educatie contraceptiva

I.

CONTRACEPŢIA – UN „NU” MEREU ACTUALIZAT SPUS VIEŢII

Niciodată, mai mult ca astăzi, omul nu şi-a dorit să poată controla misterul inefabil al apariţiei vieţii umane. Şi, parcă, niciodată, nu a fost mai curios să afle răspunsurile la marile întrebări pe care le ridică controlul asupra puterii de procreaţie a corpului uman şi responsabilitatea pe care ea o implică. Din cele mai vechi timpuri, contracepţia a reprezentat o opţiune care a fost luată în considerare de omul primitiv pentru a putea limita numărul membrilor comunităţii care se confrunta cu o cantitate relativ redusă de resurse. Chiar dacă, în societăţile primitive, această problemă nu ar fi trebuit să se pună, deoarece era avantajos să ai o familie numeroasă întrucât hrana se putea procura mai uşor şi se putea asigura mai bine securitatea comunităţii în confruntarea cu alte grupuri umane, vom vedea că această practică a însoţit civilizaţia umană încă de la începuturile sale.

I.1.

ORIGINEA CONTRACEPŢIEI

Nu vom şti niciodată care a fost originea reală a contracepţiei sau modul în care a apărut, dar antropologii cred că ea are legătură cu momentul în care oamenii au realizat că există o conexiune între momentul ejaculării şi formarea unei noi sarcini. De aceea, se presupune că prima metodă contraceptivă folosită vreodată a fost ceea ce denumim astăzi „coitus interruptus” sau „întreruperea actului sexual”. Un astfel de comportament a permis omului din vechime să compare sexualitatea cu agricultura: femeia cu ţarina roditoare iar actul sexual în sine cu însămânţarea 1. Acest

1

Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, trad. de Mariana Noica, Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 243 şi 245:

„Dar, cum era de aşteptat, asimilarea femeii cu brazda şi a actului generator cu munca agricolă este o intuiţie arhaică larg răspândită. Trebuie să distingem, în această sinteză mitico-rituală, mai multe elemente: identificarea femeii cu pământul arabil; identificarea falusului cu plugul, identificarea muncii agricole cu actul generator… Coranul (2, 223) spune: „Femeile voastre vă sunt vouă ca ţarina”. Hinduşii asimilau brazda vulvei (yoni) iar grăunţele lui semen virile (Satapatha Brahmana 7, 2, 2, 5); „Această femeie a venit ca o ţarină vie: bărbaţi semănaţi în ea sămânţa (Atharva Veda, 14, 2, 14)”.

1

lucru explică şi apariţia termenilor „spermă” (σπέρμος) care în limba greacă înseamnă „sămânţă”, respectiv „semen” care are acelaşi înţeles în limba latină. În timp, oamenii au ajuns să facă şi legătura dintre fazele lunii şi momentul menstruaţiei. O dată cu această descoperire, s-au deschis noi posibilităţi pentru contracepţie întrucât s-a putut face o previziune clară şi să se observe că femeia, spre deosebire de bărbat, nu este fertilă decât numai în anumite zile din cadrul ciclului menstrual. Aşa a apărut ceea ce noi astăzi denumim „metoda calendarului”. Între timp, omul a început să exploreze mai intens lumea din jurul său şi a fost capabil să-şi formeze acele noţiuni despre realitate pe care C. G. Jung le-a numit generic „arhetipuri”. Dincolo de valoarea lor psihologică, aceste noţiuni prezentau un imens avantaj pentru comunitate deoarece transmiteau sub formă simbolică informaţiile pe care mai multe generaţii reuşiseră să le obţină pe baza observaţiei mediului înconjurător. Aceste achiziţii adaptative au fost de un real folos pentru vindecarea unor boli. Vraciul sau şamanul, prin iniţiere, le transmitea ucenicilor săi cunoştinţele despre capacităţile curative sau dăunătoare ale unor plante ceea ce a permis să se ajungă la primele „medicamente”. Cum era de aşteptat, o parte dintre aceste informaţii au fost folosite şi pentru a împiedica formarea unor sarcini nedorite apărând astfel primele „contraceptive orale”2. Dar aceste descoperiri „medicale” au fost în curând puse sub semnul întrebării – erau foarte dăunătoare sănătăţii şi, pe de altă parte, ceea ce interesa cel mai mult, nu aveau o eficacitate garantată. Pe lângă aceste elemente, în ecuaţie a mai apărut un parametru – apariţia bolilor cu transmitere sexuală. Pe măsură ce comerţul a început să se dezvolte şi schimburile de idei şi mărfuri dintre comunităţile umane a fost din ce în ce mai intens, au existat tot mai multe oportunităţi pentru practicantele celei mai vechi meserii să se afirme. Odată cu dezvoltarea acestei ocupaţii, au apărut pe scară tot mai largă bolile venerice care au dat multe bătăi de cap, atât medicilor cât şi preoţilor precreştini. Dacă în cazul medicilor această preocupare este justificată, trebuie spus că nici preoţii anumitor divinităţi ce patronau dragostea şi fertilitatea nu aveau motive mai puţine de îngrijorare. Neliniştea lor se datora faptului că, în cadrul acelor temple, se practica prostituţia sacră aşa cum a fost cazul cultului din Corint al zeiţei greceşti Afrodita sau Venus (Venera) la romani. Teama de boală ţinea adoratorii departe de acest cult iar preoţii riscau să piardă beneficii importante. De altfel, de aici vine şi denumirea de „boli venerice” deoarece, în

2

Cel mai vechi înscris cu referire la contracepţie este un papirus care a fost găsit în Egipt, la Kahun şi datează din

aproximativ 1895 î.d.Hr.. Vezi David A. Rosalie, Experience of Ancient Egypt, Routledge, London, 2000, p. 41.

2

urma observaţiilor, s-a constatat că aceste maladii apăreau frecvent la cei cu un comportament promiscuu specific practicanţilor cultului venusian. Prin urmare, se impunea găsirea unui dispozitiv care să împiedice atât sarcinile nedorite cât şi transmiterea bolilor venerice. În acest caz, s-a ajuns la concluzia că este necesară găsirea unei soluţii care să presupună crearea unei bariere între organele genitale, dar fără a spulbera „vraja” actului sexual. Soluţia găsită a echivalat cu inventarea prezervativului. Pare de neconceput, dar primul prezervativ a fost reprezentat într-un desen descoperit pe pereţii piramidelor din Egipt cu aproximativ trei milenii înainte de apariţia creştinismului. Ce-i drept, este imposibil să ne dăm seama dacă acest dispozitiv a fost utilizat pentru a împiedica formarea unei sarcini sau avea doar scopuri ritualice. Însă, nu acelaşi lucru se poate spune despre legenda regelui grec Minos relatată de Antoninus Liberalis (aproximativ 150 d. Hr.) în care se face referire la folosirea vezicii de ţap ca metodă protectoare în timpul acuplării, deşi modalitatea de folosire nu este pe deplin cunoscută. Aveau să treacă aproape 14 secole până când, în Italia sec. al XVI-lea, va apărea prima descriere cunoscută a utilizării prezervativului în scopul prevenţiei bolilor cu transmitere sexuală publicată de Gabriele Falloppio. El a pretins că a desfăşurat un experiment pe 1100 de bărbaţi care au fost puşi să încerce un “înveliş” din pânză de in. Informaţiile pe care le-a obţinut în urma acestui experiment au fost publicate la doi ani după moartea sa şi au dus la concluzia că dispozitivul inventat de Fallopio avusese rezultate bune în prevenirea sifilisului. Cele mai vechi prezervative (este vorba de obiectele în sine şi nu de desene sau descrieri) datează din anul 1640 şi au fost descoperite în castelul Dudley din Anglia. Erau confecţionate din intestine de animale şi se crede că erau folosite pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuală. Desigur, din această scurtă trecere în revistă, nu putea lipsi marele cuceritor Giacomo Casanova care era un mare promotor al acestei metode contraceptive aşa cum o arată memoriile sale şi alte scrieri literare din Europa sec. al XVII-lea. În sec. al XIX-lea, în Japonia, se puteau găsi prezervative fabricate din piele, din carapace sau materie cornoasă de la broaşte ţestoase. Dispozitive asemănătoare, de data aceasta din hârtie de mătase lubrifiată, se puteau găsi şi în China. Folosirea metodelor contraceptive descrise până acum era menită să limiteze frecvenţa sarcinilor nedorite dar fără a diminua satisfacţia sexuală. Însă, o dată cu apariţia

3

creştinismului, asistăm la o nouă viziune asupra contracepţiei - abstinenţa3. Este destul de dificil de înţeles această atitudine deoarece se mergea pe principiul că orice utilizare a unor metode contraceptive contravine planurilor lui Dumnezeu de perpetuare a vieţii. Aşa cum Divinitatea, din iubire, a dat oamenilor şansa să fie fericiţi prin acordarea darului vieţii, tot aşa, la rândul lor, oamenii sunt datori să perpetueze viaţa ca semn al dorinţei lor de comuniune cu Izvorul vieţii. O explicaţie a acestei stări de fapt poate fi găsită şi în faptul că, cel puţin în Apus, Biserica nu privea cu ochi buni „împreunarea trupească”. Aşa se face că, după ce cuplul respectiv avea urmaşi şi dorea să evite alte sarcini, se insista asupra abstinenţei care, întrun mod foarte ingenios, le era prezentată celor doi soţi ca o „jertfă meritorie” iar justificarea era una destul de pertinentă – evitarea avortului. Acest lucru ar părea cel puţin bizar în special datorită faptului că, până la urmă, atât abstinenţa cât şi celelalte metode contraceptive aveau aceeaşi finalitate – evitarea perpetuării vieţii. Pe de altă parte, este greşit să considerăm abstinenţa o „jertfă” deoarece, prin Taina Căsătoriei, Dumnezeu binecuvântează, prin Biserică, unirea celor doi soţi, ceea ce presupune şi viaţa sexuală ca o modalitate de întărire a coeziunii în cadrul noii familii.

I.2.

CAUZELE

APARIŢIEI CONTRACEPŢIEI

Pentru a vedea când au apărut şi au fost folosite primele metode contraceptive trebuie, mai întâi, să identificăm cauzele care au dus la o astfel de mentalitate. Ţinând cont că, în majoritatea culturilor primitive, maternitatea şi paternitatea erau privite ca o binecuvântare divină4, ajungem la concluzia că anumiţi copii nu erau doriţi de părinţi datorită oprobriului comunităţii care, probabil, sancţiona astfel de sarcini. Motivele pot fi incluse într-o categorie foarte extinsă care începe cu ruşinea şi merge până la supravieţuirea mamei care se afla în pericol.
3

Erin Sawyer, Celibate Pleasures: Masculinity, Desire, and Asceticism in Augustine în „Journal of the History of

Sexuality”, vol. 6, nr. 1, 1995, pp. 1-3.
4

Reprezentările statuare ale „zeiţei mamă” făceau parte dintr-un cult dedicat fertilităţii materne şi ne prezintă

maternitatea ca pe unul dintre atributele divine, acela de a da viaţă. Practic, prin naştere, femeia se asemăna „zeiţei mamă”, în actul creator prin care viaţa biruia neantul. De aceea, naşterea era privită ca o însuşire divină pe care zeiţa începuturilor o transfera femeilor sub forma un dar divin. A se vedea Lotte Motz, The Faces of the Goddess, Oxford University Press, New York, 1997, p. 6; cf. Roller Lynn E., In Search of God the Mother: The Cult of Anatolian Cybele, University of California Press, Berkeley, 1999, p. 13.

4

Astfel, una dintre cauzele pentru care cineva dorea întreruperea unei sarcini era aceea care se constituia în condamnarea pe care ar fi primit-o mama sau, uneori, chiar şi tatăl, în cazul în care comunitatea afla de o astfel de relaţie 5 nepermisă. Nu trebuie să uităm că virginitatea era foarte preţuită în anumite civilizaţii şi era, cel mai probabil, strâns legată de statutul de „bun” pe care îl avea femeia. Aceasta era considerată de comunitate o „marfă”, uneori foarte valoroasă, care trebuia să fie intactă în momentul în care soţul, în calitatea lui de „cumpărător”, dorea să o adauge celorlalte proprietăţi ale sale. De ce era atât de important ca „marfa” să fie „intactă”? Pentru aceleaşi motive pentru care psihologia recomandă soţilor să-şi piardă virginitatea împreună6: riscul comparaţiei şi evitarea banalizării sexualităţii. Pare absurd, dar mecanismul psihologic uman este unul foarte fin echilibrat şi, prin urmare, destul de uşor influenţabil. Cel mai mic decalaj între cogniţie şi afectivitate poate duce la dezechilibre care, în timp, se adâncesc şi pot pune capăt unor relaţii care au o „vechime”, uneori, şi de câteva decenii. Prin urmare, nu este recomandat ca în cazul unui cuplu să existe posibilitatea pentru unul dintre cei doi parteneri să facă comparaţie cu alţi parteneri alături de care a avut experienţe sexuale. La urma urmei, sexualitatea este un comportament care se învaţă şi care, dincolo de caracterul ei instinctual7, are şi un rol foarte important în păstrarea coeziunii relaţiei8. O a doua cauză pentru respingerea unei sarcini ar putea fi de ordin economic: părinţii erau incapabili să asigure supravieţuirea şi dezvoltarea familiei care „risca” venirea pe lume a unui nou membru. Dar această motivaţie, cel puţin în zorii umanităţii, nu este plauzibilă datorită faptului că familia respectivă avea nevoie de cât mai mulţi membri pentru a putea supravieţui9. În primul rând, vorbim de un interes general pe care îl manifesta comunitatea în ansamblul ei pentru venirea pe lume a cât mai multor urmaşi
5

Dacă o astfel de relaţie era cunoscută de comunitate, în funcţie de circumstanţele în care ea s-ar fi produs, urma

pedeapsa care, de cele mai multe ori, era una singură – moartea. A se vedea Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997, pp. 130-131. Cf. Dumitru Abrudan, Emilian Corniţescu, Arheologie biblică pentru facultăţile de teologie, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 169.
6

Gheorghe I. Soare, Cum, când şi de ce începe viaţa sexuală în „Ştiinţă şi tehnică”, nr. 5, 1998, p. 21. Fondatorul psihologiei umaniste, Abraham Maslow, a propus în 1940 celebra teorie a „ierarhiei nevoilor” prin care

7

afirma că la baza motivaţiei umane stau nevoile fiziologie între care sexualitatea ocupă un loc important. Chalmers L. Stacey, Manfred F. DeMartino, Chalmers L. Stacey (editori), Understanding Human Motivation, Howard Allen, Cleveland, 1958, pp. 29-30.
8

Relaţia de cuplu este privită de psihologia contemporană ca un triunghi cu trei laturi: angajament, intimitate şi

pasiune. Fiecare dintre aceste trei laturi trebuie să fie egală cu celelalte pentru a avea o relaţie completă. Când una dintre aceste laturi, în cazul nostru pasiunea (sexualitatea), nu este corect reprezentată se poate ajunge la derapaje ale armoniei de cuplu. Vezi Monica Lungu, Relaţia de cuplu, din ce o construim? în „Psihologia”, nr. 3-4, anul 2002, pp. 15-17.

5

pentru a-şi spori numărul de soldaţi şi capacitatea economică ceea ce explică, în parte, motivul pentru care copiii erau consideraţi o binecuvântare a zeilor. În al doilea rând, vorbim de un interes particular al părinţilor care, prin proprii urmaşi, de dorit cât mai numeroşi, aveau bătrâneţea asigurată. Din această cauză, majoritatea scrierilor antice vorbesc despre respectul deosebit pe care copiii trebuie să-l aibă faţă de părinţi 10 care, în cele mai multe cazuri, aveau drepturi nelimitate asupra propriilor urmaşi11. Deci, structura socială a celor vechi era una care pleda în favoarea naşterilor ceea ce ne arată că, cel puţin din punct de vedere al accesului la resurse, nici nu se poate pune problema interzicerii sarcinii întrucât, dacă ar fi să gândim în termeni economici, copilul era o „investiţie” foarte profitabilă. O altă raţiune care justifică dorinţa de a întrerupe o sarcină ar putea consta în reacţia comunităţii faţă de un copil nevinovat care nu era agreat de majoritatea membrilor. Avem şi aici mai multe posibilităţi: mai întâi, este posibil ca unul dintre părinţi să fi avut un statut de persoană non-grata în cadrul grupului respectiv; în al doilea rând, puteau fi invocate motive de ordin religios cum ar fi incompatibilitatea castelor 12 sau motive de ordin social şi moral care vizau stoparea promiscuităţii ce putea duce la apariţia bolilor şi la imposibilitatea taţilor de a fi siguri că propriile gene, şi nu ale altora, erau transmise mai departe. Deşi pare un semn de egoism masculin, trebuie să fim conştienţi că, atunci când trebuia desemnat beneficiarul proprietăţilor şi al autorităţii parentale în baza legăturilor de sânge, lucrurile nu mai erau atât de lipsite de sens. De asemenea, nu trebuie să uităm şi faptul că omul este o fiinţă cu un psihic foarte profund şi, din această cauză, este indicat să nu pierdem din vedere sentimentele
9

Este vorba de cunoscuta teorie a circuitului resurselor (wealth flow theory) care distinge între două tipuri de socităţi în

funcţie de sensul circuitului resurselor: (1) societăţi bazate pe producţia familială în care circuitul resurselor se face de la generaţiile mai tinere la cele mai vârstnice ceea ce presupune necesitatea unei fertilităţi ridicate şi (2) societăţi bazate pe producţia pieţei muncii în care direcţia de tranzit a resurselor se face către noile generaţii care tind să devină o povară pentru familie şi, în consecinţă, o fertilitate scăzută este dezirabilă. Vezi Judith R. Seltzer, The Origins and Evolution of Family Planning Programs in Developing Countries, Rand, Santa Monica, CA, 2002, nota 1 de la p. 112.
10

Înţelepciunea lui Ani în „Gândirea egipteană antică în texte”, trad. de Constantin Daniel, Editura ştiinţifică,

Bucureşti, 1974, p. 145: „Dă de două ori mai multă pâine mamei tale şi întreab-o cum îi merge. Ea a avut multe greutăţi cu tine…ea nu s-a scârbit de murdăria ta…”.
11

Taţii din Roma antică îşi puteau arunca copiii pe stradă fără a fi pasibili de niciun fel de pedeapsă din partea

autorităţilor. Ioan Rămurean, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericească Universală, vol. I, ed. a III-a, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 40.
12

În cadrul religiei hinduse există convingerea că societatea este stratificată, în funcţie de faptele din vieţile anterioare,

sub forma mai multor caste care nu trebuie, sub nicio formă, să se amestece. Din această cauză, orice relaţii dintre membrii unor caste diferite sunt, cu desăvârşire, interzise. Cf. Nicolae Achimescu, India. Religie şi filozofie, Tehnopress, Iaşi, 2001, pp. 90-96.

6

mamei faţă de sarcină. Mamele au fost cele care au hotărât de multe ori în funcţie de sentimentele pe care le aveau faţă de tată şi faţă de împrejurările în care a fost conceput copilul respectiv. Dacă tatăl nu era iubit, atunci copilul avea destule şanse să nu fie acceptat de mamă şi, astfel, sarcina să fie întreruptă. Sau, dacă sarcina era rezultatul unui viol, atunci, nici nu se mai punea problema ca mama să fie de acord cu menţinerea ei. Mai mult, situaţia de zi cu zi arată că la femei există teama de a-şi pierde silueta şi bineînţeles, o dată cu ea, statutul social sau influenţa de care se bucură la un anumit moment dat 13. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că, în trecut, exista un risc destul de mare pentru femei de a muri la naştere, ne dăm seama ca venirea pe lume a unui copil nu corespundea întotdeauna cu imaginile idilice pe care le-a promovat literatura antică cu privire la sentimentul matern. Sigur, aceste cauze ale dorinţei de a împiedica formare unei sarcini sau de a o întrerupe, în cazul în care aceasta era deja formată, au menirea de a ne lămuri foarte clar în legătură cu faptul că femeile au dorit dintotdeauna să aibă controlul asupra capacităţii de a da viaţă şi, în consecinţă, deducem că metodele contraceptive au fost cercetate şi aplicate de-a lungul istoriei umanităţii, în toate perioadele, cu o eficienţă mai mare sau mai mică dar cu aceeaşi dorinţă de a împiedica o sarcină nedorită.

I.3.
I.3.1.

PRECIZĂRI CONCEPTUALE
CONTRACEPŢIA

Contracepţia sau controlul naşterilor se referă la practica de a controla în mod deliberat numărul copiilor născuţi, în special prin reducerea sau eliminarea posibilităţii de concepţie14. Deşi sunt multe metode de control al naşterilor, ele pot fi clasificate, în mare, după cum urmează: • • •
13

Metode comportamentale; Metode chirurgicale; Metode barieră;

Catherine Machi, 35 de ani: „Să fac un copil?”, trad. de Sabina Dorneanu în „Psychologies”, nr. 1, oct. 2007, pp. Margaret Samosi Saba, Birth Control în Richard Robinson (coord.), Biology, vol. 1, Thompson Gale, New York,

38-43.
14

2002, pp. 82-84. Cf. Judith Turner şi Teresa G. Odle, Childbirth în Jaqueline L. Longe (editor), The Gale Encyclopedia of Alternative Medicine, ed. a II-a, vol. I, Thompson Gale, Detroit, New York, San Francisco …Munich, 2005, p. 438.

7

• •

Metode hormonale Metode care împiedică continuarea sarcinii - avortul.

Metodele comportamentale includ practicarea abstinenţei, cu precădere în perioada de maximă fertilitate din cadrul ciclului menstrual al femeii, numită în mod uzual „metoda calendarului”. În timp ce zilele de maximă fertilitate sunt semnalate, de regulă, în intervalul cuprins între 3-4 zile de dinainte şi de după ovulaţie, această metodă de control al naşterilor este, în majoritatea cazurilor, ineficientă, datorită dificultăţii de a predicţiona cu precizie data ovulaţiei. O altă metodă comportamentală constă în retragerea penisului din vagin în timpul orgasmului masculin (coitus interruptus) care, la fel, nu este o metodă recomandată de contracepţie. Metodele chirurgicale de control al naşterilor pot fi folosite atât de bărbaţi cât şi de femei. În cazul bărbaţilor, ne referim la vasectomie, procedură în care vasele deferente sunt obturate. La femei, se practică legarea tuburilor falopiene, împiedicându-se astfel sperma să ajungă la ovul. Aceste metode prezintă un grad foarte mare de eficacitate15 dar au dezavantajul de fi greu de inversat în cazul în care persoana în cauză vrea să-şi recapete capacitatea reproductivă. Metodele barieră de control al naşterilor presupun împiedicarea spermatozoizilor să ajungă la ovul şi să-l fertilizeze. La bărbaţi, aceasta este similar cu folosirea prezervativului pentru a împiedica sperma să intre în vagin, în timp ce, la femei, se folosesc bureţi, spermicide, diafragme sau sterilete care creează o barieră, obstrucţionând astfel spermatozoizii să intre în uter şi, în cele din urmă, în tuburile falopiene. Folosite în combinaţie şi în mod constant, aceste metode pot fi foarte eficiente dar se înregistrează eşecuri frecvente datorate unei utilizări necorespunzătoare (ruperea prezervativului sau inserţia necorespunzătoare a diafragmei). Metodele hormonale fac parte din categoria celor mai cunoscute şi mai eficiente mijloace de control al naşterilor din lume16. Aceste metode se bazează pe hormoni (de regulă o combinaţie de progesteron şi estrogen)17 care întrerup ciclul menstrual al femeii,
15

Jennifer J. Frost şi Jacqueline E. Darroch, Family Planning în Edgar F. Borgatta, Encyclopedia of Sociology, ed. a IIAu început să apară pe scară din ce în ce mai largă şi contraceptive orale masculine. Vezi Nancy J. Alexander, Hormones în Heintz Lüllmann (coord.), Color Atlas of Pharmacology, Thieme, Stuttgarst-New York, 2000, p. 256:

a, vol. II, Macmillan Reference USA, New York, San Francisco, London, Boston, Woodbridge, CT, 2000, p. 955.
16

Beyond the Condom: The Future of Male Contraception în „Scientific American”, vol. 10, nr. 2, 1999, pp. 81-85.
17

Inhibitori ai ovulaţiei. Controlul feedback-ului negativ al secreţiei gonadotropinei poate fi utilizat pentru inhibarea ciclului ovarian. Administrarea estrogenilor exogeni (ethinylestradiol sau mestranol) în prima jumătate a ciclului

8

ceea ce are ca rezultat întreruperea ovulaţiei şi, prin urmare, a concepţiei. În timp ce pilula contraceptivă este cea mai cunoscută dintre aceste metode, trebuie remarcat că mai există şi alte metode cunoscute de control al naşterilor cum ar fi implanturile (Ex. Norplant) care eliberează în mod constant hormoni sau injecţiile cu hormoni care sunt administrate la intervale de câteva luni pentru a opri menstruaţia. Toate aceste metode hormonale prezintă un grad ridicat de eficienţă în controlul naşterilor şi, în general, au efecte secundare minore. Efectele secundare majore, precum atacul de cord, sunt rare şi, de regulă, sunt asociate cu înaintarea în vârstă şi cu fumatul la mame. „Pilula de a doua zi” este, de asemenea, de natură hormonală şi este considerată o variantă „de urgenţă” pentru controlul naşterilor, fiind administrată după contactul sexual, pentru a împiedica embrionul să se implanteze (nidarea) pe peretele uterului. O altă metodă eficientă de control al naşterilor constă în dispozitivul intrauterin din plastic sau metal (adesea cupru). În timp ce versiunile mai vechi prezentau efecte secundare (inflamare pelviană), variantele mai noi ale acestui dispozitiv nu prezintă efecte secundare îngrijorătoare şi au avantajul de a fi uşor îndepărtate atunci când se doreşte restaurarea capacităţii reproductive. Rămâne, în continuare, neclar de unde provin efectele contraceptive ale acestui dispozitiv, dar se crede că el alterează mediul intrauterin, împiedicând trecerea spermatozoizilor sau obstrucţionând nidarea ovulului fecundat.
menstrual permite suprimarea producţiei hormonului de stimulare foliculară (aşa cum se întâmplă când se administrează numai progestine). Datorită unei stimulări reduse din partea acestui hormon asupra foliculilor terţiari, maturarea foliculilor şi, odată cu ea, ovulaţia sunt oprite. Efectul constă în păcălirea centrilor regulatori din creier aşa cum se întâmplă în cazul unui nivel crescut de estrogen în sânge, care semnalează o creştere foliculară normală şi cere reducerea producerii hormonului de stimulare foliculară. Dacă se administrează numai estrogeni în prima jumătate a ciclului, răspunsurile cervicale şi endometriale, precum şi alte schimbări funcţionale, ar apărea ca şi cum totul ar fi normal. Prin adăugarea de progestin în a doua jumătate a ciclului, pot fi obţinute faza secretorie a endometriumului şi alte efecte asociate. Întreruperea administrării acestui hormon va fi urmată de menstruaţie. Administrarea continuă, fie şi a unor doze scăzute, de progestin poate preveni concepţia. Ovulaţiile nu sunt suprimate cu regularitate şi, prin urmare, efectul se datorează alterărilor induse în cadrul funcţiilor cervicale şi endometriale de către progestin. Din cauza administrării pastilei în aceeaşi perioadă a zilei, şi aceasta zi de zi, datorită ratei scăzute de succes şi a unor anomalii legate de sângerări relativ frecvente, această metodă este acum mai rar utilizată. Pilula de „a doua zi”. Aceasta se referă la administrarea unei doze mai mari de estrogen şi progestin, de preferinţă între 12 şi 24 de ore de la contactul sexual dar nu mai târziu de 72. Administrarea acestei pilule este urmată de sângerări menstruale care împiedică implantarea zigotului (ovulul fecundat de spermatozoid). O altă modalitate de împiedicare a nidării se poate obţine prin Mifepristone care inhibă receptorii de progesteron şi glucocorticoid şi, de asemenea, oferă mijloace non-invazive pentru inducerea avortului terapeutic în primele săptămâni de sarcină.

9

Ultima categorie de metode destinate controlului naşterilor este avortul care implică întreruperea sarcinii. Nu este o metodă contraceptivă, datorită faptului că nu împiedică formarea sarcinii, ci, mai degrabă, elimină o sarcină deja formată. Aceasta se poate face fie eliminând fetusul din pântece pe cale chirurgicală, fie, o metodă mai recentă, prin administrarea unor medicamente cu acţiune avortivă precum RU486. Acest medicament, administrat în primul trimestru al sarcinii, inhibă efectele progesteronului, hormon esenţial pentru continuarea dezvoltării fetusului. Astfel, în cele din urmă, fetusul este eliminat din pântece.

I.3.2.AVORTUL
Avortul este întreruperea intenţionată a unei sarcini înainte ca fetusul să poată trăi independent18. Avortul este denumit cu termenul „indus” pentru a-l diferenţia de avortul „spontan” în care produsul concepţiei este pierdut pe cale naturală (numit şi „pierdere de sarcină”). Avortul este considerat „electiv” dacă femeia ia hotărârea de a-şi întrerupe sarcina din alte motive decât cele care privesc propria ei sănătate sau pe cea a fetusului. Unele dintre aceste motive sunt următoarele: • • • • • Continuarea sarcinii poate provoca dificultăţi emoţionale sau financiare; Femeia nu este pregătită să devină părinte; Sarcina nu a fost dorită; Femeia este silită să apeleze la această procedură de către partenerul ei, părinţi sau alte persoane; Sarcina este rezultatul unui viol sau incest. Avortul „terapeutic” este făcut cu scopul de a proteja sănătatea sau de a salva viaţa femeii însărcinate. Un furnizor de servicii medicale poate recomanda un avort terapeutic dacă fetusul este diagnosticat cu anomalii semnificative, are şanse minime de supravieţuire sau dacă a murit in utero. De asemenea, avortul terapeutic poate fi folosit pentru a reduce numărul fetuşilor („reducţie multifetală”), dacă femeia este însărcinată cu
18

Debra Gordon şi Stephanie Dionne Sherk, Abortion, induced în Anthony J. Senagore (coord.), Gale Encyclopedia

of Surgery: A Guide for Patients and Caregivers, Gale, New York, London, Detroit, San Diego, San Francisco, Munich, Waterville Maine, New Haven Conn, 2004, pp. 12-17. Cf. Stefanie B. N. Dugan, Abortion, partial birth în Jacqueline L. Longe (editor), The Gale Encyclopedia of Medicine, ed. a II-a, vol. I, Gale Group, 2002, p. 6.

10

mai mulţi. Avortul terapeutic poate fi recomandat în cazul în care sarcina periclitează viaţa mamei. Câteva dintre aceste situaţii pot include: • • • • • • Hipertensiune arterială severă; Boli cardiace; Depresie severă sau alte afecţiuni psihiatrice severe; Boli grave de rinichi sau ficat; Anumite tipuri de infecţii; Cancer. Avorturile cele mai sigure sunt cele efectuate în primele 10 săptămâni de la ultima menstră. Acest mod de a calcula este folosit de furnizorii de servicii medicale pentru a determina stadiul sarcinii. Aproape 90% dintre femeile care au suferit un avort, au trecut prin această experienţă în primul trimestru de sarcină19 (în primele 13 săptămâni) şi au suferit puţine complicaţii20. Avorturile efectuate în al doilea trimestru (săptămânile 13 24) au înregistrat o rată mai mare de incidenţă a complicaţiilor. Avorturile efectuate după 24 de săptămâni sunt extrem de rare şi, de obicei, sunt limitate la situaţii în care viaţa mamei este în pericol. Deşi este mult mai sigur ca intervenţia să aibă loc în primul trimestru al sarcinii, câteodată, unele avorturi efectuate în al doilea trimestru nu pot fi evitate. De cele mai multe ori, rezultatele testelor genetice nu sunt disponibile decât după 16 săptămâni de gestaţie. Mai mult, femeile, în special adolescentele, pot să nu-şi dea seama că sunt însărcinate sau, de teamă, nu se pot prezenta la medic în primul semestru pentru a efectua avortul21. De aceea, tinerele constituie categoria cea mai mare de femei care suferă întrerupere de sarcină în al doilea trimestru. Un avort care are loc în primul trimestru de sarcină costă în Statele unite între 200 – 400 $ iar după această perioadă sumele cresc gradual. Mai precis, costurile cresc cu 100
19

Avantajele avorturilor din primul trimestru de sarcină sunt următoarele: procedura nu este invazivă (nu sunt necesar

instrumente chirurgicale), nu necesită anestezie, medicamentele sunt administrate pe cale orală sau prin injecţii iar rezultatul seamănă foarte mult cu cel al unei pierderi de sarcină.
20

Complicaţiile serioase la intervenţiile avortive efectuate în primele 13 săptămâni sunt rare. Dintr-un procent de 90%

dintre femeile care au suferit avort în această perioadă, 2,5% au avut complicaţii minore care au putut fi rezolvate fără spitalizare. Mai puţin de 0,5 % au avut complicaţii care au necesitat internări de o singură zi. Incidenţa complicaţiilor creşte pe măsură ce sarcina progresează. Un singur caz de deces a fost înregistrat la un număr de 530 000 de avorturi efectuate în primele 8 săptămâni sau mai puţin de gestaţie; acest raport creşte la un deces survenit la 17 000 de avorturi efectuate în perioada cuprinsă între săptămânile 16 şi 20 şi la un deces înregistrat la 6000 de avorturi după 20 de săptămâni de sarcină.
21

Rodger Doyle, Teen Sex in America în „Scientific American”, vol. 296, nr. 1, ianuarie 2007, p. 30.

11

$ pentru fiecare săptămână cuprinsă în intervalul dintre a 13-a şi a 16-a săptămână. Avorturile din al doilea trimestru costă mai mult pentru că, adesea, implică un risc mai mare, servicii medicale mai complexe şi, câteodată, spitalizare22. Este posibil ca nu toate companiile de asigurări să acopere costurile acestor proceduri iar legea federală americană interzice ca fondurile federale destinate sănătăţii să fie folosite pentru a finanţa avorturile. Dincolo de problemele medicale şi financiare, avortul mai ridică şi probleme semnificative de natură ştiinţifică, legală, religioasă şi etică: înţelegerea vieţii şi a morţii, definiţia persoanei umane, drepturile mamei şi ale fetusului şi impactul noilor descoperiri ştiinţifice asupra reproducerii. Anumite descoperiri ştiinţifice şi tehnologice, cum ar fi experimentele pe celulele stem, clonarea şi reproducerea artificială au pus şi mai mult în evidenţă complexitatea acestui domeniu. Statutul fetusului este, probabil, cea mai controversată chestiune: este fetusul o persoană cu aceleaşi drepturi ca ale celor născuţi? Unii susţin că embrionul, chiar din momentul concepţiei, are aceleaşi drepturi ca şi o persoană extra utero. Alţii susţin că în stadiile incipiente, embrionul este o viaţă dar nu şi o persoană umană. La rândul său, statul ca şi construcţie politică ce guvernează o ţară are un dublu interes, atât în autonomia mamei cât şi în ce priveşte sănătatea copilului. Uneori, autonomia mamei poate fi pusă în opoziţie cu responsabilitatea faţă de fetus. O dată cu folosirea pe scară tot mai largă a medicamentelor pentru fertilitate şi a tehnologiilor reproductive asistate, mulţi pacienţi care, în trecut, nu puteau concepe un copil acum şi-au văzut visul împlinit. Unele dintre aceste tehnologii au ca rezultat sarcini multiple de un grad ridicat (cu patru sau, chiar, mai mulţi fetuşi), sarcini care prezintă un risc substanţial de pierdere a tuturor fetuşilor înainte ca aceştia să atingă stadiul viabilităţii extrauterine (de la 22 până la 24 de săptămâni de gestaţie). În astfel de cazuri, opiniile părinţilor variază mergând de la păstrarea tuturor fetuşilor, până la eliminarea tuturor sau întreruperea selectivă a dezvoltării unora dintre ei, procedură care poate mări şansele de supravieţuire ale celor rămaşi. Descoperirea, diagnosticarea, profilaxia şi terapia unor boli de ordin medical sau genetic complică şi mai mult deciziile cu privire la avort. Părinţii pot afla acum, în timp ce fetusul este încă in utero, dacă are unele predispoziţii genetice pentru boli ca fibroza
22

Avorturile medicale sunt provocate de administrarea unei medicaţii care pun capăt sarcinii. Dintre dezavantajele

avorturile medicale enumerăm: eficienţa scade după cea dea şaptea săptămână, procedura poate necesita multiple vizite la doctor, sângerarea după avort poate dura mai mult decât cea de după avortul chirurgical, femeia poate privi conţinutul pântecelui ei în timp ce acesta este eliminat. Conform legislaţiei americane din 2003, doar 2 medicamente erau disponibile pe piaţă pentru a induce avortul: Mthotrexate şi Mifepristone.

12

cistică, boala lui Huntington, Alzheimer timpuriu sau anemie celulară. De asemenea, testele prenatale oferă posibilitatea detectării unor anomalii cromozomiale ca sindromul Down. Folosirea testelor cu ultrasunete în timpul sarcinii, răspândită acum din ce în ce mai mult, poate certifica o mare varietate de defecte la naştere. Deşi unele dintre aceste probleme pot fi tratate încă din perioada intrauterină, în majoritatea cazurilor, terapia nu este disponibilă şi părinţii trebuie să decidă dacă sarcina va continua sau nu. Mai mult, dacă sarcina continuă, anumite condiţii medicale (hipertensiunea pulmonară) pot constitui o ameninţare serioasă pentru viaţa mamei. Medicii, părinţii şi companiile de asigurări se confruntă în aceste cazuri cu decizii extrem de dificile în legătură cu avortul. Costurile umane şi medicale necesare întreţinerii copiilor cu probleme medicale sau genetice pot fi foarte mari. Cei care luptă împotriva avortului dezvoltă această problematică şi afirmă că, dacă se merge pe acest principiu, ar însemna ca cei care sunt mai puţin avantajaţi din punct de vedere medical nu vor mai avea în curând nici un drept. Astfel, apare posibilitatea unui nou tip de discriminare bazat pe informaţiile genetice23.

I.4.

CONTRIBUŢIA DESCOPERIRILOR ŞTIINŢIFICE

În orice domeniu de activitate umană, comportamentului inventiv îi urmează cel adaptativ prin care invenţia este perfecţionată continuu. În ceea ce priveşte contracepţia, acest lucru s-a concretizat prin experimente şi studii care au încercat să mărească eficienţa metodelor folosite şi să elimine efectele secundare. Pentru cei care folosesc ca metodă contraceptivă „coitus interruptus”, rezultatul la care s-a ajuns nu este deloc îmbucurător. Prima motivaţie este cea care ţine strict de eficienţă. Studiile arată că, în cazurile cuplurilor care practică acest tip de contracepţie, s-a raportat cel puţin o sarcină nedorită în cursul unui an. Al doilea motiv pentru care o astfel de metodă ar trebui evitată îl constituie faptul că ea necesită o concentrare foarte mare din partea bărbatului care, în momentul paroxismului, trebuie să-şi controleze ejacularea ceea ce poate duce la frustrări. A doua metodă, a calendarului, nu poate fi nici ea una foarte sigură datorită faptului că este foarte puţin probabil ca la toate femeile perioada dintre menstre să fie de exact 28 de zile astfel încât să se poată stabili cu exactitate „perioada fertilă”. Dacă la aceasta mai adăugăm şi faptul că spermatozoizii pot supravieţui în vagin până la 72 de ore,
23

Gad Freundental, Abortion în J. Wentzel Vrede van Huyssteen (coord.), Encyclopedia of Science and Religion,

Thompson Gale, New York, 2003, pp. 1-2.

13

există o probabilitate destul de mare ca şi această metodă să fie pusă sub semnul întrebării. Încă un amănunt – paradoxal, chiar şi pentru adepţii acestei metode există foarte puţine şanse ca relaţiile sexuale să fie evitate deoarece, inconştient, femeile debordează de erotism în această perioada de maximă fertilitate şi, pe deasupra, se îmbracă şi mai provocator24. Cea de-a treia metodă contraceptivă pare să fie cel mai mult utilizată în zilele noastre, şi ea constă în folosirea diferitelor poţiuni pregătite de-a lungul timpului de vraci, şamani şi, mai apoi, de vrăjitoare. Astăzi aceste „leacuri” au fost înlocuite cu pilula contraceptivă. În afară de unele dezavantaje25 inerente, ea este considerată, de departe, cea mai sigură metodă de contracepţie. Acest lucru se datorează în principal faptului că utilizarea ei este la îndemâna oricui şi poate fi făcută atât ca formă de prevenţie cât şi post factum. Pe lângă această versatilitate foarte mare, ea prezintă avantajul indiscutabil al eficienţei: 99,2 % ceea ce, trebuie să recunoaştem, înseamnă, practic, risc „0”. Şi în cazul prezervativului s-au făcut progrese semnificative care, paradoxal, s-au datorat industriei chimice şi nu cercetării medicale. Este vorba de perfectarea procesului de vulcanizare a cauciucului de către Charles Goodyear în 1844. De atunci această tehnologie a fost folosită cu succes şi pentru fabricarea prezervativelor. Anul 1912 a însemnat încă un mare pas înainte pentru că metoda de fabricare a fost şi mai mult perfecţionată de către Julius Fromm din Germania ajungându-se la un produs final foarte aproape de ceea ce cunoaştem noi astăzi. Cu o eficienţă de 92 %, prezervativul urcă foarte repede în topul preferinţelor datorită faptului că este din ce în ce mai ieftin, din ce în ce mai sigur şi nu are efectele secundare de care sunt suspectate contraceptivele orale.

I.5.

STADIUL CERCETĂRILOR ACTUALE
Omul este o fiinţă căruia îi place să evolueze, să descopere noi orizonturi, să-şi

îmbunătăţească nivelul de trai, într-un cuvânt să progreseze. Acest lucru s-a tradus în domeniul contracepţiei în noile tehnologii care au permis studierea îndeaproape a
24

Daniela Tudor, Fertilitatea. Cheia atracţiei inconştiente în „Psihologia azi”, nr. decembrie 2007/ianuarie 2008, pp. Agnès Rogelet, Arrêter la pilule ? în http://www.psychologies.com/cfml/article/carticle.cfm?id

98-99.
25

=2540&page=, 27.10.2007, 10:56:04.

14

fenomenului fertilităţii umane, iar noile informaţii obţinute au fost folosite pentru crearea unor produse finale mult mai ieftine, mai sigure şi cu efecte secundare cât mai reduse. Exerciţiile Kegel au fost revalorificate şi astăzi, în cabinetele de planning familial şi terapie, sunt recomandate ca o modalitate de îmbunătăţire a calităţii raporturilor sexuale în cadrul cuplului cât şi ca formă de maximizare a efectelor contracepţiei practicată prin metoda „coitus interruptus”. Chiar dacă doctorul Kegel26 a popularizat această practică ea nu este sub nicio formă nouă. Taoiştii din China au dezvoltat un număr de practici sexuale pentru a întări şi a tonifia aceşti muşchi pentru îmbunătăţirea stării generale de sănătate, pentru longevitate, satisfacţie sexuală şi pentru dezvoltare spirituală. În taoism corespondentul acestor exerciţii este denumit cu exerciţiul căprioarei iar pentru yoginii din India el corespunde cu exerciţiul calului (aswini mudra) din hatha yoga. Taoismul, religia care îşi fundamentează doctrina pe opoziţia a două principii fundamentale opuse şi complementare (ying şi yang), a acordat foarte mare atenţie progresului spiritual obţinut prin intermediul sexualităţii. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că energia sexuală conţinută de corpul masculin nu trebuie irosită prin ejaculare şi sau căutat diverse metode pentru a împiedica acest lucru. În urma mai multor căutări s-a descoperit faptul că ejacularea şi orgasmul masculin nu coincid nici ca moment, nici ca modalitate de realizare şi nici ca senzaţii. În secolele care au urmat taoiştii au aprofundat această descoperire şi au dezvoltat diverse tehnici pentru a perfecţiona această metodă de stopare a ejaculării. Aveau să treacă aproape două milenii până când aceste exerciţii au fost „descoperite” şi în Europa şi popularizate de doctorul Kegel. Deşi, nu constituie o descoperirea ultimilor ani, putem să includem aceste exerciţii în categoria metodelor mai noi datorită importanţei pe care o au aceste exerciţii pentru metoda contraceptivă practicată prin coitus interruptus. Un alt exemplu al valorificării tradiţiei îl putem găsi şi în cadrul metodei calendarului. Aceasta are la bază observarea fazelor ciclului menstrual pentru a determina perioada de fertilitate a femeii. Ideea le-a venit cercetătorilor a pornit, paradoxal, de la interpretarea etimologică a termenului „menstruaţie”. În limba greacă acesta se exprimă prin cuvântul mene (μηνη) care înseamnă „lună” de unde latinii l-au preluat pentru a desemna perioada de timp scursă între două faze ale acestui astru – mensis (lună). Cum era firesc s-a pus întrebarea de unde provine corelarea între ciclul menstrual şi denumirea stelitului artificial al Pământului şi s-a ajuns la concluzia că acest lucru se îşi are originea
26

Arnold H. Kegel (1894–1981) a fost medicul ginecolog care a inventat prinometrul Kegel (folosit pentru măsurarea

presiunii aerului intravaginal) şi exerciţiile Kegel.

15

în corelaţia pe care au făcut-o cei din vechime între durata ciclului feminin (28 de zile) şi cea a mişcării de revoluţie a Lunii împrejurul Pământului (27.32 de zile). Mai mult, antropologii şi etnologii au arătat că în mentalitatea ancestrală era împământenită ideea că ciclul menstrual este legat indisolubil de cel al Lunii şi că femeile au menstruaţie la lună nouă şi ovulaţie la lună plină. În 1975 apare o lucrare semnată de Louise Lacey care prezintă un studiu efectuat de către ea însăşi împreună cu 27 de prietene ale ei care au încercat să simuleze existenţa într-un mediu unde se respectă foarte strict alternanţa noapte-zi şi unde stresul cotidian şi orele suplimentare sunt eliminate. Rezultatele au fost publicate în lucrarea Lunacepţia: o odisee feminină în domeniul fertilităţii şi al contracepţiei27 şi primite cu mare entuziasm de către comunitatea feministelor. A urmat o perioadă de entuziasm în care au fost efectuate mai multe experimente fără a avea pretenţia de a fi considerate „ştiinţifice”. Apoi, în 1992, apare lucrarea The New Our Bodies în care această metodă contraceptivă considerată „astrologică” avea în dreptul ei o simplă propoziţie „nu funcţionează”28. Astfel de situaţii au făcut ca majoritatea femeilor să dorească să elimine riscul apariţiei unei sarcini nedorite şi, în ciuda reticenţelor, să se bazeze mai mult pe pilulele contraceptive moderne. În urma diverselor cercetări s-a ajuns la concluzia că pe lângă eficienţa într-adevăr foarte crescută acestea au efecte secundare dintre cele mai neplăcute printre care s-au semnalat: cancer (de sân, cervical), afecţiuni ale ficatului, afectarea inimii împreună cu pereţii vasculari şi dereglări metabolice. Cercetările din alte domenii ale medicinii, în special ingineria genetică, au dus la concluzia că există o strânsă legătură între aceste afecţiuni şi particularităţile fiecărui organism dintre care moştenirea genetică este principalul factor29. Recomandările specialiştilor au fost ca, în cazul adoptării acestei metode, orice tratament să fie urmat numai după o consultare prealabilă cu specialistul care va studia particularităţile pacientei în amănunt. Complicaţiile care au apărut în legătură cu astfel de recomandări au dus, la rândul lor, la adoptarea pe scară din ce în ce mai largă a prezervativului. În urma studiilor efectuate de organizaţiile anti-SIDA s-a ajuns la concluzia că bărbaţii sunt mai puţin interesaţi de protecţie împotriva bolilor cu transmitere sexuală sau cu privire la sarcini

27

Lacey Louise, Lunaception: A Feminine Odyseey into Fertility and Contraception, Coward, McCann & Geoghegan, Robert D. Johnston, The Politics of Healing: Histories of Alternative Medicine in Twentieth-Century North America, John Guillebaud, Contraception Today: A Pocketbook for General Practitioners, Martin Dunitz Publications,

New York, 1975.
28

Routledge, New York, 2004, p. 159.
29

London, 2000, pp. 29-31.

16

nedorite şi din această cauză accentul s-a pus pe conştientizarea femeilor în legătură cu acest pericol. Prezervativul invizibil dezvoltat la universitatea Laval din Quebec (Canada) este un gel care se întăreşte la o temperatură mai ridicată, adică odată ce este introdus în vagin. În urma studiilor din laborator s-a demonstrat că el stopează cu succes virusul HIV şi cel al herpesului simplex. „Bariera” se descompune şi se lichefiază după câteva ore Deocamdată acest produs este încă în faza de teste şi nu a primit comercializat. O altă variantă a aceluiaşi produs a fost mediatizată de postul de televiziune elveţian Schweizer Fernsehen pe data de 29 noiembrie 2006 care şi-a informat telespectatorii că savantul Jan Vinzenz Krause de la Institut für Kondom-Beratung („Institutul pentru controlul prezervativelor”) din Germania a dezvoltat un prezervativspray care se afla în faza de testare a pieţei. Krause susţine că unul dintre avantajele acestui tip de prezervativ este dat de faptul că el se mulează perfect pe orice tip de penis şi se întăreşte în 5 secunde. Astăzi sunt disponibile şi prezervative feminine. Acestea sunt mai mari şi mai largi decât prezervativele masculine dar au aproximativ aceeaşi lungime. Sunt prevăzute cu p deschidere flexibilă în formă de inel şi sunt proiectate să fie introduse în vagin. În partea interioară ele mai dispun de un alt inel care facilitează inserţia şi le stabilizează în vagin împiedicând astfel alunecarea în timpul acuplării Materialele din care sunt fabricate astfel de mijloace contraceptive sunt poliuretanul sau polimerul de nitril şi latexul. Cele din latex sunt deja, de câţiva ani, disponibile în Africa, Asia şi America de Sud. Se pare că aceste tipuri de prezervative, invizibil şi cel feminin, au fost create datorită refuzului bărbaţilor de a-şi asuma responsabilitatea protejării sau de a permite alte forme de protecţie. De aceea, aceste tipuri de prezervative au fost create tocmai pentru a furniza protecţie fără ca bărbatul să ştie acest lucru30. *** După cum se poate vedea există o multitudine de forme de contracepţie aflate la îndemâna omului prin care acesta a încercat, chiar de la începuturile sale, să evite apariţia unei sarcini nedorite. Motivele au fost şi au rămas la fel de diverse şi ele ţin de o mare varietate de factori dintre care cei sociali şi religioşi par să fi avut întâietatea. Dar, parcă niciodată fiinţa umană nu a avut control asupra apariţiei vieţii în aşa măsură în care are
30

încă permisiunea de a fi

J. Blake Scott, Risky Rhetoric: AIDS and the Cultural Practices of HIV Testing, Southern Illinois University Press,

Carbondale, 2003, p. 94.

17

astăzi. De aceea, se poate conchide că această practică echivalează într-adevăr cu un mare „NU” spus vieţii. Ţinând cont că din punct de vedere medical şi economic aceste mijloace contraceptive nu mai constituie o problemă singura sursă de disconfort psihic în legătură cu contracepţia este dată de frământările interioare şi de marile întrebări pe care cei doi parteneri şi le pun în cadrul cuplului: „Este bine ce facem?; Vom avea de suferit?”. Indiferent care este răspunsul la care ajung cei doi, important este ca decizia pe care ei o iau să fie una în cunoştinţă de cauză. Iar aici intervine asistentul social.

II. CONTRACEPŢIA ÎNTRE NEGAREA TRADIŢIONALĂ ŞI ACCEPTAREA MODERNĂ

Prezenţa religiei în viţa noastră nu mai poate fi negată. Ea este întâlnită la tot pasul începând cu micile ritualuri superstiţioase ale celor care dau înapoi sau scuipă în sân când se întâlnesc cu o pisică neagră şi mergând până la marile procesiuni care au loc cu ocazia unor evenimente speciale din cadrul vieţii cultice. Mai mult, se pare că şi la nivel de percepţie socială, cel puţin în cazul României, Biserica deţine primul loc în sondaje la capitolul încredere a populaţiei.

18

Din punct de vedere ştiinţific, savantul român Mircea Eliade justifica această realitate prin prezenţa la nivelul psihicului uman, alături de homo faber şi a lui homo religiosus, latură a personalităţii care tinde spre o relaţie personală cu o Fiinţă Supremă. Ceea ce este şi mai interesant este faptul că, potrivit aceluiaşi savant această dimensiune a fiinţei umane nu poate fi eludată, deoarece, oricât de mult ne-m stăpâni aceste „pulsiuni” ele vor apărea sub o formă deghizată. Deci, religia este prezentă atât la nivel personal sub forma cogniţiilor şi a s convingerilor cât şi la nivel social sub forma normelor morale şi cultice. În aceste condiţii, este firesc ca ea să fie prezentă şi atunci când vorbim de naştere şi de contracepţie. În abordarea acestui fapt de viaţă, religia vine întotdeauna cu argumentul miraculosului, al inexplicabilului şi atribuie evenimentului venirii pe lume a unei noi fiinţe umane o aură de mister, de implicare directă a Divinităţii care doreşte la rândul Ei ca acel copil să se nască. Este de ajuns să privim la multitudinea de „tradiţii” şi de tabuuri în legătură cu naştere care s-au impus de-a lungul timpului pentru a ne da seama că religia este şi aici, într-o formă sau alta, foarte prezentă. În acest context, „ciocnirile” dintre convingeri şi necesităţi nu aveau cum să lipsească. Am văzut că există o multitudine de cauze care pledează într-un moment sau altul în favoarea contracepţiei dar există şi o varietate, deloc de neglijat, de argumente religioase care pledează pentru apariţia unei noi sarcini. Ţinând cont de faptul, că ambele „tabere” desfăşoară câteodată bătălii de o încrâncenare atroce iar câmpul de luptă este chiar psihicul uman asistenţa socială nu avea cum să nu implice iar pentru a face acest lucru sunt necesare informaţii despre preceptele morale ale diverselor religii.

II.1.DOGMĂ RELIGIOASĂ SAU MENTALITATE ÎNVECHITĂ?
Pentru foarte mulţi contemporani termenul „dogmă” are o conotaţie negativă şi desemnează nu un principiu ştiinţific, ci o convingere perimată, o credinţă absurdă în ceva neexistent, caracteristică vremurilor trecute dar care, din nefericire pentru cel care o promovează, nu poate fi schimbată. Practicanţii religioşi, dimpotrivă, consideră dogma ca pe un adevăr revelat care are o importanţă fundamentală pentru convingerea lor religioasă şi, de aceea, încearcă cu perseverenţă să respecte şi să o transmită într-o formă neschimbată şi generaţiilor următoare. De obicei, adepţii acestor tipuri de opinie se „înfruntă” pe diverse subiecte cel mai celebru fiind cel cu privire la creaţionism şi evoluţionism. Dar, din nefericire, disputa lor 19

se extinde şi asupra unor arii mai puţin inofensive pentru marea masă a semenilor noştri. La urma urmei, din punct de vedere al echilibrului psihic, nu este chiar atât de important dacă omul a evoluat sau nu din maimuţă pentru că fiecare dintre noi are propria convingere în acest sens, dar atunci, când se pune problema remuşcărilor provocate de suprimarea unei sarcini sau de împiedicarea apariţiei ei, datele problemei se schimbă. În virtutea disonanţei cognitive, omul încearcă să-şi justifice, într-un fel sau altul, faptele mai puţin lăudabile pentru a şi le putea asuma. Plecând de la această realitate, în cazul avortului sau contracepţiei când, din perspectivă religioasă, asupra mamei sau ambilor părinţi planează acuzaţia de infanticid se recurge la o soluţie destul de „ingenioasă” – cei care până atunci erau practicanţi religioşi fervenţi ajung să fie convinşi că faptele lor au fost bune iar dogmele, în care au crezut şi, paradoxal, încă mai cred, devin nişte „mentalităţi învechite şi obtuze”. Este oare aşa?

II.2.IUDAISMUL –MOŞTENIREA MILENARĂ A LUI YAHVEH
Practica iudaică normativă este una bazată pe raţionamentul contextualizat: o analiză a problemelor unei lumi tangibile şi sociale. De aceea, atât preocupările cu privire la contextul istoric cât şi cu privire la rigoarea textelor canonice tradiţionale creează politica socială. Când apar noi situaţii istorice şi modul de a acţiona al comunităţii devine opus contingenţelor politice, ştiinţifice sau fizice, un proces de responsabilizare a discursului remodelează acţiunea. Există o înregistrare a discursului oral în care dezbaterea şi etica cazuistică narativă determină şi pun împreună în discuţie Scripturile şi se luptă să găsească modalităţi de a le aplica la viaţa cotidiană. În urma acestor dezbateri orale elaborate, de-a lungul timpului marii învăţaţi evrei au decelat 613 comandamente numite mitzvot (cca. 200 î.d. Hr. – 500 d.Hr.). Atât studiul acestui univers lingvistic cât şi eforturile continui de a modela şi de a fi modelat de practica acestor comandamente definesc universul moral al evreului practicant de-a lungul timpului până astăzi. Fiecare comentator este angajat în discurs cu cei dinaintea sa şi cu contextul mereu schimbător al realităţilor politice şi culturale precum şi cu noile modele ştiinţifice de înţelegere a lumii care nu au avut cum să fie la îndemâna generaţiilor anterioare.

20

Trăim vremurile unei serioase ameninţări ale mediului care este împărtăşit cu ceilalţi, realitate care necesită recitirea creativă a textelor rabinice31 şi, de aceea, în cadrul dezbaterii, se impun câteva direcţii de discuţie. Mai întâi, nu se poate spune că problematica supravieţuirii este nouă pentru comunitatea evreiască. Problema supravieţuirii este chiar inima Legământului cu Dumnezeul lui Israel întrucât evreii au conştiinţa că sunt poporul lui Dumnezeu şi că poporul lor va supravieţui mereu tocmai în virtutea legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam (Fac. 17: 4-16). În al doilea rând, poziţia femeilor ca agenţi morali primi în cadrul legământului este centrală în ceea ce priveşte relatările textelor ebraice în legătură cu supravieţuirea în care creşterea copiilor este în centrul activităţii spirituale ale unei mari părţi din viaţă ritualică a evreilor. Apoi, se pune problema cum „rămăşiţa credincioasă din poporul Israel”, întotdeauna înţeleasă ca un număr mic dar critic în ceea ce priveşte soarta neamului omenesc, este păstrată. Tensiunea dintre fertilitatea promisă şi păstrarea Legământului din referatul biblic şi realităţile fragilităţii existenţei iudaice din exil este chiar în centrul luptei sociale şi teologice. În sfârşit, însăşi tradiţia evreiască este sugestivă în ce priveşte opiniile iudaice asupra problemelor etice ale populaţiei şi planificării familiale. Fiecare copil îşi cheamă părintele să acţioneze în virtutea unei datorii pe care acesta o are faţă de el de a-i pune la dispoziţie un univers al abundenţei, al generozităţii şi atenţiei.

II.2.1. CONCEPŢIA IUDAISMULUI REFERITOARE LA CONTRACEPŢIE
Una dintre cele mai importante probleme ale umanităţii o constituie astăzi preocuparea în legătură cu suprapopularea planetei32, în legătură cu faptul că trăim într-o lume care nu mai are capacitatea să susţină societatea umană, o lume îngreunată de lipsa de apă, hrană, aer curat şi pământ arabil. Această analiză înţelege că nu doar creşterea populaţiei reprezintă problema şi că inovaţiile pline de grijă în legătură cu modul în care folosim pământul pe care trăim vor trebui să fie făcute de toţi. De fapt, chiar dacă

31

Evreii pleacă în definirea problemei contracepţiei, de la convingerea că ne aflăm într-o perioadă de mare criză

ecologică şi, prin urmare, rezultatul este foarte uşor de intuit: ceilalţi nu trebuie să mai procreeze în schimb evreii au acest drept pentru că trebuie să se refacă şi , oricum, sunt foarte puţini la nivel planetar.
32

Joel E. Cohen, Human Population Grows Up în „Scientific American”, vol. 293, nr. 3, septembrie 2005, p. 50.

21

populaţia mondială s-ar stabiliza la nivelul actual problema împărţirii unei lumi deja aglomerate şi degradate rămâne. Cum au devenit evreii, o parte atât de mică din populaţia mondială, parte din această problemă? În primul rând, în multe dintre locurile în care se află evreii, în oraşele încărcate din diaspora şi în peticele deşertice mici şi foarte dens populate din jurul Israelului ne confruntăm cu lisa apei, cu poluarea şi cu o scădere a calităţii aerului. În al doilea rând, de vreme ce evreii au pretins ca minorităţilor care au fost persecutate să le fie permis să procreeze într-un număr mai mare, ca un fel de justiţie reparativă, abordarea situaţiei evreilor după Shoah (Holocaust) presupune o atenţie specială. Este important să fie înţelese atât dreptatea cât şi limitele unei cereri atât de importante. Apoi, mulţi evrei americani ca şi creştinii, musulmanii, hinduşii sau budiştii americani, consumă resursele mondiale la niveluri foarte disproporţionate faţă de cei din ţările în curs de dezvoltare şi, de aceea, trebuie să ne întrebăm ce fel de angajamente de credinţă şi-au luat faţă de un asemenea consum. Înainte de anul 1800, populaţia lumii a crescut doar foarte puţin şi într-un ritm stabil, dar, începând cu 1800 creşterea a fost exponenţială. Bineînţeles, că la acea vreme acest lucru nu a fost considerat o problemă de vreme ce europenii, inclusiv liderii evreilor, în baza textului biblic „umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 1: 28), au înţeles lumea ca fiind menită să se dezvolte sub stăpânirea omului. Dar creşterea subită a populaţiei nu a fost rezultatul unei schimbări în cadrul modelelor de fertilitate, ci în al celor de mortalitate infantilă. Perioada modernă timpurie a pus la dispoziţia omului strategii pentru profilaxia bolilor, apă curată şi control al bolilor molipsitoare care au permis tot mai multor copii să supravieţuiască până la vârste care leau permis să se reproducă. Producţia crescută de mâncare a dus la apariţia unor urmaşi tot mai robuşti iar reducerea mortalităţii a alterat realitatea socială fundamentală a familiilor. Această schimbare a putut fi percepută după o perioadă de tranziţie care a durat între 25 şi 100 de ani (25 de ani în ţările în curs de dezvoltare, 100 de ani în Europa). Modelele de fertilitate s-au modificat ca răspuns la ameninţările tot mai scăzute la adresa copiilor astfel încât nu mai era nevoie să fie născuţi mai mulţi copii pentru a fi asigurată continuitatea familiei. Deci, părinţii nu mai erau încurajaţi să aibă mulţi copii pentru a-şi transmite genele, ci doar să aibă grijă ca cei pe care îi aveau să ajungă la maturitate. Însă, Holocaustul a produs o schimbare de mentalitate iar atitudinea faţă de familiile numeroase s-a modificat. Multe comunităţi evreieşti din diaspora şi din Israel urmează trenduri similare mai mult în urma alarmei trase de liderii proprii, atât seculari 22

cât şi religioşi, care tind să vadă declinul nu ca parte a unui fenomen istoric răspândit la nivelul întregii lumi, ci ca o problemă specială a evreilor de după Holocaust. Astfel, în multe comunităţi religioase evreieşti – în mod special dar nu exclusiv în cele ortodoxe – tinerii părinţi sunt siliţi să aibă familii mai numeroase. Pentru mulţi evrei, rata mortalităţii infantile este percepută ca nefiind scăzută iar pentru evreii crescuţi în prima generaţie de după Holocaust, adică cei care, în fiecare an (cel puţin), aud lista conaţionalilor ucişi pe care sunt îndemnaţi să-i pomenească, spectrul morţii şi al fragilităţii supravieţuirii comunităţii creează o chemare emotivă, pasională. Mai mult, în 1990, Consiliul evreiesc federativ al studierii populaţiilor naţionale a arătat că evreii americani, care altădată constituiau 3,7% din populaţia Statelor Unite acum reprezintă doar 2,4% iar din aceştia, 52% sunt căsătoriţi cu non-evrei. În aceste familii, numai 25% îşi creşteau copiii ca evrei. Evreii practicanţi religios numărau doar 1,9 % din populaţie. Confruntaţi cu acest declin, evreii sunt invitaţi să „recreeze naţiunea” confruntată cu extincţia. Un astfel de îndemn poate fi găsit în discursul autorităţilor rabinice ortodoxe când se referă la problematica controlului naşterilor şi al politicii familiale. Elliott Dorff33 aduce în atenţia noastră citatul din opera lui Mamonide care spune: „cine adaugă chiar şi un singur suflet evreiesc poate considera că a creat o lume întreagă”34. Ritmul actual cu care se reproduc evreii americani este între 1,6 şi 1,7. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere statistic, se sinucid ca popor şi, de aceea, acest imperativ social a devenit cel mai important mitzvah din vremurile noastre. Refuzul de a avea copii sau planificarea naşterii unuia sau a doi urmaşi înseamnă să refuzi unul dintre marile daruri ale lui Dumnezeu şi echivalează cu a te sustrage de la datoria generală de a recrea poporul ales. De aceea, Dorff forţează comunitatea să ofere contribuţii băneşti pentru familiile evreieşti numeroase şi pentru reducerea costurilor de frecventare a şcolilor particulare. Mai mult, el respinge îngrijorările cu privire la populaţie şi ecologie prin îndemnarea evreilor să „sprijine eforturile din Africa sau din alte ţări suprapopulate” care îşi propun să dea naştere la copii cât mai puţini. De fapt, declaraţia de politică oficială a rabinilor conservatori repetă această temă, accentuând un argument puternic auzit în cadrul comunităţii evreieşti: un număr minuscul de evrei la scară mondială are oricum un impact redus la nivelul populaţiei mondiale de vreme ce evreii numără doar 0,2% din populaţia lumii, ceea ce înseamnă că, în esenţă, suprapopularea nu este problema lor.
33

Dorff este teologul şi eticistul de frunte al Mişcării conservatoare şi unul dintre autorii textului autoritativ al acestei Acest mesaj, dincolo de îndemnul la procreare, are importante conotaţii rasiste.

mişcări pe probleme de sexualitate şi sănătate a reproducerii.
34

23

În comunităţile ortodoxe, este exprimată cu aceeaşi claritate nevoia de a avea cât mai mulţi copii evrei iar legătura cu pierderile suferite în timpul Holocaustului este evidentă în textele actuale - Immanuel Jakobowitz un comentator de marcă asupra eticii medicale ebraice şi fost rabin şef al Marii Britanii, într-o remarcă pe marginea problemei avortului din Israel, a precizat că: „avortul a privat statul evreu de peste un milion de cetăţeni evrei nativi”. La Gary Tobin, autorul raportului federativ, se regăseşte aceeaşi atitudine: scăderea ratei fertilităţii şi o creştere a căsătoriilor mixte pot fi reprezentate grafic pentru a arăta un punct dintr-un viitor imaginar unde, peste o generaţie sau două, nu mai există evrei deloc. În continuare, se pune întrebarea dacă femeile evreice au o obligaţie specială de a avea mai mulţi copii pentru a asigura supravieţuirea poporului evreu. Datorită faptului că trăim într-o lume care se confruntă cu schimbări climatice la nivel global, cu lipsuri severe de apă, cu o distribuţie deficitară a proviziilor de hrană, cu boli epidemice semnificative agravate de sărăcie şi cu un deficit de teren arabil, mult prea mulţi copii nu pot beneficia de educaţie elementară care să le ofere şansa de a-şi forma deprinderile de a citi şi scrie şi prea multor femei le lipseşte accesul chiar la bunurile sociale garantate de propriile culturi ca să numai vorbim de aspiraţiile înalte ale drepturilor universale ale omului. Privită din această perspectivă, misiunea femeilor, fie ele evreice sau nu, pare una contrară procreării. Dar comunitatea evreiască este una cu un specific aparte. Mai întâi, crimele din timpul Holocaustului au redus întreaga populaţie evreiască cu o treime, o pierdere transmisă în fiecare generaţie la un nivel exponenţial. Apoi, modernitatea şi secularismul au pretins mulţi evrei în fiecare generaţie. Dacă un popor poate fi eliminat, mandatul special pentru continuarea şi crearea „noilor evrei” dă naştere unei chemări morale foarte puternice. La aceste considerente se mai adaugă şi faptul că tradiţia este una puternic pronatalistă: multe dintre ritualurile esenţiale mandatează familia să răspundă necesităţii ca bărbatul să dea naştere la urmaşi. De fapt, textele fundamentale clarifică măsurile care trebuie luate pentru a asigura continuitatea descendenţei. Iar cel mai bine se vede acest lucru în regulile căsătoriei de levirat care stipulează că, dacă un bărbat moare fără să fi avut vreun copil, soţia lui îi poate cere fratelui supravieţuitor al soţului ei să o ia în căsătorie. Pe de altă parte, evreii trebuie să fie siguri dacă textul sfânt nu cheamă neapărat la o „înlocuire” fizică a naţiunii sau la dezvoltarea inovaţiilor ritualice şi educaţionale pentru a menţine constanţa vieţii evreieşti. Această necesitate are fundamente istorice întrucât 24

evreii s-au confruntat cu problema iminenţei anihilării totale de multe ori în istorie, mai ales după distrugerea celui de-al doilea templu, şi nu au folosit cu precădere fertilitatea ca modalitate de a mări naţiunea. Ei au preferat să dezvolte o conducere la nivel educaţional şi comunitar şi au intensificat sistemul yeshivot (al caselor de studiu). Aici a fost locul unde universul evreiesc a fost păstrat prin intermediul politicii de încurajare a studiului în cadrul căruia au fost dezbătute textele canonice şi în care diversele întrebări ale vieţii cotidiene şi dezbaterile iscate pe marginea lor au iniţiat un nou univers normativ. Numai într-o astfel de tradiţie se putea ajunge la concluzia că lumea este făcută „de dragul Torei” şi cuvântul precede creaţia fizică – o idee complexă a Talmudului. Pornind de la această premisă, primele instituţii pe care evreii le-au dezvoltat au fost comunitare: casa de studiu, sistemul caritabil şi studiul accesibil pentru toţi. De aceea, nu se poate spune că femeile evreice au un mandat special de a da naştere la cât mai mulţi urmaşi, ci misiunea lor constă în a ale oferi copiilor o educaţie evreiască. Este o idee perfect justificată din punct de vedere istoric, deoarece când, în Europa, se înregistrau cele mai mari rate ale fertilităţii, o familie obişnuită de evrei număra 6 membri, adică cu puţin mai numeroasă decât cele ale celorlalţi europeni. Media numărului de naşteri se situează între 5 şi 8 pentru comunităţile de emigranţi evrei din afara Europei dar numai pentru o perioadă scurtă de timp. Evreii au revenit la familii mai puţin numeroase, alături de celelalte grupuri etnice, pe măsură ce societatea a făcut trecerea către o rată mai scăzută a mortalităţii infantile. Dar, în ciuda pogromurilor, războiului şi epidemiilor asociate acestuia, numărul de naşteri în cadrul comunităţii evreieşti urmează trendul culturilor şi raselor din jur – în prima fază înregistrând creşteri ca răspuns la îmbunătăţirea condiţiilor materiale, apoi scăzând când mortalitatea infantilă s-a redus. De fapt, creşterea populaţiei nu reprezintă un factor care să facă din iudaism o religie relevantă sau semnificativă, ci, dimpotrivă, puterea textului şi a transmiterii textului sunt cele care realizează continuitatea – indiferent cât de mică este populaţia care îl transmite. Acest lucru reiese şi din relatările legislative (halachice) unde este evident că preocupările învăţaţilor erau unele foarte practice şi menite: să se asigure că femeilor nu li se impunea să aibă copii, de vreme ce naşterea este considerată în Talmud ca ceva care ameninţă viaţa iar actele care puneau în pericol existenţa, de regulă, nu sunt niciodată impuse35; să fie evitată ispita bărbaţilor de se deda în întregime unei vieţi de studiu; de aceea se cerea ca fiecare bărbat să fie căsătorit şi să aibă copii dar nu i se cerea o familie foarte mare; să li se poată îngădui soţilor plăcerea sexualităţii neproductive 36 după ce în familia respectivă se născuseră doi copii – număr care, asemeni numărului primilor
35

A. Cohen, Talmudul, trad. de C. Litman, Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 251.

25

oameni, Adam şi Eva, permite continuitatea familiei umane; să li se confere soţilor dreptul de a beneficia, în cadrul limitelor, de opţiunile planificării familiale bazate pe un evaluare complexă a nevoilor personale şi a contextului social. Piatra de încercare a textelor biblice o constituie problema infertilităţii. Promisiunea care stă la baza legământului însuşi este asigurarea repetată că tribul lui Avraam va dăinui, va fi numeros şi că viitorul evreilor şi, prin ei, al lumii întregi este asigurat. Textul principal cu privire la planificarea familială se găseşte în Yevamot, unul dintre cele şase tratate ale Mişnei, scrise în perioada talmudică timpurie (cca. 200 î.d.Hr.). Un bărbat se poate sustrage procreării numai în condiţiile în care are deja copii. Bet Şamai spune că trebuie să ai bă doi copii iar Bet Hillel opinează că trebuie să aibă un fiu şi o fiică argumentând că „bărbat şi femeie i-a creat Dumnezeu” (Fac. 5: 2). Dacă un bărbat s-a căsătorit şi, după 10 ani petrecuţi cu femeia sa, aceasta nu a născut lui nu i se permite să renunţe la încercările de a procrea. Dacă el doreşte să divorţeze, ei i se permite să se căsătorească cu altcineva iar celui de-al doilea soţ, îi este, la rândul lui, îngăduit să rămână cu ea timp de 10 ani. Unui bărbat i se porunceşte să procreeze dar nu şi unei femei. Rabbi Yohanan ben Baroka nu este de acord cu această idee şi argumentează că primii oameni creaţi au primit împreună binecuvântarea „de a creşte şi a se înmulţi”. După naşterea celor doi copii, textul spune că relaţiile sexuale ale bărbatului cu soţia sa, cerute cu claritate în alte locuri, pot continua fără intenţii procreatoare ceea ce presupune că, în continuare, poate fi folosit controlul naşterilor. Referitor la faptul că femeilor nu li se impune să procreeze, în Gemara, rabinii dezbat chestiunea legată de faptul dacă porunca „umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” este adresată atât femeilor cât şi bărbaţilor şi ajung la concluzia că femeilor nu li se poate cere să procreeze37. În dezbatere se pun trei cazuri (bariata)38: primul – o femeie fără copii cere divorţul pentru a se putea recăsători şi a dobândi copii din altă căsătorie. Apare o

36

Astăzi se recurge la acest model de limitare a naşterilor mergând-se chiar până la sterilizarea celor doi soţi. Vezi

Haavio-Mannila Elina, Sexual Lifestyles in the Twentieth Century: A Research Study, Palgrave Macmillan, Gordonsville, 2002, pp. 77-78.
37

Melissa Raphael, Gender and Religion: Gender and Judaism în Lindsay Jones (editor), Encyclopedia of Religion, ed.

a II-a, vol. V, Macmillan Reference USA, Thompson Gale, Detroit, New York, San Francisco…Munich, 2005, p. 3352.
38

Bariata, fiind un argument textual care nu este scris în Mishnah, ci dezbătut în Ghemara ca parte a tradiţiei orale a

Mişnei este un text central repetat în cinci locuri diferite din Talmud şi încă o dată cu câteva schimbări în comentariul mai nou numit Tosefta.

26

controversă: dacă femeia este obligată să procreeze atunci trebuie să i se acorde divorţul, dar este ea obligată? Sau este o chestiune de alegere? O altă anecdotă relatează că o femeie vine cu o cerere asemănătoare iar disperarea ei este evidentă: „Ce se va întâmpla cu o femeie ca mine (fără copii) la vârsta bătrâneţii?”. În al treilea caz se pune întrebarea: dacă procrearea este alegerea femeii, poate o femeie decide să se înfrâneze de la dorinţa de a avea copii în condiţiile în care soţul ei doreşte mai mulţi copii? Aici textul continuă: „Iudita, soţia lui rabi Hiyyah, ducea o sarcină cu doi gemeni ciudată şi foarte dureroasă. De îndată ce a avut ocazia, ea se deghizează şi vine la casa de studiu unde soţul ei hotărăşte în chestiuni ce ţin de Lege. Îl întreabă despre textele halachice care definesc obligaţia pentru procrearea a doi copii şi vrea să ştie dacă trebuie să mai ducă sarcina, de vreme ce această obligaţie a fost îndeplinită: „I se porunceşte vreunei femei să ducă neamul mai departe?” „Nu.” îi răspunde soţul şi, bazându-se pe această sentinţă Iudita bea o poţiunea cu efect sterilizant. Însă principalul motiv pentru care nu i se poate cere unei femei să procreeze constă în faptul că sarcina îi poate pune în pericol viaţa. Inevitabil, în civilizaţia iudaică au fost permise mijloacele contraceptive dintre care cel mai des utilizat era mokh-ul. După cum ne-am obişnuit, înţelepţii evrei nu au lăsat nimic la voia întâmplării şi au emis norme care să delimiteze foarte clar utilizarea acestui dispozitiv. Astfel, următoarele femei pot purta un mokh39 în timpul relaţiilor sexuale maritale, chiar dacă nu dăduseră naştere la doi copii: o minoră, o femeie însărcinată şi o mamă care alăptează. Minora (fetele sub 12 ani şi o zi) pentru că poate deveni însărcinată şi la vârsta ei fragedă sarcina îi poate fi fatală; femeia însărcinată, deoarece există pericolul ca fetusul ei să devină sandal (zdrobit sau înăbuşit de o a doua sarcină) şi femeia care alăptează, deoarece ar putea să-şi înţarce copilul prematur provocându-i moartea. Dacă în primul caz lucrurile sunt foarte clare, în cel de-al doilea, rabinii, dezbat dacă din punct de vedere biologic apariţia unei a doua sarcini este posibilă în timp ce femeia este deja însărcinată şi sunt preocupaţi, în primul rând, că fetusul ar putea avea de suferit în timpul actului sexual. Pentru a evita aceasta, de-a lungul timpului au fost intense dezbateri, ajungându-se până la a se sugera că mokh-ul ar putea proteja fetusul de o penetrare prea adâncă ce ar afecta viitorul copil în ultimele luni de sarcină. Înainte de a discuta a treia situaţie, trebuie să reamintim că ceremoniile de înţărcare sunt erau foarte importante pentru evrei întrucât ele refac gestul Sarei care a încetat să-l alăpteze pe Isaac când acesta a împlinit trei ani. Lor le corespunde în tradiţia
39

Un tampon de bumbac fin care poate fi utilizat intern fiind plasat înaintea cervixului. Poate fi purtat în timpul actului

sexual sau poate fi utilizat după aceea ca absorbant.

27

europeană tăierea din păr la vârsta de trei ani, practică ţinută astăzi de multe comunităţi evreieşti cu denumirea de upsharin. Textele rabinice se referă la doi ani de îngrijire pentru că îngrijirea copilului era considerată atât de importantă încât nicio femeie care este divorţată sau văduvă în timp ce alăptează sau este însărcinată şi urmează să alăpteze în curând nu se putea căsători până ce copilul ei nu împlinea doi ani. Mai mult, dacă în această perioadă cuplul nu se putea abţine de la relaţii sexuale neprotejate, trebuia să divorţeze şi soţii nu aveau voie să se căsătorească până ce nu se scurgeau 24 de luni. Această lege asigura trecerea unei perioade de cel puţin 33 de luni între sarcini ceea ce permitea primului copil să treacă de perioada critică pentru supravieţuire şi corpului mamei să se refacă după sarcină. De aceea, controlul naşterilor a fost înţeles ca făcând parte din planul biologic şi a fost înţeles ca un supliment la protecţia naturală împotriva sarcinii pe care alăptarea o furnizează din punct de vedere fiziologic. Astăzi, astfel de prevederi referitoare la contracepţie ar putea să provoace zâmbete dar trebuie să ţinem cont de faptul că ele sunt rezultatul dezbaterilor şi observaţiilor mai multor generaţii de înţelepţi şi medici iar pentru timpul lor, ele au fost adevărate repere după care unii evrei se mai ghidează şi astăzi. Cu toate acestea, nu avem cum să nu recunoaştem profundul umanism şi dorinţa legiuitorilor de a adapta principiile, uneori destul de rigide, ale Legii unor situaţii concrete dar mereu schimbătoare.

II.2.2. CONCEPŢIA IUDAISMULUI REFERITOARE

LA AVORT

Dezbaterea în legătură cu avortul este una foarte complexă şi dificil de soluţionat atingând cele mai profunde principii morale în legătură cu responsabilitatea unuia faţă de celălalt, cu întrebarea cine va fi inclus în comunitate şi cu problemele persistente legate de puterea de decizie. De aceea, discursul este intens modelat de înţelegerea corpului uman, de chestiunea legăturilor sexuale interzise, de problemele de sănătate, de definirea persoanei umane şi de rolul femeilor. Pentru majoritatea tradiţiilor religioase, aspectele medicale ale procedurii nu sunt atât de importante în comparaţie cu însemnătatea morală a fetusului, puterea femeii asupra reproducerii, naşterii şi descendenţei, natura trupească şi extrem de fragilă a existenţei umane şi cu paradoxul pe care îl prezintă avortul electiv: acela al stabilirii graniţei dintre viaţă şi moarte. Cheia de boltă a discursului legat de avort este dată de statutul moral al embrionului din momentul concepţiei până la moarte. Dacă embrionul este considerat o 28

persoană umană pe deplin însufleţită, cu statut moral egal cu al mamei în al cărei pântec este purtat atunci, a întrerupe această viaţă este echivalentul unei crime asemănătoare celei în care cineva ar omorî un copil născut. Dezbaterea poate merge în două direcţii: fie fetusul este considerat o parte a trupului femeii ubar yerickh imo şi, în consecinţă, nu poate pretinde un statut moral egal cu al mamei, fie, după cum a spus Maimonide, în cazul în care sarcina pune în pericol viaţa mamei, fetusul poate fi considerat rodef (agresor, lit. „cel care urmăreşte pe cineva”) şi uciderea unui rodef este un act de autoapărare îngăduit. Decizia în legătură cu limbajul acestei alegeri aparţine femeii însăşi (ea este cea care denumeşte situaţia ca fiind nesuportabilă şi, astfel, îşi impune vocea morală proprie peste cea a fătului), dar hotărârea trebuie luată în urma consultării cu un rabin, cu un maestru spiritual iar acest discurs nu este nici în întregime privat şi nici în întregime public, ci deschis posibilităţii ca această decizie să fie luată în contextul unei comunităţi suportive şi plină de grijă40. Principalul text biblic care se referă la întreruperea unei sarcini îi aparţine lui Moise: „De se vor bate doi oameni şi vor lovi o femeie însărcinată şi aceasta va lepăda copilul sau fără altă vătămare, să se supună cel vinovat la despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei şi el va trebui sa plătească potrivit cu hotărârea judecătorilor. Iar de va fi şi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior…” (Ieş. 21: 22-24) De aici deducem că evenimentul descris, un avort provocat, este o întâmplare accidentală, care nu ţine de controlul femeii, că fiinţa pierdută este valoroasă de vreme ce este considerată, probabil, proprietatea soţului şi că viaţa care a „plecat” nu este viaţă cum este viaţa femeii, că un fel de crimă a fost comis dar aceasta nu este o crimă capitală. De vreme ce penalizarea pentru pierderea fetusului este de natură bănească, care este ceva tipic pentru o dispută legată de proprietate, comentatorii au înţeles că fetusul este ceva distinct de mamă. În mod firesc, s-a pus întrebarea dacă fetusul poate fi considerat, totuşi, fiinţă umană şi care este momentul în care el beneficiază de acest statut. Medicii au fost, la rândul lor, invitaţi să-şi spună părerea şi pe baza informaţiilor pe care ei le-au oferit s-a convenit că, în primele 40 de zile după concepţie, fetusul este doar „apă” şi, prin urmare, nu poate fi considerat fiinţă umană. Cu timpul, această concepţie a fost extinsă şi s-a ajuns
40

Această precizare este foarte importantă, deoarece subliniază faptul că o astfel de decizie aparţine patrimoniului

legislativ iudaic şi poate intra în jurisprudenţa rabinică şi, în consecinţă, se cerea o mare responsabilitate din partea celor care judecau.

29

la ideea că fetusul poate fi considerat „ca apa” nu numai în primele 40 de zile de la concepţie, ci chiar şi în ultimul trimestru el are un statut moral inferior 41. În Mishna există următoarea precizare: „Dacă o femeie este pe cale să fie executată nu trebuie să se aştepte până ce ea naşte; dar dacă ea a stat pe scaunul de naştere (yashvah al ha-mashber) trebuie aşteptat până ce naşte… şi Ghemara continuă: „Care este motivul să i se permită să rămână în viaţă până ce naşte, dacă a stat pe scaunul de naştere? De vreme ce pruncul s-a mişcat (din locul său din pântece) este un alt trup (gufa aharina). De aceea, Rav Iuda a spus că dacă o femeie urmează să fie executată, călăul trebuie să o lovească mai întâi în pântece ca pruncul să moară primul astfel încât ea să nu fie dezonorată42. Pe baza acestor consideraţii, legea a ajuns să fie interpretată mai generos. Jacob Emdem, pe la 1770, sugera că se poate îngădui avortul unei femei care a rămas însărcinată în afara căsătoriei legale sau în urma unei legături adultere pe care acum o regretă. El consideră că, de vreme ce o astfel de faptă era de ajuns pentru a justifica pedeapsa cu moartea pentru adulter şi, de vreme ce în textele din Mişna se relatează că mai întâi se omora fetusul pentru ca mama condamnată la moarte să nu fie dezonorată, se poate justifica şi în acest caz avortul pentru ca mama să nu fie nici acum dezonorată. În concluzie, se poate spune că pruncul nenăscut nu este un nefesh (fiinţă umană însufleţită) şi, de aceea, pentru că el este parte a trupului femeii (până ce i se vede capul) care nu cade sub incidenţa legilor proprietăţii, evitarea dezonoarei, chiar şi în cazul unui criminal condamnat, este un motiv valid pentru avort. Ceea ce se pune aici în discuţie este statutul de persoană al femeii şi nu al fetusului pentru că, în altă parte, Rashi afirmă că, atât timp cât pruncul nu a ieşit la lumina zilei, nu este un nefesh. Mai mult, unii comentatori extind acest statut chiar şi după naştere, pentru că atunci când pruncul moare în 30 de zile de la naştere este considerat un nou-născut (nefel) şi nu este plâns ca o persoană care a murit. De aici deducem că viaţa lui este o continuare a vitalităţii mamei sale care a rămas în el (Ben Zion Uziel, Mishpetei Uziel, Hoshen Mishpat 3: 46). Un alt argument în favoarea avortului susţine că dacă fetusul este un pericol pentru mamă, el poate fi avortat, în baza legii generale a autoapărării43. Acest argument se
41

În cultura europeană fetusul era considerat o persoană umană şi, de aceea, femeile condamnate la moarte erau

amnistiate până după naştere chiar dacă erau învinuite de crime grave ca pirateria. Vezi Horia C. Matei, Piraţi şi corsari, Litera internaţional, Chişinău, 2002, p. 424.
42

Femeia este cea considerată vinovată de moartea pruncului chiar dacă ea nu este cea care dă lovitura. Aici putem

semnala o contradicţie: dacă pruncul nenăscut nu era considerat decât un obiect pentru a cărui pierdere se oferea o simplă despăgubire în bani, de ce trebuia mama considerată vinovată dacă din cauza ei murea pruncul?
43

Reagan Leslie J., When Abortion Was a Crime: Women, Medicine, and Law in the United States, 1867-1973,

University of California Press, Berkeley, 1997, p. 7.

30

numeşte în tradiţia rabinică ca argumentul rodef (urmăritor). Textul pe care el se bazează este găsit în Mishna: „Dacă o femeie se chinuie foarte tare în timpul travaliului, copilul trebuie tăiat în pântecele ei şi scos afară bucată cu bucată, pentru că viaţa ei primează în faţa vieţii lui; dacă o mare parte din trupul copilului este deja afară, nu mai trebuie atins pentru că o viaţă nu poate înlocui altă viaţă” 44. Textul presupune 3 lucruri: avortul este deliberat, decizia avortului este unitară şi, oarecum, în mâinile femeii (ea este cea care suferă, deci suferinţa ei este cea care determină această discuţie şi trebuie să se ţină cont de limitele până la care ea este dispusă să îndure) şi că toţi sunt de acord că acel copil din pântecele ei nu poate fi considerat nefesh (o persoană pe deplin însufleţită) până ce capul nu i-a ieşit. O dezvoltare a acestui argument a fost întreprinsă de Maimonides (Rambam) (1135-1200): „Şi acest caz este un mitzvah: nu trebuie să ai milă faţă de viaţa unui urmăritor (rodef). De aceea, Înţelepţii au hotărât că, atunci când o femeie întâmpină greutăţi în timpul naşterii, se poate tăia pruncul în pântecele ei, fie prin medicamente fie prin chirurgie, deoarece el este ca un urmăritor ce caută să o ucidă. Odată ce capul i-a ieşit el nu mai poate fi atins pentru a nu pune în balanţă o viaţă pentru cealaltă.; acesta este cursul natural al lumii” (Maimonides, Mishneh Torah, Hilkhot Rotze'ah U-Shmirat Nefesh 1:9). Rambam presupune trei chestiuni: că fetusul este un nefesh de unde rezultă ca are statut moral dar este un nefesh urmăritor (rodef) şi că o viaţă trebuie să fie pusă în pericol pentru a justifica uciderea unui rodef. Cu toate acestea, Maimonides susţine că avortul nu este permis dacă o femeie doreşte pur şi simplu să întrerupă sarcina, ci ea trebuie să aibă o justificare pentru ca cererea ei să fie validată. Actul este permis chiar dacă Maimonides înţelege că persoana nu are dreptul să-şi facă rău sieşi şi că avortul „diminuează chipul dumnezeiesc” deoarece o posibilă viaţă este împiedicată. Ben Zion Uziel, scriind pe la 1950, a extins acest argument pentru a include şi permisiunea pentru întreruperea sarcinilor care ameninţă nu doar viaţa, ci şi sănătatea iar Rabbi Eliezer Waldenberg, un contemporan de-al lui Uziel, consideră că acest argument trebuie considerat valabil şi pentru cazurile în care există riscul ca şi sănătatea psihică a mamei să fie afectată, permiţând avorturile în cazul în care fetusul a fost diagnosticat în perioada intrauterină ca suferind de afecţiuni grave, situaţie în care mama ar suferi pe plan mintal. În acest context putem decela două aspecte: unul temporal care ţine de cei peste două mii de ani de dezbateri şi unul analitic, conform căruia orice act poate fi judecat în
44

Şi aici întâlnim o contradicţie, pentru că, dacă acel copil nu împlineşte 30 de zile de viaţă, nu poate fi considerat o

persoană de sine stătătoare şi se presupune că a trăit datorită vitalităţii mamei care i s-a transmis. Însă, potrivit acestui text, copilul este considerat nefesh imediat ce o parte din corp a ieşit din pântecele mamei.

31

mai multe moduri: poate fi interzis dar nepedepsit; interzis şi pedepsit; permis dar neaprobat; permis şi acceptat; obligatoriu dar cu multe excepţii sau obligatoriu în toate cazurile. Concluzia la care ajungem afirmă întâietatea mamei faţă de prunc. Dar nu acesta este lucrul care ne frapează, ci faptul că fetusul este total lipsit de drepturi şi considerat o simplă proprietate, un obiect. La evrei, în mare parte activităţile sociale şi sexuale ale bărbatului şi femeii din cadrul familiei au fost reglementate prin legile niddah. În gospodăriile evreieşti tradiţionale, femeile şi bărbaţii nu au contacte sexuale timp de două săptămâni ale fiecărei luni lunare, în funcţie de ciclul menstrual al soţiei: atunci când ea are menstruaţie şi apoi o săptămână după acest interval. După această perioadă, ea merge la o baie rituală numită mikvah unde, în primă fază, se îmbăiază pentru curăţire corporală şi, apoi, după ce este verificată de un îngrijitor, intră în baia rituală în timp ce spune rugăciuni speciale. Pentru unii dintre teologii contemporani acest ritual trebuie considerat cel mai profund moment de înstrăinare din cadrul tradiţiei, un ritual care marchează modul negativ, obiectivant şi degradant în care femeia este privită adesea în literatura talmudică – degradată şi considerată periculoasă datorită propriului sânge. Pentru alţii, această practică este o construcţie socială puternică şi pozitivă care le permite femeilor să trăiască în cadrul căsătoriei fără a fi mereu subiectul atenţiei sexualizate, pentru a valoriza atât relaţiile sexuale cât şi pe cele nonsexuale din cadrul familiei şi o strategie progresistă de a mări anticipaţia sexuală. Din perspectiva acestei ultime interpretări, ritualul este recunoaşterea faptului că, într-un fel, ea „atins” moartea – menstrele ei marchează lipsa unei sarcini, un fel de pierdere, o moarte teoretică. Pentru a doua jumătate a lunii, relaţiile sexuale trebuie să fie trăite pe deplin şi, de fapt, sunt chiar impuse. Neglijarea activităţilor sexuale este considerată motiv de divorţ, atât din partea bărbatului cât şi a femeii, iar graficul frecvenţelor minimale este descris în Ghemara45. Potrivit iudaismului, fiecare copil reprezintă o responsabilitate pentru părinţi, cel puţin până la vârsta majoratului: fiecare tată sau mama, dacă tatăl nu e capabil, trebuie să-şi înveţe copilul Torah şi comerţul, să se asigure că are un partener pentru căsătorie şi, în final, unii sunt de părere că părinţi trebuie să-şi înveţe copiii să înoate. Este o investiţie considerabilă de timp şi resurse sociale şi, de aceea, în textele evreieşti, este exprimată nevoia ca fiecare copil să beneficieze în viaţă de cel mai bun start46.
45

Josy Eisenberg, Iudaismul, trad. C. Litman, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 66.

32

Deci, nu abundenţa, ci particularitatea este accentuată - nu este de ajuns să fii roditor, ci trebuie să te ridici la înălţimea sarcinii care ţi s-a dat. În alte nenumărate texte, ceea ce este important nu este fecunditatea sau numărul de persoane, ci înfăptuirea dreptăţii. Binele comun nu este creat de abilitatea femeii de a face cât mai mulţi copii, ci de abilitatea de a crea în cadrul căminului ei o atmosferă dominată de dreptate 47. Într-un astfel de cămin, mâinile sale, dincolo de obligaţiile faţă de „proprii” copii, trebuie „întinse către cei săraci şi palmele sale către cei lipsiţi48”. Atunci când vorbim despre contracepţie şi avort din perspectiva iudaismului, ni se spune că, pentru a fi autentice, normele menite să reglementeze aceste chestiuni trebuie să apere procreaţia. Copiii şi familiile trebuie şi vor sta în centrul practicii evreieşti. Această măsură trebuie luată pentru a cuprinde întreaga obligaţie faţă de noua generaţie. De aceea, tradiţia ebraică face apel la primatul educaţiei, întrucât textele accentuează că a avea elevi este asemănător cu a creşte copii. Apoi, alegerea reală în materie de reproducere înseamnă că evreii trebuie să fie foarte atenţi cum este întreţinută viaţa de familie şi la modul în care femeile pot duce vieţi însufleţite de plăcerile Torei în moduri similare cu ale bărbaţilor. Tradiţia ebraică nu trebuie să se concentreze numai asupra drepturilor, ci şi asupra obligaţiilor şi îndatoririlor. De aceea, pentru evrei întrebarea trebuie reformulată astfel: care sunt obligaţiile lor în legătură cu reproducerea, planificare familială, contracepţie şi avort? Cum trebuie ei să acţioneze pentru a fi credincioşi tradiţiei evreieşti dar şi lumii? În baza acestor principii, rabinii au dedus necesitatea unui tikkun olam – concept care se referă la restaurarea întregii lumi, nu doar a evreilor. Astfel, nu volumul copiilor este problema iar ca mărturie a acestei realităţi ne stă textul sacru care ne spune că Avraam a avut mai mulţi copii, cu mai multe neveste, dar ei nu au contat, ci Isaac iar această temă este continuu repetată de-a lungul cărţii Facerea.

46

Pe baza acestor reguli se poate invoca planningul familial întrucât, fără el, unii copii ar fi defavorizaţi chiar de

propriile familii. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul patriarhului Iacov, datorită faptului că, în momentul în care i s-au născut fiii mai tineri, cei mari erau deja căsătoriţi şi, prin urmare, independenţi.
47

Dreptatea înseamnă că în distribuirea resurselor familiale trebuie să se ţină cont de nevoile creşterii copiilor, sănătate

şi educaţie. Dreptate înseamnă că toate resursele comunităţi trebuie folosite cinstit – evreii trebuie să se asigure că familiile numeroase nu copleşesc abilitatea comunităţii de a avea grijă de cei săraci şi de a răspunde nevoii de dreptate şi dincolo de graniţele propriei comunităţi.
48

Se pleacă de la Fac. 1: 28: „Creşteţi” înseamnă înţelepţire pentru că primii oameni au fost creaţi maturi iar termenul

„stăpâniţi” reprezintă, pentru evrei, mandatul de responsabilizare - istoria poporului lor le-a arătat că nu prin număr, ci prin continuitate pot „umple” pământul şi , de aceea, resursele trebuie conservate.

33

Ni se aduce aminte că răbdarea, este lucrarea rămăşiţei credincioase, continuitatea în a-i învăţa pe copii înţelesul legământului. Mai puţin de jumătate din poporul evreu a ieşit din Egipt împreună cu Moise, mai puţini de 15% este posibil să fi supravieţuit romanilor, dar ceea ce rămâne este o comunitate cu relatări, cu legislaţie şi cu identitate proprie iar pentru evrei acestea sunt lucrurile care contează când miza este supravieţuirea49.

II.3. CREŞTINISMUL –RELIGIA IUBIRII
În creştinism, iubirea este conceptul care justifică toate acţiunile Divinităţii, motivul şi scopul ultim al creaţiei. Viaţa însăşi este născută şi menţinută prin iubirea lui Dumnezeu care doreşte să facă părtaşe comuniunii trinitare cât mai multe fiinţe pentru ca acestea să se dezvolte şi să se bucure veşnic 50. Din această cauză, tot ceea ce ţine de contracepţie şi avort se află în opoziţie cu învăţătura creştină, întrucât este echivalent cu egoismul şi neîncrederea în Dumnezeu. Egoismul constă în refuzul de a permite şi altor fiinţe să aibă şansa de a fi fericite în comuniunea iubirii divine iar neîncrederea în Dumnezeu este dată de consideraţia că Cel ce a creat întregul Univers lume nu va avea grijă de creaturile Sale sau, şi mai grav, nu este capabil să facă acest lucru dacă lumea pe care a creat-o va fi populată cu un număr mai mare de fiinţe. Cu toate acestea, o varietate de metode contraceptive, inclusiv coitus interruptus, pesarii, poţiuni şi prezervative, au fost cunoscute şi folosite pe sacră largă de egipteni, evrei, greci şi romani iar de la ei au fost preluate de creştini. La fel, avortul pare să fi fost un fenomen universal. În plus, majoritatea avorturilor până în secolul al XX-lea, fiind auto-induse sau administrate de moaşe cu ajutorul remediilor puse la dispoziţie de vraci, herbalişti, rude feminine sau cunoştinţe, nu au fost înregistrate în analele istorice şi ele nu constituie „cazuri” în sensul medical. Abia în Franţa, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, şi în Anglia în secolul al XIX-lea, când profesiunea medicală dominată de bărbaţi era în plină afirmare, avortul a fost expus iar practicanţii săi tradiţionali înfieraţi. În urma acestor „demascări”,

49

Laurie Zoloth, “Each One an Entire World” A Jewish Perspective on Family Planning în Daniel C. Maguire

(editor), Sacred Rights: The Case for Contraception and Abortion in World Religions, Oxford University Press, New York, 2003, pp. 21-50.
50

Ioan C. Teşu, Lumea şi raţionalitatea în „tâlcuirea” Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae în „Teologie şi Viaţă”,

nr. 9-12, 2002, p. 78.

34

avortul a devenit cunoscut şi a început „să facă istorie” atât în plan demografic cât şi medical. Sub supravegherea medicilor şi a specialiştilor în demografie, incidenţa avortului a fost măsurată cu instrumente sociale şi a beneficiat de atenţia clasei politice manifestată prin reglementările impuse de stat. Din acest punct de vedere, avortul a fost asimilat bolilor mintale sau homosexualităţii şi va primi şi o ideologie în urma „înregistrării” şi validării făcute de medicina pozitivă. Acesta este un moment important, pentru că religia creştină a încercat de-a lungul timpului să elimine vechile cunoştinţe şi practici cu privire la limitarea mărimii familiilor mai întâi, prin eliminarea păgânismului din Orientul Apropiat şi din Europa şi, mai târziu, prin persecuţiile îndreptate împotriva vrăjitoriei dintre secolele al XIV-lea şi al XVIII-lea. Dar nu a avut niciodată succes pe scară largă. Din nefericire, avortul este prea strâns legat controlul naşterilor pentru ca ştiinţa legată de tehnicile sale să poată fi suprimată şi prea multe femei au fost interesate de contracepţie pentru ca suprimarea acestor informaţii să fie, într-adevăr, eficientă.

II.3.1. CONCEPŢIA CREŞTINĂ

REFERITOARE LA CONTRACEPŢIE

Infanticidul a fost principala metodă de limitare a numărului de membri din familie şi ea a fost practicată în întreaga lume. Ea prezenta câteva avantaje care o făceau atrăgătoare pentru cei din Antichitate: era mai eficientă decât metodele contraceptive de atunci, mai puţin periculoasă pentru mamă decât avortul, permitea selecţia în funcţie de gen a copiilor care, în acea perioadă, constituia principala grijă a grupurilor premoderne care, în general, doreau să-şi maximizeze numărul de bărbaţi pentru a mări eficienţa economică fără a mări comunitatea dincolo de resursele disponibile sau de a seca familia de resurse plătind zestrea fetelor. Înregistrările din perioada târzie medievală şi din modernitatea timpurie sugerează că „amânările” şi „naşterea unor fetuşi morţi” erau explicaţiile cele mai des întâlnite cu privire la infanticid, mai ales că numărul de „copii născuţi morţi” sau în mod „accidental” sufocaţi de părinţii care, în somn, s-au rostogolit peste ei era destul de mare. De fapt, era 35

atât de mare încât aceste cazuri au atras suspiciuni şi autorităţile, sub influenţa creştinismului, au declarat infanticidul ca fiind ilegal. Fără îndoială, unele dintre aceste morţi au fost ceea ce noi încadrăm astăzi în categoria „sindromului morţii infantile subite” şi unii dintre părinţii acuzaţi erau, fără îndoială, nevinovaţi; cu toate acestea, numărul mare al amânărilor cu greu putea fi atribuit, în întregime, accidentelor. Ca metodă, infanticidul era relativ uşor de practicat, deoarece copiii erau eliminaţi foarte repede, dacă nu erau luate măsuri speciale pentru a le menţine temperatura şi a-i hrăni sau dacă nu erau îngrijiţi când erau bolnavi. Roma a încercat să substituie abandonul infanticidului ca formă predominantă de control al fertilităţii, întrucât pentru romani, abandonul era mult mai civilizat şi respectabil decât infanticidul. Între anii 600 şi 1600, cazurile de abandon au depăşit ca număr pe cele de infanticid cu o variaţie cuprinsă între câteva sute şi mergând până la o mie de cazuri. Până în Evul Mediu, „obolul” a constituit pentru familiile cu prea mulţi copii din Europa creştină o nouă formă de abandon: părinţii puteau să ofere copiii nedoriţi Bisericii. Majoritatea acestor „daruri” umane erau preluate de ordinele religioase şi crescute pentru a se înrola în aceste congregaţii. Încă din secolul al VIII-lea şi până în perioada medievală, Biserica a permis familiilor să-şi doneze în mod onorabil copiii mănăstirilor. Din nefericire, aceste oboluri nu au fost fără costuri: în timp ce aceste oferte nu au fost, în general, limitate pentru familiile bogate care practicau frecvent această metodă de control al numărului de membri, dar această metodă contraceptivă nu a fost la îndemâna celor săraci care nu erau capabili să trimită odată cu copiii şi cele mai modeste dote cerute de ordinele monahale cele mai sărace. Până la sfârşitul perioadei medievale, spitalele pentru copiii abandonaţi întemeiate de Biserică au început să se răspândească în nordul Italiei. În regiunile catolice, mamele necăsătorite nu numai că erau forţate să-şi dea copiii unor astfel de spitale, ci, adesea, erau forţate să şi alăpteze alţi copii – niciodată pe ai lor – timp de un an la astfel de spitale ca pedeapsă pentru păcatele lor. O caracteristică unică a acestor spitale a fost roata (tour - fr. şi ruota - it.) sub forma unui dispozitiv construit în afara clădirii spitalului în care era depus copilul. Apoi, roata era întoarsă până ce copilul se afla înăuntru. În această perioadă, cel care abandona copilul putea să sune un clopot, înainte să plece nevăzut, şi să-l informeze astfel pe cel care supraveghea roata ca avea un nou copil. Spitalele pentru copiii abandonaţi erau specifice catolicismului, pentru că autorităţile protestante erau mai dispuse să facă presiuni asupra taţilor să îşi asume 36

responsabilitatea economică pentru copii ilegitimi şi să impună pedepse pentru mamele necăsătorite iar copiii să fie crescuţi şi stigmatizaţi împreună cu mamele lor. Aceasta se datora faptului că protestanţii nu aveau ordinele religioase celibatare pe care se baza catolicismul pentru acest tip de asistenţă socială. Deşi în puţine cazuri rata de supravieţuire a copiilor din astfel de instituţii se apropia de cea din cadrul familiilor, marea majoritate a copiilor încredinţaţi acestor aşezăminte mureau în câteva luni. Paradoxal, unele spitale pentru bolnavi şi muribunzi acceptau spre îngrijire şi copii abandonaţi în vreme ce altele nu. Unul dintre acestea, ospiciul de la Troyes (Franţa), a declarat în 1263 că „în această instituţie, nu sunt primiţi copiii abandonaţi, deoarece, dacă ar fi fost acceptaţi, numărul lor ar fi fost atât de mare încât resursele spitalului nu ar fi fost suficiente şi, în al doilea rând, pentru că aceşti copii nu constituiau responsabilitatea spitalului, ci a bisericilor parohiale”. Această declaraţie ne ajută să ne facem o idee despre amploarea abandonului din acea perioadă. De fapt, o mare parte din literatura vremii cu privire la abandon pare să-şi propus să încurajeze părinţii să spere că urmaşii lor abandonaţi au prosperat dincolo de nivelul la care le-ar fi permis statutul social al familiilor din care făceau parte, deşi faptele sugerează că, pe la sfârşitul Imperiului Roman, majoritatea acestor copii erau crescuţi pentru a fi sclavi. În perioada medievală, majoritatea dintre ei erau educaţi să devină membri ai ordinelor celibatare iar, în perioada modernă timpurie, mulţi dintre ei mureau în spitale pentru copii abandonaţi. Abia în perioada modernă târzie, autorităţile statale au preluat majoritatea acestor spitale pentru copiii abandonaţi iar progresele în medicină şi nutriţie au diminuat într-o oarecare măsură numărul deceselor, deşi incidenţa cazurilor de decese şi îmbolnăviri din aceste spitale a depăşit de multe ori rata întâlnită la ceilalţi copii. La începutul perioadei moderne, abandonul atinsese proporţii epidemice. Unii autori sugerează că motivul pentru care reglementările cu privire la abandon figurează atât de accentuat în mai multe coduri romane şi foarte puţin în codurile germanilor sau celţilor este că aceste populaţii din nordul Europei practicau infanticidul iar „civilizarea” lor de către Imperiul roman şi Biserică le-a determinat să practice abandonul în locul infanticidului. Aceasta pare să fi fost poziţia constantă a catolicismului: să interzică toate metodele de control al fertilităţii, infanticidul, contracepţia şi avortul, şi să ofere familiilor opţiunea abandonului fie prin obol fie prin intermediul spitalelor pentru copiii părăsiţi. Şi, trebuie să recunoaştem, pentru cea mai mare parte din cazuri această strategie pastorală a fost eficientă. 37

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-a produs o schimbare la nivel demografic: migraţia populaţiei de la sate la oraşe datorată revoluţiei industriale. Aceasta atinge apogeul în Europa în secolul al XIX-lea iar impactul major a fost o creştere alarmantă a numărului de copii abandonaţi. Întrucât rata mortalităţii scăzuse, tot mai mulţi copii au supravieţuit perioadei critice ceea ce a pus o presiune imensă din punct de vedere economic asupra familiilor din toate clasele sociale. Ratele abandonurilor au explodat iar grija copiilor abandonaţi a rămas pe umerii instituţiilor statului, care, din ce în ce mai mult, au preluat treptat această preocupare de la instituţiile ecleziastice. O a doua provocare a status quo-ului reproducerii, care a fost, cu siguranţă, un răspuns la prima, a fost creşterea ratei de utilizare a contracepţiei. Clasele bogate din Franţa par să fi fost cele care au inventat contracepţia în Europa chiar în ciuda puternicei influenţe catolice din acest mediu. Începând cu ultima parte a secolului al XVII-lea şi până în ultima parte al celui de-al XIX-lea, Franţa a înregistrat cea mai timpurie şi cea mai puternică scădere a fertilităţii la nivel mondial. Istoricul francez Philippe Aries scria că, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cupluri respectabile din pătura de mijloc franceză erau atât de convinse despre legitimitatea folosirii contracepţiei încât soţii nu mai mărturiseau aceste lucruri, deşi Biserica predica contrariul. Cea mai mare parte a dovezilor cu privire la metodele de contracepţie folosite de clasele înalte şi de mijloc în ultima parte a secolului al XVIII-lea51 şi secolul al XIX-lea provin de la doctorii care se referă la utilizarea bureţilor vaginali, la tampoane şi prezervative de cauciuc sau pânză, alături de coitus interruptus, cea mai răspândită metodă. În general, coitus interruptus, avortul şi infanticidul erau considerate ca metode contraceptive ale celor săraci. În această perioadă, avortul începe să fie mai des utilizat pentru că, spre deosebire de infanticid, era mai greu de depistat, deşi ambele fapte erau considerate păcătoase şi ilegale. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se înregistrau între 20 şi 40 de abandonuri pentru fiecare 100 de naşteri în Paris şi un total de 40 000 de copii abandonaţi în fiecare an. Existau mai multe motive pentru care clasele sociale de jos din Franţa doreau mai puţini copii: 1. Legile franceze considerau, mai degrabă, pe femei, fie ele măritate sau nu, responsabile pentru procurarea hranei, hainelor şi adăpostului pentru copii şi nu pe taţi; 2. Femeile care lucrau în fabrici sau ca slujitoare în case nu câştigau destul pentru a asigura copiilor traiul zilnic;
51

Elinor Accampo, Industrialization, Family Life, and Class Relations: Saint Chamond, 1815-1914, University of

California Press, Berkeley, 1989, p. 51.

38

3. Condiţiile de muncă nu le permiteau să crească copii chiar dacă erau căsătorite onorabil; 4. Condiţiile de muncă nu le permiteau mamelor să-şi alăpteze copiii pentru perioade mai lungi pentru a scădea, în acest fel, fertilitatea familiei52. Zonele rurale din Franţa, Anglia şi Statele Unite au iniţiat un declin major al fertilităţii înainte ca mijloacele ştiinţifice contemporane de contracepţie şi avort să fie disponibile. Deci, începutul declinului fertilităţii din Apus nu poate fi pus pe seama descoperirilor ştiinţifice şi nici nu a fost un răspuns direct la industrializare (o altă teorie dominantă). Singurele mijloace de scădere a fertilităţii care aveau girul Bisericii au fost abstinenţa sexuală şi alăptatul. Nicio metodă directă de avort nu a fost permisă după ce fetusul primea suflet iar opiniile cu privire la momentul acestui eveniment variau începând cu a 40-a zi de după concepţie şi până la începutul lunii a cincea de sarcină. Avortul indirect era permis, numai când viaţa mamei era în pericol şi salvarea ei presupunea întreruperea vieţii fetusului (Ex.: îndepărtarea unui uter afectat de cancer sau ruperea tuburilor falopiene în sarcinile tubare). De remarcat este faptul că această situaţie nu echivala cu permisiunea avortului pentru salvarea vieţii mamei după momentul însufleţirii, pentru că, indiferent de motiv, nu este permis niciun atac direct asupra fetusului (Ex.: nu este permisă craniotomia pentru a salva mama de la o sângerare fatală în cazul în care aceasta nu poate să dea naştere unui fetus cu capul prea mare). De cele mai multe ori nu se făcea o distincţie între avort şi contracepţie, pentru că ambele erau tratate ca omucideri. De exemplu, Grigorie IX a scris în Decretaliile din 1230: „Cel care face farmece sau dă poţiuni53 pentru nerodnicie este făcător de crimă. Dacă cineva, pentru a-şi satisface pofta trupească sau din ură îi face ceva unui bărbat sau unei femei sau îi dă ceva să bea astfel încât acesta să nu poată zămisli sau să nască copii, să fie ţinut ca un criminal”. Pe de altă parte, discrepanţele dintre pedepsele înscrise în îndreptarele de spovedanie pentru diverse păcate sunt greu de înţeles. dar 7 ani pentru contracepţie.
52

Pseudo-Beda (cca. 750) de

exemplu, cere 7 ani de post cu pâine şi apă pentru un laic care a ucis, un an pentru avort

Michael Balter, The Baby Deficit în „Science”, vol. 312, 30.06.2006, p. 1895. Pare hilar, dar unul dintre cei mai apreciaţi teologi catolici ai Evului Mediu, Albert cel Mare (1193/1206 - 1280)

53

care a primit şi titlul de „doctor al Bisericii”, a condamnat contracepţia, dar a considerat că este bine să descrie plantele cu proprietăţi contraceptive în operele sale pentru a nu se opune planului lui Dumnezeu care a înzestrat plantele respective cu astfel de virtuţi. Vezi John T. Noonan, Jr., Stars of the Order Brilliance, Diversity, Reflecting and Reflected Light în „Spirituality Today”, vol. 42, nr. 2, 1990, pp. 101-102.

39

Conexiunile dintre contracepţie şi avort, pe de o parte, şi legăturile dintre aceste practici, magie şi vrăjitorie, pe de altă parte, au continuat să se facă şi în perioada Renaşterii. Inocenţiu VIII scrie în Summis Desiderantis din 1484: „Ne-a ajuns de curând la urechi …că multe persoane de ambele sexe, delăsători cu propria mântuire şi uitând de credinţa catolică, s-au dat diavolilor, bărbaţi sau femei, şi, prin incantaţiile acestora, farmecele, conjurările şi prin alte superstiţii abominabile şi nelegiuiri, împiedică bărbaţii de la da naştere şi femeile de la a zămisli şi opresc orice consumare a căsătoriei54. În bula Effraenatum din 1588, Sixtus al V-lea a insistat ca avortul şi contracepţia să fie clasificate ca omucidere55, indiferent dacă acest lucru se face prin maleficia sau prin „leacuri blestemate” şi, în consecinţă, le-a pedepsit cu excomunicarea. Dar, trei ani mai târziu, succesorul lui, Grigorie al XIV-lea, deranjat de conflictul dintre acest decret, practica pastorală şi doctrina cu privire la însufleţire, a dat o nouă învăţătură care stipulează că „acolo unde nu este vorba de crimă sau de un fetus însufleţit”, preoţii „nu trebuie să pedepsească mai strict decât prevăd sfintele canoane sau legile civile”. Astfel, Grigorie a afirmat umanizarea întârziată fără a preciza care este metoda ce trebuie întrebuinţată pentru a calcula momentul însufleţirii fetusului. În sfârşit, prin enciclica maritală Casti Connubii din 1930, Pius al XI-lea vorbeşte de contracepţie şi sterilizare ca de păcate contra naturii iar avortul este considerat păcat contra vieţii. Biserica a învăţat că principala binecuvântare a căsătoriei sunt urmaşii care constituie şi principalul scop al relaţiilor sexuale conjugale şi, ideal vorbind, numai cei care doresc copii trebuie să se căsătorească. Prin urmare, s-a crezut că dorinţa de a controla fertilitatea îi caracterizează numai pe desfrânaţi, adulteri, prostituate – toţi vinovaţi de păcate grave. Faptul că practicile de control al fertilităţii erau ţinute secret a fost explicat de Biserică nu prin statutul lor ilegal şi condamnabil, ci prin faptul că se năşteau din păcat şi erau îndreptate spre păcat. De exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur scrie: „De ce ai semănat acolo unde câmpul este dornic să distrugă rodul? Unde sunt leacurile pentru nerodnicie? Unde este crima dinaintea naşterii? Nici măcar nu laşi o prostituată să rămână doar
54

Această precizare este interesantă, deoarece subliniază statutul inferior al femeii din acea perioadă. Datorită faptului

că mariajul nu era considerat consumat după prima noapte petrecută de soţi împreună, ci după ce soţia rămânea însărcinată, se poate presupune că ea nu-şi îndeplinea până atunci datoria conjugală cea mai importantă şi, prin urmare, soţul putea invoca oricând un divorţ în acest temei.
55

Robert McClory, Turning Point: The Inside Story of the Papal Birth Control Commission, and How Humanae Vitae

Changed the Life of Patty Crowley and the Future of the Church, Crossroad Publishing, New York, 1995, p. 15.

40

prostituată, ci o mai faci şi criminală. Nu vezi că din beţie vine pofta trupească şi din pofta trupească adulterul şi din adulter crima? Într-adevăr, este ceva mai rău decât crima şi nici nu ştiu cum să o numesc, pentru că ea nu ucide ce este deja format, ci împiedică formarea. Ce se întâmplă atunci? Condamni darul lui Dumnezeu şi te împotriveşti legilor Lui? Cauţi blestemul ca şi cum ar fi binecuvântare? Faci din anticamera naşterii anticamera măcelului? O înveţi pe femeia care îţi este dată pentru naşterea urmaşilor să săvârşească crimă ca să fie mereu frumoasă şi demnă de iubit pentru amanţii săi şi, pentru a putea să bucure de mai muţi bani, nu refuză să facă asta, aruncând foc pe capul tău. Şi, chiar dacă este crima ei, tu eşti cauza. Şi tot de aici apar practicile idoleşti, deoarece, pentru a arăta frumoase, multe dintre aceste femei folosesc incantaţii, libaţii, băuturi fermecate, poţiuni şi alte nenumărate lucruri”56. Nu s-a presupus dintotdeauna că avortul şi contracepţia sunt păcate împotriva propriului corp. Multe dintre referirile la poţiunile contraceptive (maleficia) relatau că vrăjitoarele puneau pe furiş poţiuni în mâncarea şi în băutura atât a femeilor cât şi a bărbaţilor (şi a animalelor acestora) pe care îi urau pentru a le cauza sterilitate, impotenţă şi avort. Femeile sărace primeau, de obicei, pedepse mai mici iar un număr de autorităţi ecleziale au recunoscut că acestea aveau motive economice demne de înţeles, dacă nu cumva chiar acceptabile, pentru a comite astfel de păcate. Dar astfel de circumstanţe atenuante nu erau acordate femeilor despre care se credea că practicau contracepţia de natură magică. Astăzi, este incontestabil că majoritatea cazurilor de control al fertilităţii nu este determinată nici de adulter, prostituţie, legături în afara căsătoriei sau vrăjitorie. Cuplurile căsătorite, cu motivaţii clare de ordin economic, social, ecologic, medical şi personal constituie, de departe, cel mai mare grup de utilizatori ai contracepţiei din lume. Familiile de fermieri au avut stimulente economice să-şi crească veniturile prin mărirea numărului de muncitori; însă familiile urbane au avut motive economice să-şi reducă cheltuielile crescând mai puţini copii57. Ambele situaţii sunt determinate de raţiuni economice. În trecut, familiile numeroase aveau adesea beneficii sociale aşa cum se întâmpla în America de Nord unde forţa de muncă fost redusă până în secolul al XX-lea 58.
56

Sf. Ioan Gură de Aur apud Christine E. Gudorf, Contraception and Abortion in Roman Catholicism în Daniel C.

Maguire (editor), Sacred Rights: The Case for Contraception and Abortion in World Religions, Oxford University Press, New York, 2003, pp. 62-63.
57

Acest lucru s-a întâmplat în special cu familiile din marile oraşe americane de la începutul secolului al XX-lea. Vezi.

Rodger Doyle, Baby Boom Origins în „Scientific American”, vol. 293, nr. 1, iulie 2005, p. 25.
58

Criza de forţă de muncă era atât de acută încât contracepţia a fost interzisă iar, în 1915, Margaret Sanger a fost

arestată pentru că a distribuit contraceptive. Vezi Clarke Adele E., Disciplining Reproduction: Modernity, American Life Sciences,and the Problems of Sex, University of California Press, Berkeley, 1998, p. 164.

41

În mijlocul crizei actuale de natură ecologică, demografică şi consumeristă a avea mai puţini copii oferă avantaje atât familiei cât şi societăţii. Este de neconceput să descrii ca fiind „egoistă” orice atitudine care conferă beneficii unei persoane sau grup; a face acest lucru înseamnă a defini virtutea în termeni de ură a propriei persoane sau de autodistrugere şi să negi posibilitatea binelui comun pe care unii îl împărtăşesc. După cum se ştie, numărul în creştere al femeilor angajate a dus la scăderea fertilităţii, dar este nevoie să se conştientizeze că această situaţie este răspunsul la presiunile economice cărora trebuie să le facă faţă familia contemporană. Este nerealistic din partea oficialilor Bisericii să presupună că bărbaţii lucrează din necesitate iar femeile fac acest lucru din capricii egoiste. De asemenea, este nedrept să distribui femeilor şi bărbaţilor obligaţii total diferite aşa cum a făcut papa Ioan al XXIII-lea: „…În toate timpurile şi în toate circumstanţele femeile sunt cele care trebuie să fie de-ajuns de înţelepte să găsească resursele pentru a face faţă datoriilor de soţii şi mame cu calm şi cu ochii larg deschişi; să facă casele lor un loc cald şi liniştit după munca obositoare de peste zi şi să nu se eschiveze de la responsabilitatea de a creşte copii” 59. După cum se poate remarca, bărbaţii şi copiii au fost aici trataţi ca având nevoi emanând din condiţia lor proprie şi din circumstanţele în care sunt plasaţi. În schimb, femeile au fost înţelese ca având datorii rezultate din nevoile bărbaţilor şi copiilor şi din circumstanţele în care ele se găsesc. După aproape două milenii de discurs îndreptat împotriva contracepţiei, Biserica Romano- catolică se află în aţa unei mari dileme. Învăţătura ei oscilează între blamarea femeilor pentru egoismul lor care a provocat scăderea fertilităţii şi între chemarea care le este adresată să se sacrifice în vederea unui număr tot mai mare de copii. Deşi schimbarea este lentă, ultima lovitură care a rupt coloana pronatalismului din Biserică a fost cea din anii 1990 când Biserica a început să recunoască criza ecologică destul de serioasă cu care se confruntă lumea, deoarece în momentul în care Biserica a recunoscut criza ecologică în care se află lumea de astăzi, a recunoscut implicit şi existenţa suprapopulării60. Totul a început în anii ’60 şi ’70, când ierarhia catolică, prin persoana papei, a respins în mod repetat analiza care descria lumea ca fiind în pericol iminent de
59
60

John XXIII, Ci e gradito, în „Osservatore Romano”, December 8, 1960; translation: The Pope Speaks 7: 172–173. Suprapopularea şi managementul resurselor planetare a fost tema principală de la Earth Summit (Rio de Janeiro,

1992) unde s-a tras un semnal de alarmă foarte puternic şi s-a evidenţiat criza ecologică a planetei. Practic Biserica romano-catolică nu a avut de ales şi a fost forţată să recunoască această criză. Vezi Robert J. Meier, Population Control în Carol R. Ember şi Melvin Ember (editori), Encyclopedia of Medical Anthropology, vol. I, Kluwer Academic /Plenum Publishers, New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow, 2004, p. 272.

42

suprapopulare. Acea analiză a fost în mare parte concentrată asupra resurselor de hrană şi răspunsul Vaticanului a fost să nege că nu era destulă hrană şi să insiste asupra unei mai mari echităţi în distribuirea resurselor. Cuplurilor care doreau sau erau nevoite să aibă mai puţini copii, datorită circumstanţelor individuale în care se găseau, le-a fost îngăduit să folosească „mijloacele naturale” (abstinenţa) pentru a atinge acest scop61. Aceste circumstanţe în care era permisă limitarea fertilităţii s-au referit iniţial la punerea în pericol a sănătăţii mamei dar, ulterior, s-au îndreptat constant şi către lipsa resurselor socio-economice şi au ajuns să includă şi criza mediului. Dovezi recente ale crizei ecologice au provocat refuzul anterior al Bisericii de a vedea suprapopularea ca o problemă insistând asupra nivelurilor de consum ale celor bogaţi, o ţintă predilectă a teologiei sociale catolice, care, combinate cu nivelurile ridicate de populaţie au dus la criza ecologică62. Scăderea consumului de către populaţiile bogate ale planetei ar ajuta enorm, de vreme ce fiecare copil născut în Statele unite consumă în întreaga sa viaţă de 24 de ori mai multă energie, de 3 ori mai multă apă şi de 2.5 ori mai mult teren arabil pentru hrană şi produce de 22 de ori mai mult dioxid de carbon decât un copil din Africa. Dar, în baza proiecţiilor demografice pentru următoarele două secole, chiar şi o scădere drastică a nivelului de consum în rândul celor bogaţi nu va fi suficientă pentru a salva biosfera deja stresată. Mai mult, dacă apelăm la învăţăturile sociale catolice că majoritatea celor săraci din lume trebuie să-şi mărească nivelurile de consum, ar însemna ca umanitatea să se sinucidă. Chiar dacă statele lumii, atât cele bogate cât şi cele sărace, şi-ar reduce nivelurile de consum dar nu şi-ar limita numărul de copii, la stadiul la care se află medicina astăzi, cei mai mulţi dintre ei ar ajunge să se reproducă. Practic, populaţia planetei ar creşte în câteva generaţii exponenţial iar impactul asupra resurselor limitate ale Pământului ar fi devastator. În aceste condiţii era nevoie de un compromis, de o supapă. De aceea, când Pius al XII-lea, a aprobat metoda calendarului în adresa sa către moaşe din 1954, el a aprobat atât intenţiile cât şi rezultatele contraceptive. Ce rămâne păcătoasă este doar folosirea mijloacelor nelegitime în care sunt incluse atât metodele barieră cât şi cele chimice. Această poziţie a dat naştere la o adevărată dispută cu privire la clasificarea metodelor interzise ce pot fi percepute ca fiind contraceptive sau abortive, întrucât ele
61

Din nefericire, s-a încercat această politică la nivelul S.U.A. şi a eşuat lamentabil. Vezi Abortion in America. The

War That Never Ends în „The Economist”, 16.01.2003, cf. Gardiner Harris, Teenage Birth Rate Rises for First Time Since ’91 în „New York Times”, 06.12.2007, ediţie online, http://www.nytimes.com /2007/12/06/health /06birth.html? scp=7&sq=&st=nyt, 17.03.2008, 09:38:26.
62

„Mijlocul scuză scopul!” – La început Biserica a spus că este nevoie de echitate socială şi de o distribuire uniformă a

bunurilor, apoi au impus ţărilor bogate să nu mai consume atât de mult.

43

previn implantarea ovulului fertilizat. Numai abstinenţa în perioada fertilă este considerată a fi naturală. Baza de la care s-a pornit pentru a se ajunge la această concluzie este ideea că intenţia lui Dumnezeu, când a lăsat oamenilor sexualitatea, a fost procrearea63. Acum câteva decenii, Biserica a recunoscut şi alte scopuri divine legate de sexualitate dar, în continuare, procrearea a fost percepută ca fiind scopul ei divin central şi permanent. În consecinţă, argumentele papale insistă că, în timp ce oamenii pot să se folosească de perioada nefertilă pentru a avea relaţii sexuale cu scopuri de întărire a legăturii lor, este greşit să foloseşti darul sexualităţii, dat de Dumnezeu, dacă te opui intenţiilor divine legate de acest act. Opozanţii catolici ai interdicţiei cu privire la folosirea contracepţiei artificiale susţin că: (1) această viziune este fiziologică, deoarece interpretează natura umană (şi intenţiile lui Dumnezeu legate de ea) numai în termeni biologici în timp ce ignoră dimensiunile psihologice, sociologice şi spirituale ale persoanelor care întreţin relaţii sexuale fără scop procreativ şi (2) aceasta este o viziune statică a naturii umane care ignoră evoluţia ei. Mai mult, spun criticii, interdicţia ignoră cadrul mai larg al Revelaţiei creştine în care bunăstarea omului precede formulările specifice ale legii, datorită iubirii lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. După cum Iisus a învăţat că „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă.” (Mc. 3: 27) tot aşa, sexualitatea şi procrearea au fost dăruite omului cu scopul de a da naştere vieţii dar şi pentru dezvoltarea capacităţilor oamenilor şi nu ca lanţuri menite să cauzeze suferinţa sau, chiar, distrugerea creaţiei. În aceste condiţii, mulţi dintre criticii interdicţiei cu privire la contracepţia artificială consideră că această măsură a Bisericii este o reminiscenţă a contextului în care femeile erau percepute ca fiind create numai pentru scopuri reproductive. Această teză se bazează pe unele afirmaţii ale Fer. Augustin şi ale lui Thomas d’Aquino, care spun că, în textul de la Fac. 2: 18, termenul „ajutor” nu se referă la altceva decât la reproducere „pentru că, în orice altă întreprindere, bărbatul este ajutat mai bine de un alt bărbat”64. Ascetismul sever din Biserica catolică cu privire la sexualitate până în secolul al XXlea s-a axat pe faptul că plăcerea sexuală constituie o problemă. Acesta este motivul pentru care Augustin a considerat că sexul marital, chiar şi cu scop procreativ, întotdeauna include cel puţin un păcat venial, deoarece este, practic, imposibil să eviţi plăcerea în

63

Intenţia lui Dumnezeu în legătură cu sexul nu este doar procreaţia, ci şi menţinerea dragostei şi armoniei în viaţa de

cuplu. Altfel, nu ar mai fi considerat sexul în afara căsătoriei un păcat, ci un lucru foarte recomandat în condiţiile în care Dumnezeu doreşte ca oamenii să se înmulţească (Fac. 1: 28). Mai mult, ar însemna că cei care nu pot avea copii şi continuă relaţiile sexuale, chiar căsătoriţi fiind, să fie consideraţi păcătoşi.
64

Thomas d’Aquino, Summa Theologiae, 1: 92, 1.

44

cadrul acuplării65. Unul dintre motivele pentru care plăcerea sexuală are o conotaţie morală atât de negativă este că statutul femeilor era atât de coborât încât se credea că este imposibil să ai relaţii reciproce, cu atât mai puţin egale, între bărbaţi şi femei iar sexul a fost înţeles, în cea mai mare parte a timpului, ca o utilizare desfrânată din partea bărbatului a corpului femeii. Acceptarea graduală în Apusul modern a egalităţii femeilor, cu bărbaţii combinată cu schimbarea de mentalitate în contractarea căsătoriilor, bazate acum pe dragoste şi nu pe aranjamentele părinţilor, a transformat atitudinea negativă faţă de sex şi a făcut ca reciprocitatea în materie de sexualitate să fie nu numai posibilă, ci dezirabilă şi din ce în ce mai răspândită. Cuplurile care au îmbrăţişat sexul bazat pe dragoste au ajuns să-l înţeleagă atât ca expresie a iubirii cât şi ca născător de iubire66. Din nefericire, mentalitatea a fost atât de mult schimbată încât s-a trecut de la o extremă la alta. De exemplu, în 1980 teologii catolici mandataţi de conferinţa episcopilor din Statele Unite s-au referit la sexul marital ca la experienţa laicatului care exprimă cel mai aproape de adevăr dragostea exprimată în cadrul Sfintei Treimi şi au insistat că una dintre principalele sarcini pastorale ale Bisericii o constituie să păstreze dorinţa sexuală vie67. Ei şi-au justificat opinia spunând că o astfel de înţelegere teologică a sexualităţii reconstituie una dintre binecuvântările lui Augustin cu privire la căsătorie, legătura sacramentală, insistând că sexualitatea nu este un obstacol pentru această legătură de iubire, ci o parte din construirea şi menţinerea ei. Deci, acelaşi Augustin care a fost citat pentru a demonstra că sexul este un păcat era acum folosit pentru a susţine exact contrariul. După cum se poate vedea, concepţia creştină faţă de contracepţie, adesea, a fost formulată în termeni unilaterali fără să se ţină cont de realitatea aflată într-o continuă schimbare. Când practica abandonării urmaşilor nedoriţi în braţele Bisericii a fost posibilă iar dezvoltarea incipientă a medicinii nu putea asigura supravieţuirea majorităţii copiilor până la vârsta reproducerii, limitarea numărului de copii a fost condamnată. S-a ajuns chiar până acolo încât s-a crezut că această practică era o uneltire a diavolului. Apoi, când medicina evoluase iar revoluţia industrială a dus la formarea marilor aglomeraţii urbane, s-a constatat că această atitudine nu corespundea întru totul realităţii, dar, cu toate acestea, Biserica şi-a păstrat discursul neschimbat.
65

Augustin, De Civitate Dei 14: 24; De Nupt. et concup. I: 6-7, 21, 23. Trebuie să remarcăm că în Răsărit, a existat această idee preluată de la Sf. Ioan Gură de Aur. Vezi Linzey Andrew,

66

Dictionary of Ethics, Theology & Society, Routledge, Florence, 1995, pp. 549-550.
67

Charles Gallagher, George A. Maloney, Mary F. Rousseau şi Paul F. Wilczak, Embodied in Love: Sacramental

Spirituality and Sexual Intimacy, Crossroad, New York, 1986, pp. 15–16, 49.

45

Secolul al XX-lea a fost însă, unul plin de interogaţii la adresa învăţăturii creştine care s-a văzut provocată să ofere răspunsuri la problemele unei societăţi supuse unui proces de transformare tot mai accelerat. Cel puţin în Apus, sexualitatea a trebuit să fie regândită şi considerată o expresie trupească a dragostei dintre bărbat şi femeie şi un liant important în cadrul cuplului68. Eliberat de conotaţiile pur procreative, raportul sexual a trebuit să fie acceptat de Biserică şi ca simplu act ce oferă plăcere şi, prin urmare, contracepţia a devenit din ce în ce mai necesară. O a doua lovitură dată discursului pronatalist al Bisericii a constituit-o concluzia la care s-a ajuns în urma dezbaterii cu privire la cantitatea limitată de resurse a planetei noastre care trebuie să răspundă unei cereri în creştere venită din partea unui număr tot mai mare de locuitori. Astfel, Biserica a fost nevoită să-şi nuanţeze din nou poziţie şi să ţină seama şi de calitatea omului de administrator al creaţiei şi nu doar de stăpân al ei. Mai mult, chemarea preoţească în raport cu restul creaţiei adresată de Dumnezeu omului presupune din partea acestuia şi un spirit de jertfă şi de compasiune faţă de fiinţele necuvântătoare care ar fi ameninţate cu extincţia dacă omul nu-şi revizuieşte comportamentul consumerist. În faţa acestor realităţi, Biserica a trebuit să-şi regândească atitudinea faţă de contracepţie şi este de aşteptat ca formularea pe care o va folosi pentru exprimarea ei să fie una care ţine cont de realităţile prezente dar, în acelaşi timp, este şi orientată către viitor.

II.3.2. CONCEPŢIA CREŞTINĂ REFERITOARE LA AVORT
Începând cu Biserica primară şi mergând până în zilele noastre nu există o tradiţie creştină clară şi continuă cu privire la avort iar această situaţie se datorează în mare parte şi faptului că, până în a doua parte a secolului al XIX-lea, viaţa nu a fost înţeleasă ca începând în momentul concepţiei. Unul dintre motivele pentru care, cărţile penitenţiale repartizau canoane variate cu privire la avort trebuie pus pe seama ignoranţei legate de procesul apariţiei fiinţei umane. Poziţia teologică dominantă, dar nu singura, a fost preluată de la Aristotel şi perfectată de Thomas d’Aquino şi prevedea că procesul de însufleţire a fetusului avea loc între 40-80 de zile după concepţie, în funcţie de sexul copilului. Dar, în practica pastorală unde se impunea prezenţa unor criterii concrete, s-a crezut că însufleţirea are loc în
68

Louis Dupré, Contraception and Catholics: a New Appraisal, Helicon, Baltimore, 1964, 53.

46

momentul când fetusul loveşte pântecele mamei pentru prima dată şi poate fi simţit de aceasta mişcându-se. De obicei, acest lucru survine la începutul celei de-a cincea luni de sarcină, înainte de acest moment fetusului fiindu-i refuzat statutul de persoană umană. Din nefericire, învăţătura Bisericii despre avort nu s-a dezvoltat aşa cum şi-ar fi dorit opinia publică. Descoperirile din secolul al XIX-lea, ale ovulului şi procesului fertilizării, împreună cu genetica rudimentară de atunci au fost folosite imediat de Biserică pentru a evidenţia statutul de persoană umană al embrionului încă din momentul în care ovulul este fertilizat. În consecinţă, Biserica a declarat că viaţa umană „începe” în momentul concepţiei, însă fără a ţine seama că fertilizarea şi, prin urmare, concepţia este un proces extins şi nu un moment iar individualizarea nu este total terminată nici după săptămâni69. Cum era de aşteptat, o dezbatere care trebuie să ia în considerare foarte mulţi factori a dat naştere la controverse în rândurile teologilor. O parte dintre ei afirmă că toate avorturile directe sunt imorale, alţii se opun tuturor avorturilor directe cu excepţia celor care salvează viaţa mamei, unii susţin că toate avorturile sunt imorale, în afară de cele care întrerup sarcina ce periclitează viaţa mamei sau care sunt rezultatul unui viol şi, în sfârşit, o parte dintre aceşti apărători merg până acolo încât includ pe lista justificărilor avorturilor chiar şi unele malformaţii genetice severe. Discuţia este departe de a se fi terminat, deoarece există mai multe cauze pentru care Biserica nu poate concluziona, pur şi simplu, că avortul poate fi sau nu acceptat de creştini. Primul motiv ar consta în faptul că explicaţiile date pentru aceste interdicţii variază într-o foarte mare măsură. De exemplu, până în perioada târzie a Epocii Moderne, limitarea numărului de copii era considerată omucidere iar această învăţătură s-a schimbat radical în ultima vreme dând naştere la dezbateri în legătură cu posibilitatea sau necesitatea schimbării învăţăturii. În al doilea rând, multe dintre motivele istorice cel mai frecvent citate pentru condamnarea contracepţiei şi avortului fie nu mai sunt faptic adevărate fie nu mai sunt recunoscute de Biserică ca adevăruri aşa cum s-a întâmplat în cazul contracepţiei care a fost percepută ca o formă de vrăjitorie.

69

Este cazul gemenilor identici care pot să nu se separeu nici la 12-14 zile de la concepţie iar materialul genetic al

mamei continuă să fie absorbit în blastocist/embrion încă pentru multe săptămâni după fertilizare.

47

Dar, motivul principal pentru care nu putem atât de simplu să presupunem că judecăţile trecute încă mai au valabilitate astăzi este dat de faptul că întregul context eclezial legat de contracepţie şi avort s-a schimbat cel puţin în două moduri. Mai întâi, creştinii trebuie să reconsidere înţelesul imperativului Genezei de a creşte şi a ne înmulţi, pentru că o astfel de atitudine într-o biosferă atât de fragilă subminează chemarea divină adresată omului de a fi şi administrator al creaţiei nu doar stăpân al ei aşa cum este stipulat tot în Geneză. În al doilea rând, Biserica Romanocatolică, în ultimul secol, a regândit în mod drastic înţelesul căsătoriei, demnitatea şi valoarea femeii, relaţia dintre trup şi suflet şi rolul plăcerii trupeşti în viaţa creştină iar toate aceste lucruri au implicaţii importante în învăţătura Bisericii despre sexualitate şi reproducere. America Latină, cel mai catolic continent din punct de vedere istoric din lume, ilustrează cel mai bine schimbarea radicală în strategia pastorală catolică. În nicio ţară din America de Sud nu este o populaţie non-catolică mai mare de 30%. Cu toate acestea, în ciuda interzicerii contracepţiei de către Biserică şi a succesului Bisericii de a interzice din punct de vedere legal, în multe ţări, avortul şi sterilizarea, media fertilităţii la femei a scăzut de la 6 copii născuţi de o singură femeie în 1960 la doar trei astăzi70. Este dificil să credem că fertilitatea a fost redusă la jumătate doar prin abstinenţă. Un studiu statistic de dată recentă a fost făcut în Brazilia, unde media de naşteri la o singură femeie este de 2,8 copii iar 80% din populaţie este catolică71. Folosind datele din 1989, acest studiu a descoperit că atunci când vorbim de venit (lucru necesar, deoarece în America Latină protestanţii tind să fie mai săraci decât catolicii iar săracii au mai mulţi copii), catolicii din Brazilia au cu 0,14 mai puţini copii decât protestanţii. Există, de asemenea, dovezi că, în Brazilia, catolicii ignoră, la rândul lor, interzicerea avortului72. Un studiu, tot din 1996, făcut în trei maternităţi din nord-estul Braziliei a descoperit că, într-un singur an, viaţa a 2074 de femei a fost periclitată datorită complicaţiilor survenite ca urmare a unor avorturi autoadministrate. Iar dintre aceste femei 91,6% erau catolice, adică o rată mai mare decât ponderea catolicilor raportată la nivelul întregii populaţii73.
70 71

Population Reference Bureau, 1996 World Population Data Sheet, Washington, D. C., 1996. Ibidem. Neela Banerjee, Catholic Bishops Take Up Contraception and Gay Issue în „New York Times”, 14. 11. 2006, ediţie http://www.nytimes.com/2006/11/14/us/14bishops.html?scp=4&sq=contraception&st=nyt, 17.03.2008,

72

online, 08:59:59.
73

Christine E. Gudorf, Contraception and Abortion in Roman Catholicism în Daniel C. Maguire (editor), Sacred

Rights: The Case for Contraception and Abortion in World Religions, Oxford University Press, New York, 2003, pp. 55-74.

48

Se pare că acest lucru poate fi pus în mare măsură pe seama emancipării catolicilor de sub tutela strictă a Bisericii întrucât, acolo unde influenţa acesteia nu a fost atât de evidentă, recomandările ei au avut un efect mai mare. În Statele Unite, avortul este considerat o procedură medicală legală încă din 197374. De atunci, au avut loc mai mult de 39 de milioane de avorturi. Se estimează că aproximativ 1,3 - 1,4 milioane de avorturi au loc anual în această ţară. Avorturile induse întrerup aproximativ jumătate din numărul estimativ de 3 milioane de sarcini neintenţionate care apar anual şi o cincime din numărul total de sarcini. Potrivit estimărilor, în anul 2000, 21‰ dintre femeile cu vârste cuprinse între 15 şi 44 de ani, au avut un avort75. Dintr-un număr de 1000 de sarcini anuale terminate prin supravieţuirea fetusului sau avort, aproximativ 24 au fost întreruperi elective. La nivelul Statelor Unite, zonele cu cea mai mare rată a avorturilor au fost: New York, New Jersey, California, Delaware, Florida, şi Nevada (un raport mai mare de 30‰ la femeile de vârstă reproductivă) iar statele cu cea mai mică rată a avorturilor au fost: Kentucky, South Dakota, Wyoming, Idaho, Mississippi, Utah şi West Virginia (un raport mai mic de 7‰ la femeile de vârstă reproductivă), adică statele unde este mai puternică influenţa catolicismului. În 2000 şi 2001, cel mai mare procentaj al avorturilor a fost înregistrat la femei cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani, cea mai mare rată întâlnindu-se la femei cu vârste cuprinse între 20 şi 24 de ani (47‰ de femei). Adolescentele cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani constituie un procentaj de 19% din numărul avorturilor elective, în timp ce 25% din avorturi au fost întâlnite la femei cu vârste care depăşesc 30 de ani. Aproximativ 73% dintre femei care au suferit un avort au fost anterior însărcinate şi 48% dintre ele suferiseră anterior un avort. Femeile albe non-hispanice înregistrează cel mai mare procentaj de avorturi din intervalul cuprins între anii 2000 şi 2001 – 41% urmate de femeile afro-americane cu un procent de 32%, femeile hispanice cu 20%, femeile asiatice şi cele din insulele Pacificului cu 6% şi femeile americane băştinaşe cu 1%. Cea mai mare incidenţă a avorturilor au înregistrat-o femeile afro-americane (49‰ din cazuri), femeile hispanice şi asiatice înregistrând procente peste medie (33‰, respectiv 31‰ de femei).
74

Până la acea dată femeile din S.U.A. mergeau în Puerto Rico pentru întreruperi de sarcină iar această practică se

numea prin 1963 „San Juan weekend”. Femeile însărcinate urcau în avion vineri după –amiaza şi ajungeau direct la o clinică unde de suferea intervenţia chirurgicală iar luni se întorcea, cu acelaşi avion, la lucru. Vezi Annette B. Ramairez de Arellano şi Conrad Seipp, Catholicism, and Contraception: A History of Birth Control in Puerto Rico, University of North Carolina Press, Chapel Hill, NC, 1983, p. 146.
75

În 2007, procentul crescuse la 40%. Cornelia Dean, Telling the Stories Behind the Abortions în „New York Times”,

06.11.2007, ediţie online http://www.nytimes.com/2007/11/06/health/06abor.html?scp=10&sq=&st=nyt, 17.03.2008, 09:02:47.

49

Cea mai scăzută rată a avorturilor a fost înregistrată în rândul femeilor albe (13‰ de femei). Când Humanae Vitae, enciclica papală care interzicea contracepţia artificială a apărut în 196876, conferinţele episcopale din 14 naţiuni diferite au trimis scrisori pastorale asigurând credincioşii că cei care nu puteau să accepte acest lucru în baza credinţei nu erau păcătoşi. Situaţia opoziţiei faţă de avort din Biserică este diferită de cea legată de contracepţie pentru mai multe motive. Învăţătura Bisericii în legătură cu avortul nu a avut aceeaşi şansă să se dezvolte ca cea referitoare la contracepţie şi acest lucru a făcut ca avortul să fie în continuare ilegal în multe zone. Învăţătura Bisericii despre avort a devenit şi mai restrictivă începând cu secolul al XIX-lea când a apărut învăţătura că viaţa începe în „momentul” concepţiei77. Mai mult, în unele zone avortul a constituit principala metodă contraceptivă. În Japonia, utilizarea tradiţională a avortului a avut o mai mare incidenţă la începutul celui de-al doilea război mondial şi în perioada de reconstrucţie78. În ultimele decenii, ginecologii, conştienţi de efectul asupra meseriei lor datorat utilizării pe scară largă a metodelor contraceptive, au blocat accesul la contraceptivele orale care au fost pentru prima dată aprobate în Japonia abia în iunie 199979. Oricare ar fi motivaţiile din spatele unui avort, nu se poate trece cu vederea faptul că Biserica are convingerea că fetusul respectiv este o fiinţă umană, în deplina accepţie a termenului, dar într-un stadiu incipient de dezvoltare80. Persoana este definită drept ansamblul format din prezenţa unui suflet raţional într-un trup. Argumentul că în primele zile de după fecundare embrionul nu poate fi considerat persoană umană deplină pentru că nu dă dovadă de raţiune nu poate fi acceptat. Studii recente au demonstrat că, încă din perioada intrauterină, copilul reacţionează diferit la anumiţi stimuli dintre care vocea
76

A. Hastings, Catholiscism în „International Encyclopedia of the Social &Behavioral Sciences, vol. II, Elsevier Judson Knight, Science of Everyday Things, vol. III, Thompson Gale, Detroit, New York, San Diego, San Francisco, Joanna Skilogianis şi Anastasia Posadskaya-Vanderbeck, From Abortion to Contraception: A Resource to Public

Science Ltd., 2001, p. 1541.
77

Cleveland….Munich, 2002, pp. 152-153.
78

Policies and Reproductive Behavior in Central and Eastern Europe from 1917 to the Present, Greenwood Press, Westport, CT., 1999, p. 24.
79 80

Carl Djerassi, No Political Will to Seek Inivative Contraception în „Nature”, vol. 433, 17.02.2005, p. 683. J. P. Beal,, Abortion (Canon Law) în „New Catholic Encyclopedia”, vol. I, Thompson Gale, şi The Catholic

University of America, Washington, D.C., 2003, p. 31.

50

mamei este cel mai important. În plus, conform concepţiei creştine, nu putem presupune că există un nivel de achiziţii adaptative de la care putem afirma că cineva este persoană umană, deoarece Dumnezeu a creat omul spre un progres continuu şi, în baza acestor considerent, putem afirma că şi pruncul nenăscut este persoană umană deplină numai că, spre deosebire de noi, este într-un stadiu diferit de maturizare. În ceea ce priveşte completa dezvoltare a trupului, şi aici putem să dăm dreptate Bisericii care, spre deosebire de iudaism şi islamism care consideră embrionul doar „apă”, a considerat că embrionul are trup însufleţit chiar din momentul concepţiei. Fecundarea in vitro şi naşterile premature certifică acest fapt încât se pune întrebarea: în afară de mediul de dezvoltare, ce altă diferenţă mai există între trupul unui fetus care se dezvoltă în pântecele mamei şi între trupul unui copil care îşi continuă dezvoltarea după naştere? Ţinând seama de aceste lucruri, atitudinea potrivnică a Bisericii faţă de avort, care, fără îndoială, este o crimă, ne apare pe deplin justificată. Cu toate acestea, învăţătura creştină face deseori referire la ispitele şi slăbiciunile fiinţei umane iar Biserica este conştientă ca lupta dintre egoism şi jertfelnicie nu poate fi câştigată întotdeauna şi de către toţi oamenii. De aceea, în spiritul iubirii Domnului Hristos, Biserica nu refuză niciodată mântuirea celor care, în ciuda păcatelor, caută îndreptarea. Este posibil ca, într-o generaţie sau două, dată fiind nevoia de dezvoltare a naţiunilor sărace şi a inevitabilei creşteri a presiunilor ecologice datorate unei astfel de dezvoltări, Biserica catolică să încurajeze contracepţia în cadrul căsătoriei şi să permită avorturile în prima parte a perioadei de sarcină în anumite condiţii. Această schimbare deja a început să se producă la nivelul teologilor catolici. Ierarhia va adera la acest curent deoarece se confruntă cu realitatea unei biosfere care se agaţă de supravieţuire va accepta alegerile celor care vor opta să împartă responsabilitatea pentru vieţile, sănătatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare fără să se reproducă, chiar dacă această alegere implică contracepţia artificială şi avortul în prima perioadă de sarcină.

II.4. ISLAMISMUL – VERBALIZAREA DORINŢEI LUI ALLAH
Pentru musulmanul obişnuit, raţiunea existenţei este dată de şansa de a se supune lui Allah şi de a-i înţelege planurile. Dacă Allah este un dumnezeu bun şi milostiv, înseamnă că întreaga lume creată de el a fost menită să respecte aceste principii. Din 51

nefericire, realitatea este alta iar musulmanul estre chemat să contribuie la transformarea ei în virtutea calităţii sale de agent moral (khilafah) şi a voinţei sale libere (fitrah). De aceea, când se vorbeşte despre contracepţie, islamismul leagă această dezbatere de analiza mai multor factori dintre care cei mai importanţi sunt: accesul la resurse şi atitudinea faţă de bogăţie, statutul femeilor şi încrederea în divinitate. Un răspuns islamic la realităţile economice de astăzi începe cu perspectiva coranică asupra bogăţiei ca parte a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de fiinţa umană. Întreaga bogăţie aparţine, în realitate lui Allah care a creat-o iar omul este doar uzufructarul ei şi are rolul de a o folosi cu înţelepciune şi cu responsabilitate pentru binele tuturor. Cel sărac, orfanul şi cel care se află în nevoie au dreptul la o parte din bogăţia celor avuţi (Coran 59: 7)81 şi, în acest sens, musulmanii sunt obligaţi să achite o taxă de milostenie numită zakat. Rădăcina termenului zakat înseamnă „a purifica” sau „a creşte” ceea ce este în mod special relevant de vreme ce bogăţia este un mijloc prin care Dumnezeu ne pune la încercare omenia (Coran 64: 15-17)82. Împărţirea avutului propriu cu cei săraci purifică individul de lăcomie şi de ataşamentul faţă de cele materiale în timp ce înmulţeşte faptele bune ale milostivului şi bogăţia sa spirituală. Realitatea că marginalizarea economică apare în modul cel mai brutal în legătură cu ierarhiile raselor, naţionalităţii şi a sexului este ilustrată de faptul că femeile, în special cele din ţările sărace, constituie 70% din cele 1,3 miliarde ale celor mai sărace persoane care, împreună, deţin mai puţin de 1% din proprietăţile la nivel mondial. Din nefericire, tot lor le revin două treimi din totalul orelor de muncă lucrate la nivel global83. Faptul că în multe societăţi musulmane rolurile importante ale soţiei şi ale mamei sunt prezentate prin excluderea altor posibilităţi ale femeilor de dezvoltare intelectuală şi spirituală constituie o violare a accesului către deplinătătatea autorităţii morale sau khilafah. În timp ce islamul încurajează căsătoria şi viaţa de familie pentru bărbaţi şi femei, niciun musulman nu este obligat să se căsătorească sau reproducă. Totuşi, orice femeie
81

„Ceea ce Allah a dăruit Trimisului Său ca pradă de la locuitorii cetăţilor, aceasta aparţine lui Allah şi Trimisului, „Averile voastre şi copiii voştri sunt numai o ispită şi la Allah se află o mare răsplată. Deci, fiţi cu frică de Allah atât

rudelor, orfanilor, sărmanilor şi călătorului de pe drum, pentru ca să nu se schimbe doar între cei bogaţi dintre voi”.
82

cât puteţi, ascultaţi, fiţi supuşi şi dăruiţi spre binele sufletelor voastre! Iar aceia ale căror suflete vor fi ferite de zgârcenie, aceia sunt cei care vor izbândi. Dacă Îi veţi face lui Allah un împrumut frumos, El vi-l va da înapoi înmulţit şi vă va ierta pe voi, căci Allah este Mulţumitor şi Blând”.
83

Daniel Maguire şi Larry Rasmussen, Ethics for a Small Planet: New Horizons on Population, Consumption and

Ecology, University of New York Press, Albany State, 1997, p. 3.

52

musulmană, ca şi contrapartea ei masculină, este obligată să-şi îndeplinească propriul khilafah care include realizarea potenţialului personal din punct de vedere intelectual, economic şi social. Atunci când vorbim de încrederea în Dumnezeu din perspectiva contracepţiei, aceasta este pusă tot în legătură cu accesul la resurse şi cu teama faţă de sărăcie. De aceea, mesajul Divinităţii este fără echivoc: „Să nu-i ucideţi pe copiii voştri de teama sărăciei, căci Noi vă vom da cele de trai atât vouă cât şi lor” (Coran 6: 151). Acest verset a fost un răspuns la obiceiul arab pre-islamic de a îngropa copiii de gen feminin de vii84. Deci, el este o condamnare a infanticidului şi a unei misoginii adânc înrădăcinate în acea cultură. Susţinătorii planificării familiale au afirmat că interpretarea acestor versete coranice care contrazice toate iniţiativele de planning familial este o interpretare greşită a textului. Mai departe, oponenţii planningului familial susţin că acesta constituie o lipsă de încredere în Dumnezeu şi în ajutorul Lui iar versetele pe care se bazează sunt următoarele: „Şi nu este vieţuitoare pe pământ a cărei hrană să nu fie în grija lui Allah. El ştie locul ei de sălaş şi locul în care ea va muri. Totul este într-o Carte desluşită” (Coran 11: 6); Iar aceluia care este cu frică de Allah El îi va da o ieşire bună (din orice situaţie n.n.) şi-l va înzestra pe el de unde nici nu se aşteaptă, iar aceluia care se încrede în Allah îi este de ajuns.” (Coran 65: 2-3) Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu şi-n ajutorul Lui este o dimensiune integrală a islamului. Aceste versete arată că, până la urmă, sfârşitul oricărui lucru este la Dumnezeu, pentru că El este, fără îndoială, Susţinătorul şi Atotputernicul. În timp ce credem că toate sunt în puterea lui Allah, responsabilitatea factorului uman nu trebuie neglijată. Edificatoare în acest sens este povestea relatată de Coran despre planificarea şi păstrarea hranei din partea lui Iosif în vederea foametei care urma să vină. După cum se ştie, această întâmplare nu a fost considerată niciodată ca reprezentând o lipsă de încredere în susţinerea venită din partea Divinităţii. La fel, există tradiţii profetice care vorbesc despre îmbinarea factorului uman şi a încrederii în Dumnezeu reflectate în sfatul Profetului adresat unui om să îşi lege strâns cămila şi să se încreadă în Dumnezeu sau în afirmaţia califului Omar care a spus că încrederea în Dumnezeu înseamnă să plantezi seminţe în pământ şi apoi să aştepţi de la Allah o recoltă bună. În aceste condiţii, planningul familial, inclusiv folosirea

84

Fazlur Rahman, The Status of Women in Islam: A Modernist Interpretation în Hannah Papanek şi Gali Minault

(editori), Separate Worlds: Studies of Purdah in South Asia, South Asia Book, New Dehli, 1982, pp. 286-287.

53

contracepţiei, poate fi considerat ca o extensie a capacităţii umane de planificare pentru a putea răspunde nevoilor contextuale şi realităţilor mereu schimbătoare. Luând în considerare aceşti factori trebuie să spunem că, în privinţa atitudinii faţă de contracepţie, primordial este accentul pus pe calitatea omului de a-şi hotărî singur destinul în virtutea libertăţii sale iar atitudinea faţă de bogăţie, faţă de femeie sau încrederea în sprijinul divin sunt elemente care vin să ofere greutate deciziilor luate. De aceea, în islamism, dacă cineva alege să se căsătorească, această decizie nu este automat legată de procreare, pentru că musulmanii consideră că omul are dreptul la plăcerea sexuală în cadrul căsătoriei care este independentă de alegerea de a avea copii. Acest tip de abordare a sexualităţii este compatibil cu o accepţiune mai tolerantă a contracepţiei şi a planningului familial.

II.4.1. CONCEPŢIA ISLAMICĂ REFERITOARE LA CONTRACEPŢIE
Din punct de vedere istoric, diferite şcoli de legislaţie islamică, cu o majoritate covârşitoare, au permis coitus interruptus (azl) ca metodă de contracepţie. Aceasta era o tehnică contraceptivă practicată şi de arabii preislamici şi ea a continuat să fie folosită în timpul Profetului care avea cunoştinţă de ea dar nu a interzis-o. Singura condiţie pe care Mahomed a pus-o în legătură cu această practică, reiterată şi de juriştii musulmani, a fost ca, în prealabil, soţul să obţină permisiunea soţiei sale. Chiar dacă bărbatul este cel care iniţiază această tehnică, este nevoie de acordul ambilor parteneri din cel puţin două motive: primul se datorează faptului că soţia are dreptul la o plăcere sexuală deplină şi coitus interruptus poate să afecteze acest drept iar al doilea stipulează că femeia are dreptul la urmaşi, dacă ea doreşte acest lucru. Aceste cerinţe vorbesc de prioritatea acordată în islamism împlinirii sexuale reciproce precum şi deciziilor legate de contracepţie pe care cei doi soţi trebuie să le ia împreună. În prima parte a secolului al XIX-lea, tehnicile contraceptive feminine ca supozitoarele intravaginale şi tampoanele făceau, de asemenea, parte atât din discuţiile medicale cât şi cele juridice. În vreme ce manualele medicale listau diferite opţiuni 54

contraceptive diferite care erau la îndemâna femeilor şi eficacitatea lor, existau diverse opinii legale despre necesitatea ca bărbatului să i se ceară sau nu acordul pentru utilizarea acestora. În dreptul islamic clasic, care formează jurisprudenţa islamică actuală, poziţia majoritară, adoptată de opt din cele nouă şcoli de drept, permite contracepţia85. Datorită acestei permisivităţi legale, larg răspândite, medicii musulmani au întreprins, în perioada medievală, studii amănunţite în domeniul controlului naşterilor ce nu au fost egalate de medicina europeană până în secolul al XIX-lea86. Ibn Sina, în al său Qanun, , oferă o listă a 20 de substanţe destinate controlului naşterilor şi medicul Abu Bakr al-Razi, în lucrarea Hawi, prezintă o listă cu 176 de substanţe destinate controlului naşterilor. Permisivitatea practicii contraceptive în istoria islamică, atât la nivel de teorie cât şi de practică, este în mod evident fructuoasă atât în moştenirea medicală cât şi în cea legislativă. La rândul său, Al – Ghazzali a sprijinit utilizarea contracepţiei pentru diferite motive, inclusiv situaţia în care un număr prea mare de servitori puneau presiuni suplimentare familiei din punct de vedere financiar sau psihologic87. El a considerat că o familie mai mare poate determina părinţii să recurgă la mijloace incorecte pentru a susţine responsabilităţile excesive şi, de aceea, învăţatul musulman credea că mai puţine griji materiale reprezentau chiar un avantaj pentru religie. Tot el a sprijinit decizia de se folosi contracepţia pentru a proteja viaţa soţiei, dată fiind posibilitatea pericolelor care pot apărea din cauza sarcinii şi care pot duce la pierderea vieţii mamei. În plus, el considera necesar ca soţia să-şi păstreze frumuseţea şi atractivitatea pentru bucuriile căsătoriei ca o justificare rezonabilă pentru contracepţie88. În urma unei analize făcută la nivelul comunităţii musulmane internaţionale, doctorul şi demograful Abdel Rahim Omran demonstrează prin statistici ale populaţiei că, în lumea islamică, populaţia creşte într-un ritm care nu este egalat de dezvoltarea economică. Datorită acestor realităţi, el declară că ţările musulmane au fost forţate să acumuleze datorii, să importe hrană şi să se bazeze pe ajutorul străin pentru a putea face faţă nevoilor unei populaţii în creştere. Rezultatul este un cerc vicios de sărăcie, sănătate precară, analfabetism, suprapopulare şi şomaj care a dat naştere frustrărilor, extremismului şi neliniştilor sociale89. În concluzie, Omran susţine că există motive
85 86 87

Abdel Rahim Omran, Family Planning in the Legacy of Islam, Routledge, London, 1992, pp. 145-167. Basim Musallam, Sex and Society in Islam, Cambridge University Press, Cambridge, 1983, pp. 60-89. Madelain Farah, Marriage and Sexuality in Islam: A Translation of Al-Ghazzali’s Book on the Etiquette of Marriage Ebrahim Moosa, Ethics and Social Issues în Richard C. Martin (editor), Islam and the Muslim World, Macmillan Abdel Rahim Omran, op. cit., p. 212.

from the Ihya, University of Utah Press, Salt Lake City, 1984, p. 111.
88

Reference USA, New York, Detroit, San Diego…Munich, 2004, p. 229.
89

55

interne importante de ordin social şi economic pentru ca musulmanii să se concentreze asupra planningului familial. Astfel, argumentele învăţaţilor religioşi care consideră planningul familial ca o conspiraţie occidentală menită să diminueze mărimea şi puterea lumii musulmane apare ca neinformată atât din punctul de vedere al realităţilor sociopolitice şi demografice din multe ţări islamice cât şi din punctul de vedere al permisivităţii istorice faţă de contracepţie stipulată în moştenirea musulmană. Dar există alţi autori care cred că, date fiind dificultăţile socioeconomice şi politice în diferite părţi ale lumii musulmane, lipsa planningului familial şi o populaţie în creştere ar slăbi islamul. La un nivel personal, nevoile unei familii mari afectează calitatea vieţii fiecărui membru, inclusiv a părinţilor şi copiilor. Urmaşii numeroşi reprezintă provocări tot mai mari pentru părinţi care trebuie să găsească soluţii pentru a le asigura propriilor copii cele necesare. Din nefericire, foarte mulţi dintre ei nu au posibilitatea să le satisfacă în totalitate nevoile copiilor, inclusiv cele de pe plan spiritual, psihologic şi financiar, ceea ce duce, inevitabil, la o calitate scăzută a vieţii acestora din urmă90. La fel, dificultăţile multiple cu care se confruntă părinţii în general îi obligă să muncească mai mult pentru cele necesare propriilor copii. Această situaţie duce la reducerea calităţii vieţii părinţilor iar ei nu mai au suficient timp şi energie pentru introspecţia religioasă cerută, de asemenea, de islam. În aceste condiţii, contracepţia pare cea mai potrivită soluţie şi, în unele ţări musulmane, autorităţile au conceput deja câteva principii generale pentru limitarea numărului de naşteri. De exemplu, un manual egiptean oficial despre planificarea familială, care a fost compilat de învăţaţii religioşi, a inclus o discuţie referitoare la acceptabilitatea diferitelor forme de contraceptive moderne, inclusiv a prezervativului, pilulei contraceptive, injecţiilor, etc. Un for care a făcut declaraţii şi precizări progresiste e această temă a fost Congresul internaţional al musulmanilor care s-a desfăşurat în 1990, la Aceh (Indonezia). Declaraţiile de la Aceh au inclus o accentuare a responsabilităţii generaţiilor actuale care le sunt datoare generaţiilor viitoare de vreme ce stilul de viaţă şi deciziile luate de cele dintâi au un impact major asupra calităţii vieţii generaţiilor viitoare. De asemenea, ei au recunoscut, ca făcând parte din programul de planning familial: importanţa împuternicirii femeilor musulmane, a participării lor în cunoştinţă de cauză la luarea
90

Bernard M. S. van Praag, Cost of Children în Paul Demeny şi Geoffrey McNicoll (editori), Encyclopedia of

Population, vol. I, Macmillan Reference USA, New York, Detroit, San Diego…Munich, 2003, pp. 177-180.

56

deciziilor şi necesitatea de a îmbunătăţi facilităţile maternale şi de îngrijire a copiilor91. Este demn de menţionat că printre experţii religioşi se află voci care se opun contracepţiei. Aceiaşi autori propun o atitudine diferită faţă de relaţiile dintre sexe şi drepturile femeilor. De exemplu, Maulana Maududi din Pakistan condamnă intrarea femeilor în rândul forţei de muncă şi desegregarea sexuală din societatea actuală. El susţine că în acest tip de societate permisivă singurul obstacol care poate împiedica femeia să se abandoneze bărbatului este frica de o sarcină nedorită. Dacă se elimină acest obstacol şi se dă femeilor cu caracter slab asigurarea că se pot abandona, în siguranţă, partenerilor, societatea va fi îmbolnăvită de valul imoralităţii92. Cum era de aşteptat, reacţiile nu au întârziat să apară iar criticii lui Maududi au subliniat că acest tip de argumentare este impregnat cu o ideologie sexistă care restricţionează rolul femeilor la spaţiul domestic sub control masculin. Pe lângă aceasta, femeile sunt privite ca nişte minori în materie de moralitate a căror abstinenţă de la relaţiile sexuale ilicite se datorează fricii de sancţiunile externe şi care sunt uşor influenţate de amăgirile senzuale ale bărbaţilor. Paradoxal, responsabilitatea pentru moralitatea sexuală a comunităţii depinde numai de comportamentul femeilor, datorită faptului că intrarea lor în spaţiul public va cauza anarhia sexuală. Aceste noţiuni sunt exprimate într-un mod masculin şi patriarhal şi contrazic chiar bazele noţiunii islamic de khilafah sau conştiinţa morală a fiecărei fiinţe umane, bărbat sau femeie. Nu numai că ele reprezintă o violare a personalităţii femeilor dar, de asemenea, îi consideră pe bărbaţi prădători sexuali care sunt conduşi de necesităţile libidoului lor incontrolabil şi care vor căuta, de fiecare dată când se iveşte ocazia, relaţii sexuale nepermise. Mai departe, bărbaţii sunt descrişi fără conştiinţă morală de vreme ce conduita lor corectă este determinată doar de lipsa femeilor. Opiniile diferite asupra unei chestiuni supusă dezbaterii fac parte intrinsecă din natura fiinţei umane. Pe de o parte, ele semnalează interesul faţă de problematica în cauză iar, pe de altă parte, multitudinea de opinii diferite are meritul de a evidenţia aspecte ale problemei până atunci necunoscute. Însă, până la urmă, este necesar ca participanţii la dezbatere s ajungă la o concluzie comună. Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul învăţaţilor musulmani care au formulat învăţătura islamică referitoare la contracepţie sub forma succintă a 8 linii directoare:

91 92

Abdel Rahim Omran, op. cit., p. 220. Maulana Maududi, Birth Control, trad. de K. Ahmad şi M. I. Faruqi, Islamic Publication Ltd., Lahore, 1974, p. 176.

57

1. Islamul este o religie a mângâierii şi nu a vitregiei. Moderaţia este abordarea recomandată în viaţă (Coran 2: 185; 22: 78)93. Astfel, familiile cu mulţi membri, într-un context al accesului limitat la resurse, adesea impune dificultăţi celui care trebuie să le furnizeze; 2. În islam, se prioritizează calitatea vieţii, mai degrabă, decât un număr mare de vieţi; 3. Perioadele planificate dintre sarcini îi vor permite mamei să alăpteze şi să aibă grijă de fiecare copil în parte. Cranul recomandă mamelor să-şi alăpteze copiii timp de doi ani; 4. Urmaşii subnutriţi şi slabi sunt mai degrabă un izvor de nelinişte şi luptă decât de „linişte” şi „bucurie” pentru părinţi; 5. În ţările musulmane care sunt în curs de dezvoltare, există resurse limitate şi suprapopulare iar lipsa planningului familial va duce la o mare masă demografică slăbită, nevoită să îndure tot felul de greutăţi, în loc să existe o comunitate mai mică dar mai puternică şi mai sănătoasă; 6. Metodele contraceptive contemporane care împiedică temporar formarea sarcinii sunt conforme cu practica sancţionată de islam a coitusului interruptus (azl) şi, de aceea, sunt permise; 7. Sterilizarea sau orice alt tip de medicamente care pot cauza infertilitate permanentă nu sunt permise decât în situaţii excepţionale; 8. Populaţia nu ar trebui forţată să-şi limiteze numărul de copii.

II.4.2. CONCEPŢIA ISLAMICĂ REFERITOARE LA AVORT
Datorită complexităţii şi importanţei pe care le manifestă, poziţiile legislatorilor musulmani cu privire la avort variază între permisivitatea avortului înainte de 120 de zile de la formarea sarcinii până la interzicerea categorică a avortului. Uneori, chiar şi în cadrul aceleiaşi şcoli legale poziţia majoritară a fost însoţită de câteva opinii minore dar diferite. Câteva dintre consideraţiile fundamentale legale şi etice cu privire la avort sunt date de înţelegerea naturii fetusului, de procesul dezvoltării fetale şi de momentul în care fetusul este considerat o fiinţă umană. În timp ce cercetarea ştiinţifică a dezvăluit procesul de dezvoltare fetală cu o claritate din ce în ce mai mare, problema momentului în care un fetus este considerat fiinţă umană a rămas, în continuare, deschisă diverselor interpretări.
93

„[…] Allah vă voieşte uşurarea, nu vă voieşte împovărarea… (2: 185); […] El v-a ales pe voi şi nu v –a impus în

religie nicio greutate…” (Coran 22: 78).

58

Pe lângă aceste considerente, una dintre dilemele actuale ale teologilor o constituie necesitatea armonizării descoperirilor medicale cu relatările textului coranic unde se precizează: „El vă creează în pântecele mamelor voastre, făptură după făptură, în trei întunecimi. Acesta este Allah, Stăpânul vostru!” (Coran 39: 6); Noi l-am creat pe om din apa aleasă [venită] din lut. Apoi l-am făcut Noi picătură într-un loc sigur, apoi am făcut din picătură un cheag şi am făcut din cheag o bucată de carne şi am făcut din bucata de carne oase şi am îmbrăcat oasele cu carne. Apoi l-am scos l iveală ca o altă făptură94. Binecuvântat fie Allah, Făcătorul, cel Bun!” (Coran 23: 12-14). Din aceste învăţături scripturale, experţii musulmani au înţeles că fetusul trece printr-o serie de transformări începând ca simplu organism şi mergând până la a deveni fiinţă umană. O tradiţie profetică autentificată furnizează o secvenţă mai detaliată pentru a înţelege ritmul dezvoltării fetusului: „Fiecare dintre voi este în pântecele mamei voastre 40 de zile ca nutfa (sămânţă), apoi ea devine alaqa (cheag, ghem) pentru acelaşi timp, apoi a mudgha (grămadă de carne) tot atâta vreme, apoi îngerul este trimis şi pune în el ruh-ul (sufletul)”. În aceeaşi tradiţie profetică punctul de tranziţie a fetusului într-o fiinţă umană este descris ca momentul în care îngerul pune sufletul în fetus după 120 de zile de la concepţie. Pentru musulmani, progresele ştiinţei medicale sunt informative şi ajută la luarea unor decizii în cunoştinţă de cauză, dar ele nu furnizează criterii definitive pentru a determina când fetusul devine în întregime „o altă făptură”, adică persoană umană. În jurisprudenţa islamică, a fost integrată concepţia că fetusul este însufleţit după 120 de zile şi, prin aceasta, devine o persoană umană cu personalitate legală. În baza acestui principiu, dacă cineva răneşte o femeie însărcinată provocându-i pierderea sarcinii, calculul compensaţiei care i se cuvine se bazează pe stadiul dezvoltării fetusului. Provocarea pierderii unui fetus însufleţit sau „format” este considerată o crimă şi o ofensă religioasă iar mama trebuie compensată cu întreaga cantitate de bani (diya) ca şi cum ar fi fost vorba de un copil deja născut95. O remuneraţie mai mică este prevăzută dacă fetusul era considerat „neformat”. Potrivit legii islamice, numai fetusul format care este pierdut sau avortat accidental are dreptul la moştenire (pe care o transmite rudelor), dreptul de a primi un nume şi a beneficia de un ritual de înmormântare. Din această perspectivă, avortul unui fetus în vârstă de peste 120 de zile, este considerată o crimă şi este interzis de toate şcolile de drept islamic.
94 95

Sintagmă prin care se desemnează fiinţa umană nou apărută în lume. Basim Musallam, op. cit., p. 57.

59

Totuşi, există şi excepţii de la această regulă şi ele includ situaţii în care viaţa mamei se află în pericol, sarcina afectează alt copil care trebuie alăptat96 sau când se consideră că fetusul se va naşte diform97. În legătură cu avortul care are loc înainte de împlinirea celor 120 de zile de la concepţie, există patru poziţii diferite care au fost sintetizate de Shaykh Jad al-Haq: 1. Permisiunea necondiţionată pentru a întrerupe sarcina fără o justificare sau un defect al fetusului. Această viziune este adoptată de şcoala Zaydi şi câţiva reprezentanţi ai şcolilor Hanafi şi Shafi’i. Şcola Hanbali permite avortul prin intermediul unor avortive orale în 40 de zile de la concepţie; 2. Permisiunea condiţionată de a avorta, datorită unei justificări acceptabile. Dacă în această perioadă are loc un avort fără un motiv valid, el se consideră ca fiind dezaprobat (makruh), dar nu interzis (haram). Aceasta este opinia majorităţii reprezentanţilor şcolilor Hanafi şi Shafi’i; 3. Avortul este cu tărie dezaprobat (makruh) potrivit opiniei câtorva jurişti din şcoala Maliki; 4. Avortul este interzis necondiţionat (haram) conform opiniei celorlalţi juriştilor din şcolile Maliki, Zahiri, Ibadyya şi Imamiyya, care nu aderă la părerile deja enunţate. De fapt, teologii islamici minoritari care interzic avortul nu au păreri diferite de ale celorlalţi specialişti în privinţa concepţiei despre procesul dezvoltării fetale dar interzic avortul, din cauza respectului lor religios pentru posibilitatea unei vieţi umane, conform ideii că islamul propovăduieşte sanctitatea vieţii umane şi arată un respect profund pentru potenţialul ei. Fatwa (răspunsul juridic) permitea avortul în cazul unui viol şi cerea ca victima să aibă dreptul la intimitate în privinţa experienţei negative de care a avut parte. În 2002, în Iran aiatolahul Aki Khameni a dat un fatwa în favoarea avortului fetuşilor sub 10 săptămâni care au fost dovediţi, în urma testelor genetice, că au o boală sangvină – thalasemia98. Şi, tot în Iran, marele aiatolah Yusuf Saanei a dat un fatwa care permite avortul în primul trimestru de sarcină, însă noutatea este dată de faptul că motivaţiile acceptate nu sunt doar cele care ţin de sănătatea mamei sau de anomalii ale fetusului.
96

Spre deosebire de evrei unde alăptatul era recomandat până la 3 ani, la musulmani perioada de alăptare era redusă la

doi ani (Coran 2: 233). Acelaşi obicei îl vom întâlni şi la hinduşi. Vezi Vernon Reynolds şi Ralph Tanner, The Social Ecology of Religion, Oxford University Press, New York, 1995, p. 63.
97

Abdel Rahim Omran, op. cit., p. 192. Doctors Refuse Abortion for Blood Disorder în „The Iranian Times” (online), Sept. 18, 2000. apud Daniel Maguire

98

(edit.), Sacred Rights: The Case for Contraception and Abortion in World Religions, Oxford University Press, Oxoford, 2003, p 127.

60

Comitetul juridic al Consiliului Islamic al Africii de Sud a recunoscut că este voie să întrerupi sarcina pentru un motiv rezonabil înainte de 120 de zile. Categoria „motivelor rezonabile” include printre altele deteriorarea capacităţii mintale sau a integrităţii mamei precum şi atitudinea femeii în faţa responsabilităţii de a fi părinte. Unul dintre experţii contemporani în drept islamic, Ebrahim Moosa, discutând pe marginea opiniilor unuia dintre exponenţii şcolii Hanafi din secolul al XIX-lea Abd alHayy al-Laknawi, arată cum unii dintre gânditorii tradiţionali au permis, la rândul lor, avortul chiar şi în cazul unei sarcini dobândite în afara căsătoriei 99. El speculează că motivaţia legală a lui al-Laknawi a fost, cel mai probabil, formată pe baza faptului că viitorul unei mame necăsătorite ar fi fost redus considerabil şi, din această cauză, juristul indian a recomandat acest act radical de a întrerupe sarcinile avansate provenite din legăturile contactate în afara căsătoriei. Se pare că, în acest caz, al-Laknawi a considerat că alege răul cel mai mic100. Într-adevăr, gravitatea acestei acţiuni îndeamnă la o abordare responsabilă a planningului familial inclusiv la folosirea metodelor contraceptive cu o eficacitate dovedită, care, în cele mai multe cazuri, ar preveni necesitatea unui avort. O lată situaţie delicată a lumii musulmane o reprezintă avortul cauzat de sexul fetusului. Din anii 1980 a fost înregistrat un nivel în creştere al avorturilor fetuşilor de gen feminin101 care au fost detectaţi cu ajutorul testelor cu ultrasunete în ţări ca India, China 102 şi Coreea de Sud. Sigur, au apărut voci care au condamnat o astfel de practică spunând că aceasta atitudine reflectă misoginie şi constituie un afront adus eticii coranice care condamnă cu tărie ura împotriva „feminităţii”. Dar, dincolo de discursurile pompoase, problema a
99

Pentru a se evita avortul, în aceste cazuri, juriştii musulmani au propus teoria fetusului care doarme (ar-raqid). Se

credea că o astfel de sarcină poate „dormi” chiar şi câţiva ani înainte să se trezească. Deşi a fost iniţiată pentru a proteja fetele vinovate de păcate sexuale, această teorie nu a fost acceptată de prea mulţi musulmani. Vezi Crawford Robert G, What Is Religion? : Introducing the Study of Religion, Routledge, Florence, 2002, p. 68.
100

Este oarecum şocant că, pentru musulmani, necăsătorirea unei fete este considerată „un rău mai mare” decât În China s-a ajuns până acolo încât pentru reducerea numărului de copii, femeile erau urmărite până în propriile case

uciderea unul copil nenăscut.
101

şi obligate să avorteze. Vezi John A. Robertson, Children of Choice: Freedom and the New Reproductive Technologies, Princeton University Press, Princeton, 1994, p. 25.
102

Din cauza abuzurilor şi a intervenţiilor repetate ale comunităţii internaţionale, în 1987, guvernul chinez a interzis

testele cu ultrasunete pentru depistarea sexului fetuşilor. Vezi Inhorn Marcia C. şi Frank van Balen (editori) Infertility around the Globe: New Thinking on Childlessness, Gender, and Reproductive Technologies, University of California Press, Berkeley, 2002, p. 310.

61

rămas pe mai departe prezentă şi se pare că teologii musulmani vor avea o misiune foarte grea atunci când vor încerca să o elimine. În islam, dacă un individ sau un cuplu se gândesc la posibilitatea unui avort este imperativ ca ei să facă acest lucru în totală cunoştinţă de cauză şi conştienţi de gravitatea unei astfel de decizii. Dar, indiferent de hotărârea luată, este important să se ştie că pentru musulmani Allah este perceput ca un Dumnezeu al milei şi compasiunii103. Opozanţilor avortului li se recomandă o atitudine plină de compasiune şi milă ce ar presupune o concentrare asupra transformării structurilor sociale astfel încât creşterea copiilor să nu pună presiuni asupra mamei, familiei şi societăţii. Acest lucru ar reprezenta un mod mult mai constructiv din punct de vedere social de a cheltui energia decât cruciada împotriva avortului. Preocuparea pentru bunăstarea fetusului fără continuitate şi proiecţie în viitor reflectă o abordare limitată, dacă nu chiar ipocrită. În concluzie, o perspectivă islamică asupra planificării familiale, contracepţiei şi avortului necesită o viziune holistică asupra problemelor timpului nostru şi ea trebuie să ţină seama nu doar de dreptul la viaţă al fiinţei umane, ci şi de dreptul la o viaţă decentă şi demnă.

II.5.HINDUISMUL – FASCINAŢIA DIVERSITĂŢII
India este renumită pentru societatea ei tradiţionalistă în care religia joacă un rol important în definirea identităţii, a conduitei personale şi a sistemului de valori. Dar, tot în baza religiei, societatea îndeamnă la existenţa familiilor mari care să cuprindă cât mai mulţi descendenţi de gen masculin. În India, religia antică este maleabilă pe cât este de eternă şi, într-adevăr, ea poate fi schimbată în întregime în numele religiei însăşi. Ceea ce este şi mai impresionant rezidă în faptul că tradiţia nu priveşte schimbarea ca pe ceva ameninţător, ci ca pe ordinea naturală a lucrurilor iar rezistenţa la schimbare este percepută ca un act de ignoranţă şi superficialitate. De aceea, hinduismul este cunoscut ca Sannatan Dharma, adică Tradiţia eternă. Tradiţia abundă în comparaţii care aseamănă dharma cu un fluviu care explică cel mai bine natura schimbătoare şi aparenta identitate dar şi continuitatea ei. Întocmai ca un fluviu, dharma menţine un curs constant de-a lungul epocilor, înnoindu-şi şi
103

Sa’Dayya Shaikh, Family Planning, Contraception and Abortion in Islam. Undertaking Khilafah în Daniel C.

Maguire (editor), Sacred Rights: The Case for Contraception and Abortion in World Religions, Oxford University Press, New York, 2003, pp. 105-124.

62

împrospătându-şi apele (conţinutul) dar, în acelaşi timp, schimbând-şi contant cursul în timp ce dă impresia neschimbabilităţii. În viziunea hindusă asupra lumii există o lege cosmică imutabilă (rta) care guvernează toată lucrarea lumii. Schimbarea nu poate fi oprită şi nimeni nu trebuie să se teamă de ea, ci, mai degrabă, să o îmbrăţişeze. În sannatan dharma, viaţa umană este cea mai înaltă formă de viaţă şi este atinsă după nenumărate cicluri de naştere şi renaştere în care spiritul evoluează prin cea mai densă materie către forme de conştiinţă. Din această cauză, naşterea umană este un dar unic care îi oferă fiinţei umane şansa să-şi realizeze Sinele şi să devină una cu Atman şi să pună capăt durerosului ciclu al naşterii şi renaşterii. Aceasta implică faptul că fiecare naştere îi oferă omului şansa unică să îşi consume propria karma (efectele acumulate din vieţile anterioare ale propriilor acţiuni, fie bune sau rele) şi să evolueze către starea de divinitate. Pornind de la aceste considerente se pune întrebarea dacă naşterea omului este atât de importantă pentru propria evoluţie, este posibil, din punct de vedere legitim, să se intervină în această problemă? Bhagavad Gita sugerează că, atunci când omul se află în dubii, el poate urma, într-o ordine descrescătoare, Vedele, Smritele (expuneri ale înţelepciunii vedice), conduita persoanelor drepte şi propria conştiinţă104 şi, din fericire, sannatan dharma propovăduieşte cea mai originală noţiune a morţii. În viziunea hindusă, naşterea nu este o întâmplare unică, ci un ciclu nesfârşit care îi permite individului să elimine efectele negative ale karmei şi, eventual, să neutralizeze atât karma bună cât şi pe cea rea. Moartea nu constituie sfârşitul şi nici nu este echivalentă cu păcatul şi suferinţa, ci, mai degrabă, este o fereastră, o şansă prin care sufletul nefericit îşi leapădă învelişul extern şi trece la stadiul următor al evoluţiei sale către starea de Atman. Pentru cele câteva suflete care au găsit împlinirea acesta este momentul marii eliberări (moksha) din legăturile naşterii şi morţii. Nici măcar disoluţia universului însuşi nu implică anihilarea absolută, ci reprezintă începutul unui nou stadiu în istoria cosmosului, în care „potenţele neepuizate ale binelui şi răului oferă şansa împlinirii” (S. Radhakrishnan). Atunci, moartea este, în orice sens şi pentru oricine, o eliberare şi un nou început.

II.5.1. CONCEPŢIA HINDUSĂ REFERITOARE LA CONTRACEPŢIE
104

Este interesant că se vorbeşte de conştiinţa proprie ca autoritate morală. Dacă facem o comparaţie, observăm că

aceeaşi idee o întâlnim şi la Sf. Ap. Pavel (Rom. 2: 14-15) şi în islamism unde fiecare om este considerat un khilafah.

63

Pentru hinduşi, Mahabharata nu este o fabulă a unei civilizaţii dispărute, ca Iliada sau O mie şi una de nopţi, ci o parte a tradiţiei vii a Indiei. Două dintre cele mai populare rugăciuni devoţionale ale hinduşilor, Bhagavad Gita şi Vishnu Sahasranama, ne-au parvenit din Mahabharata. În această epopee, ne sunt prezentate încercările şi necazurile Pandavilor, cei 5 fii ai lui Pandu, regele din Hastinapur. De-a lungul timpului, pandavii au fost consideraţi ca unu dintre modelele familiei ideale. Ei constituie o familie, mică, compactă şi unită care are adânc înrădăcinată conştiinţa onoarei, datoriei şi dreptăţii. Cu toate acestea, ei nu împlinesc idealul familiei vedice a celor 10 fii şi, pe deasupra, mai sunt şi copiii a două mame diferite (Kunti şi Madri). Verii şi duşmanii lor, Kauravii, sunt cei 100 de fii proverbiali, dar nici ei nu împlinesc standardele dharmei. Contrar îndemnurilor înţelepţilor şi juriştilor de a avea familii numeroase, găsim că familiile idealizate în tradiţia hindusă sunt cele mici. De exemplu, în epopeea Ramayana, prinţul Rama este singurul fiu al mamei sale Kaushalya, deşi regele Dasrath are patru fii în total. Chiar şi fratele lui Rama, Bharat, pentru care este exilat 14 ani în pădure, este singurul fiu al mamei sale Keikayi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru alţi eroi mitologici ai Indiei precum Krishna, Satyavan, Prahlad care au schimbat radical orizontul moral al hinduismului. Dar, întorcându-ne la povestea lui Rama, găsim că norma familiei reduse este continuată şi în generaţia următoare, fapt evocat în mişcătorul cuplet al lui Gosvāmī Tulsīdās, Ram Charit Manas (Lacul faptelor lui Rama), una dintre cele mai populare versiuni ale poveştii lui Rama (scrisă în secolul al XVI-lea). Traducerea literară ar suna astfel: „Doi fii frumoşi a avut Sita… şi la doi fii au dat naştere toate mamele, toţi frumoşi, graţioşi şi plini de virtuţi”. În afară de relatările conţinute în cele două epopei celebre, există numeroase texte ayurvedice care descriu metode de evitare a sarcinii (contracepţie) sau de eliminare a sarcinilor nedorite (avort). Acestea toate certifică nevoia continuă a omului de a controla sau de a diminua consecinţele sexualităţii iar acest fapt a fost recunoscut, cu simpatie, de mulţi dintre autorităţile religioase şi medicale din diverse epoci. Curios, dorinţa sau nevoia de a întreţine relaţii sexuale care să fie, indiferent de motiv, scutite de frica sarcinii, datează tot atât de timpuriu ca şi Atharva Veda Samhita, cea de-a patra şi mai mistică dintre Vede. Această lucrare conţine până şi imnuri pentru a face anumiţi bărbaţi sau femei impotenţi sau infertili: „O tu cea care asculţi, cea mai bună dintre plante, fă acum acest bărbat eunuc (kliba) pentru mine” (Atharva Veda, 6, 138, 14). Atharva Veda Samhita conţine şi invocaţii către zeul Agni (zeul focului sacrificial) 64

împotriva duşmanilor: „O Agni, aruncă-i înainte pe duşmanii care sunt născuţi şi îndărăt pe cei nenăscuţi; pune-i sub piciorul meu pe aceia care vor să se lupte cu mine; fie ca ei să nu fie fără vină în ochii lui Aiditi”(Atharva Veda, 7, 34, 1). Versul acesta ne dovedeşte că exista o dorinţă ferventă ca duşmanii să fie legaţi de copiii nedoriţi de care, în mod normal, ar fi încercat să scape. Pe de altă parte, în această scriere, mai există şi alte imnuri (Atharva Veda, 7, 35, 1-3) care ilustrează dorinţa ca duşmanii să nu aibă copii însă, nu este clar dacă aceste texte se referă la pura dorinţă sau la metode mai tangibile (proceduri chirurgicale sau utilizarea unor droguri). Curiozitatea specialiştilor în această privinţă este pe deplin întemeiată datorită faptului că, în societatea hindusă, exista un foarte mare bagaj de informaţii cu privire la anatomia umană – numai Charak Samhita (cap. 30, partea a II-a) detaliază în peste o sută de pagini bolile tractului vaginal care pot duce la pierderea sarcinii sau avort. Dar, dincolo de toate acestea, preocuparea principală a medicilor era o concepţie sănătoasă, drept pentru care putem presupune că hinduşii erau familiarizaţi cu metodele de avort dar le foloseau numai când era absolută nevoie. Totuşi, majoritatea şcolilor ayurvedice urmează Yogaratnakar, o compilaţie medicală din secolul al XVIII-lea. Capitolul „Yonivogadhikar” (disfuncţii vaginale) precizează opt metode (upayas) pentru a preveni concepţia sau nidarea embrionului. Remedii similare pot fi, de asemenea, găsite şi în Cakradatta (70, 24-25)şi celelalte tratate ayurvedice. O lectură mai atentă a acestor texte ne face să realizăm că foarte multe informaţii au fost ascunse în ciuda volumului mare de înregistrări. În majoritatea cazurilor, dozajul, frecvenţa şi durata medicaţiei nu ne sunt descoperite ceea ce implică faptul că aceste învăţături erau transmise oral, de la maestru la discipol, prin iniţiere, şi că această practică s-a păstrat de-a lungul timpului. Un amănunt care merită reţinut îl constituie faptul că în secolul al XIX-lea, în India, a fost iniţiat un nou tip de reformă sub egida unor lideri precum Raja Rammohan Roy. De atunci, o conştiinţă socială în creştere a devenit barometrul pentru gândire şi acţiune comună din India iar ideile progresiste (eradicarea ritualului sati, promovarea recăsătoririi văduvelor) care vizau binele unor mase cât mai mari de oameni nu au întâlnit opoziţia liderilor religioşi. Dar, în cele din urmă, dorinţa de a avea o familie cât mai numeroasă cu cât mai mulţi fii a învins. Cu timpul, se va apela din ce în ce mai rar la contracepţie şi va fi adoptată o detaşare faţă de problemele familiale, în condiţiile în care, cei mai mulţi hinduşi interpretau această stare de fapt ca urmare a propriei karme.

65

În secolul al XX-lea, această letargie a dat naştere unei creşteri demografice până la limita suportabilului în condiţiile în care ştiinţa a scăzut drastic mortalitatea şi a mărit longevitatea. În ciuda muncii unor cetăţeni conştiincioşi ca J. R. D. Tata, care a pledat pentru recunoaşterea necesităţii planificării familiale chiar înainte de independenţă, a existat timp de multe decenii o lipsă a conştientizării la nivelul societăţii indiene a problemei legate de populaţie şi de managementul familial. Această stare de fapt a făcut ca India să devină una dintre cele mai populate ţări de pe glob şi astăzi locuitorii ei numără mai mult de un miliard. Stabilitatea ordinii sociale impune necesitatea adoptării principiului familiei puţin numeroase şi dharma include noţiunea de datorie publică şi responsabilitate publică. De aceea, norma familiei restrânse, care poate fi atinsă prin contracepţie şi metode de planificare familială (inclusiv avortul în cazuri rare sau necesare) este, în totalitate, coerentă şi, sub nicio formă, opusă conceptului hindus de dharma. Rezistenţa socială faţă de noţiunea familiei restrânse întâlnită în păturile de jos sau insistenţa continuă din unele familii de a avea un copil de sex masculin chiar după naşterea a trei sau patru fete nu trebuie confundată cu opoziţia religioasă, ci, mai degrabă, poate fi recunoscută ca o întârziere a societăţii în raport cu spiritul credinţei. Ideea de faţă poate fi contestată datorită faptului că ea reprezintă un mesaj dictat din raţiuni contemporane iar modelul familiei restrânse nu face cu adevărat parte din conştiinţa religioasă hindusă. Dar aceasta ar fi o presupunere greşită întrucât dharma trebuie înţeleasă în termenii coerenţei sale interne şi ai consistenţei funcţionale. Derivat din cuvântul sanscrit dhr, termenul desemnează „ceea ce sprijină conduita corectă” şi „ceea ce conduce către binele cel mai înalt”. De aceea, ceea ce este bun pentru individ şi societate nu poate fi împotriva principiilor dharmei. Adevărul simplu al acestei propoziţii poate fi găsit în atitudinea liderilor religioşi care, din momentul în care au început dezbaterile în legătură cu creşterea populaţiei, nu s-au opus niciodată planningului familial şi contracepţiei. Totuşi, ţelul de a aduce ratele totale de fertilitate la nivelul de înlocuire a generaţiilor este acum vizibil iar data la care a fost estimat că va avea loc acest fenomen de către Politica naţională a populaţiei este anul 2010. Acest act a fost aprobat în februarie 2000 şi îşi propune să stimuleze voinţa politică să se implice în acest fenomen şi să ia în considerare ideile prezentate la Conferinţa internaţională asupra problemei populaţiei de la Cairo.

66

Obiectivul pe termen lung este dat de dorinţa ca în jurul anului 2045 să se ajungă la un nivel stabil al populaţiei care să corespundă creşterii economice, dezvoltării sociale şi protecţiei mediului. Concluzia care trebuie desprinsă este aceea că tradiţia hindusă este plină de dispreţ faţă de cei care refuză să evolueze şi îţi trăiesc viaţa ca „animale umane” sau nar-pashu, după cum îi numeşte Bhagavad Gita.

II.5.2. CONCEPŢIA HINDUSĂ REFERITOARE LA AVORT
Mahabharata începe cu frumoasa zeiţă Ganga (Gangele) care ia formă umană şi se căsătoreşte cu regele uman Shantanu, strămoşul Pandavilor care sunt eroii epopeii. Potrivit poveştii, zeiţa convine cu regele să trăiască împreună atât timp cât acesta nu îi cere socoteală pentru faptele sale şi nu o întreabă de adevărata identitate. Regele acceptă şi ea trăieşte cu el în palat şi pare să-l ţină în robie timp de şapte ani foarte rodnici. Totuşi, fericirea lui Shantanu este umbrită de faptul că Ganga năştea câte un fiu în fiecare an şi-l îneca în râul care curgea în apropiere. Mai îngrijorător era faptul că ea făcea acest lucru cu o faţă zâmbitoare. După ce şapte copii au fost înecaţi cu sânge rece, regele supărat nu mai poate suporta şi protestează faţă de iminenta moarte a celui de-al optulea fiu care, în acest mod, este salvat şi va deveni legendarul Bhishma. Acum, zeiţa îşi dezvăluie adevărata identitate şi-i explică regelui uimit misiunea ei pe pământ care consta în a da naştere şi a ajuta la eliberarea celor opt zei care şi-au atras mânia marelui înţelept Vasisth. Dar obiecţiile lui Shantanu au cauzat anularea eliberării celui de-al optulea zeu (vasu) şi, de aceea, viaţa cestuia este cruţată. Apoi, Ganga pleacă spre lăcaşul său ceresc nu înainte de a-l asigura pe rege că va avea un mare merit pentru că a zămislit pe zeii care au fost eliberaţi de legăturile umanităţii. Povestea este încărcată de semnificaţii în mai multe privinţe. Ganga ca mamă divină şi umană zămisleşte, naşte şi ucide şapte copii de parte bărbătească iar Shantanu, care este complice în această faptă fără să vrea, dobândeşte un mare merit pentru colaborarea sa. Pericolul unei astfel de pilde rezidă în aceea că ar justifica infanticidul, întrucât ilustrează convingerea că viaţa nu se termină prin moarte, o convingere care intră în dezbaterea cu privire la avort. Chiar dacă în Mahabharata şi Ramayana găsim argumente pentru avort şi contracepţie nu trebuie să uităm că, în mentalitatea hindusă, scopul căsătoriei era dat de copii, în special fii, care ar fi dus linia neamului mai departe într-o societate patriarhală. 67

Totuşi, trebuie remarcat că, adesea, termenul vedic putra (fiu) era un termen generic pentru urmaşi. Ţinând cont că el se referea şi la fetei, deducem că acest termen nu trimitea automat la o desconsiderare a copiilor de gen feminin. Perioada rigvedică pune accent, în mod special, atât pe realizările intelectuale ale băieţilor cât şi ale fetelor, deoarece fetele, ca şi băieţii, trebuiau să treacă prin stadiul brahmacharya (burlăcie) şi să fie educate. Atharva Veda confirmă acest lucru, arătând că o fată brahmacharini are şanse mai mari să se căsătorească decât o fată fără educaţie. De asemenea, în această perioadă fetele aveau un cuvânt de spus în alegerea soţilor ceea ce înseamnă că se căsătoreau la o vârstă relativ matură. Ele aveau şi drepturi maritale foarte mari şi se considera că trebuie să fie stăpâne în casa soţului lor. La acestea se adăugau şi unele drepturi sociale de a se mişca libere în public, de a participa la viaţa publică şi la dezbaterile din adunări. După cum se ştie, această stare de lucruri nu a durat prea mult şi în perioada care a urmat au început să fie preferaţi copiii de parte bărbătească datorită credinţei că numai fiii îi puteau ajuta pe cei morţi să trăiască în ceruri prin jertfe şi milostenii frecvente. Această concepţie le oferă fiilor un primat ritualic asupra fiicelor în vreme ce specializarea ritualică în creştere erodează, încet dar sigur, rolul femeii de partener religios egal cu bărbatul. Totuşi, în perioada Upanişadelor, se poate observa o restaurare a rolului femeilor care încep să atingă excelenţa pe plan intelectual şi, datorită acestui fapt, să fie acceptate în grupurile importante ale filozofilor vremii. Literatura a imortalizat această cutumă în povestea lui Maitreyi, soţia înţeleptului Yajnavalkya. Din această perioadă ne-au parvenit rugăciunile ritualice care se rosteau la naşterea unei fete menită să ajungă pandita (femeie învăţată). În consecinţă, educaţia femeilor nu se limita doar la treburile casnice ci, în mod incontestabil, aveau dreptul să studieze Vedele, un privilegiu care le-a fost negat, mai târziu, de Shankaracharya. Chiar dacă, în perioada Vedelor, Brahmanelor, Upanişadelor, ale scrierilor Dharma Sutras şi până la Dharmas Sastras, statutul femeilor a cunoscut modificări, scopul căsătoriei a rămas neschimbat – asigurarea continuităţii familiale. Încă de la început a existat o dezbatere pe marginea practicii avortului care a fost condamnat în mod categoric în corpul principal al tradiţiei dar nu este clar dacă aversiunea faţă de avort a învăţătorilor religioşi include şi noţiunea contemporană de limitare a mărimii familiei din consideraţii dictate de raţiune. Astfel, în cazul sarcinilor care prezintă un risc crescut pentru mamă, Charak Samhita acordă o mai mare importanţă vieţii mamei în defavoarea celei a fetusului. Această poziţie a fost menţinută până astăzi de tradiţia hindusă, deoarece se consideră că 68

o fiinţă umană adultă este mai evoluată din punct de vedere karmic decât un copil nenăscut, întrucât are obligaţii faţă de familie şi societate şi miza pentru destinul său spiritual este mult mai mare. Această idee este detaliată cel mai bine în descrierea procesului de concepţie prezentat în tratatele mai noi Charak Samhita şi Susruta Samhita care stipulează că fertilizarea nu este doar rezultatul coabitări, ci este nevoie de intervenţia unui forţe superioare pentru a crea o nouă viaţă. Din această perspectivă, embrionul este definit ca o combinaţie dintre spermă, ovul şi principiul vivificator implantat în pântecele mamei. El este produsul următoarelor elemente: akasa, vayu, tejas, ap şi prthvi (sediul conştiinţei). Astfel, embrionul este ansamblul celor 5 mahabhutas, fiind sediul conştiinţei care este privită ca al şaselea constituent embrionar. Concepţia este percepută ca unificarea concomitentă a trupului cu spiritul (principiul de viaţă sau Atman) care sălăşluieşte în embrion în calitate de suflet întrupat şi furnizează vieţii nenăscute continuitate spirituală. Această concepţie se află în acord cu viziunea hindusă în legătură cu scopul vieţii umane ca realizare spirituală şi eliberare. De aceea, atât viaţa spirituală cât şi cea trupească intră în embrionul uman în momentul concepţiei însăşi şi, în consecinţă, nu se poate niciodată vorbi niciodată, în cazul embrionului, de un stadiu pur material. Deci, concepţia este momentul în care sufletul intră în trup în acelaşi timp cu karma trecută a individului (care influenţează anumiţi factori cum ar fi statutul părinţilor) şi tocmai acest fapt dă fiecărui embrion o identitate unică. De asemenea, moştenirea karmică îl investeşte pe copilul încă nenăscut cu calităţi morale şi îi dă dreptul la grijă şi protecţie. Prin urmare, fetusul nu este doar un simplu ţesut din corpul mamei, ci o viaţă distinctă care are atributele umane fundamentale chiar din momentul concepţiei. Deci, tradiţia hindusă a pus încă de la bun început un mare preţ pe viaţa intrauterină şi a considerat avortul ca una dintre cele mai abominabile crime. De fapt, el este inclus în grupa mahapatakas (atrocităţilor) şi este obiectul unor pedepse şi penitenţe foarte severe. În Atharva Veda, sunt două imnuri adresate zeiţei Pushan pentru ştergerea „fărădelegilor celui care a săvârşit avort”. Brahmanele, al doilea corpus ca importanţă din literatura religioasă hindusă, consideră, la rândul său, avortul ca unul dintre păcatele cele mai grave. Această viziune este continuată în perioada upanişadică în care se credea că avortul avea efecte karmice care afectează atât această viaţă cât şi următoarea; din fericire, individul putea să scape de aceste efecte prin iluminare. 69

Şcolile de drept hindus care au urmat acestor perioade Manu, Gautam, Vasistha, Yajnavalkya şi Charak, toate condamnă avortul în termeni fără echivoc, chiar în cazul copiilor nelegitimi. Susruta Samhita (un tratat dedicat, în principal, chirurgiei) recomandă avortul în cazurile dificile în care fetusul este afectat în mod definitiv sau prezintă malformaţii iar şansele unei naşteri normale sunt neglijabile. În astfel de cazuri, Susruta sugerează ca medicul să nu aştepte natura să-şi urmeze cursul şi să intervină în vederea eliminării fetusului. Am văzut deja că în cazurile în care viaţa mamei se află în pericol, ea are prioritate faţă de copilul nenăscut. Acest concept al compasiunii (daya) este reflectat în Legea indiană a întreruperii sarcinii pe cale medicală din 1971 şi acest act poate fi invocat pentru a acoperi cazurile de viol, incest şi chiar sănătate mintală a mamei (care poate fi afectată într-un mod nedorit de naşterea unui copil nedorit). Chiar dacă, în India, avortul poate fi efectuat la cerere trebuie spus că nici cu programele de planning familial nu s-a înregistrat un succes prea mare iar autorităţile pun aceste lucruri pe seama sexismului şi a lipsei de putere a femeilor în multe părţi ale Indiei105. Paradoxal, hinduismul, religia diversităţii, ne propune o abordare oarecum unitară a contracepţiei şi avortului. Ideea de la care se pleacă evidenţiază faptul că în univers totul se află într-o strânsă interdependenţă şi supus transformării permanente. Dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, pentru că, la hinduşi, lumea nu este dominată de relativism, ci de optimism şi tocmai această atitudine pozitivă în faţa vieţii şi a morţii este cea care pune în mişcare întreaga lume şi-l responsabilizează pe om în vederea binelui cel mai înalt (dharma). Astfel, respectul pentru viaţă devine o condiţie sine qua non a progresului spiritual care are drept scop eliberarea din acest ciclu nesfârşit al naşterii şi morţii. În baza acestei ciclicităţi universale, hinduşii consideră că fiinţa umană primeşte statutul de persoană încă din momentul concepţiei şi, de aceea, tot ce ţine de întreruperea voluntară a sarcinii este condamnat. Însă, nu aceeaşi atitudine o au hinduşii faţă de contracepţie care devine din ce în ce mai necesară în India de astăzi. Ţinând cont de faptul că nu este implicată nicio viaţă, legea care trebuie urmată este cea a dharmei percepută în acest caz ca binele comun. În lumina acestui principiu, teologii hinduşi au început să reinterpreteze textele vechilor
105

Sandhya Jain, The Right to Family Planning, Contraception and Abortion. The Hindu View în Daniel C. Maguire

(editor), Sacred Rights: The Case for Contraception and Abortion in World Religions, Oxford University Press, New York, 2003, pp. 129-142.

70

scrieri şi să condamne veche mentalitate patriarhală axată pe constituirea unor familii cât mai numeroase în care băieţii erau consideraţi urmaşii cei mai importanţi. În ciuda măsurilor luate de autorităţi, problema suprapopulării este încă prezentă, deoarece este foarte greu să schimbi în doar câteva decenii o mentalitate multimilenară. Şi, ca totul să se complice şi mai mult, dincolo de rigorile regimului castelor, comunitatea hindusă se vede confruntată cu o nouă problemă care constă în necesitatea revalorificării tradiţiei care le conferea femeilor şi drepturi şi nu doar obligaţii. Nu ştim cât va dura până ce aceste idei inovatoare vor fi acceptate de marea masă a comunităţii hinduse, dar, cu siguranţă, acest lucru se va întâmpla. La urma urmei, nu hinduşii sunt cei care cred că singurul lucru cu adevărat etern este schimbarea?

II.6. BUDISMUL – ATEISMUL RELIGIOS
Apărut ca o reacţie la ritualismul excesiv din hinduism, budismul îşi propune să-i redea omului adevărata libertate, aceea de a-şi făuri singur destinul. Însă, în concepţia budistă, destinul nu se referă la viaţa omului de pe pământ, pentru că aceasta este efemeră şi supusă suferinţei, ci învăţătura budistă îşi propune să-l ajute e om să vadă dincolo de iluzia acestei lumi şi, astfel, să se elibereze. În acest sens, credincioşii sunt încurajaţi să se detaşeze de tot ce poate cauza suferinţă atât lor cât şi celor din jur. Dacă acest lucru nu este posibil, ei sunt îndemnaţi să întreprindă acţiuni cu scopul de a acumula cât mai multe fapte bune în vederea unei renaşteri superioare care să le ofere condiţii mai bune de consumare a potenţialului karmic. Această concepţie domină şi atitudinea budismului faţă de contracepţie şi avort pe care îşi propune să le abordeze din perspectiva intenţionalităţii lor şi a modalităţii de evitare a efectelor karmice.

II.6.1. CONCEPŢIA BUDISTĂ REFERITOARE LA CONTRACEPŢIE
Mariajul şi sexualitatea sunt acceptate de Buddha pentru laicii care aleg să trăiască în lume. Căsătoria în budism nu este un ritual religios sau o datorie, ci ea poate fi considerată o gratificare a unui cuplu care se confruntă cu poftele plăcerilor senzuale (kama tanha). Călugării sunt mereu invitaţi să participe la ceremoniile de căsătorie pentru ca mirii să aibă şansa dobândirii unui merit şi a beneficia de binecuvântări cu ocazia acestui eveniment important din viaţa lor. 71

Pe de o parte, este clar că, la începuturile sale, budismul a încercat să elimine ataşamentul faţă de plăcerea senzuală pentru ca omul să se poată elibera din ciclul reîncarnărilor şi de aceea sexualitatea este considerată, în continuare, un obstacol pentru cei care vor să ajungă la stadiul de nirvana106. Pe de altă parte, Buddha este conştient de capacităţile diferite ale indivizilor de a atinge ţelurile cele mai înalte. De aceea, el permite viaţa de familie, deoarece el îşi dă seama de natura sexualităţii şi de importanţa ei atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei: „O, călugărilor, nu cunosc alt miros, gust sau atingere prin care inima bărbatului să fie atât de înrobită cum este prin mirosul, gustul şi atingerea unei femei care obsedează inima bărbatului. O, călugărilor, nu cunosc nicio o altă formă, sunet, miros, gust şi atingere prin care inima unei femei să fie atât de înrobită precum este prin forma, sunetul, mirosul, gustul şi atingerea unui bărbat. O, călugărilor, inima unei femei este obsedată de aceste lucruri”. De aceea, atâta vreme cât nu este semnalată o conduită sexuală greşită107, căsătoria şi sexualitatea sunt considerate pozitive de budism mai ales că familia este singurul mediu unde este permisă concepţia unei fiinţe umane. Învăţătura budistă stipulează că naşterea unei fiinţe umane este un semn de îmbunătăţire a stării morale generale a universului, pentru că numai fiinţele umane sunt capabile să atingă cel mai înalt ţel, nirvana108, iar acest principiu poate încuraja, indirect, creşterea populaţiei în comunitatea budistă. Ţinând cont că sexualitatea este o nevoie fundamentală a omului, fapt recunoscut ca atare de Buddha însuşi, se permite folosirea contracepţiei pentru a da soţilor posibilitatea să se bucure de plăcerile vieţii conjugale fără griji109. De vreme ce budismul nu este o etică teistă, nici un plan, dorinţă sau poruncă a vreunei divinităţi nu poate să impună un comportament cu valenţe pronataliste. Mai degrabă, budismul propovăduieşte dreptul la planificarea numărului de membri ai familiei atât timp cât metodele folosite nu distrug nicio viaţă.
106

William R. LaFleur, Liquid Life: Abortion and Buddhism in Japan, Princeton University Press, Princeton, 1992, p.

19.
107

Conduită sexuală greşită înseamnă infidelitate faţă de soţ(ie), relaţii sexuale cu persoanele hirotonite şi cu femei

necăsătorite sub protecţia părinţilor lor. Această definiţie nu consideră homosexualitatea bună sau greşită.
108

Potrivit cosmologiei budiste, există cinci forme diferite unde fiinţe pot să renască: (1) fiinţe umane, (2) animale, (3)

fantome rătăcitoare, (4) spirite în iad şi ( 5) spirite în cer. Chiar şi spiritele din cer (deva) se află sub imperiul legii karmice, dar sunt atât de fericite şi prospere încât nu au cum să sufere, de aceea, nu poate să existe şansa să beneficieze de o eliberare spirituală absolută în cer. Totuşi, există o excepţie: Suthavas Deva sunt capabili să atingă starea de nirvana fără a mai fi nevoie să se nască în lume ca fiinţe umane.
109

Houlden Leslie (editor), Companion Encyclopedia of Theology, Routledge, London, 1995, p. 739.

72

Conform învăţăturii budiste, viaţa începe în momentul concepţiei, când sunt îndeplinite trei condiţii: (1) mama şi tatăl au avut relaţii sexuale, (2) aceasta sa petrecut în perioada fertilă a mamei şi (3) „fiinţa care urmează să se nască” (gandhabba) este prezentă. Orice metodă menită să împiedice această concepţie să aibă loc este binevenită atâta vreme cât nicio viaţă nu este distrusă, deoarece se consideră că atunci când viaţa „unei fiinţe care aşteaptă să se nască” nu este terminată, nu are loc nicio imoralitate. Mai departe, Buddha precizează care sunt datoriile religioase ale unui bărbat faţă de soţia sa: să o cinstească şi să o respecte110. Semnificaţiile termenilor „cinste” şi „respect” implică tratarea unei femei ca o persoană şi ca un tovarăş şi nu doar ca un obiect sexual, întrucât scopul sexualităţii în cadrul căsătoriei este acela de comunicare şi întărire a legăturii dintre soţi111. Astfel, budismul accentuează etica reciprocităţii şi a interdependenţei care cheamă la o etică a responsabilităţii. De aceea, se poate afirma că budismul permite indivizilor, inclusiv femeilor, să aibă dreptul să-şi planifice familia în concordanţă cu necesităţile contextului în care se află. În ziua de astăzi, în lume, există multe ţări afectate atât pe plan economic 112 cât şi social de suprapopulare. Această situaţie poate fi întâlnită şi în unele ţări budiste113 şi ea reprezintă totodată un semnal de alarmă pentru budişti care sunt chemaţi să îmbrăţişeze încă o dată valorile căii de mijloc: nici prea mult, nici prea puţin, nici prea strâns, nici prea larg. Aceasta înseamnă că moderaţia în toate activităţile şi în fiecare aspect al vieţii, fără austeritate sau indulgenţă exprimă, este recomandat. Aceasta presupune că a avea prea
110

Buddha sugerează că soţul trebuie să se îngrijească de soţia sa în cinci feluri: (1) prin onoare, (2) prin respect, (3)

prin fidelitate, (4) prin a-i acorda autoritate şi (5) împodobind-o. În acelaşi timp, soţia trebuie să răspundă acestei comportament al soţului în cinci feluri: (1) împlinindu-şi cum se cuvine atribuţiile casnice (2) prin ospitalitatea faţă de soţ şi faţă de rude, (3) prin fidelitate, (4) protejând câştigul bărbatului şi prin (5) îndemânare şi sârguinţă în îndatoririle sale.
111

Rick Searle, Population Growth, Resource Consumption, and the Environment: Seeking a Common Vision for a David Loy, The Religion of the Market în Harold Coward şi Daniel C. Maguire, Visions of a New Earth: Religious

Troubled World, University of Victoria, 1995, p. 47.
112

Perspectives on Popualtion, Consumption and Ecology, State University of New York Press, Albany, 2000, p. 15: „Sistemul nostru economic actual ar trebui să fie înţeles ca religia noastră, deoarece a ajuns să îndeplinească o funcţie religioasă pentru noi. Disciplina economiei este mai puţin o ştiinţă şi mai mult teologie şi divinitatea ei, piaţa, a devenit un cerc vicios al producţiei şi consumului în creştere pretinzând să ofere o mântuire seculară”.
113

În Thailanda, spre exemplu, se estimează că 23% din numărul locuitorilor (15 din 61 de milioane) se află în

momentul de faţă sub limita de sărăcie (Family Planning and Population Division 1998, 30). Această stare de fapt determină nedreptate economică şi socială. Efectele sale se văd în şomaj, conflicte familiale, criminalitate, abuzul copiilor şi al femeilor, prostituţie, creşterea numărului bolnavilor de SIDA şi alte numeroase crize sociale.

73

mulţi cetăţeni care nu sunt satisfăcuţi de traiul lor este total greşit potrivit învăţăturii budiste, deoarece se poate ajunge la o situaţie economică precară şi la scăderea calităţii vieţii pentru toate familiile şi pentru întreaga societate. Mai mult, învăţăturile lui Buddha stipulează asemenea Proverbelor lui Solomon (Pilde 30: 9) că sărăcia poate deveni o cauză a criminalităţii. Acolo unde excesele care fac rău sunt tolerate sau ignorate, budismul este ofensat. În acest sens se recomandă ca învăţătura budistă a interdependenţei să fie aplicată corespunzător pentru a acoperi cauzele şi efectele necesităţii unui management al populaţiei rezonabil. Doctrina interdependenţei sau a originării dependente (Pattica Samuppada) stipulează că atunci când anumite cauze şi condiţii coexistă, apare un efect. Aplicând această doctrină la managementul populaţiei, deducem că, atunci când indivizii sau un mic grup al societăţii sunt nefericiţi, ei afectează, inevitabil, binele comun. Agganna Sutta din Digha-nikaya stipulează că cei ce conduc trebuie să aibă obligaţia să asigure protecţia şi bunăstarea poporului114. Atitudinea budismului faţă de familie este una pozitivă şi permite intervenţia guvernului în această problematică. Indivizii au dreptul să utilizeze mijloacele contraceptive nonviolente pentru a-şi planifica mărimea familiei iar guvernele au obligaţia să faciliteze accesul la servicii de contracepţie cât mai diversificate115. Are dreptul guvernul să impună sterilitatea unei familii sau comunităţi care nu sunt obediente? Ar trebui guvernul să aibă rolul de a influenţa mărimea familiei pe care şi-o doresc indivizii? Dacă ambele răspunsuri sunt „da”, ele nu ar fi în concordanţă cu normele eticii budiste! Mai mult, astfel de practici ar viola drepturile fundamentale ale omului, în special cele ale femeilor. Etica budistă consideră intenţia, mijloacele şi finalităţile fiecărei acţiuni drept decizii morale. Criteriul tuturor intenţiilor bune, indiferent de mijloace sau finalităţi, constă în evitarea acţiunilor care sunt dăunătoare propriei persoane sau celorlalţi. Această evitare se numeşte kusala karma sau „acţiune dibace”. Chiar dacă cei ce guvernează speră să reducă regresul economic al societăţii prin legile pe care le dau cu scopul de a controla mărimea familiilor, este posibil ca efectele să nu fie acceptate de toţi indivizii. În acest caz, controlul naşterilor este folosit ca un instrument de opresiune pentru îndeplinirea scopurilor care, în mod evident, nu sunt favorabile unei anumite pături sociale.
114

G. P. Malalasekera, Encyclopedia of Buddhism, vol. 3, The Government of Ceylon, Ceylon, 1971, p. 129. Andrew Russell şi Mary S. Thompson, Conceptions and Contraceptions în Elisa J. Sobo şi Mary S. Thompson

115

(editori), Contraception across Cultures: Technologies, Choices, Constraints, Berg, Oxford, 2000, p. 14.

74

În acelaşi timp, etica budistă încurajează oamenii să gândească şi să analizeze consecinţele fiecărei fapte cu ajutorul înţelepciunii (panna). De aceea, cei care nesocotesc permisiunea budistă de a folosi mijloacele contraceptive pentru bucuria sexualităţii şi dezvoltă un comportament promiscuu nu sunt niciodată apreciaţi. Aceştia nu dau dovadă de intenţii sincere şi curate, ci tind să încline mai mult balanţa către extremitatea autosuficienţei. Ei nu urmează calea de mijloc iar această conduită poate duce la un comportament sexual dominat de infidelitate. În concluzie, putem spune că atitudinea budismului faţă de contracepţie şi sexualitate le oferă credincioşilor dreptul la planificare familială116.

II.6.2. CONCEPŢIA BUDISTĂ REFERITOARE LA AVORT
În regulile călugărilor se spune că individul nu trebuie să fie cauza unei ucideri, nici cel care ordonă uciderea cuiva şi nici să colaboreze la săvârşirea unei crime chiar dacă cel ucis este un embrion (Suttavibhanga: III, 72). În cazul laicilor, nu există o poruncă, ci un precept (sila) pentru abţinerea de la ucideri (D. III: 235). Viaţa începe în momentul concepţiei când are loc interferenţa celor trei factori: (1) o mamă şi un tată care au relaţii sexuale (2) mama să fie în perioada fertilă şi (3) o fiinţa care aşteaptă să se nască (gandhabba) să fie prezentă. Oricând aceşti trei factori conlucrează, viaţa începe. Valoarea rezultatului concepţiei este aceeaşi cu a unei fiinţe născute, chiar dacă nu are încă toate organele dezvoltate perfect, de vreme ce este deja compus din corp sau materie şi minte chiar din momentul fertilizării. Mintea sau mana, în budism, este percepută ca un organ precum ochii, urechile sau nasul. Mintea nu numai că înregistrează toate seminţele acţiunilor bune sau rele, ci le poartă de la un moment la următorul, dintr-o viaţă anterioară în cea prezentă şi, la fel, din existenţa prezentă în cea următoare. „Schimbările care survin într-un moment de gândire sunt: (1) apariţia momentului de gândire pe măsură ce precedentul se dizolvă, (2) creşterea energiei minţii până la un punct maxim, urmată de (3) diminuarea energiei minţii şi (4) completa disoluţie a gândirii. Acest proces are loc constant în mintea fiinţei umane şi poate fi folosit pentru a explica renaşterea. Aceasta presupune ca în momentul morţii să conlucreze trei tipuri de
116

Lipsa metodelor contraceptive este ea însăşi o metodă contraceptivă care poate diminua frecvenţa actelor sexuale

premaritale.

75

momente ale gândirii sau conştiinţă117: patisandhi-citta sau conştiinţa care leagă o viaţă de cealaltă; bhavanga-citta - mintea curentă sau pasivă şi cuti-citta – conştiinţa care se deconectează de viaţa prezentă. Acum seminţele karmice care au fost stocate încep să dea semne ale celor ce se vor întâmpla pentru că o persoană pe moarte va fi înconjurată de trei semne: (1) Janakakamma - acţiunile trecute meritorii sau nemeritorii; (2) Kamma-nimitta - un simbol al instrumentelor folosite pentru a săvârşi aceste acţiuni trecute, precum flori sau mâncare pentru faptele bune, un pistol sau un cuţit pentru faptele rele; şi (3) Gati-nimitta - un semn al tendinţelor care sunt determinate de forţa acestor acţiuni trecute – vederea unui peisaj minunat care sugerează renaşterea într-un loc bun sau în cer. În momentul morţii, activitatea mintală devine din ce în ce mai slabă. De aceea, patisandhi-citta rămâne în cursul cogniţiei pentru doar 5 momente scurte de gândire a javanei (aprecierea sau impulsul – funcţia conştiinţei în psihologia budistă) şi apoi se scufundă în bhavanga. La sfârşitul bhavangăi sau al stadiului pasiv al conştiinţei, cuti-citta intervine rupând legătura cu viaţa prezentă scufundându-se apoi în bhavanga şi o altă conştiinţă patisandhi apare în viaţa următoare. Acest proces demonstrează că în orice moment uciderea fiinţei umane este o faptă abominabilă, întrucât fiinţa care aşteaptă să se nască deja emană energia sa karmică în calitate de persoană nouă. Avortul nu poate, totuşi, fi considerat o crimă dacă următoarele cinci condiţii nu sunt îndeplinite simultan: (1) o fiinţă deja existentă, (2) conştientizarea faptului că acea fiinţă există, (3) intenţia uciderii, (4) efortul uciderii şi (5) decesul. Dintre toate acestea, potrivit legii karmice, intenţia este elementul cel mai important. După cum ne spune Buddha: „O călugărilor, este voinţa (cetana) pe care o denumesc karma. Vrând, individul acţionează prin intermediul corpului, vorbirii şi minţii”. Deci, este necesar să accentuăm că acţiunile pot fi numite karma când ele derivă din voinţa sau intenţia săvârşitorului. Altfel, ele sunt doar acte „nocauzale” (kiriya) ce nu dau naştere niciunui efect. Karma este un termen neutru. El funcţionează ca şi cauză iar fiecare cauză produce un efect, retribuţie, rezultat (vipaka). Deci, actul uciderii va produce, cu siguranţă, o retribuţie. Prin urmare, avortul terapeutic, o procedură medicală întreprinsă de un medic licenţiat când se constată o ameninţare la adresa vieţii mamei,
117

Sunthorn Na-Rangsi, The Buddhist Concepts of Karma and Rebirth, Mahamakut Rajavidyalaya Press, Bangkok,

1976, p. 122.

76

poate fi considerat o karma mai blândă atâta vreme cât acţiunea nu este bazată pe rădăcinile unei intenţii rele sau nesănătoase118. Este ceva asemănător învăţăturii romanocatolice despre păcatele de moarte şi cele veniale. Avortul bazat pe o intenţie bună poate fi considerat un păcat venial, adică unul pardonabil, şi nu unul de moarte. În concepţia budistă, pedeapsa (efectele karmice negative) ar putea fi diminuată sau chiar eliminată prin acumularea unor efecte karmice pozitive din alte fapte bune. Deci, efectele negative ale avortului terapeutic nu vor fi aceleaşi ca în cazul persoanelor care avortează un fetus datorită autosuficienţei. Există mai multe tipuri de karma iar unele dintre ele au nevoie de perioade lung de timp să se dezvolte. Potrivit învăţăturii budiste, când o karma încă îşi consumă efectele, o alta cu aceeaşi intensitate sau cu una mai scăzută nu are şansa să se împlinească. Numai atunci când karma care îşi consumă efectele este slabă sau epuizată poate o altă karma să o înlocuiască. În acest sens, dacă cineva este vinovat de o faptă reprobabilă, acea persoană trebuie să-şi educe voinţa să facă numai bine încât karma sa bună să aibă o putere mai mare decât cea negativă. Dacă individul continuă, în mod sincer, să facă binele prin gând, cuvânt sau faptă de dragul binelui, atunci acţiunea negativă nu mai are putere să rodească şi acel efect negativ devine o karma învechită (ahosi karma) care s-a epuizat, deoarece perioada sa de concretizare a expirat. Astfel, pe de o parte, individul nu poate scăpa de rezultatul faptelor sale, pe de altă parte, săvârşirea faptelor bune poate schimba sau chiar elimina potenţialitatea efectelor negative astfel încât acestea să nu se poată dezvolta înainte de expirarea lor. Potrivit lui Phra Devpethee, un călugăr budist thailandez, efectul uciderii depinde de binele făcut de acea fiinţă şi de contribuţia sa la starea generală a lumii. De exemplu, tatăl şi mama sunt consideraţi fiinţe preţioase. A ucide o mamă pentru a salva viaţa fetusului, se referă, din punct de vedere karmic, la o retribuţie mai severă şi mai apropiată în timp decât avortarea unui fetus, deoarece mama este considerată o fiinţă care poate avea o contribuţie mai mare şi mai valoroasă la bunăstarea familiei sale şi a societăţii. Cu alte cuvinte, femeia are dreptul să facă apel la calitatea ei de mamă şi la drepturile care decurg din aceasta. Dacă trebuie să se aleagă, trebuie salvată viaţa mamei şi nu a fetusului. Din această perspectivă, se poate spune că budismul încurajează, indirect, dreptul reproductiv al femeii. Aceeaşi explicaţie poate fi dată şi în cazurile avortărilor ca urmare a unui viol. De aceea, avortul unui fetus care a apărut ca urmare a unui viol este considerat legal. Unii medici sunt de acord să avorteze şi fetuşii unor femei infectate cu HIV, deoarece fetusul respectiv nu mai are şansele unei vieţi sănătoase. Prin aceasta, ei doresc să uşureze
118

Intenţiile rele sunt: (1) lăcomia (lobha), (2) mânia sau ura (dosa) şi (3) iluzia (maya, moha).

77

suferinţa femeilor şi familiilor în cauză, inclusiv a copiilor nenăscuţi. O astfel de atitudine ar fi considerată o intenţie bună şi o modalitate bună de a elimina din milă fetuşii respectivi, deşi aceste cazuri particulare sunt, de exemplu, interzise într-o ţară majoritar budistă ca Thailanda. Dar ceea ce este şi mai complicat este să se determine dacă avortul este datorat greutăţilor economice, lipsei de pregătire a părinţilor pentru venirea pe lume a unui copil sau eşecului metodelor contraceptive? Potrivit învăţăturii budiste, săvârşitorii, mamele în special, vor şti cel mai bine care le sunt intenţiile atunci când decid să apeleze la un avort. Dacă ei urăsc acei fetuşi, fapta lor va avea ca rezultat o karma negativă şi, de aceea, se impune ca această decizie să fie luată după o meditaţie profundă în care să se ia în considerare gravitatea faptei şi a consecinţelor sale pentru a şti cât de gravă va fi pedeapsa. Evident, un avort rezultat în urma preocupărilor contraceptive şi a egoismului va avea urmări mai grave din punct de vedere karmic decât un avort care este rezultatul unui accident contraceptiv. Cu toate acestea, din această perspectivă, nu toate avorturile sunt acceptabile din punct de vedere moral. Avortul întreprins pentru selectarea sexului copiilor, aşa cum se întâmplă în unele ţări ca India sau China119, implică consecinţa karmice importante de vreme ce implică ura faţă de fete. În plus, nu toate avorturile sunt egale din punct de vedere moral în budism pentru că unele presupun mai mult efort şi, în consecinţă, mai multă intenţie. Astfel, un avort efectuat în a şasea lună de sarcină este mai semnificativ din punct de vedere karmic decât un avort efectuat în primul trimestru de sarcină. Budiştii propun următoarea învăţătură cu privire la procesul de creştere a embrionului: la început, kalala ia naştere iar de aici ia fiinţă abbudo. De acolo se creşte pesi care, la rândul lui, se dezvoltă ca ghana iar de aici se dezvoltă omul. Kalala este primul stadiu de dezvoltare a vieţii până ce fiinţa ajunge să aibă păr. Deci, kalala este prima perioadă de sarcină iar ghana poate apărea după 4 săptămâni, când părul, unghiile şi alte elemente se dezvoltă şi, de aceea, efortul de a ucide fetusul în stadiul kalala ar trebui să fie mai redus decât în uciderea mai târzie. Cu cât efortul depus este mai mare cu atât mai grave vor fi consecinţele karmice. De aceea, cu cât avortul este făcut în perioada timpurie a sarcinii cu atât mai uşor el poate fi
119

Maxine L. Margolis, The Relative Status of Men and Women în Carol R. Ember şi Melvin Ember (editori), 2003, pp. 142-143. Cf. ediţie online, Jim Yardley, China to Reconsider One-Child Limit în „New York Times”, http://www.nytimes.com/2008/02/29/world/asia/29china.html?scp=2&sq=&st=nyt,

Encyclopedia of Sex and Gender, Kluwer Academic/Plenum Publishers, New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow, 29.02.2008,

17.03.2008, 09:42:18.

78

justificat şi acceptat iar efectele sale karmice negative pot fi mai uşor acoperite de faptele bune care produc o karma pozitivă. General vorbind, drepturile fiecărei fiinţe umane sunt aceleaşi fie că ne referim la bărbat, femeie sau fetus, pentru că ei se află sub coincidenţa aceleiaşi legi naturale, de aceea, în cazul avortului, problema nu trebuie privită din perspectiva faptului că drepturile femeii sunt mai mari decât drepturile copilului. Cu toate acestea, criteriile eticii budiste legate de avort sunt, în cazuri complexe, deschise pentru folosirea înţelepciunii (panna) pentru a decide luând în considerare intenţiile, mijloacele şi scopurile: „Înţelepciunea este purificată prin virtute şi virtutea este purificată prin înţelepciune. Acolo unde se află una acolo este şi cealaltă”. De vreme ce totul este un non-eu (anatta), la fel, şi corpul unei femei este un noneu în sens absolut. Formularea „acest corp îmi aparţine” este doar un concept rezultat din acţiunea interdependentă a unui organ fizic şi a unui corp senzorial. În realitate, nu există nimic despre care cineva să spună că este „al meu”. De aceea, potrivit acestei învăţături, nicio femeie nu poate pretinde că trupul aparţine sinelui său absolute şi nici fetusul. În plus, mai există un argument pentru care budismul nu se raportează la drepturile femeilor la fel ca în ţările occidentale. Acesta stipulează că, potrivit interdependenţei sistematice (paticca samuppada), orice şi oricine există în reciprocitate, inclusiv fetusul. Fetusul şi familia sunt implicaţi în efectele unui avort şi nu doar femeia însărcinată. Deşi, femeia este cea care trebuie să ia singură decizia finală, decizia ei încă afectează familia şi medicii cărora li se cere să încalce legea. Dreptul la avort nu poate fi decât cel al femeii. În cele din urmă, o explicaţie asupra problemelor legate de drepturile omului se rezumă la „dreptul de a avea o viaţă dincolo de suferinţă”. Argumentul acestei definiri încearcă să facă legătura cu ultima realitate în concepţia budiştilor, nirvana, sfârşitul suferinţei. Aceasta înseamnă că, dacă oamenii cred că îşi „exercită” drepturile dar suferă, nu au drepturi autentice. Mergând pe calea acestei explicaţii femeile care îşi asumă singure responsabilitate unei sarcini nedorite sunt departe de a avea „drepturi” autentice. Până în acest punct, definiţia „drepturile femeilor” diferă de ceea ce se înţelege prin această sintagmă în mentalitatea occidentală. Deşi, poate fi acceptabil pentru budişti să înţeleagă că „drepturile omului sunt şi drepturile femeilor”, înţelesul termenului „drept”, în budism, încă are nevoie să fie pus în legătură cu legea karmică, doctrina paticca samuppada şi doctrina non-sinelui (anatta). 79

Femeile ar trebui să aibă parte de speranţă şi încurajări pentru că Buddha îi îndeamnă pe toţi să fie conducătorii propriei lor vieţi. Atunci când femeile eşuează în tentativa lor de a duce sarcina mai departe sau suferă, încă mai au căi de scăpare. Aceasta înseamnă că femeia şi cei care o ajută în procesul avortului ar putea acumula merite în diverse moduri cum ar fi donaţii către spitale, finanţând educaţia copiilor cu probleme, oferind cele necesare călugărilor, meditând şi transferând meritele asupra copilului mort nenăscut. Acumularea de merite în viziunea thailandeză poate fi asemănată cu serviciile memoriale japoneze numite mijuko kuyo (kuyo înseamnă „a oferi şi a hrăni”) care îşi propune să ofere rugăciuni şi mâncare spiritelor copiilor avortaţi sau ale celor născuţi morţi120. Aceste ritualuri de acumulare a meritelor sunt d fapt rezultatul sentimentelor de vinovăţie şi teamă de pedeapsă dar sunt şi o reflexie a dragostei, compasiunii şi a durerii acelor „mame responsabile” pentru pierderea vieţii fetusului. În plus, mai există un alt mod de le uşura suferinţa femeilor care au avut un avort – doctrina impermanenţei (anicca). După avort, suferinţa, vina şi remuşcarea nu durează veşnic. Potrivit legii budiste, legalizarea avortului ar contrazice învăţătura fundamentală a lui Buddha de a evita cele două extreme: automortificarea şi autosuficienţa. Aceasta înseamnă că este prea riscant să se permită legalizarea avortului aşa cum se permite autosuficienţa. Pe de altă parte, societatea nu trebuie să îngreuneze situaţia unei femei cu o sarcină nedorită forţând-o să se automortifice. Până la urmă, decizia de a face sau a nu face avort depinde de înţelepciunea fiecăruia şi de evaluarea contextului pe baza doctrinei intenţiei (karma) şi a iubirii (metta). Omul are destulă libertate pentru a-şi alege calea şi, indiferent de decizia luată, trebuie să fie destul de curajos încât să accepte consecinţele faptelor sale121.

120

Bardwell Smith, Buddhism and Abortion in Contemporary Japan: Nizuko kuyo and the Confrontation with Death în Parichart Suwanbubbha, The Right to Family Planning, Contraception and Abortion in Thai Buddhism în Daniel C.

José Ignacio Cabezon (edit.), Gender and Buddhist History, State University of New York Press, Albany, 1985, p. 73.
121

Maguire (editor), Sacred Rights: The Case for Contraception and Abortion in World Religions, Oxford University Press, New York, 2003, pp. 145-161.

80

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful