu hidroxid de calciu Oxizii amfoteri formează cu apa acizi sau baze. în funcţie de condiţii. HClO4. care în soluţie apoasă disociază astfel: acizii tari: HX → H+ + X- unde HX poate fi de exemplu: acid clorhidric. denumiţi oxizi indiferenţi. Acizi Acizii sunt substanţe care conţin în molecula lor ioni de hidrogen.Oxizii bazici reacţionează cu apa. acid sulfuric. 7.3. H2SO4 în prima treaptă de ionizare. acid percloric. HCl. cât şi ca un acid: Al2O3 + H2O = Al(OH)3 care poate disocia ca o bază → Al3+ + 3OHsau H3AlO3 care poate disocia ca un acid → 3H+ + AlO33Există oxizi care nu sunt anhidride nici de baze şi nici de acizi.

+ H2O HPO42.hidracizi( HX ). acizii sunt clasificaţi în: . HNO3. etc.În soluţie. H2S) .1. H2S.+ H2O H3O+ + H2PO4H3O+ + HPO42H3O+ + PO4 3H3O+ + SO4 2- Molecula de acid disociază punând în libertate a unui proton sau a mai multor protoni şi radicalul acid.: HCl. H3PO4 . H3AsO4). nemetalul fiind notat cu X (de ex. .acizi tribazici: H3PO4 + H2O H2PO4. ( de exemplu: H2CO3. X-: HX + H2O H 3O+ + X- unde HX poate fi de exemplu: acid fosforic. pe care îi poate pune în libertate în soluţie sau care pot fi înlocuiţi de cationi. H3PO4. în molecula cărora ionul de hidrogen este legat direct de elementul central.oxoacizii ( H – O – X ) . compuşi multiatomici în molecula cărora protonul este legat de atomul de oxigen care este legat şi de atomul central. acizii se clasifică în: acizi monobazici: HCl → H + + ClH + + NaCl HCl + Na+ → . molecula de acid disociază în ion de hidroniu (H3O+) şi ion radicalul acid. nemetalul X. H2SO4. 7.+ H2O . format din elementul central sau gruparea 47 . Clasificare a) Funcţie de compoziţia moleculară. compuşi binari. b) Funcţie de numărul de protoni (H+) din molecule. acid sulfhidric.acizi bibazici: H2SO4 + H2O → H3O+ + HSO4HSO4.3 .

] K2 =0.+ H2O H3O+ + HPO4 K2 = [ H3O+ ]·[HPO4 2-] / [ H2PO4. de exemplu.5·10-3 Etapa 2 H2PO4. SO4 2-. Acizii tari sunt complet disociaţi în soluţie.3. funcţie de concentraţia de ioni din soluţie. acizii disociază în ionul de hidroniu şi ionii radicalilor acizi. Acizi tari şi acizi slabi Bazicitatea unui acid ( valenţa radicalului acid) este dată de numărul atomilor de hidrogen care pot fi puşi în libertate sau înlocuiţi.. K3.K1 = [ H3O+ ] · [H2PO4-] / [H3PO4] K1 = 7. CO3 2. PO4 3-). corespund trei constante de aciditate: Etapa 1 H3PO4 + H2O H3O+ + H2PO4. În cazul acidului fosforic.8 ·10-13 48 . Acizii polibazici disociază în mai multe etape de ionizare.La o concentraţie dată. NO3-. pe când acizii slabi sunt caracterizaţi de constanta de aciditate.2· 10-8 Etapa 3 HPO42.formată din atomii elementului central şi cei ai oxigenului ( de exmplu: Cl-.K2.] K3 = 4. În soluţie apoasă. Radicalul acid se comportă ca o grupare stabilă şi participă în aceeaşi compoziţie şi structură în reacţii chimice: De exemplu: H2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2H2O 7. pentru cele trei etape de disociere. acizii sunt tari sau slabi. K1.2. Ka. cărora le corespunde câte o de constantă de aciditate.+ H2O H3O+ + PO4 3K3 = [ H3O+ ]·[PO4 3-] / [ HPO4 2.

acidul este mai puternic disociat. Proprietăţi generale Acizii sunt caracterizati prin: . cu formare de săruri şi degajare de hidrogen: +2 +2 2HX + M acid metal = M X2 + H2 ↑ sare hidrogen 2HCl + Zn = ZnCl2 + H2 ↑ .reacţia cu metale.+ H3O+ K = [ X.] · [ H3O+ ] / [HX ] · [H2O ] 49 . este mai mare.reacţia cu bazele.ionizarea în soluţie: Cu cât concentraţia de ioni din soluţie la o diluţie dată.3. cu formare de săruri şi apă: +2 +2 2HX + M O = M X2 + H2O acid oxid sare apă 2HCl + CuO = CuCl2 + H2O . Acizii tari sunt complet disociaţi în ionul de hidroniu şi radicalul acid. pe când acizii slabi sunt caracterizaţi de prin constanta de echilibru : HX + H2O X.3.reacţia cu oxizi bazici. fiind considerat un acid tare.7. cu formare de săruri şi apă: +1 +1 HX + M OH = M X + H2O acid bază sare apă HCl + KOH = KCl + H2O .

7. aluminiu. bazele sunt compuşi chimici care au în moleculă ioni de hidroxid.1. se clasifică în: .baze insolubile: hidroxizii de cupru. are câte o constantă de ionizare (acidul sulfuric. fiecare etapă de ionizare succesivă în care se desprinde câte un proton şi ionul radicalului acid corespunzător. fie.(gruparea hidroxil.4. H2SO4 are două constante de ionizare . 7. Baze Conform teoriei disociaţiei electrolitice. KOH.baze solubile: hidroxizii metalelor alcaline (LiOH. OH.] · [ H3O+ ] / [HX ] În cazul acizilor polibazici. disociază astfel: MOH → M + + OHÎn molecula hidroxidului.Valoarea concentraţiei de apă fiind constantă într-o soluţie diluată. caz în care metalul este monovalent.4. SR(OH)2. NaOH. CsOH) denumiţi alcalii. şi care în soluţie.Ca(OH)2. H3PO4 are trei constante de ionizare). deci de concentraţia ionilor de hidroxid în soluţie. OH). b) Funcţie de gradul de disociere în soluţie apoasă. Clasificare a) Funcţie de solubilitatea bazelor în apă. . la o concentraţie dată. Ka denumită şi constanta de ionizare: Ka = [ X.baze tari . Ba(OH)2.baze slabe 50 . Mg(OH)2. gruparea hidroxil este legată de atomul metalic prin atomul de oxigen: M – O – H. constanta de echilibru devine constanta de aciditate. se clasifică în: . RbOH. hidroxizii metalelor alcalino-pământoase sunt mai puţin solubili în apă ( BeOH)2.

În soluţie.4.punerea în libertate atât a ionilor de hidroniu.2.+ H2O → MO.7.3. Baze tari şi baze slabe Tăria bazelor este determinată direct de concentraţia ionilor de hidroxid în soluţie.+ M+ . iar bazele slabe sunt caracterizate de constanta de bazicitate: MOH M+ + OHKb = [M+ ] · [OH. demonstrează caracterul amfoter al hidroxidului ( ex. de exemplu Mg(OH)2. bazele se comportă diferit. Proprietăţi generale Bazele alcaline sunt caracterizare prin: . determină caracterul de bază al 7.] / [MOH ] Cu cât electronegativitatea elementului central este mai mică.punerea în libertate a protonilor determină caracterul de acid al hidroxidului: M – O – H + H2O hidroxidului: M – O – H → OH. hidroxidul este o bază mai tare (NaOH). cu formare de săruri şi apă: MOH + HX = MX + H2O NaOH + HCl = NaCl + H2O . iar o dată cu creşterea acesteia.4.+ H3O → H3O+ + MO- . baza este mai slabă. cu formare de acid şi apă: 51 . disocierea moleculelor caracterizând caracterul amfoter: .reacţia cu acizii. la o concentraţie dată. Bazele tari sunt complet disociate în soluţii ( NaOH. cât şi a ionilor de hidroxid.reacţia cu un oxid acid.punerea în libertate a ionilor de hidroxid. KOH).:hidroxidul de aluminiu) M+ + OH.

acidul şi baza respectivă.N. cu formare de sare şi degajare de hidrogen +1 +3 2MOH +2 N + 6H2O = 2 M [ N (OH)4 ] + 3H2 2NaOH + 2Al + 6H2O = 2Na [ Al (OH)4 ] + 3H2 7. fiind conjugate sau corespondente.+ H3O+ acid bază conjugată NH3 + H2O bază NH + + HO– 4 acid conjugat 52 . J.reacţia cu o sare ( reacţie de dublu schimb). orice substanţă care are tendinţa de a accepta protoni”.4.2MOH + XO2 = M2XO3 + H2O : 2NaOH + CO2 = Na2CO3 + H2O . orice substanţă care are tendinţa de a ceda protoni şi bază. reacţia fiind denumită reacţie protolitică : ACID BAZĂ + H+ Sistemul se numeşte acid-bază conjugată.reacţia cu un metal. Între un acid şi o bază există un transfer de protoni.4.Brönsted a considerat „acid.De exemplu. în soluţie apoasă: HCl + H2O → Cl. cu formare de o altă bază şi o altă sare: MOH + NX = NOH + MX 2KOH + MnCl2 = 2KCl + Mn(OH)2 . Teoria teoria protolitică În cadrul teoriei protolitice.

a doi atomi de hidrogen. Lewis a definit acidul şi baza. Teoria electronică a acizilor şi bazelor Din punct de vedere electronic G. X): De exemplu. . trei atomi de hidrogen (acizi tribazici sau triprotonici). Săruri Prin reacţia dintre un acid şi o bază rezultă. să furnizeze o pereche de electroni”. ca fiind molecula capabilă să „să accepte o o pereche de electroni şi respectiv.5. pe lângă apă.săruri primare sau biacide 53 . bazice şi neutre. M)) şi anionul acidului ( radicalul acid.7.N. şi anume. o substanţă denumită sare. baza are rol de donor de electroni şi acidul are rol de acceptor.5. MX. Sărurile acide provin din acizi care conţin în molecula lor doi atomi de hidrogen ( acizi bibazici sau biprotonici) şi respectiv. De exemplu: H+ + H – O – H bază H3O+ acid conjugat 7. formată din cationul bazei ( ionul de metal. prin înlocuirea unui singur atom de hidrogen şi respectiv. Astfel. legătura dintre ionii formaţi fiind o legătură coordinativă.Clasificare Funcţie de comportamentul în reacţiile chimice la care participă.1. reacţia: NaOH + HCl = NaCl + H2O bază acid sare 7. sărurile se clasifică în săruri acide.5.4.

arsenat acid de sodiu.: carbonatul acid de sodiu. KHSO4 care provine de la acidul sulfuric. X): MX → M+ + X54 .. H2 ex. sărurile se numesc săruri duble. ca de exemplu: sulfatul dublu de potasiu şi aluminiu. NaHCO3 care provine de la acidul SO4 . denumită sare.2. rezultă o substanţă a cărei moleculă conţine ionul metalului din molecula bazei şi anionul acidului (radicalul acid). H3AsO4. Na2HPO4 care provine de la acidul fosforic. majoritatea fiind substanţe cristaline de diferite solubilităţi. În soluţii. . sărurile disociază în cationi metalici (M) şi anioni (radicali acizi. există săruri monobazice şi săruri bibazice a căror molecule conţin o grupare OH şi respectiv. KAl(SO4)2. sulfatul acid de potasiu. de exemplu: BiOH(NO)3 . Na2HAsO4 care provine de la acidul arsenic. H3PO4. Proprietăţi generale Majoritatea sărurilor sunt substanţe solide.5.: fosfat acid de sodiu. Sărurile neutre Prin reacţia dintre cantităţi echivalente de acid şi respectiv. bază. 7. Sărurile bazice Moleculele sărurilor bazice conţin una sau mai multe grupări de hidroxid (OH) de la baza din care provine sarea respectivă.săruri secundare sau monoacide: carbonic. H2CO3 . H2SO4 + NaOH = Na2 SO4 + H2O acid bază sare Sărurile care conţin în moleculă doi cationi de metale diferite.ex. două grupări OH. Bi(OH)2NO3 care provin de la Bi(NO)3 . Astfel.

care se află înaintea hidrogenului în seria activităţii electrochimice cunoscută ca seria Beketov.reacţia cu o altă sare: 2NaCl + CuSO4 = Na2SO4 + CuCl2 . de exemplu zincul. pot înlocui din săruri. .Volta (zincul).Sărurile au următoarele proprietăţi generale: . o soluţie de sare poate reacţiona cu un metal mai activ. Metalele mai active care se află înaintea hidrogenului în seria activităţii electrochimice cunoscută ca seria BeketovVolta.reacţia cu hidroxizi alcalini (reacţie de dublu schimb).reacţia cu apa (hidroliza). cuprul. de exemplu. Metalele mai active.hidroliza unei sări care provine dintr-un acid slab şi o bază tare: X. o soluţie de sare poate reacţiona cu un metal mai activ. metalele mai puţin active (cuprul): Zn + Cu2+ = Cu + Zn2+ Funcţie de potenţialele standard ale metalelor.+ H2O → anion HX + OHacid 55 . pot înlocui din săruri. cu formare de sare şi o altă bază: FeCl3 + 3KOH = Fe(OH)3 + 3KCl .reacţia cu metale: CuCl2 + Zn = Cu + ZnCl2 Funcţie de potentialele standard ale metalelor. cu formare de acid şi o bază: +1 +1 MX + H2O → HX + MOH slab.reacţia cu acizi (reacţie de dublu schimb). hidroliza are loc astfel: ← În cazul în care acidul sau baza din care s-a format sarea este electrolit . cu formare de sare şi un alt acid: 2NaNO3 + H2SO4 = Na2SO4 + 2HNO3 . metalele mai puţin active.

sau CH3COOH + OH- 2 H2O OH. Al(NO3)3 se formează cantităţile echivalente de acid azotic. hidroliza acetatului de sodiu ( CH3COONa ) are loc astfel: → CH3COONa  CH3COO.sau Al(NO3)3 + 6 H2O  → Al3+ + 6 H2O  → MH+ + Xsoluţie de sare Al(OH)3 + 3H3O+ M + HX bază acid . reacţia este acidă: Al(NO3)3 6H2O Al3+ + 3 OH → Al3+ + 3NO3 → 3OH. Reacţia este bazică. .hidroliza unei sări care provine dintr-un acid tare şi o bază slabă: MH+ + H2O  → sare MOH + H3O+bază De exemplu. sarea fiind complet disociată şi ionii rezultaţi din ionizarea apei: CH3COO NH4  → 2H2O CH3COO.De exemplu. un electrolit slab parţial disociat. deoarece în soluţie se găsesc un număr mare de ioni de hidroxid.+ H2O Prin hidroliza sărurilor se formează cantităţile echivalente de acid slab. prin hidroliza azotatului de aluminiu.hidroliza unei sări care provine dintr-un acid slab şi o bază slabă  → De exemplu.+ H3O+ CH3COO. NH4+.+ 3H3O+ Al(OH)3 Al(OH)3 + 3H3O+ + 3 NO3.şi amoniu.+ H3O+ 56 .+ 3H3O+ CH3COO.+ NH4+ OH. în soluţia de acetat de amoniu (CH3COONH4 ) există ionii de CH3COO. HNO3 complet disociat şi hidroxidul de aluminiu.. acid acetic (CH3COOH) care disociază puţin şi hidroxid de sodiu (NaOH) complet disociat în ioni de Na+ şi OH.+ Na+ CH3COOH + H+ + OH. Deci.

