Despre învăţământul românesc

Despre şcoala românească postdecembristă Când am spus despre învăţământul românesc că este un sistem de îndobitocire a copiilor, că fiecare profesor

are elevii pe care îi merită, reciproca nefiind valabilă în acest caz, multe persoane s-au revoltat vizibil. Asta mi-a amintit de o întâmplare din tinereţe. Venise pe la noi o verişoară, Doiniţa, mai mică decât mine cu vreo cincisprezece ani. La un moment dat, nu-mi mai amintesc de ce, mama a făcut-o nesimţită. S-a pus pe un plâns, de se scutura cămaşa pe ea. Intrigată, mama şia cerut iertare şi a întrebat-o ce a supărat-o atât de mult. Răspunsul ei a fost: mama mă face proastă, tâmpită, idioată, dar niciodată nu mi-a spus că sunt nesimţită! Cam aşa stă treaba şi cu învăţământul românesc. Toţi spun despre el că este sub orice critică, dar nimeni n-a mai spus că este un sistem de îndobitocire! Dacă aş fi fost sensibilă la manifestările semidocţilor, aş fi evitat controversele, dar m-a ferit Dumnezeu de aşa o fericire. Bănuiesc că aş fi ajuns mai degrabă în rai, cu ajutorul neprecupeţit, dar foarte interesat, al preoţilor, dar mă lipsesc, pe moment, de fericiri viitoare, problema nefiind stringentă. În schimb, sunt foarte sensibilă la argumente, dar şi la lipsa lor. În 1996, la cincizeci de ani, mi-am dat seama de importanţa informaticii. Am vrut să învăţ să folosesc un calculator, deşi binevoitorii mă întrebau la ce-mi mai trebuie. Le-am răspuns că, în mod evident, n-am murit şi mă interesează să învăţ. La şcoală s-au organizat cursuri gratuite de informatică, la care am participat cu plăcere şi cu speranţă de deşteptare. N-a fost să fie. Ni s-a explicat din ce este format un calculator, câte feluri de memorie are, cum circulă informaţia prin sistem, ni s-au indicat taste care dădeau anumite comenzi sistemului, dar practic am învăţat doar cum se deschide şi se închide calculatorul. După nervozitatea cu care ni se explica ce sensibil este, şi asta făceam cu teamă! Mi-am cumpărat un calculator bun, am găsit un Idiot’s guide şi am început să lucrez. La început, când redactam, calculatorul avea comportări ciudate, ba se înşirau tabelele pe câteva pagini, ba se ştergeau fără a şti de ce. Lucrând, am învăţat din mers. Folosesc cuţitul fără a-mi dori să ştiu din ce oţel este făcut, folosesc mixerul, aspiratorul, fără a mă interesa prea mult cum îşi fac treaba. Toată teoria învăţată la şcoală nu m-a ajutat să redactez repede şi uşor o planificare, un referat. În 2005 m-a bătut gândul să învăţ să navighez pe internet. Uitasem prima păţanie, aşa că am apelat, din nou, la colegii de informatică. Foarte amabili, mi-au spus că mă învaţă fără nici o problemă. Sunt foarte circumspectă faţă de lucrurile care se produc prea uşor, dar pe moment n-am percutat. Intru în sală, profesoara porneşte calculatorul, eram aşa de bucuroasă de prindeam iepuri. Întreb, mai departe ce facem? Răspuns: păi, asta e tot! Tot, dar tot nu ştiam „cu ce se mănâncă” internetul acesta. Am plecat de la şcoală la fel cum venisem, apoi am găsit un copil care în jumătate de oră m-a învăţat să înfiinţez o adresă de mail, să instalez un messenger şi să navighez pe internet. Apoi am învăţat din mers ce nu ştiam. Profesoara a obţinut anul acesta gradul I. Acum câteva zile, o prietenă era foarte necăjită pe băiatul ei. Scrisese ceva pe mail, la care avea acces şi el, iar ipochimenul râsese de ea că nu ştie să facă anumite lucruri şi îi băgase în cap că e foarte greu de navigat pe internet, aşa încât să nu-şi facă gânduri că va reuşi vreodată. Era supărată, pentru că îşi dorea mult să înveţe engleza şi căuta nişte informaţii despre pictură, despre pictori. M-am oferit să o ajut, am mers la ea acasă şi în jumătate de oră avea o altă adresă de mail. Pentru navigare pe internet, i-am arătat că trebuie să dea, mai întâi, dublu clic fie pe Internet Explorer, fie pe Modzila Fairfox, apoi tastează subiectul care o interesează, aşteaptă ca antivirusul să scaneze, iar acolo unde este bifat cu verde poate intra în siguranţă, unde este negru sau roşu trebuie evitat. Când apare „Not responding”, trebuie să aştepte câteva

momente, până se restabileşte conexiunea. Dacă dai comenzi contradictorii, sau dacă nu aştepţi să execute o comandă, înainte de a da altă comandă, sistemul se blochează câteva momente, trebuie să aştepţi până se restabileşte, apoi îţi vezi de treabă. I-am arătat cum se traduce o pagină care o interesează. Întâmplător ştiam că la „www.academia de engleză.ro” se organizează cursuri gratuite de engleză, de asemenea pe Youtube, dacă tastezi „lecţii engleză uşor şi repejor”, înveţi pronunţia corectă, pentru că şi eu mai bântui pe acolo. Am nepoţelele englezoaice, vorbesc şi româneşte şi englezeşte, e obligatoriu să ţin un pic pasul cu ele. Înainte de a pleca de la ea, deja folosea internetul. Într-o oră, am făcut un om fericit! Ce fel de şcoală este aceea care te învaţă doar teorie sofisticată, iar la practică eşti lăsat pe cont propriu? Când am ieşit la pensie, la liceul la care lucrasem treizeci de ani existau trei laboratoare de chimie, două dintre ele având gaze şi apă curentă la mese, sisteme periodice electrice, nişe, în realizarea cărora depusesem eforturi deosebite. Ferestrele, erau ele vechi, dar puteau fi deschise fără probleme. După trei ani liceul „se modernizase”, nu mai este nici un laborator funcţional, toate arată ca nişte ceainării, iar pentru a deschide un geam îţi trebuie scară, pentru că nimeni n-a supravegheat cum se lucrează! Acesta e învăţământul românesc, indiferent de reacţiile celor cu musca pe căciulă. Ce fel de învăţământ este aceea în care profesorii sunt apreciaţi după volumul enorm de hârţoage şi după activităţile extraşcolare, nu după activitatea din clasă? Aceeaşi „intelectuali” au sărit în sus la ideea de a se introduce, pentru evaluarea performanţelor şcolare, un test de aplicare a cunoştinţelor. Cred şi eu că nu le convine, i-ar pune la treabă. Căţei cu colaci în coadă nici n-au umblat, nici n-or să umble vreodată pe stradă. În toate timpurile, dacă voiai să realizezi ceva, trebuia să te străduieşti, să cauţi argumente pentru a face, nu pentru a nu face. Pe vremea împuşcatului, dacă voiai laborator, făceai un referat, îl înregistrai la secretariat, apoi umblai din uşă în uşă pentru fiecare lucru: mai întâi la director, pe care trebuia să-l convingi că laboratorul este necesar, deşi el ştia bine că aşa e; apoi la contabilitate periai pe contabilul şef, pentru a cere fonduri şi pentru a le obţine; apoi te duceai la maiştri pentru a-ţi executa tâmplăria sau instalaţiile, apoi la zugravi, pentru a finisa laboratorul şi tot aşa. În România niciodată n-a avut, nu are nici acum, importanţă legea. Toţi ştiau şi ce trebuie şi că trebuie să facă, dar nu mişca nici unul vreun deget până nu-l rugai şi-l periai de nu mai rămânea scamă pe el! Fiecare român se consideră un fel de Dumnezeu al scaunului pe care stă, lucru care nu s-a schimbat deloc de-a lungul timpului. Dacă vrei să realizezi ceva, devii artist în negocieri. De câte ori întâlneam un „şezut” util realizării laboratorului, eram mereu în calea lui, aşa încât toţi ştiau că nu vor scăpa de mine decât după ce rezolv ce mi-am propus. Ca să poţi realiza ceva, trebuie să valorifici de la fiecare ce are: de la prost - prostia, de la director aprobarea, de la contabil – banii, de la meseriaşi – realizarea meselor şi a instalaţiilor ş.a.m.d. Dacă aştepţi ca fiecare să-şi facă treaba şi ei aşteaptă ca tu să-i firitiseşti, apare un cerc vicios şi nu mai faci nimic. Uneori te ajută cine nici nu gândeşti. Cu câţiva ani înainte de a ieşi la pensie, mergând la şcoală într-o dimineaţă, mă prinde din urmă nenea Braşoveanu, zugravul şcolii, „de culoare colorată”, cum plastic se exprima un fost coleg de catedră, dar care avea un bun simţ şi o seriozitate de excepţie. Eram îngândurată, nu rezolvasem încă astuparea unui şanţ rămas între laboratorul de chimie şi anexă, după lucrările de reabilitare seismică a şcolii, reabilitare absolut inutilă, nici un cutremur nu clintise nimic din şcoală. Degeaba făcusem potecă la director, la contabilitate, şi căutam calea de a-l astupa înainte de a-şi rupe careva picioarele pe acolo, şanţul având cam 60-70 cm adâncime. Mă întreabă de ce sunt supărată. Îi spun, cam în doi peri, la care el îmi zice: păi la director v-aţi dus dumneavoastră pentru asta? Fac eu treaba! La prânz terminase. Nu m-am mai dus la director să-i spun, dar a văzut singur şi n-a fost prea fericit. Îmi spusese că nu sunt fonduri, nici materiale. Aşa se scrie istoria. Pe toţi îi rugam frumos, le mulţumeam întotdeauna, dar întotdeauna rezolvam! Toţi muncitorii serioşi merită

din plin respectul nostru, dar prea mulţi licenţiaţi sunt aroganţi, cred că respectul ar trebui primit odată cu diploma de licenţă, ceea ce e departe de adevăr. Pentru a te bucura de respectul semenilor, trebuie să munceşti din greu, trebuie să-l meriţi. Mai au românii o meteahnă, care la profesori e şi mai dăunătoare: ei cred că nu se pot afirma datorită acelora care s-au afirmat deja, ceea ce dovedeşte şi lene, dar şi faptul că nu-i dă mintea afară din casă. Fiecare dintre noi a fost, la un moment dat, la început de drum. Doar propria perseverenţa, respectul faţă de tine însăţi şi faţă de ceilalţi, te ajută să te afirmi. Nu le ai, poţi fi singur în Univers, nu te vede nimeni. Le ai, eşti vizibil şi în îmbulzeală. Întotdeauna generaţiile următoare se afirmă, dar la vremea şi conform meritelor lor. Dacă te „încadrezi în peisaj”, faci doar ce fac şi alţii, care se plâng şi stau cu mâinile încrucişate, vei trăi ca ei. Dacă munceşti în conştiinţă, întotdeauna vine şi răsplata, însă niciodată înainte de a dovedi ce poţi, ce meriţi. Nu mă refer la ceea ce îţi pot oferi pilele, pentru că acel tip de răsplată, de afirmare, este efemer: cade pila, zbori şi tu! A merge pe calea necesară este înţelepciunea de a face totul pentru a realiza ce ţi-ai propus. Pe calea potrivită îţi dezvolţi şi spiritul de observaţie, îţi flexibilizezi relaţiile cu cei din jur, respecţi şi eşti respectat. Cândva, eram în biroul unei doamne, colonel de poliţie, o femeie frumoasă, deşteaptă şi cu mult umor. A sunat-o fiica dumneaei. O trimisese să rezolve ceva, dar nu reuşise. Mama, revoltată, i-a spus: dragă, ţi-am spus de atâtea ori, dacă vrei să obţii un lucru şi eşti dată pe uşă afară, intri frumos şi civilizat pe geam! Acesta-i şpilul oricărei realizări. Mândria de a fi român, pur şi simplu, este un bluf. Adevărata mândrie este aceea de a fi un român deştept, cu respect pentru munca bine făcută, pentru semeni, pentru pământul natal. Altfel, cum bine spune înţelepciunea populară, şi capra râioasă tot coada în sus o ţine! Şcolarizarea gratuită te formează conform nevoilor acelora care ţi-o plătesc. Priveşte parlamentarii noştri şi vei şti despre ce interese este vorba. Vrei să înveţi a trăi pentru nevoile tale, plăteşti. În timp, în bani, în căutări, în rătăciri înainte de a găsi drumul potrivit. Cu cât efortul personal e mai mare, cu atât rezultatele sunt mai spectaculoase, dar merită cu prisosinţă. Viaţa construită cu eforturi proprii este presărată de împliniri, de magie. Dar, pentru a simţi magia vieţii, trebuie să ştii ce vrei şi să ştii să vrei! Nu credeam că voi mai apuca vremea schimbării sistemului. Ştiam că va veni, dar nu ştiam când. Unii profesori sunt serioşi, bine pregătiţi, de aceea mă deranjau suspiciunile de fraudă şi de neseriozitate care planau, practic, asupra tuturor slujitorilor şcolii. Monitorizarea electronică a examenului de bacalaureat este o cale de a separa grâul de neghină, de a evalua un sistem de învăţământ bolnav, de care toţi eram nemulţumiţi, dar nimeni nu făcea nimic pentru a-l schimba. Prin proasta organizare, prin tolerarea incompetenţei, a superficialităţii, a hoţiei, sistemul de învăţământ românesc a înăbuşit, într-un număr prea mare de şcoli şi de facultăţi, inteligenţa românească, bunul simţ, corectitudinea, competenţa. Au fost momente în care, ca examinator la bacalaureat, mi-a fost ruşine că sunt profesoară, că fac parte din aceeaşi categorie profesională cu unii profesori de acolo. Primul pas, monitorizarea rezultatelor sistemului, a fost făcut. Sper, din toată inima, să se facă şi paşii următori. Scuturarea drastică a programelor şcolare, şcolarizarea obligatorie limitată la opt clase, profesori bine pregătiţi pentru a face faţă cerinţelor actuale ale educaţiei, înfiinţarea de şcoli profesionale, examene servere pentru admiterea la liceu sau facultate, astfel încât diplomele să ateste cunoştinţe, competenţe, să nu mai fie hârtii fără valoare. E o prostie să obligi să înveţe nişte copiii care nu vor, sau nu pot, unii dintre ei ajungând chiar licenţiaţi, cu diplome fără acoperire, când ei ar fi mult mai potriviţi ca meseriaşi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful