P. 1
În Memoria Lui Pamfil Şeicaru

În Memoria Lui Pamfil Şeicaru

|Views: 939|Likes:
Published by Rita Vuia

More info:

Published by: Rita Vuia on Sep 22, 2008
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/09/2014

pdf

text

original

Fragment cap. 16 SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol.

III, Autor Ovidiu Vuia [In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, acum numai cu manuscrisul original, Rita Vuia]

16. Ziua eroilor, 1985, la Val du Roy (Soultzmatt)
În memoria lui Pamfil Şeicaru Sânge fără răspuns o, de-ar fi linişte cât de bine a'ar auzi ciuta călcând prin moarte. În versurile lui Lucian Blaga, "mister al corolei de minuni al lumii", Ciuta întrupează Fapta ieşită din matca obişnuită a zilei, cu măreţia ei calcă prin paşi de lumină, după pilda grădinarului biblic dintr'un sfânt Noli me tangere, astfel transfigurat întunerecul morţii trece în religia naţiunii numită istorie şi mitologie. Aşa îşi cântau ele rostul lor în mine, lovindu-mi inima cu degetele lui Orfeu lira-i de ivoriu, pierdută pe valurile albastre ale mării. Sufletul îmi era aplecat sub forma statuii transformate în gestul hieratic

abstract al Rugăciunii lui Brâncuşi, lângă crucile cimitirului de la Val du Roy, unde îşi dorm somnul de veci soldaţii români, morţi în prizonieratul german din primul război mondial, anii 1917-1918. Totul îmi pare asemenea unei procesiuni din care nu se vedeau ieşind din pământ decât mâinile împreunate spre rugăciune la Domnul: Mâinile lui Rodin, întitulate, în fiinţa lor pură: catedrală gotică. Fiecare cruce exprima spiritul de fecioară, curat ca mineştergurile şi simplu în credinţa-i ca bucoavnele Cazaniilor vechi, ale unei Putne albe, biserica plaiului moldav cu mormântul voevodului voevozilor Ştefan cel Mare, străjuit de cădelniţa lui Daniil Sihastru, mereu aprinsă, din balada lui Dimitrie Bolintineanu. În liniştile sacre ale mănăstirii se aude cum îşi bate clopotele Buga cea mare, pentru slava lui cântată, pe textul cadenţelor Doinei lui Mihai Eminescu: Ştefane, Măria Ta Tu la Putna nu mai sta ... În această zi a Eroilor, în jurul crucilor din cimitirul de la Val du Roy, s'au adunat ca la o chemare din străfunduri, sobor de patriarhi michelangeleşti, toţi ceilalţi martiri ai: neamului, Istoria vie a Românilor.

Dintre ei desluşesc: Pe Ion Vodă cel cumplit, despre el, Haşdeu, "un uvrier şi un artist totodată" când povesteşte zice - - sé "că inima simţea în adâncul său ceea ce scrie condeiul; iar când inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului." Mihai Viteazul, pprimul domn al ţărilor româneşti unite, ucis mişeleşte la Turda, a descălecat din lăcaşurile de sub pădure, Mănăstirea Dealului şi Târgoviştea, cetatea de scaun al trecutului nostru, în legătură cu ea şi Suceava, susţinea M. Kogălniceanu că pentru el însemnau mai mult decât Sparta şi Atena. La picioarele tronului domnesc, Nicolae Bălcescu îi oferă lui Mihai-Vodă istoria sa, pe care a scris-o cu sânge pe lespezile veşniciilor. Pe Horia îl văd coborând din versurile lui Aron Cotruş, "ţăran de cremene / cum n'a fost altul să-şi semene / Horia! ..." Iar pe Cloşca, aşa cum îi ştiam modelat într'un medalion din ghips de sculptorul R. Ladea, lucrare aflată pe peretele de de-asupra patului meu de copil. Soldaţii Smârdanului din 1877, cum trăiesc în pânzele lui Nicolae Grigorescu, în poeziile lui Alecsandri şi Coşbuc.

Cât şi cei morţi la apărarea podului peste Jiu, alături, de doamna lor şi a noastră, Ecaterina Teodoroiu împreună cu toţi vitejii primului război mondial. Este bine să se ştie că în cinstea acestora a ridicat Brâncuşi monumentul său de la Tărgui-Jiu, triptic pe altarul poporului român, Masa tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana infinitului sau fără de sfârşit numită de fapt de autor, Coloana recunoştiinţei purtată eroilor căzuţi în războiul dus pentru realizarea României mari. În acest sens monumental ar reprezenta creşterea sentimentului de recunoştiinţă cu fiecare nouă generaţie prin care ne-ar apropia tot mai mult de cer, aspect uitat chiar de Brâncuşi, atunci când spre capătul vieţii ducea cu primarul Chicago-ului tratative să realizeze în oraşul american o unică, în ce priveşte dimensiunile gigante, nouă Coloană infinită, care, să admitem, că nu avea ce căuta în metropola fostă a gangsterilor şi azi a abatoarelor, spre binele acestei opere româneşti, moartea l-a împiedecat pe sulbtor să-şi realizeze respectivul proiect. Şi să ne gândim la toţi cei dispăruţi, fără cruce pe stepele Rusiei cântaţi de Radu Gyr şi Al. Gregorian, ca şi în temniţele comuniste, îi strânge la piept, România, statuie de Oscar Han, reprezentând pe Mama lui Pamfil Şeicaru. De altfel, aşa cum am scris-o, marele ziarist a fost el însuşi un erou al primului război mondial distins cu ordinul Mihai

Viteazul în această calitate pe care niciodată nu a uitat-o, a făcut pe lângă donaţia statuii Mama pentru cimitirul de la Val du Roy, tot in memoria eroilor căzuţi în războiul prim mondial, a ridicat pe cheltuială proprie monumentul Victoriei de la Mărăşeşti; şi tot din dania lui personală a ctitorit Mănăstirea Sfânta Ana de la Orşova, căreia, i s'a dat numele mamei lui P. Şeicaru, şi a fost înălţată pe locul unde au pierit mulţi din camarazii săi, surprinşi de atacul năpraznic al nemţilor, declanşat chiar în primele zile ale războiului, odată cu intrarea României în luptă, în August 1916. Şi din măreţul cor nu poate lipsi Avram Iancu. Tănăr, "Craiul Munţilor" ne apare astfel din tabloul lui Barbu Iscovescu până la fotografia ce-o purta bunica mea între lucrurile sale dragi, moştenită de la mamăsa Marta, căsătorită cu notarul Chevereşan din Baia de Criş, făcută cu puţin înainte de moartea sa petrecută în acelaşi sat, al Zărandului atât de iubit de el, căci nu întra în casa omului, ci se aşeza pe o bancă în vecini, cu fluierul în mâini. El ne aminteşte de ale versuri populare, adaptate de L. Blaga, autorul unei piese închinate lui Avram Iancu: În pădure

toate păsările dorm, Numai una n'are somn Cată să se facă om Încăodată am siguranţa că acest miracol al păsării măiastre de pe umărul Dochiei, regina poeziei lui Eminescu, poate să se împlinească pe aceste locuri, în cimitirul de la Val du Roy. Ne aflăm într'o biserică mare a naturii, al cărei plafon îl constituie cerul senin, coviltirul azur întins peste pietrele Doamnei de pe Rarău, peretele absidei înălţat ca la Dragomirna e format din brazii svelţi şi verzi cum nu sunt decât în Carpaţi, umbrind drumurile pe care şi azi îl mai poţi întâlni pe Dumnezeu, cu mirosurile Lui de rai, amintind prospeţimea cetinei înrourate de lacrimile nopţii. Totul era ca acasă, din acestă cauză piciorul de plai, gura de rai, spaţiul mioritic, reconstituite în peisajul nostru autohton, leaş fi dat denumirea metaforică nu de Val du Roy, nici atât de Soultzmatt, cât mai degrabă de Val du Roy pâtre adică valea păstorului, mai apropiată de vatra strămoşilor noştri conduşi de Mioriţa, autentică epopee lirică a poporului romano-dac. Ca in fiecare an când treci peste pragul porţii de lemn şi intri în panteonul nemuritorilor, ai impresia că te ridici de la pământ, te afli mai în vecinătatea cerului,

nu departe de odăile paradisului. Lumina bogotă ca o ploaie albastră peste creştetul brădetului este cea a Voroneţului, văzută prin negurile ce o înconjoară pare diamantină, ca un lăcaş pregătit, tocmai, pentru ridicarea lui la cer. În timp ce foşnirile vântului printre crengi murmură doina ciobanului de pe Ceahlău şi Retezat, cântecul din fluer al lui Vasile Posteucă. Slujba religioasă a fost celebrată la masa albă desigur a tăcerii, ritualul meditaţilor interioare lăudând îngeri ce coboară sofianic, pentru a sfinţi vinul şi pâinea euharistiei, la ceasul ceasurilor când pământescul profan se întrepătrunde cu divinul ceresc, modalitate de a participa la desăvârşirea tainelor, trăită de experienţa zilnică a ţăranului român, totul fiind echilibrat armonic, aşa cum se definesc şi desenele de pe vasele foarte vechi, după unii, chiar dacice. De o parte şi alta a mesei principale se află două mese mai mici de altar, ca în spatele lor să se afle trei cruci, cea din mijloc albă ca giulgiul, este acea purtată pe Golgota de Mântuitor, pe când cele mici, una o reprezintă pe Fecioara Maria, iar cealaltă de la stânga pe Sf. Ioan Botezătorul, întreg ansamblul corespunde unui Deisis, Cristos ca Panocrator, se lasă înduplecat de mama lui Precistă să fie mai îngăduitor cu oamenii, pe când Ioan ca reprezentant al Vechiului

Testament îşi dă seama că nu are dreptul să se amestece. Întregul mister ortodox trece peste Calvarul Crucificării şi ajunge la taina învierii pe care o trăeşte cu toată bucuria inimii, pe când atât catolicul cât şi protestantul se opresc la Răstignire, în primul plan se află Isus-Omul şi nu Isus-Dumnezeu cum se întâmplă la biserica ortodox răsăriteană. La sfârşit a urmat momentul culminant al festivităţii, pomana, vinul şi grâul, cerul şi pământul, vor fi împărţite, prin binecuvântarea Sămănătorului biblic, pentru odihna sufletelor celor ce au murit în desţărare. Există o îngrijorare a acestoara că ar putea muri fără să li se facă o pomană după obiceiul cel străbun şi să nu li se ofere prilejul liturghiei prin care se permite despărţirea de cel fără viaţă, după cum a făcut-o şi Fecioara Maria sărutându-şi fiul mort înainte de definitiva lor despărţire. Acest ritual ţinut la înmormântarea unui credincios, se numeşte "Ultima Sărutare". Dintre toţi vorbitorii, m'au impresionat cuvintele rostite de un român sud-dunărean, tribal, locuitor al Bulgariei. El a atras atenţia ascultătorilor săi asupra drapelului aflat lângă cele arborate, francez şi român, că cele cinci culori, roşu, galben, albastru galben şi

negru, au fost alese de Kogălniceanu şi Vasile Ion Cancea, viitorul Vasile Lewski, erou bulgar. Încăodată ni se atrage atenţia asupra destinului vitreg al fraţilor noştri de dincolo de Dunăre, pe care avem datoria să nu-i uită. Să-mi fie iertat dacă nu pot să amintesc pe niciun alt vorbitor, fiindcă a luat cuvântul cine a vrut ca de la o tribună liberă. Lucrul de altfel lăudabil la alte manifestaţii, a constituit de data acesta o disonanţă a solemnei adunări, singura însă. Desigur s'au tulburat ordinea şi armonia de templu necesară a fi respectată în astfel de momente de reculegere adâncă. Ritualul colectiv pretinde forma sacerdoţiului. Seara am petrecut-o la bun român în cadrul unei agape, adică agapă = iubire creştinească cină ca în casa Martei şi Mariei, pe vatra sfinţei ospitalităţi şi a o'emnei omenii româneşti. A doua zi ne-am reîntâlnit la cimitirul din Hagenau unde se află alt sute de morminte în care sunt îngropaţi, soldaţi morţi în prizioneratul german din primul război mondial. Înainte de a începe slujba divină, s'au aprins lumânări pe braţele de piatră ale crucilor astfel că cimitirul s'a transformat într'un uriaş policandru, arborele lui Jezeu, jertfă şi flăcări mistice, arzând la Dumnezeu. Şi aici serviciul religios a avut

caracterul solemn al unui Te-Deum, ţinut întru'o Catedrală a neamului. Am aflat că Remus Radina se ocupă cu istoricul cimitirelor, va scrie deci cartea aşteptată de noi toţi, cerută de memoria ostaşilor înmormântaţi la Val du Roy şi Hagenau. Îi dorim ca mâna bătătorită de lanţurile temniţelor comuniste, asemenea celei a evanghelistului Matei de pictorul Caravaggio, să cunoască îndrumarea inspiraţiei heruvului, deci îi urăm din toată inima să reuşească în temerara sa acţiune. Acest martir al închisorilor comuniste işi va căuta locul de veci lângă eroii de la Val du Roy. Litania sa este asemănătoare cu a Dacului din Mai am un singur dor de Eminescu sau cu cea a Păstorului Mioriţei, năzuieşte la contopirea cu spaţiul mioritic, poartă în piept dorul său, de el vorbeam deci nu tocmai metaforic: Să le spui că la nunta mea / A căzut o stea./ Am plecat şi de astădată înnoiţi de la Val du Roy (Soultzmatt) şi Hagenau. Fericiţi că am putut încăodată să gustăm, ca din potirul Graalului, sublimul Clipei furate Eternităţii, trăire în eresul spiritului românesc, Ciuta călcând prin moarte. Mai departe, nu se poate continua decât pe limbajul,

Poeziei: Cimitirul eroilor de la Val du Roy (Soultzmatt) Natura le zideşte catedrală Plafonul, cer lăsat peste pădure Şi poarta la intrare triumfală Cioplită'n lemn de-a moţului săcure. Calci iarba cum în sanctuar o dală, Spre brazii ce-s ai culmilor azure De pe Carpaţi, formând sub geana pală, Absidei din altar, coloane pur. Aliniate, grav, pentru paradă Stau crucile dând ultimul onor Că'n ţara unde scris le-a fost să cadă Tot n'au uitat mioriticul ponor. - Jertfa eroilor, sânge şi spadă, Ne-adună azi, la Curţile cu dor. *** 14. Iulie 1985

17. Postfţă (Scurtă recapitulare şi încă ceva

în plus)
Fără îndoială în lucrarea mea "SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (cu Pamfil Şeicaru în exil)Vol. I, II, III" am reuşit să demonstrez, bazat pe documentele nu puţine ce mi-au stat la dispoziţie, cât şi pe o corespondenţă asiduă cu dânsul, dusă între anii 1976 şi 1980, anul morţii maestrului, că Pamfil Şeicaru n'a fost un ziarist venal şi corupt, nu a scris pentru bani, a iubit independenţa scrisului, în consecinţă nu a stat în slujba nimănui. Prin meseria sa n'a urmărit, înainte de toate decât, ca orice idealist, sa slujească adevărul şi numai adevărul prin care să ajungă în domeniul spiritual un fel de medic vindecător, înscris printre marii binefăcători ai omenirii. Butada răutacioasă ce i se atribuie lui N. Iorga, privind modul cum a realizat P. Şeicaru construcţia palatului "Curentul" şi anume după formula "un şantaj, un etaj" nu a putut fi rostită de marele istoric pentru simplul fapt că între cei doi au existat de totdeauna relaţii de bună înţelegere, mai mult, savantul recurgea la experienţa marelui Ziarist ca participant în calitate de ofiţer al armatei române la primul război mondial, ori de câte ori vizita locurile unde s'au desfăşurat eroicele bătalii de pe Jiu, şi în poiana din vecinătatea satului Raşoviţa. Am citat în

acest sens pasagiile de referinţă ale istoricului, tipărite în chiar operele sale, unde îşi arată tot respectul pentru cel ce va ajunge, scrie dânsul, unul dintre marii noştri ziarişti, şi există clare mărturii, tot scrise, că nu şi-a schimbat părerea până la moartea sa avută loc în condiţii, atât de tragice. De altfel sublinia maestrul, el n'a dat nicio recepţie de inaugurare a noii clădiri, deci n'a existat nici banchetul unde N. Iorga ar fi putut face observaţia respectivă. În acest mod P. Şeicaru a fost pr departe cea mai calomniată personalitate a culturii româneşti şi asta fiindcă nimică nu supără pe român decât adevărurile, în acest caz scrise de Pamfil Şeicaru. Şi fiindcă cel vizat nu e în stare să dea un răspuns deschis în apărarea sa va recurge la diferite subterfugii, lovind din spate anonim, de-acolo unde nu-l vede şi nu-l ştie nimeni. Autorul butadei, etajul şi şantajul, va fi fost vreun stâlp de cafenea, impresionat de invenţia sa verbală, conştient că tocmai lipsa de substrat, adică spurcata calomnie va prinde radăcini în masa largă a publicului. Desigur, Caragiale a descris cu mult talent o anumită patură de mahalagii români, viciu de care nu e absolvită nici o parte din intelectualitate gata din josnică invidie să prindă din aer cate-o ştire, remarcabilă prin răutatea ei şi şi-o însuşeşte,

popularizând-o fără sa se obosească să mai verifice dacă ea corespunde realităţii. Prin acest procedeu se constituie acel lanţ al slăbiciunilor, transmis din om în om, minciuna şi calomnia fiind întărite tot mai mult până devin un fapt admis aprioric, indiscutabil. Totuşi să o recunoaştem autorul dramatic nu a prins decât un aspect mărginas al societăţii noastre, pe care-i satirizează peste putinţă, fiindcă sigur intelectualitatea noastră nici pe-atunci nu vorbea atât de stâlcit şi pleonastic, cum îl prezintă Caragiale. Aşa cum limbajul automat, preconizat de A. Breton nu a rezizstat, se întâmplă şi cu cel al eroilor lui Caragiale, el este uscat, lipsit de viaţă, construit după o logică personală fără un corespondent în viaţă de toate zilele. Lucrul e greu de admis, atâta ne-am obişnuit cu Farfuridi, Caţavencu, Rică Venturiano şi am rămâne surprinşi că dacă ne-ar ruga cineva să îi arătăm, vom constata că nu vom fi în stare să-i întâlnim, ei reprezintă o stafie scenică şi nu pe omul viu, în carne şi oase. Din această cauză, oricât ar avea dreptate Eugen Ionescu să-l considere maestrul său, premergătorul teatrului absurd, noi nu-l vom considera pe Caragiale genial, odată ce în întreaga societate românească nu vede un personaj pozitiv, chiar dacă îl are lângă el pe unul ca Mihai Eminescu. Iată o dovadă peremptorie

că pentru Caragiale nu există o elită românească, pentru ea autorul dramatic nu are ochi să o vadă de unde eroii lui au un singur dar absolut cusur: caricaturizarea lor până la exces, îi face să-şi piardă orice viabilitate de tipuri sociale, cum ar trebuie să fie, devin păpuşi ce joacă pe sârmă, după tacturi comandate, aşa dar depăşesc prin generalizare orice caracter raţional. Ci fiindcă obiectul nostru de studiu nu este Caragiale ci Pamfil Şeicaru se cuvine să ne întrebăm cum a putut să aibe loc o atare unică şi ordinară calomniere a sa? Cauzele o să le putem descoperi în natura românilor, care e nu numai individualistă dar şi contaminată cum am mai spus-o adeseori de morbul invidiei, distrugător, prezent până în rândurile elitare ale naţiei. Se cunosc prea bine acuzaţiile celor de teapa unui Caion sau Caraion, plini de venin, inventând plagiate acolo unde nu sunt, ploşniţe saturate de sângele supt la un festin al nebunilor. N'o să mai insistăm asupra lor, dar e bine să se reţie, ca în zilele noastre, la Europa liberă, cum o ştim, s'a dus o campanie împotriva romanului Groapa de E. Barbu acuzat de plagiat după N. Crevedia, presupusul său tată, nesusţinut de niciun document în afara unor vorbe de clacă emise de Ion Caraion. Se mergea după

principiul ca e destul să calomniezi ca răul să prindă rădacini. De fapt, Ion Caraion avea de răzbunat faptul că celălalt coleg de-al lui, E. Barbu a publicat actul prin care se demonstra că Ion Caraion a acceptat să intre în slujbe securităţii române, comuniste. De fapt, total dezechilibrat moral, într'un articol publicat într'un ziar din exil recunoştea că a ajuns să fie plătit de comunişti, după ce-a ieşit din temniţa lor, cu 3.000 lei pe zi într'o vreme când eu, de pildă ca cercetător principal al Academiei RSR din Bucureşti, primeam 2.000 lei salar pe lună. Ori care instituţie putea să plătească atâţi bani colaboratorilor săi, în afară de Securitatea română? Au dreptate cei ce sunt de părere că n'avem de ce să ne lăudăm cu tracismul nostru, odată ce cum scrie Herodot tracii după indiene erau cel mai numeros popor, dar nu au putut să însemne niciodată o putere politică, deoarace în loc să se unească, se băteau între ei, au rămas la nivel de trib uşor de stăpânit de greci, popor mult mai puţin numeros. Dar lucrurile pot fi explicate mult mai simplu. Cei mai mulţi români rămân pe tot cursul vieţii rămân la cunoştiinţele însuşite din liceu şi încă la literatură unde a luat cea mai mare notă posibilă. Şi dacă e greu să-l scoţi din lenea lui atavică, aici se mai adaugă şi influenţa cezarică a unor eminenţe cenuşii ridicate la

rangul de pseudostatui, deci nu numai culturale dar şi politice, prin goana lor "specialiştii" au ultimul cuvânt, înoculând cetăţeanului de rând, idei mai mult decât false. În acest fel se consolidează de sus in jos, apoi ca un bumerang de jos în sus, o concepţie, ce nu mai poate fi scoasă din minţile obtuze deci mişcată din locul nemeritat pe care-l ocupă, fiindu-i materialul mai tare decât bronzul horaţian. Pot da de exemplu chiar cazul lui Eminescu. După ce am studiat zeci de ani boala poetului, pentru a-mi asigura o bază solidă ştiinţifică, am putut să afirm categoric, marele nostru Mihai Eminescu, n'a prezentat niciun simptom caracteristic pentru o paralizie generală progresivă (pgp) prin urmare a suferit de o psihoză endogenă maniaco-depresivă, în mod greşit administrându-i-se mercur, poetul a murit în 1889, 15 Iunie în urma unei sincope cardiace provocată de o întoxicaţie mercurlală, medicament luat sistematic la recomandarea medicului curant în fricţiuni, per os (per gură) şi la ultima internare a doua în sanatoriul drului Şuţu, din strada Plantelor 9, în injecţii subcutanate. Poetul mai avea semne cronice de intoxicaţie cu mercur, ca tremurături zise hidrargirice, polinevrită, ataxie (tulburări cerebeloase) şi crize de sincope cardiace. Autopsia a evidenţiat o degenerescenţă grasoasă a miocardului şi riniche albi nefrotici, leziuni caracteristice pentru intoxicaţia cronică mercurială.

E vorba până aici de un diagnostic medical care însă răstoarnă diagnosticul de până acum bazat pe un sifilis cerebral quaternar de tipul paraliziei generale progresive (G. Călinescu) şi existenţa unei mari întunecimi, necreatoare între 1883-1889 (Perpessicius). Psihoza maniaco-depresivă nu prezintă leziuni organice cerebrale şi evoluiază în puseuri când poetul avea stări de perfectă sănătate psihică şi când era capabil de creaţie poetică şi intelectuală după cum se pot evidenţia la Eminescu în ultimii şase ani de viaţă. Un caz asemanător a prezentat Hoelderlin, timp de 41 ani a suferit de schizofrenie cronică ceace nu l-a împiedecat de la o frumoasă creativitate poetică, susţinută şi demonstată de Heidegger (pentru filozof poetul germane a exprimat sacrul) şi Jaspers (pentru filozoful psihiatru Hoelerlin prin boala sa psihică a putut percepe Absolutul şi pe Dumnezeu). Toate aceste fapte ne aduc în faţă un nou Eminescu, capabil de activitate intelectuală şi creaţie poetică şi între 1883-1889 până la moartea survenită iatrogen, fiind tratat cu mercur pentru o boală pe care nu a avea. Şi oricât ar fi demonstraţia de valabilă, literaţii nu iau

la cunoştiinţă adeveărurile referitoare la boala şi creaţia eminesciană, căci asta ar însemna să revină la un Eminescu închis definitiv între scoarţele unei cărţi groase, pecetluite definitiv de generaţia lui G. Călinescu şi Perspecius. Dacă mai adăogăm atidudinea iconoclaştilor bucureşteni de ultimă oră, conduşi de nişte oameni rătăciţi, din toate punctele de vedere, ca N. Manolescu şi postmodernistul pornograf Cărtărescu, vom înţelege mai bine situaţia gravă în care se află, exilat în propria sa ţară, Luceafărul culturii româneşti, Mihai Eminescu. Aceeaşi lene intelectuală strâmtă, amestecată, au făcut ca nişte minciuni să circule diminuindu-i valoarea lui P. Şeicaru, când ar fi fost mult mai recomandabil să se purceadă la un studiu privind şantajele maestrului nostru, dar probabil nimeni nu era interesat să afle adevărul că de fapt în viaţa lui Pamfil Şeicaru nu există nici un şantaj. Desigur, ca ziarist maestrul nostru se afla angajat în lupta dusă contra Gorilei politicianismului românesc (L. Rebreanu) şi aici putea şi el uneori, în mod exepţional să greşească. O mărturiseşte, chiar el mai târziu, cu puţin înainte de a urca în avionul ce-l va duce la Muenchen, că ar fi fost prea ascpru cu

Constantinescu-Porcul, în fond un om cumsecade pe care l-a atacat mult prea dur, îşi va lua libertatea să lămurească într'un articol de ziar acest caz. Prins ulterior cu alte probleme, maestrul n'a mai revenit asupra acestui subiect. Este de adăogat că de fapt "Constantin porcul" devenise un anumit tip care depăşea cu mult pe omul existent, reprezenta tagma liberalilor corupţi, cum existau destui. I.G.Duca în memoriile sale, se mira că Ionel Brătianu, cu toata cinstea lui personală, trecea cu vederea unele afaceri ale membrilor de partid mai bătrâni. Dacă şantajul e un mijloc de a stoarce bani de la un om pentru a nu-i dezvălui public activitatea necinstită, atunci ar fi greu de presupus că în acei ani P. Şeicaru îl şantaja pe liberalul "Constantinescu porcul" pentru a nu-i dezvălui în ziar păcatele sale ca şi a tagmei lui şi după asta să-şi mai aducă aminte, mai târziu, în exil, că a fost prea dur cu el, ar fi lipsit de orice noimă; cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă, aşa cum s'a întâmplat, maestrul l-a ales ca ţinta atacurilor sale, depăşind uneori măsura când vedea în el pe cel mai venal reprezentat al partidului liberal. Fără îndoială reacţia tardivă a lui Şeicaru dovedeşte peremptoriu că între ei nu erau raporturi pecuniare ci doar că ziaristulul şi-a împlinit înclinaţia sa de pamfletar, cum era la mare modă în acele timpuri, fără să-şi piardă totala decenţă de limbaj cum în acest

domeniu, Tudor Arghezi şi N.D. Cocea băteau toate recordurile, cel de al doilea îi numise pe liberali "şobolanii" noţiune întrebuinţată, nu numai de duşmanii acestui partid. Tocmai rezistenţa lui P. Şeicaru la toate ispitele materiale, ce nu-l puteau îndepărta de la drumul adevărului, i-au stârnit pe cei gata la toate compromisurile, în aşa fel încât l-au calomniat atât democraţii la putere în epoca interbelică, şi în aceeaşi măsură şi comuniştii, aceştia din urmă, cotropitori ai ţării, l-au condamnat pentru antirusismul său la moarte, în contumacie. De altfel "şantajele" lui Şeicaru n'ar fi putut să rămână ascunse de opinia publică, doar dacă ele n'ar fi existat, cum a şi fost cazul. Nici pe departe, P. Şeicaru n'a fost cum îl prezintă printre alţii servitorii partidului comunist, Gafiţa şi E. Micu, un Pietro Aretino în ediţie românească. Tăcerea acestuia din urmă, compatriotul lui G. Vasari, i-o cumpărau şi împăraţii şi regii, cum erau vestiţii Carol Quintul sau Francisc I-ul al Franţei, dar chiar şi Michelangelo, după ce Aretino i-a criticat concepţia protestantă a Judecăţii de pa urmă din Capela Sixtină, înfluenţat în viziunea sa spirituală de Vittoria Colonna, îi purta de frică. Dar un şantajist bine

cunoscut, de meserie, ca Aretino ajunsese unul din cei mai bogaţi oameni ai Veneţiei, şi împreună cu Tiţian şi Sansovino deveniseră adevăraţii patroni ai serenissimei, n'a fost în niciun caz P. Şeicaru, în contemporaneitatea sa. Ziarist de mare taltent, cu sclipiri geniale, P. Şeicaru a putut să-şi asigure existenţa din vânzarea publicaţilor sale Curentul, Evenimentul şi Rapid, şi putea să-şi procure garanţiile împrumuturilor bancare prin care să-şi construiască, fără prea multe dificultăţi, palatul Curentului. Tot ce s'a spus şi scris despre Pamfil Şeicaru sunt legende, cum le numea chiar ei sau mai realist noi le socotim minciuni gogonate. E trist că în această campanie de calomniere s'au înscris, Fanny Rebreanu, soţia marelui romancier, sau Agata Grigorescu Bacovia privind referinţele acesteia la capitolui inventat deci inexistent: "un şantaj, un etaj". Mai mult, chiar Marin Preda în "Delirul" îi descrie pe Gr. Patriciu ca pe un şantajist simpatic, ceea ce l-a durut în mod deosebit pe maestrul nostru. De altfel, ia aplicat o corecţie bine meritată, demonstrând că "Delirul" în comparaţie cu romanele despre defecţiunea generalului Boulanger de M. Barrès, să nu mai vorbim de "Război şi pace" de Lev Tolstoi, nu e roman istoric ci un simplu reportaj, am adăoga noi,

scris la repezeală, cu totul superficial. Dovada clară a zisei averi posedate de P. Şeicaru o constituie faptul că la 9 Aprilie 1944, parăseşte Bucureştiul fără sa ştie dacă se va mai întoarce acasă vreodată, ca un om sărac, de unde greutăţile pe care le-a întâmpinat nu numai în primii ani ai exilului dar pe tot parcursul acestuia, astfel că se poate spune că Pamfil Şeicaru a fost un martir al desţărării. Se ştie, casa şi pamântul de la Ciorogârla le-a primit de la Ţară, ca erou al Patriei, distins cu ordinul Mihai Viteazu. În tot acest timp, Stelian Popescu, directorul Universului, aranjat financiar, trăia tot în Spania, fără griji, plasându-şi din timp banii într'una din băncile elveţiene, venit care-i asigura restul vieţii până la adânci bătrâneţi. Din păcare s'a sfârşit inainte de vreme, fiind lovit mortal, in centrul Madridului de un camion. P. Şeicaru a stat până la capăt in slujba mareşalului, Ion Antonescu, convins fiind că acesta va face un armistiţiu cu marea Rusia pe măsura dragostei ce o nutrea pentru ţara şi poporul român. În exil, P. Şeicaru, îşi va continua pe cât posibil activitatea sa ziaristică, şi din limitele ce ea i le-a

impus, se va naşte istoricul şi scriitorul, împlinindu-şi visul avut în ţară între activitatea de-acolo şi cea din exil există o continuitate, fără nicio fisură propriuzisă. În timpul îmbolnăvirii soţiei sale de un cancer le sân metastazat difuz în oase, reprezentanta română comunistă de la Madrid i se arată foarte binevoitoare, fără să fie solicitată intervine la Bucureşti ca sora maestrului Virginia-Veguţa să primească paşaport pentru a trăi lângă fratele ei, depăşind mult vizele de şedere obişnuite. Nu putem face speculaţii şi să numim intermediarii între Pamfil Şeicaru şi regimul comunist din ţară, fiindcă nu-i cunoaştem. Realitatea este că Pamfil Şeicaru se mută la Muenchen unde va putea fi mai aproape de România. Va trebui să-i înţelegem noua orientare spre ţara căreia îi ducea dorul la o vârstă trecută de 80 de ani. Prin sora lui, cum mi-a scris-o, află că în România lucrurile s'au mai schimbat şi îi împresionează lucrările istoricilor tineri, dintre care citează pe Dan Berindei şi mai ales pe Al. Zub, apropiindu-l pe acesta de N. Iorga, ceea ce astăzi poate fi considerată o părere mult exagerată. Totuşi activitatea entuziastă a respectivilor istorici îl determină pe maestrul nostru să creadă cu tărie, "în linia ascendentă a neamului meu".

Intenţia marelui ziarist era aceea de a fi sprijinit în publicarea operelor sale de cei ce se declarau intersaţi de viitorul ţării lor, România. Şi în această situaţie consideră că-şi va păstra independenţa, conducerea ţării neavând nicio legătură cu acţiunile sale antiruse, ar fi pentru el o ofensă să se considere că scrie la sugestia Bucureştiului "când gândesc de la Aprilie 1918 până azi denunţând pericolul rusesc încă din vremea când actualii conducători nici nu erau născuţi". După apariţia cărţii, "La Roumanie dans la grande guerre" terminată de scris în 1968, fiind în librării în Decembrie, aceluiaşi an, în 1975 declară că aşteaptă la Muenchen să apară în limba germană, "Mica Roma", "Dunărea - fluviu a 5 mări" "Finlandizarea Europei - Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" şi "Antagonismul ruso-chinez şi Europa" ca în 1976 să adaoge că în ultimul an (1976) are patru lucrări şi o piesă de teatru. Despre aceasta din urmă scrie că I.L. Caragiale proiectase să dea o urmare pieselor sale după 20 de ani, intitulată "Sotirescu et comp". Dar după moartea dramaturgului s'a constatat că manuscrisul piesei nu exista, vâna creatoare a lui Caragiale era epuizată. Şi-atunci s'a hotărât să realizaze el acest proect neinceput de Caragiale sub titlul. "Excelenţa sa, Rică", personajul fiind acum

ajuns ministru. Indicaţiile maestrului sunt aşa de clare încât ar fi greu de presuspus că şi de data aceasta piesa ar fi rămas în stadiul de proect. Dar lucrarea cea mai importantă a sa o considera a fi , "Finlandizarea Europei" pe care o aminteşte încă din prima scrisoarea datată cu 28 August 1974 că-i aşteată traducerea în germană, deci manuscrisul în româneşte nu mai încape îndoială că a existat. Cu toate speranţele maestrului ca prin această lucrare va ieşi din strâmtorarea sa financiară, ele nu s'au împlinit, datorită faptului că cei din ţară, comuniştii au trişat, scopul urmărit de ei era să-l reducă la ţăcere pe P. Şeicaru, ceea ce să recunoaştem au reuşit. Unul din factorii principali ai întregului calvar suferit de marele ziarist, era "fiul său de suflet" Vasile C. Dumitrescu, acesta în rolul sau de Iago i-a câştigat într'atât încrederea încat nici n'avea bănuiala că acesta ar fi putut fi autorul tergiversării editării manuscriselor lui Pamfil Şeicaru, mai precis îl minţea ţinând la el manuscrisele respective. Tot el va fi principalul vinovat ce trebuie pus în legătură cu dispariţia misterioasă a lucrărilor din româneşte şi în germanţă, în primul rând a Finlandizarii Europei şi a piesei de teatru, în trei acte, "Excelenţa sa Rică" dar mai vin în discuţie şi alte

lucrări aflate în manuscris, probabil toate acestea prin intermediul lui Vasile cel bun, se odihnesc în cine ştie ce sertar al Arhivei de stat din Bucureşti. Este de menţionat că P. Şeicaru şi-a păstrat demnitatea de ziarist independent şi în cadrul respectivului raport, a refuzat să viziteze ţara în care el continua să fie stigmatizat şi ostracizat, Comuniştii şi-au dat măsura de neoameni, singura, de care de altfel erau în stare. Era o iluzie că faţa comunismului poate fi alta decât acea a imposturii şi minciunii crase. Prin Vasile Dumitrescu, maestrul va ajunge să-şi vadă cu ochii reeditatea Curentului, dar vai în ce condiţii, după ce l-a vândut fiului său de inimă, Vasile, cu drept de a-l edita în exil, nu şi în ţară. Dar lipsa de educaţie a acestui individ cu mari simpatii pentru comunişti, au transformat "Curentul" într'o publicaţie citită nu mai pentru Şeicaru, în rest bună să fie aruncată la gunoi. Vasile Dumitrescu era finanţat deafară şi când a vrut să-şi şantajeze patronii, a publicat o circlară în care cerea exilului să-l ajute să-şi achite datoriile de peste 37.000 de mărci, ziarul urmând să se adreseze celor din România, mai precis, dialogurilor duse de acest tovarăş cu preşedintele N. Ceauşescu, pe care-l ridica in slăvi, pur şi simplu. Printre datoriile lui de 37.000 mărci, pomenise şi

cheltuieliie avute cu editarea articolelor din anul 1944 ale maestrului, ceea ce însemna o măgărie, menţionându-se puţinele exemplare vândute. E de menţionat ca după câteva zile doar, Curentul dlui Vasile Dumitrescu a reapărut deci ieşirea în public a avut rezultatul scontat. Maestrul nu-l întreba niciodată pe ciracul său de unde lua el atâţia bani pentru apariţia gazetei şi ar fi greu de admis că nu ar fi ştiut. În ediţia nouă a Curentului au apărut câteva articole memorabile ale maestrului cum ar fi acela despre "I.G. Duca un necunoscut" şi "Un învins: Ion Mihalache". Tot aici am citit, articolul reeditat al lui Ion Vinea "Geneza unei gazete" unde e vorba de naşterea Curentului după conflictul provocat la Cuvântul de Nae Ionescu. Înteresant, pentru a se vedea tendenţionismul culturalnicilor români, despre acest modernist elegiac, Ion Vinea, cum îl numeşte Bazil Munteanu, în istoria literaturii române apărută la Paris în limba franceză, specialiştii de literatură românească din ţară reţin cu lux de amănunte colaborarea lui Vinea la revistele avangardiste în frunte cu Contemporanul dar nu suflă nicio vorba că de fapt Ion Vinea şi-a câştigat măestria de gazetar lângă marele ziarist Pamfil Şeicaru, o recunoaşte

chiar poetul modernist în articolul mai sus citat. Oricum acesta a fost scris după ridicarea Palatului "Curentul", deci cel mai devreme în 1938, de unde putem deduce că intre cei doi au existat relaţii strânse ce nu s'au alterat niciodată. Sau poate au existat doi Ion Vinea? Dacă vrem să-l cunoaştem pe P. Şeicaru în proporţiile gigantei sale personalităţi, va fi nevoie să cetim Gorila de Liviu Rebreanu, cel ni-i redă până şi cu unele deficienţe fizice, cum ar fi răguşeala care-l supără după ce a avut ocazia să vorbească ceva mai mult. Să mai adăogăm portretul său realizat în roman, puternic colorat ca de un pictor olandez sau la noi de Corneliu Baba. Pamfil Şeicaru aşa ca Toma Popescu-Pahonţu avea o fire deschisă, sinceră, căuta cu patimă în fapte şi lucruri, adevărul şi dacă simpte că greşeşte o ia de la început, manifestându-şi furia ca o ploaie zgomotoasă care trece tot atât de repede cum a şi apărut. Individualist se lasă furat de visele cele mai îndrăzneţe, ferm convins că până la urmă tot le va realiza. Crede mai ales în scrisul său ca şi în misiunea ce i-a dat-o Dumnezeu, ca pe un talent ce se cere să dea roadele cele mai de preţ. Cum s'ar spune este balzacian, şi nu ar tulbura pe nimeni că la fel ca unii

eroi ai săi, piarde mereu, ceea ce ar fi considerat un mare nenoroc dacă nu ar avea alte iluzii la dispoziţie să le umple cu alte speranţe tot atât de imposibil de satisfăcut. Încă se recunoaşte adeptul lui Nietzsche, apostolul lui "Wille zur Macht" şi nu-l interesează supraomul tentaţia omului apusean, străin firii românului, îndestulat cu ceea ce i-a dat destinul său de diecare zi. Dar îi fascinează din acea "voinţă la putere", energia spirituală pusă în slujba creaţiei umane, forme ce capătă însuşirile voliţionalului, iar ca la Balzac, autorul unui tratat despre voinţă scris în frageda lui adolescenţă. Desigur P. Şeicaru este un lutător ce nu se va deszice niciodată de la datoria sa, numai că nu urmăreşte interese politice sau sociale, deci nu îndestulări materiale ci unele de ordin spiritual. Acestea rezultă din meseria sa de ziarist care îl apropie de cei ce-l citesc, simţindu-l inimă lângă inimă şi-l ascultă de multe ori cu evlavia celui ce le rosteşte o rugăciune. Totuşi specificul major al caracterului său, îl formează supremaţia sentimentului asupra raţiunii şi voinţei, mai bine spus le dirijează pe amândouă, care din această cauză când are accese de mânie sunt repede jugulate de luminările venite din zările senine

ale sufletului său optimist. Ceea ce nu înseamnă superficialitate sau inconştienţă la cercetătorul istoric, sentimentul dă combustia interioară de unde se înalţă focul de care vor avea trebuinţă şi raţiunea şi voinţa. Doar după această intervenţie, se poate spune că ele funţionează, cu adevărat, împecabil. Arpegiul este însă mult mai larg, uneori sentimentul abea mocneşte, în surdină, când în Gorila, Pahonţu se simte fiatat de admiraţia studenţilor, fraţii de cruce, şi izbucneşte ca o flacăra atunci când îl dă afară din biroul său pe Utalea, cel ce crede că îl poate cumpăra cu bani şi declanşează un adevărat potop cu grindină în timpul ciocnirii fizice, dintre el şi camaradul său de arme, în primul război mondial, Dolinescu. Dar unde sentimentul se dezvoltă in toată plenitudinea sa şi declanşează lucrul lui în sine se înţelege că este iubirea lui Pahonţu, împărtăşită de altfel, pentru Cristiana Tomşa, soţia fostului şi actualului ministru de interne, Belcineanu. Prilej pentru Liviu Rebreanu să-şi descrie concepţia despre iubirea cerească, al carei complex metafizic l-a prezentat, dedailat în Adam şi Eva, punându-l în relaţie cu motivul metempsihozei, interpretat în versiune românească.

Iubirea cerească reprezentată de Beatrice în paradisul lui Dante, ne apropie de spiritualitatea italiană, de care ne desparte de un caracter esenţial. După cum o descrie în Teologia platonică, M. Ficino, urcarea în empireu, locul unde stă Dumnezeu, se obţine prin purificarea sufletului, renunţându-se la necesitaţile trupului se atinge spiritul pur, situaţia în care omul îl poate chiar vedea pentru câteva clipe pe Dumnezeu. Este o înrudire cu experienţa dantescă, tipic italiană, apropiată de filozofia lui Platon şi mistica lui Plotin. Iubirea cerească în concepţia românească a lui L. Rebreanu, urmată de Pahonţu şi virtual de Şeicaru, e cu totul de altă natură. Cei doi îndrăgostiţi, Toma şi Cristiana renunţă la împlinirea trupească până se vor căsători, deci este o simplă amânare nu o veşnică renunţare ascetică. În viziunea românească ea duce la adevărata cunoaştere a celor doi, fiindcă ea de la amorul profan la cel ceresc, pentru taina nunţii e nevoie de un iubit în carne şi oase. Ori dacă Mircea Vulcănescu descrie, în concepţia românului, existenţa unei întrepătrunderii între uman şi divin, este de la sine înţeles că şi în iubire, se atinge iubirea cerească trecându-seprin cea pământească. Tânărul Eminescu în Povestea feciorului de împărat fără de stea (titlul e după Murăraşu) părăseşte cerul şi rasa de călugăr pentru a căuta în schimb o iubită in

carne şi oase, plictisit fiind de simpla întâlnire din vis. În contrast, fie mânaţi şi de efectul hidromelului vrăjit, Tristan şi Isolda vor urca împreună spre porţile Cerului. Luceafărul eminescian frustat de acest drept, va rămâne nemuritor şi rece, nu va mai simţi căldura dragostei adevărate. În basmul "Viaţă fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe", fiul de împărat se desparte de veşnice dorind sa moară pe pământul său natal, unde după moarte dacă are steaua lui va putea trăi fericit cu iubita lui. Astfel ni se pare că tristeţea metafizică a Luceafărului ajuns singur lângă Demiurg e provocată tocmai de singurătatea sa, îi lipseşte prerechea pierdută pentru veşnicie, fiindcă el nu are steaua lui. Pe această cale se infirmă ideile lui Noica privind modelul săi al fiinţei format din individual, determinaţiile lui şi generalul, făcându-i reproşuri Luceafărului că nu şi-a dat osteneala s'o urce pe Cătălina (individualul), ca pe o Gretchen al lui Goethe împlinind trinomul fiinţei ceea ce poate fi respins pe loc, pe cei doi, Luceafărul şi Cătălina îi despart legile de sus, aceasta nu permit unei fiinţe muritoare să treacă hotarele lumii pămanteşti spre tăriile divine. Cu această acazie C. Noica scapă

compromiţătoarele cuvine pentru care altă dată ar fi fost dat afară din cultura română: "El (Luceafărul) ar fi gata să se prefacă - întocmai îngerilor acelora dintr'o altă legenda de-a noastră, ce n'au mai voit să plece de pe pământ - în simplu licurici, numai să aibă "o oră de iubire"." Filozoful român e într'o mare confuzie tocmai fiind că declarat apodictic că religia nu mai poate fi luată în discuţie de gânditorii moderni, cum era şi el pus în slujba comuniştilor. Dar tocmai aici e vina: diferenţa între Cătălina devenită iubita lui Cătălin era o femeie ca oricare alta pe când Gretchen mântuită (a urcat la cer, unde o voce de sus strigă: "E salvată!"). Pe de altă parte e bine să se reţină că în definiţia lui M. Vulcănescu acea întrepătrundere intre uman şi divin e o trăire anumită, un raport specific, pe când în modelul fiinţei între Cătălina şi Luceafăr există o diferenţă de persoană, ce nu sunt prin nimic confundabile, Luceafărul ca divinitate e una, omul muritor e alta, determinaţiile individuale nu se întălnesc cu generalul Cerului. Recapitulând formele de iubiri specifice de care neam ocupat la italianul catolic, Beatrice este iubirea cerească spre care omul puruficat tinde să se ridice, până la viziunea divinităţii (punct de vedere catolic),

pe când la român iubirea se ridică de la profan la divin conform întrepătrunderii între cele două stări, în timp ce la protestant Tristan şi Isolda sunt ridicaţi la cer, dar asta nu înseamnă că ajung până la Dumnezeu, ca la Goethe şi cei doi se vor opri pe insula spiritelor eroice, deci la intermediarii cereşti dintre Dumnezeu şi Om. De subliniat, că la nemţi, marii îndrăgostiţi ca să se inflameze de unica lor patimă, trebuie să beie dintr'un hidromel vrăjit şi asta fiindcă filozofii germani nu cred în iubire ca reazem al vieţii căci de gândul filozofic nici gând s'o apropie. Doar în ultima fază elupă transfigurase dată, o supra eroilor îndragostiti hidromelul numai are nici un efect. Opera lui R. Wagner Tristan şi Isolda a fost cântată pe scenele germane în timpul vieţii lui Eminescu, astfel că poetul nostru naţional a putut s'o cunoască şi să-i inspire un gând de suferinţă aşa cum crede D. Murăraşu că peste vârfuri i-ar fi fost inspirat poetului de preludiul din actul II al operei lui R. Wagner, "Tristan şi Isolda". Se ştie că după viziunea lui Richard Wagner în final, Tristan şi Isolda sunt ridicaţi la cer, aspect evitat astăzi fiindcă aşaceva nu mai corespunde "sufletului contemporan modern"? Adică noi să-l învăţăm pe Wagner când în mod normal ar trebui să admitem că el ne întrece cu eternitatea lui, soarta atât de

trecătoare şi lipsită de forţa idealurilor sale. În acelaşi fel se modernizează un Shakespeare, uitând să ne întrebăm dacă nu cumva am devenit atât de pigmei încât nu mai putem înţelege rosturile profunde ale teatrului său. Belcineanu, sa-l sprijine în campania alegerilor scriind un articol în favoarea sa căci ziaristul nu se lasă plătit cu bani - tocmai împotriva "fraţilor de cruce" pe care-i parăseşte, conştient ca îşi pune viaţa în pericol dar se sacrifică pentru a obţine în schimbul "vânzării" sale libertatea femeii iubite. Conflictul se desvoltă prin asasinarea lui Pahonţu de către studentul, frate de cruce Ion A. Ionescu, după tipicul unei tragedii antice de unde încăodată se vede înclinarea marelui scriitor transilvănean spre lumea miturilor inspirate la origini de Homer. Sfârşitul romanului, după noi, e sublim, lasă sarcina juraţilor s'o rezolve generaţiile viitoare, fiindcă juraţii se retrag pentru deliberare dar nu mai revin şi autorul singur nu poate s'o facă, adică să dea o sentinţă. Studentul Ion A. Ionescu a săvârşit după dreptul penal o crimă, dar poate fi el condamnat, în timp ce Gorila Belcineanu, autorul ei moral, se plimbă liber şi aşteaptă cât de curând să-şi recapete drepturile sale

ministeriale, provizoriu oierdute din cauza unor neplăceri familiare, cum le eticheta, simplu şeful său de partid? Rebreanu nu este de părerea acelora, înclusiv a dlui N. Gheran, care consideră ca sentinţa trebuia oricum dată, o şi interpretează în acest sens. Ori acesta nu e un final ce ar aparţine lui Rebreanu, el îi consideră vinovaţi, în aceeaşi măsură de crimă, ca şi pe Ion A. Ionescu, tânarul student, frate de cruce şi pe Gorilele politice proţăpite la conducerea ţării. De unde o condamnare nu poate fi soluţionată, una făsă cealaltă, crede pe drept marele Rebreanu, cu gandul legitim indreptat spre tineretul român, răstignit chiar de ferocii lui duşmani. Este locul s'o amintesc acum, Pamfil Şeicaru era tare mândru de originea sa, se trăgea dintr'o familie de oieri din Şeica mare din Făgăraş, care au emigrat în Muntenia unde s'au aşezat în regiunea Buzeului. Din neamul acestora au ieşit şi câţiva preoţi de unde înaintaşii lui au fost trecuţi în catastife cu numele de Popescu şi nu de Şeicaru, ceea ce a produs unele nelămuriri la urmaşi, mai ales că duşmanii lui considerau pe Popescu adevăratul nume, de unde ziaristul s'ar fi lepădat de el, adoptând pe cel de Şeicaru. Lui P. Şeicaru nu avea de ce să-i fie ruşine de numele Popescu dar a corectat mersul lucrurilor

revenind la numele Şeicaru aşa cum era trecut în actele mai vechi. În primul război mondial a luptat ca ofiţer, alături de soldaţii săi săreni, de unde s'a simţit mai legat de aceşti bravi lucrători ai pământului decât de alţi români. Revenit mai pe urmă în Bucureşti, în 1918 împreună cu Cezar Petrescu au pus bazele publicaţiei Hiena, de-aici înainte maestrul se prezenta ca un ţărănist convins, fără să se înscrie în partidul înfiinţat de învătătorul Dobrescu, mai târziu condus de Ion Mihalache, fuzionat ulterior cu partidul naţional al ardelenilor, şeful lor fiind Iuliu Maniu, format în majoritate de noii proprietari de pământuri, care şi-au făcut partea cea mai bună de pe urma reformei agrare, tocmai realizată după război, după cum le-a promis regele Ferdinand ţăranilor în plin război (1917), fiindcă Ionel Brătianu a refuzat să o facă în 1914, amănând-o, probabil se temea de opoziţia propriilor săi oameni de partid. La Arad, vestitul Cicio-Pop, unul din fruntaşii de la 1 Dec. 1918, spun nu numai gurile rele, că şi-a însuşit pe nedrept pământurile bune de la Conop, ceea ce i-a cam compromis carierea de om politic. Dacă-l socotim şi pe V. Goldiş, printre fripturiştii,

cum îi numea N. Iorga, care l-au părăsit pe Iuliu Maniu şi au trecut în tabăra generalului Averescu, vom înţelege de ce Aradul, lipsit de fruntaşii săi, cultural se asemăna cu o corabie ameninţată să se scufunde. Aşa se face ca Aron Cotruş activ în acest oraş şi înainte de război, acuma în România mare o ducea mult mai rău şi cum am mai scris-o, într-o poezie a sa se plângea deloc metaforic că e flamând şi locuia, împreună cu prietenul său, sculptorul Romul Ladea, într'a pivniţă întunecată. În 1918, P. Şeicaru a intrat în ziaristica românească, plin de entuziasm şi încredere în sine ca şi în oameni, nu avea nimic în comun cu Radu Comşa, eroul lui Cezar Petrescu din Întunecare, aceasta întors din război mutilat, fiind respins de societate şi de logodnica sa Luminiţa, ajunge să se sinucidă. În schimb, Pamfil Şeicaru a acceptat o bătălie ce i-a adus multe satisfacţii dar şi, mai ales în exil şi multe suferinţi, în această parte a vieţii în fiecare lucrare a sa a trebuit să-şi înmormânteze ceva din sine însuşi, mai ales după ce şi-a pierdut soţia apoi sora, fiind nevoit să-şi supravieţuiască, tot mai singur, morţii săi dragi. Maestrul susţinea că a moştenit de la strămoşii săi oieri din Făgăraş, o natură sănătoasă prin ea a trecut peste grelele obstacole ale vieţii, nicio lovitură a

destinului oricât de grea nu l-a despărţit de masa lui de scris. Putea fi tare obosit şi lipsit de orice speranţă, aşezându-se la lucru îşi recăpăta încrederea în sine şi in misiunea lui de cronicar al timpurilor sale. De la strămoşii lui ţăranii a primit o deosebită rezistenţă fizică, n'a fost bolnav serios până la vârsta de peste 80 de ani, când începuse să-l supere inima, din cauza ei a şi murit. Stătea în maşină, gata de plecare, când instantaneu, plecându-şi capul pe umăr totul s'a sfârşit, aşa cum procedează bunul Dumnezeu cu cei ce îi sunt dragi, ii scuteşte de chinurile grele ale trupului. Mulţumirea marelui ziarist o constituia menţinerea activităţii cerebrale, nu numai lucidă dar şi creatoare, în acest sens îşi făcuse până în ultima clipă a vieţii planuri de viitor, cerând Parcelor să-i îngăduie încă cinci ani de viaţă, pentru a-şi încheia lucrările pe care le începuse. Când îl vedeai în scris posedând atâta forţă şi energie spirituală, te întrebai de ce trebuia să moară încă aşa tânăr un om ca P. Şeicaru, e a nedreptate a naturii să îngroape atâtea nepreţuite cunoştinţe, pentru totdeauna. Vorbesc, citeşte bine, de tinereţile maestrului, păstrate fireşte în spiritul lui, chiar dacă trupeşte se mai puteau constata unele ruinări ireversibile. Din partea mea aveam siguranţa că va depăşi vârstă de 90 de ani, atât îl simţeam al vieţii şi al fiinţării integrale, dăruindu-se fără nici o

reticenţă, omului pe care îl iubea şi îl respecta în aceeaşi măsură: cititorul său. Ca deputat a intervenit în Parlament, în timpul marei crize economice din 1929, propunând conversiunea datoriilor ţarăneşti, ceea ce realizându-se, cum s'a dovedit în continuare a salvat nu numai pe ţărani dar şi ţara. Iubea poezia populară, ţăranească şi astfel ştia pe dinafară cântece şi versuri învăţate de la soldaţii săi în timpul primului război mondial. (Îmi trimise într'una din scrisorile sale o poezioară scrisă de un soldat, gata să treacă Dunărea în războiul de independenţă din ani 1877 şi-mi atrăsese atenţia asupra cărţii semnate de Şt. Georgescu-Sergent, "Carnetul unui veteran, Amintiri din războiul pentru independenţă" ediţie îngrijită de Şt. GeorgescuOlenin, în editura "Rigmor" N.S. Govora, 1977). Jertfa soldaţilor sai nua a maestrul uitat-o niciodată, în memoria celor căzuţi la datorile Pamfil Şeicaru a ctitorit Mănăstirea Sf. Ana din Orşova, a înalţat monumentul Eroilor de la Marăşeşti şi a donat statuia Mama de Oscar Han, cimitirului-sanctuar de la Val du Roy (Soultzmatt) unde îşi dorm, somnul de veci mai multe sute de ostaşi români morţi în prizonieratul din Alsacia germană, în anii 1917.

Iată sursele ţăranismului său pe care nu l-a trădat nicicând, aşa cum au făcut-o cei încadraţi în partidul ţărănist al lui Ion Mihalache, de pildă M. Ralea, dr. Lupu sau Armand Călinescu şi n'au fost singurii. Maestrul a condamnat unirea partidului ţărănist cu cel naţional, devenind naţional-ţărănist, dar noi credem ca Ion Mihalache se simţea izolat între oamenii săi, aceştia miroseau a oportunism de la distanţă, prin gestul său, oricât de disperat, până la urmă l-a întâlnit pe Iuliu Maniu şi au făurit un tandem unic, ei poate au greşit dar niciodată n'au uitat să slujească interesele neamului lor. Carol al II-lea părăsit de Maniu din cauză că regele şi-a călcat cuvântul de onoare dat, întruducând pe mme Lupescu în ţară, a încercat să şi-l alieze pe Mihalache dar n'a izbutit, spre marea lui dezamăgire. Se poate spune că cei doi au rămas împreună şi în moarte, comuniştii i-au ucis pe unul în temniţa de la Rămnicul-Sărat, pe celălalt la închisoarea de la Sighet, aruncând între ei un enorm arc de triumf, după care neamul românesc poate fi îngenunchiat, dar niciodată robit în mod definitiv. Pamfil Şeicaru, începându-şi drumul cam prin 1913, ca şi critic literar, nu a părăsit nici ca ziarist domeniul literaturii, în care se arăta bine pregătit, având un nivel mult superior zişilor specialişti, de altfel prin stilul său vulcanic, focul lavei vărsate era prins în vaduri bine precizate, ceea ce înseamnă că autorul,

conştient de munca sa, îmbina utilul cu frumuseţea, mai precis adevărul odată formulat urma să îmbrace haine literare, confirmând pe Hegel că forma şi fondul, în unitatea lor, sunt feţe ale aceleaşi idei. Astfel se explică de ce va face în articolele sale, nu rare referinţe literare, acestea îl ajuta să caracterizeze mai bine o epocă, să ne amintim, de Gogol cu "Suflete moarte" sau "Revizorul", aduse în discutie pentru a înfăţişa mai concret corupţia sistemului ţarist. Într'un cuvânt, se poate susţine că Pamfil Şeicaru reprezintă tipul ziaristului complet, excelent pregătit în compartimentele culturii fără de care, poţi ajunge un reporter excelent ca Hemingway sau G. Bogza la noi, dar niciodată un gazetar de frunte. P. Şeicaru poseda harul de a-l cuceri pe cititor, în aceeaşi măsură pe omul simplu cât şi pe cel mai rafinat intelectual şi în acest mod devenea un constructor de opinie. Remarcat prin faptul că ştia să prindă din zbor ceea ce oamenii gândesc şi mai ales cred, astfel ca în ultimă analiză prin articolele sale îşi exprima ideile proprii, ca şi pe cele ale cititorilor săi. Aici stă secretul, inefabil în esenţă a scrisului său, colegii lui de breaslă, tot atât de instruiţi ca Cezar Petrescu, de pildă, trebuiau să recunoască deschis că

nu posedă fascinaţia lui Şeicaru de a atrage publicul cititor, singura sa prezenţă într'o redacţie ridica simţitor cota de vânzare, lămurind de ce acest ziarist de mare talent, putea nu numai să trăiască din gazetărie dar sa-şi ridice din ea şi un palat de proporţiile celui al Curentului, o adevărată uzină editorială. Era P. Şeicaru un vrăjitor îmaginat de E.T.A. Hoffmann, care prin ridicarea baghetei ca şi la un semn îşi aduna cititorii? Desigur, că nu. Ca la oricare geniu era vorba de 99 la sută muncă şi doar un procent inspiraţie şi de pildă ca în cazul lui Eminescu, fiindcă nu putem explica totul, rămâne un rest, numit mai demult contribuţia proniei cereşti, azi vorbim de inefabilul lor, poetic sau ziaristic. În materie de poezie, zicea maestrul mai mult decât modest, el a rămas la Eminescu, din care, prin faptul că nu avea volumul său de poezii, îmi recita pasagii întregi, demonstrându-mi că face parte dintr'o generaţie care a trăit întru Eminescu, el a însemnat Soarele şi apele şi aerul vieţii lor. Azi regret că nu mia venit în minte să-l înzestrez cu un atare volum dar bine îmi amintesc nu eram convins că nu are totuşi unul şi că ar cita numai din memoria lui, oricât de strălucită.

Nu-i preţuia pe ceilalţi poeţi contemporani români ca Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, poate şi datorită faptului că prea venea cu omenescul lor de fiecare zi în contact, justificând butada lui V. Eftimiu că geniul e ca porcul, nu poţi să-ţi dai seama că e cu adevărat bun decât după ce-l tai, în cazul nostru, după moarte. În legătură cu Lucian Blaga a avut ocazia să publice articolul lui I.U. Soricu, vechi prieten de arme, în care acesta demonstra că poetul venerat de la Lancrăm astăzi, atunci mai puţin cunoscut, plagiase pe un autor slovac de limbă germană, lucru confirmat de cel mai ilustru germanist al României Ion Sângiorgiu, pe care Şeicaru îl consultase. L-a uimit ulterior, după publicarea articolului lui, I.U. Soricu în Curentul, atunci când i-a propus să-i răspundă lui Soricu, dându-i acelaşi spaţiu de ziar, Blaga a exclamat infatuat: Eu, lui Soricu? Şi problema nu a fost rezolvată până astăzi. Zadarnic i-a rugat Blaga pe prietenii săi Chinezu, Breazu, B. Munteanu, unul din ei să-i dea o replică usturătoare lui Soricu, niciunul nu s'a ambalat în discutabila acţiune. Sub comunişti o doamnă cred Simona Cioculescu dacă memoria nu mă înşeală, a publicat o notă în

Manuscriptum, asupra plagiatului blagian semnalat de I.U. Soricu, illo tempore şi ajunge la concluzia ca între poezia românească a lui Blaga şi cea a slovacului de limbă germană există asemănări impresionante dar că ele nu corespund unui plagiat ci se datorează influenţei comune a expresionismului german. Răspuns de circumstanţă, total nesatisfăcător aşa dar până nu se va publica, fără nicio oprelişte, sa fie văzute de toţi versurile poetului de limbă germană (aceasta ar putea fi de origine croată în persoana lui Miroslav Krleza, autorul unui volum Pan, apărut în 1917 sau tot atât de bine ar putea fi Ottokar Brezina, poet expresionist ceh, nu slovac.) Imprecizia noastră se datorează faptului că nici-una din părţi, nu ne-a lăsat precis numele poetului în cauză, dar sigur el poate fi găsit de cei ce-şi vor lua oboseala să citească articolul princeps al lui I.U. Soricu şi să alăture cele două texte, german al poetului străin şi cel românesc al poetului L. Blaga. Personal, cunosc problema de la maestrul P. Şeicaru, transmis mie într'o scrisoare aflată în corespondenţa noastră, deci se presupune că îmi relatase cazul plagiatului Blaga din memorie, nu avea articolul înainţea lui, din această cauză nu mi-a mai amintit nici poetul de limbă germană plagiat, (fiindcă probabil nu-şi mai amintea de el) problema plagiatului Blaga nu se poate considera, soluţionată. Pentru cei ce ar fi gata să susţie că o vorba de un alt

şantaj al ziaristului Şeicaru, pentru a fi şantaj le-aşi reaminti inseamnă că totul s'a făcut pentru a obţine nu ştiu ce sume fabuloase de la poetul Lucian Blaga, dar despre asta nici vorbă nu poate fi, maestrul trebuia sa publice acest material, nu numai fiindcă I.U. Soricu a fost eroul anonim al primului război mondial la care a participat deşi era reformat ca miop, luptând sub comanda generalului Moşoiu, dar după ce P. Şeicaru le-a prezentat articolul în cauză celor mai iluştrii germanişti ai noştri ei au confirmat plagiatul susţinut de I.U. Soricu, şi el profesor de germană, deci cunoştea limba lui Goethe, Pamfil Şeicaru era dator să publice materialul dat, având în vedere gravitatea cazului. La urma urmelor, marele ziarist nu căuta din disputa respectivă decât să iasă la lumină ADEVĂRUL, şi dacă nu s'a întâmplat aşa, de vină era mefistofelicul orgoliu, al celui vizat, L. Blaga. Personal, sunt convins că din toată aceasta afacere L. Blaga nu ar fi avut ce pierde şi am motive să cred că maestrul îmi împărtăşea şi el, ideile. Punându-i la dispoziţia lui Blaga ziarul să dea răspunsul cuvenit, el a refuzat după cum se ştie. Este un caz unic în lume, şi asta se datorează pervertirii suferite de conştiinţa românească sub influenţa comunismului, să ţii sub lăcăt o atare problemă, şi după mai bine de zece ani de zisă democaţie să nu-i vină nimănui în minte că ar

trebui să se publice în paralel textul german, tradus cu totului fidel, alăturându-se poeziile încriminate de plagiat ale lui Lucian Blaga. În orice caz încă de pe acuma vor cădea câteva opinii ce nu-şi pot demonstra valabilitatea. Astfel, Ovidiu Cotruş, intrat în solda Leviatanului analizând poezia lui Blaga mergea până acolo incât consideră minoră influenţa expresionismului asupra lui şi o consideră accentuată la Aron Cotruş, când tocmai înversul e adevărat. Influenţa expresionismului asupra poeziei lui Lucian Blaga e atât de accentuată încât poate fi acuzat chiar şi de plagiat pe când expresionismul lui Aron Cotruş e aproape nul, fiindcă evoluţia poeziei cotruşiene se poate urmări de la originile ei în Eminescu, Iosif, Goga, Minulescu până îşi va definitiva metrica sa de marşuri wagneriene urcând la cer, care propriuzis nu are nimica în comun cu pseudomorfoza lui Lucian Blaga, nu numai în poezie dar şi în filozofie. Adevărul este că Ovidiu Cotruş şi-a pierdut personalitatea în chinurile temniţelor comuniste, la eliberare printre oameni a trăit o stafie, mereu cu angoasa în pieptul lui că ar putea oricând să se întoarcă înapoi. Această stare a celui ce putea ajunge al doilea Nicolae Iorga, avea toate premisele necesare, tremura ca varga înaintea unui simplu funcţionăraş de la ambasada română din Madrid, când intra în prăvălia lui traian Popescu, încât urma

să fie calmat dar asta nu mergea chiar aşa uşor. Pentru cel ce a avut ocazia să-i stea faţă în faţă în acele zile, când el a vizitat Spania - de fapt era trimis de regimul din ţară să meargă pe urmele unchiului său - de bună seama era confruntat cu ceea ce G. Papini numea "Un uome finito". Din aceast bagaj fac parte şi târnoselile adresate lui Augustin Doinaş, aranjat încă demult cu comuniştii, el însemna reazămul, speranţa vieţii sale. De unde şi articolele în care se elogiază poezia acestui lup de mare, căzut în picioare în orice regim, din această cauză el trăieşte înainte, îi dorim o sută de ani, pe când bietul Cotruş a murit de mult. Ca din prietenie dar mai mult să-i compromită memoria pierdută in temniţele roşii, tovarăşul Doinaş i-a publicat diluatele "Meditaţii critice" (ed. Minerva 1983) nedemne de ceea ce a fost Ovidiu Cotruş înainte de arestarea sa. Şi dl. Aug. Doinaş nu putea să nu fi ştiut asta! Despre T. Arghezi maestrul a scris o cărţulie întitulată "Tudor Arghezi tejgheua cuvintelor" (ed. Carpaţii, Madrid 1958). Se cunoşteau bine de tot, P. Şeicaru i-a publicat "Flori de mucigai" în Hiena iar în lucrarea de faţă realiza o pararelă între marele poet Tudor Arghezi, cel de dinainte de era comunistă şi autorul prozaicului poem lipsit total de inspiraţie, cu părţi triviale "1907". Iată concluziile maestrului privind

această poezie-poem arghezian: "Când ai terminat volumul 1907, ai impresia că ai terminat de mers pe un drum cu gropi, într'o căruţă de ţară şi după ce ai îndurat inspiraţia argheziană a "realismului socialist" (plaivazul-obrazul, hârtie - o mie, să iei - doi lei, cercetare-ma-re, iarnă-povarnă), te scuturi ca de un vis urât. Că n'a simţit inspiraţia răscoalelor ţărăneşti nu ne-a surprins, deoarece n'a simţit-o nici acum 50 de ani când era martor - eate adevărat - un martor indiferent ... Poezii sociale? Nu. Literatură? Nu. O versificare submediocră care pune în evidenţă penibila neputinţă de a creia, şi mai grav, pierderea chiar a meşteşugului arghezian al cuvintelor potrivite ... În volumul "1907" versurile se succed ca vagoanele goale ale unui tren de marfă care trece prin Bărăgan. Ca să scap de umilitoarea parodie a paiaţei "realismului socialist" recitesc poeziile lui Tudor Arghezi din vremulrile când muza lui nu intrase servitoare, bine plătită, la clubul partidului comunist ... S'a sfârşit. Prostituarea talentului îşi are sancţiunea: inspiraţia, căldura, ritmul ideaţiei, totul a dispărut. Nici fardul meşteşugit pus nu mai poate acoperi sbârciurile hidoase ale defunctului talent, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu şi atâtea alte nume, odinioară înflorind grădina literaturii româneşti, sunt folosite spre a amăgi, spre a face să se creadă că prezenţa lor indică drumul cel bun."

Şi rândurile care fac aluzie la Iuda berbecul durdului care-şi trădează fraţii ducându-i din abator în abator, la tăiere, se încheie cu următoarele gânduri profunde: "Iuda" ... Graşi, bine hrăniţi, ţămâiaţi în presa reperistă, Sadoveanu, Arghezi şi toţi ceilalţi îndeplinesc funcţia berbecului Iuda de la abatoarele de la Villette. Merită, în adevăr, să te agăţi de viaţă cu disperare, plătind preţul abjecţiei?" Unul din scriitorii români, sătul de a tot sta în slujba comuniştilor, minţind la tot pasul, s'a hotărât să iasă din înfernul marei abjecţii, ceea ce l-a costat, probabil, viaţa, şi pentru fapta sa eroică a fost pedepsit grav, aruncându-se tăcerea peste opera sa, una din cea mai valoroasă a epocii noastre postbelice. Este vorba de Marin Preda şi "Cel mai iubit dintre pământeni", roman scris cu lacrimi şi sânge în trei volume, de fapt descriind istoria românilor de sub ocupaţia comunistă, fără fard ori retuşuri. Oare nu e semnificativ că Eugen Simion, în calitatea sa de critic al fiecărui regim ajuns la putere, a organizat la televizor, o sărbătorire a lui Marin Preda, oprindu-se strict la Moromeţii - unde se prezintă oricum pozitiv fenomenul colectivizării şi se predă şi astăzi în şcoli - ignorând total, parcă nici nu ar exista pe Cel mai iubit dintre "pământeni".

Oare nu înseamnă asta că cel puţin o mare parte a intelectualilor români plătesc în continuare, chiar şi după ce formal p.c.rul şi-a schimbat denumirea, preţul abjecţiei? Dacă am mai adăoga faptul ca la TV 1, Memorialul durerii, în care se prezintă jertfele poporului român puse în slujba luptei antibolşevice, se transmite la ore târzii pentru ca nu cumva mesajul ei să ajungă la conştiinţa ţineretului mai ales, suntem în posesia încă a unei dovezi că în România de astăzi se evită confruntarea cu trecutul comunist, tiranic şi ades criminal, mai mult, se urmăreşte o "reconciliere" care nu poate avea loc, nu o lasă cei din morminte victimele unui regim bazat pe teroare şi ură de clasă. Am mai insista că mulţi din generaţia lui Pamfil Şeicaru, să-l citez nu numai pe marele nostru ziarist dar şi pe Nichifor Crainic, aveau o admiraţie deosebită pentru poezia lui G. Coşbuc. Directorui Gândirii îi opunea optimismul sănătos coşbucian, pesimismului eminescian, aşa dar îi aşeza pe aceeaşi scară valorică, ori dacă poetul de la Hordou, autorul unui cutremurător "Noi vrem pământ" printre atâtea unice poezii, este totuşi astăzi atât de uitat, fenomelnul se datorează faptului că poeţii contemporani români numai cunosc eroisumul actelor

supreme, arta lor, mai bine zis pseudoarta, se reduce la nişte jocuri stupide, gratuite verbigeraţii, mai nou degradate pornografic, pe care omul tuturor diversiunilor N. Manolescu se grăbeşte, ca nu demodat Sainte-Beuve - cel ce l-a întrodus în literatura franceză pe perversul marchiz de Sade - să-i apere în numele unei libertăţi prost înţelese de pedeapsa legii care ar trebui să se aplice insultelor aduse patriei, România, de nişte descreeraţi. Aş menţiona că aici intră şi cenzura bunului simţ, de pildă în satul Locoste unde se află ruinele castelului lui de Sade - ars în revoluţia franceză -, de altfel autorităţile fiind sesizate de către soacra lui în legătură cu orgiile organizate de Sade în castelul său, l-au arestat, şi astfel se va întâmpla că revoluţionarii puşi să dărâme Bastilia, l-au găsit în ea pe perversul marchiz cu încă doi pensionari, de acelaşi calibru, de unde se poate constata cum se scrie istoria privind fioroasa temniţă pariziană, Bastilia. cu toate datele precise istorice, locuitorii din Lacoste nu au auzit de acest personaj "sadic", astfel dând o ripostă estetului, lipsit de simţ moral, Sainte-Beuve. A existat, mai apoi Contele de Lautrèamont (Isidore Lucien Ducasse) (1846-1870) cu Les Chants de Maldoror (Cântecele lui Maldoror) pe care mai târziu suprarealiştii redescoperindu-l, îl citeau în comun, ca

pe o Biblie a răului, ei înşişi copleşiţi de ritualul executat. Cartea conţine cele mai ordinare practici, să citez câteva pasagii lautreamontiene mai accestabile: Maldoror, eroul răului este atras de "l'odeur seminal" căci figura lui este "recouverte de trois couches de sang et de sperme" (acoperită de trei straturi de sânge şi spermă), mai departe ajungându-se la un adevărat potop seminal: "le sperme sacre embaume les montagnes, les lacs, les bruyères, les fôrets, les promontoires et la vastitude des mers!" ("sperma sacră înmiresmează munţii, locurile, arbuştii, pădurile şi vastitatea mărilor!"). Viziunea autorului ne aminteşte de angoasa lui Swift, de a trăi o apocalipsă în care în loc de limbi de foc, va ploua cu schibale omeneşti. Freudiştii explică obsesia scritorului bazată pe simîţul său exagerat de curăţenie, ameninţat încă din leagăn să fie nerespectat, pe când în cazul lui Lautreamont lucrurile ar putea fi transpuse pe alte planuri, sperna ca semn al bărbăţiei ar deveni o posibilitate de a inunda lumea, stăpânind-o ca într'un vis interpretat arhetipal de Jung. Homofiliei, Maldoror îi închină imnuri păgâne: "O, pederastes incomprehensibles, ce ne pas moi qui

lancerai des injures a votre grande degradation, ce n'est pas moi qui viendrai jeter le meprise sur votre anus infundibuliforme" ("O, pederaşti neînţeleşi, nu sunt eu cel ce îndrept injurii la adresa marei voastre degradări, nu sunt eu cel ce voi arunca dispreţul asupra anusului vostru infundibuliform). Noaptea nunţii mult visată este descrisă într'o împreunare pasională, epitalam la miez de noaptea: "et nous sufrirons tout les deux, moi d'être dechiré, toi de me dechirer, ma bouche colle a ta bouche". ("şi vom suferi amândoi, eu de a fi sfâşiat, tu pentru că mă sfâşii, gura mea se lipeşte de gura ta.") E posibil că suprarealiştii care-l celebrau pe Maldoror al lui Lautreamont, să fi suferit de defectul fizic al homofiliei, de unde ne putem explica următoarea întâmplare. Într'o zi, Paul Eluard cunoscut pot francez, adeptul suprarealismului propagat de André Breton, face o vizită de câteva zile, la Cadaques, lui Salvador Dali, însoţit de Gala soţia lui. La sfârşitul scurtei vizite, Gala se hotărăşte să-l părăsească pe Paul Eluard şi sa rămână cu Dali, căruia îi va deveni o muză inspiratoare pentru toată viaţa, muzeul de la Figueras, poartă numele amândurora: Gala şi Salvador Dali. Nici acesta din urmă n'a fost scutit de grijile sale,

declanşată de o ascunsă gelozie, cum o arată un desen al lui expus într'o expoziţie din Stuttgart, în care Gala face amor oral cu ... Paul Eluard. E drept să scriem, suprarealiştii au devenit duşmanii lui Dali, până acolo încât au jurat să-l omoare, ceea ce desigur nu s'a întâmplat. Oricum postmortem S. Dali i-a învins fără drept de apel pe suprarealişti, deoarece în timp ce numele acestora e tot mai rar pronunţat soarele lui Dali urcă nestingherit spre zenitul maritatei glorii, după simţirea mea muzeul Dali din Figueras oferă vizitatorului perspectiva unei Capele Sixtine, moderne. Recunosc, având în vedere şi vârsta autorului, lectura Cântecelor lui Maldoror, nu m'a şocat, cu toate c are nu puţine părţi în care este umilitor de obsceb şi tot atât de trivial, convinge însă prin viziunile sale poetice, dând impresia că tânărul autor descriindu-şi toate păcatele, îşi caută purificarea, prin trecerea sa din acest iad al plăcerii cel puţin în purgatoriul salvării. Desigur Cântecele lui Maldoror insistă asupra celor mai murdare fapte ale răului, nu au nimic în comun cu florile răului baudelaireiine ci, ca să fim lautreamontieni chiar şi dejecţiile prezentate mai poartă amintirile parfumului de odinioară. După mine, autorul mort la 23 de ani, de aduce în faţă un atlas de patologie sexuală, fără să-şi piardă cu totul

limbajul învăţat de la muzele coborâte din Parnas. După unii exegeţi, Lautreamont avea intenţia să scrie şi continuarea într'un alb paradis dar sigur moartea prematură nu i-a mai permis să abordeze subiectul respectiv. Interesant că Ezra Pound - cum am mai scris - după ce a zugrăvit partea de infern a vieţii, dorea să scrie şi paradisul poeticii sale, mergând cel puţin formal pe urmele lui Dante, dar după ce a fost închis într'o cuşcă pisană (coincidenţă de nume cu ale sale Cântece sau Imnuri pisane) trecând pe lângă o condamnare la moarte iscălită de fraţii sai de neam, a scăpat doar fiindcă medicii l-au declarat nebun, Ezra Pound a renunţat să mai scrie Paradisul. Să deducem de-aici că el nu se află aici pe pământ şi în viaţa noastră trecătoare ci acolo unde l-a descris şi Dante, undeva în nemărginirile cerului? Credincioşii catari din sudul Franţei au susţinut că lumea pământească este o creaţie a diavolului (el a mai fost numit Mefisto sau Maldoror) numai împăraţia de sus, cerească este divină, creată de bunul Dumnezeu. Prin acest crez, au intrat ţinându-se de mână, cântând psalmi Domnului, în focul aprins pe eşafoadele ridicate de duşmanii lor, printre aceştia se afla şi Inocenţiu al III, papa ce a organizat o cruciată împotriva acestor buni creştini. Total diferită e problema marchizului de Sade, oricât Sainte-Beuve i-a lăudat stilul rafinat, el practica

printre multele sale perversiuni şi una îndreptată împotriva fetiţelor virgine, ocrotite şi astăzi de lege. A fost pedepsit nu numai în timpul revoluţiei cu închisoare închisoare în Bastilia, precum am mai scris-o, dar pe timpul lui Napoleon a fost închis în 1803 în serviciul de psihiatrie Charenton şi ţinut internat până la moartea sa petrecută în 1814, Decembrie, deci la binecuvântata vârstă de 74 de ani.. După unii ar fi trecut printr'un stagiu prealabil şi pe la Chateau Vincennes, aşezat în partea de est a Parisului. În orice caz, în timpul detenţiei sale de Sade se bucura de libertatea pe care i-o satisfăcea buna lui soţie, nici de treizeci de ani, aducându-i fetiţe puţin peste zece ani, pe care marchizul de Sade le trata anal, având plăcerea ca viitoarele domnişoare de viaţă nobilă, când se vor mărita vor fi virgine dar pervertite sexual, nemai existând taine pentru ele, în niciun domeniu. Dar cum scopul nostru este să demonstrăm că sub comunişti scriitorii români au descoperit pornografia, mult după francezi care le vor servi de unic model, şi cum e obiceiul în atare cazuri se vor trudi să-şi întreacă maeştrii. În lucrări anterioare ne-am ocupat cu limbajul plin de înjurături practicat în filme şi piese de unii regizori români, considerând că astfel vor fi şi originali, fără

să le pese că împing spre prăpastie teatrul românesc, interbelic şi chiar sub comunişti el s'a bucurat de un prestigiu mai mult decât meritat. Dar pe urmele unei imitări am zice ridicole, dacă nu ar fi în joc biata noastră cultură, se reprezintă piese clasice dar atât de rase în cap şi peste tot, încât nu ai de unde recunoaşte că ai asistat la un spectacol de Shakespeare sau Racine atât e totul e schimbat, nu e păstrat decât numele autorului clasici. Am vorbit în cele anterioare de Paul Goma şi de nenorocirea lui de a fi întrebuinţat chiar de la începutul romanului său Ostinato nişte înjurături prezente în repertoriul de fiecare zi a românului, absente total în limba germană unde nu există decât două înjurături, miere de lux printre trufandalele fără sfârşit ale românului. Aşa se face că romanul fiind tradus în limba germană de care P. Goma habar nu are, s'au tălmăcit mot a mot păruielile respective pe care le redau în traducerea lor teutonă că altfel nu lear răbda cerul, să murdăresc cu ele hârtie mea de scris. Iată câteva mostre: Herrgottfickihnsein, Cristus gefickte, zuruckficken, Scheisse (singura cunoscută de nemţi în limba lor) în rest total neintelegibile în limba tradusă. Scriitorul P. Goma uită că pentru a face artă, pentru realizarea atmosferei într'o celulă de închisoare unde

stau de vorbă deţinuţii de drept comun există alte metode decât să pui personagiile să înjure birjăreşte, o demonstrează E. Zola care deşi naturalist, posedă geniul de-a reda caracterul eroilor săi, punându-i să acţioneze în aşa fel, că se definesc prin ceea ce fac mult mai bine decât să înceapă să înjure ca la uşa cortului. L-aşi mai da drept exemplu pe Tudor Arghezi, cel care în Testamentul său zice că a iscat din mucegaiuri, bube şi noroi "frumuseţi şi preţuri noi" adică s'a priceput prin talentul lui să ridice la nivelul artei cele mai josnice manifestări ale vieţii, fără să coboare în gunoiul lor înjositor. Autorii ce rămân la înjurăturile cele mai crase, fie cineaşti, fie oameni de teatru, fie romancieri de tipul lui Paul Goma se postează, automat în afară de ceea ce se cheamă creaţie artistică, devin fotografi a unei realităţi amorfe, ori arta e ceva mai mult cine nu înţelege acest fenomen, devine un iconoclast a propriei sale personalitaţi dacă a avut-o cândva ori nu o vor mai obţine niciodată, dacă se află în drum spre ea. Abordând pornografia în literatura românească ne vom referi la un individ, cel mai sigur ascuns sub un nume de împrumut, deci G. Stanomir, pătruns cu el în redacţia Curentului nou al lui Vasile Dumitrescu, deci indirect putem bănui de unde a apărut, în tovărăşia

noului conducător al ziarului. Acestui domn i s'a încredinţat secţia culturală pe care formal o dedica exclusiv scriitorilor comunişti din ţară, deci urma calea politico-socială a lui V. Dumitrescu, nici din întâmplare nu s'ar fi oprit la vreunul din exil, probabil că nici nu-i cunoştea. Nu aveam nici un dubiu, era unul de-al lor din ţară cu îndrăzneala de a-şi flutura originile reseriste în Curentul, care mai purta numele lui Pamfil Şeicaru. Altfel cu o desinvoltură de mare literat, pretenţie cum numai G. Călinescu o mai avusese, G. Stanomir în articolele sale bătea propiu zis câmpii, în nişte propoziţii fără înţeles, o autentică beţie de cuvinte, după moda ultimă a exegeţilor din ţară, stil cât mai radical ca sub acest limbaj încâlcit să-şi ascundă nepregătirea, cititorul nu se alegea mai cu nimic, norocul lui că nu-l citea până la capăt, îl abandona după primele rânduri de lectură. I-am scris maestrului în legătură cu manifestările acestul domn G. Stanomir, şi fiindcă argumentele îmi erau atât de bine fundamentate, mi-a promis că-l va îndepărta de la ziar dar nu s'a întâmplat aşa, semn că în Curentul cel nou, Pamfil Şeicaru era prizonierul unor inculţi fără legături cu arta ziaristică în persoana lui V. Dumitrescu şi G. Stanomir.

N'am să mai insist, nu era ca din cauza unor natărăi să-mi rup amiciţia cu marele meu prieten de inimă, P. Şeicaru. Totuşi îmi părea rău că prin acest Stanomir maestrul dădea apă la moară să-l vorbească de rău duşmanii săi, sprijiniţi de atare palavre fără niciun sens. Am redactat şi o scrisoare deschisă, dar n'am trimis-o nici măcar marelui ziarist, abea astăzi o scot din sertar şi citez din ea. Comentam eu atunci: "În articolul său asupra unui roman al lui Breban (Curentul, Aprilie, 1978) Gh. Stanomir adoptă un stil atât de futurist încât trebuie să depui eforturile unui Sisif ca să descoperi un grăunte de idee cu un oarecare conţinut. Forma futuristă este o coajă care îmbracă un gol, de el abuzând o societate prea liberă pusă pe joacă şi grozăvii a la dada, la noi fiind vorba de viaţa nu numai a noastră ci şi a unei ţări, el stilul cu care scriem, trebuie sa fie clar şi luminos ca o statuie antică, o Venus din Milo de pildă." În articolulul său "Securitatea estetică a mitului în destrucţia mitologiei instrumentalizată a Securităţii" (Curentul, Mai 1978) Gh. Stanomir analizând una din operele lui Mircea Eliade consideră că în ea autorul a ratat şansa sintezei dintre mit şi regimul totalitar din ţară, o temă lipsită de orice noimă. Cu această ocazie

M. Eliade este coborât între scriitorii români, unii membrii C. Cului, loc pe care l-a visat, dacă a ajuns până acolo încât a stat la masa tratativelor cu unul ca Adrian Păunescu, deci total meritat, dar şi de data aceasta trombonul ziaristului Stanomir sună fals, parcă rage ca un măgar. Nu pot să nu mai citez o propoziţie, din acelaşi articol, nu spune mare lucru dar se citeşte intenţia de a o face, glorificând pe cei în cauză: "Aceste consideraţii pot fi încheiate printr'o relaţionare a spaţiului universal cucerit estetic la situaţia scriitorului din exil în ansamblul spiritual din ţară (N. Breban, D.R. Popescu, G. Toiu, A. Buzura etc.). Nu înţelegem mare lucru, dar chiar şi aşa, putem afirma că timpul nu i-a confirmat pe niciunul din scriitorii citaţi mai sus încheiat cu un etc. de Gh. Stanomir. Mă voi mai opri asupra articolului "Zodia puterii în România Socialistă", Curentul, Inuie, 1978 în care ni se prezintă romanul "Princepele" de Eugen Barbu, apărut în ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, 1977. Prezentându-ni-se acţiunea romanului aflăm că motivul principal îl constituie legătura homofilă (homosexuală) dintre un principe fanariot, domn al

Bucurescilor cu un messer tot străin, de origine italiană, Ottaviano. Este descris desmăţul curţii domneşti, până la urmă legătura dintre cei doi iubiţi se dizolvă, astfel că G. Stanomir ajunge la concluzia că romanul numit de E. Barbu un basm liric, reprezintă o experienţă lăudabilă. Mai departe pentru a-şi susţine părerile, se opreşte cu insistenţă asupra unor citate din roman ca "parfumul mirosind ciudat a bărbat tăvălit în spermă" "să taci, el e femeia mea" "om de la Dunăre, gros, greu, sişcar, urduros, puţând a căcat năduşea, beutor cu butea, meşter în cuvinte va primi pedeapsa exemplară: este aruncat în haznă", "Căcat ai măncat, pe seama lui, mai mănâncă, Ottaviano începu să urle simţindu-şi sfincterele sfâşiate" şi G. Stanomir încheie cu următoarele cuvinte atot lămuritoare: "Rămâne documentul încercării, tentativa spargerii unor norme oricum anchilozate şi-o experienţă lăudabilă confirmând critic motto-ul romanului-basm liric, "aedificabo et destruam". Ca într'un cerc strict închis Gh. Stanomir repetă cuvintele de experienţă lăudabilă şi acum reese cu totul clar că se referă la "tentativa spargerii unor norme oricum anchilozate", care nu pot fi decât tentativele de a introduce în text, unele expresii tari, chiar pornografice, reducând Princepele la un fel de

Cântecele lui Maldoror de Lautreamont, ceea ce e cu totului fals, nu corespunde realităţii. Întâmplător am citit Princepele, am cartea în biblioteca mea, şi mărturisesc deschis că după lectura ei am rămas viu impresionat şi sincer mărturisesc nu am reţinut ca esenţiale expresiile citate cu atâta ardoare de Gh. Stanomir. Şi pentru a constata că nu sunt singurul în această situaţie, aş cita recenzia lui Const. Ciopraga, Principele-o meditaţie despre tragic, figurând ca prefaţă la volumul apărut în 1977, ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti. Într'o prezentare exepţională a romanului Princepele de Eugen Barbu, cu valoarea unui studiu nu de toate zilele, C. Ciopraga, fără să se oprească nici el la noţiunile sexuale, ce l-au fascinat pe colaboratorul Curentului (Anul L, 11 Iunie, 1978), în schimb arată pe rând, marile calităţi literare ale lucrării, şi personal, îi împărtăşesc întru totul părerea că alături de Groapa, romanul Princepele este una dintre marile opere contemporane. În concluzie, Gh. Stanomir ori nu ştie să facă o analiză literară, ori urmăreşte tendenţios să ne pună faţă în faţă cu orientarea mai nouă a literaturii române, pornografia. Ar fi să mai adăogăm, că noi nu împărtăşim părerea

lui Eugen Barbu, când scrie: "Istoria este o întâmplare cu târfe. Să fim târfele acestei întâmplări". Noi credem în eroii Istoriei! Şi cum această tendinţă la pornografie spurcată a devenit boala literaturii noastre de ultimă oră, ne-o demonstrează următoarele inepţii, prezentate la cenacele bucureştene cu pretenţia de a fi poezie "nouă":

1. La concursul Nicolae Labiş s'a prezentat "O
noapte cu patria" de Mihai Gălăţanu, text din care redăm câteva versuri edificatoare: "Ce bani buni ai făcut tu la Stambul, fă, patrie Cu turcaleţi, arabi, libanezi şi curzi În boscheţi sau direct în picioare. O noapte cu tine, fă, patrie, E o noapte cu brijidbardo şi claudiaşifăr la un loc Băga-mi-aş capu'gagico, pe sub zonele tale geotermale Căca-m'aş în ponele tale, patrie ... Pişa-m'aş pe toate cuvintele mari Pe care lumea le păstrează doar pentru tine".

2. La Cenaclul Litere, moderat de Mircea Cărtărescu,

s'a prezentat "România" de Marius Ianuş. Redăm un fragment: "Tu nici nu ştii în ce raporturi o să fim, România, O să-ţi spun să borăşti şi o să borăşti! Sunt atent cu tine, România, Îţi introduc penisul meu lung şi negru În gură, România. La sfârşit o să ştii să gâştigi, România. Ai învaţat să faci bani? Mai poţi să răzpunzi, România?" *** Pentru a-i ruşina pe aceşti bolnavi la minte, cronicarul ar zice că s'ar cuveni să li se taie scârbavnicul mădular, adică mâna cu care au scris asemenea abjecţii, le voi cita dintr'o adevărata Poezie, scrisă cu literă mare ca numele lui Dumnezeu, e vorba de poemul "All'Italia" - Italiei de Giacomo Leopardi din care voi reproduce câteva versuri celebre: De tine cine-ar scrie, fără să-şi zică, gloria cunoscându-ţi: A fost; azi lumii nu-i mai e podoabă? De ce, dece? Unde-i puterea-antică, unde curajul, armele, constanţa? Cine ţi-a smuls hangerul

Şi te-a trădat? Ce vicleşug, ce clică avut-a cutezanţa hlamida-ţi a lua, ce'n purpuri te'nfăşoară? Erai mai sus ca cerul; au când şi cum te-ai prăbuşit în glie? Nu-i nimeni să te apare, să-ţi sară în ajutor? Daţi armele: eu singur lupta-voi biruind ori mă voi frânge. Îngăduiţi, o, ceruri, foc să fie italicelor vine al meu sânge. Excelenta traducătoare Eta Boeriu adaogă următoarea notă: Versuri celebre, despre care memorialistul Luigi Settembrini scrie, referindu-se la patrioţii italieni care au luptat, ca şi el, pentru independenţa Italiei în revoluţia de la 1848: "aceste cuvinte erau foc adevărat: le repetăm noi, şi le repetau, murind, cei care au căzut pentru sumpa şi sfânta noastră patrie." Aţi ascultat bine, cioclii zişi poeţi, cu chiupuri de tradători care aţi început să săpaţi mormântul de mâine la Patriei noastre? Românii pentru care cuvintele de Patrie şi Ţară sunt sfinte, în numele lor şi a morţilor ce-şi dorm somnul de veci în pământul strămoşesc sacrificându-se pentru binele ei, vă blestemă pe voi şi pe cei ce vă sprijină, să n'aveţi linişte sufletească până nu urcaţi

drumul Canosei pe Golgotha durerilor Patriei, cerându-vă iertare neamului, fiindcă mai jos nu puteaţi să cădeţi: aţi făcut din România obiectul celei mai spurcate pornografii. Desigur, nu pot să împărtăşesc părerile dlui N. Manolescu, cel ce vorbeşte în numele unei libertăţi nocive, justificând nişte ordinare injurii, fără nicio valoare estetică, s'a înfăptuit o acţiune, sub masca poeziei, egală cu un grav delict ce se impune neapărat să fie pedepsit de lege şi Justiţia română. Nu numai o persoană dar şi o instituţie cum e România are dreptul la apărare publică şi când, ca în cazul de faţă, apelul este justificat, el trebuie urmărit penal, nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de sentimentul demnităţii naţionale întrupat de România şi dacă o va face recurgând la insulte şi practici sută a sută pornografice, acela va trebuie să suporte greutatea unor ani de inchisoare pe umerii lui. Dacă regretabil, nu există un atare articol de lege pentru a apăra România de acţiunea devastatoare a unor nemernici, atunci e de nevoie, cât mai repede prevăzut în legislaţia ţării. Desigur atare manifestări huligane, n'ar fi primit asentimentul de exprimare din partea lui Pamfil

Şeicaru, cel ce şi-a iubit mai mult, ca pe orice pe pământ, Neamul şi Patria. Atare manifestări verbale le-ar fi considerat adevărate sacrilegii. În acest context, cum am mai amintit-o, maestrul mia scris despre articolul lui Dobrogeanu-Gherea, privind poezia lui G. Coşbuc şi îi lăuda modul cum a ştiut să caracterizeze pe "Noi vrem pământ". Aici se afla elementul în care P. Şeicaru se simţea bine, era cum se zice acasă la el. După cum mi-am putut da seama când i-am vizitat fosta locuinţă de pe Avenida Reina Victoria - unde era mutat colaboratorul său drag, N.Şt. Govora -, marele ziarist avea un cult deosebit pentru arta românească, pe pereţii camerei de primire, din faţă, atârnau tablouri de cei mai buni pictori contemporani, dominau cu mai multe lucrări Dărăscu între ele şi o visătoare marină, un Şirato, Şt. Dimitrescu, un Tonitza şi un Teodorescu Sion dacă-mi aduc bine aminte. I-am citat pe rând şi am regretat întotdeauna că nu am ştiu de aceasă mică dar valoroasă colecţie, eventual achiziţionam şi eu o lucrare şi aflam în ce mod a ajuns maestrul în proprietatea ei. Când a plecat în 9 Aprilie 1944, nu putea să poarte cu el o atare încărcătură, fie şi redusă la prezenţa unei singure lucrări. Puţin probabil ca sora lui să le fi adus

din ţară, ştiindu-se câtă vigilenţă depuneau vameşii români pentru ca să nu le scape la control vreo lucrare din patrimoniul statului. Deci rămâne cea mai plauzibilă posibilitate cea de a le fi căpătat de la cineva din exil şi cum avea în permanenţă dificultăţi financiare, mai sigur că le-a primit drept moştenire sau cadou, să nu se uite că a fost la Madrid în relaţii amicale cu Alex. Busuioceanu, fost conferenţiar la catedra de istoria artelor din Bucureşti. Ceea ce se cere încă menţionat, picturile artiştilor români erau vândute mult sub preţul lor adevărat, negustorii de artă, tot dirijat, fiindcă cei de sus nu puteau să uite că artiştii români în majoritatea lor nu au preţuit arta modernistă, ori samsarii de artă erau înteresaţi doar de lucrări ce li se recomandau, prin această metodă obligau indirect şi pe pictori, mai ales pe cei ce trăiau din munca lor, să se orienteze după direcţia spre care bătea vântul. Fără îndoială, nu ne este teamă că greşim, atunci când considerăm că Pamfil Şeicaru îşi găsea colţul de Românie în respectivele tablouri, la fel şi odihna meditaţiilor albe, privindu-le. Marele ziarist nu accepta nici dânsul elucubraţiile artei moderne, am văzut ce păreri avea chiar şi de arta abstractă a lui

Brâncuşi, în acelaşi timp îi plângea pe americanii Guggenheim, pentru sutele de milioana investite în muzeul artei moderne din New York, purtându-le numele. Pentru informarea cititorului: Solomon R. Guggenheim, fiul bogătaşului C. Meyer Guggenheim (1831-1940) pune bazele în 1937 a muzeului de artă modernă din New York, numit la început "muzeul de pictură neobiectivă". Actuala clădire rotundă, în interior cu suprafaţa galeriei urcând spiraliform, a fost ridicată între 1956 şi 1959 de arhitectul american F.L. Wright. Aşa zisa revoluţie a artei moderne avută loc la începutul sec. XX-lea, s'a desvoltat nu în mod paralel cu cea zisă clasică, ci printr'o ruptură ce nu putea duce decât la o intransingenţă de fiinţare, total neconcordantă cu regimul democratic al societaţii. Prin urmare nu se admiteau decât propriile principii, în toate asemanându-se cu zisul realism socialist, ca mod de a se împune şi politic. Pe această cale arta se dezvolta sau mai degrabă involua (după Heidegger arta modernă nu ştie decât să distrugă) după modul de afirmare antroponcentric, omul artist hotăra singur ce e obiect sau nu de artă, conform vestitei formulări judecătoreşti provocate de procesul intentat de Brâncuşi autorităţilor vamale americane pentru că au contestat bucăţile de metal a fi opere de artă şi vroiau să le impună taxe de întrare în SUA.

Tratamentul antropocentric e caracteristic şi criticilor piloni, comisari al noii arte, pe aceştia dacă îi întrebi de ce o placă simplă de piatră (nici nu de marmură) tăiată de-a curmezişului, la mijloc, este operă de artă, în loc să-ţi dea o explicaţie cât de cât verosimilă, te declară un cras neştiutor, ca şi când te-ar înjura, şi pleacă mai departe. În acest spirit, în epoca interbelică, data construcţiei muzeului Guggenheim "din întâmplare misiţii artei moderne devin de totului puternici şi după ce marele Derain - întemeietorul fauvismului împreună cu Mattise -, declarănd cubismul lui Picasso drept o prostie, se reîntoarce la arte zică clasică, drept urmare a avut loc desfiinţarea lui definitivă, a fost scos, pur şi simplu, din domeniul picturii unde avea ceva de spus. Şi exemplele s'ar putea înmulţi. Astfel Pamfil Şeicaru nu e singurul o contestatar al artei moderne, ba am putea spune că se află într'un cerc destul de select. Am vorbit de definiţia dată de Heidegger artei moderne, cultura apuseană se află în plină decadenţă încă de pe timpul lui Nietzsche, acesta vedea în filozofia sa un mijloc de redresare a ei. Îi revine meritul artei române de a fi rezistat

inovaţiilor mult prea şubrede ale moderniştilor, ramânând strânşi legaţi de adevăratul meşteşug artistic: în prima generaţie, Grigorescu, Andreescu, Luchian, apoi într'a doua Petraşcu, Pallady, Toniţa, Şirato, Şt. Dimitrescu, Dărăscu şi alţii, drumul lor de aur încheindu-se la ultimul, senator de vârstă, C. Baba. De altfel, în prima generaţie de artişti apuseni modernişti, nu puţini s'au ferit de înecul general şi săi cităm pe Mattise, Marc Chagal, Salvador Dali şi chiar Picasso care mai crea câte o operă în stil figurativ pentru a nu-l condamna cei ce vor urma, că n'a ştiut să picta. La sfârşitul secolului al XIX-lea a existat un dor de clasici, reprezentat de Bruckner, organist ca Bach ori Brahms un adevărat ctitor al neoclasicismului în muzică şi în bună parte aici ar putea fi încadrat şi G. Mahler. E de la sine înţeles că noua artă modernă, a respins de la început concurenţa clasicismului fiindcă decă ar fi existat ar fi copleşit-o pe de-'ntregul, astfel că şi-a asigurat drumul singură, naufragiind la începutut secolului al XXI-lea în nimicul destrămării definitive. A susţine că această degenerare cu despărţirea

treptată de artă, ar corespunde spiritului vremii e un basm de adormit copiii, ce face parte dintr'un fel de existenţă umană de care vom vorbi la sfârşitul dizertaţiei noastre. Acum să revenim la unul din apogeele ziaristice ale lui Pamfil Şeicaru, despre care am vorbit şi nu doresc să mă mai repet, este vorba de activitatea sa de la Curentul anilor 1943-1944, din ele şi-a publicat în exil articolele de fond din anul 1944, lipsind cele din luna Martie. În analiza sa maestrul e genial şi profetic, de bună seamă. Pe baza informaţiilor avute arată că aliaţii anglo-americani pentru a nu pierde cumva forţa armată a Uniunii Sovietice i-au cedat, rând pe rând, întâi Jugoslavia, apoi Polonia, din cauză căreia Anglia a intrat în război, ultima la Londra îşi instalase guvernul polonez în exil, pe care în cele din urmă, churchill l-a trădat, la fel ţările Baltice şi însfârşit mica dar viteaza Finlanda condusă după deviza: "murim dar nu ne predăm Ruşilor". Pentru P. Şeicaru era evident că singura noastră scăpare o reprezenta mareşalul Ion Antonescu, numai el putea să încheie o pace onorabilă cu Stalin, în acest sens acesta a trimis-o la Stockholm pe bătrâna tovarăşă Kolontay, oferind unele condiţii de pace despre care îi mărturisea la 7 August 1944 mareşalul, maestrului.

Să nu uităm sa Ruşii se grăbeau la Berlin, odată ce nemţii erau gata să fabrice bomba atomică, românii puteau să obţină unele condiţii de pace mai bune. Orice altă orientare ar fi dus la dezastrul ţării, cum de altfel s'a şi întâmplat. În zilele noastre preşedintele actual al României, Ion Iliescu, susţine că fără intervenţia regelui la 23 August 1944, ţara noastră s'ar fi prăpădit, pur şi simplu. Vechiul şi noul comunist nu putea nici atunci, nici acum, să-şi imagineze o Românie cu adevărat liberă. Cum bine se ştie arestarea lui Ion Antonescu şi încheierea la 23 August a unei păci fără condiţii, prin faptul necugerat al regelui, până la 12 Septembrie 1944, România a rămas deschisă ca ţara nimănui, timp în care ruşii au tratat pe soldaţii români ca pe nişte armate beligerante, i-au capturat trimiţându-i în Siberia cu zecile de mii, unde o bună parte din ei şiau dat viaţa. Necugetat, actul săvârşit de rege, a predat ţara fără nicio rezistenţă trupelor sovietice care s'au instalat pe timp de 45 de ani, stăpâne absolute ale ţării noastre. În preajma zilei de 23 August, cum arată documentele, regele l-a trimis pe generalul Aldea la ruşi pentru a-i ruga să-şi intensifice ofensiva împotrisca armatei române, deci contra propriilor săi soldaţi. Regele la 23 August şi-a făurit propriul Waterloo, învins de propria sa trădare de neam şi ţară.

Desigur dl. Ilieascu nu poate decât să-l felicite pentru fapta sa pe exregele Mihai I, căci în caz contrar instalarea celor nici 1.000 de comunişti, printre care se enumera şi domnia sa, n'ar fi ajuns la conducerea ţării. Dreptate are P. Şeicaru: "Regimurile comuniste din ţările satelite Rusiei - atât de credincios slujit în România de I. Ilescu - are un singur păcat originar, au fost instalate la putere de armatele sovietice!" Elogiul adus de preşedintele în funcţie al României, Ion Iliescu, exregelui Mihai, credem, că este cu cântec. Ani de zile i-a interzis să intre în ţară, de nu ştiu câte ori la întors din sala de aşteptate a aeroportului Otopeni, obligându-l să facă drumul retur spre Elveţia unde locuieşte, ca astăzi spre surprinderea românilor, peste noapte, opozantul de ieri se prezintă total împlânzit, pus pe reconciliere cu fostul rege. Ceea ce înseamnă că cercurile care-l conduc, apusene, i-au dat sfatul dlui Iliescu, să fie mai mărinimos cu trădătorul de ieri, altfel ar putea să fie răsturnat de la domnie, în mai puţin de 24 de ore. În atare condiţii s'a născut ideea reconcilierii iar regelui neruşinat se înapoiază trei castele, arătând cel puţin cinism la situaţia mizeră, economică a românilor, de care încăodată ne demonstrează că nu-i pasă.

Ne întrebăm de ce ţin, dl. Iliescu şi toţi oamenii lui, să conducă România, pe care în primii şase ani de guvernare au dus-o pur şi simplu la râpă? În orice caz, noua reconsiliere între comunişti şi exregele Mihai, trebue să ne amintească zilele când Mihăiţă s'a simţit bine între cotropitorii ţării, medaliat fiind, în numele tatucului Stalin, de fiorosul comisar al poporului Vâşinski. Daca ţinem seama că tovul. Ion Iliescu şi-a trădat peste noapte convingerile sale comuniste cu care s'a nutrit începând cu laptele supt de la ţâta mamei sale, reconcilierea între el şi fostul rege e una de înţeles, cei de o seamă trag la fraţii lor. Tot în acele zile a revenit primul minitru Năstase dintr'un lung voiaj europeo-american, aducând la cunoştiinţa poporului său că în România, cei de peste hotare consideră că e cazul să se termine cu preamărirea şi ridicarea de statui unui fost criminal de război şi desigur acesta nu poate fi decât Ion Antonescu. Tot din considerentul rămânerii la putere, adică la ciolan, primul ministru nu poate decât să accepte ordinul de sus, aşa că me vom lua noi libertatea de a răspunde celor în drept, care nu cunosc istoria Românilor, atunci când iau, şi astăzi, în

considerare condamnarea samavolnică a mareşalului Ion Antonescu de către Ruşi, după un proces simulacru, fără nicio legalitate. În primul rând mareşalul Ion Antonescu n'a fost criminal de război, cum n'a fost nici fascist, singura sa ideologie a fost acea de a ocroti pe evrei de urgia naziştilor, astfel că în România n'au fost lagăre de exterminare, majoritatea evreilor dacă au scăpat de bombele aruncate asupra ţării, cu o violenţă rară, de către anglo-americani, n'au avut de ce să moară, mareşalul nu i-a predat nemţilor, cum s'a întâmplat în Ungaria lui Horty. Am trăit acele zile şi depun aici mărturie că sunt mândru de a fi român, tocmai fiindcă deşi eram aliaţii nemţilor, datorită omeniei lui Ion Antonescu, evreii au fost ocrotiţi de la început până la sfârşit, pe teritoriul României nu a existat niciun holocaust evreiesc. Dar în acest sens să redau testamentul lui Wilhelm Filderman, mărturie mult mai valoroasă decât a mea, legalizat la New York în 1956, W. Filderman (18821963) fiind liederul comunităţii evreeşti din România în timpul perioadei 1940-1945. Se ştie că în calitate de Preşedinte al Federaţiei Comunităţilor din România era un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu în perioada celui de-al doilea război mondial şi după, astfel că nu avea niciun interes să

deformeze realitatea privindu-l pe Ion Antonescu, pe de altă parte convingerile sale democrate l-au obligat să spună tot adevărul şi numai adevărul. Nemulţumiţi de prestaţia depusă, cei de la putere l-au expluzat din România împreună cu venerabilul rabin Şafran, şi iau înlocuit cu o conducere sponzorizată de comunişti, care şi "după prăbuşirea comunismului" adaogă editorul Kurt W. Treptow "continuă să susţină o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de al doilea război mondial pentru propriile interese". Textul luat din "The Jewish Population in Romania during World War II" (Populaţia evreiască din România în timpul celui de-al doilea război mondial) de Sabin Manuilă şi Wilhelm Filderman, cu o întroducere de Larry Watts, ed. de Kurt W. Treptow, în Fundaţia Culturală Română Iaşi, 1994, pg. 8-12, se impune să fie cunoscut în primul rând de cei ce-l declară pe Ion Antonescu, drept criminal de război, fie autoritate străină, fie primul ministru sau preşedintele României de astăzi: "A fost mult acuzat regimul mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind

activităţile politice teroriste ale Gărzii de fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său - montat de comunişti - am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 Ianuarie 1941, zi în care mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste ... Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor ... El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a caror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale au fost puse sub un regim de administraţie transzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia că

poporul român, chiar când a avut într'o măsura limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică." Reese clar din mărturia drului W. Filderman că Ion Antonescu a ocrotit populaţia evreiască de pe teritoriul României, unde n'au existat lagăre de concentrare, nici de exterminare a evreilor. Mai mult, după declaraţiile liederului comunităţii evreieşti din România între anii 1940-1945, a existat o adevărată colaborare între el şi conducătorul României, mareşal Ion Antonescu, acesta i-a dat paşapoarte în alb pentru a scăpa, pe cât posibil, de teroarea nazistă pe evreii din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Lucru explicabil odată ce Ion Antonescu n'a fost fascist, nici nazist ci soldat cu deosebit respect pentru om şi destinul fiecărei naţiuni, în cazul de faţă, evreeşti. Despre soarta celor două personalităţi, adepţi ai adevărului despre situaţia evreilor în România condusă de Ion Antonescu, rabinul Alexandru Şafran ne dă următoarele informaţii, extrase dintr'un scurt fragment al memoriilor sale: "Odată cu creşterea numărului atacurilor comuniştilor români împotriva liderilor "istorici" ai ţării au crescut şi atacurile evreilor comunişti împotriva liderilor "istorici" evrei. Conducătorii Federaţiei Uniunilor Comunităţilor evreeşti - reprezentând organizaţiile generale şi

sioniste evreeşti şi comitetete lor de conducere - au fost intimidaţi, şantajaţi şi în final, înlăturaţi din funcţiile lor. Filderman nu mai era stăpân pe situaţie. După o serie de atacuri şi ameninţări, el şi-a dat demisia din funcţia de Preşedintele Uniunii Comunităţilor evreeşti ... În acelaşi timp, campania defăimătoare împotriva mea s'a intensificat. Toate metodele "clasice" comuniste au fost folosite. Insultele la adresa mea au fost făcute publice şi au fost fabricate tot felul de calomnii, intensificate de zvonuri ... Mi-am dat seama foarte bine ce se va întâmpla după ce voi fi înlăturat din funcţie. Filderman îmi spusese că aflase de la o sursă de încredere că Moses Rosen va fi noul rabin şef." (Resisting the Storm: Romania, 1940-1947. Memoirs, ed. Jean Ancel, Jerusalem, Yad Vashem, 1987, pp. 274-277). Şi după înlăturarea rabinului şef Al. Şafran, W. Filderman a fost informat just, a fost numit dr. Moses Rosen şef rabin, singur într'o conducere "sponzorizată de comunişti" regim slujit cu multă fervoare de noul rabin şef. Bazat pe puterile sale de credinsios fiu al regimului, Moses Rosen şi-a permis să ceară şefilor săi reprezentaţi de soţii Ceauşească, să interzică apariţia ziaristicei poetului naţional Mihai Eminescu, pe motiv că ar fi antisemită, doctorul probabil în ştiinţe teologice, cu această ocazie a arătat

cel puţin o lipsă de tact şocantă, făcându-se vinovat de imixtiune în cultura unei alte naţiuni, care singură era în drept să-şi rezolve problemele de suflet. Interveniţia a provocat o reacţie a mai multor eminescologi, conflict incheiat uneori nu prea plăcut, dar mai bine să nu vorbesc de această afacere tenebroasă a culturii româneşti. Atâta aş mai adaoga, ziaristica eminesciană tot a apărut până la urmă. În cartea sa Povestea vieţii şef rabinului dr. Moses Rosen, apărută în ed. Hasefer, Bucureşti 1991, la un moment dat eminenţa sa se plânge că nu mai i se permite să intre în Israel, după ce a contribuit prin activitatea sa la întemeierea şi consolidarea respectivului stat evreesc. Probabil că autorităţile din Ţara sfântă şi-au dat seama că lupta rabinului şef din România e mult prea roşie decât s'ar cuveni. De-altfel, putem răspunde dnei Ezra Mendelson care ocupându-se de situaţia evreilor în România interbelică îşi arată mirarea că deşi conduşi de un regim naţionalist românesc şi stalinist, în România evreii trăiesc mai bine decât în celealte state comuniste, ori fenomenul transpus în anii războiului şi cei anteriori 1938-1945, arată faptul arau că tocmai românii, care au oprit emanciparea evreilor până la primul război mondial şi după aceea socotiţi antisemiţi, prin mareşalul Ion Antonescu au ocrotit pe

evrei de urgia nazismului, se explică foarte uşor. Cum se poate demonstra, fără teamă de a greşi, antisemitismul românesc a fost unul economic, problemele lui se puteau rezolva paşnic, în parlament unde să se voteze nişte legi drepte care sa-l ocrotească pe ţăran de exploatatorii în şirul cărora evreii era o simplă verigă de oameni ce se pricepeau la mânuirea banului şi afacerilor, ei nu făceau decât să respecte legea mult prea liberală, slujind în primul rând clasa superpusă cum o numea Mihai Eminescu, desavantajând pe ţăran. De altfel întregul secol al XIX-lea stătea sub înfluenţa ideilor lui Friedrich List (1789-1846) după acesta pentru consolidarea unei economii naţionale e nevoie de protecţionismul vamal privind comerţul exterior, şi desvoltarea unei înstărite clase mijlocii, la noi cum arăta tânărul Eminescu într'un articol rămas nepublicat din timpul studenţiai sale la Viena, e de nevoie ca şi clasa ţărănească să intre sub legile protecţionismului. Starea acesteia din urmă a constituit rana profundă a naţiei româneşti, spiritul ei tolerant n'a cunoscut războaie sau prigoane pe bază de credinţe sau alte convingeri naţionale. Într'un studiu înteresant asupra antisemitismului A.C. Cuza, Pamfil Şeicaru făcând un scurt istoric al acestui fenomen ajunge la concluzia că el a apărut odată cu studiile de economie politică realizate de Dionisie

Pop Marţian (1829-1865) deci cu o generaţie înainte de Eminescu. Economistul respectiv analizând unele anale statistice, atrage atenţia asupra pericolului de a fi aooperiţi de elementul evreesc. Drept urmare propune un protecţionism nu numai în comerţul extern, cum procedează ale naţiuni dar şi pe plan intern să se interzică dreptul străinilor, preponderenţi evrei, de a cumpăra pământ, dacă se va continua toleranţa existentă se va ajunge ca ţara românească să nu mai fie a Românilor. Din păcate în România de atunci se aplica un liberalism exagerat şi să recunoaştem că nu evreii au fost vinovaţi ci pătura condicătoare nu vroia să introducă legi protecţioniste pentru ţărănime, necesare pentru buna dezvoltare a ţării. Ca şi astăzi, cei de la putere nu se gândeau decât la interesele lor proprii, ori liberalismul deşănţat le asigura bunul mers al afacerilor. Aşa se întâmplă că unii evrei, puţin înainte de revoluţia ţărănească din 1907 deveniseră cu adevărat latifundiari, de unde moşia unuia stăpânită în Moldova, subliniază C. Stere, se numea Fisherland. După înabuşirea rascoalei din 1907, ţăranii din Iaşi au cerut expulzarea a 2 evrei, lucru avut loc fără mari dificultăţi, pe amânaoi primindu-i Canada. Dar nici atunci, imbunătăţiri privind starea ţăranului nu s'au adus, mai mult reforma agrară însfârşit urma să se realizeze în 1914, dar Ionel

Brătianu a amânat-o, probabil mai mult din considerente pentru liberalii săi, decât din cauza izbucnirii războiului. Abea în 1917, când clasa conducătoare a ajuns să fie ameninţată în existenţa ei, pentru a-i câştiga pe ţăranii soldaţi, rezistenţi comunismului izbucnit în tranşeele de lângă ei, regele Ferdinand le-a promis că îi va împroprietări, imediat după terminarea războiului. Şi Eminescu şi Hasdeu cultivau un antisemitism economic ce privea o anumită situaţie socială, remedeabilă prin conducătorii politici şi fiindcă ei refuză să o facă, marele poet Eminescu, îşi varsă veninul supărării asupra lor, fie in versuri, fie în articole, de mare tensiune interioară. Limitat la un sector important dar nu general valabil, ziaristul nostru nu avea niciun resentiment faţă de un colaborator numai fiindcă ar fi fost evreu, cum l-aş cita pe Moses Gaster, împreună au alcătuit Crestomaţia română, şi nu era singurul. Conflictul din 1878 provocat de obligaţia ce ne-o impuneau nemţii, după ce am câştigat un război, să ne recunoască independenţa naţională nu mai după ce schimbăm articolul 7 al Constituţiei, dând cetăţenie tuturor evreilor aflaţi în România, a însemnat un accident în care mânia lui V. Conta sau a ziaristului

Eminescu s'a îndreptat împotriva organizaţiilor evreeşti de peste hotare, înţelegându-se un amestec în treburile din lăuntrul ţării, ceea ce pe-atunci era de neconceput. Neîndoios, în toate manifestaţiile ideative de până acuma, nu se pot pune în evidenţă elemente de antisemitism rasial, ce chiar şi de la distanţă să se refere la un îndemn la progromuri sau alte modalităţi de exercitări violente, caractere ce ne-ar pemnite să scoatem aşazisul antisemitism economic din sfera respectivă, şi am vorbi de simple cerinţe socialeconomice, probleme ce ţin de o justă rezolvare parlamentară. În acest sens vom putea demonstra că ceea ce până astăzi se numeşte antisemitismul lui M. Eminescu, are un conţinut precis istoric, fără legături cu vreunul genetic legat de rasa ariană sau neariană, semită a omului. Ne dăm seama de concepţia nerasistă a lui Eminescu, din ideea pe care o anunţă, susţinând că în Moldova o problemă pentru români sunt evreii, aşa cum în Muntenia rolul acestora îl au grecii. Cu această ocazie să recurgem la anumite date istorice. Pe baza unor inscripţii, se poate admite că odată cu trupele romane au pus piciorul pe pământul Daciei, şi evrei,

Palestina fiind o provincie romană, cetăţenii ei aveau liberă circulaţie în tot imperiul. Dar acum e vorba de un alt fenomen şi nu ne va fi greu să ne explicăm înmnulţirea populaţiei evreeşti în această parte a principatelor, aparţinând Moldovei. Cauza o constituiesc progromurile dese din Polonia când locuitorii evrei puteau trece cu uşurinţă în Moldova, dar acest fenomen a avut loc sub domnia lui Mihail Sturza, domnitor care le-a prilejuit câteva uşurinţe de impozite, care au atras mase evreeşti în regiune, ajunse repede la înflorire economică, fiind negustori, speculanţi şi nu rar vânzători de cereale de unde cultivau agricultura şi, în general, erau aşezaţi, la sate. Exista o deosebire esenţială între evreii apuseni de origine spaniolă şi evreii ce-au invadat Moldova, cu predominenţă în secolul al XIX-lea. Cei dintâi, au contribuit substanţial la înflorirea ţării adoptată ca nouă Patrie ca de pildă în Olanda, Germania, Anglia şi fără îndoială au contribuit la zidirea a ceea ce se cheamă spirit modern, european. Pe când cei din Moldova se trăgeau din neamul kazarilor, populaţie mongolă trecută la religia mozaică, descrisă la noi în lucrarea Marea Neagră de G. Brătianu, şi mai recent de Koester, scriitor american de origine izraelitean. Aceşti kazari sunt bigoţi, le-am văzut mai sus îndeletnicirile şi cu tendinţă de a se izola de locuitorii

autohtoni, în ghetouri. N. Iorga, cel ce a bătut cu piciorul ţara României de la un colţ la altul, ajungând la Târgul Frumos nu mică i-a fost surpriza să constate că populaţia evreiască, mare în număr, trăia în ghetouri, dar ridicate nu de români ci de ei inşişi, pentru a se izola de ceilalţi pe care-i considerau străini. În aceste condiţii sigur au existat probleme de acomodare şi de vieţuire în comun, atunci când nu se putea altfel. Aşa dar, în sfera noţiunii de antisemitism economic, greutăţile ivite în calea celor două naţiuni se puteau rezolva, şi ar fi să amintesc articolul lui Eminescu, puţin luat în seamă, în care ziaristul se declară mulţumit că în chestiunea articolului 4 din Constituţie, el s'a împăcat cu evreii. De altfel şi A.C. Cuza, junimistul antisemit, cum îl numeşte Pamfil Şeicaru, cel ce se zice că după fiecare discurs parlamentar evea legătură sau nu, puţin îi păsa, la urmă încheia cu: "Şi-acum, jos zidanii!" Cu toată aparenta sa intransigenţă, a adoptat punctul de vedere al economistului, era profesor de economie politică, nu a pus niciodată problema diferenţierii rasiale, deşi teoria marilor rasişti exista în timpurile sale, bine consolidată, el credea în mod statornic în rolul parlamentului, cu tot antisemitismului său nu

propaga un regim totalitar, de unde avea credinţa că toate chestinuile ridicate de problema evreească, se pot rezolva prin raţiunea oamenilor care ocupă într'un stat democrat parlamentar fotoliile de deputaţi. Iată din ce cauze originare Ion Antonescu, om al neamului său, n'a putut decât să ocrotească pe evrei atunci când erau ameninţaţi cu exterminarea de către nazişti. Dr. Wilhelm Filderman a subliniat că mareşalul Ion Antonescu a oprit teroarea fascistă de stradă în România la 21 Ianuarie 1941 şi "a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară". Acest mare evreu cinstit şi iubitor al adevărului, îi înfrunta pe comunişti, ca martor al procesului-teatru aranjat de ei, le demonstra că nu au dreptate, mareşalul Ion Antonescu nu a fost fascist, chiar a combătut această organizaţie deci se poate susţine că tocmai din contră a fost un duşman al fascismului. Dar cine să-l creadă, odată ce judecătorii mareşalului erau nişte simple figuri de călţi dirijate din umbră, de nişte monştrii ai minciunii şi delaţiunii. Ar fi bine când vorbim de antisemitismul lui Eminescu să se specifice că el era de natură economică, produs de anomaliile ce caracterizau o societate liberală cum era a noastră, născută din

principiile revoluţiei din 1848 ca să ajungă la desvoltare mai târziu odată cu Unirea Principatelor urmată de abdicarea "domnitorului ţăranilor" A.I. Cuza detronat de către ceea ce s'a numit, pe drept "monstruoasa coaliţie", politicienii liberali adepţii schimbului liber, ei au fost de altfel duşmanii principali ai marelui poet M. Eminescu. Antisemitismul economic agrar nu poate fi, în niciun caz, confundat cu antisemitismul rasist, exterminator îndreptat împotriva poporului iudeu, odată că nua re nicio legătură cu noţiunea de holocaust, el nu se rezolvă prin violenţă şi crimă ci prin legile votate în Parlament. Cu această ocazie, cu aproximaţia dată de studiile statistice ale lui Sabin Manuilă şi Wilhelm Filderman în România ar fi pierit cca. 15.000 de evrei, săcotiţi şi cei din persecuţiile germane de la Iaşi, cu morţii din trenul mânat spre interiorul ţării, unde sutele de evrei stăteau înghesuţi, unii lângă altii, sufocaţi de nişte condiţii inumane ce-i duceau pe cei mai mulţi la moarte sigură. Dacă am mai ţine cont de evreii ucişi de bombardamentele aliaţilor, vom înţelege de ce, cei doi autori distinşi prin obiectivitatea lor au ajuns la concluzia că în România au murit cei mai puţini evrei, dintre toate ţările din răsăritul Europei şi nu numai.

Rămâne problema lagărului din Transnistria, deci aşezat în afara teritoriului românesc. Pe vreme de război nu exista ţară în lume să nu interneze pe duşmanii regimului beligerant şi cu atât mai mult pe elementele trimise de Moscova să spioneze sau chiar să producă dezordini locale. Nu există niciun studiu ştiinţific asupra activităţii acestui lagăr, încât cu greutate am putea să ne facem o idee despre funcţionarea lui. S'ar putea să fi fost bântuit, ca orice lagăr, de diferite epidemii, de boli carenţiale şi digestive, posibili ca cei internaţi să fi incercat să evadeze de unde ciocnirile cu păzitorii lagărului, deci existau şi alte cauze ale morţii în lagărul din Transnistria, decăt cea a executărilor comandate de comandanţii acestuia, în orice caz guvernatorul acestei regiuni generalul Alexianu a fost executat, fără o judecată dreaptă, de către ruşi imediat după capitularea fără condiţii en rase campagne, vorba maestrului P. Şeicaru. Nu vream să apărăm ceea ce nu se poate apăra, cu siguranţă, ca în orice război mai ales modern, armata română ar fi putut să şi greşească dar oare cine ar putea susţine despre armata lui că e absolut corectă, în atare împrejurări total neobişnuite.

În războiul recent din Yugoslavia, reprezentanţii armatei americane au promis că vor ataca numai dispozitive militare, dar şi-au recunoscut greşala când au bombardat ambasada chineză şi multe ale puncte ocupate exclusiv de populaţia civilă, ori ar fi absurd ca pe baza unor erori săvârşite de soldaţii americani să declarăm întreaga armată ca şi criminală de război, cum s'a procedat în cazul mareşalului Ion Antonescu şi în consecinţă şi armatei pe care el a condus-o. Cu aceste rezerve să ne continuăm drumul considerând ca dovedit, cum am mai scris-o, că în prima parte a războiului soldaţii ruşi, niciodată prea buni luptători s'au predat cu miile, astfel că Stalin a fost nevoit, sfătuit de diavol, să organizeze lupta de partizani, bazată pe elementele credincioase ale partidului şi între acestea puteau figura mulţi evrei, înrolaţi în armata sovietică deci morţii ce i-au dat ca partizani aparţin forţei sovieto-ruseşti pusă în luptă împotriva duşmanului de moarte, nazismul. Desvoltarea rezistenţei partizanilor, care recurgeau la mijloace şi metode considerate astăzi teroriste, a ajuns să îngrijoreze pe militarii români, pentru aceştia erau mai periculoase atacurile prin surprindere din spate cât şi minele de pe drumurile lor decât confruntarea directă a duşmanului. Deci nici în această chestiune dl. Ion Iliescu nu are

dreptate: Dânsul susţine total necontrolat când e de părerea falsă că Ion Antonescu la începutul războiului a persecutat pe evrei ca să se domolească într'a doua parte şi chiar să colaboreze cu ei după ce nu mai exista nicio îndoială că războiul antisovietic era pierdut. Documentele şi declaraţiile dlui W. Filderman nu confirmă acest punct de vedere tendenţios al dlui Ion Iliescu, de la începutul războiului până la capăt Ion Antonescu i-a ocrotit pe evrei, în prima jumătate a războiului victimile ruseşti şi evreeşti au fost mai numeroase, deoarece în acest stadiu luptele de partizani prezentau o deosebită eficacitate, intervenţie de care nu mai era nevoie, în retragarea din partea doua. Pot depune următoarea mărturie, aflată de la soldaţii, răniţi pe front, internaţi în spitalul judeţean din Arad, pe care, ca elev de nenumărate ori i-am vizitat. Fiecare confirma faptul că lupta de partizani era din cale afară de periculoasă, fiindcă nu ştiai de unde şi cu ce atacă. Mai obişnuit când românii ocupau un sat rusesc, prima lor misiune era să caute partizanii ascunşi prin diferitele case. Odată ne povestea un ofiţer, se afla în exerciţiul funcţiunii, umblând din casă în casă, este reţinut de o cunoştiinţă pe stradă în timp ce soldatul i-o ia înainte intrând într'o casă ce sare instantaneu în aer, luând foc puternic. În acest mod, ofiţerul nostru scăpase cu viaţa de respectivul

atac mişelesc al partizanilor dar îl aşteptau mereu tot alte primejdii, ceea ce să recunoaştem îi scădea lui şi soldaţilor puterea de luptă, pe unii situaţia de-a baba oarba, pur şi simplu îi exaspera. Marea catastrofă a avut loc la Odesa când după ocuparea respectivului bastion bolşevic, cu mare jertfe omeneşti din partea armatei române, s'a hotărât ca întregul comandament de stat major cu toţi ofiţerii aflaţi în luptă să se adune în sala festivă a primăriei oraşului, capacitatea ei stătea la dispoziţia unui număr impresionant de oameni, mai multe sute până la o mie. A fost o greşală nemaipomenită! După ce s'au adunat toţi ofiţerii în aulă unuia dintre ei i-a venit ideea să dea jos portretul lui Stalin expus pe peretele din faţă, de-asupra tribunei vorbitorilor. Îndată s'a produs o explozie puternică, în lanţ, după care a fost înmormântată sub ruinele clădirii floarea armatei române, învingătoare după luni de asediu, de una singură, a Odesei. Desigur Ion Antonescu avea dreptul să declanşeze o represiune împotriva acţiunii mişeleşti teroriste, legile războiului îi permitea ca pentru fiecare ofiţer ucis, în caz că autorii criminali nu se vor preda, cum n'au făcut-o niciodată, să execute câte zece ostateci luaţi din rândurile populaţiei adverse şi e locul s'o spun că după război americanii au mărit numărul la

30 de persoane. Mă repet pentru ca problema să fie reţinută ca scrisă cu focul în inimile urmaşilor. La Roma, în timpul celui de al doilea război mondial, au fost ucişi de partizani printr'o bombă 30 de soldaţi germani ceea ce le dădea dreptul, deoarece făptaşii nu s'au prezentat, să împuşte 300 de oameni nevinovaţi din rândurile populaţiei italiene. Ulterior comandantul german a fost condamnat, de către un tribunal militar, american, la închisoare pe viaţă deoarece a depăşit cu trei victime numărul de 300. Cazul a fost discutat public în presa germană şi la televizor, prin anii lui 1970 când comandantul bătrân şi bolnav de cancer aparţinătorii au încercat să-l răpească, dar n'au reuşit, totuşi, dacă nu mă înşel, sub presiunea publicului, autorităţile americane l-au eliberat şi astfel că omul a putut să-şi sfârşească zilele în sănul familiei sale. Actul mişelesc de la Odesa, se înţelege că n'a fost prea amintit de istorici pentru a nu-i jigni pe stăpânii roşii ai ţării româneşti iar după Dec. 1989, se pare că în noua democraţie românii sunt interesaţi de interese comune şi nu de sacrificiile înaintaşilor. Însăşi autorităţile din vremea războiului, s'au referit la respectivul atentat terorist cu deosebită jenă, având în vedere că victoria le-a întunecat oamenilor mintea

şi au procedat mai mult decât proteşte, să se adune în fieful duşmanului, periculos ca un leu rănit, bucuros că i se dă prilejul să-şi muşte vânătorii. Dar poporul aflase totul, informat de cei ce se întorceau acasă pentru o scurtă permisie, deci nu numai că ştiam de tragicul eveniment chiar şi noi copiii, dar personal îmi amintesc bine că atunci s'a prăpădit prim procurolul Aradului Gh. Tăutu. Îl cunoscusem personal cu ocazia unei acţiuni de ajutorare a sinistraţilor din Basarabia, în acest mod participam şi noi copii-elevi cu o muncă zisă de folos obştesc, la zidirea frontului ajuns prin bombardementele anglo-americane, până în pragul caselor noastre. Domnul procuror era tânăr plin de viaţă, impunea prin statura sa înaltă şi câldura ce-o emanau ochii lui verzi, îmbrăţişând cu oamenie pe cei din jurul său. Nu-l vedeam în postura de a manevra o armă, în schimb îl simţeam o victimă sigură a războiului, era prea blând, prea curat pentru a fi cruţat de loviturile inamicului. Mă refer şi astăzi la titlul său de prim procuror fiindcă obţinerea lui pe merit ca fiu de ţăran, protejat doar de pregătirea sa profesională era nu numai mândria lui ci şi a celor ce-l cunoşteau, şi poate, mai

mult, al întregului Arad. Trebuie să adaog, că în timpul războiului şi puţin mai înainte, când începusem liceul la "Moise Nicoară" din Arad se făcea carte, profesorii câţi au rămas neconcentraţi la armată, ne inspirau respect prin dăruirea lor, ne îndemau şi pe noi să participăm cu ce aveam mai bun, la emulaţia pe care o percepeam în jurul nostru. Astăzi când ne confruntăm cu jalnica decadenţă a învăţământului românesc, îmi dau seama că în acele timpuri avându-l ministru al învăţământului pe venerabilul filozof Ioan Petrovici pentru meritele sale obsteşti duse României a suferit sub comunişti o detenţie de 17 ani, după eliberarea din temniţă aplicându-i-se metoda spălării creerului a devenit penibilul cirac satelit a lui M. Ralea - noi ca elevi trăiam lângă aşa o eminenţă absolută, cu toată fiinţa noastră, zidirea în spirit a neamului. Supuşi unei discipline liber consimiţite, n'am fi putut concepe să vieţuim în imoralitatea învăţământului nostru de astăzi când abia ieşiţi din copilărie, tinerii elevi îşi caută între colege căte-o amantă, concubinajul fiind starea lor cea mai obişnuită, dealtfel susţinuţi de nişte părinţi alcoolizaţi, care prin asta recunosc că n'au fost în stare să le inoculeze copiilor lor, un ideal de viaţă, de unde prostituarea tot mai adâncă a tineretului nostru, cu scuza că aşa fac şi

cei din paradisul apusean. În anii războiului şi înainte, neamul românesc se trudea să se autodepăşească, să se înalţe pe scara idealului şi aş zice că nu era departe să realizeze printr'o unică solidaritate naţională, acel stat ţărănesc pe care-l visa şi Eminescu, ţărănimea, în concepţia lui fiind singura clasă productivă, ceea ce legitima dreptul ei de a conduce ţara. În acest sens, profesorii noştri erau tare bucuroşi atunci când puteau să promoveze, pe merit, în rândurile cele dintâi ale clasei, un fiu de ţăran, îmi amintesc de colegul meu Sava Buţiu sau de unul mai mare în ani, coleg cu Ovidiu Cotruş, Mălăeş. Chiar faptul că îmi aduc foarte bine aminte de numele lor, înseamnă că noi ceilalţi le confeream o distincţie specială, bineînţeles înfluenţaţi şi de atenţia ce le-o dădeau profesorii noştri. În mod simbolic amândoi s'au pierdut odată cu venirea comuniştilor la putere, Buţiu din elev eminent s'a întors la coarnele plugului, iar Mălăeş a rămas la Arad, angajat ca bacalaureat pe un post de mic funcţionar, fără nicio perspectivă de desvoltare. Pe scurt spus, pe timpul guvernării lui Ion Antonescu (1940-1944) am simţit că acest mare militar ne împrumuta ceva din caracterul său dârz dar drept, de

la acesta învăţam să cultivăm şi să respectăm marile valori umane, inclusiv dragostea faţă de un popor prigonit cum era cel evreu pe care l-am salutat ca pe un frate, atunci când colegii s'au întors nevătămaţi la locurile lor din bancă, acasă având o familie intactă. Sunt şi rămân mândru că sunt român, fiindcă sub comanda lui Ion Antonescu noi n'am avut lagăre de concentrare, noi nu am omorât evrei, holocaustul se opreşte la hotarele României! Ce spun hulind duşmanii noştri, nu mă înterezează odată ce am văzut cu ochii mei realitatea care nu poate fi deformată şi răsucită după cuvinte mincinoase, tendenţioase în esenţa lor. Prin urmare, în Transnistria I. Antonescu n'a organizat progromuri antievreeşti nu numai fiindcă astfel şi-ar fi călcat sfintele principii, dar în fapt populaţia de origine izraeliteană s'a retras demult înapoia frontului, din acest punct de vedere Odesa era pustie, nimeni nu ar fi putut să ucidă evrei şi fiindcă raporturile între popoare s'au schimbat radical. Şi anume, evreii nu se mai lăsau sacrificaţi ca mielul biblic, ci după cum le dădea dreptul s'au încadrat în armata sovietică, unde au luptat împotriva nazismului ce-i ameninţa cu exterminarea. În ce priveşte cealaltă parte a evreimii neluptătoare, au fost împrăştiaţi de

autorităţile bolşevice în toată Rusia, mare parte din ei au ajuns în Siberia. Prin urmare ideea holocaustului popularizată de oamenii lui Stalin că ar aparţine acţiunilor româneşti era o minciună, dacă cineva ar fi putut fi învinuită de holocaust apoi asta era în primul rând Rusia, pentru toţi cei morţi în Siberia, alături de evrei şi zeci de mii de soldaţi români, capturaţi imediat după declararea păcii de către Mihai Viteză cum îl numeşte P. Şeicaru, fiindcă oficial ar fi fost născut la 6 luni -, fiindcă ruşii nu au respectat hotărârea regelui decât la 12 Sept. când de fapt, a fost semnat armistiţiu la Moscova. În tot acest interval, între 23 August şi 12 Septembrie, ruşii îi considera pe soldaţii şi ofiţerii români ca trupe aflate în război, de unde i-au făcut prizonieri şi i-au trimis în Siberia. Cei ce au încheiat armistiţul fără condiţii cu Ruşii în frunte cu regele, rămân responsabili înaintea istoriei şi a poporului român pentru cele întâmplate între datele menţionate, cât şi pentru toţi soldaţii români morţi, din cauza trădării lor, în Siberia. Prin urmare represiunea din Transnistria câtă a fost n'a avut un caracter antievreesc, de altfel obiectul nu era de faţă decât ca partizani sau soldaţi sovietici, eventuala lor moarte nu poate fi pusă pe seama holocaustului, când inclusiv evreii, în zilele războiului încadraţi în armatele sovietice se numără în jertfele acestor formaţiuni şi nu pot face parte

dintr'un holocaust pe care nu l-au suferit ca ostaşi ai trupelor ruseşti. Şi mai e de nevoie să subliniez un aspect mai mult decât neplăcut: dacă se admite că Ion Antonescu în calitatea sa de comandant al armatei române a fost criminal de război, atunci ipso facto această sentinţă încumbă după ea şi încriminarea armatei române ca şi criminală de război, ceea ce oamenii de astăzi ar fi gata să accepte numai buzunarele să le fie pline. Dar iată, nemţii dându-şi seama de gravitatea unei atare acuzaţii, deşi fără niciun protest au admis ca neam să poarte vina naziştilor în continuare faţă de poporul evreu, poate şi dintr'un sfânt patriotism, s'au opus catgoric, atunci când s'a încercat să i se atribuie armatei germane crimele săvârşite de naţionalsocialişti. Sa propus de multe ori acest lucru, dar riposta a venit prompt: armata germană şi generalii ei şi-au făcut datoria faţă de patrie luptând pe front, fără să aibe vreo legătură cu activitatea Gestapoului şi a organizaţilor naziste. Aşa se face că nemţii cu toate protestele de rigoare l-au dus la mormântul soldatului necunoscut şi a cimitirul anexat lui, ca să pună capăt definitiv oricărei discuţii chiar şi pe un preşedinte american în persoana lui R. Reagan. În timp ce Ion Antonescu a săvârşit "crima" să lupte

împotriva Uniunii Sovietice care au cotropit teritorii româneşti ca Basarabia, Bucovina şi o parte din Herţa moldoveană, consfiinţind pactul încheiat de MolotovRibbentrop, deci de sovietici cu prietenii lor nazişti. Cine ar putea, dacă are inima curată, să conteste dreptul sfânt al românilor de a-şi recuceri pământurile răpite de Ruşi din trupul strămoşesc al României? Şi ar mai fi de spus că evenimentele din Transnistria au fost provocate şi declanşate de partizanii ruşi, care până la urmă au ucis floarea ofiţerimii româneşti prin atacul mişelesc prin care s'a aruncat în aer sala festivă a primăriei din Odesa, unde erau adunate mai toate gradele româneşti, active în cucerirea respectivului port la Marea Neagră. Deci vina cea mare a aparţinut ruşilor, aceştia şi-au concentrat toate forţele malefice în această regiune dovadă că nu s'au mai înfiinţat alte lagăre aşa ca în Transnistria, unde puteau fi prinşi şi arestaţi toţi agenţii strecuraţi spre România, aşa dar era vorba de o regiune de cumpănă, posibil să fie întrebuinţată de autorităţile române ca mijloc de apărare, filtru de oprire al spionilor şi duşmanilor ţării, încă de la graniţă. Dispozitivul n'a prea funcţionat, dovadă că în timpul războiul antisovietic, România era înţesată de spioni ruşi, dintre aceştia cel mai celebru a fost

Bodnăraş, prins după ce l-a recunoscut în tren un fost coleg de-al său, la şcoala militară. Ca medic de circumscripţie în comuna Corlăţeni lângă Dorohoi, trimis pentru un stagiu de şase luni, am avut gazdă pe un plutonier, activ pe-atunci la Cernăuţi, aflat sub comanda acestui Bodnăraş, încât mi-a relatat deaproape cazul acestui om. Fiindcă postul de comandant era mereu periclitat, de fuga ofiţerilor peste graniţă la ruşi, momiţi de recompense grase în fruntea cărora se afla şi o rusoaică ispititoare visată de către Gyb Mihăescu, din această cauză superiorii militari s'au hotărât să trimită la Cernăuţi pe ofiţerul Bodnăraş, şeful promoţiei sale, cu siguranţa că el va rezista tuturor tentaţiilor ce i s'ar oferi. Dar lucrurile nu s'au întâmplat aşa. Îndrăgostit de o spioană sovietică, se pare ca-i va deveni soţie deci sentimentele între cei doi erau mult prea puternice decât s'ar fi părut la prima vedere, Bodnăraş, socotit ca unul din cei mai bine pregătiţi ofiţeri români, trece la ruşi, deci din punct de vedere militar era un dezertor din armată, urma să i se aplice pedeapsa cea mai mare, condamnarea la moarte, în cazul că va mai cădea vreodată în mâna românilor. Gazda mea mi-a povestit în amănunte, întreaga situaţia urmată după dezertarea elementului de încredere Bodnăraş, dar asta nu mai interesează istoria, faptul s'a consumat şi probabil ca au fost trimişi la plimbare câteva grade superioare, care nu au analizat prea bine cazul căci

dacă ar fi făcut-o şi-ar fi dat seama că respectivul ofiţer român are înaintaşi cu numele de Bodnarenko, de origine ruteană, de unde s'ar fi putut prevedea oribila sa defecţiune. Iată deci că în timpul războiului Bodnăraş ofiţer, dezertor din armata română, ajunge prizonierul foştilor săi comandanţi şi aceştia în loc să-i aplice legea, să-l împuşte, îl întrebuinţează ca schimb cu spioni români aflaţi la ruşi, profitând de faptul că sovieticii ţineau foarte mult la cel capturat, probabil încă de pe atunci Stalin vedea în el pe omul ce va bolşevica România, ori i-ar fi fost de sigur de mare ajutor în această acţiune. Încăodată se poate constata de ce oameni mici, fără niciun ideal, era înconjurat Ion Antonescu, atunci când li se cerea să-l lichideze pe un fost dezertor, dar cum războiul era pierdut, cei laşi căutau să se pună bine cu un eventual stăpân al României comuniste. În acest sens mă opresc la o întâmplare, în aparenţă, lipsită de importanţa dar din care se poate deduce că mulţi slujbaşi a unui regim au sânge în ei de fanarioţi, minţindu-şi conducătorul, plasă în care a fost prins şi naivul Ceauşescu. Se ştia că mareşalul nu agrea patima alcoolului, boala multor românaşi verzi ca brazii, şi în consecinţă a ordonat ca la sate să se

închidă cârciumele, locuri de pierzanie pentru ţăranii români. Sigur, avea dreptate. Şi aşa se face că la câteva timp, ca din întâmplare, ajunge într'un sat fruntaş bănăţean în care nu exista nici o cârciumă. Entuziasmat, de aşa o situaţie, Ion Antonescu citează pe oridin de zi, satul respectiv şi îl dă ca model de urmat pentru toate satele româneşti. De fapt, aşa cum se va întâmpla la 23 August 1944, Ion Antonescu fusese amăgit fiindcă în aşezarea bănăţeană fiecare ţăran avea un cazan de preparat ţuică, deci cârciumele nu-şi aveau rostul, s'au închis de la sine fără nicio altă intervenţie. Întâmplarea vorbeşte, prin ea însăşi, nu mai are nevoie de niciun comentar. Reîntorcându-ne la E. Bodnăraş se cunoaşte rolul său în organizarea loviturii de la 23 August, fiind mai apoi sub comunişti onorat cu cele mai înalte titluri, dar el a preferat să ramâie în umbra evenimentelor fie şi ca eminenţă cenuşie, nu suferea de viciul arivismului. Prea plinul şi l-a dat ca ministrul Forţelor armate (1947-1956) când au ajuns să-l laude tocmai cei ce ar fi trebuit să-l duşmanească. Astfel am stat de vorbă cu o serie de ofiţeri superiori români puşi pe liber, aproape muritori de foame din cauză că cei de la putere nu vroiau să le recunoască participarea la războiul antisovietic. Din contră, noul ministru i-a

repus în drepturi, considerând că ei şi-au făcut numai datoria, nu erau vinovaţi de greşelile celor de la conducerea ţării. Mai mult, s'a purtat loial cu denunţătorul său, sub comunişti a fost arestat de autorităţile româneşti, dar nu s'a răzbunat pentru fapta lui, din contră a considerat că şi el nu şi-a făcut decât datoria faţă de patria pe care a slujit-o ca demn ofiţer. Convingerea noastră astăzi este că de câte ori se uita în oglindă, Bodnăraş nu putea scăpa de spectrul dezertorului din armata română pe care-l reprezenta, într'un moment când superiorii săi i-au arătat deplină încredere, el a călcat pe demnitatea lor care era şi a ţării. Păcat, că un atare om nu şi-a scris memoriile pentru a afla unele adevăruri de necrezut, titlul ar fi putut să fie: "Din dezertor al armatei, la conducerea României". Reluându-ne firul povestirii, ar fi de spus, că lagărul din Transnistria a trebuit să fie înfiinţat pentru a sluji anumite necesităţi locale, în niciun caz în el nu s'au exterminat oameni aşa cum numai în fantezia duşmanilor noştri a avut loc, ori la urma urmelor însuşi faptul că faci parte din tabăra învinşilor este motiv de a-ţi fi atribuite cele mai mari crime, chiar dacă nu le-ai săvârşit, şi acuzatorii ştiu prea bine că acesta e adevărul. Recent s'a discutat în mass-media germană despre

lagărele americane în care au fost internaţi, imediat după război, zeci de mii de soldaţi, germani luaţi prizonieri, datorită condiţiilor neigienice majoritatea eu murit, şi tragicul acestor evenimente reese din bănuiala că cineva i-a omorât intenţionat. Dar fiindcă e vorba de o acţiune condamnabilă a învingătorilor nimeni nu are interesul să vorbească de ea, inclusiv urmaşii celor învinşi, şi astfel memoria omenească se toceşte cu timpul, în virtutea acelui "Vae victis". În Italia nici astăzi nu s'au încheiat anchetele privitor la cei vinovaţi de asasinarea unor familii evreeşti, nepersecutate sub Mussolini, ucise în timpul retragerii trupelor germane socotite principalele răspunzătoare de dispariţia acestora. Dar după analize atente, în multe cazuri s'a constatat că nu soldaţii nemţi au fost autorii crimelor ci localnicii, care nu cunoşteau sentimentul antisemitismului dar urmăreau să se răzbune din cauze greu de stabilit, şi după părerea unor partizani, amestecaţi şi ei în toată afacerea, nimeni nu avea interesul să se afle adevărul, exceptând pe evreii ce conduc anchetele, nedându-le ragaz de odihnă mormintele avute în cimitir! Este de ştiut, că soldaţii români în Rusia nu au avut niciun resentiment faţă de populaţia băştinaşă, fie şi de origine evreească, dacă întâmplător nu s'a retras cu armata rusă, în orice caz, mergându-le vestea că ar fi

omenoşi, soldaţii români erau căutaţi pentru ca sub ocrotirea lor să scape de ocupaţia nemţească. În încheiere, credem că misiunea unui preşedinte ca şi a primului ministru al României indiferent de culoare politică, este aceea de a susţine adevărul împotriva celor ce nu vor să-l accepte: Ion Antonescu, a fost un bun român, el nu poate fi socotit un criminal de război, când n'a făcut decât să lupte pentru eliberarea pământurilor româneşti, deci războiul dus de ei a fost drept, de unde poporul român preţuindu-i activitatea, îi ridică tot mai multe statui şi dacă ele vor fi distruse de o mână haină, să se ştie ca nimeni nu va fi în stare sa doboare monumentele ridicate în inimile românilor care-l cinstesc pentru caracterul său demn şi după faptele sale eroice. În întervenţia de la televizor, în care preşedintele României se referea la oportunismul antievreesc, înexistent la Ion Antonescu, cum că el ar fi început să sprijine pe evrei când şi-a dat seama că războiul e pierdut e o însinuare cel puţin compromiţătoare, neverificată de niciun document, de la început până la sfârşit, o atestă W. Filderman, mareşalul a ocrotit pe evrei, am trăit-o personal şi eu, de unde intervenţia a doi cetţeni din New York, soţ şi soţie, evrei, care l-au apostrofat pe dl. Iliescu întrebându-l de ce il declară

el pe Antonescu antisemit când, de pildă ei ca evrei, îi datorează viaţa şi se înţelege că nu sunt singurii. Nu are importanţă ce a murmurat în barbă dl. Iliescu, îmi pare susţinea că nu e părerea lui ci a celor ce conduc lumea pe care-i slujeşte azi ca ieri nomenclatura de la Moscova, a văzut o ţară întreagă ce păţesc, indiferent de rangul social politic, acei ce arată exces de zel întru a-i cita pe duşmanii sau ignoranţii - apartenenţa e la alegere - istoriei neamului nostru şi a luptei aceluia ce a fost Ion Antonescu, ucis şi el mişeleşte de gloanţele bolşevice. Chiar moartea mareşalului aparţine ca şi viaţa lui, unui nobil erou al contemporaneităţii sale româneşti, în Valea piersicilor de la Jilava a stat drept în faţa plutonului de execuţie, precum Horia n'a scos niciun ţipăt de durere, atunci când mişeii întraţi ca slugi ruşilor, nu l-au nimerit mortal. Căzut în genunchi, aşa cum va fi România mulţi ani de atunci înainte, le ordonă sa tragă în el fără să mai greşească ţinta, după cum i-a învaţat el pe soldaţii săi. Scena execuţiei a fost filmată, astfel că va putea fi odată vazută de toată suflarea românească, felul cum moare în zilele noastre un adevărat erou al Patriei. Tot crezul său ar putea fi exprimat prin cuvintele lui Mircea cel bătrân din Scrisoarea III-a de Luceafărul simţirii româneşti, Mihai Eminescu, adresate lui Baiazid:

"Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s'a pus ... Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acest Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinţii biruinţă căta orice cavaler. Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul ... Şi de-aceea tot ce mişcă'n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr'a prinde chiar de veste; N'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se'nfiorează: de-a ta faimă, Baiazid!" Criza epocii noastre constă tocmai în lipsa oricărui eroism. În legătură cu acest fenomen, este încă de spus, că setea de câştiguri uşoare, chiar ilicite au păstruns până în sânul celor ce conduc astăzi, România şi în acest sens m'aş referi la parcul de distracţii Dracula de lângă Sighişoara, pe care ministrul turismului n'are importanţă cum îl cheamă - vrea să-l ridice împreună cu nişte afacerişti germani, fiecare împins de interesul de a câştiga cât mai mult şi e cel puţin curios că partidul liberal din opoziţie nu vede niciun rău în toată chestiunea, din contră propune să-l preaslăvească şi membrii lui pe Dracula, într'un parc aşezat însă, lângă Braşov.