În soluţie, prin combinarea cationilor NH4+ şi H3O+ se combină cu anionii OH- şi respectiv, CH3COO- , formând hidroxidul de amoniu, NH4 OH şi acidul acetic, CH3COOH.: CH3COO- + H3O+ NH4+ + OHCH3COOH + H2O NH3 + H2O

Atât acidul acetic, cât şi hidroxidul de amoniu sunt electroliţi slabi., deci slabi disociaţi.În acest caz, datorită diferenţelor foarte mici dintre gradele de disociere ale celor doi electroliţi slabi, soluţia are un caracter aproape neutru. Reacţia de hidroliză poate fi considerată ca reacţia inversă reacţiei de neutralizare: sare + apă  → bază + acid Gradul de hidroliză (γ) reprezintă raportul dintre cantitatea de substanţă hidrolizată şi cantitatea totală de sare dizolvată pentru realizarea soluţiei respective: γ = cantitate substanţă hidrolizată / cantitate totală dizolvată Gradul de hidroliză poate fi exprimat în procente (%) sau fracţii. Gradul de hidroliză este direct proporţional cu diluţia soluţiei şi temperatura şi invers proporţional cu constanta de disociere a acidului sau bazei. Totodată creşte şi concentraţia ionilor H3O+ şi exprimarea gradului de hidroliză astfel: γ ≈
Kw Ka c

OH- , ceea ce determină

unde: Kw este produsul ionic al apei; Ka este constanta de aciditate a acidului slab, respectiv, al bazei slabe; c este concentraţia soluţiei.

57

7.6. Apa
Una din cele mai răspândite substanţe din natură este apa, sub forma gazoasă (vapori), lichidă ( apele de suprafaţă, apele freatice, apele subterane, apele minerale) şi solidă (zăpadă, grindină). Din punct de vedere chimic, apa din natură nu este pură, conţinând substanţe chimce, în special săruri în cantităţi mai mici ( ape moi) sau mai mari ( ape dure). Substanţele minerale greu solubile (ex. carbonaţii de calciu şi magneziu) se îndepărtează prin procesul de dedurizare. Pentru îndepărtarea substanţelor dizolvate în apă, se procedează la distilarea apei, adică aducerea apei în stare de vapori, urmată de condensarea acestora prin instalaţii de răcire. De asemenea, deionizarea apei se realizează prin îndepărtarea anionilor şi cationilor care impurifică apa, uitlizând schimbători de ioni. Apa este indispensabilă vieţii organismelor vegetale şi animale, activitatea vitală scăzând o dată cu reducerea cantităţii acesteia. Apa potabilă trebuie să îndeplinească condiţia de fi inodoră, incoloră, insipidă, fără impurităţi anorganice sau organce, fără microorganisme patogene. Conţinutul impurităţilor apei potabile trebuie să se încadreze în limittele prevăzute în normele legale, şi anume: reziduu uscat 500-600 mg/L, oxid de calciu 130-150 mg/L, oxid de magneziu 40-50 mg/L , clor 20-30 mg/L, acid sulfuric exprimat în mg SO3 70-80 mg/L, oxigen 2-4 mg/L, duritatea în grade 18-20.

7.6.1.Structura moleculei de apă
Molecula de apă nu are o structură lineară, conţinând un atom de oxigen central şi doi atomi de hidrogen care formează între ei un unghi de 1040 30', (formula chimică, H2O). La formarea celor două legături covalente O − H

58

participă doi electroni necuplaţi de doi orbitali px şi p z ai atomului de oxigen şi doi electroni ai celor doi atomi de hidrogen. Molecula de apă are un moment electric, µ, de 1,84. În stare lichidă, moleculele de apă sunt asociate datorită legăturilor de hidrogen. În stare solidă, conform cercetărilor lui L.Pauling, un atom de oxigen este înconjurat de încă patru atomi de oxigen într-o structură spaţială tetraedică, legaţi prin atomi de hidrogen poziţionaţi între fiecare pereche de atomi de oxigen.Molecula de apă poate forma patru legături de hidrogen, atît ăn stare solidă, cât şi în stare lichidă. Distanţa dintre doi atomi de oxigen legaţi prin intermediul atomului de hidrogen este de 2,76 Ǻ, iar protonul se află la o distanţă de 1,00 Ǻ de un atom de oxigen şi la 1,76 Ǻ de celălalt atom de oxigen.

7.6.2. Proprietăţi generale
Apa reacţionează cu metale, nemetale, oxizi şi unii compuşi organici ( ex. metanul): - reacţia cu metalele cu punere în libertate a hidrogenului are loc în condiţii diferite de temperatură, funcţie de potenţalul electrochimic al metalelor (seria Beketov- Volta). Astfel, sodiu şi potasiu reacţionează violent cu apa în stare lichidă (reacţie puternic exotermă), calciu reaţionează mai lent la temperatura obşjnuită, magneziu numai prin încălzire, aluminiu nu reacţionează nici la fierbere, pe când fierul reacţionează numai în condiţii speciale de temperaturi înalte. Na + H2O = NaOH + H2 ↑ - reacţia cu nemetale, de exemplu carbon are loc în condiţii speciale ( la temperaturi înalte) , formând gazul de apă: C + H2O = CO + H2 ↑

59

prin eflorescenţă. molecule de apă denumită apă de cristalizare. Na2CO3·10H2O = Na2CO3 + 10H2O CuSO4·5H2O = CuSO4 + 5H2O Substanţele care absorb vaporii de apă din atmosferă transformându-se în cristalohidraţi.reacţia cu oxizi ai nemetalelor: SO3 + H2O = H2SO4 . MgCl2·4H2O . Al2(SO4)3·18 H2O. În cazul răşinilor schimbătoare de ioni. După modul în care se leagă molecula de apă de substanţa anhidră. se numesc higroscopice ( de exemplu MgCl2 care devine MgCl2·2H2O. Cristalohidraţi Unele substanţe conţin în cristale . MgCl2·6H2O). de exmplu: CuSO4·5H2O (piatra vânătă). CaCl2·6 H2O.6.Aceste substanţe numite cristalohidraţi. Na2CO3·10H2O(soda cristalizată). precum Na2CO3·10H2O. apa ionică ( prin legături de hidrogen). apa de reţea (nelegată de cationi sau anioni).. Cristalohidraţii pot pierde apa de cristalizare fie la temperatura camerei. MgCl2·6 H2O.reacţia cu metanul. FeSO4·7 H2O. există apă cationică ( prin legături coordinative). fie prin fierbere precum CuSO4·5H2O. au proprietăţi diferite de substanţele de la care derivă. tranformându-se în substanţele anhidre respective. Ca(SO)4·2H2O (gipsul). la temperaturi înalte: CH4 + H2O = CO + 3H2 gaz de apă 7.3. apa se află în golurile reţelelor cristaline fără a le modifica structura.reacţia cu oxizi ai metalelor: MgO + H2O = Mg(OH)2 . 60 .

la fiecare al optulea element proprietăţile sunt asemănătoare. sunt într-o dependenţă periodică de masele lor atomice. Mendeleev a aranjat cele 63 de element cunoscute pe vremea lui într-un tabel numit Tabelul Periodic. Newlands în anul 1864. triadele conţineau. Mendeleev a enunţat legea periodicităţii astfel: proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor. În istoria descoperirii şi clasificării elementelor chimice a rămas important J.1. metale alcaline: Li. pe baza proprietăţilor lor fizico-chimice asemănătoare. Observaţia care avea să ducă spre clasificarea cunoscută în zilele noastre a fost făcută de J.Capitolul VIII TABELUL PERIODIC 8.Scurt istoric De-a lungul timpului. la sfârşitul secolului al XIX-lea. care se manifestă în proprietăţile substanţelor simple şi compuse pe care le alcătuiesc. În acelaşi an L. Această clasificare se păstrează şi în zilele noastre. Berzelius şi A. Dobereiner prin a sa clasificare a elementelor în triade. J. Toate aceste încercări de sistematizare şi clasificare a elementelor chimice l-au ajutat pe chimistul rus Dimitri Mendeleev să formuleze una dintre cele mai importante legi din istoria chimiei: legea periodicităţii. prima clasificarea a elementelor în metale şi nemetale. Lavoisier au făcut. Acesta a enunţat regula octavelor: dacă se ordonează elementele în ordinea crescătoare a maselor atomice. Meyer a prezentat pentru prima dată un tabel periodic incomplet. K sau halogeni. pe măsură ce s-au descoperit elementele chimice oamenii de ştiinţă au încercat să le clasifice de cele mai multe ori în funcţie de comportarea lor în prezenţa altor elemente sau compuşi chimici. Na. Cl. I. 61 . Br. de exemplu.

Corelaţia dintre structura învelişului electronic al atomului şi poziţia elementului chimic în Tabelul Periodic Tabelul periodic este format din grupe (şiruri verticale). Numărul grupei este egal cu numărul de electroni de pe ultimul strat. notate cu cifre arabe de la 1 la 18 şi perioade (şiruri orizontale). 8. numărul perioadei este egal cu numărul de straturi electronice.Tabelul Periodic pe care îl folosim conţine informaţii utile şi la îndemâna oricui vrea să studieze şi să înţeleagă lumea materială în care trăieşte. dacă este vorba de elemente din grupele principale. În căsuţa fiecărui element din Tabelul Periodic este notată configuraţia electronică a elementului. De exemplu elementul Na se află în perioada a 3-a.toate elementele care au electronul distinctiv în orbital de tip s formează blocul elementelor de tip s. 62 . Astfel. elementul Br se află în perioada a 4-a are un înveliş alcătuit din 4 straturi. el fiind numărul de ordine al elementului.2. În funcţie de tipul de orbital în care se găseşte electronul distinctiv electronul distinctiv elementele se pot clasifica în grupe sau blocuri: . Poziţia unui element în Tabelul Periodic este determinată de configuraţia sa electronică. are deci un înveliş electronic format din 3 straturi. În acest Tabel Periodic elementele sunt aranjate în ordinea creşterii numărului atomic Z. Fiecare element diferă de elementul precedent prin electronul distinctiv. Numărul atomic Z indică poziţia unui element în tabelul periodic. acest bloc este format din elemente situate în Tabelul Periodic în grupele principale 1 (IA) şi 2 (IIA). notate cu cifre arabe de la 1 la 7. iar la rândul ei aceasta determină poziţia în Tabelul Periodic. Elementele din grupele secundare au pe ultimul strat un număr de electroni egal cu numărul grupei (grupele 11 şi 12) sau diferit de numărul grupei.

- toate elementele care au electronul distinctiv în orbital de tip p formează blocul elementelor de tip p; acest bloc este format din elemente situate în Tabelul Periodic în grupele principale 13(IIIA), 14(IVA), 15(VA), 16(VIA) şi 17(VIIA); - toate elementele care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d, al penultimului strat alcătuiesc blocul elementelor de tip d; ele se mai numesc şi elemente tranziţionale; - elementele la care electronul distinctiv ocupă un orbital de tip f al antepenultimului strat alcătuiesc fie blocul lantanidelor (dacă electronul este în stratul 4 f) fie pe cel al actinidelor, dacă electronul distinctiv este într-un orbital de tip 5 f.

8.3. Corelaţii între poziţia elementului în Tabelul Periodic şi proprietăţile lui fizice şi chimice
În funcţie de felul în care variază de la un element la altul proprietăţile elementelor sunt: - neperiodice – variază continuu de la un element la altul: numărul atomic şi masa atomică. - periodice – care se repetă la un număr de elemente şi sunt funcţii periodice de număr atomic Z. Proprietăţile periodice sunt atât fizice cât şi chimice. În Anexele 1 şi 2 sunt prezentate valori ale proprietăţilor periodice chimice şi fizice ale elementelor.

8.3.1. Proprietăţi periodice fizice
Proprietăţile periodice fizice sunt: volumul atomic, raza atomică, volumul ionic, raza ionică, energia de ionizare, afinitatea pentru electroni.

63

Volumul atomic şi raza atomică Volumul atomic este direct proporţional cu numărul de straturi ocupate cu electroni în învelişul electronic al atomului. El este invers proporţional cu sarcina nucleară. Raza atomică variază similar volumului atomic. Pentru elementele din grupele principale, razele şi volumele atomice cresc în grupă de sus în jos şi scad în perioadă de la grupa 1 la grupa 18, o dată cu creşterea sarcinii nuclare. Pentru elementele tranziţionale volumele atomici sunt mici deoarece au o sarcină nucleară mare ceea ce face ca electronii să fie mai puternic atraşi de nucleu şi deci volum atomului să scadă. Volumul ionic şi raza ionică Elementele îşi realizează configuraţia stabilă de dublet sau de octet pe ultimul strat prin cedare sau acceptare de electroni, transformându-se în ioni pozitivi şi respectiv negativi. E – ne-→E n+
Ion pozitiv

E + ne- → E nIon negativ

Razele ionilor pozitivi sunt mai mici decât ele atomilor din care provin. Razele ionilor negativi sunt mai mari decât ale ionilor din care provin. Razele ionilor cresc în perioade de la grupa 18 la grupa 1 şi în grupe de la perioada 1 la perioada a 7-a.

Energia de ionizare Energia de ionizare reprezintă cantitatea de energie necesară pentru a smulge un electron dintr-un atom al unui element aflat în stare gazoasă. Atomul se transformă astfel în ion pozitiv. Atomii care au mulţi electroni în învelişul electronic au energie de ionizare mică, deoarece stratul exterior este mai îndepărtat de nucleu şi energia necesară pentru a smulge un electron este mai mică.
64

Eg - e- → E g+ E g+ - e- → E g2+ sau

Eg + I1 → E g+ + e- , unde I1 reprezintă energia primară de ionizare; cantităţile de energie necesare pentru cedarea următorilor electroni (de la 2 la n), notate cu I2.....In , sunt mai mari decât în primele cazuri: I1 < I2 < ....... < In În perioade energia de ionizare creşte de la grupa 1 la grupa 18 o dată cu creşterea numărului atomic. Elementele tranziţionale nu respectă periodicitatea, deoarece aceste elemente îşi completează orbitali de tip d, situaţi în interiorul învelişului electronic pentru care se manifestă fenomenul de ecranare. Cele mai mici energii de ionizare le au metalele alcaline situate în colţul din stânga jos a tabelului periodic, iar cele mai mari le au elementele situate în colţul din dreapta sus a tabelului periodic. Afinitatea pentru electroni Pentru a se transforma în ioni negativi unii atomi, care un număr mare de electroni pe ultimul strat atomul acceptă electroni. Prin acceptare de electroni atomii se transformă în ioni negativi. Energia eliberată la captarea unui electron se numeşte afinitate pentru electron. Cea mai mare afinitate pentru electroni o au hologenii situaţi în colţul din dreapta sus a Tabelului Periodic.

8.3.2.Proprietăţi periodice chimice
În funcţie de poziţia elementelor în tabelul periodic acestea au proprietăţi chimice care se repetă periodic. Aceste proprietăţi sunt: valenţa, numărul de oxidare, electronegativitatea, caracterul metalic, caracterul nemetalic, caracterul acido-bazic.
65

De exemplu elementele din grupa 1 principală au valenţa. cele din grupa 2 au valenţa 2. Numărul de oxidare Valenţa este un număr întreg şi caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu un alt atom. Toate aceste noţiuni de electrovalenţă şi covalenţă au fost reunite în noţiunea de număr de oxidare sau stare de oxidare. Covalenţa este numărul de electroni pe care un atom îi pune în comun cu un alt atom. 8..O. Exemplu: Cu. Elementele ai căror atomi au mai mult de 4 electroni pe ultimul strat au valenţa egală cu 8 – numărul grupei. exprimat în cifre romane: de exemplu oxigenul este în grupa a VI-a principală (grupa 16) şi are valenţa 8-6 = 2. cel mai des întâlnite în practică.4. Când atomii pun în comun electroni ei sunt caracterizaţi prin covalenţă. accepta sau pune în comun pentru a se lega cu alţi atomi identici sau diferiţi. Elementele în stare liberă (atomi sau molecule) au numărul de oxidare zero. 1.Valenţa. În tabelul 8 sunt trecute elementele cu mai multe N. iar cele din grupa 3 au valenţa 3. Cl 2 0 0 0 0 66 . Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare Numerele de oxidare se stabilesc după următoarele reguli: 1. Elementele ai căror atomi au mai puţin de 4 electroni pe ultimul strat au valenţa egală cu număr de electroni de pe ultimul strat. Atunci când atomii cedează sau acceptă electroni şi se transformă în ioni pozitivi şi respectiv negativi ei sunt caracterizaţi prin electrovalenţă. Numărul de oxidare este o măsură a numărului de electroni pe care un atom îi poate ceda. O 2 . H 2 .

Într-un ion poliatomic atomului de hidrogen are totdeauna N.O. În compuşii ionici elementele au numărul de oxidare egal cu numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în procesul de formare a ionilor.Mulliken care a realizat şi o scală a electronegativităţii cu valori cuprinse între 1 şi 4. Exemplu: Na Cl . Excepţii: în peroxizi atomul de oxigen are N. -1.O. Exemplu : Na H.O. atomului de hidrogen i se atribuie N.O. Suma algebrică a N. H Cl. -1. H 2 O. +1 −1 +2 −1 +1 −1 67 . -2. Exemplu: N H 3 . În hidruri ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase atomul de hidrogen are N.O. Na 2 S . În ionul NO3 : N O3 . +2 −1 +1 −2 +2 −1 +1 −1 Ca F 2 . + 1 şi atomului de oxigen N. ale tuturor elementelor componente ale − ionului poliatomic este egală cu sarcina sa. de regulă. În compuşii covalenţi. S O 2 4. -2.6 şi 7 au cele mai mici valori ale electronegativităţii. Mg Br 2 3. 18 perioadele 2 şi 3 au electronegativitate mare.2.O. în ionul HO : H O – +1 −2 - 5. numărul de oxidare al celorlalte elemente se stabileşte ţinând seama de regula următoare : suma algebrică a numerelor de oxidare ale tuturor elementelor componemte ale compusului covalent este egală cu zero. în ionul SO 2 − : 4 +6 −2 2 − +5 -2 − −3 +1 +1 −2 +1 −1 +4 −2 S O 4 . Exemplu: H 2 O 2 .O. Noţiunea de electronegativitate a fost introdusă de S. Ca H 2 Electronegativitatea Capacitatea unui atom făcând parte dintr-o legătură chimică de a atrage electronii spre el se numeşte electronegativitate. Elementele situate în grupele 17. iar cele situate în grupele 1 şi 2 perioadele 5. +1 şi cel de oxigen N.

Este reprezentat printr-o combinaţie chimică şi mai rar prin elemente native. oxid de titan. din care se pot extrage pe unul sau mai multe metale. necombinate. Metalele se găsesc în scoarţa terestră în diferite forme în funcţie de solubilitatea sărurilor metalului şi de uşurinţa cu care metalele reacţionează cu apa sau sunt oxidate. Metalele situate în seria potenţialelor electrochimice mult după hidrogen precum aurul. adică libere. argintul. Cele mai reactive metale se găsesc în natură sub formă de săruri solubile sau ca aluminosilicaţi insolubili : albit (NaAlSi3O8). Ele se găsesc în natură sub formă de minerale şi foarte puţine în stare nativă. aurul. oxid de aluminiu. Minereul este format din unul sau mai multe minerale. Metalele care se găsesc în stare nativă sunt de obicei cele preţioase ca argintul. platina se găsesc în natură în stare elementară. dar situate tot după hidrogen. Metalele situate imediat înaintea hidrogenului au fost oxidate şi se găsesc sub formă de oxizi : oxid de mangan. Mineralul este un component al rocilor si al minereurilor şi s-a format în urma proceselor geologice. sulfură de plumb. platina. Răspândirea în natură Cele mai multe dintre elementele din Tabelul Periodic sunt metale. sulfaţi. Minereul din 68 . Metalele mai reactive precum calciul şi magneziul se găsesc sub formă de săruri: carbonaţi. Sulfurile sunt compuşi greu solubili şi au rezistat acţiunii apei.1. se găsesc sub formă de sulfuri: sulfură de cupru. Metalele mai reactive. silicaţi.Capitolul IX METALE 9.

care formează ganga sau sterilul. sulfuri. sodiul si potasiul. silicaţi. sulfaţi. zincul. Tabelul 9. Procedeele extractive erau cu secole în urmă artizanale. argintul.4 1. azotaţi Cloruri. sulfaţi. având ca obiect obţinerea. oxizi Sulfuri. carbonaţi Sulfuri. purificare şi prelucrarea fizică şi chimică a acestora.002 69 .9 0. Treptat metalurgia a devenit o industrie cu procedee specifice şi foarte rentabilă. fierul.1 0.7 3. silicaţi Carbonaţi. Cu timpul au fost puse bazele metalurgiei. Metalele cele mai frecvent întâlnite în natură sunt aluminiul. feldspaţi. ca ştiinţă şi tehnologie a metalelor. cuprul. calciul.02 0. silicaţi Sulfuri. plumbul. carbonaţi Al Fe Ca Na K Mg Cu Zn Pb 7. carbonaţi Carbonaţi. În tabelul 9 se prezintă răspândirea unor metale uzuale în litosferă şi mineralele ce le conţin. aurul.5 4. Problemele de rentabilitate şi de ecologizare a industriei metalurgice au dus la găsirea unor soluţii practice prin care să se diminueze haldele de steril.6 2. Metode de obţinere a metalelor din minereuri au fost cunoscute încă din antichitate. oxizi Oxizi. fluoruri Cloruri.care se extrage metalul este însoţit adeseori de minerale nemetalifere. cele mai rare sunt manganul. Răspândirea în scoarţa Pământului a unor elemente Element % în scoarţa Mineralul în care se găseşte Pământului elementul Aluminosilicaţi . cloruri.4 2. să se recicleze şi să se recupereze nu numai produşi utili ci şi produse derivate.

Procedeele electrometalurgice constau în electroliza unor compuşi ai metalelor. 70 . Procedeele cel mai frecvent utilizate pentru obţinerea metalelor pot fi clasificate în trei categorii: procedee electrometalurgice. procedee pirometalurgice. procedee hidrometalurgice. în carbonaţi şi sulfaţi. Deosebirea constă în faptul că într-o celulă de electroliză se foloseşte curentul electric pentru a produce o reacţie redox. următoarele etape: concentrarea minereului. Prelucrarea chimică depinde de natura minereului şi a metalului care trebuie extras. 9. deoarece au un conţinut mare de steril. se găseşte în aluminosilicaţi şi feldspaţi. Cu alte cuvinte. în absenţa curentului electric reacţia redox nu este spontană. Celula în care are loc electroliza se numeşte celulă electrolitică. Aluminiul. Extragerea metalului este de fapt o prelucrare chimică a materialului obţinut după etapa de concentrare. extragerea metalului din minereul concentrat. Ca) se găsesc în săruri greu solubile în apă. Aluminiul se obţine industrial din bauxită. silicaţi şi azotaţi. metalul cel mai răspândit în scoarţa terestră.În general metalele din grupa I A (Na. Metalele din grupa a Il-a A (Mg. Electroliza este procesul care se produce la trecerea curentului electric prin soluţia unui electrolit sau printr-un electrolit topit. Metode de obţinere a metalelor Pentru a obţine metale în stare pură trebuie parcurse în general. el nu se extrage însă din aceste minerale. purificarea metalului obţinut.2. K) se găsesc în natură sub formă de săruri uşor solubile în apă: halogenuri (cloruri). în stare de topitură sau în soluţie apoasă. O celulă electrolitică se aseamănă din punct de vedere constructiv cu o celulă electrochimică. adică reducerea metalului şi obţinerea lui în starea de oxidare 0.

3. uneori aliajele rezultă din metale cu adaosuri de nemetale.3. fie se topeşte întâi un metal şi în topitura lui se dizolvă celelalte componente (de ex. Metalele sunt fie topite separat şi apoi amestecate. fierul cu nichelul. Aliajele pot fi omogene sau eterogene (neoinogene). în aceşti compuşi raportul de combinare al metalelor nu corespunde valenţelor lor. aliajul staniului cu zincul etc.9. 71 . care conţine compusul chimic Fe3C. sodiul cu plumbul. fierul cu cobaltul etc. 9.3 Materiale anorganice cu importanţă practică 9. aurul cu zincul dau aliaje omogene. Metalele care se află departe unul de altul în sistemul periodic formează aliaje care conţin două metale cu o compoziţie chimică definită (compuşi intermetalici). De exemplu. Tot astfel de aliaje formează cuprul cu zincul. Exemple de aliaje eterogene sunt: aliajul de lipit (plumb cu staniu). Clasificare. aluminiul cu magneziul. Alte aliaje reprezintă compuşi între metale şi nemetale. Un exemplu îl constituie fonta.2. AuZn3. Compoziţie Aliajele sunt materiale metalice obţinute prin difuzia în stare topită a două sau mai multe metale.1. numit cementită. formate din următorii compuşi intermetalici: AuZn. Au3Zn5.feroaliajele). aliajele de cupru şi nichel). a) Obţinerea aliajelor prin topire. aurul cu argint şi cupru (aurul pentru bijuterii). un aliaj eterogen. Minereurile complexe care conţin mai multe metale se prelucrează direct şi se transformă în aliaje ale metalelor componente (de ex. aliajele omogene se mai numesc soluţii solide. Ca aliaje omogene se cunosc: aurul cu argintul (aurul dentar). b) Obţinerea aliajelor din componente. aliajul tipografic (plumb cu staniu şi stibiu). Obţinerea aliajelor Sunt mai multe procedee industriale de obţinere a aliajelor.

Duritatea aliajelor este mai mare decât a metalelor pure care le compun. oţelurile (aliaje ale fierului cu carbonul) au duritatea mult mai mare decât a fierului pur.3. 72 . Aliaje cu importanţă industrială Fonta este un aliaj al fierului cu carbonul în procent de 1. aliajele sunt rezistente la acţiunea agenţilor fizici şi chimici din atmosferă. Există trei categorii de fonte. Proprietăţile fizice ale aliajelor Densitatea (greutatea specifică) a aliajelor este de cele mai multe ori intermediară între densităţile metalelor constituente.c) Obţinerea aliajelor prin reducere concomitentă. Se supune reducerii un amestec de oxizi metalici care se transformă în metalele respective şi se aliază chiar în cuptorul de reducere. Un adaos de carbon şi wolfram dublează duritatea fierului. aliaj de cupru şi zinc este de aproape două ori mai rezistentă decât cuprul pur şi de patru ori mai rezistentă decât zincul. proprietatea se foloseşte în procesele de prelucrare la cald. Astfel.4. nichelină) cu rezistenţă electrică mare. 9. Rezistenţa mecanică a metalelor creşte prin aliere: de exemplu. alama. 9. decât temperaturile de topire ale metalelor respective. Rezistenta la coroziune se măreşte dacă metalele se aliază.7-5%C.3. pe această proprietate se bazează obţinerea unor aliaje (constantan. folosite în electrotehnică. Mărirea durităţii prin aliere este unul din motivele pentru care se elaborează aliajele. Temperatura de topire este mai mică în cazul aliajelor. Astfel se obţine aliajul plumbului cu stibiul. Conductibilitatea electrică a aliajului este mai mică decât conductibilitatea componentelor.3.

