Regimul politic în România interbelică – Între democraţie şi dictatură

Înfăptuirea deplinei unităţi naţionale în anul 1918 ca urmare a hotărârii în marile adunări populare plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia, a însemnat pentru România instituirea unui nou sistem politic trecerea de la liberalismul nedemocratic, la democraţie liberală. Noua Românie se deosebea în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914; îi sporise în primul rând suprafaţa, ajungând prin înglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei de Nord de la 137.000 km pătraţi la 295.049 km pătraţi, iar populaţia, conform statisticilor din 1930, atingea 18.057.028 locuitori faţă de 8,5 milioane înainte de război.1 Din totalul populaţiei 71,9 % erau români; 7,9 % unguri; 4,4 % germani; 3,2 % ruteni şi ucrainieni; 2,3 % ruşi; 4 % evrei; 2 % bulgari; 1,5 % bulgari; 1 % turci şi tătari; 0,8 % găgăuzi; 0,3 % cehi şi slovaci; 0,3 % polonezi; 0,1 % albanezi, armeni, etc.2 Conform anuarului din 1940, în 1939 populaţia ţării crescuse cu aproape două milioane ajungând la 19.933.800 de suflete, o creştere surprinzătoare realizată numai pe sporul natural. Din punct de vedere social, absorţia noilor provincii nu a modificat în chip substanţial structura populaţiei; în 1930, conform recensământului populaţia rurală reprezenta 78,9 %, cea urbană 20.1 % din totalul populaţiei.3 România unită a devenit, dupa 1918, o ţară de marime medie în Europa şi cea mai întinsă ţară din sud-estul continentului.4 Marile reforme adoptate la sfârşitul războiului au schimbat din temelii vechile structuri sociale şi politice, transformând radical imaginea României. Programul liberal adoptat în 1913 şi pe care Parlamentul începuse să-l discute înca înainte de izbucnirea războiului a fost treptat adoptat începand din 1917, când regele Ferdinand a semnat decretul privind reforma agrară şi pe cel referitor la abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea votului univesal5. Ambele reforme, desăvârşite în anii următori, aveau să schimbe raportul de forţă pe scena politică internă. Noua configuratie politică a fost
1

Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 203 2 Ibidem 3 Ibidem, p. 204 4 Ion Alexandrescu, Urmări produse în evoluția economico-socială a României de legislația adoptată după Marea Unire în Parlamentul României. Istoria Senatului României, Editura Monitorul Oficial, București, 2004, pp.280 - 281

1

consfiinţită prin Constituţia de la 1923, un act fundamental liberal şi democratic, care rămânând în vigoare până în 1938, avea să contribuie în mod fundamental la democratizarea vieţii politice româneşti . Sistemul democratic românesc este însă unul original. El nu se poate confunda, chiar dacă majoritatea politicienilor vremii şi-o doreau ca cel occidental. Aşa încât, principala problemă care domina viaţa politică românească în perioada interbelică a constituit-o lupta între democraţie şi autoritarism, finalul unei perioade de 20 de ani de democraţie, cât de cât reprezentativă, punându-i capăt un regim autoritar impus ţării de regele Carol II. În aceste condiţii esenţa sistemului politic din România a cunoscut în perioada interbelică o importantă evoluţie caracterizată prin: a) descompunerea partidelor conservatoare; b) consolidarea poziţiilor Partidului Naţional Liberal, cel puţin în prima decadă post război; c) înfinţarea unor noi partide şi impunera lor în viaţa politică; d) integrarea partidelor din provinciile unite cu ţara, care au susţinut sau chiar condus lupta pentru unire; e) întemeierea Partidului Naţional Ţărănesc, care a devenit cel de-al doilea partid de guvernământ după Partidul Naţional Liberal; f) apariţia şi afirmarea partidelor minorităţilor naţionale; g) crearea şi impunerea în viaţa politică a unor grupări extremiste de stânga şi de dreapta6. Pulverizarea vieţii politice, fragmentarea spectrului politic până atunci stabil şi dominat numai de două partide, cel conservator şi cel liberal, se va încheia prin dezintegrarea imediat dupa înfăptuirea reformei agrare şi adoptarea votului universal, a partidului conservator, a cărui merite la construirea României moderne nu pot fi contestate. La alegerile din 1919, Partidul Conservator obţinuse 3,89 % din voturi ( 16 mandate ), la cele din 1920 numai 2,82 % (4 mandate ), iar în 1922 nu a reuşit să trimită nici un deputat în Parlament.

5

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2007, p. 350 6 Ion Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866 – 1938, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010, p. 53

2

La polul opus, liberalii au continuat şi după război să joace un important rol politic, dovedindu-se în practică, cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Partidul Naţional Liberal a deţinut puterea neîntrerupt între 1914 şi până în 1919 ( cu o scurtă întrupere între martie – noiembrie 1918 ) când, asemenea unor alte partide liberale europene au pierdut alegerile organizate de ei pe legea votului universal. După o scurtă perioadă de organizare şi de extindere în provinciile româneşti unite cu ţara, liberalii au preluat puterea între 1922 – 1928 ( cu o întrerupere între martie 1926 – iunie 1927 ) şi 1933 - 19377. Forţa motrice a partidului liberal a provenit din aşa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri şi industriaşi în frunte cu familia Bratianu. Perioada 1922 – 1926 a fost epoca celor mai mari succese liberale, guvernul condus de I.I.C.Bratianu, preşedintele partidului, rezolvând cu succes problemele dificile ale organizării noului stat întregit, ale unificării cu cele 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât şi din cel legislativ. Aceasta a fost deasemenea perioada aplicării reformelor şi a refacerii economice şi a adoptării noii Constituţii. Toate aceste mari înfăptuiri permit aprecierea că în anul 1926, Partidul Liberal, se afla în culmea puterii şi influenţei sale, încheindu-şi practic o misiune istorică începuta încă de la Constituirea sa în 1875. Dupa 1930, deşi se menţine încă ca partid de guvernământ, rolul Partidul Naţional Liberal şi al liberalilor va scadea treptat, lipsit rând pe rând de marii conducători, morţi în 1927 ( I.I.C. Bratianu ), 1930 ( Vintilă Brătianu ) şi 1933 ( I.G.Duca asasinat de legionari pe peronul gării Sinaia ). A trebuit să ia locul acestor titani ai liberalismului o echipa noua de oameni politici lipsiţi de experienţă politică, fiind influeţabili, în orice caz care nu s-au ridicat la nivelul vechii gărzi8. Ca urmare partidul şi-a pierdut influenţa fiind înfrânt în alegerile din 1937. Liberalismul practicat de Partidul Naţional Român era ghidat, dupa concepţia lui I.G.Duca şi I.I.C.Brătianu având drept nucleu ideea de progres, pe care îl crea nu prin violenţă şi salturi bruşte, ci printr-o activitate treptată, organizată, bazându-se pe proprietatea privată, armonie socială, democraţie şi conştiinţă naţională9. Într-o asemenea
7 8

Vlad Georgescu, op. cit., p. 205 Ibidem, pp. 204 - 205 9 Constantin Noica, Liberalismul din România – teorie şi practică, vol. IV, Editura Institutului de științe politice şi relații internaționale, București , 2008, p. 135

3

orientare, atât I.G.Duca cât şi I.I.C.Brătianu socoteau că partidul lor este partidul „naţiunii” şi reprezintă interesele întregului popor român denuntând partidele care susţineau interesele unei clase, fiind străine de spiritul românesc. Celălalt partid principal din perioada interbelică, Partidul Naţional Ţărănesc, creat în 1926 prin fuzionarea Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat ( Ion Mihalache ) şi Partidul Naţional din Transilvania ( Iuliu Maniu ) deşi avea o masă de votanţi mult mai largă decât liberalii nu s-au aflat la guvernare decât foarte puţin, între 1928 – 1931 şi 1932 - 193310 nereuşind să se impună ca un eficient partid de guvernământ. Mobilul fuziunii acestor două partide, destul de democratice prin statutele şi programele lor, nu a fost din pacate, decât conştientizarea faptului că, separat nu vor fi niciodată suficient de puternici pentru a-i înlocui pe liberali la putere. Adepţi ai principiilor democratice şi ţărăniştii se pronunţau pentru libertătile civile şi drepturile politice, punând însă pe pimul plan agricultura şi intentia de a sprijini pe micul gospodar independent şi de a promova mişcarea corporatistă. Au fost, de asemenea, adepţii încurajării industriei, acordând tratament egal capitalului străin şi a celui intern şi înlăturând tarifele protecţioniste împovărătoare. Condus de lideri admirabili din punct de vedere moral şi patriotic ( Iuliu Maniu fusese ales preşedinte încă de la Conferinţa de unificare din 1926, Ion Mihalache – vicepreşedinte iar ilustrul ideolog al ţărănismului Virgil Madgearu secretar general ) în activitatea partidului s-au manifestat mai multe greşeli tactice, cum ar fi acceptarea revenirii în ţară a princepelui Carol II ( 1930 ) sau alianţa electorală cu Legiunea (1937 ) fapte ce au influenţat negativ viaţa politică românească contribuind serios la împiedicarea unei coagulări a forţelor democratice în faţa pericolului devenit din ce în ce mai evident la adresa democraţiei din partea regelui Carol al II-lea, hotărât să destrame sistemul politic pluripartidist, să pună capăt „politicianismului demagogic” al partidelor politice şi să instaureze dictatura. În afara liberalilor şi ţărăniştilor s-au mai perindat la cârma ţării, pentru scurt timp însă, alte câteva grupări politice eterogene, cum ar fi Partidul Poporului condus de mareşalul Alexandru Averescu (1920-1921; 1926-1927), Partidul Naţional Democrat al

10

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2007, p. 354

4

prodesorului Nicolae Iorga (1931-1932), Partidul Naţional Creştin a lui Goga si Cuza (1937-1938)11. În plus în spectrul politic destul de democratic al perioadei s-au evidenţiat chiar dacă fără o influenţă hotărâtoare în viaţa politică mai ales în prima decadă de după război unele partide de extremă stânga şi extremă dreapta. După 1930 rolul lor politic se va intensifica, contribuind şi ele la degringolada democraţiei româneşti făcând inconştient jocul atntidemocratic al suveranului. Partidele de stânga au avut o influenţă directă redusă asupra vieţii politice în perioada interbelică, explicabilă prin proporţia redusă a electoratului lor proletariatul urban care reprezenta un procent scăzut din populţia activă românească,dar şi prin faptul că acestea au neglijat tradiţiile naţionale şi religioase, iar în cazul comuniştilor şi prin persecuţiile puternice din partea guvernărilor burgheze. După războiul mondial, mişcarea socialistă reprezentată prin Partidul Social Democrat a suferit o importantă scindare între moderaţi care urmau tradiţia socialistă occidentală şi radicali, care şi-au luat drept model pe revoluţionarii bolşevici din Rusia. Apele s-au limpezit la Congresul general din 8-12 mai 1921 când adepţii comunismului şi ai Internaţionalei a III a comuniste au pus bazele Partidului Comunist din România, partid care, după instituţionalizarea sa după Congresul al II lea din octombrie 1922 de la Ploieşti s-a identificat fidel cu interesele sovietice, urmând aproape fără excepţie o stridentă politică antiromânească12. O atare linie politică a gasit ecou, după cum era şi firesc, în rândul etniilor conlocuitoare, unguri, evrei şi bulgari care nu voiau să recunoască făurirea statului român unitar în 1918. Afectarea directă a intereselor naţionale de către acţiunile P.C.d.R. a determinat interzicerea funcţionării acestuia şi scoaterea în afara legii în 1924, situţie care s-a prelungit până la 23 august 1944. Socialiştii români care în 1921 au respins afilierea la Internaţionala comunistă sau raliat cu partidele socialiste din Transilvania, Banat şi Bucovina şi au înfiinţat în 1922 Federaţia Partidelor Socialiste din România13 care din 1927 s-a transformat în Partidul Social Democrat condus de Constantin Titel-Petrescu, partid cu o oarecare influenţă în viaţa politică românească mai ales în anii 1927-1931.
11 12

Vlad Georgescu, op.cit., p. 206 Ioan Scurtu, Ghe. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideea, Bucureşti, 1999, p. 149 13 Ibidem, p.491

5

La alegerile din 1928 P.S.d.R a obținut 9 mandate în parlament, la cele din 1931 șapte, apoi, datorită formării unor dizidente de stânga (Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist Român), influența sa politică a scăzut continuu nemai trecând la nici unul dintre sufragii pragul electoral pentru a putea intra în Parlament. O mult mai mare influență, decât comuniștii și socialiștii a jucat în viața politică românească interbelică, imprima o evoluție specifică a democrației românești, dreapta românească14. Fără a avea tradiții în istoria modernă a României, o mișcare de extremă dreapta se dezvoltă, e drept mai lent decât cea de stânga, pe fondul marilor reforme din anii 1917-1923, care au adus la suprafața forțe sociale noi, ambițioase, dar mai ales nemulțumite, atât din rândul micii burgezii cât și al unei părți a vechilor boieri și moșieri expropriați. Din simbioza acestor forțe la care cu timpul s-au asociat intelectualii neîmpliniți, preoți, debusolați și o anumită parte a studențimei și elevilor de liceu se va naște în primul deceniu postbelic aceea ce se va consființi în anii următori sub genericul de mișcare legionară. Născută prin aportul mai ales al studențimii naționaliste ieșene, îndeaproape dirijată încă din 1919 de Corneliu Zelea Codreanu15 și profesorul A.C. Cuza16 mișcarea legionară se va concretiza în Liga Apărării Național-Creștine înființat în 1923 de A.C. Cuza și mai apoi în 1927 Liga Arhanghelului Mihail creație a lui Zelea Codreanu, odată despărțit de nașul său de cununie; LANC și-a înscris în program: ”apărarea monarhiei constituționale, combaterea curentelor cu caracter de clasă, educația naționala și creștină, creșterea rolului bisericii în viața statului român”, devenind astfel cea mai importantă organizație de dreapta apărută în România după primul Război Mondial17. Legiunea Arhanghelului Mihail a lui Codreanu, după 1930 s-a metamorfozat în Garda de fier, organizație extremistă naționalistă, antisemită, antioccidentală, promovând un spirit mesianic, un elitism și un cult al conducătorului nemaîntâlnit până atunci în gândirea și practic politica românească.
14

Vezi detalii privind programul lui Corneliu Zelea Codreanu “Pentru Legionari” în Nicu Cracea, Dezvăluiri legionare, vol. I, Editura fundației “Buna vestire”, București, 1944, pp. 22-23 15 Vezi, Ibidem, pp. 9-21 16 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 153 17 În actul de constituire LANC se prescria: “subsemnații profesori și studenți ai celor 4 universități Iași, București, Cluj, Cernăuți și cetățeni delegați ai județelor României unite, ne-am constituit în Liga Apărării Național Creștine și după sfințirea drapelului au depus acest jurământ în fața altarului. Fondatorii LANC (apud Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 165)

6

Acțiunile antidemocratice ale acestei oragnizații extremiste, culminând cu asasinarea în decembrie 1933 a primului ministru al țării I.Gh.Duca aveau să marcheze încheierea în viața politică românească a perioadei clasice de civilitate și liberalism și trecerea prin aducerea de către Carol II la guvernare a lui Gh. Tătărescu în decembrie 1933 la agonia democratismului românesc interbelic și pregătirea condițiilor pentru instaurarea regimului de dictatură a lui Carol II. Conducând țara prin decrete și legi, reintroducând cenzura, pentru prima dată de la 1862 încoace, guvernarea liberală a lui Gh. Brătianu devine tot mai conservatoare, tot mai dependentă de rege și totodată tot mai coruptă și nepopulară. La liberali se produce sciziunea dintre „bătrânii” C.I. Dinu Brătianu, Gh. Brătianu (cu orientări de extremă dreapta) și Gh. Tătărescu, frecvent susținător și obedient regelui Carol II. Concomitent pe fondul slăbirii liberalismului, extrema dreapta: Garda de Fier, scoasă în afara legii în decembrie 1933 de I.G. Duca, supraviețuind după 1934 sub denumirea partidului „Totul pentru țară”, va deveni o „mișcare de masă”18 voturile câstigate de acesta la alegerile parlamentare dintre 1931 – 1937 ridicându-se de la 1 % la 15,58 %. Electoratul său era format cu precădere din tineri locuitori ai orașelor, dar cuprindea membrii ai tuturor claselor sociale, atrăgându-i în același timp, pe țărani și clerul rural, elemente ale muncitorimii și burghezii de la orașe și periferia societății 19. Conducerea noului partid extremist, în această perioadă de glorie a sa (1934 – 1938) era formată din elemente din clasa de mijloc care aveau educație universitară iar naționalismul miscarii îi atragea pe toți acei care se simțeau alienați de un sistem politic și social care li se părea a fi fost creat în afara granițelor și în detrimentul „ realităților românești” tradiționale. Mișcarea legionară (extrema dreaptă românească) a devenit atât de puternică către sfârșitul deceniului al patrulea al secolului trecut, încât a reușit să se impună în arena vieții politice prin semnarea în campania electorală de la sfârșitul anului 1937 a unui „pact electoral” cu P.N.Ț și P.L a lui Gh. Brătianu. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au fost deadreptul șocante marcând cu un ceas mai devreme falimentul democrației societății românești. Partidul liberal, (Gh. Tatarascu) organizator al alegerilor prin dizidența guvernamentală a obținut majoritatea voturilor 35.9 % și cele mai multe locuri
18 19

Mihai Bărbulescu, op. cit., p.356 Ibidem

7

in Parlament (152) dar nu și procentul necesar (40 %) pentru a primi prima electorala (conform legii din 1926) și odată cu aceasta majoritate în Cameră. Partidul Totul pentru țară înregistra cea mai mare victorie din istoria mișcării legionare într-o campanie electorală – 15.58 % și 66 de locuri în Parlament, devenind, astfel, al treilea partid ca marime după P.N.L. și P.N.Ț., cel din urmă deținând 86 de locuri. Rezultatul alegerilor ia oferit suveranului o largă posibilitate de manevra pentru realizarea printr-o altă formulă guvernamentală, a principalului său obiectiv politic și gruparea pe care o reprezenta – dictatura. În aceste circumstanțe, profitând de confuzia creată, socotind că a sosit momentul pentru a-și realiza propriile ambiții dictatoriale Carol II a încredințat formarea guvernului lui Octavian Goga, președintele Partidului Național Creștin, care obținuse doar 10 % din sufragii, spre a demonstra chipurile clasei politice, că partidele politice nu mai puteau prezenta garanții și că numai voința sa era cea care conta în condițiile agravării situației politice interne a țării, dar mai ales a climatului internațional. Profitând de slăbiciunile guvernării O. Goga mai ales de înclinațiile antisemite exagerate ale acestuia și tratativele angajate de primul ministru cu legiunea în vederea concentrării forțelor de dreapta la 10 și 11 februarie 1938. Carol II printr-o lovitură de stat a înlocuit guvernul Goga cu un “guvern consultativ” condus de patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a dizolvat apoi Parlamentul și partidele politice instaurând dictatura regală20. După ce a primit jurământul noilor miniștri (majoritatea lor foști prim miniștrii în perioada interbelică, și înainte de a se adresa națiunii prin Proclamația regală) Carol a declarat: “astăzi suntem chemați a începe o nouă eră în istoria patriei noastre; o era de îndreptare, o era în care erorile trecutului trebuiesc corectate cu cea mai adâncă chibzuință”21. Printre primele măsuri adoptate aflându-se instituționalizarea noului regim, prin introducerea cenzurii pe întreg teritoriul țării, starea de asediu, numirea unor prefecți, din rândul militarilor activi cu gradul de locotenent-colonel sau colonel; dreptul autorităților militare de a face percheziții s.a., practic România Mare contruită de generații întregi înceta astfel să mai existe. Sistemul de guvernare prin partidele politice a falimentat, democrația românească așa fragilă și imperfectă cum fusese ea era înlocuită pentru prima
20

Constantin C.I. Bratianu, Carol II, Ion Antonescu. Amintiri. Corespondente, Cuvant inainte, note, ingrijire de editie, indici de Ion Ardeleanu, EdituraForum S.R.L., 1992, p. 66 si urm. 21 Timpul, 12 februarie 1938

8

dată în istoria țării cu un regim de tip autoritar. Și era doar începutul. Dictatura regală instaurată și menținută timp de doi ani, numai cu forțe interne, avea sa fie urmată de încă doua regimuri politice autoritare, cel al generalului și apoi mareșalului Ion Antonescu (1940-1944) și apoi cea mai lungă și cea mai sălbatică – dictatura comunistă (1946-1989) impusă țării de Marile Puteri învingatoare în cel de-al doilea Război Mondial și instaurată sub păvaza baionetelor Armatei Roșii de ocupație. Dacă ar fi să analizăm, acum, la încheierea prezentării noastre, principalele carențe ale democrației românești, care au dus la falimentul acesteia și începutul regimurilor politice totalitare în istoria noastra politică, ar trebui fără doar și poate să ne aplecăm cu predilecție asupra acelor factori interni și externi care au influențat, în ansamblu, viața politică românească în perioada interbelică. Mai întâi acordare votului universal în 1918 nu a fost urmată de preocuparea liderilor politici pentru educația politică (civică) a cetățenilor ci numai de câștigarea cu orice preț a votului alegătorilor. Iată ce nota P.P. Negulescu, încă în 1926, sub acest aspect: ”Supralicitarea demagogică a celor ce voiau să acapareze, cu orice preț corpul electoral – promisiunile irealizabile ce se făceau, cu inima ușoară, la fiecare pas, calomnierea nerușinată a adversarilor fără nici o teama de sancțiuni – negarea brutală a evidenței fără nici o grijă de inevitabilă dezmințire a faptelor – au pricinuit alterări îngrijorătoare a sufletului maselor. Au alimentat curentele subversive, au ațâțat urile de clasa și mai ales au provocat o descurajare și o dezorientare profundă a părții celei mai bune a corpului electoral22”. Rezultatul unei astfel de atitudini, a fost neîncrederea maselor alegătorilor în votul universal care stăteau la baza regimului democratic. Iată cât de actual este constatarea fruntașului legionar Vasile Marin care scria, în 1933: “Democrații privesc votul universal ca pe cel mai de preț câstig al omenirii, panaceul tuturor relelor. Ei uită că de îndată ce le se pune la dispoziție acest temut instrument de influențare a treburilor publice, masele acestea, lipsite de perspectiva istorică și fără simțul eternului național, se vor preocupa exclusiv de satisfacerea

22

P.P. Negulescu, Partidele politice, pp. 37 - 38

9

intereselor lor materialiste și vor obliga pe conducător să se devoteze realizării acestor interese23”. Și în plus, trebuie să notăm, ca și atunci ca și azi, odată ce obțineau mandatul parlamentar “aleșii națiunii” iși schimbau cu totul atitudinea, uitând cu totul de promisiunile făcute și de cei care i-au ales. Fin cunoscător tarelor epocii, Tudor Teodorescu Braniște consemna urmatoarele întrebări adresate cetățenilor României: ”ați asistat la ședințele din aceste zile? Sub cupola înfierbântată de soare cel mult două duzini de bravi deputați ascultă și din când în când aplaudă. Unde sunt ceilalți? Unde sunt cei care s-au bătut pe un mandat, cei care la alcătuirea listelor au anunțat cu demisia din partid dacă nu vor fi candidați, cei care afirmau cu o splendida seriozitate că se prabușește țara dacă nu vor fi trimiși în Cameră? Unde sunt zeloșii reprezentanți ai națiunii care se băteau cu pumnii în piept de dragul alegătorilor? În ce chip îi reprezintă pe acești alegători? Cum le apără interesele? Cum iși împlinesc mandatul – mandatul pe care l-au cucerit cu jertfe sau cu umilințe, prin amenințări sau concesii?24”. În sfârșit ca o carență majoră a democrației dâmbovițiene notăm discrepanța frapantă dintre legislația democratică, adoptată după Marea Unire și marile reforme și modul ei de aplicare, care de asemenea, nu se afla la mare distanță de cea din zilele originalei noastre democrații postdecembriste. Iată ce nota în acest sens Ion Mihalache marele nostru reprezentant al țărănismului neaoș românesc: “Am avut totdeauna impresia că această Constituție (cea din 1923 n.n.) e o haină largă dar cu un guler strâmt care sugrumă, deaorece Constituția a sugrumat clasa țărănească căreia i-a lipsit orice mișcare politică (...). Nu se poate zice că pentru țărănimea românească a existat vreodată Constituție în această țară: jandarmul, dorobanțul, primarul, aceștia au fost Constituția pentru țăranul român totdeauna. Și sunt cunoscute cazuri când însăși Costituția a fost confiscată ca broșură subversivă la sate, de administrația partidelor politice25”.

23

Vasile Marin, Crez de generatie, Editia ingrijita si prefata de Radu Dan Vlad, Bucuresti, Editura Majadahonda, 1997, pp. 167-168 24 Tudor Teodorescu Braniste, Oameni si paiate, Bucuresti, Editura Pentru Literatura, 1967, pp. 81-82 25 Ion Mihalache, Intervenția în Adunarea Deputaților în Dezbateri în Adunarea Deputaților, nr. 32, Sedința din 23 iulie 1920, p. 558

10

Am lăsat la sfârșit contribuția presei din epocă la deteriorarea stării de spirit și dezinformarea cetățeanului, prin subiectivismul, intolerant, calomnia și șantajul practicate. Încă din 1920 Nicolae Iorga atrăgea atenția că: “starea de după război când presa ar avea cea mai mare opera mobilizatoare de îndeplinit, tocmai atunci presa românească a contribuit esențial să îndușmănească oamenii, să facă a se urî oamenii care se dușmăneau și fără de aceasta să nu mai trebuiască a se urî și presa ca să toarne un pic de otravă pentru a face irespirabil aerul din viața noastră politică26”. Aceste ample caranțe, precum și încă multe altele ținând de gradul de cultură și înțelegere a majorității populației românești, au lăsat drum larg curentelor extremiste, de stânga și de dreapta, au discreditat regimul democratic pluri-partidist, facilitând situarea lui Carol II, inițiatorul dictaturii la noi, în postura de salvator al ordinii și liniștii publice.

26

Ibidem, nr. 31, Sedința din 28 iulie 1920, p. 533

11