Domnilor politicieni, consider că a venit timpul să vă atrag atenţia că din punct de vedere moral, voi cu democraţia voastră sui gerieris, practicată după lozinca bine curioscută că aşa ca la noi la nimenea, aţi coborât ţara mult sub nivelul avut pe timpul lui Ceauşescu şi vă asigur că n'am fost deloc adeptul dictatorului şi al dictaturii sale, dar, pur şi simplu mă miră totala Dvoastră amnezie, de parcă aţi descoperit un mijloc mai eficace şi mai rapid de spălare a creerului. Deci să vă reamintesc, pe baza "unor studii" executate de nişte profesoraşi totali anonimi români şi americani s'a ajuns la concluzia că prin Vlad Ţepeş şi Dracula, România ar putea să intre în atenţia publicului apusean, în primul rând american. Nu avea împortanţă cum intram, dar în principiu oricum, doar să se vorbească de noi. Astfel, sub comunişti au fost convinşi cei din ţară, între ei şi istoricul Giurescu, desigur sub patronatul partidului, să se ieie în considerare cât se putea de serios posibilitatea, de a îmbogăţi România, dacă se va atrage publicul american în special, spre ţara lui Dracula vampirul, erou născocit de Bram Stoker în romanul cu acelaşi nume, autor de altfel submediocru. Va fi necesar să se localizeze şi câteva castele ale lui în Transilvania, ţara sa de origine şi în

cele din urmă să se facă legătura între acest personaj imaginar cu domnul român Vlad Ţepeş, existent real în paginile Istoriei românilor, coborâtor din neamul Drăculea, punându-se accentul pe acest nume, se va realiza sigur un pas decisiv ca primul să fie confundat cu Dracula, vampirul. Au început să apară articole în legătură cu Dracula, chiar şi în Magazinul istoric deci totul se pregătea de lansare, decă nu ar fi protestat ceilalţi istorici, aceştia l-au convins şi pe Giurescu că ar fi cazul să se retragă din afacere şi cum probabil nu putea să o facă atât de uşor, a declarat că el, pur şi simplu se va limita doar la prezentarea istorică a lui Vlad Ţepeş. Era o primă victorie, dar una ca a lui Pirus, au fost depuse prea multe sacrificii fără un rezultat clar pozitiv şi atunci a intervenit Academia, publicând în editura sa cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, anul 1976. În cele din urmă s'a împlicat şi N. Ceauşescu punând pe drumul cel bun, cazul Vlad Ţepeş-Dracula. Piatra de hotar în problema ce ne înteresează o constituie cartea semnată de Raymond Mc Nally şi Radu Florescu, întitulată: In search of Dracula a true history of Dracula and vampire legends, ed. Galahad Books. New York City, 1972, şi considerăm ca semnificativă şi dedicaţia lucrării, "memoriei lui Bram Stoker la cea de a 75-a aniversare a

capodoperei sale - Dracula. am spus şi o repet, cartea Dracula e lipsită de orice valoare literară şi istorică, autorul mai mult decât mediocru, probabil cei doi exegeţi se referă la capodopera sa din domeniul artei oculte, contribuind la descrierea vampirului Dracula pe urmele căruia ei au ajuns la un real Dracula în persoana domnului român, Vlad Ţepeş, deci descrierea lui Bram Stoker se verifică în lumea din jur, de unde calificarea, după cei doi, de capodoperă a romanului Dracula încă se justifică. De altfel, într'un scurt cuvânt înainte îi mulţumesc geniului lui Bram Stoker, cel ce a creat pe Dracula imaginarul, realizat ca portretul unui vampir de Bela Lugosi în film; şi dragostea Americii pentru Dracula imaginar i-a determinat în parte, să-l urmarească pe cel real. Declaraţie justă, probabil ca să amăgească pe colegii istorici, în primul rând români, deoarece pe tot parcursul carţii ei caută să demonstreze că vampirul descris de Bram Stoker există, fapt notat pe ultima filă, ceea ce noi, şi nu suntem singurii, desigur de la prima pagină ne-am dat seama de intenţia autorilor. De altfel, pe întâia pagină deja, descoperim portretul al lui Vlad Ţepeş şi sub el se citează un document german în care voivodul Dracula e descris ca un

sălbatec însetat de sânge, introducând torturi necreştine ca tragerea în ţeapă se împunge omul până îşi dă duhul. Se aminteşte că pamfletul a fost publicat în 1491 la Bamberg, o copie există şi la British Museum deci a putut fi consultat şi de Bram Stoker. Autorii revin cu un alt pamflet german publicat de Mathias Hupnuff la Strasbourg, în 1500. În ultimul desen Voevodul Dracula stă la masă la dreapta lui se văd cei traşi în ţeapă iar înaintea lui soldaţii lui lovesc cu iataganele pe cei învinşi. Având înaintea lui pe masă două pocale se poate presupune că însetatul de sânge îşi potoleşte poftele, fără să fie numit vampir. Toate menţiunile de mai sus aparţin surselor germane, care-l urau pe Vlad Ţepeş pentru incursiunile sale făcute în Ardeal, lovind straşnic în negustorii nemţi ai regiunii din sudul Transilvaniei. Dacă am citi în acelaşi timp, laudele aduse lui Vlad Ţepeş de către cronicarii de limbă slavă, vom percepe fără greutate subiectivismul pamfletarilor germani, mult prea exageraţi în descrierile lor. Cei doi autori, Mc Nally şi Radu Florescu prezintă în continuare, presupusele castele ale lui Dracula insistând asupra casteluluii Bran, Făgăraş numit fieful lui Dracula, şi nu uită mănăstirea Snagov unde ar fi fost îngropat Vlad Ţepeş, fără exepţie fiecare e învăluit cu o aură de mister, la Snagov întrăm chiar

într'o misterioasă atmosferă ocultă, fără îndoială prin locurile vizitate cei doi autori vor să ne sugereze, dacă nu pot pe cale raţională ştiinţifică, s'o facă cu ajutorul simţirii uşor înfluenţabilă că de fapt Vlad Ţepeş e una şi aceeaşi persoană cu Dracula lui Bram Stoker, promisiunile făcute, la început, au fost uitate de mult, au luat-o pe un drum greşit, de fapt asta le-a fost intenţia şi nu alta. Deşi e o carte scrisă cu oarecare talent, are pasagii chiar captivante până la urmă ideile pe care le servesc aruncă o umbră groasă asupra metodei lor de a înşela pe cititor, de a-i prezenta o lume mult mai rea decât ea este în realitate. Într'o epocă în care sentimentul religios scade până la dispariţie, revin la modă toate credinţele magice, oculte, tentante pentru un tineret lipsit de orice ideal să se hrănească numai cu surogate, corespondentele drogurilor, mai inocente însă, ele încită imaginaţia deocamdată, creind acel efect de "horror" caracteristic unor filme americane tot atât de mediocre ca şi romanul lui Bram Stoker, Dracula. În cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, autorul, un istoric bine documentat, ce urmăreşte nu mai adevărul răspunde celor doi americani, aventurieri în înterpretarea lui Dracula -, ne vom referi la câteva din

concluziile lui cele mai importante. În primul rând arată că în folclorul român "dracul = Dracula" şi strigoiul sunt două noţiuni complet diferite una de alta şi Vlad Ţepeş nu este prezent în memoria poporului român ca şi strigoi ci cum tocmai cum a arătat ca un sever dar drept conducător; în ce priveşte noţiunea de "vampir" ea este complet străină folclorului român. Cu aceasta ocazie, istoricul N. Stoioescu aruncă în aer, descrierile, în bună parte tendenţioase ale celor doi comentatori, Mc. Nally şi Florescu, aceştia confundă noţiunea de strigoi cu cea de vampir, când bine se ştie că între cele două denumiri există o diferenţiere totală, deci vor trebui înterpretate ca nule şi celelalte consideraţii după care poporul român ar fi o adunătură de vampiri. N. Stoicescu are dreptate - o repetăm - noţiunea de "vampir" este complet străină folclorului român. Autorul nostru trece în revistă modul cum a intrat Vlad Ţepeş în literatura noastră cultă, şi vom cita câteva figuri mai importante, începând cu I. BudaiDeleanu cel ce în epopeea sa eroic-comică "Tiganiada" îl prezintă ca pe un personaj pozitiv, după el Vlad Ţepeş, nu este un tiran, ci un legislator şi un educator. Politica sa drastică nu izvorăşte din

motive arbitrare, nu e un abuz de putere; oricât de aspre, sancţiunile domnitorului sunt drepte şi ele urmăresc sa întăptuiască un program necesar de raţionalizare a unei societăţi haotice, anarhice. Deci pentru I. Budai-Deleanu: "Vlad se apropie de imaginea principelui luminat". În secolul al XIX-lea s'au mai ocupat literar cu Vlad Ţepeş Alexandru Odobescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri peste tot planând invocaţia marelui Eminescu din finalul Scrisorii a treia: Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! Apropiat de vremurile noastre în volumul Cuvinte potrivite, Tudor Arghezi îi dedică lui Vlad Ţepeş câteva versuri în care laudă setea de dreptate a marelui domn, întronând pacea în ţară cu aceleaşi pedepse aplicate tuturor. Şi nu putem încheia acest capitol al poeziei şi artei fără să nu ne referim la lucrarea pictorului istoric - şi e păcat că am avut atât de puţini - Vlad Ţepeş primind solii turci de clasicul nostru, Teodor Aman.

Din istoriografia românească îl vom cita pe A.D. Xenopol, acesta fiind de părere că deosebita cruzime a lui Ţepeş a avut o ţintă politică, aceea de a pune capăt anarhiei din ţară şi mai adaogă: "Atât cruzimile lui Vlad Ţepeş, cât şi apropierea de unguri ţinteau către un singur scop: mântuirea ţării din robia păgânului." Cât priveşte pe Nicolae Iorga dacă la început în 1904 considera că parcă Dracul de la care - şi luase numele părintele său, îi întorcea spre rău însuşirile de vitejie, de agerime şi îndrăzneală care împodobeau pe Vlad ... ca pe puţini alţii din vremea sa, peste câteva decenii îşi va schimba părerile, scriind despre acelaşi Vlad Ţepeş: "unul din cei mai energici apărători ai "românimii", un cumplit viteaz, căruia pentru truda şi pofta lui spre apărarea ţării i se poate ierta aşa de mult ... mai ales că de atâta timp şi în creştinătate ... acestea erau moravurile". Însfârşit vom mai reproduce pasajul din Istoria poporului român, apărută sub redacţia lui Andrei Oţetea: "În Vlad Ţepeş poporul român a avut un remarcabil om de stat şi un conducător devotat al apărării independenţei ţării sale." Şi adaogă istoricul nostru N. Stoicescu, exprimându-ne propriul gând, "opinie cu care suntem întru totul de acord".

Şi istoricul îşi continnua ideile, pe care le-am preluat din rezumatul lucrării sale in limba engleză: "Cum s'a subliniat de anumiţi critici, Stoker era preocupat de subiecte supranaturale, el însuşi fiind membrul unei societăţi oculte. Scriind romanul său, el a fost influenţat de evenimentele întâmplate la Londra acelui timp: teroarea răspândită de Jack spintecătorul în August-Noembrie 1888, pe care Stoker le compara cu cele înfăptuite de Vlad Ţepeş cât şi scandalul provocat de purtarea lui Oscar Wilde. Desigur, acele trăsături caracteriale şi mai ales evenimentele, nu pot fi puse în legătură cu Vlad Ţepeş, prin urmare putem susţine cu toată dreptatea, ceea ce I.S. Iurie a enunţat "că adevăratul Dracula (n.n. voevodul Vlad Ţepeş) nu are nimic în comun cu Dracula descris în literatură (n.n. se înţelege de fantezia lui Bram Stoker)". Continuându-şi expunerea N. Stoicescu menţionează că la mijlocul secolui al XIX-lea, personalitatea lui Vlad intră în literatura universală prin până unuia din cei mai mari scriitori şi poeţi ai vremii Victor Hugo, care i-a evocat figura în câteva trăsături, sub forma a patru versuri din La legende des siècles: Vlad, boier de Tarvis, numit Belzelbuth, Refuză să plătească sultanului, tributul său Pune mână pe trimişii turci şi pe toţi îi omoară Pe treizeci de ţepe, înfipte de-o parte şi alta a

drumului. Şi astfel ne prezintă următorul comentar, fundamental pentru întreaga relaţie Dracula - Vlad Ţepeş: "Cu toate acestea faima lui Vlad Ţepeş nu rămâne la contururile descrise de Victor Hugo: ci la cele datorate de marea popularitate a romanului Dracula, scris de un modest scriitor englez (de fapt irlandez n.n.). Romanul respectiv a fost publicat în 1897, urmat fiind de tipărirea mai multor ediţii. În acest roman, prinţul Valahiei nu are niciuna din faimoasele sale trăsături ci e transformat într'un vampir, ucigător de sânge." Prin urmare, ipoteza vreunei legături dintre domnul Ţării româneşti şi vampirul Dracula este respinsă categoric şi e normal să se întâmple aşa, când Dracula este invenţia unui autor irlandez, destul de mediocru, cartea sa nu are niciuna din calităţile ce se cer unei capodopere, părerea lui Mc Nally şi Radu Florescu, desigur cade, în derizoriu, caută să nu tulbure gusturile, sigur şi ele puerile, a unei pături destul de numeroase de americani. Mai este de spus că tragerea în ţeapă nu a fost invenţia lui Vlad, ci o metodă de execuţie orientală, se aplica des în Turcia, Persia şi alte ţări. Se ştie, că între 1442 şi 1447, Vlad Ţepeş ca fiu al lui Vlad

Dracu a stat la Istanbul ca ostatec al imperiului otoman, răstimp în care putea să asiste la unele condamnări ca tragerea în ţeapă, ori tocmai fiindcă era la o vârstă fragedă, între 11 şi 17 ani, memoria copilului nu le-a uitat şi mai târziu le-a aplicat drept pedeapsă contra celora care îi erau duşmani, în campania de a introduce ordinea şi pacea în ţara sa. Una din ideile dragi ale lui N. Iorga urmată şi de istoricul nostru N. Stoicescu, a fost aceea că în ce priveşte cruzimea lui Vlad Ţepeş nu a fost diferită de pedepsele aplicate şi de alţi despoţi ai vremii, şi aş adăoga, pentru cercetătorul vestitului quattrocento rămâne o enigmă cum a putut să nască o artă atât de cerească într'o epocă atât de crudă, oamenii se omorau ca de la sine înţeles, de pildă se aminteşte un fapt petrecut în Perugia pe vremea lui Perugino şi a lui Rafael, putem trece în Cinquecento fiindcă lucrurile nu s'au schimbat cu nimic, de pildă după luptele între partide ce-a durat o noapte, a doua zi străzile erau ticsite de cadavre încât locuitorii paşnici nu puteau să-şi vadă de lucrul lor zilnic. E citat Cezar Borgia ca un tip crud, crima pentru el însemna pâinea sa de fiecare zi, totuşi dormea sub cap cu Divina Comedie a lui Dante, iar N. Machiavelli care i-a dedicat cartea sa, Principele, vedea în acest personaj pe cel ce ar fi putut să asigure unitatea Italiei.

Iată ce scrie în legătură cu acest aspect N. Stoicescu: Cu figura lui Vlad Ţepeş s'a petrecut în secolul trecut un proces asemănator aceluia prin care a trecut amintirea lui Ludovic al XI-lea, regele Franţei, contemporan cu Dracula: diverşi romancieri şi dramaturgi din această vreme "îşi dau silinţa să zugrăvească cele mai sinistre torturi imaginate de Louis XI, dar descrierile lor nu corespund întru nimic realităţii". În ce-l priveşte pe Louis XI (1423-1483) este descris de istoricii francezi ca un despot crud dar îl consideră prin toată activitatea sa un rege care figurează printre primii fondatori ai unitaţii naţionale. Despre Louis XI, Istoricul Aug. Thierry spunea: "Condamnarea rămâne şi de ea va rămâne încărcat, este oprobiul pe care conştiinţa umană îl aplică memoriei celor ce au crezut că toate mijloacele sunt bune pentru a impune faptelor jugul ideilor". (Aug. Thierry 1795-1856) Frumoasă frază nu mai că ea aparţine unui om al secolul al XIX-lea, cu o atare concepţie de viaţă el nu va reuşi să înţeleagă pulsul epocii, ceea ce se cheamă spiritul vremii lui Ludovic al XI-lea, doar aşa se poate explica fenomenul că oamenii lumii moderne sunt atât de obsedaţi de eul lor propriu, încât descoperă vampiri şi acolo unde nu-s, îl confundă pe un domn bun român şi creştin, cu un asociat al diavolului. Totuşi vom fi nevoiţi să facem o

diferenţiere între părtaşii noştri la discuţii. Intelectualitatea franceză îşi respectă trecutul, nu va face niciodată din Louis al XI-lea, un erou de epopee a groazei aşa cum sunt românii gata să-şi facă din Vlad Ţepeş, o marfă de câştig, punându-i pe cap o coroană ponosită, recompensă că şi-a găsit un loc în imperiul răului, cum ne stă model Dracula-vampirul. Acum vreo douăzeci de ani, Monica Lovinescu ne-a uimit înterpretând pe Oana din Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade ca reprezentând România, noastră dragă. Am protestat şi nu am admis aşa o înterpretare şi faptul că autorul nu a intervenit, ne convinge astăzi că dna lătrătoare de la Europa liberă, a aflat poanta chiar de la marele autor. Astăzi, consider că înfăţişarea României ca pe o nimfomană pe care n'o satisface o turmă de păstori, vestiţi pentru mădularul lor scârbavnic, Oana uriasă, s'a dat taurului săvârşind păcatul sodomiei ca mitica Pasifae, referinţă ce nu-mi mai pare atât de nelalocul ei. Mai ales de când sub egida dlor N. Manolescu şi Cărtărescu, o serie de indivizi au început să facă amor oral cu biata România - nu e nici o posibilitate de a fi o greşală titlul scârnăviei ce-şi zice poezie, are titlu clar ROMÂNIA - încât cu gura plină nu mai poate da niciun răspuns întrebărilor patriotice ce i se pun. Şi acum vin şi dnii politicieni, şi nu din oricare fel când ei nu numai că sunt la putere dar şi în guvern, încât

graba lor e justificată, ar fi păcat să mai rămână şi pentru cei nevoiaşi o parte neterfelită. La modă însă rămân, aviz codanelor, cei cu penisul lung şi negru. Dă fiori, mai dihai ca sărutul pus cu dinţii răsturnaţi ai lui Dracula, dar toţi ştiu că are proteză, bietul vampir, azi mâine rămâne ştirb şi scos la pensie. Fără glume, sunt singur şi mă simt de parcă aş fi râs într'un butoi cu doagele sparte, cum mi-este şi capul. Ecoul său arată mai mult ca un plâns, ale cărui lacrimi se solidifică nu altfel ca picurii de seu dintr'o lumânare. Mă trezesc ca dintr'un vis urât, în cursul căruia urmănd o reţetă secretă a lui Freud, mi-am dat seama că România noastră, arată ca toţi regii nebuni ai lui Corneliu Baba, puşi unul lângă altul pregătiţi ca pentru marşul celor mai trişti cerşetori din întreaga lume. Să reviu de unde am plecat şi era vorba de Iudele care-şi vând ţara ca odinioară soldaţii români sfânta cămaşă a lui Cristos, răstignit. Cunoaştem cu toţii intervenţia lui Pilat să-l salveze pe Isus, mai ales că soţia lui se zice era bună creştină. Când a văzut că nu are nicio influenţă asupra marilor Iudei, care-l ameninţau să se plângă împăratului

pentru sprijinui ce-l dă unui eretic periculos, Pilat s'a spălat pe mâini rostind cuvintele, "sângele lui să cadă peste voi, toţi". După secole scriitorul rafinat Anatole France într'o scurtă povestire ne poartă în Roma antică, la casa unde stătea Pilat, după ce trecuse ani buni de la întâlnirea lui cu Isus Nazarineanul, regele Iudeilor. Primeşte în vizită o mână de prieteni, unul întrebându-l dacă ar putea să-i mai povestească amănunte despre procesul lui Isus, la care ştia că a participat. Spre surprinderea tuturor, Pilat i-a mărturisit ca nu-şi aminteşte de niciun proces, e drept că în perioada lui din Palestina a avut multe, dar în mod special nu-şi aduce aminte de niciunul. Fără îndoială, autorul vrea să arate că relatarea biblică nu are un suport real şi să recunoaştem că îşi pune la contribuţie întreg geniul pentru a-i fi reuşit demonstraţia.
[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare Editura ALMAROM), acum cu manuscrisul original şi pagini de corectura, Rita Vuia]

Şi fiindcă mintea omului nu are astâmpăr, creştinii ar fi gata să susţie că lui Pilat îi era teamă să mai pomenească de respectiva întâmplare. Avusese de suferit din cauza convertirii soţiei sale la noua religie, au încercat să-l forţeze să o părăsească, dar nu au izbutit să-i despartă. În schimb, a fost purtat prin cele mai mizere colţuri ale imperiului, şi nu mai cu

ajutorul unor prieteni a fost eliberat din postul de funcţionar superior, de rang judecătoresc, şi nu mai odată cu această retragere s'a întors la Roma, unde trăia din veniturile unei moşii lăsate de tatăl său, mort nu de mult. Astfel că se poate explica cu temei, tăcerea lui Pilat privind Judecata lui Isus. Şi astfel pot exista două feluri de adevăruri, unul al lui Pilat, descris de Anatole France şi celălalt al creştinilor. Şi dacă ne vom întoarce la perechea Louis XI şi Vlad Ţepeş, vom putea desluşi o altă diferenţiere de data aceasta de partea domnului român. Căci, dacă regele francez în ultimii ani ai vieţii a trăit în chinurile şi remuşcările care îi ardeau inima, mai rău ca pe un rug încins de flăcări, Vlad Ţepeş, sălbatecul băutor de sânge ar fi murit liniştit, împăcat cu sine că şi-a făcut datoria, dacă n'ar fi fost omorât mişeleşte de turci ajutaţi de oamenii lui Laiotă Basarab. În timp ce regele Franţei avea viziunea Judecăţii de apoi, unde trebuia să dea socoteală de toate păcatele sale, conform religiei catolice omul înfruntă flăcările iadului de unul singur, domnitorului român conştiinţa îi era netulburată fiindcă supus lui Dumnezeu i-a înălţat câteva biserici dintre toate cea mai strălucitoare se arăta a fi mănăstirea Snagov, dar mai avea şi alte ctitorii, după religia ortodoxă cel ce ridică o Biserică va dobândi un loc în împărăţia cerurilor, alături de îngeri, deci din partea veşniciei sufletului

nu îi venea nici un fel de griji. Moartea lui Vlad Ţepeş la sfârşitul anului 1476 sau începutul lui 1477 a fost o mare pierdere pentru Ştefan cel mare, fratele bun, dar şi pentru Matei Corvin ca şi pentru papa de la Roma, Sixtus al IV-lea. Toţi îi preţuiau vitejia pusă în slujba apărării creştinităţii, N. Iorga consideră că moartea lui, a însemnat un gol ce a avut efecte nebănuite, în primul rând asupra celor ce erau înscrişi în primele rânduri ale acestei lupte, dacă în acest sens N. Iorga scrie: "dacă această nenorocire (moartea lui Ţepeş) n'ar fi luat creştinătăţii şi neamului nostru pe straşnicul domn al vitejiei sângeroase, Ştefan s'ar fi simţit altfel faţă de turci ... încercările turcilor împotriva lui n'ar fi izbutit şi niciodată cetăţile de la Dunărea de Jos n'ar fi ajuns în mâna sultanului ...". Un mai ales elogiu adus lui Vlad Ţepeş nici că se mai putea, şi cum el a ieşit de sub pana inspirată a marelui istoric, el îi lăsa nemuritoarea expresie de "straşnicul domn al vitejiei sângeroase" ca definitorie pentru activitatea lui, pavază a neamului şi a creştinătăţii. În timpul primei domnii Vlad Ţepeş avea legături cu vestitul papă Pius al doilea (Enea Silvio Piccolomini) (1458-1464) cel ce i-a salutat victoria asupra lui

Mahomed II, şi a asistat cu îngrijorare la arestarea voevodului român, prizonierat care a durat 12 ani. A încercat, prin secretarii săi să-l convingă pe Matei Corvinul să-l elibereze din temniţă. Acelaşi papă Pius al doilea a ţinut mult să organizeze o cruciadă împotriva păgânilor dar sosind la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din marii săi aliaţi, ceea ce a însemnat o înfrângere atât de mare încât nu peste mult de la acest eşec marele Papă a încetat din viaţă. Important pentru noi, era faptul că întâmplarea Papei Pius al II-lea ne demonstrează că în acei ani, puterile apusene se aranjaseră cu turcii deci nu vedeau nevoia unei cruciate, crezul vieţii lui Pius al doilea. Propriuzis, noi românii reprezentaţi de "straşnicul domn al vitejiei sângeroase", Vlad Ţepeş, şi alături de el Ştefan cel mare şi sfânt, au ţinut piept urgiei otomane şi au apărat Apusul să nu cadă sub puterea Turcilor. Aceasta e o realitate fără nicio înfloritură poetică. După succinta noastră prezentare, putem deduce că de prin 1976, zarva pusă în slujba lui Dracula vampirul, în România a amuţit ca prin minune, până în zilele noastre când un ministru al turismului, rătăcit la putere şi nu e singurul, a redeschis procesul

lui Dracula, cu ajutorul lui visând să dea marea lovitură, sub motivaţia că prin parcul de distracţii Dracula, va strânge bani pentru restaurarea Sighişoarei - cartierul medieval - care altfel va dispare de pe suprafaţa pamântului. Dar cine oare îl crede? Cu această ocazie doresc să completez unele date pe care N. Stoicescu nu le-a abordat în excepţionala sa lucrare dedicată lui Vlad Ţepeş, explicabil, odată ce nu se ocupa propriuzis cu problema lui Dracula de Bram Stoker decât marginal, dar ceea ce a scris şi a citat, are în parte caracterul esenţialului căruia eu îmi permit să-i aduc unele modeste completări. Desigur, N. Stoicescu are dreptate că e vorba de un modest scriitor irlandez, cu predilecţie pentru evenimente supranaturale, în acei ani Bram Stoker (1847-1912) era tocmai în căutarea unui astfel de subiect. Stând de vorbă cu colegul său de lojă masonă, profesorul ungur, Arminius Vambery (şi nu van Bery fiindcă nu e olandez, cum îl scriu unii în ţară) acesta din urmă îi îndreaptă atenţia asupra voevodului român Vlad Ţepeş, Drăculea, Dracula pe limba engleză. Despre domnul român cronicele germane, contrar celor de limbă slavonă, au scris cele mai mari grozăvii după ce Vlad făcuse câteva

incursiuni în sudul Transilvaniei, jefuindu-i pe negustorii saşi, din jurul Braşovului. Să reţinem momentul; profesorul ungur nu avea de ce să-i vorbească de bine pe români, aceştia tocmai terminaseră procesul Memorandului, şi fiecare dintre fruntaşii mişcării primiseră partea lui de condamnare la închisoare. Drept urmare Bram Stoker n'a vizitat niciodată Transilvania, descrie însă o călătorie la Cluj şi în alte localitaţi unde se vorbea numai ungureşte, probabil cum le-ar fi vrut să fie colegul său lojă masonă. (Apartenenţa celor doi a fost consemnată în presa germană când s'a ocupat şi ea de fenomenul actual "Dracula", deci nu există niciun dubiu că cei doi erau membrii unei societăţi oculte. Ţinută în secret pre vremea celor doi, astăzi, francmasoneria a devenit o societate deschisă, nu-şi mai tăinuieşte membrii, deci noţiunea de ocultă nu i se mai potriveşte, aşa cum îmi scria într'o scrisoare maestrul Pamfil Şeicaru). Fără îndoială Bram Stoker, cum scrie pe drept N. Stoicescu, nu s'a trudit să studieze Istoria românilor sau să citească măcar dările de seamă din limba slavonă, favorabile domnitorului, citate astfel de N. Stoicescu: "În timp ce povestirile slavone răspândeau în răsăritul Europei faima unui Dracula luat ca model de suveran autoritar, care folosea măsurile cele mai aspre pentru stârpirea abuzurilor, pentru întărirea

autorităţii centrale, întronarea ordinei, dreptăţii şi cinstei, naraţiunile germane şi producţiile literare inspirate din acestea sau din mediul ostil lui Vlad Ţepeş făceau să circule în apus imaginea unui alt Dracula, tiran crud şi sângeros." Cine îşi mai amintea că Adam Mickiewich, revoluţionar polonez, în cursul său de literatură slavă ţinut la Paris în anii 1841-1842 a elogiat pe Vlad Ţepeş, după cum l-a găsit citat într'o povestire slavonă, cunoscută doar în Rusia? Sigur că aceste surse nu-l înteresau pe Bram Stoker vânător de senzaţional ieftin, o scrie şi N. Stoicescu, pe el îl interesau crimele lui Jack spintecătorul, activ la Londra între August-Noembrie 1888, influenţat de faptele acestuia îl transformă pe Dracula în vampir însetat de sânge, fără nicio trăsătură a domnitorului român Vlad Ţepeş. A rămas pentru mine sarcina de a rezolva originea acestui Dracula descris de mediocrul Bram Stoker, total străin folclorului şi simţirii româneşti. În acest sens, am făcut o descoperire, pe drumurile mele italiene, care merită cel puţin să fie reţinută, şi sincer mă miră că nimeni nu s'a ocupat de acest aspect, pe care o să-l prezint în cele următoare. Adică,

e mai mult ca sigur, cronicarii saşi calomniindu-l pe Vlad Ţepeş l-au făcut vampir sugător de sânge, având grijă ca totodată să fie înţeleşi de cei cărora li se adresau, astfel că figura vampirului trebuia să fie deja cunoscută în Apus pentru a fi adecvat recepţionată. Iată dovada: în Palazzo Publico, Salla della Pace din Siena, Ambroggio Lorenzetti, un pictor din Trecento, mult elogiat de Vasari, în fresca celor două guvernământe, l-a reprezentat pe cel rău, sub forma unui vampir, cu cei doi canini inferiori desvoltaţi în aşa fel încât ies proeminenţi din gură, exact ca la Dracula din filmele americane cu Cristoph Lee, chiar dacă acolo e vorba de caninii superiori, schimbarea nu trebuie să tulbure, fiindcă esenţa rămâne aceeaşi. Şi să reţinem că acest vampir, sugător al sângelui poporului a fost realizat în 1337-1339, cu un secol şi jumătate înainte de existenţa lui Vlad Ţepeş, iar artistul nu a părăsit Italia de mijloc, a pictat câteva fresce memorabile în lăcaşul de jos al Bisericii San Francesco din Assisi. Faptul că vampirul a ajuns să simbolizeze pe conducătorul rău înseamnă că mitul său în Apus era de o vechime mult mai mare, fiindu-i caracteristic şi activismul său specific. De-altfel, sângele era considerat în tradiţia popoarelor din Apus ca un material ce-i împrumută consumatorului său o recăpătare a tinereţii pierdute,

visul realizat şi a lui Faust de Goethe dar să recunoaştem cu alte procedee magice, în care vrăjitoarele îi dau eroului să bea o simplă licoare, dar cu aceleaşi efecte mirifice de întinerire. În plină Renaştere, celebrul Pico della Mirandola, cel ce susţinea că el cunoaşte tot din lumea asta şi încă vreo câteva probleme mai mult, arată că există două feluri de magie. Cea dintâi şi cea mai veche este cea pe care o cunoşteau Grecii, ea se întemeia pe utilizarea puterilor oculte ale unor fiinţe misterioase, care întrucât puteau să facă şi rău, nu puteau fi bune. Cei de astăzi o numesc "magie neagră" sau "demonică". E magia vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, ele îşi iau puterea din contactul cu diavolul şi merită să li se aplice pedepse grele. Mai există şi un alt fel de magie, zisă "naturală" ea nu foloseşte decât forţele naturii adică pe cele puse de Dumnezeu în lucruri atunci când le-a creat. Deşi condamna magia neagră ea se practica mai departe, astfel că la sfârşitul secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX-lea, Goethe recunoştea că prin Fust a practicat toată viaţa magia, şi nu ne lasă nicio îndoială că era vorba de cea neagră, odată ce tutorele său devenise diavolul, prin contractul încheiat cu Divinitatea, în persoană.

Dar în anul 1791 ca unul din cei mulţi, Carl von Knoblauch zu Hatzbach scrie o carte "Cartea de buzunar pentru cel luminat şi neluminat" în care caută să explice din punct de vedere raţional credinţa popoarelor europene în vampiri şi astfel să o combată. Ori, bine înţeles, că nu era o înfluenţă de dată recentă, de unde scriitorul german face legătura vampirismului european apusean cu lamiile şi harpiile culturii elene, deci datează din antichitate. R.T. Mc Nally şi Radu Florescu repetă credinţa după care sângele ar fi sursa vieţii şi vitalităţii. Ideea de a bea sânge pentru a transmite puterea de a trăi renăscut de la cel viu la cel mort, este principiul vampirului prin care el întră în istorie. Sângele este viaţa, aşa citează Dracula din Deuteronom 12:33, în romanul lui Bram Stoker. Şi autorii ar fi trebuit să arate că litera biblică e luată în deşert, deoarece acolo se recomandă chiar contrariul: "12:15. Totuşi, când îţi va pofti sufletul, vei putea să junghii şi să mănânci carne, oriunde vei trăi, după binecuvântarea pe care ţi-a dat-o Domnul, Dumnezeul tău; cel ce va fi necurat şi cel ce va fi curat vor putea să mănânce carne, cum se mănâcă cea de căprioară şi cea de cerb. 16. Numai sânge să nu mâncaţi, ci să-l vărsaţi jos, ca apa." Deci Dracula ca întrupare a diavolului, nu poate să se

supuie legilor divine, deviza lui este să bei sânge, fiindcă "sângele e viaţă". Aceiaşi autori ne prezintă câţiva mari artişti europeni preocupaţi de motivul vampirismului, încă o dovadă peremptorie că originea acestui mit se află în Apusul Europei şi nu cum fals încearcă să ne demonstreze Bram Stoker că el provine din Transilvania, transformându-l pe viteazul nostru Vlad Ţepeş într'un monstru, sugător de sânge. Astfel, putem admira cu înfiorare desenul din ciclu "Dezastrele războiului" de Goya întitulat "Consecinţele" în care o fiinţă pe jumătate vultur, pe jumătate vampir suge sângele din pieptul unui mort. Pentru a face şi mai terifiantă întreaga scenă, vampiriul e înconjurat de o serie de lilieci, gata de atac, iar lângă cadavru distingem un şobolan. Este o demnă creaţie a unui geniu prins în plasa disperării, pe care nu o poate compara decât cu un act de vampirism pe care îl vede în totală linişte de mormânt datorită surdităţii sale. A doua imagine face parte din ilustraţiile lui Gustave Doré pentru Divina Comedie de Dante. Eroii principali s'au transformat în doi vampiri care se devoră unul pe altul, aflaţi de-asupra unui rău al infernului, din care o figură neagră îi încită,

înspăimântându-i. Sus pe malul înalt, Dante însoţit de Vergiliu priveşte la ei cu milă. Sunte perechea nefericiţilor îndrăgosţiţi Francesca da Rimini şi Paolo di Malatesta. Şi ca să încheiem acest şir de aleşi artişti ne vom referi la Max Klinger (1857-1920) acesta în lucrarea "Vampirul coşmar" înfăţişează un animal neprecizat, pregătit să sugă sângele din trupul unei tinere care doarme. Scena e parcă scoasă din filmele "horror" ale Hollywoodu-lui. De subliniat că această creaţie a văzut lumina zilei între anul 1897-1919, când Stoker a publicat romanul Dracula şi anul 1919 când Murnau a început să ecranizeze filmul Nosferatu. În cadrul spiritului faustic european, german desvoltat în felul lui Faust de Goethe, prezent de altfel până astăzi, inclusiv în Anglia, numai că el se îmbogăţeşte prin empirismul specific britanic devenit pragmatism în ediţie americană, şi printr'un puritanism din ce în se mai formal, în acest context biserica anglicană nu mai înseamnă mare lucru. Ca o reacţie la această orientare, fără să-şi trădeze matricea creatoare specifică, s'a recurs la un fantastic, desigur terestru dar influenţat şi de ceţurile nordice,

pline de mistere, ce totuşi sunt de rezolvat de mintea omului, chiar dacă par uneori greu de înţeles. Să ne gândim la scena când Hamlet se întâlneşte cu stafia tatălui său, şi nu vom putea nega fiorul amestecat cu un sentiment de groază care ne stăpâneşte nu numai în această piesă shakesperiană, sigur unul din pilonii unicului teatru englez. Dar dacă putem evidenţia chiar la cel mai mare autor dramatic al tuturor timpurilor anumite calităţi diriguitoare, nu va mai uimi pe nime că din atare surse s'au născut povestirile şi romanele de groază numite şi gotice, atât de proprii spiritului anglosaxon. Cum s'ar spune nu se contestă empirismul vieţii dar va trebui să se admită că există probleme ce se adresează minţii şi sufletului, depăşind obişnuitul zilnic, fără să treacă într'o altă lume, fiindcă în final, faţa lucrurilor se va defini tot în noţiunile limbajului nostru, nu altundeva. Aici vom descoperi şi satanismul lui Byron şi celebra apărare a Poeziei al lui Shelley. Dar cu această ocazie am dori să aducem în discuţie o altă întâmplare cu efecte nebănuite de nimeni, atunci când ea a avut loc. În vara anului 1817 poetul Percy Bisshe Shelley împreună cu soţia sa Shelley Mary Wollstonecraft

(1797-1851) au fost învitaţi la o întâlnire literară, între prieteni, în vila lui Byron de pa malul lacului Geneva. Când marele poet, amfitrionul a propus pentru a trece peste plictiseala zilelor ploioase să povestească fiecare dintre invitaţi câte-o întâmplare cu stafii, cât mai de groază, Mary Shelley s'a prezentat cu macabra relatare despre Frankenstein prin aceasta i-a impresionat pe cei prezenţi, fără să bănuiască niciunul câţi imitatori va avea în viitor, odată ce nicicând nu va putea fi învinsă bucuria cu care omul gustă groaza când o citeşte, bineînţeles. Merită să ne oprim asupra subiectului tratat de Mary Sheley Wollstonecraft, cartea purtând titlul complet Frankenstein sau modernul Prometeu, roman de groază. În scrisori şi însemnări zilnice un explorator al polului nord numit Robert Walton, povesteşte viaţă unui talentat om de ştiinţă, Victor Frankenstein, născut în Elveţia, la universitatea din Ingolstadt asistă la o experienţă prin care se atinge secretul vieţii. Fascinat de găsirea "elixirului vieţii umane", depăşeşte limitele ştiinţelor exacte şi reuşeşte să alcătuiască chiar un corp omenesc, căruia îi dă viaţă. Făptura monstruoasă, creată de un modern Prometeu, e lăsată să circule în lume dar pe unde ajunge, oamenii îi arată ură şi scârbă iar din cauză că nu

poate fi iubit începe să omoare pe cei din jur, primele victime fiind tatăl şi fratele mai mic ai lui Frankenstein. Savantul se gândeşte să-i construiască o partneră dar gândul că monstrul respectiv ar putea să aibe moştenitori îl opreşte de la respectivul act de creaţie. În continuare monstrul plănuieşte să-l omoare pe cel ce l-a făcut. După ce-i ucide şi tânăra nevasta şi pe cel mai bun prieten al său, Frankenstein se hotărăşte să plece în călătorie în mai multe ţări. Când ajunge în Arctica se urcă pe bordul vasului condus de Walton. Curând însă în pustia arctică monstrul îşi răneşte grav tutorele care moare în braţele căpitanului, pe când monstrul dispare pe o bucată de ghiaţă în întunerecul nopţii polare. Cu siguranţă autorarea a impresionat prin tehnica povestirii şi imaginaţie poetică aşa cum se cultiva în cercul lui Shelley şi Byron dar astăzi monstrul lui Frankenstein a devenit actual prin faptul că mijloacele cercetătorilor ştiinţifici au ajuns atât de perfecţionate încât ar putea să construiască un nou exemplar cu aceleaşi capacităţi de distrugere, aspecte ce scot romanul lui Mary Shelley din cadrul celui simplu de groază şi îi conferă o importanţă şi mai mare în contemporaneitatea secolului nostru. Parcă ar fi posedat intuiţia profeţiei, însuşirea pe care o au poeţii după Percy Bysshe Shelley, Mary nu-l

omoară pe monstrul lui Frankenstein, îl lasă să dispară plutind pe o bucată de ghiaţă în noaptea pustiului polar, parcă lăsând în urmă ameninţarea, că se va întoarce odată înapoi când nu va fi o victimă a imaginaţiei unui scriitor ci un om în carne şi oase. Mary Wollstonecraft Shelley când a scris romanul Frankenstein sau un modern Prometeu, nu avea decât 18 ani. În literatură figurile de vampiri au apărut mai des, chiar dacă mai discret, nu purtau tot echipajul prevăzut de autorul romanului Dracula. Astfel Coleridge în poemul neterminat Christobal, curioasa doamnă Geraldine ar putea fi un atare vampir mascat, sau în povestirea lui Byron protagonistul Augustus Darvell. Incitat de Byron în 1819 medicul Polidori publică "Vampirul" urmat de o serie de romane cu vampiri şi piese cu acelaşi subiect. În 1872, Sheridan Le Fanu îşi editează cartea Carmilla, eroina fiind o vampiră lesbiană. Iată, câţiva antecesori ai lui Bram Stoker, cu lucrări ce exemplifică romanul de groază englez ca gen specific spiritualităţii autohtone, anglo-saxone, la care se adaogă şi romanele cu detectivi unul mai celebru ca celălalt, poate cel mai înzestrat cu geniu ar fi Shelok Holmes eroul lui Conan Doyle.

Înainte de a ne ocupa de Dracula lui Bram Stoker, ne vom opri la un alt personaj de vampirism femenin de data aceasta real, e vorba de Elisabeta Bathory, o contesă autentică din secolul al 17-lea, contesa sângeroasă. S'a născut în 1560 în partea de Ungarie unde se termină munţii Carpaţi. Familia Bathori era una din cele mai vechi familii de nobili din Transilvania, printre ei a figurat un cardinal, mai mulţi principi de Transilvania iar vărul Elisabetei contele Gyorgy Thurzo, era chiar primul ministru al Ungariei, totuşi cel mai vestit din toţi a fost regele Poloniei, Stephan al IV-lea Bathory, din 1575 până la moarte, în 1586. Respectiva familie s'a stins în cursul secolului al 17lea. Elisabeta Bathori era copilă de 15 ani când s'a căsătorit cu contele Ferencz Nadasdy, în Mai 1575, el având 26 de ani. Soţii au trăit apoi în Castelul Csejte în Nyitra, regiunea localizată în nord-vestul Ungariei. Dar cum Ferencz era mai tot timpul plecat, Elisabeta a putut fi introdusă de o servantă, Turko, în practicile oculte ca mai târziu, şi pe încetul, începuse să chinuie pe unele fete, servante ale castelului. Desigur, în această aventură periculoasă avea complici pe maiordomul-major şi câteva servitoare, pe care

evităm să le mai numim. În 1600 Ferencz muri, şi fiindcă după naşterea a trei copii, cum îi era teamă că va îmbătrâni, Elisabeta ca să nu-şi piardă cumva frumuseţea, este epoca în care începe să se dedea la nişte atrocităţi incredibile. Înainte de toate îşi alungă din castel soacra cu care se ura, în acest mod putea să facă tot ce doreşte în vastele sale apartemente, asupra cărora devenise singura stăpână. Totul decurgea după un tipic bine stabilit. Contesa Elisabeta apuca dur cu mâna pe o fată şi insista până simţea că sângele ei lăsa urme şi pe mâna sa. Pentru ea, sângele era elixirul vieţii, prin el va reuşi, sigur să-şi menţină frumuseţea care deja începea să se vestejească. Un tablou, azi dispărut, o arăta pe Contesa Bathori tânară şi plină de nurii pe care sigur i le împărtăşise, la naştere zeiţa Venus, ceea pururi frumoasă. La un semn al Elisabetei întrau pe scenă Johannes Ujvary şi Thurko. Ei desbrăcau fata, tăiau adânc acolo unde era în prealabil însemnat şi recoltau sângele într'un vas mai mare şi când acesta era bine umplut Elisabeta lua o baie pentru a-şi înfrumuseţa întregul trup. Astfel în următorii zece ani Elisabetei, oamenii ei îi procurară tot fete noi, pentru a se executa ritualul drenării sângelui în care contesa pur şi simplu se scălda. Totuşi într'o zi o fată a reuşit să evadeze şi să

aducă la cunoştiinţa autorităţilor grozăviile întâmplate la Castelul contesei Elisabeta Bathori. Înştiinţat, regele Mateiaş al doilea, dă ordin de a se interveni, trupele de soldaţi şi de gardă au asaltat castelul Csejthe sub comanda vărului Elisabetei, Contele Gyorgy Thurzo, primul ministrul al Ungariei. Aspectul interior al castelului arăta jalnic: mai în fiecare încăpere se găsea câte o fată moartă prin exsanguinare şi altele vii al căror corp era străpuns de mici cavităţi; în închisoare se aflau alte fete în viaţă, dintre acestea unele cu corpurile străpunse. De desubtul castelului, s'au deshumat corpurile a 50 de fete. S'a ţinut proces la Bitcse, fără ca Elisabeta să fi apărut înaintea curţii, ea de altfel se afla cu domiciliul forţat în castelul ei. Majordomul Ujvary a mărturisit că el însuşi a momit şase fete cu promisiunea că li se va da la castel un serviciu de servitoare. Toţi au fost executaţi înafară de Contesa Elisabeta: ajutoarele sale au fost decapitate şi apoi arse şi majordomul, care a mărturisit că 37 de fete au fost omorâte. Mai întâi regele Mateiaş al doilea, a cerut pedeapsa

cu moartea a Contesei Elisabeta Bathori, dar cum era vara prim ministrului său a amânat la infinit executarea sentinţei, aşa că până la urmă a fost singura supravieţuitoare a masacrului din castelul Csejthe. Faptul că Elisabeta a refuzat să se considere nevinovată dar nici vinovată, participând cu indiferenţă la tot ce se întâmpla în jurul ei, ne determină să bănuim la ea o suferinţă nervoasă de tipul schizofreniei, de unde se explică dedublarea eului, simptom caracteristic pentru bolnavul psihotic care trăieşte într'o lume a lui, înterpretează toate simptomele după logica sa proprie care nu aparţine celorlalţi semeni de-ai săi. Dar cum ajutoarele sale erau perfect normale, poate cu anumite înclinări psihopatice de tip sadic, am putea să ne gândim la zicala ungurească ce zice "că un nebun face alţi o sută"!. În schimb, Elisabeta B. a fost închisă într'o cameră căreia îi fuseseră zidite uşi şi ferestre, lăsăndu-i-se o comunicare strâmtă prin care i se introducea mâncarea. Astfel că Elisabeta trăia ca un cadavru viu, total despărţită de lumea de afară. Cam la patru ani de la zidirea ei între cei patru pereţi se spune că unul din gardienii postat să o păzească, ar fi dorit să o vadă pe femeia despre a cărei frumuseţe se vorbeşte în lung şi în lat. A privit deci în cameră luminând-o cu torţa sa: Contesa murise zăcând cu faţa spre podea.

Fără îndoială Elisabeta îşi dăduse seama că băile ei în sânge nu i-au putut reda tinereţea, totul a fost o simplă şi amarnică amăgire. Şi ca nu cumva să-i vadă cineva că poartă un chip de femeie bătrână, cu un ultim efort, singură pe patul morţii s'a căznit să moară cu faţa în jos, să n'o vadă nimeni. Din punct de vedere ştiinţific desigur Elisabeta a săvârşit acte de vampirism feminin de neiertat, va rămâne condamnată pe toţi vecii şi cercul pervertiţilor din Infernul lui Dante se va completa cu un caz unic, toate grozăviile petrecute în Castelul Csejthe se vor preface într'un râu întunecat ce o va îneca în murdările lui, ca lupta să reînceapă prin reînvierea duhului blestemat, astfel că suferinţele femeii, ca şi muncile inutile ale lui Sisif, vor fi reluate mereu, nu vor cunoaşte oprirea fiindcă ea nu există în sânul veşniciei. La urma urmelor marea eroare a contesei sângeroase a fost aceea că a încercat să schimbe legea marei treceri, care bine se ştie, face parte din rânduiala bunului Dumnezeu, cine o urmează este fiul lui bun, cine vrea să i se opună trebuie să se întovărăşească de-acuma cu diavolul după exemplul rătăcit, chiar dement, al Elisabetei Bathori, contesa sângeroasă.

Există pilde nobile când eroii aventurilor vieţii procedează chiar în mod invers. În basmul Tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără moarte, fiul de împărat părăseşte veşnicia pentru a se întoarce pe meleagurile sale natale. Exemplul l-am mai dat, important e să-l reţinem, ca modalitate de fiinţare a sufletului nostru, element de bază a ceea ce numim spiritualitate românească. Dacă românul crede, cum susţine M. Vulcănescu, că lumea aparţine unei rânduieli divine atunci şi marea trecere îşi are rostul ei, chiar dacă noi nu-l înţelegem. Şi fiindcă am ajuns la un punct decisiv al prezentării noastre, credem că am demonstrat, nu numai că noţiunea de vampir e străină folclorului şi culturii poporului nostru, dar încă înainte de a analiza romanul lui Bram Stoker, Dracula, ne putem da seama că acest mit-superstiţie a bântuit secole dearândul la popoarele apusene europene, nu am să mai repeta convingătoarele noastre argumente. Am schiţat originea romanelor gotice de groază, ca esenţiale pentru spiritul empiric englez care pe această cale încearcă să-şi mai completeze destinul, cu producţii imaginare, fără să depăşească lumea de aici, când nu crede în nicio alta de dincolo. Azi, după O. Spengler, spiritual Apusul se cuvine

definit ca fuastic şi asta fiindcă opera Faust de Goethe a prevăzut întocmai concepţia teoretică şi mai ales practică a omului modern, aşa cum s'a desvoltat el până în vremurile noastre. Fără îndoială Faust al lui Goethe este o carte profetică, lumea noastră se conduce după percepetele lui Mefisto, inclusiv îi adoptă morala peste adevăr şi bine. Dar şi în acest caz, englezii s'au ocupat de problema lui Faust, mult înainte, încă de pe vremea când legenda drului Faust a apărut într'o ediţie protestant moralizatoare, tradusă din germană, şi anume încă din 1592 a fost scrisă The tragical history of dr. Faustus (Tragica istorie a doctorului Faust) de Christopher Marlowe (1564-1593). Eroul se străduie după putere, are o nemărginită voinţă de a cunoaşte şi un dor nestins după frumuseţe, deci prezintă caracterele omului din Renaştere. Îşi vinde sufletul diavolului pronunţând cuvintele "Consumatum est", şi repetă pe cele ale Mântuitorului pe cruce, săvârşind o blasfemie. În curând Mefisto nu-l mulţumeşte, dar nici nu caută salvarea graţiei divine, încât plin de pocăinţă e cutremurat de viziunea infernului care i se arată. Piesa este una din marile realizări ale teatrului elisabetan, contemporan cu genialul Shakespeare. Tot

în literatura engleză irlandezul Ch. Robert Maturine (1782-1824) scrie o carte "Melmoth pelerinul" de, aventuri, unele macabre, eroul îşi vinde şi el sufletul diavolului ca să nu găsească pe nimeni să-i preieie locul, în cele din urmă intră în iad, după unice peripeţii. Deşi, cunoştea Faustul lui Goethe Maturine respectă finalul lui Marlowe şi am mai menţiona că Balzac scrie o scurtă povestire întitulată "Melmoth reconcilié" în care Melmoth se reîntoarce pe pământ de oarece, acolo stăpânesc noile forme diavoleşti adică instituţiile bancare. Iată cum Goethe a avut terenul pregătit să scrie capodopera sa Faust, încât Lenau nu a reuşit, nici pe departe, să-l concureze pe magul de la Weimar, redactând şi el un Faust, cu totul subiectiv şi cu preocupări de sinucigaş, ceea ce l-ar apropia mai mult de Suferinţele tânărului Werther, dar nu are unitatea acestuia. De-acuma putem să susţinem că predilecţia pentru sânge ca vampir, este o însuşire a spiritului apusean, de care aparţine de altfel însuşi Bram Stoker şi întreaga galerie de romane de groază, gotice. Cu câţiva ani în urmă, vreo cinci, s'a scos la şcoala de Arte frumoase un concurs, la Frankfurt, de profesor la catedra de pictură. S'a prezentat un individ, zicea el

cu pregătire solidă în domeniu, şi ca subiect de admitere şi-a ales o temă proprie, aşa cum era de fapt prevăzut în planul examenului. Zis şi făcut. La ora dată, domnul respectiv, adună într'un cerc mare pe studenţi, lămurindu-i că vor participa la un ritual, ececutat numai de el. Astfel că în mijlocul sălii avea o masă şi nişte cuţite tăioase cu o găleată destul de mare, mai la o parte. În timpul următor, "profesorul" aduce pe masă o oaie, cred că-mi amintesc bine şi nu peste mult începe să dreneze sânge din bietul animal, după procedeul aplicat de contesa Elisabeta Bathori împreună cu ajutoarele sale, tinerelor fete angajate ca servitoare la castel. Am omis să spun că lovitura era mortală, maestrul ştia unde să lovească pentru a ajunge stăpân pe tot sângele animalului, în aşa fel că odată cu ultima picătură de sânge să moară şi oaia. Deci, după ce-a umplut vadra, presupusul pictor îşi spală mâinile în masa de sânge, cu plăcerea pe care a simţit-o aceeaşi Contesă, când intra cu tot trupul în baie. Dar ceremonialul nu se temninase, din anumite puncte de vedere abea începea. Adică, dl. artist şi-a amintit la ce-i putea sluji sângele, încât a scos ca un scamator din buzunar o pânză mare de tot, pe care picta cu degetul, sângele slujindu-i drept culoare, parcă mai muiase şi penelul în găleata cu sânge dar

nu sunt sigur, oricum acest instrument era unul secundar fără nicio importanţă. Ieşiră nişte mâzgălituri lipsite de formă, aşa că împreună cu toată reprezentaţia de gală, iritase atât de mult asistenţa, încât după ce întreg ritualul a fost dat şi la televizor, în majoritatea lor, locuitorii oraşului, au propus ca individul să nu fie în niciun caz acceptat la catedră şi conducerea institutului şi-a dat consimţământul fără să stea pe gânduri. Dar cine a crezut că afacerea s'a terminat cu bine s'a înşelat fiindcă omul nostru avea sfinţii lui, astfel că peste câteva zile s'a revenit asupra primei decizii cu un alt mare scandal, după care "noul dascăl" şi-a putut lua în primire catedra şi să-şi continue exhibiţiile sangvine. Iată un exemplu de a iubi sângele fără să fi vampir pe faţă, poate înclinaţiile se sublimau în jocul de-a arta, reînviată prin elixirul vieţii, sângele. Individul respectiv şi-a însuşit două axiome ale artei moderne de ultimă oră. În cele dintâi, se cere să fi original, indiferent ce anume prezinţi, importantă e originalitatea. Oare nu adevăraţi mari artişti au fost neînţeleşi şi respinşi pentru ca doar mai târziu sau după moarte să cunoască gloria şi recunoaşterea totală? Nu mai că se pune întrebarea prin ce se deosebeşte o ploscă pe care o pui sub un pacient nevoiaş, cu plosca expusă nu ştiu la ce expoziţie

internaţională ca operă de artă, probabil din această cauză Brâncuşi se pozează lângă Duchamp Marcel aşa îl cheamă pe omul cu ploşca - şi Tristan Tzara cel ce a desfiinţat şi ultimele şiruri de poezie. Şi în al doilea rând să te ţii tare în şea, să te lauzi peste tot că eşti un mare artist, altul ca tine nu-i, chiar dacă nimeni nu va înţelege la ce lucrezi, doar la procesul din Statele Unite s'a dat sentinţa că operă de artă e ceea ce artistul zice că este. Poate cea mai nedreaptă judecată căci se pune problema cine va hotărâ dacă un om e sau nu artist. Răspunsul vine ca de la sine: "Cine altcineva, dacă nu eu" ripostează cel cu ritualul sângelui, şi astfel arta cade tot mai mult în mâini de amatori, şi obiectul se deteriorează vâzând cu ochii, până pur şi simplu dispare!A fost şi s'a terminat: ARTA! După cum Cântecul Nibelungilor, motiv preluat în tetralogia muzicală a compoziturului R. Wagner, exprimă eroismul unor fii de zei, tot aşa, legenda căutării Graalului, până la Parcival este un mit creştin, amândouă operele poetice rezumă credinţele omului apusean din Evul Mediu până în pragul Renaşterii, în aceeaşi perspectivă tragedia Faust de Goethe, câştigând o viziune profetică, descrie cu uimitoare fidelitate modul de a fi şi a gândi ale omului modern, ajuns contemporan cu noi (spirit

faustic după O. Spengler şi Nae Ionescu). În cele următoare voi insista asupra unor pasagii din lectura cărora cititorul îşi va da seama nu numai de amatorismul romanului Dracula de Bram Stoker dar şi de perniciozitatea unor idei pe care le popularizează într'o epocă în care violenţa şi ura înlocuieşte pacea şi iubirea dintre oameni. Vampirismul, de-acum bine se ştie, s'a răspândit în toată Europa inclusiv Sârbia lucru de care noi ne îndoim puternic, dar oricum nu e vorba de România, străină de cultul vampirismului. În acest sens tradiţia popoarelor europene ne învaţă că sunt cazuri, că unii oameni nu mor cu adevărat, şi după un timp, fie şi secole, se scoală din groapă şi noaptea îşi muşcă victimele sugându-le sângele din gât condamnându-le ca după moarte să fie şi ele vampiri. Şi mai ştim, după reprezentările din filmele americane, că aceşti vampiri au o deformaţie fizică le sunt ieşiţi puternic din gură cei doi canini superiori, malformaţie ce îi ajută să sugă mai cu spor sângele, după vorbele naturalistului Lamarck, funcţia crează organul, numai că aici există o adaptare la exercitarea unei perversiuni ceea ce nu-i conform cu dumnezeiasca facere, de unde o putem socoti creaţia diavolului. Dar Stoker nu numai că îşi imaginează un vampir,

sugător de sânge, dar ţine să-i dea realitate istorică, după el vampirul monstru descris nu-i altul decât, domnitorul român nemortul sculat din sicriul său, Vlad Ţepeş. Să reţinem, că afirmaţia este clară, sursa de informaţie fiind, după cum am mai scris-o profesorul ungor, coleg de lojă masonă, Arminius Vambery. În acest sens, contele Dracula de patru sute de ani e un nemort, care-şi poate părăşi sicriul între apusul soarelui şi răsăritul lui, deci noaptea, nu are imagine în oglindă şi nici umbră. Să ne amintim, că cei cu legături diavoleşti, adică s'au vândut Necuratului prezintă atare proprietăţi ca de pildă în povestirile lui E.T.A. Hoffmann sau Chamisso, pe când Mihai Eminescu în Umbra mea nu prezintă asemenea legături, el îşi lasă umbra unui domn care a luat viaţă, coborând dintr'un portret. Prin acest schimb poetul vrea să-şi petreacă o vreme în lună împreună cu iubita lui, unde vor găsi grădini paradisiace şi "o eternă repetiţiune a fericirii de ieri". Dracii sunt fiinţe îndependente de om şi proaste cum ni-i prezintă humuleşteanul Ion Creangă în unele povestiri de-ale lui şi totul e posibil fiindcă la român nu există mitul lui Faust, nici vânzarea sufletului cu demonizarea fiinţei umane. Omul rău are anumite trăsături influenţate de diavol, dar individual nu devine robul său legat prin contract, se poate elibera

de la ocnă, atunci când e pregătit sufleteşte. Tânărul avocat din Londra Jonathan Harker soseşte în Transilvania pentru a trata cu contele Dracula cumpărea unor pământuri în Anglia. Îl vizitează în castelul său mohorât din Carpaţi unde la scurt timp îşi dă seama că, de fapt e prizonierul monstruosului personaj. În acelaşi timp asistă la scene groaznice: Dracula părăseşte castelul, luând forma unei vipere sau a unui liliac, coboară vertical de-alungul zidurilor. Avea legături cu fenomenele naturale pe care le ţinea în puterile sale şi era stăpân pe o turmă de lupi. La vederea sângleui prezenta crize de furie, în timp ce curajosul Harker atacat de trei femei vampire aflat în pragul nebuniei totuşi până la urmă reuşeşte să se elibereze, nevătămat. Ajungând, în Anglia, este înştiinţat că Dracula e la Londra şi el, hotărât să-şi exercite şi aici acţinuea de satanizare. Dar nu suntem în "întunecata" Transilvanie ci într'o ţară civilizată, în aşa fel că dr. Seward a făcut apel la mai mulţi savanţi, între aceştia supersavantul olandez van Helsing. Adăogându-li-se americanul Quincey Morris încep să-i facă zile grele lui Dracula, care a putut să satanizeze pe Lucy Westenraa, o recoltă extrem de săracă dacă mai socotim şi pe fata muşcată superficial la gât pentru a o face vampiră. Totuşi nici respectivii oameni cultivaţi nu vor

demonstra indulgenţă atunci când vor avea cadavrul lui Lucy Westenraa îi vor împunge inima cu o săgeată, decapitând-o, îi umplu gura cu usturoi, manoperă necesară pentru ca fata să nu ajungă după moarte vampiră. În faţa unei realităţi atât de potrivnice Dracula se hotărăşte să se întoarcă acasă în Transilvania, dar are greutate să-şi găsească un scriu pe măsură, majoritatea dintre cele cercetate având hostie în ele. Am face două remarci: în descrierea lui Dracula, văduvit total de cel mai elementar bun simţ, Bram Stoker caută efectele ce ingrozesc, poate să-şi închipuie oricine, cum va impresiona publicul scena decapitării, cât şi transformările monstrului în viperă sau liliac. Dacă am compara romanul Dracula de Bram Stoker cu Frankenstein de Mary Shelley vom constata că primul se aşează din toate punctele de vedere la cel mai inferior nivel al celebrelor romane de groază, gotice, iar referitor la Frankenstein, romanul Dracula nu are niciun mesaj, refuză să stea la masa ideilor, adică practică groaza şi teroarea spiritului pentru dragul ei de a se manifesta şi nimic mai mult pe când la Mary Shelley, deşi efectele groazei nu lipsesc din contră abundă, ele sunt descrise pentru a ne face să gândim asupra viitorului nostru ca oameni. Este deci o diferenţă ca de la cer la

pământ, şi popularitatea lui Dracula de Bram Stoker denotă percepţie maladivă a cititorului de astăzi, histerizat de existenţa posibilă a monstrului vampir, cum îl electrizează şi îl pun în extaz, ritmurile unei muzici ce-şi dovedesc doar îmboldul spre cea mai de jos voluptate, a fi tu însuşi inferior chiar animalului. A doua observaţie priveşte prezenţa sicriului ca un obiect obligatoriu în repertoriul lui Dracula ori în această situaţie remediul vampirismului ar fi uşor de recomandat, ca nemorţii să fie înmormântaţi direct pe pământul gol, cum se spune că i s'a întâmplat Sfântului Francisc - bineînţeles i s'a împlinit ultima dorinţă, fiindcă vroia să fie apropiat de fratele pământ, pe care-l iubea ca pe oricare lucru creat de mâinile bunului Dumnezeu - şi mai în timpurile noastre lui Maupassant, acesta atât de chinuit în timpul vieţii, spera ca prin contactul direct cu pământul, să dispară cât mai curând, în elementele de bază ale naturii. Continuând naraţiunea mai mult decât a modestului roman "Dracula" de Bram Stoker, monstrul întors acasă în Transilvania, va fi atacat de întreaga lume civilizată sub castelul său şi va fi învins, împungându-i-se inima cu o săgeată îşi va încheia cariera de vampir şi ne întrebăm de ce a fost nevoie ca Lucy să fie decapitată dacă nu pentru singurul

efect de a înspăimânta, nu numai pe cei ce au asistat la oribilul ritual. Dintre toţi combatanţii, moare americanul Quincey Morris în luptă cu ţiganul ce păzea sicriul în care se afla închis Dracula. Prin respectivul final, romanul Dracula primeşte felicitări unanime, chiar şi cei mai înverşunaţi duşmani ai săi au trebuit să recunoască faptul că Bram Stoker a ajuns pe drumul cel bun, închizând din nou încăperile subterane. Putem face o reflecţie, în legătură cu sfârşitul lui Vlad Ţepeş, ucis de o mână de turci şi români la comanda lui Laiotă Basarab. A fost omorât de paloşul unui trădător, cum au pierit un Miron Costin, Constantin Brâncoveanu până la N. Iorga şi Ion Antonescu, tocmai atunci când în lupta contra puterii otomane era cea mai mare nevoie de ei. Era un moment greu pentru creştinătate de oarece ţările apusene s'au aranjat cu turcul, şi aşa se face că nu au răspuns la chemarea la cruciată, în zadar papa Pius al II-lea (humanistul Enea Silvio Piccolomini) i-a aşteptat la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din mari săi aliaţi. Din toate aceste motive consider că identificarea

monstrului Dracula cu Vlad Ţepeş constituie un sacrilegiu, şi asta e valabil şi pentru cei ce fac reclamă castelului Bran cu titulatura "vizitaţi castelul lui Dracula", deşi ştiu bine că ultimul nu a existat niciodată. În concluzia expunerii noastre am dori să arătăm de ce înfiinţarea unui Park Dracula la Sighişoara ca oriunde în ţară, va da probleme grele, de parcă nu ar avea destule, organizatorilor. Să le punctez, după cum urmează:

1. În primul rând e vorba de un fals şi înşelătorie
istorică, odată ce nu există nicio legătură între Dracula lui Bram Stoker şi personajul real, domnitorul Vlad Ţepeş, Drăculea era numele tatălui său. Drept urmare tineretul apusean, mai ales partea nu prea îndrăgostită de cărţile de orice fel, nu numai de istoria românilor, vor fi amăgiţi şi mulţi vor jura că au văzut locurile pe care a trăit Dracula, eroul inventat al lui Bram Stoker. Lucrul e uşor de realizat, fiindcă lipsa de cultură a viitorilor vizitatori va fi strigătoare la cer, ei până nu au venit în România, nu au ştiut nimic de ea. Ori de-acum înainte o vor cunoaşte ca ţara lui Dracula. Drept e asta? Nu, ci o mare minciună, pe care o lansează un guvern gata să scoată şi din pietre, un câştig bănesc.

Acum câţiva ani, un tânăr din generaţia întâia de români americani, îl chema Todor dar nu mai ştia româneşte, a venit în România şi singura lui preocupare era aceea să ştie unde e castelul Dracula, bietul om nu mau cunoştea nimica din trecutul strămoşilor săi, creerul său era spălat într'atâta încât nu era scris pe el decât cuvântul magic: Dracula.

2. Nu e destul de corupt tineretul român de astăzi, se
va îngădui să ajungă în contact cu sataniştii, cu aceştia pe lângă schimbări de experienţe în domeniul sexului şi implicit a drogurilor vor mai învăţa ce înseamnă să fii fiul Satanei şi cum pot participa la sacrificarea de vieţi omeneşti, dacă gurul sectei porunceşte să aibe loc atare ritualuri. Oraşe ca Amsterdamul ca şi alte localităţi europene, dar şi insula Mallorca sunt invadate de drogaţi şi satanişti încât nu ştiu cum să scape de ei, pe când politicienii români la putere le dau prilejul să se adune şi să-şi găsească un fief din care să fie daţi afară, vor trebui să pună în joc sume mai mari decât e costul întreg al unui Parc Dracula.

3. Adică toate părţile vor avea de suferit şi nimic de
învăţat. La ce va servi muzeul de vampirism, fala dlui

ministru al turismului, Agathon Dan Matei, fără să se gândească nicio clipă că ar putea să aibe conflicte cu pedagogii, cu oamenii bisericii, cu părinţii şi alte personalităţi apusene imputându-i că în România se corupt vlăstarele lor introducându-i în arta vampirismului, ori dl. ministru şi colegii săi, ar trebui să ştie că astfel de probleme nu pot fi luate chiar uşor. De ce nu se deschid parcuri de distracţii, unde tânărul după ce trece prin ele să-şi dea seama că şi-a imbogăţit cunoştiinţele, organizatorii au ştiut să combine frumosul cu utilul, vorba lui Horaţiu. Dar sincer mă îndoiesc tare mult că vampirul şi monstruosul Dracula ar avea ceva frumos şi tot atât util în întreaga sa desfăşurare, aşa zisa groază poate deveni o scârbă nemaipomenită de starea la care se coboară unii semeni ai noştri, de respins în planurile lor mai ales când poartă titlul de ministru.

4. Fără îndoială cei ce au iniţiat proectul Parcului
Dracula, consideră că prin şmecherlâcuri ieftine speră să ajungă la un câştig real, aşa ca să fie toţi mulţumiţi şi în primul rând se înţelege ei. Dar le atrag atenţia că există o regulă de trei simple, ca o lege a Providenţei, banii câştigaţi prin înşelăciune, bătându-ţi joc de trecutul sfânt al Istoriei

poporului român, cum vor veni aşa se vor şi duce, nu au în sine nicio valoare. Va avea de suferit Sighişoara, ea va înfrunta toate năvălirile vecinilor, ne e teamă că va pieri datorită miasmelor rele, otrăvitoare, venite de la celebrul Parc Dracula.

5. Trecând peste posibilităţile de contaminare cu boli
venerice şi mai nou cu infecţia mortală dată de virusul Sidei (Aids) asupra cărora nu există în România nicio urmă de supraveghere, în parcul de distracţie Dracula se va întâmpla ceea ce a avut loc sub comunişti la Festivalul mondial al tineretului, ţinut prin 1953 la Bucureşti, oricum dl. Iliescu, leat vechi sigur îşi aminteşte de el! Cu săptămâni înainte nu se mai găseau prăjituri la nicio cofetărie din ţară, dar asta n'avea nicio importanţă, aşa-i românul ospitalier îşi trage de la gură şi dă străinului. Dar mai înteresant, toate curvele ţării, mânate ca de un resort nevăzut, au luat-o spre Bucureşti să fie acolo pentru zilele sărbătoririi, parcă ar fi vrut să protesteze pentru drepturile pe care nu le aveau. Dar nu de asta e vorba, când spre lauda lor şi-au pus la bătaie toate cunoştiinţele în materie de Ars amandi, încât a patra zi de activitate n'au mai fost în stare să-şi

schimbe poziţia picioarelor, să le pună unul peste altul. Au uitat să mai umble. Lăsând la o parte gluma, Bucureştiul a devenit un paradis al amorului ilicit, iar Cişmigiul un bordel în aer liber. Îmi povestea un bucureştean că rătăcise ca din întâmplare pe-acolo şi nu era prea târziu, când mai fiecare arbust tremura de parcă era gata să sară din rădăcini, însoţit de nişte geamăte cu adevărat voluptuoase, şi dacă nu s'ar fi grăbit să plece s'ar fi lipit de el o jună grasă, cu fesele cât zilele de ieri şi aşişderea sânii, aruncaţi pe umeri că altfel ar fi tras-o în jos, ar fi căzut în bot. Se adunaseră toate scursorile Europei dar şi de pe alte continente, să vezi şi să nu crezi, pentru cine am postit noi, de n'am mâncat prăjituri la cofetărie mai multe săptămâni. Şi în tot acest timp de Apocalipsă sexuată dr. Ion Golea şi ortacii săi, legionari aruncaţi din avioanele americane, vroiau s'aducă la cunoştiinţa tineretului mondial stările de teroare ce domnesc în România comunistă, dar oare cine avea urechi să-i audă şi ochi să le citească manifestele. Erau copleşiţi până în măduva oaselor de prima orgie în masă la care asistau şi când li se dădea semn să se adune ca să asculte pe un ştab vorbindu-le, el tot cu mâna sub fustă sau ea în pantalonul lui, erau.

Admirabil acest festival mondial al tineretului! Fiindcă Românii atinseră un apogeu de organizare, greu de realizat după câţiva ani împovăraţi de dulci amintiri, el şi-a sistat superbele şedinţe. Bineînţeles, că politrucii comunişti nu dormeau, ei şiau făcut datoria prinzându-i pe cei ce căutau să tulbure festivitatea cu fleacuri, de-altfel cei paraşutaţi erau atât de neprevăzători încât nu le-a fost greu să pună mână pe dr. Golea şi camarazii lui. Se înţelege că după o scurtă şi formală judecată au fost executaţi, nemernicii scuipând pe cadavrul lor cum se cuvin trataţi nişte idealişti iremediabili. Mi-a spus o cunoştiinţă, că în ajunul plecării Ion Golea era mulţumit, până nu exista posibilitatea de a fi lansat în ţară, era tare necăjit, îl mistuia dorul de patrie, nu admitea să trăiască în Apusul lipsit de griji, pe când Ţara lui se afla sub jugul bolşevicilor. Oricum, chiar dacă nu interveneau americanii, tot s'ar fi întors în România, să lupte măcar cu partizanii dacă altă posibilitate nu avea. Totuşi era plin de speranţe, nu se gândea la moarte mai ales prin sinucidere la comandă. Nu a mai stat cu nimeni de vorbă, dar sigur că atitudinea celor din România, l-a desamăgit profund. El îşi făcea planul de a organiza rezistenţa anticomunistă, dar la faţa locului nu-l

aştepta nimeni, în orice caz nu s'ar fi gândit că în zilele festivalului mondial al tineretului, va da de o atare atmosferă demnă de o Sodomă şi Gomoră, modern românească. Confruntaţi şi el şi camarazii săi cu o situaţie imprevizibilă, au simîţit probabil că în ei se surpă o ţară, pe care au iubit-o ca pe niciuna în lumea asta sentiment ce-l exprimă şi poetul Vasile Posteucă în cutremurătorul său Testament - şi a fost destul un moment de derută de pierdere a busolei ca să ajungă o pradă uşoară în mâinile comuniştilor. Vina lui Ion Golea a fost aceea că a înfruntat duşmanul chiar pe terenul unde acesta se simţea puternic, avea contact cu pământul de unde-şi lua tăria ca miticul Anteu. A fost conştient dr. Ion Golea că înconjurat de figurile de carnaval al participanţilor la festival, el se sacrifica în zadar, un zid îl despărţea de neamul său cel adevărat? Au murit degeaba, dr. Ion Golea şi oamenii săi, ca şi cei din a doua echipă condusă de Tănase cine ar putea să ştie. În orice caz, cei ce au condus ieri România sunt şi zi dacă mai sunt în viaţă, la putere. Ergo ...

6. Noi ne-am obişnuit datorită normei generale, să

credem că e destul să spună cineva că e neamţ pentru a-şi primi certificat de cinste şi bună purtare. Ori, recent statul german socotindu-şi veniturile nu i-a fost greu să constate că mai mult decât jumătate din ele, cu valoarea în mărci se află în străinătate, păgubindu-l grav. N'am dori ca asociaţii de peste hotare ai dlui ministru al turismului să-l pună să treacă pe sub furcile caudine ale unei încercări falimentare ce i-ar provoca desigur cheltuieli suplimentare scoase nu din buzunarul propriu ci din banii contribuabulilor publici. Deie Domnul să nu am dreptate şi fără să le urez succes în afacerea Dracula, aş recomanda şi părţii româneşti şi cele germane, (există aşa o bună traducere), pentru a vedea de ce vorbim ca să ne înţelegem, să citească cu toţii cartea Dracula de Bram Stoker, eu m'am trudit să le dau un rezumat esenţial, dar nu-i suficient atunci când vrei să-ţi dai seama de marea prăpastie în care, cu ochii închişi te bagi. Şi pe această cale le recomand să ştie şi unora şi altora că faptele şi evenimentele aşa cum sunt ale admise istoric, de cei ce consultă şi se lasă conduşi de documentele în cauză, demonstrează că între Dracula din literatura fantezistă a submediocrului Bram

Stoker şi domnul Vlad Ţepeş, cu o existenţă reală în Istoria Românilor, nu se pot face niciun fel de legături. Locul pasionaţiilor întru Dracula nu e în România ci undeva în Anglia sau în Irlanda. Vampirismul e străin tradiţiei româneşti, tendenţios şi nedemonstrabil îl susţin Mc Nally şi R. Florescu, cei ce nu înţeleg acest lucru nu au ce căuta la conducerea ţării, fiind ei înşişi, ca cei doi autori citaţi mai sus, străini de interesele neamului nostru. Locul lor e lângă nobila maghiară Elisabeta Bathori, care se scălda în sângele fetelor ucise pentru ca ea să-şi menţină tinereţea, în timp ce poporul român şi domnitorul Vlad Ţepeş au alte rădăcini mitologice şi istorice, pe care nu le pătrund nici fantezia bolnăvicioasă a lui Bram Stoker, nici admiraţia pentru un roman ca Dracula, total lipsit de valoare literară. Absint otrăvitor pentru conştiinţa tinerilor de astăzi... Pentru soarta lor va fi făcut răspunzător dl. ministru al turismului, fiindcă s'ar cuveni să admită, există în lumea asta ceva mai mult decât banii: demnitatea unui neam sau cum o spune marele nostru Mihai Eminescu, Luceafărul veşniciei culturii româneşti, şi anume e vorba de "mândria de a fi român".

7. Pamfil Şeicaru îmi scria de inteligenţa poporului

român, aceasta se răzbună pe cei ce îi fac rău, atunci când nu ai crede. Se ştie că în greceşte "aghios" înseamnă sfânt, dar cum feţele bisericeşti strămutaţe din depărtata Eladă nu prea aveau milă de ţăranul român când să-i ieie dijmă, unul din ei a tradus cuvântul de mai sus cu "aghiuţă". Îl avertizăm pe dl. ministru al turismului, Agathon Dan Matei, că are un nume frumos primul purtat de un tragedian activ în 447 a. Chr. la Atena, s'a mutat apoi la Pella, capitala Macedoniei condusă de Archelaos, aici se va naşte Alexandru cel mare (336 a. Chr.). Agathon s'a nu mit şi mănăstirea de lângă Botoşani unde a slujit ca stareţă Olimpiada, sora mamei lui Eminescu, Raluca, şi încă alt două surori ale ei au fost călugăriţe dar asta altă poveşte. Vă rog să nu daţi cumva faliment cu Parcul de distracţii Dracula, să nu se întâmple ca poporul român să simtă răul ce i-l faceţi neamului şi să vă traducă cine ştie cum timabilul dvoastră nume! După atâtea lucruri neplăcute se impune ca reîntrcându-ne, la maestrul Pamfil Şeicaru, deşi consider că ar fi fost alături de mine în problema afacerii Dracula, acum ar urma să mă ocup de originile de care se simţea atât de mult, legat. De nenumărate ori mi-a scris că el trăieşte prin strămoşii

săi, oieri din comuna Şeica, de lângă Făgăraş, ei i-au dăruit o constituţie atât de puternică, astfel că a reuşit să reziste obstacolelor fizice ale vieţii dar şi celor pe care i le procurau oamenii prin răutăţile lor. Dela ei a moştenit energia psihică ce i-a permis să creeze până la o vârstă atât de înaintată şi l-au înzestrat cu un optimism mereu prezent, acesta îi dă sensul destinului, binefăcător, mai ales atunci când e gata să cadă sub povara grijilor. În acest mod, am putea susţine că Pamfil Şeicaru trăia în origini, noţiuni cu ajutorul cărora el reuşea să reînvie ca pasărea Phoenix din proprie cenuşă, acestea îi confereau o solidaritate pe care nimeni nu era în stare s'o distrugă, dar îl unea, pe calea sângelui, cu morţii săi dragi. Ci, acest fenomen e mult mai generalizat, tot în origini se află reîntorşi eroii povestirilor lui Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu sau cum arătat se poate susţine că viaţa marelui poet M. Eminescu era cu împărţită în două, stare bine rezumată în poezia postumă Codru şi Salon. A doua, Salonul îi oferea oraşul cu durerile şi pustietăţile lui, pe când mulţumirea sufletească şi-o regăsea revenind la Codru şi elementele sale, încât se poate spune că îşi împlinea fericirea trăind în arhetipurile lui originare cum sunt apele, luna, cerul senin dar şi cu stelele,

florile de nufăr galbene pe faţa lacului albastru şi nu în cele din urmă toate tainele codrului, citite în murmurul izvoarelor ca mai apoi să fie exprimate prin haina de aur a unui basm ori prin profunzimile străvezii de mătase lunară a vreunei meditaţii lirice. Fără îndoială, în codru Mihai Eminescu îşi găseşte originile, acestea la rândul lor îl ajută să se cunoască pe el însuşi, ca suflet nemuritor. În acest cadru am putea completa două înterpretări mai vechi ale noastre. În primul rând, dacă treptele Colonei fără de sfârşit al lui Brâncuşi, cu cât se apropie de cer, cu atât au memoria celor dispăruţi mai vie, rădăcinile ei sunt adânc legate de pământul originii lor, unde se naşte, se plămădeşte şi se crează, totul ce-i sfântă facere. De-acolo îşi ia seva binefăcătoare prin care în vârf ca o cupolă de catedrală se înalţă pocalul Recunoştiinţei. (Maupassant şi M. Barrés, străluciţi scriitori francezi au vorbit de rădăcinile fiecărui suflet omonesc înfipte în pământul lor natal, dar oberservaţia nu depăşeşte domeniul sentimentului, încărcat cu oarecare nostalgie, nu posedă caracterul ontologic deci existenţial ca la român, unde putem să ne referim la noţiunea de origine şi originar ca structuri primordiale, săpate cu sânge străbun, în conştiinţa omului carpato-dunărean).

Al doilea e acelaşi fiu de împărat din basmul popular Viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe, de care am zice că el a trebuit să părăsească veşnicia, pentru a se întoarce la pământul său natal, unde îşi dormeau somnul de veci părinţii şi strămoşii săi, la ei, peste vreme, îl trăgeau înapoi ca printr'un fir nevăzut al Parcelor. Filozoful C. Noica pentru fapta sa pe care o condamnă îi dă celui coborât din veşnicie pentru neghiobia de a se fi întors acasă o palmă, justificată prin faptul că distinsul gânditor a încetat demult să mai creadă în existenţa unei alte lumi decât cea pământească. Pe când ţăranul român, trăind într'o continuă întrepătrundere a două lumi, cea umană pământească şi cealaltă cerască, divină, el crede în rânduiala lăsată de Dumnezeu chiar şi în lucrurile pământului, ori aşa cum a arătat tot Mihai Eminescu în Povestea fiului de împărat fără de stea (Povestea magului călător prin stele) după respectiva rânduială fiecare om are o stea a lui, în viaţa viitoare împreună cu perechea sai, iubita sub forma unuii înger blond, vor ajunge pe ea, unde îi va aştepta insula fericirii, se înţelege veşnice. Aşa dar originea împlinirii destinului uman, în concepţia românului, nu se află pe pământ ci în lumea cea de dincolo în stelele cosmosului divin, acolo îi este prima origine a vieţii lui. Vom fi obligaţi

să subliniem că am ajuns la un liman comun ai acestei credinţe cu a păstorului din poemul popular Mioriţa, cel ce cântă moartea ca pe o nuntă cosmică, de unde ritualul cuprinde şi venerarea stelelor ca şi a altor elemente cosmice şi asta încă ne demonstrează că am ajuns pe un teren în care toate sunt Una, reamintindu-ne deviza tinerilor Hegel, Schelling şi Hoelderlin, studenţi la Tuebingen, "Unul şi Totul" prin aceste cuvinte nu numai că îşi defineau panteismul, moştenit încă de la Spinoza, dar formulau existenţa unui Dumnezeu care e Unul şi le cuprinde pe toate câte sunt în univers, principiu urmat întocmai de marele filosof Hegel în Fenomenologia Spiritului. În lumina acestor date prin origine primară, am putea să acceptăm că omul cu simţirea şi raţiunea sa, ajunge până la Ideea de Dumnezeu. Am spune că prezenţa originilor şi a originei prime, care nici nu se cer căutate fiindcă trăiesc în noi şi noi în ele, constituiesc un alt specific al spiritualităţii noastre, pe lângă spaţiul mioritic, sofianismul ortodox, întrepătrunderea a două lumi între uman şi divin, moartea ca un pod de trecere spre dincolo, românul fiinţează mereu în două teritorii sufleteşti, limbul de dincolo ceresc este şi al visului etern, străbătut de Sărmanul Dionis până la Domurile lui Dumnezeu, de unde călugărul Dan va cădea în

genunile păcătosului fiindcă a luat numele Dumnului în deşert, considerându-se el însuşi Dumnezeu. De-aici primesc valabilitate şi alte gânduri autohtone cum că noi trăim cu morţii nu numai ai noştri, dar pe calea cărţilor şi cu cei dispăruţi de mult şi sfera se poate întinde şi la cei străini cărora le-am învăţat graiul, şi am ajuns să-i cinstim, uneori mai mult decât pe cei din neamul nostru. S'ar putea susţine şi în mod invers, că noi îi ţinem în viaţă, lângă inimă pe cei morţi, mai ales atunci când singurătăţile reci copleşesc asemeni unei plase a lui Nessus, câte-un suflet solitar. Mai departe vatra casei este sacră, un altar în jurul căruia se adună viii şi morţi unui neam, răsărind sub aurori depărtate, întrebarea plină de fiori: Unde sunt cei ce nu mai sfânt? În pământul ţării noastre se înalţă catedrale subterane cu orgi cântătoare la cea mai uşoară atingere de vânt. Ele, preamăritele şi preasfintele, sunt făurite din oasele celor dispăruţi şi de câte ori călcăm pe drumurile de altădată o facem sfioşi, cu mare grijă, nu cumva să sufere cel îngropat sub iarba proaspătă şi flori ale câmpului în mireasma cărora te scalzi ca într'o baie trandafirie, oglindind un crepuscul senin de Septembre, dureros de nostalgic. Totul se petrece

în gratuitul poeziei, prezent de la început până la sfârşit, ca un leitmotiv al inimii. Acesta e miracolul fiindcă Frumuseţea care însoţeşte minunatele, imaculate forme, aşteaptă să fie recompensată cu o monedă bătută în aur stelar, fără nicio legătură cu lăcomia regelui Midas ori a urmaşilor săi moderni, robii banului. Nimic nu se schimbă în mod esenţial, tot ce-i ales a trecut prin sitele minîţii, cu ajutorul originilor intră în veşnicie punându-li-se în mâini cheia raiului unde în pridvorul bisericii cântă din lire, îngerii cântăreţi ai lui Melozzo da Forli. Omul, în sine, este în acele momente întreg al Fiinţei nemuritoare. Am comparat odată poezia lui Ienăchiţă Văcărescu într'o grădină cu Gefunden (Găsită) a lui Goethe, şi fiindcă le-am publicat, odată, nu o vom mai face, mai ales că mobilul urmărit de noi acuma poate fi explicat foarte uşor. Înainte de toate, am să mai reamintesc faptul că despre creaţia poetului român Ienăchiţă Văcărescu, se susţinea c'a fost inspirată din poezia magului de la Weimar, ceea ce nu e adevărat deoarece Goethe a scris-o după I. Văcărescu, şi fiind singura poezie dedicată soţiei sale Christiane Vulpius Goethe, e precis datată cu August 1813, deci la 16 ani de la

moartea Văcărescului! Originea în amândouă poeziile ar fi floarea iubită de om, ajunsă în pericol de a se pierde prin intervenţia unei a treia persoane, care ar ridica-o de pe ramura ei şi în cele din urmă ar prăpădi-o. Poezia lui I. Văcărescu rămâne la actul poetic în sine, acesta exprimă o grijă până la frică, pe care o gustă, în mod gratuit, cu simţurile sufletului deci se opreşte la motivul pur liric, fără să rezolve, bineînţeles, datele practice care urmau să fie luate. Goethe cu spiritul neamţului practic, priveşte şi princepe că va trebui să ia anumite măsuri şi le va aplica, se înţelege cu destoinicia unui grădinarmaestru, fie şi din Erfurt, cum l-a numit cineva, nu tocmai deplasat pe marele Goethe: aşa dar scoate planta din rădăcini şi-o răsădeşte în grădina lui unde mlădiţele cultivate vor prinde şi floarea va reînflori pe mai departe. Fără îndoială poezia, în cazul de faţă, e în cea mai mare parte, depăşită, prin descrierea manoperii respective ea aparţine unei meserii, aceasta fie oricât de cinstiă, nu are nici cel mai minim raport cu poezia. Fără să-şi dea sema Goethe dă un exemplu de non poezie, şi ne permitem să credem că în acest fel prevesteşte moartea Poeziei scrisă cu literă mare ca numele celui ce a creat-o, Dumnezeu, înfăptuită deja în Faust, partea doua în actul III când fiul

frumoasei Elene făcut cu un cvaler medieval neamţ numit dr. Faust, celebrul Euphorion hazardându-se într'un zbor mult prea îndrăzneţ va cunoaşte un sfârşit eroic, asemenea unui Icar modern, va muri spre marea durere a părinţilor lui, întrupând însă pe Lord Byron, rivalul de salon, căruia îi dă cinstea să anunţe odată cu dispariţia lui şi moartea marei Poezii. Goethe s'a plâns de nenumărate ori că poetul englez îi fură ideile, şi desigur că avea dreptate când vom pune unul lângă altul satanismul byronian de povestea lui Mefisto, dar până la urmă îl ierta, probabil trebuia să admită că tânărul englez e mai talentat decât el în compunerea poeziilor dacă el îi este superior prin concepţie, şi barocul imaginaţiei sale, acestea îi dau dreptul să facă în lumea creaţiei saltul cu un Faust pe care Byron poate l-a întrecut în frumuseţea unor comparaţii, dar întregul rămâne de-acuma de-apururi de neîntrecut: Goethe e mai mult decât Byron, poate şi fiindcă al doilea n'a ajuns vârsta maturităţii şi a înţelepciunii, bătrâneţea. Unde Byron rămân fără rival e satira lui usturătoare nu rar personală, şi distrugătoare. În schimb, Goethe a păstrat până la moarte cultul curtoaziei germane, care de pildă n'ar da ca profesor o notă slabă ucenicului, decât ţinându-i paltonul şi explicându-i că de fapt nu a greşit el, cât de vină i-a fost pana că i s'a rupt, în orice caz mai târziu cu zâmbetul pe buze, la fel de amabil, îşi execută totuşi elevul. Nu am înţeles niciodată această

ipocizie la un popor drept, cinstit şi încă cu atâtea calităţi bune. Ca urmare în literatura germană lipsesc scrierile critice, pamfletele de pildă, predilecţia multor intelectuali români să-i amintesc pe Tudor Arghezi sau Pamfil Şeicaru, dintre cei mulţi. La nemţi, în locul satirei muşcătoare pe care noi am moştenit-o de la romani, şi întrebuinţează o ironie fină, parcă l-ar mângăia pe cel vizat, vizibil preocupat să nu-l supere, să nu-l dăm exemplu pe H. Heine fiindcă marele poet era înzestrat cu lexicul mânios al profeţilor din Vechiul Testament, şi ştia să lovească în inamicii lui, cu forţa pusă în joc de Moise când lovind stânca s'a rupt în două Marea roşie, făcând posibilă trecerea evreilor din Egipt spre ţara Canaanului unde curgea miere şi lapte, se înţelege din mâni îngereşti. Cred că în bună parte am definit arta marelui H. Heine, cel cu fulgere în mâni dar oricând gata să se transforme în cununi de nestemate pentru femeile ce-i împărtăşeau trupeşte harurile divine, această iubire profană amestecată cu cea divină e comună cu cea a poeţilor români, o găsim la Eminescu, acesta îl cunoştea şi îl preţuia pe Heine dar nu cred că e o influenţă absolut directă. Cu totul altfel stă situaţia cu câteva versuri heiniene, prezente la L. Blaga în poezia Belşug, unde nu-i vorba de iubire ci de sentimentul omului însingurat, la poetul român e simbolizat de un cireş, prădat de

poamele sale, pe când la Heine e vorba de întrebarea pelerinului obosit de atâtea drumuri, unde îi va fi ultimul său loc de odihnă adică mormântul. La Blaga ultima strofă din aceeaşi poezie sună aşa: - Las'să vie, să culeagă, Vara mea rămâne'ntreagă. Stelele deasupra mea Nimeni nu mi le-a fura! La Heine ultima strofă: Immerhin! Mich wird umgeben Gotteshimmel, dort wie hier, Und als Totenlampen schweben Nachts die Sterne ueber mir. Pentru că poezia lui Heine merită acest lucru, mai ales că am publicat-o într'un volum fără nicio şansă de a fi cunoscut cel puţin de o mână de intelectuali români, voi reda în cele următoare, în traducere proprie, poezia Unde? Wo? mai ales că nu are decât trei strofe: Unde-mi voi găsi mormântul oare

Obosit de drumuri, pelerin? Lângă palmierii ninşi în soare Ori sub visătorii tei, pe Rhin? Undeva'n pustie mă voi pierde Jefuit de-o mână rea, străină? Sau voi adormi pe coasta verde În nisipul mării doar lumină? Oriunde sfârşitul ei mă prindă, Cerul Domnului m'o'nconjura Şi făclii la mort o să se-aprindă Noaptea, stelele de-asupra mea. *** Desigur atmosfera celor două poezii este total deosebită, în Belşug cireşul se dăruie cu mărinimie celor ce îl fură, socotind că stelele de deasupra lui nimeni n'o să i le iele. Acestei atitudini optimiste, tinereşti, în poezia lui Heine ne confruntăm cu un pelerin atât de obosit încât îşi pune întrebarea unde o să-i fie mormântul? Şi după ce se referă la câteva locuri unde moartea l-ar putea prinde, în final, autorul ajunge la concluzia că indiferent unde o să-i fie locul de veci, acolo sau aici,

cerul îl va înconjura şi făclii la mort o să se aprindă "Noaptea, stelele deasupra mea". Fără îndoială este una din poeziile mari ale poetului Heine, cum este pentru L. Blaga o reuşită nu de toate zilele, poemul Belşug. Ceea ce impresionează, în ambele cazuri, mai adânc şi tragic la poetul german, există sentimentul că stelele deasupra omului nimeni nu le va lua, chiar dacă ele se vor aprinde pentru a sluji ca nişte făclii pentru mort. Vraja cerului înstelat m'a fascinat şi pe mine, când copil, mă plimbam cu tata de malul Mureşului la Arad, şi l-am descoperit cu toate minunăţiile sale, bijuterii cereşti numite Pleiadele, Aldebaran, Casiopeea, Carul mic, Steaua polară, Siriusul, Vega, Pegasul şi altele mai mărunte pierzându-se în praful stelar al Căilor lactee şi mai departe în infinitul lumilor tot mai necunoscute. Personal, cred, ce spun, simt până în adâncul cel mai profund al conştiinţei mele, că pe alte meridiane, ne întâlnim iar cu cerul înstelat, drum pe care l-a urcat şi Eminescu până a ajuns la dreapta Demiurgului Părinte, pe cerul nopţii un Luceafăr, strălucitor în singurătatea sa de aur şi lumină.

Iar aş crede că această înfrăţire cu cerul înstelat, nouă ne vine de mult înapoi de la strămoşii noştri păstori sau oieri cum le zice maestrul Pamfil Şeicaru, cartea şi Bilia lor acolo sus, lângă culcuşul căpriorilor, le era singurul ghid spre lumină, tot mai multă lumină. Privind mereu la cerul înstelat, i-am învăţat misterele pe dinafară, şi nişte stropi, iată au ajuns şi pe masa noastră: dorul de a privi la cer şi a-i explora toate aşezările după cartea scrisă pentru popor de savantul C. Flammarion. Aceaşi trăire prin H. Heine o are şi poporul evreu în drumul său de pelerin, oricum stelele îi vor lumina ca torţe pentru mort, deasupra sa drumul cel din urmă. În Vechiul Testament mulţi regi biblici au fost păstori de unde ecoul în inima poetului este asemănător cu al poetului român căci oricât l-ar fura, stelele deasupra lui nimeni nu i le-o lua. Iată o tradiţie comună care arde ca flăcări în inimi ce nu vor să apună, atât in spiritualitatea poporului evreu cât şi în cea românească, după vechimea lor seculară au dreptul să fie numite şi pecete originară sau simplu orgini, sau după caz origine spirituală. Dacă am citi Xeniile prevăzute de Schiller şi Goethe cu titlul de satire, vom rămâne iar uimiţi de blândeţea

unor definiţii ce doar rar ar putea să atragă atenţia unor advesari, şi iar se cuvine să adaogăm că ori de câte ori se cerea o intervenţie mai ieşită din comun, Goethe se exchiva să o scrie îi cerea lui Schiller să ieie atitudinea de rigoare, dar fără să depăească jena neamţului să strice armonia interioară unui om, când bine se ştie cu ce greutate se construieşte o personalitate umană. S'ar putea ca această tendinţă de a nu jigni pe om, să nu mai vorbim de totala lui desfiinţare, a izvorât în inconştientul neamţului din dogma predestinării, dogmă ce exprimă credinţa teutonului, după ea fiecare om are prescris drumul său în viaţă, fie bun fie rău, încât orice încercare de a schimba lucrurile se arată de prisos. Drept urmare orice tentativă de moralizare nu poate avea niciun efect, odată ce încă de la Leibniz fiecare fiinţă umană e închisă hermetic în propria sa monadă, nu poate comunica decât cu monada primă, Dumnezeu. De-aici viaţa pământească e un adevărat iad, niciun predestinat nu e stăpân pe soarta sa, din această cauză la un indiferent sentimental, adversarul nu merită nici batjocura sa, dar nici mila. De mult, oamenii nordici protestanţi, trăiesc fiecare ca o monadă fără să dea atenţie celeilalte monade pe care spiritual nici nu o văd. În ce-l priveşte pe Lord Byron există o dispută în

legătură cu moartea sa la Missolonghi. Aşa cum am învăţat la şcoală, şi am citit în manuale, poetul englez a murit căzând în bătălia dusă de poporul grec pentru libertate la Missolongi. Deci a avut parte de un sfârşit de erou, ultimul său pat mortuar constituindu-l câmpul de luptă pentru realizarea unor idealuri ce nuşi vor pierde valoarea pe pământ. Totuşi, pentru călătorul ce vizitând Grecia va trece şi de partea de sud-vest, continentală a Greciei şi se va opri la Missolongi, să dedice un omagiu memoriei lui Byron, va afla de la localnici că poetul englez nu a murit în luptă ci de malarie, într'un hotel din localitate. E un aspect ce dă de gândit, poate poetul a cedat nervos atunci când se vedea pus în situaţia de a intra într'un război crâncen, de care nu-l lega nimic. În acest caz moartea sa într'o cameră de hotel, în general şi în vremea noastră hotelele sunt destul de primitive în Grecia, sfârşitul lui Byron la Missologhi va rămâne, pe mai departe un mister. În legătură cu Faust de Goethe, am arătat că în tragedia lui a prevăzut întocmai evoluţia societăţii apusene până în zilele noastre, ceea ce îi împrumută calităţile de profet, cum scria Shelley că această vrtute se cuvine să facă parte din structurile sufleteşti ale fiecărui mare artist. Dar coborând cu picioarele pe pământ, nu va fi greu să aflăm că Goethe a fost o viaţă întreagă un înalt personaj politic deci şi-a

însuşit toate uzanţele etichetei de la o curte princiară, dar venind în contact şi cu multe dedesubturi ale politicii de fiecare zi de care altfel habar nu ar fi avut că ele se întâmplă. Trimis ca ambasador şi la alte curţi imperiale, magul de la Weimar a avut ocazia să cunoască tot felul de lume de la ranguri sus puse la oameni de legătură cu roluri importante deşi treceau pentru popor total necunoscuţi. Având, într'un interval de aproape 50 de ani un bogat material social şi politic Goethe a fost capabil, posedând şi un geniu artistic, să dea naştere la o capodoperă de felul lui "Faust" în care nimica nu e înfrumuseţat ci spus pe şleauă chiar şi cele mai neplăcute lucruri. În respectiva lucrare, la fel de valoroasă pentru epoca modernă ca şi operele lui Homer în antichitate, din ea, cu deosebită uşurinţă a putut defini spiritul faustic al ţărilor apusene europene ca: atitudinea antropocentrică (omul devine centrul universului în locul lui Dumnezeu, acesta pur şi simplu nu există, sau mai comod ca în Faust El se retrage în înălţimile depărtate ale cerului şi îl lasă pe diavol să fie călăuza lui Faust, nou contract bazat pe un pariu, pe care Mefisto nu are cum să-l câştige), e activistă (deviza nu e "La început a fost Logosul", aşa cum scrie la Biblie că este Cuvântul lui Dumnezeu ci "La început a fost fapta"), e magică, nu o mai înteresează originea lucrurilor, supusă fiind doar fascinaţiei banului, nu o înteresează trecutul şi tradiţia deci e prezenteistă, sau

cum scrie Balzac nu prea favorabil desvoltării capitalismului, locul lui Mefisto a fost preluat de burse şi alte instituţii bancare, astfel că rătăcitorul Melmoth eroul lui Maturine poate să revie pe pământ din infernul unde a fost mazilit, reconciliindu-se cu lucrurile pământeşti doar cele mai importante şi rentabile au origini diavoleşti. Se ridică problema dacă lumea prevăzută de Goethe e una ce îi câştigă simpatiile, ori a fost un simplu cronicar al timpurilor sale şi cele următoare cu încă mai bine de trei secole, şi aici va trebui să punem sub mare semn de întrebare, titului dat de C. Noica studiului său de "Despărţire de Goethe" când corect ar fi trebuit să fie "Despărţire de Faust" pur şi simplu. Fiindcă poetul Goethe ca poet a avut o activitate prodigiosă, de parcă ar fi vrut să impiedece moartea poeziei, şi a editat impreună cu Marianne Willemer acel neaşteptat "West-oestlicher Divan" în care ea era Suleika şi autoarea unor poezii egale ca valoare lui Goethe. Cu ocazia apariţiei respectivului volum, maestrul se pronunţă împotriva poeţilor contemporani cu el, cărora le contestă orice talent pe lângă poezia persană pentru care nu are decât sublime cuvinte de laudă, caracterizează spiritul oriental mai mult decât potrivit, în adnotaţiile lui Goethe ne putem recunoaşte şi noi sufletul şi spiritul nostru.

Dar decadenţa culturii europene începe odată cu a doua jumătate a secolulul trecut sub forma unei diade descrise de Benedetto Croce alături de mari artişti şi poeţi, musteau şi germenii unei desmembrări culturale, termenul de "Entartung = degenerescenţă" a fost introdus de Max Nordau pe când filosoful Nietzsche consideră că sistemul său filozofic (voinţă la putere, supraomul, naşterea tragediei din dionisiac şi apolinic) va putea salva societatea apuseaneuropeană de decadenţa sa culturală. În secolul al XX-lea cum procesul înaintează vertiginos, parcă ajutat de principiile artei moderne, astfel că Heidegger, cu totul semnificativ se întoarce la noţiunea de origine pe care o aplică operei de artă astfel că filozoful îşi începe lucrarea "Originea operei de artă" chiar cu definiţia ei care este: "Originea înseamnă acel ceva prin care şi de la care pornind, un lucru este ceea ce este şi este aşa cum este. Numim ceea ce este ceva, în care este, esenţă a sa. Originea unui lucru este provenienţa estenţei sale. Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale." Într'o altă lucrare, Heidegger susţinea cu cât înaintăm în trecutul lucrului cu atât avem şansa să-i descoperim originea şi provenienţa esenţei sale.

Este de menţionat că în acest fel originea joacă un rol de prim ordin, prezent şi în filozofia lui Husserl cu a sa reducţie eidetică şi de pildă istoricul de artă Heinrich Luetzeler în Deutsche Kunst, Bouvier Verlag, Bonn, 1987, arată că arta germană originar este expresionistă, în sensul că statuile carolingiene nu urmăresc să exprime frumosul, fundamental pentru arta italiană sau cea franceză, ci prin exagererea unor părţi de fizionomie ca fruntea mai proeminentă se caută să se sublinieze înţelepciunea unui sfânt, deci se pune adevărul înaintea frumuseţii. Cum bine se ştie expresionismul a străbătut ca un fir roşu întreaga artă germană, de la Gruenewald până la pictorii începutului de secol al XX-lea, adunaţi în jurul grupării "Die Bruecke" (Podul). Dar iată ce mai spune filozoful în legătură cu " ... în chip poetic trăieşte omul pe acest pământ". Am mai expus ideile heideggeriene, dar astăzi îi voi reda propriile sale idei şi cuvinte, prin care ar propune o reîntoarcere la marea poezie, dacă arta şi poezia modernă nu face decât să distrugă fără să construiască ceva în loc. Poetul poeţilor pentru Heidegger este Hoelderlin cel ce exprimă sacrul pe limbajul poeziei, fără niciun alt adaos extrapoetic. Interesant ca se îndepărtează de modul de a crea para poetic al lui Goethe din Gefunden ceea ce înseamnă că I. Văcărescu a scris din instinct o formă pură de

poezie fără imixtiuni străine, sau înflorituri nelalocul lor. Încăodată se adevereşte că pe drept se susţine că "românul e născut poet". Ar mai fi de adăogat că Heidegger nu era entuziasmat de poezia lui Goethe, de unde presupunem că a fost de acord când Jaspers a susţinut că Goethe ar fi putut scrie ca oricare dintre poeţi, înafară de Hoelderlin. Ar mai fi de menţionat că atât Heidegger cât şi Jaspers au citat şi s'au referit la poeziile hoelerdliene din timpul bolii sale psihice, a suferit de schizofrenie cam din anii 1793-94 deci aproape întreaga sa creaţie a stat sub dominaţia afecţiunii sale. Din păcate unii literaţi (vezi şi P. Creţia în "Testamentul unui eminescolog") români susţin în continuare că Hoelderlin odată cu boala sa psihică a intrat într'o mare întunecime exact ca şi Eminescu, de unde se vede cât de retrograzi sunt unii intelectuali români atunci când li se pun sub nas unele sacre adevăruri, ei tot cum au învăţat la şcoală, repetă lecţia şi asta îi degradează ca de la sine, dar cine să observe acest lucru într'o Românie în care învăţământul de toate gradele se află într'un impas, greu de trecut. Ar mai fi de spus, Hegel considera că spiritul absolut poate fi abordat pe trei căi: filozofia, arta şi religia, le-am dat în ordinea prevazută de marele filozof. În ce-l priveşte pe Heidegger şi el abordează cele trei

moduri de sesizare a Fiinţei, dar într'o altă ordine. Să redăm citatul promis, în cele dintâi: " ... în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ. Poeticul aduce adevărul în strălucirea a ceea ce Platon a numit în Phaidros, ceea ce iese la iveală strălucind cel mai pur. Poeticul străbate orice artă, orice scoatere din ascundere care aduce în sfera frumosului tot ceea ce fiinţează în chip esenţial. Oare artele frumoase prin scoaterea din ascundere pot să-şi revendice dreptul originar, de a ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea, să redea încrederea în ceea ce se acordă? Nu se ştie dacă artei i se acordă suprema posibilitate a esenţei petrecută în sânul celui mai mare pericol, în schimb filozoful se poate mira că în delirul tehnicii care se întinde peste tot, poate să apară ziua când esenţa tehnicii va putea să fiinţeze în revelarea proprie adevărului. Esenţa tehnicii nu e de ordinul tehnicului şi se petrece într'un domeniu înrudit cu tehnica şi care pe de altă parte e fundamental diferit de ea. Un atare domeniu este arta. Dar arta e un asemenea când meditaţia nu se închide în faţa constelaţiei adevărului pe care o pune întrebarea filosofului; întrebând astfel, noi dăm mărturie pentru situaţia critică în care ne aflăm: excesul de tehnică ne împiedecă să aflăm ce este esenţial în tehnică, aşa cum, de prea multă estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă. Însă cu cât

mai mult stăruie întrebarea noastră asupra esenţei tehnicii, cu atât mai misterioasă devine esenţa artei. Cu cât ne apropiem mai mult de pericol, cu atât mai luminos încep să strălucească acele drumuri care poartă către ceea ce salvează. Cu atât mai stăruitoare devine întebarea noastră. Căci în actul întrebării stă pioşenia gândirii." În acest paragraf de la început se constată că filozofia nu-şi poate "revendica dreptul originar de a ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea" din aceasta cauză Heidegger a lăsat mult în urmă filozofia şi trece la analiza poeticului căruia îi dă o definiţie demnă de reţinut: "Poeticul aduce adevărul în stralucirea a ceea ce Platon a numit în Phaidros ceea ce iese la iveală strălucind cel mai pur. Poeticul străbate orice artă, orice scoatere din ascundere care aduce în sfera frumosului tot ceea ce fiinţează în chip esenţial." Totuşi nici artele frumoase nu pot ocroti ivirea a ceea ce aduce salvarea, să redea încrederea în ceea ce se acordă "astfel că filozoful o depăşeşte şi pe ea, fără să se despartă de lumina strălucitoare pe care o răspândesc, continu şi filozofia şi poezia, chiar dacă nu-şi pot revendica dreptul originar, la salvare". Urmează un alt gând tipic heideggerian: "Cu cât ne

apropiem mai mult de pericol, cu atât mai luminos încep să strălucească acele drumuri care poartă către ceea ce salvează. Căci în actul întrebării stă pioşenia gândirii." Ori răspunsul pioşeniei gândirii va fi dat în cele din urmă, omul va fi salvat din criza spirituală în care se zbate, doar dacă îl va aştepta pe Dumnezeu, se înţelege alături de filozofia lui Heidegger, de marea poeziea lui Hoelderlin, cântăreţul sacrului şi să nu-l uitâm pe cel ce l-a descris, Rudolf Otto. Filozoful susţine, chiar dacă Dumnezeu nu va apărea, prin acţiunea de a-l aştepta, omul se va înălţa pe scara Fiinţei fiinţării, desăvârşindu-se. Ultima orientare a autorului lucrării filozofice "Sein und Zeit" a iritat pe mulţi "prieteni" şi adversari de-ai săi, astfel că l-au împiedecat să-şi publice interviul dat revistei "Stern" într'o carte separată, deşi el cuprindea concluziile de o viaţă ale filozofului, fără această aşteptare a lui Dumnezeu, opera heideggeriană ar fi apărut ciuntită, lipsită de sens, sortită să mulţumească pe nişte comentatori pedanţi de filozofie, şoareci de bibliotecă, urmărind să-i răstălmăcească fiecare cuvânt, pentru a demonstra cât de dificil este de înţeles Martin Heidegger şi bineînţeles cu ajutorul notelor scrise de ei înşişi să-l

facă şi mai de neînţeles. Căci pentru un om, familiarizat cu sistemele filozofice existente, drumul marelui filozof îi va apărea mai mult decât explicabil, aşa trebuia să evoluieze şi nu altfel. Făcând o apropiere între Hegel şi Heidegger, fie şi formală, vom fi înclinaţi să trecem de la spiritul subiectiv, obiectiv şi absolut, ordonare aparţinând lui Hegel în persoană, peste pragul ontologic, unde am întâlni o triadă corespondenţă: fiinţare, Dasein (aici, a fi în lume) şi însfârşit Fiinţa. Cum Heidegger a refuzat pertinent să definească "Fiinţa", ne vom feri la rândul nostru s'o facem.
[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare Editura ALMAROM), acum numai cu manuscrisul original, Rita Vuia]

Repetăm abordarea spiritului absolut la Hegel, pentru a ne explica de totului clar, că acesta e determinat de arta spirituală, de religia revelată şi de filozofie ca şi Cunoaştere Absolută, în ultimul capitol Hegel consideră "Conţinutul simplu al Sinelui care se cunoaşte că dă o definiţie Fiinţei", fără nicio legătură ce cea din concepţia heideggeriană. La acesta din urmă fiinţa ar avea legături mai strânse cu Spiritul absolut şi dupa ce am aflat că omul va trebui, pentru a se salva, din marea criză provocată de dominarea planetară a tehnicei luând tot mai mult din domeniul culturii, să-l aştepte pe Dumnezeu, nu mai avem nicio îndoială că fiinţă, contrar celor susţinute de

majoritatea exegeţilor heideggerieni, va trebui să fie scrisă cu literă mare, Fiinţa. Fiindcă nici Heidegger nu are posibilităţi de lucra cu alte elemente specifice Fiinţei, şi le insuşeşte dândule însă o altă ordine ierarhică: filozofia, poezia şi religia, cu aşteptarea lui Dumnezeu, şirul citat creşte de la stânga la dreapta, religia e factorul primordial de o covârşitoare esenţialitate. După Hegel, cum am arătat-o suprema treaptă o constituie filozofia, el însuşi reprezintă pe filozoful absolut în posesia cunoaşterii absolute. Dar în ce priveşte cuvântul poetic, şi Hegel şi Heidegger sunt de acord că el e primul dintre arte, spre deosebire de alţi filozofi (Schopenhauer) pentru care muzica joacă acest rol principal. La ambii filozofi, Dumnezeu e diferit de obiectul său, natura, dar pe când la Hegel Spiritul absolut e supus întrebării, la Heidegger, după schimbarea survenită în tre punctele de plecare ale filozofării heideggeriene fenomen cunoscut sub denumirea de Kehre (schimbare) întrebarea o pune Fiinţă de unde pioşenia gândirii ei. Revenind la noţiunea de origine locul unde se

desvăluiesc esenţele unui lucru, cum am spus-o în cele anterioare, a intrat şi în preocupările lui Husserl, dascălul lui Heidegger, predecesorul său la catedra de filozofie a Universităţii din Freiburg. El prin teoria esenţelor studiate fenomenologic ar fi urmărit să facă din filozofie o ştiinţă riguros ştiinţifică. A fost nemulţumit când a constatat că urmaşul său a abordat întreaga problemă din punct de vedere existenţial, şi ca în mod principal se opune oricărei încercări de a defini filozofia ca o ştiinţă în general, departe de vreun caracter riguros ştiinţific. În fragmentul citat în legatură cu esenţa tehnicii Heidegger, în raport cu delirul tehnicii întins peste tot, spune câteva cuvinte bine gândite: " ... poate să apară ziua când esenţa tehnicii va putea să fiinţeze în revelarea proprie adevărului. Esenţa tehnicii nu e de ordinul tehnicului şi se petrece într'un domeniu înrudit cu tehnica şi care pe de altă parte e fundamental diferit de ea. Un atare domeniu este arta." O afirmaţie foarte îndrăzneaţă pe care se grăbeşte s'o relativizeze, subliniind situaţia în care se află omenirea: "Exesul de tehnică ne împiedecă sa aflăm ce este esenţial în tehnică aşa cum, de prea multă estetică nu mai păstrăm ceea ce este esenţial în artă".

Este un neajuns al metodei în sine, deoarece oricât s'a străduit E. Husserl, abordând logica inclusiv ca secret şi taină a cuvintelor, ulterior desvoltată ca o filozofie în sine, şi tot n'a reuşit să realizeze o ştiinţă riguroasă. De vină e subiectivitatea a ceea ce numim noi esenţe, şi origini. Heidegger le studiază ca şi cântece şi ecouri ale inimii, şi parcă a avut mai mult succes decât Husserl. Probabil că originile şi esenţele ţin în cea mai mare parte a lor de lucrurile în sine, după Kant inabordabile de conştiinţa umană, ele se simt dar nu pot fi raţionalizate, decât cu marele risc de a te pierde în propriile tale cogitaţii, ca'n valurile unui ocean pregătit de furtună, gata să măture totul în calea sa. Poate Heidegger a înţeles acest lucru, din aceasta cauză filozofia sa e mai mult poezie şi religie hoelderliană.

17.1 ADDENDA
Pamfil Şeicaru: Un singuratec: C. Stere, ed. "Carpaţii", Madrid 1956

C O L E C Ţ I A l C A R PA Ţ I I l Nr. 5

Pamfil Şeicaru

UN SINGURATEC : C. STERE

EDITURA "CARPAŢII" MADRID 1956

De la început portretul lui C. Stere de Pamfil Şeicaru e caracterizat printr'o singură trăsatură esenţială a fiinţei sale: "În viaţa politică şi culturală a României C. Stere a fost un singuratec. A avut prieteni şi devotamente, a fost animatorul unei mişcări, poporanismul, a fundat şi a condus "Viaţa românească" revista de cel mai mare prestigiu după eclipsarea "Convorbirilor literare", dar până la sfârşitul existenţii lui C. Stere a rămas un singuratec."

În timpul neutralităţii a publicat mai multe articole în legătură cu evenimentele actuale şi le-a întitulat sugestiv "Carnetul unui solitar": "C. Stere s'a simţit dealungui unei vieţi de intensă participare la viaţa publică -, de frământare a spiritului românesc, un izolat. Sub aparenţele lui de om rece, distant, se ascundea o delicată sensibilitate; era un om care simţea necesitatea unei călduri afective şi nu o găsea. Înclin să cred că acea rezervă pe care a păstrat-o în raporturile cu oamenii, acea infirmitate sufletească a entuziastelor dăruiri, acel sentiment de izolare pe care C. Stere l-a avut toteauna se datoresc anilor petrecuţi ca deportat în Siberia. Dealungul sbuciumatei lui vieţi, el a rămas neschimbat, aşa cum s'a format ca tânăr revoluţionar crescut în atmosfera specifică a mediilor revoluţionare ruseşti, aşa cum Siberia i-a modelat sensibilitate. Rămânem, oricât s'ar schimba împrejurările, condiţiile de viaţă, cu amprenta formaţiei din adolescenţă, cu caracterul, sensibilitatea, viziunea de oameni şi de viaţă precizate în epoca tinereţii. Mai târziu, experienţele existenţei noasre aduc, evident, modificări, dar ele sunt exterioare, nu modifică conţinutul, nu ne schimbă în ceea ce formează fundamentele, firii noastre." Într'o lucrarea despre Basarabia am semnalat şi eu respectiva lipsă de potrivire dintre caracterul omului

basarabean şi cel al locuitorului băştinaş al României; şi din acest motiv mă înteresau concluziile maestrului, deocamdată sugerează că zilele petrecute ca tânăr revoluţionar în Siberia l-au înfluenţat în mod decisiv, dar argumentele mi se par puţin convingătoare. După umila noastră părere, vremea prizonieratului siberian, oricât l-ar fi urmărit cu amintirile sale a constiuit un factor extern care s'a mulat peste caracterul specific al firii sale, în esenţa sa profund românească. De altfel, suntem siguri că nici maestrul nostru nu a căutat să susţie un alt punct de vedere, după cum urmează să scrie în continuare: "C. Stere, rector al Universităţii din Iaşi, conducător al revistei "Viaţa românească" animator al poporanismului, nu suferise nicio transformare interioară, continua să traiască în el revoluţionarul deportat în singurătaţile îngheţate ale Siberei. În fond, Stere a fost un dezrădăcinat, un permanent exilat; ca moldovean basarabean un exilat în lumea rusească şi mai târziu, ca fost revoluţionar deportat, un exilat în viaţa românească. Şi acest sentiment de exilat se adâncea liric într'o stare nostalgică, într'o refugiere în amintiri, în chemarea evocărilor spre a reduce din senzaţia de frig a exilului." Prin aceste rânduri P. Şeicaru împrăştie orice confuzie nedorită, sentimentul de exilat la C. Ştere aparţine sufletului permanent al moldoveanului

basarabean, de origine românească, el gustă până la extaz, ca pe un act contemplativ poetic vrednica lui nostalgie, asemănată cântecelor de dor ale lui Oct. Goga, pe când rusul, copleşit de infinitul nostalgiei sale sfârşeşte prin a-l îneca în alcool, ceremonial savârşit ca pe un ritual, cum printre alţii o aflăm din Azilul de noapte al lui Maxim Gorki. Dar, crede în continuare maestrul nostru, dacă C. Stere n'a rămas o enigmă pentru cei din jurul său, se datorează memoriilor sale redactate sub forma unui roman-fluviu, "În preajma revoluţiei", publicat în 8 volume în editura Adevărul. Eroul principal Vania Răutu, este chiar C. Stere. Se face un scurt istoric al mişcării socialise în Rusia, prima organizare de acest fel, fiind cercul Tchaikovsky, fondatorul ei a deportat în Siberia, după evadare a trăit la Londra. În 1914, Nicolas Tchaikovski, împreună cu Plehanov şi Kropotkin, făceau parte din vechea gardă revoluţionară, din primul cerc a făcut parte Sofia Petrovskaia spânzurată pentru că participase la atentatul contra lui Alexandru al II-lea, cercul respectiv a fost fondat în 1869. Membrii lui au fost primii revoluţionari ruşi, care au făcut propagandă printre muncitori dar pe acea vreme ei îşi îndreptau atenţia spre ţărănime, apreciată ca partea cea mai revoluţionară a poporului rus şi cea

mai capabilă să primească doctrina socialistă. În 1870 după arestarea membrilor cercului Tchaikovski, s'a format organizaţia secretă "Pământ şi libertate". Toţi membrii acestei noi organiizaţii erau cunoscuţi ca "narodniki" de la cuvântul narod ce însemna popor-poporanişti, opozant marxismului. Aşadar, C. Stere s'a format în ideologia narodnicismului, ceea ce explică seria de articole publicate de el în "Viaţa românească" sub titlul "Poporanism dau social-democraţie" ajungând la concluzia: poporanismul corespundea necesităţilor social-politice ale României, cu o populaţie ţarănească de 80 la sută". Dar în rusia narodnicismul, după cum amintea socialistul Martov în istoricul "Drapelul roşu în Rusia" a fost înfrânt chiar prin rezistenţa în primul rând a ţăranilor. În 1875 s'a înfiinţat la Odesa "Uniunea lucrătorilor din Sudul Rusiei" considerată prima organizaţie social-democrată în Rusia. C. Dobrogeanu-Gherea a aparţinut acestei organizaţii, pe când Zubcu Codreanu, primul socialist român, a aparţinut de cercul Tchaikovsky. Poliţia ţaristă a lichidat ambele organizaţii, după o scurtă duarată de activitate.
[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare Editura ALMAROM), acum cu manuscrisul original şi pagini de corectura, Rita Vuia]

E important de semnalat că în sânul respectivilor luptători socialişti s'au dezvolat două concepţii tactice una a adoptării luptei legale în cadrul democraţiei parlamentare existente, pe când a doua propunea desfiinţarea totală a vechiului stat pe cale revoluţionară. De-acum se conturează două direcţii de dezvoltare, una spre partidele actuale socialdemocrate şi cealaltă spre statul totalitar comunist, bazat pe ura de clasă conform învăţaturii lui Marx, Engels şi Lenin, de unde se poate observa ca între cele două partide social-democrate nu există nicio legătură şi e important de menţionat acest aspect deoarece şi partidul lui Lenin se numea tot socialdemocrat ceea ce dă naştere la unele confuzii de care au profitat neocomuniştii români care au trecut în tabăra social-democraţiei cu care de fapt nu aveau nicio legătură înafara unei adversităţi dusă printr'o luptă pe viaţă şi moarte, de unde la venirea la putere a partidului comunist în România de după 23 August 1944 asimilarea partidului social-democrat condus de Titel Petrescu a însemnat un act de teroare politcă; drept urmare cei ce s'au opus la unirea forţată au înfundat puşcăria, pe când ceilalţi au îmbrăcat haina trădătorilor, aşa cum se întâmplă în vremea noastră o trădare, în sens invers, de la comunişti la socialdemocraţii adevăraţi, deşi între cele două partide există o incompatibilitate prezentă, de altfel de la naşterea lor.

Adevărata social-democaţie, adepta luptei legale într'un sistem existent democratic a fost reprezentată de Dobrogeanu-Gherea, conform teoriei lui Karl Kautsky viu criticat de Lenin, pe această cale socialdemocraţia a devenit duşmanul cel mai înverşunat al comunismului, intern şi extern, programul socialdemocrat, în spiritul descris mai sus, a fost adoptat la Congresul la Erfurt din 1891. La noi în ţară, la congresul partidului socialist român (Aprilie 1894) cuvântul de ordine l-a dat Ion Nădejde, partizanul, spre cinstea lui, a căii de luptă legale, rostind semnificativele cuvinte: "La noi în ţară trebuie să mergem numai pe calea legală, deoarece Constituţia noastră este foarte liberală şi îngăduie evoluţia societăţii. Înţeleg tactica violentă revoluţionară în Rusia, nu însă la noi." Spre deosebire de revoluţionarii instransigenţi ruşi şi basarabeni primul partid social-democrat român a prezentat un program moderat elaborat de Iosif Nădejde, C. Dobrogeanu-Gherea, V. Morţun, G. Diamandi şi alţii. Fără îndoială primii socialişti, îl avem de exemplu pe criticul Dobrogeanu-Gherea, credeau în marxismul materialist dar contestau părţi fundamentale din el,

cum ar fi lupta de clasă şi propagau instaurarea unei societăţi drepte pe cale parlamentară şi nu revoluţionară. Ori acest aspect era atât de esenţial încât întreaga dogma marxistă se surpă, dacă mai întâi de toate statul capitalist nu e distrus. Şi astăzi putem susţine că previziunile primilor socialişti, nu s'au împlinit, prin reformele aplicate statului capitalist nu s'a ajuns la înlocuirea sa ci din contră la o tot mai mare vitalizare al acestui sistem. E drept că în ţările apusene au ajuns la putere partidele socialiste dar ele sunt concurate de alte partide burgheze, origine de care nici actualele partide zise socialiste nu se lapădă. E o mare eroare să califici atare partide de stânga drept înrudite cu cele comuniste, când de fapt nu mai au nimic în comun, nu e o întâmplare că după dispariţia comunismului în rasăritul Europei inclusiv în URSS, partidele socialiste au început sa domnească în ţările apusene, dovadă că nu există nici un raport între fostul partid comunist şi socialdemocraţia europeană de astăzi. Există obiceiul de a se face o legătură între ele, chiar de opoziţia de dreapta, fără ca cineva să-l poată confunda cu regimul totalitar bolşevic. Orice partid socialist ajunge la putere prin votul cetăţenilor şi este judecat după eficienţa măsurilor sociale luate, de obicei după scurgerea anilor de guvernare e înlocuit de un partid de dreapta, fără ca aşaceva să fie un lucru neobişnuit sau revoluţionar. Doar la noi la români în plină

democraţie, partidul social-democrat condus de un fost ministru al muncii Anastasiu, execută o mişcare imposibilă: face coaliţie cu foştii reprezentanţi ai partidului comunist român, dând mâna peste ani cu trădătorii Şt. Voitec sau Ion Pas totuşi cu o mică diferenţă, aceştia din urmă aveau scuza că astfel au scăpat de grei ani de închisoare, pe când tovul. Anastasiu e fascinat de ciolanul ce i se oferă, un post de vicepreşedinte al monstrului creat, în schimb cu ajutorul său, comuniştii vor intra în internaţionala socialistă, toţi suferind de gravă amnezie, când datorită partidului revoluţionar marxist-leninist bolşevic român, partidul socialist-democrat nu numai că a fost desfiinţat dar şeful său Titel Petrescu a fost aruncat în închisoare unde urma să-şi încheie zilele ca şi Iuliu Maniu, Dinu şi George Brătianu dacă internaţionala socialistă nu şi-ar fi amintit de el şi prin intervenţiile sale, să-l scoată la lumină, dându-i posibilitatea să moară ca bun creştin, în propriul său pat. Refugiat din Rusia ţaristă, C. Stere s'a stabilit la Iaşi dar nu în 1888 cum se scrie în carte, probabil o greşală aparţinând neglijenţei editorului român, ci în 1892 cum declară chiar C. Stere abordând şi problema numelui său de familie, cum am notat-o într'un articol în care mă plângeam de erorile lui Ioan Petru Culianu, evident intenţionate, executate cu

intenţia de a demola o mare personalitate a culturii româneşti, C. Stere; susţinând printre cele multe, că pe cel criticat destructiv de el, falsificănd adevărul cultiva impostura minciunii, îl chema de fapt C. Şărcăleanu pseudonimul său fiind de C. Stere, basarabean refugiat politic şi mai adaogă, tot minţind, că în calitatea sa de prefect de poliţie (???) a reprimat, personal răscoalele ţarăneşti. Vom vedea cât e de valabilă şi această ultimă ordinară calomnie, acuma să ne referim la răspunsul dat de C. Stere la celelalte două puncte: Într'o scrisoare publică C. Stere declara că nu e refugiat (politic se înţelege n.n.) din Basarabia ci a venit în România cu un paşaport legal eliberat de guvernatorul Basarabiei în 15 Noiembrie 1892 şi mai afirma că se numeşte Constantin Stere nu Şărcăleanu, un pseudonim sub care a scris la Evenimentul literar, publicând în respectiva foaie socialistă condusă de Sofia Nădejde, primul său articol la 17 Martie 1894 întitulat "Limba literară". Cu siguranţă Ioan Petru Culianu mânat de atâta ură cu acţiune de a orbi complet spiritul, rătăcindu-l, nu ar fi putut scrie o carte adevărată despre "Un singuratec: C. Stere". A fost în stare s'o conceapă Pamfil Şeicaru, deoarece pe el îl conducea un sentiment de iubire, de natură neoplatonică, dantescă, ideală în conţinutul ei faţă de întreaga activitate a lui C. Stere. Numai cu ajutorul ei a putut să-şi

dobândească liniştea păcii interioare şi astfel să-i descopere cele mai alese comori sufleteşti, în bună parte confruntându-se cu propriile lui ideale şi cu greutăţile asprului său destin de exilat continu şi singuratec desrădăcinat, în societatea din jurul său şi oamenii printre care trăieşte. Din aceste motive toate cele scrie despre C. Stere, au valoarea unei lucrări înălţate la stele, muzele Parnasului o numesc drept una din capodoperele lui Pamfil Şeicaru. Despre primii anii petrecuţi la Iaşi, C. Stere a scris în volumul IV "Hotarul" (partea "Peste culme") şi în vol. V "Nostalgii" din "În preajma revoluţiei", ele, subliniază marele ziarist şi scriitor, "redau starea sufletească a basarabeanului revoluţionar rus în care se deşteaptă sentimentul naţional". Era perioada când, consecvent principiilor sale, partidul social-democrat participă la alegeri parlamentare din care au fost aleşi Ion Nădejde la Iaşi şi Vasile G. Morţun la Roman. Despre acest eveniment Stere a scris în volumul "Ciubăreşti" din romanul "În preajma revoluţiei". Ion Nădejde figurează sub numele Vasile Credinţă. Debutul ca publicist politic l-a făcut în Adevărul

literar în care critică ferm, pe parcursul a mai multor articole, starea socială din România, punând într'o lumină dureroasă situaţia mizeră a ţarănimii. Deşi n'a fost înscris în partidul socialist, participa la şedinţele lui, de unde putem să ghichim o afinitate sufletească de "bătrân revoluţionar". C. Stere va fi alături de socialişti când aceştia au dus tratative cu Ionel Brătianu, pentru a intra în partidul liberal, condus de el. Printre aceştia se înscriau: V.G. Moruţun, Iancu Procopiu, prof. dr. Ion Cantacuzino, Al.G. Radovici şi Diamandi. În acei ani C. Stere se afla în relaţii extrem de apropiate cu şeful partidului liberal, Ionel Brătianu. În volumul VII "În Ajun", din "În preajma revoluţiei" redă începuturile bunelor raporturi dintre ei, premierul liberal în roman de Aurel Crăsneanu. Fruntaşii socialişti intraţi la liberali s'au numit "Tinerimea generoasă". În timpul răscoalei din 1907 a fost prefect de Iaşi, şi nu cum tendenţios îl declara I. Culianu, prefect de poliţie, funcţie în care datorită tactului lui C. Stere nu s'a tras niciun foc de armă, iată adevărul asupra reprimărilor executate de C. Stere în timpul răscoalei ţărăneşti din judeţul Iaşi, deci ne punem întrebarea pe

cine a căutat regretatul I. Culianu să înşele dacă nu cumva ţinea cu tot dinadinsul să-şi ştirbească propriul său prestigiu? Evenimentul privind reuşita prefectului C. Stere, de a nu trage nici un foc de armă împotriva ţăranilor răsculaţi în 1907, a fost în mod deosebit semnalat în publicaţiile vremii, iar N. Iorga a tipărit în "Neamul românesc" o scrisoare prin care îl felicita pe C. Stere, recomandându-l pentru viitoarele alegeri, alegătorii să-i prefere candidatura. În 1914 când Ionel Brătianu a format guvernul, prestigiul lui C. Stere arăta de nezdruncinat. Revista "Viaţa românească" al cărei director era se bucura de autoritate în ochii intelectualilor români. Avea o priză deosebită la "luminătorii satelor" lui Spiru Haret şi era de acord cu importantul rol jucat de învăţători în viaţa publică a ţărănimii. În 1909 două personalităţi întăreau atmosfera haretistă: Iorga ţinând cursurile de vară de la Vălenii de munte şi cursurile de la Mănăstirea Neamţului organizate de Viaţa românească. Cele două influenţe, naţionalistă şi poporanistă, sau întâlnit într'un articol al lui Ion Mihalache întitulat "Partid de clasă" publicat în 1912 în revista învăţătorilor tineri "Vremea nouă". Ion Mihalache îşi susţinea pe mai

departe ideea criticată de marele istoric, a unui partid de clasă, ca un partid ţărănesc. Deşi era auditor asidu al cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, totuşi tânărul învăţător se vedea că citise articolele lui C. Stere "Social-democraţie sau poporanism". Mai mult decât atât, fratele lui Ion Mihalache, Dumitru, şi el învăţător, mort în primul război mondial, era colaborator la " Viaţa Românească". În 1914, moare Spiru Haret şi Ionel Brătianu îl numeşte ca ministru al instrucţiei, nu pe cel mai nimerit în persoana lui C. Stere ci pe I.G. Duca, e drept colaborator al lui Spiru Haret în organizarea băncilor populare, al căror director general era. Dar nedreptatea strigătoare la cer, îl lăsă rece pe C. Stere, pe el îl preocupa cele două reforme ce urmau să fie introduse după trecerea prin parlament: reforma agrară şi cea electorală. Bineînţeles n'a a mai fost discutate din cauza izbucnirii primului război mondial, dar de fapt lui Brătianu îi era teamă de rezistenţa liberarilor săi, încât se grăbi să amâne discuţia respectivă până la o dată ce urma să fie fixată ulterior. Despre activitatea lui C. Stere, P. Şeicaru putea scrie următoarele: "În viaţa politică românească C. Stere a pus o pasiune prea puţin comună pentru problemele sociale. Cultura lui politică era fără exagerare unică;

profesor de Drept constituţional la universitatea din Iaşi, el a păstrat până la sfârşitul vieţii o neostenită curiozitate intelectuală concentrată asupra aceleaşi probleme: Statul. Era respectat; în lumea politică însă, C. Stere "Siberianul", cum i se spunea, era un izolat în partidul liberal, deşi socotit şef al stângii partidului, era temut şi grija tuturor era să fie folosit numai ca teoretician al partidului, să nu i se încredinţeze un rol efectiv în conducerea Statului." După izbucnirea războiului prim mondial, starea sufletească a lui C. Stere era aceea descrisă în scrisoarea pe care Ion Răutu (C. Stere în romanul "În preajma revoluţiei", vol. IV) o trimite unui prieten basarabean, înrolat şi el în mişcarea revoluţionară rusă, Vasile Guirila. În primul rând îşi exrimă crezul său politic: "Nu cred că acţiunea în mijlocul proletariatului industrial din Rusia poate duce la prăbuşirea regimului ţarist." Urmează condamnarea ţarismului care "este necompatibil cu progresul omenirii. El constituie prin sine însuşi o primejdie de moarte pentru toată civilizaţia ... Răsturnarea imperialismului moscovit nu este dar o problemă internă a Rusiei. Este problema istoriei mondiale, este o condiţie de biruinţă a luminii asupra întunerecului în lumepunctul de plecare, primul pas pentru asigurarea

desvoltării normale a omenirii." În ce priveşte rolul românilor îi apare de totului bine conturat: "Suntem fii ai unei naţiuni occidentale, înecate în intunerecul şi în haosul orientului ... Un român, revoluţionar ori nu, trebuie să fie duşman de moarte al ţarismului. Statul român, indiferent de ideile oamenilor lui conducători, apare în cadrul istoriei mondiale, ca un factor revoluţionar al cărui interes vital îl duce la luptă împotriva absolutismului moscovit. Aceasta e misiunea istorică a neamului nostru."
[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura (delapidare Editura ALMAROM), acum numai cu manuscrisul original, până sfârşit Rita Vuia]

Partea finală se termină cu un lung jurământ, din care cităm: "Şi aici în faţa ta, ca în faţa tuturor celor înmormântaţi de vii, în amintirea tuturor celor morţi cu credinţa şi nădejdea în mine, jur să îmbrac cămaşa morţii în lupta împotriva colosului ţarist. Jur că până la ultima suflare, nu voi uita o clipă sarcina pe care mi-o impun credinţa şi nădejdea celor căzuţi." Şi însfârşit ultimele rânduri: "Şi dacă voi cădea, toate torturile iadului vor păli faţă de blăstămul consţiintei mele, cu gândui la voi, fraţi de suferinţe şi nădejde ai

tinereţii mele ... Jur! ..." Şi adaogă pe drept maestrul: oare Octavian Goga ar fi judecat altfel problemele războiului mondial decât în funcţie de eliberarea Transilvaniei? Sau s'ar putea imagina ca M. Barrès să ia o altă orientare decât cea dictată de apartenenţa sa lorenă?: "C. Stere a adoptat de la început o poziţie clară, fără nicio reticenţă oportunistă împotriva Rusiei, imperiu anti-democrat, Stat temniţă şi vrăjmaş de moarte României şi poporului român, popor neslav care îi sta în calea expansiunii spre Balcani. Dacă pentru imensa majoritate a personalului politic român Rusia era o necunoscută sau cel mult cunoscută graţie publicităţii făcute cu prilejul diferitelor împrumuturi efectuate în Franţa de guvernele ţariste, C. Stere era singurul om politic care cunoştea a fond cultura, politica rusă, structura social-politică a Statului muscălesc. El nu avea încredere, se temea atunci când se vorbea de participarea României în război alături de Rusia." În 1912, Leon Casso, ministrul instrucţiei publice al Rusiei ţariste publicase, cu ocazia împlinirei a 100 de ani de la răpirea Basarabiei, o carte "Rusia la Dunăre". În ea se puteau constata, sublinia maestrul, că permanenţele de direcţie ale, politicii ruseşti

rămân neschimbate indiferent de regim: ţarist, democrat sau comunist: "Ceea ce defineşte spiritul superficial al omului politic român este ostentativa lui ignoranţă, faţa de cultura, politica economia statelor vecine. Existau oameni politici cari uimeau prin bogaţia cunoştiinţelor asupra tuturor Statelor apusului, dar cari ignorau complect Rusia. În toată literatura politică publicată în limba română n'am găsit decât o singură lucrare asupra panslavismului, o broşură de 30 de pagini publicată de Dimitrie Sturza care ştiind ruseşte a citit în original pe Danielewski, de exemplu. În 1902, Take Ionescu publicase articolul "Duşmanul natural" în care se vorbea de vecina noastră Rusia. Nu mai că un atare articol putea fi interpretat ca favorabil ralierii României la politica Triplei Alianţe, deci alături de Germania, Austro-Ungaria şi Italia, alianţă îniţiată de regele Carol I, încă din 1883. În tot timpul neutralităţii Viaţa românească a publicat articolele respectivului naţionalist basarabean, fanatic democrat şi anti-ţarist, cu adevărat rândurile lui C. Stere constituiau "cea mai patetică mărturisire a unei credinţi în acţiune". Ionel Brătianu, politician dintre cei mai abili, după cum scrie contele de Saint Aulaire în "Memoriile

unui diplomat bătrân" ştia de la început drumul pe care-l va urma, dar pentru a-şi ascunde intenţiile faţă de Germania şi Austro-Ungaria, desigur avea nevoie de antirusismul lui C. Stere. Dar cum arată P. Şeicaru, în viaţa politică pasionaţii, sunt uşor de amăgit de către oamenii reci calculaţi şi aşa se face că încă din 1898 C. Stere a rămas fascinat de personalitatea lui Ionel Brătianu, mărturie ne stau evocările din romanul "În preajma revoluţiei" toate purtând amprenta împresiei puternice avută asupra lui Stere de către abilul şi recele Ionel Brătianu. Când România a intrat în război Stere a fost mobilizat în Justiţia militară cu gradul de colonel. După părăsirea capitalei, Stere a rămas în Bucureşti şi până la semnarea armisţiului cu Puterile centrale, Stere a stat în rezervă, cât ţara era în război, nu şi-a permis să ia atitudine. Deci, după Pamfil Şeicaru, şi cine ar îndrăzni să-l contrazică a fost un simplu zvon calomnios că C. Stere ar fi aruncat în tranşeiele trupelor române aflate în sudul Moldovei, prin intermediul avioanelor germane, manifeste prin care îndemna pe soldaţi să predea armele şi să treacă de partea nemţilor. E posibil să se fi întâmplat aşaceva, dar autorul n'a fost Stere, cum nu i s'a putut demonstra vina respectivă niciodată. Abea în Decembrie 1917, la sugestia lui B.

Brănişteanu, fost redactor la Adevărul şi Dimineaţa, l-a convins pe Stere să scoată un ziar "umina" în care să facă procesul politicei de intervenţie a României. În acest fel Stere se găsea într'o situaţie prielnică să acţioneze, mai ales că în Rusia după revoluţie se publicară arhivele secrete şi între documentele acestea, se aflau actele ce purtau la lumină tratativele Sturmer-von Jagow, dintre ruşi şi nemţi, care dacă nu ar fi izbucnit revoluţia din Martie 1917, s'ar fi ajuns la o pace separată, România ar fi fost sacrificată. Tentaţia era mare, cu atât mai mult cu cât se justifică politica susţinută contra Rusiei. Ca toţi oamenii de adânci convingeri C. Stere nu şi-a asigurat în prealabil o retragere, astfel că exprima cu agresivitate tot ceea ce credea. După victoria aliaţilor odată cu prăbuşirea puterilor centrale, revoluţia din Germania şi dezmembrarea monarhiei habsburgice, cei ce-au susţinut intrarea României în război alături de Franţa, Anglia şi Italia, şi-au luat cu prisosinţă revanşa, ori printre aceştia, în marea lor majoritate se aflau politicenii cu care C. Stere se găsise mereu în luptă, "Siberianul" revoluţionar combătând cu înverşunare pe apărătorii structurilor social-economice feudale ale României. Cu această ocazie, P. Şeicaru îşi repeta ideea că mobilul adversarilor nu erau articolele publicate în "Lumina" toate bazate pe o documentare strivitoare

"ci în pericolul pe care îl contura "Siberianul" ca şi conducător posibil al curentului ţărănist. Un Stere diminuat, un Stere terfelit nu mai putea exercita aceeaşi influenţă în viaţa politică a României mari. Şi nu se poate spune că nu au izbutit: C. Stere a fost un ostracizat al vieţii politice a României mari." Cu toate acestea în 1918, hotărârea luată de Sfatul Ţării din Basarabia s'a datorat lui C. Stere, ceea ce de altfel nu a fost de nimeni contestat şi toate alegerile efectuate din 1919 până în 1937, au arătat fidelitatea statornică a ţăranilor basarabeni faţă de C. Stere. Ura conservatorilor contra "nihilistului siberian" a avut calitatea de a fi fost făţişă, de unde osânditul C. Stere reuşea să cunoască perversitatea adversarilor democraţi, a căror mediocritate se simţea ofensată de cel ce reprezenta nu numai cea mai vastă cultură politică dar şi cea mai dreaptă consecvenţă în apărarea ideilor democratice. În continuare, autorul va încerca să lumineze unele colţuri mai tainice din viaţa lui C. Stere, cu scopul de a înlesni "cunoaşterea acestui solitar al vieţii politice româneşti". De la început Pamfil Şeicaru face o remarcă mai mult

decât potrivită, modelul său fiind luat din domeniul literaturii: "Adesea, meditând asupra cazului Stere mi-am amintit de eroul lui Ibsen din "Un duşman al poporului" drul Stockman. Este de un superb orgoliu afirmaţia eroului lui Ibsen: "Acela dintre oameni este mai puternic care este singur şi nu depinde de nimeni." În atitudinea aceasta nietzsceniană adaogă Pamfil Şeicaru este o înălţime morală de un nobil pesimism, de reci şi vaste singurătăţi. Prin acest nobil gând al drului Stockman, erou al piesei "Un duşman al poporului" de Ibsen, maestrul nostru s'a gândit atât la situaţia de solitar al vieţii politice româneşti a lui C. Stere dar sigur şi la propriul său destin de exilat al exilului. Mai departe pentru a înţelege psihologia lui C. Stere autorul va trece în revistă preţiosul document avut la îndemână, oferit de cele opt volume ale romanului "În preajma revoluţiei". Urmează cuvenita introducere: "Cu C. Stere am întreţinut totdeauna relaţii de prietenie. Era un om care acorda cu greutate prietenia şi mai greu îşi deschidea sufletul. Înainte de a publica acea nimicitoare execuţie: "Preludii: partidul ţărănesc şi cazul Stere" mi-a citit cea mai mare parte din paginile vitriolate menite să arate istoricilor de mâine la ce se

reducea autenticitatea democraţiei naţional-ţarăniste. Nu m'a surprins, dar, când într'o zi la Cameră m'a invitat la hotel Esplenade, unde locuia când venea de la Bucov (lângă Ploeşti unde dna Stere avea moşia), să-mi citească ceva. Mi-a explicat, înainte de a începe lectura, că intenţia sa a fost să-şi scrie memoriile, însă publicarea lor ar fi provocat furtuna vrăjmaşilor care nu iartă şi de-aceea s'a decis să folosească forma romanţată." Fiindcă lui Stere îi părea, luând de exemplu memoriile lui A.L. Marghiloman, că memoriile o dată citite se uită în rafturile bibliotecilor, s'a hotărât să recurgă la forma romanului-fluviu, pretinsă ca o necesitate a odiseii vieţii sale ce nu poate fi redată, pentru a fi înţeleasă, în "raccourci". Ca modele îi puteau servi romanele lui Jules Romains (nu Romain, textul de faţă are o mulţime de greşeli care ar fi stat în sarcina editorului să le corecteze, dar în loc de aşaceva a mai adăogat din burta lui de Sanço Pança altele, de aceeaşi gravitate. Se punea vina pe lucrul tipografului spaniol care necunoscând limba românească făce mereu alte greşeli oricât le ameliorai pe cele existente. În acest caz, din respect pentru o carte şi autorul ei, acum e vorba de Pamfil Şeicaru, s'ar fi impus ca editorul să doarmă pe tiparnţă şi să nu admită un text cu eroi atât de

compromiţătoare. Bine înţeles pentru împlinirea unei atare misiuni dl. Traian Popescu ar fi trebuit să renunţe la bacanalele sale nocturne, unde consumul de vin destul de acru, îl adormea destul de repede in braţele grijuliei şi mai acre soţii, care în loc de un "fă, nani, puişorul meu" îi cicâlea umblându-i gura ca o meliţa deşi protejatul ei se afla se mult în lumea viselor uşoare, dar într'una avea dreptate mme Chica, în acest mod nu se putea câştiga o pâine bună, mai ales când cum e cazul cărţilor editate de el, rămân ca mărturii de crasă neglijenţă, dublată de o lipsă de pregătire ce ar pretinde semnul nulităţii absolute. Dar ce te poţi aştepta de la un om ca Traian Popescu, cel ce n'a citit o carte în viaţa lui, cum am mai scris-o la începutul acestei prezentări !!! Pe Romain Roland, maestrul nu putea greşi acest nume, reducţia literelor aparţinea ignorantului editor, căci corect se scrie Rolland) şi nu în cele din urmă Emile Zola cu seria de romane dedicate familiei "Rougon Marcquart", el însuşi avându-l de model pe H. de Balzac, autorul "Comediei umane". Toţi aceşti autori au zugrăvit o epocă, redând un complex de viaţă socială format de existenţa reală a tuturor claselor, intenţia creatoare şi a autorului de roman fluviu C. Stere. În această formulă deşi Vania Răutu e C. Stere şi se pot recunoaşte bine personajele prezente, totuşi cei vizaţi nu vor reacţiona atât de violent. Întrebat dacă şi-a terminat romanul autorul recunoaşte că a scris

primele patru volume şi că probabil se va opri la răscoalele ţărăneşti din 1907, încheind indecis cu un "poate mai târziu" lăsând problema, pe mai departe, deschisă. Primul volum al romanului "În preajma revoluţiei" tratează despre "Copilăria şi adolescenţa lui Vania Răutu" descrisă de "Stere cu o voce caldă, de o emoţie continuă, citind retrăia amintiri estompate în depărtările copilăriei". Pe marele ziarist nu l-a mirat calitatea literară a romanului, odată ce talentul lui Stere ca scriitor era bine cunoscut din 1915 când publicase în editura Steinberg un volumaş "În voia valurilor" semnat cu pseudonimul C. Nistrul. Era prima încercare de a evoca viaţa lui de deportat în Siberia, foarte mult material din "În voia valurilor" a fost folosit în volumul IV "Hotarul". În legătură cu forma scrisului şi tehnica romanului "În preajma revoluţiei" Pamfil Şeicaru aduce câteva contribuţii reale ce le-ar semna orice critic literar, încununat cu calificativul specialistului: "C. Stere avea, pe lângă o variată cultură literară, un gust ales şi darul de povestire. Putea citi în original literatura rusă, germană, franceză şi engleză, ceea ce i-a înlesnit cunoaşterea a patru forme distincte de exprsie

literară. Nu este surprizător că C. Stere avea o sigura technică a scrisului, că tipurile pe care le evoacă sunt conturate cu toată siguranţa. Se simte că nu s'a lăsat în voia fanteziei, naraţiunea se reazimă solid pe realitate, lăsând imaginaţiei numai atâta contribuţie cât este necesară spre a folosi realitatea în ficţiunea romanului." Se face referinţă la "Confesiunea anui scriitor" a lui Nicolae Gogol în care acesta mărturiseşte că n'a creat niciodată cu imaginaţia. Nu a reuşit decât atunci când luat din realitate şi utiliza datele avute la îndemână. Nu a ajuns să ghicească natura unui om decât după ce vedea clar în cele mai mici amănunte înfăţişarea lui. Dar asta nu însemna că portretele sale reprezentau simple copii, ci le-a modelat cu ajutorul reflexiunii şi nu cu al imaginaţiei. Din această cauză a avut nevoie să cunoască mai multe lucruri decât alţi scriitori şi era suficient să uite un amănunt ca minciuna să devină mai aparentă ca la alţii. E de prisos să mai scriem că C. Stere avea un adevărat cult pentru autorul "Sufletelor moarte". Prin urmare, în primele cinci volume ("Smaragda Teodorovna", "Vania Răutu", "Lutul", "Hotarul" şi "Nostalgii") în care C. Stere s'a menţinut să evoce realitatea fără să o recompună prin imaginaţia sa,

doar să treacă prin harul reflexiunii gogoliene, ne confruntăm cu cele mai realizate părţi ale romanului "În preajma revoluţiei", datorită intensităţii emoţiei, şi al realismului cu care sunt prezentanţi eroii săi. "În ultimele trei volume "Ciubăreştii", "În Ajun" şi "Uraganul" el pierde seninătatea, se simte, cum în fiecare pagină tălăzuiesc resentimentele, umorul plin de înţelegere umană din primele volume este înlocuit cu şarja caricaturală, în fiecare pagină răbufnesc ranchiune, ecouri de vrăjmăşii pe care nu le-a putut ogoi." Ni se dau câteva exemple din aceste volume, şi regretăm că maestrul nu s'a oprit şi la unele pagini memorabile din primele cinci volume, pe care, să reţinem, le consideră o reuşită a creaţiei lui C. Stere, făcând parte din romanul-fluviu "În preajma revoluţiei" pe care nu l-a terminat, surprinzându-l moartea la vârsta, abea trecută, de 70 de ani. În respectivul cadru îl descrie pe advocatul Nitza Vasilescu atât de caricatural încât cu greu cineva ar putea să recunoască sub această mască pe Take Ionescu şi adaogă maestrul: "Ostilitatea este aşa de nestăpânită că nu a izbutit să creeze un tip viabil; fie chiar un tip profund antipatic; romancierul trebue să-l creeze cu simpatie, cu o profundă înţelegere umană".

Cu aceeaşi şarjă neizbutită, consideră maestrul, că e prezentat şi portretul lui N. Iorga prezentat ca un profesor universitar nul, suplinind ştiinţa printr'o retorică facilă naţionalistă. Cu greu se poate descoperi în această descriere sub numele lui Christofor Arghir, Nicolae Iorga, după cele de mai sus ne-am gândi la economistul, A.C. Cuza, şi întradevăr Stere recurge la un amestec de însuşiri aparţinând celor doi, totuşi pe primul îl recunoaştem prin numele mamei sale, născută Arghiropol. Între Stere şi Iorga a existat o duşmănie veche, probabil de pe timpul Sămănătorului când Viaţa Românească al cărui director era Stere îi cam fura colaboratorii profesorului, director la rândul său al primei publicaţii. În roman, Academia română premiase opera monumentală a lui Arghir, tratând despre "Istoria bornelor kilometrice de la a patra dinastie a Faraonilor până la Voltaire". Personajul mai revine în capitolul "Arghir şi parlamentul", şi n'o să trecem peste întâmplarea căderii profesorului Arghir într'un canal deschis, pe care ziua în amiaza mare nu l-a văzut din cauza cocoaşei sale de la piept. Este scos cu multă bătaie de cap şi oricine îşi poate închipui cam ce feluri de zoaie curgeau de pe hainele lui dar şi de pe faţă.

Deci ultimele trei volume ar putea fi întitulate şi "Despre urile şi simpatiile" lui C. Stere. Merită amintită şi întâmplarea relatată în volumul "În Ajun" unde e vorba de nevasta mareşalului Prezan, sub numele de Dolores Barancea, ale cărei legături cu Nicu Filipescu (în roman Saşa Delescu) erau unanim cunoscute, dar conflictul apăru atunci când prinţul moştenitor Ferdinand vroise să fie şi el beneficiarul voluptăţilor lui Dolores Barancea. Nu lipsea nici o scrisoare trimisă de amantul gelos prinţului, ameninţându-l că îi va tăia urechile dacă-l va mai întâlni în calea sa, aşa cum, ia seama, clăpăugule, sunt Alexandru N. Filipescu. Saşa Delescu instituise o strictă supraveghere a castelanei, astfel că într'o zi este informat că Dolores a plecat în taină la Sinaia, ceea ce îl determinase pe furibundul ei ocrotitor să plece înaintea ei. Deci, când apare o siluetă înaltă înfăşurată într'o largă pelerină şi bătu în uşă, îi răspunde o voce argintie cine-i acolo. Dar după răspunsul dat "Ici c'est moi, Bibi" de dupa uşă răsună vocea lui Delescu, asemănătoare unui răget de leu: "Ici c'est moi, Delescu", după care silueta misterioasă din coridor se volatiliză. Întreaga scenă avuse loc aevea, chiar dacă gura lumii îi mai înmulţise versiunile care au circulat public.

Afirmative scrisoarea lui Al. Delescu a fost urmată şi de o provocare la duel, care n'a avut loc datorită intervenţiei energice a regelui Carol I. Natural că nu lipsesc nici portretele realizate cu simpatie ca cel al lui Ion Nădejde în roman, Vasile Credinţă, al Sofiei Nădejde şi al colaboratorilor Vieţii româneşti, dar printre aceştia se află şi ministrul de interne T.T. Flor alias P.P. Carp, peste toţi, însă domină Ionel Brătianu cu numele lui Aurel Crăsneanu, portretul său e lucrat cu multă grijă, din el reese îndelunga colaborarea dintre cei doi. Într'o zi, se semnalase că pe lângă cei ce treceau graniţa pe Prut cu actele în regulă, pentru literatura de propagandă, fusese organizată un serviciu de contrabandă prin care cu ajutorul grănicerilor şi vameşilor erau trecuţi cei în cauză peste Prut în România. Relatând cererea lui Răutu pentru a se opri trecerea ilegală a frontierei Aurel Crăsneanu i-a răspuns că el nu putea să-şi îngăduie în calitate de om de stat manopere incorecte faţă de un alt stat cu care România se află în raporturi de bună vecinătate, dar îi dă sfatul lui Răutu să se adreseze unui funcţionar superior de poliţie, ar fi posibil ca el sa acţioneze pe proprie răspundere, fără să lezeze cu ceva interesele

ţării. De unde se poate deduce grija pe care o avea Ionel Brătianu de a nu săvârşi nici un gest sau a spune un cuvânt care s'a fie întrebuinţat împotriva sa. Când avea de comunicat aceeaşi dispoziţie la doi colaboratori, îi chema pe fiecare separat să stea de vorbă cu ei, pentru ca niciunul să nu poată servi ca martor pentru celălalt. Deşi pe Răutu (C. Stere) îl lega o prietenie sinceră de şeful său politic, n'a primit nici un rând niciodată scris de mâna lui Aurel Crăsneanu. Chiar pentru scrisori confidenţiale, strict personale, avea un secretar special, George Ciorescu, priceput să-i contrafacă scrisul şi iscălitura. După marele om politic român scrisul propriu constituia o mărturie irevocabilă. Adeseori Aurel Crăsneanu îl uimea pe Răuţă cu mulţimea informaţiilor pe care le avea despre oamenii politici, erau surprinzătoare bogăţia şi minuţiozitatea informaţiilor. Îi răspundea cu mândrie: - "Eu am la dispoziţia mea nu numai experienţa mea personală ci şi pe a tatălui meu - şi-i arăta dulapurile cu o arhivă bogată şi minunat clasată, de ale căror chei nu se desparţea niciodată".

Acesta era marele om de stat Ionel Brătianu în intimitatea lui C. Stere - Vania Răutu, descris sub numele lui Aurel Crăsneanu în romanul autobiografic "În preajma revoluţiei". Vom acorda câteva rânduri privind modul cum a fost recepţionat romanul lui C. Stere, de G. Călinescu, N. Manolescu reprezentanţi a două generaţii diferite, nepierzând din vedere nicio clipă, exegeza, cu caracter literar şi istorico-social a lui Pamfil Şeicaru. În paginile dedicate de G. Călinescu într'a sa "Istorie a literaturii române de la origini până în prezent" (Bucureşti, Fundaţia regala pentru literatură şi artă, 1941 pg. 673-678) romanului "În preajma revoluţiei" de C. Stere de la început va trebui să remarcăm imputările, aproape obsesive, ce le face criticul autorului într'o problemă pe care am rezolvat-o în cele anterioare: "Greşala capitală a lui C. Stere este de a-şi fi romanţat memoriile, în acele opt volume ale pretinsului roman "În preajma revoluţiei", care s'ar fi revărsat în cine ştie câte alte volume, dacă moartea autorului nu le-ar fi pus, înţeleaptă, capăt". Şi conform obiceiului de-acum cunoscut, după ce dă de pământ cu clientul său literar, ca un David cu Goliat, revine la sentimente mai bune, afirmând că "însuşirile de romancier nu-i lipsesc lui C. Stere"

dându-ne o mostră de critică impresionistă, ca faptă subiectivă a exegetului al cărui gust se poate schimba de două ori în aceeaşi zi, aspect subliniat în cartea sa Principii de estetică. În acest context, caracterizarea unei opere de artă ţine de preferinţele criticului, cu alte cuvinte el nu poate vedea în lucrarea altuia decât, ca într'un ciob de oglindă; propriul său eu, din această cauză am propus ca "celebra" Istorie literară să primească adnotarea,"analizată prin metoda impresionistă a lui George Călinescu, aplicată chiar de autor". De unde se opreşte cu mult ataşament asupra primului volum al romanului întitulat Smaragda Theodorovna, care ar putea alcătui o carte de sine stătătoare, dacă nu ar fi atât de schematică. Se descrie romanul unei familii boiereşti basarabene de modă veche. Iorgu Răutu din Năpădeni, se căsătoreşte cu o fată de 15 ani, el fiind de trei ori mai în vârstă decât soţia sa. Respectiva doamnă are o mică aventură sentimentală cu un ofiţer polon, pe care n'o duce până la adulter deoarece află că un copil ai ei e pe moarte. Criticul transformat în apărătorul lui mme Bovary sau a Anei Karenina, consideră că tot fondul educaţiei ei vechii, fondul de bigoterie înăscut năvălesc la suprafaţă, şi Smaragda devine rece, austeră, acuzându-se de păcate mortale, îşi pune în subordine toata familia, în frunte cu soţul ei, Iorgu Răutu.

Satisfăcut criticul consideră că subiectul este excelent, mai mult de roman balzacian decât rusesc dar atunci se pune întrebarea de ce i-a citat pe Gogol, Dostojevski şi Tolstoi? De altfel pentru cel ce cunoaşte romanele lui Călinescu, atmosfera şi personagiile din volumul întâi al romanului "În preajma revoluţiei" sunt preluate de el, cu multă pasiune în Scrinul negru dar şi în Enigma Otiliei şi nici Bietul Ioanide nu scapă total de respectivele prezenţe. Prin urmare toate laudele aduse romancierului C. Stere, indirect se referă la creaţiile fie şi viitoare ale criticului reprezentat în Istoria lui într'o poză mai mult decât narcisistă, de romancier îndrăgostit de superbia propriei sale umbre. Dar chiar de la volumul doi, scrie Călinescu opera se sfărâmă, autorul revine la anecdotică adică la amintirile sale din copilărie, cum le consideră de fapt, puţin impresionabiul critic, impresionist. Cu volumul al III-lea caracterul memoriilor romanţat devine hotărâtor. Totuşi Stere este un bun povestitor, relatează cu talent portretistic şi cu simţul dramatic istoria arestării şi trecerea prin închisori, amintind pe "Le mie prigioni" de Silvio Pelico şi însemnările de detenţiune ale lui Dostojevski, dar sunt lipsite de substrat moral. Adică va trebui să admitem ca celelalte descrieri au un substrat moral dar care la

Stere se evaporă, când însăşi relatările în sine au o însemnătate morală. Comparaţia devine valabilă dacă ne oprim la Amintiri din casa morţilor lui Dostojevski, nu mai că trebuie să ţinem seama că autorul rus vorbeşte în numele unui criminal condamnat la zece ani de închisoare fiindcă şi-a ucis soţia - gând care l-a căutat şi pe eroul din Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi - deci am fi nevoiţi să dăm toată compasiunea noastră unor declasaţi sociali şi să nu ne mai mişte suferinţele inteligenţei ruse considerate drept clişee lipsite de substratul lor moral. Bazat pe atare erezii G. Călinescu va putea scrie "că în tragedia siberiană a lui Vania intră şi o măsură de tarasconadă, adică de exagerări mincinoase proprii lui Tartarin de Tarascon eroul lui A. Daudet." De-acum nu ne mai miră că pe timpul când comuniştii umpleau teminţele ţării, marele estet rămânea indiferent la suferinţele intelectualităţii române, se punea în slujba noilor stăpâni, pe care i-a slujit cu deosebit sârg şi lipsă de demnitate umană. De altfel, G. Călinescu nu cunoştea viaţa lui Vania Răutu, se ocupa de el cu un condamnabil amatorism, deoarece, aşa cum scrie Pamfil Şeicaru, Tania nu corespundea unui moment literar introdus total nepotrivit de autor, ci a fost prima lui soţie reală, l-a urmat în Siberia apoi a trecut cu el în România, au avut împreună, aşa urâtă cum era, trei copii, şi dacă a

omorât-o de tuberculoză în romanul său, destul de inoportun, tot maestrul ne relatează despre dragostea lui C. Stere pentru o altă femeie, situaţie pe care o vom lămuri ceva mai încolo. Deci, consideraţiile făcute de critic privind aspectul romanţios al episodului sunt total false, fiindcă aşa ca întoteauna C. Stere descrie un fapt real, pe care după metoda lui Gogol îl supunea reflexiunii sale dar niciodată nu recurgea la imaginaţia pură. Deci şi remarca privind tarasconada lui C. Stere se arată mai mult decât falsă, G. Călinescu nu are capacităţile de înţelegere a prozei "Siberianului", fiindca nu e în stare să iasă din eul său şi să-l adâncească pe cel al unui erou cu care nu are nimica în comun. Totuşi în volumul al IV-lea descoperă în scrisul lui Stere pe un extraordinar prozator al geologicului siberian, se înţelege. Prin câteva pasagii, bine alese, criticul ne convinge că are perfectă dreptate, dar o face tot ca observatorul sinelui propriu creator, să ne amintim că el a descris "urieşescul" ca noţiune eminesciană şi s'a delectat în excursiile Magului calător prin stele, fără să-şi dea seama că secţiunile poemului sunt încurcate, la rândul său D. Murăraşu le-a pus în ordine lor originală, dar cine să aibe simţul adevărului şi să-l corecteze chiar şi în erorile sale flagrante pe statuia culturii comuniste, G. Călinescu?

Dar tocmai când să ne declarăm mulţumiţi de exegeza călinesciană, la descrierile siberiene ale lui C. Stere, cu adevărat exepţionale nu numai în cadrul literaurii române, ţine să le încheie cu următorul comentar: "Toate aspectele de viaţă primitivă, nomadă, cinegetică (de reţinut episodul cu Prinţesa ostatecă Lirca) sunt grandioase şi fantastice, realizând pagini din Atala sau din Il Milione al lui Marco Polo." Ambele comparaţii sunt factice, chiar dacă Chateaubriand se opreşte la savanele americane, romanul priveşte dragostea dintr'o creştină dedicată Fecioarei Maria şi un indian fidel originilor sale primitve, dar dacă Atala, trasă de păr ar mai putea intra în discuţie, cu totul deplasată e citarea lucrării lui Marco Polo (1254-1324) redactată în forma sa primă în anii 1298-1299, supusă ulterior multiplelor adăogiri, dar în ea e vorba de o călătorie în China, pe o rută care nu trecea prin Siberia, iar autorul îşi permite să descrie o serie de monştrii existenţi dar în imaginaţia sa, probabil reţinuţi şi ca o mărturie a tarasconadei lui Vania Răutu. Ne repetăm, C. Stere pleca de la realitate, respingea imaginaţia pură, el a fost deportat în Siberia, nu a făcut o călătorie de plăcere, nici cel puţin ca Ulise şi Diomede, aceştia depăşind coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar, ca şi realul Pitheas ajuns în Islanda) astfel

că descrierile lui sunt ale unui prizonier al ordinei ţariste, această calitate îi accentuase înăscuta sa sensibilitate, încât tablourile sale geologice, pregătitoare ale unor seisme distrugătoare i-au dat percepţia unei tăceri de început şi de sfârşit de veac, aşa cum numai C. Stere le-a simţit pentru prima oară. Putem să susţinem că prin cartea sa insuşirile tundrei, taigăi întinse în sus spre ţinuturile nordice şi în jos spre inima Asiei, Mongolia, sub forma unei păduri infinite, s'au îmbogăţit prin alte forme, vara întinse către nesfârşitul zărilor sinelii, pe când iarna impietresc malurile râului Obi, dar fiecare într'un alt fel, încântă fiinţa omului cu flăcările aurorei boreale. În rest, de la volumul al V-lea interesul literar scade, devenind minim în celelalte volume, în deosebi VI şi VII devin de o platitudine ce miră la un om inteligent. Aici, părerea criticului literar şi al maestrului se suprapun, cu siguranţă spiritul lor polemic, şi şarja caricaturală dusă până la absurd, interesând mari personalităţi ale culturii româneşti nu a permis decât respingerea lor in bloc, de către generaţia contemporană cu autorul C. Stere. Deşi există o deosebire: marele ziarist consideră ca reuşite cele cinci volume ale romanului "În preajma revoluţiei", pe când mai strict G. Călinescu le reduce la două volume I şi IV şi acelea cu părţi cenzurate parcă

"marele critic" ar fi împărţit de pe balanţa farmacistului, pasagiile bune şi le-ar fi putut despărţi de cele rele. Am mai semnala că dintre personagiile satirizate de C. Stere figura şi N. Iorga ceea ce îi părea condamnabil literatului, lipsit de spirit autocritic atunci când el însuşi l-a desfiinţat pe istoricul şi savantul N. Iorga, prin portretul ce i l-a făcut chiar în aceeaşi Istorie literară definită pompos de la origini până în prezent. În legătură cu Uraganul, G. Călinescu recunoaşte valoarea sa documentară privind revoluţia rusească din 1905-1906 şi mişcările ţărăneşti din România, din 1907. Dar documentele nu construiesc o carte şi deci comparaţia cu Răscoala lui Rebreanu nu poate fi concepută din niciun punt de vedere. Din întâmplare, în "Scriitori români" (ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, între paginile 438443, îi revine sarcina tocmai neocălinescianului N. Manolescu să se ocupe de romanul "În preajma revoluţiei" şi nu ne va mira deloc dacă cvom constata un respect ieşit din comun faţă de litera călinesciană. Deci se va ocupa de volumul "Smaragda Theodorovna" nepermis de mult şi nu va uita să recurcă la citări tipic călinesciene, cărora le

înmulţeşte numărul, puse la începutul fiecărui personaj, încât ne crează impresia că din C. Stere nu mai rămâne mai nimic. Astfel, retragerea Smaragdei ca stăpână ia Năpădeni îi aminteşte fără un motiv plauzibil de mme Rénal şi criza ei din Le Rouge et le Noir. Descrie şi alte câteva personaje dintre care se distinge popa Vasile, un beţiv ordinar, considerat rabelaisian şi cervantesc, aşa ca să fie, demonstrând că în exagerări reuşeşte să-l întreacă pe tatăl lui biblic, nenea Călinescu. Va face aceleaşi erori ca maestrrul său, cea mai spectaculară e cu aceeaşi Tania, personaj rusesc, şi afirmă absurditatea că s'a căsătorit fictiv cu Vania, deci nu ştie că e vorba de prima soţie a lui C. Stere. Dar săvârşeşte greşala voită, luându-se după vorba lumii, calomnioasă dupa felul ei de-a fi şi scrie: "Atitudinea politică în preajma şi în timpul războiului (adică a lui C. Stere n.n.) prim mondial a fost violent atacată şi i-a atras, practic, excluderea din viaţa publică postbelică." Acuzaţiile sunt mai mult decât inexacte, să nu zic că sunt minciuni şi calomnii. Pamfil Şeicaru scrie clar de tot că odată cu intrarea României în război, Stere nu s'a mai manifestat în niciun mod, abea după încheierea armistiţiului în Nov. 1918, a editat Lumina unde a publicat nişte articole de o documentare zdrobitoare. La fel nu e aedevărat că după primul război mondial a fost exclus din viaţa politică românească, problemă asupra căreia vom mai reveni.

Tot călinescian se arata atunci când apropie volumul Uraganul de Răscoala lui Rebreanu, declarat şi el, de câtre Călinescu un "romancier al gloatei". Face distincţia dintre cei doi, dar să reţinem că N. Manolescu uzează noţiuni călinesciene pe care Călinescu nu le mai întrebuinţează, deci în această fază neocălinescianismul a trecut în faza sa dogmatică. Totuşi, N. Manolescu are meritul de a fi încercat, timid de tot, să scoată unele pasagii meritorii şi din volumele criticate, până la el. Astfel, e înteresant ce scrie despre legenda Ciubăreştilor, stat întemeiat de Ciubăr-Vodă fără societate şi chiar scrie că volumul Ciubăreştilor e un volum satiric, "pe alocuri remarcabil, prin sarcasmul său corosiv". Nu poate să nu vorbească de metoda swiftiană, la origini, are asemănări cu a lui Arghezi, Ţară de Kuty. Mai descoperă unele scene demne de absurdul din proza lui Anghel sau Urmuz. E desigur un început ce se cere continuat, plecându-se nu de la nişte scriitori clasici, cât de la studierea textului aparţinând lui C. Stere, şi să nu ne împiedecâm de valoarea personalităţilor atacate. Caricatura e un gen respectat în desen şi grafică, de ce nu ar putea să facă parte şi din repertoriul satirei muşcătoare până la cel mai violent pamflet, şarja caricaturală constituie una din

esenţele geniului. Tot printr'o analiză numită hermeneutică s'ar putea curăţi de prejudecăţi ultimele volume ale lui C. Stere şi totodată să se ducă la lumină şi valoarea eventuală a respectivelor pamflete, născute în inima unui om nedreptăţit de semenii săi, primii fiind chiar cei vizaţi în cărţile sale: Take Ionescu şi N. Iorga au cerut în Cameră declararea publică a lui C. Stere, ca trădător al neamului său, cererea nu a primit avizul liberalilor, dar a apăsat greu pe umerii prestigului politicianului C. Stere. Oricum, astăzi tot mai mult ne apropiem de acest adevăr, C. Stere nu era cu nimic vinovat înafară de dragostea ce o avea pentru Basarabia, atunci vom înţelege mânia lui şi nu-i vom judeca atât de aspru propriile atacuri. Am dori să avem un studiu dedicat exclusiv ultimelor volume ale romanului "În preajma revoluţiei" pentru a înlătura definitiv orice umbră ce ar putea întuneca postum activitatea acestei mari personalităţi a culturii româneşti: C. Stere. Să încheiem, acest excurs aflat înafara textului maestrului nostru, cu rândurile scrise atât de G. Călinescu cât şi de elevul său credincios, N. Manolescu. Cuvântul primului: "Seria de "romane" a lui C. Stere

este în totalitatea ei e eroare, care destăinuie din fericire în două volume, un solid prozator." Pe când elevul precizează: "Prin anvergură şi prin ineditul temei, "În preajma revoluţiei" reprezintă o experienţă excepţională în proza românească, iar Stere este un autor de care trebuie să se ţină seama." Maestrul revine la contrastul dintre tonul primelor cinci volume care corespund vieţii lui C. Stere până la trecerea Prutului şi instalarea la Iaşi, pagini realizate literar, îmbibate de o nostalgică poezie şi caracterul de polemică, de pamflet al ultimelor trei volume. (Eu aş face deosebirea între polemică şi pamflet. Prima presupune o discuţie, de cele mai multe ori dialectică, având ca scop de a scoate în evidenţă adevărul dintre două sau mai multe idei, pe când cea de a doua e un atac la persoană, neurmărindu-se adevărul ci prezentarea cât mai caricaturală şi plină de defectele viciilor, ceea ce deformează până la absurd, de pildă chipul unui om, de altfel cumsecade. Cădem în cursa celor mai hidoase satirizări, nelipsind nici descrierea unul defect fizic, mult accentuat dacă el există. Întreg bagajul satiric l-am moştenit de la romani, desvoltat şi adus pe culmi nebănuite de anumiţi poeţi, primul dintre ei e Tudor Arghezi, el a introdus metafora pusa în serviciul celei mai de efect satire, încât nu ştii ce să

admiri tâlcul măiastru al împletirii cuvintelor până la vraja poetică sau scuipatul trimis între ochii adversarului, în forma unui aluat dospit ca flegmă ofticoasă, scăpată pe covoare de Şiraz. Exista o diferenţă, credea P. Şeicaru "între sensibilitatea intelectualilor ruşi, pasionaţi de probleme, transmisă şi lui Stere şi vioiciunea vieţii româneşti, de unde a survenit un constant conflict între ele: "Până la sfârşitul vieţii, C. Stere a rămas un inadaptat mediului românesc. Spiritul intelectualităţii româneşti este în linii generale, realist, nu împinge analiza faptului până a descoperi "numenul", nu foloseşte lumea exterioară ca pretext pentru speculaţii metafizice, nu caută să descopere ce se ascunde în dosul realităţii pe care nu o consideră ca pe o simplă aparenţă. Acea înclinare spre zeflemea este o indicaţie a unei dispoziţii specifice a spiritului românesc de a aluneca la suprafaţa lucrurilor, de a surprinde cu repeziciune contrastele şi de a nu lua nimic în tragic. Lipsa de adâncime sufletească? Un sens puernic al realitivităţii? Sine poate spune! ...". Am putea adăoga, fără a ne fi teamă că greşim, că descrierea maestrului se potriveşte omului de pe stradă, acei ce pe vremea romanilor nu trăiau decât pentru acel "panem et circensem" al omului fiinţării, anonimul lui "se" din se face ori alte verbe,

respectivele însuşiri (Heidegger) cu constituiesc Fiinţa unui neam, spiritualitatea specifică a poporului românesc dar e drept de activitatea acestei pături, nespecifică şi zeflemistă depinde soarta şi prestigul unui politician ca C. Stere şi în aceeaşi măsură şi a unui intelectual român de seama marelui ziarist, Pamfil Şeicaru. În continuare pentru a exemplifica sensibilitatea intelectualilor ruşi, în mijlocul cărora a activat şi Stere până la stabilirea lui la Iaşi, maestrul nostru se referă la cartea lui Gregore Alexinski "La Russie revolutionaire" importantă pentru a cunoaşte mentalitatea intelectualilor ruşi. Autorul G. Alexinski de la început subliniază că în mentalitatea intelectualilor ruşi există câteva trăsături specifice-calităţi sau defecte după punctul de vedere pe care-l ai, ce nu există, sau cel puţin sunt mai puţin pronunţate la occidentali. Ideile lui Alexinski sunt puse între ghilemele, marele ziarist nu îşi la răspunderea pentru ele, dar speră că astfel va putea explica, cel puţin în bună parte, neadaptabilitatea lui C. Stere la societatea românească. Elementul specific principal este de un oarecare

extremism spiritual şi moral, o oarecare cinste logică în raţionamentul abstract şi în aplicaţia practică a concluziilor la care sfârşeşte cu condiţia să nu fie în dezacord cu idealul moral. Cuvântul rus Pravda ar însemna adevăr abstract, logic sau raţional şi în acelaşi timp justiţie socială şi morală. Aşadar cuvântul Pravda cuprinde deci cele două absoluturi, intelectual şi moral. În caz de ciocnire între respectivele două absoluturi, este absolutul moral ce are prioritate asupra spiritului intelectual. De unde prioritatea socialului şi umanului, fiindcă absolutul moral urmează să se aplice în relaţiunile dintre oameni. În Crimă şi pedeapsă, roman de Dostojevski, studentul Raskolnikov ajunge la adevărul său intelectual că are voie să omoare pe bătrâna cămătareasă şi înfăptuieşte crima, dar imediat pravda lui raţională intră în conflict cu pravda morală şi aceasta din urmă asupra celorlalte. O altă trăsătură caracteristică a intelectualului rus este interesul său pentru ideile şi problemele generale, înclinare prezentă mai la toţi marii scriitorii ruşi. Din acestă trăsătură psihologică se ajunge la universalism, de unde farmecul sufletului rus, de care vorbesc, străinii. Dar înclinarea spre idealul absolut şi universalism ascunde în ea un mare pericol: poate provoca o ruptură de echulibru, intelectualul e

incapabil să se adapteze la mediul înconjurător şi se transformă într'un corp străin, în propria sa ţară, într'un emigrant în interior sau într'un emigrant pur şi simplu. O ultimă trăsătură a intelectualului rus este interesul sincer şi naiv prin care acceptă cu pasiune ideile venind din Occident şi are dorinţa entuziastă să le şi realizeze. Fără îndoială, este o prezentare mult prea roză, voit idealizată a mentalităţii intelectualului rus. Astfel tendinţa spre extremism e o regulă nu o deviere, cum ne lasă s'o înţelegem Gr. Alexinski. Astfel, în Fraţii Kamarazov există cei doi poli ai unui extremism grav, reprezentant de absolututl ascetic al părintelui Zosima şi emulul său Alexei Kamarazov, cărora i se opune absolutul întelectual, imoral, a situării peste bine şi rău, a totului permis, ilustrat de Ivan Karamazov. Ultimul fenomen ne explică desvoltarea nihilismului şi anarhismului lui Bakunin, tot ca o formă a extremismul ideologic. Înclinarea spre extremism al spiritului rus, merge până acolo încât ajunge să formeze o clasă de revoluţionari ai răului, descrişi de Dostojevski în romanul, Demonii. Respectivul extremism îl găsim zugrăvit la fiecare pas, ca pe faptul cel mai obişnuit al zilei în Idiotul de acelaşi Dostojevski, de unde anarhia

prerevoluţionară, a fost totală. De cele mai multe ori adevărul logic şi raţional nu ajunge la practica absolutului moral, ele rămân închistate în monada sferelor lor, în acest sens chiar Gr. Alexinski dă un exemplu potrivit prin eroii lui Cehov care visează la o viaţă nouă şi se consolidează cu ideia că în trei sute de ani, viaţa omului va fi frumoasă. Datorită acestui hiatus în practica intelectualului rus, s'a ajuns să se accepte soluţia occidentală a marxismului, învăţătură străină sufletului rus, cu toate acestea pseudomorfoza (O. Spengler) - falsa învăţătură a bărboşilor - i-a ţinut sub jug mai bine de 70 de ani. Ceea ce nu e pomenit acum, este mesianismul poporului rus, prezent şi la Dostojevski şi la Tolstoi. Primul ar fi răspândit ortodoxismul rus în lume ca pe orice religie fundamentalistă iar patriarhul de la Iasnaia Poliana, a fost chinuit încă din tinereţe de ideea mesianică de a salva ţărănimea rusă şi a aplicat un mesianism extremist fără să ajungă, la practica absolutului moral, murind în drum spre el, într'o gară a unui sat rămas necunoscut. Universalul ca ideal absolut serveşte ideea că rusul este predestinat să aducă fericire: omenirii, dar după cum s'a manifestat adevărul absolut, intelectual, deloc

moral, realizând imperiul comunist, după cum au supus multe popoare ce nu vroiau să trăiască după cerinţele raiului bolşevic, putem deduce că planul absolutului intelectual nu s'a acordat deloc planului moral, de unde încăodată se verifică adevărul că una-i teoria şi alta practica, rezultatul fiind în toate cazurile desastruos. Astfel că întreaga istorie a Rusiei, fie ţaristă, fie comunistă, a constituit o înlănţuire de lupte de cucerire mereu respinse, încât până la urmă ruşii nu au putut cuceri Dardanelele şi Constantinopolul, cum i-a fost visul cel dintâi al lui Petru cel mare. Desigur nu prin universalismul său magnanim rusul ajunge să se simtă ca un corp străin în propria sa ţară ci prin faptul că este un spirit neliniştit, veşnic nemulţumit cu el şi cu cei din jur, de unde visează săşi schimbe mediul ambiant, fără să atingă practic absolututl moral. De-altfel tocmai adunarea prea aglomerată a respectivelor absoluturi îi tulbură mimtea, neglijând esenţialul, devenirea. În concluzie, sigur, C. Stere a fost tributar al culturii ruse dar aceasta nu i-a mutilat sufletul, întocmai cum nu s'a întâmplat nici cu influenţa culturii germane asupra lui Eminescu, sau cu cea franceză la paşoptişti; ea l-a ajutat pe C. Stere să-şi descopere propriul spirit şi acesta a fost cel românesc. Din această cauză a părăsit Rusia şi s'a stabilit la Iaşi,

unde a continuat să fie narodnic fiindcă această luptă socială era potrivită poporului român, în procent de 80 la sută ţărănească. Fără îndoială există o spiritualitate basarabeană, susţinută de noi şi în alte lucrări, care prin particularităţile destinului ei, tocmai prin asuprirea de către ruşi, a primit un respect deosebit pentru idealele de bine, adevăr, libertate, onoare, fără să cadă în extremismul ori mesianismul atât de caracteristi firii rusului, românul a păstrat un echilibru mai apropiat de cartezianismul francez. Este de amintit că social-democraţia românească de la început a respins revoluţia din programul activităţii ei, şi aşa cu deplină libertate, defineşte teroarea permanentă ca un aspect al extremismului rus, dar a ameninţat Europa din 1793 câţiva ani şi revoluţia franceză, căzută sub o teroare indescriptibilă, de ea vorbeşte şi V. Hugo în cartea sa anul 93, numai că francezii mai ageri la minte decât ruşii au scăpat de ea rapid de tot, nu au aşteptat o viaţă de om pentru asta, Datorită patriotismului basarabean şi a idealurilor curate însuşite într'o sclavie, rar cunoscută de istorie, reprezentanţii de dincolo de Prut apoi până la Nistru nu s'au putut adapta la condiţiile societăţii româneşti,

în cazul lui Stere politicianusmului zeflemist bazat pe un realism strâmt, dus de la o zi la alta. Ca şi C. Stere şi Haşdeu a fost un mare singuratec al culturii şi societăţii româneşti şi avem un exemplu mai recent al lui Ilie Ilaşcu, cu tot eroismul său depus în lupta împotriva duşmanului de peste Nistru, a înfruntat de câteva ori şi plutonul de execuţie, venirea lui în România şi stabilirea sa la Bucureşti, a fost trecută, dureros dar adevărat, intenţionat sub tăcere, încât senzaţia sa de singuratec între fraţii săi români, chiar de la început îl poate copleşi. Mai mult, aşa cum am arătat-o într'altă parte, există bine conturat în literatura română tipul de invins, neadaptat societăţii româneşti, în esenţa lui un mare singuratec, dar spre deosebire de exilaţii de meserie ruşi, provocaţi de obsesia idealismului absolut, la noi, la români, e vorba de idealismul relativ al faptelor zilnice, acestea adunate la un loc dobândesc tăria securii călăului care omoară, ori degradează pentru totdeauna un individ, îl transformă într'un ratat. Să ne gândim la Dan al lui Vlahuţă, Radu Comşa din Întunecare de Cezar Petrescu, eroii lui Camil Petrescu, şi vom încheia lista, de fapt mult mai lungă, cu filozoful Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda.

Cu această ocazie vom fi obligaţi să ne referim la un alt pasaj din textul maestrului, comentându-l chiar dacă ne vom lua riscul de a repeta: "C. Stere a trăit cu intensitate românească toate problemele politice, iubirea lui de pământul românesc, pasiunea lui pentru Basarabia, grija de viitorul neamului românesc sunt evidente dar nu mai puţin, formaţia lui spirituală, sensibilitatea intelectuală i-au rămas până la sfârşit sub influenţa intelectuală rusă. Este poate explicaţia tragismului lui interior ca şi a izolării în care s'a simţit toată viaţa; în acel climat de vioiciune zeflemistă el aducea acel serios, acea preocupare gravă faţă de problemele exitenţii, ceea ce l-a singularizat, l-a făcut sufleteşte inadaptabil mediului înconjurător." Pamfil Şeicaru dă şi un exemplu emoţionant prin cazul filozofului rus Tşadiev declarat nebun pentru a se putea anula valoarea "Scrisorilor filozofice", mulţi intelectuali învinuindu-l ca a calomniat Rusia în "Apologia unui nebun". Tuturor le-a răspuns că e frumoasă iubirea de patrie, dar mai există ceva mai de preţ: iubirea de adevăr. Nu pe drumul patriei ci pe acela al adevărului se poate urca la cer. Şi încheie această nobilă peroraţie, asigurându-i pe cei ce-l citesc că mai mult decât oricare dintre ei, el îşi iubeşte patria. Dar vremea iubirilor oarbe a trecut, astăzi înainte de toate îi datorau, patriei adevărul.

Şi maestrul în continuare adaogă: "Şi C. Stere şi-a însuşit acest principiu, refuzând să fie un mincinos al minciunilor convenţionale; probitatea lui intelectuală îl făcea incomod într'un partid politic, în universitate, în viaţa culturală." Iar trebuie să lămuresc lucrurile, sigur, după cum şi marele ziarist le-a gândit. Sunt crescut în admiraţia marei culturi ruse, reprezentată de un Tolstoi, Dostojevski, Gogol, Cehov, Turgheniev, am trăit cu eroii acestor mari creatori, pe mulţi i-am purtat în mine, mi-au format caracterul şi concepţia de viaţa, pe mulţi nu i-am uitat tocmai fiindcă nu eram în stare să-i înţeleg. De pildă, am citit Idiotul de Dostojevski la o vârstă mult prea crudă pentru a-mi păstra obiectivitatea aducătoare şi de o distanţare prin care judecăţile devin mai reci dar mai profunde. Am discutat cu tata romanul, eram pur şi simplu buleversat de oamenii respectivei societăţi, cu adevărat fantastice şi am ajuns la concluzia că aşa ceva nu poate exista în realitate. Dar după ce i-am cunoscut pe ruşi, după ce ne-au invadat ţara după funestul 23 August, am înţeles că haosul societăţii lor este exact cum l-a descris marele scriitor rus, nu mi-a mai părut imposibilă, legătura dintre prinţul Miuşchin şi Rogojin, care iubind aceeaşi femeie, după ce şi-au jurat credinţă pe toţi vechii ca fraţi de cruce, la numai

câteva minute Rogojin îl aşteaptă în întunecatul coridor al hotelului cu un cuţit în mână şi l-ar fi ucis dacă nefericitul prinţ nu ar fi făcut o criza de epilepsie, boală de care suferea. Mai târziu, în exil, în timp ce românaşii noştri stăteau cuminţi în băncile comuniştilor, căci Paul Goma nu era mai mult decât un obscur dizident care promitea că după căderea lui Ceauşescu se va întoarce în România, ruşii au dat mari personalităţi, care pur şi simplu contestau valabilitatea principiile de bază comuniste, aş putea să-l citez dintre cei mulţî, pe Pasternak dar mai ales Solçeniţin, pe acesta americanii l-au exilat într'un orăşul de lângă New York, Vermont, fiindcă declaraţiile lui le încurcau socotelile de prietenie cu vechiul aliat, Rusia comunistă. L-am auzit vorbind la televizorul german, la o oră trecută bine de miezul nopţii când cei mai mulţi oameni dorm, şi mi-a plăcut că le prevestea americanilor un viitor sumbru dacă vor continua să meargă în cârdăşie alături de Rusia bolşevică. Cum opuzantul regimului comunist îmi exprima propriile gânduri, îl aveam tare drag, îl socoteam unul de-al nostru. Dar ar fi absurd să se creadă că întreaga mea cultură rusă şi sentimentul avut pentru Solçeniţin, erau suficiente sa mă facă rus, din contră mă doream un român de talia respectivului rus.

Desigur, situaţia lui C. Stere e mai greu de judecat prin faptul că el cunoştea la perfecţie limba rusă, deci putea mult mai bine intra în simţirea scritorilor ruşi, decum o făceam eu în traduceri, uneori discutabile. Totuşi, mă repet, influenţa unei culturi nu merge până acolo încât să schimbe personalitatea umană, din contră, rolul ei, iar cum am spus-o, era de a servi de calăuză ca cititorul său român, să ajungă la cunoaştera de sine, cât mai grabnic, în acest sens dacă C. Stere nu avea în conştiinţa sa înscrise aprioric dragostea pentru adevăr, cinste şi alte idei "eterne" (prezenţa lor categorială nu e o proprietate numai a sufletului rus) întreaga înfluenţă intelectuală rusă ar fi căzut pe un sol sterp. Deci, C. Stere a venit în România împins de dorul după ţara lui românească, unul din cele mai neaoşe sentimente româneşti, Haşdeu era de părere că el derivă de la indoeuropeanul daina, din care derivă sacrul cuvânt de doică. Cine ar putea susţine că în pieptul său se zbătea idealismul absolut al exilatului rus ce nu-şi poate găsi locul niciunde. Din contră, C. Stere a plătit vieţii tributul unui activităţi rezultat dintr'o mare pasiune politică. Ceea ce l-a făcut sa se simtă tot mai mult un singuratec în societatea românească a fost

nepotrivirea între idealismul său politic şi spiritul zeflemist cu precădere a oamenilor politici. Nu doresc să fiu insunuant dar odată cu mutarea la Bucureşti au început şi necazurile lui cele mari, deci ele sunt în stare prin desfaşurarea lor să explice singurătatea lui c. Stere, care aşa cum am mai scris-o era comună cu a lui Haşdeu, înaintea lui şi cu a lui Ilie Ilaşcu după el. Interesant din acest punct de vedere, abstracţie făcând de lipsa lui de talent, e cazul basarabeanului Paul Goma care din favorit al clanului Monica Lovinescu şi V. Ierunca, a devenit adversarul celor doi şi mai a tuturor scriitorilor români în viaţă, de unde descoperim un pamfletar revoltat împotriva unor stări de lucruri ce sigur l-au deranjat şi pe C. Stere la timpul său. Deci, cauza principală a singurătăţii lui C. Stere o constituie spiritul societaţii româneşti, în primul rând politice, raporturile lui cu aceasta o vom putea urmări ceva mai jos. Pentru a încheia problema noastră, noi susţinem că înfluenţa culturii ruseşti asupra lui C. Stere a fost una catalică, oricât a fost de accentuată, ea l-a ajutat să-şi desăvârşească propria spiritualitate pe care o numim basarabeană deoarece în cursul timpurilor ea a primit, o nuanţă specială, prin preţuirea deosebită ale unor ideale ce luminează drumurile unei naţiuni.

De altfel soarta de singuratec nu este excepţională pentru oamenii din elita culturală a României, ca şi Stere şi-au însuşit-o un Eminescu, un Pârvan şi nu în cele din urmă un Octavian Goga! În 1906, C. Stere a publicat în "Viaţa românească" un articol de mare răsunet întitulat "Fischerland", el denunţa, nu o documentare impecabilă exploatarea ţăranilor prin învoielile agricole de tip colonial, totul prezentat în cifre încât lua orice încercare de apărare a unui regim neomenos. "Siberianul" "nihilistul" tulbura pacea unei întregi clase de fericiţi proprietari. Dar totodată nu era greu să distingi printre cifre chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi să presimţi flăcările revoluţiei mistuind conacele marilor proprietari. "Articolul apărea ca zborul unei pasări anunţătoare de furtună". În 1898 sau înfiinţat cluburile, iniţiate de partidul socialist, pentru muncitorii plugari de la sate. La întrunirile de Duminecă se discutau despre nedreptăţile întâmplate ţăranilor şi pentru preîntâmpinarea lor se cerceta Constituţia pe cale legală să se obţie drepturile ce li se cuvin. Şi fiindcă demascarea nelegalităţii unor arendaşi devenise periculoasă într'o zi 37 conducători de cluburi au fost arestaţi, trimişi în judecată, şi condamnaţi la închisoare pentru excrocherie. "Marea proprietate",

scrie P. Şeicaru - "ştia să se apare. Şase ani mai târziu, C. Stere a pus problema exploatării sălbatece a ţărănimii, fapt care a determinat să fie designat ca vrajmaş al ordinei sociale. Şi urile se acumulau, numele lui Stere devenise sinonim cu aţâţător la revolta ţărănimii". După terminarea războiului a putut fi declarat drept tradător, deoarece C. Stere a rămas în teritoriul ocupat, deşi fusese mobilizat ca ofiţer de rezervă în justiţia militară, cu gradul de colonel. De ce Stere a rămas în Bucureşti? Motivul, susţine P. Şeicaru nu a fost unul politic ci unul de ordin intim. În primele cinci volume din "În preajma revoluţiei", C. Stere descrie viaţa lui petrecută în Rusia ţaristă, în lumea evocată defilează cele mai diverse figuri, de la ţăranii încremeniţi în tradiţia seculară care i-a apărat de rusificare, la revoluţionari ruşi halucinaţi ai justiţei sociale absolute, alături de proprietari moldoveni care după 50 de ani de stăpânire abea îngăimau o frază pocită în ruseşte, şi însfârşit tineri moldoveni prinşi în mrejele ideologiei revoluţionare. În această lume de strecoară sfioasă, de o puritate virginală în iubirea ei, tăcută, blândă, gata de orice sacrificiu: Tania. "C. Stere i-a dat acea încântare pe care o au eroinele lui Turgheniev". Aviz criticilor care

scriu neadevăruri fără să clipească din ochi, şi-şi construiesc păreri fundamentale pe atare triste erori, cum sunt G. Călinescu şi ciracul său N.Manolescu, când Pamfil Şeicaru scrie negru pe alb: "Tania a existat şi este poate, încă în viaţă: prima soţie a lui C. Stere. Condiţiile în care s'a celebrat cununia, în închisoare, corespund realităţii ca şi existenţa, de un rar dramatism, în Siberia. Numai moartea Taniei este o plăsmuire a romancierului pentru a îndepărta pe citior de realitatea mai puţin romantică". Se pare că femeia rusă, nu e predispusă atât de frecvent la desechilibru şi anarhie interioară. Ea nu va rămâne în memorie prin eroinele lui Tolstoi sau Turgheniev sau prin prostituata Sonia care îi aduce liniştea sufletească lui Raskolnicov, chinuit de remuşcări în urma crimei comise, citindu-i din Biblie. Şi totuşi, Dostojevski prin Nastasia Filipovna a zugrăvit o femeie dezechilibrată, cu mari simptome histerice, datorate faptului că nu se putea hotărî pe care din cei doi bărbaţi să-l aleagă de soţ. În ce priveşte termenul de absolut atât de frecvent întâlnit ca izvor al actelor necugetate ale rusului, îi putem opune spiritul francez care, pur şi simplu nu crede în existenţa lui, de unde romanul lui H. de Balzac "La recherche de l'absolu" (Căutarea absolutului) în care ni se prezintă în persoana lui

Balthasar Claes un maniac fantast ce vânează. Ca un presupus naturalist descoperirea unui principiu absolut, o fantomă de mult contestată din punct de vedere ştiinţific. Din acelaşi motiv pe Montaigne, condus de spiritul său specific francez, îl înteresează devenirea fenomenelor şi nu veşnicia esenţelor. În anul 1914, C. Stere s'a îndrăgostit de văduva drului Radovici, pe care o cunoscuse de pe vremea când drul trăia şi îi era bun prieten. De altfel, fraţii Radovici (Alexandru şi Ion) au făcut parte din elita intelectuală a mişcării socialiste, care în 1900 a întrat în partidul liberal: "Drul Radovici de o superioară inteligenţa" afirmă P. Şeicaru -" de o vastă cultură a reprezentat una dintre figurile cele mai nobile de un idealism în sensul strict al cuvântului şi de o bunătate în sensul creştin. În 1907 i s'a încredinţat prefectura judeţului Vaslui; în locul represiunii, drul Radovici a întrebuinţat blândeţea şi a reuşit să pacifice judeţul fără vărsare de sânge. Vorba potrivită, înţelegerea suferinţelor care frânseseră răbdarea ţăranilor, au contribuit la potolirea sufletelor, în Cameră ca deputat a luat parte le dezbaterile parlamentare, activitatea lui era continuă; în toate manifestările se simţea acea vibraţie a marei lui iubiri pentru cei umili. Era însă bolnav şi fiziceşte se simţea surpat. Îl contraria slăbirea puterilor lui de muncă, refuza să accepte o lungă agonie şi printr'un act de voinţă a

evadat din viaţă: în primăvara lui 1908, pe când călătorea de la Marsilia spre Neapole, s'a svârlit în mare. În Noembrie 1916 dna Radovici era internată în sanatoriul din Bucureşti, Elisabeta, unde urma să dea naştere unui copil, fruct al legăturii de dragoste cu Stere. De-acum acestui om i se punea problema dacă ar putea să părăsească femeia iubită în momente atât de grele? Consultându-se cu Ionel Brătianu, acesta i-a dat sfatul să rămână în Bucureşti, iar pentru a preîntâmpina orice dificultăţi ulterioare din partea ministerilui de război va primi îna scris un ordin de rămânere pe loc. "Deci, C. Stere a rămas în teritoriului ocupat cu asentimentul şefului guvernului şi acoperit de un ordin al ministerului de război". În 1918, el va divorţa şi se va căsători cu dna Radovici, legitimându-şi băiatul, eveniment înlocuit în romanul "În preajma revoluţiei", pentru a evita descrierea unor fapte neplăcute, cum orice divorţ aduce după sine, a imaginat moartea primei sale soţii, Tania, prin tuberculoză.

E posibil ca I. Brătianu să se fi gândit că în cazul unei victorii germane, C. Stere i-ar fi de mare utilitate? Nu se ştie, n'a rămas niciun document în acest sens, probabil înţelegerea să fi fost pur verbală, ştiinduse oroarea premierului român de a nu intra în conflict cu statele aliate, şi încă într'un război când gestul său ar fi fost înterpretat ca unul de trădare. Dar, subliniază maestrul ceea ce este sigur, în Dec. 1918, după intrarea trupelor române în Bucureşti, C. Stere a fost arestat şi anchetat de un comisar regal, dar după câteva zile pus în libertate. Mai mult "Siberianul" a plecat în Elveţia cu paşaport şi banii necesari de călătorie puşi la dispozţie de Barbu Stirbey, cumnatul lui Ionel Brătianu. Ionel Brătianu nu avea niciun interes să dezbată procesul lui Stere, în consecinţă dosarul lui Stere, încheiat de comisarul regal, a dispărut fără urme. Toate încercările lui Take Ionescu, în timpul guvernării lui Averescu de a descoperi respectivul dosar la Curtea marţială au fost, zadarnice. Dosarul se afla acasă la Ionel Brătianu. Dacă întradevăr asupra lui Stere ar fi existat dovezi de vinovaţie, dosarul nu ar fi dispărut, şi ar fi stat şi ei la închisoare alături de I. Slavici şi Tudor Arghezi, şi cum se ştie aceştia au fost eliberaţi la intervenţiile publice ale lui N. Iorga, probabil că datorită urii ce o avea faţă de C. Stere, închisorile tuturora s'ar fi

prelungit, dar sigur nu prea mult, într'o atmosferă în care majoritatea românilor erau pentru reconcilierea naţională. Cel mai umilit a fost I. Slavici, mai ales după ce s'a declarat de partea nemţilor şi după eliberarea de la Văcăreşti, ajunsese sa fie scuipat în obraz de trecătorii Bucureştului, intransingenţi la părerile unui om care nu înţelegea să-şi trădeze convingerile. Până la urmă bunul prieten, încă din vremea studenţiei de la Viena al lui Eminescu, I. Slavici, a trebuit să se retragă la Panciu, la familia fiicei sale, unde în cele din urmă a şi murit. Cred că a avut timp să mediteze la lozinca pe care el însuşi a popularizat-o, cum că soarele românilor la Bucureşti răsare, regretând bineînţeles că n'a rămas în oraşul tinereţii sale Aradul, atât de aproape de Şiria lui dragă, cea de sub cetatea pe care localnicii e numeau Şoimoş. Ar mai fi să amintim că în "Temniţele mele", Ioan Slavici, om cumsecade şi plin de adâncă ruşinare, cum stă bine omului cu bună măsură şi scaun la cap, ne povesteşte cutremurat că la Văcăreşti exista o singură toaletă formată dintr'o cameră mare şi nenumărate găuri în podea, după sistemul turcesc adăogăm noi, unde până la urmă, era obligat să-şi

facă necesitaţile în faţa tuturora deoarece ieşirea era comună, fixată la ore precise şi dacă arestatul avea bucuria să aibe şi o diaree, se întâmpla să mai facă şi pe el. Actul respectiv, executat în public, era cea mai gravă pedeapsă suferită în timpul detenţiei lui Slavici la Văcăreşti, nu şi-ar fi închipuit că poate exista o mai mare degradare a condiţiei umane decât cea întâmplată odată pe zi, i-ar fi preferat băiata la tălpi, aplicată de slugile sultanilor turci. De unde se mai vede, că pentru autorul lui Budulea taichii sau al lui Popa Tandă, moralitatea nu e un cuvânt ieşit din modă, atâta timp cât ea corespunde unui model ideal de a fi, fără prezenţa ei omul nu este om, îi lipseşte o mână sau un ochi, sau ar fi vrut să nu-i aibă pe niciunul, atunci când era dus la ceea ce simţea el că ar putea fi mai rău decât cel mai blestemat stâlp al infamiei. Din această cauză de câte ori trebuia să meargă iar acolo, o nota în carte ca şi când după împlinirea unui anumit număr de şedinţe urma să i se redea pierduta lui personalitate. Pentru Tudor Arghezi, mai tănăr şi mai obişnuit cu lenea clericilor, în care a izbutit să fie campion

absolut, până la urmă mediul i-a inspirat, une din capodoperele sale, întitulată Flori de mucigai, pe care Pamfil Şeicaru le-a publicat în Hiena, nu că le-ar fi îndrăgit prea tare dar îl intriga faptul că nu le bagă nimeni în seamă, ori nici aşa nu merge, când e vorba de un poet autentic al culturii noastre. Faptul c lui C. Stere nu i s'a făcut proces nu era în interesul "Siberianului", conţinutul, probabil îl jena pe Ionel Brătianu, căruia îi convenea ca supra acestui şef al mişcării ţărăniste să planeze acuzaţia de trădare dar nu-i convenea să se judece procesul pe date precise. Complicitatea lui I. Brătianu în cazul lui C. Stere ne aprare evidentă şi ea indirect ne demonstrează că marele basarabean, nu avea de ce să fie considerat un trădător sau un duşman al poporului român, cum îl vedeau mulţi din adversarii săi. La primele alegeri, în Iulie 1919, C. Stere încă în Elveţia a fost ales deputat al judeţului Soroca şi nu a fost contestat de nimeni, deşi Iorga, împlacabilul său adversar, era preşedintele Camerei şi în "Neamul românesc" îl acuza de trădare. În ce priveşte pe liberali, din 120 de deputaţi, nicio contestaţie. În Martie 1920, parlamentul Federaţiei s'a dizolvat, şi odată cu constituirea guvernului Averescu s'au făcut noi alegeri, în mai, şi la validare s'a ridicat contestaţia

alegerii lui C. Stere, nici un literal nu a susţinut contestaţia. Dar ea a fost susţinută de N. Iorga şi Take Ionescu. După filipica lui N. Iorga (a vorbit două ore) şi atacul lui Take Ionescu a urcat la tribună C. Stere şi în continuare merită să dăm cuvântul maestrului prezent la aceea memorabilă şedinţă a Camerei: "Se simţea neliniştea lui Stere, rămăsese în pronunţie accentul moldovenesc iar cuvintele avau o emoţie înăbuşită, dând apărrrii o dramatică nobleţa. Nu era propriuzis o apărare ci o impresionantă confesiune care, treptat, treptat cucerea atenţia Camerii, o acapara. Întreruperile care încercau să hărţuiască, pe Stere erau repede strivite de reacţiunea deputaţilor dornici să-l asculte. Şi C. Stere ştia să dee discursului o profundă rezonanţă umană; elocvenţa lui respingea retorica facilă; evita folosirea cuvintelor teşite de vreo comună întrebuintare; îşi calcula efectele ca un mare tragedian. Era ajutat nu numai de vocea lui gravă de bariton ci şi de chipul lui care părea că oglindeşte chinuitorul lui sbucium interior. C. Stere nu rostea un discurs, el trăia acel discurs menit să lămurească opiniei publice, cazul Stere. Evocând începuturile lui revoluţionare a amintit stagiul lui în faimoasa închisoare Petrepavlovsk. Îmi răsună şi azi cuvintele lui C. Stere: "Aveam" îşi aiminteşte maestrul "ca vecin de celulă la stânga pe Pilsduski şi la dreapta (a lăsat să treacă câteva

momente spre a mări efectul) pe Vladimir Olianov Lenin. Şi sigur nu era o intenţie de moment. Când mareşalui Pilsduski a venit la Bucureşti s'a dat o recepţie la ambasada polonă, unde a fost invitat şi Stere. La reuniune era şi N. Iorga ofensat de prezenţa respectivă. La sfârşit când i-a fost prezentat Stere, spre surprinderea tuturora l-a îmbrăţişat şi la invitat să se aşeze, continuând conversaţia pe ruseşte. Camaraderia arătată de mareşalul Pilsduski lui Stere i-a supărat pe unil comeseni, Iorga mâniat, nemai ţinând seama de protocol a plecat furios. Deci vecinătatea din închisoarea Petrepavlovsk nu era o simplă născocire." Întorcându-ne la şedinţa de validare a alegerii lui Stere ca deputat de Soroca, deşi Iorga dădea semne de enervare iar Take Ionescu privea dezolat la majorităţile lui C. Stere, acesta a fost validat ca deputat de Soroca ceea ce îndreptăţea pe cetăţeni să creadă că "trădarea" lui C. Stere nu mai putea fi întrebuinţată ca armă politică. Şi totuşi nu a fost aşa. În 1932, când Stere conform legii, fiind ales de zece ori deputat trebuia să fie proclamat senator de drept. Ci o seamă de generali, senatori de drept, s'au opus deoarece C. Stere era un trădator. Dar nu această manifestare avea importanţă cât atitudinea partidului naţional-ţărănist care a

refuzat să se solidarizeze cu cel ultragiat. Cum se explica această atitudine? PA M F I L S E I C A R U

ISTORIA PARTIDELOR NATIONAL, TARANIST SI NATIONAL TARANIST
________________
VOLUMUL DOI _____________________

EDITURA CARPATII

TRAIAN POPESCU Calle Villanueva, 43 MADRID 1 9 6 3

Pamfil Şeicaru: Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, vol. I şi II, 600 de pagini, în ed. "Carpaţii", Madrid 1963

C O L E C T I A l C A R PAT I I l Nr. 3

PAMFIL SEICARU

POEZIE

SI

POLITICA

O C TAV IAN G O GA

E D I T U R A "C A R P A T I I " MADR ID 1 9 5 6

Pamfil Şeicaru: Poezie şi politică, Octavian Goga, Colecţia "Carpaţii", Madrid, 1956