~ de asemenea. cu calităţi superioare. bile şi roţi dinţate. -feroaliajele conţin procente mai mari de mangan (feromangan). cobalt. care conţine carbonul sub formă de cementită (Fe3C). piuliţe. Alamele sunt aliaje ale cuprului cu zincul. statui etc. Otelurile-carbon. dar nu pot fi turnate. ceaune etc. aliaje ale fierului cu carbonul. sârme. Oţelurile rapide. crom. de vanadiu (ferovanadiu). inele. Ele servesc la fabricarea oţelurilor speciale. wolfram etc. vanadiu. sunt dure şi rezistente. are în compoziţie siliciu. mangan şi procente mici de fosfor şi sulf. Bronzurile sunt constituite din cupru şi staniu. crom. Din ele se confecţionează lagăre. Oţelurile cu nichel sunt rezistente la solicitări mecanice şi de aceea se utilizează în construcţii de maşini. de crom (ferocrom). care conţin pe lângă fier şi carbon elemente ca: wolfram. se pot turna foarte bine. sulf şi fosfor sunt în procente foarte reduse (urme). de molibden (feromolibden). Se folosesc la confecţionarea de ventile. vanadiu. armături speciale. Este folosită pentru confecţionarea de radiatoare. siliciu. sunt întrebuinţate în construcţii mecanice şi pentru unele piese metalice. plite. siliciu sunt folosite la fabricarea cuţitelor pentru maşini aşchietoare şi a burghielor rezistente la viteze mari de tăiere. în care carbonul este conţinut sub formă de grafit. are duritatea mai mare si constituie materia primă pentru prepararea oţelurilor. -fonta de afinare.. piese inoxidabile etc. mangan.fonta de turnătorie. sulf şi fosfor. calorifere.3— 2%C). Oţelurile speciale conţin şi alte metale care le îmbunătăţesc calităţile: nichel. bucşe etc. elementele siliciu. Oţelurile conţin fier şi procent mai mic de carbon decât fontele (0. Oţelurile cu crom au o duritate mare şi se folosesc la fabricarea de unelte. ele se prelucrează la strung. 73 . care mai pot conţine mangan. table. cobalt. mangan.

deasemenea. Aliajele tipografice conţin plumb. Amalgamele sunt aliajele mercurului cu diferite metale.ambalaj conceput şi realizat pentru a îndeplini funcţia de unitate de vânzare. Prin ambalaj se desemnează orice obiect.ambalaj grupat. de la producător până la utilizator sau consumator. mangan şi magneziu. ambalaj terţiar . manipulării. pentru utilizatorul final sau consumator. are o mare duritate şi se foloseşte în industria aeronautică şi a automobilelor. se folosesc în tehnica dentară şi în procese electrolitice. în punctul de achiziţie. supraambalaj conceput pentru a constitui la punctul de achiziţie o grupare a unui număr de unităţi de vânzare. stibiu şi staniu. indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia.ambalaj pentru transport .5. protejării. destinat reţinerii. ambalaj secundar .ambalaj conceput pentru a uşura manipularea şi transportul unui număr de unităţi de vânzare sau ambalaje 74 . 9. de la materii prime la produse procesate.ambalaj de vânzare .Aliajele de lipit sunt aliaje ale plumbului cu staniul. el poate fi separat de produs fără a afecta caracteristicile produsului. indiferent dacă acesta este vândut ca atare către utilizator sau consumatorul final ori dacă el serveşte numai ca mijloc de umplere a rafturilor în punctul de vânzare. Principala destinaţie a aliajelor în industria alimentară este ambalajul. distribuţiei şi prezentării produselor.3. considerat ambalaj. Duraluminiul este un aliaj al aluminiului cu procente mici de cupru. Există mai multe tipuri de ambalaje: ambalaj primar .Aliajele folosite în industria produselor alimentare Aliajele folosite în industria produselor alimentare trebuie să respecte normele de calitate impuse de standardele europene. Obiectul nereturnabil destinat aceloraşi scopuri este.

datorită proprietăţii suprafeţei lor de a reflecta lumina incidentă. cum sunt produsele alimentare.7 g/cm3 la aluminiu). Când se găsesc în stare fin divizată majoritatea metalelor îşi pierd luciul. navale sau aeriene. Opacitatea. feroviare. numai magneziului şi aluminiului şi-l păstrează. Ambalajele din aluminiul se utilizează pentru realizarea de recipiente pentru alimente şi băuturi. Deşi îndeplinesc aceeaşi funcţie dozele din oţel au greutatea mai mare cu peste 50 %. fie absorbită. De exemplu. vopselele. Ambalajul pentru transport nu include containerele rutiere. etc. Deoarece radiaţia luminoasă care vine în contact cu metalul întâlneşte electronii mobili din structura specifică a reţelei metalice. Metalele în stare compactă au luciu. folii şi laminate. greutatea mai mare a ambalajului din oţel se datorează greutăţii specifice mai mari a acestuia (7. Proprietăţi fizice ale metalelor Metalele au proprietăţi fizice specifice determinate de structura specifică a reţelei metalice. dozele de bere aflate pe piaţă sunt fabricate din oţel (greutate medie 30 g) sau din aluminiu (greutate medie 16 g). Excepţie face mercurul care este lichid la temperatura camerei.8 g/cm3 faţă de 2.4. Oţelul se utilizează în producerea de recipiente pentru ambalarea unei game largi de produse. în scopul prevenirii deteriorării în timpul manipulării ori transportului. Ambalajele din metal sunt confecţionate din oţel sau din aluminiu. În condiţii normale de temperatură şi presiune metalele sunt solide. 9. Starea de agregare. ea este fie reflectată.grupate. dar nu poate trece prin metale (nu poate fi transmisă). Luciul metalic. 75 .

Hg) sau în cenuşiu (de exemplu: Pb. Cu. Această proprietate se explică tot prin existenţa electronilor mobili în reţeaua metalică. deplasându-se în direcţia egalizării potenţialului. iar 10 durităţii diamantului. 76 . metalele nu sunt transparente nici când se află sub formă de foiţe. Culoarea. Datorită existenţei electronilor mobili din structura metalelor. de la valori subunitarc. metalele se pot împărţi în două categorii: metale uşoare (cu densitate mai mică de 5 g/cm3) si metale grele. Duritatea este o proprietate mecanică a metalelor. Metalele cu Conductibilitatea termică cea mai mare sunt: Ag. Conductibilitatea termică este proprietatea metalelor de a fi bune conducătoare de căldură. Dacă se aplică o diferenţă de potenţial oricât de mică la extremităţile unei bucăţi de metal (fir sau placă). precum si de prezenta unor atomi străini conţinuţi ca impurităţi în metal. Metalele cu cea mai bună conductibilitate electrică sunt: Ag. metalele sunt opace. Cr. După densitate. acestea au proprietatea de a conduce curentul electric. Densitatea metalelor variază în limite foarte largi. electronii mobili din reţeaua metalică îşi ordonează mişcările.Din acest motiv. Ca. K. Conductibilitatea electrică a metalelor este micşorată de neregularităţile care există în structura reţelei metalice. Al. Conductibilitatea electrică. Temperatura la care metalele trec din stare solidă în stare lichidă. lovire). numită temperatură de topire. Temperatura de topire. sub-unitară (K. Cuprul si aurul au culoarea galben-roşcată. Pentru aprecierea durităţii se foloseşte scara M o h s care are 10 unităţi: l corespunde durităţii talcului. Au. Mg. care indică rezistenţa lor la acţiunea unor forţe exterioare (zgâriere. Al. variază între limite foarte largi. până la valori de ordinul zecilor de grame/cm3. Al. Fe). Cu. Există metale cu duritate foarte mică. Majoritatea metalelor sunt colorate în alb-argintiu (de exemplu: Na.

Deoarece plasticitatea creşte cu temperatura. Pe baza plasticităţii. unele metale pot fi trase în fire (proprietate numită ductilitate) sau în foi (maleabilitate). metalele se încălzesc pentru a fi prelucrate mecanic.este: M0 - n e- → Mn+ Datorită tendinţei de a ceda electroni. care le permite să sufere deformări permanente sub acţiunea unor forţe exterioare. încât lungimea lui i-ar permite să înconjoare Globul pământesc la ecuator). metalele sunt folosite în industrie sub formă de aliaje. Reprezentarea schematică a oxidării unui metal (M) prin cedare a unui număr de n e. Sn. care au calităţi superioare metalelor pure componente. Metalele se dizolvă numai în alte metale. altele au duritate mică sau medie (de exemplu: Pb. Plasticitatea este o proprietate mecanică a metalelor. 9. Al) se trag în fire poartă numele de filare (de exemplu. în majoritatea reacţiilor chimice. Ag. Cu. iar unele sunt foarte dure (de exemplu: Cr. . metalele acţionează ca reducători. 77 .Na). Mg. Operaţia de tragere în foi a unor metale (de exemplu: Au. W).5. Proprietăţile chimice ale metalelor Metalele sunt caracterizate prin tendinţa de a ceda electroni din straturile electronice exterioare. fără să se rupă reţeaua metalică. Operaţia prin care metalele (de exemplu: Ag. Zn) se numeşte laminare. cu formare de aliaje. dintr-un gram de Ag se poate trage un fir atât de subţire. Ca. Cu. transformandu-se in ioni pozitivi. Au). Insolubilitatea în dizolvanţi comuni. De cele mai multe ori.

cel mai puternic pozitiv. reacţionează cu nemetale. seria activitătii electrodinamice sau seria Beketov-Volta Primul element (K) din această serie este cel mai activ metal. iar la sfîrşitul seriei se află metalele preţioase:Ag. Sn. Pt. Au. au loc următoarele transformări: CuSO4 +Zn = Ca + ZnSO4 Zn → Zn 2+ (oxidare) 78 . Mn. Seria potenţialelor electrochimice Pe baza proprietăţilor chimice ale metalelor a fost realizată seria de activitate a metalelor.daca se consideră un sistem format dintr-o lamă de metal in soluţie de CaSO4. se oxidează uşor. Na. determinată de configuraţia electronică a acestora se pot prevedea reacţiile chimice ale metalelor şi ale compuşilor lor.Funcţie de potenţialele de oxidare. cel mai electropozitiv. De exemplu. Bi. care se oxidă cel mai uşor. apă. se oxidează greu. numite şi metale comune. K. Mg. acizi şi compuşi ai unor metale mai puţin active. Sb. Potenţial normal. se caracterizează printr-o activitate chimică redusă. Pt. Ca. În general metalele situate la stânga hidrogenului în seria potenţialelor electrochimice. Ni. Ag. duce la transformări chimice si invers. Pb. Cu. Hg. Metalele situate după hidrogen. H.energia chimică se transforma in energie electrică. numite metale nobile. Al. Au Pe baza poziţiei metalelor în seria potenţialelor electrochimice. Zn. primul fiind potasiul. metatul cel mai activ . Cr. Acţiunea energiei electrice asupra soluţiilor sau topiturilor de electroliţi. metalele sunt aşezate în ordinea descrescătoare a potenţialelor normale. Fe.

are loc oxidarea.Cu2+ → Cu (reducere) Deci . │ . Diferenţa de potenţial între electrodul metalic şi soluţia care conţine metalul sub formă de ioni se numeşte potenţial de electrod al metalului. cu transfer de electroni de la Zn la Cu. în soluţii de H2SO4 2N.. Activitatea chimică a metalelor este caracterizată prin diferenţa de potenţial dintre un de electrod al metalului respectiv în soluţia unui electrolit al său care susţine un ion-gram metal/L şi electrodul standard de hidrogen denumită potenţialul standard de electrod al metalului. s-a determinat valoarea potenţialelor chimice la concentraţii egale ale soluţiilor ionilor lor. 79 . notată: Zn │ ZnSO4 ║ Cu SO4 │ Cu unde. care este o măsură a activităţii chimice. Electrodul normal (standard) de hidrogen este considerat electrod de referinţa (valoare 0). fiind constituit ca electrod de Pt în hidrogen la presiunea de 1 atm.reprezintă limita de faza metal – soluţie ║ . Se consideră o pilă electrică (elementul galvanic al lui Dauriel).reprezinta peretele poros La electrodul negativ (anodul) există exces de electroni. adică cedarea de electroni.ceea ce duce la o diferenţa de potenţial măsurabilă. reacţia are loc astfel: Zn + Cu2+ = Zn2+ + Cu Aşadar au loc concomitent oxidarea atomilor de Zn şi reducerea ionilor de Cu2+. iar la electrodul pozitiv (catodul) are loc reducerea – acceptarea de electroni. Întrucât metalele au o tendinţa diferită. mai mare sau mai mică de a elibera ioni în soluţie.

79 -0.34 1.8 -1.44 0. sunt următoarele: Tabelul 10.13 0 -0.14 0. Potentiale standard (la 250 C) Potentiale standard (la 250 C) K/K+ Ca/Ca 2+ + 2+ Valoare 2.71 2.Semnul potenţalului standard de electrod este stabilit convenţional. Valorile potenţiale standard.41 0. Potenţialul notat cu semnul (+) reprezintă potenţialul unui electrod al metalului care se oxidează la cuplarea cu un electrod electrod de hidrogen standard. raportate la valoarea 0 a potenţialului electrodului standard la hidrogen.3 Na/Na Al/Al Mg/Mg 3+ Mn/Mn2+ Zn/Zn2+ Fe/Fe 2+ 2+ Cd/Cd Ni/Ni Sn/Sn 2+ 2+ Pb/Pb2+ H2/H+ Cu/Cu2+ Hg/Hg2+ Ag/Ag+ Pt/Pt 2+ 3+ Au/Au În funcţie de poziţia în seria potenţialelor redox standard metalele pot reacţiona sau nu cu elemente situate după ele sau le pot deplasa pe acestea din compuşii lor: 80 . la temperatura de 25oC.28 0. exprimate în volţi.2 -1.8 2.93 2.34 -0.1 0.67 1.76 0. neavând legatură cu sarcina electrică a electrodului.

reacţionează numai cu acizii cu caracter oxidant (HNO3. Pt. sau nobile. Caracterul reducător al metalelor în reacţia cu acizii se manifestă diferit în funcţie de poziţia metalului în seria potenţialelor electrochimice. azot. nu reacţionează nici cu acizii cu caracter oxidant.Metalele reacţionează uşor cu nemetalele: halogeni. la capătul seriei. De exemplu. dar aproape de el. Astfel: – metalele situate înaintea hidrogenului reacţionează cu acizii cu degajare de H2 Zn + H2SO4 În general electroni Metal situat înaintea hidrogenului + ZnSO4 + H2µ Acid Sare + H2 – metalele situate după hidrogen. reacţia dintre cupru şi acid azotic: 3Cu + 8HNO3 În general electroni Metal situat imediat + după hidrogen Acid cu caracter oxidant Sare cu N. de exemplu : Au. oxigen. Aceste metale reacţionează numai în amestecuri de acizi. de exemplu : apă regală (HCl : HNO3 = 3 : 1) Caracterul reducător al metalelor în reacţia cu apa se manifestă diferit în funcţie de poziţia metalului în seria potenţialelor electrochimice. fosfor şi carbon formând compuşii corespunzători. Astfel: 81 . H2SO4 concentrat). sulf. Pd. Fe + S FeS Mg + O2 2MgO Metalele cu E0 cele mai negative pot reacţiona cu hidrogenul formând hidruri. ele se numesc metale inerte.O. + Oxid de nemetalîn acid + mai mic decât Apă 3Cu(NO3)2 + 2NOµ + 4H2O – metalele situate după hidrogen. În această reacţie nu se degajă hidrogen deoarece reacţiile redox au loc între metal şi nemetalul din acid.

