You are on page 1of 12

Ionel Nicu Sava

Home Despre

Home
Ionel Nicu Sava, sociolog, conferentiar al

Publicatii Cursuri online
Articole, interviuri, referinte Politica externa a Romaniei …

Universitatii din Bucuresti, specializat in relatii internationale si studii de securitate. Studii postdoctorale la UCLA (SUA, 2002), doctorat la Universitatea din Bucuresti (1999), specializare in Germania (1996), absolvent de sociologie (1993). Între 2007-2011, ambasador în ConfederaŃia ElveŃiană şi Principatul Liechtenstein.

Contact:
Universitatea din Bucuresti Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala Str. Schitu Magureanu nr 9 010181 Bucuresti Tel 00 40 72 433 0930 Fax 00 40 21 315 8391 Email insava@gmail.com

Home | About Us | Contact Us | Service List | Project List | Project List

Ionel Nicu Sava

Conf. univ. dr. — Universitatea din Bucuresti

Home Despre Publicatii Cursuri online
Articole, interviuri, referinte Politica externa a Romaniei …

Despre
Ionel Nicu Sava a absolvit Universitatea din Bucureşti în 1993, a urmat diferite cursuri în străinătate (Centrul George C. Marshall din Garmisch-Partenkirchen, 1996; Universitatea Christian Albrecht's din Kiel, Germania, 1998) şi a obŃinut diploma de doctor in sociologie in 1999. Ionel Nicu Sava a fost cercetător (1993), consilier al ministrului apărării (1994-1997), ulterior analist la grupul de presă al MAp (1997-1999). In această perioadă a fost implicat în diferite iniŃiative diplomatice şi de politică externă destinate integrării Romaniei în instituŃiile europene şi euro-atlantice. In 1998 a urmat cursuri de pregatire pentru un post de atasat in serviciul diplomatic. A preferat cariera universitara şi, in 1998, a devenit profesor asociat al Universitatii din Bucuresti iar din 2001 al Academiei de Studii Economice. Din 2004 este titular (conferentiar) la Facultatea de Sociologie. In 2001 a initiat specializarea de Master in relatii internationale si studii de securitate a UNIBUC. In iunie 2001, Dr. Sava a primit bursa “Manfred Wörner” a NATO pentru o temă privind rolul asistentei occidentale în tranziŃia Ńărilor din Europa Centrală şi de Est. În 2002, a continuat cercetarea privind societăŃile în tranziŃie în cadrul UniversităŃii California din Los Angeles (UCLA) ca bursier Fulbright. In perioada 2000-2007, a fost si director de editura la grupul de presa Ziua, vicepreşedinte al AsociaŃiei Euro-Atlantice din România, membru fondator al Asociatiei G.C. Marshall, redactor şef al Central European Issues ş.a. Este în prezent membru în diferite asociaŃii nonguvernamentale şi organizaŃii academice din România şi din străinătate. I.N. Sava a publicat cinci cărŃi şi o serie de studii, articole şi comentarii în Ńară şi în străinătate pe teme de afaceri internaŃionale, geopolitica şi sociologie.

(CV disponibil la http://www.unibuc.ro/ro/cd_ionsava_ro).

Home | About Us | Contact Us | Service List | Project List | Project List

Ionel Nicu Sava

Conf. univ. dr. — Universitatea din Bucuresti

Home Despre Publicatii Cursuri online
Articole, interviuri, referinte Politica externa a Romaniei …

Publicatii
Carti : • Doctrine si partide politice europene, (coord.), Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti, 2007. • Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucuresti, 2005. • 10 ani de tranzitie in Europa de Est. O analiza sociologica comparativa, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000. • Armata si societatea. Culegere de texte de sociologie militara, (coord.), Editura Info-Team, 1998. • Geopolitica clasica. Scoala Geopolitica Germana, Editura Info-Team, 1997. Capitole in carti : •„Relatia transatlantica in perspectiva Europei largite”, in Geopolitica integrarii europene, I. Mihailescu, I. Badescu, I.N. Sava, E. Zamfir, s.a., Editura Universitatii din Bucuresti, 2004. • Geopolitică, globalizare, integrare, Editura UniversităŃii din Bucureşti, 2000 (colectiv). • "Globalizare si regionalizare in Europa. Europa Centrala si Bazinul Carpatic la inceputul secolului XXI", in Vasile Puscas (ed.), Europa Centrala dupa 1989, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000. • “Peacekeeping in a Neighboring Country: The Romanian Experience in Bosnia”, in Peacekeeping in Complex Cultural Encounters: The Case of BosniaHerzegovina, Marshall Center, Peter Lang Verlag, Germany, 2000. • “From Enthusiasm to Realism: Romania’s Road Towards NATO. A Study on Public Opinion”, in Marijan Malesic (ed.), International Security, Mass Media and Public Opinion, Ljubljana, 2000. Studii (recente) : • Studiu introductiv la Stefan Zeletin, Neoliberalismul, Editia a III-a, Editura Ziua, Bucuresti, 2005. • Studiu introductiv la V. Pasti, Sociologie politica, Editura Ziua, 2004. • „Sovietization of the Romanian military (1948-1955). Significance and consequences”, la Florin Sperlea, De la armata regala la armata populara, Sovietizarea Armatei Romane, Editura Ziua, 2003. • Studiu introductiv la Martin Grifits, Relatii Internationale: Scoli, curente, ganditori, Editura Ziua, Bucuresti, 2002. • Traducere şi studiu introductiv, la I. Szelenyi, J. Eyal, E. Townsley, Capitalism fara capitalisti. Noua elita conducatoare in Europa de Est, (trad.) Editura Omega, 2000. • Studiu introductiv la D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii Postsocialiste. Transformarea politicii si a proprietatii in Europa Centrala si de Est, (trad.) Editura Omega, 2000. Articole publicate in strainatate : • „Die rumänische Außenpolitik und ihr Beitrag zur gemeinsamen Außen- und Sicherheitspolitik der EU“, in KAS-AI 10/07, S. 6–27, Berlin, nov. 2007, disponibil la http://www.kas.de/wf/de/33.12351/ • „Romania and CFSP/ESDP. How to make it work for the new EU Members", în Gisela Müller-Brandeck-Bocquet (ed.), The Future of the European Foreign, Security and Defence Policy after Enlargement, 2006, ISBN 3-8329-2278-4, Würzburger Universitätsschriften zu Geschichte und Politik, Nomos Verlag, disponibil la http://www.nomos-shop.de/productview.aspx?product=8597 • „Geopolitical Patterns of Euro-Atlanticism. A Perspective from South Eastern Europe”, Conflict Studies Research Center, UK, 2004, disponibil la http:// www.da.mod.uk/colleges/arag/document-listings/cee/04(16)-INS.pdf/view • Les perspectives géopolitiques de l’Europe centrale et de Sud-est à la lumière de l’Union Européenne élargie, Le 1er Colloque international géopolitique le 27, mai 2004, Budapest, http://www.geopolitics.ch/colloquebudapest.htm • „Civil Military Relations, Western Assistance & Democracy in South Eastern Europe(G125)", Conflict Studies Research Center, UK, 2003 disponibil la

• „Civil Military Relations, Western Assistance & Democracy in South Eastern Europe(G125)", Conflict Studies Research Center, UK, 2003 disponibil la www.da.mod.uk/colleges/csrc/document-listings/cee/G125/view si Center for International Security and Strategic Studies, Kiev, Ucraina la http:// www.kgi.edu.ua/cisss-ua/?section=4&id=29&lng=en • „Eastern Europe's Transformation and East-West Relations 10 Years After the Fall of Communism”, Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington DC, 2002, disponibil la http://www.wilsoncenter.org/index.cfm? topic_id=1422&fuseaction=topics.publications&doc_id=14604&group_id=7427 • „Romanian-Russian Relations in the Context of the Euro-Atlantic Integration Process", Conflict Studies Research Centre, Londra, UK, 2001, disponibil la http:// www.da.mod.uk/colleges/csrc/document-listings/cee/G100 • „Western Assistance to build democratic civ-mil relations in South Eastern Europe. The Case of Bulgaria, Romania and Slovenia”, NATO Academic Forum, Bruxelles, Nov. 2002, disponibil la http://www.nato.int/docu/pr/2001/p01-094e.htm • „The Role of Public Opinion and NGOs in Shaping the Legal Framework of DCAF in East European Democracies. The Case of Romania", Geneva Center for Democratic Control (DCAF), Geneva, 2001, disponibil la http://www.dcaf.ch/ _docs/WP55.pdf • „Eastern Europe: Not One but Several Transitions", East-Central Europe L'Europe du Centre-Est, Budapest CEU, 2000, disponibil la www.ece-journal.org • „The Security Environment in the Black Sea and Caucasus Area”, in CeMiss Papers, Italian Institute for Strategic Studies, Rome, Italy, 3/1999.
Articole publicate in tara (principale) : • „US assistance to Western Europe during the Cold War", Occasional Paper, Center for Geopolitics and Vizual Anthropology, University of Bucharest, 2003. • „Political steps of NATO enlargement: from confrontation to integration”, Geopolitica, Revista Centrului de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Universitatea din Bucuresti, Nov. 2002. • „Controlul democratic civil", in Spirit Militar Modern, Bucuresti, septembrie 2000. • „Geopolitica - evolutii teoretice contemporane", in Panoramic Militar, aprilie 2000. • „Balcanii - reconstruirea securitatii si increderii", in Observatorul Militar, 24 iulie 2000. • „Chestiunea Rusa", I.N. Sava, Observatorul Militar, 9 Sept. 2000. • „Regions and Regionalization in Europe. From Central Europe to Mitteleuropa”, Central European Issues, Vol. 2., no.2, Bucharest, 1998. • „Strategic Consequences of NATO Enlargement”, CEI, Romanian Foreign Affairs Review, Vol. 1, no. 2 1997. • „De ce avem nevoie de SUA in Europa?", Curentul, supliment de analiza internationala, 21 martie 1998. • „Chestiunea Marii Negre", Curentul, 12 aprilie 1998. • „Reconcilierea franco-germana. Cum se poate ajunge de la rivalitate la cooperare, Curierul National, 26 mai 1996. • „Anton Golopentia si geopolitica romaneasca in perioada interbelica", Sociologie Romaneasca, serie noua, nr. 3/1994, Bucuresti. • „Parteneriatul Franco-German", Euxin, Revista Romana de Sociologie si Geopolitica, Bucureşti, 1997.

Ionel Nicu Sava

Conf. univ. dr. — Universitatea din Bucuresti

Home Despre Publicatii

Cursuri online
Doctrine si partide politice europene
Realizat cu scopul de a familiariza publicul din România cu instituŃiile şi mecanismele politice specifice Uniunii Europene. Volumul „Doctrine şi partide politice europene” (2007) reprezintă un demers util si necesar în contextul intrării partidelor politice româneşti în sistemul politic european. Ideea elaborării lucrării a apărut în cadrul Masteratului de Studii Europene al UniversităŃii din Bucureşti (Facultatea de Sociologie şi AsistenŃă Socială) şi a fost susŃinută de FundaŃia „Konrad Adenauer”. Studiul introductiv, capitolele dedicate doctrinei populare - doctrina politică dominantă în Europa - şi doctrinei liberale sunt realizate de Ionel Nicu Sava. Elementele definitorii ale doctrinei creştin-democrate sunt prezentate de Maria Vasiu, in timp ce Florin Abraham interpretează social-democraŃia şi doctrina verzilor europeni. Călin Cotoi analizează populismul si nationalismul. Coordonatorul lucrarii este conferentiarul Ionel Nicu Sava.

Cursuri online
Articole, interviuri, referinte Politica externa a Romaniei …

Florin Abraham, Maria Vasiu, Calin Cotoi, Ionel Nicu Sava (coordonator) Centrul Roman de Studii Regionale Bucuresti, 2007 ISBN978-973-87619-1-9 Anul aparitiei 2007; Editia 1; Pagini 310

CUPRINS

Studii de securitate
Pe fundalul cresterii riscurilor de natura societala, economica, politica si ecologica, cartea propune o noua grila de intelegere a securitatii. Conflictele etnice si religioase, saracia accentuata din lumea a treia, razboiul petrolului, coruptia si decaderea politica a statelor, terorismul din lumea islamica, turbulentele produse de globalizare sunt noile surse de insecuritate. O abordare exhaustiva a domeniului securitatii. Surprinde schimbarea de paradigma, respectiv “demilitarizare” a securitatii. Accent pe aspectele politice, economice, societale si ecologice si promovarea unei culturi civile a securitatii. Prezentarea, in detaliu, a securitatii societale. Un capitol separat dedicat societatii riscului. Autor: Ionel Nicu Sava; Editura: Centrul Roman de Studii Regionale; ISBN: 973-87619-0-5; Anul aparitiei: 2005; Editia: 1; Pagini : 304

Profesor Barry Buzan, I.N. Sava, C. Zamfir (2005)

CUPRINS

Ionel Nicu Sava

Conf. univ. dr. — Universitatea din Bucuresti

Home Despre Publicatii Cursuri online
Articole, interviuri, referinte Politica externa a Romaniei …

Articole, interviuri, referinte
Politica externa a Romaniei ...
Articol publicat in Auslandsinformationen 10/2007 , Berlin, al Fundatiei Konrad Adenauer, cu titlul “Die rumänische Außenpolitik und ihr Beitrag zur gemeinsamen Außen- und Sicherheitspolitik der EU” (in germana). Rezumatul in engleza apartine KAS. Disponibil la http:// www.kas.de/wf/doc/kas_12351-544-1-30.pdf?071121093051

Deschiderea bursei de studii sud-est europene „Dimitrie Sturdza” la Universitatea din Zürich
(22 octombrie 2010)

Referinte Constantin Ticu Dumitrescu
In semn de pretuire ...