Iului Maniu nu-l iubea pe Stere, nu uitase întervenţia lui în lupta dintre Octavian Goga şi Al. VaidaVoievod. Şi mai exista un Madgearu care putea să impresioneze pe Iului Maniu sau pe Ion Mihalache dar nu şi pe C. Stere în faţa căruia Madgearu se simţea ca un student la examen. Deci acesta nu vroia ca Stere să existe în partidul naţional-ţărănist. Ezitările lui Mihalache au fost înlăturate prin intervenţia lui Maniu şi Madgearu. În acest mod Stere a fost sacrificat, nu a fost proclamat senator de drept, încălcându-se legea şi partidul naţional-ţarănesc nu a reacţionat în favorul lui. Replica ostacizatului a venit sub forma unei cărţi "Preludii: partidul naţional-ţărănesc şi cazul Stere" apărută în editura "Adevărul". Conducătorii partidului sunt pe rând supuşi unei nimicitoare analize. Revolta lui Stere biciuie nulitatea solemnă,

mediocritatea ambiţioasă, ipocrizia şi renegările democraţiei ţărăneşti pentru care el luptase. Respectivele pagini sunt cele mai concentrate din litaratura noastră politică, se denunţă tot ce se ascunde în dosul decorului unei anemice ideologii democratice. Urmează elogierea unui spirit ales cu rădăcinile sufletului său adânc înfipte în pământul ţării sale întregite, din tulpinele căruia se înalţă fiinţă sa pentru veşnicie, sub forma unui stejar a toate păstrător în trecut şi prezent, cu treptele viitorului, suindu-le. C. Stere este suflet din sufletul neamului, cel nemuritor: "Fără îndoială un învins, un mare învins, o figură patetică de singuratec în viaţa politică românească. Coaliţia urilor l-a eliminat, uri implacabile. Când cineva reuşia să-i capete încrederea, intimitatea lui C. Stere era de un farmec fără egal. Avea o seriozitate în preocupări, adâncea cu atâta gravitate problemele politice, desfăşura o aşa de variata cultură încât cucerea. Stere nu aluneca pe suprafaţa problemelor vieţii, el nu se ferea să le dezbată cu aceea ardoare pe care o luase din mediile intelectualilor ruşi. În fond el a rămas tot timpul un Român de formaţie intelectuală şi de sensibilitate rusească". (!) În pasajul de mai sus, Pamfil Şeicaru descrie

proprietăţile cele mai specifice ale românului basarabean definit ca spiritualitate pusă mereu în acţiune pe abcisă în sus pe verticală, prin efectele acestor constante sufleteşti, C. Stere a ajuns pe culmea cea mai rar antinsă de pasul omului, luminată în desăvârşirea ei, armonioasă în eonul perfecţiunilor solitare, cereşti şi divine. Pe acest periplu cunoscutul în sine, pe drept, e al unui Român de formaţie intelectuală şi de sensibilitate rusescă. Desigur, în acest context, cuvântul Român se scrie ca numele lui Dumnezeu cu literă mare. P. Şeicaru a făcut parte dintre fericiţii care l-au putut vizita pe C. Stere în sanctuarul de la Bucov şi să-i audă, în intimitatea florilor şi a păsărilor, mărturisirile uşor cântate ca pe rugile procesiunilor interioare, limbajul şoptit fiind înţeles numai de zei şi de poeţii, căutători ai sacrului. Grădinile de la Bucov au secrete ori taine înrudite cu timpul de peste veac al veşniciilor originare: "Am fost de câteva ori la Bucov şi am avut prilejul să-l cunosc în acele clipe când sufletul se deschide fără reticenţe. Nu ştiu cum izbutise să aducă din Siberia un arbore pipernicit al cărui trunchiu părea zgribulit de frig. L-a plantat la Bucov şi în plimbările lui prin parc făcea un popas pe o bancă pentru a-l contempla, acel arbor, să retrăiască exaltarea tinerţii

lui revoluţionare. Mi-a spus în trecât că era un arbor care creşte în Taiga siberiană. Apoi mi-a vorbit îndelung de flora şi fauna Siberiei, de populaţiile autohtone, de viaţa deportaţilor. Şi deodată întrerupând această înteresantă descripţie, mi-a spus cu un zâmbet amar: "sub regimul ţarist deportaţii politici aveau totuşi un regim mai uman decât sub regimul bolşevic"." Părea că de multă vreme se munceşte cu o idee şi simţea nevoi să o comunice cuiva: "Nu ne dăm seama, ne lăsăm înşelaţi de aparenţe dar regimul bolşevic evoluiază către un nou imperialism. Mă gândesc înspăimântat la o nouă ocupare a Basarabei de către ruşi. Nu exagerez, o văd venind. Eram în Septembrie 1936. Şi acolo, în parc la Bucov, ca şi când ar fi continuat o dezbatere care se desfăşura de multă vreme în conştiinţa lui C. Stere mi-a făcut o amplă expunere a temeiurilor îngrijorării care îl chinuia. Ce bine cunoştea resorturile tainice ale politicei imperialiste a Rusiei de totdeauna: cu ce bogăţie de referinţe portretiza sufletul rusesc în opoziţie cu Europa!" Impresionează presimţirea din 1936 Septembrie a lui Stere că ruşii evoluiază spre un nou imperialism, şi cu spaimă se gândeşte la o nouă ocupare a Basarabiei de câtre ruşi. De fapt, demonstrează o cunoaştere

potrivită a istoriei Rusiei cu toate consecinţele funeste ce urmează după desvoltarea imperiului respectiv. Deja de-acuma îi este cunoscut faptul că regimul deportaţilor politici era mai uman în ţarism decât sub comunişti. Deci avusese dreptate în anii primului război mondial: ciocnirea cu Uniunea Sovietică pe atuncia aflată sub ţari, va avea oricum loc, fie şi cu 20 de ani mai târziu. Dar cine îl asculta pe Stere, această Casandră a timpurilor noastre. Bine se poate observa că C. Stere oricât ar fi familiarizat cu cultura rusească, se referă la ea ca orice străin care vorbeşte de specialitatea sa, fiind un specialist mai mult decât excelent în problemele de istorie şi politică rusească, cunoaşterea lui merge până acolo încât e familiarizat şi cu problemele de spiritualitate specifică privind esenţele caracterului rus. Dar, aşa cum am arătat-o de denumărate ori, totul se concentreză la un studiu ce familiarzează pe cel înteresant în problemă dar nu se confundă cu materialul de studiu. Din toate punctele de vedere, C. Stere ca bun cunoscător şi al limbii ruse poate fi considerat ca cel mai bun cunoscător a problemelor ruse, însuşirea lor îl poate înstrui, dar nu se realizează fenomenul de pseudomorfoză, înfluenţa e catalitică, ajută ca un subiect să se descopere pe sine însuşi, să ajungă la cunoaşterea cea mai profundă. Dar ca raport se disting cele două forme spirituale, unul românesc

şi celălalt rusesc, ele nu se întrepătrund oricât s'ar influenţa, procesul rămâne exterior, neesenţial, o punte aruncată spre ceva nu lipsit de valoare. De altfel în continuare C. Stere îi impută maestrului faptul că nu cunoaşte limba rusă pentru a afla lucruri la care altfel nu putea să ajungă. Îi vorbeşte de poema lui Alexandru Block "Sciţii" şi de un articol în care poetul referindu-se la popoarele Occidentului scria, în 1918, că dispreţuindu-i pe ruşi mai mult decât înainte de revoluţie, la un moment dat o să-i lase să treacă peste ei noi valuri ale rasei galbene şi să distrugă nu numai catedrala de la Reims dar şi toate sfintele lor pravălii. Ei ruşii, sunt stăvilarul Europei în calea acestor popoare şi nu ar interzice nimănui, cunoscător al respectivelor forte revoluţionare să deschidă aceste stăvilare. Şi C. Stere continuă, spunând că Block nu e singurul care contura pericolul rasei galbene, chiar Vladimir Soloviev are într'o poezie două versuri privind panmongolismul ca şi un cuvânt ce-i desmiardâ urechea. Fără îndoială, în cel de al doilea război mondial, Stalin a deschis stăvilarul spre Europa invadată în majoritatea lor de mongoli îmbrăcaţi în uniformă militară, sovietică. Visul celor 2 poeţi s'a împlinit,

mongolismul fiind sprijinit de anglo-americani, cei ce au câştigat o victorie plină de concesii umilitoare. Şi C. Stere continua cu citate din Alexandru Herzen, din Dostojevski, din filozofii panslavismului pentru a sublinia unitatea anti-europeană a gândirii ruseşti. În faţa unui închipuit atac rusesc, devenit după câţiva ani o realitate, C. Stere îşi dezvăluie nu numai puternicul său românism de om basarabean, dar chiar opoziţia la gândirea rusă antieuropeană. Şi maestrul aminteşte cum C. Stere vorbea privind pipernicitul arbore adus din Taiga siberiană, transplantat în parcul din Bucov. Şi iată finalul, pe care-l cităm ca venind din inima marelui ziarist către inima prietenului său şi de la ei la mine, menţionând că ne uneşte peste timp şi spaţiu, inelul spiritului etern, de care spune poetul german, Hoelderlin că are o durată fără moarte: "În 1937, când C. Stere a împlinit 70 de ani am publicat în "Curentul" un articol în care am condensat tot ceea ce simţiam pentru acest mare şi nedreptăţit singuratec, pentru ostracizatul vieţii politice româneşti. Câteva zile mai târziu, l-am întâlnit într'un restaurant. S'a sculat de la masă şi a venit să-mi mulţumească. Articolul mi-a adus o mare mângăiere.

Nu-ţi poţi închipui ce dureros este pentru mine ca fiul meu să aibă sentimentul că tatăl lui a fost un trădător. Îţi mulţumesc." Avea în privire o adâncă tristeţe. "Nu mă simt bine. Inima cedează. Nu mai am mult de trăit. Atenţie la Basarabia. Imperialismul rusesc are proporţii pe care nu le-a avut niciodată." - Câteva luni mai târziu Stere a murit. Tragic destin. Evocând pe C. Stere caut să descifrez judecata de mâine a generaţiilor care ne vor succeda, înclin să cred că i se potrivesc aceste rânduri dintr'o scrisoare trimisă de Gogol poetului Jukovski: "O mână invizibilă dar puternică, scrie misterios sub ochii mei. Eu ştiu că numele meu va fi mai fericit decât am fost eu. Poate că scoborâtorii compatrioţilor mei se vor reconcilia, lăcrâmând cu umbra mea." Ci, C. Stere e la fel de singuratec şi trist în România de astăzi ca şi în cea de ieri, numele lui nu este mai fericit decât a fost el şi asta fiindcă succesorii contemporanilor săi nu s'au reconciliat încă, lăcrămând, cu umbra sa. În această carte despre C. Stere, maestrul Pamfil Şeicaru i-a dedicat iubirea sa neoplatonică, singura plămadă creatoare de natură îngerească, având în ea posibilităţi de a reuşi un lucru cu totului desăvârşit. Adevărul prin lumina frumuseţii cereşti, ne readuce

la viaţă personajul, în primul rând pe cel principal, împreună cu sublimul unui drum ce merită să ne închinăm lui, cu tot ce purtăm mai bun şi mai curat în noi, căci lucrarea scrisă de mână omenească e în sine o sfântă sărbătoare a spiritului. ***

17.2 Un om necunoscut: I.G. Duca de Pamfil Şeicaru
Articolul începe cu o lungă introducere istoricopolitică, descriind evenimentele din jurul datei de sfârşitul lunii Mai 1918, când maestrul nostru urma să fie prezentat lui I.G. Duca. Era imediat după ce Al. Marghiloman, avându-l ministru de externe pe C.C. Arion, semnară pacea de la Bucureşti. În acelaşi timp, situaţia militară a aliaţilor nu era prea strălucită fiindcă prin pacea de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică şi Puterile centrale (Germania şi Austria) dădu posibilitatea înaltului comandament german să-şi concentreze toate forţele pe frontul de Vest. Consecinţa militară au fost cele trei ofensive germane din Martie şi Aprilie asupra Franţei, ultima cu direcţia Paris. Spre norocul aliaţilor au început să sosească trupele

americane, în luna August erau staţionate în Franţa 950.000 de soldaţi ca în Octombrie s'ajungă la 1.300.000. În aceasta atmosferă victorioasă pentru germani, s'a semnat pacea de la Bucureşti. Pentru formarea guverului Contele Czernin îi permitea regelui Ferdinand să aleagă din doi candidaţi la postul de prim-ministru, Primul era P.P. Carp, acesta propunea schimbarea dinastiei, învinuind-o pe cea actuală de imoralitate, pe când al doilea Al. Marghiloman susţinea că regele Ferdinand nu putea fi făcut responsabil de ceea ce a hotărât voinţa poporului român. Tot aunci, după armistiţiu, şi marele ziarist încăodată subliniază acest lucru, C. Stere scoate ziarul "Lumina" unde într'o serie de articole alcătuieşte procesul răspunderilor privind pierderea războiului, în treacăt e menţionat şi regele, dar numai în mod secundar, pe ei îl înteresa în primul rând, Basarabia. Clauzele păcii de la Bucureşti au fost atât de dure încât Ch. Maurras în "Mauvaise traite" (un tratat rău) îl aminteşte şi crede că aliaţii l-au luat de model când au încheiat tratatul de pace cu Germania, semnat la Versailles.

Tratatul de la Bucureşti din 7 Mai 1918 prevede furnizarea de către România, Germaniei şi Austriei toate produsele ei industriale şi agricole; la fel industria petroliferă era luată în arendă pe un termen de 90 de ani. Toate crestele aflate de-alungul Carpaţilor erau trecute Austro-Ungariei. În ziarul lui C. Stere "Momentul", G. Ibrăileanu publicase un articol închinat Ceahlăului, care conform noilor frontiere nu mai aparţinea României, muntele despărţit de Moldova arăta ca un catarg al unei corăbii smuls de furtună, întreaga istorie a Moldovei şi preisagiul ei erau desfigurate: "Articolul lui Ibrăileanu era străbătut de o profundă emoţie; frazele de un lirism concentrat, emoţionau ca simfonia a 3-a a lui Beethoven ... Fără îndoiala, exprima sensibilitatea unui intelectual, dar dacă aş avea la îndemână acel articol l-aş pune alături de discursul rostit în parlamentul Marghiloman, cu prilejul ratificării tratatului de pace, de deputatul ţăran David Şerpeanu, din judeţul Dorohoi. Aceeaşi sensibilitate rănită, aceeaşi durere românească exprimate într'o formă clasică." Pacea de la Bucureşti însemna înrobirea economică a ţării, oamenii au reacţionat împotriva guvernului liberal, acuzat de uşurinţa în prepararea militară în vederea intrării în acţiune. guvernul Marghiloman la 27 Martie 1918 obţinea Basarabia, exact ca în 1945

Rusia Sovietica punea la dispoziţia guvernului Petre Groza, Ardealul de Nord ca o consolare pentru robia ţării. C.C. Arion, professor de Drept la Universitatea din Bucureşti, ministru de externe în guvernul Marghiloman, considera că tratatul conform situaţiei disperate a României şi adăoga că în 1916 Marghiloman a susţinut continuarea neutralitaţii, de ce nu a fost ascultat? C.C. Arion, era satisfăcut că au părăsit România toţi antanto-filii, în frunte cu Take Ionescu şi repeta iar că era vorba de cel mai bun tratat ce-l putea obţine ţara în împrejurările date, convins fiind că nemţii vor câştiga războiul. Trei ani mai târziu l-a revăzut pe C.C. Arion la Bucureşti în casa lui din strada Corabiei. Era bolnav, moralmente abătut, dându-şi seama că politic era un om sfârşit. La Iaşi în redacţia ziarului "Arena" erau adunaţi mai mulţi tineri, care vroiau sa transforme foaia lor în tranşee, cultivând un spirit de frondă, şi maestrul crede că merită să-i numească: "Al. A. Busuioceanu, Ion Vinea, Demostene Botez, Al. A. Hodoş, cu toţii stapâniţi de un imperios elan dea sfărâma vechile tipare ale presei. I.G. Duca îşi exprima prin Spiru Hasnas dorinţa de-a-l cunoaşte pe Şeicaru,

respectivul a fost între 1910 şi 1916 criticul literar al revistei "Flacăra", pe când în refugiu redactor la ziarul "Mişcarea", oficiosul partidului liberal. "I.G. Duca nu avea nimic solemn, distant, dimpotrivă era de o comunicativitate naturală. Se vedea că era familiarizat cu lumea gazetărească din care făcuse parce într'o oarecare măsură; îl înteresa apariţia în presa a acelor elemente formate în patetica aventură a războiului. Conversaţia s'a desfăşurat în jurul experienţei mele pe front." Duca îl admira pe Ionel Brătianu, explicabil fiindcă fusese colaboratorul său intim, din timpul neutralităţii şi era singurul ministru care cunoştea gândurile celui ce cărmuia destinele poporului român. Pe-atunci tânărul Şeicaru îl critica pe I. Brătianu pentru desmăţul din timpul neutralităţii şi lipsa de înzestrare a armatei, ceea ce lui Duca îi apărea ca o mare nedreptate: "Va veni o zi când acţiunea politică a lui Ionel Brătianu va fi un capitol din istoria României şi atunci vei putea măsura cât de greşit eşti astăzi". Când a murit Ionel Brătianu, P. Şeicaru a scris un articol în care sublinia că rolul lui în realizarea unirii tuturor Românilor este asemănător cu cel jucat de Cavour în Italia. Cu acea ocazie I.G. Duca i-a reamintit cele spuse la Iaşi. Din Mai 1918, până la

moartea sa, mărturiseşte marele ziarist, a păstrat o neştirbită prietenie lui I.G. Duca. Într'o zi, Hasnas îi spusese că planul lui Duca, însuşit şi de Ionel Brătianu era să ralieze toate elementele mai răsărite ale generaţiei războiului, dar nu va reuşi deoarece liberalii sunt înteresaţi doar să-şi accentuieze structura bancară şi să transforme partidul în proprietatea marei burghezii româneşti. Nu Duca va avea cuvântul hotarâtor ci Vintilă Brătianu. Astfel îşi vor atinge noul ideal fiii de negustori şi meseriaşi din cadrul monstruoasei coaliţii, adaptaţi la noile metode ale vieţii moderne, vor urca şi mai repede pe treptele de sus a marilor bogătaşi, întărind clasa marii burghezii. Niciunul dintre ei nu cunoştea lucrarea lui Balzac despre "Melmoth reconcilie", în care diavolul nu mai vânează sufletul bieţilor oameni, când pentru câştigarea lor are dispoziţie bâncile ca şi instituţiile financiare, pentru grabnica robie a omului intrat în slujba oarbă a banului. Melmoth însuşi, eroul englezului Maturine, deşi şi-a vândut sufletul diavolului nu mai e nevoit să stea în infern, fiindcă reconciliat cu lumea de pe pământ îşi poate lua vechiul loc fără nici problemă, ca slujbaş într'o bancă oarecare. Încă l-a impresionat şi nu-l va uita niciodată, sfatul

lui Spiru Hasnas, mort peste un an de tuberculoză, să nu se înroleze ca scrib al partidului liberal, ca şi al niciunuia altul ci dacă poate să rămână independent, să-şi urmeze numai propia conştiinţă. Familia lui I.G. Duca era din Moldova din comuna Plopona, judeţul Tutova. Tatăl său, director al şcolii de Poduri şi Şosele, era şi directorul general al Căilor ferate. I.G. Duca prin inteligenţa sa sprintenă, sensibilitatea şi imaginaţia cu înclinări literare cât elocinţa sa naturală parcă îl destinau vieţii politice. După ce şi-a luat licenţa în drept în ţară, s'a dus la Paris unde şi-a susţinut teza de doctorat în 1902 cu subiectul "Societăţile cooperatiste în România" (210 pagini), acasă a intrat în magistratură, fiind numit judecător la Horezu, judeţul Vâlcea. Îndrăgind peisajul oltenesc a rămas o viaţă întreagă legat de această pitorească regiune, dornic să traducă în faptă iubirea lui pentru ţărani. Astfel, I.G. Duca a pus bazele obştei de cumpărare a moşiei Maldăreşti, dovedindu-se că şi el este un bun haretist. Pe această moşie găsindu-se o culă veche, părăsită, din 1850 nelocuită o cumpără ca membrul obştei, cu încă două hectare împrejurul ei, pe când fiecare ţăran cumpărase între 5 şi 10 hectare. Restaură Cula pe care mai apoi o impodobi cu icoane şi scoarţe ţărăneşti. Despre ea spunea: "Cula îmi rezumă

existenţa necăjită a poporului românesc. Arhitectura casei este subordonată ideii de apărare contra năvălitorilor. Dar ce frumos se încadrează liniile arhitectonice acestui peisaj Cula de la Măldăreşti îi ofera un liniştit refugio pe tot timpul verii. Pamfil Şeicaru de multe ori a fost oaspetele lui I.G. Duca la Măldăreşti şi a dormit în Culă, printre icoanele şi scoarţele ţăraneşti când şi prin liniştea nopţii începu, încetul cu încetul sa devie contemporan cu cei închişi în ea anume făcută să adapostească pe ţinta: şii ce aşteptau bandele lui Pazvantoglu. În 1908 a fost numit director general al Băncilor populare şi al Cooperativelor, funcţie în care s'a bucurat de preţuirea lui Spiru Haret, admirându-i râvna la fapta şi idealismul lui dezinteresat. I.G. Duca era convins că prin cooperaţie şi credita se putea schimba soarta ţăranului român, şi căuta să uite că detronarea lui Vodă Cuza s'a facut în 1866 de liberali, tocmai pentru a întrerupe politica ţărănească a Domnitorului. Din răscoalele ţărăneşti din 1907 trăsese concluzia că e nevoie de o reformă radicală agrară pentru a uşura traiul obiditei ţărănimi. În 1914 I.G. Duca este numit ministru al Instrucţiei Publice şi Cultelor, luând succesiunea lui Spiru

Haret: "Avea numai 33 de ani; era cel mai tânăr ministru din Guvern. Mic de statură, amestec de nervozitate şi delicateţă aproape femenină, ascunzând-şi emotivitatea şi de-aceea părând timid, reţinerea lui era şi temperamentală dar şi consecinţa unei alese educaţii." Titus Enacovici care-l avusese profesor pe G. Duca îi vorbise de contrastul dintre fiu şi tată: "Acesta din urmă, era un om rece ca un tratat de geometrie, puţin comunicativ, pedagog sever şi minuţios, nu l-ă văzut niciodată râzând, nici cei puţin zâmbind; cu un superior simţ al datoriei, a servi ţara era pentru el, un comandament moral. Georghe Duca făcuse studiile în Ecole centrale din Paris, dar în toată atitudinea lui părea un produs prusac. Probabil că această severitate a exercitat-o şi asupra copiilor lui." Ion G. Duca, continuând tradiţia familiei a fost de o rară corectitudine. Printre cei ce în timpul anilor neutralităţii umblau după câştiguri rapide, el s'a strecurat ca un mustrător exemplu de corectitudine. Ionel Brătianu l-a stimat şi i-a acordat totala lui încredere pentru respectivele calităţi ale caracterului său. După război i s'a încredinţat ministerul agriculturii şi domeniilor, decretul - lege al reformei agrare purta semnătura lui I.G. Duca. Din păcate însă, I. Brătianu a avut nevoie de el ca ministru de externe, funcţie în

care considera că succesul personal trebuie să fie absent în orice acţiune diplomatică. Şi dacă pentru André Tardieu diplomaţia însemna "căutarea transacţiei" pentru I. Duca diplomaţia era arta nuanţelor, sforţarea de a apropia punctele de vedere, fără să altereze mişcarea spre obiectivul final. În acest sens, se vorbea în Franţa mult de România şi deloc de el ca minitru de externe, ceea ce însemna că simţul datoriei îl obliga pe Duca să folosească fondurile miniterului pentru propaganda României şi nu a lui personală. În viaţa parlamentară I.G. Duca a fost leaderul partidului liberal în opoziţie. Replica sa era spirituală, fără să rănească adânc pe nimeni, vocea îi era clară, debitul precis, niciodată nu dezbătea problema unui atac personal. Se poate spune că I.G. Duca era opulsul doctorului N. Lupu: "El conisdera dezbaterea parlamentară ca o forma de colaborare, pasionată adesea, dar respectând anumite limite ale decenţei, ca o formă a stimei pe care, reciproc parlamentarii o datorează "faţă de convingerile celorlalţi". În discursurile sale se ferea de o retorică uşoară, construcţia frazei era solidă dar îi lipsea suflu de pasiune care cucereşte. Era convins, cuvintele tari deformează expunerea clară a ideilor, aşa cum gesticularea dezordonată strica armoniei corpului

omenesc. Preţuia elocinţa ca pe o formă literară, în acest sens ţinuse o conferinţa despre nenumaraţii oratori pe care a avut ocazia fericită să-i auză, mărturisindu-şi totodată convingerea verificată şi intărită zilnic, că oratoria dispare. În acest context, I.G. Duca ascultându-i a încercat să le pătrundă tehnica, de a identifica forţa misterioasă prin care reuşeau să învingă rezistenţa unor convingeri contrarii. P. Şeicaru, subliniază valoarea caracterizărilor lui I. Duca asupra unor oratori, la aceştia desigur admira nobila elocinţă, dar nu-şi pierdea spiritul de observaţie, pătrunderea lui de critic cunoscător. Iată portretul lui Jaures: "Mişcare, putere, un dinamism care cutremura, o furtună care ridica totul în drumul ei. Când ascultai perioadele lui succedându-se ca valurile unei mări, te treceau fiorii. Nu era ceva omenesc, era ceva cosmic - o prevestire parcă a revoluţiei sociale." "De altfel, totul concura pentru a-ţi produce aceasta impresie. Înfăţişarea lui masivă, un cap mare, pătrat, o barbă tăiată ca în piatră, nişte mâini groase de muncitor manual, o voce puternică de bas, gesturi energice, sacadate şi

violente, pumnii încleştaţi şi totuşi, dominând această brutalitate, o gândire înaltă, o formă literar aleasă, o cultură clasică şi un idealism de apostol. Eloconţa lui Jaures a făcut mai mult pentru izbânda socialismului în Franţa, decât truda militanţilor." Total opusă era elocinţa politicanului Viviani: Sedus de elocinţa lui Viviani "înaripată, poetică, rând pe rând mlădioasă şi energică insinuantă şi sguduitoare". Duca nu-şi pierdea spiritul critic. Era strălucirea literară a formei în care se exprima Viviani care încânta nu ideile, nu logica - argumentării: "Un fond banal învesmântat în cele mai sclipitoare zale". Şi adaogă marele ziarist: Nu se putea o mai exactă caracterizare. Dintre oratorii români îl reţine pe P.P. Carp şi îi evoca atitudinea avută în Consiliul de Coroană din Iulie 1914, cu această ocazie I.G. Duca lăsa posterităţii imaginea marelui om de stat: "Desaprobam, cu desăvârşire tot ce spunea, dar nu mă puteam stăpâni sa admir fraza incisivă, vigoarea argumentaţiei juvenila, combativitate a acestui moşneag credincios convingerilor lui până la sublim şi până la absurd. O atare elocinţă nu putea stârşi decât în apoteoza unui neîntrecut succes sau în catastrofa unei înfrângeri shakesperiene."

Acelaşi spirit de observaţie calm, de înregistrare chiar şi a celor mai neînsemnate amănunte le demonstreaza I.G. Duca în eseul "Mâinile" care a surprins prin fineţea lui literară. Pentru Duca o simplă strângere de mână definea caracterul omului, astfel se putea vorbi de mâna minunată a regelui Ferdinand, de mâna elocventă a lui Maiorescu, mână deschisă a lui Take Ionescu, mână îngrijitoare a lui Averescu până la mână molatecă a lui Ion I.C. Brătianu. Fără îndoială I.G. Duca avea o pregătire intelectuală solidă, el studiase cu râvnă în severa disciplină moştenită de la tatăl său, nu întâmplător evocarea oratorilor auziţi, începe cu cel pe care l-a admirat cel mai mult şi ale cărui idei şi le însuşise: "Să-mi fie permis să încep cu Waldeck-Rousseau ca un postum omagiu al tânărului student în Drept, care dintr'o modestă galerie a palatului Bourbon, l-a admirat de atâtea ori, fără sa fie avut măcar voie să-l aplaude." În fond, scrie Pamfil Şeicaru, I.G. Duca încerca să-şi ascundă sub autoritatea lui politică, necesară a înfrâna unele înclinări nu prea ortodoxe ale oamenilor săi, o fire sensibilă de romantic, astfel că era un veşnic mereu îndrăgostit, printre amorurile sale mai mult imaginare decât sensuale, se inscria şi marea artistă Ana Luca, de la Teatrul Naţional.

Sentimentul său romantic se manifesta şi prin dragostea pentru frumuseţile naturii de unde la Măldăreşti îl puteai întâlni în plimbările sale pe solitarul Duca insoţit de câinele său mare ciobănesc, contemplând majestuoasa înalţare a Parângului. Nu rar, marele ziarist îl insoţea în drumurile sale: "Făceam doi kilometri pe ios, urcam un dâmb şi ajungeam la locul unde obişnuit făcea un popas, aşteptând apusul soarelui. Era un loc admirabil pentru a contempla Parângul. Şi în fiecare zi, privirea lui se odihnea în contactul cu majestatea peisajului. Întreaga poezie a acestei privelişti muntoase punea stăpânire pe sufletul lui care se adâncea în contemplarea acelei privelişti pline de culoarea înălţimilor...". Pe când câinele mergea întotdeauna înaintea lui, liniştit ca şi când ar fi slujit drept ghid: "Duca îl iubea mult şi când îl mângăia îl privea în ochi, căutând în privirea lui căldura unui devotament. Într'o zi mi-a făcut o apropiere între calităţile câinelui ciobănesc şi ale ţăranului, subliniid faptul că nici câinele ciobănesc şi nici ţăranul nu sunt agitaţi; au în liniştea lor o siguranţă, o voinică acceptare a primejdiilor eventuale." Pe Pamfil Şeicaru l-a intrigat întotdeauna contrastul existent între lumea modernă a politicianului şi omul

de la Măldăreşti iubind singurătatea, cu un câine ciobăniesc drept tovarăş şi contemplând majestuoasa splendoare a Parângului. Şi mai ţine să adaoge autorul nostru: "În I.G. Duca există o sensibilitate, un lirism, conţinut pe care le ascundea cu mare grijă. Îi plăceau casele vechi având o adevărată oroare de arhitectura modernă, de acele blocuri care năpădiseră Bucureştiul. Şedeam în strada Romană, într'o casă veche construită pe la 1820. Odăile spaţioase, zidurile groase făceau casa călduroasă în timpul iernei şi racoroasă vara. Lui Duca îi plăcea această casă care păstra în arhitectura ei farmecul Bucureştiului de altădată şi mai ales bolta de viţă îl încânta. Când m'am mutat şi-a manifestat părerea de rău şi nici argumentul cel mia serios, mulţimea şoarecilor care dealungul unui secol, puseseră stăpânire pe pivniţă şi ziduri, nu l-a convins." În exil având posibilitatea să citesc Amintirile politice ale lui I.G. Duca, apărute în trei volume în Jon Dumitru-Verlag (editura I. Dumitru) Muenchen, 1981, am putut sa confirm cu prisosinţă, portretul său liric şi romantic pe care ni l-a lăsat Pamfil Şeicaru, ca o parte ascunsă, tainică a sufletului lui I.G. Duca, fără de care nu se va înţelege evoluţia politicianului către o catastrofă nemeritată, în acest mod dintr'un personaj nobil în romantismul său petrecut în plimbările şi dragostele sale ideale de la Măldăreşti la

un erou shakespearer-ian, una din figurile tragice ale Istoriei noastre. Îmi vine în minte una din primele amintiri ale copilăriei mele. Mama statea la masă şi citea ziarul, pe când în faţa mea pe prima pagina mi se arăta fotografia unui domn distins a cărui imagine era încadrată într'un chenar negru. "Cine e acest domn?" am întrebat-o eu pe mama, de la care am primit mai târziu, plin de tristeţe, următorul răspuns: "Este I.G. Duca primul ministru al Ţării asasinat de legionari." Nu numai că m'a impresionat dar eram stapânit de o dureroasă nelinişte: "Ce fel de oameni puteau fi aceia care au omorât aşa o lumină de om, a cărui superioară nobleţe o simţeam, astăzi ştiu, datorită intuiţiei atât de desvoltată în conştiinţa fragedă a copilului. Povesteşte chiar P. Şeicaru că vizitând biserica San Pietro in Vincoli din Roma, statuia lui Moise de Michelangelo a mişcat-o în mod deosebit pe fiica sa Viorela, abea de doi ani jumătate, ori printr'un fenomen asemănător am trăit şi eu, copil, moartea lui I.G. Duca, absurdă în tragismul ei. Şi să recunosc, că nici astăzi, cuvintele copilului de altă-dată nu şi-au pierdut din sincera lor actualitate. Moartea lui Ionel Brătianu în Dec. 1927 şi a lui Vintila Brătianu în Decembrie 1930 l-a obligat pe

I.G. Duca să preîeie şefia partidului literal, în împrejurări din cele mai vitrege. Se ştie că partidul liberal conform atitudinii lui Ionel Brătianu, la 7 Inuie 1930 nu putea sa fie de acord cu revenirea la tron a regelui Carol al II-lea, astfel că cei mai mulţi membrii ai partidului s'au manifestat public ostili regelui. Odată cu intrarea şi a Elenei Lupescu în ţară îşi dă demisia şi Iuliu Maniu din guvern, considerându-l pe rege ca un om lipsit de onoare fiindcă nu s'a ţinut de promisiunea de a nu se întoarce pe tron, împreună cu ţiitoarea sa, Lupeasca. Marea greşală săvârşită atunci a fost menţinerea în continuare a PNŢ-ului la guvernare, căci dacă cele două partide mari politice ar fi rămas unite, ferm pe poziţie, regele ar fi fost obligat să-şi menţină obligaţiile luate. Pus în faţa unor atare realităţi, Carol al II-lea îşi puse în gând să colaboreze cu partidele mici, ca partidul ţărănesc radical al lui Gr. Iunian, dizidenţa naţionaltărănistă, partidul liberal al lui G. Brătianu, dizident şi el, partidul naţional-creştin al lui Oct. Goga, pentru a face un guvern de coaliţie înlocuindu-l pe cel al lui Vaida Voevod. (Ceea ce însearma că partidul naţional ţarănist rămas la putere nu-l agrea pe regele Carol al II-lea, ceea ce ne determină sa credem că rămânerea la guvernare a fost făcută cu aprobarea lui Iuliu

Maniu, şi pe această cale a guvernului, regele să-i simtă adversitatea celui retras Iului Maniu. Nu nemai preocupă de-aproape acest episod având istoricul său propriu, dar am reţine faptul ca Pamfil Şeicaru consideră că împrejurările l-au impins pe rege, contra voinţei lui, la dictatură, ceea ce ne-ar mira dacă nu imediat în paragraful următor nu l-ar compara pe Carol al II-lea cu regele Louis Philippe al Franţei, şi subliniază ca are multe asemănări de caracter cu el, fiind de altfel, prin familia Orleans, înrudiţi. Ca regele Franţei şi Carol II îşi însuşise ideile lui Guizot: "tronul nu este un fotoliu gol ... Coroana stă pe capul unei persoane inteligente şi libere ... ea nu este un lucru simplu şi fără viaţă." În revista "Caricature" regele Louis-Philippe e reprezentat sub forma unui scamator care muta ca pe nişte trei ghiulele mici Julia, Revoluţia şi Libertatea, după cum îi este voinţa pentru a încheia emfatic, numai există nici libertate, nici revoluţie, totul depinde de mişcarea mâinii mele. Şi maestrul ne da anumite lămuriri: "Aceeaşi scamatorie făcea şi Carol al II-lea, amuzându-se să dea în spectacol partidele, să arate cu o satanică voluptate, caracterele gelatinoase ale oamenilor politici lipsa unei osaturi a convingerilor."

Desigur, aşa văzând lucrurile, Carol al doilea nu avea nevoie să declare dictatura căci şi într'un regim democartic, întocmai ca Louis-Philippe, îşi putea exercita calitaţile de bun dictator, cu o anumită faţadă ce nu o mai avea după 12 Februarie 1938. E o diferenţă de nuanţe, pe care desigur o sesisează prea bine maestrul, dar vrea să-şi râdă de cei ce refuzau să-i perceapă ironia. Regele Louis-Philippe avea pasiunea de a domina, adică îşi depăşea cu mult atribuţiile de domnie, nu altfel ca şi Carol al II-lea, încât prinţul de Joinville îl scria ducelui de Nemours, (amândoi fii regelui) în 1874 (data e greşită nu poate fi decât 1844, LouisPhilippe a fost detronat în 1848, prin revoluţia din Februarie şi moare în 1850, deci cu 24 de ani înainte de data tipărită greşit): "Totul depinde de rege. S'a obişnuit să guverneze şi îi place să arăte ca este el cel care guvernază ". Victor Hugo în Mizerablii, făcând portretul acestui rege, spune: "guvernează prea mult şi nu domneşte de ajuns". La toate acestea, Pamfil Şeicaru mai adăoga, Louis-Philippe a devenit factorul principal al instabilităţii guvernelor, uzând şi abuzând de prerogativele lui. În zece ani a avut 19 guverne, dintre acestea unul de trei zile, condus de ducele de Bassano. Carol al II-lea dacă nu a avut intenţii s ajungă la

dictatura se explică prin faptul că prin guvernarea lui îşi exercita din plin înclinările sale dictatoriale, ca de altfel Louis Philippe despre care chiar fii lui susţineau ca s'a obişnuit sa guverneze. Împrejurările care l-au dus pe rege la dictatura lui personală din Februarie 1938, au fost greu de prevăzut, deci nu a pregătit-o sistematic ci a stat sub dependenţa dezvoltării neaşteptate a Gărzii de fier, aceasta ameninţa domnia lui Carol II, din respectiva cauză dictatura regală a fost mai mult decât o schimbare de regim politic, prin ministrul său de interne apoi devenit prim-ministru, regele declara război organizaţiei naţionaliste, omul său de încredere, fostul naţional-ţărănist, Ar. Călinescu a declarat presei franceze că el va distruge cât se poate de repede Garda de Fer. Atât despre regele-dictator Carol al doilea, pe care de altfel chiar Pamfil Şeicaru îi va recunoaşte aceasta dublă distincţie. În anul 1933, evenimentele politice îi forţară pe regele Carol al II-lea să aducă la guvernare partidul liberal şi în acest sens. Duca n'avea nici enrgia, nici temperamentul sa reziste maşinaţiilor regale şi camarilei sale condusă de Elena Lupescu zisă şi Duduia, mai ales că Duca era un monarhist convins, deci nu poseda nici tăria sufleteasca să se declare

contra regelui. S'au dus tratative de reconciliere între partidul liberal reprezentat de I.G. duca şi de cel desenat din partea lui Carol II, în persoana ingenierului Malaxa, politic neutru. S'au întâlnit la ferma de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru. În sfârşit destinderea s'a realizat încât în Nov. 1933 I.G. Duca forma guvernul. A doua zi după depunerea juramântului, pe la 11 noaptea, Duca l-a chemat la telefon şi la rugat pe marele ziarist să vină să-l vadă. Impresia lui era că regele era binevoitor dar în mod evident mai persistau unele reticenţe, o oarecare neîncredere. Duca îi vorbise de recenta venire la putere a lui Hitler, acesta dacă-şi va aplica planul va provoca un nou război mondial, dacă nu-l va aplica, el şi partidul său, va cădea de la putere deschizând drumul comunismului. Nu arăta nicio satisfacţie ca a ajuns şeful guvernului, de fapt apogeul carierii oricărui adevărat politician. Îi mai relatase despre forma pur protocolară de a fi şi a încercat să obţină şi colaborarea lui G. Brătianu în noul guvern dar l-a primit şi ţinut tot timpul în picioare, fără să-i întinda mâna deci nesocotise cele mai elementare reguli de politeţe: "George Brătianu, în calitate de fiu al lui Ionel Brătianu, se socotea succesor de drept la şefia partidului, deci pentru el

I.G. Duca era un uzurpator. Fără îndoială că George Brătianu avea şi alte calităţi în afară de aceea de fiu al lui Ionel Brătianu, de-aceea l-a surprins nesocotirea unor obligaţii de elementară politeţă." De la venirea lui Hitler la putere asupra Cehoslovaciei şi Austriei pluteau umbre grele de ingrijorare, cu atât mai mult cu cât la 19 Octombrie 1933, ministrul de externe al Germaniei, anunţase pe secretarul general al Societăţii Naţiunilor printr'o telegramă că Germania se retrage din instituţia, pe care o conduce. Asta însemna ca regimul hitlerist ţinea să-şi asigure posibilitatea de a se înarma fără nicio intervenţie din afară, aşa dar la orizont se anunţau zorile unui nou război. Desigur Cehoslovacia care avea 40 la sută din populaţie cehi, nemţi sudeţi 27 la sută şi 18 la sută slovaci, prezenta o situaţie ce putea să-l nelinişteasca pe şeful statului Beneş, amenînţarea Germaniei hitleriste devenea tot mai actuală. Formula statului Cehoslovac trebuia să se desvolte după modelul unei republici federative, dar s'a opus naţionalismul ceh cu oprimarea celorlalte naţiuni, principiu adoptat încă de pe vremea lui Masaryk, politică desigur continuată şi de Beneş. Acesta din urmă citise "Mein Kampf" şi lucrarea lui Rosenberg privind viitorul politicei externe germane în Europa centrală. E de menţionat

că mişcările germanilor-sudezi n'au inceput cu Heinlein, încă în 1880 germanii din nordul Boemiei au cerut unirea cu Reichul german, conducătorul lor fiind Georg Schonerer, socialist antisemit precursor al naţional-socialismului hitlerist. Beneş urmărea cu atenţie toate mişcările de dreapta din ţările vecine şi a reţinut agitaţia mişcarii Gărzii de Fier, în măsura în care România era un factor esenţial al Micei înţelegeri. Beneş, cu siguranţă sprijinit şi de anumiţi politicieni apuseni, i-a cerut lui Titulescu sa intervină pe lângă guvernui liberal român, să dizolve acestă mişcare, înainte de alegeri. Propunerea nu a fost primită cu simpatie de guvernul liberal, mai ales ca nu corespondea principiilor liberare ale lui Duca, însuşite de la Waldeck-Rousseau: "Cred că regula fundamentală a unei democraţii este manifestarea în deplină libertate a opiniilor ... Trebuie să se poată scrie, vorbi, întruni în toată liberatea; în acest mod opiniile cele mai excesive ca şi cele mai smintite să poată ieşi la lumină. Astfel, graţie unei polemici, unui război de idei, fiecare va căuta să facă din principiile şi doctrinele lui principiile şi ideile ţării. După aceste dezbateri, după aceasta discuţie şi propagandă, ţara va judeca. Aici începe rolul autorităţii ... ea asigură executarea voinţii suverana. Privită în acest sens autoritatea, nu este decât forţa legală pusă în serviciul deciziilor unui popor liber."

Mai mult, prim-ministru Duca a cerut să fie informat de prefecţii săi dacă mişcarea legionară prezintă vreun pericol de a câştiga alegerile. Toţi, au fost de aceeaşi părere ca legionarii nu vor obţine mai mult de 7 la sută. Totuşi datorită presiunii lui N. Titulescu, ameninţând cu demisia în cazul când guvernul va refuza dizolvarea Gărzii de Fier, deci decretul a fost semnat de I.G. Duca, în calitatea sa de prim-ministru. Premierul nu putea şti la ce prigoane a expus mai ales tineretul naţionalist cu atât mai aprige cu cât te apropiai de sate, astfel că i s'au adus la cunoştiinţă lui I.G. Duca svonuri alarmante privind primejdia în care se afla, dar n'au luat nicio măsură nici el, nici siguranţa Statului: "Cu o săptămână înainte de atentat l-am văzut (pe I.G. Duca) seara cu soţia lui, ieşind, dintr'un cinema de pe Calea Victoriei ... Atentatul s'a putut executa pe peroul gării Sinaia, fără nicio dificultate, de trei tineri legionari." Impresia produsă de respectivul atentat a fost zguduitoare. O atare crimă politică nu s'a mai întâmplat din 1862 când a fost asasinat primulministru Barbu Catargiu, autorul nu s'a putut stabili niciodată. S'a mai încercat o probă de asasinat neizbutit asupra lui Ionel Brătianu de către un muncitor dezechilibrat psihic, Jelea, membrul unei

organizaţii anarhiste condusă de un oarecare Reichmann. Imediat dupa ce I.G. Duca a căzut ciuruit de gloanţe pe peronul Sinaia, omorăt pe loc, a fost transportat în sala de vânatoare a castelului Peleş, unde se expuneau cadavrele animalelor ucise, ca trofee pentru vânători. Din cauza acestei neglijenţe, în popor a existat versiunea că regele ar fi fost informat că I.G. Duca va fi asasinat în gara Sinaia, după se va ieşi dintr'o şedinţă de lucru avută cu regele Carol II şi el nu a luat nicio masură concretă. Fără îndoială, conchide marele ziarist, uciderii lui I.G. Duca i se potrivesc vorbele lui Talleyrand după executarea ducelui d'Enghien: "e mai rău decât o crimă, este o greşală". Prin paragraful următor, Pamfil Şeicaru ne descrie motivele prin care regele, până la urmă, totuşi ar fi avut interesul ca să-l înlăture pe prim-ministrul liberal din calea sa, în el supravieţuia spiritul lui Ionel Brătianu, cel ce i-a luat odinioară şi ultimul drept de a se întoarce pe tronul României, convingându-l în acest sens până şi pe regele Ferdinand sa-i ia dreptul de mai fi prinţul lui moştenitor:

"În acea seară de sfârşit de Decembrie, pe peronul gării Sinaia, slab luminată, I.G. Duca rostogolindu-se la pământ era exact omul care ar fi putut pune frâna unei domnii începând să alunece pe panta primejdioasă a abuzului de autoritate; I.G. Duca nu ar fi putut cuceri afecţiunea lui Carol al II-lea; dar corectitudinea lui, exemplarului devotament faţă de interesele superioare ale ţării, chiar rezistenţa lui la abuzuri ar fi sfârşit prin a reţine pe monarh de la abuzul de autoritate ... cu I.G. Duca a căzut una din frânele de care regele avea nevoie. Rămas numai cu Iuliu Maniu ca obstacol de învins, regelui Carol i-a fost mult mai uşor să-l manevreze - precipitându-se spre regimul personal, spre lovitura de Stat din 13 Februarie 1938, spre toate ororile - ca la sfârşit să alunece pe dâra de sânge lăsată de asasinate, la abdicare." Drept încheiere, cităm rândurile finale ale articolului lui Pamfil Şeicaru prin care ni se repetă marile calităţi ale caracterului aparţinând omului şi politicianului I.G. Duca, pe această cale marele ziarist îi pregăteşte, aşa cum i se cuvine un splendid apogeu întru veşnicie: "A trecut de atunci un sfert de secol. Revăd modestul lui apartement în strada Cometa, biroul aşa de micuţ că doi oameni abia puteau să se mişte. Îmi defilează atâtea amintiri în care se găseşte omul

politic de o impecabilă corectitudine, de un patriotism fără prihană, şi încerc o mare tristeţă. Un om politic necunoscut: I.G. Duca." I.G. Duca e înmormântat în pronaosul bisericii satului Urşani, locul fiind artistic descris de Doamna picturii româneşti Olga Greceanu, în lucrarea sa: "Specificul naţional în pictură" Tiparul Cartea românească, Bucureşti. Dar înainte de a reda un fragment din capitolul respectiv, va trebui să amintesc faptul că dna Olga Greceanu a locuit în Cula ca poartă numele familiei Greceanu - aflată în apropierea Culei de la Măldăreşti a lui I.G. Duca - şi ea şi-a împodobit casa cu minunate picturi murale realizate în stilul urieşesc al coborâtorilor pe ape, vechii Blajini, îmblânzitori ai zimbrilor vâlveni, distinşi cu o cruce pe fruntea lor: "Dar acolo unde apare toată puterea de creaţie a poporului român, unde apare limpede sentimentul cel stăpâneşte de veacuri pe el, reprezentantul psihic al naţiei româneşti, e la bisericuţa Urşani din judeţul Vâlcea, în apropiere de Mănăstirea Horez ... În pronaosul acestei bisericuţe nu e prea multă lumină. Dupa ce îţi obişnuieşti puţin ochii cu întunericul, tot nu deosebeşti nimic, dar ai impresiunea că toţi pereţii din pronaos se luminează, sau mai exact se albesc şi în aceeaşi clipă prinzi şi senzaţia că numai eşti singur. Începe interiorul să se profileze cu oameni, oameni

însă cari nu fac nici o mişcare, nici un zgomot, adunaţi în masă mare, umăr la umăr, muţi. Întorci capul şi abia atunci vezi de jur împrejur cum îţi apar unul câte unul, chipuri albe, abstracte, chipuri de oameni de altădată. Sunt ctitori cari n'au nici coroane de Voevozi pe cap, nici giubele, nici trupul acoperit cu vesminte de brocart, nici anterii dublate cu mătase din Constantinopole, nu sunt nici boeri Cantacuzini Creţuleşti, Buzeşti, Goleşti, Greceni, Măldăreşti, Chiculeşti, dar ceea ce e cu totul nou şi neaşteptat ca ctitorie sunt simplii ţărani, ţărance şi popi. Stau înşiraţi pe toţi pereţii, ţăran lângă ţăran, în costumele lor de ţară, ca o pată albă, lânga altă pată albă; tote şi scurteici, îi şi leibăraşe, cămăşi şi marame, toate sunt albe. Nici o culoare, nici o putere. O genială realizare, o creaţiune originală, chiar cea mai originală, printre toate manifestările artistice ale zugravului român ... ctitorii Bisericuţei din Urşani, stau în rând, aliniaţi, egali, fără pretenţii de trufie şi întâietate, reculeşi, temuţi, bănuitori de o soartă rea, nădăjduind totuşi una bună, cu inima strâinsă, cu faţa serioasă cu ochii mari, limpezi, minunaţi cu frica în Dumnezeu, cu mâinile încrucişate peste piept, cu buzele strânse cu palmele goale, căci ultimul ban la temelia acestei bisericuţe a fost pus. Priveliştea acestor figuri zugrăvite e o încântare. Nicăeri misticismul nu l-am găsit atât de dramatic ca aci. E mai mult decât o înşiruire de ctitori: spiritual vorbind,

e o scenă religioasă în ţinuta lor, în felul de a fi lipiţi de perete, fără volum, fără relief, fără să sufle în faţa lui Dumnezeu; e redată o anumită stare a omului care pecetluieşte întreaga fiinţă a ctitorului şi a zugravului şi care conţine în sine toate elementele ce alcătuiesc credinţa şi în cari se contopesc toate feţele sufletului românesc." Nobila concepţie şi viziune a dnei Olga Greceanu, au fost urmate la Biserica din Bogata Olteancă, în naosul căreia pictorul Costin Ioanid a zugrăvit un şir de sfinţi ţărani, în alb şi negru, fără alte culori, ca şi ţăranii credincioşi din Urşani. Şi dacă pentru Ch. Peguy catedrala de la Chartres era templul a toate calăuzitor, noi vom fi nevoiţi să recunoaştem că pentru sufletul nostru ortodoxromânesc, dreptate are doamna Olga Greceanu, acest rol spiritual ni-l descoperim, în pronaosul Bisericuţii din Urşani unde e înmormântat I.G. Duca înconjurat de portretele albilor săi ţărani! De unde se poate deduce că I.G. Duca pe ultimul său drum, şi-a găsit în pronaosul Bisericuţii din satul Urşani locul de veci, lângă cei pe care i-a iubit, cel mai mult în viaţă: ţăranii români, ziditorii de suflet creştin şi ctitori de biserici.

Încetul cu încetul în pronaosul bisericii din Urşani la mormântul lui I.G. Duca şi sub lumina ctitorilor ţărani, ne adunăm ca la o masă a tăcerii îngenunchind, primim din noi confirmaerea că fără morţii noştri, noi n'am putea exista. Şi ca într'un svon de sfânta liturghie să ascultăm cuvintele zugravului de la Urşani, citat de aceeaşi doamnă Olga Greceanu, ca sacra încheiere a cărţii sale: "Daca voiaşti a te deprinde cu meşteşugul zugrăviei, o, zugravule, întâi te povăţuiaşte catre tine şi mai înainte să te iscuseşti câtăva vreme închipuind dacă eşti ori nu iscusit pentru meşteşugul acesta, pentru că dela Dumnezeu e dat şi dumnezeesc lucru este acesta. Căci tuturor arătat iaste aceasta, prin cea nefacută de mână icoană, pe care însuşi El Dumnezeul, omul Isus Hristos, pre prea sfântul obrazul lui zugrăvitu-l-a în sfânta măramă a Veronicăi, lăsând acolo dumnezeiasca lui închipuire; şi să nu faci pe lucrul tău prost şi cum s'a întâmpla, ci cu frica lui Dumnezeu şi cu bună cucernicie ca pre un dumnezeesc lucru ... Ia aminte, dară!" ***

Sfârşit SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol. III, autor: Ovidiu Vuia www.editura Rita Vuia, Septembrie 2008

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->