K. bazici sau amfoteri. Sr. dar apropiate de zero reacţionează cu apa la temperatură 3Fe + 4H2O Fe3O4 + 4H2µ – metalele cu valori ale Eo pozitive nu deplasează hidrogenul din apă. Caracterul reducător al metalelor este pus în evidenţă şi în reacţii cu compuşi ai altor metale.– metalele cu valori ale Eo cele mai negative reacţionează violent cu apa la temperatura camerei 2Na + H2O 2NaOH + H2µ – metale cu valori ale Eo negative. 82 . Orice metal poate reduce ionii tuturor metalelor situate după el în seria activităţilor electrochimice şi poate fi la rândul său redus din compuşii să de metalele care îl precedă în seria potenţialelor electrochimice: C Cu + HgO  t→ CuO + Hg 0 Metalelor le sunt carcateristice următoarele reacţiile chimice: . Na. pot intra în combinaţii. inclusiv. cu atat mai energic cu cât se află se află la începutul seriei Beketov-Volta: în cazul metalelor Li. Ba.reacţia cu hidrogenul: Metalele poziţionate înaintea hidrogenului. metale pot reacţiona cu oxigenul . Al: M + H2O → lichid H2 ↑ în cazul metalelor începând cu K până la Fe. inclusiv: M + H2O → gaz H2 ↑ în cazul metalelor începând cu K până la Pb. inclusiv: M + acid → H2 ↑ reacţia faţă de oxigen : începând cu potasiul şi pâna la mercur. Ca. cu formare de oxizi acizi.

situaţi la sfarşitul seriei BeketovVolta.Cl). În soluţii. pe cand platina reacţionează numai în stare de pulbere. formând halogenuri: 2Na + Cl = 2NaCl Metalele puternic active (Na. 83 . platina şi aurul. Cu. formează sulfuri: metalele alcaline se combine energic prin încălzire. Bi. metalele sunt utilizate în laboratoare şi în industrie sub formă de săruri solide sau dizolvate în apă. reacţionează violent cu clorul. sărurile metalice disociază în anioni şi cationi (ionii pozitivi ai metalelor). . iar cele după H. cu eliberare de hidrogen. nu sunt atacaţi de nici un acid.reacţia cu halogenii: metalele se combină direct. Sb.bromul. pe când Pt si Au pot forma cloruri numai prin reacţia cu apa regală (raportul HNO3 : HCl este de 1:3) reacţia cu sulful: toate metalele cu excepţia Au. În majoritatea cazurilor. Hg şi Ag reacţioneaza numai cu acizi oxidanţi ( HNO3 si H2SO4 ) cu formare de apă: Cu + 2HNO3 2HNO3 2H2SO4 = = = CuO + 2NO2 + H2O Cu(NO3) + H2O Ag2SO4 +SO2+2H2O CuO + 2Ag + Metalele preţioase.- reacţia faţa de acizi: metalele situate la începutul seriei pâna la H reacţionează cu acizii diluaţi.

se constată o modificare în structura penultimului strat ns sau nsp şi anume de la doi electroni. Generalităţi Nemetalele sunt situate în tabelul periodic în partea stângă a acestuia. azot. primele două elemente. pentru cele din perioadele V şi VI. în trecere de la primul element al fiecărei grupe la următoarele. se deosebesc mult de omologii lor din grupă. în grupele IV-VII. care mi poate forma decît combinaţii în stare de oxidare 1 — şi oxigenul care nu prezintă decît o singură stare de oxidare 2— faţă de toate elementele. în compuşi cum sînt oxoacizii. electronii exteriori p sînt strîns legaţi de nucleu. în cazul celor din perioadele III şi IV. oxigen şi fluor. De aceea. restul elementelor nemetalice şi semi-metalice fiind de tip p. este diferit de la un element la altul. După structura electronică. în acest sens se remarcă fluorul. Aşa se explică motivul pentru care. Cu toate că membrii unei grupe conţin acelaşi număr de electroni în ultimul strat electronic. Drept urmare. Dispunînd numai de un înveliş interior Îs2 cu un efect de ecranare foarte scăzut.Capitolul X NEMETALE 10. unde n = 2—6. iar legăturile sînt de tip a şi 7t (pp). Totodată. şi 18 electroni. ocupînd o poziţie specială. numărul maxim de coordinare este 3. cu electronul distinctiv situat într-un orbital npx. iar x = 1—6 electroni. elementele din perioada II se distanţează de omologii lor şi prin faptul că nu dispun în structura lor de orbitali d. carbon. crescând în grupă de sus în jos şi prin aceasta slăbind atracţia electronilor exteriori de către nucleu. elementele din perioada II: bor. în cazul elementelor din perioada II. De 84 . datorat învelişurilor electronice interioare. sunt de tip s. efectul de ecranare. la 8 electroni. hidrogenul şi heliul.1. respectiv 1s1 şi 1s2.

cum ar fi cei legaţi de dimensiunile atomice şi ionice. trebuie avuţi în vedere şi alţi factori. precum şi a existenţei unei perechi de electroni s2. gazele rare sînt monoatomice. F2 şi Cl2) în condiţii normale. sulful. denumită „pereche de electroni inerţi". cu excepţia O2 paramagnetic. situaţi într-un orbital de nelegătură al ultimului înveliş electronic. iar celelalte nemetale gazoase (H2. deci la elementele grele. Structural. în afară de gazele rare. în realitate nu poate exista decît cel mult în stare de oxidare (III). N2. Desigur că la evaluarea globală a proprietăţilor care caracterizează elementele p. au moleculele diatomice. cuprinzînd : hidrogenul. stările de oxidare sînt negative şi egale cu 8—n. oxizi acizi. Stările maxime de oxidare pozitive ale elementelor de tip p în combinaţiile cu elemente mai electronegative ca ele. lichide sau solide. diamagnetice. fosforul şi carbonul. de prezenţa efectului de contracţie d sau /. unde n este numărul grupei. iar cu oxigenul. O2. În combinaţii cu elemente mai electropozitive ca ele.exemplu. proprietate rar întâlnită la elementele din grupele principale şi la compuşii lor. Efectul atribuit acestor electroni inerţi creşte cu numărul atomic şi este mai puternic la elementele din grupele IVA — YIIA. oxigenul este şi 85 . fiind situate în sistemul periodic în partea dreaptă şi de sus a grupelor principale. mai puternic atraşi de nucleu. azotul. Nemetalele. se observă o variaţie mai puţin regulată a proprietăţilor fizice şi chimice în grupe şi perioade decît ar fi de aşteptat. haîogenii. Totodată. ionii negativi rezultaţi prin acceptare de electroni posedînd structura gazului rar următor. Datorită acestor structuri. ele apar sub formă de gaze. în mediul ambiant. fiind egale cu numărul grapei din care fac parte şi ionii pozitivi rezultaţi prin pierdere de electroni. ajung la structura gazului rar dinainte. gazele rare. azotul deşi aparent penta-covalent în acid azotic. se combină cu hidrogenul rezultând combinaţii volatile. de structura cristalină etc. oxigenul. Elementele chimice electronegative practic lipsite de eonăuctibilitate termică şi electrică se numesc nemetale.

se aseamănă mai mult cu nemetalele. radical diferite unele de altele. HF. apropiate de a carbonului. în unele cazuri polimeri-zate. iar unii compuşi lichizi cu constantă dielectrică mare (NH3. De aceea. Ge. care. s-a apreciat că ar fi cel mai potrivit să se urmărească variaţia proprietăţilor fizice şi chimice pe grupe. Singurul nemetal lichid în condiţii normale este bromul. Hidrogenul Hidrogenul este primul element din grupă. de a forma polimeri 10. SO2 şi alţii) au capacitatea de a se comporta ca solvenţi neapoşi. Se şi Te. se apropie de metale. dar are careateristici asemănătoare elementelor din grupa VIIA.2. prin proprietăţile şi comportarea lor generală ocupă o poziţie intermediară între nemetale şi metale. după structura cristalină. prezentarea se va face separat de omologii lor. alotropici fiind o caracteristică a lor.singurul element în stare gazoasă la temperatura obişnuită. Elementele chimice B. adesea caracterizat prin luciul metalic. de asemenea diatomic. Deşi. substanţe solide (C. se numesc semimetale. în caracterizarea elementelor nemetalice şi semimetalice. P şi S) posedă o mare varietate de structuri. 86 . Configuraţia electronică a atomul de hidrogen este 1s1 . iar în cazul oxigenului şi azotului. chiar şi de vecinii din sistemul periodic. Principalele caracteristici ale nemetalelor şi semimetalelor sunt: alotropia. Sb. după aspect. Si. tendinţa de a forma combinaţii covalente. cu o chimie structurală foarte dificilă şi greu de sistematizat şi tendinţă accentuată la cele cu electronegativităţi (macromolecule). de care se distanţează apreciabil prin structura şi poziţia în grupă. Restul nemetalelor. căruia îi corespund două forme alotropice: oxigenul propriu-zis şi ozonul. As. Toate elementele semimetalice sînt substanţe cristaline. dominate de asemenea de fenomenul de alotropie.

hidruri ionice ale metalelelor ( notate M) din grupele IA şi IIA. Fiind component al apei şi al compuşilor organici.→ Hionul de hidrură sulf. HI. Hidrogenul are trei izotopi: . H·S. 10. În atmosferă. incolor şi insipid. . NH3. halogeni ( Hidrurile se clasifică în următoarele categorii: .Proprietăţi fizice Hidrogenul este un gaz inodor.hidrogenul greu 2 1H sau deuteriu. CH4.Atomul de hidrogen are tendinţa atât de a ceda. VA.VIIA . azot. mai uşor decât aerul.→ H+ Hidrogenul este legat covalent de carbon. cu formulele generale MH şi respectiv. HBr.cedarea electronului duce la tranformarea în ion pozitiv (proton.hidruri volatile ale elementelor din grupele IVA.1. cu nucleu D+ (deuteronul) 87 . He: H0 + e. H+) : H0 – e. oxigen. cu compozişie stoechiometrică. având o mare conductibilitate termică şi electrică. H2O.acceptarea de electron pentru a realiza configuraţia electronică stabilă (1s2) a gazului rar care încheie perioada 1.hidruri interstiţiare formate cu metalele grele din grupele secundare. heliul. HCl. moleculele lor sunt legate prin punţi de hidrogen (hidruri polimere).etc. 21D. hidrogenul se găseşte sub formă de urme (în procent de 10-4 %). hidrogenul este prezent în organismele vii. VIA.2. cu care hidrogenul formează legături covalente.) .hidrogenul uşor sau protiu. cât şi de a accepta un electron : . . MH2. H. cu nucleul H+ (protoniul) cu .

Momentul electric Potentialul de ionizare Afinitatea electron. dar poate reacţiona cu elemente sau alţi compuşi chimici în anumite condiţii: 88 . numit tritiu.eV Electronegativitatea (Pauling) 2. 31T. Caracteristicile fizice ale hidrogenului Masa atomică Densitatea in raport cu aerul. apa Caldura de formare a moleculei de H2 din atomi (0°K).069 10. Caracteristicile fizice ale hidrogenului sunt prezentate în tabelul 11: Tabelul 11.0185 termica λ 0.008 0.2.kcal/mol H2 Distanta intre nuclee H-H.8 1.izotopul 31H.g/cm3 Punctul lichefiere Punctul de topire.75 102.1 pentru 0.715 eV 0 13.72 0.595 Ǻ 0.2. °C Conductibilitatea (0°C) cal/cm s grd Solubilitatea in apa (18°C) vol/1 vol.3 de °C -252.000412 -257. Proprietăţi chimice La temperatura obişnuită. hidrogenul este puţin reactiv.

8 Kcal/mol ∆H = .cu azotul în condiţii de presiune. iodul I şi astatinul At.reacţia cu halogenii. stibiu. temperatură ( 500 °C).reacţia cu oxigenul ( reacţie exotermă). cobalt. din care rezultă acizi halogenaţi: . staniu. GRUPA A VII-A Grupa a VIl-a a Tabelului Periodic se numeşte grupa halogenilor. datorită proprietăţii elementelor componente de a forma săruri (halogen = generator de sare).85 Kcal/mol ∆H = .reacţia de reducere a oxizilor până la metal. are loc în flacără sau scânteie electrică.11 Kcal/mol ∆H = . Oxizi metalelor aflate în apropierea hidrogenului în seria Beketov-Volta.. cu formare de hidruri . plumb. nichel. şi anume: fluorul F. bromul Br.9 Kcal/mol ( reacţie cu explozie) ( reacţie sub influenţa luminii) . de exemplu: 10. sunt reduşi la metal (fier. este deci radioactiv.3. în prezenţa unui .reacţia cu sulful H2 + S = H2 S catalizator 3H2 + N2 = 2NH3 H2 + 2Na = 2NaH .2 Kcal/mol ∆H = .21. în condiţii deosebite de temperatură şi presiune .57. cupru): Ag2O + H2 = Ag + H2O CuO + H2 = Cu + H2O ∆H = . cu formare a unui amestec numit gaz detonant (H2:O2 de 2:1) 2H2 + O2 = 2H2O H2 + F2 = 2HF H2 + Cl2 = 2HCl . Ultimul element emite în mod spontan şi continuu radiaţii.reacţia cu metale alcaline. Din aceste ultime exemple se deduc următoarele: 89 . clorul CI. în această grupă sînt situate elementele cu o comportare foarte asemănătoare.64.4.

Tabelul 12. Halogenii reacţionează direct cu majoritatea nemetalelor (S. . C (cărbune de 90 .1. atomii de halogen sînt legaţi prin legături covalente nepolare. proprietăţi care în grupă descresc în ordinea: F>Cl>Br >I. 10.1. .3 + 114 – 0. .în moleculă. 10. Proprietăţi fizice ale halogenilor Halogenul Starea de agregare Gaz Gaz Lichid* Solid Culoarea Temperatura de Solubilitatea în topire în "C apă —223 —102 —7.valenţa lor faţă de hidrogen este dată de diferenţa dintre opt şi numărul grupei: 8 —7 = 1.in acizii halogenaţi. . ceilalţi halogeni pot avea şi covalente superioare (tri-.210 mol/l 0. Sb.acizii halogenaţi prezintă legătură covalentă polară. halogenii sînt monocovalenţi.09 mol/l 0.este singurul nemetal lichid.001 mol/l Fluor Clor Brom Iod Slab-verzui Galben-verzui Brun Cenuşiu cu aspect metalic * Bromul .3. puternic electronegativ şi foarte reactive. În grupă variază şi o serie de proprietăţi fizice ale halogenilor după cum se poate observa în tabelul 12. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute.şi heptacovalenţă). Proprietăţi fizice Cu excepţia fluorului.. As.3. Proprietăţi chimice Halogenii sînt elemente cu caracter nemetalic pronunţat. penta. P.halogenii au molecule diatomice.

. TeCl4 Br HBr BBr3 __ SlBr4 — PBr3 . Tabelul 13. AsCl5 SbCl3 . SeCl4 TeCl. toţi halogenii se combină direct formînd hidruri (HX). Si şi B). PC15 AsCl3 . SbF5 — SF6 . iar flacăra fluor-hidrogen. atinge temperaturi de 4000—5000°O. Tel4 Halogenii sunt oxidanţi puternici şi reacţionează cu un număr mare de compuşi ai diferitelor elemente. gaze incolore. bromul numai la 150°C în prezenţă de catalizatori sau sub acţiunea descărcărilor electrice. SbBr5 — S2Br2 Se„Br2 . AsF5 SbF3 . . SbCls — SC12 SeCl2. TeBr4 I HI BI3 SI4 — Pis. Sbl5 — — — Te Tel2 . Cu hidrogenul. 91 . De remarcat faptul că fluorul se combină direct cu hidrogenul chiar la rece şi întuneric. AsBr6 SbBr3 . SeF6 TeF4. PBrs AsBr3 . S2F10 SeF4 . reacţia fiind violentă. TeF6 CI HC1 BG13 — SiCl4 — PG13 .lemn). "SeBr4 TeBr2 . la încălzire peste 200°C. Asl5 Sbl3. Principalele combinaţii ale halogenilor sunt prezentate în tabelul 13. iar iodul se combină cel mai greu. cu dezvoltare de căldură şi lumină. în schimb fluorul este singurul halogen care se combină direct cu carbonul cu formare de CF4 gaz stabil. Nu reacţionează direct cu oxigenul. mai ales fluorul şi clorul destul de energic. pe baza unor reacţii exoterme. Şi clorul se combină direct şi energic cu hidrogenul la temperatura obişnuită şi în prezenţa luminii. Pis Aşi. bromul trecînd în halogenuri covalente. PF5 AsF3 . cu excepţia HI endoterm. azotul şi carbonul. Principalele combinaţii ale halogenilor Elementul H B C Si N P As Sb O s Se F HF BF3 GF4 SiF4 — PF3 .

În această grupă sînt situate următoarele elemente: oxigen O. Existenţa a 6 electroni pe ultimul strat explică caracterul electronegativ. .Ei se înlocuiesc în ordinea fluor. Reacţionează diferit cu apa: . sulf S. element radioactiv. 92 . Br. telur Te şi poloniu Po. GRUPA A VI-A Grupa a VI-a a Tabelului Periodic se numeşte grupa oxigenului. seleniu Se. I.1. În grupă raza atomică creşte de la oxigen spre telur.X2 + H2O → HX + HXO.clorul şi bromul formează apa de clor (amestec de HCl şi HClO) şi respectiv apa de brom (amestec de HBr şi HBrO).F2 + H2O→ 1/2O2 + 2HF . 10. 10.4. X : Cl. Creşterea razei atomice determină descreşterea caracterului electronegativ de la oxigen la telurcare este metal. atomii tuturor elementelor din grupa a VI-a principală au 6 electroni pe stratul exterior. şi tendinţa de ionizare a acestor elemente. Proprietăţi fizice Oxigenul este singurul element din această grupă care se află în stare gazoasă la temperatura camerei.4. brom şi iod din halogenurile ionice: 2MX + F2 → X2 + 2 MF. X : Cl.fluorul o descompune cu degajare de oxigen: . după denumirea primului element al grupei. ambele oxidanţi puternici: .iodul reacţionează cu apa numai înmediu alcalin. clor.

14 Proprietăţile fizice ale elementelor din gupa a VI-a Elementul Oxigen Sulf Seleniu Telur Starea de agregate' Gaz Solid Solid Solid Culoarea Incolor Galben Roşu-brun Alb-argintiu. Indirect se combină cu clorul. iar în F2O este +2.9OC + 118. Excepţie fac gazele rare şi metalele nobile. Tabelul nr. El se combină uşor cu majoritatea elemetelor pentru a forma oxizi. Numărul său de oxidare cel mai frecvent este —2. oxigenul este cel mai electronegativ element. în HO2 sau derivaţii săi ca KO2 este —1/2.4. W o o d şi J.Proprietăţile fizice ale elementelor din gupa a VI-a sunt prezentate în tabelul 14. în apa oxigenată numărul de oxidare este —1.2. Având în vedere prezenţa sa în aer în proporţie de 20% se poate deduce importanţa pe care o are. H. Oxigenul are şase electroni în stratul de valenţă şi funcţionează cu valenţe variate în diferiţi compuşi. luciu metalic Temperatura de topire . După fluor.0°C + 220.—218. R. El se combină uşor cu majoritatea elemetelor pentru a forma oxizi. Pac excepţie gazele nobile. Proprietatea esenţială a oxigenului este de a oxida substanţele cu care reacţionează. E. Sturdivant — 1946).0°C 10.2°C + 452. (L. 93 . Oxigenul se combină direct sau indirect cu toate elementele. P a n 1 i n g. Proprietăţi chimice Oxigenul este un element puternic electronegativ.

Sulful şi seleniu se combină cu fosforul şi arsenul.5. 10. platina etc. sulfura de sodiu. azotul şi metalele preţioase (aurul. conductibilitate etc. selenuri şi teluri. sulfură de staniu. De exemplu: Na2S. seleniul şi telurul se combină cu metalele formând sulfuri. seleniul şi telurul sunt mai puţin reactive la temperatura camerei. oxidarea lentă a cărbunilor. sulful. sulfură de cupru. carcaterul chimic se modifică de la sulf la telur o dată cu scăderea electronegativităţii şi creşterea caracterului metalic. oţeţirea vinului. oxidările din organismul animal care gînt sursa căldurii animale sînt exemple de arderi lente. La temperaturi ridicate sulful. dar prin încălzire se combină cu majoritatea elementlor. oxidarea piritei în sulfat de fier (II). nu se observă degajare de căldură. respiraţia fiinţelor vii sînt alte exemple de arderi lente. Reacţionează cu halogenii cu formare de halogenuri. după cum căldura degajată este inferioară sau superioară căldurii pierdute prin radiaţie. arderea este lentă. Nu reacţionează cu azotul. Ruginirea fierului în aer umed. Toate elementele grupei a VI-a reacţionează cu hidrogenul cu formare de H2O. 94 . GRUPA A V-A Grupa a V-a din sistemul periodic se numeşte şi grupa azotului. după denumirea primului element. H2S. combustia lentă a fosforului.bromul. Spre deosebire de oxigen. Putrezirea lemnelor. Afinitatea pentru nemetale scade de la sulf la telur. Cu2S. H2Se şi H2Te.) şi de aceea oxizii acestor elemente se obţin pe cale indirectă. Oxidările pot fi vii sau lente. Dacă oxidarea are loc într-o incintă care nu este izolată termic. dar telurul nu. SnS.

În această grupă sînt situate următoarele elemente: azot (nitrogen) N. Astfel. Tabelul 15. antimoniu (stibiu) Sb şi bismut Bi.1°C 817°C 630°C 271°C —195. În atbelul 15 sunt prezentate principalele proprietăţi fizice ale elementelor din grupa a V–a principală. Proprietatea unor elemente de a se existe în mai multe 95 . caracterul electronegativ al elementelor scade de la azot la bismut. în acelaşi timp existenţa a 5 electroni pe ultimul strat explică tendinţa redusă de ionizare a acestor elemente şi caracterul electronegativ mai slab decît al elementelor din grupa a Vi-a.5. Pentru completarea stratului electronic exterior.8°C 280°C 633°C 1640°C 1660°C Cu excepţia azotului. Principalele proprietăţi fizice ale elementelor din grupa a V–a principală Elementul Starea de Culoarea Temperatura de agregare topire fierbere Azot Fosfor Arsen Stibiu Bismiit Gaz Solid Solid Solid Solid Incolor Alb-gălbui Alb-cenuşiu Alb-argintiu Alb-roşiatic —210°C 44. fosfor P. iar ionii N3– şi As3– nu există decât în stare solidă. atomii elementelor grupei a V-a tind să formeze legături covalente. toate celelalte elemente situate în grupa a V-a principală pot exista în două sau mai multe modificaţii cu proprietăţi fizice şi uneori chimice diferite. Raza atomică creşte de la azot la bismut şi că atomii tuturor elementelor din grupa a V-a principală au pe stratul exterior 5 electroni. arsen As. elementele grupei a V-a formează foarte puţini compuşi ionici.1. Ca urmare a creşterii razei atomice. 10. Proprietăţi fizice Primul şi ultimul element din grupă sunt diferite de celelalte elemente.

Toate elementele din grupă. azotul şi sulful utilizînd orbitalii d în sistem conjugat. formează compuşi în care valenţa maximă este 5. deşi aparent ar putea funcţiona în starea de oxidare (V) cum se credea înainte.forme. Azotul este un nemetal. cum este cazul oxoacizilor. azotul întocmai ca şi carbonul realizează legături duble sau triple prin orbitalii p cu ele însele spre deosebire de analogii lor. ca dealtfel şi în oxizi. de asemenea.2. iar caracterul metalic creşte în acelaşi sens. Aşa se explică faptul că în oxoacizi. în realitate nu poate exista ca azot pentacovalent. structuri moleculare sau cristaline diferite se numeşte alotropic Formele sau modi-ficaţiile diferite sub care se prezintă un element se numesc stări alotropice. stibiul şi bismutul care. că în grupa a V-a principală caracterul nemetalic scade de sus în jos. 10. fosfor violet şi fosfor negru Arsenul. 96 . Totodată. cu excepţia azotului.5. el formează compuşi cu număr de coordinare 3 şi legături σ şi π (pp). prezintă diferite modificaţii alotropice au drept formă obişnuită pe cea metalică. fosfor roşu.Astfel. Rezultă deci. care formează legături duble cu oxigenul. Neavînd posibilitatea să utilizeze şi orbitalii d în compuşi cum sînt oxoacizii de exemplu. azotul molecular se caracterizează printr-o stabilitate remarcabilă şi o reactivitate extrem de scăzută. de exemplu în acidul azotic. fosforul poate apărea sub 4 forme alotropice: fosfor alb. Proprietăţi chimice În condiţii normale. bismutul un metal. iar celelalte elemente prezintă stări în care apar ambele caractere. starea maximă de oxidare atinsă de el fiind (III).

De asemenea. fosforul alb şi As galben prezintă fenomenul de chimioluminiscenţă. se distanţează mult de azot. rezultînd substanţe foarte importante cu aplicaţii industriale. În aer umed. Reacţia cu litiul are loc chiar la temperatura camerei.80 kJ⋅mol–1. spre deosebire de azot. ∆H = . pe care însă îl absoarbe la cald. fosforul alb. La temperaturi înalte se mai combină direct cu borul. rezultînd azoturi metalice. fosforul alb şi arsenul se combină cu azotul numai în condiţii speciale. la temperatura ordinară. 2NO . Interesantă şi cu consecinţe practice sub aspect aplicativ este reacţia azotului cu hidrogenul în prezenţa carbonului. având o mare reactivitate.Deosebit de inert din punct de vedere chimic. în schimb se combină prin încălzire la temperaturi cuprinse între 200—1000°C cu metalele. proprietăţi reducătoare şi posibilităţi de a forma compuşi pentacovalenţi. CaC2. iar stibiul nu reacţionează direct cu hidrogenul. formînd azoturi. arsenul şi stibiul în formă metalică. iar cu oxigenul la temperatura arcului electric sau sub acţiunea descărcărilor electrice: N2 + 3H2 N2 + O2 2NH3 . ∆H = 89. ea se realizează sub presiune şi în prezenţa descărcărilor electrice. Din punct de vedere chimic.. CaSi. Reacţia cu hidrogenul are loc diferenţiat: la fosfor. consecinţă a unei reacţii de oxidare lentă 97 . La cald reacţionează direct cu aproape toate nemetalele cu excepţia borului. la temperatura arcului electric. azotul poate reacţiona la temperaturi înalte cu unele combinaţii chimice cum ar fi CH4.46 kJ⋅mol–1. se combină direct cu hidrogenul numai în anumite condiţii de temperatură şi presiune. Aceste elemente au orbitali d în stratul de legătură. carbonul şi siliciul. la arsen numai sub acţiunea hidrogenului în stare născândă. iar cu magneziul la 200-—300°C. carbonului şi fosforului în cazul arsenului. Azotul nu reacţionează direct cu halogenii şi sulful. cînd se obţine acid cianhidric cu randament 33% : H2 + N2 +C 2HCN De asemenea.

Asemănător arde şi antimoniul la 800°C dînd un fum alb constituit din molecule de Sb4O6. în atmosferă de fluor. vizibilă la întuneric (fosforescenţă) precum şi la formarea unei cantităţi de ozon. Fosforul alb reacţionează violent cu halogenii. Cu. răspîndind. miros de usturoi. Ag şi Au din soluţiile sărurilor acestor ioni. însoţită de emanarea unei lumini slabe. 98 . se aprind şi ard. în opoziţie cu fosforul rezultînd numai As4O6. cu excepţia iodului care se combină lent. Prin combustie. arsenul se aprinde chiar la —187°C. Fosforul arsenul şi stibiul au caracter puternic reducător. Arsenul şi stibiul sînt atacate energic de halogeni şi transformate în pentahalogenuri.(autooxidare). în schimb. Fosforul alb precipită Pb. iar în clor ard la temperatura camerei. antimoniul nu reacţionează cu aerul uscat sau umed pînă la temperatura de topire. arsenul cu flacără albăstruie. fosforul alb la 45°C cu o flacără gălbuie şi miros de usturoi. transformîndu-se în P4O10. de asemenea. aprinzîndu-se cu explozie. aceste elemente.

De când omul a început să lupte 99 .M.materii chimice reziduale. atunci când una sau mai multe substanţe sau amestecuri de substanţe străine sunt prezente în mediu. etc. majoritatea produselor sunt obţinute prin prelucrarea unor materiale brute şi au ca rezultat. deversări accidentale. în cantităţi sau pe o perioadă care le face periculoase pentru oameni. care afectează la diferite niveluri învelişul terestru.) Poluarea poate fi: . activităţii sau bunăstării persoanelor.naturală (polenul plantelor şi florilor. în paralel cu alte milioane de hectare dintre cele aflate în producţie. până ieri imaculate. gaze de eşapament.1 Poluarea mediului Se vorbeşte despre poluare a mediului. numeroase deşeuri mai mult sau mai puţin toxice. care provoaca alergii. în afară de produsul finit.O. deşeuri industriale. ( definiţie dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii . Milioane de hectare de teren.S. ale Antarcticii.artificială (ca urmare a intervenţiei umane . S-a calculat că în ultimul deceniu al mileniului II. Efectele poluării sunt resimţite până pe întinderile. ce până ieri erau socotite inerte pe vecie. excesele civilizaţiei noastre au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.).) şi . devin improprii cultivării datorită tot acţiunii omului. În prezent. animale sau plante şi contribuie la punerea în pericol sau vătamarea. etc. aceasta din urmă producându-se datorită depăşirii capacităţii de autoepurare. emisii vulcanice naturale.Capitolul XI POLUAREA MEDIULUI CONTAMINAREA PRODUSELOR ALIMENTARE 11.

ambianţa biofizică indispensabilă localităţilor balneoclimaterice. dezvoltarea şi. Într-un cuvânt. când un singur automobil. Imaginea haldelor de deşeuri din jurul uzinelor şi impresionanta producţie de gunoi din centrele urbane sunt numai două din aspectele acestui fenomen nociv. cărora le datorăm atât de mult. Din cele 14-16 miliarde de tone de dioxid de carbon lansate anual în atmosferă prin arderea combustibililor. priveşte acumularea unei enorme cantităţi de reziduuri de tot felul. ale căror periferii nu se deosebeau cine ştie cât de felul de viaţă de la sate. însă partea cea mai vizibilă şi aflată la îndemâna înţelegerii oricui. Există practic o reciclare naturală completă ce se consumă aproape la fel şi în perimetrul oraşelor. Gunoi a existat dintotdeauna. Pentru gospodăriile tărăneşti tradiţionale şi deci pentru localităţile rurale. pădurea este menită să asigure cerinţele de agrement şi turism. viaţa însăşi nu sunt posibile. care putrezeau în câteva luni. iar râurile dezlănţuite fac tot mai mari ravagii. parcurgând 1000 de kilometri. la urma urmelor. plus cele provenite din respiraţia oamenilor şi animalelor. când doi din cinci locuitori ai globului trăiesc deja în oraşe . Cu totul altfel stau lucrurile într-o lume a industrializării şi urbanizării vertiginoase. spălând nemilos ce a mai rămas din fertilitatea solului. exploatarea neraţională a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump. două treimi sunt absorbite de păduri. suprafaţa deşerturilor a crescut cu un miliard de hectare şi procesul avansează într-un ritm accelerat.împotriva naturii.faţă 100 . tot mai accentuate în condţiile vieţii moderne. consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om pe timp de un an. conservarea multor specii de plante şi animale foarte utile etc. gunoiul însemnă aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale. pentru ca iarna sau primavara să fie împrăştiate pe câmp pentru fertilizare. acei "plămâni verzi" ai Pământului. şi-a modificat serios conţinutul. ca şi atâtea altele. De asemenea. dar noţiunea aceasta. fără păduri suficiente. În condiţiile în care rămân de răscumpărat faţă de pădure greşeli multe şi vechi. Paleta surselor de degradare a solului este vastă.

unele ramuri constructoare de maşini. iar în S. Şi mai grav e că o bună parte din aceste gunoaie.U. drumul gunoiului sfârşeşte la periferia oraşului. Abordând această problemă. însănătoşirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al ariilor verzi. În plus. aerul şi apele subterane. aglomeraţie. căci apariţia industriei fie are loc în oraşe.de unul din şapte la începutul secolului. este de câteva ori mai mare. ajungâdu-se ca acelea cu peste un milion de locuitori să depăşească 200. pe lângă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare şi dacă se poate. Ori. îndeosebi cea chimică. îndeosebi materialele plastice. De obicei.5 Kg de gunoi pe zi.ca şi circulaţia automobilelor. 101 . praf şi gaze.vapoarelor şi a altor mijloace de transport. În asemenea locuri . Există de acum un număr apreciabil de "infernuri ecologice". perimetre urbane unde noxele industrializării se fac simţite prin efecte combinate : aer viciat. proliferează oraşele mari şi foarte mari. .cum sunt oraşele Sao Paulo. Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil convenţional se aruncă anual în atmosferă aproximativ un miliard şi jumătate de tone de cenuşă.A de vreo trei ori mai mult. acceptate ca servituţi inevitabile. grosul poluării atmosferice provine din oraşe. New York .cărbune. avioanelor. şi nu numai a acelora ce locuiesc la oraşe. zgomot. fiecare locuitor din oraşele europene "produce" mai bine de 1. urâţind peisajul. poluând solul. de asemenea diverşi alţi factori de risc pentru sănătatea oamenilor. după calcule aproximative.probleme asemănătoare creează şi alte industrii. lemn. nu se reciclează pe cale naturală. industria alimentară etc. Pe lângă arderea combustibililor . petrol. Ciudad de Mexico. Calcutta. înregistrându-se. sunt extrem de rezistente la acţiunea bacteriilor şi practic. Los Angeles. chiar eliminarea totală a unora dintre ele. în gropi existente. specialiştii consideră că. unde se acumulează în grămezi imense. Aşa că primele victime sunt orăşenii. metalurgică. sau pe locuri virane. trenurilor.procentul de îmbolnăviri ale căilor respiratorii. Detroit. Abstracţie făcând unele unităţi industriale plasate în plină natură. fie creează ulterior oraşe. inclusiv cancerul pulmonar. gaze naturale .

la poluarea apei caracteristice ar putea fi considerate "mareele negre". ponderea apelor uzate . În ansamblul poluării.condiţiile de recoltare. aceasta având efecte dezastroase asupra florei şi faunei marine.menajere şi industriale . aşa ca şi la alte capitole ale înzestrării naturale. fluvii. numai că. Condiţiile de contaminare a alimentelor sunt : . datorită a numeroşi factori. iar o mare parte din ea este de acum puternic poluată.2. respectiv cea din râuri.condiţiile de mediu datorită poluării aerului. Problema e că 97% din apa globului este sărată. ar fi mai mult decât suficient pe ansamblu. Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru activităţile sale economice numai în jur de 1 la sută din volumul de apă dulce. 102 . pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă care dispune de atăta apă. adică poluarea practic continuă cu petrol a mărilor şi oceanelor lumii.condiţiile de producere a materiilor prime în procesul de fabricare a produselor alimentare. . Chiar şi aşa. 11. . . apa e foarte neuniform repartizată pe întinderea globului. iar din restul de 3% cea mai mare parte se află în gheţari. Dacă la poluarea aerului "imaginea-simbol" este oferită de arborii "perforaţi" de "ploile acide". stocare şi transport a materiilor prime sau de stocare şi transport a produselor alimentare. lacuri şi din unele pânze freatice. apei sau solului. Contaminarea alimentelor Alimentele pot fi contaminate sub formă de materii prime. produse semifabricate sau finite.La prima vedere.este covârşitoare. .condiţiile de prelucrare a materiilor prime. încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime.condiţiile de depozitare şi comercializare a produselor alimentare.

toxinele din ciupercile otrăvitoare etc. amigdalina din migdale amare. 103 .gunoiul de grajd depozitat direct pe sol şi deşeurile menajere din gospodăriile rurale.dejecţii animale şi apele uzate din sectorul zootehnic netratate corespunzător. lapte).. etc. lactate. azotiţi şi azotaţi din plante. . circulator.pesticide utilizare în agricuttură şi medicină veterinară pentru combaterea dăunătorilor. fie pe parcursul procesului tehnologic de prelucrare a materiilor prime şi/sau producere a produselor alimentare. fiind clasificaţi în: . se impun măsuri severe de eliminare a factorilor de contaminare a alimentelor de origine animală şi vegetală. nitriţi.produşi toxici ce provin din produsele de prelucrare şi conservare a conservare a produselor alimentare (de exemplu: îngrăşăminte chimice azotate. fructe necoapte.aditivii chimici folosici în procesul de prelucrare a materieiilor prime şi produselor alimentare. carne. . . Agenţii poluanţi au diferite grade de nocivitate. Dintre substanţele toxice anorganice subliniem toxicitatea metalelor grele care provin fie din mediul înconjurător. . . întrucat produc afecţiuni grave ale sistemului vegetativ.).produse chimice organice şi anorganice utilizate în procesele tehnologice industriale de producţie. etc.În vederea obţinerii de produse alimentare al căror conţinut de impurităţi se încadrează în limitele admise de normele europene. . .micotoxinele ce provin din mucegaiurile de pe produsele vegetale.substanţe cu caracter toxic existente în mod natural în alimente şi care în exces produc intoxicaţii şi chiar moartea (de exemplu: aminoacizii din diferite legume.

adaptarea unor plante pe soluri poluate cu săruri ale metalelor grele.3. ce a determinat manifestări acute de cădere a lânii oilor. CuSO4. CO. 11.Cantităţi mari mari de metale se găsesc în solul regiunilor miniere. N2O3. substanţele anorganice care provin din diferite instalaţii din industria alimentară.poluarea cu seleniu a plantelor de pe păşunile din Asia Centrală. prin mecanisme genetice şi biologice nedeterminate (de exemplu: reducerea absorbţiei de cupru. Ag. H2S. Australia. Pb. ceea ce dă posibilitatea determinării substanţelor chimice poluante a mediului. Datorită interacţiunii mediu-organisme vegetale-organisme animaleorganismul uman. De asemenea. Sn. Cl. compuşi cloruraţi de mercur etc.) Deosebit de importantă este adaptabilitatea unor plante de a se dezvolta în condiţii de poluare cu anumite substanţe anorganice. Stabilirea calităţii produselor alimentare de origine vegetală şi animală implică controlul compoziţiei chimice a acestora prin 104 . S. America de Nord. prin metode chimice de analiză: . Pb(C2H5)4. HCl. au acţiune nocivă asupra materiilor prime de origine animală sau vegetală prelucrate (de exemplu: SO2.Controlul şi expertiza produselor alimentare Un produs alimentar este constituit dintr-un complex de substanţe organice şi anorganice. Zn. Se). Co. . CO2. NO. având efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. fie antinutriţional. poluarea mediului înconjurător conduce la influenţarea stării de sănătate a populaţiei prin intermediul toxinelor din produsele alimentare (de exemplu: Cu. Exemplele menţionate indică riscul major de contaminare a alimentelor de origine vegetală şi animală datorită poluării mediului înconjurător. NH3. care au fie caracter nutritiv sau indiferent organismului uman. dacă ionii de zinc sunt în exces). moartea vitelor etc.

în cadrul circulaţiei europene a mărfurilor. Hg. În anumite situaţii. La nivel european. producătorul poate monitoriza procesul tehnologic de fabricare a produselor alimentare. Controlul chimic al alimentelor are un rol deosebit de important şi în determinarea conţinutului de substanţe toxice de contaminante şi impurităţi existente atât în materiile prime. Pb. în vederea asigurării protecţiei consumatorului. cum sunt: As. transport. Comisia Codex Alimentarius a stabilit „un aport maximal zilnic admisibil de contaminanţi”. pe baza buletinelor de analize chimice. se poate interveni pe parcursul fluxului tehnologic până la consumator. şi Zn. Fe. 105 . recomandări) privind evaluarea toxicologică şi metodele analitice clasice şi instrumentale de analiză folosite în arbitrajele Codex. la solicitarea organelor judiciare sau a partenerilor în cadrul unui contract economic. Sn.metode chimice calitative (determinarea componentelor) şi cantitative (determinarea conţinutului fiecărui component în parte). Cd. cât şi în produsele alimentare finite. Concentraţiile maximale prevăzute în standardele europene sunt recomandate de comisia mixtă internaţională sub egida FAO/WHO. Prin efectuarea de analize chimice atât în fazele intermediare ale procesului de producţie. Cu. se finalizează prin întocmirea raportului de expertiză. cât şi în faza finală. Printr-un bun management al calităţii. în vederea eliminării sau reducerii conţinutului de substanţe de contaminare a produselor alimentare. depozitare. Codex Alimentarius cuprinde şi alte acte normative (coduri de practici. De asemenea. pe lângă standarde. este necesară verificarea calităţii produselor alimentare prin efectuarea de expertize ale specialiştilor acreditaţi în acest domeniu. expertiza produselor alimentare efectuată în scopul determinării substanţelor chimice toxice aflate accidental sau datorită poluării mediului. În mod particular.

respectarea ciclului biologic natural de creştere a plantelor şi respectiv. al animalelor. 106 .În vederea îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei. Regulamentul CEE2092 2092/1991 a pus bazele sistemelor de certificare în agricultura ecologică. prin renunţarea la utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a oricăror substanţe de sinteză şi totodată. datorită atenţiei acordate respectării normelor europene privind siguranţa alimentară a consumatorului. Obiectivul aplicării agriculturii şi zootehniei biologice constă în protecţia mediului şi a sănătăţii consumatorilor. controlul calităţii produselor alimentare va avea din ce în ce mai mare importanţă. În următorii ani. prin aplicarea metodelor agriculturii şi a zootehniei biologice. tendinţa mondială este de a realiza produse alimentare ecologice.

° C Punctul de fierbere.01218 1. ° C Potenţial de ionizare.8 2.18 1.72 Ǻ eV 0.75 0 13.1 Li Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).6 768 1380 5.0185 102.3 0.96 1.7 690 3.55 838 1440 6.7 II A Be [27] 0.5 0.89 0.32 1.98977 0.kcal/mol H Distanta intre nuclee H-H.62 2.86 63.64 1. Momentul electric Potentialul de ionizare Afinitatea pentru electron.97 97.4678 1.g/cm3 Punctul de lichefiere ° C Punctul de topire.ANEXA 1 Caracteristicile elementelor din grupele principale ale Tabelului Periodic Grupa I A H Masa atomică Densitatea in raport cu aerul. Ǻ Raza ionică.92 1 1.33 3.715 2.21 0.2 1.7 2.39 87.g/cm3 Punctul de topire.9054 1.9 28.08 1.941 0.53 38.9 1.eV Electronegativitatea (Pauling) λ 1.2 40.7 1.5 714 1640 5.8 -257.(M+).11 1 1. Ǻ 2s 2 3s 2 4s 2 5s 2 6s 2 7s 2 9.069 -252.008 0.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.14 0.28 107 .49 137.34 0.7 760 5.0254 5 700 5.33 1 Rb 37 [Kr]5s 85.86 24.8 892 5.53 108.52 226. ° C Punctul de fierbere.9 1.74 650 1107 7.7 1 Fr 87 [Rn]7s 223 2 1s 2s 6.85 1275 2770 9.8 1.305 1.52 1 Cs 55 [Xe]6s 132. Ǻ Grupa 2 1 Na 3 11 [Ne]3s 22. apa Caldura de formare a moleculei de H din atomi (0° K).9 Mg 4 12 Ca 20 Sr 38 Ba 56 Ra 88 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).34 0.06 1. ° C Conductibilitatea termica (0° C) cal/cm s grd Solubilitatea in apa (18° C) vol/1 vol.000412 0.54 1 1 K 19 [Ar]4s 39.5 1330 5.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.93 1 1.18 0. ° C Potenţial de ionizare.9 688 4.g/cm3 Punctul de topire.0983 0.595 0.

94 0.64 1.57 69.5 1640 8.85 302.5 1.771 2.g/cm3 Punctul de topire. ° C Punctul de fierbere.9 1.38 11.g/cm3 Punctul de topire.2 11.4 1750 7.61 5.98 2.52 108 .33 1413 2355 8.53 118.82 0.72 817 633 10 2 1.72 5.5 0.6 1.97 1.32 958.71 30.149 1.81 2. ° C Punctul de fierbere.Raza ionică.65 114.5 1450 ? 6.5 8.415 1.1 280 11 2.82 7.1 1.15 28.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.71 7.96 -210 -195. Ǻ 2s 2p 2 2 3s 3p 2 2 4s 4p 2 2 5s 5p 2 2 6s 6p 2 2 12.414 2.79 2070 ? 6 1.78 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.32 1.28 231.08 2.29 2 0.6 0. ° C Potenţial de ionizare.75 1.18 0.91 29.69 630.12 74.173 2.84 Grupa V A N P 7 15 As 33 Sb 51 Bi 83 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).06 1.51 3570 3850 11.41 2.8 1.1 1.9216 5.21 2. ° C Potenţial de ionizare. Ǻ 2s 2p 2 1 3s 3p 2 1 4s 4p 2 1 5s 5p 2 1 6s 6p 2 1 10.72 0.264 2.54 3 0.8 1. Ǻ Grupa 0.71 207.75 6.8 1.13 1.44 0.95 X3+ Grupa Ge 14 32 Sn 50 Pb 82 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).8 1.48 0.01 3.15 0.95 204.7 1.31 156.7 660 2270 5.26 0.31 III A B Al 5 0.8 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.98 1.41 72.8 2362 7.22 121. Ǻ Raza ionică in cristal.223 2.9 1.2 IV A C Si 6 26.34 327. ° C Potenţial de ionizare.98 9.45 208.4 2070 ? 5. Ǻ Raza ionică in cristal.34 2300 2550 8.18 1.1 2.g/cm3 Punctul de topire.82 44.538 2.38 1.74 1. ° C Punctul de fierbere.71 0. Ǻ 2s 2p 2 3 3s 3p 2 3 4s 4p 2 3 5s 5p 2 3 6s 6p 2 3 14 0.42 Ga 13 31 In 49 Ta 81 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).8 271 1560 8 1. Ǻ Raza ionică in cristal.8 14.(M+).

8 1. ° C Solubilitatea in apa. Ǻ Raza ionică in cristal.99 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.9 4.eV Afinitatea pentru electron.eV 10.27 -218.29 5.g/cm3 g/l Punctul de topire.43 2.05 1.84 3.76 Kr 36 83.9 37. ° C Punctul de fierbere.74 1.179 0.4 -185. Ǻ 2s22p5 18.16 Grupa VIII A He Ne 2 4 0. Ǻ Raza ionică in cristal. Ǻ Grupa 2s 2p 2 4 3s 3p 2 4 4s 4p 2 4 5s 5p4 127.04 1.75 109 .17 1.5 1.5 0.1 1.06 118.18 12.eV Afinitatea pentru electron.42 4.21 2 15.3 -223 -188.1 110.709 1.4 -7.904 3.27 4 0.9 2.25 452 1390 9.la 20 C.786 -189.98 14 Xe 54 131.09(g) 56.37 2.4 VII A F Cl 9 32.9 114 184 0.9 -102 -34.7 17.4 10.la 20 C. ° C Potenţial de ionizare.06 2. ° C Punctul de fierbere.94 1.g/cm3 Punctul de topire.9 73 1.2 11.29 24.81 4s24p5 79.001(s) 35.8 0.1 -269 13.45 1.84 78.9 13.3 58.6 21.92 15.8 1.g/cm3 Punctul de topire.98 Br 17 35 I 53 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).44 3.5 1.4 1.96 4.6 10.899 -248.58 10 20.kcal/mol Potenţial de ionizare.5 -107.75 -4. ° C Punctul de fierbere.9 1.891 -111.193 1.6 -152.367 -3.82 220.01 3 1.36 2.6 -246 14.9 13.9 -182.21 2.mol/l Raza atomica Ǻ Potenţial de ionizare. ° C Solubilitatea in apa.736 -156.36 3s23p5 35.8 3.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.6 6.95 444.mol/l Energia de disociatie.99 1.614 -7.6 0.01 2.97 5s25p5 126.2 688 9.13 Rn 86 222 9.178 -272.21(l) 45.78 2.28 3.8 34.Grupa VI A O S 8 16 Se 34 Te 52 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).44 2.1 4.7 1.56 Ar 18 39.96 -71 -65 Numarul de ordine Numărul atomic Densitatea (s).

eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.4 1. ° C Punctul de fierbere.6 -38.22 2.3 1063 2970 9.6 1. Ǻ 10 3d 4s 2 4d 5s 10 2 5d 6s2 200.49 1.7 1. ° C Potenţial de ionizare.72 1.65 320.86 10.31 2+ 112.g/cm3 Punctul de topire.26 X2+ Grupa II Cd 30 48 Hg 80 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).g/cm3 Punctul de topire.9 1.9 765 8.48 0.39 1.9559 88. ° C Punctul de fierbere.59 13.54 8.41 8.14 419.43 1.9 1.96 II B Zn 107. ° C Punctul de fierbere.17 920 3470 1539 2730 1050 110 .028 1 44.g/cm3 Punctul de topire.99 1.5 960.9 1.96 1083 2595 7. ° C Potenţial de ionizare.96 19.97 X 0.8 2210 7.53 1.9059 4.4 357 10.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.39 7. ° C 1 Y 21 39 La 57 Ac 89 3d 4s 2 4d 5s 3 1 2 5d 6s 1 2 6d 7s2 27.74 Grupa III B Sc Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s). Ǻ Raza ionică in cristal. Ǻ 29 Ag 48 Au 80 2 3d s 10 1 4d 5s 10 1 5d 6s1 196.Anexa Caracteristicile elementelor din grupele secundare ale Tabelului Periodic Grupa I B Cu Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).47 1409 2927 138.5 1.5 906 9. Ǻ Raza ionică in cristal.37 10 63.1 10 65.9055 6.38 0.57 1.

g/cm3 Punctul de topire.94 6.4 1. Ǻ 3d34s2 50.17 5+ 4d45s1 92.74 1.5 1.36 0.44 6. ° C Punctul de fierbere.86 Nb 23 41 Ta 73 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).49 1852 3580 6.93 5.1 1900 3450 6. Ǻ 2 Zr 22 40 Hf 72 3d 4s 2 4d 5s 2 2 5d 6s 2 2 47.15 1. 5 Mo 24 42 W 74 3d 4s 1 4d 5s 5 1 5d 6s 4 1 51. Ǻ Raza ionică in cristal.83 1. Ǻ Raza ionică in cristal.Potenţial de ionizare.99 7. Ǻ Raza ionică in cristal.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.37 0.56 1.6 1.2 2610 183.7 5d36s2 180. Ǻ 6.1 2222 5400 5.59 Grupa VI B Cr Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).48 0.94 10. ° C Potenţial de ionizare.6 91.51 1668 3260 6.5 1.8 178.62 0.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.49 13. ° C Punctul de fierbere.6 2996 5425 6 1.85 19.6 1.81 1.73 X 0.37 0.1 X 3+ 0.g/cm3 Punctul de topire.94 16.88 4.6 1.3 X4+ Grupa V B V 0.4 2415 3300 6.61 1.3 1.77 1.69 1.95 1.22 6.1 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.3 3410 111 . ° C Potenţial de ionizare.5 1.9 8.g/cm3 Punctul de topire.18 Grupa IV B Ti Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).2 1.19 1875 95.

98 1.32 0.6 1.63 Os Ir 76 58.52 Grupa VII B Mn Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).2 2500 4900 7.2 1.69 Pt 78 1536 3000 7.22 22.g/cm3 Punctul de topire. Ǻ 5 Te 25 43 Re 75 3d 4s 2 4d 5s [98] 5 2 5d 6s 4 12 54.8 1.8 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.9 1495 2900 7.13 0.5 1.2 2.8 1. Ǻ Raza ionică in cristal.42 190.86 7 2 3d 4s 4d 5s 7 4d 5s1 102.g/cm3 Punctul de topire.63 1.68 X 6+ 0.76 1.43 1.8 1.18 1.5 112 .eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.9 1.2 22.9 X7+ Grupa VIII B Fe Co 27 28 2 Ni 29 Ru 44 8 2 Rh 45 1 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).16 5560 7.39 0.5 2454 5300 9.62 101. Ǻ 2665 6.46 186.38 0.5 21 3180 5900 7.4 0.86 8 55.7 1.52 1552 3980 8. ° C Potenţial de ionizare.89 1.2 1.69 8.g/cm3 Punctul de topire.25 2200 1.502 0.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.4 1769 4530 8.84 58.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă. ° C Potenţial de ionizare.7 2. ° C Potenţial de ionizare.54 0. ° C Punctul de fierbere. Ǻ X 3d 4s 6 3d s 7.48 0. Ǻ Raza ionică in cristal.6 2700 5500 8.35 0.64 Pd 46 77 4d 5s 10 0 5d 6s 12 6 2 5d 6s 9 0 5d 6s1 195. Ǻ 3+ Raza ionică in cristal.62 5930 7.93 7.4 1966 4500 7.31 0.96 2.96 21.2 1.35 9 106.9 1453 2730 7.9 12.87 1. ° C Punctul de fierbere.2 11.7 2. ° C Punctul de fierbere.2 1.° C Punctul de fierbere.33 2. ° C Potenţial de ionizare.93 8. Ǻ Raza ionică in cristal.86 1.5 2.2 1.3 0.07 12.2 1. Ǻ X3+ Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).43 1245 2150 7.66 192.

1981...Pauling. Pamfilie. 1996 10. 2000 15. Popescu. Chimie anorganică. Bucureşti. Bâtcă. Editura Oscar Print. C. Nicolae.Vlădescu. Mateescu... ICEA România. M. 16.. Editura Didactică şi Pedagogică. G.. Bucureşti. L.BIBLIOGRAFIE 1... Chimie anorganică. Editura Tehnică. Tratat de chimie anorganică (vol. I. Gh.. R. 1978 12. Bucureşti.. Badea.. 2000 13. Beral. D.. Bucureşti.. Biochimie generală şi aplicată în agricultură. Neniţescu. Editura Bioterra.. Nicolae. Bucureşti.. II)..Ştefănescu. L. M. Ed. Zapan. Biochimie generală şi aplicată în agricultură. septembrie. Neguţ. G. 2002. Ţt. Editura Didactică şi Pedagogică. I. Chimie generală. I. 1970 11...org/wiki/Poluare 17. M. M.wikipedia. L. 2000. 2006 18.I). 1972 7. Cîmpeanu. Chimie şi biochimie vegetală.***ro. Onac. Bucureşti. silvicultură.. Tratat de chimie anorganică. Gheorghiu. Neamţu. silvicultură. coordonator. Biochimie alimentară. Biochimia alimentelor. Şerbulescu. septembrie. Burnea.L.D. Editura Tehnică... 2006 113 . Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. I. Editura Bioterra.Spacu. Editura CERES. Stan. Merceologia mărfurilor alimentare de export-import.. R. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bejan. C.***Curs de specializare Agricultura şi Zootehnia Biologică. 3. Marcu. 1986 9.Şerbănescu.. I. E. L. 1969. All. Bucureşti. Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de exportimport. Neguţ. 1997 6. Editura Bioterra. C. Chimie –manual pentru clasa a X-a . A.***Întâlnirea de informare ăn cadrul Proiectului finanţat de Banca Mondială „Controlul Poluării în Agricultură”. Bucureşti. Cătuneanu. P. 14... industria alimentară.. M. Galben. Brad. Tratat de siguranţă alimentară (vol. 2000 8. Universitatea Bioterra Bucureşti. Neamţu... E. Bălăucă. Bucureşti. Brezeanu. N. Bucureşti. Chimie generală. E. C. Bucureşti. 2006 4. N... G. Bucureşti. E... Bucureşti. Bucureşti. I. T. Editura Tehnică. industria alimentară. Editura Didactică şi Pedagogică.. Bucureşti. F. Bucureşti. Editura Bioterra. Nistor. 2. Editura Ştiinţifică. Brezeanu. Negoiu. Lazăr... 1983 5.

4.2.2. Teorii privind structura atomului 3.2. Legea constanţei compoziţiei 2.3. Legătura covalentă nepolară 5. Conţinutul de apă din alimente 2.Sommerfeld 3.3.1.1.Transformările fizice 1.4.3. Compoziţia chimică a alimentelor 1. Clasificare 1.Teoria mecanică-cuantică a covalenţei 5.3. OXIDAREA ŞI REDUCEREA 5.2.3. Legea conservării masei 2. Legătura covalentă 5.3.3.3.3. ATOMUL 3. Transformările materiei 1.3. Compoziţia chimică a materiei 1. Transformările chimice 1.1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE 1.3. LEGĂTURI CHIMICE 5.1.3.2.3.2. Compoziţia chimică a materiei vii 1. Teoria nucleară a atomului a lui Rutherford 3.2. Materia 1.3. Legătura ionică 5.3.1. Substanţe chimice native anorganice din alimente 1. Legătura covalentă polară 5. Teoria lui Schrödinger 4. .2. LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI 2.2. Legea proporţiilor multiple 2. Scurt istoric. Teoria lui Bohr 3.2. Legătura coordinativă 6.2.2.2. Conţinutul de substanţe minerale Din produsele alimentare 1.CUPRINS 1. SOLUŢII 1 1 2 4 6 7 7 10 11 11 11 13 15 15 16 16 18 19 19 19 20 21 23 25 31 32 33 33 34 34 36 37 114 . Legea proporţiilor reciproce 3.2.1.3.1. Teoria lui Bohr.1.

2.1.3.1.3.6. Dizolvarea 6.3. Răspândirea în natură 9. Electroliţi tari 6. COMBINAŢII ANORGANICE 7.2.3. Săruri 7.3. Baze 7. Acizi tari şi acizi slabi 7.1.2. Solubilitatea 6.1. Materiale anorganice cu importanţă practică 9. Proprietăţi generale 7.2. Clasificare 7.2.1. Compoziţie 9. Proprietăţi generale 7. Clasificare 7. Clasificare. Clasificare 7. Disociaţia electrolitică a apei 7.3.3. Corelaţia între poziţia elementului în Tabelul Periodic şi proprietăţile lui fizice şi chimice 8.2.3.3.2.4.3. Proprietăţi periodice fizice 8. Baze tari şi baze slabe 7.4. Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare 9.1. Corelaţia dintre structura învelişului electronic al atomului şi poziţia elementului chimic în Tabelul Periodic 8. Oxizi 7.6.3.4.3.6. Obţinerea aliajelor 37 38 39 40 41 41 43 43 43 45 45 46 47 48 49 50 50 51 51 52 53 53 53 54 58 58 59 60 61 61 62 63 63 65 66 68 68 70 71 71 71 115 .2.5.6.1.2.2.1.4.2.1.3.1. Teoria protolitică 7.2.5. Metode de obţinere a metalelor 9. Electroliţi slabi 6.2. Teoria disociaţiei electrolitice 6. Proprietăţi generale 7.4.5. Apa 7.1 Scurt istoric 7.6. TABELUL PERIODIC 8. Acizi 7. Teoria electronică a acizilor şi bazelor 7.3.4. Structura moleculară a apei 7.4.3. METALE 9. Cristalohidraţi 8.1. Proprietăţi periodice chimice 8.3.3. Proprietăţi generale 7.5.4. Clasificare 7. Proprietăţi generale 7. Scurt istoric 8.2.3.

Contaminarea alimentelor 11.4.4.2.2.5. Proprietăţi fizice 10.1.3.5.3.3. POLUAREA MEDIULUI. Proprietăţi fizice ale metalelor 9. Proprietăţi chimice ale metalelor 10. CONTAMINAREA PRODUSELOR ALIMENTARE 11.1.2. Aliaje folosite în industria produselor alimentare 9. Proprietăţi fizice 10.4. Grupa a V–a principală 10. Proprietăţi chimice 10.1.2. Proprietăţi chimice 10.3.2. Proprietăţi fizice 10.5.3.1. Proprietăţi chimice 11. Controlul şi expertiza produselor alimentare Anexa 1 Anexa 2 Bibliografie 72 72 74 75 77 84 84 86 87 88 89 90 90 92 92 93 94 95 96 99 99 102 104 107 110 113 116 .3. Grupa a VII–a principală 10.9. Generalităţi 10.4. Proprietăţi fizice 10.2.3.4. Grupa a VI–a principală 10.3. NEMETALE 10.1.5. Poluarea mediului 11. Aliaje cu importanţă industrială 9.1. Hidrogenul 10.2. Proprietăţi chimice 10.2.5. proprietăţi fiuice ale aliajelor 9.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful