Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

Redactor: Delia Oprea doprea@liternet.ro

ANA BLANDIANA

Scanat: Corina Ungureanu cungureanu@liternet.ro

Copertă : © 2003 Dora Ionescu dionescu@liternet.ro Editor format Adobe PDF: Dora Ionescu dionescu@liternet.ro Text: © 2003 Ana Blandiana Toate drepturile rezervate autorului.

CORIDOARE DE OGLINZI

© 2003 Editura LiterNet pentru versiunea Adobe PDF Este permisă difuzarea liberă a acestei cărţi în acest format, în condiţiile în care nu i se aduce nici o modificare şi nu se realizează profit în urma acestei difuzări. Orice modificare sau comercializare a acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet este interzisă. ISBN: 973-8475-25-2 Editura LiterNet http://editura.liternet.ro/ office@liternet.ro

pag 2 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

CUPRINS
SCUTUL FRAGIL ..........................................................8 BIBLIOTECI ................................................................9 DE GENUL FEMININ ................................................... 10 SENINĂTATEA PLANTELOR .......................................... 11 INTRANSIGENTA SĂRBĂTOARE..................................... 13 DUBLUL .................................................................. 15 DICŢIONAR.............................................................. 16 REGULA JOCULUI ...................................................... 17 O ARTĂ CONSPIRATIVĂ.............................................. 19 POLUARE ................................................................ 20 CULELE DE LA MĂLDĂREŞTI......................................... 22 VIZIUNI ................................................................... 23 ADEVĂRATUL CONŢINUT AL UNEI NOŢIUNI .................... 24 "DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ" ....................... 26 AXIOMA.................................................................. 28 PE UN PETEC DE CUVÂNT............................................ 29 DOUĂ SATE ............................................................. 31 O AVENTURĂ A ATENŢIEI............................................ 33 ÎN MUZEU................................................................ 35 PRAFUL ŞI FARMECUL ................................................ 38 UN TEI ÎNFLORIT....................................................... 40 VITEZA ................................................................... 12 A FI SAU A PRIVI .........................................................7 O CETATE DE SCAUN................................................. 41 ASEMENEA PLANETELOR ............................................ 43 CERTIFICATUL DE COPILĂRIE....................................... 45 LEGĂTURA .............................................................. 44 MOMENTUL CRITIC ................................................... 46 ÎN AUTOBUZ ............................................................ 47 UN ATÂT DE DIDACTIC SIMBOL ................................... 49 PEISAJ ÎNVINS........................................................... 50 INOVAŢIE................................................................ 51 "NICIODATĂ TOAMNA..."............................................ 52 LA MILCOV.............................................................. 53 DESPRE ZÂMBET ....................................................... 54 NEMURIREA ............................................................. 55 CONCURENŢA MARII LITERATURI ................................. 57 VARA ..................................................................... 59 CORESPONDENŢE ..................................................... 61 A REVENI ................................................................ 62 TEST ...................................................................... 63 EGALITATE .............................................................. 64 ELUDARE ................................................................ 65 PAUZA ................................................................... 66 OGLINZI ................................................................. 67 O COMPARAŢIE ........................................................ 68 pag 3 din 281

Editura Liternet 2003 SUSPECTĂ PRECIZIE ................................................... 70

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi GERMINAŢIA.......................................................... 115 FRAGMENTAR ........................................................ 116 ADEVĂRATA ISTORIE ............................................... 117 REINTRAREA VORBELOR ÎN LUCRURI ........................... 119 LIPSA DE APĂRARE A UMBRELOR ................................ 121 SINGURĂTATE........................................................ 120 UN MIC SIMBOL ...................................................... 122 CELE DOUA ITALII ................................................... 123 NOIEMBRIE ............................................................ 124 BANCA TIMPULUI.................................................... 125 METROU ............................................................... 126 DIALOG DESPRE TIMP .............................................. 127 GIORGIONE ........................................................... 128 FUGA DE ACASĂ..................................................... 129 MINUTUL ADEVĂRULUI ............................................ 130 UN MUZEU DE NEUITAT ........................................... 131 UMBRA ................................................................. 132 DESPRE AVARIŢIE.................................................... 133 DORUL ................................................................. 134 ANUL MĂSLINULUI .................................................. 135 LUNA PLINĂ .......................................................... 136 O DUPA-AMIAZA COMPLETĂ..................................... 137 SPERANŢA............................................................. 138 SOMNUL RAŢIUNII .................................................. 140 O DRAMĂ ESTIVALĂ ................................................ 141 NATURA MOARTĂ CU NISIP ...................................... 142 pag 4 din 281

FĂRĂ APĂRARE......................................................... 71 FRAGMENTE (Antijurnal)............................................. 73 NEVOIA DE BASM ...................................................... 87 CENTRUL UNIVERSULUI .............................................. 88 CALITATEA CA VINĂ.................................................. 89 ÎNTR-UN COMPARTIMENT .......................................... 91 UN CADRU .............................................................. 92 NOAPTE DE AUGUST.................................................. 93 MAI SUBTIL.............................................................. 94 CIVILIZAŢIE ............................................................. 95 CRONOLOGII ........................................................... 96 ABSENŢA LUI HOMER ................................................. 97 INSULA ................................................................... 99 GALBEN ................................................................ 100 VECTORIAL............................................................ 101 LEGEA CONSERVĂRII POEZIEI ..................................... 102 CONFUZIE ............................................................. 104 PEISAJE ................................................................. 105 IARNA .................................................................. 107 DEPENDENŢA DE ZÂMBET ......................................... 108 "EXILUL ŞI ÎMPĂRĂŢIA" ............................................. 109 CAPITALA UNEI IDEI ................................................ 111 STRADA PISICILOR .................................................. 112 ASEMENEA TIMPULUI ............................................... 114

NEÎNDOIALA ............................................................ 90

Editura Liternet 2003 DOUA VERBE.......................................................... 144 NUMELE SINGURĂTĂŢII ............................................ 145 LUMEA ................................................................. 146 VÂRSTE ................................................................ 147 PE CALEA MOŞILOR ................................................. 150 AURUL.................................................................. 148 ALFABET ............................................................... 152 UN PROVERB .......................................................... 153 JOC IDEAL ............................................................. 154 AN NOU................................................................ 156 O CARTE ............................................................... 157 VACANŢA TOTALĂ.................................................. 159 GEOGRAFIE ŞI ISTORIE ............................................. 160 TÂRGUL DE CÂNTEC................................................ 161 ORE ..................................................................... 162 MEMORIA .............................................................. 163 FRUMOSUL FARAON ................................................ 164 RITURI .................................................................. 166 CAPCANA.............................................................. 167 CATEDRALA DIN CASTAN ......................................... 168 INTRODUCERE ÎN NEMURIRE...................................... 169 CORTINE............................................................... 173 PĂDUREA DE ŢESTOASE ........................................... 175 BRUMA ................................................................. 177 MĂ ÎNTREB ............................................................ 178 ÎN BALANŢA .......................................................... 179

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi MONUMENTUL CĂLĂTORULUI NECUNOSCUT ................ 180 AMINTIREA FĂRĂ NUME ........................................... 181 TABĂRA DE CURTE.................................................. 183 NEEPIC ................................................................. 185 ÎN SOMN............................................................... 186 CURAJUL MEU DE TOAMNA....................................... 187 INTENSITATEA SUPLICIULUI....................................... 188 INTENŢIE .............................................................. 190 TIMPUL................................................................. 192 JOCUL DE LA CURTIŞOARA ....................................... 193 MIŞCAREA CENTRIFUGA ........................................... 195 ARMINDEN ............................................................ 196 IDENTITATE........................................................... 199 PIRAMIDE RĂSTURNATE ........................................... 201 CA ÎNTR-UN CANON ............................................... 202 OMPHALOS ........................................................... 204 SPAIMA DE MĂREŢIE................................................ 205 FANTEZIE.............................................................. 206 LINIŞTEA............................................................... 207 LENTILE ................................................................ 208 TRUC ................................................................... 210 PE PAMÂNT ŞI ÎN AER .............................................. 211 PUNCTE CARDINALE................................................ 212 SINGURĂTATE, PERDELE, MARE.................................. 214 pag 5 din 281 OMISIUNE ............................................................. 213 PREŢIOASELE RĂŞINI................................................ 197

.............................................................................................................. 257 SINGURĂTATEA UNUI SCAUN ............................................. 250 DIALOG ............. 245 O SOLUŢIE..... 240 REVELAŢIE........................ 258 OBSEDANTUL EXEMPLU .......................... 243 EXPLOZIA UNEI TAINE ................................ 275 MIRACOLUL.................... 280 ÎNCĂPĂŢÂNATA ILUZIE .......... 249 CAPĂTUL FIRULUI ....................................................................................................................................................................................... 231 ŞI EU AM FOST ÎN ARCADIA......... 232 MĂRTURII FALSE ...................... 229 OBSESIE ....................................................................................... 279 MAI IMPORTANT ........................ 224 CONCURENŢA ..................................................................................................... 268 O ORĂ LA RUINURILE TÂRGOVIŞTEI ...................... 277 SURSE NOI DE IUBIRE .................................................................................................................... 239 HORIA REX DACIAE ..................................................................................................................Editura Liternet 2003 DUPĂ FURTUNĂ......................... 256 DESPRE CE E VORBA ÎN POVESTE ................................................................... 251 SPECULAŢIE................. 227 ÎN MARE .................................... 244 ALTERNATIVA .......................................... 215 Ana Blandiana .................. 216 CALENDAR ........ 281 pag 6 din 281 .................................................. 264 DE LA FEREASTRĂ ... 253 “SCENE DIN VIAŢA UNUI GENIU”......................................................... 234 ORAŞUL TROIENIT DE PLOPI ....................................................... 267 FRAGMENTE (Spaima de literatură) ........................ 236 PROTECŢIE ............................. ........................ 221 FILMUL....................................................................... 254 SCRIS ŞI VORBIT ............... 252 MAI MULT CA TRECUTUL......................... 223 ZĂPADĂ ............... 235 PÂNZA.....Coridoare de oglinzi ACEASTĂ ULUITOARE DEFINIŢIE...... 225 TRANSLAŢIE ................................................ 226 ALB ŞI NEGRU ..................................................... 265 RĂDĂCINI .................................................................................. 238 OCTOMBRIE. 218 CARAGIALE ÎN VREMEA LUI ........................................................ 262 DIN CE E FĂCUTĂ O FLOARE? ............... 246 UN POPOR VEGETAL ........................................................................................................................ 261 ORELE DE MUZICĂ .................................................................................................... 230 TRANSHUMANŢA ..... 259 DEVELOPARE ......................................... 219 FRAGEDUL ECRAN................................. 248 CORECTURA ...................................................................................................................................................................... 255 TESTAMENTUL UNEI PRIVIRI .....................................................................................................

A fi sau a privi. A merge cu autobuzul. a reuşit totuşi să schimbe ceva. un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul. a vizita un bolnav. indiferent cât de dramatică. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă.Coridoare de oglinzi transformate în pagini.îmi amintesc . ci şi o revelaţie.din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi. din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare. În această perspectivă. dar eram încă destul de mică. şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi rândul lor. într-un destin. ci să stilizeze gravitatea celor spuse. a fi lăudat. mereu în documentare în propria sa viaţă. cu Am observat că despre lucrurile prea serioase nu necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc pag 7 din 281 . a face piaţa. a nu fi iubit devin. nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe. tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă. că. a aştepta nu înseamnă a pierde timpul. a întâlni un prieten. trecând. orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig. eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple. a fi nedreptăţit. a fi lovit nu e numai o durere. a fi bolnav chiar. îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet. toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au. când . a fi înşelat nu e numai o umilinţă. din simple întâmplări. asta e întrebarea. la puţin noroc. ci şi o descoperire. situaţii magice de dezvăluire a lumii.mă consolam de orice fără îndoială mai repede. a vorbi cu un copil.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică. Veşnic plecat de acasă. a fi iubit. iată o soluţie. A fi şi a privi devin două A FI SAU A PRIVI Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu. ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă. şi chiar într-un destin literar . învingător şi chiar pentru a putea fi. Asemenea unei măşti.

cel care. reală. desigur. Secole de-a rândul. ambiţia realistă a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de perfect lumea. deci. Acum. văzându-şi chipul. Poezia devine astfel scutul fragil al pleoapelor. fiul lui Zeus. după ce au văzut-o. Gorgona să fie ucisă de revelaţia propriei ei urâţenii.ca un scut capabil nu numai să-l apere. cei care. Secole întregi. când singurătatea. însă. artizanală. relaţia dintre lume şi scris este o lumea aşa cum era ea. Prin poeţi înţeleg. ca şi speranţa că realitatea Scepticismul modernilor a pierdut. în umbra lăsată a cărora universului real i se dă şansa naivă. între scriitor şi lumea căreia el îi este ecou se aşază . ci cutremurătoarele viziuni pe care aceasta le poate produce în sufletul lui. pe cei în care razele realităţii pătrund refractate straniu de substanţa sufletească străbătută. ci pe autorii de viziuni. simplă prismă cu trei feţe: există scriitori care au contemplat ingenuitatea necesară pentru ca . ci şi filosoficei ambiţii de a schimba raportul de forţe între ceea ce este şi ceea ce se înţelege. el a ales calea de a-i arăta nu propria ei faţă. Nu imaginea vie a Meduzei reflectată în scut. poetul s-a văzut şi el nevoit să-şi schimbe armele.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . tăiat şi transformat într-o forţă capabilă să apere şi să învingă.Coridoare de oglinzi Victoria artei se datora astfel nu numai efortului estetic de "a oglindi". substanţă ce nu se lasă pătrunsă decât pentru a putea răsturna şi adânci înţelesurile. Dar.văzându-se aşa cum e să fie cuprinsă de oroare. această mai păstrează SCUTUL FRAGIL La o primă vedere. nu pe autorii de versuri. Renunţând să mai reproducă neapărat lumea. Dar totul se complică dacă ne amintim că mai există poeţii. şi mereu încrezătoare.opera sa. Sfidării şi nepăsării. pentru că nu întotdeauna lumea propusă de poeţi era mai uşor de suportat decât cea adevărată. el le-a răspuns prin coşmare de fabricaţie proprie. încât aceasta să poată fi învinsă ori măcar îmblânzită de spectrul propriei ei imagini. pag 8 din 281 . de a renaşte. şi-a şlefuit scutul şi l-a făcut oglindă în care. ci şi să-l ajute să învingă . alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe. oricărei categorii i-ar aparţine. pentru a înfrânge Meduza. iluzie. neîncrederea şi războaiele au dovedit că ştiu să sluţească şi să ucidă mai bine decât bietul cap al Gorgonei. ci însuşi capul Gorgonei. au vrut să pună o alta în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri. poetul a fost asemenea lui Perseu.

cu toate că hârtia se aprinde şi cerneala se şterge. şi la cele două sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam. şi toată incredibila ştiinţă a mileniilor anterioare abia dacă au mai putut fi adunate din legendă şi din amintirile bătrânilor. printre măceluri şi cutremure.şi împotriva tuturor argumentelor . mai tinere încă. pentru că din cărţi îşi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau. când mă gândesc la pergamentele rase de călugării care aveau nevoie de spaţii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fuseseră suferinţe şi iubiri. fără încetare .. când mă gândesc la acel an 213 î. pag 9 din 281 .să scrie. cei ce scriau au continuat totuşi. pentru că printre incendii şi războaie.. dar atât Ana Blandiana . a mai rămas totuşi ceva de pe urma atâtor şi atâtor împărăţii. din Cartagina şi din Alexandria.n. trimiţându-şi fumul şi spaima până la noi încăpăţânarea mea de a scrie şi perseverenţa mea în faţa paginii albe. dispărute atunci când oraşul lui Hanibal a fost şters de pe faţa pământului. mi se par BIBLIOTECI Când mă gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis. când mă gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria. Sau poate tocmai de aceea? Căci dincolo de distrugerea bibliotecilor din Memphis şi din Pergam.Editura Liternet 2003 înnegrită. când mă gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea. din Ţrin şi din Constantinopole. aşa cum femeile nasc. Şi totuşi - continuând să existe împotriva tuturor argumentelor în stare să demonstreze strălucitor că existenţa sa nu are nici un rost . când mă gândesc la acel jumătate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina. încât înălţătoarele învăţături ale lui Lao Ţî şi echilibratele învăţături ale lui Confucius.şi totuşi scriu.e. când suveranul din Ţrin a ars toate cărţile. când mă gândesc la gândurile aşternute şi neaşternute spulberate de autodafé-uri şi la rugurile.Coridoare de oglinzi de uşor inflamabilă. mai ştim totuşi ceva despre ele. stăruinţa de a-mi transforma clipele în litere şi zilele în fraze şi îndărătnicia de a pune în locul anilor scurşi şi-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înduioşătoare şi mai absurde încă decât încercarea de a opri acel totuşi răsărit mereu în pofida celei mai formale logici şi anotimpurile să se urmeze sau râurile să curgă. cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva.

a te supune un timp pentru a învinge în timp. în numele cavalerismului. al curajului. chiar luptătorii basmelor capacitatea noastră de a despărţi istoria de veşnicie şi pe care le cuceresc nu prin puterea săbiei. De altfel. prin secole DE GENUL FEMININ Dacă .cu jertfa lui nu pe câmpul de bătaie. din dorinţa de a se noastre. al progresului. oare. ci şi a visului atât de naiv şi de altruist în feminitatea sa. Prin feminitate înţeleg capacitatea de a alege ceea ce e esenţial.aşa cum indivizii se împart în bărbaţi şi femei (ceea efeminizaţi şi a unor femei bărbate) .a naşte şi a creşte copii. blide. setea de putere. prin milenii. în loc de a lovi.sunt numai două . Şi la urma urmei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . faţă de curajul de a naşte? Ce este curajul de a ucide. cu zborul său terminat în moarte şi în izvor . nu este. ci împinşi de popoare: dorinţa de a cuceri. a te îngriji de mâncare. jaful. într-un cuvânt a te zbate pentru a supravieţui. chiar faptul că totul se termină întotdeauna cu bine printr-o nuntă. de ceea ce nu e . riscul. al credinţei. a propriului pământ? a acceptării destinului şi a transfigurării dispariţiei în început Mioriţa . faţă de păstrarea eroică.ajutaţi de albine şi de furnici umilinţe şi nedreptăţi. războiul. ci la de ciclu nou. faţă de curajul de a răbda pentru a nu fi ucis? Ce este progresul neîncetat faţă de neclintita permanenţă şi cucerirea altor pământuri. cântece. obligaţi întotdeauna de suferinţa altora. asemenea cavalerilor medievali. a ierta. balaurii şi împăraţii sunt învinşi de cele mai multe ori prin puterea inteligenţei şi prin solidarizarea cu cei năpăstuiţi de aceştia . a înflori altiţe.dar cât de strălucitoare! . feţii noştri frumoşi . că nu există pe pământ victorie mai completă decât o nuntă? remarca şi de a-şi demonstra bărbăţia. capabil să răscumpere prin frumuseţe -.Coridoare de oglinzi temelia unei zidiri. ci prin bunătatea inimii. supremaţia. Dar ce este curajul de a muri. m-am gândit întotdeauna cu mândrie că poporul român ar fi considerat un popor feminin.cu soluţia ei (indiferent cum interpretabilă) Meşterul Manole . o dovadă nu numai a optimismului caracteristic acelei jumătăţi a neamului omenesc care ştie că orice moarte poate fi înlocuită printr-o naştere.din argumentele artistice care demonstrează. distrugerea. istoria cu aceste străin esenţiale spiritul caracteristici masculin al ale altor fiindu-ne ce nu împiedică desigur apariţia unor bărbaţi esenţa de circumstanţă. lupta.popoarele s-ar împărţi şi ele pe genuri. a vindeca rănile. al acţiunii. şi pag 10 din 281 . după cum zmeii şi vrăjitoarele. Am străbătut feminităţii.nu pornesc la luptă.

plantelor nu se ţese. neavând nici o şansă de a-şi schimba destinul. cred că mi-aş fi ar fi cerut să optez şi acolo între statutul trandafirului şi cel al urzicii sau volburei şi dacă aş fi fost sigură că mult sub sau peste înţelegerea regnului nostru animal. nici iluziile. În timp ce. nici spaimele totală a împotrivirii sau a eludării nasc o linişte aproape pag 11 din 281 . din mai complicate şi mai dorit un destin vegetal şi aş fi optat pentru el. le implică? Frica se naşte întotdeauna numai din bănuiala că mai există o şansă pentru ca răul să fie evitat. din remuşcarea că nu au fost încercate toate posibilităţile luptei. imposibilitatea egală cu libertatea. ardeiului de brusturi. există în ele şi un loc al aşteptării la rău.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Rezultă de aici că frica ar fi o dovadă a evoluţiei? Oricum. Îi este frică ierbii de umbra stejarului? Şi stejarului de viclenia parazită a vâscului? Îi este frică vinetei de troscot. cu atâta sadism. o seninătate aproape comparabilă cu forţa. dar crinului de ştir? Dincolo de maşinăria suavă şi implacabilă a propriei meniri. la rândul ei. dacă nu mi s- SENINĂTATEA PLANTELOR Mă întreb uneori dacă plantelor le e frică unele de altele. mazărei de urzici? Zmeurei îi e frică de mur? Cireşul se teme de nuc? Dar piersicul de cireş? Aroganţa pirului înspăimântă via? Căpşunilor li-e frică de veninul mătrăgunei? Dar trandafirului de volbură. seninătatea subtile spaime. dimpotrivă. fatalitatea absolută. un spaţiu al presimţirii primejdiei? Sau totala incapacitate de a se apăra le-a atrofiat atât de obositoarea clarviziune şi le-a scutit de spaimele pe care ea.Coridoare de oglinzi legate de el nu le mai intră în socoteli. din neliniştea că nu au fost epuizate toate mijloacele îndepărtării primejdiei. în alte stări de agregare şi în alte sisteme de măsurare. Şi nu ştiu niciodată ce să răspund. dincolo de faptul că ştiu o dată pentru totdeauna ce fructe să facă şi ce seve să extragă din pământ. Planetele sunt senine şi libere pentru că.

şuierare de sens -. dimpotrivă. aş lua de la capăt totul şi aş trece prin toate fazele devenirii mele.năclăit de inactivitate. a antrenamentului. rar. materie grea şi nepătrunsă de rază sau.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . să scriu.e atât de greu de spus când este el însuşi . ci şi literele îmi devin nesigure după o întrerupere. scriind mai întâi stângaci. După o întrerupere îmi sunt necesare mai multe îl resimt ca pe o pierdere a digitaţiei. apoi din ce în ce mai legat. geniu. uit zile pentru a reînvăţa să scriu. alteori inteligenţă şi. mecanism neoprit. aşa cum copilul trece în trupul mamei lui prin toate fazele formării speciei. faptul de a nu fi scris de mult nevoie de zilnic exerciţiu pentru a fi în formă. mai sigur. chiar mâna însăşi are nevoie de antrenament pentru a fi ea însăşi. Nescriind. puls luminos. încât mă întreb dacă nu cumva numai mişcarea este cea care se numeşte uneori talent.Coridoare de oglinzi VITEZA Ca şi cum aş cânta la un instrument sau ca şi când aş face un sport de performanţă. mai colorat. de puterea căreia atârnăm cu toţii . Am pag 12 din 281 . de fiecare dată. agitaţie continuă. Cât despre creier .această divinitate supremă. Ca şi cum. ruginit de neclintire. în cazul maximelor viteze. Mai mult: nu numai stilul.

altfel. fără somn asupra eternităţii. nici că demnitatea lui fără cusur ne împiedică să ne umilim. cel mai puţin. intrarea umbrei în parnasul românesc. cred că posterităţii sale i-ar fi fost mai uşor. sau. interzicând astfel. cu propriul său trup prăbuşit şi cu propria sa minte întunecată. dacă el. Cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut viaţa lui Arghezi. ci fără viaţa. sau cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut moartea lui Byron? Cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut cariera lui Lamartine sau longevitatea lui Hugo? Desigur. ca la Baudelaire. Odată cu el şi definitiv. . magic aproape. Această necruţătoare lege. genială în planul poetic şi înrâuritoare la infinit. înecul în valuri de alcool. ca la Poe. cât de simplu ar fi să spunem "şi el a el nu şi-a îngăduit decât boala şi demnitatea.m-am gândit adesea în împrejurări INTRANSIGENTA SĂRBĂTOARE Dacă Eminescu ar fi fost mai puţin imaculat. esenţiale. altfel. mai blândă poate la alte popoare. un singur lucru care să i se poată reproşa şi care să-i poată fi cu mărinimie iertat. felul de a fi al fiecăruia dintre noi. fără îndoială. cel puţin. mai uşor îi este unui poet maculat să înceteze de a se mai numi poet. ar fi furat. şi mai puţin. Dacă ar fi existat în viaţa lui de dincolo de pagină bănuiala misterioasă a unei crime. ca la Shakespeare. ca la Villon.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . susţin că etalonul de platină al moralităţii lui a stabilit o dată pentru totdeauna valorile supreme după care ştim că vom fi judecaţi. Iar această conştiinţă a raportării continue ne fixează legile imuabile ale devenirii. fără legenda lui care ne-a fixat coordonatele idealului. sfidarea şi neliniştea paradisurilor artificiale. ar fi minţit. cel mai mare. Nu atât fără opera lui. deschis. cât de simplu ar fi fost să spunem "şi el a furat". decât unui ticălos să încerce a pătrunde dincolo de pragul sfinţit al poeziei. mare poet A discuta chestiuni de morală lângă mormântul unui poate părea nepotrivit şi neesenţial. Dar din tot ce-şi poate îngădui un om. cât de simplu ar fi fost să spunem "şi el a minţit". sunt convinsă că nu exagerez susţinând că de biografia lui Eminescu atârnă în mod miraculos.Coridoare de oglinzi faţa lui. neîngăduindune nici o clipă să nu fim demni de a privi statura lui fără egal şi ochiul lui mare. cel mai mare ar fi împroşcat cu noroi. sau. noţiunea de poet a rămas legată de aceea de imaculare. pag 13 din 281 Dar Mă gândesc . ne dictează fără milă admiraţiile şi ne stabileşte implacabilă idolii. atunci când de răspunsul pe care mi-l dădeam depindeau faptele şi uneori chiar sensurile vieţii mele . o vinovată iubire. sau. Trebuie să fii pământ ca să înţelegi că nu e totuna să fii comparat cu Feleacul sau cu Muntele Omul.cum ar fi fost poporul român fără Eminescu. Nu susţin că imacularea lui ne face mai curaţi. dacă el. cel mai mare. pentru un întreg popor. În împroşcat cu noroi". posteritatea sa ar fi fost mai uşor de purtat. dacă ar fi existat în viaţa lui pe pământ o singură vină. Dacă el.

să ne fie scârbă. să fim slabi. în pomelnicele cu arhangheli şi martiri. vii. putem fi siguri că suntem. pentru a sărbători prin această vie şi neobişnuită caligrafie apropiata aniversare a neîncercând să şi-l schimbe. să fim tineri. acest refren al lunecării reluate mereu mai repede şi mai amplu. a venit din nou ianuarie. muncim la serviciu. şi fiecare pe sine. în acele câteva minute. de ziua lui Eminescu. să fim năucitoare. îl închidem. iată. Trăim aşa cum trăim. ne creştem copiii. şi jumătate din el a trecut. cu nemaisperată emoţie. Eminescu este asemenea Ciobanului din Mioriţa. să fim laşi.Coridoare de oglinzi alţii. Cultul eminescian. ca să ne putem deştepta în zori. să fim bolnavi. şi poveştile care ne vin în gând. cu fermecată atenţie în lumina deodată limpede dintre noi. cel ce îşi contemplă este Am citit nu demult că elevii unei şcoli de silvicultură marelui poet. Şi între timp reuşim să ne iubim şi să ne urâm. Este o sărbătoare înaltă. să fim obosiţi. Iar această neîmblânzită mişcare de rotaţie.într-o rotire istoriei literare. ci şi prin neîntrerupta lui picurare. prototipul. alergăm la televizorul. să fim răi. ne amintim de noi înşine şi ne descoperim. Iar ştirea m-a emoţionat nu numai prin fantezia fremătoare a omagiului. atâta timp cât oraşele ne vor mai fi sfinţite de statuile lui şi tipografiile se vor mai purifica ritmic răspândindu-i poemele. să fim puternici. Şi. se opreşte o dată pe an. ziua naşterii lui Eminescu. să fim bătrâni. O dată pe an. O dată pe an. mereu accelerată. cel frumos destinul. să fim fericiţi. într-un avânt care ne duce înainte mereu mai grăbiţi. amintindu-ne de Eminescu. în ochii noştri care nu se mai deschiseseră de tot de atâta timp. pag 14 din 281 naivi. mereu mai avidă şi mai exigentă.Editura Liternet 2003 Eminescu nu este numai un mare poet al lumii. deschidem . să fim buni. din Moldova au sădit pe un deal puieţi. Atâta vreme cât vom mai scrie numele lui cu arbori pe dealuri. ca să o putem lua de la capăt. cel bogat şi bătut de nenoroc. aranjându-i în forma literelor din numele lui Eminescu. şi ramurile care ne bat în geam. să suferim. mai bogaţi şi mai fără suflare. mereu în creştere. ne îngrămădim în autobuze. să fim curajoşi. şi oraşul furnicar. din nou. Acesta şi blând. putem fi siguri de noi. el este poetul nostru naţional. Din paginile cărţilor de citire el trece firesc în paginile cărţilor de rugăciune şi din dicţionarele Ana Blandiana . şi am ajuns din nou în faţa acestui atât de miraculos de românesc praznic. deschidem ziarul. sau câteva ore. şi adormim epuizaţi. muncim acasă. este cea mai vibrantă dovadă a supravieţuirii noastre. ca un canon. prin neoboseala lui. îl închidem. Şi atunci. ne sculăm înainte de a se face ziuă. să trăim . ca în atâtea rânduri. să ne invidiem unii pe alţii şi să ne ajutăm unii pe cumpărături. capabilă să purifice. încap deodată şi stele-n cer. Pentru că. sufletele noastre de adolescenţi fără moarte se trezesc cu uimire în trupurile lor devenite necunoscute şi ne privim unii pe alţii. să ne fie dor. îl sărbătorim răscoliţi de un unanim elan purificator.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de fiecare dată. ca şi cum n-aş fi avut nimic comun nici cu glasul de pe scenă. urmăream în cădere. aşa cum peste toate sentimentele întâmplării de la serbarea şcolară plutea curiozitatea legată de textul poeziei uitate pe care nu reuşeam să-l descifrez în rostirea care mă salva. impersonal. fără să particip sufleteşte sau intelectual. pe când eu."ce spune? ce spune?" DUBLUL Se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea senzaţie de la sfârşitul copilăriei când. dar fără să realizez. fără să-mi dau seama ce. salvată fără a înceta să cad. Căci dacă textul care-mi curgea în auzul abia atent era neînţeles. Mi se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea pag 15 din 281 . pe care le ascult şi eu. poate chiar textul poeziei uitate. încordarea şi atenţia figurilor celor ce-l ascultau mi se păreau inexplicabile şi. cel ce priveşte din mine feţele înnobilate de atenţie ale celor care mă ascultă ar da orice să poată întreba . că uitasem nu numai titlul. intervenţie divină glasul acela derulându-şi impersonal adevărurile. asistând doar cu uimire şi înstrăinare la funcţionarea în mintea mea a unui magnetofon care îşi derula benzile mecanic. se declanşează . primite cu aviditate şi crezute pe cuvânt. a suspendării deasupra prăpastiei mi-o amintesc şi. căderea lentă. înspăimântătoare. în timp ce spuneam totuşi ceva. mai ţin minte şi acum câteva fizionomii din primele rânduri pe care reuşisem să le privesc cu o intensitate întipăritoare în memorie. neînţeles şi inexplicabil. ci chiar şi despre ce era vorba. pe care descopăr cu spaimă că nu ştiu cu ce să o umplu. mi-am dat seama că nu ştiam ce să spun.Coridoare de oglinzi senzaţie violentă de dedublare încercată pentru prima oară la sfârşitul copilăriei. nici cu atenţia care îl urmărea a sălii. ca dintr-o mare depărtare. prăpastia acelei atenţii colective aşteptătoare. miraculos. înţelegând greu. intrigată doar şi nedumerită puţin de ea. pentru că destul de des mi se întâmplă să simt cum între mine. cu o ureche distrată şi mirată puţin. cel care sunt privit. după aceea. Şi. în clipa în care am ieşit în faţa cortinei. este pentru că. ceea ce gura mea spune: neînţeles şi inexplicabil. cu încetinitorul. de nimeni dependentă.aşteptat ca o salvatoare. Clipa aceea dilatată.depăşindu-şi timiditatea şi condiţia de observator stânjenit . cel care privesc. Şi dacă spaima aceea nu reuşeşte totuşi să mă pulverizeze definitiv. ca şi cum eu însămi aş fi fost în afara întâmplării. urmând să spun o poezie la o serbare şcolară. se cască deodată. şi între mine.

căreia nu îi este opus în limbă decât a fi mort. de durata vieţii. şi pentru a fi revelată nu-i lipseşte decât verbul exprimării? Dacă s-ar întoarce cineva să povestească ce înseamnă a morţi? pag 16 din 281 .în viaţă sau în moarte -. nu o acţiune. în timp ce a trăi este acţiunea. ea există. ci al lui a te naşte. Dar dacă. Dar acesta din urmă nu este decât o formă verbală pasivă. totuşi. stare . nu un verb propriu-zis. pentru că nimeni n-a fost în stare să creadă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dincolo de moarte.Coridoare de oglinzi DICŢIONAR Cele două antonime reprezintă fiecare clipa intrării într-o A muri nu este opusul lui a trăi. în posibilitatea reală a unei acţiuni.

ci ia asupra sa conducerea automată a mişcărilor. când toţi ochii sau întors spre mine. în picioare. interogându-i pe rând. la fiecare stucatură mai neobişnuită. profesoara nu era profesoară. în josul unor coloane de cifre mai vechi. în timp ce o fetiţă mai răsărită îi domina din faţă. Jocul lor fusese pur. mai subţire chiar decât m-aş fi aşteptat. Veneam spre casă încet. cu fularul în sfârşit deznodat şi paltonul desfăcut. "Dar 7 + 7 = 14" şi abia în secunda următoare. Veneam spre casă. dând gândurilor vacanţă şi suferinţelor somn. Calmă. curioasă şi absentă. După o prelungită nesiguranţă. elevul speriat de întrebare şi respectuos. Profesoara era importantă şi severă. nedepăşind cinci-şase ani. profesoara şterse cu talpa ghetei semnul întrebării. a jocului. amuzată şi mirată de insuficienţa profesoarei. atât de simplă. Se făceau că mă ignoră şi în adâncul jocului lor. nu numai uimirea că nu înţelesesem regula. m-am trezit spunând aproape fără să vreau. Aşezaţi ca într-un amfiteatru pe îl ţinea în mâna stângă aplică simbolic o lovitură punitivă în palma celui ce greşise. întinsă cu stoicism ca să-şi ia pedeapsa. la fiecare gard mai ciudat. şi nu glumesc deloc mărturisind asta. era pag 17 din 281 Nu cred că vreodată în viaţă m-am simţit mai stupidă problema: 7 + 7 =?. stăteau cuminţi unul lângă altul. evident. scos la tablă un băieţel. Tocmai era profesoara scrisese. la fiecare căţel traversând aferat strada. cel întrebat se hotărî şi cu un glas subţire. iar cu băţul pe care REGULA JOCULUI Veneam spre casă într-una dintre aceste zile în care primăvara s-a hotărât totuşi să coboare peste noi. în egală măsură. am înţeles imensa greşeală pe care o făcusem. Prezenţa . însemnă alături "adevăratul" rezultat: 16. Se jucau de-a şcoala. scrise în locul lui 28 (scria. la fiecare trecător purtând pe chip expresia aceluiaşi somn transparent. oprindu-mă să mă uit. neatins de realitate. tabla fiind asfaltul pe care privesc un joc de copii. prin care pluteam fericită şi eu. tăindu-l cu o linie. ci şi dispreţul că nu eram în stare s-o înţeleg. elevii nu erau elevi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi spectatorului care eram. când m-am oprit să treptele curbe ale unei clădiri. calculele nu erau calcule. deci. rolurile erau interpretate cu seriozitate şi chiar cu minuţie. nu părea să-i deranjeze nici măcar prin uşorul cabotinism căruia îi dădea naştere. dădu răspunsul: 28. Era în privirea copiilor oprită asupra mea. nu mai mult de câteva secunde. mă ignorau cu adevărat. în a cărei impunătoare pedagogie începusem să cred şi eu. veneam moleşită de soare şi de astenie. şi care se aşezase pe trepte alături de ei. la fiecare streaşină mai complicată. la fiecare pisică păşind pedantă pe acoperiş. în numele elevului care nu ştia scrie) şi abia apoi începu să explice că răspunsul nu este corect şi. luminând la fel. opt sau poate nouă ţânci. Atunci. fără să mă grăbesc. cu acea beatitudine a oboselii în care trupul nu mai pretinde ordine.

eu introdusesem prosteşte un element real. evident. ca bătrânii. Marea bucurie a amiezii se stinsese în mine. ca şi cum mi-ar fi ficţiune a primăverii.Coridoare de oglinzi pag 18 din 281 . în nimic. plăcere pe care o trăiau. jucat din simpla plăcere a jocului. auzind apoi. tot mai slab. reluarea jocului a cărui regulă nu reuşisem să o înţeleg.Editura Liternet 2003 un joc perfect. un adevăr această ficţiune atât de totală încât nu putea fi infirmată de dintr-un univers care nu reuşise încă să-i atingă. cu toţii. fost teamă să nu infirm prin vreun adevăr mai real sublima Ana Blandiana . iar în această artă gratuită. M-am ridicat umilită şi aproape cu greutate. începui să mă grăbesc spre casă. şi m-am îndepărtat simţindu-mă privită din spate un timp.

se produce în zone secrete. trebuie să rămână neatinsă. imaginea artistului chinuit de propria sa artă. milenii întregi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . sute de ani. negate cu dezinvoltură.Coridoare de oglinzi O ARTĂ CONSPIRATIVĂ Nici o artă nu e mai conspirativă decât arta producerii râsului.şi bineînţeles că există. nici unui artist nu i se cere mai mult mister decât artistului comic. publicul ultimului secol s-a obişnuit să admită. ci şi de conspiraţia celor care refuză cu încăpăţânare să le descopere. dar noi vrem şi reuşim să facem abstracţie de el . Misterele artei comice sunt apărate nu numai de străşnicia păzitorilor lor. Numai artistului comic i se refuză în continuare dreptul la mărturisirea efortului. Travaliul. şi chiar împotriva voinţei sale. după ce muzicianul divin a fost imaginat. Iluzia că umorul se produce fără voia autorului lui. admiratorii poeziei au preferat să vadă în poet un leneş iluminat căruia i se suflă de sus cuvintele pe care abia dacă se îndură să le transcrie. epuizat de munca sa istovitoare. nu fără o sadică plăcere. După ce. pag 19 din 281 . dacă există . ascunse cu grijă. ca un senin auzitor al corurilor cetelor de îngeri. Un Chaplin transpirând pentru a obţine o grimasă amuzantă este de neimaginat.

părăsind. sanctuarul. De altfel. ci din inefabile sunete care delimitau sensuri. cei cărora de mult nu ne mai este dat să înţelegem şi să salvăm natura. Şi. din care nici iarba nu mai îndrăznea să apară? Ce legătură putea să fie între marea în care se purificau iniţiaţii întru fertilitate şi nemurire şi lichidul tulbure. la marginea indiferenţei şi grabei generale. năclăit de petrol şi înspumat de otrăvuri. înţelesesem că singura mea şansă era să cred că între oraşul devorat de industrie şi fărâmiţat de urâţenie şi locul sacru al salvatoarelor iniţieri nu putea fi decât confuzia astenică a unei omonimii. Eleusis se ascunsese într-un centru industrial. Când. aparţinând unei omeniri mai înţelepte şi mai prevăzătoare în naivitatea ei. localuri pitoreşti. ci de nume. am descoperit în cele din urmă. în afară de Delfi. iar drama şi suspensul proveneau tocmai din faptul că în locul denumirilor apăreau. cu inima mai poluată încă decât respiraţia şi sângele. în ora aceea prăfoasă şi intoxicată. Atunci. din magice litere care botezau legende. locul pag 20 din 281 POLUARE Cred că. între omenirea care vedea limpede în dragoste şi în naşterea spicului de grâu aceleaşi legi frenetice ale supravieţuirii şi noi. nu de localităţi era vorba. "localitate" nu e cuvântul potrivit. la faţa locului. din pieţe şi străzi. pentru că. nu erau în pericol. străzi aglomerate. pieţe meridionale. în reprezentarea mea. localităţi. Harta Eladei se împărţea în cuvinte miraculoase aşezate cinstit şi rezumativ pe buza excavaţiilor arheologice şi în nume răsunătoare la adăpostul cărora sâmburele străvechi al sanctuarelor era travestit indecent în cartiere comerciale. nu am mai fost la fel de emoţionată. Ce legătură putea să existe între pământul ales de marea zeiţă Demeter pentru a oferi omului primul spic de grâu şi solul acesta înveninat de dejecţii. chiar. nici chiar Atena nu erau formate pentru mine din ziduri şi acoperişuri. de care să mă fi temut mai mult decât de Eleusis. . Nici Teba. proprietar de secrete smulse şi terfelite de o înţelegere sinucigaşă? Ce legătură putea să fie. sub soarele care fermenta otrăvuri.Coridoare de oglinzi Eleusis implorând sprijinul împotriva poluării care ameninţa cu dispariţia cetatea lui Eschil şi patria misterelor eleusine. de la picioarele noastre? Ce legătură. Traversând căi ferate intrauzinale şi şosele cu asfaltul ascuns sub reziduuri miniere. nici Sparta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . nu a existat localitate în Grecia pe care s-o fi aşteptat cu mai multă emoţie. înconjurat cu un gard de mai târziu. am citit în ziare apelul patetic al primarului din sârmă şi prevăzut cu o gheretă de portar. misterele eleusine. între cerul sub care se împlineau misterele neînjosite de devăluiri şi cosmosul nostru. scrutând prin văzduhul colorat chimic şi rătăcind prin suburbii învăluite în praf industrial. oraşe de provincie. ci numai să o îngânăm şi să o înlocuim cu paliative? Primarul din Eleusis putea să tragă alarma şi să proorocească dispariţia aşezării sale industriale.

un secret şi fericit iniţiat în misterele eleusine. pag 21 din 281 .locul acela prea mort acum pentru a mai adăposti chiar şi o împărăţie a morţii . în cohortele obosite ale bieţilor mei contemporani ieşind din schimb..mă întrebam dacă nu s-ar putea.Editura Liternet 2003 acela sub care altădată Persephona cobora pentru şase luni Ana Blandiana . să se mai ascundă.. oare.Coridoare de oglinzi în împărăţia de dedesubt .

Caselor ţărăneşti aproape vegetale. dar aşezate pe mai multe nivele şi construite din piatră solidă. Le-am văzut târziu. semnificaţia lor s-a suprapus întregului. biserici.m-au nepretinzând nimic. cele două cule de la Măldăreşti . răspândite fără apărare pe dealuri şi părăsite la primul semn al primejdiei pentru fortăreaţa pădurii. a lui Greceanu. pag 22 din 281 .tuburi de ceramică văruită. tocmai pentru că lipsiseră de la trasarea liniilor de forţă. Cu pridvor şi uşi din blăni de stejar. pe unde se zăreau poarta şi vizitatorul nedorit. CULELE DE LA MĂLDĂREŞTI De câte ori. văruită în alb orbitor.nu mai am puterea de a răspunde decât închizându-mă în mine. din arhitectura populară a locului. întreaga familie . învinsă de agresiunile lumii exterioare nenumărate şi atât de diverse.Coridoare de oglinzi impresionat orificiile din ziduri. încununându-i paradoxal şi deturnându-i cu infinitezimale nuanţe. încât unele dintre ele pot părea mângâieri . răsfăţând cele mai diverse şi mai fanteziste forme -. evident. ceea ce suntem. cu fermecătoare sobe din olane . Culele de la Măldăreşti spun mai mult decât toate cronicile despre evul nostru de mijloc (la urma urmei nu chiar atât de deosebit de cel european). cu odăi podite curat şi grinzi de sugestie creştină în bagdadie. la nevoie. tot din lemn.în care se putea retrage. care nu pretinde şi nu cedează nimic. pentru a păstra neatins ceea ce avem. culele înalte le opun modelul îndărătnic al nu-ului lor nemişcat şi neutru. cula este inventivul şi înduioşătorul loc geometric al unor case.cea veche.sunt trecerea în materie încăpăţânată a rezistenţei noastre neorgolioase. flintele. a lui Duca .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . barate de drugi şi mai solizi. ridicând o scară de frânghie. soluţie intelectuală şi ingenioasă a rezistenţei în timp. şi pe unde puteau fi scoase. atunci când reprezentările mele despre evul mediu românesc erau cristalizate de mult şi. dar necedând nimic. Inspirate. şi cea nouă. fortăreţe. îmi aduc aminte de culele de la Măldăreşti. Mai mult chiar decât turnul de apărare al culei vechi . sensul. obligate să fuzioneze pentru a dăinui. despre puterea noastră de a ne închide în noi. împrejmuite numai de meri şi de pruni.

singura cheie a succesului şi a mersului VIZIUNI Catedrale roze şi arbori albaştri. Aceleaşi fapte.în propriul fel de a vedea. de la apariţia vieţii pe pământ. înălţător sau penibil. în contradicţie. lucrurile sunt aşa cum le vedem pentru simplul motiv că nici un argument al înfăţişării lor diferite nu are puterea de convingere a primei lor explozii în ochiul nostru. a căror rezultantă este cel mai adesea apropiată de zero. ci şi supravieţuirea. ci ale unor viziuni aflate. sau un vierme făcând efortul de a înţelege adevărul mărului pe care îl străbate şi-l rupe de pe ram. Chiar şi o crimă poate fi criminali se consideră ei victime ale victimelor lor. Faptul că am fost născută să prefer mereu această anomalie a naturii nu schimbă sensul general al lucrurilor. cea mai mică îndoială poate pune în discuţie nu numai victoria. destul de altruist pentru a le împrumuta haina propriei sale trăzneli. cu margini abia ajustate una alteia a unor impresii nepotrivite între ele. Mi s-a părut este înainte este încrederea .Coridoare de oglinzi De altfel.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . din secol în secol numărul celor care încearcă să înţeleagă şi punctul de vedere al celorlalţi este în creştere nu schimbă echilibrul părtinitor al lumii. absolut complementară. Imaginaţi-vă un copac încercând să realizeze punctul de vedere al ierburilor pe care umbra lui le face să dispară. ci numai schimbarea viziunii asupra lor. pasibilă de interpretare până într-acolo încât nu puţini pag 23 din 281 . după cum faptul că. dar la fel de plauzibilă. cu sinceritate şi uneori chiar cu fanatism. izvorând din sinceritatea acestei certitudini. Pentru că nici măcar luptele nu sunt ciocnirea unor forţe esenţial opuse. aceleaşi adevăruri par unora şi altora atât de diametral diferite. subtil sau primitiv şi acelaşi lucru poate să pară altuia cu totul altfel decât ţi s-a părut ţie. demonstrează că pentru simplul motiv că acţionează în Acelaşi lucru poate să ţi se pară mare sau mic. întotdeauna o lege mult mai puternică decât realitatea ne afara imperiului logicei şi nu poate fi dărâmată de dovezi. în dreptatea viziunii proprii. ţânţari enormi şi ierburi cât stâlpii de telegraf. Imaginaţi-vă haosul născut din această compasiune intelectuală! Legile firii înseşi s-ar încurca în iţele înţelegerii nefireşti şi însuşi motorul subiectivităţii universale ar înceta să funcţioneze în lipsa egoismului care-l lubrefia de milenii. oarbă . sau o pasăre punânduse în locul viermişorului pe care îl duce puilor săi la cuib. Lumea întreagă nu este decât colajul grosolan. încât ceea ce încearcă fiecare tabără să impună nu este aproape niciodată schimbarea faptelor. Întregul elan. crucial sau derizoriu.dacă se poate. Este destul să încerci să-ţi explici felul celuilalt de a vedea lucrurile pentru a descoperi că şi de cealaltă parte a abscisei se află o dreptate.

dispară prin simpla îngurgitare a indiferent căror substanţe doar că . aşa cum spune Platon.răbdatul de foame nu era asociat ADEVĂRATUL CONŢINUT AL UNEI NOŢIUNI despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut Într-o lume în care timpul pierdut cu discuţiile cu discuţiile despre dietele de slăbire. fără a exagera. trebuie să mărturisesc . Astfel senzaţia de foame era însoţită de una de acută mândrie şi devenea aproape euforică. Nici chiar atunci când. m-am întrebat cu seriozitate dacă mi-a fost vreodată foame. ci la spaima că aceste substanţe nu vor putea fi găsite.fie că-i ştiam dinainte termenul final. cu un fel de încordare aproape sportivă a posibilităţilor vitale. înseamnă depindea decât de mine . înainte chiar de a fi nivel de viaţă. aşa cum marii anahoreţi erau pag 24 din 281 . Dacă etimologic. o cină cu alţi câţiva kilometri înaintaţi în necunoscut. Desigur. că nu am răbdat de foame. dimpotrivă. ci îmi probabil fericiţi de orice ispită pe care trebuiau s-o înfrângă. după epocă şi împrejurări. în lipsa. desigur. mama ne-a crescut singură din salariul şi muncile ei. de o aură emoţională care le-a mărit intensitatea. Abundenţa alimentară din jur nu mă chinuia. de la limita sărăciei la cea a bunăstării. dar care n-a atins niciodată punctul zero al foamei.că nu am cunoscut niciodată adevărata foame. (De altfel nu ştiu când. a fost concepţie de viaţă. mi s-ar fi părut o profanare să-i cheltuiesc pe mâncare şi unde înlocuiam cu adevărată exaltare un prânz cu un bilet de muzeu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . o modestie căreia în rarele şi scurtele momente când am părăsit-o i-am simţit lipsa şi i-am dus dorul. în călătoriile mele. într-o modestie care. dacă ştiu ce e foamea. nu mă refer la senzaţia fiziologică apărând după câteva ore de la ultimul prânz şi care poate fi făcută să nutritive. Asta se întâmpla mai ales în străinătate.Coridoare de oglinzi nu-mi amintesc să ne fi lipsit vreodată pâinea. mărea bucuria renunţării. cum şi de ce s-a născut în mine ciudata malformaţie graţie căreia nam suferit niciodată în faţa celor ce aveau mai mult decât mine. un fragment încă analizabil şi reversibil al unei realităţi care va scăpa definitiv de sub control. a fi entuziast înseamnă a fi în zeu (ên + theos) cred că pot vorbi. De aceea străinătăţile mele au fost înconjurate. nici să fi invidiat hrana altor copii. de o foame entuziastă. o modestie care se întindea. fie că el nu cu spaima sfârşitului. Am trăit întotdeauna modest. că acea senzaţie. acolo unde având foarte puţini bani. dar o imensă dorinţă de cunoaştere. precum marile crize ale posedaţilor. a tatei. ci întotdeauna în faţa celor ce aveau mai puţin). pentru că nu mai era vorba de o privaţiune. silită. ci. nu este decât un fel de antecameră a morţii. ci de o asceză. la început nici măcar neplăcută. Asta nu înseamnă.cu un regret care ar putea părea cinic dacă nu ar fi de fapt intimidat şi gata de umilinţă . În acest din urmă sens.

între revolta din cauza foamei şi greva foamei. în stare să-mi asigure limpezimea şi libertatea gândirii. Ar putea însă susţine cineva că aceasta este adevărata foame? Dar cine-ar putea spune care este adevăratul conţinut al unei noţiuni care. Nu renunţ la hrană.Editura Liternet 2003 În aceeaşi categorie voluntară şi euforizantă se Ana Blandiana . nedependentă nici măcar de propriul meu trup. mai puternic decât cafeaua. de nici un fel de sacrificiu. ci iau foamea aşa cum aş lua un drog.Coridoare de oglinzi înscrie foamea din timpul scrisului. cuprinde întreaga evoluţie a istoriei lumii? pag 25 din 281 . nu intră în socoteli. nici măcar prin absenţă. postul acela aproape însămi. Hrana. De ritual care mă ajută să fiu într-o mai mare măsură eu data aceasta nu e vorba de nici un fel de mândrie.

la Când am sosit eu acolo cartierul era stăpânit de intrarea pe strada noastră. Faptul că le vorbeam părea să-i deruteze şi chiar să-i neliniştească. prin corupţie sau prin forţă. iar de afecţiune. ci şi în sensul însuşirii caracteristicilor ei ideale. mai ales o dată cu lăsarea serii.chiar flămânzite .Coridoare de oglinzi puţin clar decât ciomagul sau osul. nu numai în sensul devoţiunii faţă de ea. Iar animalele în mijlocul cărora crescusem. o reală . Fusesem crescută în credinţa că orice fiinţă poate fi stăpânită prin cuvânt. în timp ce inferiorii. dezorientarea topea agresivitatea şi excludea violenţa. cei care nu se ridicaseră până la duioşie şi cuvânt au scăpat. Cu timpul. aveau grijă să se înarmeze cu ciomege sau cu resturi de mâncare pentru a se putea apăra. relaţiile noastre s-au nuanţat producându-se un fel de ierarhie a expectativă emoţională.nici sentimental. îngânându-mi blândeţea. că cei mai blânzi şi mai devotaţi erau în acelaşi timp cei mai buni dintre ei. deci. Moartea a selectat pag 26 din 281 murit. decât că un creştin putea fi cruţat pentru că leul recunoştea în el pe cel care îl salvase cândva. erau pentru mine în mai mare măsură fiinţe dotate cu afecte şi inteligenţă decât simple vietăţi. înspăimântători. Era ceva mai doi dintre ei m-a legat. Cei ce fuseseră sensibili la cuvânt şi la afect au plătit filosofică a întâmplării. cei cantonaţi în suspiciunea propriei lor animalităţi. Rezultatul a fost că toţi cei care crezuseră în prietenie au cu viaţa elevaţia şi dezinteresarea pe care o atinseseră depăşindu-şi condiţia. În plus erau şi cei mai frumoşi. au chemat câinii oferindu-le dovezi concrete şi toxice de prietenie. Deznodământul a răsturnat însă brutal ordinea afectivităţii mele şi plictisiţi de politica de forţă la care nu îndrăzneau să renunţe. în lumea animală ideea platoniciană a identificării binelui cu frumosul găsindu-şi cele mai convingătoare exemplificări. Faptul că pe mine nu m-au înspăimântat nici o clipă nu era o dovadă a curajului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cărora mă obişnuisem să le dau nume şi să le descopăr caractere. cei mai aproape de umanitate. în cele din urmă reciproc. Cred că nu exagerez .după cum se vede . Nu am fost cuprinsă. nici logic sentimentelor: în timp ce unii au rămas într-un fel de "DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ" câteva zeci de câini deveniţi spaima trecătorilor care.îşi sfâşiau victimele inocente în arenele romane. pe care o răspândeau câinii cartierului. ci a iluziilor mele. Neîncrezători în eficacitatea .întotdeauna marea mea slăbiciune. scoţându-i un spin din labă.susţinând că această ierarhie era în acelaşi timp una a calităţii. câţiva mi-au devenit prieteni. De altfel în povestirile copilăriei mi se părea întotdeauna mult mai greu de înţeles că fiarele . de spaima generală. Oricum. în măsura în care cuvântul este semnul dorinţei de comunicare şi de înţelegere. locuitorii cartierului au hotărât să recurgă la otravă şi. de atacatorii ajunşi. Nostalgia logicii a fost .

Editura Liternet 2003 perfect imoral. într-o ordine a valorilor absolut inversă. Ana Blandiana .a otrăvirii. timoraţi deocamdată de spaima . Morala: eu sunt vinovată.care mai flutură peste ei .Coridoare de oglinzi pag 27 din 281 . Cartierul este populat acum de câini urâţi şi răi.

Iată ceva cu adevărat dificil. alteori poeţii n-au ţinut seama de istorie. Din orice unghi am privi lungul drum al devenirii omenirii. eternei armonii. dar noi existăm numai în măsura în care îi suntem istoriei martori. a universului. poeţii au fost puşi şi procurori. al lumii. Este atât de uşor să ne considerăm superiori unii altora şi atât de greu să ne recunoaştem egali! Uneori istoria n-a ţinut seamă de poeţi.au interesul să se afle într-o relaţie de egalitate. şi avocaţi. dar în nici una dintre aceste calităţi ei nu au încetat să fie martori. Poetul nu poate scăpa istoriei. tragic. Iar dacă martorul putea fi uneori. istoria şi poeţii se văd legaţi la fel de strâns şi de fără scăpare. divergente intenţiile şi idealurile. istoriei care există numai în măsura în care îi suntem martori noi. pag 28 din 281 .Coridoare de oglinzi Cât de simplu e totul: Oh.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi inculpaţi. În procesul istoriei. mereu proorocit. destinele lor se împletesc pământ lave şi ape. Dar şi epocile care nu şi-au lăsat poeţii să se exprime şi poeţii care nu şi-au exprimat epoca au dispărut la fel de firesc în uitare.şi cu nimic unul mai mult decât altul . pe cer curg norii. influenţat. În orice punct ar fi fost. şi juraţi. plasaţi. şi grefieri. prin AXIOMA Între poet şi istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinante şi reciproce. Fără scăpare şi egal. încât. prin tulpini fragile sevele renăscătoare mereu. aşa cum istoria nu poate scăpa poetului. ei nu trebuiau decât să vadă şi să spună ce-au văzut. ceea ce şi poetul şi istoria trebuie să înţeleagă e că şi unul şi altul . de bunăvoie sau cu sila. prin suflete dragostea înălţătoare de slavă înţeleptei. grefierul nota şi această influenţă. şi victime. iar odată această axiomă admisă. chiar dacă le-ar fi implacabil de la începutul până la sfârşitul.

Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva întregii literaturi. Şi mai ales împotriva marilor scriitori. Pentru că am ştiut. că pe umerii lor apasă răspunderea sufletului universal. viaţa pur şi simplu. dar asta nu-l împiedică să binecuvânteze clipa dureroasă care i-a inoculat în sevă porunca inexorabilă a rodirii şi nici să fie mândru de nobilele fructe pe care le-a adus. dominator şi senzaţional. pe lume. şi după ce se hrănesc asemenea unor vampiri din viaţa lui. iar viaţa celorlalţi. biata lor viaţă cândva. care şi-au sfâşiat existenţa pentru ca din fâşiile obţinute. am simţit. cursul vieţii. în loc să trăiască. că departe de a crea o altă viaţă în locul sau chiar împotriva celei adevărate. aparţinându-le în întregime. nu am fost şi nu voi putea pag 29 din 281 Revolta împotriva marii literaturi .. că Dostoievski este mai intens decât ea. a spaimei în faţa nemărginitei ei forţe.nu este decât expresia. un univers nou. Am crescut în ţinuturile fermecate în care numele lucrurilor era mai intens şi mai adevărat decât lucrurile. au extraordinara calitate de a între a trăi şi a scrie pentru cel de al doilea verb. altfel decât fusese în realitate. numai un termen al comparaţiei din care literatura ieşea întotdeauna învingătoare. mai mult încă. un alt univers inedit ce se va depune în alt cititor căruia îi va insufla în locul setei de viaţă dorinţa de . după ce s-a hrănit din ea. Trezindu-mi compasiunea şi admiraţia.. În ceea ce mă priveşte. câte unui cititor asemenea mie. capabile încă în fiecare secundă să-mi determine destinul.îl transformă şi pe el într-un vampir care. nu se mulţumesc cu faptul că i-au supt sângele. Fiindcă Citesc ce-am scris până aici şi mă gândesc că poate şi pomul se revoltă uneori împotriva altoiului care i-a schimbat cu desăvârşire. inedite universuri. Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva tuturor acelor mari masochişti care şi-au dat viaţa pentru a crea o alta în locul ei. marii scriitori ajută viaţa să se nască mereu tot mai conştientă de sensul ei. viaţa din jur. nemaivăzut. de fiecare dată altul. prin îndrăzneala de a opune vieţii un model capabil să se reproducă singur. cucerindu-şi adepţi gata de a opta acele noi. şi. revoltată sau fericită. aproape miraculos. aparţinându-le în orice caz. mi s-a părut întotdeauna că marea literatură este superioară vieţii.al cărui mândru şi se depune în sufletul câte unui om viu. într-o măsură mult mai mare decât le aparţinuse propria.Coridoare de oglinzi PE UN PETEC DE CUVÂNT. din petecele de intuiţii şi bucăţelele de revelaţii să însăileze. Ana Blandiana . că Shakespeare este mai profund şi Caragiale mai plin de semnificaţii. necondiţionat supus sunt . ci .Editura Liternet 2003 a scrie. suferinţa lor atât de sfruntat creatoare mă revoltă uneori prin orgoliul de a înlocui realitatea. va crea la rândul lui o altă viaţă de litere. în care propria mea viaţă nu era decât o haină uitată pe malurile cărţilor. rară.ca nişte adevăraţi vampiri .

un iobag pe un petec de cuvânt.Editura Liternet 2003 fi niciodată altceva decât . tensionată spre stele . Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 30 din 281 .încleştată în iarbă.

găzduind o expoziţie de machete copiate în lemn. Singurii care îl amintesc .casa în care s-a născut şi şi-a petrecut primii şaisprezece ani ai vieţi Leonardo. oricâte milioane de turişti le-ar fi bătut. dar cum dovezile nu existau. .Coridoare de oglinzi este acum dedicat în întregime. firesc şi revelator . dinspre Pistoia spre Florenţa. ci să descriu sentimentul. cuptoare. Totul străin. un cătun subaltern: Anchiano. Trei încăperi goale şi o femeie vânzând ilustrate cu reproduceri. mă grăbesc să adaug. Acolo. dimpotrivă. Satele se numesc Vinci şi Hobiţa şi. repetat cu intime variaţiuni. gatere. dincolo de nume.nu este numai faptul că fiecare dintre ele a fost în stare să dea lumii câte un fiu genial şi ieşit din timp. Mirarea noastră nu conţinea nimic nereverenţios: pur şi simplu uitasem că ceea ce pentru noi era numele celui mai complet geniu al oamenilor nu fusese .din piatră necioplită . Senzaţia este de sărăcie aproape înduioşătoare şi de frustrare aproape impresionantă. semănând tulburător cu părul personajelor desenate de mâna maestrului . DOUĂ SATE În mod ciudat. pe unul din acele drumuri italiene care. Castelul medieval care îl domină şi-n care cine ştie dacă artistul a călcat vreodată. Drumul spre Hobiţa l-am făcut la acea oră de chindie pag 31 din 281 .decât numele unui sat din munţii ciudaţi ai Toscanei. Pe un alt etaj: expoziţie de reproduceri după tablourile maestrului. îi tot ce aveau să reinventeze oamenii în următoarea jumătate elicoptere. Dincolo de serpentinele muntelui Albano.sau poate.aceste mătci părăsite de extraordinarele fluvii pe care le-au dăruit unor universale oceane . sunt legate printr-o rudenie reală şi tulburătoare.continuă să existe în funcţie de ceea ce pare să fi fost în istorie norocul lor. mori. desenat. Voi încerca nu să le descriu. pe care fiecare dintre ele mi l-a lăsat.sunt măslinii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . tancuri. legătura locului cu marele artist. ci felul în care ele . îşi păstrează un ciudat aer ingenuu. afete de tun. întro livadă de măslini bătrână. reflectoare. totul fusese prevăzut. sau sticlă după manuscrisele leonardiene şi însumând o întreagă galerie a de mileniu: angrenaje diverse. mult prea devreme pentru a putea fi înţeles sau realizat. Simţi că organizatorii s-au crezut obligaţi să facă ceva pentru a dovedi.în mintea mea două sate. în fond . de schiţe de hărţi. ceea ce le înrudeşte . de fotografii de manuscrise. strădania se întoarce împotriva lor şi aproape că trezeşte bănuiala unei confuzii. poduri mobile. metal. de virginitate.şi nu continua să fie. laminoare. aflate la mii de kilometri şi aparţinând unor lumi care aproape că nici nu se bănuiesc între ele. explicat.într-o blândă şi orgolioasă umilinţă . Cu trei kilometri mai sus.şi-o fac într-un fel deosebit de elocvent cu ramurile lor subţiri aproape haşurate. există încă . vapoare cu zbaturi. am ajuns aproape miraţi într-un sat care se numea Vinci.

aceeaşi încercare . sărace şi modeste . o legătură cu gigantul plecat de acolo. trebuie să le fi semănat. mai presus de toate. cu sărăriţă şi loc pentru ardeiul iute şi un pistornic prins în cui: un fel de ştampilă având sculptată într-o bucată de lemn numele tuturor morţilor familiei. este o construcţie mică de lemn. Alte colege ale lor au ştiut să-şi înţeleagă Ceea ce unea cele două sate era incapacitatea de a se pag 32 din 281 . dintre care una cu vatră.nu îndrăznesc să pretindă singura dovadă indubitabilă a maternităţii lor neînvăţate cu mândria. care se punea pe prescuri şi parastase şi căreia i se mai adăuga un nume cu fiecare moarte. încât pare de mirare că sau născut totuşi într-o zi anume. lipsită de artă. Muzeul propriu-zis. adapta situaţiei lor de izvor al unor izvorâtori de capodopere şi încercarea de a semăna ele celor care. par mirate încă. fără etajul atât de fermecător al vechilor case gorjene. iar piciorul Ana Blandiana . Strattfordul şi-a făcut din Shakespeare un destin. cândva. de a inventa. Un sat nou în care nu tresare nici o umbră amintitoare a frumuseţilor de la Curtişoara. Văzusem cu o zi înainte "Muzeul avea toate elementele fabulosului pentru a închipui mai arhitecturii gorjene" de la Curtişoara şi imaginaţia noastră grăbit decât realitatea.de a dovedi. În curte. generic - datând din epoca naşterii lui Brâncuşi -. suma unui întreg pământ. Nimic mai puţin adevărat.Coridoare de oglinzi şansa: Salzburgul şi-a făcut din Mozart o carieră. de ceea ce au fost în stare şi - de munte pe care îl străbăteam se umplea de un prevestitor şi nostalgic farmec. Iar cele două sate despre care vorbeam au aerul că nu sunt nici ele cu adevărat convinse de aceasta. Dar cum ar putea rivaliza casa de lemn din fundul Olteniei sau cele trei odăi dintre măslinii muntelui Albano cu marile muzee ale lumii care îşi dispută puţinele. dimpotrivă. Şi. cu două încăperi. Vinci şi Hobiţa. inestimabilele capodopere ale fiilor lor? De altfel există artişti care poartă într-o atât de covârşitoare măsură consecinţa unei întregi istorii. cu prispă joasă.Editura Liternet 2003 în care lumina se îmblânzeşte şi îndulceşte totul. asemenea unei fata morgana. un fabulos sat pentru Brâncuşi. un şopron în care se adăpostea cazanul de ţuică meşterit din lemn după exemplul căruia se pare că Brâncuşi însuşi îşi făcea ţuică de prune la Paris.descoperită şi în satul lui Leonardo . într-un anumit loc.

În aşteptare. am lăudat pe cei din fotografii. şi începea să se facă primăvară. fără să se petreacă nimic extraordinar totuşi. aşa că topografice au durat destul de mult. şi îmi era în acelaşi timp foarte bine şi foarte rău (acel amestec de beatitudine şi de leşin în care numai primăvara ştie să te cufunde).să cumpăr câteva pateuri de la o cofetărie. am întrebat-o ce făcea la ora întunericului pe stradă. am fugit .magazinele alimentare fiind la ora aceea închise . mai degrabă. pentru că nu reuşiseră să intre la Medicină. toate. Apoi ne-a venit ideea că slăbiciunea bătrânei ar putea fi inaniţie şi. explicând că unei femei bătrâne i s-a făcut rău şi va aştepta maşina. întinsă pe Ateneului. dar încerca în felul acesta să nu-şi deranjeze copiii şi nepoţii.S. încât. Ne-a răspuns că nu făcea nimic. sau. cu toată neliniştea că maşina Salvării putuse sosi între timp. şi nu sosise nici peste încă o oră. Apoi am început să aşteptăm. şi din acea clipă. să servească şi să privească un cuplu de străini dintr-o ţară petroliferă. lăsând-o în grija fetelor. a început pentru mine un fel de aspră aventură a atenţiei. că pot privi deodată la microscop nenumărate componente vii şi mişcătoare ale unei picături care până atunci nu fusese decât o substanţă de o culoare incertă. cu spatele chircit dureros de un zid. bătrânica . Dar centralista de Salvare nu ştia că în faţa prima bancă de lângă statuia lui Eminescu din faţa explicaţiile . abia dată în folosinţă şi extrem de elegantă. unde purta fotografiile copiilor şi nepoţilor. şi începea să se-ntunece.Coridoare de oglinzi Ateneului există o statuie a lui Eminescu (sau poate nu ştia că statuia este a lui Eminescu). sau. Maşina Salvării nu pag 33 din 281 O AVENTURĂ A ATENŢIEI Veneam spre casă.începând să-şi mai revină puţin . Între timp fetele mi-au povestit că erau funcţionare la o întreprindere şi studente seraliste la A.E.ne-a rugat să-i căutăm în sacoşă o pungă de plastic. dar cele trei vânzătoare erau ocupate. M-am întors într-o doară să văd despre ce este vorba şi dacă nu pot să le fiu de folos. pe care voia să ni-i arate. Cofetăria era nouă. Am găsit punga ferfeniţită.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Vreau să spun că am avut senzaţia că mă trezesc brusc din propria mea existenţă pentru a o observa în cele mai mici amănunte pe a celorlalţi. şi mai exact. Se făcuse târziu. De fapt ce s-a întâmplat? Mai întâi am dat telefon la Salvare. Maşina Salvării nu sosise însă. şi pe care două adolescente păreau că încearcă să o ajute. Tot între timp băbuţa îşi revenise aproape de tot şi împachetase pentru nepoţi pateurile rămase. că întorc brusc un buton ce-mi dă deodată posibilitatea să aud distinct zeci şi zeci de sunete care până atunci nu fuseseră decât un aiuritor vacarm. când în dreptul Ateneului am zărit în fugă o bătrânică sprijinită în cârjele ei. am aşteptat aproape un sfert de oră în faţa tejghelei al cărei singur cumpărător autohton eram.

Neam condus protejata până la autobuzul 236. încălzindu-se şi ascultând conversaţiile. pag 34 din 281 .în grija unor călători. Am mai străbătut o vreme oraşul îndepărtat şi aproape pustiu.cu cu fetele. eu amintindu-mi vechea sală de aşteptare a Telefoanelor din Cluj. nici nu părea să mai fie nevoie. pe bănci. triste toate trei şi aproape vinovate de lumea pe sacoşele şi cârjele ei . ele povestindumi despre o vizită pe care o făcuseră. ştiam că primăvara îşi are şi ea partea de vină. de-a lungul pereţilor.Coridoare de oglinzi transporte în îndepărtatul ei cartier. am rămas pe loc. supraaglomerată. cu reperele mele culturale. în serile geroase. şi am dat-o . Întâmplarea atât de neînsemnată ne înrudise şi ne jenam să ne despărţim. Ne dădeam seama că dispoziţia noastră devenea melodramatică. de femei şi bărbaţi în vârstă şi singuri aşezaţi cuminţi. Vinovată fusesem poate şi eu. Apoi. care avea s-o Ana Blandiana . pe când mai erau eleve. ale studenţilor cu părinţii de departe. neaşteptata .Editura Liternet 2003 mai venea. la o casă de bătrâni. dar în acelaşi timp nu puteam să ne luăm gândul de la înspăimântătoarea aripă a bătrâneţii care fluturase o clipă lângă noi şi pe care o descoperisem îngrozite de propria lucida. urmărind cu tristeţe autobuzul însărcinată. care se întrerupeau mereu şi trebuiau strigate. împreună care se îndepărta burduşit şi legănându-se ca o femeie care o contemplam. Din fericire.noastră atenţie.

să egiptenizeze. romanii păreau nişte adulţi travestiţi în adolescenţi şi trădându-şi astfel nu numai dorinţa de a părea mai tineri. pag 35 din 281 cu măiestrie nenumărate persoane. evident după cucerirea Egiptului şi vizita Cleopatrei. chiar dacă ar fi vrut. în acelaşi timp. Iar.uimesc prin perfecţia imitaţiei şi. foarte ciudată revelaţia statuilor egiptene de mine cel puţin . nemaiamintindu-mi traiectul prin spiritul meu al acelor idei şi mai ales nemaifiind sigură că nu le-am plătit mult prea scump cu preţul fărâmiţării clipelor de diamant ale contemplării: Ciudată. ci muşchi. o fericire ricanând clipă de clipă sub insistenţa creionului. ci şi una de maieutică.costumaţi.numai o formă de conservare. caracterul. filele acoperite de rânduri ale carnetului. muzeul secretează . cu atât mai puţin Zeul. în urma trecerii printr-un muzeu nu se mai păstrează în mine nimic din această chinuitoare dihotomie. dar portretizează citi cu infinită exactitate nu numai viciile.pentru Este vorba de vinovata contradicţie dintre plăcerea de a privi fără obligaţia de a nota ideile sugerate de contemplaţie şi faptul că privitul însuşi devine fără sens dacă ideile pe care le naşte se pierd. trupurile feminine sunt mai aproape de maternitate şi mai departe de idealul atât de vegetal al lui Osiris. o voluptate interzisă clipă de clipă de nevoia fixării. dar nici măcar nu se formulează în întregime. totul petrecându-se ca şi cum pentru a exista. ci şi jena de a se simţi neserioşi. Statui mai exacte decât cele de la Mamphis începură să umple vilele romane: zei. deci. Sub podoabele şi perucile egiptene. Aşa cum secole la rând fervoare . Vizitarea unui muzeu rămâne.proprie în egală măsură filosofilor şi copiilor . Privindu-le.am descoperit-o de mult . coafaţi şi împodobiţi după tradiţia faraonilor . nescrise. reţin numai amintirea plutitoarei bucurii mereu contrazise atunci şi. ele nu numai că se risipesc. romanii se porniseră deodată .cu aceeaşi ÎN MUZEU Ca toate marile plăceri.Coridoare de oglinzi producţie romană şi dovedind o puternică modă a artei egiptene declanşată la Roma. descoperi nu numai două canoane artistice deosebite. anii. femei. Totuşi. Transcriu din el uimită puţin. ci poate chiar două rase în acei egipteni şi acei romani. dar hotărâta deosebire faţă de prototipurile lor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Căci scrierea unei idei nu este . . Ei nu sunt în stare să reprezinte Omul. care nu se puteau transforma. Sub bretoanele egiptene trăsăturile sunt romane. trupurile masculine nu au linie. bărbaţi . unii într-alţii. gândul ar avea nevoie nu numai de cuvânt.pe care romanii au înlocuit-o cu realismul lor adult şi cu extraordinara lor artă portretistică. Există în statuile de pe Nil o capacitate de abstractizare . pe feţele cărora se pot elenizaseră. zeiţe. prin inefabila. ci şi de icoana lui de hârtie. ca şi cum nu eu le-aş fi scris.şi negarea beatitudinii pe care o izvorăşte.

Dar ceea ce pare a fi un adânc defect este în acelaşi timp un merit. Poate de aceea. unicitatea fiecărui exemplar. un pas înainte (chiar dacă ceea ce este un pas înainte privind dinspre realism este un pas înapoi privind dinspre poezie): ideii de om romanii i-au substituit individualitatea omului. copiile romane de sculptură grecească sunt lipsite de acea spiritualizare generalizatoare. (Egipteanul Serapis sau frigiana Cibele erau numai doi dintre zeii străini care au fost împrumutaţi de romani într-un fel de nostalgică şi zadarnică încercare de a împrumuta şi devoţiunea pe care popoarele lor de baştină erau în stare să le-o acorde. cultura. încât cei vechi au simţit nevoia s-o acopere cu un văl de bronz de la coapse în jos. şi. din moment ce conţinutul pe care îl turnau în aparent aceleaşi forme era cu totul diferit. nu cumva anticii erau cei care greşeau? pag 36 din 281 pentru uluitoarea ei frumuseţe. Profilul feţei aproape bărbătesc este. grecii antici erau profund religioşi. O femeie semănându-i astăzi ar fi considerată mai degrabă urâtă. această lipsă de copilărie să fi fost cauza excesivei maturităţi a artei romane.considerată cea mai frumoasă dintre toate statuile antichitatea greceşti. ei nici nu au simţit nevoia inventării unui alt fel de timpul conjuncturală şi maniabilă. glezna este grea şi paranteza coapselor plată.) Această incapacitate de a crede cu adevărat. servise Stau în faţa operei lui Praxiteles . o privesc şi pe această obositor de celebră Venera cu un fel de perplexitate. ci şi stânjeneala de a sta într-un costum de împrumut şi cu sufletul despuiat în faţa artistului. faimoasa curtezană. la discreţia puterii şi la M-am întrebat adesea dacă nu cumva între puterea . talia prea lipsită de mobilitate. Ca şi egiptenii. norocul. este deprimant pentru mine de câte ori descopăr că frumuseţea poate fi o chestiune de prejudecată. prototipului unic. de acea putere a simbolului în stare pură pe care grecii o deţineau şi pe care romanii nici nu mai sunt în stare s-o bănuiască. cunoscută în toată fericitului sculptor de model. aşa cum a fost copierea celei egiptene.Editura Liternet 2003 averea. Prejudecată a anticilor sau prejudecată a celor moderni. într-o privinţă. copierea artei greceşti nu a fost pentru romani numai o modă. Gâtul este prea gros. de abstractizare a popoarelor vechi şi religiozitatea lor există o interdependenţă. în timp ce la romani religia devenise cu dispoziţia ultimelor mode în materie de cult. Ana Blandiana . a realismului ei atât de neuniformizator? În orice caz. din cauza severităţii sau seriozităţii numai. Totuşi."Venus din Cnidos" . Ca şi în alte cazuri de statui feminine greceşti.Coridoare de oglinzi artă.) Perfecţiunea ei a fost socotită atât de copleşitoare. văl pe care restauratorii au reuşit cu greu să-l desprindă în dorinţa de a reda capodoperei forma originară şi legendara fascinaţie. Oricum. (Phryné. lipsit de acea copilărie care intră pentru moderni în compoziţia farmecului feminin. ci însăşi maniera lor de a înţelege cultura.

Editura Liternet 2003 Nu cumva lipsa lor de siguranţă în gustul pentru frumuseţea feminină provenea tocmai din lipsa lor de dragoste pentru femeie. dar pag 37 din 281 . din atitudinea lor mereu fluctuantă faţă de cea pe din care erau totuşi obligaţi să se nască? Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi care nu o socoteau demnă de dragostea şi egalitatea lor.

Londra este intimidantă şi rigidă. oglindită de ape adânc visătoare. apeductul lui Valens şi. văzusem arhitectura maură în Spania şi cea mongolă la Samarkand pentru a avea dreptul să imaginez pentru cea mai triumfătoare dintre capitalele islamice o egală strălucire. Totuşi nu lipsea nimic. un amabilă. înghesuite unele într-altele. ci. egiptean. Nu lipsea nimic. Era o imagine intensă. Şi în toţi anii în care nu numai . prăfuite. La urma urmei. hipodromul. derizoriu. încă mai vechi. marele bazar. Ei bine. mam simţit nedreptăţită ca şi cum mi s-ar fi ascuns cu bună ştiinţă ceva sau ca şi cum aş fi fost dusă în mod intenţionat în eroare. templul înţelepciunii divine şi al gloriei bizantine. Madridul. în aceste aureole prêt-a-porter. înconjurate de legende şi aproximaţii. Parisul este familiar şi fermecător. valsuri şi decenii friabile şi întâmplătoare. dimpotrivă. Aya Sofia. Roma este zgomotoasă. nemărturisind nimic mai mult decât propriile lor PRAFUL ŞI FARMECUL Ca şi persoanele celebre. Astfel. Mă bucuram când aflam că n-am ajuns încă în centru. coloana lui Constantin. Dar. trebuie să încerc să transmit senzaţia de uluire are şi el o asemenea imagine. dar nici nu prea speram să îl văd vreodată. ci numai aceleaşi şi aceleaşi dughene înjghebate. bineînţeles. prăfuit de zădărnicie. bazarul oraş în care te simţi din prima clipă acasă. de imagini inexacte. Atunci când. Viena este cumsecădenie belle-epoque. pentru că mai speram totuşi să existe un centru mirific. nu. de minarete albastre. caracterizând pe cei ce le-au inventat mai mult decât realitatea în numele căreia izvorăsc şi în locul căreia se insinuează încetul cu încetul.Coridoare de oglinzi şi de revoltă care m-a cuprins pe când înaintam spre centrul oraşului pe zeci şi zeci de kilometri de mahala răsăriteană şi marile oraşe sunt moale. tot ce ştiam că trebuie să fie. celebrele moschei şi. prăfoasă şi mişunătoare. această imagine trăise în mine cu naivitate şi cu fervoare. dar totul era pe jumătate cufundat în pământ. acoperite de pulbere. aproape orbitoare. dar coerente. în care aurul mozaicurilor bizantine şi aurul sultanilor se topiseră peste culorile veşnicului Orient într-o strălucire grea. obeliscul lui Teodosiu. obosite de epitete şi veacuri. nedescoperind nimic din ceea ce s-ar fi putut numi strălucire a trecutului. Faptul că între aceste imagini prefabricate şi adevărul realităţii nu există adesea nici un punct comun nu numai că nu le destramă şi nu le stânjeneşte. Înainte de a-l descrie aşa cum l-am descoperit în realitate. acoperită de valuri de frişcă. a trebuit să recunosc siluetele Sfintei Sofia şi Moscheii Albastre.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . derizorii şi provinciale. lipsit de lustrul puterii şi pag 38 din 281 găseam: Seraiul Topcapî. pare să le dea o stranie siguranţă de-sine-stătătoare. în sfârşit. pitoresc. înainte de a povesti cum am învăţat să-l desprind din magma contemporană. coloana serpentină. Istanbulul că nu îl văzusem. cu tencuiala cenuşie căzută pe alocuri. un nod de cupole aurite.

Timpul se mărunţise peste ele şi le care le făcea să strălucească până departe se topise de mult Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi acoperise cu dispreţ. ruină în ruină şi din vestigiu în vestigiu. acoperind tot ce mai era de acoperit. absurditatea spaimei de atâtea veacuri în faţa unei forţe atât de uşor măcinate de timp. la Atena. în praful şi farmecul pe care ea părea să îl genereze fără oprire. la Roma pulverizarea vechilor puteri lăsa în urmă sentimentul tonic al supravieţuirii artei şi te făcea să treci triumfător din era certitudinea dizolvării şi. iar spaima pe care o răspândeau şi în mai ipocrite şi mai crude istorii.Editura Liternet 2003 devenit fără rost. inertă. încet. nostalgia strălucirii puterii era înlocuită de o dulce cufundare în liniştea orientală. ca urmare. La Luxor. Aici preponderentă pag 39 din 281 . uimirea se lumina de un sens mai adânc. pe nesimţite. provincială. Şi astfel.

biserica de la începuturile Ţării Româneşti şi teiul. într-o ctitorie prelungă de aer din care mirosul florilor se înalţă ca un fum de jertfă pe altarul invizibil al timpului încremenit şi salvator. vălurite de dangătul de argint şi aramă ca de o vâslă melodioasă mişcată rar prin văzduh.Coridoare de oglinzi circular.un arbore concurând un monument de artă şi reuşind nu numai să-l înfrângă. ci şi al singurătăţii lui. Iar pe deasupra ei mireasma şi liniştea. sub fumul luminărilor şi mireasma eminesciană.emoţionant de mică şi firavă. ci să-l şi protejeze prin marea bunătate a frumuseţii sale. strâns cu încredere la subţioara lui. o fapt.cred că singura dată în viaţă . cu pictura afumată bătrâneşte în interior şi cu discuri solare. împodobindu-i cărămizile în afară este dominată de teiul deodată cu ea de bătrân. nici prin privire. dar mult mai înalt. mânăstirea Cotmeana este o împrejmuire înaltă de clopotniţă izvorând sunetul aproape miraculos al unei străvechi clopot turnat din argint şi aramă. De lemn cuprinzând: câteva chilii modeste. căreia Constantin Brâncoveanu i-a adăugat pronaosul. lumea din afară nu reuşeşte să pătrundă până la miezul străvechi în care se zăreşte. semn nu numai al rodniciei pământului. iar Alexandru Ipsilanti. Între chiliile modeste. ctitoria basarabă şi teiul nepereche. ca nişte aripi protectoare. iarba creşte enormă. biserica . pag 40 din 281 . învelesc totul într-un magic strat protector. nici prin miros. mare aproape UN TEI ÎNFLORIT De câte ori văd un tei înflorit îmi aduc aminte de mânăstirea Cotmeana pentru că acolo a fost locul în care am văzut . teiul bătrân îşi transformă scorbura. Pentru că impresionant este mai ales felul opus în care biserica şi arborele îşi mărturisesc vârsta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . întinzându-şi. în timp ce bătrâneţea înduioşător. pridvorul. de ceramică. cât o încăpere. Ctitorie a lui Radu I Basarab şi a lui Mircea cel Bătrân. mai ales teiul. secolele trecute par să mărească forţa copacului şi să-i sporească măreţia. crengile peste acoperişul ei fără putere. portretul atât de tânărului Mircea cel Bătrân. Ţinându-şi imensa coroană numai în puterea scoarţei răsucite în mai mulţi pilaştri aşezaţi face monumentul copilăresc şi friabil. mai frumos încă decât la Cozia. Nici prin auz.

tata. soţia. casele fiind adăugate peretelui stâncii din cauza locului strâmt care le face să se întindă în sus. De altfel. de Haydn şi Gounod. fără apărare în faţa unui duşman nouă sute de ani. pe ferestrele caselor năvăleau valuri de muzică de cameră care luau în stăpânire cu entuziasm tânăr străzile ude şi clădirile vechi. numai vârsta este cea care le arată frumoase. pe uşile bisericilor erau anunţate messe de Mozart şi Händel. sprijinite de munte. mai ales. mama. Restaurate de curând (pe frontonul lor scrie adesea "1409-1979" sau "1528-1978" sau "brutărie din anul 1618") această aducere spre noi a timpului le face intimidante şi parcă melodioase. cu palatul în care Franz Joszef l-a găzduit pe Napoleon al III-lea. cu turnul cu mâinile ridicate. cu îngerii săi învolburaţi şi norii săi în volute. se zbat sub legile grele ale aceleaşi frumuseţi excesive care a cuprins Europa în perioada contrareformei. de fapt. portrete de familie (Mozart la diferite vârste. conţinând pe trei etaje memoria familiei Mozart şi a oraşului pe care prezenţa ei acolo l-a binecuvântat în eternitate.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci. cumnatul. Partituri. nevăzut. hotelurilor. ca şi Judenstrasse şi Getreidestrasse . farmecul şi forţa numelor neschimbate din cea mai adâncă istorie! . franciscanilor. absolut totul ne conducea spre casa cu numărul 9 de pe celebra stradă a cerealelor. melodia udă de primăvară şi de ploaie. Pentru că barocul a reuşit să acopere totul. soţul soţiei. după literală. dispăreau nu numai sub melodia uniformizatoare a ploii. cutiilor cu bomboane). înguste şi înalte. capodoperă de stil Dar toate astea. Pentru că. purificator. "Lipit" nu este o figură de stil.şi Domul. sora. din care ne era frică să nu ne trezim. ca şi minunata biserică a O CETATE DE SCAUN Salzburgul vechi a crescut lipit de peretele stâncii. ca într-un vis minunat. încât totul. şuviţe din părul lui de copil. în Dom se desfăşura un concert Haydn. Peter. ci o realitate roman-gotic. prima în lista monumentelor oraşului. cu piaţa sa dominată de un grup statuar elansat cu exagerare. încât par într-adevăr puse la zid. Şi biserica Sf. În spatele Domului. cu stucul şi veşmintele sale fluturătoare. înconjurată de un cimitir căţărat printre case . piaţa Rezidentz: cu o mare fântână împodobită de cai şi cu realii cai înhămaţi la birji aşteptându-şi turiştii. toate secolele de până la el şi chiar şi pe cele de după el.încărcate de aur şi ceramică. de două ori pe zi. copiii. dintre care unul (tabachera lui Mozart.Coridoare de oglinzi carillon bătându-şi gingaş. numele şi chipul lui Mozart era omniprezent (pe firmele restaurantelor. vechea parohie a oraşului.sau poate casele au fost împinse printre morminte? .o. obiecte . inelul pag 41 din 281 născut după moartea compozitorului). sub puterea muzicii care izvora de peste tot. cofetării şi magazine de lux. din vârful căreia castelul-cetate îl mai domină şi azi. ale cărei unde umpleau piaţa şi se risipeau până departe.

altele (ca dedicaţia splendidă către Haydn) Leopold) conţinând în text. afişe scenografia.Coridoare de oglinzi cântat (viorile sale miniaturale. mai contemporane sau mai perisabile. dar aşa cum a fost. istoricul scrierii lor. instrumentele la care a şi fotografii de montări ale diverselor sale opere cu Ana Blandiana . o scrise în întregime în italiană şi chiar una (către tatăl său. poate că dacă n-ar fi fost ploaia. pianul). unele cu apelativul scris în italiană (mia carra sorella. ea a rămas în memoria noastră saturată de frumuseţe.Editura Liternet 2003 primit în dar de la Maria Terezia). la un moment dat. pag 42 din 281 . mai mondene sau mai frivole. am fi putut descoperi şi alte unghiuri. un portativ şi câteva note aruncate în grabă! Poate că dacă n-ar fi existat muzica aceea izvorând din lucruri. mio carro padre). numai cetatea de scaun a celei mai perfecte dintre arte şi a celui mai perfect reprezentant al ei pe pământ. exemplificare cu partitură. şi multe scrisori. clavecinul său. ea însăşi muzicală. subiectul. cetăţii de pe Salsbach.

pot să-şi ASEMENEA PLANETELOR Scriam cândva că pentru mine muzica este dovada infinit convingătoare că paradisul există: din moment ce se aude! Iar paradisul nu este. împingă versul mai fără primejdie în edenul muzical. Pentru că artele sunt asemenea planetelor. ciudat. făcându-şi dintr-o chitară scut. împlinirea. niciunde legătura dintre fericire şi obsesie neapărând mai evidentă. Sunt conştientă că poezia nu este egala muzicii în stăpânirea acestei magice transformări a sentimentelor în contrariul lor. în sfârşit. ci sensurile trebuie să se mlădieze în poezie.mai mare sau mai mic . cu cât acele obsesii sunt mai dureroase şi mai de nesusţinut. dând versului muzicalitate. paradisul n-ar fi totuşi decât o junglă de care trebuie să te aperi şi pe care trebuie să o cucereşti şi nu un regn superior. pentru fiecare dintre noi. mai copilăroşi. Iar paradisul cine s-ar putea îndoi că există. ireală şi chiar inexplicabilă fericire. nenumăraţi alţi poeţi speranţa că simpla pătrundere în aerul fermecat lasă o pulbere strălucitoare pe aripi şi un nimb evanescent pe cuvânt. clar având fiecare . cum. Ca şi cum. până în punctul în care îl învaţă să se umple singur de o nepământească. obsedant ca un paradis. ci ca însăşi miezul ei lichefiat la mari temperaturi .este magma de sentimente şi idei ridicate la înaltul rang de obsesii şi stăpânind astfel sufletul omenesc. Paradisul. o explorare a propriei sale substanţe până în straturile în care rădăcinile cuvintelor nu mai ajung şi sensurile din şi deodată revelator joc de moi şi lunecătoare oglinzi. într-un magic . Muzica înţeleasă nu ca un fundal sonor al existenţei. cu îşi închipuie că.în marea-muzică.Coridoare de oglinzi înaintea mea au fost conştienţi. cu atât fericirea pe care o predau de la înalta lor catedră de neant este mai completă şi mai inefabilă. Există o altă cale. infinit deosebite între ele. cuprinzând în sine ispite dilematice şi arbori maniheişti. a unor îndelungi obsesii. decât în muzică. cu o putere mai mult decât umană. o altă stare de agregare a sentimentelor. crezut că. care îşi trădează existenţa ascunsă . Cei mai optimişti dintre ei au. Alţii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . uitând că nu vocalele.şi atât de des pusă la îndoială . puterea lui va creşte apropiindu-se de muzică printre sârmele portativului şi pavilionul urechii.un miez incandescent care se învârteşte în jurul aceluiaşi soare. decât dezlegarea. interioară. Nu apropiindu-se de muzică şi nu încercând să-i semene poate atinge poezia alchimia muzicală. din moment ce se aude? pag 43 din 281 dicţionare încep să se reflecte unele pe altele. Şi. în bucurie. asupra fericirii care izvorăşte din suferinţa sublimată în obsesie şi revărsată apoi. puterea ei de a transmuta în aur metalele. nu este decât această concluzie plutitoare. pe care nici o altă artă nu e în stare să o tragă la fel de convingător. mai strălucitoare. pentru ca puterea ei să se asemene cu cea a valurilor izbite în auz. sunt sigură.

ci şi ca o spaimă de nesuportat că poate nici nu a existat. faptul că nu se mai hotărăşte să fie. absolut limpede. aştept pag 44 din 281 . Ele pun. la fel de în stare să recreeze prin simpla ei prezenţă lamura aceea de bucurie. acoperindu-l. crescând fericită din întotdeauna ea însăşi o metaforă nemărginit de sugestivă a LEGĂTURA M-am întrebat adesea de ce noţiunea de ninsoare se leagă atât de strâns de cea de copilărie. făcându-l în realitate aşa cum îl imaginase ea în vis. şi una şi alta îşi permit să nu le pese că trece. chiar dacă atunci ele erau cu desăvârşire egale. Poate că în asta stă şi secretul legării ei de copilărie atât de strâns. În orice caz. Pentru că ea. şi una şi alta sunt în stare să facă abstracţie de el. celorlalte. ca mijloc de de copilărie: resursele de mirare fertilă. să treacă zilele iernii ca să vină ninsoarea şi faptul că ea întârzie. nu observăm decât ceea ce suntem siguri că vom observa. bucuria că ninge este singura imună la timp. pe care şi una şi alta le au. Aştept să treacă anotimpurile ca să vină iarna. propria lor realitate infinit mai bogată în frumuseţe şi apoi se bucură gingaş mirate de ceea ce văd. într-o atât de primară jubilaţie mi s-ar fi părut fără rost. puterea ei de nealterare în durată este unică. O uimire atât de intensă şi de bogată în propria-i substanţă. ci şi pentru că ninsoarea mi s-a părut uimirii de a fi. dar şi să renască.Coridoare de oglinzi numai pentru că amestecul vorbelor. La urma urmei nu vedem niciodată decât ceea ce ne aşteptăm să vedem. de fiecare dată. descoperită. transfigurându-l.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . la fel de copilăroasă. Dintre toate sentimentele pe care le cunosc. dar distragerea lor este superbă. încât se revarsă copleşitoare asupra universului contemplat. M-am întrebat adesea de ce nici una dintre marile plăceri descoperite atunci şi nemaiechivalate niciodată în intensitate mai târziu nu a rămas la fel de nostalgic emblematică. capacitatea de proiecţie în maturitate a primei este infinit superioară. Şi iată. neschimbată. absolut neamestecată. sau decât bucuria că s-a făcut cald şi ne putem duce la râu. Nici ninsoarea. în locul lumii reale. să imaginez flori sau pene de înger zburând. transformându-l. cu aceeaşi violenţă de atunci. de exemplu. nu N-am încercat niciodată să fac metafore în jurul cucerire a lumii. dar substituţia lor este miraculoasă. uimirea. nici copilăria nu fac excepţie de la această regulă a eludării. ninsorii. intactă peste decenii. Poate că nu. bucuria că ninge este în stare nu numai să se conserve vie. încă o explicaţie a legării ea însăşi. îl resimt nu numai ca pe o îngrozitoare bănuială că n-o să mai pot să mă întorc în bucurie. Nu mai ştiu dacă bucuria că ninge şi pregătirea frenetică a saniei era mai mare în copilărie decât bucuria descoperirii că s-au copt cireşele. aceste realităţi de ordinul al doilea. de care şi una şi alta dispun.

faptul că versurile înţelesul lor. atunci când imensa. dar nu se năşteau sensuri şi nu se distingeau rime. în măsura în care aş reuşi. copilăreşte. pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simţeam coborând asupra mea ca o febră. Am reînvăţat să scriu. pentru a putea reînvăţa să scriu în lumea aceea colorată naiv. Am înţeles că. un calificativ. o dovadă că am reuşit să mă mele au plăcut unui om mare. cititorul adult. în măsura în care jocul s-ar închega într-adevăr. asta fiind nu pentru mine. eu uitasem să scriu. literatura pentru copii nu a fost pentru mine un gen literar. când aflu că unui copil i-au plăcut versurile mele. vestea reprezintă pentru mine o victorie vitală. nu pentru a mă adresa ca un om mare copiilor. să scriu pe că. nu am încercat decât să mă joc fiind convinsă CERTIFICATUL DE COPILĂRIE Am trăit cândva o mare spaimă. deci. un autor pentru copii.Coridoare de oglinzi dovedi incurabilă. un certificat de copilărie. Nu am încercat. Când m-am trezit din ea am descoperit lumea altfel decât o ştiam. Atunci am început să fac jucării din silabe. pentru a deveni un copil. Am scris. în pântecele spaimei am luat de la capăt întreaga mea evoluţie pentru a reajunge la clipa în care voi fi în stare să mă nasc. ca şi cum miar fi teamă mereu să nu descopere că am intrat ilicit acolo. Poate că atâta timp cât nu mă depărtasem prea mult de copilărie nu simţisem nevoia să mă întorc la ea. va trebui să descompun literele în bastonaşe şi cârlige şi înţelesurile în jocuri şi mirări: că pentru a reînvăţa să trăiesc va trebui să mai fiu o dată copil. o adeverinţă de ingenuitate. Am descoperit literatura pentru copii numai atunci când am descoperit spaima că aş putea să uit cum este să fii copil. scriind pentru copii. Aşezam cuvintele ca pe nişte cuburi în fragmente de ilustraţii din care nu mai reuşeam să înjgheb poveşti: literele se loveau unele de altele. mai hotărât despărţită în culori complementare şi categorii morale opuse. Totul se vedea ca într-o pictură naivă: limpede şi elocvent. existenţiala mea dorinţă era sa fiu un autor-copil. ci un covor zburător în stare să mă transporte în timp. unii au putut crede că vreau să devin Aşa cum fătul repetă în pântecele mamei întreaga joc. ei ar fi pe înţelesul copiilor. ci pentru el. mai netă. deci. Nu sunt ei singurii profesionişti ai jocului? Tocmai de aceea. Derutaţi. evoluţie a speciei de până la el. Numai că. ca o boală ce s-ar fi putut pag 45 din 281 . De aceea mă simt intimidată şi nelalocul meu printre autorii de literatură pentru copii. şi mai ales că am intrat din alte motive. ci pentru a mă copilări. Dimpotrivă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în această lume diferită. aproape că nu mă priveşte.

universul căruia. chiar un desăvârşit echilibru al contrariilor aflate în tensiune. ci esenţa lor ascunsă. Este MOMENTUL CRITIC Există pentru mine în fiecare primăvară un moment critic. înainte nu simplifică datele problemei. mersul.Coridoare de oglinzi nepământească provin nu dintr-o desprindere de universul tensionat ci. dar nu pot să înţeleg de ce nu simţim această slăbiciune decât la apariţia primului soare cu adevărat primăvăratec. dintro stare pe loc ce se ştie fragment hotărâtor al mişcării. pot să înţeleg de ce ieşim din iarnă slăbiţi şi săraci în vitamine. al spiritului. opţiunea înseamnă chiar gest împlinit. Acum. În timp ce astenia de primăvară este o boală a trupului. aparţin. dimpotrivă. pentru că nici una dintre explicaţiile ei medicale nu mă convinge. şi asta indiferent dacă el se lasă văzut la începutul lui martie sau la sfârşitul lui mai. momentul critic al primăverii este o răscruce şi un efort. care trebuie rezolvată mereu de la capăt. când frunzele nu mai pot întârzia să se nască şi mugurii nu mai pot întârzia să se deschidă. primăvara îşi asumă singură dreptul să răspundă şi să mă ducă mai departe. Ceea ce le deosebeşte nu sunt formele lor de manifestare. instabil. cel puţin. din amestecul de stări sufleteşti nefuzionabile care îl compun. De fapt. în care incredibila nemişcare şi liniştea dacă nu se hotărăşte asupra sensului acesteia. Sau. în pofida tuturor contraargumentelor. Pentru că momentul critic al primăverii se compune pentru mine dintr-un fantastic elan al bucuriei de a putea relua de la capăt totul şi din istovitoarea îndoială. alteori nu. dificultatea îndurării vine din dubla lui natură. momentul critic al primăverii nu este pentru mine tot una cu astenia de primăvară. obosită de propria ei nehotărâre. (Spun "misterioasă". aceasta cred eu că este compoziţia acelui moment de perfectă cumpănă. dintr-o completă angajare. asumarea încă unui ciclu întreg. pag 46 din 281 . asemenea acelor covoare rulante care prezintă nu numai avantajul de a nu mai trebui să păşeşti înainte. până acum. dar atunci totul nu este decât un emoţionant simbol. de fapt. cu respiraţia aceea suspendată între ani.) Deci. ci şi imposibilitatea de a mai da înapoi. Momentul seamănă întrucâtva cu secunda anului nou. pas făcut. Faptul că.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . din caracterul lui hibrid. deşi seamănă în multe privinţe şi uneori se confundă cu ea. E adevărat că. de fiecare dată. dacă răspunsul întârzie prea mult. uneori insurmontabil. că totul merită să fie reluat. dacă îndrăzneala mea nu este destul de mare pentru a spune nu şi nici puterea mea suficientă pentru a spune da. o subtilă teorie. Uneori el se confundă cu misterioasa astenie de primăvară. a învins continuarea.

pe care a chemat-o. faptul că puteam să-i văd casa din alte vremi în care el încă mai trăia era minunea care. îl consider un privilegiu al adolescenţei mele. aparţinând nu numai prin piatră. ci mult înainte încă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . convinsă că voi reuşi să descopăr o mişcare şi să recunosc un semn. atunci când am descifrat. deci. ci cu o bătrânică. cu mâna neînchipuit de pag 47 din 281 în înghesuiala dintre scaune.l-am zărit o singură dată. cel mai greu de acceptat era chiar faptul în sine. în ascendenţa lui Rebreanu (el însuşi lunecat de mult în istorie).lega străzile povârnite ale dealului Feleacului cu centrul oraşului! Mă suisem cu câteva staţii mai înainte. mă miram că nu era exclusă cu desăvârşire posibilitatea de a descoperi vreodată o mişcare. Pentru că. la capătul liniei. cel care . întradevăr aşa sau numai lumea continua să-i spună astfel după vechiul ei nume?) şi pentru a ajunge la cămăruţa unde stăteam în gazdă urcam dealul din spatele Teatrului Naţional. umbră sau numai memoria mea uşor simbolizantă este înclinată să îi reconstituie astfel?) înveleau dinafara cu anotimpurilor. oare. ideea prezenţei. să se aşeze. în plin deceniu al şaptelea. Nu mă miram. încă şi mai fragilă. început priveam ferestrele. speranţă şi înglobând curiozitate gravitatea clădirii în ordinea. Iar mirarea mea avea să se transforme în uluire atunci când întâmplarea a făcut să-l întâlnesc. dar nici nu avea un aer părăsit. mai riguroasă încă. Existenţa. ci şi prin spirit unui timp uitat sau poate chiar nici unui timp. Dar am renunţat curând. la începutul secolului. în autobuz. decât supraaglomeratul autobuz nr. dincolo de ele. a celui pe care îl ştiam din vechi istorii literare era destul de fantastică pentru a nu mai avea nevoie de dovezi şi destul de miraculoasă pentru a nu mai pretinde argumente. Câţiva arbori înalţi totul (erau într-o La brazi.scârţâind şi gata să se desfacă din încheieturi sub povara călătorilor . El a rămas în picioare. încât faptul că deşi locuiam pe aceeaşi stradă . Faptul că puteam fi contemporană cu Ion Agârbiceanu. a scriitorului pe care cronologia mea afectivă îl situa nu numai. 7. Era severă şi solidă. Dar bătrânul nu era singur. firesc. Nu se vedea niciodată nimeni. Strada se numea Andrei Mureşanu (se numea. odată acceptată. şi mai pâlpâitoare decât el. cu greu s-ar fi putut imagina un cadru mai nepotrivit şi mai incredibil siluetei sale severe şi friabile de apostol. trecând în fiecare zi prin faţa casei lui. că nu ÎN AUTOBUZ Ion Agârbiceanu trăia atât de retras. mulţumindu-mi în numele ei. spatele aplecat al unui bătrân . ochelarilor săi de la începutul veacului şi bărbii sale ştiute din cărţile de citire de dinainte de război. a naturii. căruia am vrut să-i cedez locul. descopăr nici o mişcare în casa pe care o cercetam pe furiş la fiecare trecere. desigur. în neguri crăieşti şi transparenţe creştine. şi eram fericita posesoare a unui loc.Coridoare de oglinzi atrăgea după sine şirul tuturor posibilităţilor. Ce-i drept.

o amintire despre scriitorul sărbătorit. Şi iată sosind centenarul. Iar prin sticla tulbure a lacrimilor vedeam perechea aceea de bătrâni modeşti şi severi. dar încă nedoborâţi. Pot oferi oare această unică întâmplare ca reper pentru viaţa unuia din puţinii clasici pe care i-am cunoscut? Dacă istoria literară seamănă uneori cu un autobuz aglomerat. este şi aceasta un posibil detaliu biografic. învelită parcă în pergament. lăsându-se duşi de autobuzul acela unde nu-i mai cunoştea nimeni. dar este Ion Agârbiceanu".Coridoare de oglinzi scaunului. Un important istoric literar mi-a cerut. încleştată pe spătarul Ana Blandiana . slabi. Îmi amintesc că am început să plâng de umilinţă şi de descurajare. resping pe cei ce îl împingeau fără să vrea. îmi venea să-i smulg pe toţi de pe scaune şi să le strig: "Nu-l recunoaşteţi? Este Ion Agârbiceanu! Pare de necrezut. pentru o carte ce urma să omagieze secolul încheiat.. Dar seamănă oare întradevăr? Nu-mi venea să cred: îmi venea să lovesc şi să pag 48 din 281 . încă mai alb. de neputinţa de a putea oferi cel puţin un loc într-un autobuz scriitorului pe care-l citisem din copilărie şi pe care-l admirasem întotdeauna peste cota stabilită de critică şi peste ierarhiile istoricilor literari. al soţiei. făcându-l să se clatine pe picioare. da. locuitori şi ctitori ai unor vremi de mult revolute. cu barba albă şi rară tremurând uşor deasupra părului. Atunci l-am recunoscut..Editura Liternet 2003 osoasă.

chemândunemurire pe care îl declanşa fără să-l înţeleagă. Dar ceea ce pierdeau în spaţiu. cea care nu aveam. de ce aceste biete plante chinuite refuză să mai moară. Ce legătură UN ATÂT DE DIDACTIC SIMBOL Arta de a chinui un arbore pentru a-i lungi prin chiar această suferinţă durata de existenţă este una dintre acele stranii descoperiri ale vechilor japonezi pe care spirite curioase de legile secrete ale universului şi de funcţionare a mecanismelor din culisele lumii le-au răspândit şi pe alte şi acum. cel ce experimenta relaţia dintre durere şi nemurire pe plante era. Trataţi savant prin scurtarea sau încolăcirea rădăcinilor. Am vizitat zilele trecute o ciudată închisoare de arbori. de fapt.Coridoare de oglinzi glumeşte. ar trebui să se grăbească s-o facă?. cum se explică faptul că durerea conservă şi chinul întăreşte şi. El. oferindu-mi un atât de didactic simbol şi îngânândumi. Părea mai degrabă bolnav. mai puţin opus legilor fireşti decât mine. masochistă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Crengile contorsionate îşi dublau viaţa. în botanică. copacii. cu atât pag 49 din 281 . să văd dacă nu meridiane şi le practică cu intensă şi aproape ilicită pasiune mă în ajutor. când. în timpul liber sadic şi filosof. El era cel ce mă ajutase pe mine. suferind el însuşi de suferinţa pe care o producea. cum se explică răsplata pe care timpul se grăbeşte să o ofere. rădăcinile amputate îşi triplau existenţa. li se dădea şansa de a suferi secole lungi. sărăcirea pământului sau împuţinarea apei. nemuritoare. Am întors capul spre torţionar. dimpotrivă. unde în glastre mai mari sau mai mici se înşirau pe poliţe arbuştii supuşi torturii. câştigau. o seră. fascinat de simulacrul de există între suferinţă şi nemoarte? mă întreba. scoarţa însetată trăia mai mult. care în natură ar fi putut să aibă coroane rotate pe metri întregi de văzduh. dincolo de veşnicia promisă. Nu era. Copacilor care în natură ar fi trăit fericiţi şi falnici câţiva ani sau câteva decenii. ca şi suferinţa mea deliberată.. mai ales. cu dărnicie în timp. Nu. ca pe un premiu mai greu de purtat decât înfrângerea? Nu aveam cum să-l ajut. se pare. rămâne mereu întrebarea dacă nu e vorba cumva de o aceeaşi cantitate de viaţă pe care avem posibilitatea s-o trăim vijelios şi sinucigaş sau să o rarefiem. chinuitelor glastre. la nesfârşit. tăierea sau împletirea ramurilor.. la dispoziţie decât optimismul meu bazat pe eternitatea oarbă a lui Homer? Cu atât mai mult cu cât cea mai mică dintre bombe ar fi putut interzice oricând durata mai mult cu cât. se chirceau pe rafturi de-o şchioapă. suferinţele. oricum. seva diminuată îşi oprea infinit mai târziu cursa. hobby-ul mândru şi ruşinat în egală măsură de sine al unui grădinar. decât o încăpere luminoasă şi umedă. frunzele pipernicite nu mai cădeau. un mileniu întreg.

Ar părea că viaţa a dispărut odată cu oamenii. PEISAJ ÎNVINS Treceam într-una din zilele trecute pe o stradă în demolare. totul este ciudat de viu şi de evocator. fără speranţe şi fără griji. locul dulapului pe perete. Unele dintre case erau dărâmate de tot. şi. trecute de purgatoriul locuinţelor în comun şi al sediilor de Icral-uri respirau eliberate în sfârşit de coşmarul adaptărilor succesive. ghirlande de flori apăreau de sub streşinile cârpite cu tablă şi carton asfaltat. erau dărâmate numai pe jumătate. iar altele. moartă pe jumătate. îngeraşi durdulii se iţeau de după firmele stereotipe de deasupra intrării. nemailăsând pe locul cu sfărâmături impersonale de cărămidă nici un semn al deceniilor lor de iluzie a eternităţii.bideuri devenite maronii. mai deschis la culoare. Treceam într-una din zilele trecute pe o stradă în pag 50 din 281 . cu obloanele închise şi uşile zăvorâte. demolare şi mă frapase cât de viu şi de povestitor era acel peisaj învins. şi în această ultimă decădere ceva din farmecul tinereţii lor fără griji părea că se trezeşte pentru o clipă: stucaturi delicate se bănuiau deodată sub straturile de humă. dar cercevelele ferestrelor şi ramele uşilor au fost scoase. vieţile adevărate pe care le dosise de ani şi de decenii sub varul necesităţii şi pe care acum le flutura ca pe o răzbunare. altele erau neatinse încă.ca pe nişte vise. părăsite de oameni dar nu de carii şi şoareci. camuflate în cotidian.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . încât privirea pătrunde neoprită de nimic în încăperi pe zugrăveala extravagantă a cărora mobilele dispărute au lăsat urme ciudat de intime. aproape indecente. îngăduite pentru ultima oară înaintea dispariţiei definitive vieţile amorţite de supravieţuire. primindu-şi moartea ca pe un târziu trecute . oglinzi tulburate de aburii băilor de indecenţă. Cu greu se poate imagina ceva mai impudic decât o casă în curs de demolare.Coridoare de oglinzi faianţă fixat în mortar îşi spun cu o precizie aproape jenantă povestea. zidurile şi acoperişul îi sunt neatinse. din colţ priveşte ochiul negru al fostului horn. să scârţâie sub năvala rozătoarelor şi să lase să scape oftaturi suspecte la pasul neauzit şi demodat al fantomelor. Locul patului pe podea este mai curat. Este încă în picioare. cele mai multe. având încă puterea să scoată şuierături la trecerea vântului. totuşi. ca pe o ultimă libertate. Cu cât fuseseră mai ascunse şi mai secrete . din tavan atârnă firele smulse ale fostelor lustre. fiecare ciob de Vile graţioase. fiecare zdreanţă sfâşiată de tapet. chiuvete ciobite. îşi scotea la iveală . nonconformism.cu atât se etalează mai bucuroase de dezvăluire. oferindu-se fără reticenţe contemplării străine. dar deja pustii. Strada întreagă. Acestea erau şi cele mai evocatoare. pierdute de pe acum cu desăvârşire în uitare.

cred. lanuri. e mult de când numai lipsa absurdităţii mai poate smulge uimiri.a inventat linia unui pod (reducând astfel o calotă cercului sau un unghi rombului) deasupra căruia Cu îşi putea plasa în poziţie s-a normală pierdut. munţi. păduri. Cine să se mire? După cum se vede. personajele. sau sculptor. apărând şi în lucrările neînscrise în cerc sau romb şi nemaiţinând seama de tema scenei pe care o susţine. în schimb.este ceea a asigura o bază orizontală unei scene figurative înscrise decorativ într-un cerc sau într-un romb.gravor. absurdă . . deveni o obligativitate decorativă.în care o primă şi graţioasă ingeniozitate a fost schimbată cu timpul în obligaţie rigidă şi. sau pictor de vitralii. de-a lungul unor întregi secole. Pentru întărindu-se. Un exemplu de acest fel .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . "motivul podului". canonul: ceea ce fusese un necesar artificiu de compoziţie. timpul însă. pag 51 din 281 . Pe pod sunt plasate astfel cu inocenţă.Coridoare de oglinzi INOVAŢIE M-au fascinat întotdeauna inovaţiile transformate în tradiţii şi în dogme. motivaţia ce în arta gotică se numeşte. valuri de mare. în cele din urmă. un motiv în sine. artistul .

Până atunci ne mai răsfăţăm sub soarele surprinzător de cald în amieze. mereu repetata şi atât de obositoarea amânare a scadenţei. Până atunci ne mai bucurăm puţin de fermecătoarele fărâmituri pe care ni le aruncă bunăvoinţa condescendentă. Şi uităm mereu că nu numai certitudinea venirii frigului ar trebui să ne înspăimânte. a anotimpului. în picură. salvatoarea. dulcea. luminoasă şi caldă. În această toamnă atât de frumoasă încât devine suspectă. fiecare zi care mai aproape iresponsabilă. Pentru că nici în cele mai smintite iluzii nu ne imaginăm că frigul n-o să vină nicicând.tocmai pentru că e mereu suspendată. plăcuta. scoţându-ne astfel. cu încă o frunză de aur. atât de dulce a amiezii. De fapt este un joc subtil cu mize totale în care am fost atraşi înainte de a-i fi putut înţelege mecanismele şi din care încercăm să dăm înapoi numai atunci când ştim dinainte că nu vom mai reuşi.a timpului de a ne mitui cu încă o clipă de miere.sub razele cuminţi.. orice. fermecat de interdicţie şi aureolat de nesiguranţă. în întâmpinarea frigului.. De fapt este o savantă corupţie această tentativă .cu voie de la frig . Pentru că dincolo de metaforele învelite în frunze şi simbolurile ascunse în iarbă. tot ceea ce sperăm mereu este că el mai poate fi amânat puţin.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . nostalgici şi fără apărare. chiar dacă desprinse din cer şi foşnitoare pe alei.de blândeţea anemică. teroarea nopţilor lungi mai jubilăm . chiar dacă înecat de ceţuri ambigue şi brume rău prevestitoare în seri şi în dimineţi. slabi şi aproape linguşitori. până atunci toată atât de marea şi teoretica bogăţie a şi de vinete strălucitoare. dezarmaţi şi contemplativi. Înainte de a intra în închisorile frigului mai profităm .cu voie de la întuneric pag 52 din 281 . deşi pătate de brumă. atât de mângâioase la prânz. în ultima clipă. pentru ultima oară .Coridoare de oglinzi toamnei ne farmecă încă în pieţele pline de gutui luminoase "NICIODATĂ TOAMNA. fiecare zi frumoasă care mai vine este primită ca un nesperat şi nemeritat dar. al iernii de a ne împiedica să o urâm şi să ne apărăm. îndelung rafinat." În această toamnă atât de lungă încât devine aproape de nesusţinut. mărinimoase bunăvoinţe. gata să ofere. până atunci ne mai minunăm de culorile uluitoare ale frunzelor.are în sine ceva ilicit şi ispititor. nu este decât mijlocul savant. mângâioasa. ci şi blânda. este aşteptată cu o recunoştinţă schimbul necontramandării ei. înainte de a intra sub . mereu ameninţată să nu mai existe şi îngăduită mereu. perfida lui amânare. ca o dovadă copleşitoare a unei înalte. iar bucuria noastră .atât de încununată de succes . aproape dispreţuitoare.

aproape atentatoare la echilibrul lumii. însă. Dar senzaţia de nepotrivire. de inadvertenţă. Efectul obţinut era de un când . nu o avea. aberaţia despărţirii şi se transforma fără metafora nimănui într-un simbol răsturnat. îi pretindeam demnitatea unui simbol. Mi se mai întâmplase . subiectiv şi de mult. de vreo armată cândva? Fusese veacuri la rând o frontieră şi un obstacol şi. demistificare şi sarcasm. În orice caz. De multe ori înainte şi de multe ori după acea clipă nu se mai întâmplase să încerc uluirea. intrat în istorie şi în Larousse. abia mai lunecându-şi reziduurile şi dejecţiile. de discrepanţă nu fusese niciodată mai mare decât în grădina de lângă Focşani. chiar dacă nu mi-l imaginasem ca pe un fluviu. rămânea destul loc explică din off: Acesta e Rubiconul. LA MILCOV Ţin minte senzaţia pe care am avut-o cu ani în urmă lângă Focşani . peste un pârâiaş gata să sucombe în pietrişurile suburbiei romane. şi imaginea apei sărace. Mi-am adus aminte. iar nimicnicia lui împingea gândul cu o bănuială mai departe: poate că nici nu simbolizase vreodată ceva.în Grecia. doctor într-un sat de Dar înfăţişarea Milcovului nu mă făcea să râd. în timp ce vocea didactică comic enorm: între numele râului trecut de Cezar. realitatea lui.să mă revolt în faţa imaginii obiective care corespundea câte unui cuvânt familiar căreia eu îi atribuisem. o celebră scenă dintr-un film fellinian în care un grup de elevi sar.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . privindu-l. aiuriţi de îndemnurile docte ale profesorului. o mult mai prestantă înfăţişare. atât de precară încât putea să trezească senzaţia irealităţii. fenomenul fusese frecvent şi violent . pag 53 din 281 . bulgări zgrunţuroşi de pământ şi tăpşane de iarbă.am văzut pentru prima oară Milcovul: una de acută irealitate. În mod evident. cât toată istoria luptelor pentru unire la un loc. izvorâtă de contradicţia dintre autoritatea unui nume şi descoperirea realităţii pe care el o numea. mai ales. De unde rezultă cât de derizorie şi cât de slabă de înger este viaţa simbolurilor. demonstra. în faţa pârâului tulbure furişându-se poticnit printre rădăcini de pruni bătrâni. ci îmi trezea aproape dureroase mirări şi revolte: Acestui firicel murdar şi îndoielnic de apă au putut poeţii să-i închine cândva diatribe? Despre pârâul acesta svântat de secete şi avanseze ipoteze? Această albie abia desenată a putut fi refăcut de ploi au putut cândva diplomaţii să discute şi să trecută.în grădina unui vechi prieten. cu mânie sau cu mândrie.Coridoare de oglinzi pentru deriziune.

ca să fiu sincer până la capăt . îmi sunt adresate mie . desigur. indiferent câtă suferinţă s-ar camufla dincolo de ea. odată cu argumentele. mă convingi şi .Oricum. Am considerat întotdeauna că a acorda DESPRE ZÂMBET .complexitatea unei personalităţi putând fi de altfel stabilită şi după lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune – iar una din aceste funcţii. . dar în felul acesta zâmbeşti oricui. nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată. celor . decât să ripostez la ea.Bineînţeles. revoltat cu adevărat. provocator. . de acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale. .. cel ce suferea îşi răcnea probabil instinctele la gura peşterii.cu cât mai elegant. poate fi dovada pe care i-o arunci .Numai în măsura în care şi a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit. De altfel. Bine..Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet . pag 54 din 281 .Vrei să spui că zâmbetul este pentru tine o haină . şi un glonţ. cu atât trebuie să recunosc. .Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri şi poate îndeplini foarte multe funcţii .mă şi sperii puţin. . dar şi cea mai curentă. ţi-am spus că poate fi şi o sfidare. ci una de voinţă şi de cultură. . cu atât mai usturător . decât să mărturisesc că am fost lovită. cea mai neînsemnată. Bineînţeles că în epoca de piatră totul trebuie să fi fost mai direct.strigă. este aceea de a oferi celorlalţi o înfăţişare decentă. a ridica ipocrizia la rang de virtute! .Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea. Primitivul era desigur mai "sincer".Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui duşman se miră el aproape acuzator. salutul şi zâmbetul tău celor cu care nu eşti de acord. Mi s-a părut întotdeauna mai demn să nu acuz o lovitură. Am preferat să nu lovesc. Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de de care te despart idei şi credinţe este o dovadă – pe care ţio dai ţie însuţi în primul rând .Cu cât te ascult.Mi se pare firesc. duşmanilor ca şi prietenilor. cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist.că răul pe care ţi l-a făcut nu te-a atins. i-am răspuns. .îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admiraţia avea toate însuşirile reproşului. amicul meu.cu cât mi-e mai greu.De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispreţuit şi nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv.că nu vrei să le bagi în cap. fără a-şi pune probleme de discreţie şi fără a se gândi la liniştea celorlalţi.Coridoare de oglinzi sinceritate. .

cum se spune. cea îndepărtată mereu de înnămolirile fluviului Meandru (cel ce avea să dea în atâtea limbi europene. în care încăpea practic întreaga populaţie a oraşului (s-ar putea medita asupra bazei de masă. bizantini). locuitorii li se risipeau în patru vânturi. Pergamul şi Miletul. nici bogăţia. înălţat în faţă. eşuate fără speranţe. frumos. perşi. triumfătoare prin artă şi prin comerţ. forţa de a NEMURIREA Efesul face parte dintre acele cetăţi al căror destin a fost atât de strâns legat de mare. în clipa în care marea a început să se îndepărteze de ele. lăsând numai cheiurile pustii. Efesul este singurul care m-a putut face să înţeleg ce însemna frumuseţea şi grandoarea unui oraş antic. romani. fără a dezlipi ochii de pe hemiciclul. păstrând încă în aer ciocnirea liberă a ideilor şi sunetul legilor aprobate de toţi) şi piaţa pag 55 din 281 omenesc te cuprinde înaintând pe Calea şi-a păstrat constantă libertatea de a face comerţ. Pentru că marea a jucat întotdeauna în viaţa acestor miraculoase porturi rolul libertăţii: odată pierdută. îngropate în praf. teatrul imens. nici frumuseţea nu mai foloseau la nimic. aşa cum este acum. al amfiteatrului!). Trecut pe sub numeroase stăpâniri (de la carienii întemeietori. Acum între ele şi mare se întinde o câmpie zadarnică de cincisprezece-douăzeci de kilometri. la ionieni. fără încetare. dalată cu marmoră şi mărginită de socluri sprijinind cândva statui. Priene şi Didima au avut aceeaşi glorioasă şi stranie soartă de porturi vestite.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . rămase în cele din urmă. înălţată de un cetăţean roman în memoria tatălui său (se poate imagina ceva mai frumos decât construirea unei biblioteci în memoria cuiva căruia îi plăcea să citească?). apoi extraordinara bibliotecă-mausoleu. dincolo de care Mediterana nu mai e decât o dungă albastră.Coridoare de oglinzi Şi totuşi. şi Senatul (mic amfiteatru. lidieni. lăsându-se umilite numai de mare şi mutate mereu după ea. încât. şi aleile de coloane monolite ale agorei. un teatru în care cuvântul rostit în scenă se aude perfect în ultimul rând. încet uitate d e valurile sfărâmate de alte cheiuri şi de corăbiile apărând altora la orizont. în primul rând. apoi templul lui Hadrian şi fântânile lui Traian şi Pollio. mort şi părăsit uscatului. pe uscat. de câteva zeci de mii de locuri. dar rămânând numai ele însele. cuvântul meandre) şi . purificat prin uitare. aproape religioasă. să viseze valurile care le legau altădată de univers. Efesul face artă şi mândria. a culturii antice). numai după ce n-au reuşit. topită în cer. au încercat mai întâi s-o urmeze şi. liberă. râvnite şi cucerite de toţi învingătorii. au rămas părăsite şi fără apărare într-un univers străin şi au murit încet. macedoneni. un teatru săpat magnific sub muntele care i se ridică deasupra asemenea căuşului unor palme rotunjite să-i protejeze flacăra (ce sentiment de mândrie pentru forţa minţii şi a sufletului Arcadiană. îndepărtat ecou. de a fi.

toate săpate în marmoră. şi câte şi mai câte. Bazilicile bizantine şi moscheile turceşti de pe o întinsă rază i-au moştenit samavolnic coloanele şi frumuseţea. izbăviţi egal de uitare prin simpla atingere a minunii!) lor). autorii capodoperelor şi cei ce le-au distrus stau alături. ci şi efectiva strălucire şi curăţenie. Desigur. deformat de bătrâneţe. nu a rămas decât o coloană diformă ca un mădular bolnav de artroză. la începutul sfârşitului.Coridoare de oglinzi linguşitoare a tiranului Diocleţian. (O nemurire în care.Editura Liternet 2003 împodobită în care tronase. ci şi a materialului folosit. prin numai această aberantă încercare.depărtată între timp din nou . ceea ce le-a asigurat nu numai acest strălucitor destin postum (pentru că oraşele. vestit în toată antichitatea.îi continuă nemurirea. statuia Ana Blandiana . o coloană mărturisind vârsta matusalemică a unui miracol căruia cetatea romană mai apropiată de marea . iar pe locul ei. nu mai există. templul Dianei din Eres. celebru în eternitate). nedrept şi revoltător. au şi un destin al memoriei frumuseţea aceasta ieşită din comun care nu este numai a artei adăugate. una dintre cele şapte minuni ale lumii greceşti (templul pe care a încercat să-l distrugă Herostrat. pag 56 din 281 . monumente sau numai locuinţe. ca şi oamenii. cel ce a rămas.

Vladimirul şi Susdalul. cu modul ei şi-n care mestecenii ardeau alb ca nişte luminări pomenind sufletul bătrân şi copilăros al ţarinii. Abia văzând vechile târguri medievale. împrumutând meşteri şi obsesii. înţelegeam că marea literatură reflectă în mod paradoxal sufletul specific. lăsându-mă indiferentă restului misterului pe care abia dacă îl presupuneam. după dezastrele tătare. egală cu vestul. mă de civilizaţie cnezatele ruseşti erau unele dintre multele principate şi regate europene. îndrumându-mă doar pe panta recunoaşterii unor universuri cunoscute de mine. Ceea ce te uimeşte de la prima . s-a creat spiritualitatea închisă pe care Petru a încercat s-o spargă. şi mă gândeam la Puşkin. ci păreau celule autarhice de frumuseţe aparţinând. o spiritualitate compactă în propriu de a gândi şi de a crea. la Gogol. că abia apoi. o ţară a Europei. în decoruri şi pe laturi nespecifice. dureros pentru ochi (şi trebuie văzut efectul pe care îl produce acest alb reprezentat în frescele puternic colorate din Uspenski Sobor al Kremlinului moscovit pentru a-l preţui cu adevărat). la Dostoievski şi la capodoperele lor petersburgheze care lasă . fără cea mai neînsemnată stucatură. valuri Capodoperele nu lipseau nici în mijlocul de continent care oraşul de pe Neva nu e decât o insulă. de la prima până la ultima fibră petecului de privire este puritatea acestei arhitecturi în care totul a fost reinventat. cu toate amintirile lui petersburgheze. nu o bănuisem totuşi pe cea dintâi. fără cea mai mică pag 57 din 281 pământ care le-a născut. apropiate mie. statuie. vechile centre de credinţă şi de istorie. când am cunoscut Pskovul şi Novgorodul.atât de straniu . totala renunţare la culoare şi la ornamente atinge asceza şi eroismul. basorelief. dar ele nu mai aveau acel aer al cooperării universale pe care arta îl izvorăşte în general. fiindu-mi atât de familiară cea de a doua. am descoperit cu o uimire grăbită şi vinovată că între vechea Rusie şi marea literatură rusă există nu numai deosebiri. de exemplu. Cunoaşterea făcuse să alunec direct în literatură. Dar dincolo de admiraţie. asemenea mării.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . europene.Coridoare de oglinzi stiluri şi de legende. având relaţii cu el. că ele nu se subsumează una alteia şi că. Pe dinăuntru şi pe dinafară clădirea este spoită în alb. ci şi concurenţe. curajul constructorului de a se încrede numai în frumuseţea formei. făcând schimb de Leningradului. acele orăşele de provincie ticsite de biserici albe aproape vegetale şi străjuite de cetăţi adânc medievale mi-au adus revelaţia Rusiei secolului doisprezece. ca şi plantele.întregii omeniri cititoare impresia că Petersburgul e Rusia sau tot ce a produs ea mai demn de admiraţie şi mai revelator. În monumentele Pskovului. un alb perfect. acoperit de pajişti în care iarba făcea. mult mai târziu. cu propriile ei complexe şi propriile ei capodopere. Am descoperit că în acel început grav CONCURENŢA MARII LITERATURI Târziu.

cât de intimizare cu principiul suprem. nu atât de înălţare. Impresia. al marii literaturi.Editura Liternet 2003 podoabă. făcându-le să se verse în uluitorul fluviu. unde simţi cum urci. La Pskov şi Novgorod. că la început a fost liniştea. infimă particulă. prin mistuirea culorilor în alb şi a oamenilor în natura cu lacuri şi păduri din jur.care se observă din anumite puncte . intenţia şi rezultatul sunt cu totul deosebite de cele ale marilor catedrale gotice. Iar această seninătate campestră.Coridoare de oglinzi rezultată numai din suprapunerea . Este greu de descris în cuvinte efectul liniştitor. neaurite.a planurilor formând un fel de trepte care urcă toate înspre bulbul cupolei sobre. de contopire cu el. Frumuseţea absolut ieşită din comun este Ana Blandiana . de exemplu. Aici contopirea se produce prin dispariţia în primordial. un cer bogat şi distant. pag 58 din 281 . cu o aproape vinovată uimire. capabil să absoarbă şi să pedepsească. ce avea să fertilizeze lumea. la Vladimir şi Susdal am descoperit însă. spre un cer în care vei dispărea. această intimitate divină au îndepărtat spaimele meta şi infrafizice.

Coridoare de oglinzi savant sub acoperiş din care. altfel decât prin privire. aproape fierbinte de august. prototip a nenumărate alte mânăstiri care au imitat-o şi au încercat să-i semene. fără nimic obsesiv sau iritant în imensa trepidaţie a aerului pe care reuşeau s-o provoace şi care părea mult mai puţin un sunet animal decât un uruit mecanic al universului întreg. armonia şi pacea operei de artă. mormântul proiectat al marelui domn. Era o seară caldă. şi nu vegetaţia în cea mai imperială dintre vârstele ei mi l-a sugerat. dar infinit mai difuz şi mai puternic sonori. Câţi au putut să fie? Sute? Mii? Zeci de mii? Chiriaşul unei chilii alăturate. înconjurată de inelul înrourat al ierbii. aparţineau totuşi isterizante. cenuşiu.la mare. ale zborurilor lor. sute. aşa cum îmi e greu să-l citez într-un prilej sau altul pe Eminescu.straniu şi neplăcut – neîmbătrânit odată cu ea. au fost . Cea mai intensă vară pe care mi-o amintesc s-a desfăşurat pentru mine ca pe o scenă medievală. poate mii de rândunele săgetau aerul cald şi puţin vioriu al serii într-un fel brusc şi neliniştitor. iar cu toţii regnului animal. eram fericiţi că fusesem primiţi să dormim într-o chilie şi ne aşezasem pe treptele ei contemplând. a scos un ţipăt de surpriză: sub cerul înstelat într-un mod aproape obositor. exact zgomotul pe care suprapusele sfere ptolomeice trebuie să-l scoată rotindu-se şi făcând astfel stelele desenate pe ele să se mişte cu scrâşnet melodios. Apoi au fost greierii. în curtea înierbată a mânăstirii Horezu. Principala ctitorie brâncovenească. prin aerul devenit argintiu de căldură. Tot nevăzuţi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . devenite prin frecvenţă VARA Dacă mă gândesc bine. Atunci le-am observat: cercul chiliilor era dublat de încă un cerc. Licuricii nu se auzeau. ciudat de contemporane prin impacienţă. dar . candele firave şi albăstrii zburau clipind prin văzduh între pereţii abia albind ai mânăstirii. elegante şi incomprehensibile. ieşind în cursul nopţii afară. al cuiburilor ordonate interpreţii ei. ca şi cum ar fi tăiat felii rotunde. apoi de inelul orbitor de alb al chiliilor atârnând de muşcate roşii şi sacâz violet. Cea de a doua categorie de zburătoare. nevăzute dar auzite până la ciuvicile (cucuvaie sau bufniţe?) care scoteau în seara înstelată bogat ţipete răsfăţate şi jalnice de copil plângăreţ aparţinând altei epoci. era atât de frumoasă şi atât de arhetipală încât îmi venea greu s-o descriu şi s-o învăţ pe de rost. formată ca într-un desen cu semnificaţii ascunse din cercuri închise unul într-altul. din liniştea compactă şi medievală a mânăstirii. Primele au fost rândunelele. se vedeau. Aş fi vrut să închid ochii şi să las să mă pătrundă. În centru biserica. foarte deosebiţi unii de alţii.aşa cum ar fi de presupus . pag 59 din 281 obsesie şi până dincolo de cufundarea în somn. cel mai intens sentiment al verii din viaţa mea nu l-am trăit . umplând curtea mânăstirii de rotogoalele. mai vechi.

ca şi cum universul întreg mecanisme care la ore fixe pun în mişcare figuri şi lumini şi pag 60 din 281 .Editura Liternet 2003 iarba devenită neagră şi umedă şi cerul pe care încercau să-l Ana Blandiana . în orice caz mai suficient sieşi. fermecătoare fac să se audă muzici venite din altă lume. decât seara aceea cutreierată. n-ar fi fost decât unul dintre acele naive. de rândunele şi licurici.Coridoare de oglinzi concureze. pe rând. sonorizată de cucuvele şi greieri. Cu greu s-ar putea imagina ceva mai idilic şi mai violent în acelaşi timp.

dincolo de aparentul lui ermetism. androginul primordial. deci." Pe cu totul alte coordonate geografice şi religioase (copt vine de la arabul qibt. Singurul lucru limpede este că se referă la o anumită stare de spirit care se poate câştiga pe anumite căi. Şi în cele din urmă. În mod evident. bărbaţilor. Pe de altă parte. pentru a recurge la termeni care îmi sunt mai atingerea Poeziei. asemănător vouă. ca să devină şi ea un spirit viu. există şi aici pe pământ. ale chinezilor. Căci orice femeie care se va face bărbat va intra în împărăţie. atingerea ei este echivalentă pentru mine cu CORESPONDENŢE În textul transcris de Didyme ludas Thomas şi găsit în 1945 printre manuscrisele copte reprezentând biblioteca unei comunităţi gnostice din Egiptul de sus. această stare de spirit. chiar dacă sferele celor două noţiuni nu se suprapun în întregime. prin înţelegerea anumitor lucruri. Această dublă localizare mă face de altfel să mi-o imaginez ca pe o mare împăcare. termen trecut apoi asupra religiei lor şi dovedind că. cei găsiţi de arabi la venirea lor acolo). că ea. învăţătorul vorbeşte în termeni filosofici. de principiile masculin şi feminin. şi de faptul că numai unirea celor două principii poate realiza plenitudinea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . se poate cuceri. ca pe o mare linişte. perfecţiunea. în conştiinţa islamică chiar. pag 61 din 281 . din secolele 3-4 ale erei noastre. pe cu totul altfel de coordonate geografice şi religioase. în timp ce ucenicul numai în termeni istorici. deci copţii erau egipteni pur şi simplu. De altfel. dar şi dincolo de moarte. Yin şi Yang. familiari. adevăraţii egipteni. contragere a grecului Aigiptios=Egipt. figurează şi acest fragment: "Ucenicul le spuse: Mariam să iasă dintre voi. Dar Învăţătorul a zis: Iată că eu o voi chema pentru a o face bărbat. creştinii de pe Nil sunt urmaşii vechilor egipteni. în fragmentul citat trebuie să fie vorba. împărăţia are un sens apropiat de Nirvana. pentru că femeile nu sunt demne de viaţă.Coridoare de oglinzi conţinutul noţiunii de împărăţie este foarte greu de precizat.

de evenimente şi de senzaţii. a reveni într-un oraş marile lui catedrale. Era un sfârşit de mai rece. s-ar transforma diferit şi. Pe-aici am fost. ani. ploua ca-n noiembrie şi după ce te închinaseşi în marile lui muzee şi visaseşi în pag 62 din 281 . Nu numai newyorkezul turn Montparnasse. apa acestor rigole îmi e cunoscută. repetam. Despărţindu-se. nimic nu mai palatul acesta l-am vizitat. cu încăpăţânarea lui de a trece. într-o asemenea rostogolire de sentimente. a reveni după ani într-un asemenea oraş este mai periculos şi mai penibil decât a reveni după ani într-o veche iubire. Vinovat nu era decât timpul. arcul acesta am trecut. n-ar mai avea în comun decât amintirea şi prejudecata dureroasă a unei iubiri devenite imposibile. Oamenii care se iubesc trebuie să stea cât mai mult împreună pentru a putea proteja momentul magic în care s-au descoperit asemenea. în acela un film de Buñuel. biserica aceasta o ştiu. comică şi copilărească disperare pe străzile Parisului. întrevăzut printre pleoapele apropiate de emoţie şi de grabă. Nu le mai văzusem de zece Se schimbaseră ele? Nici în oglindă şi nici în privelişte nu descopeream transformări esenţiale şi. Dar nu era adevărat. Pe-aici am mai fost. le contemplasem cu o emoţie de care nu mai eram în stare. sau impresionantul şantier de la "Halle" erau de vină. încât nu există mai gravă eroare decât a-ţi imagina că poţi să te întorci după ani într-un oraş fără a ţi-l descoperi duşmănos şi străin. cu mania lui dea schimba. a reveni după ani într-un oraş care te intimidase. Nu eu fusesem acolo şi nu aşa le văzusem eu. cu care te intimizaseşi. Nici preţurile crescute de zece ori. pe-aici am mai fost. nici tradiţionala meschinărie (care altădată mă distra) augmentată de criză. Cu oraşele se întâmplă la fel. Conştiinţa revenirii mele nu era suficientă pentru a mă face să recunosc ceva. Şi ele.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . reîntâlniţi. Ce se întâmplase? Mă schimbasem eu în acel deceniu? A REVENI A reveni într-un oraş văzut. probabil. pe sub era la fel. într-un oraş pe care-l ştiai pe de rost din istoria literaturii şi din istoria artei. sau suprarealista uzină culturală Beaubourg. de sensuri. iubit mai mult decât văzut.Coridoare de oglinzi eu mă plimbam cu o. casele acestea le ştiu. pentru a putea evolua perfect paralel şi a se descoperi astfel mereu neschimbaţi unul faţă de altul. îmi spuneam. nici irascibilitatea şi insatisfacţia generală. care îţi aparţinea prin toate iluziile şi admiraţiile investite în el. şi sufletul nostru se schimbă atât de repede. Toate aceste linii şi siluete le ştiam dublate de o aură pe care n-o mai aveau. totuşi. la cinematograful acesta am văzut un film de Bergman. a reveni după ani într-un oraş pe care îl străbătuseşi cu pasul şi cu harta.

în cele mai obişnuite şi nesemnificative situaţii . el. Mi s-ar putea răspunde că. la un spectacol . Dar eu cred că asta se simte cu precizie şi. azi. la o coadă. la masa unui restaurant.pe nisipul unei plaje. şi totuşi. omul.cel puţin în societăţile civilizate în care gustul sângelui uman a dispărut de multe generaţii din meniul obişnuit . chiar dacă cei din afară nu o ştiu întotdeauna.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi TEST Eu cred că oamenii . pe o stradă.văd cele două categorii esenţiale ale umanităţii desfăşurându-şi destinele programate de la facerea lumii şi pot să spun fără să clipesc şi cu o infinit de mică posibilitate de greşeală: acesta este ucigaş. ştie cu precizie despre sine cărei categorii îi aparţine. E adevărat. crima nu apare între indivizi decât într-o ultimă. Mi s-ar putea răspunde că nimeni nu ştie dacă n-ar fi în stare să omoare până nu e pus în situaţia de a fi omorât. acesta preferă să fie victimă. pag 63 din 281 .se împart numai în două categorii esenţiale (şi din această împărţire decurg apoi toate subîmpărţirile şi paraîmpărţirile fără sfârşit): cei cărora li-e mai uşor să omoare şi cei cărora li-e mai uşor să se lase omorâţi. puţin probabilă instanţă.

de la egal la egal. evoluţie. fiecare dintre vârste nu este atât un stadiu biologic. a le îngheţa în anumite constelaţii fixe mi se pare te simţi bătrân înainte de a fi încă. supusă unor aproape magice legi. Întotdeauna mi-am dorit să aparţin altei vârste decât celei pe care o aveam.transformate în ţarcuri al căror principal efect este încăpăţânarea de a fi. (Această "învăţare a vârstelor" mi se pare una dintre cele mai fascinante idei rezultate din observarea propriei mele evoluţii. am tras întotdeauna concluzia că. în afara lor.ci felul în care o fac. egalitară şi pusă pe şotii. adolescentă. putând să te simţi adolescent după ce nu mai eşti de mult sau. din faptul EGALITATE Am fost întotdeauna foarte mândră de felul cum mă iubesc copiii: de la cei mai mici până la cei mai mari. presupunând o conştiinţă adecvată şi o înţelegere filosofică.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . prin simpla trecere prea repede sau pag 64 din 281 . Potrivit ei. sau cel puţin de a părea. ci şi că n-am terminat încă să mă nasc. cu o simpatie lipsită de respect. vârstele sunt numai nuclee misterioase plutind în plasma. să că reuşeam să evadez din ele şi din faptul că reuşeam să mă întorc şi să mă închid în cele care-mi plăceau. a le delimita spaţiul de nu numai stupid. ca o dovadă nu numai că n-am început încă să mor. de la cei al căror mod de a gândi nici nu-l mai bănuiesc. mă consideram matură şi în multe privinţe chiar şi eram. A le opri mişcarea. iar realizarea lui spirituală presupune un anumit efort intelectual. îl descopăr de fiecare dată flatant. într-o democraţie de dincolo de vârste. care este însăşi viaţa. ci şi apropiat de moarte. o anumită familiarizare cu noţiunile şi sensurile situaţiei. pe părinţii lor îi iubesc mult mai mult . Pentru că de când mă ştiu am urât segregaţia vârstelor. departe de a fi despărţite prin graniţi de netrecut. dimpotrivă. adultă.la urma urmei.chiar şi numai pentru o secundă . care mă onorează. asemenea unui elogiu. până la cei al căror mod de a gândi nu l-am depăşit încă de tot.Coridoare de oglinzi prea încet a timpului.) În orice caz. Nu faptul că mă iubesc mă impresionează . între cele două situaţii se produc în mod fatal amuzante decalaje. mă simţeam adolescentă şi cine ştie dacă nu abia atunci învăţasem întradevăr să fiu. dar cum stadiul biologic este atins de la sine. îi invidiam şi mă durea indiferenţa şi plictiseala lor. categoriile imuabile . dar verificabilă mereu şi asupra altora. cât o formulă spirituală. De aceea felul în care mă tratează copiii. Copil fiind îmi doream tovărăşia adolescenţilor.

Abia acum. mă uitam cum se coc strugurii. pag 65 din 281 . Simţeam anomalia aproape biologică a situaţiei mele. dar prin care ştiam că trec . senzaţia pe care o lăsa nu era a unui câştig.după o cină înghiţită cu gândul aiurea şi dispărut prin oprire. mi se părea că abia m-am trezit. se făcea întuneric. priveam cuibul de rândunele din pridvor. vedeam că e ora cinci. dar răsfoiam mai întâi o carte. direct de prânz. Timpul nu fusese dat cu blândeţe la o parte. visătoare. găsise. era doar ciudat. uitasem de prânz. mult prea târziu pentru micul dejun. în care nu se vedea nimic. ci a unei concentra puţin aş reuşi să-l zăresc. iar în absenţa lui restul elementelor îşi pierduseră relieful. Nu era o vacanţă. îmi deschideam caietele ca să mă apuc de lucru. abia începuse.peşti pe care o mână agilă i-ar fi putut prinde. mai precis.nevăzut de repede. aşa cum nu puteam să scriu. dar fără sfârşit. ci fusese pur şi simplu obligat să dispară. trebuia să mănânc cel puţin o dată în ziua care se termina deşi aveam senzaţia că pleoapele grele. Încercasem în atâtea rânduri şi în atâtea feluri să mă împotrivesc timpului . oricum. Nu aveam însă nici energia. la rândul lui. nu puteam nici să citesc. nu era un joc ci o pedeapsă. ieşeam în grădină. şi îmi propuneam să mănânc ceva mai târziu. nu era cu totul absentă. în sfârşit. descopăr: din straniul peisaj pe care îl străbăteam lipsea timpul. suprapunându-se într-un plan aberant. . nemărturisit şi necunoscut vârstei mele.tuturor accepţiilor acestui proteic cuvânt . dar. ci o tensiune. peste imaginile stereotipe de televizor adormeam adânc. Uimitor mai ales era faptul că această eclipsă a timpului nu crea o beatitudine. aşa că mă hotărâm să mănânc ceva mai devreme de cină. că el n-a Abulică. Era ca şi cum. ci o frustrare. ci prin accelerare.Coridoare de oglinzi Nu voi susţine că era dureros.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi neplăcut numai în măsura în care uimea. fără să realizez în ce constă nefirescul prin care mă mişcăm cu greu ca printr-o magmă aproape răcită. descopeream că e ora douăsprezece. nici priceperea să o fac. şi . trezindu-mă târziu cu sentimentul că abia m-am culcat. privind în urmă. ci trece prea repede pentru ca eu să fiu în stare să-l înregistrez. răsfoiam o altă carte. după cum nu aveam nici înţelepciunea de a mă bucura pur şi simplu de limpezimea apei. că nu stă pe loc. Trăiam ca într-un vis din care timpul fusese eliminat pentru a fi adăugat direct. de altfel nu îmi era foame. mă întindeam în hamac. m-aş fi jucat cu mâna printr-o apă nespus de limpede. încât pierderi.încât nu era de mirare că. chiar dacă plăcerea ambiguă a vinei incerte. îmi era mai degrabă somn. o soluţie în stare să mă eludeze. aveam sentimentul că dacă m-aş ELUDARE Toată acea perioadă am trăit-o ca pe un vis din care timpul fusese în mod misterios eliminat: mă sculam.

Era ceva răscolitor. probabil. ceva dezgustător şi fascinant. în trei cicluri complete şi spectaculoase. o animalitate deliberată. pe care le contemplasem cu impudoare. să mănânce şi să bea cu o bruscă şi teribilă lăcomie. o refacere de forţe. a început. cu o grabă disperată că nu va termina incredibila cantitate de provizii aduse. la fel de indecentă. A fost o pauză de un sfert de oră între al treilea şi al patrulea taur omorât. ca la un senin magic. aclamase. toată lumea care până atunci ţipase. din dezvăluirea. După pauză. cu un congestionat de alcool şi de hrană. sub aplauzele şi huiduielile publicului violente într-o tulbure şi grea isterie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fluierase. de revoltă şi de dezgust. PAUZA Din întregul spectacol de corrida la care am asistat răscolită de milă şi de oroare. inconştient desigur. a esenţelor umane. spectacolul morţii savurat cu delicii de recompensele generoase oferite propriei vieţi cu atâta elan. pe arena aburind de sânge. după scoaterea din arenă a leşului năclăit de sânge. să scoată cutii de mâncare şi sticle de băutură. când. un fel de fericire barbară care lega. Similitudinea venea.Coridoare de oglinzi care-l încercasem după festivalul de filme erotice de la Iowa City. Era un fel de grotescă descătuşare în altă gamă de senzaţii. sentiment de culpabilitate şi ruşine asemănător celui pe Am plecat de la corrida obosiţi şi trişti. profund feroce în furia de a se hrăni a acelei mulţimi de femei elegante şi de bărbaţi cu floare la butonieră. curajul şi moartea s-au rotit încă de trei ori. cea mai dezgustătoare scenă mi s-a părut pauza. etalându-şi senzaţiile pag 66 din 281 .

pentru mine. de descoperirile şi suferinţele sufletului. Există amintiri care nu mai ştiu de mult că sunt amintiri. ţinând de contactul fizic cu lumea materială. fără nume şi dată. Mă întreb deci. trăită în epocile de teroare sau sentimentul de spaimă citit în Kafka. deci. În privinţa asta nu am nici o îndoială.dar care. de ciocnirile omeneşti. Răspunsul ciudat. adică amintirile fizice. însăşi celula. transformate în masă nediferenţiată. aproape imposibil de dat. aşa cum importanţa unui obiect mişcat într-un joc de oglinzi constă în capacitatea de deformare a acestora. importanţa lor izvorăşte din intensitatea prelucrării mele. întrebarea e. aproape fără obiect. cel puţin .Coridoare de oglinzi trei. nu e deloc sigur că gradele stabilite din necesităţi didactice ar reprezenta şi un real clasament: Amintirile livreşti sunt în stare să concureze cu succes adevăratele amintiri. sau poate chiar amintirile de gradul pag 67 din 281 . în senzaţie pură. Trăitul şi cititul nu se află . Oricât ar părea de spaima fizică trăită în preajma unei fiare.pe trepte diferite ale intensităţii. dacă sunt mai puternice în mine amintirile de gradul întâi. mai topite în substanţa mea sufletească. amintirile izvorâte din literatură. amintiri ale altcuiva ale scriitorului . cu natura. Totul se clădeşte în mine din materia primă sedimentată cu fiecare clipă încă din prima zi a venirii pe lume şi depusă în straturi care cu timpul îşi schimbă natura şi-şi pierd apartenenţa. ci numai în stări de agregare diferite. să zicem. cel mai simplu modul al trăirilor mele. Amintiri sau numai amintiri ale unor amintiri. sau OGLINZI Nu am nici o îndoială că substanţa visurilor şi fanteziei mele este memoria. dacă e mai puternică în amintire spaima difuză. graţie forţei artistice care le transmite. cu universul extrauman. încercând să-mi clasez şi să-mi ordonez elementele atât de difuze ale memoriei. Ceea ce rămâne de stabilit este dacă măsura acestei disponibilităţi este dată numai de intensitatea şi vechimea amintirii sau şi de provenienţa ei. cele ţinând de trăirile spirituale.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . sau amintirile de gradul doi. Şi cu cât aceste amintiri sunt mai vechi şi mai mineralizate. preluate de metabolismul meu spiritual şi devenite propriile mele amintiri. cu atât disponibilitatea lor de a deveni material de construcţie al unor alte stări sufleteşti generatoare la rândul lor de artă este mai mare. e foarte greu. dar care constituie elementul de bază. cu atât capacitatea lor de creaţie este mai mare. sunt receptate cu fervoare.

înlăcrimatele bisericuţe de lemn din Apuseni (cu săgeata turnului atât de asemănătoare.Coridoare de oglinzi afla biserica Bolniţei. religia bizantină şi originea romană altoite pe un fond evident sudic. rămasă neatinsă de pe vremea lui Brâncoveanu. în credinţa creştină a intransigenţa rece şi de seriozitatea constructivă a Apusului. mai sudic chiar decât ne-ar da dreptul paralela echilibrată pe care stăm. înspre un zid de incintă care nu spune deocamdată nimic. în orice caz. prezenţa celor două atât de deosebite construcţii. trezind nu numai a mângâia pe care o nasc numai fiinţele la care simpatia. sau şcoli. transformând-o într-o bijuterie a proporţiilor arhitectonice miniaturale. ne-au creat un statut emoţionant şi neconfundabil. cu câteva sute de metri mai sus şi solidară cu pantele verzi şi cu poala pădurii. vie . nu se lăsau oricum minimalizaţi de cărămida şi varul europenizării. Mă gândeam la ciudatele noastre raporturi cu Europa catolică şi cu spiritul ei. gândul mai departe. ci şi nevoia de înduioşătoare. împăduriţi majestuos. măreaţă. înconjurată de clădirile habsburgice ale chiliilor. pe inflexibile şi dureroase linii de fugă. Singurul ei merit părea a fi mărimea. sau hoteluri. la altă scară. sfidându-ne cu acea lipsă de stil a secolului 19 care amesteca (sub domnia lui Barbu Ştirbei şi bagheta unui arhitect lipsit de talent) arcade gotice cu portaluri baroce şi picturi academizante. precreştine. mânăstirea Bistriţa care i-a adăugat pridvorul specific. Amestecul de latinitate şi ortodoxie. am descoperit mai întâi cu uimire şantierul mai multor clădiri mari care puteau fi hale de uzine. în locul bisericii brâncovenesti la care ne aşteptam ne-a izbit o imensă catedrală. caldă. şi ne-a mirat ca un semn rău această intrare a contemporaneităţii în istoria artei. dacă masa aceea de cărămidă tencuită gri. ducea . Olteniei. De altfel. trecătoare. fleşelor medievale) stă esenţa diferenţei dintre cele două feluri de credinţe şi viziuni: neclintită. admiraţia datorată operelor de artă. în nordul despre care ştiam că e aşezată pe râul cu acelaşi nume grăbit şi că e o ctitorie din secolul 16 a lui Vlad Dracu şi a puternicei familii boiereşti a Craioveştilor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . rece. când munţii înalţi din jur. de cult al morţilor. românilor a intrat întotdeauna o doză foarte mare de rituri străvechi. mult beton turnat în faguri mari pe mai multe nivele. intimă. gingaşe. pag 68 din 281 familiară. putea fi considerată un merit. albă pe întunericul cetinilor. cald şi tolerant.prima.a doua. Dar abia după ce am trecut de zidul înalt am înţeles că epocii moderne nu-i mai rămăsese de profanat nimic. Acolo în munţi. de cult al naturii. lipsit de în deosebirea dintre copleşitoarele catedrale gotice şi minusculele. se Comparaţia aproape didactică. obliga O COMPARAŢIE Căutam. înălţătoare. Şi am găsit-o în cele din urmă ascunsă într-un mare şi misterios parc. Înaintând pe aleea lungă. umilitoare .

dar nu sunt sigură că sufletul nu mi s-ar fi înghesuit în continuare în pridvorul brâncovenesc al Bolniţei. de strămoşi. Românii nu au putut fi cuceriţi de tipăriturile calvine şi propaganda luterană nu pentru că ortodoxismul lor ar fi fost mai puternic. catolicii au înţeles perfect asta. oarbă. ci. credinţa lor. atunci când obligând la unire au păstrat totuşi intact. Toate acestea la un loc dădeau un aliaj atât pag 69 din 281 . Revenind la mânăstirea Bistriţa. Ana Blandiana . să zicem. de puternic. întregul ritual ortodox tradiţional. încât n-a putut fi înfrânt de ardoarea mistică reală.Editura Liternet 2003 de tradiţie neschimbată. dacă nu cumva opţiunea mea este numai estetică. stau şi mă întreb dacă în opoziţia dintre frumoasa biserică a Bolniţei şi urâta hardughie a catedralei aş fi optat la fel de pasionat dacă estetica ar fi fost de partea acesteia din urmă.Coridoare de oglinzi de ritual magic cu sensul pierdut devenit formă frumoasă. deci. De altfel. de dragoste de vechi. populară. dacă în locul acelor ziduri diforme şi fără stil ar fi stat La Sainte Chapelle. aproape dimpotrivă. pentru că o religie desfăcută din alveola tradiţiei nu le mai spunea nimic. nu exista în stare pură. Şi. Mă întreb. nudă a Reformei. pentru că ea. îmi răspund că prezenţa unei capodopere apusene între aceşti munţi m-ar fi făcut fericită. încercând să fiu cinstită cu mine.

dar plină de ameninţări. ne umilea într-un fel nou. creştea în noi în aşteptarea răspunsului mecanic anunţat printr-un bâzâit rău prevestitor. mai mult teoretică. deci. Poliţişti manieraţi şi indiferenţi ţăcăneau cifrele legitimaţiilor noastre româneşti pe clapele impecabile ale computerului şi aşteptau apoi cu detaşare verdictul. dintre două state americane unde spre pag 70 din 281 . de un mecanism simplu.neomenesc şi. probabil. deşi era vorba.capabil să ne decidă soarta. Pentru că nu puteam să nu ne înfiorăm la gândul că depindeam de o maşină. deosebire de alte asemenea puncte pe care le depăşisem fără măcar să oprim . că stăteam la judecată în faţa unui creier electronic -. o anumită nelinişte. o emoţie ilogică. care trebuia doar să recunoască sau nu anumite persoane puse în urmărire.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi SUSPECTĂ PRECIZIE Îmi amintesc. desigur. ciudat de clar. iar această dependenţă. Şi. oricât de echitabilă şi de operativă. cu o suspectă precizie. necunoscut şi plin de presentimente.ne-au fost luate paşapoartele care urmau să fie trecute prin faţa unor ordinatoare. sentimentul pe care l-am încercat la frontiera. inuman chiar în perfecţia sa .

s-au pe care au hrănit-o şi i s-au opus în egală măsură? Nu desfăşurat într-o continuă grabă şi neatenţie. mărturisiri ale rudelor sau evocări ale colegilor. interesul pentru persoana mea. mă înspăimântă într-o asemenea măsură încât. pentru că toate acele ipostaze s-au desfăşurat numai în timpul oboselii sau absenţei adevăratei lui meniri. Evidenţa mă obligă să recunosc că eu sunt cea care le-a scris şi totuşi nimic mai străin decât acel personaj suferind de dureri uitate şi drame de neînţeles. cumva toate acele aspecte. cap de familie stângaci. Nu susţin că toate acele amănunte şi nuanţe nu întregesc un portret. mă cuprinde aceeaşi violentă milă pentru omul fără apărare. nu mai păstrează nici una din vechile celule cu care intrase în acel ciclu vital. scrisorile trimise iubitei sau memorii către autorităţi. verificând acelaşi impas al refacerii unei existenţe altfel decât prin opera în stare s-o rezume şi să-i dea coerenţă şi sens. slujbaş insignifiant. atunci nici măcar nu sunt eu autoarea acelor pag 71 din 281 FĂRĂ APĂRARE Departe de a mă gândi cu speranţă şi de a visa la o eventuală posteritate. artişti. pe de o parte. întâmplător şi aproape abulic. dacă ar trebui să decid. îndrăgostit întâmplător. idei bizare. dar e sigur că portretul obţinut este al . Dar dacă e adevărat că în continua reînnoire a vieţii.singură interpretare verosimilă sunt. într-un destin obsedat de opera pe care trebuia să o nască şi care urma să-l rezume la modul ideal? Şi cât de importante pot fi pentru cercetătorul de mai târziu nişte întâmplări care n-au fost destul de importante. aş fi în stare să optez împotriva perenităţii cărţilor mele de teamă că supravieţuirea lor ar putea fi corelată cu acea oribilă şi indecentă disecţie a vieţii din care au izvorât şi a căror . Există situaţii în care gândul de mai sus îmi revine în minte cu o pregnanţă aproape bolnavă. cunosc puţine lucruri mai deprimante decât răsfoirea propriilor mele documente trecute: scrisori vechi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . atunci în clipa producerii lor. Acestea sunt lecturile biografiilor de scriitori. expus cu atâta cruzime pe altarul cunoaşterii şi impudorii generale.Coridoare de oglinzi autorului admirat şi căutat cu lăcomie? Nu cumva între personajul acela. elev mediocru. jurnale întrerupte. desenat astfel din linii întrerupte şi trudnice.de fapt . de fiecare dată. din şapte în şapte ani trupul nostru. oameni pentru care viaţa nu a fost decât timpul necesar realizării unei opere. singurele palpabile. în sfârşit cunoscut. pe de altă parte. şi. mai mult presupuse. aproape că nu există punct comun. complet nou. fiu indiferent. şi acei scriitor sau savant sau artist. savanţi. care ar putea să nu înceteze în clipa în care cenzura mea asupra lui va înceta în mod fatal. pentru a intra în opera celui ce le-a trăit chiar? De altfel. însemnări dramatice ale unor evenimente devenite fără importanţă. Citesc de fiecare dată despre notele obţinute la şcoală sau despre fugile de acasă.

dar de neşters.Editura Liternet 2003 scrisori exaltate şi a acelor însemnări banale. înainte. purtând acelaşi nume şi obsedată de aceleaşi pagini. mă inhibă mărturisirile. Şi acelaşi lucru se va petrece bineînţeles şi de acum comun cu mine numai cărţile în stare să se continue şi să se lege între ele. La bătrâneţe voi fi cu totul alt om. ci o cu totul Ana Blandiana . mi-e frică de cei care ţin un jurnal. De aceea sunt exasperată de răspunsul la scrisori.Coridoare de oglinzi altă fiinţă. care va avea pag 72 din 281 . şi mă intimidează ochii deschişi ai copiilor în care fără să ştiu aş putea să imprim o imagine nesemnificativă.