C.T. Dumitrescu, M. Schiopu, I.N. Sava (redactia Ziua, 2005)

Interviu Südostschweitz, 15 febr. 2008
Ionel Nicu Sava, der neue Botschafter Rumäniens in Bern, spricht der Schweiz Mut zu einem Ja zu: Von einer Ausweitung der Personenfreizügigkeit auf sein Land könnten die Schweiz und ihre Wirtschaft nur profitieren. Disponibil la http://www.suedostschweiz.ch/medien/archiv/ text

Capitalism fara capitalisti. Noua elita conducatoare din Europa de Est
Este una dintre cele mai cunoscute lucrari referitoare la construirea noului capitalism in Europa de Est dupa 1989. I. Szelenyi de la UCLA propune o teorie derivata din rolul « directorimii » socialiste (tehnocratia) in generarea schimbarilor din 1989 si in preluarea initiativei politice in statele est-europene dupa 1990. Raspunde la doua intrebari fundamentale: care este rolul birocratiei si tehnocratiei comuniste si cine formeaza noua elita conducatoare esteuropeana. Autorii considera ca, in absenta unei clase capitaliste de tip burghez, tehnocratia est-europeana, in alianta conjucturala cu intelectualitatea « dizidenta », si-a asumat sarcina construirii noii societati. In Europa Centrala, acesta este capitalismul fara capitalisti : acumularea capitalista, prin transferul de proprietate, a fost limitata de instantele societatii civile. Piata ar fi, in Mitteleuropa, mai puternica decat interesul de « clan ». In Europa de Est (Rusia), unde fosta nomenclatura si tehnocratie • Autori: Gil Eyal, comunista au supravietuit prabusirii comunismului si au trecut in Ivan Szelenyi, Eleanor proprietate privata fosta industrie socialista, intelectualitatea si societatea civila joaca un rol minor: exista capitalisti, dar nu exista capitalism. Townsley Capitalismul fara institutii capitaliste este un capitalism de clan: • Editura: Ziua, ISBN: statul este "capturat" de clanurile politice (oligarhii), organizate sub

• • •

Townsley Editura: Ziua, ISBN: 973-99460-8-9 Anul aparitiei: 2000 Pagini continute: 350

Traducere si studiu introductiv, I.N. Sava si C. Miehs

Capitalismul fara institutii capitaliste este un capitalism de clan: statul este "capturat" de clanurile politice (oligarhii), organizate sub forma partidelor, ce manipuleaza institutiile publice pentru a spori acumularea capitalista privata. Tranzitia nu este de la plan la piata, ci de la plan la clan. Statul devine un instrument al noii « oligarhii », cu cele doua subdiviziuni : oligarhia economica, extrasa din directorimea socialista, si oligarhia culturala, extrasa din « dizidenta » intelectuala. Prima controleaza mecanismele economice, cea de-a doua discursul public.

Research Fellowships Programme 2001-2003
At their Spring 1995 meeting, NATO Foreign Ministers established the Manfred Wörner Fellowship. The purpose of this distinguished Fellowship is to honour the memory of this former Secretary General …. This year, the Manfred Wörner Fellowship has been awarded to to Dr Ionel Nicu Sava, of Romania. (….) Disponibil la www.nato.int/docu/pr/2001/p01-094e.htm

Conferinta Wilson Center, Washington DC, 2002 Eastern’s Europe Transformation and East-West Relations 10 Years after the Fall of Communism

Ionel Nicu Sava

Conf. univ. dr. — Universitatea din Bucuresti

Home Despre Publicatii Cursuri online
Articole, interviuri, referinte Politica externa a Romaniei …

Politica externa a Romaniei ...
06.08.2007, Bucureşti pentru Fundatia “Konrad Adenauer”

Politica externă a României şi contribuŃia sa la politica de externă şi de securitate comună a UE
de Ionel Nicu Sava

Politica externă a României a avut de îndeplinit două obiective majore în perioada imediat următoare căderii comunismului: integrarea Ńării în structurile de securitate euroatlantice şi dobândirea statutului de Ńară membră a Uniunii Europene. Entuziasmul din politica internă şi externă a Ńărilor est europene de la începutul anilor 1990 sugera un parcurs scurt al tranziŃiei economice şi o integrare rapidă în structurile politice occidentale. O integrare timpurie ar fi uşurat dificultăŃile tranziŃiei. Realitatea avea să fie cu totul alta. Pentru a îndeplini obiectivele integrării, România a avut nevoie de 13 ani pentru NATO şi, respectiv, 16 ani pentru UE. Este evident că exerciŃiul diplomatic constant din toŃi aceşti ani a dezvoltat abilităŃi noi pentru politica externă a Bucureştiului. De la o politică externă de izolare în interiorul blocului răsăritean, România s-a adaptat unei politici comunitare occidentale în care construirea consensului este, câteodată, mai importantă decât adoptarea deciziilor în sine. De la izolare la integrare a fost un parcurs mai lung pentru România decât pentru alte Ńări est-europene, dar rezultatul a dat, în final, satisfacŃie românilor care s-au considerat, pe tot parcursul ocupaŃiei sovietice, asemeni cehilor, polonezilor şi est-germanilor, „temporar” separaŃi, împotriva voinŃei lor, de restul Europei. O practică diplomatică desfăşurată continuu, vreme de un deceniu şi jumătate, în principalele capitale europene şi peste Atlantic, este o performanŃă şi prin faptul că a dat naştere unei noi generaŃii de diplomaŃi, a antrenat Ministerul Afacerilor Externe român într-un management modern al afacerilor externe, a implicat România în eforturile comune de identificare a soluŃiilor de pace în crize precum cele din fosta Iugoslavie, din Africa, Afganistan şi Irak, a dezvoltat responsabilitatea statului român faŃă de crizele regionale din Balcani şi din Caucaz, a atras participarea românească în gestionarea unor probleme globale precum terorismul, încalzirea climei, combaterea sărăciei ş.a. Încât, după 1990 putem vorbi de coagularea unei politici externe româneşti responsabile şi previzibile. Însă acestea sunt realizările ultimilor ani, pentru care premiile au fost deja acordate. După 2007, anul admiterii în Uniunea Europeană, o politică de securitate comună în cadrul NATO şi o politică externă comună în interiorul UE nu pot înlocui o politică specifică a statului român în cadrul acestor organizaŃii. Mai mult, performanŃa admiterii nu anulează nevoia de reformă internă a diplomaŃiei româneşti, afectată, pe alocuri, de incoerenŃă, nepotism şi corupŃie. Statutul de membru al Uniunii Europene a creat noi capacităŃi dar şi noi responsabilităŃi pentru România. Este de aceea nevoie de dezvoltarea unei noi politici externe, care să răspundă cerinŃelor aliaŃilor, dar, în acelaşi timp, să facă cunoscute nevoile României. In 2005, această sarcină a fost clar exprimată începând cu fostul ministru de externe Mihai Răzvan Ungureanu. Pe de o parte, România are posibilitatea de a integra propria agendă de politică externă în cea a Uniunii, agendă ce poate fi adaptată la cadrul lărgit al Europei de Sud-Est şi al Mării Negre. Pe de altă parte, aliaŃii occidentali aşteaptă o participare crescută a Bucureştiului în construirea unei politici externe şi de securitate din ce în ce mai integrate. Încât, pentru perioada următoare este nevoie de o maturizare şi profesionalizare a politici externe româneşti pentru a face faŃă solicitărilor aliaŃilor europeni şi americani şi pentru a îndeplini propriile obiective de politică externă. Marile obiective – extinderea NATO şi a UE – au fost îndeplinite, însă „micile” probleme ale noilor Ńări membre aşteaptă în continuare soluŃii. De aceea, cred că politica detaliilor, a nuanŃelor, a paşilor mărunŃi, a iniŃiativelor ponderate, a construcŃiilor de mai mică anvergură, dar cu rezultate sigure, este cea care va defini politica externă a României în perioada următoare. Putem afirma că, la începutul anilor 2000, identitatea politicii externe a României este dată de poziŃia faŃă de relaŃia transatlantică şi de atitudinea faŃă de politica externă şi de securitate a Uniunii Europene. Este vorba de certe limitări, dar şi de evidente oportunităŃi. O nuanŃare sau consolidare a relaŃiei cu Statele Unite ale Americii şi o detaliere sau expansiune a participării României în cadrul politicii externe şi de securitate a Uniunii Europene, în general, în cadrul politicii de vecinătate, în particular, sunt următorii paşi necesari. O « politică a nuanŃelor » defineşte o politică externă în cadrul Uniunii Europene şi a NATO şi nu în exteriorul acestora. Responsabilitatea de stat membru NATO şi UE presupune o politică deschisă şi activă în cadrul acestor organizaŃii. O asemenea politică înseamnă avansarea de soluŃii şi formule de politică externă proprii, iniŃierea de mini-alianŃe cu alte state membre, angajarea în proiecte comune ale statelor candidate şi alte iniŃiative similare care să contribuie la extinderea către Est, către Caucaz şi Asia Centrală, a spaŃiului de securitate al NATO, la dezvoltarea unei politici de vecinătate active a Uniunii Europene la frontiera de răsărit a acesteia, de la Baltica la Marea Neagră, şi nu în ultimul rând la definirea unei dimensiuni Est-Europene a politicii externe şi de securitate a Uniunii, care să includă Rusia. În măsura în care state ca România, Bulgaria şi Polonia pot utiliza mecanismul politic şi resursele politicii externe şi de securitate comune (PESC) pentru a-şi rezolva „micile” lor probleme, este foarte probabil ca aceste state să devină

Uniunii, care să includă Rusia. În măsura în care state ca România, Bulgaria şi Polonia pot utiliza mecanismul politic şi resursele politicii externe şi de securitate comune (PESC) pentru a-şi rezolva „micile” lor probleme, este foarte probabil ca aceste state să devină susŃinătorii cei mai activi ai acesteia. La modul concret, contribuŃia României se poate materializa pe următoarele direcŃii: redefinirea relaŃiei transatlantice, construirea unei politici comune faŃă de FederaŃia Rusă, stabilizarea şi integrarea Balcanilor de Vest, inclusiv soluŃionarea statutului provinciei Kosovo, transformarea zonei Mării Negre într-o zonă de pace şi cooperare economică, dezvoltarea unei strategii energetice comune a UE concomintent cu securizarea rutelor de transport energetic, susŃinerea candidaturilor Republicii Moldova, Ucrainei şi Turciei la Uniunea Europeană, implicarea României în acŃiunile de pacificare şi stabilizare din Africa şi contribuŃia la transformarea UE într-un actor global. Examinăm, pe scurt, fiecare dintre acestea pentru a ilustra contribuŃia politicii externe româneşti.
RelaŃia transatlantică. LecŃia irakiană

Dezbaterea din ultimii ani pe tema relaŃiilor dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii nu este încă epuizată. Dacă după septembrie 2001 era vorba doar de diferenŃe, astăzi se poate vorbi de o adevărată fisură de o parte şi de alta a Atlanticului. Promotorii identităŃii europene în materie de politică externă şi de securitate consideră că prezenŃa militară americană în Europa nu mai este necesară, că organizaŃia Nord-Atlantică este depăşită şi că a venit timpul ca UE să devină un actor global independent de SUA. Pentru adepŃii radicali ai unei politici de securitate şi apărare europene comune, prezenŃa americană pe continent este un obstacol în calea identităŃii europene în materie. De cealaltă parte, Statele Unite consideră că NATO s-a schimbat suficient pentru a permite libertatea de iniŃiativă a europenilor şi că gestionarea sistemului internaŃional presupune parteneriatul consolidat al europenilor, dacă aceştia s-ar ralia obiectivelor strategice americane. În realitate, diferenŃa dintre intenŃiile europenilor şi acŃiunile americanilor plasează chestiunea relaŃiei transatlantice undeva la mijloc. Pe de o parte, presate de situaŃia din Irak şi Afganistan, de criza perpetuă din Orientul Mijlociu, de atitudinea belicoasă a Coreii de Nord, a Iranului şi a Siriei, de ameninŃarea teroristă şi de pericolul proliferării nucleare, SUA sunt tentate la acŃiuni unilaterale. Ca singura superputere mondială, SUA pot pierde sensul echilibrului internaŃional şi se simt tentate să intervină unilateral. Am putea numi acest comportament „sindromul pompierului de serviciu”: o politică a fricii din partea unui pompier solitar, tentat să intervină chiar înainte ca evenimentul să se producă. IntervenŃia din Irak din 2003, problema prizonierilor de la baza militară Guntanamo din Cuba şi reacŃia arogantă a unor oficiali americani, cum ar fi fostul secretar al apărării Donald Rumsfeld, sunt exemple în acest sens. łările est-europene au fost, de la început, implicate, deşi în grade diferite, în gestionarea crizelor din Irak şi Afganistan. Înainte de 2003, est-europenii au considerat dimensiunile europeană şi euroatlantică a politicii lor externe ca fiind complemantare, lucru care nu a mai fost valabil după. FranŃa şi Germania s-au pronunŃat împotriva intervenŃiei SUA în Irak. Acestei poziŃii s-a raliat în scurt timp şi Rusia. łări ca România şi Polonia, care au contribuit cu trupe în Irak, s-au aflat, pentru prima dată în dificultate, având de împăcat atât solicitările americane cât şi criticile europene. ExplicaŃia rezidă în particularităŃile integrării euroatlantice ale acestor Ńări, integrare care a angajat ministerele de externe şi ale apărării imediat după 1990 într-un proces de compatibilizare cu procedurile şi standardele NATO, definite de americani. Din 1994, in peste 10 ani de Parteneriat pentru Pace, mai mult de 10.000 de diplomaŃi, militari şi funcŃionari civili au fost educaŃi în academii occidentale, au participat la exerciŃii şi s-au familiarizat cu modul de gândire american. Ca sociolog aş putea numi acest proces „americanizarea” politicii externe şi de securitate al noilor membri NATO din Europa de Est. Pe acest fond, se poate constata o dependenŃă inerŃială în materie de politică externă şi de apărare a est-europenilor faŃă de politica SUA. Statele Unite s-au folosit de extinderea NATO pentru a-şi creşte influenŃa în Europa şi a se apropia cât mai mult de „inamicul” tradiŃional, Rusia. Marcate de trecut şi depozitare a unor amintiri istorice negative, Ńări ca Polonia au văzut în prezenŃa americană în Europa o garanŃie că tragediile trecutului nu se vor mai repeta. PreŃul plătit deaceste state ar putea fi subordonarea politicii lor externe intereselor americane, lucru compatibil cu statutul de membru al NATO, dar relativ incompatibil cu cel de membru UE. În plus, o asemenea dependenŃă conduce la neglijarea sau chiar sacrificarea intereselor regionale ale acestor Ńări. De aceea, pentru România, nu influenŃa americană ar fi o problemă, ci obŃinerea unui echilibru prin implicarea europenilor cel puŃin la nivelul american. Cu alte cuvinte, pentru România implicarea europeană nu exclude implicarea americană, ci complementaritatea acestora. (Disputele din politica internă românească dintre Preşedintele Băsesc şi Primul Ministru Tăriceanu au exact această semnificaŃie a preferinŃelor euroatlantice ale unuia şi europene ale celuilalt.) În acest context, lecŃia irakiană este cu atât mai valabilă: unilateralismul intervenŃiei şi dependenŃa excesivă de un singur pol de putere poate genera dezechilibre în politica externă şi de securitate pentru Ńările mici din Europa de Est. Pentru a compensa acest dezechilibru, România va trebui să nuanŃeze relaŃia sa privilegiată (numită şi parteneriat strategic, realizat în 1998) cu SUA, în sensul de a fi mai receptivă la aşteptările europene, exprimate la nivelul PESC, mai selectivă în răspunsurile la solicitările americane şi mai atentă la agenda sa regională. SituaŃia cred că este similară pentru Polonia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Slovacia, Ungaria, Slovenia. Politica externă globalistă a Americii se concentrează pe dimensiunea strategică şi militară, în timp ce partenerii est-europeni ai SUA manifestă, de fapt, un deficit pe dimensiunea civilă şi economică. O dependenŃă prea mare de America poate atrage o subordonare a politici externe şi de securitate a Ńărilor est-europene. Mai mult, politica globalistă a Americii este relativ insensibilă la problemele regionale ale partenerilor din Europa de Est. Pentru România de exemplu, criza din autointitulată republică Transnistreană este foarte importantă, în timp ce pentru SUA nu este decât o chestiune regională şi deci secundară. Dovadă considerarea chestiunii transnistrene ca un punct pe agenda relaŃiilor americano-ruse şi, de aici, relativa lentoare cu care SUA se implică în conflictul din Republica Moldova. Premisele pentru recalibrarea relaŃiei cu SUA în viitorul apropiat sunt deja create pentru toate Ńările europene, dacă avem în vedere lecŃia irakiană şi pierderea de popularitate a neoconservatorilor americani ai preşedintelui Bush, probabilitatea unui preşedinte din partea Partidului Democrat în 2008 şi deschiderile noi pe care preşedintele francez Nicholas Sarkozy şi premierul britanic Gordon Brown le-au anunŃat la preluarea mandatului lor în 2007. Indiferent însă ce se va întâmpla la Washington în alegerile din 2008, Ńările est-europene vor trebui să-şi nuanŃeze la rândul lor relaŃia cu SUA. Germania este prima Ńară a Uniunii Europene care a făcut acest lucru în mandatul cancelarului Angela Merkel.

RelaŃia cu FederaŃia Rusă – testul de valabilitate al PESC

Dacă acceptăm că o relaŃie relaxată cu SUA ar da posibilitatea definirii unei politici externe şi de securitate europene comune, cred că testul pentru viabilitatea unei astfel de politici ar fi dat de relaŃia cu Rusia. În mod individual, fiecare Ńară europeană importantă a înregistrat în cursul timpului cel puŃin un eşec în relaŃia sa cu Rusia. FranŃa în războiul napoleonian, Marea Britanie în războiul civil împotriva bolşevicilor, Germania în cel de-al doilea război mondial. Zidul Berlinului, care a divizat Europa vreme de 50 de ani, a fost o expresie a seriei eşecurilor europene în relaŃia cu Rusia. Fiecare din aceste eşecuri s-a repercutat negativ asupra Ńărilor din vecinătatea apropiată a Rusiei. Polonia, România şi Ńările baltice au suferit cel mai mult în istoria lor de pe urma acestor eşecuri. Desigur că experienŃa trecutului nu este obligatoriu să se repete. Totuşi, este de înŃeles în acest context reacŃia, ce pare uneori exagerată, a Poloniei, de exemplu, atunci când state membre ale UE se angajează în relaŃii directe cu Moscova, fără a se consulta sau a Ńine cont de opinia celorlalte Ńări membre ale Uniunii Europene. Amintesc aici cazul Germaniei în timpul cancelarului Gerhardt Schröder, care a făcut din relaŃia cu Rusia una dintre emblemele celui de-al doilea mandat al său. Desigur că FederaŃia Rusă este o altă Ńară acum, iar interesele Uniunii Europene, în special interesele energetice, dictează stabilirea unor relaŃii

Schröder, care a făcut din relaŃia cu Rusia una dintre emblemele celui de-al doilea mandat al său. Desigur că FederaŃia Rusă este o altă Ńară acum, iar interesele Uniunii Europene, în special interesele energetice, dictează stabilirea unor relaŃii apropiate între cele două părŃi. Deşi semnalele nu sunt încurajatoare, esenŃial pentru Ńările europene este ca Rusia să nu abandoneze traiectoria democratizării şi modernizării începută în 1990. În timpul mandatului preşedintelui Vladimir Putin statul s-a întărit şi asistăm la o subordonare a societăŃii civile şi, implicit, la o slăbire a democraŃiei. Libertatea presei, libertatea exprimării, liberalizarea economică au suferit o serie de limitări. Totuşi, Europa este „condamnată” să coopereze cu Rusia, indiferent ce se întâmplă la Moscova. Dacă Rusia va fi o democraŃie sau nu, Europa poate face multe sau nimic, însă această Europă va trebui să găsească o cale de cooperare cu cel mai mare stat de la Răsărit, jumătate european, jumătate asiatic. Important este dacă Ńările Uniunii Europene vor folosi o singură voce în dialogul cu Rusia. Iar acest lucru depinde de coagularea cât mai rapidă a unei politici externe şi de securitate comune. Întrebarea este una simplă, dar categorică: sunt Ńările europene unite capabile să adopte o politică comună faŃă de Rusia? De răspunsul la această întrebare depinde participarea est-europenilor la celelalte dimensiuni ale PESC. Est-europenii sunt ultimii intraŃi în Uniunea Europeană, dar sunt primii care doresc o singură voce în relaŃia cu Rusia. Altfel, fiecare dintre Ńările est-europene, având în memorie lecŃia trecutului, va contrapune o relaŃie privilegiată cu Statele Unite atunci când unul sau mai mulŃi din vechii membri ai UE va dezvolta o relaŃie bilaterală privilegiată cu Rusia. PrecauŃiile Poloniei sunt întrucâtva de înŃeles, iar dorinŃa Varşoviei de a căpăta un rol mai mare în deciziile UE are o astfel de seminificaŃie. Pentru moment, relaŃia UE cu Rusia este un fel de „călcâi al lui Ahile”, o slăbiciune pe care Uniunea va trebui să o trateze. Iar tratamentul se numeşte politica externă şi de securitate comună. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Marea Neagră şi securitatea energetică a Europei

În secolul al XXI-lea, energia este problema principală a omenirii. Uniunea Europeană deŃine cele mai puŃine resurse energetice şi resimte această problemă cel mai acut, avînd o populaŃie de peste 330 de milioane de locuitori şi una dintre cele mai dezvoltate economii. În 2025, Uniunea Europeană va fi dependentă în proporŃie de 70 % de importul de gaz natural şi în proporŃie de 60 % de hidrocarburi. De aceea, asigurarea securităŃii energetice a devenit problema principală a Uniunii, aşa cum a fost formulată de preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso la începutul anului 2006, sub forma Cartei Energiei. Chestiunea nu este legată atât de mult de rezervele de hidrocarburi şi gaze naturale, cât de securizarea aprovizionării. La nivel mondial nu se poate vorbi de o adevărată criză a resurselor energetice, ci de securitatea surselor de energie. Dacă accesul la rezervele din Marea Nordului şi din unele Ńări nord-africane este relativ sigur, cea mai mare parte din importurile energetice ale Uniunii trebuiesc asigurate din zona Golfului Persic, din Africa şi din fostele Ńări sovietice, zone în care aprovizionarea nu este sigură. În plus, intervenŃia militară americană în Irak a condus la creşterea fără precedent a preŃului petrolului, iar nota de plată este plătită în primul rând de europeni. Orice instabilitate pe piaŃa petrolului se resimte cel mai acut în economia Ńărilor europene. Uniunea Europeană este astfel obligată să dezvolte surse alternative de aprovizionare cu hidrocarburi din Europa, adică din Rusia şi / sau din Ńările din zona Mării Caspice şi Asia Centrală. Conştientă de această conjunctură favorabilă, Rusia utilizează gazul natural şi petrolul ca principal instrument al politicii sale externe, iar preŃul ridicat al petrolului furnizează resurse suplimentare pentru o nouă politică de forŃă a Kremlinului. Este deja vizibil că Rusia furnizează gaze şi petrol în schimbul acceptării obiectivelor sale de politică externă. Trebuie să recunoaştem că Ńările europene sunt cele mai expuse acestei politici. Dependente de petrolul rusesc, Ńările europene sunt tentate, dacă nu chiar obligate, să facă o serie de concesii de la principiile fundamentale ale drepturilor omului şi ale democraŃiei. Ne putem aştepta astfel la o creştere a presiunii politice a Rusiei asupra Ńărilor dependente de petrolul rusesc şi asupra Ńărilor aflate pe traseele de aprovizionare. Între Ńările tranzitate, Ńările Baltice şi Polonia sunt cele mai expuse. Evenimentele din Tallin, Estonia, din iunie 2007, când cetăŃeni estoniei de origine rusă au protestat împotriva relocării unui monument sovietic, iar ambasadorul estonian a fost atacat la Moscova, confirmă o astfel de observaŃie. Chestiunea dacă o astfel de politică a Kremlinului răspunde criteriilor democratice şi morale ale vieŃii internaŃionale este una a secundară. Moscova va replica, foarte probabil, că este la latitudinea fiecărui stat suveran să stabilească politica sa externă. Conform normelor internaŃionale curente, este o acŃiune legitimă din partea Rusiei. În condiŃiile în care Rusia va furniza energie preferenŃial din punct de vedere politic, iar celelalte regiuni energetice sunt măcinate de conflicte şi Statele Unite şi-au declarat intenŃia de a interveni preventiv din punct de vedere militar şi în alte Ńări furnizoare de petrol, consider că este vital pentru securitatea energetică a Europei multiplicarea surselor sale energetice şi crearea de rute alternative de aprovizionare. Este posibil ca SUA să condiŃioneze aprovizionarea cu petrol a Europei în funcŃie de implicarea europenenilor în proiectele globale americane, iar Rusia să furnizeze petrol dacă Europenii vor recunoaşte obiectivele de politică externă ale Moscovei în fostul spaŃiu sovietic. Aceste două condiŃionari, din partea celor două mari puteri, sunt piedici serioase în calea unei politici externe şi de securitate comune. Aici se plasează proiectul regional al Mării Negre, ca traseu alternativ la importul din Rusia. Este vorba de importul de petrol şi gaze din bazinul Mării Caspice (Azerbaidjan) şi Asia Centrală (Kazahstan, Turkmenistan). Geografic, accesul către aceste zone nu se poate face decât prin Marea Neagră. Aprovizionarea Europei Centrale (Austria, Cehia, Slovacia) şi a Europei de Sud (Italia, CroaŃia, Slovenia, Serbia, Muntenegru) va depinde de dezvoltarea acestui traseu sud-european, care să lege Marea Caspică, prin Marea Neagră, de-a lungul Dunării, de Viena, Praga, München, Milano, Belgrad şi Zagreb. Dacă o astfel de ipoteză este acceptată, atunci trebuie recunoscut rolul crescut al Mării Negre ca punte energetică între Europa şi Asia, ca un al doilea „Golf Persic” în ceea ce priveşte accesul la sursele de energie. În această perspectivă se plasează demersurile României de a „internaŃionaliza” Marea Neagră şi de a o transforma dintr-un fost lac interior controlat de Rusia şi Turcia într-o regiune europeană şi euro-atlantică, în care să se regăsească interesele tuturor. Ideile lansate de preşedintele României Traian Băsescu încă din 2005 sub forma „axei” Bucureşti-Londra-Washington au în vedere un asemenea proiect european şi euroatlantic, chiar dacă forma de exprimare a dat naştere unor critici şi ironii, altfel de înŃeles. Preşedintele Băsescu este un om simplu, cu convingeri ferme şi a pornit de la următoarele premise: pentru a furniza resurse energetice, zona Mării Caspice are nevoie de stabilitate şi securitate; Europa nu este încă pregătită să se implice activ în această zonă fără a face concesii Rusiei şi atunci primul pas care trebuie făcut este admitarea Georgiei în NATO şi, extinderea, în acest fel, a efectului stabilizator american în Marea Neagră şi Caucazul de Sud. FaŃă de iniŃiativa Forumului Mării Negre, propusă de România în 2006, Bulgaria nu s-a arătat prea entuziastă, Turcia a reacŃionat destul de palid, Rusia a dat impresia că ignoră acest proiect, iar Ńările europene, pe fondul disputelor privind Irakul, au considerat-o o nouă iniŃiativă americană. Însă, între timp, Uniunea Europeană a devenit mult mai sensibilă faŃă de Marea Neagră. Germania, FranŃa, Italia, Marea Britanie şi alte state europene sunt mult mai atente la ceea ce se întâmplă în Marea Neagră. O reevaluare a proiectului Mării Negre ar trebui să pună în evidenŃă tocmai partea care lipseşte – Uniunea Europeană – fără de care nici Rusia şi nici celelalte state nu se vor arăta interesate. Fără o politică comună a UE la Marea Neagră şi fără resursele comunitare, proiectul „Marea Neagră” rămâne un proiect pe hârtie, care dă impresia că este susŃinut de SUA, combătut de Rusia, neglijat de Bulgaria şi sabotat de Turcia. Uniunea Europeană este singura care poate implica aceste state pozitiv şi constructiv la Marea Neagră. Premisele unei politici comune a UE la Marea Neagră s-au schimbat, având în vedere atitudinea Germaniei – cel mai interesat membru al UE în proiectul Marea Neagră –, care a trecut de la o abordare directă a Rusiei în timpul cancelarului Schröder, la o repoziŃionare în timpul Angelei Merkel.

proiectul Marea Neagră –, care a trecut de la o abordare directă a Rusiei în timpul cancelarului Schröder, la o repoziŃionare în timpul Angelei Merkel. Cred că Germania a înŃeles pericolele la care se expune şi, prin aceasta, riscurile la care este expusă şi Uniunea Europeană, prin negocierea energetică directă cu Rusia. Şansele Germaniei la o aprovizionare sigură cu energie din Rusia sunt şi şansele Europei. Orice regim preferenŃial pentru un membru UE acordat de Rusia va însemna un regim discreŃionar pentru ceilalŃi. Nu se poate repoşa Rusiei că evită Bruxelles în negocierile pe energie şi preferă direct capitalele europene, în special Berlinul, ci eventual se poate cere statelor membre ale Uniunii Europene să adopte cât mai urgent o politică comună a energiei. ExperienŃa Germaniei arată că statele membre, oricât de bine intenŃionate, nu pot reuşi singure, chiar în contextul unor relaŃii „privilegiate” cu Rusia. În plus, statele est-europene consideră că prezenŃa americană este o garanŃie suplimentară că ruşii şi europenii nu vor negocia din nou peste capul lor. Dacă se poate crea o politică comună la Marea Neagră a UE, celelalte elemente nu sunt decât de natură tehnică: traseele conductelor (cum este, de exemplu, traseul Nabucco), contribuŃia fiecărui stat tranzitat, cotele de consum, etc. O politică comună la Marea Neagră ar implica toate statele esteuropene membre ale Uniunii, ar creşte şansele de admitere ale Turciei, ar apropia Ucraina şi Moldova de Uniune, ar stabiliza Caucazul de Sud, iar efectele sale s-ar face simŃite până în Orinetul Mijlociu lărgit şi Asia Centrală. Nu în ultimul rând, o politică europeană comună la Marea Neagră ar angaja Rusia pe termen mediu şi lung la o cooperare onestă, deschisă şi democratică. Politica de vecinătate a Uniunii Europene (Neighborhood European Policy – NEP) este un instrument suplimentar, aflat la dispoziŃia statelor membre, pentru a influenŃa pozitiv şi pentru a securiza spaŃiul est-european în ansamblul său. Programele sunt adresate în mod individual statelor vecine UE, însă efectele sale sunt de ordin regional. Democratizarea Belarusului, stabilizarea Ucrainei şi atragerea Republicii Moldova reprezintă iniŃiative ce pot fi cel mai bine susŃinute prin intermediul NEP. România se implică activ în reuşita proiectelor europene în Republica Moldova, faŃă de care o leagă o istorie îndelungată şi o serie de obiective comune. Programe specifice ale NEP, care să adreseze problemele curente ale Chişinăului, sunt un instrument eficace pe termen mediu şi lung. Pentru opinia publică de la Bucureşti, chestiunea Republicii Moldova este similară celei a stateleor baltice. În fond şi la urma urmei, ar fi greu de înŃeles de ce Estonia, Letonia şi Lituania au obŃinut asistenŃa europeană, iar Republica Moldova nu. Opinia publică de la Chişinău nu ar fi de acord cu o atitudine pasivă a României în cadrul UE.

Kosovo – independenŃa să aducă stabilitate şi securitate

Un alt subiect de politică externă care preocupă în această perioadă diplomaŃia de la Bucureşti este situaŃia din Balcanii de Vest. România este una dintre Ńările care a suferit serios de pe urma destrămării fostei Iugoslavii, prin consecinŃele directe, cele mai multe de ordin economic, şi prin consecinŃele indirecte, datorate instalării unei zone de conflict la sud de Dunăre. Eforturile Bucureştiului au avut în vedere limitarea consecinŃelor negative ale destrămării Iugoslaviei concomitent cu recunoaşterea independenŃei şi susŃinerea noilor state balcanice. România a fost sincer îngrijorată de posibilitatea extinderii acestei zone de conflict şi a militat pentru implicarea organizaŃiilor internaŃionale (într-o primă fază ONU şi OSCE, ulterior NATO şi UE) în pacificarea şi stabilizarea Balcanilor. Atitudinea critică faŃă de regimul Miloşevici, susŃinerea intervenŃiei în Kosovo şi participarea României la operaŃiunile de pacificare şi reconstrucŃie din Bosnia-HerŃegovina şi Kosovo sunt o dovadă în acest sens. Ideea care a inspirat în permanenŃă acŃiunile de politică externă a României în Balcani a fost aceea de a susŃine acele iniŃiative care să aducă pace, stabilitate şi securitate în Balcani. IndependenŃa noilor state balcanice să aducă mai multă securitate şi să creeze condiŃiile reconstrucŃiei. Acelaşi principiu este avut în vedere şi în chestiunea Kosovo: iniŃiativele invocate pentru rezolvarea statutului acestei provincii să genereze stabilitate în regiune, să conducă la stabilirea unui stat independent responsabil, autoguvernabil şi viabil, să recunoască şi să protejeze drepturile minorităŃii sârbe ortodoxe, să încurajeze reformele democratice în Serbia şi să orienteze Belgradul către integrarea europeană. Din punct de vedere al stateleor balcanice, inclusiv al Serbiei, nu cred că este oportun să se acorde unei terŃe părŃi (ca de exemplu Rusia) un drept special în regiune, fie şi acela de a spune „Niet” în Consiliul de Securitate. Acest principiu a fost aplicat şi Planului Ahisaari, care vizează independenŃa Kosovo. La Consiliul General al UE din iunie 2007, România a adoptat poziŃia Uniunii Europene faŃă de planul Ahtisaari, prin recunoaşterea acestuia ca o cale spre independenŃa Kosovo. Însă, fără a intra în contradicŃie cu poziŃia Uniunii, România şi-a detaliat atitudinea, precizând că Planul Ahtisaari este unul dintre planuri şi că, deci, mai pot fi şi altele. Cunoscătorii politicii externe vor remarca prin această atitudine nuanŃată precauŃiile României nu faŃă de independenŃa Kosovo, cu care este de acord, ci faŃă de posibilitatea ca noul stat Kosovo să nu deŃină încă toate prerogativele necesare suveranităŃii, să nu beneficieze de o administrare eficientă, sistemul politic să nu fie capabil să gestioneze jocul democratic şi, în final, o independenŃă grăbită să nu conducă pe termen mediu şi lung la eşecul statalităŃii în Kosovo. Se adaugă precauŃii legate de drepturile minorităŃii sârbe, care nu sunt garantate complet, de o reacŃie negativă din partea Belgradului, care se va opune sine die oricărei independenŃe a provinciei, cu atât mai mult cu cât nu se oferă Serbiei o compensaŃie, de crearea unui precedent în baza căruia alte autointitulate minorităŃi din interiorul Uniunii Europene (łara Bascilor, Corsica) să solicite dreptul la statalitate şi nu în ultimul rând posibilitatea exploatării acestui precedent pentru obŃinerea, pe o cale similară, a independenŃei în Transnistria, Osetia de Sud sau Nagorno-Karabach. Aceste observaŃii ne avertizează că toate părŃile implicate doresc, pe fond, independenŃa Kosovo. MotivaŃia este însă diferită, iar diferenŃele de nuanŃe sunt importante. Acestea ar fi, pe scurt, motivele principale pentru care România a doptat o poziŃie nuanŃată şi precaută în chestiunea Kosovo. IndependenŃa Kosovo este inevitabilă. Ceea ce trebuie evitate sunt eventualele consecinŃele negative ale unei astfel de iniŃiative. Faptul că nu s-a ajuns la o poziŃie comună în interiorul Uniunii Europene (vezi de exemplu opoziŃia Spaniei) şi nici în Consiliul de Securitate al ONU (vezi poziŃia Rusiei) ne avertizează asupra potenŃialului de instabilitate ale acestei crize. Kosovo este o problemă europeană, Balcanii sunt „curtea din spate” a Europei şi revine în principal Uniunii Europene responsabilitatea ca independenŃa acestei provincii să nu producă efecte neprevăzute şi nedorite în chiar „curtea din faŃă”.

Transformarea UE într-un actor global

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, Uniunea Europeană şi-a câştigat o poziŃie de actor global, prin implicarea sa în gestionarea unor probleme internaŃionale majore: criza din Orientul Mijlociu, războiul civil din Afganistan, criza umanitară din Darfur, încălzirea globală, energia ş.a. Prin reluarea negocierilor privind Tratatul ConstituŃional în 2007, iar meritul în această privinŃă revine Germaniei, se creează condiŃiile ca pilonul 2 al UE – politica externă şi de securitate comună – să se consolideze, chiar în absenŃa unei ConstituŃii europene. Crearea funcŃiilor de Preşedinte permanent al Consiliului European şi cea de ministru de externe va reprezenta în mod cert un pas înainte. Acest pas va permite, în subsidiar, consolidarea unei politici de apărare comune. Faptul că la 4 iulie 2007 contingente militare din multe Ńări europene au participat la festivităŃile zilei naŃionale a FranŃei indică o anumită preferinŃă din partea preşedintelui Sarkozy pentru identitatea europeană de apărare. Mai departe, reforma EADS, realizată de cancelarul Merkel şi preşedintele Sarkozy în iulie 2007, ar putea reprezenta o „reaprindere” a motorului franco-german în materie de apărare, benefică pentru adâncirea integrării europene. łările est-europene membre ale UE şi-au declarat disponibilitatea de a participa la o politică externă şi de securitate consolidată. România se află în perioada de schimbare a înzestrării sale militare, iar oferta europeană este serios luată în considerare. Acest lucru va permite operaŃiuni sub steagul UE în oricare regiune din lume. Darfur este o criză în care ar putea fi implicaŃi şi est-europenii. De asemenea, în alte proiecte globale, Ńările membre UE din Europa de Est şi-au declarat sprijinul politic (războiul din Liban din 2006, susŃinerea autorităŃii palestiniene a preşedintelui Mahmoud Abbas) sau

în oricare regiune din lume. Darfur este o criză în care ar putea fi implicaŃi şi est-europenii. De asemenea, în alte proiecte globale, Ńările membre UE din Europa de Est şi-au declarat sprijinul politic (războiul din Liban din 2006, susŃinerea autorităŃii palestiniene a preşedintelui Mahmoud Abbas) sau disponibilitatea pentru dezvoltarea relaŃiilor externe ale UE (America de Sud, China, India, Japonia). Totuşi, transformarea UE într-un actor global depinde de leadership-ul membrilor importanŃi ai Uniunii la care se adaugă adeziunea est-europenilor.

Nevoit să mă opresc aici datorită spaŃiului limitat, închei acest articol prin a concluziona asupra momentului propice pentru România de a consolida politica sa europeană şi euroatlantică şi de a deveni astfel un membru activ şi responsabil al comunităŃii europene şi euroatlantice. O diplomaŃie exersată aproape 15 ani în procesul integrării este pe cale să facă pasul la profesionalizare. Acest lucru presupune o « nuanŃare » a relaŃiilor cu SUA, care sunt supuse unei rutine de aproape un deceniu, şi o expansiune a relaŃiilor în cadrul Uniunii Europene, care nu au depăşit stadiul incipient de la intrarea în Uniune la 1 ianuarie 2007. În interiorul unei politici externe şi de securitate comune, România se va simŃi confortabil dacă va reuşi să transforme politica de vecinătate a UE în propria sa politică la frontiera de Est şi să susŃină transformarea Uniunii într-un actor global. CondiŃiile sunt create, dar importantă este frunctificarea lor.