You are on page 1of 20

Hristos, centrul vieţii

Dacă timp de-o săptămână N-aţi uitat şi-aţi calculat, Cât din timpul la-ndemână Pentru cer aţi alocat? O să vă surprindă testul Pentru cei mai mulţi din voi, Orice altceva-i în faţă, Domnul e pe locul doi. Şi chiar dacă rezultatul Altora e diferit, Domnul nu se mulţumeşte, Cu aportul neîntregit; Domnul vrea să-I dai întregul – Orice-activităţi de jos, Fie lucru, somn, odihnă... S-aibă-n centru pe Hristos! Pentru că din El decurge Gândul, vorba, fapta ta, Părtăşia,biruinţa, Izvorăsc din slava Sa. Las’să fie-n centru Domnul Să faci tot ca pentru El, Fiindcă nu e ca şi omul, Să te uite sau altfel... El îţi schimbă condiţia, Mers, relaţii, orice trai, Vei iubi divina sursă Şi va fi un colţ din rai. Simion Buzduga
Fondurile necesare editării şi distribuirii revistei „Dragoste pentru Adevăr”, provin din donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să sprijine această lucrare pot face depuneri în contul Asociaţiei Creştine de caritate Gosen 2511.1-1584.1/ROL COD IBAN: RO91RNCB1200000015840001 sau 2511.1-1584.2/ EUR, COD IBAN: RO64RNCB1200000015840002 deschis la BCR, Arad, care are ca obiect de activitate doar educaţia creştină. Vă mulţumim în Numele Domnului Isus! Colectivul de redacţie

Cuprins
3
Editorial Vremuri grele şi oameni uşori – Editorii

4

Închinători în duh şi-n adevăr Altarele lui Ieroboam – Nelu Popa

6

Doctrine biblice Lucrarea Duhului Sfant în planul veşnic al lui Dumnezeu (partea I)– Iosif Anca

9

Principii biblice „Multe căi...” – Iosif Anca

10

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm Scrisoarea a XXVI-a – Zaharia Bica

12

Statutul spiritual şi moral al creştinului Voci auzite în timp de criză: urmaşii primului Adam – Fănel Şuteu

17

Consemnări Statistici religioase

ISSN: 1841-1185

Profeţia apostolului Pavel: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (2 Timotei 3:1), este amintită frecvent, dar nu întotdeauna se analizează corect cauzele acestui fenomen de masă. În examinarea cauzelor, să pornim de la descrierea diverselor atitudini ale oamenilor în aceste „vremuri grele”, ce se pot constata în orice segment al societăţii: „...oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi...” (2 Timotei 3:2-4). Ne propunem să descoperim fondul problemei, sub observaţia faptului că toate aceste caracteristici evidenţiază stări păcătoase, nu lipsuri materiale sau alte necazuri cauzate de diverse nenorociri. Spre deosebire, ştim că au fost şi vor mai fi situaţii grele prin natura externă a lucrurilor, ca şi în cazul robiei evreilor din Egipt, despre care „...Domnul i-a zis lui Avram: «Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară,... şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani»” (Geneza 15:13). La împlinirea celor profeţite, este scris: „Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp: în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă erau fără nici un pic de milă” (Exodul 1:14). Însă stările descrise în 2 Timotei 3, ce fac vremurile greu de suportat, sunt probleme interne ale fiinţei umane şi ale relaţiilor interumane, afectate de atitudini greşite ale oamenilor. La fel s-a întâmplat cu evreii, care după ce au fost eliberaţi din robie, au avut alt gen de probleme „grele”, prin neînţelegerile dintre ei (Exodul 18:26). Istoria lor din Canaan, a cunoscut accente păcătoase mai „grele”, ce au dus iar la robie, „Greu a păcătuit Ierusalimul!” (Plângeri 1:8), ca şi în cazul Sodomei, despre care „Domnul a zis: «Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit şi păcatul lor, într-adevăr, este nespus de greu»” (Geneza 18:20). În toate situaţiile au urmat pedepse grele, conform legii blestemului neascultării: „Domnul te va lovi în chip minunat, pe tine şi sămânţa ta, cu răni mari şi îndelungate, cu boli grele şi necurmate” (Deuteronomul 28:59). Problema oamenilor în „vremurile grele” de acum este dată de faptul că sunt „greu de mulţumit” (1 Petru 2:18), nu pentru că nu au ce mânca sau îmbrăca, ceea ce ar „fi de ajuns” (1 Timotei 6:7), dar sunt „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea...” (2 Timotei 3:4-5). În condiţii de materialism, hedonism şi narcisism în creştere, avertizările Domnului şi ale apostolilor Săi, arată urmările apăsătoare, letale pentru suflet: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca 21:34); „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi

Vremuri grele şi oameni uşori

unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri” (1 Timotei 6:9-10). În zilele noastre, oamenii se plâng că este greu, dar, întreba cineva: „Dacă oamenii se plâng de faptul că lucrează greu, de ce, când termină „ziua de muncă” le arde de distracţii şi nu de odihnă?” Vremurile sunt grele de la mulţimea de chinuri, în urma rănilor pe care fiecare şi le produce. Apostolul sfătuia mai departe: „Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţa. Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat...” (1 Timotei 6:11-12). Pentru a face faţă acestor situaţii, ca vremurile să nu fie mai grele decât puterea noastră, trebuie să devenim noi mai „grei”, printr-o capacitate ce o primim din relaţia cu Domnul, după cum este scris: „Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul 4:12). Adevăraţii oameni „grei” nu sunt nici sportivi, nici bogaţi, nici politicieni. Iată câteva cazuri de oameni şi imperii, aparent grei, dar uşori în faţa vântului, care i-a luat: Belşaţar - „Cântărit, înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor!” (Daniel 5:27); Asur – „Nu vei mai avea urmaşi care să-ţi poarte numele;... îţi voi pregăti mormântul, căci te-ai aflat prea uşor” (Naum 1:14). Astfel de oameni uşori sunt şi „uşuratici şi înşelători” (Ţefania 3:4). Apostolul nota în contextul vremurilor grele, o stare specifică: „Sunt printre ei unii, care se vâră prin case şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte” (2 Timotei 3:6). Să nu uităm că nu este „ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14), dar, fără El, şi cea mai mică ispită este greu de biruit. Putem birui totul, dacă vom fi înarmaţi corespunzător (Efeseni 6), altfel vom ieşi din confruntare ca fiii lui Sceva (Fapte 19). Ferice de cei care, potrivit Psalmului 1, sunt sădiţi lângă izvor („Domnul, izvorul de apă vie” – Ieremia 17:13), căci pentru ei seceta (greul) nu afectează rodul. Dar pentru cei ce sunt sădiţi în deşertul lumii, supărarea şi poftele sunt suficiente pentru a fi tot timpul ofiliţi. De vină nu este mediul, în primul rând, ci cel ce a ales acest mediu, când putea să aleagă altul mai propice. Apostolul Pavel scria pentru Timotei, în încheierea referinţei despre „vremuri grele”, să se ţină aproape de Scripturi şi de mentorii săi spirituali, care aşteptau cununa vieţii. Rămâne ca fiecare să decidă pentru sine, ce valori va alege, iar în final ce premiu, va avea. Editorii

„La început era Cuvântul...” (Ioan 1:1)

3

Biblia afirmă cu solemnitate: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” (Geneza 1:27), dar de-a lungul istoriei au fost mulţi oameni care şi-au făcut dumnezei după părerile şi interesele lor. Despre Ieroboam, împăratul lui Israel, Dumnezeu vorbeşte prin prorocul Ahia că „s-a dus să-şi facă dumnezei şi chipuri turnate şi a lepădat pe Dumnezeul adevărat înapoia lui” (1 Împăraţi 14:9). O realitate tulburătoare, la care trebuie să privim călăuziţi de lumina Domnului prin care „vedem lumina” (Psalmul 36:9) şi vom observa marile greşeli şi păcate omeneşti din vremea instaurării unei noi forme religioase în Israel. Privind şi la urmările politicii religioase a lui Ieroboam, putem constata,

ca predecesorul său, Solomon, la sfârşitul experienţelor sale, când a scris: „Totuş, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El” (Eclesiastul 8:12). Evidenţierea lui Ieroboam, a început cu ocazia reparaţiilor care se făceau la zidurile Ierusalimului. Împăratul Solomon, aflat în control, l-a văzut la lucru pe tânărul Ieroboam şi l-a promovat administrator peste toţi lucrătorii din tribul său. Fiind tare şi viteaz, el a câştigat repede respectul oamenilor, apoi fiind în preajma altor dregători ai împăratului

Solomon, a reuşit atât să-şi câştige adepţi care-l apreciau, cât şi să ia cunoştinţă de vrăjmaşii împăratului (1 Împăraţi 11:14-28). Solomon, aflat în mare declin spiritual în acea perioadă, se face vinovat de păcate mari, cum ar fi: idolatria (1 Împăraţi 11:33), răutatea (1 Împăraţi 11:40) sau exploatarea grea a poporului (1 Împăraţi 12:4), ceea ce-L determină pe Dumnezeu să-l smerească. Prin prorocul Ahia din Silo a fost anunţată hotărârea de a oferi lui Ieroboam un mandat temporar şi condiţionat: „Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Iată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon, şi-ţi voi da zece seminţii... Pe tine te voi lua, şi vei domni peste tot ce-ţi va dori sufletul, vei fi împăratul lui Israel. Dacă vei asculta de tot ce-ţi voi porunci, dacă vei umbla în căile Mele şi dacă vei face ce este drept înaintea Mea, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut robul Meu David, voi fi cu tine, îţi voi zidi o casă trainică, aşa cum am zidit

„...astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23)

4

lui David, şi-ţi voi da ţie pe Israel. Voi smeri prin aceasta sămânţa lui David, dar nu pentru totdeauna»” (1 Împăraţi 11:31-39). Dar spre deosebire de David, care, deşi uns de Samuel împărat, a aşteptat cu răbdare în timpul de încercare, momentul rânduit de Dumnezeu pentru a urca pe tron, Ieroboam a dat repede semne de răzvrătire, a căzut în dizgraţia lui Solomon şi a fugit să-şi scape viaţa, la Şişac, în Egipt (1 Împăraţi 11:40). Fiindcă anterior exilului egiptean, era „tovarăş de suferinţă şi idei” cu prinţul edomit Hadad (nume care semnifică înverşunare), acum Ieroboam trăia într-un mediu total ostil lui Solomon şi regatului său. Astfel Ieroboam, împreună cu Hadad, au intrat în prietenie cu faraonul, primind adăpost în preajma acestuia. În timpul acesta, i-a împărtăşit soarta sa şi poate i-a vorbit lui Şişac despre vistieriile şi aurul din Ierusalim, provocându-i lăcomia, iar mai târziu, acesta prădează comorile Templului (1 Împăraţi 14:25-26). În perioada petrecută în Egipt (care simbolizează lumea) Ieroboam, acest conducător abil, asimilează de la faraon germenii mândriei şi ai idolatriei, învăţând atât metoda conducerii piramidale (faraonul fiind socotit zeu, conducea atât politic cât şi religios Egiptul), cât şi urâciunile religioase egiptene. Revenit în ţară, cu prilejul adunării naţionale de la Sihem, când adepţii lui au trimis să-l cheme (1 Împăraţi 12:1-3), Ieroboam „a pescuit în ape tulburi” şi a fost investit ca împărat peste zece seminţii în Israel (1 Împăraţi 12:20). Ajuns împărat, Ieroboam observă că oamenii evlavioşi mergeau să ducă jertfe la Templul din Ierusalim, loc care nu îi aparţinea. Atunci s-a consultat cu propria lui inimă, care căzuse sub influenţa lumii fără Dumnezeu (1 Împăraţi 12:26-27; Proverbe 28:26), apoi a convocat la sfat consilierii şi, după dezbateri, au ajuns la concluzia că lucrurile trebuie schimbate, închinarea după rânduielile divine reprezentând un pericol politic şi spiritual pentru împărăţia lui (1 Împăraţi 12:28). Sfidând rânduielile precise ale preoţiei levitice, precum şi Legea scrisă de Dumnezeu pe tablele de piatră, Ieroboam reîntronează în Israel religia bunului plac al poporului, ca Aaron în absenţa

lui Moise, în pustie (Exodul 32). El a stabilit ca centre de închinare localităţile Betel, în sud şi Dan, în nord, unde a aşezat câte un viţel de aur (1 Împăraţi 12:28-29), a numit preoţi din afara seminţiei leviţilor, după criteriul contribuţiei materiale (1 Împăraţi 12:31; 2 Cronici 13:9), apoi a instituit sărbători proprii, îndrăznind chiar să ardă tămâie la altar, după modelul păgân al regilor preoţi (1 Împăraţi 12:33). Încumetându-se să schimbe locul de adunare din Ierusalim, cu cele două centre idolatre de la Betel şi Dan, Ieroboam a lucrat „cu aprinderea îngâmfării” (Proverbe 21:24), atât în raport cu Dumnezeu, batjocorind relaţia divină de la Betel a patriarhului Iacov (Genesa 28:12,13), cât şi în raport cu poporul, folosind argumente omeneşti: „Dacă s-au schimbat vremurile, trebuie să schimbăm şi rânduielile religioase. Dacă Dumnezeu s-a descoperit părintelui lor, Iacov, aici la Betel, deasupra unei scări, cu atât mai mult va sta pe un viţel de aur”, reluând ideea de la canaaniţii care aşezau idolii pe viţei, a spus Ieroboam consilierilor săi. El a avut grijă să creeze o ambianţă „după bunul lui plac” şi sărbători, deoarece la divertisment vine întotdeauna mult popor, ca în trecutul lor idolatru, când: „S-au sculat dis-de-dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace” (Exodul 32:6). Scriptura consemnează că această faptă a lui Ieroboam, ca fiind un priliej de păcătuire pentru poporul Israel (1 Împăraţi 12:30). Închinarea tip Ieroboam – „calea lui Ieroboam”, bazată pe divertisment omenesc şi separarea de rânduielile divine este apreciată şi astăzi în multe cercuri religioase, dar stârneşte mânia divină, ca în cazul primei abateri idolatre, din pustie (Exodul 32:10). Ieroboam şi ai săi se puteau lăuda că Solomon, care a zidit Templul din Ierusalim i-a exploatat greu pe evrei, iar fiul său Roboam face la fel în împărăţia lui Iuda, dar pentru împărăţia condusă de el, puterea decizională şi legislativă este pe umerii poporului şi sunt în măsură să facă ce doresc. Ieroboam a dat dovadă de la început şi până la sfârşit că este „plin de fiere amară şi în lanţurile răutăţii” (Faptele Apostolilor 8:23), făcându-se vinovat

faţă de Dumnezeu, de păcate mari, prin inovaţiile sale idolatre (1 Samuel 15:22; Psalmul 19:13). Peste câţiva ani, prin acelaşi proroc, ce i-a vestit lui Ieroboam un viitor davidic, s-a anunţat: „Voi trimite nenorocirea peste casa lui Ieroboam, voi nimici pe oricine este al lui Ieroboam, fie rob, fie slobod în Israel şi voi mătura casa lui Ieroboam, cum se mătură murdăriile, până va pieri. Cel ce va muri în cetate din casa lui Ieroboam, va fi mâncat de câini şi cel ce va muri pe câmp va fi mâncat de păsările cerului. Căci Domnul a vorbit” (1 Împăraţi 14:1011). Cel ce a pronunţat prima dată binecuvântarea şi blestemul a fost Dumnezeu (Geneza 3, 4) şi tot El le va pronunţa, definitiv, pentru ultima dată, pentru toţi oamenii (Matei 25). El a arătat şi în cazul lui Ieroboam şi al asociaţilor săi, că are pregătit pentru toţi un viitor potrivit cu atitudinea lor, rezervându-Şi dreptul suveran, să-l modifice, după cum afirma prin profet: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici, dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac. De aceea,... pregătesc o nenorocire împotriva voastră şi fac un plan împotriva voastră. De aceea, întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă umbletele şi faptele!” (Ieremia 18:6-11). Din nefericire, pentru creştinii care repetă greşelile evreilor, istoria promisiunilor şi a ameninţărilor divine se repetă, deşi istoria Israelului, în versiunea biblică este scrisă „ca să ne slujească drept pilde,... pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11). Istoria Bisericii este plină de conceptualizări ale oamenilor care au încercat să
(continuare în pagina 8)

5

„Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17)

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN PLANUL VEŞNIC A LUI DUMNEZEU (Partea I)

INTRODUCERE
Duhul Sfânt (Duhul lui Dumnezeu) a fost, este şi va fi prezent de-a lungul derulării planului lui Dumnezeu în univers (Efeseni 1:4-11), fiind numit în Scripturi şi „Duhul cel veşnic” (Evrei 9:14). Printr-o implicare puternică, El este omniprezent, dar lucrarea Lui depăşeşte înţelegerea noastră umană naturală, de aceea identitatea şi lucrarea Duhului Sfânt a fost subiectul multor controverse teologice în biserici, instituţii şi concilii. Articolul ce urmează nu îşi propune o dezbatete foarte amplă, ci una biblică, apreciind că nu trebuie să ştim mai mult decât este scris, chiar dacă rămân unele lucruri nelămurite. Consider că nu este important să deţinem informaţii suplimentare, care să satisfacă pretenţiile filozofiei sau curiozităţii umane, căci „slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor” (Proverbe 25:2), ci este important să avem convingeri adevărate, pe baza cărora să ne axăm viaţa de credinţă şi practicile cultice.

I. PREZENTARE GENERALĂ A. Lucrarea Duhului Sfânt în planul creaţiei şi al mântuirii
Prezenţa Duhului lui Dumnezeu în actul creaţiei universului material şi a fiinţelor vii este evidentă (Genesa 1:1-2; 2:7; Numeri 27:16; Psalmul104:30). Profetul Isaia vorbea din partea Domnului cu referire la timpul creaţiei, astfel: „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna? Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?” (Isaia 40:12-13). Îngerii admirau etapele creaţiei, dar puterea creatoare aparţine exclusiv divinităţii (Iov 38:4-7), după cum recunoştea Elihu: „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă” (Iov 33:4). După căderea în păcat Duhul lui Dumnezeu a „suferit” pentru abaterea omului de la planul lui Dumnezeu, în diverse epoci istorice. Înainte de potop, când păcatul cunoştea culmi neîntâlnite este scris că: „...Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămâne pururea în om (nu se va lupta), căci şi omul nu este decât carne păcătoasă...»” (Geneza 6:3). Există situaţii limită în care Duhul Sfânt abandonează un om, o lucrare temporară, dar participă în continuare la activitatea de răscumpărare a fiinţelor create şi restabilirea deplină a Împărătiei lui Dumnezeu în univers. Cazul unor generaţii de evrei răzvrătiţi şi decizia lui Dumnezeu pentru ei este cunoscută: „El a zis: «Negreşit, ei sunt poporul Meu,...!» Şi astfel El s-a făcut Mântuitorul lor... El Însuş i-a răscumpărat,

în dragostea şi îndurarea Lui şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime. Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt; iar El li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: «Unde este Acela care i-a scos din mare, cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel Sfânt»” (Isaia 63:8-11). Domnul Isus afirma nevoia şi importanţa lucrării Duhului Sfânt, în vederea derulării procesului mântuirii: „..Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite... Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare” (Ioan 16:7-13). Aceasta evidenţiază apostolul Pavel când explică: „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:2). Duhul care a generat viaţa adamică, acum regenerează cu succes în fiecare credincios, viaţa celui de-al doilea Adam, o nouă viaţă, de data aceasta eternă, după planul etern conceput înainte de creaţie.

B. Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament
În perioada Vechiului Testament lucrarea Duhului Sfânt s-a concentrat pe două lucrări de bază: implementarea teoretică (revelaţia şi inspiraţia biblică – 2 Timotei 3:16) a planului etern şi susţinerea supranaturală a derulării lui prin semnele şi minunile aferente. Inspirarea lui Moise şi a profeţilor (2 Samuel 23:2; Ezechiel 11:1) în grija pentru scrierea Bibliei (Cuvântul lui Dumnezeu), pentru a prezenta planul de mântuire în Domnul Hristos a fost opera Duhului Sfânt, singurul care cunoaşte tainele planului divin şi modul etapizat în derularea lui. Apostolul Petru a scris despre modul în care Duhul s-a implicat în redactarea Scripturilor: „Proorocii,... au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:10-12); „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Apostolul Pavel explica rolul unic şi absolut al Duhului în descoperirea divină: „...Dumnezeu

6

ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu... nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni 2:10-14). Călăuzirea şi susţinerea lucrării lui Dumnezeu începând cu primii patriarhi şi continuând cu Israel (în special) şi cu toată umanitatea (în general) – toate lucrările supranaturale aparţin Duhului lui Dumnezeu. În perioada patriarhilor evrei, avem miracolele unor naşteri speciale şi descoperirile prin şi pentru Iosif (Geneza 21; 37; 41:38). În perioada exodului apar minunile din Egipt şi pustie (Exodul 3:3; 4:1-9; 8:19; Numeri 11:25; Deuteronom 34:10-12) şi lucrările facerii Cortului, când „...Domnul a ales pe Beţaleel,... L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări... I-a dat şi darul să înveţe pe alţii, atât lui cât şi lui Oholiab... I-a umplut cu pricepere...” (Exodul 35:30-35). În perioada cuceririi Canaanului şi a altor războaie au fost alte intervenţii supranaturale (Numeri 27:18; Judecători 14:6; 1 Samuel 10:6; 11:6; 16:13; 17), iar perioada profeţilor cuprinde alte miracole, în special prin Ilie şi Elisei, iar semne, prin Isaia şi Ezechiel (1 Impăraţi 17; 18; 2 Impăraţi 2-8; Ezechiel 12; 24)

C. Lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament
După patru mii de ani de istorie umană şi de lucrare a Duhului lui Dumnezeu de la creaţie, asistăm la continuarea şi finalizarea planului divin prin venirea lui Mesia. Prezenţa Duhului este amplă, de la intrarea Domnului în lucrare şi certificarea ei, până la încheierea glorioasă prin înălţarea Lui la cer. Evanghelistul Luca notează câteva prezenţe speciale ale Duhului, în naşterea şi mandatul premergător al lui Ioan Botezătorul (Luca 1:15, 41, 67) şi apoi a Domnului: „Îngerul i-a răspuns (Mariei): «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu»” (Luca 1:35); „... Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: «Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!»”(Luca 3:21-22); „Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie” (Luca 4:1); „Duhul Domnului este peste Mine (a spus Domnul despre Sine, citând profeţia lui Isaia), pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19). Toate acestea se explică prin faptul „Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Lucrarea s-a desăvârşit prin învierea din morţi (prin Duhul – Romani 8: 11), căci „Hristos, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9: 14). Lucrarea Duhului a continuat prin fondarea şi conducerea executivă a Bisericii, în lucrarea la nivel colectiv (local si universal) în întreaga istorie creştină, după cum i-a asigurat Domnul pe ucenici înainte de înălţare: „Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî

Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Referinţele ulterioare din Fapte descriu împlinirea acestei promisiuni: „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea”(Fapte 9:31). Această lucrare se realizează prin Duhul la nivel individual: de la naşterea din nou la înviere şi proslăvire, după cum scria apostolul Pavel în Tit 3:4-7 – „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit... prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentruca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice”. Duhului îi revine sarcina, în condiţia colaborării şi ascultării celui mântuit să-l călăuzească în adevăr, rodind neprihănirea, în vederea păstrării statutului de sfânt, primit în dar (Romani 8:2, 9-11; Galateni 5:20-23). În Biserică1 Duhul Sfânt operează cu drepturi depline, credincioşii fiind proprietatea lui Dumnezeu, după cum reaminteşte apostolul Pavel: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cortinteni 6:19-20). „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat...Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12:7-13). La revenirea Domnului, moment aşteptat cu ardoare de Duhul şi de Mireasă (Apocalipsa 22:17), se va încheia lucrarea Duhului Sfânt în ce priveşte recuperarea creaţiei, când va produce o minune ca cea descrisă în Ezechiel 37, când prin Duhul, materia moartă va fi readusă la viaţă. Cei răscumpăraţi vor scăpa de judecată, dar vor participa activ la derularea ei, după înţelepciunea şi dreptatea divină (1 Corinteni 6:2-3), căci Duhul Sfânt le-a dat convingeri adevărate şi ei s-au judecat în viaţa aceasta (1 Corinteni 2:14-15; 10:31-32). În sfinţi ispăşirea s-a realizat în mod desăvârşit, ei aşteaptă doar proslăvirea finală, căci „pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit” „Romani 8:30), „când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut...” (2 Tesaloniceni 1:10). (va urma) Iosif Anca

1. Biserica este termenul obişnuit, deşi etimologic, mai corect este Adunarea / Ekklesia. În Noul Testament, potrivit concordanţei biblice a lui Jambes Strong, Strong’s Exhaustive Concordance of the Bible (prima ediţie 1890, ultima retipărire 2006), cuvîntul ekklesía apare de 118 ori, sub şase declinări: ekklesia; ekklesiai; ekklesiais; ekklesian; ekklesias; ekklesiôn. Limba latină a copiat cuvîntul grecesc, sub forma ecclesia, extinzându-i sensul, încât să definească nu numai instituţia Bisericii, dar şi lăcaşele de cult. Acelaşi principiu a fost aplicat în unele limbi romanice, ca şi la slavi şi germanici. Astfel, cuvîntul de bază a fost luat din latină,basilica, care la rândul său provine din grecescul basiliki-βασιλική („[casă] împărătească”, devenind în română biserică (arhaic băsearică, ca în aromână), în retoromană baselga, în dalmată bašalka. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica)

7

„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea” Ioan 21:25)
(continuare din pagina 5)

Continuare de articole

8

folosească religia şi politica pentru interesele personale sau de grup, imediate, pierzând din vedere faptul că Dumnezeu rămâne sfânt şi drept. El nu are nici preferinţe, nici favoriţi, după cum i-a transmis şi lui Eli, referitor la casa lui: „De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul lui Israel: «Spusesem că şi casa ta şi casa tatălui tău au să umble totdeauna înaintea Mea». Şi acum, zice Domnul, departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti... pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc,... vor fi dispreţuiţi” (1 Samuel 2:30). Ferice de cei ce-L cunosc pe Dumnezeu cu adevărat şi ascultă sfatul dat de David (omul care a atras făgăduinţele divine) urmaşului său la tron: „Şi tu, fiule Solomoane, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată inima şi cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie” (1 Cronici 28:9). Pe acelaşi altar al îngâmfării umane se înscrie ca o jertfă şi următorul episod, consemnat în 1 Împăraţi 13. Un om al lui Dumnezeu a venit din Iuda la Betel, în momentul când Ieroboam era la altar în rol de preot şi îl avertizează pe îngâmfatul şi idolatrul împărat că merge pe calea pierzării, că închinarea la acel altar, deservit ilegal va fi judecată la momentul hotărât de Dumnezeu, dând totodată şi un semn: „Altarul se va despica şi cenuşa de pe el se va vărsa” (1 Împăraţi 14:3). Împăratul care se autoproclamase ales din voinţă divină şi sprijin popular, reţinuse din tot ce i-a spus prorocul Ahia, doar că va fi „împăratul poporului acestuia” (1 Împăraţi 14:2), a avut pentru omul lui Dumnezeu o replică violentă: „Prindeţi-l”. Dar mâna pe care o întinse Ieroboam împotriva lui „s-a uscat şi n-a putut să o întoarcă înapoi” (1 Împăraţi 13:4), moment în care s-a împlinit şi semnul vestit de Cuvântul Domnului (1 Împăraţi 13:5).

Când ochii mulţimii adunate la altar se îndreptau spre omul lui Dumnezeu şi Ieroboam, prorocul din Iuda face o rugăciune de mijlocire, dar nu-l confruntă pe Ieroboam ca odinioară Moise, care i-a spus lui Faraon în faţă: „Tu şi slujitorii tăi tot nu vă temeţi de Domnul Dumnezeu” (Exodul 9:30). Împăratul avea linguşitorii lui, care ţineau legătura între împărat şi popor, între ei fiind şi fiii prorocului „bătrân” din Betel, care au urmărit totul şi au relatat tatălui lor (1 Împăraţi 13:11-12). Toţi aceştia l-au înconjurat, umblând după bunăvoinţa stăpânului lor, în loc să se încreadă în Domnul (Proverbe 29:25-26). În relaţie cu adepţii şi consilierii apropiaţi, între care poate a fost şi prorocul bătrân, ai cărui fii erau în preajma împăratului, gestul lui Ieroboam arată sentimentele patriotice, în reacţia dură faţă de omul lui Dumnezeu: „Să nu ne lăsăm impresionaţi de cei din Iuda şi să apărăm cu toţi religia viţelului de aur, acum, când suntem în război şi nu este timp de politeţe, fiind în joc interesul nostru naţional, lovit de acest om care apără interesele casei lui David, cei care ne-au exploatat destul până acum (1 Împăraţi 13:2; 14:30; 2 Cronici 12:15). Pe acest fond lipsit de adevăr şi sfinţenie, prorocul bătrân, aflând tot ce s-a întâmplat la Betel, prinde curaj şi porneşte la drum în urma mesagerului obosit (1 Împăraţi 13:13-14a). Dar cu ce scop? După ce bâjbâie în identificarea adversarului (1 Împăraţi 13:14b) care era epuizat, dezamăgit şi flămând, ilegal staţionat pe teritoriul inamicului, având soarta unei oi între lupi, lupul bătrân lansează cu viclenie atacul său perfid şi mincinos: [Trebuie să vii la mine acasă pentru ospitalitate, căci şi eu sunt proroc, iar ordinele pe care le-am primit de la Domnul printr-un înger sunt mai recente decât ale tale.] (1 Împăraţi 13:15-18). Scriptura conchide scurt: „Îl minţea”. Cât despre omul lui Dumnezeu, el trebuia să ştie că rugăciunea, chiar dacă atrage intervenţia divină, nu înlocuieşte ascultarea, dar corabia vieţii lui spirituale „a început să ia apă” când, epuizat fiind, „s-a întors cu el, şi a mâncat pâine şi a băut apă în casa lui” (1 Împăraţi 13:19). Iată cât de uşor se poate greşi, iar faptele se „plătesc”. Neascultând porunca divină, care viza binele şi salvarea sa, cade sub osândă. „Cine nesocoteşte Cuvântul Domnului se pierde, dar cine se teme de poruncă este răsplătit”. (Proverbe 13:13). Omul lui Dumnezeu aude sentinţa împotriva lui, tocmai prin omul de care a fost înşelat (1 Împăraţi 13:20-22) şi ea se împlineşte la întoarcerea spre casă (1 Împăraţi 13:24). Stând la masă de vorbă cu prorocul înşelător, omul lui Dumnezeu a fost judecat pentru păcatele sale aici, ca să aibă parte de viaţa veşnică. Ca urmare a acestei întâmplări, bătrânul proroc a realizat idolatria ţării sale (1 Împăraţi 13:29-32) şi a îngropat pe omul lui Dumnezeu, dar Ieroboam nu s-a abătut de pe calea lui cea rea (1 Împăraţi 13:33). Privind la soarta lui Ieroboam şi a prorocului venit din Iuda, pentru noi rămâne valabil îndemnul apostolului: „Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină” ( 2 Ioan 1:8). Nelu Popa

Principii biblice

„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”. (Psalmul 119:105)

„Multe căi...”
„Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”
(Proverbe 14:12)

„Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cercetează duhurile este Domnul”
(Proverbe 16:2)

Există multe metode de alegere a unei căi, de la cele mai banale până la cele mai oculte, totuşi oamenii de multe ori întreabă nu pentru a li se da un sfat ci pentru a le fi aprobate dorinţele şi aplecările inimii lor. Excludem din studiul nostru pe cei care zic lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile Tale” (Iov 21:14), sau „Nu vrem să umblăm pe ele!” (Ieremia 6:16) şi ne vom referi doar la situaţiile în care oamenii cred că sunt pe o cale bună, dar care nu se confirmă. Uneori între căile noastre şi ale Domnului, sunt distanţe cosmice (Isaia 55:8-9). Istoria Israelului arată adesea că „multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”. Când Saul a fost trimis într-o misiune specifică acelei perioade, la întoarcere „Saul a răspuns lui Samuel: «Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul...»” (1 Samuel 15:20), dar calea lui era curată doar în ochii lui. La cercetarea Domnului, el a fost scos vinovat, fiind lepădat şi sfârşind departe de Dumnezeu. Având în vedere pericolul morţii, să luăm aminte la sfatul profetului, venit din partea Domnului: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre” (Hagai 1:5) şi să nu încercăm să justificăm intenţiile noastre vinovate zicând ca evreii altădată: „Calea Domnului nu este dreaptă!” (Ezechiel 33:17). Rolul învăţăturii biblice şi, deci, al mentorilor spirituali, este să arate calea (orientarea, direcţia, modul, procedura) de urmat, după cum a zis Dumnezeu lui Moise: „Învaţă-i poruncile şi legile; şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă” (Exodul 18:20). Însă nu este simplu să araţi calea cea bună, de aceea trebuie rostită cu smerenie rugăciunea lui Moise: „Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte...” (Exodul 33:13). La fel se ruga David: „Arată-mi, Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale” (Psalmul 25:4). În aceste condiţii, cerinţa divină pentru popor va putea fi împlinită mai uşor: „Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât... să umbli în toate căile Lui...” (Deuteronomul 10:12). Este important să observăm în ce condiţii şi care sunt atitudinile care ne poziţionează într-o stare de favoare înaintea lui Dumnezeu, pentru a păşi pe calea cea bună. David evidenţiază smerenia şi evlavia, când zice: „...El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmul 25:9); „Cine este omul, care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă” (Psalmul 25:12). O dorinţă sinceră şi profundă, dovedită prin statornicia şi efortul depus în a-L urma pe Domnul şi a face voia Lui, ne va face să exclamăm: „O, de ar ţinti căile mele la păzirea orânduirilor Tale!” (Psalmul 119:5). Aşadar, scopul nostru primar trebuie să fie respectarea voii Domnului şi împlinirea planurilor Lui şi apoi punerea de acord a planurilor noastre cu înţelepciunea divină. O bună înţelegere, o relaţie sfântă (continuare în pagina 16)

9

Scrisoarea a XXVI-a
„...Ori de câte ori deschid Biblia, pur şi simplu ţâşnesc spre cugetul meu tot atâtea întrebări câte albine, atunci când în plină vară, le deschid coşniţele pentru cercetare. Dacă de albine mă apăr cu fum alb şi dens, cu ce să mă apăr de aceste întrebări care nu-mi lasă cugetul odihnit nici o clipă...”? Să nu te aperi cu nimic, să te bucuri că vin, să le ordonezi, să le impui disciplina de a aştepta, împachetate undeva în sertarele minţii, răspunsul ce sigur, Dumnezeu, ţi-l va da la timpul potrivit. Sincer îţi scriu că, fiind încântat de frumuseţea acestei metafore pe care am şi notat-o, dar şi de altele pe care le-am cules din ultima ta scrisoare, nu mi-a fost greu să las orice preocupări deoparte, să pun mâna pe condei şi să-ţi scriu. Şi nu numai, dar am socotit potrivit pentru frumuseţea scrisorii tale să pun „o icoană de vorbire” precum cea de mai sus, începătură răspunsului meu. Mai întâi, îmi cer iertare, deoarece am omis, dar nu cu bună ştiinţă, să răspund la o întrebare pe care mi-ai pus-o în una din scrisori. Întâmplarea a făcut că mai deunăzi făcând-mi rânduială printre hârtii, am dat peste scrisoare, am recitit-o descoperindu-mi greşeala. Întrebarea neglijată mi s-a părut cu temei, aşa că pe loc am hotărât să-ţi răspund, înainte de a trece la discutarea altor chestiuni. Aşa cum ai afirmat şi tu „cornul cel mic” din profeţia lui Daniel, capitolul 8, versetul 9, „...care s-a mărit nespus de mult... şi spre ţara cea minunată,” este Antioh Epifanes, regele Siriei, care a domnit între anii 171-165 Î.Hr.. Eşti curios să ştii ce caracter a avut acest împărat? O singură expresie din textul profetic ţi-ar fi de ajuns şi anume: „...cornul a aruncat adevărul la pământ...” (Daniel 8:12), dar informaţiile pe care le-am găsit în alte izvoare istorice descoperă caracterul pervers al acestui rege, nu neapărat în exerciţiul demnităţii regale, ci în viaţa obişnuită de zi cu zi. Istoricul evreu, losif Flavius, se va mulţumi să relateze doar nelegiuirile pe care le-a făcut în timpul campaniei militare împotriva Ierusalimului şi a Templului (vezi Antichităţi Iudaice, vol. II, cartea a XII-a, cap. V), în schimb, iată ce nota despre acest rege nebun sofistul, Athenaios, în lucrarea sa Ospăţul înţelepţilor, la capitolul Mari beţivani: „Un mare beţiv era şi Antiochos, regele supranumit Epifanes, fost ostatic la romani, care se preta la petreceri şi beţii indiene şi cheltuia mult. Banii care-i rămâneau din chefurile zilnice, uneori îi vărsa, alteori se duceau pe drumurile publice şi stând în picioare zicea: „Cui îi dă norocul să îi ia!” După aceea, vărsa banii de argint şi pleca. Se spăla în băile publice ungându-se cu miruri. Odată un particular văzându-l la baie îi zise: „Fericit eşti rege, miroşi scump”! Îndată porunci ca pe capul acelui om să fie vărsat un vas care conţinea mai mult de două choa de mir dens, astfel că şi mulţimea oamenilor de rând s-a scăldat în mir. Locul devenind lunecos regele căzu şi începu să râdă cu hohote, iar majoritatea dintre cei care se îmbăiau făcură la fel. ...intra în vorbă nu numai cu oamenii din popor, dar chiar şi cu străinii aflaţi prin împrejurimi şi cu cei mai de rând începea să bea. Şi dacă afla că un grup de tineri petrece undeva, era de faţă cu corn şi simfonie încât cei mai mulţi din pricina priveliştii neobişnuite se sculau şi fugeau. De multe ori se dezbrăca de veşmintele regeşti, se îmbrăca cu o haină obişnuită şi pornea spre piaţă... Iar când muzica îl îndemna regele sărea, dansa şi făcea giumbuşlucuri cu mimii, încât toţi erau cuprinşi de ruşine”. Să nu te miri de contemporanii lui care au îndrăznit să-l numească nu Epifanes, ci Epimanes, adică, Nebunul. Ţi-am scris aceste „mărunţişuri” pentru că m-ai rugat, dar şi pentru ca să înveţi că omul, indiferent cine este, poate fi cunoscut cu adevărat doar în cotidian, în relaţie cu lucrurile mărunte şi banale ale vieţii, aici unde simte cel mai puţin constrângerea exigenţelor. Cât despre starea vremii... un amănunt faţă de care ştiu că eşti atât de sensibil, află că suntem în plină vară, ierburile înalte şi smălţuite cu flori au căzut demult sub şuierul de oţel al coaselor, aşa că acum se arată otavă nouă (Proverbe 27:25). Ploile au fost cu bună rânduială, astfel că privim cu nădejde spre rodul din toamnă. Din ultima ta scrisoare, am băgat de seamă că eşti preocupat în continuare de cartea Proverbele lui Solomon şi că râvna ţi-o sporeşti pe măsura descoperirii a noi şi noi frumuseţi duhovniceşti. Vreau să-ţi spun că săptămâna care a trecut m-a cercetat acasă bunul nostru prieten D... Mi-a făcut o mare bucurie. Deşi l-am descoperit îmbătrânit uşor, cu faţa suptă, străbătută de riduri şi ochii uşor adânciţi în orbite, totuşi spiritul îi era vioi şi dispus spre părtăşie aşa că mi-a făcut sărbătoare din cele cinci ceasuri pe care le-am petrecut cu el. După cum ştii, este preocupat până la suferinţă de lectura din Sfinţii Părinţi, de istoria Bisericii, de iudaismul intertestamentar, dar mai ales este pasionat de Sfânta Scriptură, Cartea lui Dumnezeu. Uneori chiar mă tem pentru el, gândindu-mă că râvna lui pentru cunoaştere să nu transforme Adevărul într-o ştiinţă rece, separându-l pe nesimţite de viaţa lui Hristos. Am vorbit multe, ne-am rugat şi ne-am înviorat prin acelaşi Adevăr care ne-a unit mai de ult. La urmă a pus la mijloc acest verset propunându-mi-l spre meditaţie: „Mai bine o bucată de pâine uscată cu pace, decât o casă plină de cărnuri şi ceartă!” (Proverbe 17:1).

10

„Să ascultăm, deci, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”. (Eclesiastul 12:13)

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

O seamă de gânduri din cele exprimate le-am pus pe hârtie pentru mine, dar şi pentru tine. Observă, printre altele, că soarta unui imperiu a depins într-un moment al istoriei de această nefericită asociere „...casă plină de cărnuri şi ceartă”. A făcut referire la masa aceea de pomină ţinută de trufaşul rege, Belşaţar, în care au mâncat cărnuri şi au băut vin, împăratul, mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele. Dar nu aceasta a fost problema, remarca el, ci faptul că acest împărat şi întreaga lui camarilă, erau în ceartă cu lehova, Dumnezeul lui Israel, pe care au ales să-L batjocorească profanându-l vasele sfinte de la Templu. Dar Dumnezeu care nu se lasă batjocorit şi-a comunicat fără întârziere sentinţa: „MENE, MENE TECHEL, UPFARSIN” Apoi, a recitat aproape dintr-o răsuflare, aceste versete pe care le avea în vistieria minţii ca pe ceva de mare preţ: • „Mai bine să fii într-o stare smerită şi să ai o slugă decât să faci pe fudulul şi să n-ai ce mânca” (Proverbe 12:9); • „Mai bine puţin cu frică de Domnul, decât o mare bogăţie cu tulburare” (Proverbe 5:6); • „Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste decât un bou îngrăşat şi ură” (Proverbe 15:17); • „Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi, decât să împărţi prada cu cei mândri” (Proverbe 16:19); • „Mai bine o mustrare pe faţă decât o prietenie ascunsă” (Proverbe 27:5). Crede-mă, că la început nu mi-am dat seama unde vrea să ajungă cu această înşiruire de texte care nu aveau nimic în comun, afară de adjectivul „bine” la gradul comparativ, fapt pe care l-a subliniat şi el mai apoi, atrăgându-mi atenţia că astfel de texte sunt multe în cartea Proverbele lui Solomon. Pornind de aici, cu fermitatea şi accentul care-i sunt specifice, mi-a arătat semnificaţia acestui „mai bine” în viaţa noastră duhovnicească. Niciodată - zicea el - nu trebuie să ne mulţumim din punct de vedere duhovnicesc, într-o stare de „bine”, adesea un bine relativ, un bine comun chiar, atâta vreme cât există posibilitatea unui „mai bine”, ci totdeauna trebuie să tindem mai sus, spre acel „mai bine” pe care Scriptura îi prezintă în mod concret. O viaţă creştină fără această tensiune permanentă, fără această dinamică duhovnicească, nu este viaţă creştină autentică, ci mai degrabă un creştinism caricatural, duminical, monoton şi fără viaţă, un fel de mlaştină în care nimic nu se mişcă şi totul putrezeşte încet. Ce înseamnă aceste cuvinte, mă întreba el, privindu-mă cu ochii aprinşi ca doi tăciuni: „Pentru cel înţelept calea vieţii duce în sus ca să-l abată de la locuinţa morţilor care este jos” (Proverbe 15:24); „Cel rău ia o înfăţişare neruşinată, dar omui fără prihană îşi îmbunătăţeşte calea” (Prov. 21:29)? Nu numai că nu progresezi, dar prăbuşirea morală a început atunci când ai încetat să creşti, când nu mai tinzi cu încordarea întregului suflet spre ţelul pe care Scriptura ţi-l propune neîntrerupt. Dacă-ţi propui să rămâi în starea de „bine”, atâta vreme cât există posibilitatea unui „mai bine”, binele în care vei vrea să rămâi se va transforma în răul de care vei vrea să fugi şi pentru aceasta vei fi judecat. A fost un bine faptul ca unul din robii Stăpânului din parabola evanghelică, spusă de Hristos, a primit un singur talant? Evident că da, numai că rămânând în acea stare de „bine” şi refuzând în virtutea unei anumite logici „mai binele”, adică posibilitatea de a înmulţi acel talant, împrumutându-l zarafilor, după porunca Stăpânului, a transformat binele în osândă şi darul în blestemul judecăţii... (Matei 25:1-30).

Te-ai gândit vreodată la cauza prăbuşirii autorului acestei cărţi, adică a lui Solomon? El a încetat să facă ceea ce a scris pentru urmaşul lui la tron, adică pentru Roboam. Probabil că a ajuns în urma unui raţionament înşelător, într-un soi de mulţumire de sine în felul robului din parabola mai sus amintită, şi de aici tragica lui prăbuşire consemnată în Sfintele Cărţi. Ceea ce-i scria fiului pentru a-l feri de primejdie i s-a întâmplat lui însuşi: „Cine se încrede în inima lui este un nebun...” (Proverbe 28:26). Am mai reţinut şi notat din meditaţiile pe care prietenul nostru le exprima cu libertatea pe care o au doar cei ce zilnic se străduiesc să trăiască Adevărul, că textul citat la începutul scrisorii şi pe care el l-a propus spre meditaţie ne obligă la o asociere pe care n-o poate face decât credinţa urmată de ascultare: „pâine uscată + pace sau „puţin + frică de Domnul” sau „prânz de verdeţuri + dragoste”. Cine oare s-ar îndoi că din punct de vedere nutritiv ar fi de preferat mai degrabă o bucată de carne în schimbul unei bucăţi de pâine şi aceea uscată? Numai că Biblia subliniază în acest caz un fapt tulburător şi anume că, în anumite împrejurări, valoarea nutritivă a alimentelor este dată mai degrabă de starea sufletească a celui ce le consumă, decât de conţinutul lor în nutrienţi. Ce simplu este să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze bucatele de pe masa noastră! Este pentru mulţi dintre noi un ritual aproape mecanic şi sterp, fără să ne gândim că această binecuvântare este condiţionată de starea noastră sufletească. În general vorbind, Biblia ne învaţă nu numai ce să mâncăm, ci şi starea sufletească în care trebuie să fim atunci, pentru ca hrana să fie cu adevărat o binecuvântare pentru sănătate, căci deşi prin binecuvântarea divină structura alimentelor nu se schimbă, starea noastră sufletească le dă adevărata valoare. Gândeşte-te la expresia mai sus notată „prânz de verdeţuri + dragoste”, de asemenea la înţeleptele cuvinte: „...cei cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat” (Proverbe 15:15). Se vede că, într-un sens profund, masa săracului poate fi mai îmbelşugată decât masa bogatului, iar sărac şi nehrănit nu este cel ce-şi consumă puţinul pe care-l are, cu pace şi netulburare, ci cel ce-şi consumă multul pe care-l are într-o stare de tulburare şi îngrijorări. Preaiubite, chiar zilele acestea am cercetat cartea atât de mult repudiată de o anumită teologie, cartea Eclesiastul, şi o anumită expresie dintr-un text mi-a atras atenţia într-un mod aparte: „Du-te dar de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci demult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum!” (Eclesiastul 9:7). Dumnezeu găseşte deci plăcere în modul cum consumăm ceea ce El ne-a dat. Ce adânci cuvinte. Din câte te cunosc, ştiu că multele tale lecturi nu numai că ţi-au redat acea flexibilitate necesară căutătorului după Adevăr, dar ţi-au şi păstrat-o, aşa că acest ultim verset nu te va tulbura pe cât cred că te va ispiti să-i încerci vistieriile. Multe am mai vorbit cu bunul nostru prieten D., timpul pe care l-am petrecut cu el s-a scurs pe nesimţite, nici n-am băgat de seama cum cădeau peste noi albăstrimile înserării şi primele stele au început a clipi în înalturi. Ne-am despărţit întăriţi în convingerea că ceea ce dă valoare celor materiale sunt cele spirituale care trebuie în toată vremea să li se asocieze. În loc de salut mi-a recitat două versete pe care le pun în încheiere: „...căci prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie” (Proverbe 16:12); „O moştenire repede câştigată la început nu va fi binecuvântată la sfârşit” (Proverbe 20:21). Salutări! Zaharia Bica

11

Statutul spiritual şi moral al creştinului Voci auzite în timp de criză: urmaşii primului Adam
Încercare sau ispită; biruiţi sau biruitori. După o perioadă de 400 de ani de grea robie egipteană, într-o noapte, israeliţii, din biruiţi au devenit biruitori. Apoi, după 40 de zile de paşi pe culmi spre Canaan, biruitorii au ajuns biruiţi! Cum? Prin ispitirea lui Dumnezeu! L-au ispitit zece bărbaţi şi cu ei, întreg poporul! Drept pedeapsă, au pierit în pustia transformată în cimitir. Pe cei doi care au intrat în ţara promisă, Philon din Alexandria susţine că i-a însoţit curajul, iar pe ceilalţi, de cinci ori mai numeroşi, laşitatea. Talmudul evreiesc ne oferă o sugestie curioasă, când face paralelă între cele două cazuri diferite de atitudine vinovată din Numeri 12 -14: „De ce episodul cu Maria şi Aaron, vorbind împotriva lui Moise, este aşezat chiar înainte de iscodirea ţării de către cei 12 bărbaţi? Pentru că Sfântul Unic, binecuvântat fie El, a vrut să arate ce pedeapsă primesc defăimătorii!” Altfel spus, Aaron şi Maria, au defăimat un om, pe Moise; cele zece iscoade L-au defăimat pe Dumnezeu. Maria a fost lovită cu lepră; cei zece, cu moartea. Philon vorbea în termenii filozofiei antice, iar Talmudul în termenii discursului rabinic consemnat, spre deosebire de textul biblic, care vorbeşte mult mai clar când e vorba de cauza ispitirii: necredinţa sau încrederea în Dumnezeu. În jurul acestor două axe, total diferite prin rezultanta lor finală, pivotează întregul proces al existenţei umane. Ele se exclud reciproc. Aici se aprinde roata vieţii. Aici se asamblează măreţul car al biruitorilor. Cei zece şi cu ei întreg poporul, L-au ispitit aşa de tare pe

„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
Dumnezeu, încât El a spus: „M-au ispitit de zece ori acum” (Numeri 14:22). În ispitiri se pot făuri fie steaguri, fie frânghii. Steaguri albe ale învingătorilor (Exodul 17:15) sau frânghii grele care măsoară învinşii (2 Samuel 8:2). Am conştientizat acest lucru, când, copil fiind, Dumnezeu mi-a vorbit ca un Tată. Am întâlnit un proroc bătrân, ne-am rugat, a avut o vedenie, apoi el m-a avertizat: „Alege ce vrei să fii în viaţa asta scurtă: biruit sau biruitor!” Nu ştiam că între copiii Domnului există aceste două categorii! Acum, uitând ce este în urma mea, încă alerg, aruncându-mă spre ce este înainte, în timp ce Biblia îmi spune: „Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dumnezeu este întotdeauna biruitor, iar diavolul, întotdeauna biruit. În ceea ce îi priveşte pe oameni, unii sunt biruitori, dar alţii, „mai mult decât biruitori”; există biruiţi sau mai mult decât biruiţi: cei din urmă, trag pe ceilalţi sub „frânghiile” biruiţilor! Aceştia, seamănă cu cei zece evrei de la Cades Barnea, care după ce au iscodit ţara şi au ajuns înapoi în tabără, au târât poporul în propria lor necredinţă, ispitindu-L pe Dumnezeu cu cuvintele: „... Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic... Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi... şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste...” (Numeri 13:27-33). Apoi poporul a concluzionat: „Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf?... Şi au zis unul altuia: «Să ne

12

alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt»” (Numeri 14:3-4). Şi Dumnezeu i-a auzit aşa cum a auzit-o pe Maria înainte, vorbind despre Moise! Din pricina ei, poporul a stat pe loc 7 zile; din pricina lor, poporul a bătut pustia din loc în loc, 40 ani! Pentru cele 10 izbăviri măreţe din Egipt, ei L-au ispitit de 10 ori pe Dumnezeu acum şi au pierit în pustie! Nu este îngrozitor acest lucru? Am ales să vorbim despre ispită din două motive. Întâi, pentru că ispita este efectul unei cauze care este alimentată cu combustibil din iad. Cauza este necredinţa, iar combustibilul ei este mândria. Apoi, pentru că ispita devine cauza oricărui păcat, iar păcatul este cauza morţii. Când omul ajunge în spirala morţii, poţi să fii sigur că parcurge cei patru paşi care constituie mecanismul ispitei: atracţia (momeala), zămislirea (conceperea), naşterea şi moartea (Iacov 1:14,15). Când are loc o acţiune, există un agent (cine?), se folosesc mijloace (cum?) şi se are în vedere un scop sau obiectiv (ce?). Noi alegem cum vom face, potrivit cu ceea ce dorim să facem. Vom pune textului biblic mai mult prima dintre aceste întrebări, dar nu le vom ignora nici pe celelalte, care fac parte din hexametrul tehnic al lui Quintilian: cine?, cum? şi ce?, căutând pe parcurs planurile ispititorului şi aflând

secretele biruitorului. Cine a fost biruitor? Cum a biruit? Ce a biruit? Cine a fost biruit? Cum a fost biruit? Ce l-a biruit? Sunt întrebări care, deşi nu le voi repeta, vor fi exprimate implicit în această expunere. În Biblie se observă o mare diferenţă în aplicabilitatea termenului „ispită”. Termenul, în sine, este puţin ambiguu. În originalul biblic, ebraicul „massâ”, „a ispiti” şi „bāhan” - „a încerca” sau grecescul „perazō” – „a ispiti” şi „dokimazō” – „a încerca” - au o aplicabilitate vastă. Dicţionarul Webster atribuie două conotaţii speciale termenului: „a atrage spre rău prin promisiunea de plăcere sau câştig” sau „acţiune ce iniţiază un proces de testare”. Cele trei voci din Eden: Dumnezeu, diavolul şi omul, acţionează din plin pe tărâmul ispitirii sau al testării. Dumnezeu încearcă. Diavolul ispiteşte. Omul, imită fie pe Unul, fie pe celălalt: dacă este omul lui Dumnezeu, verifică oamenii; dacă este om de nimic, ispiteşte nu doar pe oameni, ci chiar pe Dumnezeu! Aici se declară biruinţa sau înfrângerea! Aici se încununează sau se dezonorează oamenii! Aici se bucură sau este făcut diavolul de ruşine. Aici se glorifică Dumnezeu sau I se aprinde mânia! Din punct de vedere al agentului (cine?), avem încercare sau ispitire - simplă, duală sau complexă. O vom numi simplă,

atunci când participă doar una dintre cele trei voci din Eden; duală, atunci când avem două părţi participante şi complexă, când avem implicaţie din toate trei părţile. Vom analiza întâi ispitirea sau încercarea simplă. Dumnezeu a încercat pe Avraam (Geneza 22:1), Iosif (Psalmul 105:19), poporul evreu (Exodul 15:25; 16:4, Deuteronom 8:2), David (Psalmul 26:2), Ezechia (2 Cronici 32:31) şi pe mulţi alţii. Dumnezeu şi-a încercat chiar şi Fiul (Evrei 2:10). Domnul Isus a încercat pe tânărul bogat (Marcu 10:21). Câţi au fost biruitori din cei încercaţi? Avraam, Iosif... Poporul a căzut. David, mărturisea: „Ţi-ai ascuns Faţa şi m-am tulburat...” (Psalmul 30:7). Domnul Isus, Omul durerilor, Cel încercat de Dumnezeu, a fost şi a rămas mai mult decât biruitor (Evrei 5:8-10). Apare însă o întrebare: Dumnezeu ştie potenţialul lăuntric al biruitorilor. Ştia ce există în Fiul Său. Atunci, de ce i-a încercat? De ce? „Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun” (Evrei 11:40), „...să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului...” (Evrei 6:18,19). Să apucăm dar, prin credinţă, ancora nădejdii! „Fii biruitor!” îi striga cineva unui războinic viteaz. Căci, „ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (Romani 5:3-4). Dar nădejdea aceasta nu înşală: cu ea este dragostea şi cu dragostea este Duhul! Aşadar, „suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit!” (Romani 8:37). Aleluia! Dumnezeu încearcă şi astăzi. Doar doi oameni neîncercaţi locuiau în rai. Dar au fost încercaţi acolo, în raiul Edenic şi au căzut. Şi pentru că „nimic întinat” nu va intra în raiul ceresc, Dumnezeu ne supune încercărilor

(Iacov 1:2; 1 Petru 1:6,7; 4:12). Acest lucru nu este dovada unei lipse de milă din partea Lui, ci a valorii aflate în noi. Mi-a plăcut ce a spus un frate despre Isaia 43:4: „Nu se pun pietre în creuzet, nu se vântură pleava, nu se curăţă tufele sălbatice, nu se ară stânca şi nu se dau la polizat cărbunii”. Nici Satan, nici păcatul nu sunt puşi la încercare. Numai ce este valoros este încercat! Când s-a pus problema identificării rămăşiţelor pământeşti ale lui David Livingstone, urma dinţilor leului de pe osemintele sale a fost cea care a convins autorităţile că se cuveneau înmormântate în Westminster Abbey. Atunci, Thomas Champness a spus: „Urmele colţilor de leu, ale suferinţei, ale luptelor, vor contribui la identificarea celor care, îmbrăcaţi în haine albe, vor intra în odihna lui Dumnezeu”. Să acceptăm încercarea! Şi atunci când o simţim în aprigul ei asalt, să răspundem semnelor de întrebare ale celor din jur, ca acel copilaş care stătea liniştit în furtuna din largul mării, şi în timp ce toţi se agitau înfriguraţi pe punte el le spunea: „Mie nu mi-e frică! La cârmă este tata!” Nu vă temeţi, fraţilor de furtună! La cârmă este Tata! Căci „Mâinile Stăpânului care ţine frâiele vieţii tale au fost rănite de cuie... fiecare încercare care vine asupra ta vine din partea Celui ce S-a supus morţii de dragul celor care L-au dus la moarte” (C. A. Fox). Omul lui Dumnezeu la rândul lui, supune încercării pe alţii. Iosif şi-a încercat fraţii (Geneza 42:16,20). Ieremia a încercat familia recabiţilor (Ieremia 35:2). Credincioşii din Corint au fost puşi la încercare de către apostol, în domeniul curăţiei, dragostei şi ascultării (2 Corinteni 2:9; 8:8). În Efes au fost puşi la încercare câţiva apostoli şi au fost găsiţi mincinoşi (Apocalipsa 2:2). Înţelepciunea, de asemenea, a fost încercată după ce i s-au pus temeliile (Iov

28:27). Omul lui Dumnezeu are datoria să încerce pe alţii, dar nu să-i ispitească la rău. Oare bătrânul proroc din Betel (1 Împăraţi13:18), l-a încercat sau l-a ispitit pe prorocul din Iuda? Ştim doar că „Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2:16). Într-o zi, El va judeca intenţia ascunsă a prorocului din Betel, dar şi intenţiile noastre ascunse! Deci, mare grijă! Avem şi un caz particular: al omului care se încearcă pe sine. În sensul de cercetare de sine pentru Cina Domnului (1 Corinteni 11:28) sau de autoobservare interioară a chipului lui Hristos (2 Corinteni 13:5). Acest al doilea sens este surprins cu măiestrie de Augustin în autoanaliza sa: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit şi iată, Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi dădeam năvală, eu cel urât, în aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine nu ar exista. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea, ai strălucit şi ai alungat robirea mea, Tu ai răspândit mireasmă şi am respirat şi suspin după Tine, Te-am gustat şi mi-e foame şi sete, m-ai atins şi ard de dorinţă după pacea Ta”. Acelaşi lucru îl realizează şi Anselm

de Canterbury: „Doamne, am căutat chipul Tău neîncetat, nu-Ţi întoarce chipul Tău de la mine. Întoarce-mă din mine către Tine! Curăţă-mă, tămăduieşte-mă, înflăcărează-mă şi luminează ochii minţii mele spre a privi adânc în Tine”. Adam, Eva (Geneza 3:1-6, 1 Timotei 2:14), Iov (Iov 1:12, 2:6), Saul (1 Samuel 15:23), Ahab (1 Împăraţi 22:21), Domnul Isus (Matei .4:1), Iuda (Ioan 13:2), Petru şi ucenicii (Luca 22:31) au fost ispitiţi de diavolul. Ispita nu i-a făcut mai răi, ci i-a dezvăluit lăuntric. Ea a fost testul. Unii au fost biruiţi pentru că erau deja lăuntric biruiţi. Erau sub „frânghie”. Alţii au ieşit biruitori. Hristos este biruitor în veci. Oh, cum a cântat El, prin credinţă „cântarea” biruinţei (Matei 26:30), „Marele Hallel”, în noaptea vânzării: „Dreapta Domnului se înalţă; dreapta Domnului câştigă biruinţa!” (Palmul 118:16) Fragmente din aceeaşi cântare i-au fost cântate de către noroade la intrarea triumfală în Ierusalim (Matei 21:9). El este Biruitor (Apocalipsa 19:11-16). Ispititorul a încercat să ispitească pe Tatăl (Iov 1:11, 2:5), pe Fiul (Matei 4:1-9) şi pe Duhul Sfânt (Fapte 5:9). Diavolul, când ispiteşte omul, vine cu uneltiri (Efeseni 6:11). El ispiteşte prin oameni (Matei 22:18), prin evenimente (Ioan 16:1), prin lucruri pământeşti (Deuteronom 7:25),
continuarea în pagina următoare

13

continuarea din pagina 13

prin păcat (Geneza 4:7; Romani 6:12), prin înclinaţii fireşti (Galateni 4:14) prin săgeţile arzătoare ale ispitelor (Efeseni 6:16). Gurnall, puritanul, împarte săgeţile arzătoare în două categorii: săgeţile arzătoare ale ispitelor atrăgătoare (pofta firii, pofta ochilor, lăudăroşia vieţii) şi săgeţile arzătoare ale ispitelor fricii (ateismul, blasfemia, disperarea). Nu ştiu dacă mai există şi altele, dar ştiu că ceea ce câştigă biruinţa asupra lor este credinţa! Samuel Rutherford sublinia biruinţa finală a credinţei: „Diavolul nu este decât piatra care ascute credinţa şi răbdarea sfinţilor. Ştiu că el nu face altceva decât să cioplească şi să şlefuiască neîncetat pietre pentru Noul Ierusalim”. Acum, pe noi, Dumnezeu a hotărât să ne poarte cu carul Lui de biruinţă în Hristos! Eşti biruitor? Sau în ispită cazi sub „frânghie”? Simţi în tine, sub tine, peste tine şi în jurul tău, puterea Celui Atotputernic care te poartă din biruinţă în biruinţă? Cu cât drag medita Hildebert de Lavardin la Cel care dă biruinţa: „Dumnezeu este deasupra tuturor lucrurilor, sub toate lucrurile; în afara tuturor; înăuntru, dar nu inclus; în afară, dar nu exclus; deasupra, dar nu ridicat; dedesubt, dar nu coborât; întru totul deasupra, conducând; întru totul dedesubt, susţinând; întru totul înăuntru, umplând”. Un prieten şi frate, îmi povestea o experienţă din tinereţe. Era ispitit şi cădea des în păcat. A visat răpirea. De pe toată faţa pământului, într-un con mare de lumină, se înălţau spre cer biruitorii. Şi el s-a ridicat aproape 2 m, dar a căzut iar la pământ. S-a chinuit să se înalţe, dar în zadar. Nu avea nicio putere; se ridica şi iar se prăbuşea. În jur era un haos de nedescris: lucruri răvăşite, aruncate peste tot fără rost, locuinţe goale, maşini de salvare care căutau bolnavii – nişte persoane distruse de durere şi lipsite de speranţă, care umblau fără ţintă pe străzi. Cu ei erau fraţi buni din biserică ce au rămas şi ei jos. „Doamne”, a întrebat el, „de ce a rămas jos cutare şi cutare?” „Acela predica”, i s-a răspuns, „dar nu împlinea; celălalt împlinea, dar nu iubea; celălalt spunea că iubeşte, dar nu voia să ierte”. „Doamne, dar eu? Ce s-a întâmplat cu mine?” Şi a început să plângă. Atunci a auzit o voce, care i-a spus: „Apleacă-te!” – şi s-a aplecat. Din buzunarul de la piept i-a căzut jos o cheie ruginită. „O vezi?” a auzit el. „Aceasta este rugăciunea ta. Eu Ţi-am spus să veghezi şi să te rogi ca să nu cazi în ispită, nu să te rogi după ce cazi în ispită!”. S-a trezit şi viaţa nu i-a mai fost aceeaşi. Dumnezeirea are puterea să păzească sufletul de cădere! Fenelon arăta un remediu contra ispitei în Dumnezeu Tatăl: „Realizarea prezenţei lui Dumnezeu este remediul suveran împotriva ispitei”. „Ispitele”, spunea şi John Bunyan, „când le întâlnim prima oară, sunt ca leul care urla către Samson; dacă le biruim, a doua oară vom găsi un fagure de miere în ele”. Iată că din cel tare, poate ieşi dulceaţă! Dar să nu uităm că Samson în momentele acelea a fost plin de Duhul Domnului! Iar M’ Cheynne sublinia importanţa lucrării Duhului Sfânt în viaţa omului: „Neprihănirea lui Dumnezeu este singura cale către Tatăl, pentru mine, pentru că eu sunt cel mai mare dintre păcătoşi; şi dacă nu aş fi avut promisiunea Mângâietorului, sufletul meu s-ar fi înecat în ceasul ispitei.” Ce minunat! Dar

trebuie plătit preţul. Secretul biruinţei se află în Hristos. F. B. Meyer, vorbind despre Evrei 12:14, spunea: „Pacea este curmată de ispită; dar sufletul sfânt a fost învăţat să-L pună pe Isus între el însuşi şi prima respiraţie a Ispititorului”. Aşadar, scump copil al Domnului, nu crede şi tu tot ce auzi din partea acestor trei inamici ai tăi: diavolul, lumea şi firea pământească. Ei vor să te deznădăjduiască, să te oprească din alergare şi nu vor obosi până nu te vor întoarce din drumul tău spre cer. Dar tu, să faci două lucruri: fugi de pofte şi urmăreşte sfinţenia (2 Timotei 2:22). Şi Dumnezeu va fi cu tine! Însă mai biruiţi decât biruiţii sunt oamenii care ispitesc pe alţii şi chiar pe Dumnezeu! Adam (Geneza 3:12), poporul evreu (Numeri 14:22), Ahaz (Isaia 7:12), Petru (Matei 16:23), cărturarii şi fariseii (Matei 22:18), Anania şi Safira (Fapte 5:9), nu sunt decât faţete ale Ispititorului: ispititorii altora şi ispititorii lui Dumnezeu. Aceşti oameni au unelte de ispitire adecvate: firea pământească (Romani 14:15,21; Iacov 1:14) şi faptele firii (1 Timotei 6:9; 2 Petru 2:15). Un caz particular îl constituie omul care se ispiteşte pe el însuşi (Ieremia 2:25; 2 Timotei 3:13). Vechiul Testament compară inima păcătosului cu un cuptor (Osea 7:4). Inima omului este cuptorul, diavolul este brutarul, iar ispita, focul care încălzeşte. Apostolul Pavel le scria efesenilor să nu dea prilej diavolului să-i ispitească (Efeseni 4:27). G. Eliot spunea că de multe ori, diavolul nu ne ispiteşte, ci „noi îl ispitim, ademenindu-i iscusinţa cu oportunităţi”. Aşadar, să nu dăm prilej diavolului! Primul ispititor dintre oameni a fost Adam. Omul ştia ce înseamnă comuniune cu Dumnezeu. A experimentat-o când el şi Creatorul lui, ca doi prieteni, se întâlneau în răcoarea zilei. Dar a venit căderea... Omul a fost ispitit, a căzut şi mai mult decât atât, a devenit ispititorul lui Dumnezeu, când i-a spus. „Femeia pe care mi-ai dat-o” (Geneza 3:12). Cu alte cuvinte: „Tu mi-ai dat-o pe cea care mi-a dat din ce era interzis de Tine!” Ce manifestare adâncă a Eului! Ah, om cu glas de şarpe! Şarpele nu şi-a lăsat doar otrava în inima lui. Nu! Până astăzi, inima i-a devenit acestuia izvor de otravă şi venin, focar de infecţie şi putreziciune, generator de fapte rele, peşteră de tâlhari, depozit de păcate. Nu există cuvinte care să exprime cât de mare a fost căderea din raiul cel frumos în iadul cel hidos! Un medic trebuie să înlăture cauza şi astfel dispar efectele bolii. Prin cădere, însă, efectul a fost transformat într-o nouă cauză cu ramificaţii multiple: „Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte! Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn...” (Isaia 1:5,6). În tratativele duse de Diavolul pentru supusul lui, Sufletul Omului, prin ambasadorul său domnul Refuză să renunţe, în faţa lui Emanuel, Jonh Bunyan indică neliniştea lui Satan de a stăpâni sufletul omului: „domnul Refuză să renunţe a spus din nou: «Domnule, iată bunăvoinţa stăpânului meu! El spune că ar fi mulţumit dacă ar avea un loc în sufletul omului unde să locuiască singur, iar tu vei fi domn peste toate celelalte.»” Dar „Emanuel a răspuns:

14

«Tot ce mi-a dat Tatăl îmi va reveni şi nu voi pierde nimic din tot ceea ce Îmi dă.»” Aşa a spus şi aşa este; fie-I binecuvântat Numele în veci! Dar Eul nostru, acest bătrân domn Refuză-să-renunţe, trebuie răstignit. Avea dreptate Samuel Rutherford când declara: „Fiecare om îl învinovăţeşte pe diavol pentru păcatele sale; dar marele diavol, diavolul de-acasă al fiecărui om mănâncă şi se întinde la pieptul fiecărui om este acel idol care omoară totul, sinele. Oh! Binecuvântaţi sunt aceia care se pot lepăda de ei înşişi, care îl pot pune pe Hristos în locul lor! O, dulce este cuvântul: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!»” Dar cum îl putem ispiti pe Domnul? Credinciosul George Müller spunea: „A-L ispiti pe Dumnezeu înseamnă, potrivit Bibliei, a-L limita în oricare dintre atributele Lui”, iar evlaviosul John Fletcher spunea: „...noi nu trebuie să-L ispitim pe Domnul neglijând folosirea mijloacelor stabilite de El... pe de altă parte, însă, trebuie să avem grijă să nu-L limităm pe Dumnezeu la mijloace, ocazii şi locuri anumite”. Aceasta înseamnă ispitire! Cele zece iscoade s-au dus să iscodească ţara. Au privit-o de sus, de pe culmile munţilor. Au admirat-o timp de patruzeci de zile. Însă s-au întors din ţara uriaşilor biruiţi. Erau prizonierii unor uriaşi invizibili. Aceşti uriaşi bântuie gândurile dragilor călători spre veşnicie din vremea noastră. Din punct de vedere al agentului (cine?), avem şi încercare / ispitire în structuri duale: Există în Scriptură cazuri în care pe de-o parte Dumnezeu încearcă, şi pe de altă parte diavolul ispiteşte; sau Dumnezeu încearcă şi omul ispiteşte; sau Dumnezeu şi omul Lui încearcă; sau diavolul şi omul lui ispitesc. Primul caz: doi împăraţi: David şi Ezechia. David, pe de-o parte, este încercat de Dumnezeu, care voia să pedepsească pe Israel (2 Samuel 24:1); pe de altă parte, este ispitit de diavolul să facă numărătoarea poporului (1 Cronici 21:1). La fel, Ezechia, a fost încercat în integritate (2 Cronici 32:31) şi ispitit cu mândrie (Isaia 39:2-7). Al doilea caz: Iosif şi Daniel. Iosif, pe de-o parte, a fost încercat de Dumnezeu în răbdare (Psalmul 105:19); pe de altă parte, a fost ispitit de o femeie (Geneza 39:7). Daniel, a fost ispitit de colegii de muncă (Daniel .6:4) şi încercat de Dumnezeu (Daniel 6:22). Al treilea caz: Dumnezeu şi Iosif i-au încercat pe fiii lui Iacov (Geneza 42:16,21,22). Al patrulea caz: Diavolul s-a asociat cu Petru ca să-L ispitească pe Domnul Isus (Matei 16:23). Din punctul de vedere al agentului (cine?), mai avem şi încercare / ispitire în structuri complexe: Există cazuri în care Dumnezeu încearcă, diavolul ispiteşte şi omul fie încearcă, fie ispiteşte. În cazul lui Iov, Dumnezeu a acceptat încercarea lui (Iov 1:12, 2:6), diavolul l-a ispitit (Iov 1:13-19, 2:7), apoi, soţia şi prietenii l-au ispitit la rîndul lor (Iov 2:9; 4-25). S-au angajat parcă într-o competiţie, Dumnezeu, oamenii, evenimentele, lucrurile pământeşti, înclinaţiile fireşti, săgeţile arzătoare ale ispitelor ca să-l ruineze. Şi dacă diavolul nu a avut putere asupra lui prin săgeţile arzătoare ale ispitelor atrăgătoare (Iov 31:1,5-40),

a încercat cu focul săgeţilor ispitelor fricii (Iov 3:1-26; 23:15-17). Domnul Isus, pe cruce, a fost încercat de Dumnezeu (Matei 27:46), ispitit de diavolul (Matei 26:41) şi ispitit de oameni (Matei 27:29, 39-44). Apostolul Pavel a avut multe ispite şi încercări (1 Corinteni 4:9-13; 2 Corinteni 6:4-10). Nu ştim noi cum se va împlini în dreptul nostru cuvântul omului îmbrăcat în haine de in, care i-a vorbit în vechime prorocului Daniel despre încercările vremii de acum (Daniel 12:10). Doamne, ajută-ne să trecem cu bine prin încercările grele care vor veni peste lumea întreagă! Unii oameni sunt de părere că Dumnezeu se contrazice pe El Însuşi, afirma Calvin. „Ei spun că El doreşte un lucru – un lucru bun – şi totuşi El face ca răul să aibă loc. Dumnezeu are însă o singură voinţă, deşi nouă ni se pare că ea este împărţită. Afirmaţia lui Augustin ne poate ajuta să înţelegem lucrul acesta: «Unii oameni au dorinţe bune, dar care nu sunt după voia lui Dumnezeu, iar alţii au dorinţe rele care sunt în conformitate cu voia lui Dumnezeu. De exemplu, un fiu bun doreşte ca tatăl său să trăiască pe când voia lui Dumnezeu este ca el să moară; un fiu rău are dorinţa rea ca tatăl său să moară, când şi voia lui Dumnezeu este tot ca tatăl să moară. Şi totuşi, fiul cel bun este plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă doreşte ceea ce Dumnezeu nu va lăsa să se întâmple; fiul cel rău îl mânie pe Dumnezeu pentru că el doreşte ceea ce şi Dumnezeu vrea să se întâmple»”. O şi cum încerca Anselm să exploreze Inexplorabilul din jurul lui Dumnezeu! „O, imensitate a bunătăţii lui Dumnezeu, (spunea el) cu cât drag trebuie Tu să fii iubit de cei ce au greşit! Tu mântuieşti pe cei drepţi, împlinind dreptatea, pe păcătoşi îi mântuieşti iarăşi, stăpânind dreptatea. Pe unii, deoarece îi ajută meritele, pe ceilalţi, fiindcă le stau meritele împotrivă. Pe cei dintâi, deoarece cunosc bunurile de Tine dăruite, pe ceilalţi, întrucât nu cunosc relele ce le-Ai urât”. În concluzie, citez dintr-o scrisoare a unui tânăr, către mama sa, scrisă cu peste 150 ani în urmă: „Cu siguranţă, dragă mamă, nu trebuie să spui un cuvânt care să semene cât de cât cu aluzia la faptul că tu crezi că eu cresc în har. Nu pot suporta acest lucru. Toţi oamenii de aici fie ei prieteni sau duşmani, conspiră împotriva mea spre a mă ruina. Satan şi propria-mi inimă le vor întinde o mână de ajutor cu siguranţă; şi dacă li te alături şi tu, mă tem că toată apa rece, pe care o poate turna Hristos peste mândria mea, nu o va împiedica să izbucnească într-o flacără distructivă. În măsura în care cineva mă măguleşte şi mă mângâie, Tatăl ceresc trebuie să mă biciuiască.... E adevărat că pot să strâng o sută de motive pentru care nu ar trebui să fiu mândru, dar mândriei nu-i pasă de motive sau de altceva, ci se teme doar de o ciomăgeală zdravănă. Până şi în momentul acesta o simt pişcându-mă de vârfurile degetelor şi căutând să-mi dirijeze condeiul. Cu drag, E. Payson”. Fănel Şuteu

15

„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea” Ioan 21:25)
(continuare din pagina 9)

Continuare de articole

16

cu Dumnezeu este adeverită de cuvintele: „Eu îmi istorisesc căile şi Tu mă asculţi: învaţă-mă orânduirile Tale!” (Psalmul 119:26); „Mă gândesc la căile mele şi îmi îndrept picioarele spre învăţăturile Tale” (Psalmul 119:59). După ce am înţeles o direcţie a călăuzirii divine, trebuie să stăm în dependenţă totală de Dumnezeu, conştienţi de nevoia unei îndrumări permanente, rugându-ne: „Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă!” (Psalmul 143:10). Să ne bucurăm de făgăduinţa: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, te învăţ ce este de folos şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi!” (Isaia 48:17) şi să fim atenţi căci ispita abaterii de la calea cea bună apare chiar pentru cei „care merg pe calea cea dreaptă” (Proverbe 9:15). Un exemplu practic: Cum ne petrecem timpul liber? În zilele de sărbătoare ce facem, unde mergem? În funcţie de alegerile noastre, e vom putea bucura de făgăduinţa exprimată de Domnul prin profet: „... să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 58:13-14). David este conştient că şi omul are partea lui de responsabilitate, când zice: „Voi veghea asupra căilor mele...” (Psalmul 39:1). În ceea ce ştim şi putem observa, sau în ceea ce suntem sesizaţi de alţii să operăm modificările necesare, după sfaturile următoarelor proverbe: „Înţelepciunea omului chibzuit îl face să vadă pe ce cale să meargă...” (Proverbe 14:8 ) „Cine îşi aduce aminte de certare apucă pe calea vieţii; dar cel ce uită mustrarea apucă pe căi greşite” (Proverbe 10:17). „Calea nebunului este fără prihană în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile” (Proverbe 12:15). Sinceritatea şi ascultarea noastră inaintea lui Dumnezeu sunt determinante. Inima – duhul minţii omului va decide alegerea unei căi şi rămânerea pe ea, de aceea sfaturile: „Ascultă, fiule şi fii înţelept; îndreaptă-ţi inima pe calea cea dreaptă” (Proverbe 23:19); „Fiule, dă-mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele” (Proverbe 23:26).

Se observă o atitudine greşită, uneori nerecunoscută, a celor ce apucă pe calea păcatului şi în definitiv ale morţii: „Nebunia omului îi suceşte calea şi apoi cîrteşte împotriva Domnului cu inima lui” (Proverbe 19:3). „Dacă zici: «Ah! n-am ştiut!»... Crezi că nu vede Cel ce cântăreşte inimile şi Cel ce veghează asupra sufletului tău? Şi nu va răsplăti El fiecăruia după faptele lui?” (Proverbe 24:12). Verificările aparţin numai lui Dumnezeu, după cum scrie înţeleptul: „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cercetează duhurile este Domnul” (Proverbe 16:2). „Omul socoteşte că toate căile lui sunt fără prihană, dar Cel ce cercetează inimile este Domnul” (Proverbe 21:2). Dispoziţia pentru certificarea tuturor acţiunilor noastre trebuie să fie o permanenţă în viaţa noastră, după cererea: „Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:24). Încrederea noastră este numai în Domnul, El completează lipsurile noastre: „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbe 16:9). „Domnul îndreaptă paşii omului, dar ce înţelege omul din calea sa?” (Proverbe 20:24), adică Domnul vrea să înţelegem ce este bine şi să rămânem pe drumul care duce la viaţă. Creştinism „Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc Religii la moarte” (Proverbe 16:25). Ce diferenţă între un tradiţionale Credinţa Bahai asemenea destin şi posibilitatea descrisă în Proverbe 16:31 – „Perii albi sunt o cunună de cinste, ea se găseşte Păgânism pe calea neprihănirii”. Dar cât de glorios va fi viitorul celui ce merge pănă la sfârşit pe Calea Domnului, după trecerea prin porţile fericirii eterne. În anexă, amintesc faptul că pe lângă autoverificarea personală, în lumina Domnului, suntem datori faţă de aproapele nostru, abătut de la calea cea îngustă, ce ar putea fi readus pe calea vieţii. „Să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:20). Iosif Anca

a

Grupurile de religii2: Creştinism – 2.1 mild; Islam 1.5 mild; Secularism/agnosticism/ateism – 1.1 mild; Hinduism – 900 mil; Religii tradiţionale chineze – 394 mil; Buddhism – 76 mil; Animism – 300 mil; Religii şi tradiţii africane – 100 mil; Şikhism – 23 mil; Juche – 19 mil; Spiritism – 15 mil; Iudaism – 14 mil; Credinţa Bahá’í – 7 mil; Jainism – 4.2 mil; Shinto – 4 mil; Cao Dai – 4 mil; Zoroastrianism – 2.6 mil; Tenrikyo – 2 mil; NeoPăgânism – 1 mil; Unitarian universalism – 800.000; Mişcarea Rastafari – 600.000; Scientologie – 25.00055.000.

Cele mai mari denominaţiuni creştine din lume3 I. Catolicism – 1,2 mild 1. B cat.4 – 1,166 mild a. B romano-cat. (de rit latin) – 1,146 miliarde b. Biserici cat. estice (de rit estic) – 17,1 mil: Alexandrină (cat. etiopiană – 0,2 mil, cat. coptă – 0,2 mil); Antiohiană (cat. maronită – 3,1 mil, cat. SyroMalankara - 0,4 mil,cat, siriană – 0,1 mil); Armeană – 0,4 mil; Caldeană (cat. Syro-Malabar – 3,8 mil, cat. caldeană – 0,4 mil); Bizantină (greco-cat. ucraineană – 4,3 mil, cat. greco-melchită – 1,3 mil, română unită cu Roma, greco-cat. – 0,7 mil, cat. ruteană – 0,5 mil, greco-cat. slovacă – 0,2 mil, greco-cat. maghiară – 0,3

Hinduism 0,90000 14%

Secularism/agnosticism/ateism 1,10000 17%

Secularism/agnosticism/ateism 1,10000 17%

Religii tradiţionale africane 0,10000 2% Religii tradiţionale africane Religii tradiţionale 0,10000 chineze 2% Şinkhism Religii tradiţionale 0,39400 0,02300 chineze Hinduism Şinkhism 6% 0% 0,90000 0,39400 0,02300 Shinto 14% Animism 6% 0% 0,00400 0,30000 Animism Budism 0% 5% 0,30000 0,07600 Budism 5% 0,07600 1%
1%

Shinto 0,00400 0%

Juche Spiritism 0,019000,01500 0% 0% Iudaism 0,01400 0% Credinţa Bahai 0,00700 Creştinism 2,100000% Janism Other 0,00420 0,01505 0% 0%
Hinduism Juche Cao Dai 32%

Juche Spiritism 0,019000,01500 0% 0% Iudaism 0,01400 0%

Cao Dai 0,00400 0%

Cao Dai 0,00400 0%

Islam 1,50000 23%

Islam 1,50000 23%

Creştinism 2,10000 32%

Zoroastrianism Zoroastrianism 0,00260 0,00260 0% 0% Tenrikyo Tenrikyo Credinţa 0,00200 0,00200 Bahai 0% Păgânism 0,00100 0,00700 0% Păgânism 0,00100 0% Unitarian universali 0% Unitarian universalism 0,00080 Mişcarea Rastafari 0% 0,00060 Mişcarea Rastafari 0% 0,00080 Janism Other 0,00420 Scientologie 0% 0% 0,00060 0,01505 0% Scientologie 0% 0,00005 0% 0% 0,00005 0%
Religii tradiţionale chineze Spiritism Animism Iudaism Tenrikyo

Creştinism

Islam Budism Janism

Secularism/agnosticism/ateism Şinkhism Shinto

Islam

Religii tradiţionale africane

africane

Budism Janism

Credinţa Bahai Păgânism

Secularism/agnosticism/ateism Şinkhism Shinto

Hinduism Juche

Religii tradiţionale chineze Spiritism Zoroastrianism

Zoroastrianism

Animism Iudaism Tenrikyo

Unitarian universalism

Mişcarea Rastafari

Scientologie

mil, cat. italo-albaneză – 0,1 mil, greco-cat. bielorusă – Unitarian universalism Mişcarea Rastafari Scientologie 0,1 mil, greco-cat. croată – 0,01 mil, greco-cat. bulgară – 0,01 mil, cat. georgiana bizantină – 0,01 mil, grecocat. macedoneană – 0,01 mil, greco-cat. albaneză – 0,01 mil, cat. greacă bizantină – 0,01 mil, cat. rusă – 0,01 mil) 2. B. cat. dizidente – 25 mil: cat. apostolică – 8 mil; independentă filipineză – 6 mil; asociatia cat. patriotică

Cao Dai

chineză – 5 mil; cat. apostolică braziliană – 5 mil; cat. veche – 0,6 mil; Societatea Sf. Pius al X-lea – 0,5 mil II. Protestantism – 670 mil 1. Protestantism istoric – 350 mil a. Biserici baptiste – 100 mil: C bapt. din sud – 16,3 mil, C nationala bapt., SUA – 8,5 mil, C nationala bapt. a Americii – 3,1 mil, C bapt. nigeriană – 2,5 mil, C bapt. naţională progresivă – 2,5 mil, Bisericile

Consemnări

„Faptul fiind cercetat şi găsit întocmai... a fost scris în cartea Cronicilor...” Estera 2:23

17

baptiste americane SUA – 1,4 mil, C Generală bapt. din Texas – 2,3 mil, Uniunea bapt. din Uganda – 1,5 mil, B bapt. Americană – 1,4 mil, C bapt. braziliană – 1,3 mil, Părtăşia biblică internaţională bapt. – 1,2 mil, C bapt. a Râului Congo – 1 mil, C naţională a baptiştilor primari din S.U.A - 1 mil, C naţională bapt. misionară din America – 1 mil, C bapt. din Myanmar – 0,9 mil, Bisericile baptiste Samavesam din Telugu – 0,8 mil, C bapt. Coreană – 0,8 mil, C bapt. din Kenya – 0,7 mil, Altele – 8 mil b. Metodism – 75 mil: B metodistă unită – 12 mil, B metodistă episcopală africană – 2,5 mil, B metodistă Nigeria – 2 mil, B nazarineană – 2 mil, B metodistă din sudul Africii – 1,7 mil, B metodistă coreeană – 1,5 mil, B metodistă episcopală africană Sion – 1,5 mil, B metodistă unită a Coastei de Fildeş – 1 mil, B metodistă independentă – 0,9 mil, B creştină metodistă episcopală – 0,9 mil, B metodistă Ghana – 0,8 mil, B metodistă din India – 0,6 mil, altele: 1,4 mil c. Luteranism – 75 mil: B ev. din Germania – 24,5 mil, B Suediei – 6,7 mil, B ev. lt. din Tanzania – 5,6 mil, B ev. etiopiană Mekane Yesus – 5,3 mil, B ev. lt. unită din India – 4,5 mil, B ev. lt. din America – 4,5 mil, B naţională daneză – 4,5 mil, B ev. lt. a Finlandei – 4,4 mil, B crestină prot. Batak – 4,2 mil, B Norvegiei – 4 mil, B creştină prot. din Indonezia – 3,6 mil, B lt. Malagasy – 3 mil, B lt.-sinodul Misoouriei – 2,5 mil, B lt. a lui Cristos din Nigeria – 1,9 mil, B ev. lt. din Papua Noua Guinee – 0,9 mil, B ev. a confesiunii luterane din Brazilia – 0,7 mil, B ev. lt. din Namibia – 0,7 mil, B ev. lt. a Africii de Sud – 0,6 mil, Altele – 4,3 mil d. Biserici reformate - 75 mil e. Presbiterianism – 40 mil: B prezb. a Africii de est 4 mil, B prezb. a Africii – 3,4 mil, B prezb. (S.U.A.) – 3,0 mil, B unită a Canadei – 2,5 mil, B lui Cristos din Congo– Comunitătea prezb. din Congo – 2,5 mil, B prezb. a Coreei – 2,4 mil, B prezb. a Camerunului – 1,8 mil, B Africii Centrale, prezb. – 1,3 mil, B Scotiei – 1,1 mil, B prezb. a Sudanului - 1 mil, B prezb. a Camerunului- 0,7 mil, B prezb. a Braziliei - 0,7 mil, B prezb. a Ghanei – 0,6 mil, B unită a lui Hristos din Filipine – 0,5 mil, B prezb. a Nigeriei – 0,5 mil, B prezb. unită din Africa de Sud – 0,5 mil, B prezb. a Pakistanului – 0,4 mil, B Unită Australiană – 0,3 mil, B prezb. Americană – 0,3 mil, B prezb. din Republica Coreană – 0,3 mil, B prezb. din Rwanda – 0,3 mil, B Prezbitereană din Taiwan – 0,3 mil f. Biserici reformate continentale – 30 mil: B lui Isus Cristos din Madagascar – 3,5 mil, B unită a Zambiei – 3,0 mil, B prot. din Olanda – 2,5 mil, B ref. elveţiană

– 2,4 mil, B ev. a Camerunului – 2 mil, B ev. prot. din Timor - 2 mil, B creştină ev. din Minahasa – 0,7 mil, B unită din Papua Noua Guinee – 0,6 mil, B unită a lui Cristos din Filipine – 0,6 mil, B unită din Indonezia de Vest – 0,6 mil, B creştină ev. din Tanah Papua – 0,6 mil, B prot. din Moluccas – 0,6 mil, B ref. din Ungaria – 0,6 mil, B ref. din Romania – 0,6 mil, B ref. unită din Africa de Sud – 0,5 mil, altele – 5,2 mil g. Congregaţionalism – 5 mil: B unită a lui Cristos – 1,2 mil, B ev. congr. din Angola – 0,9 mil, B congr. unită din sudul Africii – 0,5 mil h. Anabaptism şi biserici independente – 5 mil: Fraţii Schwarzenau /grupuri baptiste germane – 1,5 mil; Menoniţi – 1,5 mil; Fraţii Plymouth – 1 mil; Moravieni – 0,7 mil; Amish – 0,2 mil; Huteriţi – 0,2 mil i. Quakeri – 0,4 mil j. Waldensieni – 0,05 mil 2. Protestantism modern – 274 mil a. Penticostalism – 130 mil: Adunările lui Dumnezeu – 60 mil; Cercul internaţional al credinţei – 11 mil; Misiunea pent. – 10 mil; B lui Dumnezeu (Cleveland) – 9 mil; B Internaţională a Internaţional Church of the Foursquare Gospel – 8 mil; B apostolică – 6 mil; B lui Dumnezeu in Cristos – 6,5 mil; B apostolică – 5,5 mil; B pent. internaţională unită - 4 mil; Congregatia creştină din Brazilia – 2,5 mil; B universală a Regatului lui Dumnezeu - 2 mil; B lui Dumnezeu al profeţiei - 1 mil; B pent. Dumnezeu e dragoste – 0,8 mil b. Evanghelism non-denominaţional – 80 mil: Capela calvarului – 25 mil; Mişcarea născut din nou – 20 mil; Bisericile Asociatia Viei – 15 mil; Alianţa creştină şi misionară – 4 mil; Părtăşia Nouă Viaţa – 10 mil; B Adevăratului Isus – 2,5 mil; Biserici iniţiate în Africa – 40 mil ; B creştină Sion – 15 mil; Eternul ordin secret a lui Heruvim şi Serafim – 10 mil; B Kimbanguistă – 5,5 mil; B Domnului (Aladura) – 3,6 mil; Consiliul bisericilor africane instituite - 3 mil; B lui Cristos Lumină a Duhului Sfânt – 1,4 mil; B africană a Sfântului Duh – 0,7 mil c. B adventistă de ziua a şaptea - 17 mil d. Mişcarea restaurării – 7 mil: Bisericile lui Cristos – 5 mil; Biserici Creştine şi Bisericile lui Cristos – 1,1 mil; B Crestină (Discipolii lui Cristos) – 0,7 mil e. Unitatea Penticostală – 6 mil: B pent. unită internaţională – 4 mil; Adunările penticostale ale lumii – 1,5 mil

18

III. Ortodoxie – 302 mil 1. Ortodoxie estică – 230 mil a. Biserici autocefale: B ort. rusă – 125 mil; B ort. română – 18 mil; B ort. sarbă – 15 mil; B Greciei – 11 mil; B ort. bulgară – 10 mil; B ort. georgiană – 5 mil; B ort. greacă a Constantinopolelui – 3,5 mil; B ort. greacă a Antiohiei – 2,5 mil; B ort. greaca a Alexandriei – 1,5 mil; B ort. din America – 1,2 millioane; B ort. poloneză – 1 mil; B ort. albaneză – 0,8 mil; B ort. cipriotă – 0,7 mil; B ort. greacă a Ierusalimului – 0,14 mil; B ort. cehă şi slovacă – 0,07 mil b. Biserici autonome: B ort. ucraineană (Patriarhatul Moscovei) – 7,2 mil; B ort. moldovenească – 3,2 mil; B ort. rusă din afara Rusiei – 1,25 mil; B metropolitană a Basarabiei – 0,62 mil; Arhiepiscopia Ortodoxă Autonomă a Ohridei – 0,34 mil; B ort. estonă – 0,3 mil; Patriarchal Exarchate in Western Europe – 0,15 mil; B ort. finlandeză – 0,08 mil; B ort. chineză – 0,03 mi; B ort. japoneză – 0,02 mil; B ort. letonă – 0,02 mil c. Biserici nerecunoscute universal: B ort. ucraineană (Patriarhatul Kievului) – 5,5 mil; B ort. autocefală ucraineană – 3,8 mil; B ort. autocefală bielorusă – 2,4 mil; B ort. macedoneană - 2 mil; B ort. a Greciei (Sfantul şinod al rezistentei) – 0,75 mil; B ort. romană după vechiul calendar – 0,50 mil; B ort. bulgară dupa vechiul calendar – 0,45 mil; B ort. croată – 0,36 mil; B ort. din Italia – 0,12 mil; B ort. muntenegreană – 0,05 mil d. Alte grupuri ortodoxe separate: Vechii credincioşi – 5,5 mil; Vechii calendarişti greci – 0,86 mil; Adevărata biserică ort. rusa – 0,85 mil 2. Ortodoxie orientala – 82 mil a. Biserici autocefale in comuniune: B ort. etiopiană Tewahedo – 48 mil; B ort. copta din Alexandria – 15,5 mil; B ort. armeană – 8 mil; B ort. Tewahedo din Eritrea 2,5 mil; B ort. indiană (Malankara) – 2 mil; B ort. armeană din Cilicia – 1,5 mil; B ort.a siriană – 1,05 mil b. Biserici autonome în comuniune: B ort. siriană iacobiţă – 1,2 mil; Patriarhatul armean al Constantinopolului – 0,42 mil; Patriarhatul armean al Ierusalimului – 0,34 mil; B ort. copta franceză – 0,01 mil; B ort. britanică – 0,01 mil c. Biserici care nu sunt în comuniune: B siriană Malankară Mar Thoma – 1,1 mil; Biseria siriană independentă Malabar – 0,06 mil IV. Anglicanism - 82 mil a. Comuniunea ang. – 80 mil: B Angliei - 25 mil; B Nigeriei – 18 mil; B Ugandei – 8,1 mil; B ang.din Kenya – 5 mil; B Episcopală a Sudanului – 4,5 mil; B ang. din Australia – 3,9 mil; B Indiei de sud – 3,5 mil; B

episcopală a Statelor Unite – 2,4 mil; B ang.din Africa de Sud – 2,3 mil; B ang.din Tanzania – 2 mil; B ang.din Canada – 2 mil; B Indiei de Nord – 1,5 mil; B provinciei Rwanda – 1 mil; B provinciei Africii centrale – 0,9 mil; B ang.din Burundi – 0,8 mil; B în Provincia Indiei de Vest – 0,8 mil; B în Provincia Oceanului Indian – 0,5 mil; B lui Cristos din Congo–Comunitătea anglicana din Congo – 0,5 mil; B Pakistanului – 0,5 mil; B Irlandei – 0,4 mil, B provinciei Africii de Vest – 0,3 mil; B provinciei Melenasia – 0,2 mil b. Continuarea Mişcării Anglicane – 1,5 mil: Comuniunea Tradiţională Ang. – 0,5 mil; B catolică ang. – 0,05 mil c. Biserica Angliei din Africa de Sus – 0,2 mil d. Biserica Anglicală din America de Nord – 0,1 mil V. Altele 1. Mişcarea Sfinţilor din zilele de pe urmă (Mormonism) – 14,5 mil: B lui Isus Cristos a creştinilor din zilele de pe urmă – 13,8 mil; Comunitătea lui Cristos – 0,2 mil 2. Noua biserică apostolică - 11 mil 3. Martorii lui Iehova- 7,3 mil 4. Igleşia ni Cristo - 6 mil 5. Biserica Unitară Universală – 0,6 mil: Asociaţia Unitară Universală – 0,2 mil 6. B lui Cristos, Scientistă – 0,4 mil 7. Prietenii Omului – 0,07 mil 8. Cristadelfieni – 0,05 mil 9. Nestorianism – 0,6 mil: B asiriană a Estului – 0,40,5 mil; B veche a Estului – 0,07 – 0,1 mil Note de subsol
1. Editorii nu îşi asumă responsabilitatea pentru exactitatea acestor date, ele au doar un rol orientativ. Scopul nostru este o imagine de ansamblu a realităţii religioase contemporane. 2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_populatiilor_dupa_ religie 3. http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Christian_denominations_by_number_of_members, lista denominaţiunilor creştine după numărul de membri este inevitabil parţială şi bazată în mod general pe ceea ce pretind denominaţiunile înseşi. De aceea numerele ar trebui considerate aproximative. 4. Abrevieri: B – biserica; C – convenţia; cat. – catolică; ort. – ortodoxă; ev. – evanghelică; lt – luterană.; prezb. – prezbiteriană; bapt. – baptistă; ref. – reformată; pent. – penticostală; prot. – protestantă; congr. – congregaţională; ang. – anglicană

19

BĂRBATUL
Pentru modelarea sufletului unui bărbat, uneltele cele mai binecuvântate sunt soţia şi copii lui. Cine vrea să fie bărbat adevărat trebuie să fie un soţ şi un tată responsabil; fără aceste două calităţi fundamentale, căsătoria riscă să fie o nefericire comună. Trăieşte în aşa fel încât atunci când oamenii îi vor spune copilului tău că seamănă cu tine, el să simtă nevoia să scoată în afară pieptul, nu limba. Casa bărbatului, moştenită sau muncită, trebuie să devină castelul soţiei lui, fără această ofertă, ea nu va putea fi împlinită.

FEMEIA
Femeia înţeleaptă e aceea care are multe de spus, dar de cele mai multe ori păstrează tăcerea. O femeie frumoasă place ochilor, o femeie bună place inimii, prima este o bijuterie, a doua este o comoară. Cea mai reuşită înfrumuseţare a unei femei este o inimă mulţumită şi un duh smerit, singura frumuseţe care nu se ofileşte odată cu trecerea anilor; frumuseţea fizică este preferată numai de cei care nu gândesc. În inima fiecărei femei există o scânteie, nevăzută în zilele de prosperitate, dar care se aprinde şi arde ca o vâlvătaie în ceasurile întunecate ale tragediilor. Este câte o femeie care nenoroceşte un bărbat, dar este şi câte una care face un bărbat dintr-un nenorocit.

DIVORŢUL
Dacă apare o ceartă, ţine minte că ai mai multă dreptate decât vrea celălalt să recunoască şi mai puţină decât vrei tu să recunoşti. Judecând după numărul divorţurilor, mai mult fug de acasă părinţii, nu copiii. Mulţi cred că divorţul este o soluţie uşoară pentru probleme grele. Dar complicaţiile de după divorţ, singurătatea şi mustrările de conştiinţă sunt mult mai dureroase decât problemele din căsnicie.

PĂRINŢII ŞI COPIII
Există două greşeli în conflictul dintre generaţii. Prima este că cei tineri cred că inteligenţa este un substitut pentru experientă, iar cea de a doua este a celor în vârstă, care cred că experienţa poate înlocui cu succes inteligenţa. Să nu crezi că ai pierdut timpul degeaba când copiii tăi ţi-au auzit sfaturile dar nu le-au pus încă în practică. Peste ani de zile şi le vor reaminti şi le vor spune, la rândul lor, copiilor pe care-i vor creşte. Pentru o mamă, fiul ei nu încetează niciodată să fie un copil; iar fiul nu a ajuns cu adevărat adult decât atunci când înţelege şi acceptă acest adevăr despre propria lui mamă.

FAMILIA
Nimeni n-a inventat încă un test de inteligenţă mai bun decât viaţa de căsnicie. Împărat sau om de rând, cel mai fericit este cel ce-şi găseşte fericirea acasă. Să fii fericită cu un bărbat, trebuie să-l înţelegi foarte bine; să fii fericit cu o femeie trebuie să o iubeşti mult şi să renunţi uneori să o înţelegi. O femeie căsătorită se va trudi să placă unui singur bărbat şi un bărbat căsătorit va trebui să împlinească dorinţele unei singure femei.

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente, răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este: Revista „Dragoste pentru Adevăr” Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România, e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com Mobil: 0740 437777, 0746 046080