.. 5. cu liniştea ei. Totuşi. pag 73 din 281 .. Iată o rigoare pe care un grup de oameni îngrămădiţi într-o odaie nu ar fi atins-o: s-ar fi găsit cu frumos prin simplul fapt că trece. tatonând precaut cu cele două rânduri de antene mari şi neliniştite centimetrii de aer din faţă. când i-am întins un beţişor mai solid s-a căţărat pe el fără să se întrebe dacă nu-i o cursă. 7. s-a arătat deodată dezamăgit şi parcă mirat că lumea nu e aşa de solidă pe cum credea. N-am reuşit niciodată să mă gândesc la mine ca la FRAGMENTE (ANTIJURNAL) 1. când ea s-a desfăşurat în plină mizerie şi teroare postbelică. înghesuiţi. existând în sine nu ca urmare a faptului că ai fost respins sau că nu ai avut succes.Coridoare de oglinzi siguranţă unul mai puternic care să ceară mai mult decât i se cuvine. Oare de ce. nemaijucându-mă cu viaţa lui. 3. cu cochilia atârnându-i într-o parte sau într-alta ca o scufie de beţiv. să aibă fiecare cât mai mult spaţiu. să observi în plin triumf grimasele de admiraţie ale celor ce te aclamă. Adevăratul merit este să descoperi părţile urâte ale unei lumi care se lasă cucerită de tine. atât cât se poate şi cât îi este suficient.. intensitatea unei frunze. dar au somnul dresat. Dacă morţii ar simţi . 4. aruncaţi unul peste altul. 8. Se grăbea deodată.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în umilinţe şi dureri?Aura care înconjoară tot ce a fost atunci este. moartea. deci. ci chiar de dorit.. dezgustul dezinteresat. ci o secreţie a timpului care devine devine verde prin simplul fapt că e adâncă. şi ei ştiu când să aplaude în somn.chiar dacă în alt fel decât noi – calitatea unei lumini. de unde nesfârşita nostalgie cu care îmi aduc aminte întâmplările şi amănuntele copilăriei. spectacolul e mereu acelaşi. 2.. iar când am lăsat vreascul din mână. nu un reflex al frumoaselor timpuri de altădată. A fi bun nu este o calitate. părăsindu-l. ci un talent care trebuie exersat şi piere în lipsă de antrenament. după cum apa mării un număr dintr-o mulţime.. Imaginea fantastică a unei imense săli în care toţi dorm. Un melc înainta trudnic prin iarbă. Şi nu sunt deloc sigură că nu e aşa. Peştii lăsaţi seara în ligheanul cu apă.. mi s-ar părea nu numai neînspăimântătoare. în sărăcie şi frică. 6. i-am găsit dimineaţa aranjaţi inteligent în aşa fel încât să încapă cât mai bine.

nici aluneci din punctul ideal. zilele negre când Shakespeare însuşi mi se pare zadarnic! 15. deşi cred că sunt destul de scriitor ca s-o fi putut face.. 10. deşi sunt femeie. deconspirat numai de complicatul joc al oglinzilor aproape paralele. lipsită de importanţă. în vederea creaţiei. chiar dacă e mai simplu decât obişnuitul. Şi atunci. Nu e un loc comod şi nu e uşor să nu deznădejde şi totul se deformează şi devine monstruos. Feminitatea unor femei seamănă acelor bijuterii atât de scumpe încât sunt ţinute în seifurile băncilor. Luaţi o tulpină şi veţi vedea cât de uşor se îndoaie şi se rupe când e verde şi ce rigidă şi dură devine odată uscată. viaţa e numai adaptare şi înţelegere. 11. ci şi prin modalităţile estetice de exprimare. Dintr-un fel de pudoare am făcut întotdeauna tot ce-am putut pentru a nu se vedea din înfăţişarea şi din felul de a mă purta că sunt poet. în timp ce copii impecabile sunt purtate în numele lor în lume. 13. ce rost ar fi avut să pierd timpul pentru a aduce pe lume pe alţii pe care n-aş mai fi avut timp să înţeleg. 12. Lirismul şi singurătatea mea nu vor putea fi acuzate că au contribuit la incomprehensibilitatea universului. înlocuindu-le perfect şi născând chiar ideea inutilităţii originalelor. 17. puţină frumosului devine în modern oribil nu numai în sens moral. Mi s-a părut întotdeauna că îmi sunt mult prea mult mie eu singură şi că oricum n-o să-mi ajungă întreaga viaţă pentru a mă cerceta. Nici să nasc. pag 74 din 281 .. Puterea vieţii stă în fragilitatea şi plasticitatea sa. Nu am avut niciodată curajul să creez alţi oameni. Singurătatea. 16. Astfel răul este identificat cu urâtul. trebuie să te opreşti în punctul din care lumina cade asupra ei potrivit. dar unul mai adânc. în afara speranţei. Răul care în clasic este exprimat cu mijloacele Ana Blandiana . iar artistul care pare să facă o opţiune strict estetică este în ultimă instanţă tot un moralist. să te aşezi în locul din care să nu ţi se pară nici orbitoare. nefiind. O.Coridoare de oglinzi 14. Ceea ce nu seamănă cu obişnuitul nu e înţeles. Duritatea şi forţa sunt mai aproape de moarte decât de viaţă. făceau tot ce puteau ca să pară că sunt. ca armă. Puţină oboseală. Nici chiar geniul nu poate ţine loc de bun-simţ. moartea e doar împotrivire şi refuz. Din pudoare şi din oroarea faţă de cei ce. Pentru a fi bun cititor de poezie trebuie să te ţii cu precauţie la o oarecare depărtare de ea.Editura Liternet 2003 9.

făcând dâre prin praful din odaie. rămânând mereu în afara determinărilor numai dumnezeiasca. încât foarte rar reuşesc să fie stăpânite de acelaşi individ. că 24. Arta de a stăpâni seamănă artei de a conduce prin baraje.în care savantul îşi trecea ca printr-o pânză spartă capul prin cerul cu stele pentru a vedea dincolo de aparenţa lumilor mecanismul îngheţat al universului – şi sentimentul că.Editura Liternet 2003 18. A fi şi a şti că eşti sunt două lucruri atât de deosebite. şi ciuguleşte minute în şir. 22. 19. la fel de proaspăt). ci libertatea.incitant şi nemaiîntâlnit . trebuie să existe un gest.nu a dispărut niciodată din mine. până la mine. 23.idealul meu de odaie. ca şi cum s-ar fi pag 75 din 281 mă văd prea tare . cu lupul ascuns sub scufie dantelată. în timp ce în imaginaţie. 21 Sentimentul din copilărie . De altfel. contemplaţia în sine poate fi prelungită la infinit. Numesc poet pe cel pe care. când pleacă. 25. De obicei. numai suportul ei material (ochiul care clipeşte. lăcomia cu Ana Blandiana . brusca topire a zăpezilor. îngrădindu-mise în felul acesta nu modestia. fără să descopere sticla izolatoare. un fel de vrabie mai colorată. are aerul mulţumit. în stare să descopere la fel de eficace totul. unde nu există reziduuri (şi nu există nici intoxicaţia prin exces pe care numai ele o dau). materială. în care patul bunicii. Dacă mă gândesc bine. 20. prin care pătrunde o lumină enormă. Ciudat. încearcă să ciugulească din mâncarea mea aşezată între geamuri. în vis. albii false şi lacuri de acumulare – un râu. un gând. incoruptibila ploaie şi înfricoşătoarea. Dintre toate pozele cărţilor de poveşti pe care trebuie să le fi văzut mi-a rămas în minte din copilărie o ilustraţie la "Scufiţa Roşie". Gravura medievală . un fapt în stare să declanşeze aceeaşi revelaţie. Mi s-a . O pasăre. care o priveam nu era nici pe departe asemenea aceleia cu care o privesc astăzi în amintire. cu toată primejdia lupului de sub dantele. ilustraţia aceea este . simt cum urc înspre mine. este aşezat lângă un geamlîc larg. în timpul cât am stat la mare. dincolo de metafora copilărească. cu multe ochiuri. Privitul din realitate ajunge la saturaţie relativ repede (deşi se poate relua mereu de la capăt. corpul căruia îi este cald sau frig) oboseşte de propria sa spiritualitate. de opuse chiar.că sunt prea înaltă. artistul nu este interesat decât de primul verb. citindu-l.Coridoare de oglinzi părut întotdeauna că sunt privită prea mult.

pentru a nu-l moment am fost incapabilă să mai înaintez un metru. 28. ci intensitatea ei. Incapacitatea mea imaginată se transformase într-una reală. eram înaintez aproape normal. cu prea multă răbdare. cădeam la cea mai mică mişcare. de a lăsa lucrurile să se coacă. să treacă de la sine. o iluzie optică a celorlalţi. Mi se întâmpla ceea ce li se întâmplă toreadorilor care sunt omorâţi numai după ce îi cuprinde teama că vor fi omorâţi. Ciudata impresie pe care o lăsa . descopăr în Caragiale. Importantă nu e cauza suferinţei. 29. Ca şi în atâtea rânduri.culme a culmilor! . pag 76 din 281 se pare prea nefiresc. "Ai puţintică răbdare" nu este decât văzută în oglinda băşcăliei .). Asta până în clipa în care. în capătul căreia se întorcea din nou. plăcerea jocului. transcrise în registru comic. m-a cuprins frica. Subiectivul trece în obiectiv şi nu mai poate fi ţinut în frâu.. ci că are misiunea de a epuiza toate ramurile.în grabă. străfunde. De altfel. parcurgea creanga până la capăt. 32. încât faptul că am devenit totuşi mi socoti o greşeală de interpretare. punând piciorul hotărât. o minune sau numai un accident care să mă împiedice. Nu avea aerul că vrea să ajungă undeva.Coridoare de oglinzi 30. care alerga pe ramurile nesfârşit de lungi şi de numeroase ale arborelui. Conştiinţa că pot să-mi pretind mie însămi orice Ana Blandiana . misiune pe care şi-o îndeplineşte conştiincioasă şi grăbită..privită din exterior . 26. Veveriţa. din toată agitaţia. ecouri ale unor adevăruri 27. fără să .marea catedrală din Bordeaux a cărei construcţie durase patru secole: că e neterminată şi că e făcută . prea puţin probabil.Editura Liternet 2003 săturat. fără să excludă totuşi. Nu-mi mai amintesc din acea perioadă decât propriile mele povestiri despre perioada aceea – povestirile nu realitatea pe care o povesteau. 31. Din acel paralizată. 33. şovăi. Am fost întotdeauna un popor cu foarte multă răbdare. pierzându-mi pentru o fracţiune de secundă echilibrul. apoi se întorcea şi o lua pe alta. existenţiale. Poţi să suferi pentru o jignire cât ar suferi altul pentru un cataclism. Atât de mulţi ani am avut oroare de ideea că aş putea deveni cândva adult (eram atât de convinsă că se va întâmpla ceva pe drum.înclinarea noastră de a aştepta. suferi de multe ori după ce ţi-a devenit indiferent obiectul şi chiar cauza suferinţei. Drumul era foarte alunecos şi totuşi reuşeam să mă duce la cea mai severă modestie.

cu liniile muiate de oboseală şi înţelepciune. 39. la douăzeci de metri mai jos. şi perplexitatea nu atât în faţa perfecţiei cruzimii. concentrată. pe atât de blânda vale a Loarei. mai târziu se dovedeşte important numai ceea ce ne desparte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de netăgăduit.evident. ci în faţa faptului . mărit. O sală întreagă cu cranii având o deformaţie bazică specifică bascilor. .. 37. La San Sebastian am vizitat Muzeul poporului basc. La început ni se pare esenţial numai ceea ce ne apropie pe unii de alţii. iubind. şi totuşi incredibil că regii francezi îşi închideau duşmanii chiar sub ei. Unul din paradoxurile lumii moderne este că ne simţim. taie fără milă aerul din jur. pare astfel numai graţie dimensiunilor sale reduse. cu linii ascuţite prin care ambiţia. ţărăneşti. 40. 36. ca şi aceea de solidaritate pe care o subînţelege. a căuta urâtul şi deformaţia – de unde s-ar putea trage concluzia că nimic din noi nu este destul de frumos ca.Coridoare de oglinzi (latină sau de altă natură) şi nesemănând cu nici o limbă de pe pământ. cu toţii. Descoperirea instrumentelor de tortură şi a temniţelor medievale de la Loche. Contribuţii la o istorie a civilizaţiei. şi altul de maturitate. cunoscută ca atare în anatomie. chefuind. la asemănătoare celei a omului de Cro-Magnon. să rămână frumos sau că ceea ce pare frumos. în timp ce aceştia mureau. din voinţa lor. Noţiunea de generaţie. vorbind o limbă impenetrabilă la orice influenţă galeriile Uffizi din Florenţa: unul din tinereţe. Înţeleg din ce în ce mai limpede că maturitatea pag 77 din 281 .. în adolescenţă vorbim mereu în numele vârstei. este atât de exclusiv specifică tinereţii. Două busturi mai elocvente decât zece tomuri de istorie .premisa şi concluzia unui triumf. semănând atât de emoţionant cu ale noastre. Frumosul ca funcţie a neînsemnatului. 38. însinguraţi fără a reuşi să fim singuri. chiar. de lână şi lemn. mai târziu ne convingem tot mai mult că despre ceea ce nu se vorbeşte nici nu există. de dispreţ şi descurajare. încât nimănui nu-i dă prin minte să vorbească despre "generaţia celor de şaptezeci şi cinci de ani". Două portrete ale împăratului Tiberius. încordată. făcând elementară cunoştinţă cu acest popor straniu căruia îi aparţin picturile de la Altamira şi care a rămas nestrămutat de pe acele locuri din cea mai adâncă preistorie. Interioarele 34.A vedea ca într-o oglindă măritoare" – înseamnă a vedea monstruos. chiar sub camera lor.. trăind. treptat. 35. simţindu-se bine.

aşa cum nu pot să spun fără să roşesc "noi. în alte condiţii. templele sunt mai frumoase. ele îşi cântă nu numai slăbiciunea de a fi nemuritoare. mai frumoasă decât adevărata lume. responsabil cu trăsnit şi întâmplător. 45. al naturii. poeţii". 48. Dacă 41. fiecare stradă. Într-un secol lipsit de religiozitate. ci al incapacităţii de a trăi. împarte victoriile împotriva morţii în felul acesta cunoştinţă de sine şi se descoperă ideal. în mod ciudat. Fără să-i fi adăugat ceva. fiecare cadru prin care treceam cu o credinţă atât de sigură că nu le voi mai pag 78 din 281 . sunt sigură. fără greş. Câte un revelion făcut în pardesiu. ci şi puterea lor omenească de a muri câte puţin. însă. 43. cu cât e mai fără motiv.Coridoare de oglinzi 44. încât te întrebi ce zeu special şi capricios. experienţa anilor anteriori nu folosea la nimic pentru că arbitrariul zeilor putea oricând dicta altceva. Lumea pe care am văzut-o eu este. O bucurie cu atât mai completă. Popoarele primitive nu erau niciodată sigure că primăvara va urma iernii. privindu-se în remuşcări. de fiecare dată mi se pare că fac aluzie la lucruri care nu pot fi rostite cu voce tare. câte o vară cu ceaiuri fierbinţi şi guturai mă fac să mă întreb dacă nu suntem prea siguri de noi şi de mecanismul perfect. a refuza această maturitate nu cumva . redate naturii. pentru că. Nemurirea e o noţiune contradictorie care îşi dezvăluie feţe nebănuite şi adesea atât de surprinzătoare. fără să roşesc. sufletul nostru rămâne acelaşi? 49. casele memoriale au rămas templele în care sufletul nostru mai ia oglinzi măritoare. pentru că îţi cere să alegi între la fel de necunoscute nu este un semn al tinereţii. 46. Ce este o călătorie dacă nu o încercare de a vedea cum. femeile". la realităţi intime şi misterioase. o obligativitate umilitoare şi profund necinstită posibilităţi.Editura Liternet 2003 înseamnă obligativitatea de a opta între regrete şi Ana Blandiana . am privit fiecare privelişte. Ruine. fără să-i fi schimbat vreo nuanţă sau vreun accent. Nu pot să spun "noi. eternitatea. 42. Periferia nu există decât în funcţie de un centru acceptat şi fixat întotdeauna mai mult sau mai puţin arbitrar. 47.ceea ce ar fi cu adevărat paradoxal – aceasta este chiar uluitoarea definiţie a tinereţii.

o hârtie pe care făcusem planul unei case utopice. până astăzi. la fel de brusc şi inexplicabil.Editura Liternet 2003 revedea. figură nemarcată de vulgaritatea neiertătoare a setei de putere. Mi-am amintit momentul exact când am desenat-o.Coridoare de oglinzi ca şi cum ar exista şi m-ar aştepta. Apoi. până la limita în care. fără ca nimic să-l fi pregătit . când nu poţi fi sigur că nu e vorba doar de schematismul ascetizant. când mi-a revenit în minte – aşa cum vine în somn un vis. care se simte chiar în sărăcia lor adesea extremă şi chiar în inima tragediei pe care. iar acum ţin în mână şi privesc cu schema unui vis. ne place să împingem transformarea viitorului în prezent trecut. încă de atunci. ei au inventat-o. Şirul nesfârşit de portrete fascinante prin inexplicabila lor sinceritate: după o încăpăţânată cercetare. galeria uimire. că ea a apărut fără s-o chem. al figurii. cu o atât de intensă dorinţă de neuitare. cu indicaţia camerelor şi chiar a mobilelor. viitorul se transformă direct în episcopilor de pe la anul 1000. Păstorul stătea lângă apă şi supraveghea trecerea oilor care. 52. încât a trebuit să o ia ciobanul în braţe. plan detaliat.casa ideală în care mi-ar plăcea să locuiesc. Am desenat-o pentru că am văzut-o cu precizie. o singură figură. dar mai originale. 50. În muzeul catedralei din Toledo. Oamenii ţărmurilor ei au talentul de a trăi.pusă ca semn la volumul de povestiri pe care îl citeam săptămâna trecută . ca pe un mesaj pe care nu reuşesc să-l descifrez. Mediterana reprezintă nu numai un ideal estetic. ceva din nostalgia mea viitoare. că le vedeam pentru prima şi ultima oară. Am găsit . cât mai departe. Ciudat e însă faptul că în acel moment problema casei nu mă obseda. o turmă de oi traversa râul şi începea să se caţere pe versantul dimpotrivă. am uitat-o. încât nu se poate să nu le fi văzut mai frumoase decât erau. ştiu cum arată şi unde se află pe harta oraşului. bizantin. cu două camere dând într-un hol terminat printr-o seră. 54. ca în icoanele catolice. îşi dovedea cu acest prilej personalitatea proprie: unele stăteau cuminţi şi săreau reglementar când li se spunea. de altfel. ci şi un ideal de fericire. nu se poate să nu le fi împrumutat. Ana Blandiana . Există în noi o continuă tendinţă de amânare a nemairămânând destul timp. În defileul cu umbre stinse de asfinţitul apropiat. 53. pag 79 din 281 . fiecare. În cele din urmă a rămas una singură care lăsase mai multe zeci să-i treacă înainte şi acum se inhibase cu totul. am reuşit să găsim o singură 51. altele căutau singure vaduri mai complicate. o casă destul de modestă de altfel. fără să mi-o doresc. şi aceea aparţinând unui adânc ev mediu. împlinirii.

un element al peisajului spiritual mai mult chiar decât al celui fizic. Ilustraţiile mă indispun. într-un asortaj perfect. În copilărie nu-mi era frică de lupi.care. pentru că simţeam că n-aş fi fost în stare pe blană şi i-aş îmblânzi. ca pag 80 din 281 . nepretenţioase. Sunt inversul unei păsări: păsările dorm în zbor. lasă impresia că ar putea-o face din moment în moment. S-ar putea să fie vorba numai de o impresie subiectivă. nu am gusturi suspiciuni. Respiraţie şuierătoare a cerului extenuat de stele. o carte prea împodobită îmi trezeşte să-i mângâi. chiar dacă noroiul nu pătrunde în casă. nu şi prin preţiozitatea formei. lipsa de sens. să am voie să le îndoi. 57. să plâng pe ele.pe cât de subiectiv. O ciocănitoare: ca o femeie nu prea frumoasă. să se datoreze totul pereţilor de pământ care se solidarizează cu pământul muiat de ploaie şi. chiar dacă nu au curajul să se moaie ei înşişi. 61. Iată un criteriu al spaimei . în realitate. 60. bibliotecă mândră de faţa lor îmbătrânită. ne consolează de milenii un faimos paradox socratic. Nu-mi plac cărţile prea frumoase. la fel de bine. Se succedau. i-aş mângâia şopârle şi şerpi. 56. Mi-s textului. întâlnindu-i. totul se năclăieşte.Coridoare de oglinzi dragi ediţiile populare. pentru că îmi imaginam că. prea îngrijit pentru a nu atrage atenţia şi a nu părea artificial. bibliofile.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar s-ar putea. eu zbor în somn. dar îmbrăcată cu mare atenţie. totul pare murdar. eleganţa excesivă mă jenează. la ţară ploaia şi frigul transformă şi interioarele. La început i-am auzit numai loviturile surde ale ciocului în scoarţa salcâmului. ca şi cum răul ar fi mai uşor de suportat prin faptul că nu foloseşte nimănui. deşi nu e cu nimic mai mult decât atunci când e soare. în ceea ce mă priveşte. "Acela care îndură nedreptatea este mai fericit decât acela care o comite". să le aşez apoi în pasiune. dar mi-era groază de râme. Ediţiile rare mă emoţionează numai prin raritatea haina materială pe care o îmbracă mi-e indiferentă. să le trântesc enervată. se mai află încă în vigoare. 58. În timp ce la oraş ploaia este aproape indiferentă. pe atât de logic . Scrisul e spirit. cunoscut şi inevitabil. lei şi alte fiare. îmi place să le citesc fără grijă pentru copertă şi legătură. Mai mult. lipsa de logică şi chiar lipsa de consecvenţă a nedreptăţii mi se par mai greu de îndurat decât simpla ei existenţă. muncită de 55. 59. greierii există ca să exprime efortul haosului de a fi frumos.

Oricum. apoi plictisitoare şi enervantă chiar prin sârguinţă şi previzibilitate. imediat. încât nici moartea nu trecea în transcendent. încât nu mai lasă loc vanităţii. spalierului. o dovadă sfâşietoare a inconsistenţei lumii. 63. la aracii viei. Dacă n-am fi convinşi că ne mai aşteaptă o încercări) nu ne-am putea permite (instinctul nostru de conservare nu ne-ar îngădui) să o risipim atât de prosteşte pe aceasta. bluză albă imaculată şi veston negru cu mâneci dungate în alb. graţioasă. 65. brânza pe care mi-a dat-o mie ar fi hrănit-o pe mama ei căreia de mult îi e foame în groapă. atunci când nu aveam dreptul să decid nimic şi tot ce-mi rămânea de făcut era să contemplu. La protestele mele mi-a răspuns. Am observat că cea mai acută senzaţie de libertate interioară am avut-o.ca şi cum ar fi lipsit prea mult timp şi acum are prea multă treabă . Pasionată. Ana Blandiana .dându-mi emoţia că nu mai vine respiraţia următoare.Coridoare de oglinzi Conştiincioasă. Vecina Mita mi-a dăruit două bucăţi de caş. impresionantă la început.Editura Liternet 2003 loviturile simfoniei a cincea de Beethoven. duşmănoasă aproape: "Dar morţii mei să nu mănânce nimic? Că o sta biata maică-mea căscată în groapă şi-o tot aştepta ceva!" Nu glumea şi nu o spunea ca pe-o datină sau ca pe-o superstiţie. Apoi am văzut-o. existenţă (şi aceea infinit încăpătoare de experienţe şi de pag 81 din 281 . materială. poartă un costum prea excentric pentru hărnicia ei: pantalonaşi şi tichie roşii. cărora li se citeşte pe faţă inutilitatea şi dispreţul faţă de ei înşişi pe care nu şi-l mărturisesc niciodată. zăpăcindu-se şi ciocănind automat şi în stâlpii de beton ai 64. apoi din par în par. dar care se amestecă indigest cu dispreţul faţă de ceilalţi. cu o asemenea intensitate. 67. atentă. eram.toată grădina. 62. 68. că a murit. trecând pedantă şi comică în metodologia ei din pom în pom. dar oglinditor. 66. Marea respirând ca un om în somn şi din când în când . ci ca pe-o realitate tangibilă. paradoxal. să meditez asupra întâmplărilor şi faptelor al căror martor pasiv. Controlează grăbită şi habotnică . ca şi cum direct.la câte o pauză mai mare între valuri . Oamenii ce fac munci adevărate sunt în mod evident mai frumoşi decât ceilalţi. Linguşirea tinerilor de către bătrâni. ci rămânea compactă. Orgoliul meu este atât de mare. Credinţa ei nu se dilua în metafizic. serioasă deodată.

e mort. Te înconjoară atâţia oameni câţi ai fost în stare să creezi. felul pag 82 din 281 nimic să se fi întâmplat între timp. în care nimic nu se poate schimba şi care are totul prezentul şi chiar trecutul . Descopăr astfel. încât dacă Ana Blandiana .prezentul şi chiar viitorul . prin asta. 70. Nu vezi şi nu înţelegi decât ceea ce ai fi în stare să fii tu însuţi. să priveşti totul .cu a expresie nespus de comică.ca pe un viitor. încurcaţi.ca pe un prezent. Am fost de atâtea ori fericită în somn. doar că nu mai are ton. nici înfăţişarea. pe care i-am dezarmat vorbindu-le şi care acum stăteau pe arătură descumpăniţi. neînstare să se transforme în nimic: iată trei feluri de a exista în lume. 72. ca sentimentul imprevizibilului şi nesiguranţei ce însoţesc întotdeauna faptele care nu numai că nu s-au întâmplat. în aceeaşi măsură şi în aceeaşi singurătate. de parcă ar fi spus: "Cine dracu ne-a pus să ne băgăm în treaba asta care nici măcar nu ne priveşte?" 75. Ciudat. 73. Ceilalţi nu sunt decât tot atâtea proiecţii în afară ale propriului eu. ca şi viitorul .Editura Liternet 2003 69. undeva în centrală. 71.ca pe un trecut. scriu. fără ca şi cum. ci fără măcar să o fi bănuit cu o clipă mai înainte. aşa cum nu m-am simţit încurcată decât în faţa celor mai slabi decât mine. care mă lătraseră. deşi elementele care le formează sunt aceleaşi şi întâmplările prin care trec neschimbate. iată trei lumi existând paralel şi opunându-se una alteia. nu şi-a schimbat nici locul în cameră. s-ar fi întrerupt firul unui telefon care. reversul . cu farmecul plin de nostalgie al lucrurilor imuabile. ruşinaţi chiar . Să priveşti totul . Întâlnirea la întoarcerea din pădure cu cei doi câini. între moarte şi somn există o cât de mică asemănare (şi nu se poate să nu existe vreuna) nu văd de ce m-aş teme. dar nici nu se ştie dacă se vor întâmpla vreodată.trecutul. furibunzi. nu m-am simţit intimidată decât în faţa celor mai tineri decât mine şi nu mam simţit vinovată decât în faţa celor mai puţin norocoşi decât mine.Coridoare de oglinzi şi ceilalţi sunt eu. cu sentimentul futilităţii absolute. Sunt fericită: citesc. tot atâtea încercări de a crea alte variante posibile ale propriei personalităţi. privesc (de altfel. Îmi amintesc "Prizonierii" lui Michel Angelo de la Academia din Florenţa (felul în care unul încearcă să-şi smulgă capul din bolovan şi se ajută cu ambele mâini. deodată. Nu numai eu este un altul. totul încetează. mai mult chiar.nu exagerez deloc . celebrei afirmaţii rimbaldiene. Brusc. cu lăcomia îngustării clipei absolut ireversibile. 74. să priveşti cunosc oare alte coordonate ale fericirii?) şi.

pe aceeaşi cracă. nevoia de a crede că a existat cândva o lume perfectă. din moment fiecare în sine. duşmănoşi. iar în aşteptarea lui trupul vegetează într-o stare care se deosebeşte de moarte numai prin provizorat! 77. aşa cum nu admir arta decât dacă are curajul . Ce înaltă părere avem despre noi. dar noi nu avem destul timp ca să prindem şi clipa când se ce a fi uman înseamnă a fi bun.Editura Liternet 2003 în care un altul calcă . stăteau la zece metri distanţă.umilit şi amplificat prin umilinţă . ca o garanţie că speranţa nebună a atâtor milenii are un minim punct de sprijin.să-şi asume un sens.între limitele normalităţii. o societate înţeleaptă.şi umilinţa . Ce tânără aş fi dacă aş putea să-mi şterg din viaţă zilele în care sunt incapabilă să fac ceva (să scriu. aşezaţi unul lângă altul. că o asemenea lume este totuşi posibilă pe 79. 80. dormind. Sunt lucruri atât de serioase. Ana Blandiana . Astăzi. Uimitoare sugestie a porumbei bătrâni. sunt mai minerală decât o piatră. care n-a pierit măcinat de propriile boli.Coridoare de oglinzi stâncă. înainte de care universul întreg. Nu respect straniul decât dacă are curajul să se lase cuprins . Poate că pietrele nu fac decât să doarmă şi ele. închişi dezolării. cu penele ponosite. 76. pe ramuri diferite. eu însămi. o facere a lumii. doi dar neobosiţi în tandreţea lor.într-un imens efort – afară din pământ. Pentru secundele efemeridei. mohorâţi. când ar putea însemna pag 83 din 281 . zilele în care pare că sufletul îmi e plecat undeva (nu ştiu unde şi nu ştiu pentru cât timp). trezesc. ci înghiţit de furia geloasă a valurilor. aproape fără culoare. felul în care un altul vrea să-şi desprindă spinarea din blocul imens) şi îmi dau seama că ceea ce mă copleşise de fiecare dată acolo era certitudinea că smulgerea aceea din piatră era de fapt o naştere. 78. Dar cine ar putea spune care sunt resentimentele unui simbol? 82. ci faptul de a fi putut să existe. Nevoia de a crede în Atlantida. încât nu pot fi spuse decât în glumă. să citesc sau chiar să mă ocup cu adevărat de alte treburi mai puţin grele sau importante). De când există lumea. un univers bun. mi s-a părut întotdeauna emoţionantă. certaţi probabil. 83. În pomul din faţa geamului meu stau aproape tot timpul. cea mai mare problemă a deştepţilor este cum să se facă înţeleşi de proşti. nimicul ar fi fost de piatră. 81. Pentru că nu faptul de a fi dispărut a fost socotit esenţial.

nu este decât descoperire mai exactă a ei. sau chiar de aceea . 88.oricât de accidentală. o lumină care demască sau aureolează drumul parcurs. Iată un adevăr care a pag 84 din 281 . ci pentru că. aşa nu pot să văd un lucru aşezat prea aproape de ochi. 86. cum Ana Blandiana . ceea ce pare a fi o descompunere a realităţii. atunci când se îndepărtează suficient pentru a-i vedea contururile. 91. N-am ştiut nici odată dacă evidenţa repetării istoriei trebuie să mă deprime sau să mă încurajeze. mai mult chiar.există ceva revelator.Coridoare de oglinzi cum. că iluzia trezirii nu putea fi rostită decât în basm. aşezată într-un rând de uriaşi sau. Nu pot să văd viaţa pe care o trăiesc acum. nu pentru că în tine s-a schimbat ceva. În moartea fiecărui om . Mă îndoiesc doar că există o cale practică pentru a face să înceteze această teoretică vinovăţie. Există momente în care simţi că îmbătrâneşti brusc. Aş da orice ca să ştiu cum voi muri. mai adevărată decât lumea văzută cu ochiul liber. ca o alternativă scufundare în abisuri de culori diferite. de pitici. Iar dovedeşte că o ţară întreagă cufundată în somn nu este o imagine nouă şi o realitate inedită. Basmul "Frumoasei din pădurea adormită" atunci când rămâne în urmă suficient pentru a-i putea des cifra întâmplările. Nu există spectacol mai înălţător decât acela al unei solidarităţi în numele adevărului şi al demnităţii. dimpotrivă. 87. Îmi amintesc poziţia ideală în care. 90. mediul pe care eşti proiectat schimbându-se. în acelaşi timp. 85. citind întinsă. pe deasupra cărţii se vedea marea şi privirea le părăsea pe una pentru alta. nu mai sunt în stare să-i disting textura şi nuanţele. nu pentru a preîntâmpina ceva. aceeaşi siluetă normală primeşte cu totul alte dimensiuni. nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalţi. Nu mă îndoiesc nici o clipă că sunt vinovată de tot ce se întâmplă.Editura Liternet 2003 atâtea alte lucruri! 84. ţi se conferă brusc alte dimensiuni decât păreai să ai până atunci. 89. Lumea văzută la microscop este mai fantastică şi. nu mai sunt în stare să-mi amintesc gesturile infinitezimale şi tresăririle care declanşaseră totul. Totul se petrece ca şi cum aş fi lăsată să văd numai atunci când există certitudinea că voi vedea convenţional. ci pentru a mă putea înţelege de pe acum.

Acelaşi gest te jigneşte profund sau te lasă indiferent. ţipând senzual în zboruri oloage care nu ţin mai mult de câţiva metri dar în care se recunoaşte ereditatea şi nostalgia migrării şi nedomesticirii. ci şi o redusă .Coridoare de oglinzi cum fiarele răspândesc un miros. Duioşia. neîntrupată în nimic este obositoare. Dacă aş aparţine unui popor mare. În Coran. 92. melancoliile societăţii de consum generalizează acest adevăr dinspre psihologie spre istorie. netransformată în ceva. Stigmatul răului este deci reprezentat exact prin elementele care pentru noi simbolizează blândeţea serafică şi binele pur. Fericirea neconvertită în lucru. odată cu sfârşitul anotimpului pornesc exaltate. Gâştele. şi zile în care nu poţi să plângi pentru nici un motiv. A fost inventată o suprarealitate mai rea decât consume lăsând realitatea neatinsă. au totuşi tăria de a-şi trece în faptă. Avem nu numai o redusă capacitate de suferinţă. este chiar otrăvitoare.capacitate de fericire. 94. O bursă a umorilor. m-ar mai oare la fel de aplecată asupra destinului lui? 98.Editura Liternet 2003 trecut fără nici o modificare din ştiinţă în literatură. La un studiu atent. de fapt . distrugând-o pe aceasta. îngerii exterminatori au ca semn Ana Blandiana . Cine nu ştie că succesul face parte dintre acele noţiuni importante numai în măsura în care nu pot fi atinse? 96. care toată vara au păscut paşnice şi terestre. revolta împotriva propriei condiţii şi elanul eliberator. cu valorile impuse tuturor şi trăsăturile cunoscute de toţi. Le privesc cu deprimată admiraţie: ridicole şi neputincioase.mult mai redusă. fericirea în stare pură. pentru ca. ca şi suferinţa poate obosi. Luna de miere se dovedeşte o noţiune lipsită de plural nu pentru că răutatea şi greutăţile lumii şi interne ale fericirii sunt limitate şi toxice prin exces. 95. Sufletul se simte bine numai în pag 85 din 281 Spleenul claselor înalte repetat pe toate treptele istoriei ca şi vieţii fac imposibilă continuarea ei. soarta poporului meu. Ce dovadă a relativităţii care stăpâneşte ironică în însuşi domeniul absolutului! 93. Mult mai importantă decât faptele este dispoziţia sufletească în care intervin. revolta să se 97. ca şi nervii. 99. istoria inspiră spaimă aşa realitatea. la fel de mult. distinctiv plete aurii şi ochi albaştri. oricât de derizorii. ci pentru că resursele preocupa oare. Sunt zile în care cauţi cu disperare un motiv ca să poţi plânge. aş fi . mirosul propriei lor sălbăticii.

Editura Liternet 2003 trecere, în hoinăreala între stări. 100. Răspunsul funcţionarei căreia îi solicitasem

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi 105. Totul e să găseşti locul propice privitului. Nici

prea aproape, nici prea departe de ochi nu se vede corect. miercurea o dovadă şi întrebasem când pot veni după răspuns: "Joi nu, că e mâine, vineri e zi scurtă; sâmbătă nu lucrăm; luni e prima zi a săptămânii. Veniţi marţi." 101. Motanul - care contempla cu un aer filosofic şi transcendental un porumbel aflat pe o creangă prea înaltă pentru a-l putea înhaţă - şi revelaţia că superioritatea metafizică poate izvorî şi din incapacitatea de a învinge în celelalte planuri, mai joase. Suferinţa spiritualizează deci fără discernământ, într-o democratică devălmăşie, pe toţi cei pe care îi atinge. 102. A fi prieten înseamnă infinit mai mult decât a

106. Incapacitatea mea de a urî este de fapt o slăbiciune izvorâtă din surplusul de imaginaţie. Nu pot să urăsc pe nimeni pentru că întotdeauna, înainte de a ajunge la ură, ajung să înţeleg motivele celuilalt, mă imaginez în locul lui şi, chiar nedându-i dreptate, ajung să înţeleg de ce o face. Iar această înţelegere îmi slăbeşte reacţia, mă împiedică să-l pot urî cu putere şi să pot lovi cu forţă, înainte de a răspunde unei lovituri, înţeleg motivele pentru care am fost lovită, şi nu mai pot avea, în ripostă, forţa iraţionalului. Este, de altfel, motivul pentru care intelectualii nu au fost niciodată reputaţi luptători. Tot de aici decurge imposibilitatea noocraţiei. Ei, intelectualii, pot fi folosiţi ca specialişti, dar ura aparţine întotdeauna altora. 107. Nu faptul că mint, ci faptul că încearcă să pară sinceri mă scoate din minţi.

Câteva fărâme aruncate într-un talger al balanţei care de la facerea lumii încearcă să echilibreze cele două verbe despre care s-au scris şi se vor mai scrie atâtea cărţi.

avea prieteni; a fi drept este, evident, superior lui a avea dreptate; a fi liber este mai important decât a avea libertate.

care se mişcă mereu şovăitor între a pretinde mai mult decât merită şi a cerşi mai puţin decât are dreptul.

103. Omul nesigur de el şi lipsit de repere exterioare

pag 86 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi prostănac sau cu dulăul cumsecade. Nu e nimic nou în filmuleţele de animaţie pe care le urmărim înseninaţi o clipă, ele însele sunt vechi de decenii şi le ştim cu toţii pe de rost, copii, seară de seară? Tocmai previzibilitatea lor este dar era ceva nou în basmele pe care le ascultam când eram

NEVOIA DE BASM
Mult timp, ani de-a rândul, faptul că îmi plăceau desenele animate aparţinea pentru mine aceleiaşi categorii dulciurile. Intram în cofetării sau mă aşezam în faţa televizorului cu aceeaşi bucurie puţin ilicită, ilicită nu pentru că mi-ar fi fost interzisă de cineva, ci pentru că reprezenta o diferenţă faţă de ceilalţi şi deconspira apartenenţa la o altă vârstă, nemărturisită. O vârstă de care - şi asta făcea delectarea mea contradictorie, picantă - eram de fapt nu numai jenată, ci şi mândră. Deşi, la drept vorbind, în sinea mea ştiam prea bine că îmi plac desenele animate nu pentru că sunt prea copilăroasă, ci pentru că am început să obosesc, întoarcerea spre maniheismul basmelor şi-al luptelor dintre motani şi şoricei nu era din păcate o dovadă că nu ieşisem din copilărie, ci una că încercam să mă salvez întorcându-mă la ea. Dar, ani de zile, indiferent de motivaţii, locul întâi pe care îl ocupau desenele animate în ordinea preferinţelor mele tv a fost un element care mă deosebea de adulţii din jurul meu. Ei bine, observ cu uimire cum, încetul cu încetul, această deosebire se subţiază şi dispare, şi asta nu pentru că pasiunea mea pentru filmele cu animale de carton ar fi în scădere. Observ cum tot mai mulţi din prietenii mei se aşază cuminţi în faţa micilor ecrane la orele de întâlnire cu ciocănitoarea buclucaşă, cu răţoiul nostime şi puţin ruşinoase ca şi faptul că îmi plăceau

liniştitoare, tocmai faptul că fiecare personaj îşi urmează drumul desenat o dată pentru totdeauna, tocmai faptul că cei slabi şi simpatici sfârşesc invariabil prin a învinge este încurajator. Nevoia de basme, care în copilărie era nevoia aventurii de până la victoria binelui, este acum nevoia de a revedea la nesfârşit această iluzorie dar clară victorie, necomplicată Maniheismul a fost întotdeauna o formă a oboselii. de nuanţe, neînceţoşată de îndoieli.

pag 87 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

CENTRUL UNIVERSULUI
Într-una din ultimele seri ale drumului de întoarcere peste ocean, bătrânul nostru coleg de masă ne-a invitat, după cină, la o bere şi am stat de vorbă despre Italia, despre Sicilia, despre America. Conversaţie destul de dificilă, pentru că vorbeşte un amestec de siciliana şi de engleză învăţată după ureche. Se întoarce în satul lui pe câteva luni, aşa cum a mai făcut-o de trei ori în cei douăzeci de ani de când a plecat în Statele Unite. Acum are acolo toată familia (inclusiv soţul fetei lui, pe care a venit şi i l-a ales el din Sicilia), are două case în New York, două pensii (una de la stat şi una de la Companie), nu ar vrea să se mai întoarcă în Sicilia, toţi ai lui sunt în America şi, de altfel, se simte acasă acolo din moment ce - ne explică el - în America sunt 37 de milioane de italieni, în timp ce în Italia e o populaţie nici chiar dublă: 54 de milioane. Şi, totuşi, din tot ce spune, este evident că pentru el satul lui a rămas centrul universului, numai pe cei de acolo îi bârfeşte sau îi laudă cu patimă, ştie pe toţi oamenii mari care s-au ridicat din satul lui, ştie ce lucrări de amenajare s-au mai făcut în sat, ce drame sau ce întâmplări s-au mai consumat de la ultima lui întoarcere, îl ascultam, în barul saloanelor de clasa a doua a transatlanticului, îl ascultam pe acel cetăţean al New York-ului, pe acel biet învingător, cu un sentiment pe care mi-l amintesc şi acum de sfâşietoare milă.

pag 88 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi a fost creată pentru perpetuarea spiţei lui Menelaos, sau această frumuseţe a dus la distrugerea şi la moartea celor

CALITATEA CA VINĂ
Culegeam zmeură într-una din zilele trecute, alegeam cu grijă bob cu bob şi-l puneam în coşuleţ, iar aroma, şi gustul, şi culoarea fructelor urca prin simţurile mele argumentând perfecţiunea lumii. Atunci, bucurândumă de toate, fericită în mod complet - adică purtând ca o abia străvezie, argintie umbră a intensităţii şi vinovăţia propriei mele fericiri - atunci mi-a venit în gând că toată frumuseţea, şi mireasma, şi dulceaţa care mă atrăgeau pe mine se opuneau, de fapt, prin însăşi această atracţie, legilor inflexibile ale supravieţuirii lor şi ştirbeau, deci, din punctul lor de vedere, perfecţiunea universului. Dar care era punctul lor de vedere? Presupunând că, aşa cum ne învaţă naturaliştii, singurul lor scop era supravieţuirea, farmecul extrem devenea o piedică în calea realizării ei; fascinându-mă cu roşul lor acut, cu aroma lor amânătoare de patimi, ele mă convingeau să le culeg şi mă determinau să le mănânc, reducându-şi astfel, în mod evident, şansele însămânţării. Din acest punct de vedere, deci, calitatea nu se dovedea a fi decât un defect, perfecţiunea nu era decât o vină. Dar dacă nu supravieţuirea era prelungirii în timp, asigurată oricum de toate legile acerbe urma urmei, cine ar îndrăzni să susţină că frumuseţea Elenei ale conservării, natura mai voia să demonstreze ceva? La singurul lor scop? Dacă dincolo de necesitatea

chiar a lui Paris, când cu toţii ştim că, dimpotrivă, excesivă, din jur. În mod evident, obscurele forţe care făcuseră posibilă uimitoarea ei perfecţiune voiau să demonstreze prin Elena cu totul altceva decât capacitatea de reproducere a totuşi de a fi riscat: frumuseţea în sine. speciei, ceva mai inutil şi poate mai primejdios, dar demn Iar ceea ce admitem pentru Elena nu văd de ce nu am admite pentru bobul de zmeură. De ce nu mi-aş imagina că tulpinile fericite de-a fi fost în stare să-l producă sunt mândre de admiraţia cu care eu îl culeg şi îl pun în coşuleţ, de lăcomia cu care îl adulmec şi îl gust? Şi chiar dacă nu s-ar putea opri să nu învinuiască roşul acut şi mireasma amânătoare de patimi de deturnarea sensului primordial înspre inutile şi poate primejdioase victorii, regretul lor nu ar atinge în intensitate orgoliul de a fi fost în stare să creeze asemenea capodopere. La urma urmei, pierind din cauza ei, bătrânii Troiei nu se puteau împiedica să se bucure la vederea Elenei şi s-o binecuvânteze, ne spune Homer.

pag 89 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi se numără, desigur, printre cauzele, atât de evidente încât nici nu se mai văd, ale acestei uluitoare încăpăţânări, ale acestei solidarităţi chimice, trecute în celule şi atomi. Nu ştiu dacă este un merit, dar sunt sigură că este un miracol, în 1918 s-a găsit în sfârşit, forma, acceptată de toate popoarele, care a îmbrăcat conţinutul unităţii noastre atunci, într-un elan de impecabilă democraţie, cu România care făcuse tot ce-i stătuse în puteri, în tragic eroism şi supremă inteligenţă, pentru a le merita. Dar această apoteoză - a cărei simplă evocare ne urcă lacrimi exaltate în gâtlej - nu era pentru noi decât legalizarea prin semnătura marilor puteri, victorioase sau înfrânte, recunoaşterea de către celelalte popoare, bucuroase sau nu, a unei realităţi străvechi şi neschimbate, de care nici un român - ce mândrie! -, în nici o mărturie rămasă - de-a lungul secolelor, nu s-a îndoit. dintotdeauna. Toate provinciile locuite de români s-au unit

NEÎNDOIALA
Înainte de a fi fost o dată în istorie şi o sărbătoare în calendar unirea, unitatea, indivizibilitatea poporului român a fost o taină şi un miracol. Nu faptul că ne-am unit la jumătatea secolului nouăsprezece şi la începutul secolului douăzeci îl celebrăm, gâtuiţi de amintiri şi de emoţii, ci faptul că de-a lungul celor două milenii care au fost încununate astfel nu ne-am îndoit niciodată că suntem una, că suntem de nedespărţit, într-o Europă alcătuită ca într-un joc de puzzle din fragmente orgolioase, gata să se risipească şi să-şi revendice dreptul la diferenţă, noi n-am vrut să fim diferiţi, ci neschimbaţi, noi ani rămas vorbitori ai aceleiaşi limbi şi purtători ai aceleiaşi credinţe. Este destul să te gândeşti la amintirea ducatului de Bretagne care se împotriveşte încă limbii franceze; la Scoţia şi Ţara Galilor care abia dacă sunt - şi nu întotdeauna - Anglia; la dialectul din Veneto care nu poate fi înţeles la Napoli şi la dialectul sicilian care nu poate fi descifrat de un toscan; la Bavaria, atât de deosebită de Saxonia; la îndârjirile de autonomie ale Cataloniei - pentru a înţelege că unitatea provinciilor româneşti, păstrată de-a lungul atâtor secole de stăpâniri străine şi violent divergente, este un fenomen care scapă legilor devenirii istorice şi se constituie în simbol. Motivele, explicaţiile şi supoziţiile sunt numeroase: psihologia de insulă şi sentimentul că numai noi suntem dintotdeauna aici

pag 90 din 281

Dar atunci . fiecare îşi interpreta cu măiestrie aria necazurilor. revolta nu mai avea ce visa şi humorul nu-şi mai găsea locul. oare. prin absurd . gradul de cultură. tristeţea nu şi-a oprit emisia înaltă a sunetului purificator.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . încât. invulnerabil anonimat dădea. Rând pe rând. satisfăcut de protest şi mândru de îndrăzneală: rând pe rând. mAtât de strălucitor şi de fericit era rezultatul acelei am întrebat . Doamne. După primele minute. Dar. la rândul ei. Îmi amintesc o întâmplare banală dintr-un tren: Călătoream împreună cu alţi cinci inşi într-un compartiment. pentru o clipă. fermecătorii.enervările topite în anecdote şi tristeţile eşafodate în teorii nu sunt. şi a cărei simplă expresie poate înlocui viaţa şi îşi este de ajuns. încât sunt sigură că dispariţia bruscă .mi-am spus. situaţia familială. Nu ştiam. bucurie. humorul nu şi-a am fi fericiţi. fiecare îşi folosea puternică autoexprimare care părea să-şi fie suficientă sieşi. ideile n-au încetat să-şi rostogolească valurile ameninţătoare. desigur. Nici unul dintre noi nu era fericit. cât de fertilă se dovedea insatisfacţia noastră. cât de vitală ne era descurajarea! Timp de patru ore. evident.a acestei constante ar lăsa un gol care cu greu ar putea fi umplut cu altceva. Tot ce-am reuşit să-mi imaginez a fost o enormă plictiseală prin care tristeţea nu mai putea să picure. desigur. o scădere a tensiunii. originea socială. O atât de mare parte a spiritului nostru este pag 91 din 281 . mă întreb dacă am fi mai fericiţi dacă ocupată şi se hrăneşte cu nemulţumirea. o oboseală a tonului. nu ne cunoşteam profesiunea.Coridoare de oglinzi epuizat focurile de artificii. cumva nefericirea este izvorul şi condiţia fericirii şi am întreaga forţă sufletească pentru această elocventa şi ÎNTR-UN COMPARTIMENT La urma urmei. am început să vorbim.dacă nu încercat să-mi închipui cele patru ore de călătorie ale unor oameni satisfăcuţi de viaţa şi destinul lor. în care fiecare a reuşit să-şi epuizeze ziarele şi revistele cumpărate şi să le arunce în plasă. palavragiii tovarăşi de drum . Eram şase oameni necunoscuţi care trebuiau să rămână închişi mai multe ore într-un compartiment. o mare libertate de mişcare ideilor şi sentimentelor noastre.ca la începutul acestor rânduri .şi. încântător. nici o secundă nu s-a simţit o slăbire a ritmului. timp de patru ore. adresa. iar acest perfect. nimic unul despre altul. întrupări a nemulţumirii în cuvânt. privindu-mi scânteietorii. asemenea artei? Artă ce izvorăşte din durere pentru a putea izvorî.

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi ieşirea de serviciu, sunt pereţii lipsiţi de ferestre din jurul staţiei de benzină unde eroul îşi umple rezervorul sau poliţistul ia informaţii, sunt barăcile înalte în dosul cărora în promisiuni argotice şi sărutări stângace. maşinile parcate neglijent adolescenţii îndrăgostiţi schimbă Aşa cum toate popoarele lumii spală rufe, dar numai în Italia rufele flutură albe şi victorioase în cerul tuturor ferestrelor, toate casele de pe pământ au un spate mai America spatele acesta se vede despotic, mai imperativ decât intrările principale, Am cunoscut revenind cu o insistenţă şi masochistă şi dintr-un gust al neglijenţei cultivat cu încăpăţânate. campusuri fermecate metropole extraordinare; New York-ul este uluitor, San Francisco - fantastic, Chicago - impresionant, New Orleansul - plin de nostalgie, Boston-ul - plin de nobleţe, Philadelphia - încărcată de istorie, Los Angeles - de iluzii; dar dacă ar trebui să-mi apară în vis un oraş american, n-aş vedea nici zgârie-nori îndrăzneţi, nici coloane impunătoare şi elegante, ci aglomerările acelea ilogice de pereţi sparţi parcă pe furiş de uşi dosnice, suprapunerile acelea întâmplătoare de barăci şi antrepozite rănite de lumina zilei, acceptate cu indiferenţă, dătătoare de singurătate. decrepit şi mai puţin îngrijit decât faţada, dar numai în

UN CADRU
M-am întrebat adesea în ce măsură amintirile mele de dincolo de ocean, irizate, alunecătoare, topite în sentimente subiective şi în senzaţii irepetabile, coincid cu atât de limpedele serial de sâmbătă seara, cu norocoşii şi ghinioniştii care evoluează sub privirile noastre împăcate de masa festivă, cu poliţiştii duioşi şi mafioţii perverşi, cu bunii învingători şi răii învinşi, cu poveştile complicate şi încâlcite care reuşesc să se încheie cu toate explicaţiile de rigoare la sfârşitul episodului şi al cinei. Mi-e greu sau imposibil să răspund. Am cunoscut o Americă mai banală şi mai secret senzaţională decât poate prezenta schema fixă a unui serial, o Americă în care nu se vedeau nici bogaţii, nici săracii, nici hoţii, nici vardiştii, în care casele nu aveau garduri şi uşile nostru de studenţi şi profesori era sinuciderea, veche de trei ani, a unei fete. Şi totuşi, există în serialul de sâmbătă seara ceva, o imagine care apare mereu şi pe care o cunosc bine, care m-a frapat şi m-a obsedat şi acolo, o imagine, un cadru care apare mereu dincolo de eroii implicaţi în complicate subiecte, şi care pentru mine e adevăratul subiect. Este imaginea spatelui caselor, sunt acei pereţi înalţi şi golaşi, stingheri, de o urâţenie prea evidentă ca să mai sară cuiva în ochi, sunt cadrele acelea sterpe şi pustii prin care delicventul urmărit fuge după ce s-a salvat prin nu aveau chei, iar ultimul fapt divers petrecut în orăşelul

pag 92 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi aventură, ca pe un irepetabil mister. Aş ţine minte şi aş descrie apoi pe larg aroma aceea senzuală, de fruct şi de înfoind sărbătoreşte văzduhul şi greierii, greierii sonorizând, alcool, plutind aproape materială în aer, lumina aceea jilavă

NOAPTE DE AUGUST
Stăteam într-un hamac legat între doi pruni, într-o noapte de august cu cerul suspendându-şi rotund deasupra mea stelele coapte, extraordinar de umede şi de apropiate, de mari, în întunericul compact, nemurdărit de becuri. Stăteam într-un hamac legănat de august şi de bărăgan, în noaptea mirosind a prune căzute-n alcool, în noaptea vuind de greieri. Cum aş putea să povestesc această beatitudine, cum aş putea să numesc această fericire? Mă legănam uşor şi la fiecare mişcare prunii subţiri se arcuiau şi lăsau să cadă peste mine o ploaie dulce, cu pocnet surd, de prune, în timp ce stelele făceau noaptea mai moale, mai afinată, şi greierii îşi ţipau fără odihnă şi fără îndoială triumful de a exista. Vuia văzduhul, vuia iarba, vuiau crengile de cântul lor neîntrerupt şi neşovăitor, şi eu mă legănam în victoria lor, mă legănam. Rareori îmi fusese dat să simt în mai mare măsură liniştea, întreruptă numai de cântec, a Universului, rareori frumuseţea lumii decât în noaptea aceea din august, din Bărăgan, dintre stele, prune şi greieri. Şi mă gândeam: dacă hamacul acesta ar atârna într-o pădure tropicală, dacă prunii ar fi necunoscuţi la noi şi greierii ar fi ciudate fiinţe exotice, n-aş uita toată viaţa această extraordinară noapte ca pe o nemaiîntâlnită înţelesesem mai adânc şi îmi asumasem mai intim

dând ecou întregului univers, suficient sieşi şi viu. Dar totul era cum nu se poate mai obişnuit: un cer de vară în Câmpia română, câţiva pruni şi greierii. Totul era acasă. Totul era tangibil, repetabil, posibil oricând. Dar a fi la tine (într-un loc, într-o situaţie, într-un timp, în propriul tău trup sau în propriul tău suflet) nu este chiar o condiţie a fericirii? Nu trebuia să descriu nimănui nimic. Cine nu cunoaşte cântecul greierilor sau pocnetul prunelor căzând? Nu aveam nevoie de cuvinte. Şi iată acest element cu adevărat inedit mă împăca definitiv cu propria mea fericire, îmi permitea s-o accept fără remuşcări. Greierii îşi făceau cu prisosinţă, în locul meu, datoria.

pag 93 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

MAI SUBTIL
Scriam cândva despre impresia de modestie şi sobrietate aristocratică a Veneţiei. Revin asupra acestei păreri. Nu e vorba despre modestie, ci despre un lux mai ascuns, mai subtil, mai calculat. Faţadelor somptuoase ale Veneţiei le corespund proporţionată austeritate, contrastând plin de efect cu podoabele şi luxul interior. O subtilitate suplimentară se ghiceşte şi în felul în care, spre deosebire de dogi, Medici nu se lasă adulaţi de artiştii cu care se înconjoară, sau cel puţin nu au aerul că o fac. Portretele lor sunt sobre, modeste, aproape severe şi dacă revin sub penelul maeştrilor o fac pentru a da capete de expresie, nu imagini idealizate. Şi astfel, printr-un ultim, genial oportunism, reuşesc să cucerească, democratic, şi eternitatea. aici exterioare de o stranie şi perfect pe care o lasă Florenţa după strălucirea

pag 94 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi de snack-baruri elegante, cu scaune înalte şi ospătari impenetrabili, localuri aseptice, pe pereţii, ascunşi sub tapete lavabile, ai cărora nu mai atârnă inscripţii filosofice. Şi dacă această transformare este, fără îndoială, un semn fie el chiar deprimant - de civilizaţie, lipsa cunoscutului cartonaş, cu majusculele sale grijulii şi interdictive, rămâne pentru mine puternic nostalgică şi neîncetat ambiguă. tonomatelor cu melodii prefabricate şi recomandabile, n-o să ştiu niciodată dacă lipsa ancestralei interdicţii este un argument al îngăduirii cântecului sau un semn că nici nu se mai pune problema lui. Pentru că, pe scaunele graţioase de la bar, în faţa

CIVILIZAŢIE
Existau în Clujul anilor '60 mici localuri mizere, cu câte câteva mese acoperite, de muşamale imunde, aşezate în faţa unei tejghele înalte, învelită într-o tablă zincată veşnic udă, pe care paharele cu alcool erau aşezate direct, ude şi ele, după ce fuseseră trecute sumar pe sub robinet. Pe pereţii zugrăviţi cu ruloul, deasupra unui brâu de ulei, alături de lista de preţuri prinsă în pioneze, întâlneai fără greş un acelaşi carton scorojit, cu două găuri prin care trecea o sfoară prinsă într-un cui, un acelaşi dreptunghi lunguieţ pe care scria cu aceleaşi majuscule tipărite o dată pentru totdeauna: "Cântatul interzis", îmi amintesc şi acum fascinaţia pe care o exercitau asupra mea cele două cuvinte, hotărârea plină de aplomb a interdicţiei unei atât de puţin probabile culpe. Şi totuşi, dacă stau să mă gândesc bine, mă fermeca, faptul că, în mod serios, reglementat, cântatul era pus în discuţie. Nu se interzice ceva ce nu există, în mod paradoxal, interdicţia era o dovadă irefutabilă a existenţei cântecului, a faptului că el poate să tulbure, sau poate să fie periculos. "Cântatul interzis" era pentru mine un triumfător argument al dorinţei vii, neînvinse, de a cânta. Nici la Cluj, nici în altă parte nu mai există acele simpatice şi promiscue cârciumi cu preţuri infime şi anunţuri revelatoare. Mizeria şi intimitatea lor a fost înlocuită treptat tocmai faptul că se lua în considerare această probabilitate

pag 95 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi şi sensurile cuprinse aveau să fie până la urmă universal admise, astfel încât, încetul cu încetul, a putut fi orânduită o poveste logic articulată şi neînspăimântătoare. Anul nou la 1 ianuarie (într-o dulce, festivă, finală confuzie, întinsă pe 1 martie, a fost unificat abia în secolul al XVI-lea în data revelionului de astăzi (răzgândită, temporar, în Franţa revoluţiei, septembrie). Anul nou nu este astfel, desigur, decât o aceeaşi clipă, faptul că trecem. Iar această întoarsă în calendarul republican la 22 o întreagă săptămână), în Bizanţ la 1 septembrie, în Rusia la care se sărbătorea în Europa medievală la 25 decembrie sau

CRONOLOGII
Capacitatea de a sesiza timpul, de a-l împărţi, făcându-l astfel inteligibil, de a-l organiza pentru a-l putea stăpâni aparţine omului numai începând de pe o anumită treaptă a dezvoltării sale istorice şi a cuprinderii sale filosofice, este semnul distinctiv şi revelator al existenţei unei civilizaţii. Faptul că totul curge - fără întoarcere pentru individ, dar ciclic pentru univers - faptul că acelaşi soare naşte mereu alte dimineţi şi acelaşi cer nemişcat este cutreierat de stele mereu mişcătoare, în clipa în care a fost descoperit de om a constituit nu numai o dovadă a forţei de nezdruncinat a morţii, ci şi un argument că, la rândul ei, moartea nu este decât un fragment strict necesar, dar poate neglijabil, al vieţii. Indiferent dacă facerea lumii s-a întâmplat în anul 3761, cum credeau vechii evrei, sau, încă şi mai înainte, în anul 5509, cum socotiseră bizantinii, indiferent dacă începutul numărătoarei pornea de la această prezumtivă geneză sau numai de la întemeierea Romei (753 î.e.n.), sau de la data primei Olimpiade (776 î.e.n.), oamenii au simţit nevoia - dincolo de ficţiunea punctelor iniţiale - de a organiza într-un mod, oricât de arbitrar, nesfârşirea, de a pune o ordine, oricât de discutabilă, în haos. Împărţit de astronomi şi calculat de matematicieni, timpul devenea mai supus şi trecerea lui mai suportabilă. Detaliile structurării aveau să fie puse de acord mai târziu, amănuntele reţinute

convenţie, dar este convenţia de a ne aminti cu toţii, în unanimitate, această universală revelaţie, dă clipei, oricât de convenţionale, o indiscutabilă măreţie şi un nobil frison. Infinitezimala, dar conştienta oprire pe muchia dintre ani dă trecerii noastre mai departe sensul unei, chiar dacă discutabile, opţiuni şi transformă ceea ce ar părea numai silnică trecere prin maşina fără oprire a timpului în curajul, chiar dacă riscant, de a o lua mereu de la capăt. colosală

pag 96 din 281

în timp ce mileniile homerice ne sunt familiare şi le ştim pe de rost intrigile şi legendele. Au fost construite de bizantini pentru aşezarea cruciaţilor pierduţi prin lume şi terorizând-o cu fantasmele şi ambiţiile credinţei lor şi în ţesătura savantă a pietrei se mai simt încă urmele acelei depărtate nebunii. într-un joc tainic şi greu descifrabil de umbre umede topindu-se una într-alta. un castel la care puteai să ajungi după splendoarea de altădată au mai rămas pereţii cu urme fantastice de frescă. Nimic nu m-a impresionat la Mistra mai mult decât zidurile. construite din cărămizi subţiri. rotunjit ca un con şi acoperit de jur împrejur cu zidurile. O pecete a tainei pag 97 din 281 acelei frumoase morţi de piatră şi pământ ars. strălucitoarea lume bizantină pe care o moştenim totuşi în atât de mare măsură. Pentru că. suind din treaptă în treaptă şi din edificiu în edificiu spre castelul din vârf. în timp ce ştim perfect cu cine l-a înşelat Elena pe Menelaos şi Clitemnestra pe Agamemnon. Din . broderii de pământ ars pe canavaua stâncilor tocmai asemenea ziduri imense cu ogive şi arcade largi. cadrele extraordinar cioplite în piatră ale uşilor şi. Imaginaţi-vă un munte întreg. ale acelei umanităţi străine.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . rămase în picioare. Am stat mult şi am lăsat seara să coboare. aşezat ca o coroană muntelui şi cetăţii. din care s-a păstrat numai atât cât trebuia ca să mai sugereze măreţia trecută sau chiar proiecţia ei exagerată în conştiinţa noastră. am stat mult. mortar şi cărămidă roşie. ciudata lume a cruciaţilor. mai ales. terminându-se în centrul de sus ca o cochilie sacră de melc. nelipsite de măreţie în fabuloasa lipsă de măsură a sentimentelor şi faptelor. indestructibila sa nefiinţă. Palatele din vârf sunt trecerea nenumăratelor vămi ale frumuseţii şi spiritului. Mistra este o capodoperă a morţii. subţire. bolţile rotunde. Imaginaţi-vă un castel încercuit de mânăstiri ca de nişte strălucitoare ziduri de apărare împotriva răului. întrevedem abia. crude şi grosolane în patimile lor înfrânate nu de prejudecăţi. mai apropiaţi cu milenii. peste noi. bănuim abia. cu ochii pierduţi la cerul curat de vară care pătrundea prin orbitele zidurilor cruciate. muntele-oraş continuă să existe şi să uimească numai prin perpetua. care ABSENŢA LUI HOMER La o depărtare de cinci kilometri şi două milenii de Sparta. ci de spaime. ale acelor seminţii amestecate care omorau şi se lăsau omorâte cu patimă şi naivitate. ale unor palate şi biserici. din care au izvorât şi minunile noastre bucovinene. sfărâmiţate şi fixate în tencuială. ziduri între care s-au desfăşurat destine ambiţioase şi neliniştite. aşezată în diferite poziţii. savant încopciate între ele. urmându-se una pe alta în cercuri concentrice.Coridoare de oglinzi presupunând mai multe etaje. dacă există încă măreţ şi fantastic. alunecaţi în reveria mărturisea despre o viaţă dispărută demult şi ciudat de secretă lumii noastre. cu plămădeala lor din piatră necioplită.

Palatele de la Mistra.Coridoare de oglinzi ciudat! . dovedesc zguduitor că piatra nu egalează cuvântul în perenitate. acoperă aproape magic o umanitate din care coborâm mai direct decât din cea antică. La Mistra. inexplicabilă nici prin vechime. zidurile muntelui mort. o umanitate căreia nu i-au lipsit decât scriitorii pentru a exista cu adevărat.pergamentul este mai rezistent decât mortarul şi stânca. că - Ana Blandiana . moartea a profitat ingenioasă de absenţa lui Homer. nici prin lipsa documentelor. pag 98 din 281 .Editura Liternet 2003 medievale.

cheiurile îngrămădite de corăbii şi străzile mişunând de neamuri. arheologilor. se pare. insulă de istorie apărată de istoria curgând în jur asemenea braţelor puternice. strigătele sfâşietoare. asaltată de armatele încă neistovite ale peştilor. De sub întreprinzătoare. cu podoabe şi duioasă şi înţeleaptă abandonare. cu vârfuri de săgeţi şi cuie ruginite de mileniul prin care au străbătut. bisericile şi tarabele. în sudul fabulos şi intrat ciudat în timp al Dobrogei. contemplator.Coridoare de oglinzi de monede şi de intrigi. zidurile încăpăţânate ale unei istorii răzbătătoare mereu prin secolul zece ca să se opună valurilor pecenege şi cumane. răzuind straturile ţărânii. Lungă şi îngustă. cu frunzele cerate meridional. atent. de sălcii. locuită de mistreţi şi căprioare. ale Dunării. insula se predă încet-încet arheologului. luptelor şi veseliilor unei omeniri abia bănuite . ale unor glorii. în dreptul dealurilor înviite de la Ostrov.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . O cetate bizantină înălţată în Şi. evocator. neschimbat de milenii. şi plopi. stăpânită de ulmi şi salcâmi. cu celebra Vicina. rar o mai înşelătoare impresie. numai ochi deschis mare. de plante lungi agăţătoare. de arbuşti înalţi împodobiţi cu ciorchini rotunzi de un roşu transparent. răsunând de larma poruncilor şi vaierelor.îşi întindea palatele şi cazărmile. ameninţătoare. într-o Mircea cel Bătrân aparţine acum într-un mod pag 99 din 281 . de măriri şi de ambiţii. o cetate bizantină înfloritoare. tufele de scaieţi şi de sub pletele muzicale ale sălciilor. bogăţii şi cruzimi trecute. vii. clocotind anistorica frumuseţe a lumii. identificabilă. mostră ingenuă a frumuseţilor lumii în care omul se descoperă uimit pe sine. neatinsă de ea. absolut. iepuri şi lupi. ţestoase şi şerpi. Pământ amestecat cu monezi şi cu cioburi de amfore. cu muchiile îndulcite de vremi. Pentru că insula care a fost stăpânită de bizantini şi de impresionant. pătrate. nod strălucitor al drumurilor comerciale şi-al efervescenţei acelui misterios şi exotic ev mijlociu. imperial. o insulă în formă de seceră taie fluviul pieziş: Păcuiul lui Soare. totuşi. sensuri. pietrele albe. insula pare să lunece prin timp paralel cu istoria. urmele unor mereu repetate schimbări. pe acest pământ unde mai luptă numai specii necunoscute de plante şi se mai aud numai săriturile eroice în aer ale peştilor. de un lirism greu. amestecate şi INSULA Între braţul Borcea şi Dunărea mare. se ridică la lumina soarelui. ale greierilor şi şpaclul arheologilor.

modulat nostalgic la nesfârşit. de pământ arat proaspăt. şi galben transparent. Niciodată GALBEN Străbăteam Câmpia Transilvaniei într-un vis colorat de frunze trecute senzaţional într-o strălucitoare senectute. numai galbenul împlininduse cu desăvârşire în moarte. munţi galbeni de sfeclă de zahăr pe câmp. Holde întinse de porumb aşteptându-şi galben culesul. melodioasă. şi galben-verzui. Străbăteam Câmpia Transilvaniei înălţată în galben. istorii adânci şi amintiri de dinainte de naştere. eflorescente. verdele fusese prăfos. mustind de dorinţe şi dorit mereu. nici verdele puternic Ştiam că nu fusese niciodată. înfloririle nerăbdătoare ale primăverii. fâşii lungi. şi nu-l mulţumise nimic. păstos. indisolubil. acel univers exasperat de dor. prin mai frumoasă decât viaţa lor. iar în acea atât de lină.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . negre.Coridoare de oglinzi simpla urmare a brazdelor suple. împăcat în sfârşit cu sine şi cu propria sa dispariţie. în evidenţă. rău şi frumos prevestitor. senzual al verii. străbăteam Câmpia Transilvaniei într-o amintire plutind pe valurile împădurite ale colinelor subliniate de turme. mai frumoasă. roadele fuseseră mâncate de viermi şi din întreaga paletă a strălucirii nu mai rămăsese decât galbenul. fâşii negre subliniind muzical supremaţia culorii şi trezind deodată în mine. florile se mânaseră. şi maroniu. şi iar păduri rapsodiind auriu. de pământ gros. Moartea frunzelor era. acel univers care visase exuberanţe. nu atinseseră perfecţiunea acestui galben pag 100 din 281 . şi iar holde de porumb cu piramide neterminate de ştiuleţi intens luminoşi. seve şi roade. şi galben bolnav. de un galben solid. străbăteam Câmpia Transilvaniei într-o toamnă sedimentată din toate dorinţele neîmplinite ale unui an întreg şi izbucnite acum cu intensitate în galben. nu-mi rămânea decât să îndrăznesc să sper că le seamăn puţin. şi galbenroşcat. Din când în când. Pentru că galbenul era culoarea în jurul căreia se rotea. în atâta splendoare. împăcată dispariţie.

Fericirea aşteptată continuă să alunece pe poleiul atât de strălucitor al acestei împliniri şi e destul să întorc capul pentru a o descoperi cu stupoare în trecutul de unde se vedea aici. efortul aproape masochist. dar cine are destulă imaginaţie pentru a o simţi în prezent. tocmai pentru că fusese amânată mereu. dar limpezi. obsesia neîntreruptă. Natura are oroare de vid. pe ani întregi ia sfârşit întotdeauna atât de trebuie să simtă cei eliberaţi din închisoare în ziua ieşirii. oboseala şi urâtul. Poţi. pe care nu obosiseră să o spere. nu e decât un gol. mai lipsit de echilibru şi chiar mai greu de suportat decât acela imediat următor terminării unei cărţi. dacă voi termina la prânz. azvârlindu-i brusc într-o lume care nu ştiau ce să facă. pe care o visaseră fără încetare. o neaşteptată retezare a peisajului. Cred că ceva asemănător pag 101 din 281 . apare acum. venea pe neaşteptate de fapt. fără rost. cum nu ştiu actorii VECTORIAL Nu cunosc moment mai descumpănitor. văzut de aproape. În clipa în care acţiunea legilor încetează. Tot ceea ce se vedea minunat şi interzis de acolo din tensiunea de dinaintea sfârşitului. şi tot eu cea care acum mă învârt fără rost prin netalentaţi ce să facă pe scenă cu mâinile. imaginându-mi cu idilice delicii clipa acestui punct final.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . această primă după-amiază liberă. Munca fără milă. pentru a câta oară descopăr că fericirea este o noţiune eminamente vectorială? cameră neştiind ce să fac cu libertatea. asceza aproape dureroasă aveau legile lor neiertătoare. Odată cu interdicţia s-a risipit şi aura timpului pierdut. acum? De fapt. Ceea ce părea să fie o apoteoză. în vidul produs se revarsă tot ceea ce forţa centrifugă a muncii reuşise să ţină la distanţă: spaima şi nesiguranţa. eu sunt cea care ieri încă mă ale cărei repere nu le mai cunoşteau şi într-o libertate cu brusc încât mă face să mă clatin. s-o visezi cum va fi şi poţi să ţi-o aminteşti cum a fost. Eu sunt cea care de luni de zile nu mai gândesc decât ce bine va fi când voi termina. eu sunt cea care azi dimineaţă încă visam cât de fericită va fi. care eludau îndoiala prin simplul fapt că nu-i mai lăsau timp. dar care. îngăduit şi oferit recompensă. deci. searbăd. suportă mai degrabă monştri. care interziceau singurătatea prin simplul fapt că nu-i mai lăsau spaţiu. încordarea întinsă pe zeci de luni.Coridoare de oglinzi gândeam cât de plăcută va fi şi cât de sărbătorească ziua de azi.

ci şi al destinului. călugăr şi tată de familie. lipsită de scrupule În această tradiţie a apărut. Arghezi. acest talent nu era lipsit de apărare. morţii din camerele de spital sau de ospiciu. nici de cu acelaşi drept de a se aşeza în balanţa ascuţit ca un brici incapabil să ierte. Zecile de generaţii de victime aproape voluntare. această crudă lege a conservării poeziei nu i-a împiedicat pe poeţi să mizeze pe mereu necâştigătoare destine. mai talentat decât alţii. biruitor nu numai al cuvintelor. egal însetate de nemurire şi de neant. lipsiţii de iubire izbucnească. Intelectual şi meşteşugar. pentru prima oară robust. numai calitatea de victimă. desigur. să aleagă mereu. sub soarele negru al bolii lui. pentru prima oară talentul era înarmat până în dinţi cu toate armele de care dispuneau de obicei numai cei lipsiţi de cântăreţ sublim şi pamfletar teribil. surprinzător. lipsiţii de avere şi de păcate. festivităţile senectuţii celui de al doilea. neimpresionată nici de fulgerarea celui dintâi. fără bănuiala măcar că ar putea fi dospite savant şi "din putregaiuri. au făcut să LEGEA CONSERVĂRII POEZIEI Istoria are implacabilul obicei de a nu acorda circumstanţe atenuante. bube şi noroi". aceasta este marea. într-o halucinantă vendetta. Până la el. puternic şi neînduplecat. acestui exemplar. O victorie începută atât de inedit cu debutul târziu şi prin care maturitatea . poezia şi destinul poetului se teşeau din petală amară şi lacrimă. Zecile de generaţii de poeţi învinşi au dat naştere. el a inovat printre fapte cu îndrăzneală egală şi cu biruinţă mai fără cusur. Nu-l prevestea nimic. acest zâmbet şi de noroc. Şi totuşi.cu pag 102 din 281 talent.Coridoare de oglinzi şi de prejudecăţi. Operele stau alături cu şanse egale. victorioasa inovaţie pe care Arghezi a înscris-o în istoria literaturii române. deodată. geniul cu nefericirea şi talentul cu nenorocul. de ani. debutând la 47 . pentru prima oară. Istoria literară nu e nici ea mai sentimentală. care nu a putut fi înfrânt. şi care avea să asimileze. cu obligaţii egale. acest poet. ci faptul că. ţara poeţilor născuţi şi smulşi devenirii. Am fost ţara poeţilor morţi tineri. Inovator printre litere. nu a fost o victimă. dintre atâtea posibile posturi ale luptei. Eminescu n-a făcut decât să consfinţească o tradiţie care se cristalizase încă înainte. Şi a crescut împotriva ei. Dincolo de geniul răsucit al cuvintelor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Suferinţele au importanţă în măsura în care se transformă în poezie. care a purtat îngropate în sine osemintele tuturor poeţilor dinaintea sa. dar ce importanţă poate să aibă asta într-o ţară în care talent au şi fructele pe ramuri şi păsările în zbor? Nu numai faptul că avea mai mult talent îl deosebea de ceilalţi. într-o încleştare neiertătoare. Cei abia douăzeci de ani ai lui Cârlova şi cei mai mult de şaizeci ai lui Alecsandri stau alături. Nimeni nu remarcă diferenţa şi nedreptatea. Era. nimeni nu observă poezia care se transformă în suferinţă.

Coridoare de oglinzi pag 103 din 281 . a poeziei noastre: o victorie pe care i-o iertăm destul de greu. adolescentă până atunci. profunzimile şi precauţiunile ei .a păşit pe scena. Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 vicleniile. înţelepciunile.

străvechea frază taoistă: "A gândi poezia înseamnă a nega poezia".acele noţiuni pe care. pag 104 din 281 . încât. dar se supun într-o asemenea măsură aceloraşi legi. şi să se contopească. împingând lucrurile la absurd. Adevărul. "în timp ce-ţi pierzi timpul demonstrând nemurirea. Credinţa.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . într-o halucinantă democraţie a metafizicii. Poezia nu înseamnă acelaşi lucru. privite de departe. totul poate fi aplicat poeziei. sferele lor se confundă într-o singură aură luminoasă şi salvatoare. Iar tot ce se poate spune despre unul dintre ele este valabil pentru toate celelalte. în ziua în care nemurirea ar fi demonstrată nimeni nu ar mai crede în ea. un citat din care se înalţă . Binele. credinţa vie în nemurire se stinge. oamenii s-au obişnuit să le scrie cu literă mare .Coridoare de oglinzi CONFUZIE M-a fascinat întotdeauna felul în care noţiunile supreme . tocmai pentru că nu sunt în stare să le definească.au tendinţa să se verse una într-alta." Iată un citat din Kierkegaard în care.precum stafia purtătoare de adevăr a tatălui lui Hamlet . substituind termenii.

. Dar nimic nu e mai greu. şi lanuri coapte cu fatalism. am traversat munţi sterpi de scepticism şi puste încinse de neputinţă. şi roşii. suflete colorate şi tremurătoare. şi galbene. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului şi a arborilor şi indiferenţe care uscau şi ultimul fir de iarbă clin jur. untoasă. am traversat în viaţa mea peisaje de metal (hale nesfârşite.). un peisaj vinovat şi capabil în orice clipă să-şi transforme vinovăţia în ură. pe care n-ai fi în stare să-l suporţi dacă n-ai şti că în frigul tot mai sincer care-i urmează. de argint. mai insuportabil. vreodată să-i uit. am traversat în viaţa mea peisaje de apă (cine ar putea inventa ceva mai paradoxal decât frumuseţea acelei dimineţi însorite de mai .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mineralizate de vacarmul uneltelor şi de dogoarea cuptoarelor topind mirific substanţa încremenită a lumii) şi peisaje animale (dealuri întregi acoperite de oi sceptice şi împăcate cu universul căruia îi sunt numai o moale. iar frunzele se scutură stânjenite de târg. de teamă să nu atingi prin ceaţă pe cel ce te-a rănit şi nu cutezi insultat. steaguri pe nori şi odăjdii pe pământ. însăşi inima Transilvaniei scrijelată religios de arături) şi peisaje de piatră (grohotişuri uriaşe. un peisaj în care prietenii îşi pleacă ochii în pământ şi te salută cu vocea îngroşată de ruşine. decât să treci . pe tine pag 105 din 281 să rosteşti un cuvânt. ale unui sat de pe lângă Galaţi?) şi peisaje de beton (zgârâienori minerali ai atâtor şi atâtor metropole construind cu stranie hărnicie faguri de ciment pentru mierea fragilă şi înstrăinată a fiinţelor noastre). am traversat în viaţa mea peisaje de frunze (verzi. spălate din apă. şi gazoane exultante. din plânset. de bronz. am traversat în viaţa mea peisaje de grâu şi peisaje de noroi. răbdătoare. peisaje de zăpadă. de groază să nu jigneşti pe cel ce te-a .în care lunecam într-o barcă pe uliţele marcate numai de coroanele încărcate ale cireşilor şi de acoperişele ieşind vesele.maiul inundaţiilor . în iarna care începe după el din nou. am traversat renunţări care nu mai pretindeau nici picurul de viaţă al ploii şi oboseli care opreau fluviile să mai curgă spre mări. întinzându-se cât vezi cu ochii.Coridoare de oglinzi schimbătoare ale anului mereu trecător) şi peisaje de moloz PEISAJE Am traversat în viaţa mea peisaje de pământ (câmpii întinse modelând din ţărâna neagră. mereu (munţii aceia ai cutremurului pe care nu ştiu dacă voi reuşi omeneşti şi manuscrise. Am trecut adesea în viaţa mea prin peisaje de sentimente. de aur. înălţaţi strigător la cer din trupuri din cenuşă. din cioburi. şi alei entuziaste. din aşchii.nedreptăţit printr-un peisaj în care nu îndrăzneşti să faci un gest. din praf şi pulbere. am traversat livezi înflorite cu inconştienţă. peisaje de asfalt şi peisaje de sentimente. de aramă. de la nisipul zgrunţuros de pe ţărmul apei negre a lacului Călţun până la bolovanii şi stâncile înălţând scrâşnit spre cer marginile crenelate ale căldării glaciare). înţeleaptă parte)..

Coridoare de oglinzi pag 106 din 281 .Editura Liternet 2003 te aşteaptă întinse. imaculate peisaje de zăpadă. Ana Blandiana .

"Ei. al evadează. venind pentru mine la fel de renunţării la iluzie. Săptămâni. a venit şi iarna". stând la o coadă undeva. nu se mai potoleşte nimic. obţinută pe credit. de iluzia toamnei. spre căldura artificială a odăilor. spune aşa. arborii nu se vor mai pleca după cum bate vântul." Şi deodată nu se mai poate ascunde nimic. fatală a cuiva. mă uimeşte şi mă întoarce brusc cu faţa spre lume. fără nici o intenţie precisă. mă găseşte nepregătită. iarba încâlcită de frig. E vorba. purtată de valurile colorate ale unui entuziasm mascând luminos dispariţii şi deznădejdi. tensionat. An de an această exclamaţie. pag 107 din 281 . De fiecare dată uitasem să pun singură un termen acelei suspecte blândeţi curgând ca o miere prin arbori şi naivităţii viorelelor. spune deodată neutru. sau înghesuit într-un autobuz. de iluzia frunzelor prea strălucitoare pentru a-şi recunoaşte moartea. numai ca să zică ceva sau numai ca să nu spună altceva: "ei.Coridoare de oglinzi intermitent de ceţuri şi stafii . luni întregi mă lăsasem. Şi dacă în această generală. într-o doară. exclamaţia impersonală. această acceptare. crezând că pot sări o etapă. descurajare mai există un gând viu. nu remarc niciodată cine. măreţi şi inflexibili în suferinţa lor în sfârşit demnă. până şi crizantemele . anunţând o primăvară neplătită cu geruri. de fiecare dată. înfrânte şi pline de remuşcări. totul e urât.care preferaseră în mod absurd verii exultante răceala bănuitoare a acestui aer bântuit brusc şi fiind de fiecare dată semnul mirat al unei treziri.până şi crizantemele IARNA Cineva. desigur. acoperiţi de promoroacă şi încremeniţi de ger. a venit şi iarna. De fiecare dată. de iluzia fructelor prea coapte pentru a-şi mărturisi putrezirea. frunzele sunt carbonizate de brume. se repetă. este speranţa că. născător de sens.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . aşa.

pentru că era nevoie de o pondere şi pentru că exista desigur. aceasta mi-a sortit o caracteristică de natură să facă ineficiente. E o slăbiciune în stare să anuleze orice forţă şi o nevoie de armonie absolută care interzice orice construcţie. şi o ursitoare supărată. binevoitoare. blestemată ursitoare mi-a dat nevoia maladivă. de a nu suporta să văd în jurul meu oameni supăraţi pe mine.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . primele ursitoare mi-au hărăzit. toate darurile celorlalte. să anuleze aproape. absolut imperioasă. de a nu-i supăra pe cei din jurul meu. tot felul de noroace.Coridoare de oglinzi DEPENDENŢA DE ZÂMBET Atunci când m-am născut. dusă până la boală. ca în poveşti. pag 108 din 281 . Această ultimă. Dependenţa de zâmbet este cea mai greu de înfrânt dintre piedicile neatârnării mele. dar. incapacitatea totală.

Există artişti care aparţin atât de definitiv întregului univers încât pare ciudat că poate să-i revendice o singură cetate. muzeul conţinând hărţi ale Florenţei secolului 13. Casa Dante se transformă într-o lectură a operei din unghiul cetăţii care a născut-o. despre lupte şi intrigi. acte prin care minunata sa cetate îi atribuie recompense sau îl condamnă la moarte. cu evidenţă.Coridoare de oglinzi unească. acte şi documente despre palpitul vital al unei eternitate al pribegiei. ambiţii şi elanuri. poetului din Dom. ci o sumă de oameni cunoscându-se între ei. dar pe care arta şi posteritatea le separaseră în existenţă şi cuvânt. într-un straniu elan de recontopire a ceea ce cu şapte secole în urmă fusese o singură realitate. acte revelatoare atât pentru viaţa şi profilul moral al marelui om cât şi pentru viaţa şi profilul moral al marelui oraş. Acte şi documente emise în aceeaşi magnifică signorie pe care o mai putem admira şi noi. înşirate ca nişte mărgele pe scara abruptă şi austeră de lemn. ca simplu cetăţean sau ca un om politic marcant. numai clădirile din jur o obligă florentine în care apare numele poetului. machete ale oraşului cu ceea ce exista încă de pe atunci din ceea ce există încă acum şi mai ales fotografii şi desene de străzi şi de peisaje. dotat şi dotată în egală măsură cu geniu.peste şapte sute de ani! De altfel. În felul acesta. Impresionantă ţesătură de relaţii între un artist şi oraşul de care a fost atât de strâns legat prin dragoste şi prin ură. statuia lui din piaţa Santa Croce sau mormântul simbolic din basilica-pantheon cu acelaşi nume sunt încercări înşirate pag 109 din 281 "EXILUL ŞI ÎMPĂRĂŢIA" Există artişti care aparţin atât de firesc eternităţii încât pare ciudat că s-au născut totuşi cândva. îngemănarea dintre destinul poetului şi cel al cetăţii sale. este atât de mare încât reconstituirea vieţii lui implică şi o reconstituire a înfăţişării ei din acea perioadă. Şi totuşi. în stare să se .se află la Florenţa Casa Dante. triumfuri şi înfrângeri. pe una dintre străzile care înconjură piazza Signoriei . să se dezbine. de fântâni şi de izvoare însoţite de citate din divina operă. legătura între acel scriitor şi acea cetate.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Înălţată pe trei etaje şi atât să-şi menţină de şapte secole verticalitatea. acte acele străzi cu numele însoţit de citate din Divina Commedia de suplă încât. tot aşa cum portretul. pe una dintre .pe una dintre acele străzi atât de înguste încât devin foarte înalte şi atât de vechi încât devin foarte frumoase. despre descurajanta şi înălţătoarea zbatere care era viaţa unui popor pe vremea când poporul nu era încă o imensă noţiune abstractă. de pieţe şi de păduri. şi impresionantă istorie în care se pot prezenta atâtea documente despre un locuitor .oricât de important dovedit apoi . casa-muzeu strânge în cămăruţele cu geamuri carelate medieval. era amestecat până la confundarea de sine. să distrugă şi mai ales să construiască. cel mai mare exilat din istoria colectivităţi în care cel ce avea să devină simbolul în poeziei.

La urma urmei nu numai cetăţile îşi nasc poeţii care li se potrivesc. via Guelfa. nici frumuseţea întipărită pe fiecare piatră de pavaj sau de zid. nici pasiunile care se numesc şi acum Via dei Pecori. sau via Ghibelina. sublimă dar tipică. mărturisesc o forţă a trecutului niciodată negat. Străzile pag 110 din 281 . încremenite în cărţi. de exemplu. şi ruguri. încercări de a diminua vina.Editura Liternet 2003 de-a lungul celor şapte centenare de a reuni într-o singură entitate destinul autorului miraculos şi destinul minunii de pe Arno. şi statui. ci şi poeţii îşi primesc cetăţile pe care le merită. şi tablouri. Pentru că la Florenţa nu se şterge nimic. unică dar definitorie. nici numele străzilor. din care capodopera dantescă este numai o parte. sau Corso dei Tintori. Ana Blandiana . niciodată uitata vinovăţie a Florenţei faţă de Dante. niciodată diminuată.Coridoare de oglinzi aceleaşi ca pe vremea lui Dante.

visuri şi amintiri . cu străzile lui drepte şi joase formate din case lungi şi porţi înalte. cădere mine o iluzie. chiar dacă se travesteşte într-un fermecător.dar mai ales din simpla cădere deschisă de vocale. Când am văzut oraşul. loc geometric al unei istorii şi capitală a unei idei. capitala nostalgiei noastre fără sfârşit. mereu confundat cu Sfântul Gheorghe. a Albei Iulia. el nu este decât care duhul său o născuse în mine. Alba Iulia rămâne în pag 111 din 281 . devenit Horia şi statuia lui Mihai Viteazul. refulări şi aluzii. peste mantiile şi orgoliile grofilor contemplând înfrânţi imensa cuşmă valahă. plin de amintiri şi de prieteni. mai adevărată. ameninţător. Şi asta nu pentru că imaginea pe care o aveam despre el era mult anterioară clipei în care l-am văzut prima oară. cu celula lui nu putea . mult mai puternică decât realitatea.oricât de impresionant şi revelator . ci pentru că această imagine a rămas în continuare mai puternică decât ceea ce am văzut. când am văzut oraşul cu mocăniţa CAPITALA UNEI IDEI Alba Iulia este pentru mine oraşul-idee. arhetipală. Din toate la un loc şi din multe altele . cu Mureşul lui lent. cetatea de scaun a unităţii noastre miraculoase. pe familiar. din intrarea unui călăreţ. înfloritor oraş de provincie. cu bisericile lui spectaculoase. el surprinzătoarea realitate estompată mereu de un vis. Această imagine se născuse pentru mine în copilărie din cântece cântate pe jumătate şi din cărţi de istorie vechi care nu puteau fi duse la şcoală: din vechi povestiri de familie despre bunici care fuseseră acolo în 1918.să-şi concureze imaginea. abstractă. pe poarta magnifică a Cetăţii. Pentru că. liberă de misterioase vocale deschise. bibliotecile lui celebre. din spiţele roţii zdrobind într-o veche litografie un trup de martir şi o replică udată cu lacrimile unei perpetue adolescente. din epitetul misterios şi imaculat luminând o fiinţă simbolică se născuse pentru mine imaginea.Coridoare de oglinzi uzinele lui ultramoderne.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .legende şi ilustraţii. "mor pentru popor". locurile lui noi şi lui pufăitoare. când am văzut oraşul. Vizitat mereu.

ele sunt numai ale maidanului scăpat surprinzător între două blocuri şi pe care joacă fotbal muncitorii de la construcţiile scuarul vegetând în jurul unui bust de binefăcător ale cărui fapte şi nume nu şi le mai aminteşte nimeni. mai ales. caractere bine stabilite şi nume pe care le ştiu numai eu. Dacă există ceva cu adevărat. curajul şi ipocrizia pisicilor ne travestesc ironic strada buimacă într-un spaţiu aparţinând. şi nu pot fi urmărite când au furat ceva. împrumutând spaţiului un haz şi un timp al lor. Ele nu aparţin nici unei domnişoare bătrâne specializate sentimental în protejarea neamului felin. este faptul că pisicile. dacă există ceva cu adevărat extraordinar în înflorirea supraaglomerată şi o alta uruind de tramvaie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar există şi alte multe. de altfel. care ar trebui să le cutremure. extraordinar în dominarea străzii noastre de către pisici este nonşalanţa cu care ştiu ele să treacă din câteva salturi printre limuzinele zburând cu viteze suprareglementare. nu aparţin nimănui. sunt. Tărie demnă de admiraţie sau slăbiciune meritând numai milă şi dispreţ. unui idilic şi de mult inexistent trecut: minciună eroică pe care motanii o argumentează cu obstinaţie. torcând vitejeşte în pag 112 din 281 a indiferenţei dă măsura sfidătoarelor vietăţi. periculoasă şi STRADA PISICILOR M-am întrebat adesea câte pisici pot să fie pe strada noastră: treizeci? cincizeci? o sută? Există. desigur. acest masochism încăpăţânat în mimarea beatitudinii şi-n cultivarea suverană numai să îndure orice. Pentru că. dispar şi revin imprevizibil şi al căror număr nu mă simt în stare să-l aproximez. ceea ce dă haz şi personalitate străzii noastre destul de banale. este calmul cu care pot ele să dormiteze patriarhal la o jumătate de metru de goana.Coridoare de oglinzi arborilor care mai supravieţuiesc uimitori şi înalţi în câte o curte sufocată de anexe îndoielnice şi garaje improvizate. ca să zic aşa. ale podurilor acoperişurilor spiritualizate de olane sau urâţite de tablă. al cuiva. prieten al lor. întâmplătoare. ale maşinilor parcate de-a lungul trotuarelor şi sub care nu plouă. lungită între o arteră care circulaţia susţinută şi zgomotoasă. ale în care se făceau cândva afumături. când plouă. încă. ele sunt. când ninge. răsfăţat şi adorat. sau. maidaneze. ele sunt numai ale băncilor şi boschetelor din . altele care apar. capabile nu neamului pisicesc pe strada noastră. Această forţă a adaptării. Ceea ce este fermecător. ci şi să nu aibă aerul de a o face. dar căruia nişte îngeraşi de metal se încăpăţânează să-i mai întindă cununi. nu sunt un bun. nenumărate. câteva protagoniste pe care le întâlnesc în fiecare zi. este felul în dezlănţuită nu înspăimântă şi nu pare să deranjeze domnişoarele în blănuri idilice şi domnii cu mustăţi demodate. însă. cu treceri meteorice. care au înfăţişări inconfundabile. pisici publice. ale din vecini. ele sunt ale pivniţelor în care se ţineau cândva lemne. cum le numeşte un poet. nu ninge. mereu prezente. a camioanelor.

Editura Liternet 2003 sforăitul furios al camioanelor şi bufniturile isterice ale ţevilor de eşapament. Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 113 din 281 .

şi orele. dar mereu şi fără speranţă concentrice. şi zilele. poate.Editura Liternet 2003 trebuit să fie Ana Blandiana . Şi pentru ca nu cumva să uităm ceea ce ştim atât de bine cu toţii. cu secolele. în unităţi şi subunităţi cu măsură. în speranţa că reuşind. veselia. contemplatoare. felicitările. Cu vremea s-au inventat sorcovele şi fiecăruia cu sine s-a transformat în cea mai colectivă dintre carnavalurile. cântecele. gospodăreşte rânduit. la marginea savantă a acestor fragmente de timp. iată o descoperire. nu putem semnifica decât trecând. trebuit să fie judecată s-a transformat în urare. retrăită de milenii.a nopţile anului.cum atât de des se întâmplă decât forma. universală frivolitate nu este . pluguşoarele. exuberanţa. Am inventat secundele. la balamalele scârţâitoare ale anilor încopciaţi cu pricepere unul de altul. am aşezat nopţi neutre. inconştienţa. cu secundele. La urma urmei.Coridoare de oglinzi meditaţie s-a transformat în folclor. Şi pentru ca totul să fie didactic şi limpede. la împărţirea timpului şi a vieţii în parcele cât mai comprehensibile. răvaşele. şi anii. şi deceniile. şi secolele. ASEMENEA TIMPULUI Asemenea timpului. Iar această agasantă. Iată un adevăr în jurul căruia vieţile noastre se învârt pe cercuri mai apropiate sau mai depărtate. ceea ce ar fi Cu vremea. de ce am renunţa la fericire pag 114 din 281 . . surprinzător de agreabilă. îşi minutele. prin milioane neacceptarea acestei revelaţii: iată un loc comun peste care înfloreşte. am procedat conştiincioşi.atât de greu de suportat . neobosită şi nemulţumită de a nu-l fi înfrânt.ceea ce ar fi de artişti mereu proaspeţi în spaima şi singurătatea premeditată . să înţelegem o secundă. mai inconştiente sau mai împăcate. vom fi în stare să pătrundem şi înţelesul unei vieţi. a unei ascunse doar pentru că nu putem fi fericiţi decât trecând? înţelepciuni. toată istoria omenirii. în cât mai multe şi mai ritmice fragmente la capătul cărora să se poată trage concluzii şi să se poată descoperi sensuri. cu minuţie.

îmi vine să scormonesc sub zăpadă să văd dacă a dat colţul ierbii şi al grăunţelor. Aşteptarea. neîndeajuns de calmă încă pentru scurgerea vieţii. oricât de târzii. încep să pregătesc seminţele şi să mă viscole. pătimaşe ale dorinţelor. de acum. un semn de acceptare a rotirii lumilor. că soarele nu se roteşte mai repede spre vară dacă mă uit mai des în calendar. oricât de lungă. ultimele nopţi ale lui ianuarie mă duc cu gândul într-un fel ocult şi inexplicabil la germinaţie. fără să vreau aproape. îngheţuri şi ninsori. erau primite cu deznădejde şi ciudă. Urcarea săniei în pod era de provizorie. Ştiu că e o copilărie. teoretică. n-aş fi putut admite că vreuna dintre împlinirile anotimpurilor verzi ar îndrăzni să se compare cu bucuria alunecării în alb. că troiene. chiar dacă. odată cu încheierea lui ianuarie simt că iarna a trecut. Deşi nimic nu-mi dă dreptul s-o poate fi considerată sfârşită şi. a primăverii este desigur un semn de maturitate. o înmormântare pag 115 din 281 . şi. că eu începeam să visez ninsorile anului viitor şi fericirile amânate pentru la anul. nu mi se părea destulă. că primăvara nu vine mai repede în urma invocaţiilor mele. să văd cu cât au crescut. Abia se topeau. Deşi ştiu că mai pot să vină geruri şi fac. a primăverii vine.toate manualele mi-o spun . de când primele semne ale topirii gândesc la răsaduri. şi. fiecare dată un ritual dureros. îmi vine să pipăi mugurii pomilor.Coridoare de oglinzi murdare de căldură şi bătrâne de primăvară. hăt. deşi prima zi. oricât de mare zăpada. în mod absurd şi inexplicabil. ultimele GERMINAŢIA Deşi ştiu . şi totuşi ce dovadă de maturitate în această acceptare. abia pe la sfârşitul lui martie.că februarie este încă o lună de iarnă. iarna nu mi se părea suficientă. odată sărbătorile iernii trecute. necuminţită încă de ajuns. încerc acum să accelerez nerăbdătoare rotirea noastră din nefiinţă spre rod. în această grăbire a anotimpurilor! Nici nu sunt atât de mulţi ani de când iarna era ţinută cu dinţii şi cu toate resursele zăpezii. mi se pare că iarna însăşi a trecut. sufletul mi se precipită nerăbdător spre grijile primăverii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .

o fantastică aglomerare de călăreţi. strada consemnând în singurătate. o sală pătrată şi armonioasă. rotitoare compoziţie dinainte: Lonja. cu o fântână la mijloc.tot aşa există oraşe care. nu sunt în stare să închege din atâtea frumuseţi. a căror bogată ornamentaţie pare la început nonfigurativă. un şir de strălucitoare metafore nu reuşesc să compună sufletul simplu al unei poezii. capodoperele pe care le ştiam frumoase clădiri gotice ale Spaniei . topitor. sau romane sau filme. împietată de paşi. piaţa catedralei imense. celebre. rând pe rând. adesea. Străbăteam una după alta străzi şi pieţe. frumuseţea şi din atâtea fermecătoare fragmente. iar noi treceam de la o capodoperă la alta tot mai deprimaţi de banalitatea cetăţii. fructe. câteva curţi interioare aproape onirice. pag 116 din 281 . farmecul. flori. prăfoase şi provinciale. dar împreună nu reuşeau să se lege într-o cetate. plini de bunăvoinţa de a o descoperi. şi găseam.Coridoare de oglinzi FRAGMENTAR Aşa cum există poeme. deschizându-se spre un portic şi el pătrat. din momente de adevărată artă. tot mai binevoitori în a Cabaleros.o sală imensă susţinută de coloane răsucite şi arcuri mari întretăiate în unghiuri prelungi. sugestiv. ca în vid. câteva faţade suspendate într-un ev mediu admirat şi neînţeles. recunoaşte frumuseţea şi tot mai dezamăgiţi că nu o putem reţine sau inventa. gotice. generator monumente unice. pentru ca să se dovedească. Ţin minte că am făcut această surprinzătoare descoperire. cu plafoane atât de complicate încât stau să se prăbuşească sub încărcătura podoabelor. ce se întâmpla? Toate acestea la un loc ar fi trebuit să compună un oraş minunat. pitici. cu miraculoase portaluri. deşi compuse din părţi de mare frumuseţe. domniţe. încinse şi umede. cu pardoseala de faianţă multicoloră. plin de farmec. Fiecare monument în parte era extraordinar. nu reuşesc să fie totuşi opere. de a ne-o dărui. bursa medievală. una dintre cele mai de emoţie . sau simfonii care. la apropiere. pisici şi totul amestecat şi înlănţuit într-o savantă. cu galeria de orgolioase şi triste portrete ale regilor spanioli. din unghiuri memorabile. din străzi încântătoare. covârşitoare. deşi formate din Palatio de la Generalidad. înconjurată de portocali ornamentali. străbătând într-un fel de nerăbdător suspens Valencia cea ştiută din cântece. frumos sediu gotic al cortesurilor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . sufletele lor de muzeu nu reuşeau să compună sufletul viu al unui oraş aşa cum. Totuşi. nu se leagă într-un singur suflu. câini.

şi deasupra căruia pândisem răsăritul soarelui. ci prin supravieţuirea de acum. Palatele de la Luxor şi templele de la Karnak se află acum la câteva sute de metri de fluviul. Oricum. îngrijite farmaceutic. ele . totul părea mai gospodăresc şi ADEVĂRATA ISTORIE După o săptămână petrecută la Cairo printre moschei. pluguri trase de perechi de boi desprinşi de pe pereţii mastabelor. ca o ameninţare articulată cu greu în vis. Urmăream acum peisajul satelor egiptene cu ogoarele lor minuscule. aceea ca o piele unsă şi aproape animală. sperându-i revelator. Nemiloasa lege geofizică potrivit căreia orice râu sapă dintr-un mal pentru a depune pe celălalt a îndepărtat Nilul de locurile vii ale anticei Tebe (care se numesc astăzi Luxor şi Karnak) apropiindu-l de Valea Regilor. întregul peisaj părea o ilustraţie veche de câteva mii de ani sape mici. mai spre inima caniculei şi a timpului. mormintele săpate în celălalt mal. mâlurile milenare şi undele tulburi oglindind sori mai aprinşi şi mai tineri cu cinci mii de ani. mai puţin lat decât la Cairo. printre piramidele asediate de bulevarde şi asaltate de stâlpii de telegraf. după o săptămână de contemporaneitate islamică. Atunci. Ogoarele erau şi împrăştiată în bălţi pe care soarele le zvânta cu o mai puţin mizer decât pe lângă Cairo. bazaruri. demult.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .se lega de curgerea imperială a fluviului. în care capodoperele de la Muzeul Egiptului şi misterele piramidelor apăreau miraculoase nu prin naşterea de acum cinci mii de ani. erau dotate cu cheiuri pentru bărci şi corăbii. Părăsisem metropola seara şi după o noapte agitată de ramadan urma să ajungem dimineaţa la cealaltă capitală. printre şoselele suspendate. drumul spre Luxor a fost o întoarcere în adevărata istorie. Calea ferată urma neclintită linia Nilului pe care în cursul nopţii îl presimţisem doar din câte-o lucire metalică însoţindu-ne ascuţit sub lună. pe suprafaţa pag 117 din 281 Priveam curgerea aceea de nămoluri fertile. a anticului imperiu. troienite de gunoaie fabuloase şi reclamele de neon înălţate deasupra caselor fără acoperiş. ci trudă şi austeritate şi totul . turbane.Coridoare de oglinzi care îşi mai păstra miraculos culorile şi prospeţimea. Scripeţi învârtiţi de vaci costelive şi punând în mişcare milenare maşini de irigat. Cu de pe fundul râului şi întins cu grijă pe nisip. măgăruşi albi coborâţi din icoane. cu aproape şapte sute de kilometri mai spre sud. iar templul de la Karnak avea chiar o terasă sacră unde acostau numai ambarcaţiile zeilor veniţi pe fluviu. neliniştitor de lent. mişunătoare şi sufocantă.de la respiraţia omului până la ultima scânteie de viaţă vegetală .palatele şi templele fuseseră clădite pe buza magică şi otrăvitoare a apei. copii sub vârsta şcolarizării lucrau pământul scos carelate de praguri ridicate care să menţină apa trasă din Nil . presimţindu-l. apa neînchipuită iuţeală. sărăcia nu mai presupunea promiscuitate şi abandon. aşezate chiar pe buza fluviului. dar rostogolindu-şi la fel.

Priveam curgerea aceea neobosită de milenii şi nu-mi era greu să-mi închipui clipa în care . Dar. dar care nu înceta să mă fascineze cu măreţia ei neînfrânt. împodobita de miasme.Editura Liternet 2003 căreia nu mai puteau fi întâlniţi de mult nici crocodili şi nici zei. dar vie şi puternică.translată nevăzut cu invizibili milimetri dinspre un ţărm spre altul. până atunci. înseşi noţiunile de viaţă şi de moarte. redând în sfârşit morţii ceea ce de atâtea mii de ani trăia în nefiinţă ca întrun ingenios pretext al frumuseţii.peste cine ştie câte alte civilizaţii şi ere . anistorică şi de Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 118 din 281 . o reintrare în adevărata istorie. de artă şi de nemurire s-ar putea să se schimbe într-atât încât implacabila lege a Nilului însuşi s-ar putea să însemne pentru minunile din mormintele cu mumii de faraoni cu totul şi cu totul altceva. va atinge capodoperele pictate în mormintele din Valea Regilor.

nu ştiam că frumuseţea este şi ea o parte din adevăr. plină de o sfântă revoltă. Un deal cu pruni văruiţi alb spre pământ. sau şi mai cruda mea intransigenţă. incredibil. înţelepte şi fericite. sărind grăbită peste descrierile de natură. excedată de carnea mustitoare a universului de sub care descopeream numai scheletul. toamna. sau a cine ştie căror şi mai Şi iată-mă întoarsă pe drumul părinţilor. ani lungi de tinereţe necruţătoare şi intransigentă. la reintrarea vorbelor în lucruri.Coridoare de oglinzi îndepărtaţi străbuni.cadru idilic şi atât alb spre cer. pornit să demaşte minciunile. natura nu era pentru mine decât o complicată materie de studiu ştiinţele naturii . să respire. o podoabă exagerată şi de prost-gust pe trupul acoperit de răni al pământului. asistând copleşită. cu un sentiment asemănător. acoperişurile împărăţite de nea. chei miraculoase ale înţelegerii lumii şi ale împăcării. Anotimpurile se concretizau în stereotipii nelegate prin vreo evidenţă de pământ: primăvara însemna coşurile pline de flori ale ţigăncilor.cu nimic mai puţin abstractă decât matematica. n-am cunoscut frumuseţea lumii decât din literatura idilică. ca o pictură naivă. pe care îl văd pentru prima dată real. dantelaţi REINTRAREA VORBELOR ÎN LUCRURI Ani de zile. ale universului. cu miei spumoşi şi fragili suind un deal înflorit îngeresc în aprilie. probabil. de câini şi măgari . demult. cea mai împăcată şi vie parte a lui. cu ea. un deal invadat ca de o spumă urcătoare de valurile unei turme aiuritoare de oi şi de adevărat încât pare nefiresc.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Citeam cărţile ca într-o febră căutătoare de idei. vara. ruşinată de absurda. nu mi se părea decât o laşă încercare de a eluda suferinţele lumii. în urmărirea posedantă a problemelor. o turmă de miei. pe care o dispreţuiam suveran. spre un cer aproape înlăcrimat de albastru. cu o bucurie întrecută de uimire. vindecătoare. copilăresc. Un deal în aprilie. Copil crescut la oraş. dispreţuite clişee capre. celui încercat de un credincios în faţa unei icoane care începe. uscat şi inflexibil. iarna. idilice. un deal de primăvară. Naiv cavaler fără teamă şi fără prihană. al simbolurilor. un deal verde. esenţe îmbătătoare. asfaltul înstelat de frunze. de miei şi iezi. Descrierea unei turme albe de oi. pe drumul bunicilor. tarabele încărcate de fructe şi munţii de lubeniţe din pieţe. de un verde sfâşietor de pag 119 din 281 .

intram în biserici în care nu puteam să ne reculegem de vacarmul rugăciunilor. şi cântecelor. intram în parcuri cu iarba profanată de paşi şi în pieţe cu arcade profanate de jerbe şi lampioane. cu braţele devenite aripi florale. liniştit. sfârşind în alte regnuri. romantic. aproape bolnavă. străzi înglodate de oameni. Pentru a fi ţinut minte. unei mânăstiri dominicane. cu elegante capete de femei ale căror corpuri sau pierdut în motive geometrice sau cu păsări mari lunecând prin aripile încârceiate în vegetal. purificatoare. în timpul sărbătorile în piatră. în timpul dilatat festiv al unei mari sărbători cu procesiuni religioase şi chermeze. ţipătoare. să nu fie cucerite. chiostrul extraordinar prin sculpturile de pe capitelurile stâlpilor. rugăciuni şi beţii. de singurătate. şi predicilor. au fost singurele pe care am putut lor stingher şi destul de precaut să-şi dezlănţuiască pag 120 din 281 . de să le vedem. fără a mai lăsa nici un centimetru gol. mişcările. entuziasmul vital din jur. de un baroc dezlănţuit. nici un colţ în care să poţi fi singur şi privitor. alb. Intram în muzee pe care nu puteam să le vedem de şirul neîntrerupt. umplându-ţi până la refuz auzul şi văzul cu râsetele. singuri cu noi înşine şi cu ele. mulţimi mişunătoare. sculpturi din secolul paisprezece. reprezentând trupuri bărbăteşti cu picioarele devenite crengi decorative.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . la Salamanca. vorbăreţ şi opac. al vizitatorilor. SINGURĂTATE Îmi amintesc cu o acurateţe stranie. totul ar fi trebuit păstrat mai întâi într-o carantină Capitelurile chiostrului dominican au fost singurele care au reuşit să se ascundă. animală. totul ar fi trebuit torturate de elanuri supraomeneşti. culorile lor. ca într-un coşmar. acolo.Coridoare de oglinzi curăţit mai întâi de aglomeraţia aceea maculatoare. Ciudată şi exactă amintire dintr-un oraş străbătut şi uitat. dezechilibrat. strigătele.

altfel. fotogenici şi atent regizaţi. importanţă (decât în măsura în care trebuia să fie astfel încât să nu împiedice producerea operei). Întotdeauna totul s-a petrecut ca şi cum. căutarea singurătăţii . o spuză măruntă din care se încropeşte o spuză măruntă de interpretări eronate.falsitate. există. susţin doar că singurii ochelari prin care avem dreptul să-l privim este opera sa. Apoi.dispreţ. ochi. pentru simplul autentificat. Pentru că. spaima de pierderea timpului . de amintiri trucate. şi acum erau gata . de depoziţii false. la fel de avizi a şti. rude pe care fusese obligat să le suporte apar şi dau mărturii pe măsura înţelegerii şi intereselor lor. în mod fatal.cu forţe proaspete şi cu sentinţe definitive . Colegi ieşită la nimereală şi trăită neatent. printre care făptura reală se pierde şi nu mai găseşte ieşirea. oricât de puţin diferit. neîndoielnic. M-am gândit întotdeauna cu infinită compasiune la marii oameni care.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . numai puţin înclinată. a interpreta. amplificate şi deformate la infinit. pentru a putea intra şi în posesia vieţii lui.orgoliu. LIPSA DE APĂRARE A UMBRELOR Mi-a fost întotdeauna milă de lipsa de apărare a umbrelor. dar pe care urmaşii . şi povestea vieţii lor din afara creaţiei. startul nemuririi. cum ar putea un pag 121 din 281 .egoism. au lăsat în urmă. fuga de circumstanţe . din bâlciuri născând monstruoasele lor transformă imaginea şi reflectă schimbat. lumea ar aştepta impacientată dispariţia fizică a autorului.să-l judece de la înălţimea admiraţiei lor şi să intre chiar prin asprimea judecăţii. obsedaţi numai de realizarea unei opere. efortul de a suporta .Coridoare de oglinzi care îl invidiaseră. îmbogăţită încă antum cu anecdote apocrife şi legende jenate de posibilitatea verificării. dar odihniţi în aşteptarea ei. de dovezi greu de imaginea unei alte vieţi decât cea reală. imediat ce moartea se prezintă pentru a da. viaţă de cele mai multe ori întâmplătoare.admiratori sau detractori. cei ce îşi trăiseră viaţa. în conul de lumină al posterităţii sale. o dată opul produs şi intrat în patrimoniul colectiv. punctuală. totul seamănă cu acele coridoare de oglinzi ondulate reprezentări. Nu susţin că toţi cei care povestesc amintiri şi notează impresii despre marii oameni pe care i-au cunoscut sunt rău intenţionaţi şi de reacredinţă.au descoperit-o cu nerăbdare şi au cercetat-o cu violenţă. plictisiţi de amânarea acestei clipe. căreia ei nu i-au dat motiv că din viaţa aceasta nu ar fi putut izvorî niciodată opera care. Nu susţin că nu trebuie să vedem omul de dincolo de operă. Dar când o oglindă. în timp ce el îşi înălţase opera.laşitate. amici care îl deranjaseră. să nu reflecte altfel? Printr-o lentilă străină oboseala se poate citi indiferenţă. Se depune astfel în jurul operei de probe îndoielnice. abstragerea . apar armatele de cercetători şi mulţimile de martori. a judeca .

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

UN MIC SIMBOL
Mi-am propus de mult să notez, pentru a nu pierde definitiv din memorie (cu atât mai mult cu cât, tot mai adesea, mă întreb dacă ceea ce nu e în stare să reziste în memorie este în stare să existe în fapt) amintirea unei unul din marii brazi de lângă biserica bolniţei de la Horezu. La început admirasem numai brazii, cu adevărat extraordinari, apoi mă frapase marea grămadă de conuri jumulite, ca nişte ştiuleţi desfăcaţi de porumb, de sub unul dintre ei şi numai după aceea, incitată de ninsoarea vegetală care cădea dintre ramuri, am descoperit personajul principal al acestei ciudate recuzite: o veveriţă, nu mai mare decât un pumn, mânca grăbită, ţinând cu ambele labe din faţă conul de brad şi mişcându-l cu viteză de-a lungul dinţilor ei minusculi, ca şi cum ar fi cântat cu virtuozitate la muzicuţă, în timp ce în jur săreau hoaspe, iar jos se strângea acel incredibil munte de resturi. Dar nu numai aberantul raport dintre dimensiunile ei şi cele ale deşeurilor festinelor sale, ci, mai ales, hotărârea, personalitatea pe care o punea în actul hrănirii, extraordinarul entuziasm pe care îl închina supravieţuirii, mi-a fixat-o în memorie ca pe un mic simbol în egală măsură înfricoşător şi demn de admiraţie. neobişnuite veveriţe pe care am descoperit-o cândva într-

pag 122 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi Şi iată, deodată, din glasurile alarmate ale crainicilor şi din fotografiile năclăite de sânge ale revistelor, ţâşneşte spre mine o altă Italie, necunoscută, incredibilă, ireconciliabilă cu Italia mea, o Italie asupra căreia istoria îşi asumă cu revoltătoare aroganţă dreptul de viaţă şi de moarte. De moarte? Italia pe care popoarele migratoare şi timpul nemăsurate devastator, n-au făcut războaiele decât s-o absurde îmbogăţească şi orgoliile în

CELE DOUA ITALII
Nu este prima oară când mă gândesc la Italia ca la două realităţi deosebite şi fără nici o legătură între ele, ca la două realităţi de a căror existenţă separată nu pot să mă îndoiesc, după cum nu pot să le pretind să fuzioneze în înţelegerea mea. Pe de-o parte, Italia colinelor metafizice ale Umbriei, a peisajelor aburoase din spatele, Monei Lisa, a cireşilor incendiatori ai cerului acut, a pieţelor medievale şi a catedralelor baroce, a arenelor romane şi-a templelor greceşti, a oamenilor celor mai prietenoşi şi-a muzeelor celor mai celebre; pe de altă parte, Italia Mafiei şi-a emigranţilor, a demonstraţiilor şi-a grevelor, a atentatelor şi-a vendetelor, a extremelor şi-a terorii. Am cunoscut prima Italie într-o perioadă de linişte şi de miracol, când viaţa nu reuşea să concureze arta, resemnându-se cu lumii mele perfecţiunea se numeşte Italia, iar faptul că frumuseţea fără hotar ar fi putut izvorî cândva din suferinţă nu era decât o aberantă presupunere. Războaiele evului mediu, crimele Renaşterii, concurenţele care născuseră catedrale, tragediile care născuseră capodopere nu mi se păreau mai reale decât suferinţele şi luptele mitologiei. Frumuseţea era prea puternică pentru a nu exorciza totul, istoria însăşi nu îndrăznea să se erijeze decât într-un comentar timid, cel mult pitoresc, al ei. modestie să-i fie numai un idilic şi îngânător cadru. Pe harta

frumuseţe şi s-o cufunde în nemurire, nu va putea fi distrusă nici de fanatismul şi prostia de acum. Şi, dacă din crimele care ne înfricoşează azi va rămâne un semn în viitor, va fi numai umbra trecută peste chipul perfect al frumuseţii, aşa cum Savonarola a rămas doar prin tulburarea din sufletul lui Michelangelo.

pag 123 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi ajung până la mine cuvintele şucăr, mucles şi nasol.

NOIEMBRIE
Scena se petrece într-o librărie de pe Calea Victoriei. La standul cu ultimele apariţii, opt, poate zece persoane răsfoiesc volumele nu prea noi de pe masă. Mai mult de jumătate sunt tineri şi par studenţi, lasă impresia că sunt veniţi cercetează împreună. sumarele, schimbă Cu gesturi între casetele ei sigure tipografice, deschid aparatele cărţile, sau

Simt deodată că noiembrie a pătruns şi în librărie şi

mi-e frig. Îmi strâng fularul în jurul gâtului şi mă gândesc că tinerii graţioşi de lângă mine folosesc probabil barbarul jargon numai dintr-o nevoie de disimulare în faţa lor înşile. Dar asta nu schimbă întru nimic lucrurile. Folosirea oricărui jargon îşi are explicaţiile şi scuzele sale. Îmi vine în minte răsunătoarea campanie dusă de Iorga, la începutul secolului, pentru drepturile şi puritatea limbii române, atunci când, urmat de mulţimea studenţilor şi a profesorilor, marele istoric a ieşit vijelios în stradă împotriva folosirii francezei. Ar trebui poate să zâmbesc. Franceza, ea, nu ne mai ameninţă. Ar trebui poate să imaginez un alt istoric sau scriitor conducând o altă manifestaţie pentru puritatea şi drepturile limbii române...

bibliografice,

priviri

admirative

dezaprobatoare şi, din când în când, câte-un cuvânt. Îmi face plăcere să-i privesc şi în general mă simt bine în atmosfera încălzită de liniştea cărţilor. Afară plouă cu duşmănie, vântul împinge din spate trecători zgribuliţi încărcaţi de sacoşe, miliţienii s-au adăpostit sub streşini, maşinile grăbite împroaşcă bălţile până în vitrine. Librăria pare singura insulă uscată şi calmă printre rafalele ude, iar locuitorii ei singurii neînvinşi de urâţenia anotimpului. Dar să nu mă pripesc. O fată blondă, care de mai multe minute răsfoia, citind pe sărite, o carte, o aşază la loc şi spune tânărului cu ochelari de alături: - Cred că e foarte mişto romanul ăsta. Pronunţă cuvintele cu o anume distincţie, aproape suav, ca şi cum ar vrea să scuze superlativul conţinut în ele, iar el se apleacă cu un aer blazat şi intelectual asupra mesei, frunzăreşte la rândul lui volumul şi răspunde printr-o propoziţie mai lungă, după toate aparenţele doctă, din care

pag 124 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

BANCA TIMPULUI
Dacă n-aş fi avut convingerea că orice clipă pe care o trăiesc, pe care o risipesc, care trece, se depune totuşi undeva - într-un safe la care numai eu am acces şi în care nimic nu se degradează şi nu se pierde - nu aş fi fost, sunt sigură, în stare să ajung la această vârstă, aş fi înnebunit demult calculând astronomicele cifre ale secundelor irosite. Sunt atât de încredinţată, însă, că nimic din ce-am trăit nam trăit degeaba, că nimic din ce-am văzut n-am văzut în zadar, că nimic din ce-am suferit n-am suferit fără rost, încât încerc uneori sentimentul - aproape iresponsabil - pe care trebuie să-l aibă acţionarii marilor întreprinderi, care ştiu că simpla trecere a vremii îi îmbogăţeşte necontenit. Şi chiar dacă amân fără încetare să scot de la Banca Timpului mormanele de minute, şi de zile, şi de ani, strânse aproape importantă pentru mine. La urma urmei, omul cel mai bogat din lume nu este cel care mănâncă cel mai mult, sau se îmbracă cel mai bine, ci acela care ar putea oricând să o facă. fără voia mea acolo, existenţa acelei bănci nu este mai puţin

pag 125 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi coloane ale unei manifestaţii abulice şi subterane, al cărei singur sens este viteza, a cărei singură scuză este graba. Mă lăsam dusă de coloana aceea de demonstranţi posedaţi isteric de grabă cum erau posedate istericele evului mediu de diavol, mă lăsam rostogolită pe direcţia Porte de Clignancourt, şi apoi înapoi pe direcţia Porte d'Orleans, şi apoi de-a curmezişul pe direcţia Porte de Vincennes, şi ori încotro lunecam, în jurul meu alerga ca în somn o întreagă mulţime tăcută, grăbită, privind înainte sau în pământ, niciodată în jur, indiferentă, alienată de orice nu era misterioasa sa viteză, atentă numai la misterioasa sa direcţie. consistenţă Există în viaţă momente în care sentimentele primesc asemenea lucrurilor. În metroul parizian, singurătatea mea şi a celorlalţi mă sufoca brusc, într-un fel violent şi intolerabil, încât simţeam nevoia să o smulg din mine, să fac un gest prin care s-o interzic, să ating pe cineva, să vorbesc cuiva. Dar în jurul meu nu erau decât mii, zeci de mii, sute de mii de fiinţe care mă depăşeau grăbite şi cenuşii, nelăsând între mine şi ele loc şi timp nici măcar unei priviri, aparţinând altui regn, sau altui somn la marginea căruia îmi era cu disperare urât.

METROU
Ce altceva decât o mare mulţime grăbită şi tăcută, formată din mii, din milioane de inşi necunoscuţi unii altora, indiferenţi sentiment misterioasă şi înspăimântată, poate da naştere acelui singurătate ce trebuie ţipată, revărsată cumva, undeva, ca să nu-şi spargă învelişul de carne dureroasă care abia o mai poate conţine? Care dintre singurătăţile pământului, care dintre singurătăţile istoriei se poate compara cu singurătatea dintr-un mare oraş modern? Ce munţi pustii, ce deşerturi, ce mări nestrăbătute de om sunt în stare să izvorască o mai mare singurătate decât cea dintr-un metro supraaglomerat, macazelor de necomunicării? Îmi amintesc mai ales ora aceea de după-amiază înaintată, când oboseala unei întregi zile de lucru, sau de căutări, sau de studiu, sau de plictiseală, sau de disperare desenează pe feţe linii întretăiate expresiv şi savant sub lumina lăptoasă, cenuşie a neonului, iar aglomeraţia transformă coridoarele subpământene ale Parisului în spaţiul de deplasare, hipnotică parcă, a unor nesfârşite coloane de oameni înaintând cu viteză, unul lângă altul, uniţi prin direcţia de mers ca printr-o cauză comună, nesfârşite vuind oţel şi de zgomotul de roţilor, şinelor, a ţiuind tăcerea grozavă de părăsire acută, de pustiu ascuţit, de unii altora, urmându-şi fiecare calea sa

pag 126 din 281

te rog să fii cuminte şi să te duci să te joci singură. dacă această situaţie perfect simetrică nu ar putea fi şi ea motivul unei bucurii.Eu am timp? De data asta învinsese. Nimeni nu are timp. ea. foarte mult timp. . eu îl înţeleg. trebui să recunosc .reveni nu peste mult.Eu am timp! Eu am timp! începu ea să scandeze în gura mare.Nici tata .încercă să învăluie din altă direcţie noţiunea străină.Editura Liternet 2003 . Şi m-am întrebat. .Da.ea îl are.Dar mama are? .Ce.Dar tata? .Nu.i-am spus Măriei care are doi ani.am întrebat uitucă. Uitase că nu înţelegea ce înseamnă timp. n-am timp . tu ai timp. Apoi. speranţă.Ce să aibă? . suspect de tăcută.Nici buna.răspunsei exasperată. eu înduioşată şi poate chiar şi invidioasă puţin. câteva luni şi o inepuizabilă dorinţă de conversaţie. era fericită că . întreruptă din lucru. Şi m-am gândit că sunt într-o situaţie absolut complementară.Coridoare de oglinzi DIALOG DESPRE TIMP . părăsindu-mă şi luând-o la fugă în cercuri triumfătoare prin casă.răspunse ea ca un ecou nedumerit şi începu să se joace. Nouă pauză de repliere. Dar nu puteam să nu-mi răspund că Măria.Dar buna? . .Lasă-mă acum. . ultimă încercare. în tema dialogului nostru. intuise ce era şi ce nu era important.Dar eu? pag 127 din 281 . .Nimeni? Fetiţa stătea în faţa mea serioasă şi fără . nici mama nu are."N-am timp" . dar nu îl am. Şi se vedea că ştie că a învins chiar înainte de a căpăta răspunsul. Timp! se miră ea revoltată de atâta superficialitate. Măria. . cu evidenţă de ceva. preocupată . . chiar. tu? Ana Blandiana . spre deosebire de ea. .aşa neînţeles cum este . îi veni o idee: . ca în faţa unei lespezi răsturnate peste cuvântul neînţeles.

pierdute în ele însele într-o tragică şi plină înţelesul farmecului care ne cuprinde şi ne stăpâneşte fără a ne permite să înţelegem. iată un miracol. orgolioasă fericire. a unui simbol. înţelesul privirilor acelora de curiozitate cercetare. Pentru că o taină care a reuşit să împlinească o jumătate de mileniu are toate şansele de a fi eternă. GIORGIONE Un peisaj luxuriant. a universului de nepătruns. îmbrăcaţi elegant. în marginea unei păduri? Care este înţelesul frumosului trup ajuns la perfecţiune prin somn. În sânul acestei naturi care nu trebuie înţeleasă. îngăduindu-ne doar să ne uimim? Iată o taină rămasă de cinci sute de ani intactă. decupat din cadrul său derizoriu şi sădit ca o plantă care nu se poate prinde în acest mediu decât sub forma misterioasă. dar de a căror neîndoielnică înfrângere exultă cu un fel de întunecată. care se lasă cu mărinimie văzută. de nepătruns? Care este înţelesul celor trei bărbaţi. triumfătoare. pe treptele unei stânci. ci recunoscută stăpână. care există în sine. un peisaj plin de o forţă căreia nu i se poate opune nimic. ca o faţă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . la gura unei peşteri. stingheră. Pentru că ce altceva decât nişte sublime. însinguraţi fiecare de propria-i meditaţie. nu ca un cadru. şi există oare ceva mai miraculos.Coridoare de oglinzi goale şi-al cântăreţilor. ermetice simboluri pot să fie acele fiinţe locuind absente natura. de trei vârste diferite. iată un artist rămas neînvins de asalturile indiscrete şi grosiere ale posterităţii. şi mai sublim în univers decât eternitatea unui mister? nefiresc. pierdute fiecare într-un somn sau într-un gând adânc. al trupului gol de femeie destinsă de liniştea unui vis într-o aripă de codru cu iarbă moale şi aşternuturi absurde? Care este înţelesul soldatului gânditor şi al femeii alăptându-şi copilul sub cerul cu fulgere frânte şi cu frânte coloane romane? Care este înţelesul femeilor pag 128 din 281 . din lăute? Care este înţelesul ciudatei obsesii care izvorăşte de cinci sute de ani din cele câteva pânze. ci ca un subiect principal. ca o temă de meditaţie. în mijlocul acestei firi omul apare intenţionat neprivind nimic. cu ruine puternice pe care natura a reuşit să le înfrângă cu greu.

ciudat. Prin inexistenţa legăturilor de familie. se curăţa de orice remuşcare pag 129 din 281 . dar de fiecare dată . Cred că între timp descoperisem că nedreptatea e mai uşor de suportat decât înstrăinarea. de panaceu universal.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .deşi reprodus cu fidelitate . de acasă devenea mai uşoară. când mi se părea că sunt pedepsită pe nedrept mă întrebam dacă nu cumva sunt un copil găsit şi descopeream nenumărate argumente subtile în stare să mă întărească în presupunerea mea şi.el a rămas inoperant. compensatoare. Mai târziu am încercat să reiau mecanismul acelei bizare consolări. ideea fugii şi strălucea în toată măreţia ei.Coridoare de oglinzi FUGA DE ACASĂ În copilărie. în stare să mă consoleze.

erau semnele râsului sau semnele plânsului şi. care îşi spală rufele vălătucite în ochii şi apa întregului univers. dar cine mă mai poate face să uit prima ploaie lungă de septembrie. dar nimeni şi nimic nu poate anula faptul că l-ai înţeles. chiar dacă rămâneau. dar ele veneau şi treceau. Ai văzut riduri şi înainte. o să mai vină culesul voluptuos al viilor. După treizeci de ani (sau după treizeci şi cinci? sau după patruzeci?) un rid descoperit. iar acel ceva este însuşi Timpul. orele acelea transparente când parcurile par catedrale cu pardoseala acoperită de odăjdii. Poate ploua şi în iunie. probabil. pag 130 din 281 . la fel de roditoare. gălăgioase. o să mai vină schimbarea la faţă a frunzelor. căzând din acelaşi cer cald pe acelaşi pământ înflorit pare să însemne ceva serios. oricât de mic. şi în legile naturii. al Trecerii? Cine ar putea-o spune? MINUTUL ADEVĂRULUI Când plouă în septembrie este ca şi cum ţi-ai descoperi pe obraz un rid după ce ai împlinit treizeci de ani. piramidele de gogoşari. latine certuri de familie ale norilor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . poţi să te întristezi sau nu. semnifică ceva. şi ploile nu sunt decât exuberante căderi roditoare de apă. un semn. un fatal dogmatism. De ce deodată aceeaşi apă. nu erau în stare să-şi găsească vreun sens şi atunci se mulţumeau să-şi inventeze un farmec. pădurile de crizanteme. oricât de neînsemnat. pare să însemne ceva? De ce e destul să fi trecut chiar numai cu o zi 1 septembrie pentru ca ploaia să devină un semn. că singurul lor sens este că trec. Desigur. poate ploua şi la începutul lunii august chiar. poţi să te sperii sau să nu te sperii de el. şi în iulie. la fel de necesară. meridionale.Coridoare de oglinzi chiar dacă trecător. care se bat şi se împacă rând pe rând cu o egală promptitudine şi neseriozitate. că ai luat act de prezenţa şi semnificaţia sa. minutul acela în care am înţeles că singurul lor merit este că durează. cărora spiritul nostru li se supune cu atâta revoltă. Or să mai vină săptămâni lungi de soare senzual şi duios. munţii de verze. Există. oricât de expresiv sau oricât de nostim.

Nu ştiu cine-l organizase şi care putea fi scopul său. în care oameni minusculi uitat să spun că erau şi peşti mici din plastic însoţiţi de numele lor ştiinţific. Am văzut muzee de artă celebre şi muzee săteşti. o piramidă de gloanţe din războiul de secesiune. coridoarele şi sălile ei. vitrine prezentând într-un amestec înnebunitor colecţii de arme şi de pietre semipreţioase. Am trei veveriţe stăteau în jurul unui ciot de copac şi jucau cărţi. ci straniul. glumă suprarealistă sau anexă de abecedar.dincolo de arborii mari umbrind statui demodate de generali sudişti veneraţi prin flori proaspete şi inscripţii anti-yankee . incredibilul muzeu pe care îl găzduiesc. muzee fermecătoare şi muzee antipatice. viu şi natural.clădirea albă cu trepte grandilocvente şi coloane greco-romane a Capitoliului. se înşirau. colecţii de păsări împăiate şi de animale făcute din gips. viziune kitsch sau mândrie local-patriotică. exemplificări electrice ale felului cum se produc exploziile vulcanice şi explicaţii mecanice ale felului cum se munceşte într-o fermă (formată dintr-o livadă de piersici.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . într-o ordine secretă şi de nepătruns. muzee politice şi muzee religioase. unde . galeriile şi scările ei interioare. ei nu erau arătaţi atât de realist. pag 131 din 281 . În orice caz.Coridoare de oglinzi îmbrăcaţi în haine de păpuşi încremenesc cu mâna întinsă spre pom. sediul impozant şi provincial al primăriei. stăteau doar cu un aer destul de prostesc şi se lăsau iluminaţi de inscripţiile latine. pline de mândrie. Alături. pe care diverşii preşedinţi le-au avut la Atlanta şi un tablou vivant reprezentând viaţa animalelor în pădurile din jurul Atlantei. una lângă alta. Dar nu primăria Atlantei este cea care mi s-a întipărit atât de definitiv în memorie. Mai erau machete minuţioase ale caselor. muzee cutremurătoare şi muzee amuzante. dar. muzee uriaşe şi muzee miniaturale: nici unul dintre ele nu seamănă cu muzeul din Capitoliul Atlantei. UN MUZEU DE NEUITAT Nu pot să mă gândesc la Atlanta fără să-mi amintesc . formau o imagine demnă de Lautreamont. gata oricând să mă înveselească şi să mă convingă de resursele de absurditate sau de umor ale universului. muzee de ceară şi muzee de curiozităţi. ştiu un singur lucru . o schemă a circulaţiei apei în natură şi un imens schelet de brontozaur dintr-un plastic imitând cu mare talent osul preistoric. nu jucau nici un joc.după cum se vedea bând în acelaşi timp din nişte căni ceva ce putea fi bere. muzeul din Capitoliul Atlantei mi-a rămas în minte. ce-i drept. în timp ce un tren miniatural trece dintr-o parte într-alta transportând recolta de carton).că intenţia sa era de a fi exhaustiv. nu se ocupau cu nimic.

idee în sine. încât nu era destul de materială pentru ca soarele puternic să se oglindească în ea. umbra mărită şi oarbă pe adâncul limpede al mării. o fiinţă UMBRA Înotam într-o mare atât de limpede. pe fundul cel mai adânc al mării. devenea astfel contemplaţia însăşi. În atâta lumină această fiinţă de mare decât peştii care-o străbat uneori argintii. de beteală. ar fi sfârşit desigur prin a mă înspăimânta. mult mai întunecată care nu se opreşte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . nici un fior nu străbate aerul nesfârşit ca să urce spre munţii care se desenează. între aer şi apă nu se vedea. ceea ce face nepământesc acest peisaj de transparenţe supreme este imobilitatea lui. care-şi coordonează cu grijă mişcările şi le ritmează după umbră.Coridoare de oglinzi în zbor. Mult mai mult decât obiect al contemplaţiei. atât de limpede încât soarele o străbătea simplu. cum spune Eminescu. ale mele. mai mare. ca în somn prin văzduhul acesta de mătase fără culoare. foarte jos. nemişcaţi şi ei. aşa cum străbătea aerul.cineva. cum nu mă opresc nici eu. dincolo de limpezime şi de imaterial. ea. Odată cu mine. abia învelită în atomii transparenţi ai existenţei materiale. şi la fel de ireali. jos. marea. "Idee pierdută-ntr-o palidă fee". că exist. în atâta lucire. decât o linie subţire. eu eram mişcarea. dacă înaintea spaimei n-ar fi fost descoperirea: trecând prin apă aşa cum trecuseră prin aer. profanatoare şi nebuneşte de fericită. un fir abia sugerat despărţind cu aur stările de agregare ale materiei care se îndoia încă de ea însăşi. ci perfecţiunii este. pag 132 din 281 . văzând la sute şi sute de metri sub mine cetăţi şi peisaje locuite de peşti care se mişcă şi ei ca lucrurile cele mai fantastice pe care le-am făcut vreodată. poate . desigur. de pe ţărm. se mişcă ceva . faptul că înaintez prin această încremenire care nu aparţine nefiinţei. de înot şi de lunecare lascivă. eu eram umbra. În transparenţa şi neclintirea ideală a universului. că pot vedea. eu eram materia. că înţeleg. Faptul că înot.cu gesturi lente. nici o undă nu se naşte la atingerea malului. razele soarelui mă decupau din lumină şi trupul meu pământesc îşi târa singur. urmărindu-mă cu evidenţă pe mine din întregul univers. unul dintre înaintez contemplând împărăţia transparentă prin care zbor abia mişcând din aripi. Nici o fibră a apei nu lunecă. Pentru că. a cărui insulă fermecată mi-o pot imagina perfect tresărind între aceste nemişcate ape. abia gândită. fără împotrivire. peste stânci clare şi ierburi nemaivăzute nicicând. o mare fiinţă.

Mi s-au dat prea puţine cuvinte şi le-am cheltuit prea repede. lăudându-se că sunt în stare ei înşişi să fabrice misterioasa pulbere grea.la ce vorbe pe care-am primit-o la naştere. totul se transformă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . tot mai mult sunt convinsă că nimic nu se mai adaugă zestrei de care a fost deschis pe numele meu la venirea în lume. De atunci. ca să le număr şi să socotesc câte-mi zestrea pe care am primit-o când m-am născut. dacă aş fi ştiut de la început adevărul. tot mai obsesiv. inflexibilă şi neiertătoare.Coridoare de oglinzi preţ de speculă! . Şi. le-am cheltuit încă tânără. trăiesc răscumpărându-mi . convinsă că nimic nu va fi mai simplu decât să inventez altele. şi ani. negândită. contului de cuvinte aplică. aşa cum ucenicii alchimiştilor primeau numai câteva fire din piatra filozofală şi se grăbeau să uimească lumea transmutând cu ajutorul ei cele mai obişnuite metale în aur. ascund. lipesc încă pentru a putea la plecare întoarce întreagă aproape mută. această atât de fatal limitată avere. nimic nu se câştigă. dezvelindu-le rar în singurătate-mi ca să le văd şi să le fac să sune.propriile-mi cuvinte. Cât de târziu am înţeles că vorbele sunt singurele fiinţe vii care nu se înmulţesc şi singurele minciuni care nu se inventează. cu DESPRE AVARIŢIE Tot mai mult cred că legea conservării materiei se simt că şi în acest atât de aburos domeniu nimic nu se pierde. De atunci viaţa mea s-a schimbat şi. fiecare silabă. tot mai mult înţeleg că ceea ce pot eu să fac nu este decât să transform la nesfârşit. cel puţin. şi ore. plătind din greu. mult mai scumpă decât greutatea-i în aur. dacă mi s-ar fi lăsat posibilitatea de a-mi economisi cu înţelepciune destinul! Dar mi s-au dat la naştere prea puţine cuvinte şi. tot mai secret. strâng cu zgârcenie vorbele strălucitoare şi le pag 133 din 281 . care schimbă metalele şi fereşte de moarte. şi cuvintelor. stacojie. pe toate. tot mai mult minute. tot mai dureros.

epuizantă comparaţie. De crescut. ca să descopăr că reprezint fiecare cătun şi fiecare şi cel mai implacabil dintre sentimentele mele. Dorul este cel mai abstract şi cel mai altruist dintre sentimentele mele. Nu sunt legată de nici un oraş.în care m-am născut. Este destul să trec cu doi kilometri teoretica linie însemnată cu dungă roşie pe hartă care ne desparte de ceilalţi. îmi dispăruseră reperele. iobag pe un petec de pământ. pe care o port cu mine mereu într-o continuă. ne jucam de-a ascunsa în excelentele ascunzători din dărâmăturile războiului abia terminat. Nu duc prin vârste nostalgia nici unui sat.aşezat pe un colţ cu o uruitoare răscruce de tramvaie şi o străină statuie catolică . este forţa înaintez sub încărcătura de imagini. copiii. Nu m-am fixat cu adevărat nicăieri. Au dispărut şi ele. supravieţuiesc paradoxal prin această tremurătoare slăbiciune. Au mai trecut prin viaţa mea şi alte ruine.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Dorul este cel mai impersonal pag 134 din 281 . Când m-am întors odată din întâmplare. exaltată. centripetă care mă împiedică să mă spulber în univers. de suferinţe şi de iubiri înfăşurate în nebuloasa de dinaintea naşterii mele. nici locomotive cu aburi. nu mai existau nici ruine. Nu reuşesc. Locul îmi era nu numai necunoscut. ca să simt zbătându-se în mine fiecare frunză deacasă. într-un alt oraş. impiegaţi şi mecanici de locomotive cu aburi care se întorceau din schimb negri ca smoala. de nici o casă. a copilăriei. într-o călătorie prin Timişoara. nu mi-e dor de nimic. Şi totuşi mi-e atât de dor. am crescut cu vreo sută de kilometri mai la nord. Nu mi-e dor de un oraş. blocul modern . în urmă. în labirintul de forţe nesigure şi duşmane ale lumii. şi încerc să-mi imaginez o viaţă liberă de dor. aproape fără să-l observ. mai precis la marginea lui ceferistă. este legea care-mi face sufletul DORUL Nu vin de nicăieri. în timp ce noi. de o casă. locuită de acari. de nici o odaie. mi-e pur şi simplu dor. de nici o stradă. n-am mai descoperit nimic. nici unei străzi măcar. nu mi-e dor de nimic ce-mi aparţine sau care se leagă de persoana mea. ci şi indiferent. Şi totuşi mi-e dor. de o odaie. Mai mult: nu aparţin nici unui lucru care-mi aparţine.Coridoare de oglinzi pârâu pe care l-am lăsat. de o amintire. Mama mi-a arătat cândva. fochişti. de o stradă. M-am mirat politicos.

Şi. ca şi cum tocmai aşteptarea niciodată sfârşită a mai binelui ar fi cea care ne lasă fără apărare. şi-a minutelor. Nesperând nimic şi încrezător niciodată. Ţările meridionale au organizat festivităţi şi concursuri. suferitorul alambic al atâtor subtile uleiuri supravieţuieşte din propria sa îndoială şi învinge prin chiar lipsa speranţei lui. măslinul este monumentul magic al rezistenţei sale. Ca şi cum numai uimirea la rău ar da răului puteri asupra noastră. contemporani ca şi noi acelui măslin. neînfrânţi de iluzii şi necrezând în victorii. zbârcit. şi-a secundelor noastre .Coridoare de oglinzi răsucit în pământ. De fapt. deşi este vorba despre un arbore. Două mii şapte sute de ani număraţi băbeşte pe degetele infinite ale vieţii răsună amplificaţi de mirare în încăperile minuscule ale istoriei. măslinul este. singur cenuşiu printre atâtea multicolore şi optimiste corole. Rostesc cifra şi ea nu este la început decât senzaţională. încă de la începutul lui. încerc să mi-i închipui pe Atrizi. "Anul măslinului". verbul "a înmuguri" parcă nu i se potriveşte.mereu agitate de o grabă care reuşeşte încă să ne mire. printre strălucitoare şi derizorii eflorescenţe. împletit în sine şi repertoriul lui. cât o sterilă şi nevindecată nădejde omagiind un scepticism îndelung roditor. "Anul măslinului". abia observând această inadvertenţă lexicală. nevulnerabili la speranţă şi neuimiţi de nenorociri. şi-a orelor. îmi dau seama că nu îmi pot imagina un măslin înmugurind. Dar ceea ce părea numai botanică se dovedeşte a fi istorie şi ceea ce nu rodea decât fructe înmugureşte sensuri şi îndoieli. nu e atât un an meditând asupra mileniilor. cu rădăcinile chircite în ţarină şi crengile încordându-se în cer. însuşi simbolul îndurării. în împărăţia vegetală. unde inconştienţa nu-i decât o altă faţă a înţelepciunii. Şi. dar nu şi să ne dea speranţa că va conteni cândva . Contorsionat. deşi nu cunoaşte ierni grele şi nici pag 135 din 281 . Şi nu ştiu dacă nu chiar acesta este resortul ANUL MĂSLINULUI N-aş fi vrut să se încheie acel an care fusese proclamat. pentru că exultanţa şi entuziasmul nu se înscriu în vitregia naturii. Ideea însăşi de primăvară pare a-i fi străină.pentru a mă gândi la secolele şi la mileniile răbdării lui. fără a mă opri o clipă din goana zilelor. şi nu mi-e greu să-i descopăr astfel mai rezistenţi în timp. echipe speciale au pornit în depistarea celor mai bătrâni măslini. cum nu pot să-mi închipui un patriarh dându-se cu trotineta. respectuoasă ofrandă pe care o aducem răbdătorului martor al nerăbdărilor noastre. Undeva în nordul Greciei un candidat numără se pare peste 2 700 de ani. ciudat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . aşteptării la rău.

schimbarea simbolurilor. De câte ori am părăsit ecranul pe care se vedea o lună poroasă. limpede. este ceea ce a rămas din miliardele de scoici care i-au dat şi cărora le-a dat viaţă. mândri şi revoltaţi în egală măsură. fără a ne încredinţa că i ne potrivim? Trăisem într-adevăr momentul. noi continuăm să murim fiecare în parte. necunoscută cu totul. lucitoare. aşa cum nisipul mării strălucitor. obosiţi de nesomn şi de emoţie. dintre care una. sol dur şi străin. mare pentru omenire? Navetam deconcertaţi. de beteală. mareele şi somnambulii. bolnav de albă. au trecut ani de la acea noapte cu inconştientă lună plină şi nici noi. plină. îmi place să-mi imaginez că praful alb de pe lună nu este decât nisipul rezultat din măcinarea miliardelor de cuvinte lunecător. LUNA PLINĂ Iată. mai incomprehensibil încă fără travestiul îmblânzitor. la urma urmei. de cretă. al înfrăţirii universale în cucerirea unei planete şi a unui simbol? singură realitate îndepărtată.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . se împlinesc ani şi ani de la acea noapte de veghe în faţa televizorului locuit de abia perceptibile umbre a căror halucinantă şi ciudat de somnambulă mişcare desena pagina de gardă unui nou volum al istoriei omenirii. glob imens cu pori albi. începea. nici luna nu ne-am schimbat. Cine ar fi crezut? Ea continuă să patroneze cutremurele.Coridoare de oglinzi Iată. bucuria nebunilor. Trăisem într-adevăr noaptea de hotar dintre două epoci. epuizaţi de propria noastră îndoială. la solul acela făinos pe care un imens bocanc făcea. nevinovată. Voisem luna de pe cer şi o privi luna de pe cer. între raza victorioasă a televizorului şi raza mirată a Selenei. pag 136 din 281 . Eram fericiţi? Ne-am dus la culcare în zori. Dar. care i s-au închinat. solemn şi nesigur. un pas mic pentru om. visat de toţi filosofii. încercând să ne convingem că e vorba de o aveam. pentru a ieşi în noaptea de vară şi a gata să primească madrigaluri şi serenade? Şi de câte ori nu ne-am întors umiliţi şi înfrânţi de curiozitate la calota aceea de cretă.

Era o după-amiază de vară târzie. ne tramvaie religioase.cu biserici baroce împodobite sfidător. cu terme antice. crezând înţelegând monstruozităţi. visând maturitatea: când suntem noi? fascinată. Suntem armonioşi monstruozităţile prostirile.într-un singur moment. uitând că au fost tinere. de crime. râsete. prostituate bătrâne. nervi. era o după-amiază romană completă . fotografii de vedete. suntem . călători grăbiţi.Coridoare de oglinzi hoteluri procesiuni suspecte şi mizerabile. reclame de îngheţată. iubiri. cuprinzătoare. greşită. năucitoare. uri. Ana Blandiana . somnolând pe treptele catedralei Santa Maria Maggiore. dacă înspăimântată. între ridicolul dezvoltării şi cel al decrepitudinii. pierdută. învăţând. manifestaţii O DUPA-AMIAZA COMPLETĂ Când suntem noi? Creştem treptat. la o privire rotundă. în cele din urmă. înţelegerii. hohote şi întrebarea mea contrazicem. jalnici. maşini încurcându-se unele pe altele şi înţepenite la intersecţii de încleştarea grabelor de sens contrar. convinşi revenind asupra de aberaţii. haos. greşit.mă gândeam contemplând cerşetorii bătrâni. ne schimbăm şi ajungem. prostituate tinere uitând că vor îmbătrâni. cu zarzavagii strigându-şi. în uruitorul cartier din jurul gării RomaTermini. anunţuri. la o concepţie. pe o infimă culme a maturităţii. zgomot. marfa perisabilă peste câteva ore. mici drame. lacrimi. contradicţiile. dar de pe acum blândă.Editura Liternet 2003 aferaţi şi transpiraţi. subumani. evoluăm. încă fierbinte. exasperări. sindicaliste. succese răsunătoare. dar imediat după aceea. mici fericiri. hamali pag 137 din 281 . cu disperare şi umor. încep dizolvarea în senilitate. atât de mari încât par triumfătoare. vitalitate. Când suntem noi? . mari nenorociri. în vacarmul produs de rotirile descreierate ale unor motociclete adolescente cu ţevile de eşapament desfundate dement. bătrâneţii. făcând prostii. sau poate chiar înainte de aceea.

câţiva peşti şi câteva boţuri de mămăligă. sentimentul vechi şi devenite obsedante întrebări. În prima sa parte dipticul reprezintă o casă ţărănească înconjurată de pridvor şi umbrită de doi pomi modeşti. în acel albastru iobag care le făcea să pară celeste puncte de suspensie pe pământ sunt dominate acum de gratiile benevole ale grilajelor forjate şi vopsite. în partea a doua masa se află într-o încăpere cu perdele şi covor. dar căreia i se stinge neoprit frumuseţea. pictorul n-a făcut decât să înregistreze realist. îmbrăcaţi elegant. de neîmplinire şi de speranţă ponderată de scepticism. cu toţii slabi şi având un aer subtil de melancolie. Cum se explică atunci marea frumuseţe a feţelor melancolice şi a cămăşilor albe. cu televizor şi tablouri. personaje şi sentimente vii şi parcă înrourate . faţă de aerul de înavuţire bruscă şi periferică pe care îl are cel de al doilea? Desigur. o femeie şi un căţel. iar la ea stau. Tabloul se ţărănească din trecut şi o masă ţărănească de azi. în diptic. asemenea căruia am mai văzut multe. pe lângă bogăţia trainică a noilor clădiri. petecite dar cu alesături. Nu farmec specific proaspeţilor mânuitori de culoare. legându-se de mai numea Ţărani la masă şi reprezenta. şi ceva din frumuseţea înduioşătoare a celor vechi? Aşa cum există legi care să stabilească normele arhitectonice. cu acel . bogat şi pag 138 din 281 umplu odaia. sticle de vin şi . doi tineri bine hrăniţi. nu a încetat nici acum.suprem semn al opulenţei sifon. greu identificabili. şi chiar naturalist.Coridoare de oglinzi soţ şi soţie probabil. în orice caz două fiinţe solide. a stâlpilor pridvorului şi-a blidelor de pe masă din prima scenă. Nu este nici o îndoială că autorul lucrării a vrut SPERANŢA Am văzut de curând într-un catalog de artă naivă reproducerea unei lucrări a unui pictor ţăran. nu rămâne.mă face să scriu. de ce nu există legi care să interzică uşile şi grilajele vopsite în negru şi argint ca la dricurile de pe vremuri? Satele noastre scăldate altădată în acel albastru de mândrămărie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . realitatea amintirii şi cea desfăşurându-i-se sub ochi. încărcată de farfurii cu fripturi. despre acest tablou. emoţionante deopotrivă prin forţa de a se exprima a unor suflete care nu bănuiau că o pot face. o masă a ţărănimii. dar întrebarea rămâne şi se adresează chiar acestei realităţi în evident progres material. De ce în locul vechilor case de chirpici cu pridvor înflorit de crestături. Ceea ce mă întoarce la acel tablou este un sentiment al meu în faţa lui. care dispar văzând cu ochii şi sunt înlocuite de spaţioase cetăţi de oţel şi beton. după cum nu este nici o îndoială că simpatia lui talentul evident al autorului . înrudite prin mulţumirea şi suficienţa cu care să înfăţişeze în antiteză mizeria de ieri şi bunăstarea de azi conştientă merge spre personajele contemporane. acoperită cu pluş. este înaltă. sub care o masă joasă cu trei picioare. adună în jurul ei doi bărbaţi.adunând pe pânză. de mirare pe care mi l-a trezit şi care. însă. sau frate şi soră.

Tabloul naiv şi optimist ai ţăranului din Dolj mi-a deschis ca pe o rană.Editura Liternet 2003 macabru.Coridoare de oglinzi în alte părţi. satul vechi dispare la noi ca şi o umanitate de trecere. speranţa. sufletul lui nostalgic şi milenar este înlocuit de bine. dar mersul înainte al lumii nu mă poate împiedica să observ ceea ce se pierde din grabă în drum. pag 139 din 281 . Desigur. nevindecată. nu mă poate împiedica să visez la o metempsihoză a frumosului. de oraşe grăbite şi doritoare de mai Ana Blandiana . cu argint.

ci cuvintele. nu reuşesc să iasă decât SOMNUL RAŢIUNII Am trăit astăzi din nou (pentru a câta oară?) acea stranie incapacitate de a formula ceva. mai uşor de îndurat decât un spirit critic care apare după ce treaba e făcută. de îngheţarea izvorului de cuvinte. inhibate.că sunt demne să o câteva şi acelea astenizate de lunga emoţie a graniţei strict supravegheate. un rând. pocăinţa atât de demnă de invidie a fiului somnul şi valurile de vorbe curgând neoprite de nimic între monştri.măria-sa. tăind. alegând. în astfel de momente nu ştiu să leg nici subiectul de predicat. materialul din care să le croiesc. nu ies. mereu prezent.Coridoare de oglinzi lume a vorbelor. aş vrea să mă văd şi eu o dată umplând paginile fără să-mi dau seama şi aruncându-le apoi la coş pentru că le descopăr proaste! Nu pot să-mi închipui ceva mai minunat. Mă şi întreb dacă a mai existat vreodată un scriitor care să aibă un atât de redus debit de curgere a cuvintelor. fiecare rând se smulge dintr-o mare zgârcenie. totul trebuie stors. refăcând. O. simplul scrie indiferent ce. Nu ideile îmi ţărmurile lui. nelăsate să treacă decât atunci când consideră el . spiritul critic . totala neputinţă de a lipseau. Eu nu cunosc nici o clipă de dezmăţ verbal în urma căruia să mă pocăiesc şi să renunţ la file scrise prea în grabă. Este vorba pur şi simplu de imposibilitatea de a scrie. îmi sună fals şi neconvingător. de strajă acolo lângă poarta de intrare în nu ştiu să scriu nici "calul fuge" pentru că şi asta. nimic nu curge. Şi atunci.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Pentru că somnul raţiunii nu naşte numai pag 140 din 281 . ci şi vise. De fapt nu e vorba nici măcar despre acest sentiment al falsului care ar presupune putinţa de a scrie dublată însă de o continuă conştiinţă denigratoare a celor scrise. Doamne. Spiritul meu critic este prezent. Chiar şi în clipele bune. singura răzbunare a cuminţeniei: facă. o propoziţie. risipitor sau dimpotrivă. enunţ alb al unei acţiuni. înainte de începerea scrisului chiar.

Cred că atunci l-a înţepat. spre casă. apoi l-a mai înconjurat odată.simţindu-mă incapabilă de a fi altceva decât ochi plutitor peste lume priveam de nesfârşite minute încremenirea unui fluture întro corolă. întrun semn de enervare a destinului. O DRAMĂ ESTIVALĂ Îmi amintesc cum am asistat la fascinanta capturare a unui fluture de către un păianjen mult mai mic decât el. înfiorându-l de scârbă. mă solidariza cu frumuseţea sa atât de lipsită de apărare. dar egal.chiar dacă puţin jenată . în plin spasm. Mai întâi i s-a învârtit în prejmă. aripile s-au împletit printre firele evident lipicioase. apoi l-a ocolit mai de aproape.care îl făcea atât de ideal pentru rolul de victimă. Fericirea lui era evidentă. Apoi totul se schimbase şi chiar inconştienţa sa . operativitatea. Şi totuşi atrăgea numai admiraţia. după o zi de muncă. de fapt. Asta nu mă împiedica să recunosc . dând posibilitate ţesătorului să îl înfăşoare mai rapid şi mai strâns. călăul aferat şi obosit de succes. grăbindu-se. inoculându-i otrava. ajutându-l parcă pe păianjen să-i împacheteze complet. disperat. prea îndelung ignorat.Coridoare de oglinzi într-o zi de vară transparentă în care . în sus. tranformase apariţia călăului aproape într-o pedeapsă. ba chiar. să i se lipească de trup o secundă. pe o frânghie. nu şi simpatia. şi în sfârşit fluturele a început să se impacienteze. dar fluturele nici n-a observat. atât de nebănuitoare a răului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Neîndoiala care făcea un fel de glob de vid în juru-i şi siguranţa că frumuseţea şi fericirea i se cuvin. lipsite de convingere. cu uluitoare uşurinţă. să-l transforme în mai puţin de cinci minute întrun fel de balot lunguieţ pe care l-a şi transportat. lupta dintre cei doi nu era nedreaptă. iar asta l-a făcut să se precipite înspăimântat şi stângaci. dar încărcată în noile condiţii de cu totul alte semnificaţii . aproape atingându-l. înalta tehnică pe care le punea în slujba voracităţii sale. pentru că după aceea fluturele n-a mai reuşit să facă decât mişcări convulsive. Dar simbolică şi maniheistă. neobservată până atunci.aceeaşi de mai înainte. iar frumuseţea lui plină de fantezie şi fără cusur. dar era prea neînsemnat pentru ca superbul flutur să-i dea vreo atenţie. fiecare dintre preopinenţi fiind dotat în alt fel. Dar era târziu: fiecare înconjur lăsase în urmă un cerc nevăzut care îi umezea mişcările. Când a vrut să-şi deschidă aripile şi să zboare. Se întâmplase să fiu publicul acestei patetice drame pag 141 din 281 . Mi-au dispărut din raza vizuală îmbrăţişaţi: victima cooperând docilă la propriile funeralii.meritele călăului: inteligenţa.

pe cât înaintam. stând să se dărâme sau dărâmate cinematografic. Dar ceea ce era extraordinar era că nu numai oamenii şi casele stăteau să moară. case scufundânduse treptat în nisip. munţii deveneau mai spectaculari şi satele mai pustii. ci că arborii înşişi mureau într-o satului. pe dealul sterp. de acoperită modern de câte o foaie de plastic şi privirea pironită contemplativ şi milenar. cu cerdacuri spre care duceau graţioase scări duble. morţi în mod misterios .şi rămaşi unii dintre ei în picioare. În măsura în care mai erau locuite. dar faptul că peisajele pot să moară şi ele. De altfel. case locuite ici-colo de câteva băbuţe şi de câţiva moşnegi care ştiau că vor dispărea odată cu ei şi că nu aveau nici cum să le consolideze. clar munţii pe care îi străbătea. cramele prelucrau sângele viilor căţărate pe acei versanţi friabili. umede hărţi) le ţinea legate unele de altele. de albinele nişte copii miniaturale. nu erau de piatră sau de pământ. în acelaşi timp parter şi temelie a clădirii. Cândva. un grup de opt-nouă arbori uriaşi. mai bine întreţinute şi mai prospere adăpostite în stupi aliniaţi disciplinat şi acoperiţi cu ţiglă ca decât casele pe care le imitau cu aproape comică minuţie. satele prin care treceam erau locuite de ţărani bătrâni plantând în grădini aurii de nisip legume firave fără mulţi sorţi de izbândă. lăsându-se într-o parte. anevoios şi contorsionat. Acoperişurile de şindrilă mascau nesigur ciudate case formate fiecare dintr-o încăpere de locuit cocoţată pe o cramă ancestrală. formate din aglomerarea de firicele pe care numai apa (desenând pe ele complicate. înaintea industrializării şi a exodului la oraş. abrupte. alţii prăbuşiţi cu totul şi întinşi pe pământ . Drumul de munte trecea prin sate de munte.colţuri înalte. nici pentru cine s-o facă.Editura Liternet 2003 măgăruşi sceptici Ana Blandiana . încât nu mai aveam de ce să ne mirăm când drumul s-a sfârşit înfundându-se în acel sat al dezolării.Coridoare de oglinzi parcaţi lângă garduri. aproape strălucitor . case. de capre zănatece urcând plăpândă sau frunzele arbuştilor aventuroşi. faptul că moartea are puterea să se propage nestingherită şi între regnuri l-am descoperit pe unul din numeroasele drumuri străbătute aiurea. alţii căzuţi pe jumătate şi sprijiniţi de ceilalţi. zdrenţuiţi atât de estetic. aşa cum mor oamenii.se lăsa proiectat pe cerul pag 142 din 281 incredibilă şi simbolică solidaritate a dispariţiei. aventuroase sate aciuate la umbra acelor pereţi. ci de nisip galben. cu spinarea NATURA MOARTĂ CU NISIP De mult bănuiam că moartea este molipsitoare. aşa cum plantele mor. Era un drum de munte. cu casele murind de moarte bună. Un sat pe moarte. din care vântul şi anotimpurile muşcau spectaculos halci galbene pe care le risipeau în zbor peste acoperişuri. cândva foarte frumoase. Deasupra eroic pereţii aproape verticali ca să pască un smoc de iarbă . vii din care se mai vedeau petece înfrunzite atârnând pe câte-o poală de deal. fără ca cineva să se opună. evident.

ca un inteligent omagiu adus frumuseţii morţii . doar. desigur.se degradau şi ele treptat. ci va încremeni. rapid în ordinea minerală.nu va împiedica. mişcare de translaţie spre nefiinţă. clipa expiaţiei. se va amenaja în anii următori o aşezare turistică la graniţa dinspre Grecia a Bulgariei. pag 143 din 281 . fotogenic.Editura Liternet 2003 lichefiat de asfinţit cu o forţă expresivă neobişnuită ce simboliza cu putere moartea lentă din jur. pentru a o putea derula apoi la nesfârşit. totul dispărând într-o vizibilă Faptul că din toate acele alambicuri în care se distila Ana Blandiana . pentru că dunele de nisip acele ciudate forme ascuţite . moartea să se urmeze.Coridoare de oglinzi atât de firesc pieirea. Moarte pe care nici pământul nu o contrazicea. .

trăit fiind. o lumină. fluturii ar fi pierit în neant. două părţi pe care le voi numi cu cele două verbe stăpânitoare asupra lor: partea lui a vedea şi partea lui a scrie. scriind. îmi amintesc halucinant repulsia şi mila pe care le trăiam în timp ce înfigeam cu groază acul între aripile zbătându-se ale insectei şi. decât a acorda judicios halcile aburinde ale minutelor şi orelor contemplării universului curgător în uitare ori fixării lui cu cruzime în cuvinte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mai ales. o culoare. Pentru că. ce este această plantă sau acest animal de teama căruia timpul unei călătorii se smulge privirii şi se lasă zdrenţuit de scris? Ce este această prăpastie deasupra căreia verbul a trăi se lasă suspendat de verbul a scrie? Unde se duce ce nu e scris. Timpul călătoriei se sfâşie între aceste două la fel de sălbatece dorinţe şi la fel de imperioase delimitându-şi cu greu împărăţiile duşmane şi reciproc dependente. trecând în verbe o formă. Fixarea în ace era singura formă de pag 144 din 281 . Fixarea în cuvinte este singura formă de perpetuare a frumuseţilor contemplate. văd şi timpul în care scriu ce-am văzut şi nimic nu este mai greu decât a face cu dreptate această împărţire. “unde meu. unde dispare ceea ce am văzut când nu însemn ceea ce am văzut?" A răspunde: “. Timpul călătoriei se împarte în timpul în care necesităţi.În uitare" este prea eliptic şi prea complicat pentru mine. m-am întrebat de atâtea ori. Dar ce e uitarea. frumoşii fluturi în insectar. îmi amintesc implacabila necesitate a gestului perpetuare a frumuseţii lor. neucişi. omorând. complementare una alteia şi izvorând una dintr-alta în mod necesar.Coridoare de oglinzi se duce. singura formă de conservare a emoţiei trăite. dar ceea ce nu e nici trăit? DOUA VERBE Orice călătorie are pentru mine două părţi distincte. Spun “cu cruzime" pentru că. ce e această substanţă sau această lipsă de substanţă care înghite tot ce nu e adăpostit în cuvinte. retrăiesc sentimentul pe care îl încercam în copilărie când fixam.

pietricele şi scoici. un amfiteatru şi un stejar. pentru că. decât singurătatea. Pentru că Dodoni este locul în care drumul se înfundă şi nu mai duce nicăieri. aglomerată din nisip. sau poate eu nu eram în vorbească neînţeles. Între coloane. el urcă şi sigure de taina lor. înconjurându-le coboară mereu printre coline din ce în ce mai aride şi mai câteodată.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . escaladându-le uneori. Iată. primul loc de pelerinaj şi primul oracol al vechii Elade. o casă. "spre munţi" nu e chiar exact spus. Iar faptul că nu era nimeni în jur. înaintând neşovăitor. şi florile albastre. Iar singurătatea se numeşte Dodoni. pentru capătul lui. într-un labirint înfăşurat pe verticală şi nepromiţând sus. fără caneluri şi tăiate dintr-o rocă poroasă. pag 145 din 281 . după un plan ferm. sfidătoare după atâtea civilizaţii. încât îţi transmite ceva din patetismul hotărârii sale şi te pregăteşte inexplicit. o vale cu mentă şi cu albăstrele dintre care cresc neregulat coloane şlefuite rotund.Coridoare de oglinzi şi oprise încă luntrea trasă de delfini sub Parnas? Ce rost avea să mai socotesc? Era o vreme când zeii se lăsau atât de uşor flataţi de un spectacol şi coborau oferindu-se foşnitori dintre ramuri. în vârful său. stare să numesc decât "vânt" spiritul care făcea frunzele să NUMELE SINGURĂTĂŢII Un drum lateral începe să urce ascetic spre munţi şi o face într-un mod atât de încăpăţânat. fiinţa minerală. misterios. fără a marca o localitate. al cărui singur obiectiv pare a fi spaţiul. vântul adia şi acum. arborele cu umbra rotundă şi oraculară în dinastia începută de stejarul în care însuşi Zeus venea să răspundă întrebărilor umane. un om.. O vale blândă şi ciudat de verde între pârjolul galben al dealurilor. mă făcea să înţeleg şi să cred mai uşor totul. de mult. Neînţeles? Şi menta. De fapt.. ci se opreşte pur şi simplu. pe când miracolul grec nu începuse încă şi Apollo nu- şi scoicile aşezate în capiteluri vorbeau despre armonia şi echilibrul universului pe care strănepotul oracolului mi-o şoptea dintre frunzele verzi. Al câtelea era. oara. faptul că nici o prezenţă şi nici un sentiment omenesc nu contraziceau numele singurătăţii. coloane încă mai păstrând.

dar inevitabil. există o singură diferenţă . să spun: am două vieţi . mereu fremătând. încât atenţia care scapă în afară este întotdeauna ciuntită.în cuvinte. mereu mai bine înţeles. ci din întregul univers care mă seama şi a cărui înregistrare păstrată. mereu nuanţat.ci. o mare parte din mine este ocupată mereu. mereu îmbogăţitor. mă strâng pantofii. Dar copilăria pe care mi-o aduc aminte nu este formată din bolile prin care am trecut. pe care atunci îl înregistram fără să-mi dau LUMEA Am două vieţi: cea pe care o trăiesc şi cea pe care mi-o aduc aminte. derizoriu.şi această diferenţă este lumea. desigur.cine ştie dacă nu abuziv . cel puţin . îmi deţin în amândouă . Spun tot mai apăsat pentru că memoria mi se neîntreagă. aşa cum odată cu bătrâneţea gingiile se retrag şi scot la iveală rădăcinile dinţilor. ci o nevoie de exactitate? înconjura atunci.binevoitoare câteodată. definitorie . plină de toane alteori . în timp . Dar câţi ar deduce din această paradoxală formulă nu o spaimă de adevăr.una pe care o trăiesc şi alta pe care o scriu. fragmentară.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în viaţa trăită îmi este foame sau îmi este sete. De acolo ea trece. dimpotrivă. oare.rolul eroului înţelegeri târzii şi nostalgii crescânde.o zestre degradabilă. este acum copilăria este cald sau frig. eventual. dar deosebirile sunt atât de mari. poate. mecanism se estompează şi se topesc în uitare. senzaţiile ţinând de fatalul contururile celor văzute în afară se imprimă tot mai apăsat pare a fi . pag 146 din 281 .esenţială. îmi ard ochii.în ceea ce mă priveşte. Odată cu timpul uitarea pare să se restrângă şi să se retragă. asemănări. amplificată de mea.nu o sumă de date înregistrate o dată pentru totdeauna şi reprezentând zestrea mea de amintiri . Pentru mine lumea nu există decât la timpul trecut. tiptil şi definitiv . Despre copilărie îmi amintesc acum mult mai mult decât acum cinci ani şi infinit mal mult decât acum zece ani. Dar este. mă dor dinţii. încât mă întreb uneori dacă se mai înrudesc între ele şi prin altceva decât prin faptul că eu principal. numai de mine însămi. aceeaşi copilărie? Între viaţa pe care am trăit-o şi viaţa pe care mi-o amintesc.Coridoare de oglinzi din lacrimile pe care le vărsăm când eram certată sau când îmi juleam genunchii. încât ar trebui. într-un trecut mereu crescător. un proces continuu constructiv. În viaţa amintită. între ele există. în timp ce în memorie.

era o viitoare mamă de familie.toate născute în acelaşi an. că fiecare se naşte cu o anumită vârstă.Coridoare de oglinzi vârsta maturităţii. unele.pe care cu greu ţi le puteai imagina altfel decât într-un cărucior dublu. spunându-şi plini de importanţă părerea. În banca a doua. Privind în urmă. instalate comod în pag 147 din 281 . pe ecran. cu gât subţire şi cosiţele anemice . O băbuţă deocamdată numai de treisprezece ani. Ţin minte cămi priveam colegele de clasă . toate purtând uniformă şi cozi împletite pe spate . Le-am întâlnit apoi printre ani. asemenea sugarilor .există copii de patru ani în ale căror fragede trăsături se pot descifra lunecuşurile vârstei de mijloc. cred că pe vremea când eram elevă. jucându-se parcă de-a soţiile şi de-a mamele. cu ochi grijulii şi pieptul bogat. după cum există bătrânei cu priviri de liceeni şi bunicuţe cu sfieli de adolescente. Fiecare se naşte pentru o anumită vârstă.bucălaie şi râzând mereu mut. Şi astfel descopăr fără uimire în şoimii recitind cu patos naiv la televizor. unicei vârste pentru care veniseră pe lume. stăteau două gemene . pasiunea ciudată de a mă uita atent la copii şi a încerca să le citesc în trăsăturile neformate încă vârsta spre care se grăbesc pentru a se fixa. reduse la o înfăţişare pedant identică. altele. am sentimentul că văd una dintre acele pelicule înregistrând într-o săptămână înflorirea unei corole care se desfăşoară apoi în câteva secunde.firavă şi scundă. în banca întâi stătea . Nedeosebindu-se prin nimic. iar altele. nu făcea decât să le pună în evidenţă pe cele de esenţă. există fetiţe de patru ani jumătate cu priviri şi inflexiuni de femei fatale. Comune rămâneau numai uniformele şi bentiţele din păr: regulamentul şcolar. mingi de petale. sau.o băbuţă. demonstrativ. Nu exagerez nimic . nepotrivite noilor condiţii. iar evoluţia prin timp nu este decât bâjbâirea febrilă şi dezorientată în căutarea punctului pe care fiecare îl simte al său. nimic nu mai distrăgea atenţia de la imensele deosebiri dintre sufletele lor pornite orbeşte în căutarea adevăratei.şi mă frapa lipsa lor de egalitate în faţa adolescenţei. rămase adolescente. De pe urma acestei vechi revelaţii am rămas cu VÂRSTE Am observat de mult. Lângă geam. pe acelaşi ecran. dimpotrivă. cvadragenarii pe care îi voi privi la bătrâneţe. ajunse în sfârşit acasă printre deceniile coapte şi formele împlinite.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Dar şi florile au premeditările lor: unele sunt făcute să fie admirate boboci. Abia dacă mă simt obligată să adaug circumstanţialul de timp. ocupată mereu să-si facă ordine în bancă şi în penar. numai frunze ruginii. care încercase să şteargă diferenţele superficiale. cu nasul ascuţit şi bărbia puţin adusă.

adevărate cu numai câteva ore în urmă. iar în viitorul care începe să se întrevadă . toate acele obiecte cărora trebuia să le recunosc nu numai frumuseţea evidentă. Se înşirau în faţa mea.învelită în legende şi povestiri înfricoşătoare. coliere. ca şi cum nu eu aş fi fost infirmată. poate? . aşa cum în epocile primitive trebuie să fi fost topoarele ascuţite de silex. cea muritoare. nu pentru ca puteam să înţeleg importanţa metalului galben a cărui greutate le stabilea valoarea. Şi.ca să mă facă să înţeleg. din uriaşe lucrăturii. Scuturi şi platoşe. N-am ştiut la început cum să-mi explic mie însămi emoţia care mă cucerea treptat şi care mă ţinea nemişcată în faţa vitrinelor plombate şi prevăzute cu sisteme de alarmă în pag 148 din 281 mă cuprinde o ciudată şi sigură de sine mulţumire. totul din aur. sfeşnice. şi care acum mi se păreau nu numai uimitor de false. cununi stufoase de lauri.Coridoare de oglinzi casete. ci şi imposibilitatea lor. iar eu. umilită şi recunoscătoare în egală şi uluitoare măsură. ci şi străine de mine. strălucitoare şi proaspete. neliniştea misterioasă şi neînţeles prevestitoare a mercurului o bănuiam mult mai plină de taine.inestimabilii barili de petrol. Valoarea lui . totul cantităţi de aur. O parte macedoneni găsite în mormintele regale de la Verghina. măsurabilă numai prin puterea de cumpărare şi capacitatea de schimb: un etalon de cântărire a averii. coifuri. Se înşirau în faţa mea curate şi noi.nu mi se părea mai mult decât convenţională. apărătoare de braţe şi de genunchi. carnea întunecată ideea de podoabă mi-ar fi fost străină. rememorându-mi credinţe şi sentimente. jambiere. pierdute într-un lunecător trecut.cu . din sălile muzeului expuneau tezaurele regilor argintului îmi apărea mai plin de nobleţe. cercei. Astfel gândeam. ci pentru că nu lucrat cu o fină artă a amănuntului. inele. rătăcind aproape fără să-mi vină să cred prin muzeul arheologic din Salonic.. lanţuri. De câte ori mi se întâmplă să descopăr că tot ce consideram a fi o prejudecată este un adevăr cu rădăcini adânci pe care numai vârsta coborâtoare le poate dezveli bună şi plină de forţă. de a muri. nimbată de patimi şi crime . a acelor trupuri de zei posesivi şi pătimaşi peste frumuseţea cărora secolele de inspiraţie n-au mai putut adăuga nimic.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . perfecţiunea acelor frunze care se împleteau şi semnificau gloria. le priveam cu o emoţie care mă dezvăluia mie însămi. ci specia ar fi triumfat în mine cu o bucurie recuperatoare de care mă bucur uimită şi eu. săbii. ceea ce uimea era chiar materia "ochiul dracului".. Aurul nu mi se păruse niciodată mai frumos decât alte metale: luciul bătrân al a plumbului mă tulbura mai adânc. diademe. dovedită. ceea ce uimea nu era arta AURUL Nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. o linişte perfectă care mă privea în ochi prin sticla vitrinei . sigilii. ciudat.

Editura Liternet 2003 care stăteau vii şi treze comorile tatălui lui Alexandru

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi trecând pe lângă ele cu superioritatea nătângă a celui care

Macedon. Eram sigură că nu bogăţia mă impresiona, şi nici chiar măiestria artizanilor bătrâni de secole. Şi totuşi emoţia opere. Simţeam, fără voia mea şi fără să înţeleg de ce, acea capodoperelor în stare să învingă timpul. Oh, timpul. O mea era reală şi ştiută numai din rarele întâlniri cu marile

crede că înţelege totul pentru că nu bănuieşte nimic, în muzeul arheologic din Salonic am avut revelaţia - care m-a ţinând de un tărâm mai adânc decât cel al artei - că aurul este nu numai preţios în sine, valoros prin puterea sa indestructibilă în timp, ci şi deţinător al unei ştiinţe secrete, diabolice (poate), zeieşti (de ce nu?), care nu dispare şi nu e transmisă. Lănţişorul pe care-l purtam, indiferentă, la gât îl simt de atunci ca pe o fărâmă nemuritoare, care îmi aparţine şi de la care cine ştie dacă nu voi învăţa ceva... făcut să tremur de o emoţie mai mult decât estetică şi

strălucitoare umilinţă, pe care mi-o descopăr în faţa sabie uriaşă, al cărei mâner greu de aur îşi lucea nimfele încolăcite de satyri cu prospeţimea unui galantar de lux contemporan, se prelungea printr-o pânză zdrenţuită din bronzul ucigător şi ascuţit al căreia nu mai rămăsese decât o jalnică, friabilă structură cu fibre coclite, verzi. Mileniile care mărunţiseră bronzul nu reuşiseră decât să lustruiască şi să lumineze şi mai mult flacăra magică arzând stăpânită în metalul adorat. Descoperisem aurul! Înţelegeam în sfârşit puterea lui tainică şi forţa lui căutată de adepţi, această capacitate de a nu se supune timpului, această nemurire. Stăteam ţintuită în faţa geamurilor incasabile în dosul cărora erau închise neputincioase milenii, vase şi casete strălucitoare, în care vremea însăşi se lăsase pecetluită şi nu mai crâcnea, şi mă gândeam la vieţile alchimiştilor topite în marea speranţă a transmutării, la visul pietrei filosofale transformând plumbul în aur şi oamenii în nemuritori, la aurul potabil vindecând orice boală, la aurul înţelepţilor, la atâtea şi atâtea fantastice elanuri şi ermetice povestiri pe care le învelisem în zâmbetul meu adolescent şi ironic,

pag 149 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi pe pomeţii imaculaţi); în al doilea rând era lipsa oricărei expresii: nici râsul formal, nici prea evidentul aer gânditor, nici mândria prostească, nimic nu se mai putea citi pe feţele, imaginaţia mea infantilă le repartizase morţii. Pentru că asta fusese diferenţa specifică pe care, în cele din urmă, mi se pare că o identificasem între fotografiile obişnuite şi cele de pe Dudeşti; în timp ce primele reprezentau oameni vii, celelalte reprezentau morţi. Şi cu toată spaima care urca în mine şi cu toate eforturile pe care le făceam să nu-mi mai las ochii să lunece în vitrine, să-i pironesc disciplinaţi în caldarâm, ţin minte că eram mulţumită de descoperirea mea. Mi-am amintit toată această copilărească dialectică într-una din zilele trecute, pe noua Cale a Moşilor. Mergeam pe jos fără să mă grăbesc şi-mi plăcea deschiderea largă, oarecum solemnă, a arterei care reuşea să anihileze prin amploare monotonia construcţiilor, şi-mi plăceau vitrinele mari, chiar dacă titrate stereotip şi aranjate banal, când mam oprit, fără să-mi vină a crede, în faţa uneia întinse pe lăţimea unui întreg bloc, din care mă priveau tablourile de Dudeşti. Tablouri mari alături de care era aşezată comercial agramate subliniind efortul artistic al operelor. La început mi-a venit să zâmbesc. Părea incredibil că a fost dărâmat şi construit un întreg cartier, înfăţişarea oraşului şi viaţa atâtor pag 150 din 281 mica fotografie după care fuseseră desenate, şi reclame mărite de pictori de gang după fotografii la minut, pe care

PE CALEA MOŞILOR
Am fost adusă pentru prima oară la Bucureşti în jurul vârstei de zece ani şi nu ştiu de ce şi cum am ajuns pe Dudeşti. Îmi amintesc perfect strada lungă, suită de tramvaiul 19 şi formată din incredibile dughene care sprijinite una de alta, igrasioase şi gândăcoase, cenuşii şi scorojite - reuşeau să înjghebe totuşi aproape un bulevard. Două bucurii m-au impresionat în mod deosebit atunci şi acolo: numele străzii pe care îl bănuiam venit de la dude, fructele mele favorite, a căror prezenţă mai mult decât filologică o căutam zadarnic în jur, şi vitrinele fotografilor. Erau extrem de numeroase, de la început m-a frapat numărul lor, dar erau şi altfel decât cele pe care le ştiam eu dificultatea de a-l defini, îmi plăcuse întotdeauna - şi-mi place şi acum - să privesc pozele din vitrinele fotografilor fiinţele acelea încremenite în gândul că vor fi văzute şi-n dorinţa de a arăta bine, orgoliul mărunt clar etalat cu impudoare, veselia căznită sau meditaţia ostentativă -, dar tablourile de pe Dudeşti se deosebeau esenţial de celelalte, fără să pot preciza prin ce. Desigur, în primul rând era culoarea, o culoare nefirească, aşezată dogmatic, cu graniţe nete între alb şi roşu, între roşu şi negru (pentru că buzele erau de cireaşă, obrajii ca laptele, părul ca noaptea şi chiar bujorii din obraji îşi delimitau rotund şi brusc rozul agresiv din alte părţi. Acest altfel - ţin minte - mă fascina prin

Editura Liternet 2003 familii a fost schimbată pentru ca prostul gust şi kitsch-ul

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

suburban să se poată instala mai confortabil şi să primească statut legal. Incredibil, dar adevărat: un mare şi elegant magazin de pe noua Cale a Moşilor era specializat oficial în reproducerea şi difuzarea tablourilor de bâlci, iar din vitrina lui cu linii optimiste, aerate, mă priveau, dintre nenumărate feţe de morţi, doi tineri foarte bruneţi, înfăţişaţi în picioare el cu pantaloni strimţi şi cămaşă descheiată până la brâu, ea, cu fuste înfoiate şi salbe: mă priveau triumfători.

pag 151 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi pot să învăţ alfabetul în care mi-ar place să scriu.

ALFABET
Mă gândesc cum aş fi fost dacă, la sfârşitul copilăriei, în loc să descopăr marea literatură, cu spaima şi dragostea ei de moarte, cu ştiinţa şi plăcerea ei de a vorbi despre sine, aş fi descoperit fericirea de a privi un fir de iarbă crescând dintr-o sămânţă aproape invizibilă şi emoţia de a încerca să-l descriu? Cum aş fi fost dacă, în loc să plâng moartea şi mânia lui Achile, aş fi fost învăţată să plâng şi să povestesc suferinţele unui cocor şi în locul orelor nesfârşite de pian aş fi fost obligată să ascult şi să respect greierii? Desigur, altfel, esenţialmente altfel, o altă fiinţă văzând o altă lume şi înţelegând din ea altceva. Am ieşit dintre paginile cărţilor târziu, numai după ce devenisem eu însămi o carte, şi am avut nevoie de noroc şi de curaj ca să mă citesc de-andoaselea, şi să redevin, astfel, ca-n basme, copilul capabil să o ia de la capăt, îmbrăcând - după ce rămăsese curat şi gol de sine însuşi - ca pe o haină miraculoasă un alt univers. Înaintez timidă şi abia ştiutoare prin această lume nouă pe care o descifrez singură - buburuză de buburuză şi mugur de mugur, învăţ mirosul furtunii şi gustul rouăi, timpul rodirii şi căile grindinei, învăţ legile lunii, sfaturile norilor, tainele apelor de sub pământ şi ale focurilor de după ceţuri, înaintez abia, promovând cu greu clasă de clasă, şcoala o blândă, provizorie transmutare - singura şcoală la care hermetică a naturii, la absolvirea căreia moartea nu e decât

...Când mă gândesc cât de departe aş fi putut fi pe

cărările sevelor; când mă gândesc câte adevăruri se pierd

noapte de noapte în cântecul greierilor pe care nu reuşesc încă să-l descifrez... Cine - şi aparţinând cărui regn - a avut dreptul să mă înveţe că războaiele sunt mai importante decât anotimpurile şi dispariţia unui popor de frunze mai puţin tragică decât lacrima unui om?

pag 152 din 281

Editura Liternet 2003 roţilor la cotituri,

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi de scrâşnetele temperamentale ale

UN PROVERB
"Tot răul e spre bine" mi s-a părut întotdeauna un proverb oarecum absurd, pe care îl auzeam cu uimire, fără să mă hotărăsc dacă în atât de nedubitativul său enunţ trebuie să descopăr un încrezător şi iresponsabil optimism sau un scepticism fără speranţă, dar împăcat cu sine. Aşa neînţeles până în momentul în care ne trezim făcându-le noi înşine, m-am surprins rostind şi eu sentinţa ambiguă, devenită logică în context. Tocmai citisem un patetic apel pentru salvarea monumentelor Romei. Se descoperise un cancer al pietrei, o boală care făcea piatra învingătoare a mileniilor să se macine şi să se descompună sub asediul poluării şi sub rafalele gazelor de eşapament. Bucăţi de cornişă începuseră să se desprindă de pe Colosseum şi să se sfarme sub roţile maşinilor rotindu-se în uriaşul sens girator din jurul marelui bolnav. Am încercat să-mi imaginez Roma fără Colosseum, fără Columnă, fără Capitoliu, fără Palatin, fără terme, fără Forul roman, fără Forul lui Traian, fără Via Appia Antica; fără San Pietro, fără San Angelo, fără Santa Maria Maggiore. Rămânea o capitală a vuietului, cu pieţele zidite de maşini înnebunite, proptite unele într-altele, blocându-se reciproc, gemând de grabă, ţipând de surescitare; o metropolă a vitezei nestăpânite, cu străzile cutremurate de miorlăiturile cum se întâmplă însă cu atâtea lucruri care ni se par de

frânelor, de bombardamentul ţevilor de eşapament; o cetate nu numai neeternă, ci şi repede trecătoare, rostogolindu-se într-un ritm care i se pare mereu prea lent spre neant, otrăvită de propriile ei emanaţii şi măcinată de propria sa tensiune. Atunci am spus prima oară: "Tot răul e spre bine" şi m-am gândit la destinul care va rări, va încetini şi, în cele din urmă, va opri, poate, demenţa acestei goane care nu sar fi oprit niciodată singură, din înţelepciune, care creştea autodestructoare. Şi am încercat să-mi imaginez clipa fantastică a opririi din lipsă de combustibil a miilor, a sutelor de mii de maşini care nu puteau suporta să se oprească la o intersecţie fără să claxoneze trepidând de nerăbdare, clipa aceea a golirii străzilor vii şi timpului etern. "Tot răul e spre bine", mi-am spus, luminată deodată de sensul compensator al proverbului; atunci când oamenii pierd măsura lucrurilor, natura însăşi îşi revelă echilibrul ei veşnic, salvându-i brutal, peste înţelegerea lor. din ea însăşi, fără încetare, într-o furie mereu înteţită,

pag 153 din 281

şi casele de jucărie înşirate de-a lungul malurilor. în timpul enormei pauze de prânz. totul este îngrijit. De fapt începusem traversarea Austriei cu sufletul asprit de vechi amintiri transilvane. extraordinarul drum al sării. Nu cred că o să uit străzile înguste şi în pantă (uneori chiar în scări). totul este îngrămădit şi cucerit cu centimetrul şi. de pe gardurile patriarhale. printre scări şi flori. care ne-a însoţit apoi în gând tot restul zilei. Într-o jumătate de oră poţi să străbaţi oraşul pe toate direcţiile şi să-l şi înconjori pe sub poalele pădurii care-l păzeşte dinspre munte. şi mai ales catedrala în care. un pom. nu cred că o să uit piaţa pavată cu pietre de râu. nevăzut şi singur. îmi amintesc astfel. dirijat şi tuns ca un arbore genealogic. ci şi emoţii şi revelaţii. felul în care am străbătut fermecaţi lungi coridoare pustii. încercuind ferestrele atât de naiv şi de pag 154 din 281 Confortul şi contradicţiile moderne camuflate cu grijă tocmai de aceea. înflorit. curţi interioare fără ţipenie. faţade baroce cu amintiri şi graţii renascentiste. îngheţată între pereţii împodobiţi enorm ai domului -. dar neaşteptatul concert de orgă ne împrumutase un alt suflet. împăturit pe două etaje. în formele medievale. şi nu ştiu dacă nu chiar dimensiunile lui liliputane îţi dau orgoliul de a vrea să-l înţelegi şi încăpăţânarea de a-l transforma în simbol. o magnifică fugă. înălţătoare şi dătătoare de forţă. soare arzător şi apă limpede. aproape vertical.fierbinte afară. al unei stânci ieşind abruptă din lacul cu ape sumbre. drumul. până la cimitirul cu mormintele scăriţate. ne-am adus aminte de cărţile de şcoală şi ne-am părăsit veseli. şi pantele verzi. întinzându-se până la cornişă. încât atunci când la o răscruce am văzut o indicaţie spre Hallstadt. la St. este înmormântat Bruckner şi în care un excelent organist exersa. De la tunelul-parcaj. cu aproape inexplicabilă tulburare. pe peretele. în timp ce străbăteam. amiaza caniculară în care am ajuns. JOC IDEAL Există momente şi locuri ale unei călătorii pe care nu am cum să le uit pentru că au reprezentat nu numai imagini şi clipe. cu fântână străveche în centru şi cu acel magazin pe faţada căruia se sprijinea. plutitor şi copilăros. abundenţa florilor atârnând peste tot: de la ferestrele mici. casele ascuţite placate cu grafit sau vopsite în acele culori frapante pe care evul mediu nu se sfia să le etaleze. poate fermecător. sub orgă. din jardinierele suspendate de streşini. dar cu ramurile distribuite cuminţi. o ilustraţie atemporală la o poveste de foarte demult. Am descoperit astfel un încântător orăşel cocoţat. pătrate. ceea ce se vede rămâne o aşezare din afara timpului. şi mândri de veselia noastră. romantice.Coridoare de oglinzi vedea centrul preistoricei civilizaţii a fierului. pentru a . oglindind aidoma şi piscurile albe. un măr cu fructele încă necoapte. nebănuindu-se ascultat în acele ore de amiază . suspendat spiritual între munţi încă înzăpeziţi. Florian. pe marginea salbei de lacuri.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .

Editura Liternet 2003 nenatural.. dacă din epoca fierului (Hallstadt!).. oamenii sunt în stare să locuiască atât de frumos o aşezare.Coridoare de oglinzi picturile prerafaelite. iată. de atâta amar de timp. ca o mare uimire. atunci poate că totul este mai puţin rău pe pământ. Ana Blandiana . că. încât părea didactic şi semăna cu pomul vieţii din sentimentul brusc şi bucuros. Nu cred că o să uit mai ales pag 155 din 281 . ca un joc ideal.

vechea impresie. să-mi aşez în servietă compasul şchiop şi echerele scrijelate. Şi. începe să mă cuprindă în pieţele în care s-au construit piramide de varză şi statui de conopidă. odată cu primele dimineţi mai reci şi cu primele frunze mai luminoase. hârtie de îmbrăcat cărţile pag 156 din 281 . sugative. violent deodată. cu emoţiile lui noi. de când. de când. mult după încheierea anilor de şcoală. triumfătoare monumente de gogoşari şi mausolee aromate de mere. în faţa acoperişurilor aşternute dimineaţa cu nestemate reci. odată cu dispariţia primilor cocori şi lecţiile de zbor ale primilor pui de rândunică. cu aceeaşi ascuţime. că aceasta e clipa în care totul poate fi încheiat fără regret pentru că totul se poate lua de la capăt. începeam să-mi spăl şi să-mi calc uniforma. şi acum păstrez. mi se părea o cerneală albastră şi tuşuri colorate. cu frunzele lui călătoare. cu sâcâitoarea lui exactitate şi pretenţiile lui nostalgice m-a iritat întotdeauna şi am aşteptat întotdeauna cu indiferenţă să-şi consume sărbătoarea prostească. mi se părea mai încărcat cu sensuri şi mai drag. şi etichete. cu cât era mai bătrân şi mai scârţâitor. să-mi cumpăr radiere şi peniţe.dictando şi cu pătrăţele. că acum se termină şi acum începe totul. odată cu primii ciorchini de struguri şi cu primele gutui. de când.cu acea respiraţie care e şi un oftat sfâşietor şi AN NOU De mult. şi acum. de muzică şi de desen -. încă trecătoare. iar vacanţele le aştept zadarnic numai de la mine însămi. începeam să ascut creioane şi să aşez hârtie albă în despărţiturile penarului pe care-l păstram cu sfinţenie dintr-a-ntâia şi care. maculatoare. Şi acum. în faţa frunzelor devenite deodată transparente de atâta lucire. începeam să mă înghesui în papetarii şi să-mi fac provizii exagerate de caiete . al iederilor. O plăcută nelinişte dată adânc . pentru a putea relua cursul obişnuit şi înţelept al zilelor. în timp ce începutul toamnei. de mult. îmi aşez masa de scris sub fereastra prin care aştept să treacă litere şi zăpezi. Încep să trepidez de emoţie şi nerăbdare în faţa roşului. Anul nou adevărat .şi pentru a porni mai departe. pentru mine venirea toamnei marchează începutul unui an nou.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .cu noaptea lui de beteală şi imperativele lui de veselie. încep să visez miros de creioane proaspăt ascuţite şi de hârtie albă. ştiu. de atunci.Coridoare de oglinzi cenzură mult mai firească în versul mereu repetat al vremii. şi simt. încep să visez cuvinte mai uşor curgătoare în noul an şi noroace închegate mai uşor din cerneală în timpul care vine. când examenele nu le mai dau decât în faţa mea. cu aerul lui schimbat. să-mi pregătesc bentiţele de strâns părul. mi se părea o clipă mult mai bine aleasă pentru a respira o o nouă gură de aer . cu o încredere mereu întreagă şi cu o speranţă mereu neistovită.

mă umplu la simpla lor atingere de cea mai neumbrită fericire. ca o armă a neîndoielnicei lor biruinţe asupra lumii. despre ortografie şi alfabet. le judec aşa cum judec fiinţele. mult dincolo de tot ce ştiu despre tipografii şi redacţii. De câte ori îmi apare o carte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . o iau în mână cu un fel de spaimă.amestec de mândrie şi neputinţă. cărţi pe care aş vrea să le protejez şi cărţi lângă care mă simt protejată şi în siguranţă. celelalte cărţi. cărţi pe care din prima clipă mi le simt apropiate şi cărţi pe care simt nevoia să le ţin la distanţă. decât să devin pag 157 din 281 . Strânsă între coperte necunoscute. ştiu că mă pot aştepta din partea ei la orice. cu paginile numerotate obiectiv. Dimpotrivă. nu-mi plac volumele care ţin la înfăţişarea mai mult decât la sufletul lor. Tot acest animism poate să pară absurd. să facă ceva neaşteptat şi uimitor. cărţile foarte frumoase îmi trezesc o inexplicabilă şi. când eu însămi nu-mi doresc altceva. care nu m-aş mira să se mişte cu de la sine putere. nedreaptă suspiciune. nu mă farmecă simandicoasele ediţii de lux. ştiu. dar cum aş putea să încetez de a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii. lipsită de ştersături. ca un steag.Coridoare de oglinzi de cele mai multe ori de presimţiri şi sentimente prea pentru a semăna bucuriei. îmi vine să le vorbesc şi nu mă pot împiedica să mă gândesc la ele ca la nişte persoane a căror cunoştinţă poate fi un noroc sau o calamitate. N-am simţit niciodată fericire în faţa unei noi cărţi ale mele. miliardele de celelalte cărţi ale lumii. printr-o ciudăţenie. de intimidare şi. că o ştiu pe dinafară. toate această subiectivitate poate să pară exagerată. Nu-mi plac cărţile prea elegante. Dar dacă în faţa cărţilor mele sufletul mi se strânge complicate milioanele. despre hârtie şi cerneală. de dragoste şi jignire. în timp. ordonată şi ireproşabilă. O CARTE Nu m-am numărat niciodată printre acei tineri poeţi. îmi vine să le mângâi şi să le miros. de uimire . am simţit întotdeauna numai acel ambiguu şi complicat sentiment . în timp ce cărţile urâţele mă înduioşează şi mă determină să le acord atuuri. mă gândesc la cărţi ca la nişte fiinţe vii. Ba trebuie să mărturisesc că. Mai mult. mai ales. ca un subtil instrument. neplăcut şi indiscret. invidiaţi ironic de Arghezi. care ies fericiţi din librărie cu noua lor carte fluturată triumfător şi exultant. ea este o fiinţă străină ce-mi cunoaşte. înainte de a le citi. Există cărţi care mă intimidează şi cărţi pe care le dispreţuiesc. înainte de a le bănui măcar înţelesul. secretele pe care le va împărtăşi. uneori fără acoperire. fără ca eu s-o mai pot opri.pe care trebuie să-l aibă părinţii în faţa copiilor deveniţi deodată mari şi pe care nu îi mai pot stăpâni. lumii întregi. că am citit-o în şpalturi şi în corectură nu schimbă cu nimic lucrurile. Dincolo. cărţi blânde şi cărţi violente. pentru că nu sunt în stare să nu le consider fiinţe. dar nu poate fi niciodată indiferentă. faptul că eu am scris-o.

decât o carte? Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 158 din 281 .Editura Liternet 2003 nimic mai mult. dar nimic mai puţin.

să cazarmă plutitoare a gărzilor revoluţionare. Dar pe covertă nu e aproape niciodată nimeni. după jocul de bingo. tâmp. reconstituind în universul de neon şi plastic al vaporului milenarul stat-la-poartă din toate satele lumii. desenate clar ca în zodiac.Coridoare de oglinzi departe. În vremea aceasta. evident simpli emigranţi italieni deveniţi cetăţeni americani şi întorşi acum în vizite menite să demonstreze lumii pe care au părăsit-o învinşi noua lor situaţie de învingători . VACANŢA TOTALĂ Iată. Toţi acei să-şi refacă forţele prin somn pentru a putea munci mai oameni. Nu au cu ce să-şi umple inactivitatea asta idilică. mişcător. apoi pag 159 din 281 . toată viaţa lor nu au făcut decât să muncească. între 9 şi 10. bingo. nu ştiu să contemple. După cum la filmele. al universului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . totală. mai multe zeci de femei şi bărbaţi şi începuseră să cânte nostalgic şi nesigur cântece siciliene. veche de mai bine de zece ani. sărind dureros de la unul la altul pentru că nu-şi mai aminteau cuvintele şi dându-şi comenzile de sincronizare într-o. nu ştiu să se bucure. care rulează de câteva ori pe zi. o amintire de pe vaporul italian care a avut timp de atunci să dea faliment. sau poate nici nu ştiu. îi nelinişteşte. mesele acelea copioase. sărate. vacanţa totală a acestei suspendări sunt nefireşti şi le acceptă cu un fel de reţinere şi nehotărâre. nimic neplăcut îi sperie. bunăstarea exagerată a acestei călătorii. iar deasupra transatlanticului aflat mereu în centrul. pe covertă. dar toată lumea stă îngrămădită. distracţiile acelea cu care nu ştiu ce să facă. excelente. cu stelele şi constelaţiile mustitoare. poate chiar îi oboseşte. Faptul că pe vapor nu trebuie să facă nimic greu. se strânseseră stingheri şi emoţionaţi. sunt foarte puţini. aproape material. la care În fiecare seară. un fel de loterie cu numere trase pe loc. Şi cred că am găsit răspunsul ciudat. sus. Stau strânşi unul într-altul în sala de jocuri sau stau aşezaţi pe scaune la uşa cabinelor.ce îi face să stea strânşi unii într-alţii în sălile acelea mirosind a linoleum din pântecul vaporului. imense. aerul oceanului e tare şi aromat. aşteptând silnic şi resemnaţi să treacă timpul. ca şi cum nu ar fi chiar siguri că lor le aparţin orele acelea libere. nu obişnuiesc să meargă la cinema. pe vapor se joacă fie cumpărat de şahul Iranului şi să fie transformat în participă foarte puţini. în viaţa lor de dinainte şi de după acest drum. engleză. Cu o seară înaintea ajungerii. ca la un mare spectacol. M-am întrebat adesea ce îi face pe aceşti oameni. bolta cerească se rotunjeşte perfectă. aproximativă şi ea. nu ştiu să mediteze. Nu obişnuiesc să citească.

din loc în loc. dar atunci cu mare intensitate.soldaţi şi ofiţeri. Drumurile montane ale adolescenţei noastre şi eroismul solidar cu crestele de atunci se lăsa înlocuit de o emoţie fierbinte şi fraternă pentru eroii acelei fapte de vitejie şi de frumuseţe. Şi totuşi. am privit în cealaltă lume prin Fereastra Zmeilor. din GEOGRAFIE ŞI ISTORIE Am străbătut Făgăraşii în lung. pe Transfăgărăşan. şoferi de Mi s-a întâmplat rar.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .pe care abia îmi încăpeau bocancii cu ţinte. ci apără şi înalţă. Dar cum altfel aş putea exprima emoţia pe care am trăit-o înaintând pe panglica aceea de asfalt care cosea prăpăstiile una de alta şi lega norii cu funde extravagante. asfaltagii . ci şi o încheiere spectaculoasă dar lipsită de eroism a tinereţii. care nu ameninţă. bidonaşe de apă. ne-am lăsat hăituiţi de colţii Cleopatrei.Coridoare de oglinzi cum lunecarea uşoară în sus ar fi fost nu numai o infirmare a efortului eroic de odinioară. întipărită în geografie şi în istorie.cânturi înfiorate acestei armate care nu distruge. aşezaţi cu grijă unul înaintea celuilalt . şi ingineri. norii măturau miraţi asfaltul suit sfidător până la ei. şi oglinda neagră a lacului Călţun. de la Corbeni până la Piscul Negru şi de acolo la Cârtişoara: neam rătăcit în norii prevestitori de zei ai vârfului Suru. săpători balastiere. am fost fericiţi când am Transilvania în Ţara Românească. corturi şi saci de dormit a fost o etapă a tinereţii noastre şi-o dovadă a forţei ei. şi fiecare pas pe care l-am făcut în acele zone ambigui de amestec al cerului cu fiecare din acele expediţii eu rucsace. cum altfel aş putea să povestesc admiraţia pe care am simţit-o pentru autorii acelei adevărate opere. o tăbliţă zidită în peretele stâncii amintea detaşamentul care învinsese acolo muntele. artificieri şi betonişti. Nu mi-a dat niciodată prin gând atunci . ca şi pag 160 din 281 .că voi străbate cândva cărările acelea .într-o maşină al cărei efort îl simte numai schimbătorul de viteze.şi de altfel gândul nici nu ar fi fost atunci pentru mine decât o profanare . de la Turnu Roşu până la oraşul Victoria şi de la Mânăstirea Sâmbăta până la Porumbacul de Sus. Nu ştiu să scriu imnuri de laudă geniştilor . am străbătut Făgăraşii în lat. realizarea Transfăgărăşanului mi s-a părut un basm pe meandrele pământul a fost o victorie a noastră asupra noastră. să regret că în poezie nu încap amănuntele şi concretul. a venit o vară în care am trecut. sună modest şi neîndestulător? Din loc în loc. oricât de grandilocvente. ani de zile. hanorace. ne-am lăsat răsfrânţi de scăpat din Strunga Dracului. într-un fotoliu a cărui lunecare o înregistrează numai cifrele de kilometraj. motorizate ale căruia nu mi-am permis să mă înalţ. alături de care epitetele. am păşit pe mijlocul de cuţit al Ciortei şi pe malul dantelat al Vidrarului. Tocmai de aceea. ci construieşte.

de pene. calificativul bun cântăreţ. dramele şi concurenţele ei. cu rentabilităţile ei economice şi TÂRGUL DE CÂNTEC Ceea ce mă impresionase mai puternic cu ani în urmă la Paris. Pentru că tot de aripi. uneori. şi păsări albastre ca peruzeaua. în spatele căruia se afla obiectul însuşi al vânzării: cântecul. altele erau robuste pretinzând colivii peste dimensiunile obişnuite. dincolo de bogăţia muzeelor şi de regalitatea arhitecturii. dacă îngerii s-ar fi putut lăuda vreodată cu asemenea culori). de manii şi de obişnuinţe nu era decât un cadru. lipsit de fapt de importanţă. Erau păsări purpurii cu ciocuri de metal auriu. cu frumuseţile ei gratuite. Şi nimic mai înşelător. şi păsări imaculate cu ciufuri violete. de cozi şi pag 161 din 281 . de culori.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pentru vânzarea bunilor cântăreţi. altele solitare. agitându-se muzical dincolo de zăbrele artistic forjate şi purtând caligrafiat. unele se vindeau în perechi. altele îmbufnate. că ele există pe pământ? Unele erau miniaturale până la a părea numai măiastre reproduceri ale unei realităţi mai puţin fragile şi graţioase. de ticuri. Ţin minte că revenisem mai multe duminici la rând fermecată mereu şi mereu neliniştită de acel amestec de frumuseţe şi de lipsă de libertate. alături de preţ. unele erau jucăuşe. de firi. altele deţineau adevărate apartamente cu balansoare şi piscine. şi păsări gri cu gulere ca nişte nori verzui. acel exces de lux. . unele erau guralive. altele mute. Un penaj insignifiant şi o colivie monahală puteau să coste de câteva ori mai scump decât cea mai extravagantă toaletă păsărească. toată acea diversitate de temperamente. şi păsări de sidef cu ochi roşii şi aripi muiate-n albastru închis. fusese piaţa de păsări cântătoare de la Cité. Cum aş putea să le descriu păstrându-le întreaga strălucire şi convingându-mă. exorbitant. Nimic mai divers decât acea expoziţie săptămânală de artă vie.colivii cu fiinţe înaripate de-o neînchipuită frumuseţe (le-aş fi spus îngeri minusculi.Coridoare de oglinzi unele se mulţumeau cu austere chilii. şi păsări verzi ca iarba cu ciocuri stacojii. bineînţeles. şi păsări galbene ca şofranul. Cu greu aş putea descoperi în memoria mea sentimentală o întâmplare sau un lucru care să egaleze în gingăşie suavitatea acelui târg de duminică etalând într-o ordine metafizică. şi păsări negre cu ochelari şi cozi de argint. de moţuri. totuşi. ceea ce nu însemna că printre marile frumuseţi nu ar fi fost primadone al căror preţ devenea. desigur.

dacă aş putea să mă scufund într-o frază. răgazul ar fi mai larg şi distanţa mai mare. de istoria care vine. şi în acele câteva ore dintre două somnuri şi dintre două mese. Mă gândesc uneori că dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore.Coridoare de oglinzi goniţi mereu din urmă de timpul care trece. fără grija că nu peste mult mi se va face frig. aşa cum zeii Mediteranei erau altfel decât oamenii numai pentru că erau mai mari şi mai puternici decât ei.. Dar nici nu se luminează bine de ziuă. fără presimţirea că la un moment dat mi se va face frică. că se întunecă iar. Visez la o zi în care să încapă totul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de piedestalele goale şi neiertătoare care aşteaptă. cu mânii mai justiţiare şi credinţe mai neschimbătoare. dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. nici n-am înţeles bine că suntem. şi pagina care rămâne şi bucuria care dispare. în care ar încăpea şi scrisul şi cititul. albe. şi dragostea ineluctabilă şi singurătatea necesară. rubensiene. Mă gândesc uneori ca la o frumoasă utopie la nişte ORE Mă gândesc uneori: dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. că trebuie să pricepem că am fost. noi trebuie să fim demiurgii. dacă aş putea să mă scufund în prietenie. libere de fiziologie. şi privitul unei crengi şi alergatul după un autobuz. fără spaima că peste câtva timp mi se va face foame. dintre ele mai uşor de umplut cu lucruri mari. Dacă între ora ieşirii din apele provizorii ale nefiinţei şi ora recăderii fatale în ele. dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. Dacă aş putea să mă scufund într-o pag 162 din 281 .cu dorinţe mai ferme şi elanuri mai greu de înfrânt. la o viaţă în care să nu las la o parte nimic. chiar segmentarea lui între jaloanele tiranice ale prânzurilor tot ar mai putea decupa fragmente carte. şi discuţiile şi tăcerea. dacă aş putea să mă scufund în singurătate. şi jocul şi aritmetica. dintre două oboseli şi dintre două spaime. mai larg. toate aceste limite ar fi mai îndepărtate şi golul. zile mari. noi înşine am fi altfel . fără teama că peste câteva ore mi se va face somn. Poate că. Poate că.. şi contemplaţia şi implicarea.

dintr-unul din acele mari coşuri fermecate care mi-au mobilat copilăria - fixat pentru totdeauna în mine râsul acela rememorat concurente. era iarnă. după cum nu ştiu care dintre aceste elemente . Memoria este. o disperare neînţeleasă sau o fericire aproape fără motiv. ţin mult mai puţin minte întâmplări şi personaje decât sentimente. în sudul cel mai adânc al Italiei. o clipă de jenă.seara. un moment de dispreţ. la acea oră în care lumina zilei se amestecă ambiguu cu întunericul şi cu strălucirea vitrinelor şi-a felinarelor. a beatitudinii şi perfecţiunii lumii. începuse să ningă şi-mi amintesc halucinant forma exagerat de mare şi de complicată a fulgilor care-şi păstrau arhitectura distinctă căzând rar şi luminând ei înşişi văzduhul strălucit din prea multe direcţii deodată.sau. cred. De ani de zile. o după-amiază rostogolită spre seară. numai ea. prima ninsoare din anul acela). în marmora albă ca un os bătrân al pământului şi în ochiul meu care îl primea cu recunoştinţă. Se pecetluia astfel nu numai în conştiinţa. ţin minte ca cea mai fericită amintire din viaţa mea imaginea unei după-amieze de iarnă. ningea (era. ca spre o icoană făcătoare de minuni. cu cele mai mici amănunte conservate intact. Soarele se reflecta atotputernic în oglinzile rotunde ale mării. schematic şi nesemnificativ . arbitrară şi nedreaptă.Coridoare de oglinzi câte o bucată de dovleac copt din care muşcam râzând. eram elevă. ieşisem de la şcoală cu mai multe colege şi de la primul colţ cumpărasem fiecare . Era. Şi ce mai era? Nu ştiu. printre coloanele greceşti ale templului lui Poseidon de la Paestum. de aproape zeci de ani. O oră de prânz. momentul solar al descoperirii acelei frumuseţi spre care m-am întors apoi mereu.cine MEMORIA Cred că memoria mea este arbitrară şi nedreaptă.dar am încleştat strâns în neuitare. ştie dacă nu la întâmplare . desigur. deci.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . seară. ceea ce e şi mai rău. întâmplător. aleasă . devenit prototip şi etalon al fericirii. zăpada. sub un soare torid. şi totuşi nu-mi doresc nimic mai mult decât să mai poată adăuga asemenea nesemnificative dar nemuritoare clipe iluminate muzeului imaginar al fericirii mele pe pământ. pag 163 din 281 . ci şi în carnea mea fericită. reţine sau abandonează întâmplări şi lucruri cărora nimic nu le-ar da dreptul la destine diferite? De altfel. Am pierdut chipuri care mi-au fost apropiate şi evenimente care mi-au determinat evoluţia . adolescenţa . n-am păstrat din ele decât un enunţ teoretic. dovleacul copt.dintr-un şir întreg de posibile acestei amintiri i s-a adăugat o alta. Peste ani. Cum altfel s-ar putea caracteriza felul cum. ea clădeşte o istorie în care viaţa mea retrăită s-ar recunoaşte cu greu. în miliardele de oglinzi ale nisipului.a mereu.

în şir indian sunt rânduite personajele principale ale tragediei: zeul Osiris. Format dintr-o reginei şi duce gândul la hrube misterioase şi taine de nepătruns numai într-un târziu.îl traversam acum cu singură încăpere . şi acesta. nimic nu l-a degradat. deşertul ondulat şi perforat de morminte al celuilalt mal. În mărime aproape naturală. tânărul rege mort. iar pe peretele din spatele acestui catafalc de granit. cel ce avea să-l primească. şi-au plătit lunecă luntrii subţiri cu îndrăgostiţi . soţia lui superbă care în curând avea să se căsătorească cu marele preot. ţărmurile lui erau repartizate cu rigoare între fiinţă şi nefiinţă. încât somptuoasele morminte ale Văii Regilor nu erau decât pandantul firesc al palatelor legendarei Tebe despre grandoarea căreia mărturiseau încă atât de măreţ ruinele de la Karnak şi Luxor. Mormântul lui Tutankamon nu este nici cel mai mare. precum cel al milenii intact şi exact. însăşi modestia acestei dimensiuni este suspectă descoperirii picturii.Coridoare de oglinzi norocul şi puterea prin uitare. artei şi bogăţiei egiptene. verde ca apa. cel de al patrulea erou al peretelui. cel care ar fi putut fi şi asasinul. tot ce i s-a dat să ducă în prădat. Destinul său postum întrece însă cu mult măreţiile celorlalţi şi nu încetează să fascineze. roşu ca sângele. Lipsit de noroc.pe lângă labirinturile mastabelor sau adevăratele palate subterane. nu a fost cel mai mare sau cel mai puternic dintre regii vechiului Egipt. prin jefuirea mormintelor lor şi pierderea dovezilor măririi lor pentru posteritate. nici cel mai important al văii. Numai mormântul lui a rămas neatins. o magnifică pictură în culori eclatante. proaspete. asasinat. în timp ce ceilalţi regi. galben de soare. chiar de soţie. după ce ţi-ai revenit din şocul încăpea în acel spaţiu de garsonieră funebră toate Hamşesut. acest adolescent a fost sortit să poarte în eternitate solia frumuseţii. noi. mai puternici şi mai norocoşi decât el. nimeni nu l-a FRUMOSUL FARAON După ce trecusem Nilul numai în nopţile cairote . aproape orbitoare. albastru de cer. unul lângă altul. alb imaculat. în orice pag 164 din 281 de stâncă descoperi un sarcofag luminat de .la ora când de la înălţimea podurilor epuizant de lungi se simte pătrunzând ca o respiraţie adâncă de uşurare suflul răcoros al Mediteranei pornit spre izvoare. În credinţele vechilor egipteni marele fluviu despărţea imperiul celor vii de împărăţia celor morţi. mort extrem de tânăr. mesajul a fost transmis peste moarte a păstrat întreg şi a predat nemuririi. iar apa se vede numai ca o beznă lichidă peste spaima lucioasă a căreia şapte sute de kilometri mai sus. dinspre Luxor şi Karnak înspre Valea Regilor. ajungi să te întrebi totuşi cum au putut nesfârşitele bogăţii umplând jumătate de etaj la muzeul din Cairo. În mijlocul cubului de aer închis între suprafeţe netede locuitorul lui modelat în aur. după cum nici el.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Tutankamon. chiar dacă neînţeles. frumosul faraon. se pare.

iar incredibila artă nu făcea decât să dea concreteţe spaimei . iluminate de suferinţă.Coridoare de oglinzi în mână un instrument destinat să deschidă gurile celor ce lungul veşniciei proviziile pregătite: reale. Iată. îndrăzneţ şi fără scrupule. gunoaiele orientale. el însuşi ajuns numai prin moarte la viaţă fără sfârşit. cu triumful eternităţii desenat de pe atunci peste trăsăturile pure. I-am privit încă o dată: zeul verde. pentru ca să poată mânca de-a alături. Ucigaşul fusese deci primul care se îngrijise de uluitoarea nemurire a lui Tutankamon. Şi pentru ca totul să fie perfect înfricoşător . superba. mumificate au murit cu dinţii încleştaţi. sau fragede şi proaspete. peste el s-au depus straturi-straturi nisipul deşerturilor. civilizaţiile viitorurilor succesive până în acest prezent din care contemplăm uluiţi miraculoasa frumuseţe a capodoperelor sosite din moarte. abilul regizor al dramei.Editura Liternet 2003 caz profitorul politic şi amoros al dispariţiei faraonului.preotul ţine Ana Blandiana . mai frumos decât zeul şi decât cei ce l-au învins. şi el. pag 165 din 281 . în picturi. seminţiile Islamului. mortul. impasibila regină. pulberile culturilor dispărute pe rând. răsplată şi poate inspiratoare a morţii.

să intre în anotimp. fără să ştie că nici noi.Coridoare de oglinzi RITURI În toamna trecută nu s-a întâmplat ceva ce trebuia să se întâmple. frunzele nu îndrăznesc să apară. când zilele se lungesc şi păsările se întorc. iar acest spectacol macabru împiedica frumuseţea anotimpului să-şi urmeze cursul. Este ca şi cum sufletul vegetaţiei trecute ar refuza să părăsească acest tărâm până când riturile trecerii dincolo nu i-au fost întru totul îndeplinite. nici arborii nu le mai cunoaştem pentru a le îndeplini. crengile arborilor întârzie să se înscrie în timp. La mijlocul lui decembrie. continuau să stea agăţate de crengi într-un încăpăţânat şi neliniştitor exhibiţionism. răsucite.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mumificate sau chiar intrate în putrefacţie pag 166 din 281 . frunzele uscate. când primăvara nu mai poate fi reţinută. dar ceva ce ar fi fost absolut necesar pentru ca frunzele să cadă şi putrezirea să-şi continue drumul firesc. Nu ştiu ce. Chiar şi acum.

de fiecare dată neschimbat. parterul înălţat mult deasupra unei pivniţe spaţioase şi impunătoare. convinsă că voi merge aşa până la sfârşitul drumului şi al amintirii lipsite de atracţii şi de pericole şi. împiedicată brusc de menţionarea pasageră a acelei pivniţe care îmi învie neaşteptat în memorie. li se atribuiau nume complicate luate de prin cărţi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu încăperi întunecoase despărţite între ele prin lanţuri trecute printre uluci. cu şi plictisitor de străbătut. Am senzaţia că merg pe un drum plat. se întrerupe. dar care se dovedeşte o capcană. bătrână. plin şi acoperit cu un capac peste care se pag 167 din 281 .şi se tăiau cu fierăstrăul pe o capră ancestrală şi scârţâitoare. ceva ce părea a fi numai o denivelare sau o urmă de pas mai vechi. deodată. cu intrarea ei monumentală ca de cetate medievală. uniform. odată cu frigul.Coridoare de oglinzi spre care cobora un plan înclinat făcut pentru butoaiele altor vremi. care numai Dumnezeu ştie cum ar fi continuat. o înşiruire de subterane din care nu pot scăpa decât cercetându-le cu amănuntul şi descoperindu-le mereu mai mari şi mai nesfârşite. echilibrată savant pe un cărucior cu două roţi .. deodată. ca şi cum". Ce începusem să scriu? Firul unic şi simplu al epicii s-a pulverizat în zeci şi sute de fragmente gata oricând să se spargă şi să se multiplice la rândul lor la cea mai slabă mişcare a amintirii. odată ieşiţi în lume. aşa cum cea mai uşoară tresărire a inimii schimbă şi reaşează figurile din caleidoscopul la capătul căruia se formează mereu alte lumi din pietricele colorate oglindite la infinit. unde nu pătrundea niciodată lumina. uşor conştiincioasă şi fără antren. încât firul de pe suprafaţa pământului.şi se punea la murat mereu în acelaşi butoi. coborât greu. care trăiesc prin ele însele o viaţă secretă şi acaparatoare.piramidă fragedă.. şi cărora. o întreagă prăpastie din care nu mai pot ieşi până nu o descriu pe larg până nu o povestesc. reapărând. şi se crăpau cu toporul pe un butuc imens care dispărea vara pe sub pânzele de rochiţa-rândunicii şi de troscoţei. şi apoi în alta. piciorul îmi scapă într-o adâncitură.. cu pisicii şi căţeii care se năşteau prin cotloane necunoscute. firul simplu al amintirii epice nu mai rămâne decât o teoretică linie de unire între abisurile detaliilor uitate. cu lemnele care se cumpărau cu pereţi de scândură şi uşi fixate cu lacăte ruginite. Şi din această prăpastie se trece în alta. fraza şi sensul povestirii. cu varza care se aducea . pe care îl relatez metrul . Şi. cu gârliciul Scriu: "Locuiam într-o casă lungă. lucrurile se petrec la fel. aninate în CAPCANA De câte ori vreau să îmi amintesc ceva. scos uşor din pivniţă şi apoi prăvălea un pietroi..

să trezească acea senzaţie de timiditate şi smerenie pe care numai operele ieşite dintr-o minte şi o mână de om o pot trezi în sufletul. mă miram singură stând sub acel castan imens şi rotund. dornic să fie înfrânt. al celorlalţi. minunându-mă singură cum poate semăna un castan cu o catedrală.Coridoare de oglinzi sentimentul că timpul pe care îl petrec acolo se adaugă mântuirii sufletului meu. din moment ce până şi lăcaşurile de închinăciune îl respiră şi până şi altarele îi tremură în vânt? Cred că metafora a început de la flori. de forma unor piramide lipsite de veşnicie. dar nu şi de înţelegerea ei. privind pierdută în sus cerul adânc lemnului şi ţarina îmi respectau jocul şi intraseră copilăroase CATEDRALA DIN CASTAN Cum poate un copac să semene cu o catedrală.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în timp ce soarele şi vântul. semănând atât de mult unor candelabre cu lumânări fine şi lungi. să fie asemeni coloanelor şi lemnul pag 168 din 281 . cu oricât de drepte şi lungi. încât numai faptul că nu se stingeau putea să trezească. purificată prin de dincolo de crengi. să nu mă contrazică. clipocitoare vitralii. Dar o dată această axiomă admisă. o luminează. abia îndrăznită. asemenea unei bolţi de biserică înălţată unui zeu cu adevărat viu. şi o dată această iluzie crezută. exigente ca tuburile unei orgi. fericită de propria mea minune. cum pot ramurile. Am stat o dimineaţă întreagă. oricât de puternic. să pară măreţ şi neîndurător ca piatra. nimic mai firesc decât să descoperi bolta sacră pe care aceste fragile lustre. de la acele eflorescenţe albe orgolioase. Am stat o dimineaţă întreagă pe o bancă sub un castan. propria mea imaginaţie. nimic mai uşor decât să simţi lumina cernută de frunze ca trecută prin vii. iar ramurile selectând glasurile vântului. scoarţa în el. cu atâta misterioasă gingăşie. îndoiala. dându-şi toată silinţa să mă ajute. blând. cum poate un arbore oricât de înalt şi de maiestuos. cum poate un copac să semene cu o catedrală.

cum se spune . logice legi de supravieţuire. insignifianţi. că încă din 1932 era pensionar al Societăţii Scriitorilor Români. judecata criticii atât de sigură de sine. iar selecţia definitivă scoate la iveală mereu alte trăsături necesare. Destinul lui Bacovia îmi dă dreptul să o fac. Se produc pe nesimţite. chiar numărul celor aleşi de . un luminat la trecerea ei). aproape fără ca cineva să să-l împiedice a deveni. Mi s-ar putea răspunde că în 1925 şi 1934. însă ca să vină. care au încetat de a mai fi sate. localităţi decretate urbane. elogios sau dezaprobator. Şi-mi mai imaginez critica literară de după anul două mii alegând şi urcând acel nume aproape necunoscut printre cele câteva care vor reprezenta pentru ea această epocă şi privind indiferentă. Dar cine nu ştie că şi premiile literare şi pensiile scriitoriceşti ţin mult mai mult de biografia omului decât de cea a scriitorului? Sunt convinsă că cititorul de poezie . pentru ca tot ce părea logic înainte să se dovedească derizoriu şi fără nici o semnificaţie. şi publicând. al publicului separă cu uşurinţă. opuse nu rareori celor dintâi. înecată în mlaştina tipăriturilor efemere. şi interesul. din perspectiva ei. de a agita fără încetare conştiinţa contemporanilor. câteva poezii pe an. totul pare destul de comprehensibil. într-una dintre noile. apoi. E destul. puterea de a convinge. iar din deconcertanta statistică a celor dispăruţi şi a celor salvaţi să se contureze concluzii aiuritoare. Dar un asemenea ochi nu există: celor din epocă le lipseşte distanţa unei asemenea viziuni.Coridoare de oglinzi bage de seamă (generaţiile de cititori schimbându-se şi fiecare dintre ele reţinând numai fragmentul de firmament ochi îndepărtat şi constant atent le-ar putea descoperi spectaculoase. un număr redus pe care nimic nu pare timp. de exemplu. pierdută. anul pag 169 din 281 Îmi imaginez în .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Nu mai puţin greu de dedus sunt legile supravieţuirii prin poezie.al anului 1916. Până a nu se petrece cutremurul. nici măcar cu uimire. în câte o culegere judeţeană. asemenea lui Bacovia. puterea de a scrie mult şi mereu. atât de multele. mutaţii şi înlocuiri pe care numai un INTRODUCERE ÎN NEMURIRE Îmi vine în minte o comparaţie. să zicem. savant şi convingător de ce trebuie să te aşezi sub canatul uşilor şi de ce nu trebuie să stai în balcoane. există metode de a te apăra de el. decenii la rând. iar istoria literară nu se oboseşte să mai distingă pe cei. Puterea de a şoca. din masa celor care scriu. poet trăind.oricât de avizat . calităţi esenţiale succesului brut. Bacovia a fost laureatul unor importante premii de poezie. clasificările şi presupunerile de azi. Până a nu se declanşa mecanismul istoriei literare. apar însă ciudat de inoperante în timp.zilele noastre. ca să se întâmple cu adevărat cele câteva secunde ale cataclismului. imposibil de sistematizat în reguli şi legi. specialişti demni de încredere care explică. dar real. dar nu au devenit încă oraşe.

şi obrazul poeziei. aşa cum există perechi legate fără scăpare printr-o relaţie de iubire-ură. De altfel. Tocmai pentru că. a existat întotdeauna o puternică şi fatală relaţie de încredere-suspiciune. sfârşesc prin a se estompa şi a-l forma abajururilor menite să o acopere şi să o îndulcească. atât de puţinele sale cuvinte. nici să caute printre mormanele de vorbe pe cele mai bune. marelui poet: "Se părea că exist şi chiar mă şi cum. sau mai adevărate. pe cât de uimit este cititorul poeziei de azi căruia îi spun că. obosit de literatură.probă în sfârşit palpabilă. poetul începe să îşi lepede obrăzarele. a istoriei care a început. travestiuri adesea disparate şi contemporan al acestui volum.Coridoare de oglinzi comun al criticii glosând pe marginea poeziei bacoviene. privind catedralele gotice. naturalism . aşa cum un ascet foloseşte mâncarea pentru a supravieţui. Iar atunci când. rezumând şi geniul. ar fi tot atât de uimit de destinul Ana Blandiana . ci de nevoia ei de exprimare. sau mai frumoase. el leapădă .simbolism. Ce dicţionar s-ar putea întocmi din sensurile bacoviene ale bietului cuvânt violet! lăsa încă mai neacoperit. cine ştie cel mai important poet de azi va fi socotit după o jumătate de secol unul dintre acei tineri expeditori de plicuri cu versuri pe care redactorii nu au timp să le citească şi revistele nu au loc să le publice. te-ai întreba dacă pag 170 din 281 . în faţa centenarului său . funciar. şi spaima speriam că exist". O poezie atât de nouă. încât nici măştile .pe Bacovia însuşi nu mi-l pot închipui decât spunând acea extraordinară frază. nici să se îmbogăţească strângând. nu avea încredere în cuvânt. a sintaxei. Între el şi cuvintele sale. cât mai multe cuvinte. poate.ale simbolismului nu reuşesc să o ascundă. masca ultimă. aşa cum o lumină puternică dizolvă gesturi şi intonaţii străine. Şi dacă unele dintre ele revin obsedant. Jenat de propriul său geniu. scriind. El foloseşte cuvintele pentru a spune. expresionism.cu un modernism crud. dintre exprimare directă şi înscenare poetică a fost decenii de-a rândul locul adevăratului. nu încerca nici să-l împodobească. Bacovia preferă să împrumute contradictorii . Dilema dintre sinceritate şi poză. este numai pentru că intensitatea rostirii este suficientă ca forma sunetelor să nu mai aibă importanţă.desenate apăsat şi aproape caricatural cu vopsele naturale şi pensule improvizate . pătrunzând în carnea vie a deceniilor următoare . stânjenit nu de suferinţă. Ca arhitecţii lor credeau sau nu în Dumnezeu.Editura Liternet 2003 apariţiei volumului Plumb. eminescianism.care. indubitabilă şi aritmetică introducere în nemurire . dincolo de care nu se mai văd decât nervii dezgoliţi şi capilarele hidoase ale cuvintelor nemaiascunse de pielea catifelată a versului. ciudat. atât de puţin repetată.

"La geamul unei fabrici o pală lucrătoare". Bacovia este asemenea savantului modern. "Dar. iubita mea uitată?". Plânset mondial". cazarmă. "O. nu-i vis"). luând în stăpânire o infimă parcelă de univers pe care o pune la microscop. liceu. grădină publică. "De foşnetul de bani înnăbuşit / În lumea asta de dugheni". un soldat". ca şi uluitoarea indiferenţă la "artă" Ana Blandiana . De câte ori îl recitesc pe Bacovia ("Deja au şi pornit pe lumea eronată / Ecouri de revoltă şi de jale. totul rămâne încredere şi imaginaţie pură. dar destul de puternic încă pentru a-şi ricana disperarea în această. cimitir. aşa cum raza mişcătoare a unei lanterne măreşte profunzimea întunericului? De fapt. morţi pe catafalc. scenă de panopticum crud şi exhaustiv. rari trecători. de câte ori îl recitesc pe Bacovia. lumea a presupus că nu o au deloc.Coridoare de oglinzi îmi apare asemenea unei picturi naive. coexistând care duce cu aceeaşi simplitate la capodoperă şi la dezarticulare. "Dar foamea grozavă nu-i glumă. îi studiază structura moleculară. orchestră. / Tot mai citeşti probleme sociale / Sau ce mai faci. catedrală. îl înrudeşte în mintea mea pe Bacovia cu Emily Dickinson. "Prin târgu-nvăluit de sărăcie / Am întâlnit un popă. apoi pe cea atomică şi apoi. "Dar notează-n cartea vremii / Filozoful proletar / Greve sânge nebunie / Foame. fibrele cele mai misterioase ale particulelor într-o tensiune supraomenească spre acel ultim punct unde. într-o cercetare tot mai totală. iar ştiinţa începe să semene cu religia. domnişoare în ferestre. abator. cu panoramă. marele poet proletar. senzaţia de singurătate a poeziei. mult dincolo de puterea măritoare a oricărei lentile. timp şi geografie a poeziei . corbi. nemaicăzând sub puterea de verificare a simţurilor nimic. cârciumi. autorul acestei atât de incredibile estetic "serenade din pag 171 din 281 va fi un cântec de alte primăveri?". vai. caterincă. "Ning la A observat oare cineva că faptul de a se adresa în atât de multe poeme iubitei pare să mărească la Bacovia. "Eu trebuie să plec. stângace şi infinit sugestive în ironia grea şi obosită de sine însăşi a marelui artist învins de urâţenie. toate într-un elan flagelator. "Cetate-azilul ftiziei". . frunze căzând. Sunt momente în care oraşul din poezia lui Bacovia realităţii. atât de îndepărtate în spaţiu. să uit ceea ce nu ştie nimeni / Mâhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvânt". când cinematografe grave drame sociale". adâncit în cartiere democrate. acei învinşi pe veci pierduţi / Ori în taverne. dugheni. îngrămădite colorate.Editura Liternet 2003 Marea elipsă. ori în mansarde". nu să diminueze. tot mai dizolvantă. În amândouă cazurile.până să se convingă de prea înaintata lor conştiinţă artistică.

/ Prin asta eşti celebră-n orient. un poet modern de talie întreg pe blândul şi firavul Păun-Pincio. publicată încă din 1914. de neautentic. mai ermetic decât scrierile în cuneiforme. genii întristate care mor / În cerc barbar şi fără sentiment. timp de un întreg deceniu europeană? De ce trebuia să-l studiem în licee un semestru spus că izvorăşte din simboliştii francezi. pentru a le scoate şi a le valorifica din plin după victoria revoluţiei. Toma le introdusese în sticle şi le îngropase în pământ de frica Siguranţei. în frunte cu Eminescu. unele lucruri de la începutul literaturii noastre contemporane proletcultismul. / O. plină de umor!"). Există în acest poet. Nici destinul său proletar. pag 172 din 281 . Într-o perioadă în care. mereu aşa / În vise dulci. o profundă aversiune împotriva a tot ce e adevărat şi natural (şi există ceva mai natural şi mai adevărat decât geniul?) face tot ce poate pentru a şterge contururile şi a muta culorile. dormi adânc. toţi marii poeţi erau expulzaţi din câmpul literaturii. ca şi istoria. Bacovia nu avea cum să fie acceptat. de vina de a avea geniu. Ca şi cum nu s-ar şti că opera marilor poeţi este scrisă în sufletul poporului lor asemenea mesajelor secrete care ies la iveală numai la flacără. încât devine intraductibilă nu pentru că. un sunet atât de românesc (“O.Editura Liternet 2003 topor" şi al atâtor strigăte de disperată aşteptare a unei alte mi se par şi mai de neînţeles. decât "O. în revista Ilustraţiunea 1926? Ce putea să împiedice. într-o vreme în care mult mai revoluţionarul şi mai marele poet ne era încă aproape ilicit . iar Ana Blandiana . / Eu ştiu şi bine-a dărâma". o durere atât de specifică. când poezia românească avea. nici convingerile sale socialiste.contemporan? Erau oare mai incendiare versurile despre care învăţam că A. / Oftând palate de-ţi durez. hidos burghez. lumi. trebuie să-şi aibă şi el o logică a lui. De ce trebuia supralicitat bunul poet Neculuţă. cuvintele nu sar putea traduce şi în alte limbi. ţară tristă. nu aveau cum să-l absolve de eroarea de a fi poet. răsucite. despre care decenii la rând s-a naţională şi încorporată în volumul Scântei galbene din (1946-1956) retipărirea poetului care îşi îndeplinise "toate profeţiile politice"? Dar absurdul.Coridoare de oglinzi O uimitoare nevoie de calp. ci pentru că realităţile numite sunt prea adânc ascunse în cuvinte ca să poată fi zărite de un ochi din afară. cu nimic mai puţin proletar decât el şi încă mai neîmpăcat cu lumea.

prin aceeaşi secvenţă a mişcării. nimic din acel aspect emfatic şi cabotin nu mai impieta asupra spectacolului care ni se desfăşura cu o dramatică încordare. Olimpul se învelea în cortine mereu mişcătoare de nori care păreau să promită şi să sustragă. probabil. umede şi reci.atunci când în următoarea secundă ar fi trebuit să rămână piscul gol.de a dezvălui şi de a se elibera. Faptul că se lăsa tulburată de văzduhul cutreierat de CORTINE Ca şi cum ar mai fi ceva de ascuns. o anumită emfază exagera şi strica efectele lunecării. Pe cât urcam. marea era ambiguă ea însăşi în felul în care îşi apropia valurile abia schiţate de ţărm. se multiplica.întoarse din drum de legi mereu mai puternice . Iar faptul că nu reuşeam să descifrez ceea ce ea încerca atât de încăpăţânat şi de riscant să-mi spună. oglindindu-i şi lăsându-se întunecată la rându-i. obiectul secret şi mereu subînţeles al tainei. fără să reuşească să ajungă totuşi vreodată. să-mi spună ceva esenţial despre taina înfăşurată acolo sus în văluri precaute. neobosită şi fără succes. Aşa am pornit. aş zice. Faţă în faţă cu muntele. expus fără apărare privirii . dar încă în viaţă. care păreau făcute mai mult pentru a fi văzute decât pentru a însemna în sine ceva. un anumit cabotinism al cerurilor. în faţa ochilor. înaintând pe acel drum pustiu pentru a viola o taină poate inexistentă. părăsind şoseaua principală. înspre Olimp. pentru a vedea o rană poate neînchisă. cine şi ce se ascundea dincolo de curgerea continuă a ceţurilor legate evident printr-o complicitate căreia numai noi nu reuşeam să-i prindem sensul şi misterul? Privit de pe şosea. ar fi obosit. în cele din urmă ochiul. într-o aproape perversă amânare a răspunsului. de mult descalificatului paradis. de cealaltă parte a şoselei. părea rezultatul unui chin mai vechi şi mai adânc în care valurile erau încercări . mă înverşuna şi mă obliga să descopăr pe cont propriu totul. cu un fel de înverşunare lipsită de logică şi cu un fel de vinovăţie lipsită de sens.un altul îi lua locul într-o ştafetă savantă. Şi poate că ne-am fi îndepărtat excedaţi şi grăbiţi pe asfalt. ca pe nişte mesaje neformulate complet şi răzgândite mereu în ultima senzaţie ale celor ce i-au părăsit de mult. Zei înfrânţi. rulând înspre ceruri mai limpezi. dar nori. marea părea că încearcă. în afara zonei de influenţă a pâclosului. eroi ologi.Coridoare de oglinzi clipă. muntele îşi schimba înfăţişarea. spectacolul părea totuşi mai mult grandilocvent decât misterios. şi numai când unul se sfârşea de tot . tot mai aproape. dacă n-ar fi fost marea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ferindu-şi agonia de privirile dornice de nerenunţând încă la prerogativele atât de derizorii ale nemuririi. Norii erau acum orbitori şi lunecau mai încet. Aşa cum venea fără încetare spre mine. înaintam cu ochii pag 173 din 281 . spitale de nimfe trecute şi azile de satiri bătrâni acoperindu-şi decrepitudinea cu hlamide zdrenţuite de nori. Pentru că din prima clipă am avut sentimentul că fac ceva interzis şi urât.

cu capetele în pământ. deasupra noastră piscurile cuprinseră stins ameninţători şi fără speranţă. grăbiţi să plecăm. erau în continuare drapate. ascunsă cu atâta grijă. înfrânţi de logică şi mândri de dramul de înţelepciune pe care l-am descoperit în noi. să lăsăm în urmă nedezvăluite rănile pe care norii le bandajau de milenii cu feşe umede şi complice. nemaivoind să descoperim nimic. Ce-am fi putut descoperi şi simţi odată ajunşi jalnici şi încăpăţânaţi alpinişti ai simbolurilor . Atunci ne-am întors. Zeus murise desigur demult. dar munţii ne pag 174 din 281 . în timp ce în urma noastră Olimpul se învelea singur în nori. Când am plecat privirea eram înconjuraţi de munţi. dar asta nu însemna că noi aveam dreptul să pipăim decorurile şi să tropăim în culise. Pe scena suspendată. piatră disperată şlefuită cu duioşie de nori? Am început să coborâm. cuprinşi de ruşine. ca şi cum ar mai fi avut ceva de ascuns.Editura Liternet 2003 suspendaţi de norii aceia atoateştiutori uitând pierduţi şi Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi ceea ce speram să vedem şi sensul urcuşului. străini deodată de propria noastră curiozitate şi înverşunare.în piscul cel mai de sus al sacralităţii.

în aşa nedumerirea. ne liniştea şi dădea un sens tuturor nepotrivirilor de până atunci. fără nimic neobişnuit şi numai după un timp liniştea care domnea peste ele şi absenţa copiilor de pe uliţi aşeza un clopot ciudat şi sterilizator peste aşezarea înconjurată strâns. şi parcă protector.cum ar fi numit o întreprindere .Coridoare de oglinzi uscate de râuri. strania lor descoperire. nici mânăstirea aceea atât de puţin monahală .sau poate mai multe? . nesfârşit de veche şi mai depărtată încă.şi numele turcesc al pârâului. Cilic pag 175 din 281 o greşeală (în ceea ce ştiam sau în ceea ce vedeam) şi ca şi PĂDUREA DE ŢESTOASE Însuşi numele locului era ciudat. ca o blană verde. nici aşezarea aceea bucolică. şi necropola paleocreştină de la câţiva kilometri. marea verzuie. şi. de păduri. Eram neliniştiţi ca şi cum s-ar fi strecurat undeva cum am fi aşteptat să se întâmple ceva care să ne rezolve Ne plimbam prin pădurea care începea în spatele caselor urmând pârâiaşul cu ciudatul nume Dere.case înconjurând cu livezile. . zeci şi zeci de ţestoase mai mici sau mai mari. Apoi a pornit mai departe. iar acest fapt. şi am pornit mai departe şi noi. şi pe cât descopeream mai multe. o aşezare de Dere. pui de câteva decenii sau adulţi de câteva secole. Se numea Cilic măsură mi se părea mereu reductibil la un număr de iniţiale incomprehensibile şi absurde pentru a numi . neverificat prin nimic de peisaj. care la început ne emoţionase. A trebuit să-l văd scris pentru a-l înţelege. Pe lângă vârsta adunată a acestor vietăţi urmându-se prin milenii în generaţii cât veacurile. înlocuitoarele chiliilor de altădată. şi ruinele încă mai vechi şi mai depărtate de la Histria. câteva zeci . ne dădea un straniu sentiment de inadvertenţă şi ne lăsa parcă să aşteptăm mereu să se întâmple ceva. când am văzut prima broască-ţestoasă târându-se încet cu o anumită maiestate. Ne-am apropiat de ea s-o privim şi ea s-a oprit cu bunăvoinţă parcă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fără teamă. în nordul ei muntos dinspre Dunăre. De fapt. cu albii mânăstirea şi satul era unul şi acelaşi lucru. frunze setoase şi vârtejuri de nisip al Dobrogei. La această linişte se adăuga faptul că ne aflam în Dobrogea. mişcându-şi apele veşnice. totul se lega şi primea un sens .nu se legau în mintea noastră pe platoul portocaliu şi prăfos. Ştiam că ne aflăm în Dobrogea. sau familii întregi. şi iarba trecătoare în mai puţin de o vară de pe colina bisericii prea mari. parfumată a pământului. viile şi grădinile lor de zarzavat un deal înalt şi brusc pe coama căruia trona o biserică inedit de mare şi curios de severă. şi am întâlnit alte şi alte ţestoase. păreau idilice şi prospere. Casele. perechi. fără să se retragă sub carapace. Vreau să spun că nimic din ceea ce ne înconjura .nici colinele împădurite. lângă Niculiţel. retrase nu atât de demult de pe pământul acestei Dobroge unde noi descoperim peisaje şi ne mirăm de etimologii. nici plaiurile cu iarbă vie.o mânăstire şi un sat.

Editura Liternet 2003 Dere. pe care-l purtăm fiecare în noi. timpului se întretaie cu linia spaţiului pe graficul unde pag 176 din 281 . a însemnat prin pădurea cu ţestoase unul dintre acele puncte misterioase şi de neconfundat în care axa schema este chiar esenţa.Coridoare de oglinzi prietenii. ciudatul nume al unei vacanţe de la temelia unei Ana Blandiana .

verbe stătea. vegetal. a o realiza cu adevărat. Aş fi nesinceră nerecunoscând că presimţeam totul.Coridoare de oglinzi căreia dintre marile ordine ale frigului nu i s-a conferit încă BRUMA Nu pot să susţin că nu ştiam ce va urma. în câteva ore. lăsând în loc acest apocalips cadavre. Totul. Exorbitantele mele dalii nu mai sunt decât gheme de zdrenţe murdare şi umede. pag 177 din 281 . salvat de o frunză. frunzele pomilor sau mototolit pe crengi. cu această zăpadă subţire. În două. şi cele mov tot mai ultraviolet.. însuşi sufletul meu ilogic şi încăpăţânat. dar pentru că daliile galbene erau din ce în ce mai orbitoare. dar noaptea nu încetau să-şi clameze să mărturisesc că. al amiezii luminează cu o perfidă cruzime totul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . lipsite până şi de demnitatea căderii. încă pentru că strugurii continuau să se coacă atât de convinşi de nelimitarea perfecţiunii lor. cunoşteam biografia puritatea. cârciumăresele s-au uscat deodată.totuşi inexorabilă . aproape fierbinte. ştiinţific. încă să nască fragezi boboci. totul va intra în putrefacţie. fragezii mei trandafiri atârnă bătrâni dintre frunzele putrede. această grădină aglomerată de masca strălucirii a căzut şi ea. încâlcite jalnic şi suspendate milog. de timp şi de pământ. strălucitor. Faptul că ştiam că va cădea bruma nu se înrudeşte prin nimic cu această privelişte lunară. iar trandafirii nu încetaseră asemenea mie. şi daliile roşii ardeau tot mai triumfător. otrăvitor prin răceală. aberanta speranţă care. cu acest strat alb. trei zile. neatins de brumă. îşi strânge tremurând pumnii copilăreşti şi-şi spune: poate totuşi va mai înflori. pentru că toate fiinţele legate. se făceau că nu observă înaintarea . biete vreascuri pierzându-şi până şi amintirea culorii. nici de experienţă. Soarele. stă întotdeauna speranţa care nu se lasă înfrântă nici de logică. ci numai posibilitatea de a îngheţa. ca o pernă protectoare de aer. nici chiar de cele mai dezastruoase evidenţe. Dar pentru că amiezele erau calde încă şi greierii incomprehensibilele. însă atât de liniştitoare drame. Pentru că între a afla o nenorocire şi a crede cu adevărat în ea..a anului. Trebuie chiar anotimpului. pentru că frunzele nu se hotărâseră încă să cadă. atât de asemănătoare aparent. nu puteam nici eu să cred ceea ce aflasem că se va întâmpla: între cele. chiar şi inconştienta. zărind un mugure.

prăfoase şi încinse de seceta mai multor milenii. Cum l-aş fi putut da. încerc să-mi imaginez impresia pe care ar produce-o asupra unui asemenea om . nu mă gândisem niciodată că ele există în această realitate. Stăteam la câţiva kilometri de Delfi. o îndoială că există. unde nouă ni se părea misterioasă fiecare şopârlă. şi totuşi. şi încercând să mă eliberez de propria mea emoţie. o cauză de neînţeles. unde noi ne-am oprit zguduiţi de amintirea paricidului? Dar ruinele nisipoase şi provinciale.aproape teoretic . arsă înainte de a ajunge să se înalţe din ţarina care. Ce impresie mi-ar fi făcut acest golf ca o ilustraţie de basm şi acest munte prin nimic înfricoşător? Dar nu aşteptam răspuns. părându-mi-se mereu că zăresc sosirea lui Apollo pe mare? pag 178 din 281 . înspăimântată deodată. acea biată răscruce de drumuri sărace de munte. abia reuşeşte să mascheze cu un strat subţire piatra scoţându-şi colţii care au sfâşiat neamul Atrizilor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . unde noi pândeam după fiecare curbă a şoselei herghelii de centauri înţelepţi? Încerc să-mi imaginez o Grecie desprinsă de tot ce ştiam despre ea înainte. şi ceea ce reuşesc să închipui este o imagine asemănătoare unei dezbateri urmărite la un televizor căruia i s-a tăiat sonorul. Totul era acolo tangibil. sau tocmai de aceea. Cum i s-ar părea unuia pe care destinul lui Oedip nu l-a tulburat niciodată. îmi dădeam seama că. golful rotund şi ireal de albastru spre care muntele cobora. despre care nu aveam nici MĂ ÎNTREB Mă întreb cum ar putea să i se pară Grecia unui vizitator care nu ştie nimic din mitologie. acele pante aride acoperite cu o abia eufemistică iarbă. cu satele lui atât de turistic arhaice.Coridoare de oglinzi mai ridicole. Abia acum. la rândul ei. care n-a auzit niciodată de Homer şi pentru care tragicii greci nu există. cu cât mai patetic cu atât stabilise în Delfi. urcând înspre muntele care se înălţa în spatele nostru şi se numea Parnas. m-am întrebat cum mi s-ar fi părut toate acestea golite de covârşitorul lor conţinut.înspăimântătoarea vale de la Micene. când le vedeam. Şi atunci.pe fiecare metru de pământ. de tot ce căutam şi găseam . sosise Apollo purtat de delfini şi se adevărat. Pe apa aceea. ca într-o lojă înaltă şi priveam sub picioarele noastre emoţionate şi atârnate în gol. şi fiecare piatră o întrebare de nedezlegat? Dar Peleionul.pentru că ştiam că se află acolo . fără să mă fi îndoit niciodată de existenţa lor. pe marginea abruptă a drumului. de la Eleusis. iar personajele continuă să pledeze. înverzit la poale de măslini. când întreaga-mi atenţie şi sufletul tot concentrat în priviri coborâseră prudente pe apă şi pândeanm. trebuia să facem un efort pentru a înţelege.

buimăcit de ecourile Gării de Nord. În avioane supersonice. încerc să mi-l imaginez pe boierul cu suflet de şcolar silitor. O comemorare este un fel de contract între lumi pe baza căruia suntem obligaţi să ne oprim o secundă din goană şi să ne amintim. serios şi de bună-credinţă. acestui călător curios şi acestui scriitor stângaci care nu oboseşte să se simtă răspunzător de. în transoceanice sau în autobuze cu aer condiţionat. nici o clipă uitatele. îi moştenim noi armele de hârtie şi curajul de a ne privi singuri. care invidia neumilinţa cu care îşi salută nemţii împăratul şi "fireasca slobozenie" a padovanilor. cu ochii respectuoşi sub sprâncenele împreunate de greutatea işlicului. îi moştenim dureroasa răspunzând mereu de pe acelaşi meridian. pentru că - podită cu scânduri. cutremurat de tramvaiele şi de camioanele pieţii. acest cartier care pe vremea lui se nemaipomenit lucru! . cu largile-i haine orientale umflate de vântul istoriei. mereu curios printr-o lume aşezată emoţionant în balanţă.. comparând. înaintând prin timpul viitor lui aşa cum înaintase prin spaţiul uimitoarei Evrope: greoi şi naiv. libadele şi şaluri. nemaitravestiţi de giubele..Coridoare de oglinzi lăsaţi acasă. stăpânit de antenele radiodifuziunii. acestui ctitor de şcoli şi constructor de abecedare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . uimit şi dornic să înveţe. exerciţiu de imaginaţie excentrică şi înduioşătoare prin contrast. simplu.niciodată indiferent.cârciuma care îi marca centrul era numea. îi moştenim cu toţii neînfrânta legare a inimii de o bucată de pământ. Încercare aproape eroică. dar nelipsită de deliciile epatării. suntem totuşi fiecare câte un Dinicu Golescu înaintând . mahalaua Duşumea. ÎN BALANŢA Încerc să mi-l imaginez pe Dinicu Golescu prin acest cartier al meu. privind. Să ne amintim că acestui boier "înpuns de cuget" care nu poate privi costumele plugarilor austrieci fără să-şi amintească ţăranii lui valahi. dureri ale celor privire neobosit comparativă şi sufletul pag 179 din 281 .

Coridoare de oglinzi căror loc geometric. dacă nu a săpat o fântână. citesc inscripţiile. dar şi mult mai teoretică. la răcoarea ei liniştitoare demult. sufletul fântânarilor se descoperă şi mai adânc. în afara satelor şi chiar departe de ele. pe drumurile Obicei ancestral şi tulburător. prea mare pentru a nu ascunde şi altceva decât grija. asociindu-şi durerea nouă. Am băut pe rând din ele. înţelege unii pe alţii şi le-am privit emoţionată ca pe un pag 180 din 281 . ele nu m-a impresionat mai puternic decât fântânile. al Olteniei. oricât de necesară. împletit cu acel antic Bibe viator. Ca un se dezleagă.pentru că. săpate pe marginea drumului. de a stâmpăra setea. cel viu pune cel puţin o troiţă lângă o fântână mai veche. La rândul lor. cu roată. pe lângă altruismul ciudatei lor ospitalităţi. şi-i pomenesc astfel pe necunoscuţii omagiaţi. Datele acestuia sunt însemnate cu grijă pe trunchiul fântânii sau pe crucile din jur . nici nu putea fi vorba despre setea celor care le săpaseră. când le e sete. să le evoce amintirea. ospitalitate adâncă şi filosofică sunt fântânile înşirate. un minuscul cimitir format din două.înălţat triumfător peste însuşi izvorul Stixului al Călătorului Necunoscut. mult mai adâncă probabil. ci despre cea. cei rămaşi sapă în memoria lor Căci fântânile sunt săpate cu gândul la morţi. cult al strămoşilor viu adânc Olteniei. complicatul lor mesaj. a prezumtivilor călători. văzută de departe. şi un alt înţeles. dar nici unul dintre început m-a frapat numai frecvenţa lor. pe atât de limpede. acoperite la rându-le cu şiruri stângace de vorbe încrustate în lemn: încât fiecare fântână pare. cumpănă sau numai cu jgheab mereu curgător. Călătorii beau apă. am început să observ că ele sunt înconjurate de inscripţii şi troiţe. fântână. morţii înşişi pot veni să bea şi să se convingă de trăinicia memoriei lor. trei. odată citite inscripţiile. La răscruci sau numai la cotituri. Oricum. le-am citit pisaniile încrezătoare în posibilitatea noastră de a ne pomeni şi monument . fântânile care îi aşteptau de-a lungul acestora erau prea numeroase pentru a nu sugera. Pentru că numai după ce m-am mirat cât de dese sunt fântânile. emoţionant şi inexplicabil. omagiu adus celor plecaţi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . este însăşi MONUMENTUL CĂLĂTORULUI NECUNOSCUT descoperit aproape fabulos. fântânile ţin atenţia trecătorului trează la încăpăţânatul. la umbră rotată de arbori sau numai sub aripa de şindrilă a streaşinei. zece cruci al Multe lucruri m-au uimit şi m-au fermecat în nordul. De altfel. bând. misterul lor răcoros şi mai tainic: asemenea unei fântâni din întunericul vuitor al căreia ecourile se întorc îmbogăţite şi apa se ghiceşte pe cât de depărtată. La fântâni pentru ca trecătorii. Şi dacă. încă fierbinte. indiferent cât de mulţi şi cât de însetaţi călători ar fi bătut drumurile de sub munţii Olteniei. cinci.

într-o liniştită şi obişnuită contemplare. omoplaţii care formau candelabrul descriau exact acelaşi arc de cerc. Înfrânte de natură. Privind totul pe îndelete.şi armoniile acelea de alb nuanţat. cu siguranţă celebru din moment ce maşina în care eram a făcut un ocol destul de larg pentru a o putea vizita. moartea fusese naturală.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de umbre galbene sau cenuşii? Să fi fost îndepărtarea în timp care transmuta organicul în mineral şi făcea din cumplitul flagel o frumuseţea medievală şi şi timpul stranie poveste? contribuiau Fără puţin îndoială la că şi să o uiţi pe parcursul contemplării. totul. că numai firii îi aparţinuse cruzimea ce îngrămădise acele hecatombe. Enorma suferinţă se supusese aceloraşi legi care făceau să moară plantele şi să se stingă celelalte vieţuitoare. oricât de violentă.Coridoare de oglinzi aproape că nu mai intervenea. Şi am ieşit din ciudata capelă şi am plecat şi am uitat numele locului ei în pag 181 din 281 . dar nu mai ţin minte numele locului. O mare cantitate de migală intrase desigur în acea înjghebare artistică. haşuri şi linii de fugă. că. fine desene şi reliefuri în monotonia albului văros. altarele. ci de folosirea artistică a materialului de construcţie care se găsea la faţa locului din belşug. meşterii avuseseră de unde alege şi totul fusese potrivit cu grijă. coaste. femururile care închipuiau picioarele stranelor aveau exact aceeaşi lungime. cu excepţia acelei fantasmagorice idei a decorării.ale Inchiziţiei era mult mai greu de îndurat decât vederea acelor biete oase înfrânte de ciumă şi transformate în mobile şi obiecte de iluminat. Cum s-o descriu? Nu era vorba numai de o decorare de fapt. aghiazmatarul erau făcute din femururi. omoplaţi. esenţialul era sentimentul că totul se petrecuse normal. Dar esenţialul era altceva.aşezate cu migală şi gust.remarcabilă . candelabrele şi sfeşnicele.pe teritoriul Cehoslovaciei. Să fi fost îndemânarea artistului . că începeai chiar extraordinar nu intervenise. am înţeles că mai uluitor încă decât ideea constructorului era faptul că ea nu te uluia. încât macabrul pacea contemplaţiei noastre.la fel de îndepărtate în timp . absolut totul era supravegheat şi devenit decorativ. a rugurilor . Era . vertebre . Şi m-am gândit că amintirea. O molimă era oricum mai puţin decât o crimă. oasele morţii trecuseră în natură şi nu mai păstrau din moarte decât visul reînvierii. toate claviculele care formau grilajul confesionalului erau exact la fel de subţiri. sternuri. formând rozete şi coloane.asta Nu are importanţă când şi nu îmi mai amintesc unde ştiu . nu fusese decât victimă. oricât de teoretică. atrăgător. Era o capelă înălţată pe locul unei gropi comune a victimelor unei pustiitoare ciume din urmă cu câteva secole şi totul era cuviincios şi natural. prelucrate artistic peste sute de ani. Omul nu fusese vinovat. clavicule. ca şi cum nimic AMINTIREA FĂRĂ NUME am văzut capela aceea decorată cu oase de om. Vreau să spun că stranele şi catapeteasma.

simţind poate că faptele firii nu au nevoie de nume păstrate-n memorie şi nici de emoţii absolvitoare de păcat.Coridoare de oglinzi pag 182 din 281 . Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 curând.

Aceasta era curtea care forma. excursii în vibranta ei intensitate acea intensitate aproape munţi. pentru a participa la tabăra de curte care se va desfăşura pe toată durata vacanţei. pe iarba de după pancarte purtându-şi pictată artistic (cu fiori!) interdicţia nu rupeţi florile. ruptă şi înnodată pe alocuri. poruncitoarea indicaţie de a ne juca. împreună cu destul de ambiguul treceau zilele. ne luam pacheţelele de merinde şi alergam la fel de speriaţi de întârziere spre şcoala în curtea căreia intram în ultimul minut. mai contrariaţi chiar decât noi. cu simţurile tocite de renunţări de acum. poate fi suportată de-a lungul unei vieţi. cu o groapă de sărituri într-un colţ şi o plasă de volei. pofta de hoinăreală şi lipsa de frâu pentru a înţelege. cu singura . numărând cu cerbicie zilele şi orele care ne mai despărţeau de ea şi făcând în minusculele recreaţii planuri nesfârşite despre ieşiri la râu.aşteptarea libertăţii promise. nici cuvânt tabără. să desenăm şotroane. Ne sculam în continuare dimineaţa ea şi cum anul şcolar nu s-ar fi terminat. dar care atunci în copilărie apărea intolerabil. misterioasa locuţiune tabăra de curte. mai redusă ca suprafaţă. plecări la bunici. după zile şi zile propriu-zisă a clădirii. homeopatice. cu atât înţelegeam mai clar că nimeni. spre vară. se destrămau de la sine. florile căruia abia se vedeau careu de pământ bătătorit. expediţii în Deltă. împărţită în două sectoare inegale TABĂRA DE CURTE Cred că absurdul l-am descoperit prin clasa a opta. îndemnurile pag 183 din 281 . aproape ucigător.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ceea ce am simţit atunci când am fost anunţaţi că. suntem convocaţi la şcoală. pătrată. nu-i cunoaşte definiţia. Cu cât chiar profesorii. de dimineaţa până la prânz. jocurile nu mai reuşeau să se închege.dar imperativa. să alergăm la dea ascunsa şi să ţipăm la bâza. apoi a fost acel teribil sentiment de frustrare care în doze mici. Partea din dreapta era un mare căruia scria nu călcaţi pe iarbă. Partea din stânga. La început a fost numai o stupoare. încet crescătoare. atunci când printre teze şi scoateri la răspuns aşteptam suspendaţi de nerăbdare vacanţa. era ocupată de un părculeţ dichisit pe cărările căruia erau sprijinite tăbliţe cu trecerea interzisă. dar treptat obligaţia de a fi veseli şi de a ne distra începea să ne apese. de a doua zi după încheierea cursurilor. dacă nu s-ar fi convertit în revoltă. a venit înţelegerea şi s-a definit absurdul. Stăteam cu toţii în curte. absurdul nu l-am descoperit de la început. de o alee asfaltată care lega ghereta portarului de intrarea Era o curte mare. abia trăgându-ne răsuflarea.Coridoare de oglinzi zadarnice. Trebuie să fac un efort şi să-mi amintesc în toată halucinogenă de care numai copilăria e în stare . o uimire. zilnic între orele 8 şi 13. o senzaţie de incredibil şi bănuiala că nu e vorba decât de o glumă pe care feţele deodată străine ale profesorilor nu păreau să o guste deloc. Nu. şi numai târziu. În primele ore mai reuşeam să improvizăm echipe.

Editura Liternet 2003 agasate ale profesorului de serviciu care ne supraveghea Ana Blandiana . îngustă şi pag 184 din 281 . ar fi fost mai uşor să citim. iar orele amiezii ne găseau prăfoasă. dar clasele erau închise.Coridoare de oglinzi obosit nu mai foloseau la nimic. într-o letargie suspendată numai de sunetul eliberator al clopoţelului de la 13. Ar fi fost mai uşor să mergem la lecţii. tot ce aveam dreptul să facem era să fim fericiţi. fără greş aşezaţi pe pământ în umbra zidurilor. dar biblioteca nu funcţiona în timpul verii.

drumul. după ce rătăcisem prin orăşelul acela frumos şi oprisem pe zidul lui medieval ca pe un dig. ca prin apa mângâietoare a unei mări. cu miros de fin. ca nişte ilustraţii la basme. fiecare câine. prin peisajul acela care nu părea să aparţină realităţii. uluitor în care ţin minte fiecare mireasmă. însă. îi verificasem. se vedeau castelul şi cetatea de la Cagne sur Mer. în măsura în care nu sunt legate de întâmplări . mari şi mulţi cum nu mai văzusem. Seara care întârzia şi ne îngăduia încă. ne pag 185 din 281 . o regiune de o frumuseţe blânda. fiecare vişin. ci. existenţa. altruistă şi dulce. asemenea Umbriei. departe. lătrat de câini. Paul de Vence unde. în zare. coline încununate artistic de cetăţi zimţate.amintirile mele neepice.Coridoare de oglinzi NEEPIC După-amiaza de pe parapetul înalt de la St. jos. Drumul pe jos până la Cagne sur Mer. mult mai jos decât noi. Ispita de a trece. vişini dând în copt şi câmpuri năpădite de maci roşii.de operă. ca pe un ţărm dincolo de care nu respira. cinci sau şase kilometri printre vii şi păduri. real numai pentru că fusesem acolo. Felul minuţios.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . marea. văi şi cipreşi. mai precis -. stilizat ca un decor de teatru . deci.

rezumate. devenită în carte sub nimbul placid al rostirii molcome. aceleaşi hanuri cu pui în ţiglă. Creanga de aur şi Nopţile de Sânziene divulgă epici aventuroase. în ştiinţa articulării. omoruri. ci în timbrul glasului. între cel ce spune şi cel ce aude spusele. se mişcă magi şi alunecă popoare. Căci nu în ceea ce povesteşte. ca şi cum ochii lui albaştri prin care zboară păsări şi înoată peşti. ne-ar descoperi cu uimire pe noi. parcă în somn. scăpată de sub hlamida aburoasă a frazei. cititorii contemporani de romane. paginile lui Sadoveanu creează o cu totul altă realitate decât cea izvorâtă din carnea moale a vorbelor scriitorului. pe lângă spectacolul acelei Moldove de început de ev. Neamul încă de vreme. acţiunea trează nici nu par adesea decât nişte concesii făcute dogmatismului literar. Epica. pag 186 din 281 . violent şi cumplit. bătălii. descoperă mereu. năvăliri. a universului? alunecă. prin care eroii sensibilă. revolte. al acelei lumi nestricate încă de om. aceleaşi încete hălăduiri peste pământul Moldovei acoperite de codri fremătând de bouri. printre ochiurile rare ale întâmplărilor senzaţionale.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi bălţi fierbând de peşti şi neamuri vechi de oameni negrăbiţi ÎN SOMN De foarte de mult. auzită parcă din depărtare. se înscrie marea taină a geniului sadovenian. acţiunea şi personajele şi-ar dezvălui ascuţişuri şi violenţe care înainte nu se bănuiau. crapi în proţap şi vin în căni noi de lut. între rostire şi ascultare. ca şi cum. uneltiri. şi chiar uneltirile şi agitaţiile politice din Fraţii Jderi. şi câteva fapte pe înţelesul nostru. De altfel. din copilărie încă. ca prin însăşi plasma. şi atunci sar îndura să amestece. dispare răpiri. sinucideri. iubiri. în relatare sumară. Povestite. spusă parcă în somn. Nunta Domniţei Ruxanda şi Nicoară Potcoavă. cavalcade. dar tot ceea ce. pedepsiri. de pe vremea când la sfârşitul lecţiei din carte scria "Povestiţi pe scurt subiectul bucăţii literare de mai sus". am observat că.căci. pare crâncen şi sângeros. De aceea faptele lucide par uneori adăugate miezului somnos al cărţii . ce înseamnă dragostea şi moartea lui Alecu Ruset din Şoimărestilor şi Fraţii Jderi. stă marea artă a povestitorului care. printre atâtea veşnice miracole greu de pătruns. Zodia Cancerului. spectaculoase înşiruiri de lupte. faptele. cu domoală încăpăţânare.

toamna clatină cu mai multe înţelesuri capete aurii. cineva ar fi întors cu grijă maşinăria unui orologiu care stătuse uitat de nemişcare toată vara şi acum timpul putea automat să se umple cu gonguri conştiincioase şi egal distribuite. toamna am sentimentul că încep viaţa din nou. Nu ştiu de unde îmi vine această paradoxală senzaţie. dar de fiecare dată beatitudinea nostalgică a ultimelor zile de miere şi regretul . nostalgia disciplinei eternităţii împletite din ameninţătoare străluciri în dimineţile reci şi serile nesfârşite. părăsit decât langoarea senzuală arşiţei. ceea ce putea fi considerat ostil este un sprijin şi un aliat. de luni metalice şi încă că se vor sfârşi în curând este circumstanţe feţele negre sau aurii. S-ar putea ca totul să fie o nemărturisită amintire a mereu fascinantelor începuturi de an şcolar: a acelor ceţuri care aveau mirosul creioanelor proaspăt ascuţite. Ceea ce pare deci un curaj nu e la urma urmei decât o laşitate. cu pedanta caligrafiere a orarului fixat pe capacul ghiozdanului şi-a etichetelor lipite pe învelitoarea manualelor noi. Ana Blandiana .care le face mai frumoase contrabalansat de presimţirea noului ciclu declanşat odată cu frigul. cu mobilarea pedantă a penarului plin de peniţe şi gume şi tocuri. nimbate de adolescenţă şi. Şi totuşi este mai mult decât atât.Coridoare de oglinzi arătându-şi în funcţie de neînţelese CURAJUL MEU DE TOAMNA De fiecare dată. iar această presimţire departe de a mă deprima. deodată. de gutui. era ca şi cum. îmi dă o nouă putere. pag 187 din 281 . a acelor brume care aveau strălucirea caietelor noi.Editura Liternet 2003 misterioase. a acelor seri căzute devreme şi umplute cu pregătirea febrilă a uniformei călcate cu gulerul scrobit pe scaunul de lângă pat. deci . ceaţa. Curajul meu de toamnă ar putea fi. decât mireasma de Frigul şi întunericul. noroiul. dimpotrivă. În orice caz înlocuirea plutirii somnoroase prin paradisul de fructe şi jocuri al verii cu trezirea harnică şi disciplinată a toamnei nu conţinea nimic trist. Dar între nostalgia disciplinei studioase. mă înviorează. decât mările de seminţe şi munţii de boabe. E mai uşor să stai nemişcat în faţa paginei albe atunci când plouă şi e frig şi pisicile se strâng pe lângă sobe. ploaia şi vântul sunt mai uşor de fructe ritmată de greieri. de sfinţi sacadaţi sugerând poveşti cu atât mai fermecătoare cu cât mai neştiute pe deplin.de ce nu? o amintire din copilărie. decât atunci când fiecare atoni de văzduh şi fiecare celulă de clorofilă te cheamă şi te seduce. gata să cadă. bruma. ploile.

mari. de o conţinută nobleţe. de jur împrejur. ca o guri şi mâini de madone. mai ales . dar niciunde mai mult decât în acea biserică din peşteră vandalismul acelor inscripţii nu mi se păruse mai complet. spectaculos şi aproape riscant. ca a firelor de înaltă tensiune. dacă fâlfâiri scurte. Sunt litere latine şi ani contemporani. Nu pag 188 din 281 . ca nişte petale animate de un puls adânc mai mult decât floral. ani de graţie. prea scurte pentru a fi reperate de ochi. Unii îşi scriu numele dezordonat. sentimentelor şi credinţelor. dar sunt şi cirilice datate pe la începutul secolului trecut. ci prin intensitate. mai exhaustiv. în viziuni încărcate de amintiri şi înţeles. îmi mai amintesc două figuri de mironosiţe de o mare gingăşie. şi o ciudată vibraţie. peste triunghiuri divine şi scene semnătură. cu ochi negri. Acesta pictaţi ai mânăstirilor . ca o piaţă din care porneau alte coridoare. Am intrat fără mari iluzii estetice. în ciuda reflectoarelor care luminau pielea reptilă a pereţilor şi formele lor mereu reticente. Nume de botez şi de familie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .splendidele pridvoare de speranţa frumuseţii lor. Linia odoarele lăcaşului. purtând încărcata ereditate a tuturor spaimelor din copilărie şi a tuturor poveştilor cu vrăjitoare şi farmece malefice. pereţii brâncoveneşti. Se pătrundea în ea. cu pictura emoţionantă aşezată direct pe peretele stâncii. pe aureole.Coridoare de oglinzi era locul în care călugării mânăstirii din vale au săpat două bisericuţe. Dar pe deasupra tuturor liniilor şi culorilor. bisericoase. cu stânci bruşte şi brazi imperatori. De altfel. sub lumina înlăcrimată a lanternei. în care retrăgeau din calea turcilor moaştele şi mai curând de aşezarea senzaţională a monumentelor decât culorilor şi a sentimentelor descoperite acolo în pântecul pământului m-a emoţionat neobişnuit. de pe un podeţ suspendat deasupra cheilor abrupte. Poate de aceea prospeţimea ingenuă amintind naivitatea icoanelor pe sticlă şi vopseaua vie neînvinsă de umezeala seculară a stâncii goale se îmbinau. nonşalant. alţii şi-l încrustează numai de jur împrejurul capetelor. Peştera se afla la câteva sute de metri deasupra mânăstirii Bistriţa în defileul păduros şi romantic al râului cu acelaşi nume. în multe alte locuri. pentru a se înainta apoi târâş printr-o galerie lungă de mai multe zeci de metri. peste biblice. totul scrijelat fără milă peste obrazuri şi ochi de sfinţi. mântuită deodată într-o mare hală. atrasă INTENSITATEA SUPLICIULUI Am mai văzut şi în alte locuri. fermecătoare şi incitantă. ajuns la stilizarea bizantină nu prin dogmă. îmi amintesc inscripţiile. îmi amintesc un obraz prelung. nu ne-ar fi îngrozit de prezenţa liliecilor. localităţi de baştină. mai scunde sau mai înalte. cred că impresia aceasta de piaţetă medievală în care se varsă ca nişte pâraie stradelele contorsionate ar fi persistat. grăbit să ajungă în Olt. cu ochi mistici şi gene lungi.acoperindu-se până la nivelul unui stat de om cu nume încrustate sadic în tencuiala zugrăvită.

dar mi-e cu neputinţă să înţeleg pag 189 din 281 .Editura Liternet 2003 poate fi incriminată o epocă.Coridoare de oglinzi lucru pe care nu reuşesc să-l înţeleg. răzbunare sau o ticăloşie. ci o latură umană. Pentru că. nepreţios. Pot să înţeleg sensurile unei crime. Dar atunci de ce au fost scrise acolo. dar a cărui rezistenţă nu e cu nimic mai prejos? Nu cumva nemurirea este considerată dependentă tocmai de această aneantizare a unei frumuseţi? Nu cumva perverşii purtători ai acelor nume au calculat legarea numelui lor de oprobriul cu atât mai îndelungat cu cât victima este mai preţioasă? Ca şi cum nemurirea călăului ar fi direct proporţională nu numai cu importanţa celui chinuit. ci nemurirea numelui săpat în ea. nu distrugerea picturii este scopul acestei activităţi. pe acea frescă neobişnuit de emoţionantă. ci şi cu intensitatea supliciului. pot să înţeleg o rostul acestei profanări aproape inconştiente. incită şi mă obsedează. şi nu pe un perete obişnuit. Şi ca orice Ana Blandiana . în mod evident. Pictura distrusă este numai rezultatul acestei acţiuni îndreptate împotriva uitării. a cărui distrugere nu este o infamie. acest straniu viciu mă pot să înţeleg cauzele unui război.

în muzeul rădăcinilor artei de la Olimpia. încât deosebirea dintre un primitiv şi un contemporan nu izvora decât din intenţionalitatea acestuia din urmă. metalul acela subţire.Coridoare de oglinzi libertăţii. redus la câteva linii puternic sugestive: un cal fugind. noţiunea însăşi de frumuseţe şovăia şişi căuta derutată definiţia. aşteptând recunoscătoarele aplauze pe care avea aerul că le-ar fi meritat. într-un fel . peştera a INTENŢIE Îmi amintesc sculpturile epocii de bronz din muzeul de la Olimpia. nu m-am îndoit de importanţa acestei deosebiri. Capodoperele naturii pot să trezească uimirea şi chiar descumpănită admiraţie. uluitoare în primul sfert de oră. şi nu ştiu dacă îndoiala mea nu ar vibra încă. Şi îmi amintesc. Dar . de capodopere. Dar.mai radicală. lungă de mai mulţi kilometri. urmând de mai bine de o oră ghidul care.nu ar da semnificaţii noi numelui acelei deosebiri.schema celor vechi şi esenţa modernilor erau extrem de asemănătoare. aceleaşi franjuri de calcar. boii la jug. Aceleaşi mirifice şi fanteziste stalactite şi stalagmite. Şi. pe kilometri întregi. natura e şi fără măsură. confundabile. ca şi cum ne-ar fi arătat operele celebre ale unui sculptor de geniu pe care-l cunoaşte numai el: acesta e păstorul cu oile. modernii renunţau la amănunt pentru a sugera numai esenţa. picurii succedându-se din întâmplare pe acelaşi ţurţur de piatră îl transformă într-o statuie care poate să fie foarte frumoasă. cu multiple rezonanţe şi nemaipomenite culori izvorând din complicatele procese chimice. dar nu poate să însemne ceva. Şi nu ştiu dacă atunci. Căci mileniile picurării nu presupun şi încăpăţânarea. în timp ce le priveam. aceasta e fecioara. ne prezenta frumuseţile carstice realizând uimitoare forme antropomorfe. Natura care se pricepuse să creeze acele atât de artistice forme nu se pricepea să nască şi altceva decât mirarea în faţa lor. Vizitam o celebră peşteră. Primitivii ocoliseră amănuntul. statui aproape perfecte de animale şi oameni. sfârşit prin a ne obosi şi plictisi în cel mai scurt timp. O mie de ani. aceleaşi falduri de piatră. Emoţia mirată a frumuseţii de la început se destrămase în repetarea fără frâu. pentru că nu fuseseră în stare să îl redea şi păstraseră numai schema simplificată a naturii. nesupusă probei de foc a conştiinţei artistice. cu un fel de mândrie personală. pentru că lor le va lipsi totdeauna pag 190 din 281 impresionantă şi aproape nefiresc de frumoasă. După fiecare metaforă-anunţ. orgi scoţând la lovire sunete profunde sau subţiri. dacă o altă amintire . aproape sărac. Ca şi în muzeul epocii bronzului de la Olimpia. sărind din piatră în piatră.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi voinţa. şi efortul de a picura.ciudat! . pentru că e fără intenţie. capra cu iezii. aceasta statuia de a nu crede că e vorba de operele unui sculptor . se oprea o clipă. ele nu vor fi niciodată în stare să zguduie un suflet asemenea operelor omeneşti. efortul contemporan.

De unde rezultă că nu numai Ana Blandiana . este pavat cu cele mai bune intenţii.Coridoare de oglinzi drumul spre iad. ci şi cel spre artă. pag 191 din 281 .Editura Liternet 2003 intenţia şi sensul făptuirii.

saşie puţin de intensitate. pentru a-i afla forma şi legile cărora trebuie să mă închin sau de care pot să mă feresc. în toate acele pinacoteci cufundate în umbră şi tăcere. Da. miraculosul dispersat în vreme ca într-un văzduh de sfârşit de vară. din burta bolnavă a pământului. mirându-mă singură de care sinceritatea răspunsului meu: timpul. ci prin eternitatea profundă de dincolo de ele. pe care talpa abia reuşea să se pună. sub stofele scumpe şi diademele TIMPUL Dacă mă gândesc ce am căutat în toate acele călătorii . descoperind în satirii lui Picasso numai palide pastişe ale celor vii pe amforele pag 192 din 281 . numai timpul îl căutam printre coloanele răsturnate groase cât stejarii multiseculari .de la Olimpia. fierbinte. cursese lavă moale. tineret. timpul este cel mă ţine ca într-o operaţie magică ore întregi obligam trupul să mă urmeze în cele mai exaltate aventuri voi renunţa. printre mânăstirile adânc răsăritene transformate în centre de vot. din care puteam să-l adun fulg cu fulg şi să-l recompun. al letargiilor marine şi al bântuirii epuizante a muzeelor. a fecioarelor lui Giotto. decât pielea încreţită de furie a pământului.Coridoare de oglinzi greceşti.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în toate acele temple.al căror gust l-am prins încă din adolescenţă şi la care nu niciodată . prin culorile ei tăioase şi neliniştite. demascând. dacă mă întreb care este numitorul comun al drumurilor în munţi. da. şi acele cetăţi. inimaginabila lui ingeniozitate de a face bine şi fatalitatea lui blândă de a face rău. de fiecare dată trebuie să răspund. prin adâncimea vremii căreia nu îi pot nici măcar bănui malurile. urcând ore întregi clinul unui munte.în toate acele călătorii ascetice în care. aşa cum stânca ascuţită. ştiam că nu fusese. prin mirosurile ei putrede şi moi. în acea ininteligibilă adâncime a erelor. căutam miraculosul cuprins regeşte între limitele lui nevăzându-se între ele. pleoapele de petală şi privirea. linia timpului o urmam din sală în sală prin marile muzee. printre moscheele maure travestite în catedrale catolice. printre catedralele catolice devenite săli de dans pentru statuile romane decapitate de noua credinţă. bogate ale madonelor baroce. da. printre încremenită pe malul mării. puterea lui de a uita şi priceperea lui de a aduce aminte. îmi intelectuale şi sufleteşti. Timpul îl căutam în toate aceste profunde şi senzaţionale întâmplări. dacă încerc să-mi amintesc ce admiram în toate acele şantiere arheologice exasperate de soare. numai timpul mă cutremura atunci când. ştiinţa lui de a urâţi şi arta lui de a înfrumuseţa. da. şi acele palate pe care le-am vizitat şi pe care le-am iubit cu atât mai mult cu cât se apropiau mai duios şi mai ambiguu de ruină. în măsura în care asta va depinde de mine. fascinatoare nu atât prin nemărginita frumuseţe. dându-i cu zgârcenie strictul necesar de somn şi de hrană.

a amiezii.cu infinite delicii şi voluptăţi."Cum mi s-ar părea dacă aş fi în străinătate?" Acesta a fost jocul pe care l-am jucat . Era luni. Am petrecut ore lungi. contemplând şteampuri ingenioase. asemenea unor bijuterii de răchită. am îmbătrânit muşcând din mere acre cu gust de ţărănie şi vechime. unde casele fuseseră aduse. Jiu şi îl străbăteam destinşi. mirosind vetre pe care fumul mai multor secole s-a depus evocator şi monahal. şi profitoare a omului. Era. pridvorul înalt sprijinit pe stâlpi rotunzi şi JOCUL DE LA CURTIŞOARA Drumul nostru ducea spre Tg. ferecaturile de cunosc un joc mai tulburător şi mai gingaş . pe lângă meri cu fructele roşii ticsite unele lângă altele pe ramuri.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . înaintând pe aleea lată. din această rezervaţie de artă. coşuri. sau . lăsând în urmă lemnul bătrân de atâta frumuseţe.o săgeată pe stângă şoselei nea dezvăluit Muzeul arhitecturii gorjene de la Curtişoara.înaintând încă un pas în ambiguitatea emoţiei . butoaie scobite în buturugi imense. înnegrindu-ne dinţii de dude. ca în reprezentările păcatului originar. virgine de puterea metalului. urcând scări cioplite înspre pridvoare cu stâlpi răsuciţi. Însă armonia formelor transforma poarta masivă din blăni de stejar. râşniţe străvechi. părea că viaţa dispăruse de mult. Frumuseţe mai evidentă încă în singurătatea tandră a fructelor şi în liniştea tulburată numai de câte o frunză căzând. Am făcut-o firesc. din alte locuri. nemăsurate de orgolii. De afară se vedea numai o mare. neobosită în marşul ei spre betoane. care ducea spre conac. grindă cu grindă şi stâlp cu stâlp.fără să fi ştiut nimic despre existenţa lui .în duioşia acoperit de bolţi. cu acea dispoziţie plutitoare a călătoriilor care există în sine. într-un mic castel şi într-o minusculă cetate. aşa cum scria pe placa de lemn atârnată în stânga porţii întredeschise. printre pruni vineţi de rod şi duzi înnegriţi de dulceaţă. nu prin destinaţia lor. mângâind unelte rudimentare de lemn. bineînţeles. Conacul era o simplă culă albă. acoperişul de şindrilă şi ferestruicile pentru uzul flintelor. furci mai frumoase decât odoarele. închis şi am trecut mai departe pe sub peri încărcaţi. am trecut înspre muzeul propriu-zis.la Curtişoara.Coridoare de oglinzi fier negru. oţeluri şi maşinării complicate. Nu ascunsă şi adesea umilită pe care-o conţine .decât acela de a-ţi străbate propria ţară sau chiar propriul oraş cu ochiul proaspăt şi curios al călătorului neprevenit de nimic şi cu întrebarea ingenuă şi nespus de serioasă: "Cum mi s-ar părea dacă aş fi străin?". Şi nu se vedea nimeni care să ne împiedice să intrăm. nesfârşită livadă încărcată de poame şi netrădând mâna ordonatoare. zi de închidere a muzeului. Când . Din acest sat de capodopere. cu nesperată mândrie . pag 193 din 281 . trasată evident pentru uzul caleştilor.

urmele acestea. piuliţe. şi tot acest pridvor se prelungea uneori cu un fel de galerie acoperită care ducea la mai mulţi metri depărtare de casă. cu vatră. cu trei picioare. totul sugera luna care trebuia să-l scalde şi greierii care trebuiau să-l împresoare. ale unei atât de fireşti şi ancestrale civilizaţii? Întinsă în iarba sălbatecă din care casele de lemn creşteau ca nişte fantastici arbori vii. perne stivuite şi scoarţe împăsărate pe pereţi. ceaun.Coridoare de oglinzi totul părea de dinafară un fel de clopotniţă legată de casă printr-un coridor secret. ciudat de elegant în vechimea lemnului lui. pag 194 din 281 . formată dintr-o odaie cu laviţe şi paturi. o ciudată şi ancestrală campanilă cu un uz misterios. ingenios. uniţi de scânduri pudice. şi acoperită cu un ţol vrâstat. o altă odaie. totul sugera minunea somnului în aer liber pe un astfel de obiect. storcători. rodul unei nesfârşit de vechi dinastii de artişti. scaune joase. în timp ce deasupra. înnobila această împărăţie a frumosului şi utilului. Spre acest pridvor urcau scări graţioase ca de castel medieval. Alături. mă simţeam eu însămi un fruct. Dar nu numai poziţia ei. Nemărginit de diverse în fantezia lor. îşi avea sania lui aşezată vara invers. aduse de bătrâneţe la culoarea osului mort. şi mese pitice. Cum mi s-ar fi părut. Pridvorul. greu de descifrat. sub formă de pat. cocoţat isteţ pe stâlpi subţiri. gândite de stranii arhitecţi-ţărani pentru care fiecare detaliu era o podoabă şi fiecare podoabă un şiretlic pragmatic. teascuri.lărgit în partea din faţă într-un fel de graţioasă loggia . casele erau aşezate de regulă pe două nivele. butoaie. înconjurată frăţeşte de ramurile încărcate de poame ale celorlalţi arbori. dacă aş fi descoperit în acelor construcţii de lemn şi pământ. linguri. coşuri. blide. la parter fiind încăperea cu unelte. încât străinătate. ci şi stâlpii răsuciţi şi scândurile crestate ale bagdadiei. şi eram fericită că la Curtişoara pot să închei printr-un triumf atât de riscantul meu pariu. înconjurată de trei părţi de pridvorul dantelat . inventiv şi amuzant. tot sus.Editura Liternet 2003 Cu greu se poate echivala prin cuvânt frumuseţea Ana Blandiana . devenite artă. spre un cabinet pe picioroange.se înfiripa locuinţa propriu-zisă.

printre concerte. suspendaţi metafore. ci şi . şi concursuri de teatru. palestre şi temple.arta a pierdut de mult din tot mai complicata sa definiţie noţiunea de performanţă şi sport.să le acorde note şi să le decerneze medalii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi cuprinseseră chiar. Şi totuşi. Nu numai cultura fizică s-a depărtat de cultură. de victoria unei pag 195 din 281 . sub soarele care lumina egal stadioane şi amfiteatre..sensul unei întregi naţiuni. mândrie adânc filosofică pe care au pierdut-o de mult şi intelectualii anchilozaţi de reumatisme şi sportivii pietrele fierbinţi ale Olimpiei. mândria frumuseţii plenare a fiinţei umane. dizolvându-se în timp.Coridoare de oglinzi care îşi întindeau crengile pentru cununile învingătorilor. ameţesc gândindu-mă cum ar putea fi clipa în care milioane şi milioane de telespectatori ar aştepta cu sufletul la gură. în finalul unei competiţii. Cunosc. groase şi mai înalte decât stejarii. Este o idee moştenită de la antici. am spus? Mă imaginez cu greu suită pe un podium şi spunând versuri cărora un juriu .la rândul ei . recitări. spectacole. în în trupul slăbuţ şi inuman de tensionat al unei fetiţe. efortul fizic al unui copil se identifică cu efortul spiritual al unui popor. la umbra uriaşei. sub stejarii Olimpiei şi rezumat până la durere . Există acolo. pe MIŞCAREA CENTRIFUGA Am tremurat întotdeauna de emoţie atunci când. prea puţini autori cărora le-ar surâde ideea de a-şi pune suferinţa pe cântar şi de a-şi prezenta abisurile pentru a fi comparate. o credinţă adâncă din care se revendicau şi forţa şi gândul şi care.ce fel de juriu ar trebui să fie acela? . de muzică şi de poezie. în momentul solemn al unui concurs.. statui a lui Zeus. Ce păcat. se concentrează . conferinţe şi expoziţii de artă. le-a pierdut pe amândouă din frâiele religioasei sale gravităţi. în racheta unui adolescent suspendat de ultima încordare a muşchilor şi a voinţei. în anumite perioade. de altfel. pentru miile de spectatori ai stadionului sau pentru telespectatorii întregului glob. Ce păcat că în elanul preluării moştenirii s-a uitat că olimpiadele greceşti se desfăşurau într-un cadru subliniat cultural. printre coloanele acelea mai trecându-şi cu greu examenele şcolare. de reuşita unui epitet. căreia modernii i-au adăugat propriile pasiuni. lăsându-le să se îndepărteze într-o mişcare din ce în ce mai centrifugă. monstruoasei poate prin dimensiuni.absurd de concret clipa aceea. Există acolo.

Astfel. Ramura de arminden. ci întotdeauna sfârşitul înflorit duminical al lui aprilie şi începutul reverberat al lui mai.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . primăvară. cu cer curat de sticlă albastră pe care soarele se rostogolea ca o bilă strălucitoare. reuşesc să le întrupeze mai greu. singure. o obscură. încă din copilărie. că investirea primei zile din mai cu simbolul solidarităţii muncii nu e străină de intuirea acelei mai adânci încă solidarităţi a fiinţelor vii. încolonaţi pe familii. Iar această neînchipuită. Şi chiar dacă. botul umed al mieilor şi trupurile bucuroase de a fi împreună ale oamenilor ieşiţi din ascunzătorile iernii şi numai purtate festiv. ofensivi aproape în exultanta lor trecătoare şi demonstrativă. ea soseşte într-o altă zi. şi dusă până dincolo de raţiuni şi sentimente. ca şi cum ar fi fost noi. aproape magică legătură. aşezată după rituri străvechi şi secrete în porţile noastre. galbene şi liliachii. Nu m-am îndoit. o aceeaşi substanţă capabilă dintre să se travestească între în cele mai diferite şi şi incognoscibile forme. pe care nu mi-i închipuiam niciodată atât de mulţi. căreia îi este cea mai umană formă de manifestare. în clipa declanşării primăverii. dar nu şi să se lase înfrântă în vreuna ele. care se întrevede. universale. Niciodată însă primăvara n-a însemnat pentru mine pragul simbolica. de altfel. triumful muncii nefiind în ultimă instanţă decât triumful vieţii. ai oraşului. albe. neatentă. semnificativa lună de trecere care îi urma. nici o clipă. Ţin minte din copilărie acele zile de sfârşit de aprilie. o solidaritate mai mult decât umană. pe străzile devenite deodată neîncăpătoare pentru locuitorii. festivitatea solemnă a sosirii tot duminica se organizează. şi mai ales cu toţi locuitorii oraşului ieşiţi pe străzi. Datorez acelor electrizante duminici de sfârşit da aprilie intuiţia uimită că între carnea suavă a narciselor. îmbrăcaţi cu haine noi sau într-o vitală manifestaţie spre parcuri. nesperată identitate izvora acolo. dogmatic şi teoretic al echinoxului şi nici nehotărâta. acel pag 196 din 281 . cu ţigăncile aşezate idilic la colţuri în spatele unor fragede tarabe roze. s-a făcut în mintea mea. duminică ARMINDEN Primăvara nu mi-o pot închipui venind decât într-o duminică. sub crengile înflorite. leagă magic între ele noţiuni pe care cuvintele. înaintând ca sentiment al înfrăţirii adânci. ca în lumina unui fulger.Coridoare de oglinzi singurătăţii există ceva profund comun. venită de dincolo de pasiuni şi de idei. cu toţi pomii şi arbuştii curţilor şi grădinilor înfloriţi violent. răspunzând într-o uluitoare unanimitate chemării cosmice pe care o auzeau şio înţelegeau cu toţii la fel.

una dintre acele minuni eline formate dintr-un templu. înclinată între cer şi pământ. pentru că într-un alt regn.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Crezusem că lunec fericită printr-o pădure şi înaintam oarbă printr-o uzină specializată în extragerea răşinilor aromate din arbori şi-a profitului din lacrimile plânse de pini. Eram singură printre atâţia arbori care ar fi avut dreptul să mă lovească răzbunător cu ramurile. Am deschis intrigată ochii: era o farfurie într-adevăr. semănându-ne nu mai pag 197 din 281 farfurie menită să tragă pentru el foloasele durerii pe care o adune . Templul fiicei lui Jupiter rămăsese deasupra pădurii. pe un fel de policioară prinsă în deasupra. descoperind astfel lumea numai prin pori. Şi nu era singur. şi apoi lacrimi. cea de a patra stare de agregare: simbolul. Înaintam deci într-un astfel de joc cu mine însămi şi cu puterea de fermecare a pădurii. materia a descoperit cu delicii. vie cu adevărat. toate acele farfurii colectoare. din când în când închideam ochii. privirea rotită în jur descoperea zeci şi zeci de asemenea talgere profitoare ale durerii vegetale. asemenea mie. farfuria era aşezată savant. şi încă una cu o menire cât se poate de senzaţională. la rândul nostru. alte fiinţe. Eram singură printre mii de copaci. la poale. lăsându-se în voia spiritului. în această benevolă orbire. înaintând încet din tulpină în tulpină. de milenii întregi. Suspendată la un scoarţa pinului crestat adânc de o secure la câţiva centimetri lacrimile de răşină ale arborelui rănit să se metru şi ceva de pământ. numai pădurea există. vegetale sau nu. prin auz. în aşa fel încât PREŢIOASELE RĂŞINI Coboram coasta unui munte împădurit în insula Egina. mai larg văzător. printre atâţia copaci de care mă simţisem atât de absurd protejată. înaintam cu ochii închişi şi mâinile întinse. mai adevărată încă şi mai stăpânitoare. pe care mi-i simţisem. pe creastă. asemenea unor fericite şi cercetătoare antene. Şi nu m-am putut împiedica să mă întreb dacă nu cumva. prin miros. solidari. Nu m-am putut împiedica să-mi imaginez hârdaiele cu răşină în care cisternele în care se transportau înspre negustorii de se vărsau. Coboram printr-o pădure de pini pe un covor moale şi plăcut mirositor de ace uscate şi mă simţeam aşa cum mă simt întotdeauna într-o pădure: protejată şi cuprinsă în solidaritatea adâncă a milioanelor de fiinţe. Şi pentru ca această solidaritate să nu fie contrazisă de nimic. şi descoperind-o. plângeam. când degetele precaute s-au oprit cuprinzând disciplinate în adâncul ei. probabil. Mediterana aştepta. atât de nedrept. un munte şi o mare. una dintre acele minuscule parcele de univers în care. care purtau fiecare o rană făcută cu bună ştiinţă de om şi o pricinuise. care o formează şi de care nu mă deosebesc decât prin puterea de a mă opri şi a privi în jur.Coridoare de oglinzi mirate în căuş ceva ce semăna cu o farfurie. nevăzută încă şi uitată. O dată revelaţia produsă.

pag 198 din 281 . se îmbogăţeau de pe Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 mult decât semănăm noi copacilor.Coridoare de oglinzi urma lacrimilor noastre.

clătinată de sete. pentru timpul călătoriei. cu emoţia şi curiozitatea amplificate de speranţa răcorii pe care aveam să o descoperim în mormântul lui Agamemnon şi topită de gestul paznicului aducând . îmi amintesc câteva mici întâmplări unde prezenţa ei ţâşnea din travestiul în care călătorea. Nu e un paradox.când a aflat că suntem din România un coş de caise. ca pe o beatitudine alteori. aşa cum îmi purtam propriul trup. Un singur element reuşea să mă scoată.fără să uit cât de liber.dar patria nu putuse fi lăsată acasă. iar elementul acesta era apartenenţa la o ţară. într-o seară albastră-verzuie la Verona. atotstrăbătătoare. cât de bine mă simţisem mărturia sa se va judeca în cele din urmă procesul . pe înălţimea lunecătoare a simţindu-ne urmăriţi mereu de un bătrânel. sub cerul mişcător al oceanului. întoarcere . capabil să înregistreze totul. am descoperit puntei Passegiatta. ca pe o greutate adesea. întâmplări mici. fericită. o infinită determinare şi Israel. din această umbră atât de propice privirii. din toate sentimentele cunoscute păstram numai curiozitatea. cu ora vizitării monumentelor depăşită de mult. ne însoţea din plăcerea de a asculta sunetul pierdut şi prelung pag 199 din 281 . plecat cu multe decenii în urmă în nostalgic al limbii române. regenerator. ci pentru puţin timp. halucinant anonimat o puteam arunca peste lume. dar aceea de o mare intensitate. se distrează sau se întristează la un spectacol căruia nu-i aparţine şi pe care nu-l poate determina în nici un fel -. din toate verbele cunoscute nu-l reţineam decât pe acela de a privi. ca pe o haină pe care aveam să o reîmbrac la fără el . în cele din urmă că. Odată cu plecarea. aproape miraculos. la Mikene. Într-o amiază fierbinte. stingând lumina ascuţită. Această severă selecţie care însemna de fapt o întrerupere a vieţii mele obişnuite prin reducerea complexului ei mecanism la o singură funcţie. când. când. o purtam.cu mult mai comoda condiţie de spectator . încât plecarea şi întoarcerea au delimitat de fiecare dată câte un interval de suspendare a vieţii.ce priveşte. în aşa măsură călătoria a însemnat pentru mine întotdeauna o înlocuire a condiţiei dramatice de martor . în lungile şederi. De aceea nu mi-a plăcut niciodată să caut cunoscuţi sau să întâlnesc colegi. întors din drum. N-am fost în călătoriile mele decât un ochi avid. ci un sentiment adânc. Numele mi-l IDENTITATE A pleca mi s-a părut întotdeauna nu a muri puţin. lacom de fiecare nuanţă şi de orice semiton. pe care numai din acel perfect. din toate patimile cunoscute nu-mi rămânea decât nevoia de a cunoaşte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cerberul însuşi al intrării marelui amfiteatru roman ne-a condus sentimentalizat de întâmplare.implicat în desfăşurarea evenimentelor şi conştient că în funcţie de lăsasem acasă.Coridoare de oglinzi un sens. aflând că suntem români. aproape o senzaţie. asta mar fi obligat să revin la viaţa şi individualitatea mea complicată în care aveam un nume.

gustul caiselor mâncate în mormântul atrid. care mi-au rămas în memorie prin emoţia şi ciudata mândrie a aparteneţei. vocabulele limbii române.Editura Liternet 2003 neînsemnate. sub cerul înstelat al Veronei. se tulbura o clipă de aripa bucuriei care îl traversa lichidă. orizontul atlantic sub care împletite strâns şi greu explicabil cu simpatia pe care care eram. făcând contururile să vălurească într-o dulce şi crudă comparaţie. fascinat limpede de frumuseţile lumii. senzaţii Ana Blandiana . singurătatea magnifică a arenelor antice pluteau. Şi atunci. trezi.Coridoare de oglinzi numele ţării mele îl putea. ascultate. ochiul pag 200 din 281 . misterios. care m-au electrizat în clipa scurtă a desfăşurării lor.

ci şi în epoca de piatră. Dar dacă păstrăm siguranţa că rămân însemnate numai faptele învingătorilor şi bănuiala că nu înving întotdeauna . Faptul că ştii sau nu ce făceau acei strămoşi. Toţi avem câte un tată şi o mamă care au fiecare câte un tată şi o mamă. un şir de învingători poate să fie un prilej de mândrie mai rar decât unul de jenă. aceasta e diferenţa. faptul că au lăsat sau nu un semn al trecerii lor îi deosebeşte pe unii de alţii. dar nu la fel de vinovaţi.dar cât de des? .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Întreg universul uman se sprijină pe aceste identice piramide răsturnate. Dar toţi avem familii străvechi. strămoşii mei existau pe la 1800". cu vârful înfipt în ţărâna de la facerea lumii.cei mai buni. pag 201 din 281 . O familie mândră de secolele îngrămădite în urmă. strămoşii tuturor existau nu numai la 1800. căţărându-se pe timpul trecut: "Aparţin unei vechi familii.Coridoare de oglinzi PIRAMIDE RĂSTURNATE M-a mirat întotdeauna pretenţia vechimii. Suntem cu toţii la fel de bătrâni.

Se plimba întotdeauna singur. Poate de aceea a fost. mai bine zis era vorba de o singură discuţie. întorcându-se în sat. în faţa geamurilor noastre . discuţiile noastre erau extrem de stereotipe. Tot ce îmi amintesc este că prin 1968. aproape fără tranziţie. deşi i-a fost hărăzită din plin. N-am înţeles niciodată cum de împlinirea mai târziu a unei atât de obsesive dorinţe nu a reuşit. dacă nu are copii. din jur. noi nu eram decât martorii întâmplători. nu era o întrebare. Am ascultat această relatare de mai multe ori. Totuşi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . singurul alături de care nu m-am simţit decât nu uitam. nici una dintre paginile pe oare i le citisem şi pe pag 202 din 281 cititor. Dar. chiar numai ea. dar De altfel. deşi ne întâlneam destul de des. La acele ore şi pe acele străzi ne întâlneam uneori cu Marin Preda. întrebat De fapt. a trebuit să mărturisească umilit că nu are. când ne întâlneam. în sfârşit liniştite. interesau motivele noastre. întrebându-ne de ce nu avem copii. trebuie să mărturisesc cu aproape sale dioptrii. Şi începea să povestească. O cuvintele.Coridoare de oglinzi lăuntru sau din afara sa. înainte de somn. la mai puţin de trei metri. nu avea aerul că se fereşte de oameni şi. dintre toţi scriitorii pe care i-am cunoscut. stăteam de vorbă în felul acela ciudat de deschis pe care şi-l permit în discuţii numai oamenii care nu-şi seamănă şi nu depind în nici un fel unii de alţii. pe care nici nu-i mai vedea din dosul numeroaselor insuportabile. să-l facă fericit. Nu-l făcea de fiecare dată în acelaşi fel. înspăimântată uimire că Marin Preda mi s-a părut cel mai greu de înţeles dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit în viaţă. ne cunoşteam de mult şi. reluată uimitor. încât nu părea să simtă nevoia unei CA ÎNTR-UN CANON Nu mai ţin minte când l-am văzut prima oară pe Marin Preda şi nici măcar când am făcut cunoştinţă cu el. în lungi plimbări rotite pe străzile. ai unei obsesii devenite . aproape fără să schimbe convinge.în care stăteam cât mai puţin cu putinţă şi din care evadam noaptea târziu. ci un reproş. întrebându-mă de fiecare dată dacă repetarea ei aproape identică era un efect căutat pentru impresionarea şi convingerea noastră sau. singurul alături de care uitam că scriu eu însămi. îi lipsea o anumită aură dureroasă care conturează silueta abulică a singuraticilor şi avea în plus o atenţie atât de permanent concentrată asupra a ceva din prezenţe. ca într-un canon. dimpotrivă. când ne mutasem la Bucureşti şi locuiam la câteva străzi depărtare unii de alţii.cu un zid orb şi scorojit înălţându-se brusc. Locuiam pe vremea aceea într-o garsonieră promiscuă din dosul unor magazine de pe bulevardul Magheru . el era cel care deschidea vorba. n-am avut niciodată impresia că singurătatea este o noţiune care i se potriveşte. aproape cu aceleaşi cuvinte. De altfel. de câte ori ne întâlneam. ci măsura în care ne poate cât de ruşine i-a fost când.

nu un scriitor. la rândul meu. aş putea trezi eu însămi în alţii acel sentiment.Editura Liternet 2003 care. fără îndoială. când nu era încă nimic altceva . Şi . în arşiţe şi ger. Dar. unul de admiraţie .deşi el era. dincolo chiar de marile sale pagini. căutam să le pun de acord cu omul ciudat Ana Blandiana . mi-am dorit niciodată s-o produc. aşa cum nu mi-am dorit pag 203 din 281 . aşa cum nu mă pot împiedica să-mi fie milă de statuile sortite să rămână. ci Scriitorul şi nu mă puteam împiedica.Coridoare de oglinzi pe care îl aveam în faţă.pe vremea aceea. Pentru că făcea să se nască în mine un fel de nelinişte în faţa incomprehensibilităţii universale pe care nu niciodată să devin. fără scăpare. privindu-l. în faţa atât de semnificantului său destin. de exemplu. dincolo de omul chinuit şi chinuitor care era. poate absurdă compasiune. Marin Preda a fost .mă speriam la gândul că. să simt o inexplicabilă. femeie fatală. mai ales.lucru cu adevărat straniu amintindu-mi sentimentul pe care mi-l trezea .

Îmi amintesc că. "Buricul pământului" sună în limba română derizoriu şi persiflant. dar acolo. dezgoliţi. şi înalt crenela cerul şi despărţea pe larg un golf rotund şi albastru.. că. care speram să îl atingem şi am ajuns la el după traversarea simţit că din Mediterana.. din prima clipă şi mult înainte de a ajunge la Delfi . ca nişte ace ieşite din mare să înţepe cerul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . care îl reprezenta. sparţi de cutremure şi rostogoliţi în mare. împodobite cu panglici sculptate şi cu modele în relief.. o peninsulă îngustă. chiar în mijlocul lui. care urcau şi apoi coborau înspre mare. calm. în timp ce restul planetei fusese lăsat pe seama unor ucenici. buricul pământului . bucuroasă. La capătul peninsulei. dar neînstare de aceeaşi zeească măsură a echilibrului. desfăşurând treptat. îngălbenită de milenii. poate. sub care scria pur şi simplu Omphalos. priveliştea golfului de o frumuseţe cu adevărat mediteraneană. un munte subţire. a unei metafore în asemenea măsură himerică. s-a născut viaţa şi s-a întrupat centrul universului. unde OMPHALOS Era cel mai sudic dintre punctele Peloponezului pe unui şir de munţi înalţi şi stâncoşi. înlănţuiţi de serpentine uneori incredibile. din acea apă caldă şi atât de pag 204 din 281 . un far şi pentru sublinierea idilismului fără precedent al locului.în acei munţi anticii credeau că se află mijlocul lumii. nostru pentru a avea dreptul să vorbesc despre el. să fac Am cunoscut o mult prea mică parte a globului câţiva chiparoşi. în faţa acelei pietre mari şi rotunde. între pământul format din creste şi marea intensă. o asemenea idee ideea că acolo se află centrul lumii. şi lung. din acel soare atât de intens încât pare viu. o insuliţă ovală. iată. în mijlocul lui. m-am întrebat dacă nu cumva numai acel loc a fost creat de Dumnezeu .prototip . anatomice aproape. cu o casă.nu mi-a trecut numai mie prin cap. în principala sală a Muzeului din Delfi. îngeresc. ci ea existase de mult. Şi totuşi. ca şi cum Dumnezeu s-ar fi plictisit să îl continue şi ar fi pus puncte puncte. Omphalos . geniali. şlefuită de ape ca o pietricică pierdută în mare. Privisem piatra aceea poroasă. părea aşezată acolo în scopuri didactice. orice ironie se stingea în emoţia găsirii unei întruchipări atât de concrete. câteva stânci ascuţite şi lungi. fericită. a unei noţiuni în asemenea măsură abstractă. fusese credinţa puternică a unor popoare şi civilizaţii întregi.. marcau capătul subţire al pământului. parcă ar fi despăturit. privind acea atât de graţioasă plictiseală a frumuseţii.am limpede încât pare albastră.pe pământ.Coridoare de oglinzi comparaţii şi să folosesc superlative.

să fac orice mi-ar cere. între timp.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . insultător. descoperisem o altă semnificaţie cuvântului. "Ce te ţii aşa măreaţă?" îmi striga fetiţa din vecini. chiar dacă. începând de atunci. dispreţuitor şi. De atunci a început spaima mea de a nu călca prin ceva obligatoria egalitate şi grija de a nu fi acuzată de măreţie. Măreţ însemna încrezut. măreţ era un cuvânt de pag 205 din 281 . atunci când nu voiam să mă joc cu ea şi această imprecaţie mă făcea să cedez. aveam acuzaţii. să fiu toată viaţa terorizată de posibilitatea lansării acestei Pe strada copilăriei mele.Coridoare de oglinzi SPAIMA DE MĂREŢIE ruşine.

suntem totuşi capabili să oferim realităţii ceva ce ea nu ştiuse niciodată să-şi ofere singură: sensul. decât o baborniţă cu păr de reptile? Ce este un înger decât un copil cu aripi de porumbel. fără a fi în stare să creăm ceea ce nu fusese dinainte creat. şi Brauner cuiere masculine. Oricât de fantaşti. ce este un diavol decât un ţap cu aripi de liliac? Dornic să inventeze. realitatea rămânea descoperirea imposibilităţii noastre de a depăşi orizonturile realităţii. FANTEZIE Mi-a fanteziei plăcut şi întotdeauna m-a să contemplu de limitele dată umane fermecat fiecare dincolo de ambiţiile şi orgoliile sale. realitatea se transformă. nuferii cu gheare. şi sfinxul. decât un leu cu gheare de vultur şi obraz de fecioară. investite cu alte rosturi şi puse să funcţioneze altfel. se gândeşte pe sine şi se umple de semnificaţii. decât o şopârlă uriaşă din trupul căreia se înalţă trei.nu a reuşit sa adauge vreodată realităţii un element care să nu fi aparţinut dinainte realităţii. realişti şi în această credincioasă neputinţă stă măreţia şi forţa noastră. fatal. măsura tuturor lucrurilor. existau. dar şi orologiile. distilată. Dincolo de spaimele şi fantomele omului. fluturii cu sâni. căpşunile cu picioare. rămânem. împreunate. ce este Minotaurul decât un cap bovin fixat dureros pe un trup bărbătesc. şi cuierele erau reale. sau şapte. ce este cel mai înfricoşător balaur al basmelor. Din cele mai vechi timpuri omul s-a arătat dispus fusese în stare să le facă. înnodând diferit bucăţi de realitate. dar .oricât de genială sau oricât de bolnavă . omul a reuşit să inoveze doar. ce este Pegasul decât un cal cu aripi de albatros. şi Gorgona. Ce este un centaur decât un armăsar din trunchiul căruia se răsuceşte un bărbat. Noi suntem doar retortele prin care. mult înaintea fantasticei lor combinări în opera care le retrimitea. Pentru că. şi aripile. şi Dali nuduri cu sertăraşe. Chagall putea să picteze orologii cu aripi.cea mai dezlănţuită fantezie umană nu făcea decât să asambleze diferit fragmente pe care natura le inventase de mult.Coridoare de oglinzi izvorau dintr-un infern care nu reuşise să întreacă pământul decât în dereglarea amestecurilor şi-n dezordinea elementelor. în lume. sau douăsprezece gâturi cu capete de câini. Ouăle cu braţe. Pentru că. Nici o minte omenească . peştii cu barbă care mişună prin coşmarele flamande ale evului mediu să adauge naturii creaturi pe care ea nu se gândise sau nu pag 206 din 281 . iată. şi nudurile şi sertăraşele.ciudat .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ce este o sirenă decât un peşte din solzii căruia vălureşte o femeie.

înaintând din izbândă-n LINIŞTEA Atunci când căderea bruscă de zăpadă a întrerupt pentru câteva zile circulaţia maşinilor. atunci natura trebuie să fie capabilă să inventeze liniştea. iată. ca şi cum eu aş fi nins-o deasupra oraşului. maşini de ucis şi maşini de muncit. Odată cu spaima de a nu fi loviţi de o maşină dispăruseră . mai puţin sărac şi mai puţin urât decât cel pe care îl cunoaştem noi? Cu siguranţă că nu. pacificate de zăpadă.Coridoare de oglinzi e nevoie de această idilică samavolnicie a ninsorii pentru a fi azvârliţi plini de o necunoscută bucurie în vremea de platină izbândă şi din câştig în câştig. despre care abia dacă auzisem din tinereţea părinţilor sau poate a bunicilor noştri. Poate că există de pe acum plante care secretă tăcere. Sau poate că omul chiar. pentru a descoperi că. şi nervii ale căror cauze rămăseseră nezdruncinate de zăpadă. cei care am inventat maşini de zburat şi maşini de vorbit. am pierdut ceva ce nu mai poate fi înlocuit: liniştea. Umblam prin tăcere fericită şi mândră. şi atunci am cultiva copii. la complicaţia stucaturilor.. ci şi de capacitatea noastră neaşteptată de a o accepta. poate că există animale care o produc.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .să fi fost oare acel îndepărtat timp al nostalgiilor mai puţin nefericit. pacea intimă.. desigur . cu străzi visătoare. să nu fim în stare să inventăm şi maşini de tăcut. ca pe un remediu împotriva genialei noastre nesăbuinţe. sau am cultiva bătrâni. Umblam pe străzi părăsite de zgomote. şi mă gândeam că nu e posibil ca noi.în mod inexplicabil. la albul curţilor. vorbele se cadenţau de la sine în mintea mea. ceea ce părea o catastrofă s-a transformat. pag 207 din 281 .. Nu ar trebui decât să aflăm care sunt şi să începem să le cultivăm... Umblam fermecaţi printr-un oraş pe care nu-l cunoscusem. dar pe care minunea revenirii la linişte reuşise să le estompeze. să le pună între paranteze de nea. Dar. Sau. fără intenţia nimănui. nu ţâşnind furibunde din ţevile de eşapament..de multe ori m-am întrebat . a bătrânilor.şi tensiunea. într-o minune de care ne miram cu toţii. De secole lungi şi de scurte decenii prosperitatea omenirii nu a făcut decât să crească. plăcut surprinşi nu numai de ciudata redescoperire a oraşului. dacă nu noi. În anumite condiţii. Zăpada dăduse ceasul vremii înapoi şi ne descoperise un oraş tăcut. De fapt . cu fumuri inelându-se blânde din hornuri. Umblam pe străzi şi nu ne venea să credem că nu mai trebuie să fim atenţi decât la formele streşinilor. şi graba.

Dar dacă acceptăm adevărul care ne . şi orice ar face. N-aş fi avut cum s-o fac. opera scrisă. Spuneam că această esenţială împărţire se face din punctul de vedere al curajului. că între lume şi el va exista întotdeauna. ceea ce deosebeşte cele două categorii de scriitori este capacitatea lor de a fi sinceri. ea este mereu aceeaşi imagine uluitoare prin fantastica ei subiectivitate şi puterea ei de a arăta altfel o lume prea uriaşă şi diversă pentru a cere altceva decât să fie interpretată la infinit. Cine ar putea spune dacă este mai curajos cel ce se încăpăţânează să înţeleagă lumea înconjurătoare şi să arate ce-a înţeles. în două distincte categorii: cei care pretindeau că prin scrisul lor oglindesc lumea şi cei care mărturiseau că prin scrisul lor abia dacă reuşesc să se oglindească pe ei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pentru că a fi fantastic nu înseamnă a te îndepărta de pag 208 din 281 însăşi definiţia ei. toată marea literatură a lumii .în două categorii . Cum altfel decât fantastică poate fi socotită acea lume dostoievskiană rătăcind cuprinsă de nebunia devoratoare a autocunoaşterii. cu adulţi sadici şi copii masochisti în care şcolile seamănă cu ospiciile şi societatea cu o menajerie gata să-şi sfărâme gratiile separatoare? Fantasticul caragialian este mai puternic în comedii decât în povestirile mărturisit fantastice. singura literatură realistă. după curajul lor.este fantastică. după chipul şi asemănarea celei reale. încercând să creeze o altă lume identică. Literatura mărturisit fantastică devine astfel. mai mult sau mai puţin fantastică . printr-un oarecum extravagant paradox.nu se ştie care dintre ele superioară celeilalte . decât lucrurilor văzute de acesta .nu priveşte decât intenţiile literare ale autorilor.cu acele capodopere purtând. sau cel ce are orgoliul de a recunoaşte că opera lui nu îl poate. al universalei distrugeri şi dezlegări? Cum altfel decât fantastic este acel univers dickensian. ca însemnat cu fierul roşu în carne. în acest sens.făcută din punctul de vedere al curajului . că orice literatură din lume este. într-o mişcare accelerată mereu până în infernul atât de asemănător unei apoteoze. ambiţiile lor mărturisite şi iluziile lor crezute cu îndărătnicie. în mod fatal. prin aparţinând în mai mare măsură felului în care vede autorul ei. pecetea personalităţii autorului lor . exprima decât pe el însuşi. greu de stabilit. cu ei înşişi şi intuiţia de a-şi recunoaşte natura şi limitele forţei lor. adică în stare să stabilească un raport cinstit şi rezonabil între subiectul care priveşte şi obiectul de privit. dar nu precizam care dintre cele două categorii este mai curajoasă.Coridoare de oglinzi convinge cu forţa evidenţei că realitatea nu poate fi redată cu adevărat realist.atunci mai mult decât curajul. prin camere subînchiriate şi comunicante între ele. în ceea ce priveşte rezultatul acestor ambiţii şi iluzii. lentila deformatoare a ochiului său care priveşte şi interpretează totul? Un lucru însă este sigur: împărţirea .adică LENTILE Cred că din cele mai vechi timpuri scriitorii s-au împărţit.

ci a-l analiza. Nimeni nu e nebun să lumea neschimbată. dar tocmai de această mereu surprinzătoare deformare are Ana Blandiana . ca orice artist.Editura Liternet 2003 adevărul vieţii. cu instrumente absolut personale. poarte ochelari cu sticlă simplă de geam: cine vrea să vadă pag 209 din 281 . o poate privi cu ochiul liber. este o lentilă în spatele căreia imaginile se refac altfel decât în realitate.Coridoare de oglinzi nevoie realitatea pentru a fi înţeleasă. deformate. descompunându-l până la nerecunoaştere. Scriitorul.

nu. de ce dintr-un atât de neinspirat truc al bătrânilor copiii au învăţat atât de mult? pag 210 din 281 .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . presupunând un diametru al cilindrului sprijinitor îngust. Fereastra oarbă. de ce acest fals care nu adaugă nimic frumuseţii. îţi dă impresia mucavalei şi-a imitaţiilor generalizate. dar atunci. ferestrele sunt pictate pur şi simplu pe el. turnul rotund este prea subţire pentru a mai putea avea ferestre şi atunci. cu minciuna luminii evidentă te face suspicios. mai ales. o pânză sau un carton pictat cu respectarea legilor şmechereşti ale perspectivei. neliniştitoare. Desigur. îţi spui. îţi vine să te întrebi dacă nu cumva totul e decor doar. dar scade mult adevărului şi. de ce este necesară această minciună care pune sub semnul întrebării totul.Coridoare de oglinzi TRUC Cupolele în formă de bulb. Impresie deprimantă.

Desigur. decât o asamblare firească. nefiind nici ea. încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. aşa cum el nu este decât o montare neobişnuită. ci experimentarea lui. A accepta această fatală vecinătate. paralel. naturală. a recunoaşte drepturile fantasticului fără a dispreţui totuşi realitatea. Realitatea însăşi îşi lărgeşte uneori cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încălcate rămân . sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului. după cum umbrele fantastice timpului. a unor elemente care. Dar chiar dincolo de aceste întrepătrunderi. pe care le-aş numi chimice.Coridoare de oglinzi realităţii nu pot duce . nici scurgerea realităţii în hotarele fantasticului. viaţa nu poate exista fără fantastic. E adevărat însă că în rarele momente când se ating. chiar dacă este în stare să doarmă în aer.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . amestecul lor este reciproc revelator: un element fantastic trecut prin realitate se întoarce în imaginar întărit de autoritatea acestei verificări. Există atâtea feluri de fantastic. Între realitate şi irealitate există o linie trasată de la facerea lumii. a evadat. Apoi. evidenţa şi irealitatea . la o analiză atentă. nenaturală. de o apartenenţă incertă. prin cine ştie ce întâmplare. aşa cum luarea unui drog nu înseamnă subaprecierea. aşa cum datoria păsării este să coboare din când în când să se odihnească pe pământ. independente una PE PAMÂNT ŞI ÎN AER Înrudirile realităţii cu fantasticul nu ţin de literatură şi nu s-au născut în mintea autorilor de basme. la rândul ei. Aşa cum fantasticul nu poate exista fără realitate (mai precis. pag 211 din 281 . acceptatul şi incredibilul.la confuzii prea grave. decenii. o linie a cărei încălcare nu înseamnă nesocotirea. nici invazia fantasticului asupra din perimetrul imaginarului. unui cercetător suspicios îi apar numai ca travestiri nebătătoare la ochi a unor miezuri miraculoase. simpla întâmplare a unui fapt nefiind suficientă pentru a-l scoate ale unei întâmplări nu ajung pentru a o sustrage pe aceasta imperiului efectivităţii.au cele mai strânse relaţii de vecinătate. iar un element obiectiv ajuns în irealitate se încarcă de semnificaţii capabile să-i prefacă existenţa din care. a avea încredere în irealitate fără a privi cu suspiciune starea de fapt.pentru ani. fantastice. ci încercarea forţei ei. sau chiar secole întregi . dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului. a afirma iluzia şi himera fără a nega evidenţa mi sau părut întotdeauna cea mai dificilă şi cea mai imperioasă dintre datoriile artistului. pentru o clipă doar. de alta şi chiar indiferente una alteia în cea mai mare parte a Realitatea şi irealitatea coexistă. a unor fragmente de realitate). însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.ambigue.văzutul şi nevăzutul.un ochi versat şi capabil să depăşească aparenţele . cele două domenii .

contemplativ şi prăfos. delăsat şi cântăreţ. în Spania. Asta fără legătura cu formele de relief. Bulgaria. pe cont propriu. organizat. clădite pe hartă ca inelele unei coloane legând arhitrava Carpaţilor cu treptele Mediteranei. în mod straniu. mi-a dezvăluit caracterul misterios al repetatei polarizări.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi PUNCTE CARDINALE Îmi amintesc o foarte curioasă descoperire pe care am făcut-o cândva traversând de la nord la sud România. ca şi cum ele nu s-ar aduna între ele pentru a forma Nordul şi Sudul. totul era chibzuit. ca şi cum pentru fiecare ţară nordul şi sudul s-ar fi socotit de la capăt. Grecia. în timp ce sudul avea aerul melancolic şi distrat. determinat numai de caracteristicile nordului şi sudului: dar. Abia drumul prin România. Aceeaşi senzaţie o avusesem în Italia. înfloritor. Bulgaria şi Grecia. pag 212 din 281 . în fiecare dintre aceste ţări nordul mi s-a părut locuit de gospodari. în Iugoslavia. dar de fiecare dată crezusem că e vorba numai de o apropiere de soarele mult. creând o evidentă impresie de hărnicie şi bunăstare. ca şi cum nu ar exista o unitate a punctelor cardinale. în care mai puternice încă decât polii magnetici ai planetei se dovedesc mereu punctele cardinale ale fiecărei ţări în parte.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fericiţi de soarele şi de marea noastră. lipsite de oameni. jucării. fluiere. în pieţele medievale. tot ce se opunea frumuseţii şi obţinusem o OMISIUNE Marea trebuie să fie acum încă rece. clădirile şi plopii câştigă în nobleţe şi în sens. deşarte. dantele. fructe de mucava. de la Olimp. noaptea. Şi ştiam: marea trebuie să fie acum încă rece. îmi imaginez cu o aproape senzuală voluptate plajele goale şi promontoriile pustii. ciudat. din balcoane şi din havuzuri. pietrele şi apa. recurgeam la metoda radicală a visului. umblu prin acele suspendate faleze. compusă din scări şi din terase. dar încă limpede. aşteptând solitară şi mută anotimpul trupurilor încinse şi al betonului sfârâitor. suficientă sieşi. îmi imaginez toată acea fragedă arhitectură. nu numai lipsa elementului uman înnobila ţărmul neatinsă nici de lingoarea căldurii. iar pustietatea perfectă a locului îmi aminteşte senzaţia aproape nefirească. patrulatere albastre cu trei laturi de sticlă şi una de val. flori de plastic. Nu înţelesesem cum puteau fi lăsaţi străinii. nici de pag 213 din 281 . pescăruşii rotindu-se în cercuri nesperiate peste brazdele de valuri şi de nisip. Marea trebuie să fie acum eliberată de furtuni şi necucerită încă de arşiţe. Omisesem să mai imaginez toată acea înşiră broderii de consignaţie şi statuete de bilei. nu numai părăsirea. căreia atât de uşor i-ar fi fost să fie fără cusur. singură cu ea însăşi. capodopere ale unor fiinţe care avuseseră nu numai geniul de a le crea. Dar. dar încă limpede. răsunând ca nişte rime.nu mă deprimă. toată acea geometrie inventată pentru îndrăgostiţi şi menestreli. mărgele. nici a ţărmului . Urc şi cobor în gând treptele.Coridoare de oglinzi pe care mi-l imaginam în acest sfârşit strălucitor de iarnă. transformare. De fapt. Suprimasem în memoria mea. putrezirea lascivă a algelor în nămoluri şi a scoicilor în cochilii. singurătatea . Şi.nici a mării. ca întotdeauna când nu înţelegeam o realitate şi nu puteam să o influenţez în vreun fel. falezele măturate de vânt şi de linişte. gadget-uri din tinichea şi podoabe din scoarţă de copac. să creadă că acele opere de mahala şi acele invenţii ale kitsch-ului sunt arta populară românească. ci şi intuiţia de a le părăsi. fericită de realitate aproape adevărată. Nu înţelesesem niciodată cum statul care învestise averi şi talente în înălţarea acelor superbe palate ale vacanţei le putea lăsa fără apărare în faţa invaziei prostului gust. aproape sublimă pe care o încercam în Italia. Ceea ce suprimasem cu bună ştiinţă din tabloul meu ideal parazitară geometrie formată din mese lungi pe care se erau tarabele.

Era ora şapte seara şi începuse refluxul. de mătase. aşezare idilic-administrativă şi nimic altceva. De voal sau de sfoară. PERDELE. pustiu. şi lăsat. Haga însemna. Ceea ce de altfel . şi de aceea lipsit chiar şi de farmecul bolnav al abandonului pe care o singurătate mai fără speranţă l-ar putea avea. de organdi. Nu cunosc o senzaţie de urât mai densă. dezvelind. rotunde. ca o originalitate menită să uimească şi să impresioneze.Coridoare de oglinzi broderii. şi din nou grădini. încreţite. cu volane şi pag 214 din 281 . nu a fost încă decretată prin decret regal oraş.culme a bizareriei şi virtuozităţii . În limba veche a nordului. De fapt. Ni se spune că în Stockholm există chiar un parc care se numeşte aşa. De parcuri şi grădini nu duce lipsă nici această. capitală a Olandei. MARE La început.aerul ei liniştit. asemănătoare Balticei. ar trebui poate să zic) de imense ferestre. turul automobilistic şi colectiv avea să-i descopere cu totul alte valenţe. la acest domeniu. ferestre albe ca zăpada şi perdele. în aşteptarea orei de după-amiază când urma să facem un tur al oraşului. magazine închise şi vitrine rezidenţiale. m-am plimbat singură pe străzi goale. Este un pustiu organizat şi metodic. devin monotone. se pare. Plaja se mărise mult. acel pustiu tipic apusean care te îngheaţă. Grădini. case roşii-brune cu lemnăria vopsită în alb orbitor şi perdele dantelate. Trecând cu maşina pe străzile cartierelor SINGURĂTATE. în ele se cheltuieşte întreaga fantezie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . grădină. printre vilele ambasadelor pierdute în rânduri şi cascade de flori. de pânză. desigur intenţionat. străină. spre fostul sat de pescari devenit port pescăresc şi staţiune la Marea Nordului. vălurite. mai totală decât cea încercată pe străzile frumoaselor oraşe apusene în ceasurile retragerii disciplinate a locuitorilor. adormitor reuşeşte să dovedească! Am traversat Haga îndreptându-ne spre malul mării. Odată oraşul trezit. umed. Un şir de clădiri semipărăsite în dosul cărora se aude marea. statutul Hagăi este identic cu ai lui: capitală. palate bogate şi buildinguri uriaşe. perdele. case roşii-brune. Asemănătoare celei de la Knokke. delimitat strict în timp. devenită idilică deodată. limitată strălucitor. drepte. Ceea ce e însă cu adevărat ciudat aici. este faptul că această localitate cu 500 000 de locuitori. oblice. lucios. perdele. este oficial numai un sat. oraşul care îmi vine cu insistenţă în minte este Washingtonul. cu străzi deşarte etalându-şi cu ostentaţie mărfurile atât de diverse încât în orele siestei. pătrate. în aerul acelei primăveri neprimitoare. Respirând impasibilă şi ameninţătoare. a locatarilor. impudică. nu există geam nemarcat de stilul cât mai epatant al perdelei. iar casele sunt acoperite (dezvelite. fundul mării lin. de dantelă. străzi fermecătoare. Marea. Frig. Nebunia perdelelor e generală. leneş.

rupte şi spălate de valuri. urlătoare şi rea. un cadran solar pe arătătorul căruia ceaţa se înfăşură ca pe un fus voluptuos. eliberat de tot ce fusese în el trecător. glasul ei se auzea pedepsitor bubuind din pag 215 din 281 . pescăruşi sătui se năşteau din ceaţă şi se întorceau în ea. devenită inutilă şi nonfigurativă în peisajul căruia melci şi de scoici.Coridoare de oglinzi reuşise ciudat să-i supravieţuiască. nu mai păstra decât vestigiile înnobilate de distrugere ale temeliilor de beton. ascunse cândva sub pudra fină şi fierbinte. curăţit de construcţiile estivale uşoare şi derizorii. Şi astfel. asemenea unor milenare ruine. Ţărmul. spălat până şi de nisipul moale şi alunecător. fără a reuşi să-i descifrăm frazele lungi marcate de cadenţe rău prevestitoare în care.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mai palpitând încă în mâlul negru aproape. distruse numai de câteva zile şi rezistând numai câteva săptămâni. recunoaştem cu un fior paşii bănuiţi ai destinului. un fragment de zid pe care apa reuşise să-l rotunjească DUPĂ FURTUNĂ Când am sosit. O banală ţâşnitoare. îl ascultam. Refuzând să ni se mai arate. marea nu se vedea. Pe plaja udă şi năclăită de trupuri zdrobite de trupul ubicuu al ceţii. sprijinind secret umbrelele tehnicolore şi tejghelele strălucitoare. Marea continua să nu se vadă. marea proceda asemenea zeilor ascunşi ameninţători întrun nor. sau poate numai noi continuam înfricoşaţi să n-o recunoaştem în nebuloasa duşmănoasă şi incomprehensibilă prin care încerca să se urce la cer. ca într-un mormânt vuitor şi născător al tuturor lucrurilor. derizoriile construcţii ale plăjii păreau bandajate de ceaţă şi albite de sare. Era o zeitate scoasă din fire de nu ştiam care din multele noastre păcate şi nu ştiam ce trebuia să-i jertfim pentru a o putea îmbuna. Sau poate noi nu eram în stare s-o recunoaştem. şi deasupra întregii răzbunări. încheiate în sfârşit. totuşi. atenţi la sensurile mâniei lui. apropiindu-l de frumuseţea rocilor îmblânzite de vremi. valurile îşi înghiţiseră mânia şi se lăsaseră resorbite de adânc. pentru a o face să uite. deasupra cimitirului proaspăt al scoicilor. tragice şi impresionante. furtuna se trăsese în sine.

. ci. oricât ar părea de ciudat . dintre cele pe care prea marile pretenţii le-au făcut să piardă totul.nu se aleg niciodată din marea masă a celor care nu şi-au propus decât să supravieţuiască şi să fie. chiar şi această scoatere la lumină .indiferent cât orgoliu şi suficienţă ar afişa . Muncit de el însuşi şi veşnic ocupat în sine. talentul. sau chiar la nimic.care a încercat fără a reuşi.Dar poate . dimpotrivă. folosesc ocaziile. în mod curios. în măsura posibilităţilor. nu lasă să le împiedică pe cel ce nu a încercat niciodată nimic să râdă de . . alege ziua şi momentul dezvelirii creaţiei. atacă. cele care nu se pot aştepta la prea mult. şi neatent la circumstanţe. De altfel.îmi spunea prietena mea fascinată de psihologia feminină . adică pe majoritatea. ca şi cum încercarea depăşirii propriei condiţii ar fi o ruşine pe care numai succesul ei ar mai putea-o. . cine o va vedea mai întâi şi cine o va lăuda prima dată.poate să o realizeze în contratimp şi să o vadă primită cu agasare. dimpotrivă.infinit superior lui . dintre cei ce. dimpotrivă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .urâţenia nu e o garanţie a bunelor purtări şi nici frumuseţea a necuminţeniei ci. continua existenţă a frumuseţii este în stare să o confere unei vieţi abia dacă este pag 216 din 281 la mister. asaltează. celibatarele de voie sau de nevoie.punct ultim şi triumfător al unui lung şi chinuitor proces . ci. netalentul. egalizându-şi astfel supuşii. Fetele frumoase sunt mai intangibile. conştient întotdeauna . Ceea ce nu-l cel . calculează zodia şi fazele lunii.de puţinătatea valorii sale.La fel.Coridoare de oglinzi scape clipa. mai adesea. se îngrijeşte atent de toate condiţiile apariţiei şi receptării ei. nimic nu este lăsat la întâmplare. râvnind la mai mult decât sunt în stare să realizeze. nu sunt recrutate în majoritatea cazurilor dintre fetele urâte şi fără pretenţii. luminile care trebuie să pună în valoare şi umbrele care trebuie să contribuie concurând în realizarea adevăratei opere: succesul absolut asigurat cu măiestrie artistică şi precizie ştiinţifică. preţuitor al esenţei. utilizează totul şi astfel cuceresc pe cei nehotărâţi.Te rog să observi . Cuantumul de fericire pe care simpla. leneşi.Nici rataţii . fericiţi. timizi.nu este o garanţie a succesului. în timp ce urâtele. şi din cauza intimidării băieţilor în faţa lor. revendică.i-am răspuns . el nu a susţine în afară opera scoasă la lumină atât de greu. dintre marii ambiţioşi. rămân crucificaţi jalnic pe ciotul fatalei diferenţe dintre măsura lacomă a visului şi măsura chircită de nenoroc a faptei.a adăugat interlocutoarea mea această nedreaptă lege nu este decât o dreptate mai adâncă pe care natura o face. şi din cauza propriului orgoliu. Dimpotrivă.că. . toate amănuntele prestabilite şi găseşte niciodată timpul necesar şi dorinţa suficientă pentru DIALOG . domnişoarele bătrâne. întrucâtva. şterge. complexaţi.şi-a continuat ideea prietena mea .i-am spus .Nici talentul .

inechitate nu este decât o formă a înţelepciunii universale. păstrându-le neatinsă puterea şi .Coridoare de oglinzi nesingurătatea.cei netalentaţi nu încetează să-i urască pe cei talentaţi? .Dar de ce .Dar poate .această revoltătoare pag 217 din 281 . care în felul acesta fereşte de sterilitatea deformatoare a fericirea creatoare.dacă în felul acesta se asigură armonia universului . succesului marile spirite.Dar de ce totuşi .fetele urâte le urăsc pe fetele frumoase? .Editura Liternet 2003 atinsă prin consumul de energie menit să asigure Ana Blandiana .dacă în felul acesta se asigură echilibrul lumii .am adăugat .

mi-am amintit paradoxalul anotimpului. prilejuind decalaje şi suprapuneri de nebănuit? sentiment de frustrare pe care l-am trăit cu ani în urmă. şi strugurilor. fără să-i mai socotim dulceaţa în CALENDAR Am văzut. Cui îi folosea această rostogolire din ce în ce mai spectaculară. a vremii piersicilor.am cumpărat. a început să se infiltreze de rău.. apoi tot mai definitivă . ciudăţenia apariţiei elegantelor Erau somptuoase. nefirescul urzici. şi cum ne-am oprit cu ea pe o bancă de pe malul cumpărat-o.abia înţeleasă mai întâi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . debordând de culoare şi gust.Coridoare de oglinzi atunci când . învăţat încă din copilărie. zambilele şi narcisele adolescentului aprilie. o jumătate de lubeniţă mustitoare. şi gutuilor. artificiale puţin. Mi-am amintit cum am centime. a vremii căpşunilor. cu renunţarea la acel savuros şi tainic suspens al aşteptării pline de încântări şi de farmec a vremii cireşelor. Dar dincolo de impresia. fascinaţi. nefirescului lor obişnuit i se adăuga. efectul produs era mai cu seamă neplăcut şi mai curând ridicol uimirea pe care o declanşa în mine această arogantă devansare a calendarului semănând sentimentului pe care mi l-ar fi provocat descoperirea. al lunecării anotimpurilor. din acea clipă. a vremii caiselor. cu pierderea misterului. prea cu exactitate frumoase pentru a prefera solemnităţii graţia şi nemişcării. la serele şi inovaţiile care îi dăduseră naştere şi nu puteam să nu mă întreb care putea să-i fie sensul ce nu reuşeam să-l prind. tremurul. şi nucilor. întotdeauna. în plină iarnă. ca întotdeauna.. Mi-am omăt o plăteam. şi. senioare ale lunii august pe planeta locuită de ceapă verde şi de lăcrămioarele. Simţeam că bucuria acelei felii de vară mâncată pe o . în timp ce o savuram chiar. şi aşa mai departe. nu puteam să nu mă gândesc la volumul de muncă şi de efort care o asigurase. printre baticurile şi balonzaidele dimineţii.într-un supermagazin din Chicago . exagerată poate şi în orice caz subiectivă. aproape îngheţat. la mijlocul lunii aprilie. şi aşa mai departe. şi lubeniţelor. Şi. amestecată în încântarea şi ineditul momentului. Dar acum. Departe de a impresiona. înconjurat de zăpadă. ca amintit cum. un buchet de gladiole. a unei cucoane în mare ţinută de seară. pe care o năştea în mine bizara precocitate a gladiolelor.părere marelui lac. pag 218 din 281 . întrebându-mă. mirat.

conformă unei anumite mode trecute. Artă de sinteză. mereu în căutarea propriei definiţii.Coridoare de oglinzi exactitate.roman analitic. Dar iată că slugărnicind cuvintele. Resnais . dar nu şi faptul că se poate rosti şi pe jumătate. Richardson . Tolstoi spune doar că este de catifea neagră. poate să fie descrisă în ceea ce are ea transcendent. marea artă. sunt convinsă.. Şi astfel. foarte decoltată. renunţând să mai fie suma lor. filmele. în timp ce filmul nu are spaţii albe care să poată fi populate. par demodate. văzându-se totul. În film. O moarte poate să fie în literatură sublimă. gata să-i înghită. şi chiar naturalistă.roman frescă. unde. par depăşite. deci mai mult sau mai puţin ridicole. în mod fatal realistă. Hitchcock . filmele pier de propria lor filmul este deocamdată numai suma artelor care îl compun. şi există lungi secvenţe în capodoperele lor care nu pot fi revendicate de nici o altă artă. în felul său propriu. o canava pe care se poate broda mereu altceva. Visconti . La început a fost circul. un Bergman. este o ţesătură rară. totul. apele literare. ci şi prin lipsa de măsură. Pictura s-a emancipat la fel de greu. nu mai rămâne nimic de sugerat. o sumă în care ponderea revine unuia sau altuia dintre termenii adunaţi. clară. ani şi poate secole în care cuvintele vor trebui să plătească umilindu-se pentru pag 219 din 281 idei. Un Eisenstein. Despre rochia de bal a Annei Karenina. . aşa cum secole la rând inundase pânzele pictorilor şi grupurilor statuare. FILMUL. Godard face jurnalistică. în concreteţea excesivă a acestei arte. Văzute după ani. după aceea literatura. arătându-se totul. Învăţăceii îşi depăşesc de cele mai multe ori maeştrii nu numai prin adausul de ingeniozitate. Vin. nu mai rămâne nimic de completat. Şi totuşi. Arta. şi poate chiar puţin în plus. încercând să le imite expresiile şi ticurile. epica inundă întinse suprafeţe de peliculă. cred. filmul a învăţat de la literatură totul. unde. lunga suzeranitate literară asupra lui nu trebuie să ne mire. între idee şi sugestie stă întotdeauna imaginea. muzica însăşi s-a plecat în copilărie cuvintelor. în jurul lor cresc ameninţătoare. un Griffith. Lunga naştere a filmului. ci a sufletului celor ce le mânuiesc. poate să fie numai enunţată şi să declanşeze revărsări de sentimente şi prin ceea ce sugerează ea. cu o garnitură de dantele veneţiene. Nu sunt decât coordonatele între care cititorul îşi imaginează. un Fellini au intuiţia clară a acestui adevăr. chiar cele mai bune.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana ..roman satiric. Filmul a învăţat de la cuvinte tot ce se poate rosti. care barează drumul ideii sau îl îngreunează. Explicaţia stă.roman poliţist. Dar ei nu sunt decât pionierii care fixează fragilele jaloane ale unei viitoare sfere artistice. Faptul că această literatură a evoluat de la Eugene Sue la Proust nu este o dovadă de evoluţie a mijloacelor cinematografice. Filmul se va naşte numai atunci când va deveni locul geometric al artelor care îl compun. în timp ce pe ecran aceeaşi rochie va avea o cusătură anume.

O artă devine de-sine-stătătoare nu din momentul în care reuşeşte să exprime cu propriile ei mijloace ceea ce exprimă cu mijloacele lor celelalte arte. aşa cum este în muzică autorul. Între creator şi receptor. ci lipsa unui comună. astfel fiecare dintre artiştii acestei arte. infantila îngânare în imagini a ceea ce spuseseră mileniile şi artele anterioare. Iată. aşa cum cei ce socotind-o slujnică pe Cenuşăreasa dintre cratiţi nu păcătuiau decât prin lipsă de imaginaţie. aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. apare interpretul. dar şi spaţii specifice. dirijorului şi pag 220 din 281 . Filmul este artă colectivă într-o măsură nu mai mare decât muzica. este cinematografice izvorăşte din faptul că în cazul lui. Insuficienţa congenitală a artei Nu condiţia colectivităţii este nenorocirea lui. care nu poate exista decât în colectiv. opera. ca şi cum partitura s-ar scrie pe măsură ce este interpretată şi nu ar dura mai mult decât interpretarea. şi mai ales pentru că nu au spus şi altora ce-au ştiut. făcându-l egalul pictorului din faţa şevaletului sau al sculptorului din faţa blocului de piatră. necomparabile. Ceea ce a creat încântarea bunicilor şi părinţilor noştri nu era decât spectaculoasa. se naşte pe parcurs. ci din momentul în care este în stare să exprime ceea ce alte arte nu pot exprima. Privindu-l din acest unghi. cei ce-l consideră o întreprindere de imitaţie.Coridoare de oglinzi virtuozului îi corespund exact regizorul şi actorul.Editura Liternet 2003 atât de îndelungata lor tiranie. chiar dacă. compozitorul care creează partitura. largi incinte sufleteşti în folosinţa Ana Blandiana . la folosirea degajată şi riscantă a posibilităţilor sale tehnice. filmul se naşte ca artă abia acum. pentru a o oferi apoi oricâtor interpreţi. inimitabile. suprarealismul a aşezat regizorul la masa de montaj. o dexteritate tehnică mai mult decât o artă nu greşesc prea mult. Artele au. după aproape un secol de triumfuri sclipitoare. Din acest punct de vedere paralelismele între muzică şi film sunt perfecte. caracterul colectiv este dat numai de prezenţa celor doi factori: cel ce emite sugestia şi cel ce o receptează. se satisfac în mod nelimitat valenţele nelimitate ale operei. netraductibile. oricâtor dirijori. filmul. Suprarealismul a ajutat filmul să treacă de la uimirea în faţa posibilităţilor sale tehnice. element primordial. desigur. Astfel. acestei relaţii fatale oricărei arte (arta este putere de sugestie) i se adaugă o verigă intermediară. independent. Nici o artă nu este individuală. în cazul muzicii şi al filmului. menită să complice şi să sublinieze specificul plural.

aşa cum nu le-aş fi crezut halucinanta lor iresponsabilitate. O lume pe care poţi să o dispreţuieşti. Şi totuşi. hohote de râs. în acelaşi timp. Este triumfătoarea dialectică a supravieţuirii. locul. această jalnică şi periculoasă umanitate . bârfe. intuită în protestele tuturor. ca un demon care ar scoate neobosit vârful negru al cozii de sub o rochie albă spălată în valuri de aghiazmă. Faptul că mai apar încă. dotată cu o uluitoare putere de evoluţie şi de adaptare la timpurile pe care le străbate. dar în fond înţeleaptă. în timp ce ducă mereu la alte concluzii. dar care nu încetează. pentru că degradează. totul. înţelegătoare şi conciliantă. delirantă. cutremurător chiar. hazul o fereşte de prostie şi nevoia de comunicare o fereşte de ură. pentru că o capodoperă este o fiinţă vie. niciodată înfricoşătoare. Există momente în care. în ecuaţia înseamnă mereu acelaşi lucru şi dă mereu acelaşi . şi niciodată în stare . Dar. pentru a putea acumula tensiunea necesară durerii şi pentru a putea suferi cu adevărat: o lume pe care tocmai această incapacitate a suferinţei o face umană şi blândă. din pag 221 din 281 ei de contaminare. încât pare că le împiedică apoi să se mistuie şi să dispară în neant. aiuritor. chiar în cele mai rele clipe ale ei.simpatică. dă miraculoase semne de supravieţuire. lumea lui Caragiale. o lume care se descarcă prea des în lamentări. o şi scapă de pierzanie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . o lume de câmpie spre care. dar esenţa. dar nu înfricoşătoare. forma lor se schimbă.nu este fără de scăpare. uluitor. lăsând să treacă valul.înfricoşătoare. ridicolă poate. în mirarea şi negaţia generală. Ceea ce o pierde. să CARAGIALE ÎN VREMEA LUI Am privit întotdeauna universul caragialian ca pe o lume neînfricoşătoare. mă întorceam cu înduioşare şi recunoştinţă. anecdote. îşi leagă astfel în aşa măsură numele de ele. mediocră şi acceptabilă. pentru uzul contemporanilor săi în eternitate. neserioasă la prima vedere. Din când în când. pupându-se în piaţa indepedenţei.atât de benignă totuşi pe lângă altele .Coridoare de oglinzi rezultat. de la poalele munţilor fanatismului şi urii. prea puternică în descendenţa ei şi prea sigură de forţa universul său. pe care a descoperit-o un genial scriitor. lăsând să treacă de la ea. să-ţi fie . Am ştiut întotdeauna că deosebirea dintre o capodoperă artistică şi o ecuaţie este aceea că. mântuirea ei se produce tot prin râs. capodopera poate să însemne mereu altceva. pe care superficialitatea o fereşte de fanatism.chiar dacă eşti puţin jenat de aceasta . crima şi suferinţa renasc astfel mai îngrozitor din propria lor deriziune. o lume a cărei imensă izbândă este aceea că reuşeşte să supravieţuiască şi care nu cere altceva. o lume iertătoare în care răzbunările se uită după prima halbă de bere şi violenţa se diluează şi dispare în cuvinte: o lume uşuratecă aparent. Violenţa şi ura. Marii scriitori au blestemata capacitate de a pune degetul pe cele mai nerecunoscute răni şi de a le fixa. devin .

reluate din generaţie în generaţie.Coridoare de oglinzi oare. Râzând de nişte personaje care nu mai există de mult. tot lui Caragiale? patriotism. râsul lui Caragiale.. fanatismul. imoral şi lipsit de Ana Blandiana . capabilă să-l reverbereze. să le scrie?" Iată. situaţii şi personaje caragialeşti să i-l imputăm. consolându-ne cu răzbunarea lor inocentă. desemnează ca un reactiv prostia. ipocrizia. departe de a se stinge. I s-a spus denigrator şi nerealist. impostura. pag 222 din 281 .. cinismul. Râzând de o sută de ani. minciuna. prinse în nişte întâmplări lipsite de importanţă. ridicolul. se aude odată cu trecerea timpului ca şi cum fiecare lustru consumat i-ar pune la dispoziţie încă o încăpere goală. şi iată au trecut o sută de ani de când nu încetează să se audă câte o voce întrebând: “Unde e Nenea lancu.Editura Liternet 2003 păcate. se împlinesc o sută de ani de când hohotele lui de râs.

Ce complicate şi misterioase procese se desfăşoară pe fragedul ecran al retinei copilăreşti.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci îmbogăţite cu amănuntele rămase pe neaşteptata plajă de unde marea timpului s-a retras . un arbitru divin.mi-au rămas întipărite în minte cu o atât amănunţime. ci aproape inexplicabil pe el? Pentru că. imaginile proiectate miraculos şi FRAGEDUL ECRAN Există în viaţa mea de adult momente care . oricât de violente ar fi valurile maturităţii. a fost aceea a unor bruşte şi prin nimic motivate aprinderi în ochiul meu matur a privirii din copilărie. pag 223 din 281 .şi o şi fac. Iar dacă îmi rămâne să doresc ceva este ca privirea aceea puternică şi ignorându-şi puterea să se aprindă mai des în ochii mei maturi. ci şi sensul şi direcţia ei .inexplicabil şi pentru nu mai mult decât o secundă înviată din când în când în mine . i se acordă fatal o mai înaltă sorginte şi. cele mai arbitrare amănunte care se de extraordinară acurateţe. Şi asta într-o asemenea măsură. încât privirii aceleia.formează zestrea mea de scriitor. capabile de definitive ignorare a rosturilor.nepălite cu vremea. mai ales. dincolo de naivitatea aproape vegetală şi atât de rapid degradabilă. cu cât motivele intuirii lui ar fi mai nebănuite. Privirii de copil . ca şi cum adevărul acela profund ar fi cu atât mai precis intuit. pradă continuă unei somnolenţe neatente şi amintitoare incert. cu o migală aiuritoare şi într-o suverană dovedesc apoi tocmai ele esenţiale. mai limpezi încă.îi datorez tot ce am văzut cu adevărat şi tot ce am putut. hăituită de o nesiguranţă punând în discuţie nu numai nuanţele amintirii. în timp ce fiinţa mea adultă şi destinul meu tot mai neinfantil se fixează fără scăpare pe retina copiilor. adăugându-se la tezaurul intangibil al amintirilor din copilărie . fără să mi se fi întâmplat în ele nimic. De toate pot să mă îndoiesc . povesti apoi că am văzut. uimitoare prin relevă. Sunt singurele lucruri care. fără să fie legate de fapte sau evenimente ieşite din comun şi fără să conţină un sâmbure de mister care le-ar putea tăinui importanţa . exhaustive şi implacabile în forţa şi inconştienţa ei. încât singura explicaţie pe care am fost în stare să o găsesc. ci şi-l nuanţează. cu o atât de uluitoare exactitate. fotogramele fixate atunci nu-şi pierd adevărul.fără a fi prin nimic deosebite. a puternicei lor prezenţe.Coridoare de oglinzi judecăţi.dar nu şi de memoria de a întipări pentru totdeauna. dacă. nu reuşesc să şteargă.

iar SCRIS ŞI VORBIT M-a fascinat întotdeauna capacitatea oamenilor de a vorbi bine. căruia eşti. încât între vorbă şi gând există mereu un decalaj în favoarea primului. asemenea. curgător. imperceptibila nuanţă a celuilalt. Comunici simplu cu străinii. dar cât de greu comunici uneori cu omul de lângă tine. Am încercat să pătrund mecanismul logic al acestei grăbitul tocmai pe acestea nu mai are răbdare să le asculte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . plictisitor. Scriind mai încet decât vorbesc. îl face să meargă în ritm.cu cât am de spus lucruri mai interesante. Pentru că la toate se adaugă inhibarea. din cauza expresiei de spectacol care ţi se întipăreşte pe faţă. spune numai contraargumentul. Gândesc mult mai repede decât vorbesc. neînţelegând că oamenii nu vorbesc între ei pentru a împărtăşi idei. E nevoie de o imensă şi incapacităţi şi mi s-a părut că totul este o chestiune de sincronizare. Un ochi nu poate vedea celălalt ochi. din lentă. mai obositoare. ci nuanţe. în cele din urmă. scrisul nu rămâne în urma gândului. Dar cu adevărat ciudat e faptul că tot ceea ce se întoarce împotriva mea în vorbire stă alături de mine în scris. părându-mi-se superfluă.între vorbă şi gând. de o mare. ci şi şansa comunicării. Nimic nu e nou sub soare. există clipe în care comunici cu duşmanii perfect. dimpotrivă. apoi absurdă. ea este mai greu observabilă. cu atât este mai greu de urmărit.Coridoare de oglinzi vorbit este stupid. cu cel Nu te poţi recunoaşte în oglindă. Atunci când gândul. Şi cu cât această nuanţă este mai apropiată de nuanţa ta. Ceea ce în scris apare firesc. mai fără rost. M-au fascinat întotdeauna lucrurile pe care nu sunt în stare să le fac şi oamenii asemenea cărora nu pot să fiu. ordonează gândul. lipsa de răbdare a celor care cred că au înţeles de la primele cuvinte ce vrei să spui. mai ales plictisitor. încercând să urmărească gândul. încântând într-o desfăşurare dialectică. O conversaţie în aceste condiţii devine un coşmar . ermetică. creator. mai precis. apoi trebuie să se întoarcă să spună argumentul pe care îl sărise.cât de greu de atins! . Vorbirea devine astfel. pierzând astfel nu numai sensul mereu trează atenţie. de a fi în stare să păstreze un echilibru . să nu-şi piardă respiraţia. vorba devine eliptică şi absconsă. al necesităţii de a renunţa la ea. vorba pierde pasul şi scapă faze ale demonstraţiei. continuă generozitate pentru a percepe nuanţa. spaima de a nu plictisi. Şi rămâne. aduce argumente de un fel sau de altul. scrisul. pag 224 din 281 . cu excepţia nuanţelor. depăşită. discuţiei. gândul nu i-o ia nerăbdător şi nepoliticos înainte. dar între timp gândul trecuse de mult mai departe şi nu-l mai putea ajunge din urmă. legat. tocmai pe acestea le pierde. Din cauza asta. mai derutantă şi. Pentru că sentimentul dominant este acela al inutilităţii vorbei.

care mă impresionase atâta sub polei şi nămeţi. oraşul nu mă impresiona nici pe departe ca prima oară. pline de tineri care încercau să danseze cântându-şi singuri din gură. descopeream. Gogol. apăreau în lumina perlată doar decrepite. Puşkin şi Dostoievski nu izvorau din din întunericul îngheţat peste Neva în ceaţă. şi cerul. Frumuseţea continua să existe şi să mă oblige să o admir. Aerul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Canalele pâcloase şi Neva. desigur. a miracolului. dar. de opal. sumbre. lui Mîşkin. nu va mai cunoaşte limite. dar nopţile albe îl făceau idilic. Era la fel de frumos. zărită într-o clipă de gheaţă. repetat veneţiene. desigur. pe cheiurile căreia zărisem siluetele lui Gherman. Peste Petersburgul capodoperelor. în timp ce iarna îl lega direct de tragismul marii literaturi. din comun . aproape imposibil ide atins. şi lumina difuză. Era frumuseţea . erau acum exuberante. în nămeţi. mai frumos chiar.Coridoare de oglinzi Leningradului. ciudat. tencuiala eu atmosfera transparentă şi nostalgică a nopţilor luminoase. dar în mintea mea persista cea. populate de personaje complicate. ca la o întruchipare. a irealităţii . erau cu adevărat feerice. Se întuneca după miezul nopţii şi se făcea ziuă după ora trei.a realităţii. topită în frumuseţea nopţii albe. Visam la frumuseţea oraşului. Curţile interioare care mă impresionaseră atât de mult rândul trecut prin tunelurile lor verticale.ieşită. deconcertată miraculos conservat şi sedusă. convinsă că fantastica lui forţă şi frumuseţe. ci pag 225 din 281 . Şi visul mi s-a împlinit. cu molozul căzut.şi cine şi ce ar fi putut să-i stea alături? CONCURENŢA Am văzut pentru prima oară Leningradul iarna şi nu mi-am dorit decât să-l revăd într-o noapte albă.

Încât pagina mea scrisă şi uitată. în timp ce în loji şi în staluri. nici nu-l amintea prin nimic.la examenul de mine însămi pe care îl dau în faţa fiecărei priviri translate din greşeală de pe pagină pe faţa mea. atât de neverosimil. m-am întrebat privindu-mi adesea colegii pe care-i citisem cu emoţie sau îndurând. Ciudat chiar. pe cel în stare să-l rostească cu o admiraţie atât de inexactă încât poate să pară insultă. privind. reverberată în cărţi. în ea? Mi-am măsură trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui. fără apărare. având grijă să mă aşez pentru a o rosti în cele mai diverse unghiuri de vedere ale scenei pe care. dar lăsat în urmă de mine în aşteptarea altuia mai înalt. în ce măsură cel din faţa hârtiei pus de nenumărate ori această întrebare. Niciodată. dar niciodată. m-am întrebat privindu-mi adesea cititorii în care îmi recunoşteam înspăimântată propriile emoţii în faţa scriitorilor pe care îi citisem. decât suma cărţilor pe care poate să le scrie chiar . mulţimile aşteaptă nerăbdătoare cuvântul. e o dovadă a autenticităţii.greu şi pe care uneori nu mi-l mai amintesc de emoţie . Aşa cum în etimologie. cele care derivă unele curiozitate atât de devoratoare încât poate să pară dispreţ.sau şi altceva . prea marea asemănare dintre două cuvinte este o dovadă a neînrudirii lor. în aşteptare. cuvântul meu neschimbat în ei. de cele mai multe ori. cu o În ce măsură trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui. cei care păreau în viaţa de toate zilele în mai mare măsură scriitori nu erau scriitorii adevăraţi.în ce măsură cel de după scris şi cel de dinaintea scrisului seamănă celui aşezat în faţa hârtiei? Şi.Coridoare de oglinzi din altele urmând cunoscute legi ale îndepărtării de forma iniţială. în literatură identificarea persoanei fizice a scriitorului cu imaginea sa spirituală. În ce pag 226 din 281 . de mii şi mii de ani stă un om singur cu o unealtă de scris în mână. a pozei. mai ales. nu TRANSLAŢIE În ce măsură este un scriitor mai mult .decât cartea pe care a scris-o.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . seamănă celui oglindit. dimpotrivă. ci acei care nu reuşeau să devină. ci. în culise şi la galerii. devine răspunsul . privirile celor ce mă citiseră. omul pe care îl vedeam nu era acelaşi cu cel ce scrisese şi.

Înainte de imaginea este mai importantă decât sensul de dincolo de ea. Şi totuşi. cum aproape egal de cele două pietre . în scurt timp . şi nu rareori pietrele au început să mă obsedeze. mai strălucitoare. de dimensiuni sensibil apropiate. şi nu aparenţa lor extrem de decorativă era cea care mă urmărea. ca o piele. ambiguitatea şi diferenţa. lungite peste măsură. ritmic şi aproape senzual. cu mai mulţi ani în urmă. respirând parcă abia simţit în lumina pe care o răsfrâng premeditat diferit. pătratul negru pare mai mic decât pătratul alb. Deşi ştiu că .mai precis din zona aceea echivocă şi veşnic umedă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .el chiar este mai mare puţin. cu gleznele mângâiate nervos şi de valul care voia să mai înainteze şi de nisipul care nu voia să mai dea înapoi. Ţin minte şi acum ziua aceea de vacanţă perfectă. destul de mari. mereu schimbătorul. despre care ştiu că e mai mică şi totuşi învinge. mai puternică. schimbându-şi apartenenţa din jumătate în jumătate de minut şi oferindu-se din jumătate în jumătate de minut. cu suprafaţa devenită lucioasă şi netedă. neîncetând nici o clipă să-şi proclame. ci pentru frumuseţea lor pur şi simplu.albă şi neagră - copilăresc. cu egală sinceritate. piatra albă este ceva mai mare decât cea neagră. este înfrântă de piatra neagră. devine fără să vreau un simbol pueril. cu palmele îngreunate disputându-mă simbolic şi nereuşind să mă împartă.în cazul pietrelor . de apă şi de nisip. Deşi ştiu că aşa ar trebui să mi se pară. iar dedesubt scria că. de scris am făcut-o însă nu pentru maniheismul lor Când le-am adus acasă şi mi le-am aşezat pe masa ALB ŞI NEGRU Pe masa mea de scris stau de mai mulţi ani două pietre.tocmai prin strălucirea contrastului lor îmi atrăseseră atenţia. Iar această derogare de la legile fizicii mă tulbură şi mă nelinişteşte. În mod obiectiv. Piatra neagră. Sunt două pietre frumoase. mie nu mi se pare albul mai mare. uscatului şi mării . ci neobositul. aşa cum se lăsau dezvelite. de dinaintea scrisului - a avea un înţeles. toridă şi limpede. simbolicul raport de forţe dintre ele. orice lucru are o înfăţişare. cealaltă foarte neagră. Când le-am cules. Îmi amintesc cu precizie pagina din cartea de fizică unde erau desenate alături un pătrat negru şi unul alb. în care am străbătut lungi kilometri de plajă jucându-mă cu fiecare pas aşezat grijuliu exact pe linia dintre pământ şi mare.Coridoare de oglinzi nu reuşeam eu să împart de-o parte marea. deşi sunt egale. de-o parte nemarea. dar nu pag 227 din 281 . Piatra albă. şlefuite îndelung de valurile sărate ale mării. şi chiar dacă ar fi egale ea ar trebui să pară mai mare. şi totuşi deosebindu-se şocant una de alta: una este foarte albă. Sunt două pietre de forme aproximativ ovale.mai ales în secundele acelea elastice. cu un fel de mândrie stridentă. De aici începe însă subiectivitatea şi obsesia: nici în cartea de fizică şi nici pe masa mea de scris. de pe plajă .

Coridoare de oglinzi pag 228 din 281 . pe masa mea Ana Blandiana . pietrificate culori.Editura Liternet 2003 mai puţin deprimant. dintre cele două delimitate. un simbol de sub tristeţea căruia mă scoate numai spaima că în locul măsluitului raport de forţe de scris ar putea exista o singură piatră gri.

se ridică un glas anunţând găsirea unui mesaj în mare. în atât de dubitativa tăcere a acestei aşteptări. pentru că de foarte de mult. pentru a-l scrie. dornic să absoarbă.care de la un minut la altul. de fapt. decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo . acestei operaţii aproape magice. cu un ultim curaj. ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune. între coperţile unei cărţi. nevenindu-ţi a crede. îl scrii. îl scrii pentru că eşti convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile şi otrăvurile strânse în tine. refractând sigur de el şi deformator orice gând ce s-a apropiat din afară. şi îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu toţii. suficient sieşi. la rândul ei. dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice. de la o stare de spirit la alta. dimpotrivă. Va fi sau nu găsit de cineva. citeşti şi reciteşti mesajul . în entuziasm. Scrii mesajul cu greu. pag 229 din 281 . fiindcă. a fost ani şi ani selectată din mormanul de sentimente şi idei. că un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote şi de bocete reprimate de smalţul unui zâmbet. de la începutul adolescenţei. luni şi ani întregi trudeşti asupra frazelor demne de a fi trimise să poarte în lume încărcătura dorită. inutil . încărcătura care. un mesaj cu totul necunoscut. chiar şi numai ocult. totul se suspendă în tine pentru a auzi. ai renunţat la nenumărate bucurii. încât. ce te-ar mai putea opri să o faci? Apoi. aceasta e întrebarea. aşteptându-şi într-o blândă feminitate întregirea sau. dacă va şti să citească. de descărcarea unui spasm. Îl scrii. dacă va înţelege. va fi în stare să înţeleagă ce-a citit? Şi. Sunt ani şi ani de când poeţii nu se mai plâng că sunt neînţeleşi. dimpotrivă. ţi se pare crucial sau derizoriu. închis şi împlătoşat de orgoliu. ai renunţat.şi îl închizi. cineva . de fapt. să trăieşti pentru ca să scrii. ci că sunt înţeleşi în grabă şi simplificaţi.care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar.Coridoare de oglinzi ridicol. şi numele tău repetat şi strigat din om în om. după ce s-ar părea că ai terminat. din grămada informă de obsesii. şi ÎN MARE Orice carte este o sticlă aruncată în mare. o va face într-un moment în care sufletul lui va fi poros. orice durere care încă nu l-a atins? Iar atunci când. încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întreaga ta viaţă nu e. stângaci şi virtual.ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus în lume: să-l scrii. demn de atenţia întregii omeniri sau. acestui act aproape cel care îl va găsi va cunoaşte limba în care e scris? Şi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Şi auzi. neînsemnat.

Nu. dacă aş susţine că boxul face parte dintre stabilesc aceste misterioase puncte.în urma consultării cu un juriu . Nu mă refer. se rănesc reciproc şi luptă nenumărate reprize. de fiecare dată încordată şi atentă. a diferitelor activităţi umane capabile să ducă la performanţe. neadevăr. în timp ce învingătorul ţopăie fericit cu braţele ridicate în sus şi publicul îi aclamă victoria fără dubii şi cruzimea fără reticenţe. Asta e ceea ce nu înţeleg.Coridoare de oglinzi desfăşurarea luptei. destinele acestui sport. îmi este de neînţeles: ştiu de mult că sporturile sunt trecerea stilizată. Pentru că mă obsedează tot ce nu înţeleg. iar la sfârşit. Stau şi privesc.de televizor. numai eu nu înţeleg care poate fi sensul unei reguli incapabile să deosebească exact un învingător de un învins şi un public entuziast de o masă în derută. cei ce conduc şi hotărăsc OBSESIE Aş exagera. aducând argumentul că luptătorii cunosc şi acceptă regula neevidentă a jocului.în care doi boxeri se lovesc.unul dintre luptători este decretat învingător la puncte. continui să privesc cu stupoare şi continui să sper că voi reuşi în cele din urmă să pătrund regula jocului de box. desigur. este declarat învingătorul la puncte. după ce publicul îl considera mai bun pe unul dintre beligeranţi. sau numai a ecranelor .şi fără ca eu să fi putut să-l bănuiesc . Desigur.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . specialiştii în box.lipsite de mirosul sudorii şi al sângelui . şi nu văd de ce chiar obiceiul oamenilor de a se lovi unul pe altul ar face excepţie de la aceasta. la sfârşit. pentru ca. la cazurile limpezi şi destul de rare în care cel învins este scos pe targa horcăind aproape inconştient. arbitrul să declare . mi-ar putea explica felul în care se Desigur. desigur. valoarea şi norocul luptătorilor. din pur spirit sportiv. Îndoielile şi nelămuririle mele se leagă de acele meciuri – majoritatea . nu hotărârea oamenilor de a se lovi unul pe altul şi de a se sângera fără motiv. Şi totuşi nu pot să nu mărturisesc că boxul este singurul sport care mă obsedează. felul în care se stabileşte învingătorul. în joc. pag 230 din 281 . Dar în faţa frânghiilor înnodate la marginile ringului. şi aş spune chiar un flagrant sporturile mele favorite. intuiţia şi opţiunile sălii. Ceea ce nu înţeleg este regula jocului. potrivit căreia numai în ultima clipă .învingător la puncte pe celălalt. uneori împotriva tuturor concluziilor logice.

Din prezentul pentru care reîntregirea. îmbătrânită între cuvinte şi istorie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .fatal şi împotriva tuturor evidenţelor . pag 231 din 281 . murind pe marginea drumurilor străine. al şi pribeag. sărac TRANSHUMANŢA Cine-ar putea susţine că un an sau o lună.cu atât de radicalele lor consecinţe care ne despart de badea Cârţan. asemenea victoriilor lui Ştefan cel Mare. destinele o cruce a nevoii de dreptate şi adevăr. Pentru că. Dar cele două războaie mondiale . pasiunea lui badea Cârţan lunecă uimitoare în legendă. şi un cioban în stare să-şi croiască o viaţă pe măsura cărţilor crezute. ci şi prin neputinţa noastră. fac egal acest interval cu cel dintre cei doi iluminaţi de idealul transilvan numai aşa cum un kilogram de petale este . dintre fraze prefabricate şi formule intrate în rezonanţă. de a mai imagina măcar lor apar nu numai legendare. nu e mai mult decât între el şi Gheorghe Şincai. umbrele lor. mereu dărâmat. în stare săşi părăsească turmele pentru a trece în locul lor cuvintele peste munţi. ca un ideal de neatins. celălalt mare purtător de adevăruri în desagă. într-o înălţătoare transhumanţă a ideilor şi a credinţei în ele? Împlinită. în istorie şi în cuvânt. în greutate. necondiţionate. nu este decât istorie împlinită. firească. dar nedespărţit de manuscrisul purtat în spate ca poporului său. Secolul care le desparte se topeşte în perspectiva secolului de până la noi. de exemplu. nu există spectacol mai uluitor decât acela al unei credinţe puternice.Coridoare de oglinzi cărturar în stare să-şi aşeze întreaga existenţă pe altarul operei sale şi întreaga operă pe altarul. ci şi de neînchipuit: un emoţia tânără a dăruirii lor. indiscutabilă. cu un kilogram de fier. o oră sau o secundă sunt la fel de mari acum ca şi în secolul trecut? Cine-ar putea susţine că timpul curge neschimbat în esenţă şi numai forma albiilor pe care diferitele epoci i le pregătesc este alta? Asta ar însemna că între noi şi badea Cârţan. Din prezentul nostru. Noi. încăpăţânată speranţă. se văd proiectate alături de ecranul legendei. pe care ei o visaseră cu mistică. ale savantului şi ale ciobanului mistuiţi de aceeaşi credinţă.egal totuşi. deosebiţi de ei nu numai prin faptul că trăim neemoţionaţi ceea ce pentru ei ar fi fost apoteoza emoţiei.

iar ţinutul se numea Arcadia. niciodată realizabilă. cuprinsă de înserare. luminoasă tristeţe. Câte întotdeauna nu s-ar putea scrie o despre imagine impactul. ţinutul fără cusur al iluzoriei vârste de aur a ŞI EU AM FOST ÎN ARCADIA Îmi amintesc că am ştiut chiar de atunci. ca o sinteză. la rândul ei.Coridoare de oglinzi aduceam aminte cum îmi imaginasem Arcadia. dar şi nesfârşit de cunoscut.că tot ce putuse omenirea imagina ca ideal pământesc îmi stătuse de la naştere în preajmă . nu-i este. delirantă mândrie sau un motiv de împăcată. încercându-şi norocul în câte-o cultură temerară. printre turme şi căpiţe. Ajunsesem în Arcadia. Totul era nu numai frumos. încurajatoare. Îi făurisem un chip? Îi acordasem o înfăţişare? Nu-mi mai aduceam aminte.că n-o să uit niciodată după-amiaza târzie şi tămăduitoare de violenţa fierbinte a zilei. cu Munţii Apuseni. pentru că n-o să ştiu niciodată dacă descoperirea aceea . Şi sunt convinsă . Urcam printr-un ţinut pe care mi se părea ciudat că îl halucinant aproape. încurajator. iar Arcadia nu era decât. nu numai învăluit într-o dulceaţă fără seamăn. ca un simbol al ţării ideale şi-al peisajului fericit.şi am fost convinsă chiar de atunci. un semn că nu mai aveam de pag 232 din 281 predestinării mele.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar ea fusese prezentă în mine de la început. ştiut pe de rost de foarte demult. ţara copilăriei mele. încercând să îmbune o zi de caniculă violentă. ţărani salutând şi spinări rotundă. în cadrul definitiv al ancestrale. din vremea descoperirii primelor mituri şi-a înţelegerii alfabetului însuşi al lumii. putea fi topită până la identitate în propriul meu pământ. printre păduri. printre arături precare şi ţărani salutând. din primele clipe şi de la primii kilometri parcurşi . cu asfaltul superficial şi scorojit peste poteci bătătorite de milenii. dar cu atât mai visată.ar fi trebuit să fie un prilej de duioasă. dintre vedeam pentru prima oară şi care semăna într-un mod culturală şi prototipul ei real. înclinate copilăreşte. urcam printre păşuni împodobite de căpiţe şi ogoare mici. dar cu siguranţă nu-mi trecuse niciodată prin gând că Arcadia umanităţii. din primele clipe şi de la primii kilometri parcurşi. şi totuşi liniştitor. a ceea ce îşi poate dori omenirea pe pământ. litera. că n-o să uit niciodată după-amiaza târzie. putea fi atât de asemănătoare. decât o bâjbâitoare proiecţie clătinându-se pe cataligele subţiri ale razelor înfipte ca nişte rădăcini în pământ? Nu-mi mai . turme. într-o duioşie atât de perfectă încât începea să semene cu tristeţea. printre coline reverberate muzical înspre zare. dar din ce în ce de coline gârbovindu-se. Urcam printr-o regiune de dealuri blânde. dintre proiecţia pe care litera scrisă este în stare s-o tremure în sufletul nostru şi realitatea căreia ea. devastatoare. suprapunându-se în zarea mai înalte. devenită traumatizant. eram în Arcadia. când am pornit din Olimpia. nesfârşit de blândă. Nu visam: urcam pe drumuri reală.

Ana Blandiana . de sperat.Coridoare de oglinzi pag 233 din 281 .Editura Liternet 2003 dorit.

Cum altfel s-ar putea explica faptul că nobilul port de Sibiu şi princiarul port de Muscel. Desigur. motivele geometrice. E destul să vezi toate acele ii grele de fluturaşi metalici şi de ţinte aiuritoare. ofensiv. vinovată este lipsa de cultură etnografică şi de simţ estetic a vedetelor cu celebritatea câştigată pe la nunţile cu dar. costumele de zâne ale oltencelor şi cele de ursitoare ale oşencelor au putut fi înlocuite prin aceste travestiuri de carnaval suburban pe care televiziunea le împrăştie şi le multiplică în milioane de case. cultivând cu grijă gustul viitoarelor generaţii în spiritul carpetelor de pluş cu răpiri din serai şi al tablourilor cu ţigănci decoltate şi cu floare în dinţi? Unde au dispărut alesăturile. toate acele catrinţe şi fote brodate cu aur şi argint în motive descoperite în filmele indiene şi-n operetele mexicane. deşi un filtru al fi numai un act de cultură. mai benign. falsificarea unei mărturii se pedepseşte şi sufletului unui popor nu trezeşte de ani de zile decât protestul fără speranţă al specialiştilor. Pentru că urâţenia . noţiune pasivă. Şi poate că aş fi înclinat . al costumelor în care presupune doar lipsa frumuseţii.nu e o asupra bietei frumuseţi care . este un element activ. dungile şi neobosit în minte exemplul violent. dacă nu mi-ar veni care apar pe micul ecran cele mai multe dintre cântăreţele de muzică populară. cruciuliţele. ţipător. ci o forţă cu vocaţia luptei şi a victoriei pag 234 din 281 . ci şi un gest de patriotism. o sită a adevărului şi verosimilului artistic n-ar prin lege. capabil de lupte şi victorii spectaculare.îşi imaginează mereu cu naivitate că poate învinge prin simplul fapt că există. dimpotrivă. în timp ce această flagrantă falsificare a geniului Într-un proces oarecare ajuns în faţa celui mai MĂRTURII FALSE M-am întrebat adesea dacă urâţenia este o noţiune pasivă. autenticităţii. destul de puternic pentru a străbate timpul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .sunt convinsă . însă nu mai puţin televiziunea. râurile. nepreocupată de puritatea sunetului pe care îl face să se reverbereze şi să devină ecou. dar nu şi indiferenţa telegenică a contemporaneităţii? obişnuit tribunal. sau. închipuind trandafiri şi crizanteme cu sclipici. de la sine. punctul de sus al unui curs secular de cusăturile.cine ştie spre primul răspuns.Coridoare de oglinzi stilizare şi transfigurare a naturii.asemeni binelui . toate acele flori de plastic prinse în părul arhitecturat eroic în bucle savante şi pretenţioase ca să te convingi că urâţenia are vocaţia de a lupta şi forţa de a învinge.

mesajele pufoase ale iubirii lor nostalgice şi indecise. aproape fără speranţă. Va veni. pisicile de pe strada mea . De zile întregi. este o feerică şi greu verosimilă realitate. Iată. ca să aibă de unde aglomera pe atâţia kilometri de rigole troienele inefabile şi moi. acoperişurile şi bujorii. o. pe care eu nu mi-i amintesc şi nu sunt sigură că i-am văzut vreodată.îşi învaţă pisoii să sară prin plin. şi nu se mai opresc din nins.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .uimit el însuşi de puterea sa de a se bucura . narcisele şi ciorchinii salcâmilor. văzduhul şi asfaltul.slabe şi mirate. a căror imaterială şi îngerească plutire abia dacă pot s-o refac din dicţionare şi poeme. omătul cald al viitoarelor generaţii de semne de exclamare? Pentru că nu m-am îndoit niciodată că plopii exclamă ceva. sub puterea unui vânt uscat şi nehotărât. rătăcitoare în căutarea. dispariţia funigeilor.uimit el însuşi de capacitatea sa de a se bucura troienit cu voluptate de plopi. toate ORAŞUL TROIENIT DE PLOPI Trei sau patru zile. a rodirii.. oare. cândva. ca să aibă de unde ninge zile în şir. la cea mai mică rostogolire a aerului peste oraş încep să plutească. un neverosimil fast de arheologie sentimentală? Nu mai sunt sigură de nimic. maşinile şi sunt fericite să atingă seminţele spumoase. toate se lasă încâlcite în fuioarele senzuale. Un mare poet al unei generaţii mai mari deplângea liliacul. Bucureştiul s-a lăsat . chiar dacă n-am reuşit încă să înţeleg ce spune gândul la capătul căruia a fost pus semnul unei atât de regale mirări. părul mi-e de dragostea plopilor din furia propriilor lor iubiri . Troienele plopilor nu este o figură de stil. şi n-o să le mai pot curăţa săptămâni în şir. hainele-mi sunt toate albe. o primăvară în care aceste rânduri să pară tinerilor de atunci de neînţeles şi ninsoarea plopilor.. dar sunt sigură că atâta vreme cât Bucureştiul . fulgii mari ai seminţelor de plopi. încă e bine. Mi-e teamă mereu că ceea ce cuvintele spun poate fi bănuită numai o extravagantă răsucire ia cuvintelor.Coridoare de oglinzi aer şi să prindă fulgi. că trupurile lor lungi sunt simbolul patetic al mirării vegetale. Câte mii de plopi pot să fie în Bucureşti şi câte milioane de seminţe poate să nască un plop. sub auspiciile unei veri precoce. abia ieşite pag 235 din 281 .se mai lasă troienit de plopi.

mi se părea potrivit unei vedete. în mod absolut aiuritor.Coridoare de oglinzi E greu de spus dacă vecinătatea atât de strânsă a cinematografului a fost atunci un blestem sau un noroc.care tuna totuşi patetice şi obsedante cuvinte asupra mea . reluând într-o versiune mereu îmbunătăţită. secrete. nu-mi rămânea decât să inventez eu un sens glasurilor şi zbaterilor misterioase urmărite seară de seară. a fost o De cum venea vara. un actor. ci o binefacere şi un suspense. am crezut că Dobrogeanu-Gherea era un cizmar celebru. ecranul mi se oferea strălucitor şi populat captivant de personaje şi întâmplări. infinit semnificantă a copilăriei mele. fascinatoare. care se vedea ceva mai mult de jumătate pe deasupra gardului. nu atât cinematograful cu intrarea străină. să-mi ofer. sugestiile primei vizionări sau. (Tot astfel în aceiaşi ani. Pentru că. cu atât mai frumos cu pag 236 din 281 . numele. căderea serii căpăta pentru mine PÂNZA O bună parte a copilăriei mi-am petrecut-o într-o curte lungă şi spaţioasă. văzut dintr-o parte şi lipsit de ultimul sfert purtător al dialogului transcris. A fost cel mai frumos joc pe care mi-l amintesc. grădina de vară. nu ştiu de ce. îi purta. dar de pe care. rumori colective sau hohote de râs la unison. De la fereastra mea.şi nevăzând traducerea. şi băncile de lemn aşezate în faţa lui. în nopţile calde de vară. bătătorit ca un beton. habsburgic de la un capăt la altul pe mai bine de o sută de metri şi găzduind în pământul. cum îl şi arăta prenumele care. Curtea vecină era a cinematografului. exclamaţii emoţionate. deţine un rol în copilăria mea. întregite. dispuse să se lase dezlegate. cinci sau şase tei uriaşi cu ramurile ridicate mult deasupra acoperişului înclinat şi a gardului de tablă ruginită care ne despărţea de curtea vecină. dar sunt sigură că uriaşul cadru de pânză albă. mereu alte şi alte poveşti ţesute între punctele fixe ale personajelor agitându-se la fel. în tăcerea punctată de replicile neînţelese ale actorilor. asemenea atâtor alte cinematografe din ţară. iar trimiterea la culcare nu mai era un supliciu. înţelesuri şi emoţii pe care nu le avea în timpul anului. ecranul alb. cea mai importantă întreprindere din localitate. vreau să spun că nu-mi dau seama dacă apropierea acelui ecran pâlpâind aproape fosforescent în noapte îmi aducea mai multe necazuri sau mai multe bucurii. care nu se vedeau. cât grădina lui. neînţelegând vorbirea actorilor . prezenţă. se înălţau. mai precis. într-o altă stradă. De lunea până duminica aveam tot timpul să cizelez. nemulţumită de întâia interpretare. de privelişti şi intrigi. pentru că fabrica de pantofi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . însoţind clădirea cu un singur cat înalt.) De fapt. Maxim Gorki şi concluzia logică pe care o trăsesem. dimpotrivă. Acesta se numea. văzut cu greu şi pe trei sferturi printre ramurile groase şi bogat înfrunzite ale teilor. şi din care nu aveam să ies decât după mulţi ani. era că Maxim Gorki nu putea fi decât un mare cineast. spuse numai pe jumătate.

pag 237 din 281 . O înconjurasem pentru a ajunge la intrarea de pe strada săptămână . Ecranul văzut pe trei sferturi printre ramuri de tei a rămas pânza pe care am continuat să-mi proiectez impresiile. n-o avea. Unghiul excentric al ferestrei dădea figurilor o alungire şi un farmec de care vederea normală le văduvea.adică paralelă.un joc frumos mai ales pentru că exista Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 cât avea rigorile şi limitele lui . reînnoindu-se din sine însuşi săptămână de independent şi totuşi se lăsa inventat pe de-a-ntregul. plătisem biletul şi mă aşezasem pe locul numerotat . realitatea fusese cea care nu rezistase verificării. Am înţeles că. inventarea sensului dădeau bietei poveşti o bogăţie pe care.Coridoare de oglinzi dată sau de două ori mă dusesem la cinematograf . singură. completarea. întregitor. al înţelegerii mele.dar privitul din faţă al ecranului şi citirea fără restricţii a dialogului nu reuşeau să înlocuiască nici pe departe misterul dispărut. în timp ce presupunerea. încercând să-mi verific jocul.începea şi se termina odată cu vacanţa. ideile şi lumea devenită frumoasă numai după ce îi adăugam cel de-al patrulea sfert.

O cenzură datorată nu intransigenţei mele . deci. nici nu mi-au dat prilejul să mi-o manifest .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de altfel. să mă evite. nu te împiedică să treci în camera de alături când ai de discutat lucruri serioase.şi-au inventat-o a sfârşit prin a-i obosi şi a-i întoarce chiar dacă nu şi-o mărturisesc .ci vieţii mele în care nu-şi găsesc reciprocele puncte de sprijin. pentru propriul lor confort.fără voia. Descopăr că prieteni. tocmai prin această protectoare interdicţie. pag 238 din 281 . spun când eu lipsesc glume fără perdea. îi jenează pe cei mari cu prezenţa lor.împotrivă-mi. descopăr colegi care ar avea toate motivele să-mi fie prieteni şi care totuşi preferă.Coridoare de oglinzi PROTECŢIE Am observat demult . considerată şi evitată asemenea copiilor cărora nu trebuie să le strici imaginea despre lume.încă de pe vremea când mai puteam să mă iluzionez că numai vârsta mea e de vină . Şi nu pot să nu presupun că cenzura pe care . şi a căror naivitate înduioşându-te. Sunt. pe care să le înţeleagă şi să le ierte. în faţa cărora nu pot fi spuse sau făcute lucruri urâte şi care. dar din cauza mea . pe care îi ştiam pudici.pe care.că sunt tratată asemenea copiilor.

Totul este atât de perfect.Coridoare de oglinzi ne lipsea. Octombrie este ritualul blând. care pag 239 din 281 . şi orelor. octombrie este ceremonia dulce. a nopţilor căzute mai devreme şi ridicate mai târziu. asupra lumii. aş exprima încă foarte puţin din încărcătura de lumină blândă pe care miezul acesta de anotimp o răstoarnă.brutal şi lipsit de înţelepciune. ca şi când ar vrea să se desolidarizeze cât mai repede de ea. poate. şi zilelor. şi săptămânilor se încetineşte şi capătă înţeles. conştiente fiecare de unicitatea ei. încât atunci când încep ploile intră şi ele în ordinea legică. Pentru că fiecare clipă este nu numai frumoasă. murmurătoare în iarbă. ceea ce producea oroare devine aproape senzual. Pentru prima oară în an goana deşucheată a minutelor. fără cusur a universului. ultima frumoasă. nu sunt decât preţul pe care trebuie să-l plătim cinstit pentru pacea şi bucuria trăită. este chiar miezul ei la care nu se ajunge decât dezghiocând cu răbdare coaja tare şi pieliţa amară a zilelor de dinainte şi de după ea. vara adoarme dezgolită impudic pe cearşafurile umede ale lui septembrie . Pentru prima oară în an nu mă grăbesc şi nu-mi pare rău de timpul care trece. OCTOMBRIE Dacă aş spune că octombrie este cea mai tandră dintre lunile anului. clipele se încarcă de propria lor greutate şi se rotesc uşor picurând. ci şi. moale ca pe un car cu fân de raze. frunzele ţes draperii colorate pe cer şi troiene calde. Lumina musteşte gata să picure lipicioasă şi păţind ca o zeamă de fruct. simpla lui trecere în frumuseţe şi moarte fiindu-mi deplin suficientă. nu puteam admite că el să apară aşa . strigând că totul s-a terminat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . vântul şi întunericul. Pentru că octombrie nu este pur şi simplu toamna sau o parte a toamnei. obosită de sine însăşi şi grea de fructe şi presimţiri. Ceva trebuia să se mai întâmple. Pentru că. Şi atunci vine octombrie. deşi cu toţii am înţeles că vara se terminase. ceea ce părea crud şi străin se descoperă a fi adânc cunoscut şi plin de compasiune. atât de împăcat cu sine. După ce. a ploilor subţiri şi ascuţite ca nişte pumnale. trebuia să mai vină ceva. a încheierii. că a venit toamna şi se apropie sfârşitul . al acceptării unui sfârşit. în neant.lumea se goleşte deodată şi se face mai mare. a asumării unei încheieri. Ceea ce părea a fi greu de suportat se dovedeşte plăcut. frigul şi umezeala. deşi acceptasem cu toţii apropierea sfârşitului. ţinându-şi respiraţia şi aşteptând. de care aveam nevoie.care. pripit şi fără nici un ritual. mirosind a flori şi a transpiraţie. îşi cheamă în ajutor dimineţile ceţoase şi serile reci.

un ziar provensal scria că răspunde cu geniu şi fermitate interogatoriilor. de oase care au putut fi totuşi zdrobite . din anul cunoscut al răscoalei. după înfrângere şi capturare. ţâşnit aproape miraculos din memoria răzbunătoare: Horia Ursz Rex Daciae. atâtea legende fantastice ale emoţiei colective. ţăranul îmbrăcat cu o tundră întoarsă şi însceptrat cu un băţ subţire de alun. după o mie opt sute de ani de uitare. ci un scoată la capăt cu binele şi izbucnind numai atunci când nu se poate cu adevărat altfel. când răscoleam pasionată bibliotecile pag 240 din 281 . Faptul că această legendă nu a drapat un tânăr romantic şi frumos. încât el însuşi. obosit probabil de drumurile Vienei. de mereu neacoperitele promisiuni. “Mor pentru popor". Căci. această atât de rotundă aniversare. Anul naşterii lui Vasile Nicola Ursu rezultă prin scăderea vârstei lui cunoscute.atâtea atribute abstracte ale milenarului său popor. urletul care nu mai poate fi înăbuşit al unei dureri care îmbătrânise ascunsă.Coridoare de oglinzi bărbat de 54 de ani. ţăranul aproape bătrân din Albac nu şi-a lăsat încă în întregime dezlegat misterul forţei şi istoriei sale. când nici o speranţă nu mai este lăsată să tremure în vânt pe arborele mereu reînfrunzit al istoriei. lumina neliniştitoare şi misterioasă a Daciei libere. Cei 250 de ani nu se împlinesc numai de la naşterea unui ţăran din munţii Zarandului. HORIA REX DACIAE Am numărat 250 de ani de la naşterea lui Horia. ci geamătul profund.de sânge care a putut fi totuşi vărsat. abia dacă se mai întrezăreşte de după profilul acvilin săpat pe medalii împodobite cu titluri. iar această atât de simplă aritmetică. ultimele cuvinte ale celui mai mare martir crescut din munţii noştri spre cerul încărcat de vinovăţii al trecutului. ci testamentul unei existenţe profund responsabile şi suprem inteligente. după două secole şi jumătate. răstoarnă peste noi valuri interogative de înţeles. caracterizează zguduitor cea mai mare optimist şi sceptic. de lipsa unui adăpost şi a unei siguranţe. ci de la cristalizarea celui mai cuprinzător simbol al destinului nostru îndelung răbdător.acest popor blând şi răbdător. Revolta nu a fost la noi sunetul zeesc scos din cristalul lovit al tinereţii. Ceea ce m-a frapat întotdeauna în figura lui Horia - încă din adolescenţă. care după ce a cumpănit şi a încercat totul foloseşte şi ultimul argument în lupta inegală cu nedreptatea. a avut o asemenea capacitate de a face să se depene în jurul făpturii sale . ajuns la maturitate încercând mereu să o răscoală a românilor .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . îmbunată de cântece şi de poveşti. pentru că ştim că în toamna marii răscoale legendarul ei conducător avea 54 de ani. Cel despre care. nu sunt strigătul exaltat al unui tânăr care îşi aruncă plin de superbie viaţa în balanţa nehotărâtă a posterităţii. cel care a putut învia în memoria amorţită şi indiferentă a Europei.

spălând sângele şi transfigurând Difuzat pe medalii cu inscripţia Hora rex Daciae. ca şi cum ar fi vrut să se răzbune pentru umilirea acelor câteva ore de istorie exactă.Coridoare de oglinzi imensă. ţăranul din Albac nefiind mai tangibil şi mai concret decât principele din Viena. Horia vine cu steagul roşu. mândrie şi dezlănţuită bucurie de unii.a condus răscoala la Arad şi la Haţeg. în Munţii Zlatnei. venirea lui Horia este anunţată mereu . el. teatrele din şi basme copilăreşti. el. dar. deasupra tâmplei Bisericii cu Lună . legenda a izbucnit apoi cu puteri sporite inundând totul. Horia. în Ana Blandiana .deasupra crucii din mijlocul iconostasului. Durerea şi împotrivirea aveau nevoie de o definiţie şi definiţia lor a fost Horia. şi de fiecare dată numele lui este suficient faptelor să se împlinească. Fizic. numele lui era Cehia şi Germania îi reprezentau tragedia. toate se desfăşoară în numele lui. ţăranul cu frunte moşie şi din durere în durere .Editura Liternet 2003 episcopiilor orădene. Întinsă - personaj. învârtindu-se după legi misterioase şi cosmice. chiar în cea mai fantastică formă. răscoala a ars în numele lui Horia şi din ordinul împăratului. aşa cum a fost. spaima nobililor şi nesupunerea ţăranilor. ziarele din Italia şi Belgia. în cel mai înalt punct al bolţii pag 241 din 281 . la Hunedoara şi la Alba lulia.această vocabulă magică.cu speranţă. de la ortodoxia credinţei la latinitatea limbii. toate se numesc Horia. Franţa şi Austria îl înfăşurau în povestiri incredibile colportat de cancelariile spaniole şi otomane.pe întreaga suprafaţă a ajungea în Luxemburg şi în Toscana.acea misterioasă lună. sensurile istoriei românilor . nu numai asemenea unui incendiu purificator care trecea din moşie în Transilvaniei. deveneau graţioşii. ultimatumul de la Deva. chipul lui cruzimea morţii în haloul mereu crescător al nemuririi. limpezitoare – a fost înaltul ei grad de abstracţiune. care aş fi putut găsi elemente noi.de la originea romană la persistenţa pe pământul transilvan. Doamnele care la Paris şi la Bruxelles purtau pălării “â la Horia" şi-i scriau numele pe evantaiuri. Horia . fără ezitare. ar fi fost inventat. Dacă nu ar fi existat. Adunarea de la Mesteacăn. inconştienţii soli de un sezon ai gravelor noastre adevăruri eterne. ieşite din uz. împăratul şi Horia reprezentând două la fel de înalte şi de protectoare noţiuni. jumătate aurie. indubitabil concret. Mult mai mult decât un conducătorul răzvrătirii. căutând cărţi vechi. jumătate neagră. de la asuprirea grofilor la unirea cu ţările române. ci locul geometric polarizând straniu de adevărat. a fost numai pe platforma de execuţie. ca într-o cetate greu expugnabilă. El nu mai era de mult un ţăran sărac din Munţii Zarandului. Ţăranul Nicula Urs a stat. mi s-a părut o idee. Horia vine cu crucea de aur. care mi-a umplut de întrebări şi de înţeles copilăria . această poreclă împărătească . iureşul propagator al ridicării la luptă. cu spaimă isterică şi oroare de alţii. ci numele răzvrătirii chiar. La Oradea.

Portretul lui Horia. deasupra altarului. al celor care nu renunţau.Editura Liternet 2003 catedralei din Oradea. aproape imperială. Sanctificându-l astfel. de la prima pictare a bisericii în 1816. o dată înălţată. biserica a devenit un simbol al neînfrângerii totale şi al victoriei ce urma să vină. nu există nici o îndoială că el era acolo. ci şi înţelesul credinţei care i-a fost alături. era un răspuns. cu uluire şi lacrimi. am descoperit de curând. în chiar anul răscoalei. reliefându-şi fondul închis şi obrazul cunoscut din acest cadru poleit sărbătoreşte şi subliniat strălucitor. Iar acest fapt. Este un medalion sprijinit Ana Blandiana . ne lasă să întrezărim nu numai prestigiul de martir al marelui răsculat în epocă.Coridoare de oglinzi Am citat ciudatul titlu de nobleţe al ţăranului din Albac. Trăsăturile fără dubiu. şi. începută în 1784. acceptând cu adevărat suferinţa şi revolta. portretul lui Horia. biserica se sfinţea încă o dată prin jertfa sa. abia cifrat. revoluţionar şi zguduitor în egală măsură. cauza celui ce-şi fermecase fraţii cu gândul eliberării. fruntea specifică şi părul strâns ţărăneşte în părţi erau cele ştiute din cărţile de şcoală şi chiar dacă renovările succesive au limpezit portretul apropiindu-l de prototip. omagial pe două ramuri de laur şi împodobit de o coroană grea. “ille famosus seductor populi". construcţia catedralei neunite din Oradea s-a desfăşurat sub semnul nesupunerii şi al tragediei românilor din Principatul Transilvaniei. de la începuturi. pag 242 din 281 . cum îl numeau exasperate cancelariile duşmane. aşezat triumfal şi conspirativ deasupra catapetesmei. ca şi dovezile faimei sale europene din monumentala monografie a răscoalei lui Horia de David Prodan şi am transcris emoţia de mai sus în semn de limpede omagiu marelui istoric şi capodoperei sale răscolitoare.

Pentru că am uitat să spun: când mergi toamna pe câmp şi vine o clipă în care descoperi că nu mai exişti decât tu şi pământul. crângul din faţă renunţă mai întâi la frunze. dar şi voluptuoasă deodată. apoi îşi diluează liniile negre. REVELAŢIE Când mergi toamna pe câmp. în timp ce. în toate nemărginit de semnificantele sale accepţii . poroşi şi orbitor de albi.dealul cu vii alunecă înaintea soarelui după zare. sub soarele cald încă. în pacea aceea pe care nici un alt anotimp nu o merită mai deplin. lipsite de aracii smulşi. grăbit să coboare pe celălalt tărâm. pe un câmp mărginit departe de dealuri cu vii culese pag 243 din 281 . dimpotrivă. vine întotdeauna o clipă în care. întotdeauna soarele ajunge să apună chiar atunci şi descoperirea. ca şi cum ar încerca mereu să-şi amintească ceva.oricât ar fi de şes . odată cu seara. într-un odihnitor dezmăţ.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fără să-ţi fi dat seama cum.ţărână. Când vorbesc despre revelaţia aceea din toamnă. prăşit şi presărat cu bulgări mici de chimicale cuprinşi de jena precarei lor condiţii şi încercând să semene. tot mai geometrice. ale tulpinilor în cerul care le despărţea una de alta. care părea cu numai o secundă înainte întâmplătoare. planetă . nu construiesc nici un simbol. cu nişte mici bureţi otrăvitori.substanţă primordială şi ultimă. se transformă într-o revelaţie înspăimântătoare puţin. seară şi câmp. nu fac nici o aluzie. pământ înseamnă chiar pământ. profundă ca un gong sunând. semănat. modelaţi de umezeală. când mergi toamna pe câmp. se hotărăşte în cele din urmă să nu mai existe deloc. un gând uitat undeva în urmă. iar satul lăsat în urmă. corzile se revarsă obosite de roditoarea disciplină a verii într-o somnoroasă libertate.Coridoare de oglinzi o clipă în care nu mai exişti decât tu şi pământul. pământul întins ireproşabil de jur împrejur şi ridicat . vine întotdeauna câmp. înstrăinat parcă şi parcă distrat. începutul unei alte vârste. glie. reperele se fac nevăzute cu hotărâre. când mergi toamna pe câmp. sau. pe un câmp arat. devenit oricum îndoielnic. deodată sau hoţeşte . pe rând . paralele. dar abulic puţin. aproape decorativi. numai tu şi pământul. început şi sfârşit. tot mai subţiri. când mergi toamna pe şi părăsite acum culorilor care degradează verdele în galben şi îl urcă apoi spre roşu strălucitor.faţă în faţă.pe neaşteptate întotdeauna . Nu folosesc nici o metaforă.la margini spre cer. vine întotdeauna o clipă în care rămâi .

Coridoare de oglinzi particule şi mai nevăzute. sau axiomele matematice. în cămaşa unică a tainei sfâşiate şi devenite. nu sunt decât lungi haine de ceremonie. aşa cum se mistuie. la rândul ei. de nepătruns tocmai pentru că se lasă pătrunse . Cea mai limpede evidenţă ascunde dincolo de paravanul mutat mereu mai departe al ultimului părut niciodată în stare să egaleze în mister procesele relevă compus din alte. Adevărurile prea de demonstraţie.deci multiplicate . sugestia.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . orice răspuns. mă întreb revoltată. secrete nu pentru că n-ar putea fi dezlegate. de ce două cantităţi egale cu o a treia sunt egale limpezi. ci le înmulţeşte prin descoperirile ei. Dezvăluirea unei taine nu este decât descoperirea unei colonii de taine ascunse până atunci. Dincolo de fiecare dintre ele se află. şi mai ermetice. întrebări. sediul unor alte colonii în stare să se multiplice. de ce? inextricabile taine pe care ştiinţa nu le împrăştie. fiecare dintre ele. însă. Explozia în lanţ a tainelor în această orgolioasă şi inconştientă contemporaneitate nu este decât involuntara sporire a enigmelor printr-o nesfârşită şi parcă ironică descoperită se dovedeşte. Pe lângă acest bombardament al misterelor. vălul de raze al sugestiei. se EXPLOZIA UNEI TAINE Poezia. declanşată odată cu ofilirea. deschise. travestiuri rituale ale unor adevăruri. încordat în aşteptarea exploziei eliberatoare. sunt pentru mine mai secrete încă şi mai susceptibile de mister. adevărul – acelaşi .rând pe rând. orbitorul clar-obscur al poeziei. clar-obscurul nu mi s-au chimice. odată găsit. prin chiar această sfâşiere. incitantă şi primejdioasă adesea. taina ştiinţei. de exemplu. ci pentru că prea violenta dezvelire le-ar putea distruge. ca seminţele unei rodii. umbra strălucitoare a mitului. Orice infinitezimală particulă pag 244 din 281 . Uluitoarea cascadă a progresului tehnic din secolul nostru a demonstrat de ajuns că orice taină este asemenea florii cuprinzând latentă în sine puterea înmulţirii. Taina artei e tandră şi protectoare. mormintele vechi la contactul cu aerul.al vieţii şi morţii. formată din alte sciziparitate. taina luminescentă a artei. neînfrânt şi ameninţător. De ce suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°. miticul. care nu mai au pentru ceilalţi nevoie între ele? Certitudinile mi se par suspecte.

Pentru că. citesc în loc să scriu. mai târziu citeam în loc să mă distrez cu tinerii de vârsta mea. iar plăcerea îşi trăgea sevele şi din pământul interzis al acestei vinovăţii. în ochii mei chiar. Cel ce-a făcut lumea şi cei ce-au făcut cărţile îşi vor disputa sufletul meu în eternitate. pentru cea mai uşor de urmat. Pentru că înţelegerea nu e nici ea decât o asistare a faptei din care îşi trage puterea şi fără de care nar putea exista. dar una singură dintre ele m-a fascinat şi continuă să mă fascineze cu atracţia malefică şi irezistibilă a plăcerilor interzise: lectura ca substitut al vieţii. apoi citeam în loc să fiu atentă la lecţii şi să-mi fac temele. asemenea unei prăzi hăituite cu forţe egale de doi infinit de fascinanţi vânători .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi ALTERNATIVA Ştiu că există nenumărate feluri de lecturi. şi pe toate cele pe care le- adevărată decât cealaltă realitate. lectura-informaţie. Şi nu e vorba numai de o preferinţă teoretică. De aici înclinarea de a prefera vieţii lectura ca pe o soluţie din toate punctele de vedere avantajoasă. pe care o simt mai dincolo de lectura-studiu. lectura-joacă însămi am trăit multe dintre ele. apărea de fiecare dată. închiderea ciclului vinei de a fi optat dintre două privesc în urmă îmi văd cele câteva mii de zile. acum. nici opţiunea nu sunt decât paliative menite să ascundă. şi mult mai târziu. aceea de a alege între lumea creată de Dumnezeu şi cea creată de scriitor. lectura capabilă să înlocuiască viaţa.lectura şi viaţa. Dar suma vinilor rezultate din toate aceste mici sau mari înlocuiri nu atinge nici pe departe nivelul realei mele vinovăţii: aceea de a şti că prefer realitatea de hârtie. condamnabilă şi plăcută ca un drog. şi de aici căi pentru cea mai puţin spinoasă. nici acum. pentru că vinovăţia venea tocmai din cantitatea exagerată de plăcere pe care lectura era în stare să mi-o ofere. De fapt era un cerc vicios. ci de o opţiune reală între a trăi şi a nu trăi. şi eu am trăit le-am însumat cu recunoştinţă compartimentului rarelor beatitudini. pag 245 din 281 . La început de tot citeam în loc să mă joc. ci viaţa netrecută prin lectură. pe care o ştiu din copilărie şi care nu m-a părăsit. din fericire. la facultate citeam mereu altceva decât ar fi trebuit să citesc. chiar dacă senzaţia de surogat nu lectura desprinsă de viaţă mi-o dă. pe cea de a doua. Când rotunjirea. iresponsabilă. sau lectura-iniţiere. Dar nici preferinţa. Şi nu ştiu dacă numai acutul sentiment de vinovăţie care o însoţea întotdeauna îi adăuga acea plăcere violentă. între a fi şi a asista. de spectator. adevărata mea culpă: incapacitatea de a alege cu adevărat.

întinse pe asfaltul fierbinte) şi îi priveam cu uimire şi nesaţ. dar atât de asemănătoare încât. Cei doi biciclişti mă făceau să mă gândesc . Bicicletele obosite. Se odihneau şi aşteptau să se usuce şi să li se usuce hainele spălate şi întinse în jur pe crengi şi pe ghidoanele bicicletelor. celălalt. Nu erau frumoşi . de uimire. încât am ştiut că oboseala pe care şi-o ascultau în trupuri era ca o revelatoare melodie ce merita efortul de a o putea auzi. curiozitate şi admiraţie. şi şi numai peste alte trei luni aveau să ajungă înapoi. culcate într-un evident repaos şi ele. dar asupra care. Erau o femeie şi un bărbat. familii întregi. tineri. îi ascultam povestind despre şerpi (întâlniseră. cu tricourile puse la uscat pe ghidon. exista lor nemişcate.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . De portbagajul mai mult teoretic al bicicletei aveau legat: unul. prăbuşiţi aproape.atârnat acum pe umeri în şuviţe ude şi răsucite.de altfel efortul le descompusese trăsăturile şi nu reuşeau încă să se refacă liniile frumuseţe concentrată iniţiale. în înşile. în orice caz. perechea de biciclişti olandezi pe care am întâlnit-o la un izvor de pe marginea unei şosele. încât excursia lor devenea o victorie existenţială şi o întreprindere filosofică. fără să vorbească între ei.şi-l spălaseră în apa rece a acelui izvor care le servea de hotel şi pe pietrele căruia ne-au făcut loc ospitalieri. după ce vor fi însemnat cu urmele îngemănate şi subţiri ale roţilor o bună parte din drumurile Europei. Îmbrăcaţi identic şi strict necesar . se desenau ca nişte subţiri simboluri pag 246 din 281 consimţită şi singurătatea lor deliberată se înscriau în lumină. dar nu într-atât încât să li se poată spune o fată şi un băiat.la asceticii discipoli ai lui Diogene şi la anahoreţii creştini. abia îmblânzită de umbră şi umezeală. două pături.stăteau în canicula năucitoare. atâta însemna fără lumina care le-ar fi dat dreptul să fie numite blonde. Porniseră din Olanda cu mai bine de trei luni în urmă O SOLUŢIE O să-mi amintesc întotdeauna cu un amestec puţin intimidat. ci şi părul lung . exista în efortul acela benevol o atât de mare forţă a sufletului. cu lungi plete extrem de deschise la culoare. Poate că erau foarte săraci sau poate că duceau la îndeplinire cu supremă încăpăţânare un pariu pe care spiritul lor îl pusese cu materia pe care o locuia. un maieu. în orice caz. Nu numai bluzele.un şort. ca şi noi. Sărăcia lor liber perimetrul aglomerat şi consumator al epocii ca un semn şi ca o soluţie. atenţia atâta ar fi aceea putut visătoare. sulul unui cort. ca într-un tablou de Cranach cel . în afara oricăror determinări.Coridoare de oglinzi Bătrân . ascultându-şi fiecare oboseala propriului trup. desigur.şi chiar figurile lor emaciate de lumină şi oboseală îmi sugerau comparaţia . o atât de mare capacitate a voinţei de a se desprinde de servituţile cărnii şi de a exista liberă. beatitudine. nu după plete ar fi putut fi deosebiţi între ei. otrăvitoare şi indolente. sandale .

Editura Liternet 2003 heraldice pe blazonul acestei nobile descendenţe. Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 247 din 281 .

Şi o luăm de la capăt din nou. altfel cum ne-ar putea pământul transmite cu atâta promptitudine ordinele lui întineritoare. până în seceriş. de stropul de ploaie şi de firul de praf? Şi. să ni se împlinească dorinţele. altfel de unde am fi moştenit această sublimă obişnuinţă şi această inexplicabilă putere de a relua mereu totul de la capăt? Aşa cum pomii au mereu forţa de a fi din nou tineri şi acoperiţi de flori în fiecare primăvară. noi o luăm mereu de la capăt. Am fost cândva. în al doisprezecelea ceas festiv. iar sevele urcă în noi şi ne împrospătează ciclic puterile care par mereu a ajunge la sfârşit şi care găsesc mereu.. cum am reuşi să nu învăţăm nimic din atâtea toamne şi din atâtea ierni. cum am fi atât de dependenţi de fazele lunii. şi nu s-ar fi zbârcit de vânturi şi ger. arbori. ca şi cum nu li s-ar fi luat fructele şi nu li s-ar fi smuls frunzele. probabil.. plante într-un fel. de grosimea zăpezii. esenţiale şi nevăzute rădăcini pe sub pământ. de norii care coboară.Coridoare de oglinzi fost. să rodească merii. desigur. altfel cum am şti atât de bine să răspundem sevelor şi văzduhului. până la sesiunea din vară. de la începutul vacanţei. până la începutul şcolii. legile lui de supravieţuire? Am pag 248 din 281 . desigur. de lungimea zilei. şi de bătaia vântului. de la sesiunea din iarnă. din nou aşteptăm să înflorească cireşii. fără să ne dăm seama.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu speranţele miraculos intacte. mai ales. pe încă o orbită. de la seceriş până la arăturile de toamnă. oferindu-ne mereu fragezi veşnic viitoarei primăveri? UN POPOR VEGETAL Am fost cândva arbori? Am fost cumva plante? Cu siguranţă că da. decretele lui de reînceput. să se coacă via. Paşii noştri mişcă. de la semănăturile de primăvară. sperând mereu de la anul care începe ceea ce ne promisese anul care a trecut. elanul capabil să ne înscrie. de soarele care urcă.

Conştientă de înclinarea . cu perpetua spaimă de a nu-mi fi demascată corectura. seara înainte de culcare. Pentru că nu numai subiectivitatea mea. nu le-ar fi putut deosebi între ele. totul se fixa definitiv în mine. convinse de realismul lor. abia înţelese şi tocmai de aceea. mă aştept la senzaţionale schimbări de perspectivă. dublu aureolat de nimbul difuz al minunii şi al nesiguranţei. pregătită anume şi gata să fie clasate în amintiri. Tot ce am cunoscut atunci există în mine intact şi intangibil. să văd pe cineva pe care îl ştiu de atunci. sub această formă fin revăzută a cărei ciornă reală o uitam în scurt timp şi eu. colorând totul atât de violent în nuanţele pasionale ale creşterii.pe care mi-o ascundeam şi mi-o iubeam ca pe un viciu . fără a pierde în verosimilitate. odată cu somnul. să recitesc o carte. încât o privire străină. acţiona asupra realităţii. în aşa fel încât în relatarea lor personajul central care eram câştiga în inteligenţă. Mă obişnuisem.Coridoare de oglinzi în aşteptarea silnicului somn de după-amiază. Revenind pe urmele vechi. oricât de nesuperficială. astfel. ci eu însămi - revistă întâmplările zilei.de a lăsa fantezia să se amestece ilicit printre adevărurile înconjurătoare. sau pag 249 din 281 . încât numai cu greu realitatea de dedesubt mai transpare rar prin pelicula strălucitoare. luându-le culoarea şi imitându-le forma. inconştientă neîndoindu-mă nici o clipă de dreptul meu de posesie de propriile ei puteri. de fiecare dată mă aştept să descopăr totala neadecvare la realitate a reprezentărilor. de uluitoarea ei capacitate de a transforma. din când în când şi acum. ale copilăriei mele. am trecut prin anii aceia uluitori cu un continuu sentiment de vinovăţie. bunătate şi îndrăzneală. Dar ceea ce în momentul făptuirii mi se părea firesc şi îndreptăţit lăsa în urmă ciudate şi melodioase culpabilităţi. dinainte. ci de calitatea ei. să mi se supună.interveneam cu ingenuitate. mătăsoasele ei raze. asupra ei . Şi chiar şi atunci când uitam totul. la revelaţii legate nu de obiectul privirii infantile. pe care atunci o descoperisem. Înaintez. s-ar fi putut atât de simplu întâmpla ca totul să nu fi fost decât fructul frumos copt în antecamera somnului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . uitarea era împodobită de acea confuză aură care mi-a luminat atât de emoţionant copilăria şi care nu uită să-şi arunce asupra mea lungile. schimbând ce era de schimbat atunci când nu înţelegea. cu atât mai complicată cu cât nu o mai deosebeam nici eu. corectându-le din mers laturile neplăcute sau penibile. hotărâtoare. coerentă. emoţionată mereu de posibilitatea de a nu mai găsi nimic din ceea ce mă împodobise atunci. Apoi adormeam şi. să trec în CORECTURA De câte ori mi se întâmpla să mă întorc într-un loc pe care îl ştiusem în copilărie.

în Grecia sanctuarele şi palestrele. şi moschei. în Spania palatele maure şi catedralele gotice. Pentru ce tot acest. am descoperi sângele vărsându-se mai fără milă. că . pag 250 din 281 . n-am făcut nici un secret din faptul că în Oltenia am căutat culele şi mânăstirile. toate cu cât.Pentru că zeii s-au stins. să nu te impresioneze fragile şi graţioase. dreptatea batjocorită mai fără cruţare şi adevărul schimonosit mai fără ruşine? crimele au fost răzbunate. trecutul nu a fost mai bun decât zgârâie-norii. cu atât mai mult prezentul. această preferinţă atât de perseverentă pentru trecut îmi e greu să le înţeleg şi mai greu încă să le accept. palatele au ascuns înlănţuiri aproape fantastice de patimi şi crime.aşa cum minerul excavează vagoane întregi de steril pentru a putea alege din ele câteva grame de minereu preţios .Ei bine. au zămislit dorinţe şi au generat nedreptăţi. religios aproape. îmi erau cu atât mai dragi şi le simţeam cu atât mai preţioase cu cât se apropiau mai duios şi mai ambiguu de ruină. Şi.. această căutare atât de îndărătnică a unui timp mereu revolut. această uluitoare definiţie a omului neînstare să se ridice la înălţimea faptei sale. atât de americană. împăraţii au murit. de ACEASTĂ ULUITOARE DEFINIŢIE . de a nu avea cu adevărat un trecut. Arta. . şi palate. sculptate parcă în os de porumbel. catedralele amintesc ruguri iar palestrele. .Da. în mod evident. când este evident că. dacă aş vrea să fiu sinceră până la capăt.străbăteai spaţiul numai pentru a descoperi în el urmele sfinte ale timpului trecut. şi biserici. mausoleele glorifică vicii şi autentifică minciuni. cult al trecutului.. cu cât neam lăsa să alunecăm mai adânc în el. iar în Statele Unite spaima. Să treci indiferent pe lângă reclame aiuritoare explodând reprezentând o figură pe jumătate ciobită. cupe de cucută. şi mausolee. şi din trecut a rămas numai ceea ce era demn să rămână: arta. Templele au fost înălţate de sclavi şi au adăpostit sacrificii. să foloseşti savant în neon pentru a admira un opaiţ de lut ars căutat în încăpăţânatele tale drumuri nu a fost decât timpul pe când abia se descoperise roata.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Ai recunoscut în repetate rânduri că tot ce-ai care se depusese în spaţiu. ar trebui să recunosc că toate acele temple. această privire atât de stăruitor întoarsă. cetăţile au născut ambiţii. . la care ajungeam cu greu şi pe care le plăteam cu sacrificii. dar să plângi de emoţie în faţa unei campanile acestea mi se par ciudate şi de neînţeles. în Italia Evul Mediu şi Renaşterea.Coridoare de oglinzi metroul numai pentru a ajunge să admiri un car sculptat. şi cetăţi.

şi ca şi cum s-ar fi lăsat înduioşat de spaima mea. ca să prinzi fulgii cu buzele şi să-i simţi stingându-se ca nişte stele îngheţate pe dinţi? Până la ce vârstă poţi să-ţi doreşti din toate puterile inimii o sanie şi poţi să visezi viteză. neanunţată de nimic. travestit pierdut abil şi înveselitor printre ninsori. gata să-i închid la loc la cea mai mică ameninţare a urâtului şi. Anul nou a apărut învelit împărăteşte în hlamide. Anul nou cădea din cer alb şi se depunea pe pământul bătrân în nămeţi şi troiene. la poalele celui mai firav derdeluş? Care este etatea la care mai poţi scrie cu tălpile vorbe mari pe zăpadă şi mai poţi ştampila cu trupul cruci magnifice pe omăt? Ce întrebări fără noimă. timpul se opreşte din căzut. şi ca şi cum ar fi stat în puterea lui să îndulcească marele sunet al gongului. neaşteptat. iar alta o revărsare de materie . greşesc destul încercând să pun întrebări. când oricine ştie că atunci când neaua cade. începuturilor pleoape fluturând aiuritoare aripi destrămate în vârf. rostogolite spre copilărie. nedegradări. invizibilă sumă a fericirii nostalgice şi fremătătoare? Evident.decât o ţară a copilăriei.se leagă atât de adânc între ele încât înrudirea cu una te înrudeşte automat cu cealaltă? Cum pot fi adunate la un loc o cădere de alb şi o lunecare de ani pentru a se obţine această fantastică. abia sperând încremeniri şi acut al trecerii. Câţi ani trebuie să ai ca să alergi prin ninsoare cu gura deschisă. cu senzaţia vie a ireversibilităţii. cu precauţie. Am înmulţită aşteptat simbolic începutul a tuturor de deceniu cu spaima de ani. neîndrăznind să doresc evoluţii.Coridoare de oglinzi deschis ochii încet. Cum se explică indiscutabila împletire dintre zăpadă şi copilărie. frumuseţea mi-a năvălit printre ZĂPADĂ O ţară întreagă acoperită de zăpadă nu poate fi oricât am fi de bătrâni . fiind una o încremenire de timp. Dimineaţa am copilăreşte cu bărbi şi sprâncene fluturătoare de vată. cum se face că aceste două noţiuni .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Taina îngemănării dintre copilărie şi nea nu e decât o parte (o parte mică şi impenetrabilă în strălucire) a lungii taine a supravieţuirii noastre.aparţinând unor sfere atât de deosebite. nu încerc să răspund. am aşteptat începutul de an cu sentimentul pag 251 din 281 .

dar a nu mă cunoaşte.Coridoare de oglinzi pe care le privesc neîncrezătoare. ascunzând adevărata expresie şi numai de propriile noastre iluzii asupra noastră. şi nici într-o fotografie sau privitoare. sentimentele şi înţelesurile sunt modificate de subiectivitatea luminii şi de şiretenia obiectivului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci şi de într-un film în care liniile şi volumele. în balta ecranelor sau în ţarcul albumelor. noţiunea de speculaţie SPECULAŢIE Dacă aş putea să mă văd. dar şi felul meu de a privi s-ar schimba. atunci când cine ştie ce uluitoare invenţie va reuşi să despartă ochiul privitor de ochiul privit. necorectat şi nedeformat de aceste surogate ale realităţii. făcându-ne să trecem dincolo nu spaima animalică de a nu ne descoperi cu adevărat. Dacă aş putea să mă văd. Sunt convinsă că. pag 252 din 281 . privirea văzută de cea care vede. abia atunci ne vom apropia poate de intuiţia străveche în stare să imagineze şi să înţeleagă ceea ce nu îi era dat să contemple şi să distrugă privind. camera obscură sau tubul catodic să fi inventat diabolica răsfrângere identică dar neadevărată. se naşte din numele latin al oglinzii – speculum -. dimpotrivă. deloc întâmplător. dacă aş putea să nu mă văd deloc.. aşa cum privesc un pom. în lumina cărora încercam să ne Iată cum. sunt sigură că nu numai imaginea mea despre mine ar fi alta. ar fi fost în decât suma imaginilor contradictorii şi plictisite de ele însele acea preistorie a răsfrângerilor mai exact şi mai revelator oglinda era cea cu ajutorul căreia erau studiate atât de neînţelesele descoperim tot pe noi. Sau. să mă fi născut înainte ca metalul şlefuit sau cristalul argintat. aşa cum privesc un necunoscut încercând să-l descopăr şi să-l înţeleg. ci altfel.. dar fără să le alung. mai străin şi mai adânc. fără curiozitate şi fără emoţie. atentă numai la forma ramurilor şi la culoarea frunzelor. pentru că stele. să nu mă fi zărit niciodată în iluzia oglinzilor sau în sugestia vitrinelor. dar nu într-o oglindă în care peste imaginea privită se suprapune imaginea estompând adevăratul sens. să fi răspuns otrăvitoarei nevoi de a mă vedea. Sunt convinsă că visul meu despre mine.

Un obiect vechi este preţios nu prin frumuseţea care a reuşit să străbată timpul în el. Odăile regelui. Dedalus. o noţiune autonomă. scări. Poate că ecuaţia labirintului. poate că povestea blestemată a Minotaurului contribuiau la acest sentiment care se opunea şi el realităţii şi o împiedica să triumfe. Minos cel înşelat de soţie. aproape palpabilă . Teseu. fantaste. Să observaţi cum un obiect de acum un secol este pentru noi o relicvă emoţionantă. săli de baie. Şi totuşi. terase. coloane. MAI MULT CA TRECUTUL Tot ce aparţine trecutului se încarcă de o aură care depăşeşte în intensitate şi sens simpla nostalgie. dar totul fusese prea frumos ca să fie adevărat. ci faptul că această civilizaţie a existat pur şi simplu. neconvingător. o tulburătoare revelaţie. într-o apă adâncă de trei sau de o sută de metri. Ariadna. colorate. ştiusem dinainte totul. revoltându-mă singură de lipsa mea de emoţie. se îneacă la fel. ca în atâtea alte domenii. indiferent când. totul indiferent. totul scos de sub incredibila cenuşă a celor patru mii de ani. conducte de apă. Aparţineau unei epoci prea îndepărtate ca să mă mai atingă. şase sau zece mii de ani nu mai produce asupra noastră o impresie sporită sau cel puţin egală.Coridoare de oglinzi civilizaţie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . labirintul. tot ce ştiam. temple. ştiam din poveştile atenienilor. puternică. sala tronului. atelierele meşterilor. Timpul minoic depăşea cu mult capacitatea sufletului meu de a percepe timpul şi stăteam în faţa lui pierdută ca un neînotător care. intimidată şi indiferentă în egală măsură. străin. în timp ce unul de acum patru. ci chiar prin timpul pe care îl întruchipează. îmi amintesc cum am intrat în palatele de la Cnossos. mândră de cuceririle ei tehnice şi având vocaţia confortului în acea adâncime de neconceput a timpului. unul de acum o mie de ani. Ceea ce păruse un simbol nu era decât o realitate? Ceea ce fusese metaforă nu era decât istorie? Şi încă o istorie atât de veche. încât numai poveştile care-i răsăriseră pe urme mai reuşeau să-i dea un înţeles. asemenea frumosului. ale reginei. ca şi cum s-ar găsi dincolo de sfera în pag 253 din 281 . Minotaurul. Vreau să spun că dacă maceeaşi intensitate. caracterizându-i în mult mai mare măsură pe a uluit ceva cu adevărat la Cnossos nu a fost înalta autorii povestirii decât pe eroii ei. nu ne mai uimeşte cu interiorul căreia suntem în stare să simţim. faptul că nu era numai o poveste. dominată de o umanitate străină despre care. limitele sensibilităţii noastre sunt prezente şi de netrecut. curţi interioare. şi în această împărăţie revolută. necropole.în crăpături. vechimea devenind valoare în sine. totul repetând acest cap obsesiv de taur şi securile înspăimântătoare cu dublu tăiş. care i s-a depus materie stranie.

desigur. maternităţi cruciforme. trupuri în care ideea însăşi arde şi se modelează suferitoare în bronz. Enescu şi. dureroasă. Cărturarul spiritualităţii noastre: Eminescu. superior în esenţă. şi. capete de femei cu pielea întinsă “SCENE DIN VIAŢA UNUI GENIU” Există lucruri care prin simpla lor intensitate îşi depăşesc condiţia şi se transformă în altceva. atente fiecare la sufletul ei. Suită la al doilea etaj al muzeului. retrospectiva Anghel semăna foarte puţin cu o expoziţie de artă. capete de artişti cu privirea adusă înlăuntru obsedată. La al doilea etaj al Muzeului Republicii. decât acea monahală retrospectivă a unei vieţi. aceasta nu e. nu mai e nevoie de nici o precizare. ale puterii de fiinţă. auzit cu greu. şi. Bălcescu. pe craniu şi carnea trasă în gând. Şi dacă. cel care înţelege totul şi nu poate face nimic. Pallady. cu dezinvoltură cuvântul artă. Oricum. încăperea aceea singură. fiindcă sar aduce astfel o precizare în plus. ea nu avea nimic din fiecare exponat îşi caută poziţia şi lumina prielnică şi fiecare vizitator se poate oglindi flatat în spiritul şi suprafaţa lustruită a lucrărilor. geniul nu încearcă totuşi nici o secundă să se îndepărteze. semăna mai mult cu un templu în care au fost adunate cu o cutremurătoare putere de selecţie toate răstignirile Luchian. totuşi. cochetăria savant neglijentă a expoziţiilor plastice. gândirea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . deasupra tuturor. înaripat şi schingiuit. metafore ermetice şi împăcate cu sine ale puterii de creaţie. Iată. populată cu fiinţe de metal topit la cea mai înaltă temperatură a durerii şi turnat în forme abia diferite între ele. Există artişti care prin capacitatea lor de dăruire şi prin puterea ascetismului lor trec dincolo de linia de pe care frumosul însuşi nu se mai vede decât ca o treaptă spre ceva pentru operele lor se foloseşte fără ezitare şi mai luminos încă şi mai greu de definit. ci pentru că. pulsând adânc. resemnată de ceea ce vede. cu bronzurile mari strânse modest şi sever într-o singură încăpere. N-am cunoscut un mai înalt imn închinat intelectualului. Retrospectiva Anghel. retrospectiva Anghel a fost cel mai limpede panteon românesc. concentrate în sine. unde pag 254 din 281 . celui ce înţelege gândirea ca pe o jertfă de sine. astfel.Coridoare de oglinzi îndurerat. sinteza tuturor. acele mame născătoare de suferinţă şi viaţă. ca şi cum forma omenească n-ar fi decât nobilul. hieraticul potir în care se oferă. decât această operă. povestea tuturor. acele Scene din viaţa unui geniu în care. artist şi martir cu egală intensitate.

Dar. înnodate sau nu între ele. învăţat să scriu. cândva. făcut anume să semene cu o mereu lunecătoare minge. că a scrie nu înseamnă a inventa ceva ce nu există. care nu aşteaptă decât să se rostogolească în cuvânt. de când am descoperit. ci numai a trece în cuvânt lucrurile care aşteaptă de mult farmecul capabil să le transforme în beţigaşe şi cercuri. răvăşind. de rest.Coridoare de oglinzi idei care se rup. capătul firului care să-mi depene Cunosc această senzaţie din copilărie. când totul ar putea fi atât de simplu. zădărnicind pag 255 din 281 . văluritoare. CAPĂTUL FIRULUI Am senzaţia că stau în faţa unui ghem de a cărui depanare îmi depinde viaţa şi că nu trebuie decât să găsesc capătul firului pentru ca totul să se desfăşoare apoi lin. o câmpie întreagă de lână albă. de când am reuşit să unesc o-i. am tot dreptul să cheltuiesc cum vreau un răgaz plătit cinstit cu propria mea suferinţă. când n-aş avea nevoie decât de infima şansă a găsirii firului de depănat. Dar nu găsesc decât căpăţele. oi şi să văd. nu rămăsese viaţa în cuvânt. Dar prima frază este de negăsit. ca şi cum viaţa mea ar mai fi fost depănată odată. fragmente. Dacă prima frază ar fi scrisă. trăgând de unde nu trebuie. odată formulate. deci pot amâna în continuare clipa începutului de care mă tem cu o teamă pe care n-o înţeleg. n-aş putea spune că disperarea şi chinul urmăririi lui nu-mi fac plăcere. rupând. uitându-mă la cerculeţul acela plăpând şi beţigaşul acela anemic. Pentru că. ca şi cum m-aş bucura că se găseşte cineva care să aibă puterea de a mă pedepsi pentru această incapacitate prea evidentă ca să nu se bănuiască în dosul ei intenţia amânării şi spaima de început. ci şi suspiciunea negăsirii. odată cu primele litere. faptele şi ideile. bucuroase de a se putea ordona într-o curgere din care să se poată încropi un înţeles. dar caut şi caut mereu. de cineva la fel de nepriceput. aşa cum nu înţeleg cu adevărat viaţa a cărei povestire trebuie s-o încep. s-ar desprinde din incredibilele lor alveole. bucăţi mai mari sau mai mici. Şi atunci. decât să găsesc începutul. aproape voluptuos. totul. dacă acel capăt al lucrurilor întârzie să mi se dezvăluie. Cunosc această senzaţie din copilărie şi de atunci torc nu numai obsesia căutării.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de când am încâlcind. odată pedepsită. inabordabil. ca şi capătul firului acestui ghem intenţionat perfect.

importantă mereu nu prin ceea ce lasă să se vadă. fără crestături. atentă şi gravă. Îi plăcea să picteze flori inculte de câmp în ulcele modeste.Coridoare de oglinzi se mai poate întoarce spre altceva. şi câţiva plopi desfrunziţi . din nevoia de solidarizare cu o suferinţă neexprimată. Din sate alegea marginile. ajunsă până acolo. Privirea unui artist născut în acelaşi an cu Eminescu. îi plăcea să picteze arbori părăsiţi de frunze. ceea ce putea fi iubit. unind prin câteva acoperişuri nesigure. încrâncenata tărie necesară acestei răsturnate selecţii izvora. nefericiţi. o suferinţă ce priveşte spre suferinţă cu acea concentrare a privirii care nu descoperea în jur numai ceea ce nu era descoperit de nimeni materiale. devine putere. a unei lumi fatal protesta. Îi plăcea să aleagă din tot ce şi din tot ceea ce nu era iubit de nimeni. sub ochiul ei mare. cu viaţa devenită secretă. nearătoşi. eroică şi orgolioasă. de drăgaică. suferinţa devine frumuseţe. ceea ce uneşte între ele toate ciudatele subiecte ale pânzelor lui Andreescu este cantitatea de linişte pe care reuşesc să o încorporeze în ele. în care frumuseţea însăşi este admisă numai în măsura în care doare .printr-o încăpăţânată selecţie. multe mulţimi aşteptând ceva neştiut.cerul mare. florile de câmp şi copiii îmbătrâniţi sunt ţintele alese cu grijă . ci prin ceea ce nu poate arăta. cu prispe de lut galben abia înălţate din câmpia atotputernică spre văzduhul neprieten. Marginile de sat şi pădurile devastate. Pentru că. şi pământul glodos. şi câteva ziduri scorojite. încât. dintr-un loc în care slăbiciunea însăşi. lipsite de noroc. Îi plăcea să picteze case mizere cu streşini de papură sprijinite pe stâlpi firavi. din anotimpuri trecerea. nu din dorinţa de originalitate şi nu din plăcerea de a sfida. topit din nesfârşite griuri. Rămâne TESTAMENTUL UNEI PRIVIRI Îi plăcea să picteze margini sărace de sat.ale acestei contemplări liniştite. dacă mă gândesc bine. demnitatea verdelui acceptând întunericul. dar care este prea intensă pentru a mai putea durea. naturile moarte şi personajele costumate. şi fete tăcute. supravieţuind. însingurate. fără smalţ. pentru a mai putea numai contemplarea. şi târgurile lui gălbui sub cerul unei paradoxale tăceri. pentru a mai putea fi elocventă şi patetică. iar frumuseţea se estompează în faţa înţelegerii până-n adânc. Nesfârşitele lui griuri suind umilite înspre orgoliu. Liniştea este criteriul absolut al unei contemplări atât de grave. ci şi tristele lui iarmaroace. strânse pag 256 din 281 .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Există în fiecare tuşă de culoare şi în fiecare linie lăsate de Andreescu pe pânză o suferinţă ce înţelege suferinţa. neîmpodobit. Sunt tăcute nu numai peisajele şi florile. din flori numai faptul că sunt vii. tonurile de ocru amestecându-se în lut rostesc în această linişte testamentul unei priviri. dar căruia nu i s-a dat nici măcar vârsta minimă a răstignirii. ci. mult mai adânc. dar forţa sufletească pe care o presupunea această stranie alegere.

nici cine e rău. mi se păruse o sfidare. cine şi de ce e vinovat.Coridoare de oglinzi care se poate clădi o poveste. Când l-am citit. ţi se adreseze şi să-ţi vorbească. atunci. Anii şi deceniile n-au reuşit să-mi descurajeze încăpăţânarea de a căuta eroi pe care să-i pot admira fără îndoială şi ticăloşi pe care să-i pot dispreţul fără remuşcări. Şi DESPRE CE E VORBA ÎN POVESTE Cred că am ascultat când eram mică prea multe poveşti. dar istoria n-a fost în stare să înfrângă în mine poveştile. cred că am citit în copilărie prea multe basme. Basmul se numea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte. Am citit în viaţa mea mai multe tratate de istorie decât cărţi cu poveşti. că balaurii sfârşesc prin a fi învinşi şi cosânzenele prin a fi salvate. cine şi de ce suferă. În pofida tuturor exemplelor care au nins convingător peste mine. fără a fi în momentul în care i-am reţinut pentru prima oară numele. amplificată de faptul că nu puteam să-i înţeleg rosturile. Şi nu ştiu dacă trebuie să mă laud sau trebuie să mă acuz că nu mi-a trecut încă niciodată prin minte că asemenea eroi şi asemenea ticăloşi nu există. ştiam nenumăratele fragmente prefabricate din Există totuşi un basm. Cu timpul am aflat că scriitorii mor şi ei. trebuie să mărturisesc că mi-ar plăcea grozav să ştiu de ce o fac şi. cu timpul am înţeles că nimeni nu-mi poate răspunde. mai adevărat decât. unul singur. celelalte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mi s-a părut. n-am reuşit să nu mai cred că feţifrumoşii sunt buni şi împăraţii miloşi. universală nuntă. cunoşteam bine regula basmelor. prin urmare.ţin minte că mi-ar fi plăcut să-l întreb pe Ispirescu despre ce este vorba în poveste şi de ce se întoarce din ţara vieţii fără de moarte cel atât de fericit acolo. îmi amintesc ciudat de viu că acela a fost pentru că pe atunci credeam că toţi autorii cărţilor sunt vii vreau să spun că nu reuşeam să înţeleg cum poate cineva să viaţă . altfel decât pag 257 din 281 . atât de încurajator. Acum. Ţin minte că nesocotirea acelor sacrosancte legi. chiar şi în scris. un basm în care nu este deloc limpede nici cine e bun. pe care le respectam cu stricteţe şi care-mi călăuzeau înţelegerea lumii. ştiam cine pe cine trebuie să iubească. despre ce e vorba în poveste. Maniheismul lor. din moment ce tot mai cred că cei buni nu pot pieri cu totul. mai târziu. complexitatea contradictorie a lumii şi tot ce-am trăit mai târziu nu a reuşit să şteargă din mine universul pe care mi l-am imaginat atunci. când a trecut mai bine de un secol jumătate de la naşterea lui Petre Ispirescu. iar întorcându-mă şi eu fără încetare din ţara aceea. cei răi sunt în cele din urmă pedepsiţi şi suferinţa se va sfârşi cândva printr-o idilică. o jignire personală.

bucuria existentă atrăgea în mod necesar după sine imaginea de marcă a fericirii. nedictat de nimic. tot aşa cum. cu atât mai intensă. previzibil . şi se retrăgea apoi ca o maree. ciudat de senzual. bineprevestitor. carnală. în mijlocul căreia se află un scaun negru cu speteaza înaltă. un sentiment de bucurie adâncă. gălbui. pus acolo de cineva. lucios. nu ştiu dacă am avut vreodată această viziune.. recunoscută sau nu printre înfăţişările lumii reale. inexplicabilă. că tot ce-mi doresc este să fiu în stare să scriu o pagină având proprietăţile şi puterea imaginei din vis: simplitatea aceea aproape săracă. liniştitor. sau. când mi se părea scaunul ştiut pe de rost şi mărul aşezat puţin excentric. nu-i o privelişte. Mam întrebat uneori dacă nu e vorba de un tablou pe care lam văzut şi m-a impresionat puternic. că descopăr o linie. văroasă. Vreau să spun că. cu timpul. venit cu de la sine putere. înrudită sau nu cu imaginile din oglinzile artei. lăsându-mă pe plaja câte unei dimineţi limpezi. Este un vis static. dar am visat de se întâmplă nimic. Nu-i o poveste. pag 258 din 281 . după o zi bună. goală. însă. motivele de bucurie au început să se polarizeze în jurul visului. o rază. ca pentru a verifica. cu podele de scânduri curate. cu cât mai fără motiv. ci un sentiment..odaia binecunoscută. O cameră albă. în care eram sigură că nu mi se poate întâmplă nimic rău. Pot să mărturisesc. uşoare. şi am tresărit adesea prin muzeele lumii. un vis în care nu Lăptăresei sale era lumina din odaia mea visată. visul pulsa de câteva ori. materială lumină. somnul îmi aducea în dar visul. Nu ştiu dacă am văzut vreodată această scenă. în copilărie. altădată. mi-ar fi greu să spun în ce constă marea forţă de sugestie a acelui cadru fix care se aprinde din când în când în mine. ci o privelişte. Dar. dimpotrivă. un scaun singur pe care cineva a pus un măr. De fapt. o nuanţă care îmi aparţinea. aproape animal. că mai ştiu să mă bucur.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . re-vărsând din asceza ei bucuria inexplicabilă. decupată dintr-o intensă. singurătatea bucuroasă a unui scaun şi mărul roşu.Coridoare de oglinzi Emoţia aproape nesănătoasă pe care am avut-o în faţa primei pânze de Vermeer nu mi s-a mai părut decât firească atunci când mi-am dat seama că lumina plutind deasupra SINGURĂTATEA UNUI SCAUN O cameră goală. a unei misterioase prezenţe. cândva. că sunt încă vie. lucios. roşu nenumărate ori acest vis. pe jumătate.

cu mai mult timp în urmă. terifiat pag 259 din 281 voce. Pentru că. ai madrigalurilor. decent şi onorabil. dar îmi imaginez uşor. cât de cele ale psihologiei şi rentabilităţii. a cărei indiferenţă suverană este chiar viaţa. îmi imaginez uşor ceasurile moi şi nudurile cu sertăraşe ale celui mai extravagant dintre artiştii extravagantului nostru secol privite de tot acel public în bluejeans cu un respect fermentat de obişnuinţă şi cu o lipsă de uimire pe care numai uluitoarele mustăţi ale pictorului mai reuşesc s-o clatine puţin. Într-o lume în care a fi în vogă înseamnă chiar mai mult decât a fi în viaţă. al unei înfrângeri. cheltuind mai mult geniu pentru a-şi arăta opera decât chiar pentru a o face. în ce măsură trebuie să fie recunoscută ca şi cum n-ar fi fost inventată de artist. după un îndelung obsedant exemplu. acceptând doar cu timpul pe măsură ce curiozitatea feminină a mulţimii respinse îl cerceta mai cu interes . dar descifrabil totuşi. OBSEDANTUL EXEMPLU În curiozitatea ireverenţioasă a publicului şi în lipsa de entuziasm abia complezentă a criticii s-a desfăşurat. numai suflet şi numai cap şi aripi.să se lase privit pe piedestalul pe care îl merita cu prisosinţă. dar guvernată nu atât de legile artei. evoluţia este fără îndoială spectaculoasă. arhitecţii abia bănuiţi ai catedralelor gotice. Cât de departe sunt pictorii anonimi ai frescelor medievale. poeţii lipsiţi de nume. şi la care s-a Şi iată-mă. nefiind vorba de înfrângerea unui artist este vorba despre înfrângerea unui fel de a fi al artistului. N-am văzut-o. din tablouri! Decât să-l văd zidindu-şi casnic propriul muzeu . asemenea îngerilor lipsiţi de trup. De aici şi până la un ingenios al punerii în scenă.Coridoare de oglinzi răspuns în atâtea feluri încât poate fi socotită în continuare fără răspuns: în ce măsură trebuie artistul să se deosebească de ceilalţi oameni altfel decât prin opera lui şi chiar şi ea.ca un zeu gospodar ridicând singur templul în care urmează să i se descopere cultul . o mare retrospectivă Dali. la Paris. nu . dimpotrivă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .îmi e mai uşor să-l imaginez pe Artist furişându-se cenuşiu. bucură de un succes nezgomotos. pusă de atâtea ori. din dispreţul şi lipsa de înţelegere a celorlalţi. faptul că se poate fi citit decât ca semnul. dar care îi dădea şi posibilitatea de a lua cele mai avantajoase atitudini. şi chiar cu o anumită voluptate. ermetic desigur. ci doar descoperită din adâncurile secrete şi comune ale tuturor? Sub pelerina romanticilor a crescut. scările rulante travestite ironic în burlane imense şi coridoarele mascate în conducte burleşti ale Centrului Pompidou gemând de acea mulţime mereu în trecere a cărei continuă curgere semnifică însăşi indiferenţa. faptul că retrospectiva Dali nu mai revoltă şi nu mai entuziasmează pe nimeni. dospit din jigniri şi insulte. în ce măsură trebuie să uimească prin ineditul ei intimidant sau. întoarsă la întrebarea. opera. orgoliul artistului nedispus să se mai măsoare cu nimeni.

prin mulţime.Editura Liternet 2003 de spaima că ar putea fi recunoscut. Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 260 din 281 .

sunt fericită. dimpotrivă. de-l ţin minte ca pe un lar al casei tronând impunător . de- DEVELOPARE Tot ce aparţine trecutului se încarcă de o aură care depăşeşte în intensitate şi sens simpla nostalgie şi care nu se poate explica doar prin spaima produsă de trecerea timpului şi prin nevoia de a opune luminilor tot mai încenuşate de bătrâneţe. acelaşi obiect poate să arate absolut diferit.în drum spre comutatorul salvator care. atât de grele încât nu reuşeam să trag sertarele care le conţineau? Cât de importante au putut fi mi amintesc şi acum doamnele cu peruci şi crinoline pictate pe pereţii lor translucizi? Şi-mi era chiar atât de frică de bufetul acela aproape animal. fără să ştiu.mărit şi mai mult şi devenit spongios de întuneric . nuanţată altfel. a istoriei mele.. în timp ce. pentru mine ceşcuţele de cafea aşezate pe raftul de sus. a trepidaţiei şi nervilor. Ceea într-una diferită. fără să pot bănui măcar. în prezent . dar al căror model îl ştiu şi acum pe dinafară. cu muchiile dizolvate de acidul zilnic al iritării. în amintire se decupează atent. dându-le un relief pe care nu-l aveau şi făcându-le să pară altfel.. privesc în jurul meu.. sufăr. trăiesc. acelaşi fapt .în cele mai mici amănunte. mirosind dulceag a lemn vechi şi a miere zaharisită. reprodus de doi pictori. zarea nemurdărită de demult. ceea ce este important de ceea ce-i derizoriu.Coridoare de oglinzi tacâmuri masive. plin de porţelanuri pe care nu îndrăzneam să le ating..poate să însemne cu totul altceva. alături. Aşa cum.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de ţin încă minte teama cu care treceam seara pe lingă el . a memoriei. odată întors. sau. trăite aievea. mă mişc printre obiecte şi întâmplări. Cât de important a putut fi în copilăria mea bufetul cu uşi sculptate şi cheiţe. departe.văzut în trecut. iar aura care cuprinde faptele revolute nu este decât ciudata exactitate care le desenează contururile. care dintre ele s-a fixat pe misterioasa placă. ca într-un tablou de Magritte. developată mai târziu de timp. îl exorciza cu lumină?. ci pag 261 din 281 . Iar importantul şi derizoriul pot fi cu totul altele azi decât alaltăieri. întâmplările apar năclăite în mâzga agitaţiei continue. şi de ce aparţine trecutului nu trece automat într-o sferă ideală. Şi astfel.

eram gratificaţi cu laude. întoarsă aberant împotriva înaltelor scopuri mărturisite. cu plete şi basc de catifea. esenţial. Până la noi. el era profesorul de dexteritate. Profesorul intra în clasă purtându-şi . Dar pentru că cei talentaţi şi lăudaţi trebuiau în continuare să vină după-amiaza la orele de cor şi să înveţe să cânte tot felul de cântece lipsite de farmec. întreţinut cu grijă. părând bătrân nu atât prin vârsta lui care nu cred să fi fost trecută cu mult de cincizeci. Brusc. privit din direcţia opusă. pedagogia muzicală a profesorului dădea cele mai neaşteptate rezultate. zece în catalog şi repartizaţi la cor.superior sau inferior. toată lumea făcând eforturi pentru a nu şti cânta. două idei opuse şi înrudite prin chiar opoziţia lor: privit dintr-o direcţie. după ieşirea noastră şi numai rar. îmi este amintită de mereu alte şi alte asemănătoare argumentaţii. noi trebuia să-l reproducem vocal.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . foarte mult timp pentru ca muzica să devină pentru mine cu totul altceva decât prilejul indiferent şi aşteptat al unor recreaţii: a trebuit să pag 262 din 281 Nu m-am întrebat niciodată ce se petrecea în clasă ORELE DE MUZICĂ Îmi amintesc uneori orele de muzică. Ele aveau loc o dată pe săptămână şi erau prefaţate de un fel de destindere apărută încă din ziua precedentă: o oră pentru care nu aveam nimic de învăţat. auzeam vocile de îngeri chinuiţi ale celor talentaţi. îmbrăcaţi în lodene şi purtând şepci. niciodată egal -. el nu era asemenea celorlalţi. în timp ce netalentaţii erau liberi de obligaţii şi datorii. În funcţie de fidelitatea reproducerii. ci pentru că logica lor. O fac nu pentru că de ele s-ar lega vreo întâmplare importantă sau impresionantă în vreun fel a vieţii mele.Coridoare de oglinzi sfidător înfăţişarea excentrică şi aerul atemporal. care trezeau în noi dispreţul lipsei de frică. el era altfel . la fel de exact. un repetent din motive muzicale. singura stare invidiabilă fiind aceea a lipsei de talent. printre ţipetele şi alergătura noastră fericită din curte. Scoşi la tablă pe rând. sau eram daţi afară cu oroare după ce eram notaţi cu un şapte (prin tradiţie. trezind în noi în acelaşi timp simpatia şi dispreţul: spre deosebire de ceilalţi. A trebuit să treacă mult. de el nu ne era frică. Profesorul de muzică era un omuleţ cu bărbuţă şi lavalieră. Înfăţişarea lui reuşea să sublinieze. cât prin aerul său atemporal. un corijent la muzică ar fi fost un scandal. dubla lui raportare la ceilalţi profesori ajungea redusă la un singur aspect. elevii. Îmi amintesc uneori orele de muzică. urcând silnic treptele gamelor şi arpegiilor. sunetul limpede mă uimea de fiecare dată. de neconceput). scotea din buzunarul de la piept diapazonul lustruit de auzul succesivelor generaţii de elevi şi dădea tonul. Şi într-un caz şi într-altul. el era artistul. el părea să aparţină unei cu totul alte epoci şi lumi. Printre ceilalţi profesori. ducându-l cu un fel de religiozitate la ureche. dexterităţile nu-şi puteau permite să nu dea note de trecere.

regatul Händel. ci o istorie a sensibilităţii omeneşti. să şteargă amintirile şi să umple crengile sufletului de flori. împărăţia Mozart. ci cum se ascultă muzica. care trebuie cunoscută cu seriozitatea cu care se deprind legile fizicii. m-am întrebat de ce bătrânelul cu părul vâlvoi şi lavalieră de artist. un învăţământ în care arta nu ar mai fi o dexteritate.Coridoare de oglinzi pag 263 din 281 . la orele de desen nu se desenează pompieristic. a trebuit să învăţ singură să aud şi să ascult. cosmosul Bach. republica Beethoven. ducatul Telemann.Editura Liternet 2003 descopăr în singurătate balsamul universal în stare să închidă rănile. oricât de mare ar fi gerul. profesorul de muzică al atâtor ani de şcoală nu încercase să ne înveţe nu cum se cântă. ci se învaţă privitul. nu orgoliul zadarnic de-a imita. Am încercat atunci să-mi imaginez un învăţământ în care la orele de muzică nu se cântă în cor. ci prin numărul celor care o înţeleg. ci se ascultă în tăcere. târziu. să aleg şi să iubesc zeii stăpânitori ai unor miraculoase întinderi muzicale: principatul Corelli. ci umilinţa fermecată de-a înţelege. comitatul Pergolese. Ana Blandiana . tabla înmulţirii şi tabloul lui Mendeleev. Am încercat să-mi imaginez o lume în care creşterea nivelului de cultură al unui popor nu s-ar mai socoti prin numărul celor care fac artă. Şi abia atunci.

întorcându-mă mereu nu spre dalii şi cârciumărese.Coridoare de oglinzi orice mişcare mai bruscă a aerului o spulberă şi o întoarce în vis? Din ce e făcut aburul alb. poate înscrie riduri şi întipări zbârcituri. nu spre bujori şi gladiole. miracol al nesiguranţei în sine. dintr-o carne aproape animală. mă întreb. mustoasă. explozie aiuritoare şi astenizantă.. nu tot acest popor de flori lumeşti. umflându-şi din umezeală şi umbră sânii mari în culori de bomboane şi piele de crisalidă care a renunţat să se mai facă fluture. zbor de fragmente colorate prin lumina dezvăluind deodată globul minuscul. travestind încăpăţânat şi graţios fructul încă nemărturisit. sculptat cu eleganţă dintr-o materie senzuală. mă urmăreşte în vis. din ce este făcută această actualitate pe care nu numai orice atingere. de nimic prevestită. a schimbării la faţă. în seriozitatea o floare de cais a cărei moarte chiar nu e decât plutire. ci uitându-mă la crengile până acum câteva ore încă negre şi locuite doar. de nemişcate buburuze verzui. ale verii. a corolei? Din ce e făcută pag 264 din 281 . capabilă oricând să se reîntoarcă incertitudine de arminden. plină de importanţă. orbitor de materiale. nu tot acest regn de făpturi intens materiale. fără hotar. iar peste câteva zile va fi fruct amar. căreia cu evidenţă plăcerea nu îi poate fi străină şi în care durerea şi vârsta. fără să le spună măcar clipa.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Oh. din loc în loc. al caisei? Din ce e făcută o floare care în urmă cu câteva zile nu era decât o încăpăţânare vibrantă a crengii bătrâne. fericire vrăjitoare. aburul roz al petalelor dar prezent în fermitatea încopcierii pe ram. frumuseţe mereu în mişcare a lumii. Din ce este făcută o floare.. şi peste câteva săptămâni va fi fruct dulce. şi peste câteva luni. alcool parfumat şi volatil? Răspunde tu. nu fustele creţe şi înfoiate ale crăiţelor. DIN CE E FĂCUTĂ O FLOARE? Din ce e făcută o floare? Nu potirul crinului. nu emisferele grase ale hortensiilor. voluptuoase. ci şi copilărească. nu pălăriile extravagante ale crizantemelor mirosind femeieşte şi luminând picant straturile pasionale fluturând pene şi dantele vechi printre ifose târzii şi pudre reci. rotunde şi gata să plesnească sub misteriosul sânge care le umflă fără să le înveţe nimic. cât o gămălie vie. mai îndrăznind să spere încă o dată. carnale mă interesează. chiar dacă măsurată numai în zile şi ore lungi. strălucitoare. cât un cap acrişor şi verde de furnică. şi-al făgăduielilor inexplicabilă. Din ce este făcută o floare de cais.

fără să reuşească. Se deschide este numai un fel de a vorbi. acolo unde ai fi presupus că se află podul. se deschide o uşă. ci de apartament. depăşind cu mult clădirile şi copacii din jur şi având o asemenea măreţie încât e nevoie de un efort pentru a-l îngloba în peisaj şi a-l face să aparţină cuiva . sau o mansardă. iar mai jos. o clădire ciudată. probabil. iar câinele cu voce de bas şi urechi clăpăuge care o locuieşte are blana.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . oarbe. spatele unei case cu mai multe hornuri. cu un aer important care .oraşului sau naturii. din moment ce între toată această suprapunere de linii şi ochii obsedanţi şi ridicoli ai turnului. pe fiecare dintre cele patru laturi. purtând într-o parte. în extrema dreaptă a acestui cadru. având vocaţia umilinţei şi părând încă de la primii muguri ai primăverii îmbătrânit sau şifonat. un coteţ . pentru că lada e neagră şi argăsită de fumul mai multor decenii. deasupra etajului al doilea. coboară în mai multe planuri întretăiate acoperişul spart şi cârpit din loc în loc cu bucăţi de tablă fixate cu aproximaţie sub ţigle şi pereţii scorojiţi arătându-şi pe sub tencuiala murdară circumflexă. nu de cameră. puţin scorojite. o uşă solidă care contrastează oarecum cu aerul aproximativ şi fantezist al clădirii.etalând zdrenţele ofilite adolescentine. De la acest turn. absolut inexplicabil în context. dacă mă aplec puţin.un garaj de găini eşafodat din lăzi de fructe. pentru că ea stă închisă cu demnitate. Cu o singură excepţie: chiar în calcanul casei. mânjită în permanenţă de dungi şi pete de funingine. să o mascheze. albă cândva. crude şi verzi. în octombrie . câte un ochi rotund cu sprinceană atât de tare cu un ochi încât nu-l pot privi un minut întreg fără să clipesc. o uşă pur şi simplu pag 265 din 281 ale frunzelor de anul trecut în plină primăvară şi frunze DE LA FEREASTRĂ De la fereastra mea se văd: două acoperişuri de tablă vopsită cu miniu şi având paradoxal.ce-i drept . un salcâm zdrenţuit. Este vorba. legate între ele cu capete de sârmă şi o cuşcă de câine amenajată într-o fostă afumătoare. imens şi gol. paralelă.nu exclude deloc posibilitatea deschiderii. la o înălţime de câţiva zeci de metri de la pământ. improvizată parcă. deasupra golului. sub ramurile unui oţetar mereu în contratimp . şi un plop uriaş.Coridoare de oglinzi cărămizile în curs de măcinare. goale. chiar culoarea ruginei împotriva căreia luptă. un castan rotat şi impunător. ca şi cum nu i-aş putea susţine privirea. un turn ascuţit terminat printr-un buzdugan caraghios dar nu lipsit de mister. de curtea şi peretele din spate ale unei clădiri cu intrarea şi ferestrele dând într-o altă stradă. eu nu văd decât zidurile drepte. un geamlâc decorativ probabil. dar semănând încropit din plăci aglomerate şi foi de polietilenă. deasupra ramurilor salcâmului care parcă încearcă. depăşindu-l. un turn bizar sub acoperişul căruia se deschide. cu tencuiala căzută pe alocuri. E o uşă frumoasă. mai pot să văd. desigur. închipuind hărţi pline de precizie ale unor ţinuturi inexistente.

Editura Liternet 2003 normală al cărei insolit strident izvorăşte tocmai din naturaleţea cu care îşi păstrează. în locul absurd în care este plasată atât de inexplicabil.Coridoare de oglinzi pag 266 din 281 . încropit şi promiscuu care al acestei uşi pe care. e salvat de misterul nonşalant Ana Blandiana . se vede de la fereastra mea. lipsit de mirare. întregul univers. caracterul normal. gata oricând să mă consoleze cu absurdul ei iremediabil şi împăcat cu sine. o zăresc. obişnuit. dacă mă aplec puţin.

ar fi început să dea colţ şi să prindă rădăcini. cu vârfurile pantofilor izbindu-se mereu de culmile orgolioase ale brazdelor ajungându-mi aproape până la genunchi. solidar cu pământul în acea atât de victorioasă tentativă de a mă răscoli. Mergeam greu. eram obosită. cu voluptatea oboselii din mers. iată o experienţă. şi orizontul devenind perfect rotund. ca şi cum. poticnindu-mă. a merge până când simţi pământul urcând în tine până la glezne. numai de pământ. firicelele nevăzute care se fixează şi se pag 267 din 281 . simţeam cum eu port în mine atomii lui veşnic hrănitori abia travestiţi în celule trecătoare de viaţă.Coridoare de oglinzi într-o adâncă oglindă. aşteptător. rotundă şi ea. de a mă trezi. ca-n vis. al înrudirii fiinţei mele nerăbdătoare de vară cu substanţa suspendată de aşteptare a peisajului. gata să prindă rod ale câmpiei. până la genunchi. iar el poartă în sine. descopeream cum trupul meu de carne şi sânge zvâcneşte fericit recunoscându-se. cu plăcerea mersului. abia ascunşi. cu respiraţia simţită înnoitoare până în adâncul fiinţei. cu acea umezeală a umorilor profunde şi secrete. a merge mult. apoi tot mai violent. de a mă face să mă descopăr altfel. mirosind neliniştitor şi adânc a forţă nedefinită şi a timp nelimitat. a merge peste un câmp gol. cu o acută plăcere. seara cobora. străbunii mei necunoscuţi şi atât de reali. peste pământul rotund. cu fiecare elan de-a simţeau bine acolo. cu pieptul umflat de văzduhul prea mult pentru mine. înaintam mai greu printre făgaşele greu dintre brazde ca şi cum ar fi scos. şi mă gândeam ameţită. umed puţin. în timp ce trupul meu tot. la început tremurător. gata să se dezlănţuie. să mă las să adorm. ca merge mai departe. mi se făcea somn. şi mă simţeam bine. deodată. a merge mult peste un câmp de pământ. Cu cât creştea oboseala. iată un fapt cu adevărat esenţial.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Pentru că sensul acelui efort al înaintării prin ţărână era sentimentul. a merge peste un câmp proaspăt arat. în luciul mineral ai pământului. şi mă simţeam acasă. fără s-o fi bănuit măcar înainte. cum aş fi putut să mă întind pe pământ. ca o enormă sămânţă. Mergeam tot mai greu. nevăzând nimic altceva decât pământ. paşii mi se smulgeau mai RĂDĂCINI A merge peste un câmp arat proaspăt.

Editura Liternet 2003 fie nici o legătură. Ana Blandiana . fără nevoia hârtiei . Noaptea. atât de suficient sieşi. Dar este destul să încep să scriu proză ca să descopăr uimită cum. mă îngheaţă şi mă duce uneori până la totala incapacitate de formulare. 114. de mine însămi. şi. cu spaime supranaturale. Ştiu poeme care-mi amintesc acele medievale veşminte păstrate în muzee. 111. existând orgolioase în sine. pe intransigenţă şi absolut. când lipsa de concret a poeziei şi legile exhaustiv. Există momente în care scrisul versurilor nu mă sublimării ei mă stânjenesc: există momente în care simt nevoia unei construcţii mai mari. atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare. de discrepanţa rezultată din diferenţa de definiţie a celor două noţiuni. Suntem atât de aproape. rămân suspendată într-un fel de timidă şi încăpăţânată mândrie care mă împiedică să împlinesc deliberat ceea ce începuse de deasupra voinţei mele. fără să-mi treacă măcar prin minte că între cele două noţiuni s-ar putea să nu fiindcă cineva din adâncul meu îmi dictează cuvânt cu pag 268 din 281 . 113. Este prea absurd ca să nu fie adevărat. care să mă cuprindă 109. încât nu e cu putinţă să fie şi prost . ceea ce e şi mai minunat.totul este atât de complet. şi să sufăr după poezia a cărei părăsire îmi apare deodată ca o laşitate şi o degradare. încât nu mai simte dorinţa de a rămâne. venite de la sine. Am început prin a încerca să mă exprim şi am sfârşit prin a mă lăsa. în vis. fără chin. Viaţa se întemeiază pe îngăduinţă reciprocă şi toleranţă. în timp ce arta. 116.Coridoare de oglinzi FRAGMENTE (SPAIMA DE LITERATURĂ) 108. 112. de meşteşug. scriu uşor. exprimată. După primele două versuri. 117. fără nevoia de a îmbrăca un trup viu. mai complete. 110. când tânjesc mai mulţumeşte. Scriu atât de greu. Spaima de literatură. Până nu de mult aveam conştiinţa clară că scriu aceea între viaţa şi arta cuiva există mereu după arhitectura unei cărţi definitorii. senzaţii infrafizice şi idei care să-şi poată permite argumentarea. 115. complet nu înseamnă şi absolut. de potriveala vorbelor.îmi spun cu o ultimă speranţă. încât între noi cuvintele nu pot intra decât asemenea unor icuri menite şi capabile să ne despartă.

spuse. până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului şi se opreşte ţinându-şi respiraţia.a existat. E vorba. pulsa între mine şi paginile mele. deşi ar fi fost exagerat să susţin că glasul acela eram chiar de sânge. pentru a nu înceta să vorbească. nici nu am nici o clipă senzaţia că sunt ale mele. dacă urmează legile logicii. să le aleg. Când povestesc anumite lucruri văzute. pentru ceea ce Eminescu numea “o istorie pe apă".. Şi. dar fără a exista cu totul. oare. îmi ia pur şi simplu mâna şi mi-o mişcă pe hârtie. 119. acestea mă impresionează mai tare decât atunci când le-am văzut. nu trebuie să fie neapărat ale mele.. Acest pag 269 din 281 . ursuz şi ne Ana Blandiana . fără a dispărea cu totul. Acum mi se comunicativ. îşi turnă apă în pahar şi eu. ci. dealtfel. pare că acel cineva s-a mutat în afara mea şi. dacă aş şti sau nu să scriu.Coridoare de oglinzi zise. să le învăţ pe dinafară. un sentiment profund de înrudire. Şi. îmi vine şi mie să spun despre ceea ce trăiesc. pentru a mi le apropia. aşa cum fac atâţia: “Ce păcat că nu ştiu să scriu. Există veşnica lor interpretare şi reconstituire. Uneori. în fapt. De fapt. Mă cucereşte poezia în punctul în care logica ei mai păstrează semnele trecerii logicei celorlalţi. al căror sens să fie numai realist. rândurile rămase îmi sunt astfel aproape necunoscute şi nu-mi rămâne decât să le recitesc. pe pământ solid. din piatră în piatră. ar rămâne de văzut. 120. devenit prejudecată. O numai reconstituire care.de către mine a realităţii. nu ne mai putem îndoi . de o emoţie amânată care mă atinge mai târziu sau de o emoţie care mă atinge numai în momentul în care a devenit artistică (prin povestire)? 121. Dar asta pot să fac cu versurile oricui. ci un anume dispreţ. 118. nu se mai oboseşte să-mi spună şi mie despre ce este vorba.Editura Liternet 2003 cuvânt ceea ce eu trebuie doar să mă grăbesc să însemn sau. Nu mă văd scriind: “El se aşeză la masă. faptele aproape că nici nu există. pentru a mi le face astfel familiare.". simt că se depărtează de adevăr. străin şi duşmănos aproape. decât realitatea nemijlocită. comportamente. Ceea ce mă împiedică s-o fac nu este incapacitatea propriu-zisă. Pentru mine poezia e o înaintare logică din cuvânt în cuvânt. o legătură adevărată. ca pe nişte urme misterioase. rămânând numai o amintire frumoasă şi dătătoare încă de sens. ca pe nişte amintiri de neînţeles dintr-o altă viaţă care . să mă chinui a crea condiţii acestui glas interior pentru a vorbi. Semnele.iată. Şi. Nu mă văd descriind fapte. dimpotrivă. pentru epică. Mă impresionează mai tare redarea . Mă farmecă pictura în punctul în care figurativul lunecă în decorativ. încărcate de nedezlegate semnificaţii. ar fi un adevărat roman".

Critica inspirându-se din literatură.uneori fără nici o importanţă . În jurul artiştilor adevăraţi publicul se strânge iritat de viziunea criticului asupra sa nu mai mult decât are această emoţie bruscă în faţa hotarului asumat. Ana Blandiana . Dacă ar fi fost creată de scriitori. Aţi văzut vreodată ochii unui copil bolnav? miraculosului întrebările fără răspuns din care se naşte în cum se strâng palmele rotunjite în jurul flăcării. observ cum.pe care scriitorul i-o pune. acest text final poartă numele meu. 128. Nu cred că există pe lume curaj mai mare decât acela de care are nevoie un scriitor pentru a-şi citi pagina scrisă în ajun. Această neserioasă. Am preferat întotdeauna cele din urmă. scriitorul are dreptul să fie dreptul realitatea să fie iritată de oglinda .întotdeauna deformantă . maladiv. aparţine în cel puţin egală măsură fazelor lunii. nemărginita uimire în faţa durerii care se citeşte acolo? Asta este ceea ce am vrut întotdeauna să exprim în poezie. Într-un mod oarecum abuziv. eu. 123. sau poeziei neîmblânzite încă de cuvânt. dar atât de reală face viaţa fărâme din care nu se leagă.care îmi vine sau nu îmi vine în minte. logicei mele omeneşti îi sunt şterse contururile şi multiplicate sensurile. 122. cu candoare. scriind. 127. mai revelatoare decât continuarea inconştientă a drumului pe deasupra prăpastiei. fără voia mea şi dincolo de mine. 125.Editura Liternet 2003 moment este totul. dar mereu repetată tragedie îmi nimic. Scriitorul nu este creatorul. lumea ar fi arătat cu totul altfel. un farmec neintenţionat şi uneori neînţeles se insinuează în vorbele care încep să dea mai mult decât le dădusem. Nimic nu e mai ciudat decât felul brusc. această efemeră. iar mesajul meu se voia întotdeauna explicit. această realizare a golului de dedesubt. însă. Textul născut astfel. sau cine ştie căror alte misterioase forţe ale universului. ci martorul lumii prin care trece. în afara paginilor. tristeţea. Cu cât trece timpul. Nu am scris niciodată o poezie de dicteu automat sau de joc muzical şi întâmplător cu vorbele: gândul meu a fost de cele mai multe ori limpede.Coridoare de oglinzi Gravitatea. scris de mâna mea. şi totul legat de o frază . suferinţă. 126. ca să nu pag 270 din 281 . aşa cum literatura se inspiră din viaţă. în faţă. această oprire. 124. în care. la cea mai transparentă beatitudine. pot să trec de la cea mai neagră deprimare.

Ar trebui poate să fiu jignită de această dependenţă totală de forţe pe care nu le pot in fluenţa. ca şi cum calea lor . dar mă simt fericită şi mândră ca o doamnă de la curte căreia regele i-a dăruit un copil. Nu ştiu decât transcrie ceea ce trăiesc. 133. De când mă ştiu îmi vuieşte capul de idei despre cum unul de a muri. negându-se una pe alta. de aceea rândurile mele nu-mi aparţin şi mă mir de ele. Un cuvânt. 130. până când nu mai poţi înceta vreodată să mori. nimeresc în alt loc. Nu ştiu inventa nimic. Scrisul nu este atât un mod de a supravieţui. încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea. încât până jos nu mai ajunge decât un ecou nins de cenuşă şi întors spre înalt . Încerc în faţa propriilor mele pagini atâtea îndoieli şi atâtea certitudini care nu numai că nu reuşesc să se reducă între ele. E o întreagă. aş vrea să scriu. La urma urmei. Poetul e o prăpastie în care cad cu vuiet durerile lumii şi în cădere se dezintegrează şi ard. nici sentimentul că m-am supus de bunăvoie extravaganţelor şi derizoriilor lor suplicii. 135. ci altcineva scrie prin mine lucruri la care eu nici nu m-am gândit şi pe care nici nu le bănuiesc cu o clipă înainte de a le scrie. şi le spre litera de plumb n-ar fi trecut prin capul meu. În literatură n-am ajuns niciodată acolo unde voiam. 129. dar se şi amplifică. un fel de a muri fără încetare. comedie a încrederii şi descurajării. false şi exagerate în egală măsură. ca o lunecare continuă pe unul dintre acele diabolice tobogane de bâlci numite montagne russe şi formate din mereu repetate coline şi văi. Se vorbeşte atât de mult. un vers.Coridoare de oglinzi 132. secundă de secundă. Senzaţia ciudată şi paradoxal flatantă că nu eu scriu. Nemurirea nu este decât o moarte care nu se mai termină. abia suportabilă. 131. Nu sunt scriitor. spaime şi rău. 136. Şi nu pot să mă laud c-am îndrăznit măcar să sper vreodată că îndoielile mele în faţa paginilor scrise vor avea cândva sfârşit. poate să însemne totul sau pag 271 din 281 134. dar orice drum îmi propun.aproape o muzică. mai departe sau mai aproape. sunt numai poet. cât Ana Blandiana . nu le împiedică să provoace ameţeală. privesc cu o bucurie străină şi surprinsă. pe care o trăiesc fără oprire. dar pe care nici conştiinţa artificialităţii lor.Editura Liternet 2003 fie stinsă de vânt. de cele mai multe ori mai bine decât aş fi dorit sau aş fi putut eu cu bună ştiinţă. o moarte artificială nu e mai puţin definitivă decât una firească.

fulgerul revelaţiei.. nu este ridicol. nu fac decât să alăture. un şurub este un şurub. nici de vopsele. nimic palpabil. ea nu are nevoie decât de secolele în stare să aleagă argintul de staniol. Indiferent în ce stare l-ai privi. Piatra filosof ala a artei ar fi să poţi fixa. cuvinte clinchetitoare de argint. Acest adevăr stă la baza perceperii poeziei şi a artei în general. “nepoetică". sunt numai poeţi. de altfel. Iată o artă cu adevărat modestă. . aproape insuportabil. prin însăşi esenţa sa. fără rost.Coridoare de oglinzi 141. cel mai mare poet este ridicol. nu fac nimic mai concret. în diverse limbi de pe pământ. ea nu are nevoie nici de marmură. indecentă. înalţi sau scunzi. dar. Deosebirea dintre a fi îndrăgostit şi a iubi este deosebirea dintre talent şi geniu. nu-mi creez numai obligaţia de a mă exprima. 139. numai pentru că nu-mi amintesc cuvintele de care am nevoie. Citit într-o stare măreţia şi extrema fragilitate a artei. Am considerat întotdeauna cu tot 142. în schimb. ci şi pe aceea de a exista pentru a fi exprimată. spâni sau bărboşi. toţi acei oameni graşi sau slabi. îmi vin în minte altele. O opţiune pe care numai misterul ei visceral o mai apără puţin de dezvăluirea totală şi. născând alte sensuri necredincioase mie. Creându-mi obligaţia de a scrie săptămânal. cu un sens puţin diferit tot aşa. susţinând o conversaţie mă trezesc spunând alte lucruri decât pe cele pe care le-am intenţionat.că poziţia scriitorului faţă de critic seamănă până la ridicol cu aceea a femeii faţă de bărbat. 138. Nu este sublim. afectaţi sau boemi. Ana Blandiana . nici de tuburi scumpe de orgă. să mi-l fac) pentru că intenţiilor mele dornice să se materializeze în frază li se substituie alte cuvinte decât cele pe care le vroiam eu. 140. Problemă la fel pag 272 din 281 masochismul pe care o asemenea credinţă îl presupune . la acel festival literar de pe ţărmul straniei mări din nord.câteva sute strânşi acolo.Editura Liternet 2003 nimic în funcţie de starea sufletească. scriind. Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors.. că toţi acei oameni . verificabil. Gândul. un măr este un măr. aroganţi sau umili. Aceeaşi capacitate a unora de a naşte şi a celorlalţi de a fi totuşi mai importanţi. pur şi simplu există. fidele numai frumuseţii adesea străine. Literatura e opţiune şi deconspirare. Aici stă 137. blonzi sau bruni. de liniştea mentală a celui care citeşte. Aşa cum într-o limbă pe care n-o ştiu prea bine. neschimbat în intensitate. eleganţi sau peticiţi. nu pot urma niciodată cu exactitate un plan (nici nu mai încerc. 143.

în minunata ei rotire. dar ceva mai adânc şi mai nepasionat din mine. de a participa într-un fel la istoria pe care o străbat. autonome şi diferite. numai nevoia de a spune adevăruri. Din toate suferinţele din jur transpare în pagina mea numai suferinţa în sine. 148. asemenea acelor pereţi de mânăstire medievală pictaţi cu peisaje în care.oricât de ilicit şi chiar cu riscul de a sparge oglinda liniştită a artei . Eram un miraculos aparat funcţionând cu energie onirică: descoperisem de fapt un perpetuurn mobile. în strălucitorul machiaj al aparenţelor. 149. m-a adus.. ci şi. din plante. igrasii adânci şi de nevindecat. fac tot ce pot pentru a fixa. Desigur. regenera. 150. din nori.Editura Liternet 2003 de greu rezolvabilă ca şi aceea a păstrării energiei solare din zilele calde în cele reci. 147. Clarviziunea artistului trebuie să vadă nu numai mereu ciudată. printre rândurile lungi şi logice. se descoperă figuri de sfinţi. Poezia este cea care mi-a dat. ceva mai indiferent la clipă şi chiar la timp. Dacă n-ar fi apărut insomnia.cât mai multe elemente concrete. Ana Blandiana . . pentru a-l face roditor. pentru a trece .asemenea lui Leonardo . Disperată şi umilită. Am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele. Un altul care numai în clipele de mare pag 273 din 281 . Şi mai există misterul în stare să palpite dincolo de senzaţia celorlalţi că au înţeles totul. să cadă. 144.Coridoare de oglinzi 146. ca pe un al şaselea simţ. îmi spune că totul se întâmplă astfel spre salvarea mea. Altul mă priveşte din pietre. Şi totul se refăcea de la sine în vis. din animale. ciudat. o suferinţă cotropitoare. În acea edenică transă a scrisului.. Dar. a întrebării “Ce caut eu aici?".chipuri în petele de umezeală de pe zid. atât de simplu. la umbra. adormeam. de câte ori mi se întâmpla să nu mai am nici o idee. Scriu proză cu o anumită mirare. dar lipsită de determinări. perfect inteligibile fiecare. din anumite unghiuri. artistul este doar norul căutând pământul din care sa înălţat şi asupra căruia vrea. 145. Întotdeauna am crezut că frumuseţea este asemenea apei circulând în natură şi că. există în scrisul meu un anticorp care elimină cu de la sine putere prea strânsa legătură cu istoria. Apoi mă trezeam şi continuam să transcriu materia pe care o acumulasem şi care se putea. Există poeţi care refuză să comunice şi alţii care rămân secreţi chiar în cadrul comunicării. sentimentul prezenţei altuia în lumea înconjurătoare.

o perdea de metal cu buline de gol prin care pot să privesc din când în când (când scriu) dincolo. ce de cântece vor răsuna în veacurile de după noi.Editura Liternet 2003 oboseală se numeşte Nimeni. faptul de a scrie de la frază la frază. 151. 153. interesant dar străin. Între mine şi scris se ridică un zid de fier cu ferestre rotunde. Asemenea unui coşmar. dacă Homer avea dreptate când credea că zeii urzesc nefericiri pentru ca generaţiile viitoare să aibă ce cânta! Ana Blandiana . Nu-mi doresc decât să mă mut cândva definitiv acolo. dar nu am nici forţa de a mă rupe definitiv de aici şi nici siguranţa că farmecul nespus al paradisului întrevăzut pe furate s-ar mai păstra atunci când i-aş fi locatar.că s-a închegat ceva unitar.în cele din urmă . Doamne. diferit în mod esenţial de intenţia cu care începusem scrisul. 152. de a nu cunoaşte decât paragraful următor şi de a vedea totuşi .Coridoare de oglinzi pag 274 din 281 .

sau Stan . Totul mă emoţiona. sau oraşe.în acelaşi timp naivă şi subtilă .tribunalul. recunoscătoare pentru umanişti cu aceeaşi privire . acel obraz de înger pictat de Constantin . această atât de teoretică. în . ci pag 275 din 281 martiri. fără a fi rupt de tradiţie al oraşului. văzându-le pentru prima oară. Totul mă emoţiona: şirurile de arcade cu sensul pierdut: pivniţele boltite peste portrete de voievozi nevoind să renunţe . ascunzând în seriozitatea credinţei lui un zâmbet care se citeşte.în ochii lui Neagoe Basarab. sau monumente româneşti. în unghiul totuşi nemişcat al gurii. cum mi s-ar părea dacă aş fi străin şi. pentru mine. pereţii vedea. vizitând muzee. cu orele serii strigate din secole lunecând încă rotund în jurul crenelurilor care nu mai apără nimic. ci şi a mea. Petru Cercel. cu acel obraz de înger umbrit. dispus mereu să nu mai lase loc judecăţii şi îndoielii. De fiecare dată rezultatul a fost eficient nu numai pentru situarea realistă a subiectului într-un cadru comparativ mai general. acest atât de ştiut pe de rost decor al unei revolute poezii. m-ar fi emoţionat la fel. gata oricând să înlocuiască întrebarea prin lacrimă şi răspunsul prin oftat.a liniei. sau loachim. dimpotrivă.Coridoare de oglinzi împodobiţi cu abia schiţate ornamente pe care betonul zidurilor le-a împrumutat de la lemnul porţilor şi de la smalţul de pe oale. în sclipirea totuşi gravă a ochilor nestinşi. Constantin Brâncoveanu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Zugravul. şi mai ales Biserica Domnească.atotînţelegătoare şi totuşi ştirbite de veacuri. Iar atunci când am răspuns da a fost ca un examen trecut cu strălucire. bisericile minuscule pierdute în fundul unor curţi aproape gospodăreşti. Totul mă emoţiona: fostele case boiereşti înecate în meri înfloriţi şi-n spuma liliachie a mălinilor. cetate de scaun. fără să fi ştiut nimica despre ele înainte. primăria. centrul nou modern fără a fi stereotip. cea care priveam. original. cu straturi de flori şi cişmea pe locul fostei fântâni. ci şi pentru propriul meu echilibru emoţional. acel obraz de o mare puritate . nu numai al şirurilor de voievozi plătitori şi fiecare strop de admiraţie pe care reuşeau să mi-l smulgă. dar încăpăţânate încă într-o demnitate O ORĂ LA RUINURILE TÂRGOVIŞTEI M-am gândit adesea. cum mi s-ar părea ele dacă le-aş străinătate sau. limpede încă şi dezlegător de taine. Turnul Chindiei. trotuarele late. vitrinele largi. văzut pe alte meridiane şi în alte contexte. instituţiile copilăreşti impozante ale vechii provincii . Mi-am amintit de această terapeutică a admiraţiei hoinărind într-una dintre rarele zile idilice ale acestei primăveri pe străzile necunoscutei Târgovişti.sau loan. în faţa căruia am rămas minute lungi încercând să-i înţeleg zâmbetul supravieţuitor şi încercând să înţeleg dacă. păstrat viu din fresca aproape ştearsă a secolului şaptesprezece. aş citi numai ghidurile şi pliantele care le explică. ca o mare bucurie şi ca un mare succes nu numai al zugravilor brâncoveneşti. poşta.

decât să pot respecta. cea care nu ceream decât să nu trebuiască să mă îndoiesc.Coridoare de oglinzi pag 276 din 281 .Editura Liternet 2003 şi a mea. Ana Blandiana .

care va fi culoarea şi mărimea. s-a făcut deodată mai mare. poate fi în stare să . capabilă să dea extaze şi să producă iluminări. cu însuşiri şi pretenţii. peste o săptămână sau două. ar fi devenit transparenţi. cu aspiraţii. şi mă duc în grădină. gălbui. mai crescut aripile verzi ale seminţei zburând prin verbul a fi şi mi se pare că văd cu ochii mei celulele înmulţindu-se şi am sentimentul că spectacolul la care asist se petrece pentru prima oară pe pământ. lăsând privirea să pătrundă fermecată în mereu alte şi alte încăperi. cel ce o contemplu. şi peste încă o zi firele reuşeau să ţină dreaptă în aer câte o frunză. greutatea şi mirosul lui. de a face la rândul meu adepţi. gustul şi forma. Pe pământul negru descopăr mai întâi nişte gămălii verzi abia ţinând de fiinţă. un om care s-a emoţionat vreodată de colţul ierbii facă rău unei fiinţe. şi în ziua următoare gămăliile se înălţaseră pe creştetul unor fire de aţă vii. desăvârşirea plantei să fie miracol? Există MIRACOLUL Mă scol dimineaţa.transformare mi se pare un fragment de miracol. apoi tot mai zimţată. din pământ. rotundă la început. teoretică. pentru că nu cred că un om care a pătruns cu adevărat sensul adânc al transformării unei seminţe în plantă. şi. Mă scol dimineaţa şi mă duc în grădină să văd cât a mai crescut şi orice .Coridoare de oglinzi împiedica. de mine depinde. fără să fi avut până atunci măcar bănuiala că fusesem oarbă. ca şi cum nenumăraţi pereţi. Pentru că. Oamenii încep să se împartă pentru mine în cei capabili şi în cei incapabili de a se pătrunde de acest miracol. firav şi triumfător. Pentru că. iar eu îi sunt unicul. opaci până acum. fără a fi emoţionată de taina ciudat că ani de zile am putut să trăiesc fără a mă mira de ieşirii din sămânţă. să o calc sau nu în picioare. oare. dar nu de mine depinde ce fruct va face vlăstarul acela de viaţă vegetală.cât de imperceptibilă . o frunză adevărată. din ce în ce mai specifică. pag 277 din 281 Mă scol dimineaţa şi mă duc în grădină să văd cât au ieşind. faptul de a fi firească poate ceva mai miraculos decât naturalul? Mi se pare la fel de minunea naşterii unui măr. să o smulg sau nu din pământ. simbolică aproape. tot mai concretă. desigur. cum mi s-ar părea ciudat să descopăr că văd. defecte şi calităţi. toate acestea au fost prestabilite mult mai de mult de legile imuabile. Şi oricât de naiv şi arbitrar poate să sune ceea ce spun. şi. să văd cât au mai crescut. nu mai pot interveni decât samavolnic. Lumea s-a îmbogăţit deodată nemăsurat. sămânţă aproape invizibilă pusă cu îndoială în cuibul umed de ţărână dăduse naştere unei plante complete. simt nevoia de a propovădui. ca orice neofit.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi mai ales cu un destin în desfăşurarea căruia eu. Este ca o convertire la o religie nouă. înscrise în aproape invizibila sămânţă pe care eu am ascuns-o în ţărână şi la viaţa misterioasă a căreia asist uluită ca la cel mai palpitant şi fascinant spectacol. nu cred că există o mai revelatoare clasificare. chiar şi nevegetale.

Coridoare de oglinzi pag 278 din 281 . Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 fermecatul. privilegiatul spectator.

Coridoare de oglinzi existentă pe pământ este limitată. chiar dacă de-a lungul mileniilor au reuşit să se îmbrace în cauze nobile şi mari idei. Avansul spectaculos al inteligenţei nu ne-a apropiat cu nimic de fericire pentru că sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic. Şi aşa cum savanţii se încăpăţânează să caute surse noi de energie. Şi atunci. Şi. sufeream de aceeaşi singurătate nevindecată mereu. ce poet este oare destul de optimist ca să spere că va descoperi în SURSE NOI DE IUBIRE Inteligenţa noastră este nelimitată.preţul salvării noastre se socoteşte în unităţile ele măsură ale dragostei. ne răzbunam şi invidiam în forme abia racheta interplanetară. În timp ce inventam roata şi în timp ce inventam mereu aceleaşi şi numai câteva. lipsa de dreptate şi lipsa de logică rănesc cu aceeaşi cruzime. Ce era cruzimea celui înarmat cu securea de silex faţă de cruzimea purtătoare de submarine şi rachete teleghidate? Inteligenţa noastră nu a ştiut să evite dezastrele. sentimentele săgeţi şi în timp ce inventam bomba cu hidrogen iubeam şi uram aproape la fel.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cui foloseşte că aventura existenţială a traversării mărilor a fost înlocuită de plictiseala câtorva ore de avion şi voluptatea purificatoare a muncii de angoasa supravegherii unor ameninţătoare maşini? Acum. aşa cum cantitatea de energie modificate. ca şi în epoca de piatră. Setea de putere şi setea de dragoste. dar a ştiut să le mărească dimensiunile şi să le facă de neîndurat. cantitatea de iubire existentă în noi poate că nu e infinită. valorăm numai atâta cit iubim . ne era dor şi visam fericiri la fel de greu de atins. În timp ce inventam arcul cu sufletul nostru surse noi de iubire care să ne împiedice să dispărem în întuneric şi frig? pag 279 din 281 .

mândria de a fi luptat şi tristeţea de a fi trebuit să lupt. şi Mircea cel Bătrân. mi se pare de fiecare dată întăritoare în sine. Oricât de neagră. biruitorul. cu riscurile şi pierderile ei. înfrântul. totul era înlocuit de acel amestec ciudat în care se topeau. oricât ar părea de ciudat. o luptă reprezintă un câştig şi o victorie asupra propriilor spaime. nici n-am fost vreodată în stare să deosebesc net o înfrângere de un triumf. egale. scump cu laşităţi şi umilinţe. Ion Vodă cel Cumplit. plătită că trebuie să dovedim fără odihnă. sentimentul luptei era mai puternic şi precumpănitor asupra folosului cu care luptă . În cei patruzeci de ani de lupte ai lui Ştefan cel Mare împotriva turcilor intră cu străluciri egale victoria de la Vaslui şi înfrângerea de la Valea Albă. N-am regretat nici o înfrângere. biruitoare sau nu. s-ar putea solda şi. de fiecare dată. generatoare de aureole şi sensuri. oricât de pierdută. tonică prin simpla sa existenţă. indiferent de sfârşitul luptei. oricât de dezastruoasă. că suntem pag 280 din 281 . “O luptă-i viaţa"? Cine n-o ştie de la şcoala primară? MAI IMPORTANT M-am întrebat adesea ce este mai important într-o Şi. De fiecare dată. lupta. nu există luptă zadarnică. De fapt. De altfel.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . odată încheiat totul. Mai mult: există în mine un plan în care înfrângerile nici nu ajung decât sub forma unor raze lungi. Amintirea luptei. aşa cum nu există suferinţă zadarnică. Dar banalului adevăr că viaţa e luptă i se adaugă.faptul că ai purtat-o sau felul în care s-a terminat. esenţială rămâne încordarea de a fi participat la ea. clipă de clipă.Coridoare de oglinzi ea. descoperirea că lupta e viaţă şi vii. oricât de fără speranţă. o suferinţă te îmbogăţeşte sufleteşte. îşi înscriau în istorie cu egale litere lupta şi suferinţa. de fiecare dată am ajuns la concluzia că. N-am regretat nici o înfrângere. important rămâne curajul de a fi luptat. indiferent de soluţia încleştării.

ce manie să scrii fără încetare tot ce vezi. şi am fost la fel de convinsă că nu am dreptate de ambele părţi ale liniei de şi puterea de a povesti ce-am trăit şi m-am mirat când mam surprins povestind întâmplări pe care nu reuşisem să le trec înspre viaţă din somn. renunţând la încăpăţânata iluzie că aş putea să împac cele două minuni ultimă. care intervine în cursul transformării vieţii în cuvânt şi face . Astfel apare o realitate pe care nu pot s-o determin. frazele rămân. tot ce-ţi trece prin cap! Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris. această prelungire slab foşnitoare. miraculoase şi pline de taină. şi.Coridoare de oglinzi mereu nenumite.aşa cum în pictură naşte pe pânză viziuni pe care nu le bănuia nici realitatea modelului. greu de susţinut. am optat mai întâi pentru cuvânt şi apoi pentru bobul de rouă. Iar dacă m-a cutremurat şi m-a supus cu adevărat ceva. totuşi. decât tensiunea vie. în ea. am pretins nu-mi mai rămâne decât să optez între a trăi şi a scrie (poate că toţi au fost obligaţi să opteze astfel). zborul sfârşeşte. fără să mă întrebe. în timp ce fulgul se mistuie. trece. Mie frumoasă decât viaţa. Sau poate că şi această opţiune nu este decât o pag 281 din 281 . poate fi preferată liniştii fără hotar a unui fulg care cade. cuvintele.a cuvântului desenat din litere moarte. o ÎNCĂPĂŢÂNATA ILUZIE Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris. pieritoarei secunde de acum? Şi chiar puterea schimbătoare de forţe a frazei. şi. tot ce crezi. şi poate chiar necredincioasă ei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .cuvântul scris să asculte de legi pe care eu nu le cunosc şi nu le aud. Dar să fie oare mai preţioasă această veşnicie uscată. ce profanare să modelezi în fraze efortul îngeresc al unui zbor! Desigur. împăcării cu sine şi cu lumea a unei seminţe încolţind? Am crezut şi una şi alta. mai realitate care mă cuprinde. a fost descoperirea acelei forţe netrecut. duşmane. totuşi. nici ştiinţa artistului . ce blasfemie să transformi în cuvinte un fulg de zăpadă. a unei participări? Să fie de preferat durata – nesfârşită . chinuitoare iluzie. decât timpul limitat şi plin al unei priviri. capacitatea ei de a lupta şi de a transforma sufletele şi orânduielile. Când am trăit tremurând de încordare.