Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

Redactor: Delia Oprea doprea@liternet.ro

ANA BLANDIANA

Scanat: Corina Ungureanu cungureanu@liternet.ro

Copertă : © 2003 Dora Ionescu dionescu@liternet.ro Editor format Adobe PDF: Dora Ionescu dionescu@liternet.ro Text: © 2003 Ana Blandiana Toate drepturile rezervate autorului.

CORIDOARE DE OGLINZI

© 2003 Editura LiterNet pentru versiunea Adobe PDF Este permisă difuzarea liberă a acestei cărţi în acest format, în condiţiile în care nu i se aduce nici o modificare şi nu se realizează profit în urma acestei difuzări. Orice modificare sau comercializare a acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet este interzisă. ISBN: 973-8475-25-2 Editura LiterNet http://editura.liternet.ro/ office@liternet.ro

pag 2 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

CUPRINS
SCUTUL FRAGIL ..........................................................8 BIBLIOTECI ................................................................9 DE GENUL FEMININ ................................................... 10 SENINĂTATEA PLANTELOR .......................................... 11 INTRANSIGENTA SĂRBĂTOARE..................................... 13 DUBLUL .................................................................. 15 DICŢIONAR.............................................................. 16 REGULA JOCULUI ...................................................... 17 O ARTĂ CONSPIRATIVĂ.............................................. 19 POLUARE ................................................................ 20 CULELE DE LA MĂLDĂREŞTI......................................... 22 VIZIUNI ................................................................... 23 ADEVĂRATUL CONŢINUT AL UNEI NOŢIUNI .................... 24 "DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ" ....................... 26 AXIOMA.................................................................. 28 PE UN PETEC DE CUVÂNT............................................ 29 DOUĂ SATE ............................................................. 31 O AVENTURĂ A ATENŢIEI............................................ 33 ÎN MUZEU................................................................ 35 PRAFUL ŞI FARMECUL ................................................ 38 UN TEI ÎNFLORIT....................................................... 40 VITEZA ................................................................... 12 A FI SAU A PRIVI .........................................................7 O CETATE DE SCAUN................................................. 41 ASEMENEA PLANETELOR ............................................ 43 CERTIFICATUL DE COPILĂRIE....................................... 45 LEGĂTURA .............................................................. 44 MOMENTUL CRITIC ................................................... 46 ÎN AUTOBUZ ............................................................ 47 UN ATÂT DE DIDACTIC SIMBOL ................................... 49 PEISAJ ÎNVINS........................................................... 50 INOVAŢIE................................................................ 51 "NICIODATĂ TOAMNA..."............................................ 52 LA MILCOV.............................................................. 53 DESPRE ZÂMBET ....................................................... 54 NEMURIREA ............................................................. 55 CONCURENŢA MARII LITERATURI ................................. 57 VARA ..................................................................... 59 CORESPONDENŢE ..................................................... 61 A REVENI ................................................................ 62 TEST ...................................................................... 63 EGALITATE .............................................................. 64 ELUDARE ................................................................ 65 PAUZA ................................................................... 66 OGLINZI ................................................................. 67 O COMPARAŢIE ........................................................ 68 pag 3 din 281

Editura Liternet 2003 SUSPECTĂ PRECIZIE ................................................... 70

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi GERMINAŢIA.......................................................... 115 FRAGMENTAR ........................................................ 116 ADEVĂRATA ISTORIE ............................................... 117 REINTRAREA VORBELOR ÎN LUCRURI ........................... 119 LIPSA DE APĂRARE A UMBRELOR ................................ 121 SINGURĂTATE........................................................ 120 UN MIC SIMBOL ...................................................... 122 CELE DOUA ITALII ................................................... 123 NOIEMBRIE ............................................................ 124 BANCA TIMPULUI.................................................... 125 METROU ............................................................... 126 DIALOG DESPRE TIMP .............................................. 127 GIORGIONE ........................................................... 128 FUGA DE ACASĂ..................................................... 129 MINUTUL ADEVĂRULUI ............................................ 130 UN MUZEU DE NEUITAT ........................................... 131 UMBRA ................................................................. 132 DESPRE AVARIŢIE.................................................... 133 DORUL ................................................................. 134 ANUL MĂSLINULUI .................................................. 135 LUNA PLINĂ .......................................................... 136 O DUPA-AMIAZA COMPLETĂ..................................... 137 SPERANŢA............................................................. 138 SOMNUL RAŢIUNII .................................................. 140 O DRAMĂ ESTIVALĂ ................................................ 141 NATURA MOARTĂ CU NISIP ...................................... 142 pag 4 din 281

FĂRĂ APĂRARE......................................................... 71 FRAGMENTE (Antijurnal)............................................. 73 NEVOIA DE BASM ...................................................... 87 CENTRUL UNIVERSULUI .............................................. 88 CALITATEA CA VINĂ.................................................. 89 ÎNTR-UN COMPARTIMENT .......................................... 91 UN CADRU .............................................................. 92 NOAPTE DE AUGUST.................................................. 93 MAI SUBTIL.............................................................. 94 CIVILIZAŢIE ............................................................. 95 CRONOLOGII ........................................................... 96 ABSENŢA LUI HOMER ................................................. 97 INSULA ................................................................... 99 GALBEN ................................................................ 100 VECTORIAL............................................................ 101 LEGEA CONSERVĂRII POEZIEI ..................................... 102 CONFUZIE ............................................................. 104 PEISAJE ................................................................. 105 IARNA .................................................................. 107 DEPENDENŢA DE ZÂMBET ......................................... 108 "EXILUL ŞI ÎMPĂRĂŢIA" ............................................. 109 CAPITALA UNEI IDEI ................................................ 111 STRADA PISICILOR .................................................. 112 ASEMENEA TIMPULUI ............................................... 114

NEÎNDOIALA ............................................................ 90

Editura Liternet 2003 DOUA VERBE.......................................................... 144 NUMELE SINGURĂTĂŢII ............................................ 145 LUMEA ................................................................. 146 VÂRSTE ................................................................ 147 PE CALEA MOŞILOR ................................................. 150 AURUL.................................................................. 148 ALFABET ............................................................... 152 UN PROVERB .......................................................... 153 JOC IDEAL ............................................................. 154 AN NOU................................................................ 156 O CARTE ............................................................... 157 VACANŢA TOTALĂ.................................................. 159 GEOGRAFIE ŞI ISTORIE ............................................. 160 TÂRGUL DE CÂNTEC................................................ 161 ORE ..................................................................... 162 MEMORIA .............................................................. 163 FRUMOSUL FARAON ................................................ 164 RITURI .................................................................. 166 CAPCANA.............................................................. 167 CATEDRALA DIN CASTAN ......................................... 168 INTRODUCERE ÎN NEMURIRE...................................... 169 CORTINE............................................................... 173 PĂDUREA DE ŢESTOASE ........................................... 175 BRUMA ................................................................. 177 MĂ ÎNTREB ............................................................ 178 ÎN BALANŢA .......................................................... 179

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi MONUMENTUL CĂLĂTORULUI NECUNOSCUT ................ 180 AMINTIREA FĂRĂ NUME ........................................... 181 TABĂRA DE CURTE.................................................. 183 NEEPIC ................................................................. 185 ÎN SOMN............................................................... 186 CURAJUL MEU DE TOAMNA....................................... 187 INTENSITATEA SUPLICIULUI....................................... 188 INTENŢIE .............................................................. 190 TIMPUL................................................................. 192 JOCUL DE LA CURTIŞOARA ....................................... 193 MIŞCAREA CENTRIFUGA ........................................... 195 ARMINDEN ............................................................ 196 IDENTITATE........................................................... 199 PIRAMIDE RĂSTURNATE ........................................... 201 CA ÎNTR-UN CANON ............................................... 202 OMPHALOS ........................................................... 204 SPAIMA DE MĂREŢIE................................................ 205 FANTEZIE.............................................................. 206 LINIŞTEA............................................................... 207 LENTILE ................................................................ 208 TRUC ................................................................... 210 PE PAMÂNT ŞI ÎN AER .............................................. 211 PUNCTE CARDINALE................................................ 212 SINGURĂTATE, PERDELE, MARE.................................. 214 pag 5 din 281 OMISIUNE ............................................................. 213 PREŢIOASELE RĂŞINI................................................ 197

........................................................................................................................................................................................................... 231 ŞI EU AM FOST ÎN ARCADIA....................................... 249 CAPĂTUL FIRULUI .............. 268 O ORĂ LA RUINURILE TÂRGOVIŞTEI ..... 223 ZĂPADĂ ......................................... 255 TESTAMENTUL UNEI PRIVIRI ....... 240 REVELAŢIE............................ 258 OBSEDANTUL EXEMPLU ........................................Editura Liternet 2003 DUPĂ FURTUNĂ....................................... 250 DIALOG ................... 253 “SCENE DIN VIAŢA UNUI GENIU”......................... 234 ORAŞUL TROIENIT DE PLOPI .......................................................... 261 ORELE DE MUZICĂ ....................................... .................................................................................... 259 DEVELOPARE ........................................................................................................ 275 MIRACOLUL................. 248 CORECTURA .......................................................................... 219 FRAGEDUL ECRAN. 239 HORIA REX DACIAE ................... 277 SURSE NOI DE IUBIRE ........................................................................................................................ 236 PROTECŢIE ............ 244 ALTERNATIVA ................................................................... 226 ALB ŞI NEGRU .............................................. 281 pag 6 din 281 ............................................................................ 264 DE LA FEREASTRĂ .................................................................................................................................................... 215 Ana Blandiana .. 262 DIN CE E FĂCUTĂ O FLOARE? ........ 229 OBSESIE ...................... 224 CONCURENŢA ........................................................... 279 MAI IMPORTANT ................................................................................................ 267 FRAGMENTE (Spaima de literatură) ....................Coridoare de oglinzi ACEASTĂ ULUITOARE DEFINIŢIE............. 221 FILMUL....... 280 ÎNCĂPĂŢÂNATA ILUZIE .......................................... 225 TRANSLAŢIE ............................. 235 PÂNZA............................................................... 256 DESPRE CE E VORBA ÎN POVESTE ........ 257 SINGURĂTATEA UNUI SCAUN .................... 246 UN POPOR VEGETAL ........... 218 CARAGIALE ÎN VREMEA LUI ................................................................... 265 RĂDĂCINI ......................................................................................................................................................................... 252 MAI MULT CA TRECUTUL.................. 232 MĂRTURII FALSE .......... 243 EXPLOZIA UNEI TAINE ...... 227 ÎN MARE .................................................................................. 238 OCTOMBRIE......................................................................................... 245 O SOLUŢIE.... 216 CALENDAR ......... 254 SCRIS ŞI VORBIT ................................................ 230 TRANSHUMANŢA ........................................................................................................ 251 SPECULAŢIE.............................................

ci să stilizeze gravitatea celor spuse. situaţii magice de dezvăluire a lumii. a fi înşelat nu e numai o umilinţă. trecând. prilejuri de uluitoare surprize în univers. dar eram încă destul de mică. a vorbi cu un copil.Coridoare de oglinzi transformate în pagini. a vizita un bolnav. că. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă. a fi lăudat. toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au. tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă. Veşnic plecat de acasă. În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul. asta e întrebarea. indiferent cât de dramatică. a fi nedreptăţit. îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi şi a privi devin două A FI SAU A PRIVI Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu. ci şi o revelaţie. iată o soluţie.îmi amintesc . din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare. eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple. când . a întâlni un prieten. mereu în documentare în propria sa viaţă. ci şi o descoperire. ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet. ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă. învingător şi chiar pentru a putea fi. În această perspectivă. într-un destin. A merge cu autobuzul. a fi iubit. a face piaţa. Asemenea unei măşti. A fi sau a privi. a fi bolnav chiar. şi chiar într-un destin literar . cu Am observat că despre lucrurile prea serioase nu necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc pag 7 din 281 . din simple întâmplări. nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe. orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig. a aştepta nu înseamnă a pierde timpul.mă consolam de orice fără îndoială mai repede. a reuşit totuşi să schimbe ceva. a fi lovit nu e numai o durere. la puţin noroc. a nu fi iubit devin. şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi rândul lor.din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică.

pentru a înfrânge Meduza.văzându-se aşa cum e să fie cuprinsă de oroare. între scriitor şi lumea căreia el îi este ecou se aşază . această mai păstrează SCUTUL FRAGIL La o primă vedere. Poezia devine astfel scutul fragil al pleoapelor. ci şi să-l ajute să învingă . fiul lui Zeus. încât aceasta să poată fi învinsă ori măcar îmblânzită de spectrul propriei ei imagini. în umbra lăsată a cărora universului real i se dă şansa naivă. când singurătatea. ca şi speranţa că realitatea Scepticismul modernilor a pierdut. ci însuşi capul Gorgonei. Gorgona să fie ucisă de revelaţia propriei ei urâţenii. desigur. au vrut să pună o alta în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri. poetul s-a văzut şi el nevoit să-şi schimbe armele.Coridoare de oglinzi Victoria artei se datora astfel nu numai efortului estetic de "a oglindi". poetul a fost asemenea lui Perseu. Dar. văzându-şi chipul. Renunţând să mai reproducă neapărat lumea. neîncrederea şi războaiele au dovedit că ştiu să sluţească şi să ucidă mai bine decât bietul cap al Gorgonei. el a ales calea de a-i arăta nu propria ei faţă. ci cutremurătoarele viziuni pe care aceasta le poate produce în sufletul lui. alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe. cei care. însă. pe cei în care razele realităţii pătrund refractate straniu de substanţa sufletească străbătută. deci. oricărei categorii i-ar aparţine. de a renaşte.ca un scut capabil nu numai să-l apere. el le-a răspuns prin coşmare de fabricaţie proprie. pentru că nu întotdeauna lumea propusă de poeţi era mai uşor de suportat decât cea adevărată. tăiat şi transformat într-o forţă capabilă să apere şi să învingă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .opera sa. simplă prismă cu trei feţe: există scriitori care au contemplat ingenuitatea necesară pentru ca . Secole întregi. substanţă ce nu se lasă pătrunsă decât pentru a putea răsturna şi adânci înţelesurile. reală. ambiţia realistă a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de perfect lumea. nu pe autorii de versuri. Dar totul se complică dacă ne amintim că mai există poeţii. relaţia dintre lume şi scris este o lumea aşa cum era ea. artizanală. şi mereu încrezătoare. pag 8 din 281 . iluzie. ci pe autorii de viziuni. Acum. Sfidării şi nepăsării. după ce au văzut-o. şi-a şlefuit scutul şi l-a făcut oglindă în care. ci şi filosoficei ambiţii de a schimba raportul de forţe între ceea ce este şi ceea ce se înţelege. cel care. Prin poeţi înţeleg. Secole de-a rândul. Nu imaginea vie a Meduzei reflectată în scut.

Editura Liternet 2003 înnegrită. când mă gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea.e. trimiţându-şi fumul şi spaima până la noi încăpăţânarea mea de a scrie şi perseverenţa mea în faţa paginii albe. dispărute atunci când oraşul lui Hanibal a fost şters de pe faţa pământului.Coridoare de oglinzi de uşor inflamabilă.. când mă gândesc la pergamentele rase de călugării care aveau nevoie de spaţii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fuseseră suferinţe şi iubiri. fără încetare . printre măceluri şi cutremure. când suveranul din Ţrin a ars toate cărţile. din Cartagina şi din Alexandria. şi toată incredibila ştiinţă a mileniilor anterioare abia dacă au mai putut fi adunate din legendă şi din amintirile bătrânilor. cu toate că hârtia se aprinde şi cerneala se şterge. cei ce scriau au continuat totuşi. când mă gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria. Şi totuşi - continuând să existe împotriva tuturor argumentelor în stare să demonstreze strălucitor că existenţa sa nu are nici un rost .să scrie. din Ţrin şi din Constantinopole. când mă gândesc la acel jumătate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina. cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva. când mă gândesc la acel an 213 î.şi totuşi scriu. stăruinţa de a-mi transforma clipele în litere şi zilele în fraze şi îndărătnicia de a pune în locul anilor scurşi şi-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înduioşătoare şi mai absurde încă decât încercarea de a opri acel totuşi răsărit mereu în pofida celei mai formale logici şi anotimpurile să se urmeze sau râurile să curgă. pentru că printre incendii şi războaie. şi la cele două sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam. când mă gândesc la gândurile aşternute şi neaşternute spulberate de autodafé-uri şi la rugurile. mai tinere încă.n. încât înălţătoarele învăţături ale lui Lao Ţî şi echilibratele învăţături ale lui Confucius. a mai rămas totuşi ceva de pe urma atâtor şi atâtor împărăţii..şi împotriva tuturor argumentelor . mi se par BIBLIOTECI Când mă gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis. pag 9 din 281 . Sau poate tocmai de aceea? Căci dincolo de distrugerea bibliotecilor din Memphis şi din Pergam. dar atât Ana Blandiana . pentru că din cărţi îşi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau. mai ştim totuşi ceva despre ele. aşa cum femeile nasc.

setea de putere.din argumentele artistice care demonstrează. Şi la urma urmei. a ierta. a propriului pământ? a acceptării destinului şi a transfigurării dispariţiei în început Mioriţa . chiar faptul că totul se termină întotdeauna cu bine printr-o nuntă. a te îngriji de mâncare.sunt numai două .Coridoare de oglinzi temelia unei zidiri. al curajului. a vindeca rănile. cu zborul său terminat în moarte şi în izvor .aşa cum indivizii se împart în bărbaţi şi femei (ceea efeminizaţi şi a unor femei bărbate) . războiul. ci şi a visului atât de naiv şi de altruist în feminitatea sa.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în loc de a lovi. ci prin bunătatea inimii. o dovadă nu numai a optimismului caracteristic acelei jumătăţi a neamului omenesc care ştie că orice moarte poate fi înlocuită printr-o naştere.cu soluţia ei (indiferent cum interpretabilă) Meşterul Manole . m-am gândit întotdeauna cu mândrie că poporul român ar fi considerat un popor feminin. asemenea cavalerilor medievali. oare. Prin feminitate înţeleg capacitatea de a alege ceea ce e esenţial. faţă de păstrarea eroică. în numele cavalerismului. jaful. al acţiunii. şi pag 10 din 281 . cântece. blide.ajutaţi de albine şi de furnici umilinţe şi nedreptăţi. a te supune un timp pentru a învinge în timp. istoria cu aceste străin esenţiale spiritul caracteristici masculin al ale altor fiindu-ne ce nu împiedică desigur apariţia unor bărbaţi esenţa de circumstanţă. după cum zmeii şi vrăjitoarele. Dar ce este curajul de a muri.popoarele s-ar împărţi şi ele pe genuri. obligaţi întotdeauna de suferinţa altora. feţii noştri frumoşi . riscul. nu este. lupta. Am străbătut feminităţii. distrugerea. chiar luptătorii basmelor capacitatea noastră de a despărţi istoria de veşnicie şi pe care le cuceresc nu prin puterea săbiei. ci la de ciclu nou. a înflori altiţe. supremaţia. din dorinţa de a se noastre.nu pornesc la luptă. într-un cuvânt a te zbate pentru a supravieţui. al credinţei. prin secole DE GENUL FEMININ Dacă . prin milenii.a naşte şi a creşte copii. faţă de curajul de a naşte? Ce este curajul de a ucide.dar cât de strălucitoare! . ci împinşi de popoare: dorinţa de a cuceri. balaurii şi împăraţii sunt învinşi de cele mai multe ori prin puterea inteligenţei şi prin solidarizarea cu cei năpăstuiţi de aceştia . capabil să răscumpere prin frumuseţe -.cu jertfa lui nu pe câmpul de bătaie. De altfel. că nu există pe pământ victorie mai completă decât o nuntă? remarca şi de a-şi demonstra bărbăţia. faţă de curajul de a răbda pentru a nu fi ucis? Ce este progresul neîncetat faţă de neclintita permanenţă şi cucerirea altor pământuri. al progresului. de ceea ce nu e .

dacă nu mi s- SENINĂTATEA PLANTELOR Mă întreb uneori dacă plantelor le e frică unele de altele. Planetele sunt senine şi libere pentru că. imposibilitatea egală cu libertatea. ardeiului de brusturi. le implică? Frica se naşte întotdeauna numai din bănuiala că mai există o şansă pentru ca răul să fie evitat. Şi nu ştiu niciodată ce să răspund. plantelor nu se ţese. Îi este frică ierbii de umbra stejarului? Şi stejarului de viclenia parazită a vâscului? Îi este frică vinetei de troscot. dincolo de faptul că ştiu o dată pentru totdeauna ce fructe să facă şi ce seve să extragă din pământ. seninătatea subtile spaime. Rezultă de aici că frica ar fi o dovadă a evoluţiei? Oricum. nici spaimele totală a împotrivirii sau a eludării nasc o linişte aproape pag 11 din 281 . mazărei de urzici? Zmeurei îi e frică de mur? Cireşul se teme de nuc? Dar piersicul de cireş? Aroganţa pirului înspăimântă via? Căpşunilor li-e frică de veninul mătrăgunei? Dar trandafirului de volbură. neavând nici o şansă de a-şi schimba destinul. nici iluziile.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fatalitatea absolută. există în ele şi un loc al aşteptării la rău. din remuşcarea că nu au fost încercate toate posibilităţile luptei. cu atâta sadism.Coridoare de oglinzi legate de el nu le mai intră în socoteli. dimpotrivă. din neliniştea că nu au fost epuizate toate mijloacele îndepărtării primejdiei. o seninătate aproape comparabilă cu forţa. În timp ce. dar crinului de ştir? Dincolo de maşinăria suavă şi implacabilă a propriei meniri. un spaţiu al presimţirii primejdiei? Sau totala incapacitate de a se apăra le-a atrofiat atât de obositoarea clarviziune şi le-a scutit de spaimele pe care ea. din mai complicate şi mai dorit un destin vegetal şi aş fi optat pentru el. la rândul ei. în alte stări de agregare şi în alte sisteme de măsurare. cred că mi-aş fi ar fi cerut să optez şi acolo între statutul trandafirului şi cel al urzicii sau volburei şi dacă aş fi fost sigură că mult sub sau peste înţelegerea regnului nostru animal.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Cât despre creier . După o întrerupere îmi sunt necesare mai multe îl resimt ca pe o pierdere a digitaţiei. dimpotrivă. faptul de a nu fi scris de mult nevoie de zilnic exerciţiu pentru a fi în formă. apoi din ce în ce mai legat. aşa cum copilul trece în trupul mamei lui prin toate fazele formării speciei. chiar mâna însăşi are nevoie de antrenament pentru a fi ea însăşi. materie grea şi nepătrunsă de rază sau. mai sigur. să scriu. mecanism neoprit. Ca şi cum. scriind mai întâi stângaci. uit zile pentru a reînvăţa să scriu. mai colorat.năclăit de inactivitate. geniu. şuierare de sens -. Nescriind. rar.Coridoare de oglinzi VITEZA Ca şi cum aş cânta la un instrument sau ca şi când aş face un sport de performanţă. Mai mult: nu numai stilul. ci şi literele îmi devin nesigure după o întrerupere. alteori inteligenţă şi. ruginit de neclintire. agitaţie continuă. încât mă întreb dacă nu cumva numai mişcarea este cea care se numeşte uneori talent. Am pag 12 din 281 . de fiecare dată. a antrenamentului.această divinitate supremă. de puterea căreia atârnăm cu toţii . în cazul maximelor viteze.e atât de greu de spus când este el însuşi . puls luminos. aş lua de la capăt totul şi aş trece prin toate fazele devenirii mele.

. deschis. neîngăduindune nici o clipă să nu fim demni de a privi statura lui fără egal şi ochiul lui mare. În împroşcat cu noroi". ca la Poe. fără legenda lui care ne-a fixat coordonatele idealului. ne dictează fără milă admiraţiile şi ne stabileşte implacabilă idolii. cel mai puţin. ar fi minţit. Odată cu el şi definitiv.Coridoare de oglinzi faţa lui. pentru un întreg popor. felul de a fi al fiecăruia dintre noi. intrarea umbrei în parnasul românesc. dacă ar fi existat în viaţa lui pe pământ o singură vină. altfel. cel mai mare ar fi împroşcat cu noroi. mare poet A discuta chestiuni de morală lângă mormântul unui poate părea nepotrivit şi neesenţial. altfel. mai uşor îi este unui poet maculat să înceteze de a se mai numi poet. un singur lucru care să i se poată reproşa şi care să-i poată fi cu mărinimie iertat. fără somn asupra eternităţii. esenţiale. cel puţin. posteritatea sa ar fi fost mai uşor de purtat. fără îndoială. ca la Villon. Trebuie să fii pământ ca să înţelegi că nu e totuna să fii comparat cu Feleacul sau cu Muntele Omul. pag 13 din 281 Dar Mă gândesc . cred că posterităţii sale i-ar fi fost mai uşor. Dar din tot ce-şi poate îngădui un om. decât unui ticălos să încerce a pătrunde dincolo de pragul sfinţit al poeziei. cât de simplu ar fi fost să spunem "şi el a furat". Nu susţin că imacularea lui ne face mai curaţi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . sau. mai blândă poate la alte popoare. cel mai mare. noţiunea de poet a rămas legată de aceea de imaculare. nici că demnitatea lui fără cusur ne împiedică să ne umilim. şi mai puţin. Dacă el. sau. susţin că etalonul de platină al moralităţii lui a stabilit o dată pentru totdeauna valorile supreme după care ştim că vom fi judecaţi. sunt convinsă că nu exagerez susţinând că de biografia lui Eminescu atârnă în mod miraculos. cu propriul său trup prăbuşit şi cu propria sa minte întunecată. ar fi furat. Dacă ar fi existat în viaţa lui de dincolo de pagină bănuiala misterioasă a unei crime. atunci când de răspunsul pe care mi-l dădeam depindeau faptele şi uneori chiar sensurile vieţii mele . o vinovată iubire. ci fără viaţa. sfidarea şi neliniştea paradisurilor artificiale. Nu atât fără opera lui. ca la Baudelaire. cât de simplu ar fi să spunem "şi el a el nu şi-a îngăduit decât boala şi demnitatea. Această necruţătoare lege.cum ar fi fost poporul român fără Eminescu. interzicând astfel. magic aproape. sau cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut moartea lui Byron? Cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut cariera lui Lamartine sau longevitatea lui Hugo? Desigur. cel mai mare. cât de simplu ar fi fost să spunem "şi el a minţit". dacă el. genială în planul poetic şi înrâuritoare la infinit. Iar această conştiinţă a raportării continue ne fixează legile imuabile ale devenirii. dacă el. sau. ca la Shakespeare. înecul în valuri de alcool.m-am gândit adesea în împrejurări INTRANSIGENTA SĂRBĂTOARE Dacă Eminescu ar fi fost mai puţin imaculat. Cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut viaţa lui Arghezi.

în acele câteva minute. să fim curajoşi. Este o sărbătoare înaltă. mereu mai avidă şi mai exigentă. de ziua lui Eminescu. să fim năucitoare. şi adormim epuizaţi. cel frumos destinul. pag 14 din 281 naivi. Trăim aşa cum trăim. în ochii noştri care nu se mai deschiseseră de tot de atâta timp. din nou. prototipul. ca în atâtea rânduri. Şi atunci. Iar această neîmblânzită mişcare de rotaţie.Coridoare de oglinzi alţii. să fim tineri. ziua naşterii lui Eminescu. putem fi siguri de noi. Din paginile cărţilor de citire el trece firesc în paginile cărţilor de rugăciune şi din dicţionarele Ana Blandiana . Cultul eminescian. se opreşte o dată pe an. pentru a sărbători prin această vie şi neobişnuită caligrafie apropiata aniversare a neîncercând să şi-l schimbe. acest refren al lunecării reluate mereu mai repede şi mai amplu. îl sărbătorim răscoliţi de un unanim elan purificator. vii. sufletele noastre de adolescenţi fără moarte se trezesc cu uimire în trupurile lor devenite necunoscute şi ne privim unii pe alţii. a venit din nou ianuarie. alergăm la televizorul. ci şi prin neîntrerupta lui picurare. să suferim. cel bogat şi bătut de nenoroc. aranjându-i în forma literelor din numele lui Eminescu. amintindu-ne de Eminescu. mai bogaţi şi mai fără suflare. şi poveştile care ne vin în gând. atâta timp cât oraşele ne vor mai fi sfinţite de statuile lui şi tipografiile se vor mai purifica ritmic răspândindu-i poemele. să fim răi. el este poetul nostru naţional. O dată pe an. să fim buni. muncim acasă. să fim laşi. putem fi siguri că suntem. Atâta vreme cât vom mai scrie numele lui cu arbori pe dealuri. şi fiecare pe sine. muncim la serviciu. ca să ne putem deştepta în zori. încap deodată şi stele-n cer. îl închidem. prin neoboseala lui.Editura Liternet 2003 Eminescu nu este numai un mare poet al lumii. cu nemaisperată emoţie. sau câteva ore. cel ce îşi contemplă este Am citit nu demult că elevii unei şcoli de silvicultură marelui poet. îl închidem. iată. Pentru că. să fim slabi. să fim fericiţi. Iar ştirea m-a emoţionat nu numai prin fantezia fremătoare a omagiului. mereu în creştere. Şi. ca un canon. capabilă să purifice. Şi între timp reuşim să ne iubim şi să ne urâm. să ne fie dor. Acesta şi blând. să fim bolnavi. să fim obosiţi. deschidem . să fim puternici. şi jumătate din el a trecut. Eminescu este asemenea Ciobanului din Mioriţa. ca să o putem lua de la capăt. ne sculăm înainte de a se face ziuă. ne creştem copiii. deschidem ziarul. în pomelnicele cu arhangheli şi martiri. şi am ajuns din nou în faţa acestui atât de miraculos de românesc praznic. mereu accelerată. din Moldova au sădit pe un deal puieţi. să ne invidiem unii pe alţii şi să ne ajutăm unii pe cumpărături. ne îngrămădim în autobuze. să ne fie scârbă.într-o rotire istoriei literare. să trăim . ne amintim de noi înşine şi ne descoperim. O dată pe an. şi ramurile care ne bat în geam. într-un avânt care ne duce înainte mereu mai grăbiţi. este cea mai vibrantă dovadă a supravieţuirii noastre. cu fermecată atenţie în lumina deodată limpede dintre noi. să fim bătrâni. şi oraşul furnicar.

impersonal. aşa cum peste toate sentimentele întâmplării de la serbarea şcolară plutea curiozitatea legată de textul poeziei uitate pe care nu reuşeam să-l descifrez în rostirea care mă salva.aşteptat ca o salvatoare.Coridoare de oglinzi senzaţie violentă de dedublare încercată pentru prima oară la sfârşitul copilăriei. pentru că destul de des mi se întâmplă să simt cum între mine. încordarea şi atenţia figurilor celor ce-l ascultau mi se păreau inexplicabile şi. cel ce priveşte din mine feţele înnobilate de atenţie ale celor care mă ascultă ar da orice să poată întreba . cel care privesc. cu încetinitorul. Clipa aceea dilatată.depăşindu-şi timiditatea şi condiţia de observator stânjenit .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Căci dacă textul care-mi curgea în auzul abia atent era neînţeles. urmăream în cădere. cel care sunt privit. miraculos. salvată fără a înceta să cad. fără să-mi dau seama ce. în clipa în care am ieşit în faţa cortinei. urmând să spun o poezie la o serbare şcolară."ce spune? ce spune?" DUBLUL Se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea senzaţie de la sfârşitul copilăriei când. asistând doar cu uimire şi înstrăinare la funcţionarea în mintea mea a unui magnetofon care îşi derula benzile mecanic. ca dintr-o mare depărtare. pe care descopăr cu spaimă că nu ştiu cu ce să o umplu. şi între mine. în timp ce spuneam totuşi ceva. pe care le ascult şi eu. ca şi cum n-aş fi avut nimic comun nici cu glasul de pe scenă. căderea lentă. ca şi cum eu însămi aş fi fost în afara întâmplării. mi-am dat seama că nu ştiam ce să spun. Şi dacă spaima aceea nu reuşeşte totuşi să mă pulverizeze definitiv. intrigată doar şi nedumerită puţin de ea. primite cu aviditate şi crezute pe cuvânt. mai ţin minte şi acum câteva fizionomii din primele rânduri pe care reuşisem să le privesc cu o intensitate întipăritoare în memorie. cu o ureche distrată şi mirată puţin. fără să particip sufleteşte sau intelectual. ceea ce gura mea spune: neînţeles şi inexplicabil. ci chiar şi despre ce era vorba. de nimeni dependentă. intervenţie divină glasul acela derulându-şi impersonal adevărurile. Şi. înţelegând greu. de fiecare dată. neînţeles şi inexplicabil. prăpastia acelei atenţii colective aşteptătoare. a suspendării deasupra prăpastiei mi-o amintesc şi. dar fără să realizez. nici cu atenţia care îl urmărea a sălii. se cască deodată. după aceea. pe când eu. se declanşează . că uitasem nu numai titlul. Mi se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea pag 15 din 281 . este pentru că. înspăimântătoare. poate chiar textul poeziei uitate.

în timp ce a trăi este acţiunea. de durata vieţii. Dar dacă. pentru că nimeni n-a fost în stare să creadă. în posibilitatea reală a unei acţiuni.în viaţă sau în moarte -.Coridoare de oglinzi DICŢIONAR Cele două antonime reprezintă fiecare clipa intrării într-o A muri nu este opusul lui a trăi. şi pentru a fi revelată nu-i lipseşte decât verbul exprimării? Dacă s-ar întoarce cineva să povestească ce înseamnă a morţi? pag 16 din 281 . nu o acţiune. totuşi. căreia nu îi este opus în limbă decât a fi mort.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Dar acesta din urmă nu este decât o formă verbală pasivă. nu un verb propriu-zis. stare . ci al lui a te naşte. ea există. dincolo de moarte.

nu mai mult de câteva secunde. Se făceau că mă ignoră şi în adâncul jocului lor. evident. însemnă alături "adevăratul" rezultat: 16. când toţi ochii sau întors spre mine. profesoara nu era profesoară.Coridoare de oglinzi spectatorului care eram. Veneam spre casă. în a cărei impunătoare pedagogie începusem să cred şi eu. elevii nu erau elevi. elevul speriat de întrebare şi respectuos. ci şi dispreţul că nu eram în stare s-o înţeleg. Calmă. Atunci. în josul unor coloane de cifre mai vechi. în picioare. prin care pluteam fericită şi eu. veneam moleşită de soare şi de astenie. luminând la fel. profesoara şterse cu talpa ghetei semnul întrebării. când m-am oprit să treptele curbe ale unei clădiri. fără să mă grăbesc. rolurile erau interpretate cu seriozitate şi chiar cu minuţie. calculele nu erau calcule. la fiecare streaşină mai complicată. în numele elevului care nu ştia scrie) şi abia apoi începu să explice că răspunsul nu este corect şi. cu fularul în sfârşit deznodat şi paltonul desfăcut. atât de simplă. Tocmai era profesoara scrisese. la fiecare gard mai ciudat. m-am trezit spunând aproape fără să vreau. dădu răspunsul: 28. curioasă şi absentă. Aşezaţi ca într-un amfiteatru pe îl ţinea în mâna stângă aplică simbolic o lovitură punitivă în palma celui ce greşise. scos la tablă un băieţel. Se jucau de-a şcoala. opt sau poate nouă ţânci. şi nu glumesc deloc mărturisind asta. deci. tabla fiind asfaltul pe care privesc un joc de copii. După o prelungită nesiguranţă. "Dar 7 + 7 = 14" şi abia în secunda următoare. întinsă cu stoicism ca să-şi ia pedeapsa. şi care se aşezase pe trepte alături de ei. la fiecare căţel traversând aferat strada. era pag 17 din 281 Nu cred că vreodată în viaţă m-am simţit mai stupidă problema: 7 + 7 =?. mă ignorau cu adevărat. în timp ce o fetiţă mai răsărită îi domina din faţă. Prezenţa . Era în privirea copiilor oprită asupra mea. ci ia asupra sa conducerea automată a mişcărilor. a jocului. interogându-i pe rând. la fiecare stucatură mai neobişnuită. la fiecare trecător purtând pe chip expresia aceluiaşi somn transparent. oprindu-mă să mă uit. dând gândurilor vacanţă şi suferinţelor somn. la fiecare pisică păşind pedantă pe acoperiş.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu acea beatitudine a oboselii în care trupul nu mai pretinde ordine. cel întrebat se hotărî şi cu un glas subţire. Jocul lor fusese pur. Profesoara era importantă şi severă. Veneam spre casă încet. nu părea să-i deranjeze nici măcar prin uşorul cabotinism căruia îi dădea naştere. am înţeles imensa greşeală pe care o făcusem. nu numai uimirea că nu înţelesesem regula. scrise în locul lui 28 (scria. în egală măsură. nedepăşind cinci-şase ani. amuzată şi mirată de insuficienţa profesoarei. neatins de realitate. mai subţire chiar decât m-aş fi aşteptat. stăteau cuminţi unul lângă altul. iar cu băţul pe care REGULA JOCULUI Veneam spre casă într-una dintre aceste zile în care primăvara s-a hotărât totuşi să coboare peste noi. tăindu-l cu o linie.

tot mai slab. plăcere pe care o trăiau. cu toţii.Coridoare de oglinzi pag 18 din 281 . jucat din simpla plăcere a jocului. în nimic. şi m-am îndepărtat simţindu-mă privită din spate un timp.Editura Liternet 2003 un joc perfect. ca şi cum mi-ar fi ficţiune a primăverii. fost teamă să nu infirm prin vreun adevăr mai real sublima Ana Blandiana . eu introdusesem prosteşte un element real. un adevăr această ficţiune atât de totală încât nu putea fi infirmată de dintr-un univers care nu reuşise încă să-i atingă. auzind apoi. Marea bucurie a amiezii se stinsese în mine. începui să mă grăbesc spre casă. evident. reluarea jocului a cărui regulă nu reuşisem să o înţeleg. M-am ridicat umilită şi aproape cu greutate. iar în această artă gratuită. ca bătrânii.

ci şi de conspiraţia celor care refuză cu încăpăţânare să le descopere. După ce. sute de ani.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi O ARTĂ CONSPIRATIVĂ Nici o artă nu e mai conspirativă decât arta producerii râsului.se produce în zone secrete. dar noi vrem şi reuşim să facem abstracţie de el . ca un senin auzitor al corurilor cetelor de îngeri. epuizat de munca sa istovitoare. nu fără o sadică plăcere. Travaliul. milenii întregi. negate cu dezinvoltură. Numai artistului comic i se refuză în continuare dreptul la mărturisirea efortului. ascunse cu grijă. Un Chaplin transpirând pentru a obţine o grimasă amuzantă este de neimaginat. şi chiar împotriva voinţei sale. după ce muzicianul divin a fost imaginat. admiratorii poeziei au preferat să vadă în poet un leneş iluminat căruia i se suflă de sus cuvintele pe care abia dacă se îndură să le transcrie. dacă există . pag 19 din 281 .şi bineînţeles că există. imaginea artistului chinuit de propria sa artă. Iluzia că umorul se produce fără voia autorului lui. publicul ultimului secol s-a obişnuit să admită. nici unui artist nu i se cere mai mult mister decât artistului comic. Misterele artei comice sunt apărate nu numai de străşnicia păzitorilor lor. trebuie să rămână neatinsă.

Când. cei cărora de mult nu ne mai este dat să înţelegem şi să salvăm natura. în reprezentarea mea. în ora aceea prăfoasă şi intoxicată. străzi aglomerate. misterele eleusine. localităţi. în afară de Delfi. năclăit de petrol şi înspumat de otrăvuri. nu erau în pericol. nu de localităţi era vorba. Nici Teba. Traversând căi ferate intrauzinale şi şosele cu asfaltul ascuns sub reziduuri miniere. cu inima mai poluată încă decât respiraţia şi sângele. aparţinând unei omeniri mai înţelepte şi mai prevăzătoare în naivitatea ei. chiar. locul pag 20 din 281 POLUARE Cred că. sub soarele care fermenta otrăvuri. iar drama şi suspensul proveneau tocmai din faptul că în locul denumirilor apăreau. la faţa locului. sanctuarul. din magice litere care botezau legende. . Şi. localuri pitoreşti. ci numai să o îngânăm şi să o înlocuim cu paliative? Primarul din Eleusis putea să tragă alarma şi să proorocească dispariţia aşezării sale industriale. ci de nume. înţelesesem că singura mea şansă era să cred că între oraşul devorat de industrie şi fărâmiţat de urâţenie şi locul sacru al salvatoarelor iniţieri nu putea fi decât confuzia astenică a unei omonimii. părăsind. Eleusis se ascunsese într-un centru industrial. "localitate" nu e cuvântul potrivit. nici chiar Atena nu erau formate pentru mine din ziduri şi acoperişuri. pieţe meridionale. nu am mai fost la fel de emoţionată.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . nici Sparta. înconjurat cu un gard de mai târziu. oraşe de provincie. pentru că. Ce legătură putea să existe între pământul ales de marea zeiţă Demeter pentru a oferi omului primul spic de grâu şi solul acesta înveninat de dejecţii. proprietar de secrete smulse şi terfelite de o înţelegere sinucigaşă? Ce legătură putea să fie. Harta Eladei se împărţea în cuvinte miraculoase aşezate cinstit şi rezumativ pe buza excavaţiilor arheologice şi în nume răsunătoare la adăpostul cărora sâmburele străvechi al sanctuarelor era travestit indecent în cartiere comerciale.Coridoare de oglinzi Eleusis implorând sprijinul împotriva poluării care ameninţa cu dispariţia cetatea lui Eschil şi patria misterelor eleusine. ci din inefabile sunete care delimitau sensuri. de la picioarele noastre? Ce legătură. scrutând prin văzduhul colorat chimic şi rătăcind prin suburbii învăluite în praf industrial. între omenirea care vedea limpede în dragoste şi în naşterea spicului de grâu aceleaşi legi frenetice ale supravieţuirii şi noi. de care să mă fi temut mai mult decât de Eleusis. am citit în ziare apelul patetic al primarului din sârmă şi prevăzut cu o gheretă de portar. Atunci. la marginea indiferenţei şi grabei generale. din pieţe şi străzi. din care nici iarba nu mai îndrăznea să apară? Ce legătură putea să fie între marea în care se purificau iniţiaţii întru fertilitate şi nemurire şi lichidul tulbure. De altfel. între cerul sub care se împlineau misterele neînjosite de devăluiri şi cosmosul nostru. nu a existat localitate în Grecia pe care s-o fi aşteptat cu mai multă emoţie. am descoperit în cele din urmă.

Coridoare de oglinzi în împărăţia de dedesubt .mă întrebam dacă nu s-ar putea.. în cohortele obosite ale bieţilor mei contemporani ieşind din schimb. oare. un secret şi fericit iniţiat în misterele eleusine.locul acela prea mort acum pentru a mai adăposti chiar şi o împărăţie a morţii . pag 21 din 281 .. să se mai ascundă.Editura Liternet 2003 acela sub care altădată Persephona cobora pentru şase luni Ana Blandiana .

sunt trecerea în materie încăpăţânată a rezistenţei noastre neorgolioase. ceea ce suntem. încât unele dintre ele pot părea mângâieri . atunci când reprezentările mele despre evul mediu românesc erau cristalizate de mult şi.m-au nepretinzând nimic. barate de drugi şi mai solizi.cea veche. despre puterea noastră de a ne închide în noi. sensul. împrejmuite numai de meri şi de pruni. flintele. văruită în alb orbitor. obligate să fuzioneze pentru a dăinui. întreaga familie . Cu pridvor şi uşi din blăni de stejar. şi cea nouă. la nevoie. Caselor ţărăneşti aproape vegetale. îmi aduc aminte de culele de la Măldăreşti. încununându-i paradoxal şi deturnându-i cu infinitezimale nuanţe. evident. CULELE DE LA MĂLDĂREŞTI De câte ori. culele înalte le opun modelul îndărătnic al nu-ului lor nemişcat şi neutru. cu fermecătoare sobe din olane . învinsă de agresiunile lumii exterioare nenumărate şi atât de diverse. dar aşezate pe mai multe nivele şi construite din piatră solidă. care nu pretinde şi nu cedează nimic. a lui Greceanu. tot din lemn. şi pe unde puteau fi scoase. Mai mult chiar decât turnul de apărare al culei vechi . răsfăţând cele mai diverse şi mai fanteziste forme -. pag 22 din 281 . Culele de la Măldăreşti spun mai mult decât toate cronicile despre evul nostru de mijloc (la urma urmei nu chiar atât de deosebit de cel european). Le-am văzut târziu. Inspirate. semnificaţia lor s-a suprapus întregului.tuburi de ceramică văruită.în care se putea retrage. ridicând o scară de frânghie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi impresionat orificiile din ziduri. biserici. cula este inventivul şi înduioşătorul loc geometric al unor case. pe unde se zăreau poarta şi vizitatorul nedorit. fortăreţe. cele două cule de la Măldăreşti . pentru a păstra neatins ceea ce avem. cu odăi podite curat şi grinzi de sugestie creştină în bagdadie. dar necedând nimic. soluţie intelectuală şi ingenioasă a rezistenţei în timp. din arhitectura populară a locului.nu mai am puterea de a răspunde decât închizându-mă în mine. tocmai pentru că lipsiseră de la trasarea liniilor de forţă. a lui Duca . răspândite fără apărare pe dealuri şi părăsite la primul semn al primejdiei pentru fortăreaţa pădurii.

cu sinceritate şi uneori chiar cu fanatism. în contradicţie. pasibilă de interpretare până într-acolo încât nu puţini pag 23 din 281 . Faptul că am fost născută să prefer mereu această anomalie a naturii nu schimbă sensul general al lucrurilor. ci numai schimbarea viziunii asupra lor. de la apariţia vieţii pe pământ. absolut complementară. oarbă . întotdeauna o lege mult mai puternică decât realitatea ne afara imperiului logicei şi nu poate fi dărâmată de dovezi. din secol în secol numărul celor care încearcă să înţeleagă şi punctul de vedere al celorlalţi este în creştere nu schimbă echilibrul părtinitor al lumii. Imaginaţi-vă un copac încercând să realizeze punctul de vedere al ierburilor pe care umbra lui le face să dispară.dacă se poate.Coridoare de oglinzi De altfel. Chiar şi o crimă poate fi criminali se consideră ei victime ale victimelor lor. singura cheie a succesului şi a mersului VIZIUNI Catedrale roze şi arbori albaştri. Aceleaşi fapte. Întregul elan. în dreptatea viziunii proprii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . înălţător sau penibil. sau un vierme făcând efortul de a înţelege adevărul mărului pe care îl străbate şi-l rupe de pe ram. lucrurile sunt aşa cum le vedem pentru simplul motiv că nici un argument al înfăţişării lor diferite nu are puterea de convingere a primei lor explozii în ochiul nostru. demonstrează că pentru simplul motiv că acţionează în Acelaşi lucru poate să ţi se pară mare sau mic. subtil sau primitiv şi acelaşi lucru poate să pară altuia cu totul altfel decât ţi s-a părut ţie. ci şi supravieţuirea. Lumea întreagă nu este decât colajul grosolan. destul de altruist pentru a le împrumuta haina propriei sale trăzneli. Mi s-a părut este înainte este încrederea . ci ale unor viziuni aflate. izvorând din sinceritatea acestei certitudini. aceleaşi adevăruri par unora şi altora atât de diametral diferite. Imaginaţi-vă haosul născut din această compasiune intelectuală! Legile firii înseşi s-ar încurca în iţele înţelegerii nefireşti şi însuşi motorul subiectivităţii universale ar înceta să funcţioneze în lipsa egoismului care-l lubrefia de milenii. după cum faptul că. crucial sau derizoriu. Este destul să încerci să-ţi explici felul celuilalt de a vedea lucrurile pentru a descoperi că şi de cealaltă parte a abscisei se află o dreptate. cea mai mică îndoială poate pune în discuţie nu numai victoria. încât ceea ce încearcă fiecare tabără să impună nu este aproape niciodată schimbarea faptelor. sau o pasăre punânduse în locul viermişorului pe care îl duce puilor săi la cuib. a căror rezultantă este cel mai adesea apropiată de zero. cu margini abia ajustate una alteia a unor impresii nepotrivite între ele.în propriul fel de a vedea. ţânţari enormi şi ierburi cât stâlpii de telegraf. dar la fel de plauzibilă. Pentru că nici măcar luptele nu sunt ciocnirea unor forţe esenţial opuse.

Desigur. De aceea străinătăţile mele au fost înconjurate. de o foame entuziastă. În acest din urmă sens. Asta nu înseamnă. Dacă etimologic. de la limita sărăciei la cea a bunăstării. Am trăit întotdeauna modest. m-am întrebat cu seriozitate dacă mi-a fost vreodată foame. Abundenţa alimentară din jur nu mă chinuia.Coridoare de oglinzi nu-mi amintesc să ne fi lipsit vreodată pâinea. dacă ştiu ce e foamea. o modestie care se întindea. înainte chiar de a fi nivel de viaţă. ci. mi s-ar fi părut o profanare să-i cheltuiesc pe mâncare şi unde înlocuiam cu adevărată exaltare un prânz cu un bilet de muzeu. dimpotrivă. fără a exagera. o modestie căreia în rarele şi scurtele momente când am părăsit-o i-am simţit lipsa şi i-am dus dorul. un fragment încă analizabil şi reversibil al unei realităţi care va scăpa definitiv de sub control. o cină cu alţi câţiva kilometri înaintaţi în necunoscut. că nu am răbdat de foame. silită. nu mă refer la senzaţia fiziologică apărând după câteva ore de la ultimul prânz şi care poate fi făcută să nutritive. ci îmi probabil fericiţi de orice ispită pe care trebuiau s-o înfrângă. fie că el nu cu spaima sfârşitului.răbdatul de foame nu era asociat ADEVĂRATUL CONŢINUT AL UNEI NOŢIUNI despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut Într-o lume în care timpul pierdut cu discuţiile cu discuţiile despre dietele de slăbire. ci întotdeauna în faţa celor ce aveau mai puţin). la început nici măcar neplăcută. Astfel senzaţia de foame era însoţită de una de acută mândrie şi devenea aproape euforică.fie că-i ştiam dinainte termenul final. dar care n-a atins niciodată punctul zero al foamei. aşa cum marii anahoreţi erau pag 24 din 281 . într-o modestie care. cum şi de ce s-a născut în mine ciudata malformaţie graţie căreia nam suferit niciodată în faţa celor ce aveau mai mult decât mine. a fi entuziast înseamnă a fi în zeu (ên + theos) cred că pot vorbi. Nici chiar atunci când. mama ne-a crescut singură din salariul şi muncile ei. după epocă şi împrejurări. (De altfel nu ştiu când. înseamnă depindea decât de mine . pentru că nu mai era vorba de o privaţiune.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în călătoriile mele. Asta se întâmpla mai ales în străinătate. nici să fi invidiat hrana altor copii. că acea senzaţie. dar o imensă dorinţă de cunoaştere. desigur. de o aură emoţională care le-a mărit intensitatea. cu un fel de încordare aproape sportivă a posibilităţilor vitale. acolo unde având foarte puţini bani. aşa cum spune Platon. trebuie să mărturisesc . ci de o asceză.cu un regret care ar putea părea cinic dacă nu ar fi de fapt intimidat şi gata de umilinţă . a tatei. precum marile crize ale posedaţilor. ci la spaima că aceste substanţe nu vor putea fi găsite.că nu am cunoscut niciodată adevărata foame. în lipsa. a fost concepţie de viaţă. dispară prin simpla îngurgitare a indiferent căror substanţe doar că . mărea bucuria renunţării. nu este decât un fel de antecameră a morţii.

nu intră în socoteli.Coridoare de oglinzi înscrie foamea din timpul scrisului. ci iau foamea aşa cum aş lua un drog. nedependentă nici măcar de propriul meu trup. în stare să-mi asigure limpezimea şi libertatea gândirii. de nici un fel de sacrificiu. între revolta din cauza foamei şi greva foamei. Ar putea însă susţine cineva că aceasta este adevărata foame? Dar cine-ar putea spune care este adevăratul conţinut al unei noţiuni care. Nu renunţ la hrană. nici măcar prin absenţă. mai puternic decât cafeaua. postul acela aproape însămi. De ritual care mă ajută să fiu într-o mai mare măsură eu data aceasta nu e vorba de nici un fel de mândrie.Editura Liternet 2003 În aceeaşi categorie voluntară şi euforizantă se Ana Blandiana . Hrana. cuprinde întreaga evoluţie a istoriei lumii? pag 25 din 281 .

locuitorii cartierului au hotărât să recurgă la otravă şi. pe care o răspândeau câinii cartierului. în lumea animală ideea platoniciană a identificării binelui cu frumosul găsindu-şi cele mai convingătoare exemplificări. iar de afecţiune. la Când am sosit eu acolo cartierul era stăpânit de intrarea pe strada noastră. Cei ce fuseseră sensibili la cuvânt şi la afect au plătit filosofică a întâmplării.îşi sfâşiau victimele inocente în arenele romane. în măsura în care cuvântul este semnul dorinţei de comunicare şi de înţelegere. câţiva mi-au devenit prieteni. Rezultatul a fost că toţi cei care crezuseră în prietenie au cu viaţa elevaţia şi dezinteresarea pe care o atinseseră depăşindu-şi condiţia. cei cantonaţi în suspiciunea propriei lor animalităţi. Iar animalele în mijlocul cărora crescusem. erau pentru mine în mai mare măsură fiinţe dotate cu afecte şi inteligenţă decât simple vietăţi. cărora mă obişnuisem să le dau nume şi să le descopăr caractere.susţinând că această ierarhie era în acelaşi timp una a calităţii. Moartea a selectat pag 26 din 281 murit. Deznodământul a răsturnat însă brutal ordinea afectivităţii mele şi plictisiţi de politica de forţă la care nu îndrăzneau să renunţe.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cei care nu se ridicaseră până la duioşie şi cuvânt au scăpat.Coridoare de oglinzi puţin clar decât ciomagul sau osul. de atacatorii ajunşi. În plus erau şi cei mai frumoşi. Neîncrezători în eficacitatea . prin corupţie sau prin forţă. Oricum. au chemat câinii oferindu-le dovezi concrete şi toxice de prietenie. De altfel în povestirile copilăriei mi se părea întotdeauna mult mai greu de înţeles că fiarele .nici sentimental. că cei mai blânzi şi mai devotaţi erau în acelaşi timp cei mai buni dintre ei. Cred că nu exagerez . Nostalgia logicii a fost . o reală . Faptul că pe mine nu m-au înspăimântat nici o clipă nu era o dovadă a curajului. relaţiile noastre s-au nuanţat producându-se un fel de ierarhie a expectativă emoţională.după cum se vede .întotdeauna marea mea slăbiciune. nu numai în sensul devoţiunii faţă de ea. Fusesem crescută în credinţa că orice fiinţă poate fi stăpânită prin cuvânt. îngânându-mi blândeţea. Cu timpul. aveau grijă să se înarmeze cu ciomege sau cu resturi de mâncare pentru a se putea apăra. ci a iluziilor mele. dezorientarea topea agresivitatea şi excludea violenţa. înspăimântători. deci. în cele din urmă reciproc. cei mai aproape de umanitate. în timp ce inferiorii. nici logic sentimentelor: în timp ce unii au rămas într-un fel de "DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ" câteva zeci de câini deveniţi spaima trecătorilor care. mai ales o dată cu lăsarea serii. Faptul că le vorbeam părea să-i deruteze şi chiar să-i neliniştească. scoţându-i un spin din labă. de spaima generală. Era ceva mai doi dintre ei m-a legat. ci şi în sensul însuşirii caracteristicilor ei ideale. decât că un creştin putea fi cruţat pentru că leul recunoştea în el pe cel care îl salvase cândva. Nu am fost cuprinsă.chiar flămânzite .

timoraţi deocamdată de spaima . Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 27 din 281 .Editura Liternet 2003 perfect imoral. Morala: eu sunt vinovată.care mai flutură peste ei .a otrăvirii. într-o ordine a valorilor absolut inversă. Cartierul este populat acum de câini urâţi şi răi.

divergente intenţiile şi idealurile. Iată ceva cu adevărat dificil. şi victime. Iar dacă martorul putea fi uneori.Coridoare de oglinzi Cât de simplu e totul: Oh. Poetul nu poate scăpa istoriei. Fără scăpare şi egal. eternei armonii. Din orice unghi am privi lungul drum al devenirii omenirii. Dar şi epocile care nu şi-au lăsat poeţii să se exprime şi poeţii care nu şi-au exprimat epoca au dispărut la fel de firesc în uitare. şi juraţi. influenţat. grefierul nota şi această influenţă. prin AXIOMA Între poet şi istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinante şi reciproce. istoriei care există numai în măsura în care îi suntem martori noi. şi inculpaţi. ceea ce şi poetul şi istoria trebuie să înţeleagă e că şi unul şi altul . mereu proorocit. prin tulpini fragile sevele renăscătoare mereu. În procesul istoriei. dar în nici una dintre aceste calităţi ei nu au încetat să fie martori. pag 28 din 281 . aşa cum istoria nu poate scăpa poetului. iar odată această axiomă admisă.şi cu nimic unul mai mult decât altul . chiar dacă le-ar fi implacabil de la începutul până la sfârşitul. al lumii. de bunăvoie sau cu sila. Este atât de uşor să ne considerăm superiori unii altora şi atât de greu să ne recunoaştem egali! Uneori istoria n-a ţinut seamă de poeţi. poeţii au fost puşi şi procurori. plasaţi. şi avocaţi. şi grefieri. alteori poeţii n-au ţinut seama de istorie. prin suflete dragostea înălţătoare de slavă înţeleptei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . tragic. dar noi existăm numai în măsura în care îi suntem istoriei martori. încât. a universului. În orice punct ar fi fost. ei nu trebuiau decât să vadă şi să spună ce-au văzut. pe cer curg norii. istoria şi poeţii se văd legaţi la fel de strâns şi de fără scăpare. destinele lor se împletesc pământ lave şi ape.au interesul să se afle într-o relaţie de egalitate.

a spaimei în faţa nemărginitei ei forţe. Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva tuturor acelor mari masochişti care şi-au dat viaţa pentru a crea o alta în locul ei. revoltată sau fericită. suferinţa lor atât de sfruntat creatoare mă revoltă uneori prin orgoliul de a înlocui realitatea. după ce s-a hrănit din ea. Am crescut în ţinuturile fermecate în care numele lucrurilor era mai intens şi mai adevărat decât lucrurile. Fiindcă Citesc ce-am scris până aici şi mă gândesc că poate şi pomul se revoltă uneori împotriva altoiului care i-a schimbat cu desăvârşire.Editura Liternet 2003 a scrie.îl transformă şi pe el într-un vampir care. Pentru că am ştiut. şi. mi s-a părut întotdeauna că marea literatură este superioară vieţii.Coridoare de oglinzi PE UN PETEC DE CUVÂNT. care şi-au sfâşiat existenţa pentru ca din fâşiile obţinute. dar asta nu-l împiedică să binecuvânteze clipa dureroasă care i-a inoculat în sevă porunca inexorabilă a rodirii şi nici să fie mândru de nobilele fructe pe care le-a adus. că Shakespeare este mai profund şi Caragiale mai plin de semnificaţii. numai un termen al comparaţiei din care literatura ieşea întotdeauna învingătoare. Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva întregii literaturi. un alt univers inedit ce se va depune în alt cititor căruia îi va insufla în locul setei de viaţă dorinţa de . am simţit. cucerindu-şi adepţi gata de a opta acele noi. capabile încă în fiecare secundă să-mi determine destinul. nu am fost şi nu voi putea pag 29 din 281 Revolta împotriva marii literaturi . iar viaţa celorlalţi. În ceea ce mă priveşte. necondiţionat supus sunt . viaţa pur şi simplu. câte unui cititor asemenea mie. pe lume. marii scriitori ajută viaţa să se nască mereu tot mai conştientă de sensul ei.. au extraordinara calitate de a între a trăi şi a scrie pentru cel de al doilea verb. că Dostoievski este mai intens decât ea. Şi mai ales împotriva marilor scriitori. Ana Blandiana . ci . aproape miraculos.. că pe umerii lor apasă răspunderea sufletului universal. aparţinându-le în întregime. viaţa din jur. biata lor viaţă cândva. Trezindu-mi compasiunea şi admiraţia. rară. cursul vieţii.al cărui mândru şi se depune în sufletul câte unui om viu. mai mult încă. un univers nou. dominator şi senzaţional. nu se mulţumesc cu faptul că i-au supt sângele. aparţinându-le în orice caz. şi după ce se hrănesc asemenea unor vampiri din viaţa lui.nu este decât expresia. inedite universuri. de fiecare dată altul. prin îndrăzneala de a opune vieţii un model capabil să se reproducă singur. va crea la rândul lui o altă viaţă de litere. nemaivăzut. în loc să trăiască. că departe de a crea o altă viaţă în locul sau chiar împotriva celei adevărate. altfel decât fusese în realitate. într-o măsură mult mai mare decât le aparţinuse propria. în care propria mea viaţă nu era decât o haină uitată pe malurile cărţilor.ca nişte adevăraţi vampiri . din petecele de intuiţii şi bucăţelele de revelaţii să însăileze.

Editura Liternet 2003 fi niciodată altceva decât .încleştată în iarbă.un iobag pe un petec de cuvânt.Coridoare de oglinzi pag 30 din 281 . Ana Blandiana . tensionată spre stele .

vapoare cu zbaturi. de schiţe de hărţi. strădania se întoarce împotriva lor şi aproape că trezeşte bănuiala unei confuzii. dar cum dovezile nu existau. întro livadă de măslini bătrână. Pe un alt etaj: expoziţie de reproduceri după tablourile maestrului.şi-o fac într-un fel deosebit de elocvent cu ramurile lor subţiri aproape haşurate.nu este numai faptul că fiecare dintre ele a fost în stare să dea lumii câte un fiu genial şi ieşit din timp.în mintea mea două sate. mori. Senzaţia este de sărăcie aproape înduioşătoare şi de frustrare aproape impresionantă. oricâte milioane de turişti le-ar fi bătut. Castelul medieval care îl domină şi-n care cine ştie dacă artistul a călcat vreodată. Cu trei kilometri mai sus.într-o blândă şi orgolioasă umilinţă . Voi încerca nu să le descriu. mă grăbesc să adaug. gatere.aceste mătci părăsite de extraordinarele fluvii pe care le-au dăruit unor universale oceane . Satele se numesc Vinci şi Hobiţa şi. ci să descriu sentimentul.casa în care s-a născut şi şi-a petrecut primii şaisprezece ani ai vieţi Leonardo. totul fusese prevăzut. dincolo de nume. mult prea devreme pentru a putea fi înţeles sau realizat. Totul străin. dinspre Pistoia spre Florenţa. pe care fiecare dintre ele mi l-a lăsat. ceea ce le înrudeşte .decât numele unui sat din munţii ciudaţi ai Toscanei.continuă să existe în funcţie de ceea ce pare să fi fost în istorie norocul lor. firesc şi revelator . cuptoare. ci felul în care ele . . sau sticlă după manuscrisele leonardiene şi însumând o întreagă galerie a de mileniu: angrenaje diverse. îi tot ce aveau să reinventeze oamenii în următoarea jumătate elicoptere. metal. legătura locului cu marele artist. Singurii care îl amintesc . aflate la mii de kilometri şi aparţinând unor lumi care aproape că nici nu se bănuiesc între ele. Simţi că organizatorii s-au crezut obligaţi să facă ceva pentru a dovedi. explicat.şi nu continua să fie. Acolo. reflectoare.din piatră necioplită . de virginitate. afete de tun. dimpotrivă. repetat cu intime variaţiuni.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . îşi păstrează un ciudat aer ingenuu. am ajuns aproape miraţi într-un sat care se numea Vinci. există încă . tancuri. găzduind o expoziţie de machete copiate în lemn. desenat. Dincolo de serpentinele muntelui Albano. laminoare. un cătun subaltern: Anchiano. semănând tulburător cu părul personajelor desenate de mâna maestrului . Mirarea noastră nu conţinea nimic nereverenţios: pur şi simplu uitasem că ceea ce pentru noi era numele celui mai complet geniu al oamenilor nu fusese . poduri mobile.sunt măslinii. DOUĂ SATE În mod ciudat. Drumul spre Hobiţa l-am făcut la acea oră de chindie pag 31 din 281 .Coridoare de oglinzi este acum dedicat în întregime. pe unul din acele drumuri italiene care.sau poate. de fotografii de manuscrise. în fond . sunt legate printr-o rudenie reală şi tulburătoare. Trei încăperi goale şi o femeie vânzând ilustrate cu reproduceri.

aceeaşi încercare .de a dovedi. fără etajul atât de fermecător al vechilor case gorjene. într-un anumit loc. trebuie să le fi semănat. cu sărăriţă şi loc pentru ardeiul iute şi un pistornic prins în cui: un fel de ştampilă având sculptată într-o bucată de lemn numele tuturor morţilor familiei. asemenea unei fata morgana. cu două încăperi. Iar cele două sate despre care vorbeam au aerul că nu sunt nici ele cu adevărat convinse de aceasta. un fabulos sat pentru Brâncuşi. generic - datând din epoca naşterii lui Brâncuşi -. Muzeul propriu-zis. Un sat nou în care nu tresare nici o umbră amintitoare a frumuseţilor de la Curtişoara. suma unui întreg pământ.Editura Liternet 2003 în care lumina se îmblânzeşte şi îndulceşte totul. o legătură cu gigantul plecat de acolo. par mirate încă. un şopron în care se adăpostea cazanul de ţuică meşterit din lemn după exemplul căruia se pare că Brâncuşi însuşi îşi făcea ţuică de prune la Paris. adapta situaţiei lor de izvor al unor izvorâtori de capodopere şi încercarea de a semăna ele celor care. Dar cum ar putea rivaliza casa de lemn din fundul Olteniei sau cele trei odăi dintre măslinii muntelui Albano cu marile muzee ale lumii care îşi dispută puţinele.descoperită şi în satul lui Leonardo . dintre care una cu vatră. Şi. sărace şi modeste . iar piciorul Ana Blandiana . Alte colege ale lor au ştiut să-şi înţeleagă Ceea ce unea cele două sate era incapacitatea de a se pag 32 din 281 . Strattfordul şi-a făcut din Shakespeare un destin. este o construcţie mică de lemn. de a inventa. Vinci şi Hobiţa. Nimic mai puţin adevărat. Văzusem cu o zi înainte "Muzeul avea toate elementele fabulosului pentru a închipui mai arhitecturii gorjene" de la Curtişoara şi imaginaţia noastră grăbit decât realitatea. În curte. care se punea pe prescuri şi parastase şi căreia i se mai adăuga un nume cu fiecare moarte.Coridoare de oglinzi şansa: Salzburgul şi-a făcut din Mozart o carieră. inestimabilele capodopere ale fiilor lor? De altfel există artişti care poartă într-o atât de covârşitoare măsură consecinţa unei întregi istorii. mai presus de toate.nu îndrăznesc să pretindă singura dovadă indubitabilă a maternităţii lor neînvăţate cu mândria. încât pare de mirare că sau născut totuşi într-o zi anume. lipsită de artă. dimpotrivă. cândva. cu prispă joasă. de ceea ce au fost în stare şi - de munte pe care îl străbăteam se umplea de un prevestitor şi nostalgic farmec.

când în dreptul Ateneului am zărit în fugă o bătrânică sprijinită în cârjele ei. De fapt ce s-a întâmplat? Mai întâi am dat telefon la Salvare. abia dată în folosinţă şi extrem de elegantă. fără să se petreacă nimic extraordinar totuşi. În aşteptare.începând să-şi mai revină puţin . şi nu sosise nici peste încă o oră.să cumpăr câteva pateuri de la o cofetărie.S. lăsând-o în grija fetelor. Am găsit punga ferfeniţită. că pot privi deodată la microscop nenumărate componente vii şi mişcătoare ale unei picături care până atunci nu fusese decât o substanţă de o culoare incertă. şi pe care două adolescente păreau că încearcă să o ajute. am fugit . cu toată neliniştea că maşina Salvării putuse sosi între timp. pentru că nu reuşiseră să intre la Medicină. şi îmi era în acelaşi timp foarte bine şi foarte rău (acel amestec de beatitudine şi de leşin în care numai primăvara ştie să te cufunde).ne-a rugat să-i căutăm în sacoşă o pungă de plastic. Ne-a răspuns că nu făcea nimic.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . am întrebat-o ce făcea la ora întunericului pe stradă.magazinele alimentare fiind la ora aceea închise . toate. Vreau să spun că am avut senzaţia că mă trezesc brusc din propria mea existenţă pentru a o observa în cele mai mici amănunte pe a celorlalţi. încât. aşa că topografice au durat destul de mult. şi mai exact. sau. M-am întors într-o doară să văd despre ce este vorba şi dacă nu pot să le fiu de folos.E. Între timp fetele mi-au povestit că erau funcţionare la o întreprindere şi studente seraliste la A. Maşina Salvării nu pag 33 din 281 O AVENTURĂ A ATENŢIEI Veneam spre casă. Cofetăria era nouă. cu spatele chircit dureros de un zid. să servească şi să privească un cuplu de străini dintr-o ţară petroliferă. pe care voia să ni-i arate. şi începea să se-ntunece. întinsă pe Ateneului. am lăudat pe cei din fotografii. Apoi ne-a venit ideea că slăbiciunea bătrânei ar putea fi inaniţie şi. am aşteptat aproape un sfert de oră în faţa tejghelei al cărei singur cumpărător autohton eram. sau. Tot între timp băbuţa îşi revenise aproape de tot şi împachetase pentru nepoţi pateurile rămase. bătrânica . şi începea să se facă primăvară. unde purta fotografiile copiilor şi nepoţilor. dar cele trei vânzătoare erau ocupate. Se făcuse târziu. Apoi am început să aşteptăm. explicând că unei femei bătrâne i s-a făcut rău şi va aştepta maşina. a început pentru mine un fel de aspră aventură a atenţiei. mai degrabă. Maşina Salvării nu sosise însă.Coridoare de oglinzi Ateneului există o statuie a lui Eminescu (sau poate nu ştia că statuia este a lui Eminescu). Dar centralista de Salvare nu ştia că în faţa prima bancă de lângă statuia lui Eminescu din faţa explicaţiile . dar încerca în felul acesta să nu-şi deranjeze copiii şi nepoţii. că întorc brusc un buton ce-mi dă deodată posibilitatea să aud distinct zeci şi zeci de sunete care până atunci nu fuseseră decât un aiuritor vacarm. şi din acea clipă.

urmărind cu tristeţe autobuzul însărcinată.Coridoare de oglinzi transporte în îndepărtatul ei cartier.cu cu fetele. pe bănci. cu reperele mele culturale. Apoi. eu amintindu-mi vechea sală de aşteptare a Telefoanelor din Cluj. Am mai străbătut o vreme oraşul îndepărtat şi aproape pustiu. nici nu părea să mai fie nevoie. şi am dat-o . ale studenţilor cu părinţii de departe. la o casă de bătrâni. pe când mai erau eleve.noastră atenţie. care se întrerupeau mereu şi trebuiau strigate. pag 34 din 281 . în serile geroase. dar în acelaşi timp nu puteam să ne luăm gândul de la înspăimântătoarea aripă a bătrâneţii care fluturase o clipă lângă noi şi pe care o descoperisem îngrozite de propria lucida. Vinovată fusesem poate şi eu. încălzindu-se şi ascultând conversaţiile. triste toate trei şi aproape vinovate de lumea pe sacoşele şi cârjele ei . neaşteptata .în grija unor călători. de femei şi bărbaţi în vârstă şi singuri aşezaţi cuminţi.Editura Liternet 2003 mai venea. Ne dădeam seama că dispoziţia noastră devenea melodramatică. Neam condus protejata până la autobuzul 236. ele povestindumi despre o vizită pe care o făcuseră. care avea s-o Ana Blandiana . împreună care se îndepărta burduşit şi legănându-se ca o femeie care o contemplam. supraaglomerată. de-a lungul pereţilor. am rămas pe loc. Întâmplarea atât de neînsemnată ne înrudise şi ne jenam să ne despărţim. ştiam că primăvara îşi are şi ea partea de vină. Din fericire.

Sub bretoanele egiptene trăsăturile sunt romane. trupurile masculine nu au linie. Aşa cum secole la rând fervoare . femei. descoperi nu numai două canoane artistice deosebite. deci.să egiptenizeze. reţin numai amintirea plutitoarei bucurii mereu contrazise atunci şi. care nu se puteau transforma. filele acoperite de rânduri ale carnetului. coafaţi şi împodobiţi după tradiţia faraonilor .cu aceeaşi ÎN MUZEU Ca toate marile plăceri.pentru Este vorba de vinovata contradicţie dintre plăcerea de a privi fără obligaţia de a nota ideile sugerate de contemplaţie şi faptul că privitul însuşi devine fără sens dacă ideile pe care le naşte se pierd. ca şi cum nu eu le-aş fi scris. muzeul secretează . zeiţe. Căci scrierea unei idei nu este . ci şi de icoana lui de hârtie.proprie în egală măsură filosofilor şi copiilor . pe feţele cărora se pot elenizaseră.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ele nu numai că se risipesc.Coridoare de oglinzi producţie romană şi dovedind o puternică modă a artei egiptene declanşată la Roma. nemaiamintindu-mi traiectul prin spiritul meu al acelor idei şi mai ales nemaifiind sigură că nu le-am plătit mult prea scump cu preţul fărâmiţării clipelor de diamant ale contemplării: Ciudată. Ei nu sunt în stare să reprezinte Omul. caracterul. dar nici măcar nu se formulează în întregime. anii. ci şi jena de a se simţi neserioşi.costumaţi. romanii păreau nişte adulţi travestiţi în adolescenţi şi trădându-şi astfel nu numai dorinţa de a părea mai tineri.pe care romanii au înlocuit-o cu realismul lor adult şi cu extraordinara lor artă portretistică. pag 35 din 281 cu măiestrie nenumărate persoane. ci muşchi. nescrise. foarte ciudată revelaţia statuilor egiptene de mine cel puţin .numai o formă de conservare. . bărbaţi . trupurile feminine sunt mai aproape de maternitate şi mai departe de idealul atât de vegetal al lui Osiris. evident după cucerirea Egiptului şi vizita Cleopatrei. Statui mai exacte decât cele de la Mamphis începură să umple vilele romane: zei. ci şi una de maieutică. romanii se porniseră deodată . o fericire ricanând clipă de clipă sub insistenţa creionului. dar portretizează citi cu infinită exactitate nu numai viciile. chiar dacă ar fi vrut. Privindu-le. Sub podoabele şi perucile egiptene. Transcriu din el uimită puţin.am descoperit-o de mult . ci poate chiar două rase în acei egipteni şi acei romani. dar hotărâta deosebire faţă de prototipurile lor. în acelaşi timp. în urma trecerii printr-un muzeu nu se mai păstrează în mine nimic din această chinuitoare dihotomie. unii într-alţii. totul petrecându-se ca şi cum pentru a exista.uimesc prin perfecţia imitaţiei şi. prin inefabila. cu atât mai puţin Zeul. Vizitarea unui muzeu rămâne. gândul ar avea nevoie nu numai de cuvânt. o voluptate interzisă clipă de clipă de nevoia fixării. Totuşi. Există în statuile de pe Nil o capacitate de abstractizare . Iar.şi negarea beatitudinii pe care o izvorăşte.

este deprimant pentru mine de câte ori descopăr că frumuseţea poate fi o chestiune de prejudecată. aşa cum a fost copierea celei egiptene. Totuşi. Profilul feţei aproape bărbătesc este. Ca şi în alte cazuri de statui feminine greceşti. ei nici nu au simţit nevoia inventării unui alt fel de timpul conjuncturală şi maniabilă. faimoasa curtezană. Gâtul este prea gros. Dar ceea ce pare a fi un adânc defect este în acelaşi timp un merit. încât cei vechi au simţit nevoia s-o acopere cu un văl de bronz de la coapse în jos. O femeie semănându-i astăzi ar fi considerată mai degrabă urâtă. Poate de aceea. Prejudecată a anticilor sau prejudecată a celor moderni.) Această incapacitate de a crede cu adevărat. glezna este grea şi paranteza coapselor plată. Oricum. această lipsă de copilărie să fi fost cauza excesivei maturităţi a artei romane. din cauza severităţii sau seriozităţii numai.Editura Liternet 2003 averea."Venus din Cnidos" . copiile romane de sculptură grecească sunt lipsite de acea spiritualizare generalizatoare. norocul. cunoscută în toată fericitului sculptor de model. şi. ci însăşi maniera lor de a înţelege cultura. servise Stau în faţa operei lui Praxiteles . (Egipteanul Serapis sau frigiana Cibele erau numai doi dintre zeii străini care au fost împrumutaţi de romani într-un fel de nostalgică şi zadarnică încercare de a împrumuta şi devoţiunea pe care popoarele lor de baştină erau în stare să le-o acorde. un pas înainte (chiar dacă ceea ce este un pas înainte privind dinspre realism este un pas înapoi privind dinspre poezie): ideii de om romanii i-au substituit individualitatea omului. o privesc şi pe această obositor de celebră Venera cu un fel de perplexitate. în timp ce la romani religia devenise cu dispoziţia ultimelor mode în materie de cult. Ca şi egiptenii. cultura. văl pe care restauratorii au reuşit cu greu să-l desprindă în dorinţa de a reda capodoperei forma originară şi legendara fascinaţie. ci şi stânjeneala de a sta într-un costum de împrumut şi cu sufletul despuiat în faţa artistului. Ana Blandiana . copierea artei greceşti nu a fost pentru romani numai o modă. prototipului unic. nu cumva anticii erau cei care greşeau? pag 36 din 281 pentru uluitoarea ei frumuseţe. de abstractizare a popoarelor vechi şi religiozitatea lor există o interdependenţă. din moment ce conţinutul pe care îl turnau în aparent aceleaşi forme era cu totul diferit.considerată cea mai frumoasă dintre toate statuile antichitatea greceşti. grecii antici erau profund religioşi.) Perfecţiunea ei a fost socotită atât de copleşitoare. într-o privinţă. la discreţia puterii şi la M-am întrebat adesea dacă nu cumva între puterea . lipsit de acea copilărie care intră pentru moderni în compoziţia farmecului feminin. (Phryné. unicitatea fiecărui exemplar. talia prea lipsită de mobilitate. de acea putere a simbolului în stare pură pe care grecii o deţineau şi pe care romanii nici nu mai sunt în stare s-o bănuiască. a realismului ei atât de neuniformizator? În orice caz.Coridoare de oglinzi artă.

din atitudinea lor mereu fluctuantă faţă de cea pe din care erau totuşi obligaţi să se nască? Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 Nu cumva lipsa lor de siguranţă în gustul pentru frumuseţea feminină provenea tocmai din lipsa lor de dragoste pentru femeie. dar pag 37 din 281 .Coridoare de oglinzi care nu o socoteau demnă de dragostea şi egalitatea lor.

prăfuite. Madridul. valsuri şi decenii friabile şi întâmplătoare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Aya Sofia. pitoresc. trebuie să încerc să transmit senzaţia de uluire are şi el o asemenea imagine. mam simţit nedreptăţită ca şi cum mi s-ar fi ascuns cu bună ştiinţă ceva sau ca şi cum aş fi fost dusă în mod intenţionat în eroare. Roma este zgomotoasă. de minarete albastre. Era o imagine intensă. pare să le dea o stranie siguranţă de-sine-stătătoare. Londra este intimidantă şi rigidă. prăfuit de zădărnicie. Faptul că între aceste imagini prefabricate şi adevărul realităţii nu există adesea nici un punct comun nu numai că nu le destramă şi nu le stânjeneşte. Istanbulul că nu îl văzusem. marele bazar. Ei bine. derizorii şi provinciale. în care aurul mozaicurilor bizantine şi aurul sultanilor se topiseră peste culorile veşnicului Orient într-o strălucire grea. prăfoasă şi mişunătoare. ci. egiptean. văzusem arhitectura maură în Spania şi cea mongolă la Samarkand pentru a avea dreptul să imaginez pentru cea mai triumfătoare dintre capitalele islamice o egală strălucire. La urma urmei. Mă bucuram când aflam că n-am ajuns încă în centru. caracterizând pe cei ce le-au inventat mai mult decât realitatea în numele căreia izvorăsc şi în locul căreia se insinuează încetul cu încetul. hipodromul. coloana lui Constantin. nu. coloana serpentină. Dar. un amabilă. Înainte de a-l descrie aşa cum l-am descoperit în realitate. de imagini inexacte. Astfel. Şi în toţi anii în care nu numai . obeliscul lui Teodosiu. apeductul lui Valens şi. pentru că mai speram totuşi să existe un centru mirific. nemărturisind nimic mai mult decât propriile lor PRAFUL ŞI FARMECUL Ca şi persoanele celebre. celebrele moschei şi.Coridoare de oglinzi şi de revoltă care m-a cuprins pe când înaintam spre centrul oraşului pe zeci şi zeci de kilometri de mahala răsăriteană şi marile oraşe sunt moale. tot ce ştiam că trebuie să fie. derizoriu. templul înţelepciunii divine şi al gloriei bizantine. Nu lipsea nimic. în sfârşit. dar nici nu prea speram să îl văd vreodată. cu tencuiala cenuşie căzută pe alocuri. acoperite de pulbere. lipsit de lustrul puterii şi pag 38 din 281 găseam: Seraiul Topcapî. înghesuite unele într-altele. ci numai aceleaşi şi aceleaşi dughene înjghebate. Parisul este familiar şi fermecător. aproape orbitoare. înconjurate de legende şi aproximaţii. Atunci când. nedescoperind nimic din ceea ce s-ar fi putut numi strălucire a trecutului. în aceste aureole prêt-a-porter. bazarul oraş în care te simţi din prima clipă acasă. a trebuit să recunosc siluetele Sfintei Sofia şi Moscheii Albastre. dimpotrivă. Viena este cumsecădenie belle-epoque. bineînţeles. Totuşi nu lipsea nimic. obosite de epitete şi veacuri. încă mai vechi. acoperită de valuri de frişcă. dar totul era pe jumătate cufundat în pământ. această imagine trăise în mine cu naivitate şi cu fervoare. oglindită de ape adânc visătoare. un nod de cupole aurite. dar coerente. înainte de a povesti cum am învăţat să-l desprind din magma contemporană.

la Atena. La Luxor. nostalgia strălucirii puterii era înlocuită de o dulce cufundare în liniştea orientală. ruină în ruină şi din vestigiu în vestigiu. Aici preponderentă pag 39 din 281 . inertă. Şi astfel. provincială.Editura Liternet 2003 devenit fără rost. Timpul se mărunţise peste ele şi le care le făcea să strălucească până departe se topise de mult Ana Blandiana . pe nesimţite. încet. la Roma pulverizarea vechilor puteri lăsa în urmă sentimentul tonic al supravieţuirii artei şi te făcea să treci triumfător din era certitudinea dizolvării şi.Coridoare de oglinzi acoperise cu dispreţ. în praful şi farmecul pe care ea părea să îl genereze fără oprire. acoperind tot ce mai era de acoperit. absurditatea spaimei de atâtea veacuri în faţa unei forţe atât de uşor măcinate de timp. uimirea se lumina de un sens mai adânc. ca urmare. iar spaima pe care o răspândeau şi în mai ipocrite şi mai crude istorii.

ctitoria basarabă şi teiul nepereche. dar mult mai înalt. Iar pe deasupra ei mireasma şi liniştea. învelesc totul într-un magic strat protector. Ţinându-şi imensa coroană numai în puterea scoarţei răsucite în mai mulţi pilaştri aşezaţi face monumentul copilăresc şi friabil. secolele trecute par să mărească forţa copacului şi să-i sporească măreţia. de ceramică. cu pictura afumată bătrâneşte în interior şi cu discuri solare. portretul atât de tânărului Mircea cel Bătrân. strâns cu încredere la subţioara lui. mai ales teiul. Pentru că impresionant este mai ales felul opus în care biserica şi arborele îşi mărturisesc vârsta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi circular. semn nu numai al rodniciei pământului.emoţionant de mică şi firavă. nici prin privire. Nici prin auz. mare aproape UN TEI ÎNFLORIT De câte ori văd un tei înflorit îmi aduc aminte de mânăstirea Cotmeana pentru că acolo a fost locul în care am văzut . ca nişte aripi protectoare. căreia Constantin Brâncoveanu i-a adăugat pronaosul. Între chiliile modeste. într-o ctitorie prelungă de aer din care mirosul florilor se înalţă ca un fum de jertfă pe altarul invizibil al timpului încremenit şi salvator. crengile peste acoperişul ei fără putere. biserica . biserica de la începuturile Ţării Româneşti şi teiul. pag 40 din 281 . împodobindu-i cărămizile în afară este dominată de teiul deodată cu ea de bătrân. ci să-l şi protejeze prin marea bunătate a frumuseţii sale. în timp ce bătrâneţea înduioşător. mai frumos încă decât la Cozia. întinzându-şi.un arbore concurând un monument de artă şi reuşind nu numai să-l înfrângă. pridvorul. nici prin miros. vălurite de dangătul de argint şi aramă ca de o vâslă melodioasă mişcată rar prin văzduh. iar Alexandru Ipsilanti. lumea din afară nu reuşeşte să pătrundă până la miezul străvechi în care se zăreşte. iarba creşte enormă. sub fumul luminărilor şi mireasma eminesciană. cât o încăpere. teiul bătrân îşi transformă scorbura.cred că singura dată în viaţă . mânăstirea Cotmeana este o împrejmuire înaltă de clopotniţă izvorând sunetul aproape miraculos al unei străvechi clopot turnat din argint şi aramă. De lemn cuprinzând: câteva chilii modeste. o fapt. ci şi al singurătăţii lui. Ctitorie a lui Radu I Basarab şi a lui Mircea cel Bătrân.

Partituri. nevăzut. În spatele Domului. hotelurilor. Pentru că barocul a reuşit să acopere totul. sora. cu îngerii săi învolburaţi şi norii săi în volute. Peter.Coridoare de oglinzi carillon bătându-şi gingaş. cu palatul în care Franz Joszef l-a găzduit pe Napoleon al III-lea. Şi biserica Sf. portrete de familie (Mozart la diferite vârste. toate secolele de până la el şi chiar şi pe cele de după el. fără apărare în faţa unui duşman nouă sute de ani. franciscanilor. mama. sub puterea muzicii care izvora de peste tot. capodoperă de stil Dar toate astea. purificator. ca şi Judenstrasse şi Getreidestrasse . mai ales. şuviţe din părul lui de copil. cofetării şi magazine de lux. soţia. dintre care unul (tabachera lui Mozart. de două ori pe zi. melodia udă de primăvară şi de ploaie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .încărcate de aur şi ceramică. de fapt. cu stucul şi veşmintele sale fluturătoare. casele fiind adăugate peretelui stâncii din cauza locului strâmt care le face să se întindă în sus. De altfel. inelul pag 41 din 281 născut după moartea compozitorului). înguste şi înalte. în Dom se desfăşura un concert Haydn. copiii.sau poate casele au fost împinse printre morminte? . pe uşile bisericilor erau anunţate messe de Mozart şi Händel. ci. cutiilor cu bomboane). piaţa Rezidentz: cu o mare fântână împodobită de cai şi cu realii cai înhămaţi la birji aşteptându-şi turiştii. "Lipit" nu este o figură de stil. farmecul şi forţa numelor neschimbate din cea mai adâncă istorie! . înconjurată de un cimitir căţărat printre case . Restaurate de curând (pe frontonul lor scrie adesea "1409-1979" sau "1528-1978" sau "brutărie din anul 1618") această aducere spre noi a timpului le face intimidante şi parcă melodioase. conţinând pe trei etaje memoria familiei Mozart şi a oraşului pe care prezenţa ei acolo l-a binecuvântat în eternitate. ca într-un vis minunat. Pentru că. din care ne era frică să nu ne trezim. vechea parohie a oraşului. numai vârsta este cea care le arată frumoase. sprijinite de munte. se zbat sub legile grele ale aceleaşi frumuseţi excesive care a cuprins Europa în perioada contrareformei.o. tata. încât totul. pe ferestrele caselor năvăleau valuri de muzică de cameră care luau în stăpânire cu entuziasm tânăr străzile ude şi clădirile vechi. soţul soţiei. după literală. ca şi minunata biserică a O CETATE DE SCAUN Salzburgul vechi a crescut lipit de peretele stâncii. cu turnul cu mâinile ridicate.şi Domul. din vârful căreia castelul-cetate îl mai domină şi azi. dispăreau nu numai sub melodia uniformizatoare a ploii. ci o realitate roman-gotic. prima în lista monumentelor oraşului. ale cărei unde umpleau piaţa şi se risipeau până departe. încât par într-adevăr puse la zid. de Haydn şi Gounod. absolut totul ne conducea spre casa cu numărul 9 de pe celebra stradă a cerealelor. cumnatul. obiecte . numele şi chipul lui Mozart era omniprezent (pe firmele restaurantelor. cu piaţa sa dominată de un grup statuar elansat cu exagerare.

ea însăşi muzicală. istoricul scrierii lor. mio carro padre). un portativ şi câteva note aruncate în grabă! Poate că dacă n-ar fi existat muzica aceea izvorând din lucruri. o scrise în întregime în italiană şi chiar una (către tatăl său. pianul).Editura Liternet 2003 primit în dar de la Maria Terezia). mai contemporane sau mai perisabile. mai mondene sau mai frivole. subiectul. clavecinul său. afişe scenografia. la un moment dat. şi multe scrisori. altele (ca dedicaţia splendidă către Haydn) Leopold) conţinând în text. ea a rămas în memoria noastră saturată de frumuseţe. cetăţii de pe Salsbach. exemplificare cu partitură. instrumentele la care a şi fotografii de montări ale diverselor sale opere cu Ana Blandiana . dar aşa cum a fost. am fi putut descoperi şi alte unghiuri. unele cu apelativul scris în italiană (mia carra sorella. pag 42 din 281 . poate că dacă n-ar fi fost ploaia.Coridoare de oglinzi cântat (viorile sale miniaturale. numai cetatea de scaun a celei mai perfecte dintre arte şi a celui mai perfect reprezentant al ei pe pământ.

cu îşi închipuie că. mai strălucitoare. făcându-şi dintr-o chitară scut. Iar paradisul cine s-ar putea îndoi că există.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . a unor îndelungi obsesii. cum. nu este decât această concluzie plutitoare. cu o putere mai mult decât umană. Sunt conştientă că poezia nu este egala muzicii în stăpânirea acestei magice transformări a sentimentelor în contrariul lor. uitând că nu vocalele. care îşi trădează existenţa ascunsă . o altă stare de agregare a sentimentelor. ireală şi chiar inexplicabilă fericire. pentru ca puterea ei să se asemene cu cea a valurilor izbite în auz. infinit deosebite între ele.şi atât de des pusă la îndoială . puterea ei de a transmuta în aur metalele. pentru fiecare dintre noi. o explorare a propriei sale substanţe până în straturile în care rădăcinile cuvintelor nu mai ajung şi sensurile din şi deodată revelator joc de moi şi lunecătoare oglinzi.este magma de sentimente şi idei ridicate la înaltul rang de obsesii şi stăpânind astfel sufletul omenesc. clar având fiecare . pe care nici o altă artă nu e în stare să o tragă la fel de convingător. asupra fericirii care izvorăşte din suferinţa sublimată în obsesie şi revărsată apoi. niciunde legătura dintre fericire şi obsesie neapărând mai evidentă. în bucurie. Paradisul. sunt sigură. decât dezlegarea. din moment ce se aude? pag 43 din 281 dicţionare încep să se reflecte unele pe altele.mai mare sau mai mic . în sfârşit. crezut că. interioară. cu atât fericirea pe care o predau de la înalta lor catedră de neant este mai completă şi mai inefabilă. Muzica înţeleasă nu ca un fundal sonor al existenţei. cu cât acele obsesii sunt mai dureroase şi mai de nesusţinut.un miez incandescent care se învârteşte în jurul aceluiaşi soare. Pentru că artele sunt asemenea planetelor. cuprinzând în sine ispite dilematice şi arbori maniheişti. Alţii. Nu apropiindu-se de muzică şi nu încercând să-i semene poate atinge poezia alchimia muzicală. împingă versul mai fără primejdie în edenul muzical. ciudat. Există o altă cale. ci ca însăşi miezul ei lichefiat la mari temperaturi . Cei mai optimişti dintre ei au. puterea lui va creşte apropiindu-se de muzică printre sârmele portativului şi pavilionul urechii. nenumăraţi alţi poeţi speranţa că simpla pătrundere în aerul fermecat lasă o pulbere strălucitoare pe aripi şi un nimb evanescent pe cuvânt. dând versului muzicalitate. obsedant ca un paradis. mai copilăroşi. împlinirea. decât în muzică.Coridoare de oglinzi înaintea mea au fost conştienţi.în marea-muzică. până în punctul în care îl învaţă să se umple singur de o nepământească. Ca şi cum. Şi. ci sensurile trebuie să se mlădieze în poezie. într-un magic . paradisul n-ar fi totuşi decât o junglă de care trebuie să te aperi şi pe care trebuie să o cucereşti şi nu un regn superior. pot să-şi ASEMENEA PLANETELOR Scriam cândva că pentru mine muzica este dovada infinit convingătoare că paradisul există: din moment ce se aude! Iar paradisul nu este.

propria lor realitate infinit mai bogată în frumuseţe şi apoi se bucură gingaş mirate de ceea ce văd. să treacă zilele iernii ca să vină ninsoarea şi faptul că ea întârzie. Dintre toate sentimentele pe care le cunosc. absolut neamestecată. Nu mai ştiu dacă bucuria că ninge şi pregătirea frenetică a saniei era mai mare în copilărie decât bucuria descoperirii că s-au copt cireşele. într-o atât de primară jubilaţie mi s-ar fi părut fără rost. acoperindu-l. pe care şi una şi alta le au. Nici ninsoarea. să imaginez flori sau pene de înger zburând. bucuria că ninge este în stare nu numai să se conserve vie. Aştept să treacă anotimpurile ca să vină iarna. ci şi pentru că ninsoarea mi s-a părut uimirii de a fi. de care şi una şi alta dispun. şi una şi alta îşi permit să nu le pese că trece. transformându-l. încă o explicaţie a legării ea însăşi. O uimire atât de intensă şi de bogată în propria-i substanţă. în locul lumii reale. nu observăm decât ceea ce suntem siguri că vom observa. În orice caz. neschimbată. la fel de în stare să recreeze prin simpla ei prezenţă lamura aceea de bucurie. de fiecare dată. Poate că nu. Şi iată. îl resimt nu numai ca pe o îngrozitoare bănuială că n-o să mai pot să mă întorc în bucurie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . nu N-am încercat niciodată să fac metafore în jurul cucerire a lumii. celorlalte.Coridoare de oglinzi numai pentru că amestecul vorbelor. de exemplu. la fel de copilăroasă. capacitatea de proiecţie în maturitate a primei este infinit superioară. chiar dacă atunci ele erau cu desăvârşire egale. făcându-l în realitate aşa cum îl imaginase ea în vis. ninsorii. La urma urmei nu vedem niciodată decât ceea ce ne aşteptăm să vedem. ca mijloc de de copilărie: resursele de mirare fertilă. Pentru că ea. transfigurându-l. aştept pag 44 din 281 . aceste realităţi de ordinul al doilea. faptul că nu se mai hotărăşte să fie. cu aceeaşi violenţă de atunci. intactă peste decenii. dar distragerea lor este superbă. uimirea. descoperită. nici copilăria nu fac excepţie de la această regulă a eludării. dar şi să renască. sau decât bucuria că s-a făcut cald şi ne putem duce la râu. dar substituţia lor este miraculoasă. absolut limpede. şi una şi alta sunt în stare să facă abstracţie de el. Poate că în asta stă şi secretul legării ei de copilărie atât de strâns. încât se revarsă copleşitoare asupra universului contemplat. Ele pun. ci şi ca o spaimă de nesuportat că poate nici nu a existat. bucuria că ninge este singura imună la timp. puterea ei de nealterare în durată este unică. M-am întrebat adesea de ce nici una dintre marile plăceri descoperite atunci şi nemaiechivalate niciodată în intensitate mai târziu nu a rămas la fel de nostalgic emblematică. crescând fericită din întotdeauna ea însăşi o metaforă nemărginit de sugestivă a LEGĂTURA M-am întrebat adesea de ce noţiunea de ninsoare se leagă atât de strâns de cea de copilărie.

ca şi cum miar fi teamă mereu să nu descopere că am intrat ilicit acolo. să scriu pe că. vestea reprezintă pentru mine o victorie vitală. Atunci am început să fac jucării din silabe. cititorul adult. un autor pentru copii. pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simţeam coborând asupra mea ca o febră. Derutaţi. Aşezam cuvintele ca pe nişte cuburi în fragmente de ilustraţii din care nu mai reuşeam să înjgheb poveşti: literele se loveau unele de altele. scriind pentru copii. ci pentru a mă copilări. deci. Numai că.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar nu se năşteau sensuri şi nu se distingeau rime. un certificat de copilărie. nu am încercat decât să mă joc fiind convinsă CERTIFICATUL DE COPILĂRIE Am trăit cândva o mare spaimă. în măsura în care aş reuşi. Nu sunt ei singurii profesionişti ai jocului? Tocmai de aceea. atunci când imensa. nu pentru a mă adresa ca un om mare copiilor. Am descoperit literatura pentru copii numai atunci când am descoperit spaima că aş putea să uit cum este să fii copil. Totul se vedea ca într-o pictură naivă: limpede şi elocvent.Coridoare de oglinzi dovedi incurabilă. unii au putut crede că vreau să devin Aşa cum fătul repetă în pântecele mamei întreaga joc. când aflu că unui copil i-au plăcut versurile mele. Am reînvăţat să scriu. pentru a deveni un copil. o adeverinţă de ingenuitate. o dovadă că am reuşit să mă mele au plăcut unui om mare. ei ar fi pe înţelesul copiilor. Nu am încercat. ca o boală ce s-ar fi putut pag 45 din 281 . existenţiala mea dorinţă era sa fiu un autor-copil. mai netă. asta fiind nu pentru mine. eu uitasem să scriu. Am scris. în pântecele spaimei am luat de la capăt întreaga mea evoluţie pentru a reajunge la clipa în care voi fi în stare să mă nasc. Am înţeles că. şi mai ales că am intrat din alte motive. în această lume diferită. ci un covor zburător în stare să mă transporte în timp. faptul că versurile înţelesul lor. deci. aproape că nu mă priveşte. De aceea mă simt intimidată şi nelalocul meu printre autorii de literatură pentru copii. Când m-am trezit din ea am descoperit lumea altfel decât o ştiam. evoluţie a speciei de până la el. Poate că atâta timp cât nu mă depărtasem prea mult de copilărie nu simţisem nevoia să mă întorc la ea. Dimpotrivă. un calificativ. va trebui să descompun literele în bastonaşe şi cârlige şi înţelesurile în jocuri şi mirări: că pentru a reînvăţa să trăiesc va trebui să mai fiu o dată copil. literatura pentru copii nu a fost pentru mine un gen literar. mai hotărât despărţită în culori complementare şi categorii morale opuse. copilăreşte. pentru a putea reînvăţa să scriu în lumea aceea colorată naiv. ci pentru el. în măsura în care jocul s-ar închega într-adevăr.

în pofida tuturor contraargumentelor. Uneori el se confundă cu misterioasa astenie de primăvară. Ceea ce le deosebeşte nu sunt formele lor de manifestare. E adevărat că. de fiecare dată. universul căruia. dacă îndrăzneala mea nu este destul de mare pentru a spune nu şi nici puterea mea suficientă pentru a spune da. mersul. asemenea acelor covoare rulante care prezintă nu numai avantajul de a nu mai trebui să păşeşti înainte. care trebuie rezolvată mereu de la capăt. pag 46 din 281 . dacă răspunsul întârzie prea mult. până acum. că totul merită să fie reluat. Momentul seamănă întrucâtva cu secunda anului nou. dintro stare pe loc ce se ştie fragment hotărâtor al mişcării. ci şi imposibilitatea de a mai da înapoi. momentul critic al primăverii este o răscruce şi un efort. când frunzele nu mai pot întârzia să se nască şi mugurii nu mai pot întârzia să se deschidă. a învins continuarea. dificultatea îndurării vine din dubla lui natură. dar nu pot să înţeleg de ce nu simţim această slăbiciune decât la apariţia primului soare cu adevărat primăvăratec.) Deci. Sau. de fapt. înainte nu simplifică datele problemei. În timp ce astenia de primăvară este o boală a trupului. (Spun "misterioasă". chiar un desăvârşit echilibru al contrariilor aflate în tensiune. în care incredibila nemişcare şi liniştea dacă nu se hotărăşte asupra sensului acesteia. alteori nu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . asumarea încă unui ciclu întreg. pas făcut. De fapt. o subtilă teorie. al spiritului. deşi seamănă în multe privinţe şi uneori se confundă cu ea. ci esenţa lor ascunsă. şi asta indiferent dacă el se lasă văzut la începutul lui martie sau la sfârşitul lui mai. din amestecul de stări sufleteşti nefuzionabile care îl compun. opţiunea înseamnă chiar gest împlinit. aparţin. Este MOMENTUL CRITIC Există pentru mine în fiecare primăvară un moment critic. Pentru că momentul critic al primăverii se compune pentru mine dintr-un fantastic elan al bucuriei de a putea relua de la capăt totul şi din istovitoarea îndoială. Faptul că. obosită de propria ei nehotărâre. dimpotrivă. uneori insurmontabil. dintr-o completă angajare. cel puţin. din caracterul lui hibrid. pentru că nici una dintre explicaţiile ei medicale nu mă convinge. instabil. momentul critic al primăverii nu este pentru mine tot una cu astenia de primăvară. primăvara îşi asumă singură dreptul să răspundă şi să mă ducă mai departe.Coridoare de oglinzi nepământească provin nu dintr-o desprindere de universul tensionat ci. Acum. cu respiraţia aceea suspendată între ani. dar atunci totul nu este decât un emoţionant simbol. pot să înţeleg de ce ieşim din iarnă slăbiţi şi săraci în vitamine. aceasta cred eu că este compoziţia acelui moment de perfectă cumpănă.

în ascendenţa lui Rebreanu (el însuşi lunecat de mult în istorie). Faptul că puteam fi contemporană cu Ion Agârbiceanu. dar nici nu avea un aer părăsit. Nu mă miram. Iar mirarea mea avea să se transforme în uluire atunci când întâmplarea a făcut să-l întâlnesc. mulţumindu-mi în numele ei. Strada se numea Andrei Mureşanu (se numea. ci şi prin spirit unui timp uitat sau poate chiar nici unui timp. şi eram fericita posesoare a unui loc. încât faptul că deşi locuiam pe aceeaşi stradă . Pentru că. Existenţa. Câţiva arbori înalţi totul (erau într-o La brazi. Nu se vedea niciodată nimeni. decât supraaglomeratul autobuz nr. Dar am renunţat curând. spatele aplecat al unui bătrân . în autobuz. cu greu s-ar fi putut imagina un cadru mai nepotrivit şi mai incredibil siluetei sale severe şi friabile de apostol.scârţâind şi gata să se desfacă din încheieturi sub povara călătorilor . cel care . descopăr nici o mişcare în casa pe care o cercetam pe furiş la fiecare trecere. încă şi mai fragilă. 7. cu mâna neînchipuit de pag 47 din 281 în înghesuiala dintre scaune. că nu ÎN AUTOBUZ Ion Agârbiceanu trăia atât de retras. speranţă şi înglobând curiozitate gravitatea clădirii în ordinea. umbră sau numai memoria mea uşor simbolizantă este înclinată să îi reconstituie astfel?) înveleau dinafara cu anotimpurilor. în plin deceniu al şaptelea. pe care a chemat-o. început priveam ferestrele. în neguri crăieşti şi transparenţe creştine. ci mult înainte încă. aparţinând nu numai prin piatră. Era severă şi solidă.l-am zărit o singură dată. oare. la începutul secolului. deci. trecând în fiecare zi prin faţa casei lui. îl consider un privilegiu al adolescenţei mele. firesc. a celui pe care îl ştiam din vechi istorii literare era destul de fantastică pentru a nu mai avea nevoie de dovezi şi destul de miraculoasă pentru a nu mai pretinde argumente.Coridoare de oglinzi atrăgea după sine şirul tuturor posibilităţilor. mai riguroasă încă. ideea prezenţei. la capătul liniei. atunci când am descifrat. ci cu o bătrânică. dincolo de ele. mă miram că nu era exclusă cu desăvârşire posibilitatea de a descoperi vreodată o mişcare. ochelarilor săi de la începutul veacului şi bărbii sale ştiute din cărţile de citire de dinainte de război. odată acceptată.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . a scriitorului pe care cronologia mea afectivă îl situa nu numai. El a rămas în picioare. întradevăr aşa sau numai lumea continua să-i spună astfel după vechiul ei nume?) şi pentru a ajunge la cămăruţa unde stăteam în gazdă urcam dealul din spatele Teatrului Naţional. Dar bătrânul nu era singur. a naturii. să se aşeze. şi mai pâlpâitoare decât el.lega străzile povârnite ale dealului Feleacului cu centrul oraşului! Mă suisem cu câteva staţii mai înainte. faptul că puteam să-i văd casa din alte vremi în care el încă mai trăia era minunea care. convinsă că voi reuşi să descopăr o mişcare şi să recunosc un semn. căruia am vrut să-i cedez locul. Ce-i drept. desigur. cel mai greu de acceptat era chiar faptul în sine.

Editura Liternet 2003 osoasă. de neputinţa de a putea oferi cel puţin un loc într-un autobuz scriitorului pe care-l citisem din copilărie şi pe care-l admirasem întotdeauna peste cota stabilită de critică şi peste ierarhiile istoricilor literari.. este şi aceasta un posibil detaliu biografic. dar este Ion Agârbiceanu". Îmi amintesc că am început să plâng de umilinţă şi de descurajare. pentru o carte ce urma să omagieze secolul încheiat. al soţiei. Şi iată sosind centenarul. Un important istoric literar mi-a cerut.. da.Coridoare de oglinzi scaunului. slabi. îmi venea să-i smulg pe toţi de pe scaune şi să le strig: "Nu-l recunoaşteţi? Este Ion Agârbiceanu! Pare de necrezut. Pot oferi oare această unică întâmplare ca reper pentru viaţa unuia din puţinii clasici pe care i-am cunoscut? Dacă istoria literară seamănă uneori cu un autobuz aglomerat. cu barba albă şi rară tremurând uşor deasupra părului. Dar seamănă oare întradevăr? Nu-mi venea să cred: îmi venea să lovesc şi să pag 48 din 281 . Iar prin sticla tulbure a lacrimilor vedeam perechea aceea de bătrâni modeşti şi severi. făcându-l să se clatine pe picioare. învelită parcă în pergament. încleştată pe spătarul Ana Blandiana . resping pe cei ce îl împingeau fără să vrea. lăsându-se duşi de autobuzul acela unde nu-i mai cunoştea nimeni. locuitori şi ctitori ai unor vremi de mult revolute. încă mai alb. o amintire despre scriitorul sărbătorit. dar încă nedoborâţi. Atunci l-am recunoscut.

de ce aceste biete plante chinuite refuză să mai moară. Trataţi savant prin scurtarea sau încolăcirea rădăcinilor. unde în glastre mai mari sau mai mici se înşirau pe poliţe arbuştii supuşi torturii. suferind el însuşi de suferinţa pe care o producea. tăierea sau împletirea ramurilor. oricum. sărăcirea pământului sau împuţinarea apei. dimpotrivă. Ce legătură UN ATÂT DE DIDACTIC SIMBOL Arta de a chinui un arbore pentru a-i lungi prin chiar această suferinţă durata de existenţă este una dintre acele stranii descoperiri ale vechilor japonezi pe care spirite curioase de legile secrete ale universului şi de funcţionare a mecanismelor din culisele lumii le-au răspândit şi pe alte şi acum. Crengile contorsionate îşi dublau viaţa. un mileniu întreg. mai puţin opus legilor fireşti decât mine. masochistă. cu dărnicie în timp. de fapt. câştigau. când. nemuritoare. rămâne mereu întrebarea dacă nu e vorba cumva de o aceeaşi cantitate de viaţă pe care avem posibilitatea s-o trăim vijelios şi sinucigaş sau să o rarefiem. în botanică. ar trebui să se grăbească s-o facă?. frunzele pipernicite nu mai cădeau. să văd dacă nu meridiane şi le practică cu intensă şi aproape ilicită pasiune mă în ajutor. cel ce experimenta relaţia dintre durere şi nemurire pe plante era. Am vizitat zilele trecute o ciudată închisoare de arbori. El era cel ce mă ajutase pe mine. se pare. se chirceau pe rafturi de-o şchioapă.Coridoare de oglinzi glumeşte. oferindu-mi un atât de didactic simbol şi îngânândumi. scoarţa însetată trăia mai mult. chemândunemurire pe care îl declanşa fără să-l înţeleagă. decât o încăpere luminoasă şi umedă. El. la dispoziţie decât optimismul meu bazat pe eternitatea oarbă a lui Homer? Cu atât mai mult cu cât cea mai mică dintre bombe ar fi putut interzice oricând durata mai mult cu cât. dincolo de veşnicia promisă. hobby-ul mândru şi ruşinat în egală măsură de sine al unui grădinar. Copacilor care în natură ar fi trăit fericiţi şi falnici câţiva ani sau câteva decenii. fascinat de simulacrul de există între suferinţă şi nemoarte? mă întreba. cu atât pag 49 din 281 . Nu era. chinuitelor glastre. cum se explică răsplata pe care timpul se grăbeşte să o ofere. Am întors capul spre torţionar. care în natură ar fi putut să aibă coroane rotate pe metri întregi de văzduh. ca pe un premiu mai greu de purtat decât înfrângerea? Nu aveam cum să-l ajut. cum se explică faptul că durerea conservă şi chinul întăreşte şi. o seră. rădăcinile amputate îşi triplau existenţa. ca şi suferinţa mea deliberată. cea care nu aveam. Nu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .. Dar ceea ce pierdeau în spaţiu. mai ales. Părea mai degrabă bolnav. seva diminuată îşi oprea infinit mai târziu cursa. în timpul liber sadic şi filosof.. li se dădea şansa de a suferi secole lungi. la nesfârşit. suferinţele. copacii.

cu atât se etalează mai bucuroase de dezvăluire. cele mai multe. Unele dintre case erau dărâmate de tot. din colţ priveşte ochiul negru al fostului horn. zidurile şi acoperişul îi sunt neatinse.Coridoare de oglinzi faianţă fixat în mortar îşi spun cu o precizie aproape jenantă povestea. dar cercevelele ferestrelor şi ramele uşilor au fost scoase. demolare şi mă frapase cât de viu şi de povestitor era acel peisaj învins. totul este ciudat de viu şi de evocator. cu obloanele închise şi uşile zăvorâte. să scârţâie sub năvala rozătoarelor şi să lase să scape oftaturi suspecte la pasul neauzit şi demodat al fantomelor. Locul patului pe podea este mai curat. Strada întreagă. ghirlande de flori apăreau de sub streşinile cârpite cu tablă şi carton asfaltat. nonconformism. oglinzi tulburate de aburii băilor de indecenţă. ca pe o ultimă libertate. trecute de purgatoriul locuinţelor în comun şi al sediilor de Icral-uri respirau eliberate în sfârşit de coşmarul adaptărilor succesive. îngăduite pentru ultima oară înaintea dispariţiei definitive vieţile amorţite de supravieţuire. îngeraşi durdulii se iţeau de după firmele stereotipe de deasupra intrării. totuşi.ca pe nişte vise. primindu-şi moartea ca pe un târziu trecute . şi. iar altele. chiuvete ciobite. camuflate în cotidian. aproape indecente. Este încă în picioare. Ar părea că viaţa a dispărut odată cu oamenii. Cu cât fuseseră mai ascunse şi mai secrete . îşi scotea la iveală . şi în această ultimă decădere ceva din farmecul tinereţii lor fără griji părea că se trezeşte pentru o clipă: stucaturi delicate se bănuiau deodată sub straturile de humă. fiecare ciob de Vile graţioase. mai deschis la culoare. Acestea erau şi cele mai evocatoare. pierdute de pe acum cu desăvârşire în uitare. părăsite de oameni dar nu de carii şi şoareci. încât privirea pătrunde neoprită de nimic în încăperi pe zugrăveala extravagantă a cărora mobilele dispărute au lăsat urme ciudat de intime. PEISAJ ÎNVINS Treceam într-una din zilele trecute pe o stradă în demolare.bideuri devenite maronii. erau dărâmate numai pe jumătate. altele erau neatinse încă. fără speranţe şi fără griji. moartă pe jumătate.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . din tavan atârnă firele smulse ale fostelor lustre. fiecare zdreanţă sfâşiată de tapet. având încă puterea să scoată şuierături la trecerea vântului. dar deja pustii. Cu greu se poate imagina ceva mai impudic decât o casă în curs de demolare. locul dulapului pe perete. oferindu-se fără reticenţe contemplării străine. vieţile adevărate pe care le dosise de ani şi de decenii sub varul necesităţii şi pe care acum le flutura ca pe o răzbunare. Treceam într-una din zilele trecute pe o stradă în pag 50 din 281 . nemailăsând pe locul cu sfărâmături impersonale de cărămidă nici un semn al deceniilor lor de iluzie a eternităţii.

deveni o obligativitate decorativă. sau sculptor. . artistul .Coridoare de oglinzi INOVAŢIE M-au fascinat întotdeauna inovaţiile transformate în tradiţii şi în dogme. în schimb. timpul însă. canonul: ceea ce fusese un necesar artificiu de compoziţie. Pentru întărindu-se. personajele. absurdă . în cele din urmă.în care o primă şi graţioasă ingeniozitate a fost schimbată cu timpul în obligaţie rigidă şi. sau pictor de vitralii. Pe pod sunt plasate astfel cu inocenţă. de-a lungul unor întregi secole.a inventat linia unui pod (reducând astfel o calotă cercului sau un unghi rombului) deasupra căruia Cu îşi putea plasa în poziţie s-a normală pierdut. Un exemplu de acest fel . valuri de mare. lanuri. e mult de când numai lipsa absurdităţii mai poate smulge uimiri. "motivul podului". apărând şi în lucrările neînscrise în cerc sau romb şi nemaiţinând seama de tema scenei pe care o susţine. Cine să se mire? După cum se vede. motivaţia ce în arta gotică se numeşte.gravor. păduri. munţi. un motiv în sine.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cred. pag 51 din 281 .este ceea a asigura o bază orizontală unei scene figurative înscrise decorativ într-un cerc sau într-un romb.

mărinimoase bunăvoinţe. în ultima clipă. De fapt este o savantă corupţie această tentativă .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . perfida lui amânare. salvatoarea. pentru ultima oară . deşi pătate de brumă.tocmai pentru că e mereu suspendată. este aşteptată cu o recunoştinţă schimbul necontramandării ei. teroarea nopţilor lungi mai jubilăm . mereu ameninţată să nu mai existe şi îngăduită mereu. îndelung rafinat. iar bucuria noastră .are în sine ceva ilicit şi ispititor. Înainte de a intra în închisorile frigului mai profităm .sub razele cuminţi. al iernii de a ne împiedica să o urâm şi să ne apărăm. mângâioasa.cu voie de la întuneric pag 52 din 281 . până atunci ne mai minunăm de culorile uluitoare ale frunzelor. tot ceea ce sperăm mereu este că el mai poate fi amânat puţin. mereu repetata şi atât de obositoarea amânare a scadenţei. înainte de a intra sub .a timpului de a ne mitui cu încă o clipă de miere.. De fapt este un joc subtil cu mize totale în care am fost atraşi înainte de a-i fi putut înţelege mecanismele şi din care încercăm să dăm înapoi numai atunci când ştim dinainte că nu vom mai reuşi. În această toamnă atât de frumoasă încât devine suspectă. atât de mângâioase la prânz.cu voie de la frig . Şi uităm mereu că nu numai certitudinea venirii frigului ar trebui să ne înspăimânte. chiar dacă înecat de ceţuri ambigue şi brume rău prevestitoare în seri şi în dimineţi. gata să ofere. fiecare zi care mai aproape iresponsabilă." În această toamnă atât de lungă încât devine aproape de nesusţinut.. fiecare zi frumoasă care mai vine este primită ca un nesperat şi nemeritat dar. fermecat de interdicţie şi aureolat de nesiguranţă. orice. dulcea. slabi şi aproape linguşitori. scoţându-ne astfel. a anotimpului. Până atunci ne mai bucurăm puţin de fermecătoarele fărâmituri pe care ni le aruncă bunăvoinţa condescendentă. atât de dulce a amiezii. dezarmaţi şi contemplativi. ci şi blânda. luminoasă şi caldă. chiar dacă desprinse din cer şi foşnitoare pe alei. Pentru că dincolo de metaforele învelite în frunze şi simbolurile ascunse în iarbă.de blândeţea anemică. aproape dispreţuitoare. ca o dovadă copleşitoare a unei înalte. nostalgici şi fără apărare. în întâmpinarea frigului. cu încă o frunză de aur. plăcuta. nu este decât mijlocul savant.Coridoare de oglinzi toamnei ne farmecă încă în pieţele pline de gutui luminoase "NICIODATĂ TOAMNA. Pentru că nici în cele mai smintite iluzii nu ne imaginăm că frigul n-o să vină nicicând. Până atunci ne mai răsfăţăm sub soarele surprinzător de cald în amieze. în picură. până atunci toată atât de marea şi teoretica bogăţie a şi de vinete strălucitoare.atât de încununată de succes .

am văzut pentru prima oară Milcovul: una de acută irealitate. atât de precară încât putea să trezească senzaţia irealităţii. nu o avea.în grădina unui vechi prieten. o celebră scenă dintr-un film fellinian în care un grup de elevi sar. Mi-am adus aminte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de discrepanţă nu fusese niciodată mai mare decât în grădina de lângă Focşani.în Grecia. subiectiv şi de mult. izvorâtă de contradicţia dintre autoritatea unui nume şi descoperirea realităţii pe care el o numea. abia mai lunecându-şi reziduurile şi dejecţiile. peste un pârâiaş gata să sucombe în pietrişurile suburbiei romane. De multe ori înainte şi de multe ori după acea clipă nu se mai întâmplase să încerc uluirea. iar nimicnicia lui împingea gândul cu o bănuială mai departe: poate că nici nu simbolizase vreodată ceva. De unde rezultă cât de derizorie şi cât de slabă de înger este viaţa simbolurilor. aberaţia despărţirii şi se transforma fără metafora nimănui într-un simbol răsturnat. însă. în faţa pârâului tulbure furişându-se poticnit printre rădăcini de pruni bătrâni. Efectul obţinut era de un când . bulgări zgrunţuroşi de pământ şi tăpşane de iarbă. demistificare şi sarcasm. În orice caz. demonstra. de vreo armată cândva? Fusese veacuri la rând o frontieră şi un obstacol şi. pag 53 din 281 .Coridoare de oglinzi pentru deriziune. ci îmi trezea aproape dureroase mirări şi revolte: Acestui firicel murdar şi îndoielnic de apă au putut poeţii să-i închine cândva diatribe? Despre pârâul acesta svântat de secete şi avanseze ipoteze? Această albie abia desenată a putut fi refăcut de ploi au putut cândva diplomaţii să discute şi să trecută. doctor într-un sat de Dar înfăţişarea Milcovului nu mă făcea să râd. în timp ce vocea didactică comic enorm: între numele râului trecut de Cezar. cu mânie sau cu mândrie. Mi se mai întâmplase . chiar dacă nu mi-l imaginasem ca pe un fluviu. mai ales. realitatea lui. de inadvertenţă. fenomenul fusese frecvent şi violent . privindu-l. intrat în istorie şi în Larousse. aproape atentatoare la echilibrul lumii. îi pretindeam demnitatea unui simbol. În mod evident. LA MILCOV Ţin minte senzaţia pe care am avut-o cu ani în urmă lângă Focşani . aiuriţi de îndemnurile docte ale profesorului. o mult mai prestantă înfăţişare. rămânea destul loc explică din off: Acesta e Rubiconul.să mă revolt în faţa imaginii obiective care corespundea câte unui cuvânt familiar căreia eu îi atribuisem. Dar senzaţia de nepotrivire. şi imaginea apei sărace. cât toată istoria luptelor pentru unire la un loc.

cu atât trebuie să recunosc.Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui duşman se miră el aproape acuzator. desigur. este aceea de a oferi celorlalţi o înfăţişare decentă. Bine. dar şi cea mai curentă. . nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată.Coridoare de oglinzi sinceritate. pag 54 din 281 .De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispreţuit şi nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv.. a ridica ipocrizia la rang de virtute! .complexitatea unei personalităţi putând fi de altfel stabilită şi după lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune – iar una din aceste funcţii.Cu cât te ascult. odată cu argumentele. . Am considerat întotdeauna că a acorda DESPRE ZÂMBET . Primitivul era desigur mai "sincer". şi un glonţ. cel ce suferea îşi răcnea probabil instinctele la gura peşterii. cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist. . celor . Bineînţeles că în epoca de piatră totul trebuie să fi fost mai direct. cea mai neînsemnată.Numai în măsura în care şi a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit.că nu vrei să le bagi în cap.Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet . Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de de care te despart idei şi credinţe este o dovadă – pe care ţio dai ţie însuţi în primul rând .cu cât mi-e mai greu. decât să mărturisesc că am fost lovită. ţi-am spus că poate fi şi o sfidare. .că răul pe care ţi l-a făcut nu te-a atins.Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea.Vrei să spui că zâmbetul este pentru tine o haină . poate fi dovada pe care i-o arunci . de acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale. ..strigă. De altfel. decât să ripostez la ea. amicul meu. îmi sunt adresate mie . duşmanilor ca şi prietenilor. fără a-şi pune probleme de discreţie şi fără a se gândi la liniştea celorlalţi.Mi se pare firesc. revoltat cu adevărat. provocator. i-am răspuns.îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admiraţia avea toate însuşirile reproşului. cu atât mai usturător . .ca să fiu sincer până la capăt . indiferent câtă suferinţă s-ar camufla dincolo de ea. mă convingi şi . dar în felul acesta zâmbeşti oricui. Mi s-a părut întotdeauna mai demn să nu acuz o lovitură.mă şi sperii puţin. Am preferat să nu lovesc.Oricum. salutul şi zâmbetul tău celor cu care nu eşti de acord.cu cât mai elegant. ci una de voinţă şi de cultură.Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri şi poate îndeplini foarte multe funcţii . . .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Bineînţeles.

înălţată de un cetăţean roman în memoria tatălui său (se poate imagina ceva mai frumos decât construirea unei biblioteci în memoria cuiva căruia îi plăcea să citească?). romani. numai după ce n-au reuşit. purificat prin uitare. apoi extraordinara bibliotecă-mausoleu. au rămas părăsite şi fără apărare într-un univers străin şi au murit încet. liberă. mort şi părăsit uscatului. apoi templul lui Hadrian şi fântânile lui Traian şi Pollio. nici bogăţia. topită în cer. locuitorii li se risipeau în patru vânturi. frumos. un teatru în care cuvântul rostit în scenă se aude perfect în ultimul rând. lidieni. în care încăpea practic întreaga populaţie a oraşului (s-ar putea medita asupra bazei de masă. râvnite şi cucerite de toţi învingătorii. eşuate fără speranţe. îndepărtat ecou. de câteva zeci de mii de locuri. Trecut pe sub numeroase stăpâniri (de la carienii întemeietori. Acum între ele şi mare se întinde o câmpie zadarnică de cincisprezece-douăzeci de kilometri. Priene şi Didima au avut aceeaşi glorioasă şi stranie soartă de porturi vestite.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dalată cu marmoră şi mărginită de socluri sprijinind cândva statui. un teatru săpat magnific sub muntele care i se ridică deasupra asemenea căuşului unor palme rotunjite să-i protejeze flacăra (ce sentiment de mândrie pentru forţa minţii şi a sufletului Arcadiană. a culturii antice). triumfătoare prin artă şi prin comerţ. încet uitate d e valurile sfărâmate de alte cheiuri şi de corăbiile apărând altora la orizont. să viseze valurile care le legau altădată de univers. pe uscat. încât. în primul rând. teatrul imens. aşa cum este acum. înălţat în faţă. rămase în cele din urmă. perşi. cea îndepărtată mereu de înnămolirile fluviului Meandru (cel ce avea să dea în atâtea limbi europene. Efesul este singurul care m-a putut face să înţeleg ce însemna frumuseţea şi grandoarea unui oraş antic. îngropate în praf. cuvântul meandre) şi . aproape religioasă. fără încetare. Pentru că marea a jucat întotdeauna în viaţa acestor miraculoase porturi rolul libertăţii: odată pierdută. fără a dezlipi ochii de pe hemiciclul. macedoneni. dincolo de care Mediterana nu mai e decât o dungă albastră. nici frumuseţea nu mai foloseau la nimic. Efesul face artă şi mândria. şi aleile de coloane monolite ale agorei. dar rămânând numai ele însele. cum se spune. la ionieni. în clipa în care marea a început să se îndepărteze de ele. Pergamul şi Miletul.Coridoare de oglinzi Şi totuşi. forţa de a NEMURIREA Efesul face parte dintre acele cetăţi al căror destin a fost atât de strâns legat de mare. bizantini). păstrând încă în aer ciocnirea liberă a ideilor şi sunetul legilor aprobate de toţi) şi piaţa pag 55 din 281 omenesc te cuprinde înaintând pe Calea şi-a păstrat constantă libertatea de a face comerţ. al amfiteatrului!). lăsând numai cheiurile pustii. au încercat mai întâi s-o urmeze şi. de a fi. şi Senatul (mic amfiteatru. lăsându-se umilite numai de mare şi mutate mereu după ea.

autorii capodoperelor şi cei ce le-au distrus stau alături. templul Dianei din Eres. cel ce a rămas. deformat de bătrâneţe.Coridoare de oglinzi linguşitoare a tiranului Diocleţian. (O nemurire în care. nu mai există. vestit în toată antichitatea. izbăviţi egal de uitare prin simpla atingere a minunii!) lor). ca şi oamenii. ceea ce le-a asigurat nu numai acest strălucitor destin postum (pentru că oraşele. şi câte şi mai câte. o coloană mărturisind vârsta matusalemică a unui miracol căruia cetatea romană mai apropiată de marea . ci şi efectiva strălucire şi curăţenie. ci şi a materialului folosit. la începutul sfârşitului. Desigur. monumente sau numai locuinţe. statuia Ana Blandiana . celebru în eternitate).îi continuă nemurirea. nedrept şi revoltător. au şi un destin al memoriei frumuseţea aceasta ieşită din comun care nu este numai a artei adăugate. una dintre cele şapte minuni ale lumii greceşti (templul pe care a încercat să-l distrugă Herostrat.Editura Liternet 2003 împodobită în care tronase. toate săpate în marmoră. prin numai această aberantă încercare. iar pe locul ei. Bazilicile bizantine şi moscheile turceşti de pe o întinsă rază i-au moştenit samavolnic coloanele şi frumuseţea. nu a rămas decât o coloană diformă ca un mădular bolnav de artroză.depărtată între timp din nou . pag 56 din 281 .

de la prima până la ultima fibră petecului de privire este puritatea acestei arhitecturi în care totul a fost reinventat. cu propriile ei complexe şi propriile ei capodopere. europene. curajul constructorului de a se încrede numai în frumuseţea formei. cu modul ei şi-n care mestecenii ardeau alb ca nişte luminări pomenind sufletul bătrân şi copilăros al ţarinii. o ţară a Europei. dar ele nu mai aveau acel aer al cooperării universale pe care arta îl izvorăşte în general. un alb perfect. Pe dinăuntru şi pe dinafară clădirea este spoită în alb. valuri Capodoperele nu lipseau nici în mijlocul de continent care oraşul de pe Neva nu e decât o insulă. Vladimirul şi Susdalul. ca şi plantele. asemenea mării. fără cea mai mică pag 57 din 281 pământ care le-a născut. dureros pentru ochi (şi trebuie văzut efectul pe care îl produce acest alb reprezentat în frescele puternic colorate din Uspenski Sobor al Kremlinului moscovit pentru a-l preţui cu adevărat). s-a creat spiritualitatea închisă pe care Petru a încercat s-o spargă. la Gogol. apropiate mie. mult mai târziu. având relaţii cu el.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mă de civilizaţie cnezatele ruseşti erau unele dintre multele principate şi regate europene. totala renunţare la culoare şi la ornamente atinge asceza şi eroismul. basorelief. statuie. acoperit de pajişti în care iarba făcea. când am cunoscut Pskovul şi Novgorodul. vechile centre de credinţă şi de istorie. împrumutând meşteri şi obsesii. egală cu vestul. la Dostoievski şi la capodoperele lor petersburgheze care lasă . nu o bănuisem totuşi pe cea dintâi. Am descoperit că în acel început grav CONCURENŢA MARII LITERATURI Târziu. o spiritualitate compactă în propriu de a gândi şi de a crea. că abia apoi. Abia văzând vechile târguri medievale. am descoperit cu o uimire grăbită şi vinovată că între vechea Rusie şi marea literatură rusă există nu numai deosebiri. Ceea ce te uimeşte de la prima . fiindu-mi atât de familiară cea de a doua. ci păreau celule autarhice de frumuseţe aparţinând. înţelegeam că marea literatură reflectă în mod paradoxal sufletul specific.Coridoare de oglinzi stiluri şi de legende. cu toate amintirile lui petersburgheze. îndrumându-mă doar pe panta recunoaşterii unor universuri cunoscute de mine. în decoruri şi pe laturi nespecifice. Dar dincolo de admiraţie. În monumentele Pskovului. lăsându-mă indiferentă restului misterului pe care abia dacă îl presupuneam. Cunoaşterea făcuse să alunec direct în literatură. şi mă gândeam la Puşkin.atât de straniu . de exemplu. fără cea mai neînsemnată stucatură. acele orăşele de provincie ticsite de biserici albe aproape vegetale şi străjuite de cetăţi adânc medievale mi-au adus revelaţia Rusiei secolului doisprezece. după dezastrele tătare. că ele nu se subsumează una alteia şi că. ci şi concurenţe.întregii omeniri cititoare impresia că Petersburgul e Rusia sau tot ce a produs ea mai demn de admiraţie şi mai revelator. făcând schimb de Leningradului.

Impresia. al marii literaturi. Este greu de descris în cuvinte efectul liniştitor. neaurite. Aici contopirea se produce prin dispariţia în primordial. infimă particulă. intenţia şi rezultatul sunt cu totul deosebite de cele ale marilor catedrale gotice. cu o aproape vinovată uimire. ce avea să fertilizeze lumea. această intimitate divină au îndepărtat spaimele meta şi infrafizice.care se observă din anumite puncte . La Pskov şi Novgorod. că la început a fost liniştea. de exemplu.Editura Liternet 2003 podoabă. Frumuseţea absolut ieşită din comun este Ana Blandiana . Iar această seninătate campestră. nu atât de înălţare.Coridoare de oglinzi rezultată numai din suprapunerea . unde simţi cum urci. spre un cer în care vei dispărea. făcându-le să se verse în uluitorul fluviu. pag 58 din 281 . cât de intimizare cu principiul suprem. un cer bogat şi distant. prin mistuirea culorilor în alb şi a oamenilor în natura cu lacuri şi păduri din jur. capabil să absoarbă şi să pedepsească. de contopire cu el.a planurilor formând un fel de trepte care urcă toate înspre bulbul cupolei sobre. la Vladimir şi Susdal am descoperit însă.

prototip a nenumărate alte mânăstiri care au imitat-o şi au încercat să-i semene. Apoi au fost greierii. aşa cum îmi e greu să-l citez într-un prilej sau altul pe Eminescu. Tot nevăzuţi. Câţi au putut să fie? Sute? Mii? Zeci de mii? Chiriaşul unei chilii alăturate. a scos un ţipăt de surpriză: sub cerul înstelat într-un mod aproape obositor. era atât de frumoasă şi atât de arhetipală încât îmi venea greu s-o descriu şi s-o învăţ pe de rost. umplând curtea mânăstirii de rotogoalele.la mare. devenite prin frecvenţă VARA Dacă mă gândesc bine. eram fericiţi că fusesem primiţi să dormim într-o chilie şi ne aşezasem pe treptele ei contemplând.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . sute. al cuiburilor ordonate interpreţii ei. altfel decât prin privire. Cea mai intensă vară pe care mi-o amintesc s-a desfăşurat pentru mine ca pe o scenă medievală. se vedeau. cenuşiu. Licuricii nu se auzeau. Primele au fost rândunelele. mormântul proiectat al marelui domn. în curtea înierbată a mânăstirii Horezu. candele firave şi albăstrii zburau clipind prin văzduh între pereţii abia albind ai mânăstirii. ale zborurilor lor. şi nu vegetaţia în cea mai imperială dintre vârstele ei mi l-a sugerat. dar infinit mai difuz şi mai puternic sonori. aproape fierbinte de august. iar cu toţii regnului animal. ca şi cum ar fi tăiat felii rotunde. Aş fi vrut să închid ochii şi să las să mă pătrundă. dar . armonia şi pacea operei de artă. nevăzute dar auzite până la ciuvicile (cucuvaie sau bufniţe?) care scoteau în seara înstelată bogat ţipete răsfăţate şi jalnice de copil plângăreţ aparţinând altei epoci. cel mai intens sentiment al verii din viaţa mea nu l-am trăit .straniu şi neplăcut – neîmbătrânit odată cu ea. formată ca într-un desen cu semnificaţii ascunse din cercuri închise unul într-altul. fără nimic obsesiv sau iritant în imensa trepidaţie a aerului pe care reuşeau s-o provoace şi care părea mult mai puţin un sunet animal decât un uruit mecanic al universului întreg. foarte deosebiţi unii de alţii. ieşind în cursul nopţii afară. au fost . Principala ctitorie brâncovenească. Cea de a doua categorie de zburătoare. poate mii de rândunele săgetau aerul cald şi puţin vioriu al serii într-un fel brusc şi neliniştitor. ciudat de contemporane prin impacienţă. din liniştea compactă şi medievală a mânăstirii. elegante şi incomprehensibile. aparţineau totuşi isterizante.aşa cum ar fi de presupus . Atunci le-am observat: cercul chiliilor era dublat de încă un cerc.Coridoare de oglinzi savant sub acoperiş din care. În centru biserica. înconjurată de inelul înrourat al ierbii. exact zgomotul pe care suprapusele sfere ptolomeice trebuie să-l scoată rotindu-se şi făcând astfel stelele desenate pe ele să se mişte cu scrâşnet melodios. prin aerul devenit argintiu de căldură. mai vechi. pag 59 din 281 obsesie şi până dincolo de cufundarea în somn. Era o seară caldă. apoi de inelul orbitor de alb al chiliilor atârnând de muşcate roşii şi sacâz violet.

decât seara aceea cutreierată. de rândunele şi licurici. sonorizată de cucuvele şi greieri. ca şi cum universul întreg mecanisme care la ore fixe pun în mişcare figuri şi lumini şi pag 60 din 281 . Cu greu s-ar putea imagina ceva mai idilic şi mai violent în acelaşi timp. n-ar fi fost decât unul dintre acele naive.Editura Liternet 2003 iarba devenită neagră şi umedă şi cerul pe care încercau să-l Ana Blandiana . în orice caz mai suficient sieşi.Coridoare de oglinzi concureze. fermecătoare fac să se audă muzici venite din altă lume. pe rând.

ca să devină şi ea un spirit viu. din secolele 3-4 ale erei noastre. De altfel. Yin şi Yang. ca pe o mare linişte. în timp ce ucenicul numai în termeni istorici. cei găsiţi de arabi la venirea lor acolo). împărăţia are un sens apropiat de Nirvana. androginul primordial. pentru a recurge la termeni care îmi sunt mai atingerea Poeziei. dincolo de aparentul lui ermetism. adevăraţii egipteni. dar şi dincolo de moarte. în fragmentul citat trebuie să fie vorba. figurează şi acest fragment: "Ucenicul le spuse: Mariam să iasă dintre voi. în conştiinţa islamică chiar. chiar dacă sferele celor două noţiuni nu se suprapun în întregime." Pe cu totul alte coordonate geografice şi religioase (copt vine de la arabul qibt. creştinii de pe Nil sunt urmaşii vechilor egipteni. bărbaţilor. pag 61 din 281 . există şi aici pe pământ. şi de faptul că numai unirea celor două principii poate realiza plenitudinea. Şi în cele din urmă.Coridoare de oglinzi conţinutul noţiunii de împărăţie este foarte greu de precizat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de principiile masculin şi feminin. Această dublă localizare mă face de altfel să mi-o imaginez ca pe o mare împăcare. această stare de spirit. contragere a grecului Aigiptios=Egipt. asemănător vouă. Singurul lucru limpede este că se referă la o anumită stare de spirit care se poate câştiga pe anumite căi. atingerea ei este echivalentă pentru mine cu CORESPONDENŢE În textul transcris de Didyme ludas Thomas şi găsit în 1945 printre manuscrisele copte reprezentând biblioteca unei comunităţi gnostice din Egiptul de sus. deci copţii erau egipteni pur şi simplu. familiari. Căci orice femeie care se va face bărbat va intra în împărăţie. perfecţiunea. Pe de altă parte. termen trecut apoi asupra religiei lor şi dovedind că. În mod evident. pe cu totul altfel de coordonate geografice şi religioase. pentru că femeile nu sunt demne de viaţă. prin înţelegerea anumitor lucruri. că ea. se poate cuceri. învăţătorul vorbeşte în termeni filosofici. ale chinezilor. deci. Dar Învăţătorul a zis: Iată că eu o voi chema pentru a o face bărbat.

totuşi. în acela un film de Buñuel. pentru a putea evolua perfect paralel şi a se descoperi astfel mereu neschimbaţi unul faţă de altul. nici irascibilitatea şi insatisfacţia generală. pe-aici am mai fost. Dar nu era adevărat. iubit mai mult decât văzut. biserica aceasta o ştiu. casele acestea le ştiu. Oamenii care se iubesc trebuie să stea cât mai mult împreună pentru a putea proteja momentul magic în care s-au descoperit asemenea. Nu le mai văzusem de zece Se schimbaseră ele? Nici în oglindă şi nici în privelişte nu descopeream transformări esenţiale şi. care îţi aparţinea prin toate iluziile şi admiraţiile investite în el. sau suprarealista uzină culturală Beaubourg. pe sub era la fel. Era un sfârşit de mai rece. Toate aceste linii şi siluete le ştiam dublate de o aură pe care n-o mai aveau. Vinovat nu era decât timpul. Şi ele. a reveni după ani într-un oraş pe care îl străbătuseşi cu pasul şi cu harta. Pe-aici am mai fost. Nu eu fusesem acolo şi nu aşa le văzusem eu. n-ar mai avea în comun decât amintirea şi prejudecata dureroasă a unei iubiri devenite imposibile. a reveni după ani într-un asemenea oraş este mai periculos şi mai penibil decât a reveni după ani într-o veche iubire.Coridoare de oglinzi eu mă plimbam cu o. Ce se întâmplase? Mă schimbasem eu în acel deceniu? A REVENI A reveni într-un oraş văzut. a reveni după ani într-un oraş care te intimidase. comică şi copilărească disperare pe străzile Parisului. Nu numai newyorkezul turn Montparnasse. Cu oraşele se întâmplă la fel. s-ar transforma diferit şi. la cinematograful acesta am văzut un film de Bergman. a reveni într-un oraş marile lui catedrale. Nici preţurile crescute de zece ori. le contemplasem cu o emoţie de care nu mai eram în stare. într-un oraş pe care-l ştiai pe de rost din istoria literaturii şi din istoria artei. arcul acesta am trecut. de sensuri.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ani. ploua ca-n noiembrie şi după ce te închinaseşi în marile lui muzee şi visaseşi în pag 62 din 281 . într-o asemenea rostogolire de sentimente. sau impresionantul şantier de la "Halle" erau de vină. întrevăzut printre pleoapele apropiate de emoţie şi de grabă. reîntâlniţi. încât nu există mai gravă eroare decât a-ţi imagina că poţi să te întorci după ani într-un oraş fără a ţi-l descoperi duşmănos şi străin. nimic nu mai palatul acesta l-am vizitat. cu mania lui dea schimba. Pe-aici am fost. nici tradiţionala meschinărie (care altădată mă distra) augmentată de criză. cu care te intimizaseşi. probabil. de evenimente şi de senzaţii. îmi spuneam. apa acestor rigole îmi e cunoscută. Despărţindu-se. şi sufletul nostru se schimbă atât de repede. Conştiinţa revenirii mele nu era suficientă pentru a mă face să recunosc ceva. repetam. cu încăpăţânarea lui de a trece.

Mi s-ar putea răspunde că.pe nisipul unei plaje. E adevărat. omul. la masa unui restaurant.Coridoare de oglinzi TEST Eu cred că oamenii . la o coadă. Mi s-ar putea răspunde că nimeni nu ştie dacă n-ar fi în stare să omoare până nu e pus în situaţia de a fi omorât. pag 63 din 281 . chiar dacă cei din afară nu o ştiu întotdeauna. el.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pe o stradă. azi.văd cele două categorii esenţiale ale umanităţii desfăşurându-şi destinele programate de la facerea lumii şi pot să spun fără să clipesc şi cu o infinit de mică posibilitate de greşeală: acesta este ucigaş. în cele mai obişnuite şi nesemnificative situaţii .se împart numai în două categorii esenţiale (şi din această împărţire decurg apoi toate subîmpărţirile şi paraîmpărţirile fără sfârşit): cei cărora li-e mai uşor să omoare şi cei cărora li-e mai uşor să se lase omorâţi.cel puţin în societăţile civilizate în care gustul sângelui uman a dispărut de multe generaţii din meniul obişnuit . acesta preferă să fie victimă. puţin probabilă instanţă. la un spectacol . crima nu apare între indivizi decât într-o ultimă. ştie cu precizie despre sine cărei categorii îi aparţine. şi totuşi. Dar eu cred că asta se simte cu precizie şi.

departe de a fi despărţite prin graniţi de netrecut.transformate în ţarcuri al căror principal efect este încăpăţânarea de a fi. A le opri mişcarea. Nu faptul că mă iubesc mă impresionează . îi invidiam şi mă durea indiferenţa şi plictiseala lor. categoriile imuabile . din faptul EGALITATE Am fost întotdeauna foarte mândră de felul cum mă iubesc copiii: de la cei mai mici până la cei mai mari. egalitară şi pusă pe şotii. pe părinţii lor îi iubesc mult mai mult . până la cei al căror mod de a gândi nu l-am depăşit încă de tot. a le îngheţa în anumite constelaţii fixe mi se pare te simţi bătrân înainte de a fi încă. adolescentă. ca o dovadă nu numai că n-am început încă să mor. ci şi că n-am terminat încă să mă nasc. între cele două situaţii se produc în mod fatal amuzante decalaje. putând să te simţi adolescent după ce nu mai eşti de mult sau. supusă unor aproape magice legi. cât o formulă spirituală. sau cel puţin de a părea. cu o simpatie lipsită de respect. evoluţie. îl descopăr de fiecare dată flatant. dar cum stadiul biologic este atins de la sine. adultă. de la egal la egal. să că reuşeam să evadez din ele şi din faptul că reuşeam să mă întorc şi să mă închid în cele care-mi plăceau. Potrivit ei. Pentru că de când mă ştiu am urât segregaţia vârstelor. în afara lor. care este însăşi viaţa. iar realizarea lui spirituală presupune un anumit efort intelectual. o anumită familiarizare cu noţiunile şi sensurile situaţiei. De aceea felul în care mă tratează copiii. a le delimita spaţiul de nu numai stupid. Copil fiind îmi doream tovărăşia adolescenţilor. prin simpla trecere prea repede sau pag 64 din 281 .Coridoare de oglinzi prea încet a timpului. dar verificabilă mereu şi asupra altora. ci şi apropiat de moarte. asemenea unui elogiu.) În orice caz. (Această "învăţare a vârstelor" mi se pare una dintre cele mai fascinante idei rezultate din observarea propriei mele evoluţii. fiecare dintre vârste nu este atât un stadiu biologic. de la cei al căror mod de a gândi nici nu-l mai bănuiesc.la urma urmei. am tras întotdeauna concluzia că.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mă consideram matură şi în multe privinţe chiar şi eram. mă simţeam adolescentă şi cine ştie dacă nu abia atunci învăţasem întradevăr să fiu. Întotdeauna mi-am dorit să aparţin altei vârste decât celei pe care o aveam. care mă onorează. vârstele sunt numai nuclee misterioase plutind în plasma. dimpotrivă. presupunând o conştiinţă adecvată şi o înţelegere filosofică. într-o democraţie de dincolo de vârste.chiar şi numai pentru o secundă .ci felul în care o fac.

. oricum. iar în absenţa lui restul elementelor îşi pierduseră relieful. dar fără sfârşit.tuturor accepţiilor acestui proteic cuvânt . abia începuse. peste imaginile stereotipe de televizor adormeam adânc.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . chiar dacă plăcerea ambiguă a vinei incerte. trezindu-mă târziu cu sentimentul că abia m-am culcat.încât nu era de mirare că. ieşeam în grădină. mult prea târziu pentru micul dejun. senzaţia pe care o lăsa nu era a unui câştig. aşa că mă hotărâm să mănânc ceva mai devreme de cină. şi neplăcut numai în măsura în care uimea. ci a unei concentra puţin aş reuşi să-l zăresc. Uimitor mai ales era faptul că această eclipsă a timpului nu crea o beatitudine. nu puteam nici să citesc. la rândul lui. dar prin care ştiam că trec . Trăiam ca într-un vis din care timpul fusese eliminat pentru a fi adăugat direct. răsfoiam o altă carte. Timpul nu fusese dat cu blândeţe la o parte. fără să realizez în ce constă nefirescul prin care mă mişcăm cu greu ca printr-o magmă aproape răcită. mai precis. îmi era mai degrabă somn. descopăr: din straniul peisaj pe care îl străbăteam lipsea timpul. ci fusese pur şi simplu obligat să dispară. mă uitam cum se coc strugurii. nu era cu totul absentă. uitasem de prânz. trebuia să mănânc cel puţin o dată în ziua care se termina deşi aveam senzaţia că pleoapele grele. nemărturisit şi necunoscut vârstei mele. nu era un joc ci o pedeapsă. priveam cuibul de rândunele din pridvor. în sfârşit. o soluţie în stare să mă eludeze. Era ca şi cum. suprapunându-se într-un plan aberant. în care nu se vedea nimic. era doar ciudat.peşti pe care o mână agilă i-ar fi putut prinde. după cum nu aveam nici înţelepciunea de a mă bucura pur şi simplu de limpezimea apei. descopeream că e ora douăsprezece. încât pierderi. ci o tensiune. ci o frustrare. ci prin accelerare. Nu aveam însă nici energia. Abia acum. se făcea întuneric. Încercasem în atâtea rânduri şi în atâtea feluri să mă împotrivesc timpului . Simţeam anomalia aproape biologică a situaţiei mele. de altfel nu îmi era foame.după o cină înghiţită cu gândul aiurea şi dispărut prin oprire. dar răsfoiam mai întâi o carte. că nu stă pe loc. nici priceperea să o fac. pag 65 din 281 . îmi deschideam caietele ca să mă apuc de lucru. Nu era o vacanţă. direct de prânz. găsise. că el n-a Abulică. m-aş fi jucat cu mâna printr-o apă nespus de limpede. mă întindeam în hamac. şi . privind în urmă.nevăzut de repede. aşa cum nu puteam să scriu. şi îmi propuneam să mănânc ceva mai târziu. aveam sentimentul că dacă m-aş ELUDARE Toată acea perioadă am trăit-o ca pe un vis din care timpul fusese în mod misterios eliminat: mă sculam.Coridoare de oglinzi Nu voi susţine că era dureros. visătoare. mi se părea că abia m-am trezit. vedeam că e ora cinci. dar. ci trece prea repede pentru ca eu să fiu în stare să-l înregistrez.

în trei cicluri complete şi spectaculoase. o refacere de forţe. după scoaterea din arenă a leşului năclăit de sânge. aclamase. a esenţelor umane. curajul şi moartea s-au rotit încă de trei ori. ceva dezgustător şi fascinant. După pauză. din dezvăluirea. o animalitate deliberată. inconştient desigur.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . sentiment de culpabilitate şi ruşine asemănător celui pe Am plecat de la corrida obosiţi şi trişti. probabil. să mănânce şi să bea cu o bruscă şi teribilă lăcomie. Era ceva răscolitor. etalându-şi senzaţiile pag 66 din 281 . pe arena aburind de sânge. ca la un senin magic. sub aplauzele şi huiduielile publicului violente într-o tulbure şi grea isterie. fluierase. cu un congestionat de alcool şi de hrană. de revoltă şi de dezgust. A fost o pauză de un sfert de oră între al treilea şi al patrulea taur omorât. spectacolul morţii savurat cu delicii de recompensele generoase oferite propriei vieţi cu atâta elan. la fel de indecentă. pe care le contemplasem cu impudoare. când. profund feroce în furia de a se hrăni a acelei mulţimi de femei elegante şi de bărbaţi cu floare la butonieră. Similitudinea venea.Coridoare de oglinzi care-l încercasem după festivalul de filme erotice de la Iowa City. a început. cea mai dezgustătoare scenă mi s-a părut pauza. un fel de fericire barbară care lega. PAUZA Din întregul spectacol de corrida la care am asistat răscolită de milă şi de oroare. Era un fel de grotescă descătuşare în altă gamă de senzaţii. să scoată cutii de mâncare şi sticle de băutură. cu o grabă disperată că nu va termina incredibila cantitate de provizii aduse. toată lumea care până atunci ţipase.

sau amintirile de gradul doi. deci. însăşi celula. ci numai în stări de agregare diferite. graţie forţei artistice care le transmite. aşa cum importanţa unui obiect mişcat într-un joc de oglinzi constă în capacitatea de deformare a acestora. Şi cu cât aceste amintiri sunt mai vechi şi mai mineralizate. ţinând de contactul fizic cu lumea materială. aproape fără obiect. Oricât ar părea de spaima fizică trăită în preajma unei fiare. dar care constituie elementul de bază. încercând să-mi clasez şi să-mi ordonez elementele atât de difuze ale memoriei. amintirile izvorâte din literatură. amintiri ale altcuiva ale scriitorului . Trăitul şi cititul nu se află . Ceea ce rămâne de stabilit este dacă măsura acestei disponibilităţi este dată numai de intensitatea şi vechimea amintirii sau şi de provenienţa ei. cu natura. Totul se clădeşte în mine din materia primă sedimentată cu fiecare clipă încă din prima zi a venirii pe lume şi depusă în straturi care cu timpul îşi schimbă natura şi-şi pierd apartenenţa. Răspunsul ciudat. întrebarea e. trăită în epocile de teroare sau sentimentul de spaimă citit în Kafka. sunt receptate cu fervoare. importanţa lor izvorăşte din intensitatea prelucrării mele. cu atât disponibilitatea lor de a deveni material de construcţie al unor alte stări sufleteşti generatoare la rândul lor de artă este mai mare. sau poate chiar amintirile de gradul pag 67 din 281 . cel mai simplu modul al trăirilor mele. Amintiri sau numai amintiri ale unor amintiri. Există amintiri care nu mai ştiu de mult că sunt amintiri. adică amintirile fizice. e foarte greu. mai topite în substanţa mea sufletească. În privinţa asta nu am nici o îndoială. în senzaţie pură. cu atât capacitatea lor de creaţie este mai mare. de descoperirile şi suferinţele sufletului. transformate în masă nediferenţiată. nu e deloc sigur că gradele stabilite din necesităţi didactice ar reprezenta şi un real clasament: Amintirile livreşti sunt în stare să concureze cu succes adevăratele amintiri. cele ţinând de trăirile spirituale. aproape imposibil de dat. cel puţin .pe trepte diferite ale intensităţii. Mă întreb deci. fără nume şi dată. dacă e mai puternică în amintire spaima difuză.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . să zicem.Coridoare de oglinzi trei. dacă sunt mai puternice în mine amintirile de gradul întâi. de ciocnirile omeneşti.pentru mine. cu universul extrauman. preluate de metabolismul meu spiritual şi devenite propriile mele amintiri.dar care. sau OGLINZI Nu am nici o îndoială că substanţa visurilor şi fanteziei mele este memoria.

rămasă neatinsă de pe vremea lui Brâncoveanu. mult beton turnat în faguri mari pe mai multe nivele. în locul bisericii brâncovenesti la care ne aşteptam ne-a izbit o imensă catedrală. Olteniei.a doua. în credinţa creştină a intransigenţa rece şi de seriozitatea constructivă a Apusului. sau şcoli. am descoperit mai întâi cu uimire şantierul mai multor clădiri mari care puteau fi hale de uzine. trecătoare. intimă. când munţii înalţi din jur. umilitoare . şi ne-a mirat ca un semn rău această intrare a contemporaneităţii în istoria artei. mânăstirea Bistriţa care i-a adăugat pridvorul specific. nu se lăsau oricum minimalizaţi de cărămida şi varul europenizării. înlăcrimatele bisericuţe de lemn din Apuseni (cu săgeata turnului atât de asemănătoare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . măreaţă. putea fi considerată un merit. Acolo în munţi. Mă gândeam la ciudatele noastre raporturi cu Europa catolică şi cu spiritul ei. Amestecul de latinitate şi ortodoxie. în orice caz. transformând-o într-o bijuterie a proporţiilor arhitectonice miniaturale. vie . De altfel. de cult al morţilor. la altă scară. ducea . gândul mai departe. mai sudic chiar decât ne-ar da dreptul paralela echilibrată pe care stăm. albă pe întunericul cetinilor. ne-au creat un statut emoţionant şi neconfundabil. ci şi nevoia de înduioşătoare. obliga O COMPARAŢIE Căutam. fleşelor medievale) stă esenţa diferenţei dintre cele două feluri de credinţe şi viziuni: neclintită. precreştine.prima. pe inflexibile şi dureroase linii de fugă. Şi am găsit-o în cele din urmă ascunsă într-un mare şi misterios parc. lipsit de în deosebirea dintre copleşitoarele catedrale gotice şi minusculele. gingaşe. în nordul despre care ştiam că e aşezată pe râul cu acelaşi nume grăbit şi că e o ctitorie din secolul 16 a lui Vlad Dracu şi a puternicei familii boiereşti a Craioveştilor. sau hoteluri. Dar abia după ce am trecut de zidul înalt am înţeles că epocii moderne nu-i mai rămăsese de profanat nimic. românilor a intrat întotdeauna o doză foarte mare de rituri străvechi. înconjurată de clădirile habsburgice ale chiliilor. împăduriţi majestuos. înălţătoare. pag 68 din 281 familiară. Înaintând pe aleea lungă. prezenţa celor două atât de deosebite construcţii. trezind nu numai a mângâia pe care o nasc numai fiinţele la care simpatia. înspre un zid de incintă care nu spune deocamdată nimic. caldă. religia bizantină şi originea romană altoite pe un fond evident sudic. dacă masa aceea de cărămidă tencuită gri. admiraţia datorată operelor de artă.Coridoare de oglinzi afla biserica Bolniţei. Singurul ei merit părea a fi mărimea. cu câteva sute de metri mai sus şi solidară cu pantele verzi şi cu poala pădurii. de cult al naturii. cald şi tolerant. se Comparaţia aproape didactică. sfidându-ne cu acea lipsă de stil a secolului 19 care amesteca (sub domnia lui Barbu Ştirbei şi bagheta unui arhitect lipsit de talent) arcade gotice cu portaluri baroce şi picturi academizante. rece.

dar nu sunt sigură că sufletul nu mi s-ar fi înghesuit în continuare în pridvorul brâncovenesc al Bolniţei. nu exista în stare pură.Coridoare de oglinzi de ritual magic cu sensul pierdut devenit formă frumoasă. stau şi mă întreb dacă în opoziţia dintre frumoasa biserică a Bolniţei şi urâta hardughie a catedralei aş fi optat la fel de pasionat dacă estetica ar fi fost de partea acesteia din urmă. ci.Editura Liternet 2003 de tradiţie neschimbată. deci. întregul ritual ortodox tradiţional. să zicem. catolicii au înţeles perfect asta. de puternic. aproape dimpotrivă. Mă întreb. pentru că o religie desfăcută din alveola tradiţiei nu le mai spunea nimic. dacă în locul acelor ziduri diforme şi fără stil ar fi stat La Sainte Chapelle. de dragoste de vechi. Revenind la mânăstirea Bistriţa. pentru că ea. nudă a Reformei. de strămoşi. Toate acestea la un loc dădeau un aliaj atât pag 69 din 281 . oarbă. populară. Românii nu au putut fi cuceriţi de tipăriturile calvine şi propaganda luterană nu pentru că ortodoxismul lor ar fi fost mai puternic. încât n-a putut fi înfrânt de ardoarea mistică reală. atunci când obligând la unire au păstrat totuşi intact. încercând să fiu cinstită cu mine. Ana Blandiana . Şi. De altfel. îmi răspund că prezenţa unei capodopere apusene între aceşti munţi m-ar fi făcut fericită. credinţa lor. dacă nu cumva opţiunea mea este numai estetică.

neomenesc şi. deosebire de alte asemenea puncte pe care le depăşisem fără măcar să oprim . inuman chiar în perfecţia sa . desigur.capabil să ne decidă soarta. ciudat de clar. o emoţie ilogică. ne umilea într-un fel nou. Poliţişti manieraţi şi indiferenţi ţăcăneau cifrele legitimaţiilor noastre româneşti pe clapele impecabile ale computerului şi aşteptau apoi cu detaşare verdictul. sentimentul pe care l-am încercat la frontiera. care trebuia doar să recunoască sau nu anumite persoane puse în urmărire. dar plină de ameninţări. o anumită nelinişte. necunoscut şi plin de presentimente. deşi era vorba. mai mult teoretică.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .ne-au fost luate paşapoartele care urmau să fie trecute prin faţa unor ordinatoare. că stăteam la judecată în faţa unui creier electronic -. de un mecanism simplu. deci. dintre două state americane unde spre pag 70 din 281 . probabil. Pentru că nu puteam să nu ne înfiorăm la gândul că depindeam de o maşină. oricât de echitabilă şi de operativă. cu o suspectă precizie.Coridoare de oglinzi SUSPECTĂ PRECIZIE Îmi amintesc. Şi. creştea în noi în aşteptarea răspunsului mecanic anunţat printr-un bâzâit rău prevestitor. iar această dependenţă.

aproape că nu există punct comun. în sfârşit cunoscut. complet nou. oameni pentru care viaţa nu a fost decât timpul necesar realizării unei opere. de fiecare dată. aş fi în stare să optez împotriva perenităţii cărţilor mele de teamă că supravieţuirea lor ar putea fi corelată cu acea oribilă şi indecentă disecţie a vieţii din care au izvorât şi a căror . mărturisiri ale rudelor sau evocări ale colegilor. într-un destin obsedat de opera pe care trebuia să o nască şi care urma să-l rezume la modul ideal? Şi cât de importante pot fi pentru cercetătorul de mai târziu nişte întâmplări care n-au fost destul de importante. cunosc puţine lucruri mai deprimante decât răsfoirea propriilor mele documente trecute: scrisori vechi.singură interpretare verosimilă sunt. Nu susţin că toate acele amănunte şi nuanţe nu întregesc un portret. nu mai păstrează nici una din vechile celule cu care intrase în acel ciclu vital. Acestea sunt lecturile biografiilor de scriitori. din şapte în şapte ani trupul nostru. cap de familie stângaci. dar e sigur că portretul obţinut este al . artişti. atunci nici măcar nu sunt eu autoarea acelor pag 71 din 281 FĂRĂ APĂRARE Departe de a mă gândi cu speranţă şi de a visa la o eventuală posteritate. atunci în clipa producerii lor. expus cu atâta cruzime pe altarul cunoaşterii şi impudorii generale. elev mediocru. pentru a intra în opera celui ce le-a trăit chiar? De altfel.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi autorului admirat şi căutat cu lăcomie? Nu cumva între personajul acela. savanţi. Citesc de fiecare dată despre notele obţinute la şcoală sau despre fugile de acasă. jurnale întrerupte. idei bizare. pe de altă parte. Dar dacă e adevărat că în continua reînnoire a vieţii. pe de o parte. interesul pentru persoana mea. Există situaţii în care gândul de mai sus îmi revine în minte cu o pregnanţă aproape bolnavă. Evidenţa mă obligă să recunosc că eu sunt cea care le-a scris şi totuşi nimic mai străin decât acel personaj suferind de dureri uitate şi drame de neînţeles. care ar putea să nu înceteze în clipa în care cenzura mea asupra lui va înceta în mod fatal. s-au pe care au hrănit-o şi i s-au opus în egală măsură? Nu desfăşurat într-o continuă grabă şi neatenţie. scrisorile trimise iubitei sau memorii către autorităţi.de fapt . şi. şi acei scriitor sau savant sau artist. singurele palpabile. pentru că toate acele ipostaze s-au desfăşurat numai în timpul oboselii sau absenţei adevăratei lui meniri. însemnări dramatice ale unor evenimente devenite fără importanţă. dacă ar trebui să decid. verificând acelaşi impas al refacerii unei existenţe altfel decât prin opera în stare s-o rezume şi să-i dea coerenţă şi sens. desenat astfel din linii întrerupte şi trudnice. mai mult presupuse. îndrăgostit întâmplător. cumva toate acele aspecte. mă înspăimântă într-o asemenea măsură încât. mă cuprinde aceeaşi violentă milă pentru omul fără apărare. slujbaş insignifiant. fiu indiferent. întâmplător şi aproape abulic.

Coridoare de oglinzi altă fiinţă. şi mă intimidează ochii deschişi ai copiilor în care fără să ştiu aş putea să imprim o imagine nesemnificativă. Şi acelaşi lucru se va petrece bineînţeles şi de acum comun cu mine numai cărţile în stare să se continue şi să se lege între ele. dar de neşters. mă inhibă mărturisirile. mi-e frică de cei care ţin un jurnal. La bătrâneţe voi fi cu totul alt om. ci o cu totul Ana Blandiana . înainte. purtând acelaşi nume şi obsedată de aceleaşi pagini. De aceea sunt exasperată de răspunsul la scrisori.Editura Liternet 2003 scrisori exaltate şi a acelor însemnări banale. care va avea pag 72 din 281 .

N-am reuşit niciodată să mă gândesc la mine ca la FRAGMENTE (ANTIJURNAL) 1. Dacă morţii ar simţi . moartea. pag 73 din 281 ... 2. atât cât se poate şi cât îi este suficient. nemaijucându-mă cu viaţa lui.. intensitatea unei frunze. s-a arătat deodată dezamăgit şi parcă mirat că lumea nu e aşa de solidă pe cum credea. Oare de ce.chiar dacă în alt fel decât noi – calitatea unei lumini. Totuşi. Iată o rigoare pe care un grup de oameni îngrămădiţi într-o odaie nu ar fi atins-o: s-ar fi găsit cu frumos prin simplul fapt că trece. deci. cu cochilia atârnându-i într-o parte sau într-alta ca o scufie de beţiv. în sărăcie şi frică.. Se grăbea deodată. şi ei ştiu când să aplaude în somn. 5. i-am găsit dimineaţa aranjaţi inteligent în aşa fel încât să încapă cât mai bine.. ci un talent care trebuie exersat şi piere în lipsă de antrenament.Coridoare de oglinzi siguranţă unul mai puternic care să ceară mai mult decât i se cuvine. existând în sine nu ca urmare a faptului că ai fost respins sau că nu ai avut succes. 4. ci chiar de dorit. Adevăratul merit este să descoperi părţile urâte ale unei lumi care se lasă cucerită de tine. în umilinţe şi dureri?Aura care înconjoară tot ce a fost atunci este. 3. Şi nu sunt deloc sigură că nu e aşa. mi s-ar părea nu numai neînspăimântătoare. A fi bun nu este o calitate. înghesuiţi. spectacolul e mereu acelaşi. când i-am întins un beţişor mai solid s-a căţărat pe el fără să se întrebe dacă nu-i o cursă. dezgustul dezinteresat. nu un reflex al frumoaselor timpuri de altădată. 8. aruncaţi unul peste altul. să aibă fiecare cât mai mult spaţiu. ci o secreţie a timpului care devine devine verde prin simplul fapt că e adâncă. 7.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .. când ea s-a desfăşurat în plină mizerie şi teroare postbelică. 6. să observi în plin triumf grimasele de admiraţie ale celor ce te aclamă. iar când am lăsat vreascul din mână. de unde nesfârşita nostalgie cu care îmi aduc aminte întâmplările şi amănuntele copilăriei. Imaginea fantastică a unei imense săli în care toţi dorm. după cum apa mării un număr dintr-o mulţime.. părăsindu-l. tatonând precaut cu cele două rânduri de antene mari şi neliniştite centimetrii de aer din faţă.. Un melc înainta trudnic prin iarbă. dar au somnul dresat. cu liniştea ei. Peştii lăsaţi seara în ligheanul cu apă.

. Luaţi o tulpină şi veţi vedea cât de uşor se îndoaie şi se rupe când e verde şi ce rigidă şi dură devine odată uscată. Duritatea şi forţa sunt mai aproape de moarte decât de viaţă. Pentru a fi bun cititor de poezie trebuie să te ţii cu precauţie la o oarecare depărtare de ea. lipsită de importanţă. în afara speranţei. Singurătatea. puţină frumosului devine în modern oribil nu numai în sens moral. chiar dacă e mai simplu decât obişnuitul. Feminitatea unor femei seamănă acelor bijuterii atât de scumpe încât sunt ţinute în seifurile băncilor. Ceea ce nu seamănă cu obişnuitul nu e înţeles. iar artistul care pare să facă o opţiune strict estetică este în ultimă instanţă tot un moralist. 17. nefiind. Nu am avut niciodată curajul să creez alţi oameni. Şi atunci. 13. făceau tot ce puteau ca să pară că sunt. Nici să nasc. Dintr-un fel de pudoare am făcut întotdeauna tot ce-am putut pentru a nu se vedea din înfăţişarea şi din felul de a mă purta că sunt poet. înlocuindu-le perfect şi născând chiar ideea inutilităţii originalelor. ce rost ar fi avut să pierd timpul pentru a aduce pe lume pe alţii pe care n-aş mai fi avut timp să înţeleg. dar unul mai adânc. viaţa e numai adaptare şi înţelegere. 16. Lirismul şi singurătatea mea nu vor putea fi acuzate că au contribuit la incomprehensibilitatea universului.Coridoare de oglinzi 14. 12. Nu e un loc comod şi nu e uşor să nu deznădejde şi totul se deformează şi devine monstruos. O. Răul care în clasic este exprimat cu mijloacele Ana Blandiana . Puterea vieţii stă în fragilitatea şi plasticitatea sa.Editura Liternet 2003 9. moartea e doar împotrivire şi refuz. trebuie să te opreşti în punctul din care lumina cade asupra ei potrivit. nici aluneci din punctul ideal. 10. în vederea creaţiei. Mi s-a părut întotdeauna că îmi sunt mult prea mult mie eu singură şi că oricum n-o să-mi ajungă întreaga viaţă pentru a mă cerceta. deşi sunt femeie. în timp ce copii impecabile sunt purtate în numele lor în lume. Din pudoare şi din oroarea faţă de cei ce. Astfel răul este identificat cu urâtul. ca armă. Nici chiar geniul nu poate ţine loc de bun-simţ. ci şi prin modalităţile estetice de exprimare. deconspirat numai de complicatul joc al oglinzilor aproape paralele. deşi cred că sunt destul de scriitor ca s-o fi putut face. Puţină oboseală. 11. zilele negre când Shakespeare însuşi mi se pare zadarnic! 15. pag 74 din 281 . să te aşezi în locul din care să nu ţi se pară nici orbitoare..

idealul meu de odaie. un fel de vrabie mai colorată. în vis. trebuie să existe un gest. până la mine. Gravura medievală . 20. Arta de a stăpâni seamănă artei de a conduce prin baraje. Dintre toate pozele cărţilor de poveşti pe care trebuie să le fi văzut mi-a rămas în minte din copilărie o ilustraţie la "Scufiţa Roşie". Dacă mă gândesc bine. când pleacă. unde nu există reziduuri (şi nu există nici intoxicaţia prin exces pe care numai ele o dau). la fel de proaspăt). prin care pătrunde o lumină enormă. lăcomia cu Ana Blandiana . dincolo de metafora copilărească. numai suportul ei material (ochiul care clipeşte. este aşezat lângă un geamlîc larg. îngrădindu-mise în felul acesta nu modestia. materială. Mi s-a . brusca topire a zăpezilor. în stare să descopere la fel de eficace totul. fără să descopere sticla izolatoare. în timp ce în imaginaţie. 21 Sentimentul din copilărie . de opuse chiar. în timpul cât am stat la mare. Numesc poet pe cel pe care. 19. albii false şi lacuri de acumulare – un râu. contemplaţia în sine poate fi prelungită la infinit. cu lupul ascuns sub scufie dantelată. simt cum urc înspre mine. că 24. care o priveam nu era nici pe departe asemenea aceleia cu care o privesc astăzi în amintire.Editura Liternet 2003 18. un gând.incitant şi nemaiîntâlnit . O pasăre. făcând dâre prin praful din odaie. 25. încearcă să ciugulească din mâncarea mea aşezată între geamuri. De altfel. De obicei.Coridoare de oglinzi părut întotdeauna că sunt privită prea mult. ca şi cum s-ar fi pag 75 din 281 mă văd prea tare . cu toată primejdia lupului de sub dantele. un fapt în stare să declanşeze aceeaşi revelaţie. cu multe ochiuri. ci libertatea. Ciudat.nu a dispărut niciodată din mine. încât foarte rar reuşesc să fie stăpânite de acelaşi individ. citindu-l. ilustraţia aceea este . 23. în care patul bunicii. artistul nu este interesat decât de primul verb. 22. şi ciuguleşte minute în şir. Privitul din realitate ajunge la saturaţie relativ repede (deşi se poate relua mereu de la capăt. are aerul mulţumit. rămânând mereu în afara determinărilor numai dumnezeiasca. corpul căruia îi este cald sau frig) oboseşte de propria sa spiritualitate. A fi şi a şti că eşti sunt două lucruri atât de deosebite. incoruptibila ploaie şi înfricoşătoarea.că sunt prea înaltă.în care savantul îşi trecea ca printr-o pânză spartă capul prin cerul cu stele pentru a vedea dincolo de aparenţa lumilor mecanismul îngheţat al universului – şi sentimentul că.

). eram înaintez aproape normal. străfunde. descopăr în Caragiale. transcrise în registru comic. Veveriţa. cu prea multă răbdare. 31. Am fost întotdeauna un popor cu foarte multă răbdare. cădeam la cea mai mică mişcare. de a lăsa lucrurile să se coacă. parcurgea creanga până la capăt. De altfel.. pierzându-mi pentru o fracţiune de secundă echilibrul.Coridoare de oglinzi 30. din toată agitaţia. Mi se întâmpla ceea ce li se întâmplă toreadorilor care sunt omorâţi numai după ce îi cuprinde teama că vor fi omorâţi.privită din exterior . ci intensitatea ei. ci că are misiunea de a epuiza toate ramurile. ecouri ale unor adevăruri 27. punând piciorul hotărât. Atât de mulţi ani am avut oroare de ideea că aş putea deveni cândva adult (eram atât de convinsă că se va întâmpla ceva pe drum. Ca şi în atâtea rânduri. Subiectivul trece în obiectiv şi nu mai poate fi ţinut în frâu. Importantă nu e cauza suferinţei. Asta până în clipa în care. Nu avea aerul că vrea să ajungă undeva.în grabă. existenţiale. Poţi să suferi pentru o jignire cât ar suferi altul pentru un cataclism. 26.Editura Liternet 2003 săturat. pag 76 din 281 se pare prea nefiresc. misiune pe care şi-o îndeplineşte conştiincioasă şi grăbită. pentru a nu-l moment am fost incapabilă să mai înaintez un metru. în capătul căreia se întorcea din nou.înclinarea noastră de a aştepta. Ciudata impresie pe care o lăsa . 32. 29. o minune sau numai un accident care să mă împiedice. prea puţin probabil. care alerga pe ramurile nesfârşit de lungi şi de numeroase ale arborelui. 28. Incapacitatea mea imaginată se transformase într-una reală. o iluzie optică a celorlalţi. "Ai puţintică răbdare" nu este decât văzută în oglinda băşcăliei . Din acel paralizată. încât faptul că am devenit totuşi mi socoti o greşeală de interpretare. Conştiinţa că pot să-mi pretind mie însămi orice Ana Blandiana . Nu-mi mai amintesc din acea perioadă decât propriile mele povestiri despre perioada aceea – povestirile nu realitatea pe care o povesteau. Drumul era foarte alunecos şi totuşi reuşeam să mă duce la cea mai severă modestie. plăcerea jocului. m-a cuprins frica. fără să excludă totuşi. 33. să treacă de la sine. şovăi. fără să . suferi de multe ori după ce ţi-a devenit indiferent obiectul şi chiar cauza suferinţei.. apoi se întorcea şi o lua pe alta.marea catedrală din Bordeaux a cărei construcţie durase patru secole: că e neterminată şi că e făcută .culme a culmilor! .

. Înţeleg din ce în ce mai limpede că maturitatea pag 77 din 281 . chiar. însinguraţi fără a reuşi să fim singuri. trăind. treptat. taie fără milă aerul din jur.premisa şi concluzia unui triumf. din voinţa lor. Contribuţii la o istorie a civilizaţiei. în adolescenţă vorbim mereu în numele vârstei. pe atât de blânda vale a Loarei. cu toţii. şi perplexitatea nu atât în faţa perfecţiei cruzimii. încât nimănui nu-i dă prin minte să vorbească despre "generaţia celor de şaptezeci şi cinci de ani". chefuind. semănând atât de emoţionant cu ale noastre. şi totuşi incredibil că regii francezi îşi închideau duşmanii chiar sub ei. de dispreţ şi descurajare. ca şi aceea de solidaritate pe care o subînţelege. iubind. încordată. în timp ce aceştia mureau. mai târziu ne convingem tot mai mult că despre ceea ce nu se vorbeşte nici nu există. La San Sebastian am vizitat Muzeul poporului basc. vorbind o limbă impenetrabilă la orice influenţă galeriile Uffizi din Florenţa: unul din tinereţe.A vedea ca într-o oglindă măritoare" – înseamnă a vedea monstruos. este atât de exclusiv specifică tinereţii. 40. 35. 38. La început ni se pare esenţial numai ceea ce ne apropie pe unii de alţii. de netăgăduit. cu liniile muiate de oboseală şi înţelepciune. făcând elementară cunoştinţă cu acest popor straniu căruia îi aparţin picturile de la Altamira şi care a rămas nestrămutat de pe acele locuri din cea mai adâncă preistorie. cu linii ascuţite prin care ambiţia. Două busturi mai elocvente decât zece tomuri de istorie . 37. Noţiunea de generaţie. mărit.Coridoare de oglinzi (latină sau de altă natură) şi nesemănând cu nici o limbă de pe pământ. de lână şi lemn. Descoperirea instrumentelor de tortură şi a temniţelor medievale de la Loche.. pare astfel numai graţie dimensiunilor sale reduse. la asemănătoare celei a omului de Cro-Magnon. 36. Interioarele 34.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Unul din paradoxurile lumii moderne este că ne simţim. concentrată. Două portrete ale împăratului Tiberius. Frumosul ca funcţie a neînsemnatului. la douăzeci de metri mai jos.. cunoscută ca atare în anatomie. ci în faţa faptului . simţindu-se bine.evident. chiar sub camera lor. şi altul de maturitate. mai târziu se dovedeşte important numai ceea ce ne desparte. O sală întreagă cu cranii având o deformaţie bazică specifică bascilor. 39. ţărăneşti. a căuta urâtul şi deformaţia – de unde s-ar putea trage concluzia că nimic din noi nu este destul de frumos ca. să rămână frumos sau că ceea ce pare frumos..

fără greş. împarte victoriile împotriva morţii în felul acesta cunoştinţă de sine şi se descoperă ideal. încât te întrebi ce zeu special şi capricios. al naturii. casele memoriale au rămas templele în care sufletul nostru mai ia oglinzi măritoare. poeţii". sunt sigură. 42. Nemurirea e o noţiune contradictorie care îşi dezvăluie feţe nebănuite şi adesea atât de surprinzătoare. ele îşi cântă nu numai slăbiciunea de a fi nemuritoare. fiecare cadru prin care treceam cu o credinţă atât de sigură că nu le voi mai pag 78 din 281 . Fără să-i fi adăugat ceva. am privit fiecare privelişte. Nu pot să spun "noi. aşa cum nu pot să spun fără să roşesc "noi. O bucurie cu atât mai completă. 45. fiecare stradă. 43. Ruine. 46. în mod ciudat. mai frumoasă decât adevărata lume. 48. privindu-se în remuşcări. femeile". Popoarele primitive nu erau niciodată sigure că primăvara va urma iernii. Dacă 41. Câte un revelion făcut în pardesiu. pentru că. Periferia nu există decât în funcţie de un centru acceptat şi fixat întotdeauna mai mult sau mai puţin arbitrar.Coridoare de oglinzi 44. templele sunt mai frumoase. a refuza această maturitate nu cumva .ceea ce ar fi cu adevărat paradoxal – aceasta este chiar uluitoarea definiţie a tinereţii.Editura Liternet 2003 înseamnă obligativitatea de a opta între regrete şi Ana Blandiana . ci al incapacităţii de a trăi. în alte condiţii. experienţa anilor anteriori nu folosea la nimic pentru că arbitrariul zeilor putea oricând dicta altceva. Ce este o călătorie dacă nu o încercare de a vedea cum. la realităţi intime şi misterioase. fără să-i fi schimbat vreo nuanţă sau vreun accent. o obligativitate umilitoare şi profund necinstită posibilităţi. ci şi puterea lor omenească de a muri câte puţin. redate naturii. responsabil cu trăsnit şi întâmplător. cu cât e mai fără motiv. însă. de fiecare dată mi se pare că fac aluzie la lucruri care nu pot fi rostite cu voce tare. 47. fără să roşesc. câte o vară cu ceaiuri fierbinţi şi guturai mă fac să mă întreb dacă nu suntem prea siguri de noi şi de mecanismul perfect. sufletul nostru rămâne acelaşi? 49. pentru că îţi cere să alegi între la fel de necunoscute nu este un semn al tinereţii. Într-un secol lipsit de religiozitate. Lumea pe care am văzut-o eu este. eternitatea.

până astăzi. am reuşit să găsim o singură 51. nu se poate să nu le fi împrumutat. galeria uimire. Am desenat-o pentru că am văzut-o cu precizie. ca pe un mesaj pe care nu reuşesc să-l descifrez. altele căutau singure vaduri mai complicate. de altfel. plan detaliat. În defileul cu umbre stinse de asfinţitul apropiat. Există în noi o continuă tendinţă de amânare a nemairămânând destul timp. Şirul nesfârşit de portrete fascinante prin inexplicabila lor sinceritate: după o încăpăţânată cercetare. care se simte chiar în sărăcia lor adesea extremă şi chiar în inima tragediei pe care. al figurii. În cele din urmă a rămas una singură care lăsase mai multe zeci să-i treacă înainte şi acum se inhibase cu totul. o casă destul de modestă de altfel. cu o atât de intensă dorinţă de neuitare. ca în icoanele catolice. Apoi. fiecare. ne place să împingem transformarea viitorului în prezent trecut. la fel de brusc şi inexplicabil. 53. În muzeul catedralei din Toledo. o singură figură. şi aceea aparţinând unui adânc ev mediu. încât nu se poate să nu le fi văzut mai frumoase decât erau. încât a trebuit să o ia ciobanul în braţe. figură nemarcată de vulgaritatea neiertătoare a setei de putere.Editura Liternet 2003 revedea. Ana Blandiana . o turmă de oi traversa râul şi începea să se caţere pe versantul dimpotrivă. pag 79 din 281 . am uitat-o. 52. Mediterana reprezintă nu numai un ideal estetic. cu indicaţia camerelor şi chiar a mobilelor.casa ideală în care mi-ar plăcea să locuiesc. cu două camere dând într-un hol terminat printr-o seră. Păstorul stătea lângă apă şi supraveghea trecerea oilor care. ci şi un ideal de fericire. că ea a apărut fără s-o chem. ştiu cum arată şi unde se află pe harta oraşului. viitorul se transformă direct în episcopilor de pe la anul 1000. până la limita în care. când mi-a revenit în minte – aşa cum vine în somn un vis. fără ca nimic să-l fi pregătit . că le vedeam pentru prima şi ultima oară. cât mai departe. 54.pusă ca semn la volumul de povestiri pe care îl citeam săptămâna trecută . Oamenii ţărmurilor ei au talentul de a trăi. Am găsit . împlinirii. ceva din nostalgia mea viitoare. dar mai originale. fără să mi-o doresc. Ciudat e însă faptul că în acel moment problema casei nu mă obseda. iar acum ţin în mână şi privesc cu schema unui vis. 50. Mi-am amintit momentul exact când am desenat-o. îşi dovedea cu acest prilej personalitatea proprie: unele stăteau cuminţi şi săreau reglementar când li se spunea.Coridoare de oglinzi ca şi cum ar exista şi m-ar aştepta. când nu poţi fi sigur că nu e vorba doar de schematismul ascetizant.o hârtie pe care făcusem planul unei case utopice. încă de atunci. ei au inventat-o. bizantin.

să plâng pe ele. într-un asortaj perfect. greierii există ca să exprime efortul haosului de a fi frumos. nu şi prin preţiozitatea formei. să am voie să le îndoi. chiar dacă nu au curajul să se moaie ei înşişi. În timp ce la oraş ploaia este aproape indiferentă. cunoscut şi inevitabil. întâlnindu-i. o carte prea împodobită îmi trezeşte să-i mângâi. bibliofile. eleganţa excesivă mă jenează. Scrisul e spirit. Se succedau. La început i-am auzit numai loviturile surde ale ciocului în scoarţa salcâmului. 59. lasă impresia că ar putea-o face din moment în moment. ca şi cum răul ar fi mai uşor de suportat prin faptul că nu foloseşte nimănui. la ţară ploaia şi frigul transformă şi interioarele. pentru că simţeam că n-aş fi fost în stare pe blană şi i-aş îmblânzi. se mai află încă în vigoare. ne consolează de milenii un faimos paradox socratic. Ediţiile rare mă emoţionează numai prin raritatea haina materială pe care o îmbracă mi-e indiferentă. Iată un criteriu al spaimei . nepretenţioase. lipsa de logică şi chiar lipsa de consecvenţă a nedreptăţii mi se par mai greu de îndurat decât simpla ei existenţă. să le aşez apoi în pasiune. 57. prea îngrijit pentru a nu atrage atenţia şi a nu părea artificial. în ceea ce mă priveşte. 56. muncită de 55. dar s-ar putea. pe atât de logic . la fel de bine. 61. i-aş mângâia şopârle şi şerpi. lipsa de sens. un element al peisajului spiritual mai mult chiar decât al celui fizic. În copilărie nu-mi era frică de lupi. 60. ca pag 80 din 281 . lei şi alte fiare. "Acela care îndură nedreptatea este mai fericit decât acela care o comite". S-ar putea să fie vorba numai de o impresie subiectivă. 58.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Respiraţie şuierătoare a cerului extenuat de stele. totul se năclăieşte. pentru că îmi imaginam că. chiar dacă noroiul nu pătrunde în casă. O ciocănitoare: ca o femeie nu prea frumoasă. bibliotecă mândră de faţa lor îmbătrânită. Mi-s textului.pe cât de subiectiv. dar mi-era groază de râme. deşi nu e cu nimic mai mult decât atunci când e soare. eu zbor în somn. Ilustraţiile mă indispun. totul pare murdar. Mai mult. să le trântesc enervată. să se datoreze totul pereţilor de pământ care se solidarizează cu pământul muiat de ploaie şi.Coridoare de oglinzi dragi ediţiile populare. Sunt inversul unei păsări: păsările dorm în zbor. în realitate. dar îmbrăcată cu mare atenţie. nu am gusturi suspiciuni. Nu-mi plac cărţile prea frumoase. îmi place să le citesc fără grijă pentru copertă şi legătură.care.

68. Oricum. poartă un costum prea excentric pentru hărnicia ei: pantalonaşi şi tichie roşii. Am observat că cea mai acută senzaţie de libertate interioară am avut-o. 63. zăpăcindu-se şi ciocănind automat şi în stâlpii de beton ai 64. imediat. dar oglinditor. Pasionată. atunci când nu aveam dreptul să decid nimic şi tot ce-mi rămânea de făcut era să contemplu. Dacă n-am fi convinşi că ne mai aşteaptă o încercări) nu ne-am putea permite (instinctul nostru de conservare nu ne-ar îngădui) să o risipim atât de prosteşte pe aceasta. 66. apoi din par în par. încât nu mai lasă loc vanităţii. 65. La protestele mele mi-a răspuns.toată grădina. 67. paradoxal. duşmănoasă aproape: "Dar morţii mei să nu mănânce nimic? Că o sta biata maică-mea căscată în groapă şi-o tot aştepta ceva!" Nu glumea şi nu o spunea ca pe-o datină sau ca pe-o superstiţie. Orgoliul meu este atât de mare. Vecina Mita mi-a dăruit două bucăţi de caş. materială. apoi plictisitoare şi enervantă chiar prin sârguinţă şi previzibilitate. Controlează grăbită şi habotnică . Credinţa ei nu se dilua în metafizic. la aracii viei. existenţă (şi aceea infinit încăpătoare de experienţe şi de pag 81 din 281 . o dovadă sfâşietoare a inconsistenţei lumii. atentă. că a murit. ci ca pe-o realitate tangibilă. graţioasă. trecând pedantă şi comică în metodologia ei din pom în pom. Ana Blandiana . Marea respirând ca un om în somn şi din când în când . Apoi am văzut-o. cărora li se citeşte pe faţă inutilitatea şi dispreţul faţă de ei înşişi pe care nu şi-l mărturisesc niciodată.Coridoare de oglinzi Conştiincioasă.la câte o pauză mai mare între valuri .dându-mi emoţia că nu mai vine respiraţia următoare. să meditez asupra întâmplărilor şi faptelor al căror martor pasiv. Linguşirea tinerilor de către bătrâni. spalierului. bluză albă imaculată şi veston negru cu mâneci dungate în alb. Oamenii ce fac munci adevărate sunt în mod evident mai frumoşi decât ceilalţi. impresionantă la început.ca şi cum ar fi lipsit prea mult timp şi acum are prea multă treabă . eram. cu o asemenea intensitate. brânza pe care mi-a dat-o mie ar fi hrănit-o pe mama ei căreia de mult îi e foame în groapă. dar care se amestecă indigest cu dispreţul faţă de ceilalţi. serioasă deodată. 62. încât nici moartea nu trecea în transcendent.Editura Liternet 2003 loviturile simfoniei a cincea de Beethoven. ci rămânea compactă. ca şi cum direct.

tot atâtea încercări de a crea alte variante posibile ale propriei personalităţi. neînstare să se transforme în nimic: iată trei feluri de a exista în lume. Am fost de atâtea ori fericită în somn. cu sentimentul futilităţii absolute. s-ar fi întrerupt firul unui telefon care. doar că nu mai are ton. privesc (de altfel. aşa cum nu m-am simţit încurcată decât în faţa celor mai slabi decât mine. Sunt fericită: citesc. Brusc. prin asta. ca sentimentul imprevizibilului şi nesiguranţei ce însoţesc întotdeauna faptele care nu numai că nu s-au întâmplat. mai mult chiar.prezentul şi chiar viitorul .ca pe un viitor. celebrei afirmaţii rimbaldiene. Nu vezi şi nu înţelegi decât ceea ce ai fi în stare să fii tu însuţi. e mort. Ciudat. încât dacă Ana Blandiana . iată trei lumi existând paralel şi opunându-se una alteia. fără ca şi cum. Întâlnirea la întoarcerea din pădure cu cei doi câini. Nu numai eu este un altul. Să priveşti totul . reversul . dar nici nu se ştie dacă se vor întâmpla vreodată.trecutul. 72. scriu. deşi elementele care le formează sunt aceleaşi şi întâmplările prin care trec neschimbate. de parcă ar fi spus: "Cine dracu ne-a pus să ne băgăm în treaba asta care nici măcar nu ne priveşte?" 75.cu a expresie nespus de comică.Coridoare de oglinzi şi ceilalţi sunt eu. furibunzi. totul încetează. pe care i-am dezarmat vorbindu-le şi care acum stăteau pe arătură descumpăniţi. felul pag 82 din 281 nimic să se fi întâmplat între timp. nu şi-a schimbat nici locul în cameră. 70. Îmi amintesc "Prizonierii" lui Michel Angelo de la Academia din Florenţa (felul în care unul încearcă să-şi smulgă capul din bolovan şi se ajută cu ambele mâini.ca pe un prezent. undeva în centrală. Ceilalţi nu sunt decât tot atâtea proiecţii în afară ale propriului eu. ca şi viitorul . ci fără măcar să o fi bănuit cu o clipă mai înainte. care mă lătraseră. nici înfăţişarea. între moarte şi somn există o cât de mică asemănare (şi nu se poate să nu existe vreuna) nu văd de ce m-aş teme. Te înconjoară atâţia oameni câţi ai fost în stare să creezi. cu farmecul plin de nostalgie al lucrurilor imuabile. încurcaţi.Editura Liternet 2003 69. 71. să priveşti totul . ruşinaţi chiar .ca pe un trecut. 73. să priveşti cunosc oare alte coordonate ale fericirii?) şi. în aceeaşi măsură şi în aceeaşi singurătate. 74. în care nimic nu se poate schimba şi care are totul prezentul şi chiar trecutul .nu exagerez deloc . Descopăr astfel. nu m-am simţit intimidată decât în faţa celor mai tineri decât mine şi nu mam simţit vinovată decât în faţa celor mai puţin norocoşi decât mine. cu lăcomia îngustării clipei absolut ireversibile. deodată.

80. ci faptul de a fi putut să existe. aşa cum nu admir arta decât dacă are curajul . stăteau la zece metri distanţă. pe aceeaşi cracă. înainte de care universul întreg. Poate că pietrele nu fac decât să doarmă şi ele. mohorâţi. 81. doi dar neobosiţi în tandreţea lor.şi umilinţa . Sunt lucruri atât de serioase. care n-a pierit măcinat de propriile boli. cu penele ponosite. Nu respect straniul decât dacă are curajul să se lase cuprins . 78. aproape fără culoare. dar noi nu avem destul timp ca să prindem şi clipa când se ce a fi uman înseamnă a fi bun.umilit şi amplificat prin umilinţă . închişi dezolării.între limitele normalităţii. cea mai mare problemă a deştepţilor este cum să se facă înţeleşi de proşti.Editura Liternet 2003 în care un altul calcă . Ce înaltă părere avem despre noi. 76. mi s-a părut întotdeauna emoţionantă. Astăzi. o facere a lumii. din moment fiecare în sine. că o asemenea lume este totuşi posibilă pe 79. eu însămi. Pentru secundele efemeridei. ci înghiţit de furia geloasă a valurilor. 83. sunt mai minerală decât o piatră. nimicul ar fi fost de piatră. când ar putea însemna pag 83 din 281 . încât nu pot fi spuse decât în glumă. Pentru că nu faptul de a fi dispărut a fost socotit esenţial. pe ramuri diferite. Ce tânără aş fi dacă aş putea să-mi şterg din viaţă zilele în care sunt incapabilă să fac ceva (să scriu. dormind. iar în aşteptarea lui trupul vegetează într-o stare care se deosebeşte de moarte numai prin provizorat! 77. nevoia de a crede că a existat cândva o lume perfectă. să citesc sau chiar să mă ocup cu adevărat de alte treburi mai puţin grele sau importante). De când există lumea. felul în care un altul vrea să-şi desprindă spinarea din blocul imens) şi îmi dau seama că ceea ce mă copleşise de fiecare dată acolo era certitudinea că smulgerea aceea din piatră era de fapt o naştere.într-un imens efort – afară din pământ. Uimitoare sugestie a porumbei bătrâni. Dar cine ar putea spune care sunt resentimentele unui simbol? 82. duşmănoşi.Coridoare de oglinzi stâncă. Ana Blandiana . un univers bun. o societate înţeleaptă. certaţi probabil. aşezaţi unul lângă altul. ca o garanţie că speranţa nebună a atâtor milenii are un minim punct de sprijin. trezesc. zilele în care pare că sufletul îmi e plecat undeva (nu ştiu unde şi nu ştiu pentru cât timp). Nevoia de a crede în Atlantida. În pomul din faţa geamului meu stau aproape tot timpul.să-şi asume un sens.

Iar dovedeşte că o ţară întreagă cufundată în somn nu este o imagine nouă şi o realitate inedită. mai adevărată decât lumea văzută cu ochiul liber. pe deasupra cărţii se vedea marea şi privirea le părăsea pe una pentru alta. Nu mă îndoiesc nici o clipă că sunt vinovată de tot ce se întâmplă. nu pentru a preîntâmpina ceva. 89. citind întinsă. Totul se petrece ca şi cum aş fi lăsată să văd numai atunci când există certitudinea că voi vedea convenţional. 87. 91. ci pentru a mă putea înţelege de pe acum. dimpotrivă. aşa nu pot să văd un lucru aşezat prea aproape de ochi. mai mult chiar. ceea ce pare a fi o descompunere a realităţii. 85. aşezată într-un rând de uriaşi sau. ca o alternativă scufundare în abisuri de culori diferite. o lumină care demască sau aureolează drumul parcurs. 90. Îmi amintesc poziţia ideală în care. Nu există spectacol mai înălţător decât acela al unei solidarităţi în numele adevărului şi al demnităţii. Aş da orice ca să ştiu cum voi muri. nu pentru că în tine s-a schimbat ceva. Basmul "Frumoasei din pădurea adormită" atunci când rămâne în urmă suficient pentru a-i putea des cifra întâmplările.Coridoare de oglinzi cum. 88.există ceva revelator. nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalţi. ci pentru că. nu mai sunt în stare să-mi amintesc gesturile infinitezimale şi tresăririle care declanşaseră totul. Mă îndoiesc doar că există o cale practică pentru a face să înceteze această teoretică vinovăţie. sau chiar de aceea . Iată un adevăr care a pag 84 din 281 . în acelaşi timp. aceeaşi siluetă normală primeşte cu totul alte dimensiuni. Lumea văzută la microscop este mai fantastică şi. cum Ana Blandiana . N-am ştiut nici odată dacă evidenţa repetării istoriei trebuie să mă deprime sau să mă încurajeze. nu este decât descoperire mai exactă a ei. atunci când se îndepărtează suficient pentru a-i vedea contururile. 86. de pitici. Există momente în care simţi că îmbătrâneşti brusc. că iluzia trezirii nu putea fi rostită decât în basm.Editura Liternet 2003 atâtea alte lucruri! 84. Nu pot să văd viaţa pe care o trăiesc acum. În moartea fiecărui om . mediul pe care eşti proiectat schimbându-se.oricât de accidentală. nu mai sunt în stare să-i disting textura şi nuanţele. ţi se conferă brusc alte dimensiuni decât păreai să ai până atunci.

Editura Liternet 2003 trecut fără nici o modificare din ştiinţă în literatură. 99. netransformată în ceva. Dacă aş aparţine unui popor mare. de fapt . istoria inspiră spaimă aşa realitatea. distinctiv plete aurii şi ochi albaştri. La un studiu atent. Sufletul se simte bine numai în pag 85 din 281 Spleenul claselor înalte repetat pe toate treptele istoriei ca şi vieţii fac imposibilă continuarea ei. Le privesc cu deprimată admiraţie: ridicole şi neputincioase. ca şi suferinţa poate obosi. Stigmatul răului este deci reprezentat exact prin elementele care pentru noi simbolizează blândeţea serafică şi binele pur. A fost inventată o suprarealitate mai rea decât consume lăsând realitatea neatinsă. Avem nu numai o redusă capacitate de suferinţă. distrugând-o pe aceasta. revolta să se 97. pentru ca. fericirea în stare pură. care toată vara au păscut paşnice şi terestre. Mult mai importantă decât faptele este dispoziţia sufletească în care intervin. mirosul propriei lor sălbăticii. 94. 95. este chiar otrăvitoare. Fericirea neconvertită în lucru. revolta împotriva propriei condiţii şi elanul eliberator. ci şi o redusă . Luna de miere se dovedeşte o noţiune lipsită de plural nu pentru că răutatea şi greutăţile lumii şi interne ale fericirii sunt limitate şi toxice prin exces. au totuşi tăria de a-şi trece în faptă. cu valorile impuse tuturor şi trăsăturile cunoscute de toţi. Duioşia. ca şi nervii. odată cu sfârşitul anotimpului pornesc exaltate. Gâştele. Acelaşi gest te jigneşte profund sau te lasă indiferent. neîntrupată în nimic este obositoare. îngerii exterminatori au ca semn Ana Blandiana . Cine nu ştie că succesul face parte dintre acele noţiuni importante numai în măsura în care nu pot fi atinse? 96. oricât de derizorii. şi zile în care nu poţi să plângi pentru nici un motiv. soarta poporului meu. 92.mult mai redusă. Sunt zile în care cauţi cu disperare un motiv ca să poţi plânge. aş fi . O bursă a umorilor.capacitate de fericire. la fel de mult. În Coran.Coridoare de oglinzi cum fiarele răspândesc un miros. Ce dovadă a relativităţii care stăpâneşte ironică în însuşi domeniul absolutului! 93. m-ar mai oare la fel de aplecată asupra destinului lui? 98. ci pentru că resursele preocupa oare. melancoliile societăţii de consum generalizează acest adevăr dinspre psihologie spre istorie. ţipând senzual în zboruri oloage care nu ţin mai mult de câţiva metri dar în care se recunoaşte ereditatea şi nostalgia migrării şi nedomesticirii.

Editura Liternet 2003 trecere, în hoinăreala între stări. 100. Răspunsul funcţionarei căreia îi solicitasem

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi 105. Totul e să găseşti locul propice privitului. Nici

prea aproape, nici prea departe de ochi nu se vede corect. miercurea o dovadă şi întrebasem când pot veni după răspuns: "Joi nu, că e mâine, vineri e zi scurtă; sâmbătă nu lucrăm; luni e prima zi a săptămânii. Veniţi marţi." 101. Motanul - care contempla cu un aer filosofic şi transcendental un porumbel aflat pe o creangă prea înaltă pentru a-l putea înhaţă - şi revelaţia că superioritatea metafizică poate izvorî şi din incapacitatea de a învinge în celelalte planuri, mai joase. Suferinţa spiritualizează deci fără discernământ, într-o democratică devălmăşie, pe toţi cei pe care îi atinge. 102. A fi prieten înseamnă infinit mai mult decât a

106. Incapacitatea mea de a urî este de fapt o slăbiciune izvorâtă din surplusul de imaginaţie. Nu pot să urăsc pe nimeni pentru că întotdeauna, înainte de a ajunge la ură, ajung să înţeleg motivele celuilalt, mă imaginez în locul lui şi, chiar nedându-i dreptate, ajung să înţeleg de ce o face. Iar această înţelegere îmi slăbeşte reacţia, mă împiedică să-l pot urî cu putere şi să pot lovi cu forţă, înainte de a răspunde unei lovituri, înţeleg motivele pentru care am fost lovită, şi nu mai pot avea, în ripostă, forţa iraţionalului. Este, de altfel, motivul pentru care intelectualii nu au fost niciodată reputaţi luptători. Tot de aici decurge imposibilitatea noocraţiei. Ei, intelectualii, pot fi folosiţi ca specialişti, dar ura aparţine întotdeauna altora. 107. Nu faptul că mint, ci faptul că încearcă să pară sinceri mă scoate din minţi.

Câteva fărâme aruncate într-un talger al balanţei care de la facerea lumii încearcă să echilibreze cele două verbe despre care s-au scris şi se vor mai scrie atâtea cărţi.

avea prieteni; a fi drept este, evident, superior lui a avea dreptate; a fi liber este mai important decât a avea libertate.

care se mişcă mereu şovăitor între a pretinde mai mult decât merită şi a cerşi mai puţin decât are dreptul.

103. Omul nesigur de el şi lipsit de repere exterioare

pag 86 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi prostănac sau cu dulăul cumsecade. Nu e nimic nou în filmuleţele de animaţie pe care le urmărim înseninaţi o clipă, ele însele sunt vechi de decenii şi le ştim cu toţii pe de rost, copii, seară de seară? Tocmai previzibilitatea lor este dar era ceva nou în basmele pe care le ascultam când eram

NEVOIA DE BASM
Mult timp, ani de-a rândul, faptul că îmi plăceau desenele animate aparţinea pentru mine aceleiaşi categorii dulciurile. Intram în cofetării sau mă aşezam în faţa televizorului cu aceeaşi bucurie puţin ilicită, ilicită nu pentru că mi-ar fi fost interzisă de cineva, ci pentru că reprezenta o diferenţă faţă de ceilalţi şi deconspira apartenenţa la o altă vârstă, nemărturisită. O vârstă de care - şi asta făcea delectarea mea contradictorie, picantă - eram de fapt nu numai jenată, ci şi mândră. Deşi, la drept vorbind, în sinea mea ştiam prea bine că îmi plac desenele animate nu pentru că sunt prea copilăroasă, ci pentru că am început să obosesc, întoarcerea spre maniheismul basmelor şi-al luptelor dintre motani şi şoricei nu era din păcate o dovadă că nu ieşisem din copilărie, ci una că încercam să mă salvez întorcându-mă la ea. Dar, ani de zile, indiferent de motivaţii, locul întâi pe care îl ocupau desenele animate în ordinea preferinţelor mele tv a fost un element care mă deosebea de adulţii din jurul meu. Ei bine, observ cu uimire cum, încetul cu încetul, această deosebire se subţiază şi dispare, şi asta nu pentru că pasiunea mea pentru filmele cu animale de carton ar fi în scădere. Observ cum tot mai mulţi din prietenii mei se aşază cuminţi în faţa micilor ecrane la orele de întâlnire cu ciocănitoarea buclucaşă, cu răţoiul nostime şi puţin ruşinoase ca şi faptul că îmi plăceau

liniştitoare, tocmai faptul că fiecare personaj îşi urmează drumul desenat o dată pentru totdeauna, tocmai faptul că cei slabi şi simpatici sfârşesc invariabil prin a învinge este încurajator. Nevoia de basme, care în copilărie era nevoia aventurii de până la victoria binelui, este acum nevoia de a revedea la nesfârşit această iluzorie dar clară victorie, necomplicată Maniheismul a fost întotdeauna o formă a oboselii. de nuanţe, neînceţoşată de îndoieli.

pag 87 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

CENTRUL UNIVERSULUI
Într-una din ultimele seri ale drumului de întoarcere peste ocean, bătrânul nostru coleg de masă ne-a invitat, după cină, la o bere şi am stat de vorbă despre Italia, despre Sicilia, despre America. Conversaţie destul de dificilă, pentru că vorbeşte un amestec de siciliana şi de engleză învăţată după ureche. Se întoarce în satul lui pe câteva luni, aşa cum a mai făcut-o de trei ori în cei douăzeci de ani de când a plecat în Statele Unite. Acum are acolo toată familia (inclusiv soţul fetei lui, pe care a venit şi i l-a ales el din Sicilia), are două case în New York, două pensii (una de la stat şi una de la Companie), nu ar vrea să se mai întoarcă în Sicilia, toţi ai lui sunt în America şi, de altfel, se simte acasă acolo din moment ce - ne explică el - în America sunt 37 de milioane de italieni, în timp ce în Italia e o populaţie nici chiar dublă: 54 de milioane. Şi, totuşi, din tot ce spune, este evident că pentru el satul lui a rămas centrul universului, numai pe cei de acolo îi bârfeşte sau îi laudă cu patimă, ştie pe toţi oamenii mari care s-au ridicat din satul lui, ştie ce lucrări de amenajare s-au mai făcut în sat, ce drame sau ce întâmplări s-au mai consumat de la ultima lui întoarcere, îl ascultam, în barul saloanelor de clasa a doua a transatlanticului, îl ascultam pe acel cetăţean al New York-ului, pe acel biet învingător, cu un sentiment pe care mi-l amintesc şi acum de sfâşietoare milă.

pag 88 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi a fost creată pentru perpetuarea spiţei lui Menelaos, sau această frumuseţe a dus la distrugerea şi la moartea celor

CALITATEA CA VINĂ
Culegeam zmeură într-una din zilele trecute, alegeam cu grijă bob cu bob şi-l puneam în coşuleţ, iar aroma, şi gustul, şi culoarea fructelor urca prin simţurile mele argumentând perfecţiunea lumii. Atunci, bucurândumă de toate, fericită în mod complet - adică purtând ca o abia străvezie, argintie umbră a intensităţii şi vinovăţia propriei mele fericiri - atunci mi-a venit în gând că toată frumuseţea, şi mireasma, şi dulceaţa care mă atrăgeau pe mine se opuneau, de fapt, prin însăşi această atracţie, legilor inflexibile ale supravieţuirii lor şi ştirbeau, deci, din punctul lor de vedere, perfecţiunea universului. Dar care era punctul lor de vedere? Presupunând că, aşa cum ne învaţă naturaliştii, singurul lor scop era supravieţuirea, farmecul extrem devenea o piedică în calea realizării ei; fascinându-mă cu roşul lor acut, cu aroma lor amânătoare de patimi, ele mă convingeau să le culeg şi mă determinau să le mănânc, reducându-şi astfel, în mod evident, şansele însămânţării. Din acest punct de vedere, deci, calitatea nu se dovedea a fi decât un defect, perfecţiunea nu era decât o vină. Dar dacă nu supravieţuirea era prelungirii în timp, asigurată oricum de toate legile acerbe urma urmei, cine ar îndrăzni să susţină că frumuseţea Elenei ale conservării, natura mai voia să demonstreze ceva? La singurul lor scop? Dacă dincolo de necesitatea

chiar a lui Paris, când cu toţii ştim că, dimpotrivă, excesivă, din jur. În mod evident, obscurele forţe care făcuseră posibilă uimitoarea ei perfecţiune voiau să demonstreze prin Elena cu totul altceva decât capacitatea de reproducere a totuşi de a fi riscat: frumuseţea în sine. speciei, ceva mai inutil şi poate mai primejdios, dar demn Iar ceea ce admitem pentru Elena nu văd de ce nu am admite pentru bobul de zmeură. De ce nu mi-aş imagina că tulpinile fericite de-a fi fost în stare să-l producă sunt mândre de admiraţia cu care eu îl culeg şi îl pun în coşuleţ, de lăcomia cu care îl adulmec şi îl gust? Şi chiar dacă nu s-ar putea opri să nu învinuiască roşul acut şi mireasma amânătoare de patimi de deturnarea sensului primordial înspre inutile şi poate primejdioase victorii, regretul lor nu ar atinge în intensitate orgoliul de a fi fost în stare să creeze asemenea capodopere. La urma urmei, pierind din cauza ei, bătrânii Troiei nu se puteau împiedica să se bucure la vederea Elenei şi s-o binecuvânteze, ne spune Homer.

pag 89 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi se numără, desigur, printre cauzele, atât de evidente încât nici nu se mai văd, ale acestei uluitoare încăpăţânări, ale acestei solidarităţi chimice, trecute în celule şi atomi. Nu ştiu dacă este un merit, dar sunt sigură că este un miracol, în 1918 s-a găsit în sfârşit, forma, acceptată de toate popoarele, care a îmbrăcat conţinutul unităţii noastre atunci, într-un elan de impecabilă democraţie, cu România care făcuse tot ce-i stătuse în puteri, în tragic eroism şi supremă inteligenţă, pentru a le merita. Dar această apoteoză - a cărei simplă evocare ne urcă lacrimi exaltate în gâtlej - nu era pentru noi decât legalizarea prin semnătura marilor puteri, victorioase sau înfrânte, recunoaşterea de către celelalte popoare, bucuroase sau nu, a unei realităţi străvechi şi neschimbate, de care nici un român - ce mândrie! -, în nici o mărturie rămasă - de-a lungul secolelor, nu s-a îndoit. dintotdeauna. Toate provinciile locuite de români s-au unit

NEÎNDOIALA
Înainte de a fi fost o dată în istorie şi o sărbătoare în calendar unirea, unitatea, indivizibilitatea poporului român a fost o taină şi un miracol. Nu faptul că ne-am unit la jumătatea secolului nouăsprezece şi la începutul secolului douăzeci îl celebrăm, gâtuiţi de amintiri şi de emoţii, ci faptul că de-a lungul celor două milenii care au fost încununate astfel nu ne-am îndoit niciodată că suntem una, că suntem de nedespărţit, într-o Europă alcătuită ca într-un joc de puzzle din fragmente orgolioase, gata să se risipească şi să-şi revendice dreptul la diferenţă, noi n-am vrut să fim diferiţi, ci neschimbaţi, noi ani rămas vorbitori ai aceleiaşi limbi şi purtători ai aceleiaşi credinţe. Este destul să te gândeşti la amintirea ducatului de Bretagne care se împotriveşte încă limbii franceze; la Scoţia şi Ţara Galilor care abia dacă sunt - şi nu întotdeauna - Anglia; la dialectul din Veneto care nu poate fi înţeles la Napoli şi la dialectul sicilian care nu poate fi descifrat de un toscan; la Bavaria, atât de deosebită de Saxonia; la îndârjirile de autonomie ale Cataloniei - pentru a înţelege că unitatea provinciilor româneşti, păstrată de-a lungul atâtor secole de stăpâniri străine şi violent divergente, este un fenomen care scapă legilor devenirii istorice şi se constituie în simbol. Motivele, explicaţiile şi supoziţiile sunt numeroase: psihologia de insulă şi sentimentul că numai noi suntem dintotdeauna aici

pag 90 din 281

cumva nefericirea este izvorul şi condiţia fericirii şi am întreaga forţă sufletească pentru această elocventa şi ÎNTR-UN COMPARTIMENT La urma urmei. privindu-mi scânteietorii. Tot ce-am reuşit să-mi imaginez a fost o enormă plictiseală prin care tristeţea nu mai putea să picure. am început să vorbim. pentru o clipă. întrupări a nemulţumirii în cuvânt. tristeţea nu şi-a oprit emisia înaltă a sunetului purificator. bucurie.dacă nu încercat să-mi închipui cele patru ore de călătorie ale unor oameni satisfăcuţi de viaţa şi destinul lor. timp de patru ore. Doamne. fiecare îşi folosea puternică autoexprimare care părea să-şi fie suficientă sieşi. fermecătorii. încântător. desigur. la rândul ei. evident. şi a cărei simplă expresie poate înlocui viaţa şi îşi este de ajuns. cât de vitală ne era descurajarea! Timp de patru ore. Nici unul dintre noi nu era fericit. satisfăcut de protest şi mândru de îndrăzneală: rând pe rând. După primele minute. ideile n-au încetat să-şi rostogolească valurile ameninţătoare. palavragiii tovarăşi de drum . încât sunt sigură că dispariţia bruscă .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .a acestei constante ar lăsa un gol care cu greu ar putea fi umplut cu altceva. Dar. invulnerabil anonimat dădea. încât. desigur. situaţia familială. în care fiecare a reuşit să-şi epuizeze ziarele şi revistele cumpărate şi să le arunce în plasă. originea socială. O atât de mare parte a spiritului nostru este pag 91 din 281 . iar acest perfect. mă întreb dacă am fi mai fericiţi dacă ocupată şi se hrăneşte cu nemulţumirea. o oboseală a tonului. o mare libertate de mişcare ideilor şi sentimentelor noastre. prin absurd . mAtât de strălucitor şi de fericit era rezultatul acelei am întrebat . adresa.şi. Îmi amintesc o întâmplare banală dintr-un tren: Călătoream împreună cu alţi cinci inşi într-un compartiment. o scădere a tensiunii. asemenea artei? Artă ce izvorăşte din durere pentru a putea izvorî. cât de fertilă se dovedea insatisfacţia noastră. Eram şase oameni necunoscuţi care trebuiau să rămână închişi mai multe ore într-un compartiment. oare. fiecare îşi interpreta cu măiestrie aria necazurilor.ca la începutul acestor rânduri . Nu ştiam.mi-am spus.enervările topite în anecdote şi tristeţile eşafodate în teorii nu sunt. nu ne cunoşteam profesiunea. revolta nu mai avea ce visa şi humorul nu-şi mai găsea locul. nimic unul despre altul. Dar atunci . Rând pe rând. humorul nu şi-a am fi fericiţi. nici o secundă nu s-a simţit o slăbire a ritmului.Coridoare de oglinzi epuizat focurile de artificii. gradul de cultură.

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi ieşirea de serviciu, sunt pereţii lipsiţi de ferestre din jurul staţiei de benzină unde eroul îşi umple rezervorul sau poliţistul ia informaţii, sunt barăcile înalte în dosul cărora în promisiuni argotice şi sărutări stângace. maşinile parcate neglijent adolescenţii îndrăgostiţi schimbă Aşa cum toate popoarele lumii spală rufe, dar numai în Italia rufele flutură albe şi victorioase în cerul tuturor ferestrelor, toate casele de pe pământ au un spate mai America spatele acesta se vede despotic, mai imperativ decât intrările principale, Am cunoscut revenind cu o insistenţă şi masochistă şi dintr-un gust al neglijenţei cultivat cu încăpăţânate. campusuri fermecate metropole extraordinare; New York-ul este uluitor, San Francisco - fantastic, Chicago - impresionant, New Orleansul - plin de nostalgie, Boston-ul - plin de nobleţe, Philadelphia - încărcată de istorie, Los Angeles - de iluzii; dar dacă ar trebui să-mi apară în vis un oraş american, n-aş vedea nici zgârie-nori îndrăzneţi, nici coloane impunătoare şi elegante, ci aglomerările acelea ilogice de pereţi sparţi parcă pe furiş de uşi dosnice, suprapunerile acelea întâmplătoare de barăci şi antrepozite rănite de lumina zilei, acceptate cu indiferenţă, dătătoare de singurătate. decrepit şi mai puţin îngrijit decât faţada, dar numai în

UN CADRU
M-am întrebat adesea în ce măsură amintirile mele de dincolo de ocean, irizate, alunecătoare, topite în sentimente subiective şi în senzaţii irepetabile, coincid cu atât de limpedele serial de sâmbătă seara, cu norocoşii şi ghinioniştii care evoluează sub privirile noastre împăcate de masa festivă, cu poliţiştii duioşi şi mafioţii perverşi, cu bunii învingători şi răii învinşi, cu poveştile complicate şi încâlcite care reuşesc să se încheie cu toate explicaţiile de rigoare la sfârşitul episodului şi al cinei. Mi-e greu sau imposibil să răspund. Am cunoscut o Americă mai banală şi mai secret senzaţională decât poate prezenta schema fixă a unui serial, o Americă în care nu se vedeau nici bogaţii, nici săracii, nici hoţii, nici vardiştii, în care casele nu aveau garduri şi uşile nostru de studenţi şi profesori era sinuciderea, veche de trei ani, a unei fete. Şi totuşi, există în serialul de sâmbătă seara ceva, o imagine care apare mereu şi pe care o cunosc bine, care m-a frapat şi m-a obsedat şi acolo, o imagine, un cadru care apare mereu dincolo de eroii implicaţi în complicate subiecte, şi care pentru mine e adevăratul subiect. Este imaginea spatelui caselor, sunt acei pereţi înalţi şi golaşi, stingheri, de o urâţenie prea evidentă ca să mai sară cuiva în ochi, sunt cadrele acelea sterpe şi pustii prin care delicventul urmărit fuge după ce s-a salvat prin nu aveau chei, iar ultimul fapt divers petrecut în orăşelul

pag 92 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi aventură, ca pe un irepetabil mister. Aş ţine minte şi aş descrie apoi pe larg aroma aceea senzuală, de fruct şi de înfoind sărbătoreşte văzduhul şi greierii, greierii sonorizând, alcool, plutind aproape materială în aer, lumina aceea jilavă

NOAPTE DE AUGUST
Stăteam într-un hamac legat între doi pruni, într-o noapte de august cu cerul suspendându-şi rotund deasupra mea stelele coapte, extraordinar de umede şi de apropiate, de mari, în întunericul compact, nemurdărit de becuri. Stăteam într-un hamac legănat de august şi de bărăgan, în noaptea mirosind a prune căzute-n alcool, în noaptea vuind de greieri. Cum aş putea să povestesc această beatitudine, cum aş putea să numesc această fericire? Mă legănam uşor şi la fiecare mişcare prunii subţiri se arcuiau şi lăsau să cadă peste mine o ploaie dulce, cu pocnet surd, de prune, în timp ce stelele făceau noaptea mai moale, mai afinată, şi greierii îşi ţipau fără odihnă şi fără îndoială triumful de a exista. Vuia văzduhul, vuia iarba, vuiau crengile de cântul lor neîntrerupt şi neşovăitor, şi eu mă legănam în victoria lor, mă legănam. Rareori îmi fusese dat să simt în mai mare măsură liniştea, întreruptă numai de cântec, a Universului, rareori frumuseţea lumii decât în noaptea aceea din august, din Bărăgan, dintre stele, prune şi greieri. Şi mă gândeam: dacă hamacul acesta ar atârna într-o pădure tropicală, dacă prunii ar fi necunoscuţi la noi şi greierii ar fi ciudate fiinţe exotice, n-aş uita toată viaţa această extraordinară noapte ca pe o nemaiîntâlnită înţelesesem mai adânc şi îmi asumasem mai intim

dând ecou întregului univers, suficient sieşi şi viu. Dar totul era cum nu se poate mai obişnuit: un cer de vară în Câmpia română, câţiva pruni şi greierii. Totul era acasă. Totul era tangibil, repetabil, posibil oricând. Dar a fi la tine (într-un loc, într-o situaţie, într-un timp, în propriul tău trup sau în propriul tău suflet) nu este chiar o condiţie a fericirii? Nu trebuia să descriu nimănui nimic. Cine nu cunoaşte cântecul greierilor sau pocnetul prunelor căzând? Nu aveam nevoie de cuvinte. Şi iată acest element cu adevărat inedit mă împăca definitiv cu propria mea fericire, îmi permitea s-o accept fără remuşcări. Greierii îşi făceau cu prisosinţă, în locul meu, datoria.

pag 93 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

MAI SUBTIL
Scriam cândva despre impresia de modestie şi sobrietate aristocratică a Veneţiei. Revin asupra acestei păreri. Nu e vorba despre modestie, ci despre un lux mai ascuns, mai subtil, mai calculat. Faţadelor somptuoase ale Veneţiei le corespund proporţionată austeritate, contrastând plin de efect cu podoabele şi luxul interior. O subtilitate suplimentară se ghiceşte şi în felul în care, spre deosebire de dogi, Medici nu se lasă adulaţi de artiştii cu care se înconjoară, sau cel puţin nu au aerul că o fac. Portretele lor sunt sobre, modeste, aproape severe şi dacă revin sub penelul maeştrilor o fac pentru a da capete de expresie, nu imagini idealizate. Şi astfel, printr-un ultim, genial oportunism, reuşesc să cucerească, democratic, şi eternitatea. aici exterioare de o stranie şi perfect pe care o lasă Florenţa după strălucirea

pag 94 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi de snack-baruri elegante, cu scaune înalte şi ospătari impenetrabili, localuri aseptice, pe pereţii, ascunşi sub tapete lavabile, ai cărora nu mai atârnă inscripţii filosofice. Şi dacă această transformare este, fără îndoială, un semn fie el chiar deprimant - de civilizaţie, lipsa cunoscutului cartonaş, cu majusculele sale grijulii şi interdictive, rămâne pentru mine puternic nostalgică şi neîncetat ambiguă. tonomatelor cu melodii prefabricate şi recomandabile, n-o să ştiu niciodată dacă lipsa ancestralei interdicţii este un argument al îngăduirii cântecului sau un semn că nici nu se mai pune problema lui. Pentru că, pe scaunele graţioase de la bar, în faţa

CIVILIZAŢIE
Existau în Clujul anilor '60 mici localuri mizere, cu câte câteva mese acoperite, de muşamale imunde, aşezate în faţa unei tejghele înalte, învelită într-o tablă zincată veşnic udă, pe care paharele cu alcool erau aşezate direct, ude şi ele, după ce fuseseră trecute sumar pe sub robinet. Pe pereţii zugrăviţi cu ruloul, deasupra unui brâu de ulei, alături de lista de preţuri prinsă în pioneze, întâlneai fără greş un acelaşi carton scorojit, cu două găuri prin care trecea o sfoară prinsă într-un cui, un acelaşi dreptunghi lunguieţ pe care scria cu aceleaşi majuscule tipărite o dată pentru totdeauna: "Cântatul interzis", îmi amintesc şi acum fascinaţia pe care o exercitau asupra mea cele două cuvinte, hotărârea plină de aplomb a interdicţiei unei atât de puţin probabile culpe. Şi totuşi, dacă stau să mă gândesc bine, mă fermeca, faptul că, în mod serios, reglementat, cântatul era pus în discuţie. Nu se interzice ceva ce nu există, în mod paradoxal, interdicţia era o dovadă irefutabilă a existenţei cântecului, a faptului că el poate să tulbure, sau poate să fie periculos. "Cântatul interzis" era pentru mine un triumfător argument al dorinţei vii, neînvinse, de a cânta. Nici la Cluj, nici în altă parte nu mai există acele simpatice şi promiscue cârciumi cu preţuri infime şi anunţuri revelatoare. Mizeria şi intimitatea lor a fost înlocuită treptat tocmai faptul că se lua în considerare această probabilitate

pag 95 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi şi sensurile cuprinse aveau să fie până la urmă universal admise, astfel încât, încetul cu încetul, a putut fi orânduită o poveste logic articulată şi neînspăimântătoare. Anul nou la 1 ianuarie (într-o dulce, festivă, finală confuzie, întinsă pe 1 martie, a fost unificat abia în secolul al XVI-lea în data revelionului de astăzi (răzgândită, temporar, în Franţa revoluţiei, septembrie). Anul nou nu este astfel, desigur, decât o aceeaşi clipă, faptul că trecem. Iar această întoarsă în calendarul republican la 22 o întreagă săptămână), în Bizanţ la 1 septembrie, în Rusia la care se sărbătorea în Europa medievală la 25 decembrie sau

CRONOLOGII
Capacitatea de a sesiza timpul, de a-l împărţi, făcându-l astfel inteligibil, de a-l organiza pentru a-l putea stăpâni aparţine omului numai începând de pe o anumită treaptă a dezvoltării sale istorice şi a cuprinderii sale filosofice, este semnul distinctiv şi revelator al existenţei unei civilizaţii. Faptul că totul curge - fără întoarcere pentru individ, dar ciclic pentru univers - faptul că acelaşi soare naşte mereu alte dimineţi şi acelaşi cer nemişcat este cutreierat de stele mereu mişcătoare, în clipa în care a fost descoperit de om a constituit nu numai o dovadă a forţei de nezdruncinat a morţii, ci şi un argument că, la rândul ei, moartea nu este decât un fragment strict necesar, dar poate neglijabil, al vieţii. Indiferent dacă facerea lumii s-a întâmplat în anul 3761, cum credeau vechii evrei, sau, încă şi mai înainte, în anul 5509, cum socotiseră bizantinii, indiferent dacă începutul numărătoarei pornea de la această prezumtivă geneză sau numai de la întemeierea Romei (753 î.e.n.), sau de la data primei Olimpiade (776 î.e.n.), oamenii au simţit nevoia - dincolo de ficţiunea punctelor iniţiale - de a organiza într-un mod, oricât de arbitrar, nesfârşirea, de a pune o ordine, oricât de discutabilă, în haos. Împărţit de astronomi şi calculat de matematicieni, timpul devenea mai supus şi trecerea lui mai suportabilă. Detaliile structurării aveau să fie puse de acord mai târziu, amănuntele reţinute

convenţie, dar este convenţia de a ne aminti cu toţii, în unanimitate, această universală revelaţie, dă clipei, oricât de convenţionale, o indiscutabilă măreţie şi un nobil frison. Infinitezimala, dar conştienta oprire pe muchia dintre ani dă trecerii noastre mai departe sensul unei, chiar dacă discutabile, opţiuni şi transformă ceea ce ar părea numai silnică trecere prin maşina fără oprire a timpului în curajul, chiar dacă riscant, de a o lua mereu de la capăt. colosală

pag 96 din 281

Au fost construite de bizantini pentru aşezarea cruciaţilor pierduţi prin lume şi terorizând-o cu fantasmele şi ambiţiile credinţei lor şi în ţesătura savantă a pietrei se mai simt încă urmele acelei depărtate nebunii. broderii de pământ ars pe canavaua stâncilor tocmai asemenea ziduri imense cu ogive şi arcade largi. subţire. cu plămădeala lor din piatră necioplită. ale unor palate şi biserici.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . un castel la care puteai să ajungi după splendoarea de altădată au mai rămas pereţii cu urme fantastice de frescă. peste noi. Pentru că. Palatele din vârf sunt trecerea nenumăratelor vămi ale frumuseţii şi spiritului. ziduri între care s-au desfăşurat destine ambiţioase şi neliniştite. construite din cărămizi subţiri. Mistra este o capodoperă a morţii. bolţile rotunde. ciudata lume a cruciaţilor. savant încopciate între ele. în timp ce mileniile homerice ne sunt familiare şi le ştim pe de rost intrigile şi legendele. într-un joc tainic şi greu descifrabil de umbre umede topindu-se una într-alta. alunecaţi în reveria mărturisea despre o viaţă dispărută demult şi ciudat de secretă lumii noastre. din care s-a păstrat numai atât cât trebuia ca să mai sugereze măreţia trecută sau chiar proiecţia ei exagerată în conştiinţa noastră. bănuim abia. terminându-se în centrul de sus ca o cochilie sacră de melc. ale acelei umanităţi străine. cadrele extraordinar cioplite în piatră ale uşilor şi. am stat mult. O pecete a tainei pag 97 din 281 acelei frumoase morţi de piatră şi pământ ars.Coridoare de oglinzi presupunând mai multe etaje. mai ales. întrevedem abia. Nimic nu m-a impresionat la Mistra mai mult decât zidurile. Imaginaţi-vă un munte întreg. Imaginaţi-vă un castel încercuit de mânăstiri ca de nişte strălucitoare ziduri de apărare împotriva răului. aşezată în diferite poziţii. urmându-se una pe alta în cercuri concentrice. care ABSENŢA LUI HOMER La o depărtare de cinci kilometri şi două milenii de Sparta. dacă există încă măreţ şi fantastic. ale acelor seminţii amestecate care omorau şi se lăsau omorâte cu patimă şi naivitate. aşezat ca o coroană muntelui şi cetăţii. sfărâmiţate şi fixate în tencuială. mai apropiaţi cu milenii. Am stat mult şi am lăsat seara să coboare. rotunjit ca un con şi acoperit de jur împrejur cu zidurile. crude şi grosolane în patimile lor înfrânate nu de prejudecăţi. suind din treaptă în treaptă şi din edificiu în edificiu spre castelul din vârf. în timp ce ştim perfect cu cine l-a înşelat Elena pe Menelaos şi Clitemnestra pe Agamemnon. mortar şi cărămidă roşie. Din . rămase în picioare. muntele-oraş continuă să existe şi să uimească numai prin perpetua. indestructibila sa nefiinţă. nelipsite de măreţie în fabuloasa lipsă de măsură a sentimentelor şi faptelor. din care au izvorât şi minunile noastre bucovinene. cu ochii pierduţi la cerul curat de vară care pătrundea prin orbitele zidurilor cruciate. strălucitoarea lume bizantină pe care o moştenim totuşi în atât de mare măsură. ci de spaime.

moartea a profitat ingenioasă de absenţa lui Homer. că - Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 medievale. pag 98 din 281 . nici prin lipsa documentelor.pergamentul este mai rezistent decât mortarul şi stânca. zidurile muntelui mort. Palatele de la Mistra. acoperă aproape magic o umanitate din care coborâm mai direct decât din cea antică.Coridoare de oglinzi ciudat! . o umanitate căreia nu i-au lipsit decât scriitorii pentru a exista cu adevărat. La Mistra. dovedesc zguduitor că piatra nu egalează cuvântul în perenitate. inexplicabilă nici prin vechime.

mostră ingenuă a frumuseţilor lumii în care omul se descoperă uimit pe sine. Pământ amestecat cu monezi şi cu cioburi de amfore.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ţestoase şi şerpi. neatinsă de ea. pe acest pământ unde mai luptă numai specii necunoscute de plante şi se mai aud numai săriturile eroice în aer ale peştilor. asaltată de armatele încă neistovite ale peştilor. într-o Mircea cel Bătrân aparţine acum într-un mod pag 99 din 281 . iepuri şi lupi. de arbuşti înalţi împodobiţi cu ciorchini rotunzi de un roşu transparent. ale unor glorii. în dreptul dealurilor înviite de la Ostrov. cu vârfuri de săgeţi şi cuie ruginite de mileniul prin care au străbătut. pietrele albe. rar o mai înşelătoare impresie. se pare. ale Dunării. se ridică la lumina soarelui. Lungă şi îngustă. vii. urmele unor mereu repetate schimbări. insulă de istorie apărată de istoria curgând în jur asemenea braţelor puternice. evocator. De sub întreprinzătoare. de un lirism greu. ale greierilor şi şpaclul arheologilor. Pentru că insula care a fost stăpânită de bizantini şi de impresionant. insula se predă încet-încet arheologului. amestecate şi INSULA Între braţul Borcea şi Dunărea mare. cu muchiile îndulcite de vremi. o insulă în formă de seceră taie fluviul pieziş: Păcuiul lui Soare. locuită de mistreţi şi căprioare. atent. neschimbat de milenii. insula pare să lunece prin timp paralel cu istoria. zidurile încăpăţânate ale unei istorii răzbătătoare mereu prin secolul zece ca să se opună valurilor pecenege şi cumane. şi plopi. bogăţii şi cruzimi trecute. imperial. cu celebra Vicina. de sălcii. totuşi. pătrate. răzuind straturile ţărânii. stăpânită de ulmi şi salcâmi. cheiurile îngrămădite de corăbii şi străzile mişunând de neamuri. absolut. o cetate bizantină înfloritoare. tufele de scaieţi şi de sub pletele muzicale ale sălciilor.Coridoare de oglinzi de monede şi de intrigi. de măriri şi de ambiţii. în sudul fabulos şi intrat ciudat în timp al Dobrogei. cu frunzele cerate meridional. identificabilă. clocotind anistorica frumuseţe a lumii.îşi întindea palatele şi cazărmile. cu podoabe şi duioasă şi înţeleaptă abandonare. sensuri. bisericile şi tarabele. strigătele sfâşietoare. răsunând de larma poruncilor şi vaierelor. de plante lungi agăţătoare. nod strălucitor al drumurilor comerciale şi-al efervescenţei acelui misterios şi exotic ev mijlociu. ameninţătoare. contemplator. luptelor şi veseliilor unei omeniri abia bănuite . arheologilor. numai ochi deschis mare. O cetate bizantină înălţată în Şi.

acel univers care visase exuberanţe. munţi galbeni de sfeclă de zahăr pe câmp. acel univers exasperat de dor. şi iar holde de porumb cu piramide neterminate de ştiuleţi intens luminoşi. nici verdele puternic Ştiam că nu fusese niciodată. fâşii lungi. indisolubil. Străbăteam Câmpia Transilvaniei înălţată în galben. de pământ arat proaspăt. în evidenţă. mustind de dorinţe şi dorit mereu. şi maroniu. nu atinseseră perfecţiunea acestui galben pag 100 din 281 . de pământ gros. păstos.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi galbenroşcat. iar în acea atât de lină. florile se mânaseră. seve şi roade. prin mai frumoasă decât viaţa lor. şi iar păduri rapsodiind auriu. de un galben solid. Niciodată GALBEN Străbăteam Câmpia Transilvaniei într-un vis colorat de frunze trecute senzaţional într-o strălucitoare senectute. şi galben transparent. înfloririle nerăbdătoare ale primăverii. fâşii negre subliniind muzical supremaţia culorii şi trezind deodată în mine. şi galben bolnav. modulat nostalgic la nesfârşit. eflorescente. împăcată dispariţie. şi nu-l mulţumise nimic. rău şi frumos prevestitor.Coridoare de oglinzi simpla urmare a brazdelor suple. verdele fusese prăfos. negre. străbăteam Câmpia Transilvaniei într-o toamnă sedimentată din toate dorinţele neîmplinite ale unui an întreg şi izbucnite acum cu intensitate în galben. şi galben-verzui. Moartea frunzelor era. Holde întinse de porumb aşteptându-şi galben culesul. numai galbenul împlininduse cu desăvârşire în moarte. melodioasă. senzual al verii. istorii adânci şi amintiri de dinainte de naştere. străbăteam Câmpia Transilvaniei într-o amintire plutind pe valurile împădurite ale colinelor subliniate de turme. împăcat în sfârşit cu sine şi cu propria sa dispariţie. roadele fuseseră mâncate de viermi şi din întreaga paletă a strălucirii nu mai rămăsese decât galbenul. Pentru că galbenul era culoarea în jurul căreia se rotea. în atâta splendoare. nu-mi rămânea decât să îndrăznesc să sper că le seamăn puţin. mai frumoasă. Din când în când.

Ceea ce părea să fie o apoteoză. mai lipsit de echilibru şi chiar mai greu de suportat decât acela imediat următor terminării unei cărţi. fără rost. Natura are oroare de vid. care interziceau singurătatea prin simplul fapt că nu-i mai lăsau spaţiu. nu e decât un gol. azvârlindu-i brusc într-o lume care nu ştiau ce să facă. tocmai pentru că fusese amânată mereu. această primă după-amiază liberă. În clipa în care acţiunea legilor încetează. imaginându-mi cu idilice delicii clipa acestui punct final. searbăd. pentru a câta oară descopăr că fericirea este o noţiune eminamente vectorială? cameră neştiind ce să fac cu libertatea. pe ani întregi ia sfârşit întotdeauna atât de trebuie să simtă cei eliberaţi din închisoare în ziua ieşirii. încordarea întinsă pe zeci de luni. dar limpezi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . apare acum. Fericirea aşteptată continuă să alunece pe poleiul atât de strălucitor al acestei împliniri şi e destul să întorc capul pentru a o descoperi cu stupoare în trecutul de unde se vedea aici. Cred că ceva asemănător pag 101 din 281 . îngăduit şi oferit recompensă. s-o visezi cum va fi şi poţi să ţi-o aminteşti cum a fost. o neaşteptată retezare a peisajului. oboseala şi urâtul. suportă mai degrabă monştri. Eu sunt cea care de luni de zile nu mai gândesc decât ce bine va fi când voi termina. pe care o visaseră fără încetare. cum nu ştiu actorii VECTORIAL Nu cunosc moment mai descumpănitor. venea pe neaşteptate de fapt. eu sunt cea care azi dimineaţă încă visam cât de fericită va fi. efortul aproape masochist. dacă voi termina la prânz. Odată cu interdicţia s-a risipit şi aura timpului pierdut. dar cine are destulă imaginaţie pentru a o simţi în prezent. pe care nu obosiseră să o spere. Munca fără milă. acum? De fapt.Coridoare de oglinzi gândeam cât de plăcută va fi şi cât de sărbătorească ziua de azi. deci. şi tot eu cea care acum mă învârt fără rost prin netalentaţi ce să facă pe scenă cu mâinile. care eludau îndoiala prin simplul fapt că nu-i mai lăsau timp. obsesia neîntreruptă. asceza aproape dureroasă aveau legile lor neiertătoare. dar care. Poţi. văzut de aproape. Tot ceea ce se vedea minunat şi interzis de acolo din tensiunea de dinaintea sfârşitului. eu sunt cea care ieri încă mă ale cărei repere nu le mai cunoşteau şi într-o libertate cu brusc încât mă face să mă clatin. în vidul produs se revarsă tot ceea ce forţa centrifugă a muncii reuşise să ţină la distanţă: spaima şi nesiguranţa.

biruitor nu numai al cuvintelor. Zecile de generaţii de victime aproape voluntare. dintre atâtea posibile posturi ale luptei. el a inovat printre fapte cu îndrăzneală egală şi cu biruinţă mai fără cusur. Dincolo de geniul răsucit al cuvintelor. Suferinţele au importanţă în măsura în care se transformă în poezie. într-o încleştare neiertătoare. acestui exemplar. Istoria literară nu e nici ea mai sentimentală. şi care avea să asimileze. Cei abia douăzeci de ani ai lui Cârlova şi cei mai mult de şaizeci ai lui Alecsandri stau alături. Operele stau alături cu şanse egale. Nu-l prevestea nimic. poezia şi destinul poetului se teşeau din petală amară şi lacrimă. bube şi noroi". să aleagă mereu. lipsiţii de iubire izbucnească. puternic şi neînduplecat. care nu a putut fi înfrânt. Arghezi. acest talent nu era lipsit de apărare. acest poet. Eminescu n-a făcut decât să consfinţească o tradiţie care se cristalizase încă înainte. pentru prima oară talentul era înarmat până în dinţi cu toate armele de care dispuneau de obicei numai cei lipsiţi de cântăreţ sublim şi pamfletar teribil. festivităţile senectuţii celui de al doilea. Am fost ţara poeţilor morţi tineri. acest zâmbet şi de noroc. au făcut să LEGEA CONSERVĂRII POEZIEI Istoria are implacabilul obicei de a nu acorda circumstanţe atenuante. lipsită de scrupule În această tradiţie a apărut. pentru prima oară.Coridoare de oglinzi şi de prejudecăţi. victorioasa inovaţie pe care Arghezi a înscris-o în istoria literaturii române. sub soarele negru al bolii lui. deodată. această crudă lege a conservării poeziei nu i-a împiedicat pe poeţi să mizeze pe mereu necâştigătoare destine. călugăr şi tată de familie. Zecile de generaţii de poeţi învinşi au dat naştere. O victorie începută atât de inedit cu debutul târziu şi prin care maturitatea . egal însetate de nemurire şi de neant. Inovator printre litere. mai talentat decât alţii. Nimeni nu remarcă diferenţa şi nedreptatea. Era. pentru prima oară robust. aceasta este marea. lipsiţii de avere şi de păcate. nimeni nu observă poezia care se transformă în suferinţă. Şi totuşi. Până la el. ţara poeţilor născuţi şi smulşi devenirii. de ani. Şi a crescut împotriva ei. într-o halucinantă vendetta. neimpresionată nici de fulgerarea celui dintâi. ci faptul că. surprinzător. ci şi al destinului. debutând la 47 . morţii din camerele de spital sau de ospiciu.cu pag 102 din 281 talent. dar ce importanţă poate să aibă asta într-o ţară în care talent au şi fructele pe ramuri şi păsările în zbor? Nu numai faptul că avea mai mult talent îl deosebea de ceilalţi. geniul cu nefericirea şi talentul cu nenorocul. desigur. fără bănuiala măcar că ar putea fi dospite savant şi "din putregaiuri. numai calitatea de victimă. cu obligaţii egale. nu a fost o victimă. nici de cu acelaşi drept de a se aşeza în balanţa ascuţit ca un brici incapabil să ierte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . care a purtat îngropate în sine osemintele tuturor poeţilor dinaintea sa. Intelectual şi meşteşugar.

Ana Blandiana .a păşit pe scena. înţelepciunile.Coridoare de oglinzi pag 103 din 281 . a poeziei noastre: o victorie pe care i-o iertăm destul de greu.Editura Liternet 2003 vicleniile. profunzimile şi precauţiunile ei . adolescentă până atunci.

Adevărul. Binele. privite de departe.precum stafia purtătoare de adevăr a tatălui lui Hamlet .Coridoare de oglinzi CONFUZIE M-a fascinat întotdeauna felul în care noţiunile supreme .străvechea frază taoistă: "A gândi poezia înseamnă a nega poezia". împingând lucrurile la absurd. oamenii s-au obişnuit să le scrie cu literă mare . într-o halucinantă democraţie a metafizicii. încât. tocmai pentru că nu sunt în stare să le definească. un citat din care se înalţă . "în timp ce-ţi pierzi timpul demonstrând nemurirea. totul poate fi aplicat poeziei. dar se supun într-o asemenea măsură aceloraşi legi. credinţa vie în nemurire se stinge." Iată un citat din Kierkegaard în care.acele noţiuni pe care. în ziua în care nemurirea ar fi demonstrată nimeni nu ar mai crede în ea. şi să se contopească. substituind termenii. Credinţa. sferele lor se confundă într-o singură aură luminoasă şi salvatoare. pag 104 din 281 . Poezia nu înseamnă acelaşi lucru.au tendinţa să se verse una într-alta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Iar tot ce se poate spune despre unul dintre ele este valabil pentru toate celelalte.

şi alei entuziaste. şi gazoane exultante. de groază să nu jigneşti pe cel ce te-a .în care lunecam într-o barcă pe uliţele marcate numai de coroanele încărcate ale cireşilor şi de acoperişele ieşind vesele. mai insuportabil. am traversat livezi înflorite cu inconştienţă. decât să treci . de la nisipul zgrunţuros de pe ţărmul apei negre a lacului Călţun până la bolovanii şi stâncile înălţând scrâşnit spre cer marginile crenelate ale căldării glaciare). Am trecut adesea în viaţa mea prin peisaje de sentimente. un peisaj în care prietenii îşi pleacă ochii în pământ şi te salută cu vocea îngroşată de ruşine. spălate din apă. vreodată să-i uit.nedreptăţit printr-un peisaj în care nu îndrăzneşti să faci un gest. am traversat renunţări care nu mai pretindeau nici picurul de viaţă al ploii şi oboseli care opreau fluviile să mai curgă spre mări.Coridoare de oglinzi schimbătoare ale anului mereu trecător) şi peisaje de moloz PEISAJE Am traversat în viaţa mea peisaje de pământ (câmpii întinse modelând din ţărâna neagră. înţeleaptă parte). şi roşii. am traversat în viaţa mea peisaje de metal (hale nesfârşite. şi lanuri coapte cu fatalism. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului şi a arborilor şi indiferenţe care uscau şi ultimul fir de iarbă clin jur. de bronz. şi galbene. steaguri pe nori şi odăjdii pe pământ. suflete colorate şi tremurătoare. am traversat în viaţa mea peisaje de apă (cine ar putea inventa ceva mai paradoxal decât frumuseţea acelei dimineţi însorite de mai .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . înălţaţi strigător la cer din trupuri din cenuşă. peisaje de asfalt şi peisaje de sentimente. am traversat în viaţa mea peisaje de grâu şi peisaje de noroi. din aşchii.. am traversat munţi sterpi de scepticism şi puste încinse de neputinţă. pe care n-ai fi în stare să-l suporţi dacă n-ai şti că în frigul tot mai sincer care-i urmează. ale unui sat de pe lângă Galaţi?) şi peisaje de beton (zgârâienori minerali ai atâtor şi atâtor metropole construind cu stranie hărnicie faguri de ciment pentru mierea fragilă şi înstrăinată a fiinţelor noastre). Dar nimic nu e mai greu. din cioburi. de aramă. din praf şi pulbere. întinzându-se cât vezi cu ochii. untoasă. am traversat în viaţa mea peisaje de frunze (verzi. de aur. pe tine pag 105 din 281 să rosteşti un cuvânt. de teamă să nu atingi prin ceaţă pe cel ce te-a rănit şi nu cutezi insultat. iar frunzele se scutură stânjenite de târg. din plânset. în iarna care începe după el din nou. însăşi inima Transilvaniei scrijelată religios de arături) şi peisaje de piatră (grohotişuri uriaşe.maiul inundaţiilor . peisaje de zăpadă. de argint. mineralizate de vacarmul uneltelor şi de dogoarea cuptoarelor topind mirific substanţa încremenită a lumii) şi peisaje animale (dealuri întregi acoperite de oi sceptice şi împăcate cu universul căruia îi sunt numai o moale. un peisaj vinovat şi capabil în orice clipă să-şi transforme vinovăţia în ură. mereu (munţii aceia ai cutremurului pe care nu ştiu dacă voi reuşi omeneşti şi manuscrise.. răbdătoare.).

Editura Liternet 2003 te aşteaptă întinse.Coridoare de oglinzi pag 106 din 281 . Ana Blandiana . imaculate peisaje de zăpadă.

Şi dacă în această generală. spre căldura artificială a odăilor. De fiecare dată uitasem să pun singură un termen acelei suspecte blândeţi curgând ca o miere prin arbori şi naivităţii viorelelor. fatală a cuiva. se repetă. purtată de valurile colorate ale unui entuziasm mascând luminos dispariţii şi deznădejdi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . exclamaţia impersonală. frunzele sunt carbonizate de brume.Coridoare de oglinzi intermitent de ceţuri şi stafii . fără nici o intenţie precisă. a venit şi iarna. iarba încâlcită de frig. Săptămâni. înfrânte şi pline de remuşcări." Şi deodată nu se mai poate ascunde nimic. crezând că pot sări o etapă. tensionat. anunţând o primăvară neplătită cu geruri. luni întregi mă lăsasem. spune deodată neutru. este speranţa că. "Ei.care preferaseră în mod absurd verii exultante răceala bănuitoare a acestui aer bântuit brusc şi fiind de fiecare dată semnul mirat al unei treziri. într-o doară. nu se mai potoleşte nimic. de fiecare dată. acoperiţi de promoroacă şi încremeniţi de ger. An de an această exclamaţie. stând la o coadă undeva. de iluzia toamnei. a venit şi iarna". nu remarc niciodată cine. pag 107 din 281 . obţinută pe credit. descurajare mai există un gând viu. de iluzia frunzelor prea strălucitoare pentru a-şi recunoaşte moartea. mă uimeşte şi mă întoarce brusc cu faţa spre lume. totul e urât. aşa. De fiecare dată. sau înghesuit într-un autobuz. desigur. această acceptare. măreţi şi inflexibili în suferinţa lor în sfârşit demnă. E vorba. arborii nu se vor mai pleca după cum bate vântul. spune aşa. al evadează. numai ca să zică ceva sau numai ca să nu spună altceva: "ei. de iluzia fructelor prea coapte pentru a-şi mărturisi putrezirea. născător de sens. mă găseşte nepregătită.până şi crizantemele IARNA Cineva. venind pentru mine la fel de renunţării la iluzie. până şi crizantemele .

primele ursitoare mi-au hărăzit. Această ultimă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . tot felul de noroace. pentru că era nevoie de o pondere şi pentru că exista desigur. absolut imperioasă. binevoitoare. de a nu suporta să văd în jurul meu oameni supăraţi pe mine. dar. ca în poveşti. Dependenţa de zâmbet este cea mai greu de înfrânt dintre piedicile neatârnării mele. de a nu-i supăra pe cei din jurul meu. aceasta mi-a sortit o caracteristică de natură să facă ineficiente. blestemată ursitoare mi-a dat nevoia maladivă. incapacitatea totală.Coridoare de oglinzi DEPENDENŢA DE ZÂMBET Atunci când m-am născut. pag 108 din 281 . E o slăbiciune în stare să anuleze orice forţă şi o nevoie de armonie absolută care interzice orice construcţie. toate darurile celorlalte. dusă până la boală. şi o ursitoare supărată. să anuleze aproape.

statuia lui din piaţa Santa Croce sau mormântul simbolic din basilica-pantheon cu acelaşi nume sunt încercări înşirate pag 109 din 281 "EXILUL ŞI ÎMPĂRĂŢIA" Există artişti care aparţin atât de firesc eternităţii încât pare ciudat că s-au născut totuşi cândva. legătura între acel scriitor şi acea cetate. ambiţii şi elanuri. acte acele străzi cu numele însoţit de citate din Divina Commedia de suplă încât.Coridoare de oglinzi unească. cu evidenţă. Impresionantă ţesătură de relaţii între un artist şi oraşul de care a fost atât de strâns legat prin dragoste şi prin ură.oricât de important dovedit apoi . casa-muzeu strânge în cămăruţele cu geamuri carelate medieval.pe una dintre acele străzi atât de înguste încât devin foarte înalte şi atât de vechi încât devin foarte frumoase.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Şi totuşi. dar pe care arta şi posteritatea le separaseră în existenţă şi cuvânt. şi impresionantă istorie în care se pot prezenta atâtea documente despre un locuitor .se află la Florenţa Casa Dante. într-un straniu elan de recontopire a ceea ce cu şapte secole în urmă fusese o singură realitate. tot aşa cum portretul. este atât de mare încât reconstituirea vieţii lui implică şi o reconstituire a înfăţişării ei din acea perioadă. Înălţată pe trei etaje şi atât să-şi menţină de şapte secole verticalitatea. muzeul conţinând hărţi ale Florenţei secolului 13. înşirate ca nişte mărgele pe scara abruptă şi austeră de lemn. îngemănarea dintre destinul poetului şi cel al cetăţii sale.peste şapte sute de ani! De altfel. despre descurajanta şi înălţătoarea zbatere care era viaţa unui popor pe vremea când poporul nu era încă o imensă noţiune abstractă. poetului din Dom. în stare să se . să distrugă şi mai ales să construiască. Există artişti care aparţin atât de definitiv întregului univers încât pare ciudat că poate să-i revendice o singură cetate. să se dezbine. Casa Dante se transformă într-o lectură a operei din unghiul cetăţii care a născut-o. Acte şi documente emise în aceeaşi magnifică signorie pe care o mai putem admira şi noi. acte revelatoare atât pentru viaţa şi profilul moral al marelui om cât şi pentru viaţa şi profilul moral al marelui oraş. ci o sumă de oameni cunoscându-se între ei. de pieţe şi de păduri. acte şi documente despre palpitul vital al unei eternitate al pribegiei. acte prin care minunata sa cetate îi atribuie recompense sau îl condamnă la moarte. În felul acesta. dotat şi dotată în egală măsură cu geniu. pe una dintre . pe una dintre străzile care înconjură piazza Signoriei . triumfuri şi înfrângeri. machete ale oraşului cu ceea ce exista încă de pe atunci din ceea ce există încă acum şi mai ales fotografii şi desene de străzi şi de peisaje. era amestecat până la confundarea de sine. despre lupte şi intrigi. de fântâni şi de izvoare însoţite de citate din divina operă. numai clădirile din jur o obligă florentine în care apare numele poetului. cel mai mare exilat din istoria colectivităţi în care cel ce avea să devină simbolul în poeziei. ca simplu cetăţean sau ca un om politic marcant.

mărturisesc o forţă a trecutului niciodată negat. niciodată diminuată. de exemplu. încercări de a diminua vina. La urma urmei nu numai cetăţile îşi nasc poeţii care li se potrivesc. via Guelfa. sau Corso dei Tintori.Editura Liternet 2003 de-a lungul celor şapte centenare de a reuni într-o singură entitate destinul autorului miraculos şi destinul minunii de pe Arno. încremenite în cărţi. nici pasiunile care se numesc şi acum Via dei Pecori. şi tablouri. Străzile pag 110 din 281 . niciodată uitata vinovăţie a Florenţei faţă de Dante. Ana Blandiana . din care capodopera dantescă este numai o parte. nici frumuseţea întipărită pe fiecare piatră de pavaj sau de zid. ci şi poeţii îşi primesc cetăţile pe care le merită. sau via Ghibelina. şi ruguri.Coridoare de oglinzi aceleaşi ca pe vremea lui Dante. nici numele străzilor. Pentru că la Florenţa nu se şterge nimic. unică dar definitorie. sublimă dar tipică. şi statui.

chiar dacă se travesteşte într-un fermecător. Vizitat mereu. bibliotecile lui celebre. Această imagine se născuse pentru mine în copilărie din cântece cântate pe jumătate şi din cărţi de istorie vechi care nu puteau fi duse la şcoală: din vechi povestiri de familie despre bunici care fuseseră acolo în 1918. cu celula lui nu putea . Când am văzut oraşul.dar mai ales din simpla cădere deschisă de vocale.oricât de impresionant şi revelator . Pentru că. cetatea de scaun a unităţii noastre miraculoase. cădere mine o iluzie. din epitetul misterios şi imaculat luminând o fiinţă simbolică se născuse pentru mine imaginea. mai adevărată. loc geometric al unei istorii şi capitală a unei idei. din spiţele roţii zdrobind într-o veche litografie un trup de martir şi o replică udată cu lacrimile unei perpetue adolescente. Alba Iulia rămâne în pag 111 din 281 . "mor pentru popor". înfloritor oraş de provincie. cu străzile lui drepte şi joase formate din case lungi şi porţi înalte. pe familiar. pe poarta magnifică a Cetăţii. a Albei Iulia. devenit Horia şi statuia lui Mihai Viteazul.legende şi ilustraţii.Coridoare de oglinzi uzinele lui ultramoderne. cu bisericile lui spectaculoase. arhetipală. Şi asta nu pentru că imaginea pe care o aveam despre el era mult anterioară clipei în care l-am văzut prima oară. plin de amintiri şi de prieteni. când am văzut oraşul. liberă de misterioase vocale deschise. capitala nostalgiei noastre fără sfârşit. ameninţător. ci pentru că această imagine a rămas în continuare mai puternică decât ceea ce am văzut. din intrarea unui călăreţ. el surprinzătoarea realitate estompată mereu de un vis.să-şi concureze imaginea. cu Mureşul lui lent. visuri şi amintiri . refulări şi aluzii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mereu confundat cu Sfântul Gheorghe. peste mantiile şi orgoliile grofilor contemplând înfrânţi imensa cuşmă valahă. abstractă. când am văzut oraşul cu mocăniţa CAPITALA UNEI IDEI Alba Iulia este pentru mine oraşul-idee. locurile lui noi şi lui pufăitoare. mult mai puternică decât realitatea. Din toate la un loc şi din multe altele . el nu este decât care duhul său o născuse în mine.

şi nu pot fi urmărite când au furat ceva. al cuiva. mereu prezente. periculoasă şi STRADA PISICILOR M-am întrebat adesea câte pisici pot să fie pe strada noastră: treizeci? cincizeci? o sută? Există. Dacă există ceva cu adevărat. când ninge. este calmul cu care pot ele să dormiteze patriarhal la o jumătate de metru de goana. ale în care se făceau cândva afumături. Pentru că. ale podurilor acoperişurilor spiritualizate de olane sau urâţite de tablă. care au înfăţişări inconfundabile. ele sunt numai ale băncilor şi boschetelor din . caractere bine stabilite şi nume pe care le ştiu numai eu. cu treceri meteorice. ale din vecini. de altfel. nu ninge. încă. dar există şi alte multe. nu aparţin nimănui. Această forţă a adaptării. ele sunt. maidaneze. prieten al lor. extraordinar în dominarea străzii noastre de către pisici este nonşalanţa cu care ştiu ele să treacă din câteva salturi printre limuzinele zburând cu viteze suprareglementare. ceea ce dă haz şi personalitate străzii noastre destul de banale. întâmplătoare. sau. pisici publice. dar căruia nişte îngeraşi de metal se încăpăţânează să-i mai întindă cununi. desigur. sunt. Ceea ce este fermecător. Tărie demnă de admiraţie sau slăbiciune meritând numai milă şi dispreţ. nu sunt un bun. Ele nu aparţin nici unei domnişoare bătrâne specializate sentimental în protejarea neamului felin. câteva protagoniste pe care le întâlnesc în fiecare zi. cum le numeşte un poet. dispar şi revin imprevizibil şi al căror număr nu mă simt în stare să-l aproximez. împrumutând spaţiului un haz şi un timp al lor. acest masochism încăpăţânat în mimarea beatitudinii şi-n cultivarea suverană numai să îndure orice. ele sunt numai ale maidanului scăpat surprinzător între două blocuri şi pe care joacă fotbal muncitorii de la construcţiile scuarul vegetând în jurul unui bust de binefăcător ale cărui fapte şi nume nu şi le mai aminteşte nimeni. capabile nu neamului pisicesc pe strada noastră. ale maşinilor parcate de-a lungul trotuarelor şi sub care nu plouă. altele care apar. nenumărate. care ar trebui să le cutremure. când plouă. însă. este faptul că pisicile. lungită între o arteră care circulaţia susţinută şi zgomotoasă. ca să zic aşa. a camioanelor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . este felul în dezlănţuită nu înspăimântă şi nu pare să deranjeze domnişoarele în blănuri idilice şi domnii cu mustăţi demodate.Coridoare de oglinzi arborilor care mai supravieţuiesc uimitori şi înalţi în câte o curte sufocată de anexe îndoielnice şi garaje improvizate. curajul şi ipocrizia pisicilor ne travestesc ironic strada buimacă într-un spaţiu aparţinând. torcând vitejeşte în pag 112 din 281 a indiferenţei dă măsura sfidătoarelor vietăţi. ci şi să nu aibă aerul de a o face. unui idilic şi de mult inexistent trecut: minciună eroică pe care motanii o argumentează cu obstinaţie. ele sunt ale pivniţelor în care se ţineau cândva lemne. răsfăţat şi adorat. dacă există ceva cu adevărat extraordinar în înflorirea supraaglomerată şi o alta uruind de tramvaie. mai ales.

Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 113 din 281 .Editura Liternet 2003 sforăitul furios al camioanelor şi bufniturile isterice ale ţevilor de eşapament.

să înţelegem o secundă. veselia. surprinzător de agreabilă. universală frivolitate nu este . iată o descoperire. pluguşoarele. Iată un adevăr în jurul căruia vieţile noastre se învârt pe cercuri mai apropiate sau mai depărtate. trebuit să fie judecată s-a transformat în urare. retrăită de milenii. şi secolele. contemplatoare. Iar această agasantă. exuberanţa. inconştienţa. îşi minutele. am procedat conştiincioşi.Coridoare de oglinzi meditaţie s-a transformat în folclor. cântecele. Am inventat secundele.cum atât de des se întâmplă decât forma. în unităţi şi subunităţi cu măsură. prin milioane neacceptarea acestei revelaţii: iată un loc comun peste care înfloreşte. La urma urmei. toată istoria omenirii. în speranţa că reuşind. nu putem semnifica decât trecând. a unei ascunse doar pentru că nu putem fi fericiţi decât trecând? înţelepciuni. cu secolele. mai inconştiente sau mai împăcate. la împărţirea timpului şi a vieţii în parcele cât mai comprehensibile. la balamalele scârţâitoare ale anilor încopciaţi cu pricepere unul de altul. şi deceniile.atât de greu de suportat . gospodăreşte rânduit. vom fi în stare să pătrundem şi înţelesul unei vieţi. cu minuţie. poate. răvaşele. cu secundele. de ce am renunţa la fericire pag 114 din 281 . şi anii. în cât mai multe şi mai ritmice fragmente la capătul cărora să se poată trage concluzii şi să se poată descoperi sensuri. ceea ce ar fi Cu vremea. şi zilele. Şi pentru ca totul să fie didactic şi limpede. Şi pentru ca nu cumva să uităm ceea ce ştim atât de bine cu toţii.a nopţile anului. am aşezat nopţi neutre. neobosită şi nemulţumită de a nu-l fi înfrânt. felicitările. dar mereu şi fără speranţă concentrice. ASEMENEA TIMPULUI Asemenea timpului.Editura Liternet 2003 trebuit să fie Ana Blandiana . Cu vremea s-au inventat sorcovele şi fiecăruia cu sine s-a transformat în cea mai colectivă dintre carnavalurile.ceea ce ar fi de artişti mereu proaspeţi în spaima şi singurătatea premeditată . . şi orele. la marginea savantă a acestor fragmente de timp.

teoretică. Deşi ştiu că mai pot să vină geruri şi fac. şi totuşi ce dovadă de maturitate în această acceptare. oricât de mare zăpada. Aşteptarea. a primăverii este desigur un semn de maturitate. îngheţuri şi ninsori. un semn de acceptare a rotirii lumilor. că eu începeam să visez ninsorile anului viitor şi fericirile amânate pentru la anul. de acum. necuminţită încă de ajuns. nu mi se părea destulă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . a primăverii vine. în mod absurd şi inexplicabil. mi se pare că iarna însăşi a trecut. şi. erau primite cu deznădejde şi ciudă. iarna nu mi se părea suficientă. în această grăbire a anotimpurilor! Nici nu sunt atât de mulţi ani de când iarna era ţinută cu dinţii şi cu toate resursele zăpezii. Deşi nimic nu-mi dă dreptul s-o poate fi considerată sfârşită şi. că soarele nu se roteşte mai repede spre vară dacă mă uit mai des în calendar. chiar dacă. o înmormântare pag 115 din 281 . oricât de lungă. neîndeajuns de calmă încă pentru scurgerea vieţii.toate manualele mi-o spun .că februarie este încă o lună de iarnă. hăt. abia pe la sfârşitul lui martie. n-aş fi putut admite că vreuna dintre împlinirile anotimpurilor verzi ar îndrăzni să se compare cu bucuria alunecării în alb. că troiene. Ştiu că e o copilărie. şi. odată sărbătorile iernii trecute. îmi vine să pipăi mugurii pomilor. încep să pregătesc seminţele şi să mă viscole. ultimele GERMINAŢIA Deşi ştiu . pătimaşe ale dorinţelor. odată cu încheierea lui ianuarie simt că iarna a trecut. fiecare dată un ritual dureros. îmi vine să scormonesc sub zăpadă să văd dacă a dat colţul ierbii şi al grăunţelor. oricât de târzii.Coridoare de oglinzi murdare de căldură şi bătrâne de primăvară. ultimele nopţi ale lui ianuarie mă duc cu gândul într-un fel ocult şi inexplicabil la germinaţie. de când primele semne ale topirii gândesc la răsaduri. sufletul mi se precipită nerăbdător spre grijile primăverii. încerc acum să accelerez nerăbdătoare rotirea noastră din nefiinţă spre rod. fără să vreau aproape. să văd cu cât au crescut. Urcarea săniei în pod era de provizorie. deşi prima zi. Abia se topeau. că primăvara nu vine mai repede în urma invocaţiilor mele.

pisici şi totul amestecat şi înlănţuit într-o savantă. deşi formate din Palatio de la Generalidad. sau simfonii care. celebre. străbătând într-un fel de nerăbdător suspens Valencia cea ştiută din cântece. din momente de adevărată artă. înconjurată de portocali ornamentali. pag 116 din 281 . o sală pătrată şi armonioasă. câteva curţi interioare aproape onirice. cu plafoane atât de complicate încât stau să se prăbuşească sub încărcătura podoabelor. sufletele lor de muzeu nu reuşeau să compună sufletul viu al unui oraş aşa cum. nu sunt în stare să închege din atâtea frumuseţi. o fantastică aglomerare de călăreţi. sugestiv. deşi compuse din părţi de mare frumuseţe. tot mai binevoitori în a Cabaleros. piaţa catedralei imense. generator monumente unice. deschizându-se spre un portic şi el pătrat. de a ne-o dărui. plini de bunăvoinţa de a o descoperi. şi găseam. bursa medievală. frumuseţea şi din atâtea fermecătoare fragmente.tot aşa există oraşe care. domniţe. topitor. strada consemnând în singurătate. la apropiere. Totuşi. farmecul. rând pe rând. din străzi încântătoare. Ţin minte că am făcut această surprinzătoare descoperire. Străbăteam una după alta străzi şi pieţe. prăfoase şi provinciale. încinse şi umede. plin de farmec. recunoaşte frumuseţea şi tot mai dezamăgiţi că nu o putem reţine sau inventa. frumos sediu gotic al cortesurilor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . flori. iar noi treceam de la o capodoperă la alta tot mai deprimaţi de banalitatea cetăţii. câteva faţade suspendate într-un ev mediu admirat şi neînţeles. din unghiuri memorabile. pentru ca să se dovedească. gotice. nu reuşesc să fie totuşi opere. ca în vid. câini. împietată de paşi. cu miraculoase portaluri. ce se întâmpla? Toate acestea la un loc ar fi trebuit să compună un oraş minunat. dar împreună nu reuşeau să se lege într-o cetate. un şir de strălucitoare metafore nu reuşesc să compună sufletul simplu al unei poezii. cu galeria de orgolioase şi triste portrete ale regilor spanioli. capodoperele pe care le ştiam frumoase clădiri gotice ale Spaniei . pitici. sau romane sau filme. cu pardoseala de faianţă multicoloră.o sală imensă susţinută de coloane răsucite şi arcuri mari întretăiate în unghiuri prelungi. covârşitoare. fructe. Fiecare monument în parte era extraordinar. una dintre cele mai de emoţie . nu se leagă într-un singur suflu. cu o fântână la mijloc. adesea. a căror bogată ornamentaţie pare la început nonfigurativă. rotitoare compoziţie dinainte: Lonja.Coridoare de oglinzi FRAGMENTAR Aşa cum există poeme.

mişunătoare şi sufocantă. ci prin supravieţuirea de acum.Coridoare de oglinzi care îşi mai păstra miraculos culorile şi prospeţimea. pluguri trase de perechi de boi desprinşi de pe pereţii mastabelor.se lega de curgerea imperială a fluviului. totul părea mai gospodăresc şi ADEVĂRATA ISTORIE După o săptămână petrecută la Cairo printre moschei. turbane. aşezate chiar pe buza fluviului. pe suprafaţa pag 117 din 281 Priveam curgerea aceea de nămoluri fertile. drumul spre Luxor a fost o întoarcere în adevărata istorie.de la respiraţia omului până la ultima scânteie de viaţă vegetală . Scripeţi învârtiţi de vaci costelive şi punând în mişcare milenare maşini de irigat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . iar templul de la Karnak avea chiar o terasă sacră unde acostau numai ambarcaţiile zeilor veniţi pe fluviu. Atunci. ele . aceea ca o piele unsă şi aproape animală. erau dotate cu cheiuri pentru bărci şi corăbii. sărăcia nu mai presupunea promiscuitate şi abandon. mormintele săpate în celălalt mal. cu aproape şapte sute de kilometri mai spre sud. troienite de gunoaie fabuloase şi reclamele de neon înălţate deasupra caselor fără acoperiş. Cu de pe fundul râului şi întins cu grijă pe nisip. neliniştitor de lent. demult. dar rostogolindu-şi la fel. în care capodoperele de la Muzeul Egiptului şi misterele piramidelor apăreau miraculoase nu prin naşterea de acum cinci mii de ani. Oricum. Părăsisem metropola seara şi după o noapte agitată de ramadan urma să ajungem dimineaţa la cealaltă capitală. măgăruşi albi coborâţi din icoane. mai spre inima caniculei şi a timpului.palatele şi templele fuseseră clădite pe buza magică şi otrăvitoare a apei. Calea ferată urma neclintită linia Nilului pe care în cursul nopţii îl presimţisem doar din câte-o lucire metalică însoţindu-ne ascuţit sub lună. după o săptămână de contemporaneitate islamică. printre şoselele suspendate. apa neînchipuită iuţeală. presimţindu-l. Ogoarele erau şi împrăştiată în bălţi pe care soarele le zvânta cu o mai puţin mizer decât pe lângă Cairo. Nemiloasa lege geofizică potrivit căreia orice râu sapă dintr-un mal pentru a depune pe celălalt a îndepărtat Nilul de locurile vii ale anticei Tebe (care se numesc astăzi Luxor şi Karnak) apropiindu-l de Valea Regilor. a anticului imperiu. printre piramidele asediate de bulevarde şi asaltate de stâlpii de telegraf. ci trudă şi austeritate şi totul . ca o ameninţare articulată cu greu în vis. Palatele de la Luxor şi templele de la Karnak se află acum la câteva sute de metri de fluviul. Urmăream acum peisajul satelor egiptene cu ogoarele lor minuscule. mâlurile milenare şi undele tulburi oglindind sori mai aprinşi şi mai tineri cu cinci mii de ani. întregul peisaj părea o ilustraţie veche de câteva mii de ani sape mici. bazaruri. sperându-i revelator. îngrijite farmaceutic. şi deasupra căruia pândisem răsăritul soarelui. copii sub vârsta şcolarizării lucrau pământul scos carelate de praguri ridicate care să menţină apa trasă din Nil . mai puţin lat decât la Cairo.

anistorică şi de Ana Blandiana . Dar. împodobita de miasme.peste cine ştie câte alte civilizaţii şi ere .Coridoare de oglinzi pag 118 din 281 . redând în sfârşit morţii ceea ce de atâtea mii de ani trăia în nefiinţă ca întrun ingenios pretext al frumuseţii. dar care nu înceta să mă fascineze cu măreţia ei neînfrânt.translată nevăzut cu invizibili milimetri dinspre un ţărm spre altul. de artă şi de nemurire s-ar putea să se schimbe într-atât încât implacabila lege a Nilului însuşi s-ar putea să însemne pentru minunile din mormintele cu mumii de faraoni cu totul şi cu totul altceva. Priveam curgerea aceea neobosită de milenii şi nu-mi era greu să-mi închipui clipa în care . o reintrare în adevărata istorie. până atunci. înseşi noţiunile de viaţă şi de moarte.Editura Liternet 2003 căreia nu mai puteau fi întâlniţi de mult nici crocodili şi nici zei. dar vie şi puternică. va atinge capodoperele pictate în mormintele din Valea Regilor.

chei miraculoase ale înţelegerii lumii şi ale împăcării. nu ştiam că frumuseţea este şi ea o parte din adevăr. cea mai împăcată şi vie parte a lui. Un deal cu pruni văruiţi alb spre pământ. să respire. un deal verde. al simbolurilor. idilice. cu ea. asistând copleşită. la reintrarea vorbelor în lucruri.cu nimic mai puţin abstractă decât matematica. Naiv cavaler fără teamă şi fără prihană.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi îndepărtaţi străbuni. o podoabă exagerată şi de prost-gust pe trupul acoperit de răni al pământului. esenţe îmbătătoare. spre un cer aproape înlăcrimat de albastru. ruşinată de absurda. ani lungi de tinereţe necruţătoare şi intransigentă. Anotimpurile se concretizau în stereotipii nelegate prin vreo evidenţă de pământ: primăvara însemna coşurile pline de flori ale ţigăncilor. copilăresc. sărind grăbită peste descrierile de natură. acoperişurile împărăţite de nea. vindecătoare. sau a cine ştie căror şi mai Şi iată-mă întoarsă pe drumul părinţilor. natura nu era pentru mine decât o complicată materie de studiu ştiinţele naturii . dantelaţi REINTRAREA VORBELOR ÎN LUCRURI Ani de zile. cu un sentiment asemănător. un deal de primăvară. tarabele încărcate de fructe şi munţii de lubeniţe din pieţe. excedată de carnea mustitoare a universului de sub care descopeream numai scheletul. uscat şi inflexibil. un deal invadat ca de o spumă urcătoare de valurile unei turme aiuritoare de oi şi de adevărat încât pare nefiresc. în urmărirea posedantă a problemelor. cu o bucurie întrecută de uimire. vara. dispreţuite clişee capre. pornit să demaşte minciunile. de câini şi măgari . Citeam cărţile ca într-o febră căutătoare de idei. probabil. pe care îl văd pentru prima dată real. asfaltul înstelat de frunze. toamna. demult. Copil crescut la oraş. o turmă de miei. de un verde sfâşietor de pag 119 din 281 . înţelepte şi fericite. plină de o sfântă revoltă. ca o pictură naivă. pe care o dispreţuiam suveran. celui încercat de un credincios în faţa unei icoane care începe. Un deal în aprilie. de miei şi iezi. iarna. nu mi se părea decât o laşă încercare de a eluda suferinţele lumii. n-am cunoscut frumuseţea lumii decât din literatura idilică. incredibil. ale universului. cu miei spumoşi şi fragili suind un deal înflorit îngeresc în aprilie. Descrierea unei turme albe de oi. sau şi mai cruda mea intransigenţă. pe drumul bunicilor.cadru idilic şi atât alb spre cer.

dezechilibrat. au fost singurele pe care am putut lor stingher şi destul de precaut să-şi dezlănţuiască pag 120 din 281 . fără a mai lăsa nici un centimetru gol. de un baroc dezlănţuit. Pentru a fi ţinut minte. purificatoare. şi predicilor. reprezentând trupuri bărbăteşti cu picioarele devenite crengi decorative. alb. sculpturi din secolul paisprezece. entuziasmul vital din jur. să nu fie cucerite. de să le vedem. rugăciuni şi beţii. singuri cu noi înşine şi cu ele. vorbăreţ şi opac. romantic. mişcările. culorile lor. al vizitatorilor. totul ar fi trebuit păstrat mai întâi într-o carantină Capitelurile chiostrului dominican au fost singurele care au reuşit să se ascundă. ca într-un coşmar. la Salamanca. sfârşind în alte regnuri. intram în biserici în care nu puteam să ne reculegem de vacarmul rugăciunilor. ţipătoare. totul ar fi trebuit torturate de elanuri supraomeneşti. cu braţele devenite aripi florale. strigătele. mulţimi mişunătoare. şi cântecelor. acolo. Ciudată şi exactă amintire dintr-un oraş străbătut şi uitat. intram în parcuri cu iarba profanată de paşi şi în pieţe cu arcade profanate de jerbe şi lampioane. chiostrul extraordinar prin sculpturile de pe capitelurile stâlpilor. Intram în muzee pe care nu puteam să le vedem de şirul neîntrerupt. SINGURĂTATE Îmi amintesc cu o acurateţe stranie. nici un colţ în care să poţi fi singur şi privitor. aproape bolnavă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . animală.Coridoare de oglinzi curăţit mai întâi de aglomeraţia aceea maculatoare. de singurătate. unei mânăstiri dominicane. în timpul dilatat festiv al unei mari sărbători cu procesiuni religioase şi chermeze. străzi înglodate de oameni. cu elegante capete de femei ale căror corpuri sau pierdut în motive geometrice sau cu păsări mari lunecând prin aripile încârceiate în vegetal. umplându-ţi până la refuz auzul şi văzul cu râsetele. liniştit. în timpul sărbătorile în piatră.

orgoliu. Nu susţin că toţi cei care povestesc amintiri şi notează impresii despre marii oameni pe care i-au cunoscut sunt rău intenţionaţi şi de reacredinţă. de depoziţii false. în timp ce el îşi înălţase opera. apar armatele de cercetători şi mulţimile de martori. spaima de pierderea timpului . abstragerea . în mod fatal.egoism. Întotdeauna totul s-a petrecut ca şi cum. pentru a putea intra şi în posesia vieţii lui. ochi. viaţă de cele mai multe ori întâmplătoare. îmbogăţită încă antum cu anecdote apocrife şi legende jenate de posibilitatea verificării.au descoperit-o cu nerăbdare şi au cercetat-o cu violenţă. susţin doar că singurii ochelari prin care avem dreptul să-l privim este opera sa. la fel de avizi a şti. printre care făptura reală se pierde şi nu mai găseşte ieşirea. numai puţin înclinată. să nu reflecte altfel? Printr-o lentilă străină oboseala se poate citi indiferenţă. a judeca . startul nemuririi. din bâlciuri născând monstruoasele lor transformă imaginea şi reflectă schimbat. totul seamănă cu acele coridoare de oglinzi ondulate reprezentări. efortul de a suporta .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . LIPSA DE APĂRARE A UMBRELOR Mi-a fost întotdeauna milă de lipsa de apărare a umbrelor. altfel.cu forţe proaspete şi cu sentinţe definitive . lumea ar aştepta impacientată dispariţia fizică a autorului. amici care îl deranjaseră. există. căutarea singurătăţii . amplificate şi deformate la infinit. Se depune astfel în jurul operei de probe îndoielnice. căreia ei nu i-au dat motiv că din viaţa aceasta nu ar fi putut izvorî niciodată opera care.să-l judece de la înălţimea admiraţiei lor şi să intre chiar prin asprimea judecăţii. şi povestea vieţii lor din afara creaţiei.laşitate. plictisiţi de amânarea acestei clipe. Nu susţin că nu trebuie să vedem omul de dincolo de operă. pentru simplul autentificat. cei ce îşi trăiseră viaţa. cum ar putea un pag 121 din 281 . de dovezi greu de imaginea unei alte vieţi decât cea reală. Colegi ieşită la nimereală şi trăită neatent. şi acum erau gata . o dată opul produs şi intrat în patrimoniul colectiv. oricât de puţin diferit. Dar când o oglindă. dar pe care urmaşii . imediat ce moartea se prezintă pentru a da.admiratori sau detractori. neîndoielnic.falsitate.dispreţ. au lăsat în urmă. fotogenici şi atent regizaţi. o spuză măruntă din care se încropeşte o spuză măruntă de interpretări eronate. dar odihniţi în aşteptarea ei. a interpreta.Coridoare de oglinzi care îl invidiaseră. M-am gândit întotdeauna cu infinită compasiune la marii oameni care. Pentru că. rude pe care fusese obligat să le suporte apar şi dau mărturii pe măsura înţelegerii şi intereselor lor. de amintiri trucate. importanţă (decât în măsura în care trebuia să fie astfel încât să nu împiedice producerea operei). punctuală. în conul de lumină al posterităţii sale. fuga de circumstanţe . obsedaţi numai de realizarea unei opere. Apoi.

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

UN MIC SIMBOL
Mi-am propus de mult să notez, pentru a nu pierde definitiv din memorie (cu atât mai mult cu cât, tot mai adesea, mă întreb dacă ceea ce nu e în stare să reziste în memorie este în stare să existe în fapt) amintirea unei unul din marii brazi de lângă biserica bolniţei de la Horezu. La început admirasem numai brazii, cu adevărat extraordinari, apoi mă frapase marea grămadă de conuri jumulite, ca nişte ştiuleţi desfăcaţi de porumb, de sub unul dintre ei şi numai după aceea, incitată de ninsoarea vegetală care cădea dintre ramuri, am descoperit personajul principal al acestei ciudate recuzite: o veveriţă, nu mai mare decât un pumn, mânca grăbită, ţinând cu ambele labe din faţă conul de brad şi mişcându-l cu viteză de-a lungul dinţilor ei minusculi, ca şi cum ar fi cântat cu virtuozitate la muzicuţă, în timp ce în jur săreau hoaspe, iar jos se strângea acel incredibil munte de resturi. Dar nu numai aberantul raport dintre dimensiunile ei şi cele ale deşeurilor festinelor sale, ci, mai ales, hotărârea, personalitatea pe care o punea în actul hrănirii, extraordinarul entuziasm pe care îl închina supravieţuirii, mi-a fixat-o în memorie ca pe un mic simbol în egală măsură înfricoşător şi demn de admiraţie. neobişnuite veveriţe pe care am descoperit-o cândva într-

pag 122 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi Şi iată, deodată, din glasurile alarmate ale crainicilor şi din fotografiile năclăite de sânge ale revistelor, ţâşneşte spre mine o altă Italie, necunoscută, incredibilă, ireconciliabilă cu Italia mea, o Italie asupra căreia istoria îşi asumă cu revoltătoare aroganţă dreptul de viaţă şi de moarte. De moarte? Italia pe care popoarele migratoare şi timpul nemăsurate devastator, n-au făcut războaiele decât s-o absurde îmbogăţească şi orgoliile în

CELE DOUA ITALII
Nu este prima oară când mă gândesc la Italia ca la două realităţi deosebite şi fără nici o legătură între ele, ca la două realităţi de a căror existenţă separată nu pot să mă îndoiesc, după cum nu pot să le pretind să fuzioneze în înţelegerea mea. Pe de-o parte, Italia colinelor metafizice ale Umbriei, a peisajelor aburoase din spatele, Monei Lisa, a cireşilor incendiatori ai cerului acut, a pieţelor medievale şi a catedralelor baroce, a arenelor romane şi-a templelor greceşti, a oamenilor celor mai prietenoşi şi-a muzeelor celor mai celebre; pe de altă parte, Italia Mafiei şi-a emigranţilor, a demonstraţiilor şi-a grevelor, a atentatelor şi-a vendetelor, a extremelor şi-a terorii. Am cunoscut prima Italie într-o perioadă de linişte şi de miracol, când viaţa nu reuşea să concureze arta, resemnându-se cu lumii mele perfecţiunea se numeşte Italia, iar faptul că frumuseţea fără hotar ar fi putut izvorî cândva din suferinţă nu era decât o aberantă presupunere. Războaiele evului mediu, crimele Renaşterii, concurenţele care născuseră catedrale, tragediile care născuseră capodopere nu mi se păreau mai reale decât suferinţele şi luptele mitologiei. Frumuseţea era prea puternică pentru a nu exorciza totul, istoria însăşi nu îndrăznea să se erijeze decât într-un comentar timid, cel mult pitoresc, al ei. modestie să-i fie numai un idilic şi îngânător cadru. Pe harta

frumuseţe şi s-o cufunde în nemurire, nu va putea fi distrusă nici de fanatismul şi prostia de acum. Şi, dacă din crimele care ne înfricoşează azi va rămâne un semn în viitor, va fi numai umbra trecută peste chipul perfect al frumuseţii, aşa cum Savonarola a rămas doar prin tulburarea din sufletul lui Michelangelo.

pag 123 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi ajung până la mine cuvintele şucăr, mucles şi nasol.

NOIEMBRIE
Scena se petrece într-o librărie de pe Calea Victoriei. La standul cu ultimele apariţii, opt, poate zece persoane răsfoiesc volumele nu prea noi de pe masă. Mai mult de jumătate sunt tineri şi par studenţi, lasă impresia că sunt veniţi cercetează împreună. sumarele, schimbă Cu gesturi între casetele ei sigure tipografice, deschid aparatele cărţile, sau

Simt deodată că noiembrie a pătruns şi în librărie şi

mi-e frig. Îmi strâng fularul în jurul gâtului şi mă gândesc că tinerii graţioşi de lângă mine folosesc probabil barbarul jargon numai dintr-o nevoie de disimulare în faţa lor înşile. Dar asta nu schimbă întru nimic lucrurile. Folosirea oricărui jargon îşi are explicaţiile şi scuzele sale. Îmi vine în minte răsunătoarea campanie dusă de Iorga, la începutul secolului, pentru drepturile şi puritatea limbii române, atunci când, urmat de mulţimea studenţilor şi a profesorilor, marele istoric a ieşit vijelios în stradă împotriva folosirii francezei. Ar trebui poate să zâmbesc. Franceza, ea, nu ne mai ameninţă. Ar trebui poate să imaginez un alt istoric sau scriitor conducând o altă manifestaţie pentru puritatea şi drepturile limbii române...

bibliografice,

priviri

admirative

dezaprobatoare şi, din când în când, câte-un cuvânt. Îmi face plăcere să-i privesc şi în general mă simt bine în atmosfera încălzită de liniştea cărţilor. Afară plouă cu duşmănie, vântul împinge din spate trecători zgribuliţi încărcaţi de sacoşe, miliţienii s-au adăpostit sub streşini, maşinile grăbite împroaşcă bălţile până în vitrine. Librăria pare singura insulă uscată şi calmă printre rafalele ude, iar locuitorii ei singurii neînvinşi de urâţenia anotimpului. Dar să nu mă pripesc. O fată blondă, care de mai multe minute răsfoia, citind pe sărite, o carte, o aşază la loc şi spune tânărului cu ochelari de alături: - Cred că e foarte mişto romanul ăsta. Pronunţă cuvintele cu o anume distincţie, aproape suav, ca şi cum ar vrea să scuze superlativul conţinut în ele, iar el se apleacă cu un aer blazat şi intelectual asupra mesei, frunzăreşte la rândul lui volumul şi răspunde printr-o propoziţie mai lungă, după toate aparenţele doctă, din care

pag 124 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

BANCA TIMPULUI
Dacă n-aş fi avut convingerea că orice clipă pe care o trăiesc, pe care o risipesc, care trece, se depune totuşi undeva - într-un safe la care numai eu am acces şi în care nimic nu se degradează şi nu se pierde - nu aş fi fost, sunt sigură, în stare să ajung la această vârstă, aş fi înnebunit demult calculând astronomicele cifre ale secundelor irosite. Sunt atât de încredinţată, însă, că nimic din ce-am trăit nam trăit degeaba, că nimic din ce-am văzut n-am văzut în zadar, că nimic din ce-am suferit n-am suferit fără rost, încât încerc uneori sentimentul - aproape iresponsabil - pe care trebuie să-l aibă acţionarii marilor întreprinderi, care ştiu că simpla trecere a vremii îi îmbogăţeşte necontenit. Şi chiar dacă amân fără încetare să scot de la Banca Timpului mormanele de minute, şi de zile, şi de ani, strânse aproape importantă pentru mine. La urma urmei, omul cel mai bogat din lume nu este cel care mănâncă cel mai mult, sau se îmbracă cel mai bine, ci acela care ar putea oricând să o facă. fără voia mea acolo, existenţa acelei bănci nu este mai puţin

pag 125 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi coloane ale unei manifestaţii abulice şi subterane, al cărei singur sens este viteza, a cărei singură scuză este graba. Mă lăsam dusă de coloana aceea de demonstranţi posedaţi isteric de grabă cum erau posedate istericele evului mediu de diavol, mă lăsam rostogolită pe direcţia Porte de Clignancourt, şi apoi înapoi pe direcţia Porte d'Orleans, şi apoi de-a curmezişul pe direcţia Porte de Vincennes, şi ori încotro lunecam, în jurul meu alerga ca în somn o întreagă mulţime tăcută, grăbită, privind înainte sau în pământ, niciodată în jur, indiferentă, alienată de orice nu era misterioasa sa viteză, atentă numai la misterioasa sa direcţie. consistenţă Există în viaţă momente în care sentimentele primesc asemenea lucrurilor. În metroul parizian, singurătatea mea şi a celorlalţi mă sufoca brusc, într-un fel violent şi intolerabil, încât simţeam nevoia să o smulg din mine, să fac un gest prin care s-o interzic, să ating pe cineva, să vorbesc cuiva. Dar în jurul meu nu erau decât mii, zeci de mii, sute de mii de fiinţe care mă depăşeau grăbite şi cenuşii, nelăsând între mine şi ele loc şi timp nici măcar unei priviri, aparţinând altui regn, sau altui somn la marginea căruia îmi era cu disperare urât.

METROU
Ce altceva decât o mare mulţime grăbită şi tăcută, formată din mii, din milioane de inşi necunoscuţi unii altora, indiferenţi sentiment misterioasă şi înspăimântată, poate da naştere acelui singurătate ce trebuie ţipată, revărsată cumva, undeva, ca să nu-şi spargă învelişul de carne dureroasă care abia o mai poate conţine? Care dintre singurătăţile pământului, care dintre singurătăţile istoriei se poate compara cu singurătatea dintr-un mare oraş modern? Ce munţi pustii, ce deşerturi, ce mări nestrăbătute de om sunt în stare să izvorască o mai mare singurătate decât cea dintr-un metro supraaglomerat, macazelor de necomunicării? Îmi amintesc mai ales ora aceea de după-amiază înaintată, când oboseala unei întregi zile de lucru, sau de căutări, sau de studiu, sau de plictiseală, sau de disperare desenează pe feţe linii întretăiate expresiv şi savant sub lumina lăptoasă, cenuşie a neonului, iar aglomeraţia transformă coridoarele subpământene ale Parisului în spaţiul de deplasare, hipnotică parcă, a unor nesfârşite coloane de oameni înaintând cu viteză, unul lângă altul, uniţi prin direcţia de mers ca printr-o cauză comună, nesfârşite vuind oţel şi de zgomotul de roţilor, şinelor, a ţiuind tăcerea grozavă de părăsire acută, de pustiu ascuţit, de unii altora, urmându-şi fiecare calea sa

pag 126 din 281

dacă această situaţie perfect simetrică nu ar putea fi şi ea motivul unei bucurii. era fericită că . spre deosebire de ea. . . îi veni o idee: . .i-am spus Măriei care are doi ani. trebui să recunosc . Şi m-am gândit că sunt într-o situaţie absolut complementară. tu ai timp. Şi m-am întrebat. preocupată . tu? Ana Blandiana . chiar. eu înduioşată şi poate chiar şi invidioasă puţin.încercă să învăluie din altă direcţie noţiunea străină. speranţă.Nimeni? Fetiţa stătea în faţa mea serioasă şi fără .Dar tata? . Timp! se miră ea revoltată de atâta superficialitate. Nimeni nu are timp.am întrebat uitucă.reveni nu peste mult. . n-am timp .Nici tata .Editura Liternet 2003 .Nu. . întreruptă din lucru. . ca în faţa unei lespezi răsturnate peste cuvântul neînţeles. câteva luni şi o inepuizabilă dorinţă de conversaţie. Dar nu puteam să nu-mi răspund că Măria. suspect de tăcută.Ce să aibă? . Măria.răspunsei exasperată. Apoi.Dar eu? pag 127 din 281 . cu evidenţă de ceva. în tema dialogului nostru. ea.ea îl are.Dar buna? .aşa neînţeles cum este . .Da. . eu îl înţeleg.Dar mama are? . intuise ce era şi ce nu era important.răspunse ea ca un ecou nedumerit şi începu să se joace. Şi se vedea că ştie că a învins chiar înainte de a căpăta răspunsul. Nouă pauză de repliere. Uitase că nu înţelegea ce înseamnă timp.Lasă-mă acum. părăsindu-mă şi luând-o la fugă în cercuri triumfătoare prin casă.Nici buna. te rog să fii cuminte şi să te duci să te joci singură.Coridoare de oglinzi DIALOG DESPRE TIMP . ultimă încercare. foarte mult timp."N-am timp" .Eu am timp? De data asta învinsese. nici mama nu are.Eu am timp! Eu am timp! începu ea să scandeze în gura mare. dar nu îl am.Ce.

şi mai sublim în univers decât eternitatea unui mister? nefiresc. orgolioasă fericire. la gura unei peşteri. ci recunoscută stăpână. de trei vârste diferite. triumfătoare. a unui simbol. care se lasă cu mărinimie văzută. În sânul acestei naturi care nu trebuie înţeleasă. pierdute fiecare într-un somn sau într-un gând adânc.Coridoare de oglinzi goale şi-al cântăreţilor. ca o faţă. Pentru că o taină care a reuşit să împlinească o jumătate de mileniu are toate şansele de a fi eternă. iată un artist rămas neînvins de asalturile indiscrete şi grosiere ale posterităţii. care există în sine. însinguraţi fiecare de propria-i meditaţie. cu ruine puternice pe care natura a reuşit să le înfrângă cu greu. al trupului gol de femeie destinsă de liniştea unui vis într-o aripă de codru cu iarbă moale şi aşternuturi absurde? Care este înţelesul soldatului gânditor şi al femeii alăptându-şi copilul sub cerul cu fulgere frânte şi cu frânte coloane romane? Care este înţelesul femeilor pag 128 din 281 . îmbrăcaţi elegant. ermetice simboluri pot să fie acele fiinţe locuind absente natura. ca o temă de meditaţie. în marginea unei păduri? Care este înţelesul frumosului trup ajuns la perfecţiune prin somn. decupat din cadrul său derizoriu şi sădit ca o plantă care nu se poate prinde în acest mediu decât sub forma misterioasă. a universului de nepătruns. Pentru că ce altceva decât nişte sublime. iată un miracol. din lăute? Care este înţelesul ciudatei obsesii care izvorăşte de cinci sute de ani din cele câteva pânze. pierdute în ele însele într-o tragică şi plină înţelesul farmecului care ne cuprinde şi ne stăpâneşte fără a ne permite să înţelegem. dar de a căror neîndoielnică înfrângere exultă cu un fel de întunecată. îngăduindu-ne doar să ne uimim? Iată o taină rămasă de cinci sute de ani intactă. înţelesul privirilor acelora de curiozitate cercetare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . stingheră. şi există oare ceva mai miraculos. GIORGIONE Un peisaj luxuriant. un peisaj plin de o forţă căreia nu i se poate opune nimic. pe treptele unei stânci. ci ca un subiect principal. de nepătruns? Care este înţelesul celor trei bărbaţi. nu ca un cadru. în mijlocul acestei firi omul apare intenţionat neprivind nimic.

de acasă devenea mai uşoară. compensatoare. de panaceu universal.Coridoare de oglinzi FUGA DE ACASĂ În copilărie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .el a rămas inoperant. Prin inexistenţa legăturilor de familie. când mi se părea că sunt pedepsită pe nedrept mă întrebam dacă nu cumva sunt un copil găsit şi descopeream nenumărate argumente subtile în stare să mă întărească în presupunerea mea şi. Mai târziu am încercat să reiau mecanismul acelei bizare consolări. Cred că între timp descoperisem că nedreptatea e mai uşor de suportat decât înstrăinarea.deşi reprodus cu fidelitate . ideea fugii şi strălucea în toată măreţia ei. se curăţa de orice remuşcare pag 129 din 281 . dar de fiecare dată . în stare să mă consoleze. ciudat.

căzând din acelaşi cer cald pe acelaşi pământ înflorit pare să însemne ceva serios. orele acelea transparente când parcurile par catedrale cu pardoseala acoperită de odăjdii. nu erau în stare să-şi găsească vreun sens şi atunci se mulţumeau să-şi inventeze un farmec. dar nimeni şi nimic nu poate anula faptul că l-ai înţeles. un semn. Desigur. iar acel ceva este însuşi Timpul. După treizeci de ani (sau după treizeci şi cinci? sau după patruzeci?) un rid descoperit. la fel de roditoare. Poate ploua şi în iunie. pare să însemne ceva? De ce e destul să fi trecut chiar numai cu o zi 1 septembrie pentru ca ploaia să devină un semn. o să mai vină schimbarea la faţă a frunzelor. chiar dacă rămâneau. al Trecerii? Cine ar putea-o spune? MINUTUL ADEVĂRULUI Când plouă în septembrie este ca şi cum ţi-ai descoperi pe obraz un rid după ce ai împlinit treizeci de ani. pag 130 din 281 . dar ele veneau şi treceau.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi în iulie. o să mai vină culesul voluptuos al viilor. poţi să te întristezi sau nu. poate ploua şi la începutul lunii august chiar. şi ploile nu sunt decât exuberante căderi roditoare de apă. poţi să te sperii sau să nu te sperii de el. care îşi spală rufele vălătucite în ochii şi apa întregului univers. Or să mai vină săptămâni lungi de soare senzual şi duios. latine certuri de familie ale norilor. pădurile de crizanteme. oricât de expresiv sau oricât de nostim.Coridoare de oglinzi chiar dacă trecător. De ce deodată aceeaşi apă. şi în legile naturii. meridionale. erau semnele râsului sau semnele plânsului şi. care se bat şi se împacă rând pe rând cu o egală promptitudine şi neseriozitate. piramidele de gogoşari. minutul acela în care am înţeles că singurul lor merit este că durează. Ai văzut riduri şi înainte. oricât de mic. că ai luat act de prezenţa şi semnificaţia sa. că singurul lor sens este că trec. munţii de verze. Există. semnifică ceva. probabil. gălăgioase. un fatal dogmatism. dar cine mă mai poate face să uit prima ploaie lungă de septembrie. oricât de neînsemnat. cărora spiritul nostru li se supune cu atâta revoltă. la fel de necesară.

în care oameni minusculi uitat să spun că erau şi peşti mici din plastic însoţiţi de numele lor ştiinţific. muzee fermecătoare şi muzee antipatice. pe care diverşii preşedinţi le-au avut la Atlanta şi un tablou vivant reprezentând viaţa animalelor în pădurile din jurul Atlantei. viu şi natural. se înşirau.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .dincolo de arborii mari umbrind statui demodate de generali sudişti veneraţi prin flori proaspete şi inscripţii anti-yankee . viziune kitsch sau mândrie local-patriotică.clădirea albă cu trepte grandilocvente şi coloane greco-romane a Capitoliului. colecţii de păsări împăiate şi de animale făcute din gips. galeriile şi scările ei interioare. muzeul din Capitoliul Atlantei mi-a rămas în minte. dar. Am trei veveriţe stăteau în jurul unui ciot de copac şi jucau cărţi. gata oricând să mă înveselească şi să mă convingă de resursele de absurditate sau de umor ale universului. ştiu un singur lucru . unde . pline de mândrie. o schemă a circulaţiei apei în natură şi un imens schelet de brontozaur dintr-un plastic imitând cu mare talent osul preistoric. muzee politice şi muzee religioase. formau o imagine demnă de Lautreamont. nu jucau nici un joc. pag 131 din 281 . în timp ce un tren miniatural trece dintr-o parte într-alta transportând recolta de carton). Mai erau machete minuţioase ale caselor. ci straniul. coridoarele şi sălile ei. muzee uriaşe şi muzee miniaturale: nici unul dintre ele nu seamănă cu muzeul din Capitoliul Atlantei. vitrine prezentând într-un amestec înnebunitor colecţii de arme şi de pietre semipreţioase. glumă suprarealistă sau anexă de abecedar.Coridoare de oglinzi îmbrăcaţi în haine de păpuşi încremenesc cu mâna întinsă spre pom. Dar nu primăria Atlantei este cea care mi s-a întipărit atât de definitiv în memorie.după cum se vedea bând în acelaşi timp din nişte căni ceva ce putea fi bere. ce-i drept. într-o ordine secretă şi de nepătruns. nu se ocupau cu nimic. Alături. exemplificări electrice ale felului cum se produc exploziile vulcanice şi explicaţii mecanice ale felului cum se munceşte într-o fermă (formată dintr-o livadă de piersici. ei nu erau arătaţi atât de realist. sediul impozant şi provincial al primăriei. stăteau doar cu un aer destul de prostesc şi se lăsau iluminaţi de inscripţiile latine. muzee de ceară şi muzee de curiozităţi. Am văzut muzee de artă celebre şi muzee săteşti. muzee cutremurătoare şi muzee amuzante. o piramidă de gloanţe din războiul de secesiune. UN MUZEU DE NEUITAT Nu pot să mă gândesc la Atlanta fără să-mi amintesc .că intenţia sa era de a fi exhaustiv. incredibilul muzeu pe care îl găzduiesc. Nu ştiu cine-l organizase şi care putea fi scopul său. În orice caz. una lângă alta.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Odată cu mine. pag 132 din 281 . peste stânci clare şi ierburi nemaivăzute nicicând. că exist. profanatoare şi nebuneşte de fericită. umbra mărită şi oarbă pe adâncul limpede al mării. atât de limpede încât soarele o străbătea simplu. ea. ci perfecţiunii este. încât nu era destul de materială pentru ca soarele puternic să se oglindească în ea. abia învelită în atomii transparenţi ai existenţei materiale. marea. în atâta lucire. abia gândită. În transparenţa şi neclintirea ideală a universului. aşa cum străbătea aerul. văzând la sute şi sute de metri sub mine cetăţi şi peisaje locuite de peşti care se mişcă şi ei ca lucrurile cele mai fantastice pe care le-am făcut vreodată.Coridoare de oglinzi în zbor. "Idee pierdută-ntr-o palidă fee".cineva. ar fi sfârşit desigur prin a mă înspăimânta. între aer şi apă nu se vedea. În atâta lumină această fiinţă de mare decât peştii care-o străbat uneori argintii. unul dintre înaintez contemplând împărăţia transparentă prin care zbor abia mişcând din aripi. dincolo de limpezime şi de imaterial. cum nu mă opresc nici eu. fără împotrivire. Pentru că. şi la fel de ireali. se mişcă ceva . eu eram materia. eu eram mişcarea. ale mele. de înot şi de lunecare lascivă. Mult mai mult decât obiect al contemplaţiei. mult mai întunecată care nu se opreşte. de beteală. mai mare. poate . razele soarelui mă decupau din lumină şi trupul meu pământesc îşi târa singur. urmărindu-mă cu evidenţă pe mine din întregul univers. o mare fiinţă. ceea ce face nepământesc acest peisaj de transparenţe supreme este imobilitatea lui. că înţeleg. nici un fior nu străbate aerul nesfârşit ca să urce spre munţii care se desenează. care-şi coordonează cu grijă mişcările şi le ritmează după umbră.cu gesturi lente. devenea astfel contemplaţia însăşi. dacă înaintea spaimei n-ar fi fost descoperirea: trecând prin apă aşa cum trecuseră prin aer. de pe ţărm. o fiinţă UMBRA Înotam într-o mare atât de limpede. faptul că înaintez prin această încremenire care nu aparţine nefiinţei. eu eram umbra. foarte jos. jos. ca în somn prin văzduhul acesta de mătase fără culoare. cum spune Eminescu. pe fundul cel mai adânc al mării. Nici o fibră a apei nu lunecă. că pot vedea. un fir abia sugerat despărţind cu aur stările de agregare ale materiei care se îndoia încă de ea însăşi. nici o undă nu se naşte la atingerea malului. desigur. nemişcaţi şi ei. idee în sine. decât o linie subţire. a cărui insulă fermecată mi-o pot imagina perfect tresărind între aceste nemişcate ape. Faptul că înot.

inflexibilă şi neiertătoare. le-am cheltuit încă tânără. tot mai mult sunt convinsă că nimic nu se mai adaugă zestrei de care a fost deschis pe numele meu la venirea în lume. şi ani. cu DESPRE AVARIŢIE Tot mai mult cred că legea conservării materiei se simt că şi în acest atât de aburos domeniu nimic nu se pierde.propriile-mi cuvinte. De atunci. Mi s-au dat prea puţine cuvinte şi le-am cheltuit prea repede. tot mai mult minute. lipesc încă pentru a putea la plecare întoarce întreagă aproape mută. mult mai scumpă decât greutatea-i în aur. Cât de târziu am înţeles că vorbele sunt singurele fiinţe vii care nu se înmulţesc şi singurele minciuni care nu se inventează. aşa cum ucenicii alchimiştilor primeau numai câteva fire din piatra filozofală şi se grăbeau să uimească lumea transmutând cu ajutorul ei cele mai obişnuite metale în aur. tot mai secret. convinsă că nimic nu va fi mai simplu decât să inventez altele. dacă mi s-ar fi lăsat posibilitatea de a-mi economisi cu înţelepciune destinul! Dar mi s-au dat la naştere prea puţine cuvinte şi. trăiesc răscumpărându-mi . contului de cuvinte aplică. stacojie. De atunci viaţa mea s-a schimbat şi. tot mai mult înţeleg că ceea ce pot eu să fac nu este decât să transform la nesfârşit. Şi. negândită. lăudându-se că sunt în stare ei înşişi să fabrice misterioasa pulbere grea. care schimbă metalele şi fereşte de moarte. fiecare silabă. dezvelindu-le rar în singurătate-mi ca să le văd şi să le fac să sune. tot mai dureros. strâng cu zgârcenie vorbele strălucitoare şi le pag 133 din 281 .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . această atât de fatal limitată avere. şi ore. şi cuvintelor. ascund.la ce vorbe pe care-am primit-o la naştere. ca să le număr şi să socotesc câte-mi zestrea pe care am primit-o când m-am născut. plătind din greu. totul se transformă. cel puţin.Coridoare de oglinzi preţ de speculă! . nimic nu se câştigă. dacă aş fi ştiut de la început adevărul. pe toate. tot mai obsesiv.

de nici o casă. Dorul este cel mai impersonal pag 134 din 281 . supravieţuiesc paradoxal prin această tremurătoare slăbiciune. în labirintul de forţe nesigure şi duşmane ale lumii. Nu sunt legată de nici un oraş. de o amintire. mi-e pur şi simplu dor. de o casă. Dorul este cel mai abstract şi cel mai altruist dintre sentimentele mele. copiii. M-am mirat politicos. nu mi-e dor de nimic ce-mi aparţine sau care se leagă de persoana mea. epuizantă comparaţie. nu mi-e dor de nimic. în timp ce noi. mai precis la marginea lui ceferistă. De crescut. nu mai existau nici ruine. Şi totuşi mi-e dor. Nu reuşesc. îmi dispăruseră reperele. Mama mi-a arătat cândva. de o odaie. iobag pe un petec de pământ. Mai mult: nu aparţin nici unui lucru care-mi aparţine. în urmă. nici locomotive cu aburi. ne jucam de-a ascunsa în excelentele ascunzători din dărâmăturile războiului abia terminat. Nu mi-e dor de un oraş. şi încerc să-mi imaginez o viaţă liberă de dor.în care m-am născut. Este destul să trec cu doi kilometri teoretica linie însemnată cu dungă roşie pe hartă care ne desparte de ceilalţi. într-un alt oraş. de nici o odaie. n-am mai descoperit nimic. aproape fără să-l observ. am crescut cu vreo sută de kilometri mai la nord. ci şi indiferent. blocul modern . Au dispărut şi ele. într-o călătorie prin Timişoara. Şi totuşi mi-e atât de dor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de nici o stradă. este forţa înaintez sub încărcătura de imagini. exaltată. de suferinţe şi de iubiri înfăşurate în nebuloasa de dinaintea naşterii mele. ca să simt zbătându-se în mine fiecare frunză deacasă. Nu m-am fixat cu adevărat nicăieri. nici unei străzi măcar. pe care o port cu mine mereu într-o continuă. centripetă care mă împiedică să mă spulber în univers. Locul îmi era nu numai necunoscut. a copilăriei. Au mai trecut prin viaţa mea şi alte ruine.Coridoare de oglinzi pârâu pe care l-am lăsat. ca să descopăr că reprezint fiecare cătun şi fiecare şi cel mai implacabil dintre sentimentele mele. de o stradă.aşezat pe un colţ cu o uruitoare răscruce de tramvaie şi o străină statuie catolică . locuită de acari. impiegaţi şi mecanici de locomotive cu aburi care se întorceau din schimb negri ca smoala. Nu duc prin vârste nostalgia nici unui sat. Când m-am întors odată din întâmplare. fochişti. este legea care-mi face sufletul DORUL Nu vin de nicăieri.

nu e atât un an meditând asupra mileniilor. echipe speciale au pornit în depistarea celor mai bătrâni măslini. De fapt. cât o sterilă şi nevindecată nădejde omagiind un scepticism îndelung roditor. măslinul este monumentul magic al rezistenţei sale. însuşi simbolul îndurării. Ca şi cum numai uimirea la rău ar da răului puteri asupra noastră. Contorsionat. şi-a secundelor noastre . încă de la începutul lui.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Şi. suferitorul alambic al atâtor subtile uleiuri supravieţuieşte din propria sa îndoială şi învinge prin chiar lipsa speranţei lui. verbul "a înmuguri" parcă nu i se potriveşte. Dar ceea ce părea numai botanică se dovedeşte a fi istorie şi ceea ce nu rodea decât fructe înmugureşte sensuri şi îndoieli. deşi este vorba despre un arbore. "Anul măslinului". Ideea însăşi de primăvară pare a-i fi străină. împletit în sine şi repertoriul lui. şi-a minutelor. pentru că exultanţa şi entuziasmul nu se înscriu în vitregia naturii. abia observând această inadvertenţă lexicală. şi-a orelor. nevulnerabili la speranţă şi neuimiţi de nenorociri. fără a mă opri o clipă din goana zilelor. în împărăţia vegetală. printre strălucitoare şi derizorii eflorescenţe. Nesperând nimic şi încrezător niciodată. zbârcit. încerc să mi-i închipui pe Atrizi. Rostesc cifra şi ea nu este la început decât senzaţională. unde inconştienţa nu-i decât o altă faţă a înţelepciunii. ca şi cum tocmai aşteptarea niciodată sfârşită a mai binelui ar fi cea care ne lasă fără apărare. Ţările meridionale au organizat festivităţi şi concursuri. Două mii şapte sute de ani număraţi băbeşte pe degetele infinite ale vieţii răsună amplificaţi de mirare în încăperile minuscule ale istoriei. măslinul este.mereu agitate de o grabă care reuşeşte încă să ne mire. aşteptării la rău. dar nu şi să ne dea speranţa că va conteni cândva . "Anul măslinului". neînfrânţi de iluzii şi necrezând în victorii. respectuoasă ofrandă pe care o aducem răbdătorului martor al nerăbdărilor noastre.pentru a mă gândi la secolele şi la mileniile răbdării lui. cu rădăcinile chircite în ţarină şi crengile încordându-se în cer. deşi nu cunoaşte ierni grele şi nici pag 135 din 281 . Şi nu ştiu dacă nu chiar acesta este resortul ANUL MĂSLINULUI N-aş fi vrut să se încheie acel an care fusese proclamat. Şi. contemporani ca şi noi acelui măslin. Undeva în nordul Greciei un candidat numără se pare peste 2 700 de ani. cum nu pot să-mi închipui un patriarh dându-se cu trotineta. îmi dau seama că nu îmi pot imagina un măslin înmugurind. singur cenuşiu printre atâtea multicolore şi optimiste corole.Coridoare de oglinzi răsucit în pământ. ciudat. şi nu mi-e greu să-i descopăr astfel mai rezistenţi în timp.

al înfrăţirii universale în cucerirea unei planete şi a unui simbol? singură realitate îndepărtată. au trecut ani de la acea noapte cu inconştientă lună plină şi nici noi. este ceea ce a rămas din miliardele de scoici care i-au dat şi cărora le-a dat viaţă. începea. plină. necunoscută cu totul. Trăisem într-adevăr noaptea de hotar dintre două epoci. nevinovată. pag 136 din 281 . Voisem luna de pe cer şi o privi luna de pe cer.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . epuizaţi de propria noastră îndoială. de beteală. Eram fericiţi? Ne-am dus la culcare în zori. obosiţi de nesomn şi de emoţie. bolnav de albă. noi continuăm să murim fiecare în parte. mareele şi somnambulii. lucitoare. nici luna nu ne-am schimbat. la solul acela făinos pe care un imens bocanc făcea. aşa cum nisipul mării strălucitor. un pas mic pentru om. mândri şi revoltaţi în egală măsură. îmi place să-mi imaginez că praful alb de pe lună nu este decât nisipul rezultat din măcinarea miliardelor de cuvinte lunecător. glob imens cu pori albi. LUNA PLINĂ Iată. Cine ar fi crezut? Ea continuă să patroneze cutremurele. bucuria nebunilor. care i s-au închinat.Coridoare de oglinzi Iată. între raza victorioasă a televizorului şi raza mirată a Selenei. visat de toţi filosofii. solemn şi nesigur. Dar. dintre care una. încercând să ne convingem că e vorba de o aveam. fără a ne încredinţa că i ne potrivim? Trăisem într-adevăr momentul. de cretă. De câte ori am părăsit ecranul pe care se vedea o lună poroasă. mai incomprehensibil încă fără travestiul îmblânzitor. pentru a ieşi în noaptea de vară şi a gata să primească madrigaluri şi serenade? Şi de câte ori nu ne-am întors umiliţi şi înfrânţi de curiozitate la calota aceea de cretă. sol dur şi străin. mare pentru omenire? Navetam deconcertaţi. la urma urmei. limpede. se împlinesc ani şi ani de la acea noapte de veghe în faţa televizorului locuit de abia perceptibile umbre a căror halucinantă şi ciudat de somnambulă mişcare desena pagina de gardă unui nou volum al istoriei omenirii. schimbarea simbolurilor.

prostituate bătrâne.mă gândeam contemplând cerşetorii bătrâni.Coridoare de oglinzi hoteluri procesiuni suspecte şi mizerabile. evoluăm. somnolând pe treptele catedralei Santa Maria Maggiore. dar imediat după aceea. între ridicolul dezvoltării şi cel al decrepitudinii. Era o după-amiază de vară târzie. cu terme antice. hohote şi întrebarea mea contrazicem. hamali pag 137 din 281 . visând maturitatea: când suntem noi? fascinată. suntem . pierdută. cu zarzavagii strigându-şi. ne schimbăm şi ajungem. iubiri. călători grăbiţi. crezând înţelegând monstruozităţi.Editura Liternet 2003 aferaţi şi transpiraţi. convinşi revenind asupra de aberaţii. nervi. bătrâneţii. ne tramvaie religioase. reclame de îngheţată. vitalitate. sau poate chiar înainte de aceea. marfa perisabilă peste câteva ore. maşini încurcându-se unele pe altele şi înţepenite la intersecţii de încleştarea grabelor de sens contrar. mari nenorociri. contradicţiile. dar de pe acum blândă. anunţuri. succese răsunătoare. haos. jalnici. mici fericiri. manifestaţii O DUPA-AMIAZA COMPLETĂ Când suntem noi? Creştem treptat. înţelegerii. pe o infimă culme a maturităţii. sindicaliste. fotografii de vedete. uitând că au fost tinere. greşită. atât de mari încât par triumfătoare. dacă înspăimântată. în vacarmul produs de rotirile descreierate ale unor motociclete adolescente cu ţevile de eşapament desfundate dement. de crime. zgomot. în uruitorul cartier din jurul gării RomaTermini. era o după-amiază romană completă . cuprinzătoare. în cele din urmă. Când suntem noi? . încă fierbinte. încep dizolvarea în senilitate. învăţând. lacrimi. subumani.cu biserici baroce împodobite sfidător. râsete. la o privire rotundă. cu disperare şi umor. năucitoare. prostituate tinere uitând că vor îmbătrâni. greşit. exasperări. mici drame.într-un singur moment. uri. făcând prostii. la o concepţie. Suntem armonioşi monstruozităţile prostirile. Ana Blandiana .

în acel albastru iobag care le făcea să pară celeste puncte de suspensie pe pământ sunt dominate acum de gratiile benevole ale grilajelor forjate şi vopsite. încărcată de farfurii cu fripturi. pictorul n-a făcut decât să înregistreze realist. personaje şi sentimente vii şi parcă înrourate . În prima sa parte dipticul reprezintă o casă ţărănească înconjurată de pridvor şi umbrită de doi pomi modeşti. iar la ea stau. asemenea căruia am mai văzut multe. despre acest tablou. greu identificabili. cu televizor şi tablouri. nu a încetat nici acum. Tabloul se ţărănească din trecut şi o masă ţărănească de azi. în diptic.adunând pe pânză.suprem semn al opulenţei sifon. sticle de vin şi . Cum se explică atunci marea frumuseţe a feţelor melancolice şi a cămăşilor albe. De ce în locul vechilor case de chirpici cu pridvor înflorit de crestături. sub care o masă joasă cu trei picioare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Ceea ce mă întoarce la acel tablou este un sentiment al meu în faţa lui. adună în jurul ei doi bărbaţi. bogat şi pag 138 din 281 umplu odaia. petecite dar cu alesături. de mirare pe care mi l-a trezit şi care. dar întrebarea rămâne şi se adresează chiar acestei realităţi în evident progres material. o masă a ţărănimii. şi ceva din frumuseţea înduioşătoare a celor vechi? Aşa cum există legi care să stabilească normele arhitectonice. nu rămâne. cu toţii slabi şi având un aer subtil de melancolie. dar căreia i se stinge neoprit frumuseţea.Coridoare de oglinzi soţ şi soţie probabil. de ce nu există legi care să interzică uşile şi grilajele vopsite în negru şi argint ca la dricurile de pe vremuri? Satele noastre scăldate altădată în acel albastru de mândrămărie. în orice caz două fiinţe solide. emoţionante deopotrivă prin forţa de a se exprima a unor suflete care nu bănuiau că o pot face. în partea a doua masa se află într-o încăpere cu perdele şi covor. însă. de neîmplinire şi de speranţă ponderată de scepticism. pe lângă bogăţia trainică a noilor clădiri. faţă de aerul de înavuţire bruscă şi periferică pe care îl are cel de al doilea? Desigur. cu acel . şi chiar naturalist. Nu farmec specific proaspeţilor mânuitori de culoare.mă face să scriu. sentimentul vechi şi devenite obsedante întrebări. Nu este nici o îndoială că autorul lucrării a vrut SPERANŢA Am văzut de curând într-un catalog de artă naivă reproducerea unei lucrări a unui pictor ţăran. câţiva peşti şi câteva boţuri de mămăligă. sau frate şi soră. după cum nu este nici o îndoială că simpatia lui talentul evident al autorului . este înaltă. acoperită cu pluş. legându-se de mai numea Ţărani la masă şi reprezenta. o femeie şi un căţel. îmbrăcaţi elegant. înrudite prin mulţumirea şi suficienţa cu care să înfăţişeze în antiteză mizeria de ieri şi bunăstarea de azi conştientă merge spre personajele contemporane. care dispar văzând cu ochii şi sunt înlocuite de spaţioase cetăţi de oţel şi beton. realitatea amintirii şi cea desfăşurându-i-se sub ochi. doi tineri bine hrăniţi. a stâlpilor pridvorului şi-a blidelor de pe masă din prima scenă.

nevindecată.Editura Liternet 2003 macabru. nu mă poate împiedica să visez la o metempsihoză a frumosului. sufletul lui nostalgic şi milenar este înlocuit de bine. satul vechi dispare la noi ca şi o umanitate de trecere. pag 139 din 281 . de oraşe grăbite şi doritoare de mai Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi în alte părţi. Desigur. cu argint. dar mersul înainte al lumii nu mă poate împiedica să observ ceea ce se pierde din grabă în drum. speranţa. Tabloul naiv şi optimist ai ţăranului din Dolj mi-a deschis ca pe o rană.

singura răzbunare a cuminţeniei: facă. nu ies. refăcând. ci şi vise. ci cuvintele. Mă şi întreb dacă a mai existat vreodată un scriitor care să aibă un atât de redus debit de curgere a cuvintelor. tăind. Doamne. îmi sună fals şi neconvingător.Coridoare de oglinzi lume a vorbelor.că sunt demne să o câteva şi acelea astenizate de lunga emoţie a graniţei strict supravegheate. pocăinţa atât de demnă de invidie a fiului somnul şi valurile de vorbe curgând neoprite de nimic între monştri. enunţ alb al unei acţiuni. alegând. înainte de începerea scrisului chiar. spiritul critic . O. risipitor sau dimpotrivă. Chiar şi în clipele bune. materialul din care să le croiesc. de îngheţarea izvorului de cuvinte. de strajă acolo lângă poarta de intrare în nu ştiu să scriu nici "calul fuge" pentru că şi asta. simplul scrie indiferent ce.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . nelăsate să treacă decât atunci când consideră el . mai uşor de îndurat decât un spirit critic care apare după ce treaba e făcută. nimic nu curge. totul trebuie stors. nu reuşesc să iasă decât SOMNUL RAŢIUNII Am trăit astăzi din nou (pentru a câta oară?) acea stranie incapacitate de a formula ceva. Şi atunci. totala neputinţă de a lipseau. Este vorba pur şi simplu de imposibilitatea de a scrie. Nu ideile îmi ţărmurile lui. un rând. Spiritul meu critic este prezent. aş vrea să mă văd şi eu o dată umplând paginile fără să-mi dau seama şi aruncându-le apoi la coş pentru că le descopăr proaste! Nu pot să-mi închipui ceva mai minunat. Pentru că somnul raţiunii nu naşte numai pag 140 din 281 . inhibate. Eu nu cunosc nici o clipă de dezmăţ verbal în urma căruia să mă pocăiesc şi să renunţ la file scrise prea în grabă. fiecare rând se smulge dintr-o mare zgârcenie. De fapt nu e vorba nici măcar despre acest sentiment al falsului care ar presupune putinţa de a scrie dublată însă de o continuă conştiinţă denigratoare a celor scrise. mereu prezent. o propoziţie. în astfel de momente nu ştiu să leg nici subiectul de predicat.măria-sa.

lupta dintre cei doi nu era nedreaptă. să i se lipească de trup o secundă. dar era prea neînsemnat pentru ca superbul flutur să-i dea vreo atenţie. aproape atingându-l. dar fluturele nici n-a observat. apoi l-a ocolit mai de aproape. Se întâmplase să fiu publicul acestei patetice drame pag 141 din 281 . Şi totuşi atrăgea numai admiraţia.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Dar era târziu: fiecare înconjur lăsase în urmă un cerc nevăzut care îi umezea mişcările. Fericirea lui era evidentă. dar egal. dând posibilitate ţesătorului să îl înfăşoare mai rapid şi mai strâns. spre casă.simţindu-mă incapabilă de a fi altceva decât ochi plutitor peste lume priveam de nesfârşite minute încremenirea unui fluture întro corolă. cu uluitoare uşurinţă. operativitatea. în sus. ba chiar. Mi-au dispărut din raza vizuală îmbrăţişaţi: victima cooperând docilă la propriile funeralii. pentru că după aceea fluturele n-a mai reuşit să facă decât mişcări convulsive. şi în sfârşit fluturele a început să se impacienteze. lipsite de convingere. aripile s-au împletit printre firele evident lipicioase. înfiorându-l de scârbă.Coridoare de oglinzi într-o zi de vară transparentă în care . inoculându-i otrava. Când a vrut să-şi deschidă aripile şi să zboare. dar încărcată în noile condiţii de cu totul alte semnificaţii . în plin spasm. pe o frânghie. fiecare dintre preopinenţi fiind dotat în alt fel. grăbindu-se. ajutându-l parcă pe păianjen să-i împacheteze complet. apoi l-a mai înconjurat odată. călăul aferat şi obosit de succes. iar asta l-a făcut să se precipite înspăimântat şi stângaci. Neîndoiala care făcea un fel de glob de vid în juru-i şi siguranţa că frumuseţea şi fericirea i se cuvin.aceeaşi de mai înainte. atât de nebănuitoare a răului. mă solidariza cu frumuseţea sa atât de lipsită de apărare. înalta tehnică pe care le punea în slujba voracităţii sale. nu şi simpatia. Mai întâi i s-a învârtit în prejmă. întrun semn de enervare a destinului. disperat. iar frumuseţea lui plină de fantezie şi fără cusur.chiar dacă puţin jenată . de fapt. Apoi totul se schimbase şi chiar inconştienţa sa . Cred că atunci l-a înţepat. după o zi de muncă.meritele călăului: inteligenţa. Asta nu mă împiedica să recunosc . prea îndelung ignorat. neobservată până atunci. Dar simbolică şi maniheistă.care îl făcea atât de ideal pentru rolul de victimă. să-l transforme în mai puţin de cinci minute întrun fel de balot lunguieţ pe care l-a şi transportat. tranformase apariţia călăului aproape într-o pedeapsă. O DRAMĂ ESTIVALĂ Îmi amintesc cum am asistat la fascinanta capturare a unui fluture de către un păianjen mult mai mic decât el.

Deasupra eroic pereţii aproape verticali ca să pască un smoc de iarbă . ci că arborii înşişi mureau într-o satului. evident. mai bine întreţinute şi mai prospere adăpostite în stupi aliniaţi disciplinat şi acoperiţi cu ţiglă ca decât casele pe care le imitau cu aproape comică minuţie. cu casele murind de moarte bună. cu cerdacuri spre care duceau graţioase scări duble. de albinele nişte copii miniaturale. în acelaşi timp parter şi temelie a clădirii. cândva foarte frumoase. Un sat pe moarte. un grup de opt-nouă arbori uriaşi. munţii deveneau mai spectaculari şi satele mai pustii. de acoperită modern de câte o foaie de plastic şi privirea pironită contemplativ şi milenar. nu erau de piatră sau de pământ. case locuite ici-colo de câteva băbuţe şi de câţiva moşnegi care ştiau că vor dispărea odată cu ei şi că nu aveau nici cum să le consolideze.se lăsa proiectat pe cerul pag 142 din 281 incredibilă şi simbolică solidaritate a dispariţiei.colţuri înalte. Cândva. cramele prelucrau sângele viilor căţărate pe acei versanţi friabili.Editura Liternet 2003 măgăruşi sceptici Ana Blandiana . clar munţii pe care îi străbătea. zdrenţuiţi atât de estetic. formate din aglomerarea de firicele pe care numai apa (desenând pe ele complicate. satele prin care treceam erau locuite de ţărani bătrâni plantând în grădini aurii de nisip legume firave fără mulţi sorţi de izbândă. umede hărţi) le ţinea legate unele de altele. stând să se dărâme sau dărâmate cinematografic. alţii căzuţi pe jumătate şi sprijiniţi de ceilalţi. de capre zănatece urcând plăpândă sau frunzele arbuştilor aventuroşi. aşa cum mor oamenii. nici pentru cine s-o facă. aşa cum plantele mor. pe dealul sterp. morţi în mod misterios . case scufundânduse treptat în nisip. cu spinarea NATURA MOARTĂ CU NISIP De mult bănuiam că moartea este molipsitoare.şi rămaşi unii dintre ei în picioare. fără ca cineva să se opună. lăsându-se într-o parte. înaintea industrializării şi a exodului la oraş. Drumul de munte trecea prin sate de munte. alţii prăbuşiţi cu totul şi întinşi pe pământ . aventuroase sate aciuate la umbra acelor pereţi. faptul că moartea are puterea să se propage nestingherită şi între regnuri l-am descoperit pe unul din numeroasele drumuri străbătute aiurea. De altfel. ci de nisip galben. încât nu mai aveam de ce să ne mirăm când drumul s-a sfârşit înfundându-se în acel sat al dezolării. dar faptul că peisajele pot să moară şi ele. din care vântul şi anotimpurile muşcau spectaculos halci galbene pe care le risipeau în zbor peste acoperişuri.Coridoare de oglinzi parcaţi lângă garduri. vii din care se mai vedeau petece înfrunzite atârnând pe câte-o poală de deal. În măsura în care mai erau locuite. pe cât înaintam. abrupte. Acoperişurile de şindrilă mascau nesigur ciudate case formate fiecare dintr-o încăpere de locuit cocoţată pe o cramă ancestrală. anevoios şi contorsionat. Dar ceea ce era extraordinar era că nu numai oamenii şi casele stăteau să moară. Era un drum de munte. case. aproape strălucitor .

se va amenaja în anii următori o aşezare turistică la graniţa dinspre Grecia a Bulgariei.Editura Liternet 2003 lichefiat de asfinţit cu o forţă expresivă neobişnuită ce simboliza cu putere moartea lentă din jur. moartea să se urmeze. pag 143 din 281 .nu va împiedica.ca un inteligent omagiu adus frumuseţii morţii . mişcare de translaţie spre nefiinţă. pentru că dunele de nisip acele ciudate forme ascuţite . doar. Moarte pe care nici pământul nu o contrazicea. fotogenic. rapid în ordinea minerală.Coridoare de oglinzi atât de firesc pieirea. clipa expiaţiei. pentru a o putea derula apoi la nesfârşit. totul dispărând într-o vizibilă Faptul că din toate acele alambicuri în care se distila Ana Blandiana . . ci va încremeni. desigur.se degradau şi ele treptat.

scriind. mai ales. o culoare. ce este această plantă sau acest animal de teama căruia timpul unei călătorii se smulge privirii şi se lasă zdrenţuit de scris? Ce este această prăpastie deasupra căreia verbul a trăi se lasă suspendat de verbul a scrie? Unde se duce ce nu e scris. Timpul călătoriei se sfâşie între aceste două la fel de sălbatece dorinţe şi la fel de imperioase delimitându-şi cu greu împărăţiile duşmane şi reciproc dependente. fluturii ar fi pierit în neant.În uitare" este prea eliptic şi prea complicat pentru mine. “unde meu. văd şi timpul în care scriu ce-am văzut şi nimic nu este mai greu decât a face cu dreptate această împărţire. complementare una alteia şi izvorând una dintr-alta în mod necesar. singura formă de conservare a emoţiei trăite. m-am întrebat de atâtea ori. îmi amintesc halucinant repulsia şi mila pe care le trăiam în timp ce înfigeam cu groază acul între aripile zbătându-se ale insectei şi. Pentru că. o lumină. omorând. Fixarea în ace era singura formă de pag 144 din 281 . trecând în verbe o formă. dar ceea ce nu e nici trăit? DOUA VERBE Orice călătorie are pentru mine două părţi distincte. unde dispare ceea ce am văzut când nu însemn ceea ce am văzut?" A răspunde: “. Fixarea în cuvinte este singura formă de perpetuare a frumuseţilor contemplate. Timpul călătoriei se împarte în timpul în care necesităţi. trăit fiind. decât a acorda judicios halcile aburinde ale minutelor şi orelor contemplării universului curgător în uitare ori fixării lui cu cruzime în cuvinte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . două părţi pe care le voi numi cu cele două verbe stăpânitoare asupra lor: partea lui a vedea şi partea lui a scrie. frumoşii fluturi în insectar. retrăiesc sentimentul pe care îl încercam în copilărie când fixam. Dar ce e uitarea.Coridoare de oglinzi se duce. îmi amintesc implacabila necesitate a gestului perpetuare a frumuseţii lor. Spun “cu cruzime" pentru că. ce e această substanţă sau această lipsă de substanţă care înghite tot ce nu e adăpostit în cuvinte. neucişi.

de mult. pe când miracolul grec nu începuse încă şi Apollo nu- şi scoicile aşezate în capiteluri vorbeau despre armonia şi echilibrul universului pe care strănepotul oracolului mi-o şoptea dintre frunzele verzi. mă făcea să înţeleg şi să cred mai uşor totul. Între coloane. fără caneluri şi tăiate dintr-o rocă poroasă. o vale cu mentă şi cu albăstrele dintre care cresc neregulat coloane şlefuite rotund. al cărui singur obiectiv pare a fi spaţiul. "spre munţi" nu e chiar exact spus. decât singurătatea. în vârful său.Coridoare de oglinzi şi oprise încă luntrea trasă de delfini sub Parnas? Ce rost avea să mai socotesc? Era o vreme când zeii se lăsau atât de uşor flataţi de un spectacol şi coborau oferindu-se foşnitori dintre ramuri. Iar singurătatea se numeşte Dodoni. Iar faptul că nu era nimeni în jur. stare să numesc decât "vânt" spiritul care făcea frunzele să NUMELE SINGURĂTĂŢII Un drum lateral începe să urce ascetic spre munţi şi o face într-un mod atât de încăpăţânat. aglomerată din nisip. după un plan ferm. pentru că. sfidătoare după atâtea civilizaţii. pietricele şi scoici. încât îţi transmite ceva din patetismul hotărârii sale şi te pregăteşte inexplicit.. O vale blândă şi ciudat de verde între pârjolul galben al dealurilor. şi florile albastre. misterios. un om. oara. ci se opreşte pur şi simplu. primul loc de pelerinaj şi primul oracol al vechii Elade. vântul adia şi acum. fiinţa minerală. Iată. faptul că nici o prezenţă şi nici un sentiment omenesc nu contraziceau numele singurătăţii. o casă. Al câtelea era. arborele cu umbra rotundă şi oraculară în dinastia începută de stejarul în care însuşi Zeus venea să răspundă întrebărilor umane.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . De fapt. pag 145 din 281 . într-un labirint înfăşurat pe verticală şi nepromiţând sus. escaladându-le uneori. un amfiteatru şi un stejar. pentru capătul lui. Neînţeles? Şi menta.. Pentru că Dodoni este locul în care drumul se înfundă şi nu mai duce nicăieri. înconjurându-le coboară mereu printre coline din ce în ce mai aride şi mai câteodată. fără a marca o localitate. sau poate eu nu eram în vorbească neînţeles. coloane încă mai păstrând. înaintând neşovăitor. el urcă şi sigure de taina lor.

Dar este.în cuvinte. ci din întregul univers care mă seama şi a cărui înregistrare păstrată. este acum copilăria este cald sau frig. numai de mine însămi. Pentru mine lumea nu există decât la timpul trecut.o zestre degradabilă. derizoriu. mereu îmbogăţitor. cel puţin . asemănări. mecanism se estompează şi se topesc în uitare. Despre copilărie îmi amintesc acum mult mai mult decât acum cinci ani şi infinit mal mult decât acum zece ani. eventual.cine ştie dacă nu abuziv . un proces continuu constructiv. mă dor dinţii. dimpotrivă. încât atenţia care scapă în afară este întotdeauna ciuntită. mereu mai bine înţeles. fragmentară. ci o nevoie de exactitate? înconjura atunci.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . într-un trecut mereu crescător.în ceea ce mă priveşte. în timp . aceeaşi copilărie? Între viaţa pe care am trăit-o şi viaţa pe care mi-o amintesc. dar inevitabil. mereu nuanţat. încât ar trebui. tiptil şi definitiv . definitorie . În viaţa amintită. pe care atunci îl înregistram fără să-mi dau LUMEA Am două vieţi: cea pe care o trăiesc şi cea pe care mi-o aduc aminte. dar deosebirile sunt atât de mari. în viaţa trăită îmi este foame sau îmi este sete. o mare parte din mine este ocupată mereu.una pe care o trăiesc şi alta pe care o scriu. în timp ce în memorie.nu o sumă de date înregistrate o dată pentru totdeauna şi reprezentând zestrea mea de amintiri . amplificată de mea. Spun tot mai apăsat pentru că memoria mi se neîntreagă. încât mă întreb uneori dacă se mai înrudesc între ele şi prin altceva decât prin faptul că eu principal. să spun: am două vieţi . îmi ard ochii. mereu fremătând.Coridoare de oglinzi din lacrimile pe care le vărsăm când eram certată sau când îmi juleam genunchii. oare.rolul eroului înţelegeri târzii şi nostalgii crescânde. De acolo ea trece. aşa cum odată cu bătrâneţea gingiile se retrag şi scot la iveală rădăcinile dinţilor. există o singură diferenţă .binevoitoare câteodată. senzaţiile ţinând de fatalul contururile celor văzute în afară se imprimă tot mai apăsat pare a fi . desigur.ci. poate. plină de toane alteori . Dar câţi ar deduce din această paradoxală formulă nu o spaimă de adevăr. între ele există.şi această diferenţă este lumea.esenţială. mă strâng pantofii. Dar copilăria pe care mi-o aduc aminte nu este formată din bolile prin care am trecut. pag 146 din 281 . Odată cu timpul uitarea pare să se restrângă şi să se retragă. îmi deţin în amândouă .

Le-am întâlnit apoi printre ani. pe acelaşi ecran. că fiecare se naşte cu o anumită vârstă.pe care cu greu ţi le puteai imagina altfel decât într-un cărucior dublu.există copii de patru ani în ale căror fragede trăsături se pot descifra lunecuşurile vârstei de mijloc. nimic nu mai distrăgea atenţia de la imensele deosebiri dintre sufletele lor pornite orbeşte în căutarea adevăratei. unele.şi mă frapa lipsa lor de egalitate în faţa adolescenţei. Lângă geam. asemenea sugarilor . instalate comod în pag 147 din 281 . O băbuţă deocamdată numai de treisprezece ani. am sentimentul că văd una dintre acele pelicule înregistrând într-o săptămână înflorirea unei corole care se desfăşoară apoi în câteva secunde. rămase adolescente. Dar şi florile au premeditările lor: unele sunt făcute să fie admirate boboci. ocupată mereu să-si facă ordine în bancă şi în penar. De pe urma acestei vechi revelaţii am rămas cu VÂRSTE Am observat de mult. demonstrativ. ajunse în sfârşit acasă printre deceniile coapte şi formele împlinite. pasiunea ciudată de a mă uita atent la copii şi a încerca să le citesc în trăsăturile neformate încă vârsta spre care se grăbesc pentru a se fixa. dimpotrivă. spunându-şi plini de importanţă părerea. iar altele.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Nu exagerez nimic . stăteau două gemene . jucându-se parcă de-a soţiile şi de-a mamele. cu nasul ascuţit şi bărbia puţin adusă.firavă şi scundă. nu făcea decât să le pună în evidenţă pe cele de esenţă.Coridoare de oglinzi vârsta maturităţii. sau.bucălaie şi râzând mereu mut. cvadragenarii pe care îi voi privi la bătrâneţe. există fetiţe de patru ani jumătate cu priviri şi inflexiuni de femei fatale.toate născute în acelaşi an. pe ecran. numai frunze ruginii. Fiecare se naşte pentru o anumită vârstă. după cum există bătrânei cu priviri de liceeni şi bunicuţe cu sfieli de adolescente. în banca întâi stătea . Comune rămâneau numai uniformele şi bentiţele din păr: regulamentul şcolar. Şi astfel descopăr fără uimire în şoimii recitind cu patos naiv la televizor. altele. Nedeosebindu-se prin nimic. era o viitoare mamă de familie. În banca a doua. unicei vârste pentru care veniseră pe lume. Privind în urmă. Ţin minte cămi priveam colegele de clasă . care încercase să şteargă diferenţele superficiale. cu ochi grijulii şi pieptul bogat. reduse la o înfăţişare pedant identică. Abia dacă mă simt obligată să adaug circumstanţialul de timp.o băbuţă. iar evoluţia prin timp nu este decât bâjbâirea febrilă şi dezorientată în căutarea punctului pe care fiecare îl simte al său. mingi de petale. cu gât subţire şi cosiţele anemice . cred că pe vremea când eram elevă. nepotrivite noilor condiţii. toate purtând uniformă şi cozi împletite pe spate .

poate? . nimbată de patimi şi crime .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Aurul nu mi se păruse niciodată mai frumos decât alte metale: luciul bătrân al a plumbului mă tulbura mai adânc.cu . sigilii. pierdute într-un lunecător trecut. a acelor trupuri de zei posesivi şi pătimaşi peste frumuseţea cărora secolele de inspiraţie n-au mai putut adăuga nimic. jambiere. şi care acum mi se păreau nu numai uimitor de false.ca să mă facă să înţeleg. ca şi cum nu eu aş fi fost infirmată.inestimabilii barili de petrol. le priveam cu o emoţie care mă dezvăluia mie însămi. totul cantităţi de aur. ci şi imposibilitatea lor. lanţuri. aşa cum în epocile primitive trebuie să fi fost topoarele ascuţite de silex.. diademe. cea muritoare. rătăcind aproape fără să-mi vină să cred prin muzeul arheologic din Salonic. Se înşirau în faţa mea curate şi noi. De câte ori mi se întâmplă să descopăr că tot ce consideram a fi o prejudecată este un adevăr cu rădăcini adânci pe care numai vârsta coborâtoare le poate dezveli bună şi plină de forţă. coifuri. iar în viitorul care începe să se întrevadă . cununi stufoase de lauri. ci şi străine de mine.nu mi se părea mai mult decât convenţională. Şi. strălucitoare şi proaspete. inele. Se înşirau în faţa mea. perfecţiunea acelor frunze care se împleteau şi semnificau gloria. N-am ştiut la început cum să-mi explic mie însămi emoţia care mă cucerea treptat şi care mă ţinea nemişcată în faţa vitrinelor plombate şi prevăzute cu sisteme de alarmă în pag 148 din 281 mă cuprinde o ciudată şi sigură de sine mulţumire. totul din aur. adevărate cu numai câteva ore în urmă. ciudat. iar eu. din uriaşe lucrăturii. din sălile muzeului expuneau tezaurele regilor argintului îmi apărea mai plin de nobleţe. toate acele obiecte cărora trebuia să le recunosc nu numai frumuseţea evidentă. nu pentru ca puteam să înţeleg importanţa metalului galben a cărui greutate le stabilea valoarea. apărătoare de braţe şi de genunchi. ceea ce uimea nu era arta AURUL Nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. carnea întunecată ideea de podoabă mi-ar fi fost străină. Astfel gândeam. rememorându-mi credinţe şi sentimente. de a muri. dovedită. săbii. cercei.Coridoare de oglinzi casete. ceea ce uimea era chiar materia "ochiul dracului". neliniştea misterioasă şi neînţeles prevestitoare a mercurului o bănuiam mult mai plină de taine. O parte macedoneni găsite în mormintele regale de la Verghina. coliere. umilită şi recunoscătoare în egală şi uluitoare măsură. sfeşnice. ci specia ar fi triumfat în mine cu o bucurie recuperatoare de care mă bucur uimită şi eu. Scuturi şi platoşe. o linişte perfectă care mă privea în ochi prin sticla vitrinei . Valoarea lui . măsurabilă numai prin puterea de cumpărare şi capacitatea de schimb: un etalon de cântărire a averii. ci pentru că nu lucrat cu o fină artă a amănuntului..învelită în legende şi povestiri înfricoşătoare.

Editura Liternet 2003 care stăteau vii şi treze comorile tatălui lui Alexandru

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi trecând pe lângă ele cu superioritatea nătângă a celui care

Macedon. Eram sigură că nu bogăţia mă impresiona, şi nici chiar măiestria artizanilor bătrâni de secole. Şi totuşi emoţia opere. Simţeam, fără voia mea şi fără să înţeleg de ce, acea capodoperelor în stare să învingă timpul. Oh, timpul. O mea era reală şi ştiută numai din rarele întâlniri cu marile

crede că înţelege totul pentru că nu bănuieşte nimic, în muzeul arheologic din Salonic am avut revelaţia - care m-a ţinând de un tărâm mai adânc decât cel al artei - că aurul este nu numai preţios în sine, valoros prin puterea sa indestructibilă în timp, ci şi deţinător al unei ştiinţe secrete, diabolice (poate), zeieşti (de ce nu?), care nu dispare şi nu e transmisă. Lănţişorul pe care-l purtam, indiferentă, la gât îl simt de atunci ca pe o fărâmă nemuritoare, care îmi aparţine şi de la care cine ştie dacă nu voi învăţa ceva... făcut să tremur de o emoţie mai mult decât estetică şi

strălucitoare umilinţă, pe care mi-o descopăr în faţa sabie uriaşă, al cărei mâner greu de aur îşi lucea nimfele încolăcite de satyri cu prospeţimea unui galantar de lux contemporan, se prelungea printr-o pânză zdrenţuită din bronzul ucigător şi ascuţit al căreia nu mai rămăsese decât o jalnică, friabilă structură cu fibre coclite, verzi. Mileniile care mărunţiseră bronzul nu reuşiseră decât să lustruiască şi să lumineze şi mai mult flacăra magică arzând stăpânită în metalul adorat. Descoperisem aurul! Înţelegeam în sfârşit puterea lui tainică şi forţa lui căutată de adepţi, această capacitate de a nu se supune timpului, această nemurire. Stăteam ţintuită în faţa geamurilor incasabile în dosul cărora erau închise neputincioase milenii, vase şi casete strălucitoare, în care vremea însăşi se lăsase pecetluită şi nu mai crâcnea, şi mă gândeam la vieţile alchimiştilor topite în marea speranţă a transmutării, la visul pietrei filosofale transformând plumbul în aur şi oamenii în nemuritori, la aurul potabil vindecând orice boală, la aurul înţelepţilor, la atâtea şi atâtea fantastice elanuri şi ermetice povestiri pe care le învelisem în zâmbetul meu adolescent şi ironic,

pag 149 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi pe pomeţii imaculaţi); în al doilea rând era lipsa oricărei expresii: nici râsul formal, nici prea evidentul aer gânditor, nici mândria prostească, nimic nu se mai putea citi pe feţele, imaginaţia mea infantilă le repartizase morţii. Pentru că asta fusese diferenţa specifică pe care, în cele din urmă, mi se pare că o identificasem între fotografiile obişnuite şi cele de pe Dudeşti; în timp ce primele reprezentau oameni vii, celelalte reprezentau morţi. Şi cu toată spaima care urca în mine şi cu toate eforturile pe care le făceam să nu-mi mai las ochii să lunece în vitrine, să-i pironesc disciplinaţi în caldarâm, ţin minte că eram mulţumită de descoperirea mea. Mi-am amintit toată această copilărească dialectică într-una din zilele trecute, pe noua Cale a Moşilor. Mergeam pe jos fără să mă grăbesc şi-mi plăcea deschiderea largă, oarecum solemnă, a arterei care reuşea să anihileze prin amploare monotonia construcţiilor, şi-mi plăceau vitrinele mari, chiar dacă titrate stereotip şi aranjate banal, când mam oprit, fără să-mi vină a crede, în faţa uneia întinse pe lăţimea unui întreg bloc, din care mă priveau tablourile de Dudeşti. Tablouri mari alături de care era aşezată comercial agramate subliniind efortul artistic al operelor. La început mi-a venit să zâmbesc. Părea incredibil că a fost dărâmat şi construit un întreg cartier, înfăţişarea oraşului şi viaţa atâtor pag 150 din 281 mica fotografie după care fuseseră desenate, şi reclame mărite de pictori de gang după fotografii la minut, pe care

PE CALEA MOŞILOR
Am fost adusă pentru prima oară la Bucureşti în jurul vârstei de zece ani şi nu ştiu de ce şi cum am ajuns pe Dudeşti. Îmi amintesc perfect strada lungă, suită de tramvaiul 19 şi formată din incredibile dughene care sprijinite una de alta, igrasioase şi gândăcoase, cenuşii şi scorojite - reuşeau să înjghebe totuşi aproape un bulevard. Două bucurii m-au impresionat în mod deosebit atunci şi acolo: numele străzii pe care îl bănuiam venit de la dude, fructele mele favorite, a căror prezenţă mai mult decât filologică o căutam zadarnic în jur, şi vitrinele fotografilor. Erau extrem de numeroase, de la început m-a frapat numărul lor, dar erau şi altfel decât cele pe care le ştiam eu dificultatea de a-l defini, îmi plăcuse întotdeauna - şi-mi place şi acum - să privesc pozele din vitrinele fotografilor fiinţele acelea încremenite în gândul că vor fi văzute şi-n dorinţa de a arăta bine, orgoliul mărunt clar etalat cu impudoare, veselia căznită sau meditaţia ostentativă -, dar tablourile de pe Dudeşti se deosebeau esenţial de celelalte, fără să pot preciza prin ce. Desigur, în primul rând era culoarea, o culoare nefirească, aşezată dogmatic, cu graniţe nete între alb şi roşu, între roşu şi negru (pentru că buzele erau de cireaşă, obrajii ca laptele, părul ca noaptea şi chiar bujorii din obraji îşi delimitau rotund şi brusc rozul agresiv din alte părţi. Acest altfel - ţin minte - mă fascina prin

Editura Liternet 2003 familii a fost schimbată pentru ca prostul gust şi kitsch-ul

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

suburban să se poată instala mai confortabil şi să primească statut legal. Incredibil, dar adevărat: un mare şi elegant magazin de pe noua Cale a Moşilor era specializat oficial în reproducerea şi difuzarea tablourilor de bâlci, iar din vitrina lui cu linii optimiste, aerate, mă priveau, dintre nenumărate feţe de morţi, doi tineri foarte bruneţi, înfăţişaţi în picioare el cu pantaloni strimţi şi cămaşă descheiată până la brâu, ea, cu fuste înfoiate şi salbe: mă priveau triumfători.

pag 151 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi pot să învăţ alfabetul în care mi-ar place să scriu.

ALFABET
Mă gândesc cum aş fi fost dacă, la sfârşitul copilăriei, în loc să descopăr marea literatură, cu spaima şi dragostea ei de moarte, cu ştiinţa şi plăcerea ei de a vorbi despre sine, aş fi descoperit fericirea de a privi un fir de iarbă crescând dintr-o sămânţă aproape invizibilă şi emoţia de a încerca să-l descriu? Cum aş fi fost dacă, în loc să plâng moartea şi mânia lui Achile, aş fi fost învăţată să plâng şi să povestesc suferinţele unui cocor şi în locul orelor nesfârşite de pian aş fi fost obligată să ascult şi să respect greierii? Desigur, altfel, esenţialmente altfel, o altă fiinţă văzând o altă lume şi înţelegând din ea altceva. Am ieşit dintre paginile cărţilor târziu, numai după ce devenisem eu însămi o carte, şi am avut nevoie de noroc şi de curaj ca să mă citesc de-andoaselea, şi să redevin, astfel, ca-n basme, copilul capabil să o ia de la capăt, îmbrăcând - după ce rămăsese curat şi gol de sine însuşi - ca pe o haină miraculoasă un alt univers. Înaintez timidă şi abia ştiutoare prin această lume nouă pe care o descifrez singură - buburuză de buburuză şi mugur de mugur, învăţ mirosul furtunii şi gustul rouăi, timpul rodirii şi căile grindinei, învăţ legile lunii, sfaturile norilor, tainele apelor de sub pământ şi ale focurilor de după ceţuri, înaintez abia, promovând cu greu clasă de clasă, şcoala o blândă, provizorie transmutare - singura şcoală la care hermetică a naturii, la absolvirea căreia moartea nu e decât

...Când mă gândesc cât de departe aş fi putut fi pe

cărările sevelor; când mă gândesc câte adevăruri se pierd

noapte de noapte în cântecul greierilor pe care nu reuşesc încă să-l descifrez... Cine - şi aparţinând cărui regn - a avut dreptul să mă înveţe că războaiele sunt mai importante decât anotimpurile şi dispariţia unui popor de frunze mai puţin tragică decât lacrima unui om?

pag 152 din 281

Editura Liternet 2003 roţilor la cotituri,

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi de scrâşnetele temperamentale ale

UN PROVERB
"Tot răul e spre bine" mi s-a părut întotdeauna un proverb oarecum absurd, pe care îl auzeam cu uimire, fără să mă hotărăsc dacă în atât de nedubitativul său enunţ trebuie să descopăr un încrezător şi iresponsabil optimism sau un scepticism fără speranţă, dar împăcat cu sine. Aşa neînţeles până în momentul în care ne trezim făcându-le noi înşine, m-am surprins rostind şi eu sentinţa ambiguă, devenită logică în context. Tocmai citisem un patetic apel pentru salvarea monumentelor Romei. Se descoperise un cancer al pietrei, o boală care făcea piatra învingătoare a mileniilor să se macine şi să se descompună sub asediul poluării şi sub rafalele gazelor de eşapament. Bucăţi de cornişă începuseră să se desprindă de pe Colosseum şi să se sfarme sub roţile maşinilor rotindu-se în uriaşul sens girator din jurul marelui bolnav. Am încercat să-mi imaginez Roma fără Colosseum, fără Columnă, fără Capitoliu, fără Palatin, fără terme, fără Forul roman, fără Forul lui Traian, fără Via Appia Antica; fără San Pietro, fără San Angelo, fără Santa Maria Maggiore. Rămânea o capitală a vuietului, cu pieţele zidite de maşini înnebunite, proptite unele într-altele, blocându-se reciproc, gemând de grabă, ţipând de surescitare; o metropolă a vitezei nestăpânite, cu străzile cutremurate de miorlăiturile cum se întâmplă însă cu atâtea lucruri care ni se par de

frânelor, de bombardamentul ţevilor de eşapament; o cetate nu numai neeternă, ci şi repede trecătoare, rostogolindu-se într-un ritm care i se pare mereu prea lent spre neant, otrăvită de propriile ei emanaţii şi măcinată de propria sa tensiune. Atunci am spus prima oară: "Tot răul e spre bine" şi m-am gândit la destinul care va rări, va încetini şi, în cele din urmă, va opri, poate, demenţa acestei goane care nu sar fi oprit niciodată singură, din înţelepciune, care creştea autodestructoare. Şi am încercat să-mi imaginez clipa fantastică a opririi din lipsă de combustibil a miilor, a sutelor de mii de maşini care nu puteau suporta să se oprească la o intersecţie fără să claxoneze trepidând de nerăbdare, clipa aceea a golirii străzilor vii şi timpului etern. "Tot răul e spre bine", mi-am spus, luminată deodată de sensul compensator al proverbului; atunci când oamenii pierd măsura lucrurilor, natura însăşi îşi revelă echilibrul ei veşnic, salvându-i brutal, peste înţelegerea lor. din ea însăşi, fără încetare, într-o furie mereu înteţită,

pag 153 din 281

ne-am adus aminte de cărţile de şcoală şi ne-am părăsit veseli. dirijat şi tuns ca un arbore genealogic. Am descoperit astfel un încântător orăşel cocoţat. pentru a . cu fântână străveche în centru şi cu acel magazin pe faţada căruia se sprijinea. casele ascuţite placate cu grafit sau vopsite în acele culori frapante pe care evul mediu nu se sfia să le etaleze. în timpul enormei pauze de prânz. dar neaşteptatul concert de orgă ne împrumutase un alt suflet. în formele medievale. încât atunci când la o răscruce am văzut o indicaţie spre Hallstadt. dar cu ramurile distribuite cuminţi. sub orgă. nevăzut şi singur. care ne-a însoţit apoi în gând tot restul zilei. totul este îngrămădit şi cucerit cu centimetrul şi. pe marginea salbei de lacuri.Coridoare de oglinzi vedea centrul preistoricei civilizaţii a fierului. abundenţa florilor atârnând peste tot: de la ferestrele mici. Într-o jumătate de oră poţi să străbaţi oraşul pe toate direcţiile şi să-l şi înconjori pe sub poalele pădurii care-l păzeşte dinspre munte. printre scări şi flori. felul în care am străbătut fermecaţi lungi coridoare pustii. ceea ce se vede rămâne o aşezare din afara timpului. drumul. al unei stânci ieşind abruptă din lacul cu ape sumbre. Nu cred că o să uit străzile înguste şi în pantă (uneori chiar în scări). De la tunelul-parcaj. suspendat spiritual între munţi încă înzăpeziţi. este înmormântat Bruckner şi în care un excelent organist exersa. oglindind aidoma şi piscurile albe. nebănuindu-se ascultat în acele ore de amiază .fierbinte afară. poate fermecător. pătrate. o magnifică fugă. împăturit pe două etaje. şi casele de jucărie înşirate de-a lungul malurilor. faţade baroce cu amintiri şi graţii renascentiste. şi mândri de veselia noastră. romantice. amiaza caniculară în care am ajuns. încercuind ferestrele atât de naiv şi de pag 154 din 281 Confortul şi contradicţiile moderne camuflate cu grijă tocmai de aceea. din jardinierele suspendate de streşini. la St. pe peretele. întinzându-se până la cornişă. până la cimitirul cu mormintele scăriţate. extraordinarul drum al sării. înflorit. cu aproape inexplicabilă tulburare. îngheţată între pereţii împodobiţi enorm ai domului -. o ilustraţie atemporală la o poveste de foarte demult. curţi interioare fără ţipenie. nu cred că o să uit piaţa pavată cu pietre de râu. totul este îngrijit. aproape vertical. de pe gardurile patriarhale. şi mai ales catedrala în care. JOC IDEAL Există momente şi locuri ale unei călătorii pe care nu am cum să le uit pentru că au reprezentat nu numai imagini şi clipe. De fapt începusem traversarea Austriei cu sufletul asprit de vechi amintiri transilvane. şi nu ştiu dacă nu chiar dimensiunile lui liliputane îţi dau orgoliul de a vrea să-l înţelegi şi încăpăţânarea de a-l transforma în simbol. şi pantele verzi. un măr cu fructele încă necoapte. un pom. soare arzător şi apă limpede. înălţătoare şi dătătoare de forţă. în timp ce străbăteam. îmi amintesc astfel. Florian. ci şi emoţii şi revelaţii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . plutitor şi copilăros.

Editura Liternet 2003 nenatural. oamenii sunt în stare să locuiască atât de frumos o aşezare. iată. dacă din epoca fierului (Hallstadt!). atunci poate că totul este mai puţin rău pe pământ.Coridoare de oglinzi picturile prerafaelite. încât părea didactic şi semăna cu pomul vieţii din sentimentul brusc şi bucuros. de atâta amar de timp. ca un joc ideal. că. Nu cred că o să uit mai ales pag 155 din 281 . ca o mare uimire... Ana Blandiana .

Anul nou adevărat . odată cu primii ciorchini de struguri şi cu primele gutui. să-mi pregătesc bentiţele de strâns părul. de atunci. cu cât era mai bătrân şi mai scârţâitor. mi se părea o clipă mult mai bine aleasă pentru a respira o o nouă gură de aer .cu acea respiraţie care e şi un oftat sfâşietor şi AN NOU De mult. Şi. şi simt. încep să visez cuvinte mai uşor curgătoare în noul an şi noroace închegate mai uşor din cerneală în timpul care vine. cu emoţiile lui noi. odată cu primele dimineţi mai reci şi cu primele frunze mai luminoase. încă trecătoare. începeam să ascut creioane şi să aşez hârtie albă în despărţiturile penarului pe care-l păstram cu sfinţenie dintr-a-ntâia şi care. O plăcută nelinişte dată adânc . cu aerul lui schimbat. de când. şi etichete.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pentru a putea relua cursul obişnuit şi înţelept al zilelor. începeam să mă înghesui în papetarii şi să-mi fac provizii exagerate de caiete . şi acum păstrez. de când. pentru mine venirea toamnei marchează începutul unui an nou. începe să mă cuprindă în pieţele în care s-au construit piramide de varză şi statui de conopidă. de mult.dictando şi cu pătrăţele. al iederilor. mult după încheierea anilor de şcoală. în faţa frunzelor devenite deodată transparente de atâta lucire. sugative. să-mi aşez în servietă compasul şchiop şi echerele scrijelate. cu frunzele lui călătoare.Coridoare de oglinzi cenzură mult mai firească în versul mereu repetat al vremii. mi se părea mai încărcat cu sensuri şi mai drag. vechea impresie. violent deodată. maculatoare. triumfătoare monumente de gogoşari şi mausolee aromate de mere. îmi aşez masa de scris sub fereastra prin care aştept să treacă litere şi zăpezi. odată cu dispariţia primilor cocori şi lecţiile de zbor ale primilor pui de rândunică.cu noaptea lui de beteală şi imperativele lui de veselie. cu sâcâitoarea lui exactitate şi pretenţiile lui nostalgice m-a iritat întotdeauna şi am aşteptat întotdeauna cu indiferenţă să-şi consume sărbătoarea prostească. în faţa acoperişurilor aşternute dimineaţa cu nestemate reci. iar vacanţele le aştept zadarnic numai de la mine însămi. cu aceeaşi ascuţime. încep să visez miros de creioane proaspăt ascuţite şi de hârtie albă. de muzică şi de desen -. că acum se termină şi acum începe totul.şi pentru a porni mai departe. ştiu. începeam să-mi spăl şi să-mi calc uniforma. când examenele nu le mai dau decât în faţa mea. hârtie de îmbrăcat cărţile pag 156 din 281 . că aceasta e clipa în care totul poate fi încheiat fără regret pentru că totul se poate lua de la capăt. de când. în timp ce începutul toamnei. şi acum. Încep să trepidez de emoţie şi nerăbdare în faţa roşului. mi se părea o cerneală albastră şi tuşuri colorate. cu o încredere mereu întreagă şi cu o speranţă mereu neistovită. să-mi cumpăr radiere şi peniţe. Şi acum.

îmi vine să le vorbesc şi nu mă pot împiedica să mă gândesc la ele ca la nişte persoane a căror cunoştinţă poate fi un noroc sau o calamitate. ea este o fiinţă străină ce-mi cunoaşte. toate această subiectivitate poate să pară exagerată. cu paginile numerotate obiectiv. ca un subtil instrument. Nu-mi plac cărţile prea elegante. O CARTE Nu m-am numărat niciodată printre acei tineri poeţi. Dincolo. am simţit întotdeauna numai acel ambiguu şi complicat sentiment . să facă ceva neaşteptat şi uimitor. cărţi blânde şi cărţi violente. le judec aşa cum judec fiinţele. Ba trebuie să mărturisesc că. invidiaţi ironic de Arghezi. în timp. în timp ce cărţile urâţele mă înduioşează şi mă determină să le acord atuuri. că am citit-o în şpalturi şi în corectură nu schimbă cu nimic lucrurile. că o ştiu pe dinafară. de intimidare şi. când eu însămi nu-mi doresc altceva. dar cum aş putea să încetez de a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii. despre hârtie şi cerneală. nedreaptă suspiciune. lipsită de ştersături. cărţile foarte frumoase îmi trezesc o inexplicabilă şi. cărţi pe care din prima clipă mi le simt apropiate şi cărţi pe care simt nevoia să le ţin la distanţă. miliardele de celelalte cărţi ale lumii. cărţi pe care aş vrea să le protejez şi cărţi lângă care mă simt protejată şi în siguranţă. Tot acest animism poate să pară absurd. celelalte cărţi. pentru că nu sunt în stare să nu le consider fiinţe. de dragoste şi jignire.Coridoare de oglinzi de cele mai multe ori de presimţiri şi sentimente prea pentru a semăna bucuriei. nu-mi plac volumele care ţin la înfăţişarea mai mult decât la sufletul lor. ca o armă a neîndoielnicei lor biruinţe asupra lumii. Mai mult.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ca un steag. Există cărţi care mă intimidează şi cărţi pe care le dispreţuiesc. ştiu că mă pot aştepta din partea ei la orice. mă umplu la simpla lor atingere de cea mai neumbrită fericire. o iau în mână cu un fel de spaimă. neplăcut şi indiscret. care nu m-aş mira să se mişte cu de la sine putere. Dar dacă în faţa cărţilor mele sufletul mi se strânge complicate milioanele. Dimpotrivă. mai ales. lumii întregi. mult dincolo de tot ce ştiu despre tipografii şi redacţii. înainte de a le bănui măcar înţelesul. despre ortografie şi alfabet. dar nu poate fi niciodată indiferentă. N-am simţit niciodată fericire în faţa unei noi cărţi ale mele. nu mă farmecă simandicoasele ediţii de lux. faptul că eu am scris-o. decât să devin pag 157 din 281 . înainte de a le citi. care ies fericiţi din librărie cu noua lor carte fluturată triumfător şi exultant. ştiu. De câte ori îmi apare o carte. fără ca eu s-o mai pot opri. de uimire . Strânsă între coperte necunoscute. mă gândesc la cărţi ca la nişte fiinţe vii. secretele pe care le va împărtăşi. îmi vine să le mângâi şi să le miros.amestec de mândrie şi neputinţă. uneori fără acoperire. printr-o ciudăţenie. ordonată şi ireproşabilă.pe care trebuie să-l aibă părinţii în faţa copiilor deveniţi deodată mari şi pe care nu îi mai pot stăpâni.

decât o carte? Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 158 din 281 .Editura Liternet 2003 nimic mai mult. dar nimic mai puţin.

aproape material. nimic neplăcut îi sperie. Stau strânşi unul într-altul în sala de jocuri sau stau aşezaţi pe scaune la uşa cabinelor. toată viaţa lor nu au făcut decât să muncească. Şi cred că am găsit răspunsul ciudat. tâmp. imense. care rulează de câteva ori pe zi. Nu au cu ce să-şi umple inactivitatea asta idilică. aproximativă şi ea.Coridoare de oglinzi departe. un fel de loterie cu numere trase pe loc. cu stelele şi constelaţiile mustitoare. ca la un mare spectacol. veche de mai bine de zece ani. să cazarmă plutitoare a gărzilor revoluţionare. Toţi acei să-şi refacă forţele prin somn pentru a putea munci mai oameni. pe vapor se joacă fie cumpărat de şahul Iranului şi să fie transformat în participă foarte puţini. În vremea aceasta. sus. aerul oceanului e tare şi aromat. poate chiar îi oboseşte. iar deasupra transatlanticului aflat mereu în centrul. nu obişnuiesc să meargă la cinema. Nu obişnuiesc să citească. desenate clar ca în zodiac. în viaţa lor de dinainte şi de după acest drum. sărate. După cum la filmele. sau poate nici nu ştiu. Cu o seară înaintea ajungerii. nu ştiu să mediteze. M-am întrebat adesea ce îi face pe aceşti oameni. bunăstarea exagerată a acestei călătorii. aşteptând silnic şi resemnaţi să treacă timpul. apoi pag 159 din 281 . mai multe zeci de femei şi bărbaţi şi începuseră să cânte nostalgic şi nesigur cântece siciliene. vacanţa totală a acestei suspendări sunt nefireşti şi le acceptă cu un fel de reţinere şi nehotărâre. ca şi cum nu ar fi chiar siguri că lor le aparţin orele acelea libere. evident simpli emigranţi italieni deveniţi cetăţeni americani şi întorşi acum în vizite menite să demonstreze lumii pe care au părăsit-o învinşi noua lor situaţie de învingători . sunt foarte puţini. distracţiile acelea cu care nu ştiu ce să facă. se strânseseră stingheri şi emoţionaţi. bingo.ce îi face să stea strânşi unii într-alţii în sălile acelea mirosind a linoleum din pântecul vaporului. VACANŢA TOTALĂ Iată. bolta cerească se rotunjeşte perfectă. după jocul de bingo. nu ştiu să se bucure. între 9 şi 10.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . engleză. la care În fiecare seară. îi nelinişteşte. sărind dureros de la unul la altul pentru că nu-şi mai aminteau cuvintele şi dându-şi comenzile de sincronizare într-o. excelente. dar toată lumea stă îngrămădită. Dar pe covertă nu e aproape niciodată nimeni. pe covertă. nu ştiu să contemple. mişcător. mesele acelea copioase. totală. al universului. o amintire de pe vaporul italian care a avut timp de atunci să dea faliment. Faptul că pe vapor nu trebuie să facă nimic greu. reconstituind în universul de neon şi plastic al vaporului milenarul stat-la-poartă din toate satele lumii.

o tăbliţă zidită în peretele stâncii amintea detaşamentul care învinsese acolo muntele.soldaţi şi ofiţeri. ca şi pag 160 din 281 . ci construieşte. ne-am lăsat hăituiţi de colţii Cleopatrei. realizarea Transfăgărăşanului mi s-a părut un basm pe meandrele pământul a fost o victorie a noastră asupra noastră. am fost fericiţi când am Transilvania în Ţara Românească. aşezaţi cu grijă unul înaintea celuilalt . Nu ştiu să scriu imnuri de laudă geniştilor . hanorace.Coridoare de oglinzi cum lunecarea uşoară în sus ar fi fost nu numai o infirmare a efortului eroic de odinioară. Tocmai de aceea. dar atunci cu mare intensitate. şi ingineri. oricât de grandilocvente. motorizate ale căruia nu mi-am permis să mă înalţ. Şi totuşi.într-o maşină al cărei efort îl simte numai schimbătorul de viteze. artificieri şi betonişti. de la Turnu Roşu până la oraşul Victoria şi de la Mânăstirea Sâmbăta până la Porumbacul de Sus. ci apără şi înalţă. ci şi o încheiere spectaculoasă dar lipsită de eroism a tinereţii. norii măturau miraţi asfaltul suit sfidător până la ei. am străbătut Făgăraşii în lat. într-un fotoliu a cărui lunecare o înregistrează numai cifrele de kilometraj. Drumurile montane ale adolescenţei noastre şi eroismul solidar cu crestele de atunci se lăsa înlocuit de o emoţie fierbinte şi fraternă pentru eroii acelei fapte de vitejie şi de frumuseţe. sună modest şi neîndestulător? Din loc în loc.cânturi înfiorate acestei armate care nu distruge.pe care abia îmi încăpeau bocancii cu ţinte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pe Transfăgărăşan. să regret că în poezie nu încap amănuntele şi concretul. ne-am lăsat răsfrânţi de scăpat din Strunga Dracului. săpători balastiere. întipărită în geografie şi în istorie. Dar cum altfel aş putea exprima emoţia pe care am trăit-o înaintând pe panglica aceea de asfalt care cosea prăpăstiile una de alta şi lega norii cu funde extravagante. cum altfel aş putea să povestesc admiraţia pe care am simţit-o pentru autorii acelei adevărate opere. şi oglinda neagră a lacului Călţun. asfaltagii . Nu mi-a dat niciodată prin gând atunci . am păşit pe mijlocul de cuţit al Ciortei şi pe malul dantelat al Vidrarului. şoferi de Mi s-a întâmplat rar. alături de care epitetele. bidonaşe de apă. care nu ameninţă. a venit o vară în care am trecut. din loc în loc. ani de zile. corturi şi saci de dormit a fost o etapă a tinereţii noastre şi-o dovadă a forţei ei. am privit în cealaltă lume prin Fereastra Zmeilor. de la Corbeni până la Piscul Negru şi de acolo la Cârtişoara: neam rătăcit în norii prevestitori de zei ai vârfului Suru. şi fiecare pas pe care l-am făcut în acele zone ambigui de amestec al cerului cu fiecare din acele expediţii eu rucsace.şi de altfel gândul nici nu ar fi fost atunci pentru mine decât o profanare .că voi străbate cândva cărările acelea . din GEOGRAFIE ŞI ISTORIE Am străbătut Făgăraşii în lung.

dincolo de bogăţia muzeelor şi de regalitatea arhitecturii. de pene. şi păsări gri cu gulere ca nişte nori verzui. uneori. unele erau jucăuşe. Nimic mai divers decât acea expoziţie săptămânală de artă vie. Un penaj insignifiant şi o colivie monahală puteau să coste de câteva ori mai scump decât cea mai extravagantă toaletă păsărească. pentru vânzarea bunilor cântăreţi. altele îmbufnate. şi păsări imaculate cu ciufuri violete. că ele există pe pământ? Unele erau miniaturale până la a părea numai măiastre reproduceri ale unei realităţi mai puţin fragile şi graţioase. calificativul bun cântăreţ.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în spatele căruia se afla obiectul însuşi al vânzării: cântecul. exorbitant. toată acea diversitate de temperamente. acel exces de lux. altele mute. desigur. bineînţeles. Ţin minte că revenisem mai multe duminici la rând fermecată mereu şi mereu neliniştită de acel amestec de frumuseţe şi de lipsă de libertate. altele deţineau adevărate apartamente cu balansoare şi piscine.colivii cu fiinţe înaripate de-o neînchipuită frumuseţe (le-aş fi spus îngeri minusculi. de culori. şi păsări negre cu ochelari şi cozi de argint. totuşi. de moţuri. Cu greu aş putea descoperi în memoria mea sentimentală o întâmplare sau un lucru care să egaleze în gingăşie suavitatea acelui târg de duminică etalând într-o ordine metafizică. şi păsări albastre ca peruzeaua. Pentru că tot de aripi. lipsit de fapt de importanţă. cu frumuseţile ei gratuite. unele se vindeau în perechi. unele erau guralive. ceea ce nu însemna că printre marile frumuseţi nu ar fi fost primadone al căror preţ devenea. cu rentabilităţile ei economice şi TÂRGUL DE CÂNTEC Ceea ce mă impresionase mai puternic cu ani în urmă la Paris. Erau păsări purpurii cu ciocuri de metal auriu. altele erau robuste pretinzând colivii peste dimensiunile obişnuite. . de ticuri. Şi nimic mai înşelător. şi păsări verzi ca iarba cu ciocuri stacojii. de manii şi de obişnuinţe nu era decât un cadru. alături de preţ.Coridoare de oglinzi unele se mulţumeau cu austere chilii. agitându-se muzical dincolo de zăbrele artistic forjate şi purtând caligrafiat. de cozi şi pag 161 din 281 . de firi. dacă îngerii s-ar fi putut lăuda vreodată cu asemenea culori). altele solitare. şi păsări de sidef cu ochi roşii şi aripi muiate-n albastru închis. şi păsări galbene ca şofranul. fusese piaţa de păsări cântătoare de la Cité. dramele şi concurenţele ei. Cum aş putea să le descriu păstrându-le întreaga strălucire şi convingându-mă.

că trebuie să pricepem că am fost.. de istoria care vine. aşa cum zeii Mediteranei erau altfel decât oamenii numai pentru că erau mai mari şi mai puternici decât ei. Dar nici nu se luminează bine de ziuă. dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. rubensiene. Poate că. Visez la o zi în care să încapă totul. de piedestalele goale şi neiertătoare care aşteaptă. dintre ele mai uşor de umplut cu lucruri mari. Dacă aş putea să mă scufund într-o pag 162 din 281 . fără grija că nu peste mult mi se va face frig. şi contemplaţia şi implicarea. şi în acele câteva ore dintre două somnuri şi dintre două mese. răgazul ar fi mai larg şi distanţa mai mare. şi pagina care rămâne şi bucuria care dispare. dacă aş putea să mă scufund într-o frază. în care ar încăpea şi scrisul şi cititul. la o viaţă în care să nu las la o parte nimic. şi privitul unei crengi şi alergatul după un autobuz. fără teama că peste câteva ore mi se va face somn. fără presimţirea că la un moment dat mi se va face frică. dacă aş putea să mă scufund în singurătate. dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. Poate că. mai larg..Coridoare de oglinzi goniţi mereu din urmă de timpul care trece.cu dorinţe mai ferme şi elanuri mai greu de înfrânt. cu mânii mai justiţiare şi credinţe mai neschimbătoare. noi trebuie să fim demiurgii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi dragostea ineluctabilă şi singurătatea necesară. că se întunecă iar. noi înşine am fi altfel . albe. fără spaima că peste câtva timp mi se va face foame. şi discuţiile şi tăcerea. zile mari. toate aceste limite ar fi mai îndepărtate şi golul. nici n-am înţeles bine că suntem. dacă aş putea să mă scufund în prietenie. Mă gândesc uneori că dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. Mă gândesc uneori ca la o frumoasă utopie la nişte ORE Mă gândesc uneori: dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. dintre două oboseli şi dintre două spaime. libere de fiziologie. Dacă între ora ieşirii din apele provizorii ale nefiinţei şi ora recăderii fatale în ele. chiar segmentarea lui între jaloanele tiranice ale prânzurilor tot ar mai putea decupa fragmente carte. şi jocul şi aritmetica.

ieşisem de la şcoală cu mai multe colege şi de la primul colţ cumpărasem fiecare . cred. deci. Peste ani. ceea ce e şi mai rău. pag 163 din 281 . arbitrară şi nedreaptă. sub un soare torid. ştie dacă nu la întâmplare . Memoria este. după cum nu ştiu care dintre aceste elemente . de aproape zeci de ani. începuse să ningă şi-mi amintesc halucinant forma exagerat de mare şi de complicată a fulgilor care-şi păstrau arhitectura distinctă căzând rar şi luminând ei înşişi văzduhul strălucit din prea multe direcţii deodată. ea clădeşte o istorie în care viaţa mea retrăită s-ar recunoaşte cu greu. numai ea. eram elevă. adolescenţa . De ani de zile.a mereu. în marmora albă ca un os bătrân al pământului şi în ochiul meu care îl primea cu recunoştinţă. întâmplător. cu cele mai mici amănunte conservate intact. prima ninsoare din anul acela).cine MEMORIA Cred că memoria mea este arbitrară şi nedreaptă. zăpada. devenit prototip şi etalon al fericirii.dar am încleştat strâns în neuitare. Era. la acea oră în care lumina zilei se amestecă ambiguu cu întunericul şi cu strălucirea vitrinelor şi-a felinarelor.dintr-unul din acele mari coşuri fermecate care mi-au mobilat copilăria - fixat pentru totdeauna în mine râsul acela rememorat concurente. era iarnă. desigur. ţin mult mai puţin minte întâmplări şi personaje decât sentimente. şi totuşi nu-mi doresc nimic mai mult decât să mai poată adăuga asemenea nesemnificative dar nemuritoare clipe iluminate muzeului imaginar al fericirii mele pe pământ. Şi ce mai era? Nu ştiu. Soarele se reflecta atotputernic în oglinzile rotunde ale mării. reţine sau abandonează întâmplări şi lucruri cărora nimic nu le-ar da dreptul la destine diferite? De altfel. momentul solar al descoperirii acelei frumuseţi spre care m-am întors apoi mereu. printre coloanele greceşti ale templului lui Poseidon de la Paestum. aleasă . dovleacul copt.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . O oră de prânz. o disperare neînţeleasă sau o fericire aproape fără motiv. Se pecetluia astfel nu numai în conştiinţa. a beatitudinii şi perfecţiunii lumii. în sudul cel mai adânc al Italiei. Cum altfel s-ar putea caracteriza felul cum. schematic şi nesemnificativ .Coridoare de oglinzi câte o bucată de dovleac copt din care muşcam râzând. n-am păstrat din ele decât un enunţ teoretic.dintr-un şir întreg de posibile acestei amintiri i s-a adăugat o alta. ca spre o icoană făcătoare de minuni. o clipă de jenă. seară. în miliardele de oglinzi ale nisipului. ningea (era.seara. ci şi în carnea mea fericită. o după-amiază rostogolită spre seară. Am pierdut chipuri care mi-au fost apropiate şi evenimente care mi-au determinat evoluţia .sau. un moment de dispreţ. ţin minte ca cea mai fericită amintire din viaţa mea imaginea unei după-amieze de iarnă.

Numai mormântul lui a rămas neatins.pe lângă labirinturile mastabelor sau adevăratele palate subterane. Lipsit de noroc. Format dintr-o reginei şi duce gândul la hrube misterioase şi taine de nepătruns numai într-un târziu. galben de soare. albastru de cer. tot ce i s-a dat să ducă în prădat. însăşi modestia acestei dimensiuni este suspectă descoperirii picturii. noi. nu a fost cel mai mare sau cel mai puternic dintre regii vechiului Egipt. unul lângă altul. cel care ar fi putut fi şi asasinul. alb imaculat. şi-au plătit lunecă luntrii subţiri cu îndrăgostiţi . în şir indian sunt rânduite personajele principale ale tragediei: zeul Osiris. o magnifică pictură în culori eclatante.la ora când de la înălţimea podurilor epuizant de lungi se simte pătrunzând ca o respiraţie adâncă de uşurare suflul răcoros al Mediteranei pornit spre izvoare. cel de al patrulea erou al peretelui. Tutankamon. mesajul a fost transmis peste moarte a păstrat întreg şi a predat nemuririi. se pare. chiar dacă neînţeles. chiar de soţie. în timp ce ceilalţi regi. după ce ţi-ai revenit din şocul încăpea în acel spaţiu de garsonieră funebră toate Hamşesut. tânărul rege mort. Destinul său postum întrece însă cu mult măreţiile celorlalţi şi nu încetează să fascineze.îl traversam acum cu singură încăpere . ţărmurile lui erau repartizate cu rigoare între fiinţă şi nefiinţă. roşu ca sângele. ajungi să te întrebi totuşi cum au putut nesfârşitele bogăţii umplând jumătate de etaj la muzeul din Cairo. Mormântul lui Tutankamon nu este nici cel mai mare. mort extrem de tânăr. nici cel mai important al văii. acest adolescent a fost sortit să poarte în eternitate solia frumuseţii. În mijlocul cubului de aer închis între suprafeţe netede locuitorul lui modelat în aur. încât somptuoasele morminte ale Văii Regilor nu erau decât pandantul firesc al palatelor legendarei Tebe despre grandoarea căreia mărturiseau încă atât de măreţ ruinele de la Karnak şi Luxor. nimic nu l-a degradat. În credinţele vechilor egipteni marele fluviu despărţea imperiul celor vii de împărăţia celor morţi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi acesta.Coridoare de oglinzi norocul şi puterea prin uitare. iar apa se vede numai ca o beznă lichidă peste spaima lucioasă a căreia şapte sute de kilometri mai sus. frumosul faraon. în orice pag 164 din 281 de stâncă descoperi un sarcofag luminat de . artei şi bogăţiei egiptene. proaspete. nimeni nu l-a FRUMOSUL FARAON După ce trecusem Nilul numai în nopţile cairote . aproape orbitoare. cel ce avea să-l primească. soţia lui superbă care în curând avea să se căsătorească cu marele preot. În mărime aproape naturală. precum cel al milenii intact şi exact. asasinat. după cum nici el. dinspre Luxor şi Karnak înspre Valea Regilor. prin jefuirea mormintelor lor şi pierderea dovezilor măririi lor pentru posteritate. deşertul ondulat şi perforat de morminte al celuilalt mal. verde ca apa. mai puternici şi mai norocoşi decât el. iar pe peretele din spatele acestui catafalc de granit.

impasibila regină. abilul regizor al dramei.preotul ţine Ana Blandiana . sau fragede şi proaspete. şi el. răsplată şi poate inspiratoare a morţii. Şi pentru ca totul să fie perfect înfricoşător . mortul. cu triumful eternităţii desenat de pe atunci peste trăsăturile pure. pag 165 din 281 . Ucigaşul fusese deci primul care se îngrijise de uluitoarea nemurire a lui Tutankamon. seminţiile Islamului. iluminate de suferinţă. I-am privit încă o dată: zeul verde. în picturi.Editura Liternet 2003 caz profitorul politic şi amoros al dispariţiei faraonului. gunoaiele orientale. peste el s-au depus straturi-straturi nisipul deşerturilor. el însuşi ajuns numai prin moarte la viaţă fără sfârşit. mumificate au murit cu dinţii încleştaţi. îndrăzneţ şi fără scrupule. pentru ca să poată mânca de-a alături. Iată. civilizaţiile viitorurilor succesive până în acest prezent din care contemplăm uluiţi miraculoasa frumuseţe a capodoperelor sosite din moarte.Coridoare de oglinzi în mână un instrument destinat să deschidă gurile celor ce lungul veşniciei proviziile pregătite: reale. superba. pulberile culturilor dispărute pe rând.iar incredibila artă nu făcea decât să dea concreteţe spaimei . mai frumos decât zeul şi decât cei ce l-au învins.

frunzele nu îndrăznesc să apară. Nu ştiu ce. frunzele uscate. continuau să stea agăţate de crengi într-un încăpăţânat şi neliniştitor exhibiţionism. crengile arborilor întârzie să se înscrie în timp. când primăvara nu mai poate fi reţinută. Chiar şi acum.Coridoare de oglinzi RITURI În toamna trecută nu s-a întâmplat ceva ce trebuia să se întâmple. când zilele se lungesc şi păsările se întorc.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . iar acest spectacol macabru împiedica frumuseţea anotimpului să-şi urmeze cursul. nici arborii nu le mai cunoaştem pentru a le îndeplini. La mijlocul lui decembrie. să intre în anotimp. dar ceva ce ar fi fost absolut necesar pentru ca frunzele să cadă şi putrezirea să-şi continue drumul firesc. Este ca şi cum sufletul vegetaţiei trecute ar refuza să părăsească acest tărâm până când riturile trecerii dincolo nu i-au fost întru totul îndeplinite. fără să ştie că nici noi. mumificate sau chiar intrate în putrefacţie pag 166 din 281 . răsucite.

. o întreagă prăpastie din care nu mai pot ieşi până nu o descriu pe larg până nu o povestesc. cu încăperi întunecoase despărţite între ele prin lanţuri trecute printre uluci. bătrână. li se atribuiau nume complicate luate de prin cărţi. dar care se dovedeşte o capcană. şi apoi în alta. parterul înălţat mult deasupra unei pivniţe spaţioase şi impunătoare. care trăiesc prin ele însele o viaţă secretă şi acaparatoare. cu şi plictisitor de străbătut. aninate în CAPCANA De câte ori vreau să îmi amintesc ceva.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Şi. şi se crăpau cu toporul pe un butuc imens care dispărea vara pe sub pânzele de rochiţa-rândunicii şi de troscoţei. echilibrată savant pe un cărucior cu două roţi . firul simplu al amintirii epice nu mai rămâne decât o teoretică linie de unire între abisurile detaliilor uitate.şi se punea la murat mereu în acelaşi butoi.. uşor conştiincioasă şi fără antren. ca şi cum". unde nu pătrundea niciodată lumina. şi cărora. cu gârliciul Scriu: "Locuiam într-o casă lungă. împiedicată brusc de menţionarea pasageră a acelei pivniţe care îmi învie neaşteptat în memorie. piciorul îmi scapă într-o adâncitură. reapărând. ceva ce părea a fi numai o denivelare sau o urmă de pas mai vechi. se întrerupe. de fiecare dată neschimbat. deodată. cu pisicii şi căţeii care se năşteau prin cotloane necunoscute. Am senzaţia că merg pe un drum plat. plin şi acoperit cu un capac peste care se pag 167 din 281 . cu intrarea ei monumentală ca de cetate medievală. lucrurile se petrec la fel. deodată. cu varza care se aducea . convinsă că voi merge aşa până la sfârşitul drumului şi al amintirii lipsite de atracţii şi de pericole şi.şi se tăiau cu fierăstrăul pe o capră ancestrală şi scârţâitoare. pe care îl relatez metrul .. încât firul de pe suprafaţa pământului. coborât greu. care numai Dumnezeu ştie cum ar fi continuat. cu lemnele care se cumpărau cu pereţi de scândură şi uşi fixate cu lacăte ruginite.Coridoare de oglinzi spre care cobora un plan înclinat făcut pentru butoaiele altor vremi. fraza şi sensul povestirii. odată ieşiţi în lume.. uniform. Şi din această prăpastie se trece în alta. o înşiruire de subterane din care nu pot scăpa decât cercetându-le cu amănuntul şi descoperindu-le mereu mai mari şi mai nesfârşite. odată cu frigul. Ce începusem să scriu? Firul unic şi simplu al epicii s-a pulverizat în zeci şi sute de fragmente gata oricând să se spargă şi să se multiplice la rândul lor la cea mai slabă mişcare a amintirii. scos uşor din pivniţă şi apoi prăvălea un pietroi.piramidă fragedă. aşa cum cea mai uşoară tresărire a inimii schimbă şi reaşează figurile din caleidoscopul la capătul căruia se formează mereu alte lumi din pietricele colorate oglindite la infinit.

încât numai faptul că nu se stingeau putea să trezească. să pară măreţ şi neîndurător ca piatra. minunându-mă singură cum poate semăna un castan cu o catedrală. să trezească acea senzaţie de timiditate şi smerenie pe care numai operele ieşite dintr-o minte şi o mână de om o pot trezi în sufletul. nimic mai firesc decât să descoperi bolta sacră pe care aceste fragile lustre. să fie asemeni coloanelor şi lemnul pag 168 din 281 . clipocitoare vitralii. cum poate un arbore oricât de înalt şi de maiestuos. să nu mă contrazică. cum poate un copac să semene cu o catedrală. de forma unor piramide lipsite de veşnicie. şi o dată această iluzie crezută. oricât de puternic. purificată prin de dincolo de crengi. fericită de propria mea minune. privind pierdută în sus cerul adânc lemnului şi ţarina îmi respectau jocul şi intraseră copilăroase CATEDRALA DIN CASTAN Cum poate un copac să semene cu o catedrală.Coridoare de oglinzi sentimentul că timpul pe care îl petrec acolo se adaugă mântuirii sufletului meu. îndoiala. semănând atât de mult unor candelabre cu lumânări fine şi lungi. cum pot ramurile. mă miram singură stând sub acel castan imens şi rotund. dornic să fie înfrânt. abia îndrăznită. blând. Am stat o dimineaţă întreagă. în timp ce soarele şi vântul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . propria mea imaginaţie. nimic mai uşor decât să simţi lumina cernută de frunze ca trecută prin vii. cu oricât de drepte şi lungi. de la acele eflorescenţe albe orgolioase. iar ramurile selectând glasurile vântului. cu atâta misterioasă gingăşie. Dar o dată această axiomă admisă. scoarţa în el. Am stat o dimineaţă întreagă pe o bancă sub un castan. al celorlalţi. din moment ce până şi lăcaşurile de închinăciune îl respiră şi până şi altarele îi tremură în vânt? Cred că metafora a început de la flori. dar nu şi de înţelegerea ei. exigente ca tuburile unei orgi. dându-şi toată silinţa să mă ajute. asemenea unei bolţi de biserică înălţată unui zeu cu adevărat viu. o luminează.

puterea de a convinge. imposibil de sistematizat în reguli şi legi. dar nu au devenit încă oraşe. înecată în mlaştina tipăriturilor efemere. un luminat la trecerea ei). iar istoria literară nu se oboseşte să mai distingă pe cei. pentru ca tot ce părea logic înainte să se dovedească derizoriu şi fără nici o semnificaţie. E destul. decenii la rând. Puterea de a şoca. aproape fără ca cineva să să-l împiedice a deveni. insignifianţi.zilele noastre. nici măcar cu uimire. din masa celor care scriu. poet trăind. elogios sau dezaprobator.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ca să se întâmple cu adevărat cele câteva secunde ale cataclismului. iar din deconcertanta statistică a celor dispăruţi şi a celor salvaţi să se contureze concluzii aiuritoare. Destinul lui Bacovia îmi dă dreptul să o fac. Mi s-ar putea răspunde că în 1925 şi 1934. un număr redus pe care nimic nu pare timp. Nu mai puţin greu de dedus sunt legile supravieţuirii prin poezie. judecata criticii atât de sigură de sine. Se produc pe nesimţite.al anului 1916. de exemplu. să zicem. şi publicând. clasificările şi presupunerile de azi. care au încetat de a mai fi sate. calităţi esenţiale succesului brut. Până a nu se declanşa mecanismul istoriei literare. puterea de a scrie mult şi mereu. localităţi decretate urbane. chiar numărul celor aleşi de .oricât de avizat . şi interesul. pierdută. totul pare destul de comprehensibil. că încă din 1932 era pensionar al Societăţii Scriitorilor Români. din perspectiva ei. logice legi de supravieţuire.Coridoare de oglinzi bage de seamă (generaţiile de cititori schimbându-se şi fiecare dintre ele reţinând numai fragmentul de firmament ochi îndepărtat şi constant atent le-ar putea descoperi spectaculoase. câteva poezii pe an. al publicului separă cu uşurinţă. Bacovia a fost laureatul unor importante premii de poezie. mutaţii şi înlocuiri pe care numai un INTRODUCERE ÎN NEMURIRE Îmi vine în minte o comparaţie. opuse nu rareori celor dintâi. Şi-mi mai imaginez critica literară de după anul două mii alegând şi urcând acel nume aproape necunoscut printre cele câteva care vor reprezenta pentru ea această epocă şi privind indiferentă. anul pag 169 din 281 Îmi imaginez în . atât de multele. într-una dintre noile. apoi. savant şi convingător de ce trebuie să te aşezi sub canatul uşilor şi de ce nu trebuie să stai în balcoane. asemenea lui Bacovia. în câte o culegere judeţeană. iar selecţia definitivă scoate la iveală mereu alte trăsături necesare. dar real. Dar cine nu ştie că şi premiile literare şi pensiile scriitoriceşti ţin mult mai mult de biografia omului decât de cea a scriitorului? Sunt convinsă că cititorul de poezie . de a agita fără încetare conştiinţa contemporanilor. apar însă ciudat de inoperante în timp.cum se spune . există metode de a te apăra de el. însă ca să vină. Până a nu se petrece cutremurul. Dar un asemenea ochi nu există: celor din epocă le lipseşte distanţa unei asemenea viziuni. specialişti demni de încredere care explică.

în faţa centenarului său .ale simbolismului nu reuşesc să o ascundă.Editura Liternet 2003 apariţiei volumului Plumb. Între el şi cuvintele sale. sau mai frumoase. şi spaima speriam că exist".pe Bacovia însuşi nu mi-l pot închipui decât spunând acea extraordinară frază. aşa cum există perechi legate fără scăpare printr-o relaţie de iubire-ură. travestiuri adesea disparate şi contemporan al acestui volum.care.cu un modernism crud. Ca arhitecţii lor credeau sau nu în Dumnezeu.şi obrazul poeziei. Iar atunci când. sau mai adevărate.Coridoare de oglinzi comun al criticii glosând pe marginea poeziei bacoviene. ar fi tot atât de uimit de destinul Ana Blandiana . funciar. cât mai multe cuvinte. Ce dicţionar s-ar putea întocmi din sensurile bacoviene ale bietului cuvânt violet! lăsa încă mai neacoperit. el leapădă . Jenat de propriul său geniu. masca ultimă. De altfel. încât nici măştile . stânjenit nu de suferinţă. El foloseşte cuvintele pentru a spune. Şi dacă unele dintre ele revin obsedant. expresionism. Tocmai pentru că. privind catedralele gotice. pe cât de uimit este cititorul poeziei de azi căruia îi spun că. naturalism .desenate apăsat şi aproape caricatural cu vopsele naturale şi pensule improvizate . dincolo de care nu se mai văd decât nervii dezgoliţi şi capilarele hidoase ale cuvintelor nemaiascunse de pielea catifelată a versului. sfârşesc prin a se estompa şi a-l forma abajururilor menite să o acopere şi să o îndulcească. O poezie atât de nouă. Dilema dintre sinceritate şi poză. a istoriei care a început. rezumând şi geniul. scriind. eminescianism. atât de puţinele sale cuvinte. poetul începe să îşi lepede obrăzarele. nu încerca nici să-l împodobească. obosit de literatură. a sintaxei. ci de nevoia ei de exprimare.simbolism.probă în sfârşit palpabilă. nici să caute printre mormanele de vorbe pe cele mai bune. aşa cum un ascet foloseşte mâncarea pentru a supravieţui. aşa cum o lumină puternică dizolvă gesturi şi intonaţii străine. pătrunzând în carnea vie a deceniilor următoare . marelui poet: "Se părea că exist şi chiar mă şi cum. dintre exprimare directă şi înscenare poetică a fost decenii de-a rândul locul adevăratului. este numai pentru că intensitatea rostirii este suficientă ca forma sunetelor să nu mai aibă importanţă. te-ai întreba dacă pag 170 din 281 . indubitabilă şi aritmetică introducere în nemurire . nu avea încredere în cuvânt. cine ştie cel mai important poet de azi va fi socotit după o jumătate de secol unul dintre acei tineri expeditori de plicuri cu versuri pe care redactorii nu au timp să le citească şi revistele nu au loc să le publice. Bacovia preferă să împrumute contradictorii . ciudat. a existat întotdeauna o puternică şi fatală relaţie de încredere-suspiciune. atât de puţin repetată. poate. nici să se îmbogăţească strângând.

luând în stăpânire o infimă parcelă de univers pe care o pune la microscop. În amândouă cazurile. vai. stângace şi infinit sugestive în ironia grea şi obosită de sine însăşi a marelui artist învins de urâţenie. "O. de câte ori îl recitesc pe Bacovia. scenă de panopticum crud şi exhaustiv. îl înrudeşte în mintea mea pe Bacovia cu Emily Dickinson. "Dar foamea grozavă nu-i glumă. liceu. "Eu trebuie să plec. nemaicăzând sub puterea de verificare a simţurilor nimic. îi studiază structura moleculară. când cinematografe grave drame sociale". senzaţia de singurătate a poeziei. aşa cum raza mişcătoare a unei lanterne măreşte profunzimea întunericului? De fapt.până să se convingă de prea înaintata lor conştiinţă artistică. lumea a presupus că nu o au deloc. dugheni.Coridoare de oglinzi îmi apare asemenea unei picturi naive. "Dar notează-n cartea vremii / Filozoful proletar / Greve sânge nebunie / Foame. nu-i vis"). caterincă. într-o cercetare tot mai totală. grădină publică. cârciumi. fibrele cele mai misterioase ale particulelor într-o tensiune supraomenească spre acel ultim punct unde. atât de îndepărtate în spaţiu. dar destul de puternic încă pentru a-şi ricana disperarea în această. "De foşnetul de bani înnăbuşit / În lumea asta de dugheni". "La geamul unei fabrici o pală lucrătoare". acei învinşi pe veci pierduţi / Ori în taverne. mult dincolo de puterea măritoare a oricărei lentile. adâncit în cartiere democrate. ori în mansarde". catedrală. morţi pe catafalc. Bacovia este asemenea savantului modern. să uit ceea ce nu ştie nimeni / Mâhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvânt". / Tot mai citeşti probleme sociale / Sau ce mai faci. marele poet proletar.Editura Liternet 2003 Marea elipsă. autorul acestei atât de incredibile estetic "serenade din pag 171 din 281 va fi un cântec de alte primăveri?". ca şi uluitoarea indiferenţă la "artă" Ana Blandiana . corbi. îngrămădite colorate. toate într-un elan flagelator. rari trecători. un soldat". De câte ori îl recitesc pe Bacovia ("Deja au şi pornit pe lumea eronată / Ecouri de revoltă şi de jale. tot mai dizolvantă. abator. "Ning la A observat oare cineva că faptul de a se adresa în atât de multe poeme iubitei pare să mărească la Bacovia. cazarmă. apoi pe cea atomică şi apoi. orchestră. Sunt momente în care oraşul din poezia lui Bacovia realităţii. cu panoramă. "Cetate-azilul ftiziei". "Dar. Plânset mondial". frunze căzând. domnişoare în ferestre. timp şi geografie a poeziei . iubita mea uitată?". cimitir. . coexistând care duce cu aceeaşi simplitate la capodoperă şi la dezarticulare. nu să diminueze. "Prin târgu-nvăluit de sărăcie / Am întâlnit un popă. iar ştiinţa începe să semene cu religia. totul rămâne încredere şi imaginaţie pură.

genii întristate care mor / În cerc barbar şi fără sentiment. de vina de a avea geniu. / Oftând palate de-ţi durez. Bacovia nu avea cum să fie acceptat. ca şi istoria. mai ermetic decât scrierile în cuneiforme. despre care decenii la rând s-a naţională şi încorporată în volumul Scântei galbene din (1946-1956) retipărirea poetului care îşi îndeplinise "toate profeţiile politice"? Dar absurdul. o profundă aversiune împotriva a tot ce e adevărat şi natural (şi există ceva mai natural şi mai adevărat decât geniul?) face tot ce poate pentru a şterge contururile şi a muta culorile. ci pentru că realităţile numite sunt prea adânc ascunse în cuvinte ca să poată fi zărite de un ochi din afară. trebuie să-şi aibă şi el o logică a lui. de neautentic. o durere atât de specifică. un sunet atât de românesc (“O. timp de un întreg deceniu europeană? De ce trebuia să-l studiem în licee un semestru spus că izvorăşte din simboliştii francezi. pentru a le scoate şi a le valorifica din plin după victoria revoluţiei. răsucite. decât "O. Ca şi cum nu s-ar şti că opera marilor poeţi este scrisă în sufletul poporului lor asemenea mesajelor secrete care ies la iveală numai la flacără. / Prin asta eşti celebră-n orient. toţi marii poeţi erau expulzaţi din câmpul literaturii. unele lucruri de la începutul literaturii noastre contemporane proletcultismul. nu aveau cum să-l absolve de eroarea de a fi poet. plină de umor!"). publicată încă din 1914. nici convingerile sale socialiste. încât devine intraductibilă nu pentru că. / O. / Eu ştiu şi bine-a dărâma". mereu aşa / În vise dulci. pag 172 din 281 . hidos burghez. ţară tristă. Nici destinul său proletar.Editura Liternet 2003 topor" şi al atâtor strigăte de disperată aşteptare a unei alte mi se par şi mai de neînţeles. lumi.Coridoare de oglinzi O uimitoare nevoie de calp. când poezia românească avea. într-o vreme în care mult mai revoluţionarul şi mai marele poet ne era încă aproape ilicit . un poet modern de talie întreg pe blândul şi firavul Păun-Pincio. în frunte cu Eminescu. cuvintele nu sar putea traduce şi în alte limbi. Într-o perioadă în care.contemporan? Erau oare mai incendiare versurile despre care învăţam că A. Există în acest poet. Toma le introdusese în sticle şi le îngropase în pământ de frica Siguranţei. De ce trebuia supralicitat bunul poet Neculuţă. dormi adânc. cu nimic mai puţin proletar decât el şi încă mai neîmpăcat cu lumea. iar Ana Blandiana . în revista Ilustraţiunea 1926? Ce putea să împiedice.

tot mai aproape. oglindindu-i şi lăsându-se întunecată la rându-i. Şi poate că ne-am fi îndepărtat excedaţi şi grăbiţi pe asfalt. nimic din acel aspect emfatic şi cabotin nu mai impieta asupra spectacolului care ni se desfăşura cu o dramatică încordare. o anumită emfază exagera şi strica efectele lunecării. marea părea că încearcă. Zei înfrânţi.atunci când în următoarea secundă ar fi trebuit să rămână piscul gol. ca pe nişte mesaje neformulate complet şi răzgândite mereu în ultima senzaţie ale celor ce i-au părăsit de mult. Faţă în faţă cu muntele. părăsind şoseaua principală. în cele din urmă ochiul. aş zice. dar încă în viaţă. Olimpul se învelea în cortine mereu mişcătoare de nori care păreau să promită şi să sustragă. Faptul că se lăsa tulburată de văzduhul cutreierat de CORTINE Ca şi cum ar mai fi ceva de ascuns. fără să reuşească să ajungă totuşi vreodată. Iar faptul că nu reuşeam să descifrez ceea ce ea încerca atât de încăpăţânat şi de riscant să-mi spună. eroi ologi. ferindu-şi agonia de privirile dornice de nerenunţând încă la prerogativele atât de derizorii ale nemuririi. Pentru că din prima clipă am avut sentimentul că fac ceva interzis şi urât. de mult descalificatului paradis. şi numai când unul se sfârşea de tot .un altul îi lua locul într-o ştafetă savantă. în afara zonei de influenţă a pâclosului. cine şi ce se ascundea dincolo de curgerea continuă a ceţurilor legate evident printr-o complicitate căreia numai noi nu reuşeam să-i prindem sensul şi misterul? Privit de pe şosea. părea rezultatul unui chin mai vechi şi mai adânc în care valurile erau încercări . cu un fel de înverşunare lipsită de logică şi cu un fel de vinovăţie lipsită de sens. marea era ambiguă ea însăşi în felul în care îşi apropia valurile abia schiţate de ţărm. Aşa am pornit. umede şi reci. neobosită şi fără succes. Aşa cum venea fără încetare spre mine.Coridoare de oglinzi clipă. dar nori. obiectul secret şi mereu subînţeles al tainei.de a dezvălui şi de a se elibera. muntele îşi schimba înfăţişarea. spitale de nimfe trecute şi azile de satiri bătrâni acoperindu-şi decrepitudinea cu hlamide zdrenţuite de nori. Norii erau acum orbitori şi lunecau mai încet. înaintam cu ochii pag 173 din 281 . care păreau făcute mai mult pentru a fi văzute decât pentru a însemna în sine ceva. înspre Olimp. spectacolul părea totuşi mai mult grandilocvent decât misterios. înaintând pe acel drum pustiu pentru a viola o taină poate inexistentă. expus fără apărare privirii . mă înverşuna şi mă obliga să descopăr pe cont propriu totul. să-mi spună ceva esenţial despre taina înfăşurată acolo sus în văluri precaute. pentru a vedea o rană poate neînchisă. un anumit cabotinism al cerurilor.întoarse din drum de legi mereu mai puternice .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Pe cât urcam. probabil. de cealaltă parte a şoselei. ar fi obosit. prin aceeaşi secvenţă a mişcării. într-o aproape perversă amânare a răspunsului. se multiplica. în faţa ochilor. rulând înspre ceruri mai limpezi. dacă n-ar fi fost marea.

să lăsăm în urmă nedezvăluite rănile pe care norii le bandajau de milenii cu feşe umede şi complice. piatră disperată şlefuită cu duioşie de nori? Am început să coborâm. deasupra noastră piscurile cuprinseră stins ameninţători şi fără speranţă. cu capetele în pământ. străini deodată de propria noastră curiozitate şi înverşunare. înfrânţi de logică şi mândri de dramul de înţelepciune pe care l-am descoperit în noi. Ce-am fi putut descoperi şi simţi odată ajunşi jalnici şi încăpăţânaţi alpinişti ai simbolurilor . Pe scena suspendată. dar asta nu însemna că noi aveam dreptul să pipăim decorurile şi să tropăim în culise.Coridoare de oglinzi ceea ce speram să vedem şi sensul urcuşului. Atunci ne-am întors. cuprinşi de ruşine. Când am plecat privirea eram înconjuraţi de munţi. ca şi cum ar mai fi avut ceva de ascuns. ascunsă cu atâta grijă. Zeus murise desigur demult. grăbiţi să plecăm. în timp ce în urma noastră Olimpul se învelea singur în nori.în piscul cel mai de sus al sacralităţii. dar munţii ne pag 174 din 281 . erau în continuare drapate. nemaivoind să descoperim nimic.Editura Liternet 2003 suspendaţi de norii aceia atoateştiutori uitând pierduţi şi Ana Blandiana .

Pe lângă vârsta adunată a acestor vietăţi urmându-se prin milenii în generaţii cât veacurile. şi necropola paleocreştină de la câţiva kilometri.o mânăstire şi un sat. o aşezare de Dere.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . A trebuit să-l văd scris pentru a-l înţelege. cu albii mânăstirea şi satul era unul şi acelaşi lucru.nu se legau în mintea noastră pe platoul portocaliu şi prăfos. mişcându-şi apele veşnice. La această linişte se adăuga faptul că ne aflam în Dobrogea. fără să se retragă sub carapace. şi ruinele încă mai vechi şi mai depărtate de la Histria. ca o blană verde. nici aşezarea aceea bucolică. viile şi grădinile lor de zarzavat un deal înalt şi brusc pe coama căruia trona o biserică inedit de mare şi curios de severă. parfumată a pământului. Ne-am apropiat de ea s-o privim şi ea s-a oprit cu bunăvoinţă parcă.şi numele turcesc al pârâului. De fapt. Eram neliniştiţi ca şi cum s-ar fi strecurat undeva cum am fi aşteptat să se întâmple ceva care să ne rezolve Ne plimbam prin pădurea care începea în spatele caselor urmând pârâiaşul cu ciudatul nume Dere. Casele. de păduri. fără nimic neobişnuit şi numai după un timp liniştea care domnea peste ele şi absenţa copiilor de pe uliţi aşeza un clopot ciudat şi sterilizator peste aşezarea înconjurată strâns. şi am pornit mai departe şi noi. şi. perechi. Apoi a pornit mai departe.Coridoare de oglinzi uscate de râuri.cum ar fi numit o întreprindere . Vreau să spun că nimic din ceea ce ne înconjura . retrase nu atât de demult de pe pământul acestei Dobroge unde noi descoperim peisaje şi ne mirăm de etimologii. ne liniştea şi dădea un sens tuturor nepotrivirilor de până atunci. iar acest fapt.sau poate mai multe? . pui de câteva decenii sau adulţi de câteva secole. frunze setoase şi vârtejuri de nisip al Dobrogei. păreau idilice şi prospere. Se numea Cilic măsură mi se părea mereu reductibil la un număr de iniţiale incomprehensibile şi absurde pentru a numi . fără teamă. . în nordul ei muntos dinspre Dunăre. nesfârşit de veche şi mai depărtată încă. şi parcă protector. Ştiam că ne aflăm în Dobrogea. nici mânăstirea aceea atât de puţin monahală . Cilic pag 175 din 281 o greşeală (în ceea ce ştiam sau în ceea ce vedeam) şi ca şi PĂDUREA DE ŢESTOASE Însuşi numele locului era ciudat. strania lor descoperire. şi pe cât descopeream mai multe. care la început ne emoţionase. în aşa nedumerirea. zeci şi zeci de ţestoase mai mici sau mai mari. lângă Niculiţel. şi iarba trecătoare în mai puţin de o vară de pe colina bisericii prea mari.case înconjurând cu livezile. înlocuitoarele chiliilor de altădată. sau familii întregi. marea verzuie. nici plaiurile cu iarbă vie. câteva zeci . şi am întâlnit alte şi alte ţestoase. când am văzut prima broască-ţestoasă târându-se încet cu o anumită maiestate. totul se lega şi primea un sens .nici colinele împădurite. neverificat prin nimic de peisaj. ne dădea un straniu sentiment de inadvertenţă şi ne lăsa parcă să aşteptăm mereu să se întâmple ceva.

pe care-l purtăm fiecare în noi.Coridoare de oglinzi prietenii. a însemnat prin pădurea cu ţestoase unul dintre acele puncte misterioase şi de neconfundat în care axa schema este chiar esenţa.Editura Liternet 2003 Dere. ciudatul nume al unei vacanţe de la temelia unei Ana Blandiana . timpului se întretaie cu linia spaţiului pe graficul unde pag 176 din 281 .

Trebuie chiar anotimpului. Dar pentru că amiezele erau calde încă şi greierii incomprehensibilele. totul va intra în putrefacţie. cu această zăpadă subţire. încă pentru că strugurii continuau să se coacă atât de convinşi de nelimitarea perfecţiunii lor.Coridoare de oglinzi căreia dintre marile ordine ale frigului nu i s-a conferit încă BRUMA Nu pot să susţin că nu ştiam ce va urma. Pentru că între a afla o nenorocire şi a crede cu adevărat în ea. chiar şi inconştienta. de timp şi de pământ. se făceau că nu observă înaintarea . Aş fi nesinceră nerecunoscând că presimţeam totul. însuşi sufletul meu ilogic şi încăpăţânat. vegetal. zărind un mugure. şi cele mov tot mai ultraviolet. pentru că toate fiinţele legate. otrăvitor prin răceală. aberanta speranţă care. dar noaptea nu încetau să-şi clameze să mărturisesc că.totuşi inexorabilă . neatins de brumă. biete vreascuri pierzându-şi până şi amintirea culorii. Soarele. cunoşteam biografia puritatea. fragezii mei trandafiri atârnă bătrâni dintre frunzele putrede. salvat de o frunză. cârciumăresele s-au uscat deodată. al amiezii luminează cu o perfidă cruzime totul. pag 177 din 281 . Faptul că ştiam că va cădea bruma nu se înrudeşte prin nimic cu această privelişte lunară. pentru că frunzele nu se hotărâseră încă să cadă. În două. însă atât de liniştitoare drame. în câteva ore. trei zile. ci numai posibilitatea de a îngheţa. frunzele pomilor sau mototolit pe crengi. nici de experienţă. cu acest strat alb... verbe stătea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . stă întotdeauna speranţa care nu se lasă înfrântă nici de logică. această grădină aglomerată de masca strălucirii a căzut şi ea. dar pentru că daliile galbene erau din ce în ce mai orbitoare. Exorbitantele mele dalii nu mai sunt decât gheme de zdrenţe murdare şi umede. strălucitor. ca o pernă protectoare de aer. a o realiza cu adevărat. şi daliile roşii ardeau tot mai triumfător. Totul. iar trandafirii nu încetaseră asemenea mie. nu puteam nici eu să cred ceea ce aflasem că se va întâmpla: între cele. încă să nască fragezi boboci. îşi strânge tremurând pumnii copilăreşti şi-şi spune: poate totuşi va mai înflori. atât de asemănătoare aparent. nici chiar de cele mai dezastruoase evidenţe. ştiinţific. aproape fierbinte. încâlcite jalnic şi suspendate milog. lăsând în loc acest apocalips cadavre.a anului. lipsite până şi de demnitatea căderii.

unde noi pândeam după fiecare curbă a şoselei herghelii de centauri înţelepţi? Încerc să-mi imaginez o Grecie desprinsă de tot ce ştiam despre ea înainte. Abia acum. arsă înainte de a ajunge să se înalţe din ţarina care.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Ce impresie mi-ar fi făcut acest golf ca o ilustraţie de basm şi acest munte prin nimic înfricoşător? Dar nu aşteptam răspuns. acea biată răscruce de drumuri sărace de munte. Stăteam la câţiva kilometri de Delfi. şi totuşi. de tot ce căutam şi găseam . sau tocmai de aceea. Cum i s-ar părea unuia pe care destinul lui Oedip nu l-a tulburat niciodată. ca într-o lojă înaltă şi priveam sub picioarele noastre emoţionate şi atârnate în gol.aproape teoretic . la rândul ei.înspăimântătoarea vale de la Micene.pe fiecare metru de pământ. unde noi ne-am oprit zguduiţi de amintirea paricidului? Dar ruinele nisipoase şi provinciale. când le vedeam. trebuia să facem un efort pentru a înţelege. iar personajele continuă să pledeze.pentru că ştiam că se află acolo . cu satele lui atât de turistic arhaice.Coridoare de oglinzi mai ridicole. când întreaga-mi atenţie şi sufletul tot concentrat în priviri coborâseră prudente pe apă şi pândeanm. o îndoială că există. sosise Apollo purtat de delfini şi se adevărat. şi fiecare piatră o întrebare de nedezlegat? Dar Peleionul. abia reuşeşte să mascheze cu un strat subţire piatra scoţându-şi colţii care au sfâşiat neamul Atrizilor. care n-a auzit niciodată de Homer şi pentru care tragicii greci nu există. de la Eleusis. înspăimântată deodată. fără să mă fi îndoit niciodată de existenţa lor. prăfoase şi încinse de seceta mai multor milenii. părându-mi-se mereu că zăresc sosirea lui Apollo pe mare? pag 178 din 281 . unde nouă ni se părea misterioasă fiecare şopârlă. m-am întrebat cum mi s-ar fi părut toate acestea golite de covârşitorul lor conţinut. golful rotund şi ireal de albastru spre care muntele cobora. urcând înspre muntele care se înălţa în spatele nostru şi se numea Parnas. cu cât mai patetic cu atât stabilise în Delfi. nu mă gândisem niciodată că ele există în această realitate. şi încercând să mă eliberez de propria mea emoţie. pe marginea abruptă a drumului. înverzit la poale de măslini. Cum l-aş fi putut da. îmi dădeam seama că. despre care nu aveam nici MĂ ÎNTREB Mă întreb cum ar putea să i se pară Grecia unui vizitator care nu ştie nimic din mitologie. Pe apa aceea. acele pante aride acoperite cu o abia eufemistică iarbă. încerc să-mi imaginez impresia pe care ar produce-o asupra unui asemenea om . Şi atunci. o cauză de neînţeles. Totul era acolo tangibil. şi ceea ce reuşesc să închipui este o imagine asemănătoare unei dezbateri urmărite la un televizor căruia i s-a tăiat sonorul.

buimăcit de ecourile Gării de Nord. dureri ale celor privire neobosit comparativă şi sufletul pag 179 din 281 . cu ochii respectuoşi sub sprâncenele împreunate de greutatea işlicului. acestui călător curios şi acestui scriitor stângaci care nu oboseşte să se simtă răspunzător de. privind. încerc să mi-l imaginez pe boierul cu suflet de şcolar silitor. nici o clipă uitatele. serios şi de bună-credinţă. acestui ctitor de şcoli şi constructor de abecedare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . suntem totuşi fiecare câte un Dinicu Golescu înaintând . mereu curios printr-o lume aşezată emoţionant în balanţă. În avioane supersonice. acest cartier care pe vremea lui se nemaipomenit lucru! . Să ne amintim că acestui boier "înpuns de cuget" care nu poate privi costumele plugarilor austrieci fără să-şi amintească ţăranii lui valahi. ÎN BALANŢA Încerc să mi-l imaginez pe Dinicu Golescu prin acest cartier al meu. cu largile-i haine orientale umflate de vântul istoriei. simplu. mahalaua Duşumea. îi moştenim cu toţii neînfrânta legare a inimii de o bucată de pământ. Încercare aproape eroică.niciodată indiferent. pentru că - podită cu scânduri. înaintând prin timpul viitor lui aşa cum înaintase prin spaţiul uimitoarei Evrope: greoi şi naiv. care invidia neumilinţa cu care îşi salută nemţii împăratul şi "fireasca slobozenie" a padovanilor. O comemorare este un fel de contract între lumi pe baza căruia suntem obligaţi să ne oprim o secundă din goană şi să ne amintim. în transoceanice sau în autobuze cu aer condiţionat.Coridoare de oglinzi lăsaţi acasă. îi moştenim noi armele de hârtie şi curajul de a ne privi singuri. comparând. stăpânit de antenele radiodifuziunii.. exerciţiu de imaginaţie excentrică şi înduioşătoare prin contrast. dar nelipsită de deliciile epatării. cutremurat de tramvaiele şi de camioanele pieţii. nemaitravestiţi de giubele. uimit şi dornic să înveţe. libadele şi şaluri.cârciuma care îi marca centrul era numea. îi moştenim dureroasa răspunzând mereu de pe acelaşi meridian..

Şi dacă. un minuscul cimitir format din două. La rândul lor. cinci. prea mare pentru a nu ascunde şi altceva decât grija. nici nu putea fi vorba despre setea celor care le săpaseră.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . La răscruci sau numai la cotituri. de a stâmpăra setea. fântânile care îi aşteptau de-a lungul acestora erau prea numeroase pentru a nu sugera.pentru că. cel viu pune cel puţin o troiţă lângă o fântână mai veche. Oricum. săpate pe marginea drumului. cumpănă sau numai cu jgheab mereu curgător. dar şi mult mai teoretică. când le e sete. la răcoarea ei liniştitoare demult. al Olteniei. misterul lor răcoros şi mai tainic: asemenea unei fântâni din întunericul vuitor al căreia ecourile se întorc îmbogăţite şi apa se ghiceşte pe cât de depărtată. Pentru că numai după ce m-am mirat cât de dese sunt fântânile. înţelege unii pe alţii şi le-am privit emoţionată ca pe un pag 180 din 281 . mult mai adâncă probabil. acoperite la rându-le cu şiruri stângace de vorbe încrustate în lemn: încât fiecare fântână pare. fântână. pe lângă altruismul ciudatei lor ospitalităţi. văzută de departe. fântânile ţin atenţia trecătorului trează la încăpăţânatul. ele nu m-a impresionat mai puternic decât fântânile. a prezumtivilor călători. La fântâni pentru ca trecătorii.înălţat triumfător peste însuşi izvorul Stixului al Călătorului Necunoscut. este însăşi MONUMENTUL CĂLĂTORULUI NECUNOSCUT descoperit aproape fabulos. în afara satelor şi chiar departe de ele. complicatul lor mesaj. cu roată. emoţionant şi inexplicabil. Ca un se dezleagă. Călătorii beau apă. am început să observ că ele sunt înconjurate de inscripţii şi troiţe. pe atât de limpede. bând. omagiu adus celor plecaţi. cei rămaşi sapă în memoria lor Căci fântânile sunt săpate cu gândul la morţi. Datele acestuia sunt însemnate cu grijă pe trunchiul fântânii sau pe crucile din jur . încă fierbinte. zece cruci al Multe lucruri m-au uimit şi m-au fermecat în nordul. să le evoce amintirea. ospitalitate adâncă şi filosofică sunt fântânile înşirate. Am băut pe rând din ele. cult al strămoşilor viu adânc Olteniei. trei. morţii înşişi pot veni să bea şi să se convingă de trăinicia memoriei lor. pe drumurile Obicei ancestral şi tulburător. şi un alt înţeles. ci despre cea. odată citite inscripţiile. indiferent cât de mulţi şi cât de însetaţi călători ar fi bătut drumurile de sub munţii Olteniei. asociindu-şi durerea nouă. oricât de necesară. şi-i pomenesc astfel pe necunoscuţii omagiaţi.Coridoare de oglinzi căror loc geometric. la umbră rotată de arbori sau numai sub aripa de şindrilă a streaşinei. dacă nu a săpat o fântână. dar nici unul dintre început m-a frapat numai frecvenţa lor. citesc inscripţiile. le-am citit pisaniile încrezătoare în posibilitatea noastră de a ne pomeni şi monument . De altfel. împletit cu acel antic Bibe viator. sufletul fântânarilor se descoperă şi mai adânc.

Vreau să spun că stranele şi catapeteasma. Era o capelă înălţată pe locul unei gropi comune a victimelor unei pustiitoare ciume din urmă cu câteva secole şi totul era cuviincios şi natural. esenţialul era sentimentul că totul se petrecuse normal. ca şi cum nimic AMINTIREA FĂRĂ NUME am văzut capela aceea decorată cu oase de om. Să fi fost îndemânarea artistului . Cum s-o descriu? Nu era vorba numai de o decorare de fapt. într-o liniştită şi obişnuită contemplare. de umbre galbene sau cenuşii? Să fi fost îndepărtarea în timp care transmuta organicul în mineral şi făcea din cumplitul flagel o frumuseţea medievală şi şi timpul stranie poveste? contribuiau Fără puţin îndoială la că şi să o uiţi pe parcursul contemplării. Şi am ieşit din ciudata capelă şi am plecat şi am uitat numele locului ei în pag 181 din 281 . totul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar nu mai ţin minte numele locului. oricât de teoretică. formând rozete şi coloane. Enorma suferinţă se supusese aceloraşi legi care făceau să moară plantele şi să se stingă celelalte vieţuitoare.remarcabilă . coaste. ci de folosirea artistică a materialului de construcţie care se găsea la faţa locului din belşug.aşezate cu migală şi gust. încât macabrul pacea contemplaţiei noastre. aghiazmatarul erau făcute din femururi. clavicule. altarele. haşuri şi linii de fugă. Dar esenţialul era altceva. sternuri. vertebre . Privind totul pe îndelete. că. omoplaţi. cu siguranţă celebru din moment ce maşina în care eram a făcut un ocol destul de larg pentru a o putea vizita. candelabrele şi sfeşnicele. că începeai chiar extraordinar nu intervenise. Înfrânte de natură. atrăgător.şi armoniile acelea de alb nuanţat. absolut totul era supravegheat şi devenit decorativ. am înţeles că mai uluitor încă decât ideea constructorului era faptul că ea nu te uluia. Şi m-am gândit că amintirea.pe teritoriul Cehoslovaciei.asta Nu are importanţă când şi nu îmi mai amintesc unde ştiu . toate claviculele care formau grilajul confesionalului erau exact la fel de subţiri. nu fusese decât victimă. cu excepţia acelei fantasmagorice idei a decorării.Coridoare de oglinzi aproape că nu mai intervenea. O molimă era oricum mai puţin decât o crimă. Era . meşterii avuseseră de unde alege şi totul fusese potrivit cu grijă. Omul nu fusese vinovat. oasele morţii trecuseră în natură şi nu mai păstrau din moarte decât visul reînvierii.ale Inchiziţiei era mult mai greu de îndurat decât vederea acelor biete oase înfrânte de ciumă şi transformate în mobile şi obiecte de iluminat. omoplaţii care formau candelabrul descriau exact acelaşi arc de cerc. prelucrate artistic peste sute de ani. că numai firii îi aparţinuse cruzimea ce îngrămădise acele hecatombe. moartea fusese naturală. a rugurilor .la fel de îndepărtate în timp . O mare cantitate de migală intrase desigur în acea înjghebare artistică. oricât de violentă. femururile care închipuiau picioarele stranelor aveau exact aceeaşi lungime. fine desene şi reliefuri în monotonia albului văros.

Ana Blandiana . simţind poate că faptele firii nu au nevoie de nume păstrate-n memorie şi nici de emoţii absolvitoare de păcat.Editura Liternet 2003 curând.Coridoare de oglinzi pag 182 din 281 .

cu singura .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . La început a fost numai o stupoare. În primele ore mai reuşeam să improvizăm echipe. să desenăm şotroane. numărând cu cerbicie zilele şi orele care ne mai despărţeau de ea şi făcând în minusculele recreaţii planuri nesfârşite despre ieşiri la râu. nu-i cunoaşte definiţia. dar care atunci în copilărie apărea intolerabil.dar imperativa. Partea din dreapta era un mare căruia scria nu călcaţi pe iarbă. ceea ce am simţit atunci când am fost anunţaţi că. mai redusă ca suprafaţă. abia trăgându-ne răsuflarea. să alergăm la dea ascunsa şi să ţipăm la bâza. atunci când printre teze şi scoateri la răspuns aşteptam suspendaţi de nerăbdare vacanţa. absurdul nu l-am descoperit de la început. mai contrariaţi chiar decât noi. apoi a fost acel teribil sentiment de frustrare care în doze mici. încet crescătoare. suntem convocaţi la şcoală. pe iarba de după pancarte purtându-şi pictată artistic (cu fiori!) interdicţia nu rupeţi florile. o uimire. a venit înţelegerea şi s-a definit absurdul. de dimineaţa până la prânz. Ne sculam în continuare dimineaţa ea şi cum anul şcolar nu s-ar fi terminat. Cu cât chiar profesorii. misterioasa locuţiune tabăra de curte. pofta de hoinăreală şi lipsa de frâu pentru a înţelege. împărţită în două sectoare inegale TABĂRA DE CURTE Cred că absurdul l-am descoperit prin clasa a opta. Stăteam cu toţii în curte. şi numai târziu. poate fi suportată de-a lungul unei vieţi. pătrată. Nu. dacă nu s-ar fi convertit în revoltă. cu atât înţelegeam mai clar că nimeni. excursii în vibranta ei intensitate acea intensitate aproape munţi. zilnic între orele 8 şi 13. nici cuvânt tabără. aproape ucigător. Partea din stânga. cu o groapă de sărituri într-un colţ şi o plasă de volei. se destrămau de la sine. Aceasta era curtea care forma. expediţii în Deltă. dar treptat obligaţia de a fi veseli şi de a ne distra începea să ne apese. florile căruia abia se vedeau careu de pământ bătătorit. cu simţurile tocite de renunţări de acum. Trebuie să fac un efort şi să-mi amintesc în toată halucinogenă de care numai copilăria e în stare . ruptă şi înnodată pe alocuri. era ocupată de un părculeţ dichisit pe cărările căruia erau sprijinite tăbliţe cu trecerea interzisă. împreună cu destul de ambiguul treceau zilele. poruncitoarea indicaţie de a ne juca. ne luam pacheţelele de merinde şi alergam la fel de speriaţi de întârziere spre şcoala în curtea căreia intram în ultimul minut. de o alee asfaltată care lega ghereta portarului de intrarea Era o curte mare. îndemnurile pag 183 din 281 . homeopatice. după zile şi zile propriu-zisă a clădirii. pentru a participa la tabăra de curte care se va desfăşura pe toată durata vacanţei. jocurile nu mai reuşeau să se închege. de a doua zi după încheierea cursurilor. spre vară. plecări la bunici.aşteptarea libertăţii promise. o senzaţie de incredibil şi bănuiala că nu e vorba decât de o glumă pe care feţele deodată străine ale profesorilor nu păreau să o guste deloc.Coridoare de oglinzi zadarnice.

Coridoare de oglinzi obosit nu mai foloseau la nimic. Ar fi fost mai uşor să mergem la lecţii. tot ce aveam dreptul să facem era să fim fericiţi. îngustă şi pag 184 din 281 . dar biblioteca nu funcţiona în timpul verii. ar fi fost mai uşor să citim. fără greş aşezaţi pe pământ în umbra zidurilor. dar clasele erau închise.Editura Liternet 2003 agasate ale profesorului de serviciu care ne supraveghea Ana Blandiana . într-o letargie suspendată numai de sunetul eliberator al clopoţelului de la 13. iar orele amiezii ne găseau prăfoasă.

îi verificasem.de operă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu miros de fin. altruistă şi dulce. o regiune de o frumuseţe blânda. mult mai jos decât noi. stilizat ca un decor de teatru . Seara care întârzia şi ne îngăduia încă. jos. ne pag 185 din 281 . drumul. ca nişte ilustraţii la basme. ca prin apa mângâietoare a unei mări. ca pe un ţărm dincolo de care nu respira. mai precis -.amintirile mele neepice. în zare. departe. în măsura în care nu sunt legate de întâmplări . cinci sau şase kilometri printre vii şi păduri. vişini dând în copt şi câmpuri năpădite de maci roşii. după ce rătăcisem prin orăşelul acela frumos şi oprisem pe zidul lui medieval ca pe un dig. însă. fiecare câine. Drumul pe jos până la Cagne sur Mer.Coridoare de oglinzi NEEPIC După-amiaza de pe parapetul înalt de la St. real numai pentru că fusesem acolo. uluitor în care ţin minte fiecare mireasmă. fiecare vişin. asemenea Umbriei. Felul minuţios. lătrat de câini. coline încununate artistic de cetăţi zimţate. ci. prin peisajul acela care nu părea să aparţină realităţii. existenţa. deci. se vedeau castelul şi cetatea de la Cagne sur Mer. mari şi mulţi cum nu mai văzusem. Paul de Vence unde. marea. văi şi cipreşi. Ispita de a trece.

acţiunea trează nici nu par adesea decât nişte concesii făcute dogmatismului literar. acţiunea şi personajele şi-ar dezvălui ascuţişuri şi violenţe care înainte nu se bănuiau. spusă parcă în somn. se înscrie marea taină a geniului sadovenian. aceleaşi încete hălăduiri peste pământul Moldovei acoperite de codri fremătând de bouri. şi câteva fapte pe înţelesul nostru. De aceea faptele lucide par uneori adăugate miezului somnos al cărţii . dispare răpiri. şi chiar uneltirile şi agitaţiile politice din Fraţii Jderi. revolte. am observat că. printre atâtea veşnice miracole greu de pătruns. între cel ce spune şi cel ce aude spusele. în relatare sumară. Povestite. năvăliri. printre ochiurile rare ale întâmplărilor senzaţionale.Coridoare de oglinzi bălţi fierbând de peşti şi neamuri vechi de oameni negrăbiţi ÎN SOMN De foarte de mult. ca şi cum. pedepsiri.căci. pag 186 din 281 . pare crâncen şi sângeros. Creanga de aur şi Nopţile de Sânziene divulgă epici aventuroase. dar tot ceea ce. cu domoală încăpăţânare. paginile lui Sadoveanu creează o cu totul altă realitate decât cea izvorâtă din carnea moale a vorbelor scriitorului. descoperă mereu. de pe vremea când la sfârşitul lecţiei din carte scria "Povestiţi pe scurt subiectul bucăţii literare de mai sus". faptele. din copilărie încă. Epica. ca şi cum ochii lui albaştri prin care zboară păsări şi înoată peşti. devenită în carte sub nimbul placid al rostirii molcome. parcă în somn.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . se mişcă magi şi alunecă popoare. omoruri. violent şi cumplit. pe lângă spectacolul acelei Moldove de început de ev. sinucideri. Nunta Domniţei Ruxanda şi Nicoară Potcoavă. rezumate. uneltiri. ca prin însăşi plasma. stă marea artă a povestitorului care. a universului? alunecă. spectaculoase înşiruiri de lupte. Căci nu în ceea ce povesteşte. scăpată de sub hlamida aburoasă a frazei. al acelei lumi nestricate încă de om. Neamul încă de vreme. aceleaşi hanuri cu pui în ţiglă. între rostire şi ascultare. şi atunci sar îndura să amestece. bătălii. De altfel. ci în timbrul glasului. crapi în proţap şi vin în căni noi de lut. Zodia Cancerului. iubiri. ce înseamnă dragostea şi moartea lui Alecu Ruset din Şoimărestilor şi Fraţii Jderi. prin care eroii sensibilă. în ştiinţa articulării. cititorii contemporani de romane. auzită parcă din depărtare. ne-ar descoperi cu uimire pe noi. cavalcade.

toamna am sentimentul că încep viaţa din nou. decât atunci când fiecare atoni de văzduh şi fiecare celulă de clorofilă te cheamă şi te seduce. dimpotrivă. bruma. Dar între nostalgia disciplinei studioase. ploile. Ceea ce pare deci un curaj nu e la urma urmei decât o laşitate. S-ar putea ca totul să fie o nemărturisită amintire a mereu fascinantelor începuturi de an şcolar: a acelor ceţuri care aveau mirosul creioanelor proaspăt ascuţite. pag 187 din 281 . de gutui. cineva ar fi întors cu grijă maşinăria unui orologiu care stătuse uitat de nemişcare toată vara şi acum timpul putea automat să se umple cu gonguri conştiincioase şi egal distribuite. mă înviorează. Ana Blandiana . cu pedanta caligrafiere a orarului fixat pe capacul ghiozdanului şi-a etichetelor lipite pe învelitoarea manualelor noi. a acelor seri căzute devreme şi umplute cu pregătirea febrilă a uniformei călcate cu gulerul scrobit pe scaunul de lângă pat. nimbate de adolescenţă şi. E mai uşor să stai nemişcat în faţa paginei albe atunci când plouă şi e frig şi pisicile se strâng pe lângă sobe.Coridoare de oglinzi arătându-şi în funcţie de neînţelese CURAJUL MEU DE TOAMNA De fiecare dată. decât mireasma de Frigul şi întunericul. noroiul. iar această presimţire departe de a mă deprima. a acelor brume care aveau strălucirea caietelor noi. cu mobilarea pedantă a penarului plin de peniţe şi gume şi tocuri. de luni metalice şi încă că se vor sfârşi în curând este circumstanţe feţele negre sau aurii. îmi dă o nouă putere. părăsit decât langoarea senzuală arşiţei.de ce nu? o amintire din copilărie. de sfinţi sacadaţi sugerând poveşti cu atât mai fermecătoare cu cât mai neştiute pe deplin. ceea ce putea fi considerat ostil este un sprijin şi un aliat. dar de fiecare dată beatitudinea nostalgică a ultimelor zile de miere şi regretul . Curajul meu de toamnă ar putea fi. toamna clatină cu mai multe înţelesuri capete aurii. deci . ploaia şi vântul sunt mai uşor de fructe ritmată de greieri. În orice caz înlocuirea plutirii somnoroase prin paradisul de fructe şi jocuri al verii cu trezirea harnică şi disciplinată a toamnei nu conţinea nimic trist. ceaţa. Şi totuşi este mai mult decât atât. deodată.Editura Liternet 2003 misterioase. gata să cadă. nostalgia disciplinei eternităţii împletite din ameninţătoare străluciri în dimineţile reci şi serile nesfârşite. Nu ştiu de unde îmi vine această paradoxală senzaţie. decât mările de seminţe şi munţii de boabe.care le face mai frumoase contrabalansat de presimţirea noului ciclu declanşat odată cu frigul. era ca şi cum.

Se pătrundea în ea. ca nişte petale animate de un puls adânc mai mult decât floral. localităţi de baştină. sub lumina înlăcrimată a lanternei. peste biblice. Am intrat fără mari iluzii estetice. Poate de aceea prospeţimea ingenuă amintind naivitatea icoanelor pe sticlă şi vopseaua vie neînvinsă de umezeala seculară a stâncii goale se îmbinau. mai ales . pereţii brâncoveneşti. Acesta pictaţi ai mânăstirilor . dar niciunde mai mult decât în acea biserică din peşteră vandalismul acelor inscripţii nu mi se păruse mai complet. alţii şi-l încrustează numai de jur împrejurul capetelor.Coridoare de oglinzi era locul în care călugării mânăstirii din vale au săpat două bisericuţe. grăbit să ajungă în Olt. ajuns la stilizarea bizantină nu prin dogmă. ci prin intensitate. în multe alte locuri.splendidele pridvoare de speranţa frumuseţii lor. spectaculos şi aproape riscant. nu ne-ar fi îngrozit de prezenţa liliecilor. îmi amintesc un obraz prelung. cu ochi negri. fermecătoare şi incitantă. cu stânci bruşte şi brazi imperatori. De altfel. Dar pe deasupra tuturor liniilor şi culorilor. în ciuda reflectoarelor care luminau pielea reptilă a pereţilor şi formele lor mereu reticente. cu ochi mistici şi gene lungi. de pe un podeţ suspendat deasupra cheilor abrupte. totul scrijelat fără milă peste obrazuri şi ochi de sfinţi. mântuită deodată într-o mare hală. prea scurte pentru a fi reperate de ochi. Linia odoarele lăcaşului.acoperindu-se până la nivelul unui stat de om cu nume încrustate sadic în tencuiala zugrăvită. îmi amintesc inscripţiile. dar sunt şi cirilice datate pe la începutul secolului trecut. Sunt litere latine şi ani contemporani. Nume de botez şi de familie. mari. îmi mai amintesc două figuri de mironosiţe de o mare gingăşie. Nu pag 188 din 281 . ca o guri şi mâini de madone. cu pictura emoţionantă aşezată direct pe peretele stâncii. dacă fâlfâiri scurte. peste triunghiuri divine şi scene semnătură. ca a firelor de înaltă tensiune. şi o ciudată vibraţie. purtând încărcata ereditate a tuturor spaimelor din copilărie şi a tuturor poveştilor cu vrăjitoare şi farmece malefice. sentimentelor şi credinţelor. cred că impresia aceasta de piaţetă medievală în care se varsă ca nişte pâraie stradelele contorsionate ar fi persistat. atrasă INTENSITATEA SUPLICIULUI Am mai văzut şi în alte locuri. pe aureole. bisericoase.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ani de graţie. de jur împrejur. Unii îşi scriu numele dezordonat. în care retrăgeau din calea turcilor moaştele şi mai curând de aşezarea senzaţională a monumentelor decât culorilor şi a sentimentelor descoperite acolo în pântecul pământului m-a emoţionat neobişnuit. în viziuni încărcate de amintiri şi înţeles. Peştera se afla la câteva sute de metri deasupra mânăstirii Bistriţa în defileul păduros şi romantic al râului cu acelaşi nume. ca o piaţă din care porneau alte coridoare. de o conţinută nobleţe. nonşalant. pentru a se înainta apoi târâş printr-o galerie lungă de mai multe zeci de metri. mai exhaustiv. mai scunde sau mai înalte.

dar mi-e cu neputinţă să înţeleg pag 189 din 281 . ci şi cu intensitatea supliciului. Dar atunci de ce au fost scrise acolo. acest straniu viciu mă pot să înţeleg cauzele unui război.Editura Liternet 2003 poate fi incriminată o epocă. ci nemurirea numelui săpat în ea. a cărui distrugere nu este o infamie. Pentru că. în mod evident. Pictura distrusă este numai rezultatul acestei acţiuni îndreptate împotriva uitării. pot să înţeleg o rostul acestei profanări aproape inconştiente. pe acea frescă neobişnuit de emoţionantă. Şi ca orice Ana Blandiana . răzbunare sau o ticăloşie. ci o latură umană. nepreţios. Pot să înţeleg sensurile unei crime. nu distrugerea picturii este scopul acestei activităţi. şi nu pe un perete obişnuit.Coridoare de oglinzi lucru pe care nu reuşesc să-l înţeleg. dar a cărui rezistenţă nu e cu nimic mai prejos? Nu cumva nemurirea este considerată dependentă tocmai de această aneantizare a unei frumuseţi? Nu cumva perverşii purtători ai acelor nume au calculat legarea numelui lor de oprobriul cu atât mai îndelungat cu cât victima este mai preţioasă? Ca şi cum nemurirea călăului ar fi direct proporţională nu numai cu importanţa celui chinuit. incită şi mă obsedează.

lungă de mai mulţi kilometri. dar nu poate să însemne ceva. boii la jug. Şi. nesupusă probei de foc a conştiinţei artistice.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . într-un fel . modernii renunţau la amănunt pentru a sugera numai esenţa. Ca şi în muzeul epocii bronzului de la Olimpia. După fiecare metaforă-anunţ. Dar . Şi nu ştiu dacă atunci. ca şi cum ne-ar fi arătat operele celebre ale unui sculptor de geniu pe care-l cunoaşte numai el: acesta e păstorul cu oile. de capodopere.ciudat! . O mie de ani. şi nu ştiu dacă îndoiala mea nu ar vibra încă. cu un fel de mândrie personală. aproape sărac. ele nu vor fi niciodată în stare să zguduie un suflet asemenea operelor omeneşti.mai radicală. sfârşit prin a ne obosi şi plictisi în cel mai scurt timp. noţiunea însăşi de frumuseţe şovăia şişi căuta derutată definiţia. cu multiple rezonanţe şi nemaipomenite culori izvorând din complicatele procese chimice. peştera a INTENŢIE Îmi amintesc sculpturile epocii de bronz din muzeul de la Olimpia. Primitivii ocoliseră amănuntul. orgi scoţând la lovire sunete profunde sau subţiri. urmând de mai bine de o oră ghidul care. pentru că lor le va lipsi totdeauna pag 190 din 281 impresionantă şi aproape nefiresc de frumoasă. şi voinţa. pe kilometri întregi. şi efortul de a picura. efortul contemporan. aceasta statuia de a nu crede că e vorba de operele unui sculptor . aceleaşi falduri de piatră. Dar. confundabile. aceleaşi franjuri de calcar. în muzeul rădăcinilor artei de la Olimpia. nu m-am îndoit de importanţa acestei deosebiri. pentru că e fără intenţie. se oprea o clipă. picurii succedându-se din întâmplare pe acelaşi ţurţur de piatră îl transformă într-o statuie care poate să fie foarte frumoasă. Natura care se pricepuse să creeze acele atât de artistice forme nu se pricepea să nască şi altceva decât mirarea în faţa lor. metalul acela subţire. capra cu iezii. în timp ce le priveam. Şi îmi amintesc. aşteptând recunoscătoarele aplauze pe care avea aerul că le-ar fi meritat.nu ar da semnificaţii noi numelui acelei deosebiri. dacă o altă amintire . pentru că nu fuseseră în stare să îl redea şi păstraseră numai schema simplificată a naturii. redus la câteva linii puternic sugestive: un cal fugind.Coridoare de oglinzi libertăţii. statui aproape perfecte de animale şi oameni. Capodoperele naturii pot să trezească uimirea şi chiar descumpănită admiraţie. uluitoare în primul sfert de oră. Căci mileniile picurării nu presupun şi încăpăţânarea. sărind din piatră în piatră. natura e şi fără măsură.schema celor vechi şi esenţa modernilor erau extrem de asemănătoare. aceasta e fecioara. Aceleaşi mirifice şi fanteziste stalactite şi stalagmite. Emoţia mirată a frumuseţii de la început se destrămase în repetarea fără frâu. Vizitam o celebră peşteră. ne prezenta frumuseţile carstice realizând uimitoare forme antropomorfe. încât deosebirea dintre un primitiv şi un contemporan nu izvora decât din intenţionalitatea acestuia din urmă.

pag 191 din 281 . ci şi cel spre artă. este pavat cu cele mai bune intenţii.Coridoare de oglinzi drumul spre iad.Editura Liternet 2003 intenţia şi sensul făptuirii. De unde rezultă că nu numai Ana Blandiana .

fierbinte. aşa cum stânca ascuţită.al căror gust l-am prins încă din adolescenţă şi la care nu niciodată . fascinatoare nu atât prin nemărginita frumuseţe. Timpul îl căutam în toate aceste profunde şi senzaţionale întâmplări. ştiam că nu fusese. ci prin eternitatea profundă de dincolo de ele. numai timpul îl căutam printre coloanele răsturnate groase cât stejarii multiseculari . decât pielea încreţită de furie a pământului. timpul este cel mă ţine ca într-o operaţie magică ore întregi obligam trupul să mă urmeze în cele mai exaltate aventuri voi renunţa. în toate acele pinacoteci cufundate în umbră şi tăcere. şi acele cetăţi. da. în toate acele temple. miraculosul dispersat în vreme ca într-un văzduh de sfârşit de vară. sub stofele scumpe şi diademele TIMPUL Dacă mă gândesc ce am căutat în toate acele călătorii .de la Olimpia. Da. dându-i cu zgârcenie strictul necesar de somn şi de hrană.Coridoare de oglinzi greceşti. prin mirosurile ei putrede şi moi. în măsura în care asta va depinde de mine. printre mânăstirile adânc răsăritene transformate în centre de vot. prin culorile ei tăioase şi neliniştite. mirându-mă singură de care sinceritatea răspunsului meu: timpul. bogate ale madonelor baroce. de fiecare dată trebuie să răspund. dacă mă întreb care este numitorul comun al drumurilor în munţi. din burta bolnavă a pământului. a fecioarelor lui Giotto. printre catedralele catolice devenite săli de dans pentru statuile romane decapitate de noua credinţă. printre moscheele maure travestite în catedrale catolice. puterea lui de a uita şi priceperea lui de a aduce aminte. dacă încerc să-mi amintesc ce admiram în toate acele şantiere arheologice exasperate de soare.în toate acele călătorii ascetice în care. da. da. demascând. ştiinţa lui de a urâţi şi arta lui de a înfrumuseţa. prin adâncimea vremii căreia nu îi pot nici măcar bănui malurile. pe care talpa abia reuşea să se pună. din care puteam să-l adun fulg cu fulg şi să-l recompun. pentru a-i afla forma şi legile cărora trebuie să mă închin sau de care pot să mă feresc. inimaginabila lui ingeniozitate de a face bine şi fatalitatea lui blândă de a face rău. descoperind în satirii lui Picasso numai palide pastişe ale celor vii pe amforele pag 192 din 281 . saşie puţin de intensitate. şi acele palate pe care le-am vizitat şi pe care le-am iubit cu atât mai mult cu cât se apropiau mai duios şi mai ambiguu de ruină. urcând ore întregi clinul unui munte. printre încremenită pe malul mării. în acea ininteligibilă adâncime a erelor. al letargiilor marine şi al bântuirii epuizante a muzeelor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pleoapele de petală şi privirea. îmi intelectuale şi sufleteşti. linia timpului o urmam din sală în sală prin marile muzee. tineret. numai timpul mă cutremura atunci când. cursese lavă moale. căutam miraculosul cuprins regeşte între limitele lui nevăzându-se între ele.

am trecut înspre muzeul propriu-zis. pag 193 din 281 . Însă armonia formelor transforma poarta masivă din blăni de stejar. nesfârşită livadă încărcată de poame şi netrădând mâna ordonatoare.decât acela de a-ţi străbate propria ţară sau chiar propriul oraş cu ochiul proaspăt şi curios al călătorului neprevenit de nimic şi cu întrebarea ingenuă şi nespus de serioasă: "Cum mi s-ar părea dacă aş fi străin?". printre pruni vineţi de rod şi duzi înnegriţi de dulceaţă. urcând scări cioplite înspre pridvoare cu stâlpi răsuciţi. Din acest sat de capodopere. coşuri. pe lângă meri cu fructele roşii ticsite unele lângă altele pe ramuri. şi profitoare a omului. închis şi am trecut mai departe pe sub peri încărcaţi. lăsând în urmă lemnul bătrân de atâta frumuseţe. bineînţeles. trasată evident pentru uzul caleştilor.fără să fi ştiut nimic despre existenţa lui . sau .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . grindă cu grindă şi stâlp cu stâlp.Coridoare de oglinzi fier negru. aşa cum scria pe placa de lemn atârnată în stânga porţii întredeschise. a amiezii. furci mai frumoase decât odoarele.cu infinite delicii şi voluptăţi. unde casele fuseseră aduse. într-un mic castel şi într-o minusculă cetate. zi de închidere a muzeului. care ducea spre conac. Nu ascunsă şi adesea umilită pe care-o conţine . Am făcut-o firesc. De afară se vedea numai o mare. mirosind vetre pe care fumul mai multor secole s-a depus evocator şi monahal.în duioşia acoperit de bolţi.la Curtişoara. înaintând pe aleea lată. Conacul era o simplă culă albă. părea că viaţa dispăruse de mult.înaintând încă un pas în ambiguitatea emoţiei . înnegrindu-ne dinţii de dude. neobosită în marşul ei spre betoane.o săgeată pe stângă şoselei nea dezvăluit Muzeul arhitecturii gorjene de la Curtişoara. cu acea dispoziţie plutitoare a călătoriilor care există în sine. oţeluri şi maşinării complicate. Când . ca în reprezentările păcatului originar. asemenea unor bijuterii de răchită. nemăsurate de orgolii. contemplând şteampuri ingenioase. ferecaturile de cunosc un joc mai tulburător şi mai gingaş . Am petrecut ore lungi. pridvorul înalt sprijinit pe stâlpi rotunzi şi JOCUL DE LA CURTIŞOARA Drumul nostru ducea spre Tg."Cum mi s-ar părea dacă aş fi în străinătate?" Acesta a fost jocul pe care l-am jucat . am îmbătrânit muşcând din mere acre cu gust de ţărănie şi vechime. Frumuseţe mai evidentă încă în singurătatea tandră a fructelor şi în liniştea tulburată numai de câte o frunză căzând. râşniţe străvechi. nu prin destinaţia lor. Era. butoaie scobite în buturugi imense. cu nesperată mândrie . din această rezervaţie de artă. Era luni. acoperişul de şindrilă şi ferestruicile pentru uzul flintelor. mângâind unelte rudimentare de lemn. din alte locuri. Jiu şi îl străbăteam destinşi. Şi nu se vedea nimeni care să ne împiedice să intrăm. virgine de puterea metalului.

în timp ce deasupra. Nemărginit de diverse în fantezia lor. linguri. casele erau aşezate de regulă pe două nivele. sub formă de pat. înconjurată de trei părţi de pridvorul dantelat . Dar nu numai poziţia ei. spre un cabinet pe picioroange.lărgit în partea din faţă într-un fel de graţioasă loggia . ceaun. teascuri. cu vatră. înnobila această împărăţie a frumosului şi utilului. formată dintr-o odaie cu laviţe şi paturi.Editura Liternet 2003 Cu greu se poate echivala prin cuvânt frumuseţea Ana Blandiana . butoaie. şi eram fericită că la Curtişoara pot să închei printr-un triumf atât de riscantul meu pariu. ingenios. ale unei atât de fireşti şi ancestrale civilizaţii? Întinsă în iarba sălbatecă din care casele de lemn creşteau ca nişte fantastici arbori vii. la parter fiind încăperea cu unelte. totul sugera minunea somnului în aer liber pe un astfel de obiect. uniţi de scânduri pudice. Alături. o altă odaie. cu trei picioare. îşi avea sania lui aşezată vara invers. inventiv şi amuzant. tot sus.se înfiripa locuinţa propriu-zisă. aduse de bătrâneţe la culoarea osului mort. storcători. greu de descifrat. rodul unei nesfârşit de vechi dinastii de artişti. Spre acest pridvor urcau scări graţioase ca de castel medieval. coşuri. totul sugera luna care trebuia să-l scalde şi greierii care trebuiau să-l împresoare. pag 194 din 281 . piuliţe. gândite de stranii arhitecţi-ţărani pentru care fiecare detaliu era o podoabă şi fiecare podoabă un şiretlic pragmatic. mă simţeam eu însămi un fruct. blide. cocoţat isteţ pe stâlpi subţiri. şi mese pitice. încât străinătate. devenite artă. înconjurată frăţeşte de ramurile încărcate de poame ale celorlalţi arbori. scaune joase. perne stivuite şi scoarţe împăsărate pe pereţi. Cum mi s-ar fi părut. urmele acestea. ciudat de elegant în vechimea lemnului lui. dacă aş fi descoperit în acelor construcţii de lemn şi pământ.Coridoare de oglinzi totul părea de dinafară un fel de clopotniţă legată de casă printr-un coridor secret. şi acoperită cu un ţol vrâstat. Pridvorul. o ciudată şi ancestrală campanilă cu un uz misterios. şi tot acest pridvor se prelungea uneori cu un fel de galerie acoperită care ducea la mai mulţi metri depărtare de casă. ci şi stâlpii răsuciţi şi scândurile crestate ale bagdadiei.

suspendaţi metafore. Ce păcat. o credinţă adâncă din care se revendicau şi forţa şi gândul şi care. se concentrează . de reuşita unui epitet. statui a lui Zeus. pentru miile de spectatori ai stadionului sau pentru telespectatorii întregului glob.sensul unei întregi naţiuni. la umbra uriaşei. efortul fizic al unui copil se identifică cu efortul spiritual al unui popor. lăsându-le să se îndepărteze într-o mişcare din ce în ce mai centrifugă. sub stejarii Olimpiei şi rezumat până la durere . groase şi mai înalte decât stejarii.la rândul ei . mândria frumuseţii plenare a fiinţei umane. în momentul solemn al unui concurs. mândrie adânc filosofică pe care au pierdut-o de mult şi intelectualii anchilozaţi de reumatisme şi sportivii pietrele fierbinţi ale Olimpiei. le-a pierdut pe amândouă din frâiele religioasei sale gravităţi. Ce păcat că în elanul preluării moştenirii s-a uitat că olimpiadele greceşti se desfăşurau într-un cadru subliniat cultural. de victoria unei pag 195 din 281 . în finalul unei competiţii. palestre şi temple. recitări. în în trupul slăbuţ şi inuman de tensionat al unei fetiţe.arta a pierdut de mult din tot mai complicata sa definiţie noţiunea de performanţă şi sport. Nu numai cultura fizică s-a depărtat de cultură. Şi totuşi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .să le acorde note şi să le decerneze medalii. ci şi . monstruoasei poate prin dimensiuni. prea puţini autori cărora le-ar surâde ideea de a-şi pune suferinţa pe cântar şi de a-şi prezenta abisurile pentru a fi comparate.absurd de concret clipa aceea. în racheta unui adolescent suspendat de ultima încordare a muşchilor şi a voinţei. conferinţe şi expoziţii de artă. Cunosc. dizolvându-se în timp. spectacole. printre coloanele acelea mai trecându-şi cu greu examenele şcolare.ce fel de juriu ar trebui să fie acela? . printre concerte. Există acolo. căreia modernii i-au adăugat propriile pasiuni. de altfel. în anumite perioade. de muzică şi de poezie. am spus? Mă imaginez cu greu suită pe un podium şi spunând versuri cărora un juriu .Coridoare de oglinzi care îşi întindeau crengile pentru cununile învingătorilor. şi concursuri de teatru. Este o idee moştenită de la antici.. sub soarele care lumina egal stadioane şi amfiteatre. pe MIŞCAREA CENTRIFUGA Am tremurat întotdeauna de emoţie atunci când.. Există acolo. şi cuprinseseră chiar. ameţesc gândindu-mă cum ar putea fi clipa în care milioane şi milioane de telespectatori ar aştepta cu sufletul la gură.

Şi chiar dacă. îmbrăcaţi cu haine noi sau într-o vitală manifestaţie spre parcuri. dogmatic şi teoretic al echinoxului şi nici nehotărâta. acel pag 196 din 281 . venită de dincolo de pasiuni şi de idei. ea soseşte într-o altă zi. festivitatea solemnă a sosirii tot duminica se organizează. Nu m-am îndoit. Astfel. ai oraşului. ca în lumina unui fulger. nici o clipă. ca şi cum ar fi fost noi. şi dusă până dincolo de raţiuni şi sentimente. universale. pe străzile devenite deodată neîncăpătoare pentru locuitorii. reuşesc să le întrupeze mai greu. ci întotdeauna sfârşitul înflorit duminical al lui aprilie şi începutul reverberat al lui mai. semnificativa lună de trecere care îi urma. singure. Ţin minte din copilărie acele zile de sfârşit de aprilie. leagă magic între ele noţiuni pe care cuvintele. în clipa declanşării primăverii. înaintând ca sentiment al înfrăţirii adânci. galbene şi liliachii. primăvară. Datorez acelor electrizante duminici de sfârşit da aprilie intuiţia uimită că între carnea suavă a narciselor. căreia îi este cea mai umană formă de manifestare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . o aceeaşi substanţă capabilă dintre să se travestească între în cele mai diferite şi şi incognoscibile forme. aşezată după rituri străvechi şi secrete în porţile noastre. botul umed al mieilor şi trupurile bucuroase de a fi împreună ale oamenilor ieşiţi din ascunzătorile iernii şi numai purtate festiv. aproape magică legătură. Niciodată însă primăvara n-a însemnat pentru mine pragul simbolica. cu cer curat de sticlă albastră pe care soarele se rostogolea ca o bilă strălucitoare. sub crengile înflorite. s-a făcut în mintea mea.Coridoare de oglinzi singurătăţii există ceva profund comun. Iar această neînchipuită. şi mai ales cu toţi locuitorii oraşului ieşiţi pe străzi. nesperată identitate izvora acolo. cu ţigăncile aşezate idilic la colţuri în spatele unor fragede tarabe roze. care se întrevede. încolonaţi pe familii. încă din copilărie. triumful muncii nefiind în ultimă instanţă decât triumful vieţii. duminică ARMINDEN Primăvara nu mi-o pot închipui venind decât într-o duminică. neatentă. dar nu şi să se lase înfrântă în vreuna ele. o solidaritate mai mult decât umană. albe. Ramura de arminden. o obscură. răspunzând într-o uluitoare unanimitate chemării cosmice pe care o auzeau şio înţelegeau cu toţii la fel. de altfel. că investirea primei zile din mai cu simbolul solidarităţii muncii nu e străină de intuirea acelei mai adânci încă solidarităţi a fiinţelor vii. cu toţi pomii şi arbuştii curţilor şi grădinilor înfloriţi violent. ofensivi aproape în exultanta lor trecătoare şi demonstrativă. pe care nu mi-i închipuiam niciodată atât de mulţi.

prin auz. şi apoi lacrimi. alte fiinţe. un munte şi o mare. Şi pentru ca această solidaritate să nu fie contrazisă de nimic. înaintând încet din tulpină în tulpină. care purtau fiecare o rană făcută cu bună ştiinţă de om şi o pricinuise. Eram singură printre mii de copaci. una dintre acele minuni eline formate dintr-un templu. Crezusem că lunec fericită printr-o pădure şi înaintam oarbă printr-o uzină specializată în extragerea răşinilor aromate din arbori şi-a profitului din lacrimile plânse de pini. privirea rotită în jur descoperea zeci şi zeci de asemenea talgere profitoare ale durerii vegetale. pe un fel de policioară prinsă în deasupra. Templul fiicei lui Jupiter rămăsese deasupra pădurii. printre atâţia copaci de care mă simţisem atât de absurd protejată. cea de a patra stare de agregare: simbolul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . asemenea mie. în această benevolă orbire. pe care mi-i simţisem. farfuria era aşezată savant. O dată revelaţia produsă. şi încă una cu o menire cât se poate de senzaţională. Şi nu era singur. Mediterana aştepta. toate acele farfurii colectoare. probabil. înaintam cu ochii închişi şi mâinile întinse. înclinată între cer şi pământ. atât de nedrept. solidari. la poale. din când în când închideam ochii. Nu m-am putut împiedica să-mi imaginez hârdaiele cu răşină în care cisternele în care se transportau înspre negustorii de se vărsau. Eram singură printre atâţia arbori care ar fi avut dreptul să mă lovească răzbunător cu ramurile. asemenea unor fericite şi cercetătoare antene. una dintre acele minuscule parcele de univers în care. mai larg văzător. Şi nu m-am putut împiedica să mă întreb dacă nu cumva. vie cu adevărat. descoperind astfel lumea numai prin pori. pe creastă. care o formează şi de care nu mă deosebesc decât prin puterea de a mă opri şi a privi în jur. plângeam. în aşa fel încât PREŢIOASELE RĂŞINI Coboram coasta unui munte împădurit în insula Egina. mai adevărată încă şi mai stăpânitoare.Coridoare de oglinzi mirate în căuş ceva ce semăna cu o farfurie. Am deschis intrigată ochii: era o farfurie într-adevăr. Suspendată la un scoarţa pinului crestat adânc de o secure la câţiva centimetri lacrimile de răşină ale arborelui rănit să se metru şi ceva de pământ. pentru că într-un alt regn. la rândul nostru. vegetale sau nu. semănându-ne nu mai pag 197 din 281 farfurie menită să tragă pentru el foloasele durerii pe care o adune . nevăzută încă şi uitată. materia a descoperit cu delicii. Coboram printr-o pădure de pini pe un covor moale şi plăcut mirositor de ace uscate şi mă simţeam aşa cum mă simt întotdeauna într-o pădure: protejată şi cuprinsă în solidaritatea adâncă a milioanelor de fiinţe. lăsându-se în voia spiritului. prin miros. când degetele precaute s-au oprit cuprinzând disciplinate în adâncul ei. Înaintam deci într-un astfel de joc cu mine însămi şi cu puterea de fermecare a pădurii. şi descoperind-o. numai pădurea există. de milenii întregi.

Editura Liternet 2003 mult decât semănăm noi copacilor. pag 198 din 281 . se îmbogăţeau de pe Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi urma lacrimilor noastre.

Această severă selecţie care însemna de fapt o întrerupere a vieţii mele obişnuite prin reducerea complexului ei mecanism la o singură funcţie. aproape o senzaţie. pe care numai din acel perfect. pe înălţimea lunecătoare a simţindu-ne urmăriţi mereu de un bătrânel. am descoperit puntei Passegiatta. întoarcere . iar elementul acesta era apartenenţa la o ţară. pentru timpul călătoriei. ca pe o beatitudine alteori. halucinant anonimat o puteam arunca peste lume. încât plecarea şi întoarcerea au delimitat de fiecare dată câte un interval de suspendare a vieţii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci pentru puţin timp. când. îmi amintesc câteva mici întâmplări unde prezenţa ei ţâşnea din travestiul în care călătorea. din această umbră atât de propice privirii. în aşa măsură călătoria a însemnat pentru mine întotdeauna o înlocuire a condiţiei dramatice de martor . ca pe o haină pe care aveam să o reîmbrac la fără el .ce priveşte. o infinită determinare şi Israel. din toate sentimentele cunoscute păstram numai curiozitatea. o purtam. sub cerul mişcător al oceanului. N-am fost în călătoriile mele decât un ochi avid. Într-o amiază fierbinte. Numele mi-l IDENTITATE A pleca mi s-a părut întotdeauna nu a muri puţin. aflând că suntem români. Un singur element reuşea să mă scoată. se distrează sau se întristează la un spectacol căruia nu-i aparţine şi pe care nu-l poate determina în nici un fel -. într-o seară albastră-verzuie la Verona.cu mult mai comoda condiţie de spectator . aproape miraculos. asta mar fi obligat să revin la viaţa şi individualitatea mea complicată în care aveam un nume. Nu e un paradox. stingând lumina ascuţită. cerberul însuşi al intrării marelui amfiteatru roman ne-a condus sentimentalizat de întâmplare. când. în lungile şederi. ci un sentiment adânc. în cele din urmă că.Coridoare de oglinzi un sens. ne însoţea din plăcerea de a asculta sunetul pierdut şi prelung pag 199 din 281 .dar patria nu putuse fi lăsată acasă. întors din drum. Odată cu plecarea. lacom de fiecare nuanţă şi de orice semiton. De aceea nu mi-a plăcut niciodată să caut cunoscuţi sau să întâlnesc colegi. atotstrăbătătoare. cu emoţia şi curiozitatea amplificate de speranţa răcorii pe care aveam să o descoperim în mormântul lui Agamemnon şi topită de gestul paznicului aducând . capabil să înregistreze totul. din toate verbele cunoscute nu-l reţineam decât pe acela de a privi. clătinată de sete. din toate patimile cunoscute nu-mi rămânea decât nevoia de a cunoaşte.când a aflat că suntem din România un coş de caise.fără să uit cât de liber. regenerator. fericită. întâmplări mici. la Mikene. cât de bine mă simţisem mărturia sa se va judeca în cele din urmă procesul .implicat în desfăşurarea evenimentelor şi conştient că în funcţie de lăsasem acasă. plecat cu multe decenii în urmă în nostalgic al limbii române. aşa cum îmi purtam propriul trup. dar aceea de o mare intensitate. cu ora vizitării monumentelor depăşită de mult. ca pe o greutate adesea.

care mi-au rămas în memorie prin emoţia şi ciudata mândrie a aparteneţei. orizontul atlantic sub care împletite strâns şi greu explicabil cu simpatia pe care care eram. ochiul pag 200 din 281 . vocabulele limbii române. trezi. fascinat limpede de frumuseţile lumii. gustul caiselor mâncate în mormântul atrid. Şi atunci. făcând contururile să vălurească într-o dulce şi crudă comparaţie. ascultate.Editura Liternet 2003 neînsemnate. senzaţii Ana Blandiana . se tulbura o clipă de aripa bucuriei care îl traversa lichidă.Coridoare de oglinzi numele ţării mele îl putea. misterios. sub cerul înstelat al Veronei. care m-au electrizat în clipa scurtă a desfăşurării lor. singurătatea magnifică a arenelor antice pluteau.

dar nu la fel de vinovaţi. căţărându-se pe timpul trecut: "Aparţin unei vechi familii. ci şi în epoca de piatră. strămoşii tuturor existau nu numai la 1800. Dar toţi avem familii străvechi. Toţi avem câte un tată şi o mamă care au fiecare câte un tată şi o mamă.dar cât de des? . O familie mândră de secolele îngrămădite în urmă. cu vârful înfipt în ţărâna de la facerea lumii. pag 201 din 281 . Suntem cu toţii la fel de bătrâni. Întreg universul uman se sprijină pe aceste identice piramide răsturnate. un şir de învingători poate să fie un prilej de mândrie mai rar decât unul de jenă.cei mai buni. strămoşii mei existau pe la 1800". faptul că au lăsat sau nu un semn al trecerii lor îi deosebeşte pe unii de alţii.Coridoare de oglinzi PIRAMIDE RĂSTURNATE M-a mirat întotdeauna pretenţia vechimii. Dar dacă păstrăm siguranţa că rămân însemnate numai faptele învingătorilor şi bănuiala că nu înving întotdeauna . aceasta e diferenţa.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Faptul că ştii sau nu ce făceau acei strămoşi.

dintre toţi scriitorii pe care i-am cunoscut. dar De altfel. aproape cu aceleaşi cuvinte. Poate de aceea a fost.cu un zid orb şi scorojit înălţându-se brusc. trebuie să mărturisesc cu aproape sale dioptrii. ca într-un canon. singurul alături de care nu m-am simţit decât nu uitam.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . aproape fără să schimbe convinge. din jur. De altfel. aproape fără tranziţie. chiar numai ea. reluată uimitor. înainte de somn. el era cel care deschidea vorba. întrebându-ne de ce nu avem copii. nu avea aerul că se fereşte de oameni şi. încât nu părea să simtă nevoia unei CA ÎNTR-UN CANON Nu mai ţin minte când l-am văzut prima oară pe Marin Preda şi nici măcar când am făcut cunoştinţă cu el. N-am înţeles niciodată cum de împlinirea mai târziu a unei atât de obsesive dorinţe nu a reuşit. dacă nu are copii. Totuşi. Am ascultat această relatare de mai multe ori. Locuiam pe vremea aceea într-o garsonieră promiscuă din dosul unor magazine de pe bulevardul Magheru . să-l facă fericit. ai unei obsesii devenite . stăteam de vorbă în felul acela ciudat de deschis pe care şi-l permit în discuţii numai oamenii care nu-şi seamănă şi nu depind în nici un fel unii de alţii. deşi ne întâlneam destul de des. nici una dintre paginile pe oare i le citisem şi pe pag 202 din 281 cititor. deşi i-a fost hărăzită din plin. discuţiile noastre erau extrem de stereotipe. nu era o întrebare. a trebuit să mărturisească umilit că nu are. n-am avut niciodată impresia că singurătatea este o noţiune care i se potriveşte. întrebat De fapt. Nu-l făcea de fiecare dată în acelaşi fel. dimpotrivă. La acele ore şi pe acele străzi ne întâlneam uneori cu Marin Preda. întorcându-se în sat. Tot ce îmi amintesc este că prin 1968. Se plimba întotdeauna singur.în care stăteam cât mai puţin cu putinţă şi din care evadam noaptea târziu. noi nu eram decât martorii întâmplători. pe care nici nu-i mai vedea din dosul numeroaselor insuportabile. mai bine zis era vorba de o singură discuţie. O cuvintele. în faţa geamurilor noastre . ne cunoşteam de mult şi. când ne mutasem la Bucureşti şi locuiam la câteva străzi depărtare unii de alţii. ci un reproş. în sfârşit liniştite. îi lipsea o anumită aură dureroasă care conturează silueta abulică a singuraticilor şi avea în plus o atenţie atât de permanent concentrată asupra a ceva din prezenţe. Dar. când ne întâlneam. Şi începea să povestească. singurul alături de care uitam că scriu eu însămi. la mai puţin de trei metri. de câte ori ne întâlneam.Coridoare de oglinzi lăuntru sau din afara sa. ci măsura în care ne poate cât de ruşine i-a fost când. înspăimântată uimire că Marin Preda mi s-a părut cel mai greu de înţeles dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit în viaţă. interesau motivele noastre. în lungi plimbări rotite pe străzile. întrebându-mă de fiecare dată dacă repetarea ei aproape identică era un efect căutat pentru impresionarea şi convingerea noastră sau.

în arşiţe şi ger.nu un scriitor. Dar.pe vremea aceea. aş putea trezi eu însămi în alţii acel sentiment.Coridoare de oglinzi pe care îl aveam în faţă. Marin Preda a fost . unul de admiraţie . privindu-l. Şi .deşi el era. mai ales. dincolo chiar de marile sale pagini. femeie fatală. în faţa atât de semnificantului său destin. mi-am dorit niciodată s-o produc.lucru cu adevărat straniu amintindu-mi sentimentul pe care mi-l trezea .mă speriam la gândul că. de exemplu.Editura Liternet 2003 care. ci Scriitorul şi nu mă puteam împiedica. să simt o inexplicabilă. poate absurdă compasiune. căutam să le pun de acord cu omul ciudat Ana Blandiana . Pentru că făcea să se nască în mine un fel de nelinişte în faţa incomprehensibilităţii universale pe care nu niciodată să devin. aşa cum nu mi-am dorit pag 203 din 281 . la rândul meu. aşa cum nu mă pot împiedica să-mi fie milă de statuile sortite să rămână. fără scăpare. dincolo de omul chinuit şi chinuitor care era. când nu era încă nimic altceva . fără îndoială.

cu o casă. parcă ar fi despăturit. dar acolo. orice ironie se stingea în emoţia găsirii unei întruchipări atât de concrete. Şi totuşi. Privisem piatra aceea poroasă. care speram să îl atingem şi am ajuns la el după traversarea simţit că din Mediterana.am limpede încât pare albastră. La capătul peninsulei. din acel soare atât de intens încât pare viu. desfăşurând treptat. care îl reprezenta. m-am întrebat dacă nu cumva numai acel loc a fost creat de Dumnezeu . a unei metafore în asemenea măsură himerică. chiar în mijlocul lui..prototip . îngălbenită de milenii. din acea apă caldă şi atât de pag 204 din 281 . o insuliţă ovală. din prima clipă şi mult înainte de a ajunge la Delfi . şi înalt crenela cerul şi despărţea pe larg un golf rotund şi albastru. calm. un far şi pentru sublinierea idilismului fără precedent al locului. sparţi de cutremure şi rostogoliţi în mare.. părea aşezată acolo în scopuri didactice. în principala sală a Muzeului din Delfi..în acei munţi anticii credeau că se află mijlocul lumii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fusese credinţa puternică a unor popoare şi civilizaţii întregi. privind acea atât de graţioasă plictiseală a frumuseţii. un munte subţire. dezgoliţi. "Buricul pământului" sună în limba română derizoriu şi persiflant. o asemenea idee ideea că acolo se află centrul lumii. iată. nostru pentru a avea dreptul să vorbesc despre el. împodobite cu panglici sculptate şi cu modele în relief. geniali. să fac Am cunoscut o mult prea mică parte a globului câţiva chiparoşi. fericită.Coridoare de oglinzi comparaţii şi să folosesc superlative. între pământul format din creste şi marea intensă. şi lung. ca şi cum Dumnezeu s-ar fi plictisit să îl continue şi ar fi pus puncte puncte.nu mi-a trecut numai mie prin cap. poate. anatomice aproape. buricul pământului . dar neînstare de aceeaşi zeească măsură a echilibrului.. Îmi amintesc că. îngeresc. o peninsulă îngustă.pe pământ. unde OMPHALOS Era cel mai sudic dintre punctele Peloponezului pe unui şir de munţi înalţi şi stâncoşi. în timp ce restul planetei fusese lăsat pe seama unor ucenici. ci ea existase de mult. sub care scria pur şi simplu Omphalos. Omphalos . că. care urcau şi apoi coborau înspre mare. câteva stânci ascuţite şi lungi. priveliştea golfului de o frumuseţe cu adevărat mediteraneană. marcau capătul subţire al pământului. în faţa acelei pietre mari şi rotunde. bucuroasă. înlănţuiţi de serpentine uneori incredibile. ca nişte ace ieşite din mare să înţepe cerul. s-a născut viaţa şi s-a întrupat centrul universului. în mijlocul lui. şlefuită de ape ca o pietricică pierdută în mare. a unei noţiuni în asemenea măsură abstractă.

măreţ era un cuvânt de pag 205 din 281 . chiar dacă. să fiu toată viaţa terorizată de posibilitatea lansării acestei Pe strada copilăriei mele. începând de atunci. să fac orice mi-ar cere.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . atunci când nu voiam să mă joc cu ea şi această imprecaţie mă făcea să cedez. descoperisem o altă semnificaţie cuvântului. aveam acuzaţii. între timp. Măreţ însemna încrezut. "Ce te ţii aşa măreaţă?" îmi striga fetiţa din vecini. dispreţuitor şi. De atunci a început spaima mea de a nu călca prin ceva obligatoria egalitate şi grija de a nu fi acuzată de măreţie.Coridoare de oglinzi SPAIMA DE MĂREŢIE ruşine. insultător.

înnodând diferit bucăţi de realitate. decât o şopârlă uriaşă din trupul căreia se înalţă trei. Chagall putea să picteze orologii cu aripi. existau. împreunate. suntem totuşi capabili să oferim realităţii ceva ce ea nu ştiuse niciodată să-şi ofere singură: sensul. Noi suntem doar retortele prin care. şi Brauner cuiere masculine. Dincolo de spaimele şi fantomele omului. măsura tuturor lucrurilor. în lume. ce este o sirenă decât un peşte din solzii căruia vălureşte o femeie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .nu a reuşit sa adauge vreodată realităţii un element care să nu fi aparţinut dinainte realităţii. Nici o minte omenească . şi sfinxul. sau şapte. se gândeşte pe sine şi se umple de semnificaţii. FANTEZIE Mi-a fanteziei plăcut şi întotdeauna m-a să contemplu de limitele dată umane fermecat fiecare dincolo de ambiţiile şi orgoliile sale. şi nudurile şi sertăraşele. şi aripile. decât o baborniţă cu păr de reptile? Ce este un înger decât un copil cu aripi de porumbel. sau douăsprezece gâturi cu capete de câini. fără a fi în stare să creăm ceea ce nu fusese dinainte creat. omul a reuşit să inoveze doar. şi Gorgona. Din cele mai vechi timpuri omul s-a arătat dispus fusese în stare să le facă. ce este un diavol decât un ţap cu aripi de liliac? Dornic să inventeze. iată. realişti şi în această credincioasă neputinţă stă măreţia şi forţa noastră.oricât de genială sau oricât de bolnavă . căpşunile cu picioare. şi Dali nuduri cu sertăraşe. ce este Minotaurul decât un cap bovin fixat dureros pe un trup bărbătesc. peştii cu barbă care mişună prin coşmarele flamande ale evului mediu să adauge naturii creaturi pe care ea nu se gândise sau nu pag 206 din 281 . fluturii cu sâni. investite cu alte rosturi şi puse să funcţioneze altfel. realitatea se transformă. Ce este un centaur decât un armăsar din trunchiul căruia se răsuceşte un bărbat. distilată. dar şi orologiile. dar . mult înaintea fantasticei lor combinări în opera care le retrimitea. Pentru că. fatal. realitatea rămânea descoperirea imposibilităţii noastre de a depăşi orizonturile realităţii. decât un leu cu gheare de vultur şi obraz de fecioară. ce este Pegasul decât un cal cu aripi de albatros. nuferii cu gheare.ciudat .Coridoare de oglinzi izvorau dintr-un infern care nu reuşise să întreacă pământul decât în dereglarea amestecurilor şi-n dezordinea elementelor. rămânem. şi cuierele erau reale. ce este cel mai înfricoşător balaur al basmelor.cea mai dezlănţuită fantezie umană nu făcea decât să asambleze diferit fragmente pe care natura le inventase de mult. Oricât de fantaşti. Pentru că. Ouăle cu braţe.

la complicaţia stucaturilor. atunci natura trebuie să fie capabilă să inventeze liniştea. Umblam fermecaţi printr-un oraş pe care nu-l cunoscusem. despre care abia dacă auzisem din tinereţea părinţilor sau poate a bunicilor noştri. maşini de ucis şi maşini de muncit. Sau poate că omul chiar.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ca pe un remediu împotriva genialei noastre nesăbuinţe. Umblam pe străzi părăsite de zgomote. cu fumuri inelându-se blânde din hornuri.să fi fost oare acel îndepărtat timp al nostalgiilor mai puţin nefericit.. pacificate de zăpadă. desigur . ci şi de capacitatea noastră neaşteptată de a o accepta. În anumite condiţii. şi nervii ale căror cauze rămăseseră nezdruncinate de zăpadă. dar pe care minunea revenirii la linişte reuşise să le estompeze. să le pună între paranteze de nea.. plăcut surprinşi nu numai de ciudata redescoperire a oraşului. să nu fim în stare să inventăm şi maşini de tăcut. vorbele se cadenţau de la sine în mintea mea. Sau. mai puţin sărac şi mai puţin urât decât cel pe care îl cunoaştem noi? Cu siguranţă că nu. fără intenţia nimănui.de multe ori m-am întrebat . iată... Odată cu spaima de a nu fi loviţi de o maşină dispăruseră . sau am cultiva bătrâni. într-o minune de care ne miram cu toţii. Nu ar trebui decât să aflăm care sunt şi să începem să le cultivăm. cei care am inventat maşini de zburat şi maşini de vorbit. Dar. Poate că există de pe acum plante care secretă tăcere. a bătrânilor. cu străzi visătoare. şi graba. Umblam prin tăcere fericită şi mândră..în mod inexplicabil. înaintând din izbândă-n LINIŞTEA Atunci când căderea bruscă de zăpadă a întrerupt pentru câteva zile circulaţia maşinilor.şi tensiunea. nu ţâşnind furibunde din ţevile de eşapament. ca şi cum eu aş fi nins-o deasupra oraşului. la albul curţilor. şi mă gândeam că nu e posibil ca noi.. poate că există animale care o produc. pentru a descoperi că. dacă nu noi. ceea ce părea o catastrofă s-a transformat. şi atunci am cultiva copii. pag 207 din 281 . Zăpada dăduse ceasul vremii înapoi şi ne descoperise un oraş tăcut. am pierdut ceva ce nu mai poate fi înlocuit: liniştea.Coridoare de oglinzi e nevoie de această idilică samavolnicie a ninsorii pentru a fi azvârliţi plini de o necunoscută bucurie în vremea de platină izbândă şi din câştig în câştig. Umblam pe străzi şi nu ne venea să credem că nu mai trebuie să fim atenţi decât la formele streşinilor. De fapt . pacea intimă. De secole lungi şi de scurte decenii prosperitatea omenirii nu a făcut decât să crească.

mai mult sau mai puţin fantastică . pecetea personalităţii autorului lor . Cine ar putea spune dacă este mai curajos cel ce se încăpăţânează să înţeleagă lumea înconjurătoare şi să arate ce-a înţeles.nu priveşte decât intenţiile literare ale autorilor.atunci mai mult decât curajul.este fantastică. ca însemnat cu fierul roşu în carne. prin camere subînchiriate şi comunicante între ele. după chipul şi asemănarea celei reale. al universalei distrugeri şi dezlegări? Cum altfel decât fantastic este acel univers dickensian. cu adulţi sadici şi copii masochisti în care şcolile seamănă cu ospiciile şi societatea cu o menajerie gata să-şi sfărâme gratiile separatoare? Fantasticul caragialian este mai puternic în comedii decât în povestirile mărturisit fantastice. dar nu precizam care dintre cele două categorii este mai curajoasă. ambiţiile lor mărturisite şi iluziile lor crezute cu îndărătnicie. Spuneam că această esenţială împărţire se face din punctul de vedere al curajului. opera scrisă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Literatura mărturisit fantastică devine astfel.în două categorii . Cum altfel decât fantastică poate fi socotită acea lume dostoievskiană rătăcind cuprinsă de nebunia devoratoare a autocunoaşterii. toată marea literatură a lumii . printr-un oarecum extravagant paradox. decât lucrurilor văzute de acesta . pentru că a fi fantastic nu înseamnă a te îndepărta de pag 208 din 281 însăşi definiţia ei. ceea ce deosebeşte cele două categorii de scriitori este capacitatea lor de a fi sinceri. sau cel ce are orgoliul de a recunoaşte că opera lui nu îl poate. singura literatură realistă. într-o mişcare accelerată mereu până în infernul atât de asemănător unei apoteoze. prin aparţinând în mai mare măsură felului în care vede autorul ei.adică LENTILE Cred că din cele mai vechi timpuri scriitorii s-au împărţit.făcută din punctul de vedere al curajului . ea este mereu aceeaşi imagine uluitoare prin fantastica ei subiectivitate şi puterea ei de a arăta altfel o lume prea uriaşă şi diversă pentru a cere altceva decât să fie interpretată la infinit. adică în stare să stabilească un raport cinstit şi rezonabil între subiectul care priveşte şi obiectul de privit. şi orice ar face. lentila deformatoare a ochiului său care priveşte şi interpretează totul? Un lucru însă este sigur: împărţirea . Dar dacă acceptăm adevărul care ne . în ceea ce priveşte rezultatul acestor ambiţii şi iluzii. că orice literatură din lume este. după curajul lor.cu acele capodopere purtând. că între lume şi el va exista întotdeauna.Coridoare de oglinzi convinge cu forţa evidenţei că realitatea nu poate fi redată cu adevărat realist. exprima decât pe el însuşi. N-aş fi avut cum s-o fac. în acest sens.nu se ştie care dintre ele superioară celeilalte . încercând să creeze o altă lume identică. în două distincte categorii: cei care pretindeau că prin scrisul lor oglindesc lumea şi cei care mărturiseau că prin scrisul lor abia dacă reuşesc să se oglindească pe ei. în mod fatal. greu de stabilit. cu ei înşişi şi intuiţia de a-şi recunoaşte natura şi limitele forţei lor.

poarte ochelari cu sticlă simplă de geam: cine vrea să vadă pag 209 din 281 . deformate. este o lentilă în spatele căreia imaginile se refac altfel decât în realitate.Coridoare de oglinzi nevoie realitatea pentru a fi înţeleasă. ci a-l analiza. ca orice artist. dar tocmai de această mereu surprinzătoare deformare are Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 adevărul vieţii. cu instrumente absolut personale. Scriitorul. o poate privi cu ochiul liber. Nimeni nu e nebun să lumea neschimbată. descompunându-l până la nerecunoaştere.

îţi vine să te întrebi dacă nu cumva totul e decor doar.Coridoare de oglinzi TRUC Cupolele în formă de bulb. dar scade mult adevărului şi. ferestrele sunt pictate pur şi simplu pe el. îţi spui. Impresie deprimantă. dar atunci. de ce acest fals care nu adaugă nimic frumuseţii. o pânză sau un carton pictat cu respectarea legilor şmechereşti ale perspectivei. cu minciuna luminii evidentă te face suspicios. Fereastra oarbă. Desigur. de ce este necesară această minciună care pune sub semnul întrebării totul. neliniştitoare. îţi dă impresia mucavalei şi-a imitaţiilor generalizate. presupunând un diametru al cilindrului sprijinitor îngust. turnul rotund este prea subţire pentru a mai putea avea ferestre şi atunci. nu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de ce dintr-un atât de neinspirat truc al bătrânilor copiii au învăţat atât de mult? pag 210 din 281 . mai ales.

sau chiar secole întregi . prin cine ştie ce întâmplare.Coridoare de oglinzi realităţii nu pot duce . Realitatea însăşi îşi lărgeşte uneori cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încălcate rămân . a evadat. o linie a cărei încălcare nu înseamnă nesocotirea. Desigur. unui cercetător suspicios îi apar numai ca travestiri nebătătoare la ochi a unor miezuri miraculoase. la o analiză atentă. încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel. a unor fragmente de realitate). independente una PE PAMÂNT ŞI ÎN AER Înrudirile realităţii cu fantasticul nu ţin de literatură şi nu s-au născut în mintea autorilor de basme. E adevărat însă că în rarele momente când se ating. aşa cum luarea unui drog nu înseamnă subaprecierea. ci încercarea forţei ei. A accepta această fatală vecinătate. chiar dacă este în stare să doarmă în aer. aşa cum datoria păsării este să coboare din când în când să se odihnească pe pământ. ci experimentarea lui. evidenţa şi irealitatea . cele două domenii .un ochi versat şi capabil să depăşească aparenţele . de o apartenenţă incertă. la rândul ei. Între realitate şi irealitate există o linie trasată de la facerea lumii. viaţa nu poate exista fără fantastic. acceptatul şi incredibilul. a avea încredere în irealitate fără a privi cu suspiciune starea de fapt. de alta şi chiar indiferente una alteia în cea mai mare parte a Realitatea şi irealitatea coexistă. pag 211 din 281 .văzutul şi nevăzutul. decenii. dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului. nici invazia fantasticului asupra din perimetrul imaginarului. după cum umbrele fantastice timpului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . a unor elemente care. pe care le-aş numi chimice. amestecul lor este reciproc revelator: un element fantastic trecut prin realitate se întoarce în imaginar întărit de autoritatea acestei verificări. sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului.pentru ani. a afirma iluzia şi himera fără a nega evidenţa mi sau părut întotdeauna cea mai dificilă şi cea mai imperioasă dintre datoriile artistului. nenaturală. decât o asamblare firească. Apoi. naturală. Aşa cum fantasticul nu poate exista fără realitate (mai precis. aşa cum el nu este decât o montare neobişnuită. a recunoaşte drepturile fantasticului fără a dispreţui totuşi realitatea. paralel. Există atâtea feluri de fantastic. fantastice. pentru o clipă doar.au cele mai strânse relaţii de vecinătate. simpla întâmplare a unui fapt nefiind suficientă pentru a-l scoate ale unei întâmplări nu ajung pentru a o sustrage pe aceasta imperiului efectivităţii.la confuzii prea grave. nefiind nici ea. nici scurgerea realităţii în hotarele fantasticului. iar un element obiectiv ajuns în irealitate se încarcă de semnificaţii capabile să-i prefacă existenţa din care. Dar chiar dincolo de aceste întrepătrunderi.ambigue.

Bulgaria şi Grecia. Asta fără legătura cu formele de relief. ca şi cum pentru fiecare ţară nordul şi sudul s-ar fi socotit de la capăt.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în Spania. mi-a dezvăluit caracterul misterios al repetatei polarizări. în care mai puternice încă decât polii magnetici ai planetei se dovedesc mereu punctele cardinale ale fiecărei ţări în parte. înfloritor. în timp ce sudul avea aerul melancolic şi distrat. contemplativ şi prăfos. dar de fiecare dată crezusem că e vorba numai de o apropiere de soarele mult. Bulgaria. creând o evidentă impresie de hărnicie şi bunăstare. Grecia. clădite pe hartă ca inelele unei coloane legând arhitrava Carpaţilor cu treptele Mediteranei. pag 212 din 281 .Coridoare de oglinzi PUNCTE CARDINALE Îmi amintesc o foarte curioasă descoperire pe care am făcut-o cândva traversând de la nord la sud România. ca şi cum nu ar exista o unitate a punctelor cardinale. ca şi cum ele nu s-ar aduna între ele pentru a forma Nordul şi Sudul. Abia drumul prin România. pe cont propriu. în fiecare dintre aceste ţări nordul mi s-a părut locuit de gospodari. organizat. delăsat şi cântăreţ. totul era chibzuit. în mod straniu. în Iugoslavia. determinat numai de caracteristicile nordului şi sudului: dar. Aceeaşi senzaţie o avusesem în Italia.

Dar. ca întotdeauna când nu înţelegeam o realitate şi nu puteam să o influenţez în vreun fel. flori de plastic. singură cu ea însăşi. capodopere ale unor fiinţe care avuseseră nu numai geniul de a le crea. mărgele. Omisesem să mai imaginez toată acea înşiră broderii de consignaţie şi statuete de bilei. transformare. singurătatea . patrulatere albastre cu trei laturi de sticlă şi una de val. Nu înţelesesem niciodată cum statul care învestise averi şi talente în înălţarea acelor superbe palate ale vacanţei le putea lăsa fără apărare în faţa invaziei prostului gust. falezele măturate de vânt şi de linişte. clădirile şi plopii câştigă în nobleţe şi în sens.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fluiere. dar încă limpede. să creadă că acele opere de mahala şi acele invenţii ale kitsch-ului sunt arta populară românească. pescăruşii rotindu-se în cercuri nesperiate peste brazdele de valuri şi de nisip. dantele. suficientă sieşi. fericiţi de soarele şi de marea noastră. nu numai părăsirea. ciudat. noaptea.nu mă deprimă. căreia atât de uşor i-ar fi fost să fie fără cusur. nici a ţărmului . Şi ştiam: marea trebuie să fie acum încă rece. toată acea geometrie inventată pentru îndrăgostiţi şi menestreli. aşteptând solitară şi mută anotimpul trupurilor încinse şi al betonului sfârâitor. răsunând ca nişte rime. dar încă limpede. nu numai lipsa elementului uman înnobila ţărmul neatinsă nici de lingoarea căldurii. aproape sublimă pe care o încercam în Italia. gadget-uri din tinichea şi podoabe din scoarţă de copac. nici de pag 213 din 281 . de la Olimp. ci şi intuiţia de a le părăsi. Urc şi cobor în gând treptele. De fapt. Marea trebuie să fie acum eliberată de furtuni şi necucerită încă de arşiţe. umblu prin acele suspendate faleze. în pieţele medievale. lipsite de oameni. jucării. putrezirea lascivă a algelor în nămoluri şi a scoicilor în cochilii. din balcoane şi din havuzuri.Coridoare de oglinzi pe care mi-l imaginam în acest sfârşit strălucitor de iarnă. fructe de mucava.nici a mării. iar pustietatea perfectă a locului îmi aminteşte senzaţia aproape nefirească. îmi imaginez toată acea fragedă arhitectură. compusă din scări şi din terase. recurgeam la metoda radicală a visului. Suprimasem în memoria mea. Ceea ce suprimasem cu bună ştiinţă din tabloul meu ideal parazitară geometrie formată din mese lungi pe care se erau tarabele. îmi imaginez cu o aproape senzuală voluptate plajele goale şi promontoriile pustii. pietrele şi apa. deşarte. fericită de realitate aproape adevărată. Şi. tot ce se opunea frumuseţii şi obţinusem o OMISIUNE Marea trebuie să fie acum încă rece. Nu înţelesesem cum puteau fi lăsaţi străinii.

Frig. desigur intenţionat. De parcuri şi grădini nu duce lipsă nici această. străină. Plaja se mărise mult. rotunde. şi din nou grădini. la acest domeniu.culme a bizareriei şi virtuozităţii . grădină.aerul ei liniştit. devin monotone. impudică. Nu cunosc o senzaţie de urât mai densă. Grădini. Ni se spune că în Stockholm există chiar un parc care se numeşte aşa. pustiu. spre fostul sat de pescari devenit port pescăresc şi staţiune la Marea Nordului. lucios. adormitor reuşeşte să dovedească! Am traversat Haga îndreptându-ne spre malul mării. devenită idilică deodată. perdele. a locatarilor. Un şir de clădiri semipărăsite în dosul cărora se aude marea. se pare. încreţite. capitală a Olandei. De fapt. Ceea ce e însă cu adevărat ciudat aici. Ceea ce de altfel . drepte. perdele. palate bogate şi buildinguri uriaşe. Asemănătoare celei de la Knokke. case roşii-brune. în aerul acelei primăveri neprimitoare. dezvelind. acel pustiu tipic apusean care te îngheaţă. umed. este faptul că această localitate cu 500 000 de locuitori.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ca o originalitate menită să uimească şi să impresioneze. Respirând impasibilă şi ameninţătoare. leneş. şi de aceea lipsit chiar şi de farmecul bolnav al abandonului pe care o singurătate mai fără speranţă l-ar putea avea. oblice. MARE La început. vălurite. magazine închise şi vitrine rezidenţiale. Este un pustiu organizat şi metodic. statutul Hagăi este identic cu ai lui: capitală. ferestre albe ca zăpada şi perdele. Era ora şapte seara şi începuse refluxul. de organdi. printre vilele ambasadelor pierdute în rânduri şi cascade de flori. iar casele sunt acoperite (dezvelite. nu există geam nemarcat de stilul cât mai epatant al perdelei. Odată oraşul trezit. Nebunia perdelelor e generală. delimitat strict în timp. pătrate. străzi fermecătoare. m-am plimbat singură pe străzi goale. PERDELE. ar trebui poate să zic) de imense ferestre. turul automobilistic şi colectiv avea să-i descopere cu totul alte valenţe. este oficial numai un sat. asemănătoare Balticei. case roşii-brune cu lemnăria vopsită în alb orbitor şi perdele dantelate. de dantelă. aşezare idilic-administrativă şi nimic altceva. şi lăsat. În limba veche a nordului. de mătase. cu străzi deşarte etalându-şi cu ostentaţie mărfurile atât de diverse încât în orele siestei. în ele se cheltuieşte întreaga fantezie. De voal sau de sfoară. Haga însemna. cu volane şi pag 214 din 281 . mai totală decât cea încercată pe străzile frumoaselor oraşe apusene în ceasurile retragerii disciplinate a locuitorilor. oraşul care îmi vine cu insistenţă în minte este Washingtonul. limitată strălucitor. nu a fost încă decretată prin decret regal oraş. Marea.Coridoare de oglinzi broderii. de pânză. Trecând cu maşina pe străzile cartierelor SINGURĂTATE. în aşteptarea orei de după-amiază când urma să facem un tur al oraşului. fundul mării lin.

furtuna se trăsese în sine. O banală ţâşnitoare. derizoriile construcţii ale plăjii păreau bandajate de ceaţă şi albite de sare. ascunse cândva sub pudra fină şi fierbinte. îl ascultam.Coridoare de oglinzi reuşise ciudat să-i supravieţuiască. devenită inutilă şi nonfigurativă în peisajul căruia melci şi de scoici. apropiindu-l de frumuseţea rocilor îmblânzite de vremi. Ţărmul. mai palpitând încă în mâlul negru aproape. atenţi la sensurile mâniei lui.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . un cadran solar pe arătătorul căruia ceaţa se înfăşură ca pe un fus voluptuos. pescăruşi sătui se năşteau din ceaţă şi se întorceau în ea. Şi astfel. deasupra cimitirului proaspăt al scoicilor. sprijinind secret umbrelele tehnicolore şi tejghelele strălucitoare. asemenea unor milenare ruine. Era o zeitate scoasă din fire de nu ştiam care din multele noastre păcate şi nu ştiam ce trebuia să-i jertfim pentru a o putea îmbuna. fără a reuşi să-i descifrăm frazele lungi marcate de cadenţe rău prevestitoare în care. totuşi. tragice şi impresionante. glasul ei se auzea pedepsitor bubuind din pag 215 din 281 . spălat până şi de nisipul moale şi alunecător. valurile îşi înghiţiseră mânia şi se lăsaseră resorbite de adânc. eliberat de tot ce fusese în el trecător. curăţit de construcţiile estivale uşoare şi derizorii. Refuzând să ni se mai arate. Marea continua să nu se vadă. recunoaştem cu un fior paşii bănuiţi ai destinului. şi deasupra întregii răzbunări. încheiate în sfârşit. distruse numai de câteva zile şi rezistând numai câteva săptămâni. pentru a o face să uite. sau poate numai noi continuam înfricoşaţi să n-o recunoaştem în nebuloasa duşmănoasă şi incomprehensibilă prin care încerca să se urce la cer. urlătoare şi rea. marea nu se vedea. marea proceda asemenea zeilor ascunşi ameninţători întrun nor. nu mai păstra decât vestigiile înnobilate de distrugere ale temeliilor de beton. Pe plaja udă şi năclăită de trupuri zdrobite de trupul ubicuu al ceţii. ca într-un mormânt vuitor şi născător al tuturor lucrurilor. un fragment de zid pe care apa reuşise să-l rotunjească DUPĂ FURTUNĂ Când am sosit. rupte şi spălate de valuri. Sau poate noi nu eram în stare s-o recunoaştem.

calculează zodia şi fazele lunii. celibatarele de voie sau de nevoie. leneşi. el nu a susţine în afară opera scoasă la lumină atât de greu.a adăugat interlocutoarea mea această nedreaptă lege nu este decât o dreptate mai adâncă pe care natura o face.Te rog să observi . . . şterge. complexaţi. .poate să o realizeze în contratimp şi să o vadă primită cu agasare. întrucâtva.punct ultim şi triumfător al unui lung şi chinuitor proces .indiferent cât orgoliu şi suficienţă ar afişa . revendică. se îngrijeşte atent de toate condiţiile apariţiei şi receptării ei. adică pe majoritatea. utilizează totul şi astfel cuceresc pe cei nehotărâţi.Nici talentul . talentul. nu lasă să le împiedică pe cel ce nu a încercat niciodată nimic să râdă de . De altfel. timizi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dimpotrivă. Dimpotrivă.Coridoare de oglinzi scape clipa. râvnind la mai mult decât sunt în stare să realizeze. dintre cei ce.că. chiar şi această scoatere la lumină . dintre marii ambiţioşi. netalentul.i-am spus . ca şi cum încercarea depăşirii propriei condiţii ar fi o ruşine pe care numai succesul ei ar mai putea-o.i-am răspuns . Cuantumul de fericire pe care simpla. folosesc ocaziile. în măsura posibilităţilor.urâţenia nu e o garanţie a bunelor purtări şi nici frumuseţea a necuminţeniei ci. mai adesea.îmi spunea prietena mea fascinată de psihologia feminină . şi din cauza propriului orgoliu. .La fel. în mod curios.nu este o garanţie a succesului. egalizându-şi astfel supuşii.care a încercat fără a reuşi. sau chiar la nimic. Fetele frumoase sunt mai intangibile. nu sunt recrutate în majoritatea cazurilor dintre fetele urâte şi fără pretenţii. rămân crucificaţi jalnic pe ciotul fatalei diferenţe dintre măsura lacomă a visului şi măsura chircită de nenoroc a faptei.nu se aleg niciodată din marea masă a celor care nu şi-au propus decât să supravieţuiască şi să fie. dintre cele pe care prea marile pretenţii le-au făcut să piardă totul. atacă. ci. nimic nu este lăsat la întâmplare. dimpotrivă. în timp ce urâtele. şi din cauza intimidării băieţilor în faţa lor. oricât ar părea de ciudat .de puţinătatea valorii sale. ci. şi neatent la circumstanţe. asaltează. domnişoarele bătrâne. fericiţi. conştient întotdeauna .Dar poate . toate amănuntele prestabilite şi găseşte niciodată timpul necesar şi dorinţa suficientă pentru DIALOG . Muncit de el însuşi şi veşnic ocupat în sine. alege ziua şi momentul dezvelirii creaţiei. Ceea ce nu-l cel .şi-a continuat ideea prietena mea . luminile care trebuie să pună în valoare şi umbrele care trebuie să contribuie concurând în realizarea adevăratei opere: succesul absolut asigurat cu măiestrie artistică şi precizie ştiinţifică. cine o va vedea mai întâi şi cine o va lăuda prima dată. cele care nu se pot aştepta la prea mult. preţuitor al esenţei.infinit superior lui .Nici rataţii . continua existenţă a frumuseţii este în stare să o confere unei vieţi abia dacă este pag 216 din 281 la mister. dimpotrivă.

succesului marile spirite.Dar poate .Editura Liternet 2003 atinsă prin consumul de energie menit să asigure Ana Blandiana .am adăugat .dacă în felul acesta se asigură armonia universului . inechitate nu este decât o formă a înţelepciunii universale.fetele urâte le urăsc pe fetele frumoase? .această revoltătoare pag 217 din 281 .Dar de ce totuşi . păstrându-le neatinsă puterea şi . care în felul acesta fereşte de sterilitatea deformatoare a fericirea creatoare.cei netalentaţi nu încetează să-i urască pe cei talentaţi? .Coridoare de oglinzi nesingurătatea.Dar de ce .dacă în felul acesta se asigură echilibrul lumii .

. a vremii piersicilor. nefirescului lor obişnuit i se adăuga. cu renunţarea la acel savuros şi tainic suspens al aşteptării pline de încântări şi de farmec a vremii cireşelor. efectul produs era mai cu seamă neplăcut şi mai curând ridicol uimirea pe care o declanşa în mine această arogantă devansare a calendarului semănând sentimentului pe care mi l-ar fi provocat descoperirea. apoi tot mai definitivă . mi-am amintit paradoxalul anotimpului. nu puteam să nu mă gândesc la volumul de muncă şi de efort care o asigurase. cu pierderea misterului. ca întotdeauna. printre baticurile şi balonzaidele dimineţii. tremurul. senioare ale lunii august pe planeta locuită de ceapă verde şi de lăcrămioarele. Mi-am amintit cum am centime. la mijlocul lunii aprilie.într-un supermagazin din Chicago . fără să-i mai socotim dulceaţa în CALENDAR Am văzut. şi strugurilor. şi cum ne-am oprit cu ea pe o bancă de pe malul cumpărat-o.părere marelui lac.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Cui îi folosea această rostogolire din ce în ce mai spectaculară. a început să se infiltreze de rău. întotdeauna. ca amintit cum. o jumătate de lubeniţă mustitoare. nefirescul urzici. şi nucilor. Dar acum. ciudăţenia apariţiei elegantelor Erau somptuoase. prea cu exactitate frumoase pentru a prefera solemnităţii graţia şi nemişcării. al lunecării anotimpurilor. a unei cucoane în mare ţinută de seară. şi aşa mai departe. învăţat încă din copilărie. zambilele şi narcisele adolescentului aprilie. pag 218 din 281 . Departe de a impresiona.Coridoare de oglinzi atunci când . Simţeam că bucuria acelei felii de vară mâncată pe o . şi gutuilor. un buchet de gladiole. amestecată în încântarea şi ineditul momentului. la serele şi inovaţiile care îi dăduseră naştere şi nu puteam să nu mă întreb care putea să-i fie sensul ce nu reuşeam să-l prind. Dar dincolo de impresia. Şi. exagerată poate şi în orice caz subiectivă.am cumpărat. în plină iarnă. debordând de culoare şi gust. şi. întrebându-mă. fascinaţi. şi aşa mai departe. aproape îngheţat. înconjurat de zăpadă. a vremii caiselor. a vremii căpşunilor..abia înţeleasă mai întâi. pe care o năştea în mine bizara precocitate a gladiolelor. mirat. şi lubeniţelor. în timp ce o savuram chiar. Mi-am omăt o plăteam. artificiale puţin. din acea clipă. prilejuind decalaje şi suprapuneri de nebănuit? sentiment de frustrare pe care l-am trăit cu ani în urmă.

filmele. Dar ei nu sunt decât pionierii care fixează fragilele jaloane ale unei viitoare sfere artistice. arătându-se totul. şi poate chiar puţin în plus. dar nu şi faptul că se poate rosti şi pe jumătate. Şi astfel. chiar cele mai bune. în mod fatal realistă. o sumă în care ponderea revine unuia sau altuia dintre termenii adunaţi. un Griffith.roman poliţist. . gata să-i înghită. Vin. În film. unde. un Bergman. văzându-se totul. ci şi prin lipsa de măsură. în jurul lor cresc ameninţătoare. Hitchcock . FILMUL. Pictura s-a emancipat la fel de greu. sunt convinsă.roman frescă. în concreteţea excesivă a acestei arte. Nu sunt decât coordonatele între care cititorul îşi imaginează. Faptul că această literatură a evoluat de la Eugene Sue la Proust nu este o dovadă de evoluţie a mijloacelor cinematografice. Artă de sinteză. muzica însăşi s-a plecat în copilărie cuvintelor. Explicaţia stă. par depăşite. un Fellini au intuiţia clară a acestui adevăr. par demodate. marea artă. poate să fie numai enunţată şi să declanşeze revărsări de sentimente şi prin ceea ce sugerează ea. poate să fie descrisă în ceea ce are ea transcendent. Filmul a învăţat de la cuvinte tot ce se poate rosti. aşa cum secole la rând inundase pânzele pictorilor şi grupurilor statuare. epica inundă întinse suprafeţe de peliculă. Dar iată că slugărnicind cuvintele. cred. Filmul se va naşte numai atunci când va deveni locul geometric al artelor care îl compun.. după aceea literatura. Un Eisenstein. O moarte poate să fie în literatură sublimă. în timp ce pe ecran aceeaşi rochie va avea o cusătură anume. Văzute după ani. mereu în căutarea propriei definiţii. nu mai rămâne nimic de sugerat. încercând să le imite expresiile şi ticurile. Godard face jurnalistică. clară. Învăţăceii îşi depăşesc de cele mai multe ori maeştrii nu numai prin adausul de ingeniozitate. La început a fost circul. unde.Coridoare de oglinzi exactitate. în timp ce filmul nu are spaţii albe care să poată fi populate. totul. Arta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi există lungi secvenţe în capodoperele lor care nu pot fi revendicate de nici o altă artă. lunga suzeranitate literară asupra lui nu trebuie să ne mire. care barează drumul ideii sau îl îngreunează. filmul a învăţat de la literatură totul. şi chiar naturalistă. Tolstoi spune doar că este de catifea neagră. ci a sufletului celor ce le mânuiesc. nu mai rămâne nimic de completat.roman analitic.. Resnais . deci mai mult sau mai puţin ridicole. filmele pier de propria lor filmul este deocamdată numai suma artelor care îl compun. Visconti . foarte decoltată. o canava pe care se poate broda mereu altceva. Despre rochia de bal a Annei Karenina. în felul său propriu. conformă unei anumite mode trecute. Lunga naştere a filmului. între idee şi sugestie stă întotdeauna imaginea. Richardson . cu o garnitură de dantele veneţiene. Şi totuşi. renunţând să mai fie suma lor.roman satiric. este o ţesătură rară. ani şi poate secole în care cuvintele vor trebui să plătească umilindu-se pentru pag 219 din 281 idei. apele literare.

Iată. Nici o artă nu este individuală. cei ce-l consideră o întreprindere de imitaţie. filmul se naşte ca artă abia acum. largi incinte sufleteşti în folosinţa Ana Blandiana . Ceea ce a creat încântarea bunicilor şi părinţilor noştri nu era decât spectaculoasa. în cazul muzicii şi al filmului. aşa cum cei ce socotind-o slujnică pe Cenuşăreasa dintre cratiţi nu păcătuiau decât prin lipsă de imaginaţie. la folosirea degajată şi riscantă a posibilităţilor sale tehnice. suprarealismul a aşezat regizorul la masa de montaj. Din acest punct de vedere paralelismele între muzică şi film sunt perfecte. aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. dirijorului şi pag 220 din 281 . acestei relaţii fatale oricărei arte (arta este putere de sugestie) i se adaugă o verigă intermediară. pentru a o oferi apoi oricâtor interpreţi. Suprarealismul a ajutat filmul să treacă de la uimirea în faţa posibilităţilor sale tehnice. ci din momentul în care este în stare să exprime ceea ce alte arte nu pot exprima. inimitabile. Între creator şi receptor. desigur. necomparabile. aşa cum este în muzică autorul. filmul. se naşte pe parcurs. menită să complice şi să sublinieze specificul plural. oricâtor dirijori. opera. Filmul este artă colectivă într-o măsură nu mai mare decât muzica.Coridoare de oglinzi virtuozului îi corespund exact regizorul şi actorul. ca şi cum partitura s-ar scrie pe măsură ce este interpretată şi nu ar dura mai mult decât interpretarea. o dexteritate tehnică mai mult decât o artă nu greşesc prea mult. făcându-l egalul pictorului din faţa şevaletului sau al sculptorului din faţa blocului de piatră. Insuficienţa congenitală a artei Nu condiţia colectivităţii este nenorocirea lui. compozitorul care creează partitura. independent. Astfel. Privindu-l din acest unghi. dar şi spaţii specifice. şi mai ales pentru că nu au spus şi altora ce-au ştiut. ci lipsa unui comună. astfel fiecare dintre artiştii acestei arte.Editura Liternet 2003 atât de îndelungata lor tiranie. Artele au. se satisfac în mod nelimitat valenţele nelimitate ale operei. O artă devine de-sine-stătătoare nu din momentul în care reuşeşte să exprime cu propriile ei mijloace ceea ce exprimă cu mijloacele lor celelalte arte. caracterul colectiv este dat numai de prezenţa celor doi factori: cel ce emite sugestia şi cel ce o receptează. este cinematografice izvorăşte din faptul că în cazul lui. care nu poate exista decât în colectiv. infantila îngânare în imagini a ceea ce spuseseră mileniile şi artele anterioare. netraductibile. element primordial. chiar dacă. apare interpretul. după aproape un secol de triumfuri sclipitoare.

o şi scapă de pierzanie. să CARAGIALE ÎN VREMEA LUI Am privit întotdeauna universul caragialian ca pe o lume neînfricoşătoare. pentru că o capodoperă este o fiinţă vie. Violenţa şi ura. totul.Coridoare de oglinzi rezultat. anecdote. dotată cu o uluitoare putere de evoluţie şi de adaptare la timpurile pe care le străbate. să-ţi fie . delirantă. această jalnică şi periculoasă umanitate . încât pare că le împiedică apoi să se mistuie şi să dispară în neant.înfricoşătoare. o lume de câmpie spre care. niciodată înfricoşătoare. o lume care se descarcă prea des în lamentări. capodopera poate să însemne mereu altceva. o lume a cărei imensă izbândă este aceea că reuşeşte să supravieţuiască şi care nu cere altceva. Dar. O lume pe care poţi să o dispreţuieşti. pentru a putea acumula tensiunea necesară durerii şi pentru a putea suferi cu adevărat: o lume pe care tocmai această incapacitate a suferinţei o face umană şi blândă. pentru că degradează. mediocră şi acceptabilă.nu este fără de scăpare. aiuritor. lăsând să treacă valul. lumea lui Caragiale.aşa cum nu le-aş fi crezut halucinanta lor iresponsabilitate. ridicolă poate. mântuirea ei se produce tot prin râs. îşi leagă astfel în aşa măsură numele de ele. dar în fond înţeleaptă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar nu înfricoşătoare. hohote de râs. dar esenţa. în acelaşi timp. mă întorceam cu înduioşare şi recunoştinţă.atât de benignă totuşi pe lângă altele . Marii scriitori au blestemata capacitate de a pune degetul pe cele mai nerecunoscute răni şi de a le fixa. Este triumfătoarea dialectică a supravieţuirii. Există momente în care. devin . pe care superficialitatea o fereşte de fanatism. intuită în protestele tuturor. Ceea ce o pierde. cutremurător chiar.chiar dacă eşti puţin jenat de aceasta . pe care a descoperit-o un genial scriitor. dă miraculoase semne de supravieţuire. neserioasă la prima vedere. Şi totuşi. forma lor se schimbă. chiar în cele mai rele clipe ale ei. uluitor. de la poalele munţilor fanatismului şi urii. pentru uzul contemporanilor săi în eternitate. pupându-se în piaţa indepedenţei. dar care nu încetează. bârfe. hazul o fereşte de prostie şi nevoia de comunicare o fereşte de ură. ca un demon care ar scoate neobosit vârful negru al cozii de sub o rochie albă spălată în valuri de aghiazmă. în timp ce ducă mereu la alte concluzii. în ecuaţia înseamnă mereu acelaşi lucru şi dă mereu acelaşi . înţelegătoare şi conciliantă. Din când în când. în mirarea şi negaţia generală.simpatică. lăsând să treacă de la ea. din pag 221 din 281 ei de contaminare. crima şi suferinţa renasc astfel mai îngrozitor din propria lor deriziune. o lume iertătoare în care răzbunările se uită după prima halbă de bere şi violenţa se diluează şi dispare în cuvinte: o lume uşuratecă aparent. şi niciodată în stare . locul. Faptul că mai apar încă. Am ştiut întotdeauna că deosebirea dintre o capodoperă artistică şi o ecuaţie este aceea că. prea puternică în descendenţa ei şi prea sigură de forţa universul său.

se aude odată cu trecerea timpului ca şi cum fiecare lustru consumat i-ar pune la dispoziţie încă o încăpere goală. reluate din generaţie în generaţie. şi iată au trecut o sută de ani de când nu încetează să se audă câte o voce întrebând: “Unde e Nenea lancu.. prinse în nişte întâmplări lipsite de importanţă. ridicolul. să le scrie?" Iată.. ipocrizia. capabilă să-l reverbereze. fanatismul. consolându-ne cu răzbunarea lor inocentă. Râzând de nişte personaje care nu mai există de mult. tot lui Caragiale? patriotism. râsul lui Caragiale. I s-a spus denigrator şi nerealist. Râzând de o sută de ani. pag 222 din 281 . imoral şi lipsit de Ana Blandiana . impostura. departe de a se stinge. cinismul. se împlinesc o sută de ani de când hohotele lui de râs. minciuna.Coridoare de oglinzi oare.Editura Liternet 2003 păcate. situaţii şi personaje caragialeşti să i-l imputăm. desemnează ca un reactiv prostia.

un arbitru divin.şi o şi fac.inexplicabil şi pentru nu mai mult decât o secundă înviată din când în când în mine . oricât de violente ar fi valurile maturităţii.Coridoare de oglinzi judecăţi. în timp ce fiinţa mea adultă şi destinul meu tot mai neinfantil se fixează fără scăpare pe retina copiilor. exhaustive şi implacabile în forţa şi inconştienţa ei. Privirii de copil .îi datorez tot ce am văzut cu adevărat şi tot ce am putut. dincolo de naivitatea aproape vegetală şi atât de rapid degradabilă. fotogramele fixate atunci nu-şi pierd adevărul. pradă continuă unei somnolenţe neatente şi amintitoare incert. ca şi cum adevărul acela profund ar fi cu atât mai precis intuit. mai ales. De toate pot să mă îndoiesc . imaginile proiectate miraculos şi FRAGEDUL ECRAN Există în viaţa mea de adult momente care . Sunt singurele lucruri care. i se acordă fatal o mai înaltă sorginte şi.fără a fi prin nimic deosebite. ci şi-l nuanţează. cu o atât de uluitoare exactitate. povesti apoi că am văzut. ci îmbogăţite cu amănuntele rămase pe neaşteptata plajă de unde marea timpului s-a retras . dacă. ci şi sensul şi direcţia ei . cu o migală aiuritoare şi într-o suverană dovedesc apoi tocmai ele esenţiale. mai limpezi încă. încât privirii aceleia. încât singura explicaţie pe care am fost în stare să o găsesc. uimitoare prin relevă. Şi asta într-o asemenea măsură. hăituită de o nesiguranţă punând în discuţie nu numai nuanţele amintirii. cu cât motivele intuirii lui ar fi mai nebănuite. a fost aceea a unor bruşte şi prin nimic motivate aprinderi în ochiul meu matur a privirii din copilărie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .mi-au rămas întipărite în minte cu o atât amănunţime. pag 223 din 281 . ci aproape inexplicabil pe el? Pentru că.dar nu şi de memoria de a întipări pentru totdeauna.nepălite cu vremea. capabile de definitive ignorare a rosturilor. adăugându-se la tezaurul intangibil al amintirilor din copilărie . Ce complicate şi misterioase procese se desfăşoară pe fragedul ecran al retinei copilăreşti. nu reuşesc să şteargă. cele mai arbitrare amănunte care se de extraordinară acurateţe.formează zestrea mea de scriitor. Iar dacă îmi rămâne să doresc ceva este ca privirea aceea puternică şi ignorându-şi puterea să se aprindă mai des în ochii mei maturi. fără să fie legate de fapte sau evenimente ieşite din comun şi fără să conţină un sâmbure de mister care le-ar putea tăinui importanţa . fără să mi se fi întâmplat în ele nimic. a puternicei lor prezenţe.

O conversaţie în aceste condiţii devine un coşmar . Nimic nu e nou sub soare. din cauza expresiei de spectacol care ţi se întipăreşte pe faţă. mai derutantă şi. Comunici simplu cu străinii. încât între vorbă şi gând există mereu un decalaj în favoarea primului. Pentru că la toate se adaugă inhibarea. ea este mai greu observabilă. iar SCRIS ŞI VORBIT M-a fascinat întotdeauna capacitatea oamenilor de a vorbi bine. apoi absurdă. scrisul. încântând într-o desfăşurare dialectică. neînţelegând că oamenii nu vorbesc între ei pentru a împărtăşi idei. E nevoie de o imensă şi incapacităţi şi mi s-a părut că totul este o chestiune de sincronizare. pierzând astfel nu numai sensul mereu trează atenţie. de o mare.cât de greu de atins! . lipsa de răbdare a celor care cred că au înţeles de la primele cuvinte ce vrei să spui. mai obositoare. părându-mi-se superfluă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . din lentă. ci nuanţe. spune numai contraargumentul. Pentru că sentimentul dominant este acela al inutilităţii vorbei. aduce argumente de un fel sau de altul. Vorbirea devine astfel. tocmai pe acestea le pierde. căruia eşti. mai ales plictisitor. ordonează gândul. Am încercat să pătrund mecanismul logic al acestei grăbitul tocmai pe acestea nu mai are răbdare să le asculte. vorba devine eliptică şi absconsă. cu excepţia nuanţelor. continuă generozitate pentru a percepe nuanţa.între vorbă şi gând. Scriind mai încet decât vorbesc. ci şi şansa comunicării. în cele din urmă. dar cât de greu comunici uneori cu omul de lângă tine. mai precis. încercând să urmărească gândul.Coridoare de oglinzi vorbit este stupid. Şi rămâne. Dar cu adevărat ciudat e faptul că tot ceea ce se întoarce împotriva mea în vorbire stă alături de mine în scris. scrisul nu rămâne în urma gândului. dimpotrivă. creator. pag 224 din 281 . să nu-şi piardă respiraţia. Gândesc mult mai repede decât vorbesc. cu cel Nu te poţi recunoaşte în oglindă. spaima de a nu plictisi. Din cauza asta. depăşită. există clipe în care comunici cu duşmanii perfect. Ceea ce în scris apare firesc. cu atât este mai greu de urmărit. mai fără rost. discuţiei. Un ochi nu poate vedea celălalt ochi. legat. plictisitor. imperceptibila nuanţă a celuilalt. asemenea. vorba pierde pasul şi scapă faze ale demonstraţiei. dar între timp gândul trecuse de mult mai departe şi nu-l mai putea ajunge din urmă. M-au fascinat întotdeauna lucrurile pe care nu sunt în stare să le fac şi oamenii asemenea cărora nu pot să fiu. apoi trebuie să se întoarcă să spună argumentul pe care îl sărise. Şi cu cât această nuanţă este mai apropiată de nuanţa ta. îl face să meargă în ritm. al necesităţii de a renunţa la ea. ermetică.cu cât am de spus lucruri mai interesante. Atunci când gândul. de a fi în stare să păstreze un echilibru . gândul nu i-o ia nerăbdător şi nepoliticos înainte. curgător.

care mă impresionase atâta sub polei şi nămeţi. repetat veneţiene. mai frumos chiar. în nămeţi. Aerul. Curţile interioare care mă impresionaseră atât de mult rândul trecut prin tunelurile lor verticale. lui Mîşkin.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . desigur. dar în mintea mea persista cea. de opal. în timp ce iarna îl lega direct de tragismul marii literaturi. din comun .a realităţii. apăreau în lumina perlată doar decrepite. Frumuseţea continua să existe şi să mă oblige să o admir. aproape imposibil ide atins. erau acum exuberante. deconcertată miraculos conservat şi sedusă. nu va mai cunoaşte limite. Se întuneca după miezul nopţii şi se făcea ziuă după ora trei. dar nopţile albe îl făceau idilic. ciudat. erau cu adevărat feerice. pe cheiurile căreia zărisem siluetele lui Gherman. Puşkin şi Dostoievski nu izvorau din din întunericul îngheţat peste Neva în ceaţă. topită în frumuseţea nopţii albe. ca la o întruchipare. convinsă că fantastica lui forţă şi frumuseţe. Era frumuseţea .ieşită. dar. Era la fel de frumos.şi cine şi ce ar fi putut să-i stea alături? CONCURENŢA Am văzut pentru prima oară Leningradul iarna şi nu mi-am dorit decât să-l revăd într-o noapte albă. Şi visul mi s-a împlinit. desigur. a irealităţii . şi cerul. oraşul nu mă impresiona nici pe departe ca prima oară.Coridoare de oglinzi Leningradului. descopeream. cu molozul căzut. ci pag 225 din 281 . şi lumina difuză. pline de tineri care încercau să danseze cântându-şi singuri din gură. Gogol. Canalele pâcloase şi Neva. tencuiala eu atmosfera transparentă şi nostalgică a nopţilor luminoase. Visam la frumuseţea oraşului. a miracolului. populate de personaje complicate. Peste Petersburgul capodoperelor. sumbre. zărită într-o clipă de gheaţă.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în literatură identificarea persoanei fizice a scriitorului cu imaginea sa spirituală. ci.sau şi altceva . având grijă să mă aşez pentru a o rosti în cele mai diverse unghiuri de vedere ale scenei pe care.decât cartea pe care a scris-o. prea marea asemănare dintre două cuvinte este o dovadă a neînrudirii lor. cu o În ce măsură trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui. mulţimile aşteaptă nerăbdătoare cuvântul. nu TRANSLAŢIE În ce măsură este un scriitor mai mult . ci acei care nu reuşeau să devină. a pozei. dimpotrivă. În ce pag 226 din 281 . decât suma cărţilor pe care poate să le scrie chiar . e o dovadă a autenticităţii. devine răspunsul . m-am întrebat privindu-mi adesea colegii pe care-i citisem cu emoţie sau îndurând. în aşteptare. de mii şi mii de ani stă un om singur cu o unealtă de scris în mână. Aşa cum în etimologie. seamănă celui oglindit. cuvântul meu neschimbat în ei. dar lăsat în urmă de mine în aşteptarea altuia mai înalt. în timp ce în loji şi în staluri. cei care păreau în viaţa de toate zilele în mai mare măsură scriitori nu erau scriitorii adevăraţi. Încât pagina mea scrisă şi uitată. atât de neverosimil. omul pe care îl vedeam nu era acelaşi cu cel ce scrisese şi.Coridoare de oglinzi din altele urmând cunoscute legi ale îndepărtării de forma iniţială.în ce măsură cel de după scris şi cel de dinaintea scrisului seamănă celui aşezat în faţa hârtiei? Şi. în ea? Mi-am măsură trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui. în ce măsură cel din faţa hârtiei pus de nenumărate ori această întrebare. în culise şi la galerii. m-am întrebat privindu-mi adesea cititorii în care îmi recunoşteam înspăimântată propriile emoţii în faţa scriitorilor pe care îi citisem.greu şi pe care uneori nu mi-l mai amintesc de emoţie . mai ales. pe cel în stare să-l rostească cu o admiraţie atât de inexactă încât poate să pară insultă. privind. nici nu-l amintea prin nimic. dar niciodată. Niciodată. fără apărare. reverberată în cărţi. privirile celor ce mă citiseră. cele care derivă unele curiozitate atât de devoratoare încât poate să pară dispreţ. Ciudat chiar. de cele mai multe ori.la examenul de mine însămi pe care îl dau în faţa fiecărei priviri translate din greşeală de pe pagină pe faţa mea.

de scris am făcut-o însă nu pentru maniheismul lor Când le-am adus acasă şi mi le-am aşezat pe masa ALB ŞI NEGRU Pe masa mea de scris stau de mai mulţi ani două pietre. în care am străbătut lungi kilometri de plajă jucându-mă cu fiecare pas aşezat grijuliu exact pe linia dintre pământ şi mare. Şi totuşi. ritmic şi aproape senzual. pătratul negru pare mai mic decât pătratul alb. mereu schimbătorul. toridă şi limpede. simbolicul raport de forţe dintre ele. în scurt timp . aşa cum se lăsau dezvelite. ambiguitatea şi diferenţa. şi nu rareori pietrele au început să mă obsedeze. În mod obiectiv. mai strălucitoare. orice lucru are o înfăţişare. Iar această derogare de la legile fizicii mă tulbură şi mă nelinişteşte.mai ales în secundele acelea elastice. Piatra neagră. cu egală sinceritate. cu suprafaţa devenită lucioasă şi netedă. este înfrântă de piatra neagră.tocmai prin strălucirea contrastului lor îmi atrăseseră atenţia. deşi sunt egale. Deşi ştiu că .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . destul de mari. de apă şi de nisip. neîncetând nici o clipă să-şi proclame. şlefuite îndelung de valurile sărate ale mării. Înainte de imaginea este mai importantă decât sensul de dincolo de ea. Când le-am cules. iar dedesubt scria că.el chiar este mai mare puţin. şi nu aparenţa lor extrem de decorativă era cea care mă urmărea. Sunt două pietre frumoase. despre care ştiu că e mai mică şi totuşi învinge. Deşi ştiu că aşa ar trebui să mi se pară. cu mai mulţi ani în urmă. ci neobositul. şi totuşi deosebindu-se şocant una de alta: una este foarte albă. mie nu mi se pare albul mai mare. respirând parcă abia simţit în lumina pe care o răsfrâng premeditat diferit. de pe plajă . De aici începe însă subiectivitatea şi obsesia: nici în cartea de fizică şi nici pe masa mea de scris. uscatului şi mării . de dimensiuni sensibil apropiate. mai puternică.mai precis din zona aceea echivocă şi veşnic umedă. şi chiar dacă ar fi egale ea ar trebui să pară mai mare. Piatra albă. lungite peste măsură. ca o piele.albă şi neagră - copilăresc. de-o parte nemarea. Sunt două pietre de forme aproximativ ovale. cealaltă foarte neagră. cu palmele îngreunate disputându-mă simbolic şi nereuşind să mă împartă.Coridoare de oglinzi nu reuşeam eu să împart de-o parte marea.în cazul pietrelor . cu un fel de mândrie stridentă. schimbându-şi apartenenţa din jumătate în jumătate de minut şi oferindu-se din jumătate în jumătate de minut. cum aproape egal de cele două pietre . devine fără să vreau un simbol pueril. Îmi amintesc cu precizie pagina din cartea de fizică unde erau desenate alături un pătrat negru şi unul alb. ci pentru frumuseţea lor pur şi simplu. dar nu pag 227 din 281 . piatra albă este ceva mai mare decât cea neagră. Ţin minte şi acum ziua aceea de vacanţă perfectă. cu gleznele mângâiate nervos şi de valul care voia să mai înainteze şi de nisipul care nu voia să mai dea înapoi. de dinaintea scrisului - a avea un înţeles.

pe masa mea Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 mai puţin deprimant. pietrificate culori. un simbol de sub tristeţea căruia mă scoate numai spaima că în locul măsluitului raport de forţe de scris ar putea exista o singură piatră gri. dintre cele două delimitate.Coridoare de oglinzi pag 228 din 281 .

citeşti şi reciteşti mesajul . de la o stare de spirit la alta. ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune. refractând sigur de el şi deformator orice gând ce s-a apropiat din afară.Coridoare de oglinzi ridicol. va fi în stare să înţeleagă ce-a citit? Şi. dimpotrivă. ai renunţat la nenumărate bucurii. la rândul ei. Şi auzi. luni şi ani întregi trudeşti asupra frazelor demne de a fi trimise să poarte în lume încărcătura dorită. ci că sunt înţeleşi în grabă şi simplificaţi. decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo . stângaci şi virtual. în atât de dubitativa tăcere a acestei aşteptări. aşteptându-şi într-o blândă feminitate întregirea sau. de fapt. ce te-ar mai putea opri să o faci? Apoi. dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice. dacă va şti să citească. dimpotrivă. suficient sieşi. îl scrii. Scrii mesajul cu greu. îl scrii pentru că eşti convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile şi otrăvurile strânse în tine. de fapt. Sunt ani şi ani de când poeţii nu se mai plâng că sunt neînţeleşi. că un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote şi de bocete reprimate de smalţul unui zâmbet. pentru a-l scrie. dacă va înţelege.ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus în lume: să-l scrii.care de la un minut la altul. cu un ultim curaj. de descărcarea unui spasm. acestei operaţii aproape magice. acestui act aproape cel care îl va găsi va cunoaşte limba în care e scris? Şi. şi îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu toţii. ţi se pare crucial sau derizoriu. demn de atenţia întregii omeniri sau. Îl scrii.care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar. de la începutul adolescenţei. încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întreaga ta viaţă nu e.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pentru că de foarte de mult. încărcătura care. cineva . Va fi sau nu găsit de cineva. între coperţile unei cărţi. a fost ani şi ani selectată din mormanul de sentimente şi idei. inutil . se ridică un glas anunţând găsirea unui mesaj în mare. dornic să absoarbă. şi numele tău repetat şi strigat din om în om. un mesaj cu totul necunoscut. fiindcă. neînsemnat. nevenindu-ţi a crede. şi ÎN MARE Orice carte este o sticlă aruncată în mare. după ce s-ar părea că ai terminat. o va face într-un moment în care sufletul lui va fi poros. aceasta e întrebarea.şi îl închizi. totul se suspendă în tine pentru a auzi. închis şi împlătoşat de orgoliu. orice durere care încă nu l-a atins? Iar atunci când. din grămada informă de obsesii. încât. ai renunţat. să trăieşti pentru ca să scrii. în entuziasm. pag 229 din 281 . chiar şi numai ocult.

Asta e ceea ce nu înţeleg. desigur. în timp ce învingătorul ţopăie fericit cu braţele ridicate în sus şi publicul îi aclamă victoria fără dubii şi cruzimea fără reticenţe. se rănesc reciproc şi luptă nenumărate reprize.în urma consultării cu un juriu . sau numai a ecranelor . valoarea şi norocul luptătorilor. pentru ca. de fiecare dată încordată şi atentă. arbitrul să declare . Desigur. aducând argumentul că luptătorii cunosc şi acceptă regula neevidentă a jocului. numai eu nu înţeleg care poate fi sensul unei reguli incapabile să deosebească exact un învingător de un învins şi un public entuziast de o masă în derută. îmi este de neînţeles: ştiu de mult că sporturile sunt trecerea stilizată. desigur. Ceea ce nu înţeleg este regula jocului. la cazurile limpezi şi destul de rare în care cel învins este scos pe targa horcăind aproape inconştient.în care doi boxeri se lovesc. neadevăr. intuiţia şi opţiunile sălii. Nu mă refer.învingător la puncte pe celălalt. dacă aş susţine că boxul face parte dintre stabilesc aceste misterioase puncte. în joc. Nu. şi aş spune chiar un flagrant sporturile mele favorite.unul dintre luptători este decretat învingător la puncte.de televizor. Dar în faţa frânghiilor înnodate la marginile ringului. cei ce conduc şi hotărăsc OBSESIE Aş exagera. la sfârşit.lipsite de mirosul sudorii şi al sângelui . din pur spirit sportiv. Şi totuşi nu pot să nu mărturisesc că boxul este singurul sport care mă obsedează. şi nu văd de ce chiar obiceiul oamenilor de a se lovi unul pe altul ar face excepţie de la aceasta. Îndoielile şi nelămuririle mele se leagă de acele meciuri – majoritatea . mi-ar putea explica felul în care se Desigur. specialiştii în box. destinele acestui sport. după ce publicul îl considera mai bun pe unul dintre beligeranţi. felul în care se stabileşte învingătorul. continui să privesc cu stupoare şi continui să sper că voi reuşi în cele din urmă să pătrund regula jocului de box. potrivit căreia numai în ultima clipă .şi fără ca eu să fi putut să-l bănuiesc . pag 230 din 281 .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . iar la sfârşit.Coridoare de oglinzi desfăşurarea luptei. uneori împotriva tuturor concluziilor logice. a diferitelor activităţi umane capabile să ducă la performanţe. Stau şi privesc. nu hotărârea oamenilor de a se lovi unul pe altul şi de a se sângera fără motiv. este declarat învingătorul la puncte. Pentru că mă obsedează tot ce nu înţeleg.

în greutate. încăpăţânată speranţă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Pentru că. ale savantului şi ale ciobanului mistuiţi de aceeaşi credinţă.fatal şi împotriva tuturor evidenţelor . Din prezentul nostru. ca un ideal de neatins. ci şi de neînchipuit: un emoţia tânără a dăruirii lor. şi un cioban în stare să-şi croiască o viaţă pe măsura cărţilor crezute. mereu dărâmat. într-o înălţătoare transhumanţă a ideilor şi a credinţei în ele? Împlinită. destinele o cruce a nevoii de dreptate şi adevăr. nu e mai mult decât între el şi Gheorghe Şincai. de a mai imagina măcar lor apar nu numai legendare. cu un kilogram de fier. Dar cele două războaie mondiale . deosebiţi de ei nu numai prin faptul că trăim neemoţionaţi ceea ce pentru ei ar fi fost apoteoza emoţiei. dar nedespărţit de manuscrisul purtat în spate ca poporului său. pag 231 din 281 . se văd proiectate alături de ecranul legendei. nu este decât istorie împlinită. nu există spectacol mai uluitor decât acela al unei credinţe puternice. în stare săşi părăsească turmele pentru a trece în locul lor cuvintele peste munţi.cu atât de radicalele lor consecinţe care ne despart de badea Cârţan. Noi.egal totuşi. îmbătrânită între cuvinte şi istorie. o oră sau o secundă sunt la fel de mari acum ca şi în secolul trecut? Cine-ar putea susţine că timpul curge neschimbat în esenţă şi numai forma albiilor pe care diferitele epoci i le pregătesc este alta? Asta ar însemna că între noi şi badea Cârţan. umbrele lor. Secolul care le desparte se topeşte în perspectiva secolului de până la noi. pe care ei o visaseră cu mistică. firească. dintre fraze prefabricate şi formule intrate în rezonanţă. celălalt mare purtător de adevăruri în desagă. asemenea victoriilor lui Ştefan cel Mare. ci şi prin neputinţa noastră. fac egal acest interval cu cel dintre cei doi iluminaţi de idealul transilvan numai aşa cum un kilogram de petale este . murind pe marginea drumurilor străine. de exemplu. în istorie şi în cuvânt. al şi pribeag. pasiunea lui badea Cârţan lunecă uimitoare în legendă. necondiţionate.Coridoare de oglinzi cărturar în stare să-şi aşeze întreaga existenţă pe altarul operei sale şi întreaga operă pe altarul. sărac TRANSHUMANŢA Cine-ar putea susţine că un an sau o lună. indiscutabilă. Din prezentul pentru care reîntregirea.

încercându-şi norocul în câte-o cultură temerară. înclinate copilăreşte. nu numai învăluit într-o dulceaţă fără seamăn. Nu visam: urcam pe drumuri reală. dar din ce în ce de coline gârbovindu-se. pentru că n-o să ştiu niciodată dacă descoperirea aceea . printre păduri. la rândul ei. că n-o să uit niciodată după-amiaza târzie. Îi făurisem un chip? Îi acordasem o înfăţişare? Nu-mi mai aduceam aminte. a ceea ce îşi poate dori omenirea pe pământ. printre turme şi căpiţe. Câte întotdeauna nu s-ar putea scrie o despre imagine impactul. dar cu atât mai visată. devastatoare. încercând să îmbune o zi de caniculă violentă.ar fi trebuit să fie un prilej de duioasă. ţărani salutând şi spinări rotundă. cu Munţii Apuseni. dar ea fusese prezentă în mine de la început. iar ţinutul se numea Arcadia. litera. putea fi atât de asemănătoare. din vremea descoperirii primelor mituri şi-a înţelegerii alfabetului însuşi al lumii. eram în Arcadia. ca o sinteză. Şi sunt convinsă .că tot ce putuse omenirea imagina ca ideal pământesc îmi stătuse de la naştere în preajmă .că n-o să uit niciodată după-amiaza târzie şi tămăduitoare de violenţa fierbinte a zilei.Coridoare de oglinzi aduceam aminte cum îmi imaginasem Arcadia. în cadrul definitiv al ancestrale. turme. un semn că nu mai aveam de pag 232 din 281 predestinării mele. din primele clipe şi de la primii kilometri parcurşi. suprapunându-se în zarea mai înalte. Totul era nu numai frumos. dar şi nesfârşit de cunoscut.şi am fost convinsă chiar de atunci. într-o duioşie atât de perfectă încât începea să semene cu tristeţea. urcam printre păşuni împodobite de căpiţe şi ogoare mici. Urcam printr-un ţinut pe care mi se părea ciudat că îl halucinant aproape. printre coline reverberate muzical înspre zare. luminoasă tristeţe. ca un simbol al ţării ideale şi-al peisajului fericit. dar cu siguranţă nu-mi trecuse niciodată prin gând că Arcadia umanităţii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . nu-i este. ţara copilăriei mele. încurajator. încurajatoare. când am pornit din Olimpia. devenită traumatizant. din primele clipe şi de la primii kilometri parcurşi . şi totuşi liniştitor. delirantă mândrie sau un motiv de împăcată. ţinutul fără cusur al iluzoriei vârste de aur a ŞI EU AM FOST ÎN ARCADIA Îmi amintesc că am ştiut chiar de atunci. nesfârşit de blândă. cuprinsă de înserare. dintre proiecţia pe care litera scrisă este în stare s-o tremure în sufletul nostru şi realitatea căreia ea. dintre vedeam pentru prima oară şi care semăna într-un mod culturală şi prototipul ei real. putea fi topită până la identitate în propriul meu pământ. printre arături precare şi ţărani salutând. ştiut pe de rost de foarte demult. cu asfaltul superficial şi scorojit peste poteci bătătorite de milenii. Urcam printr-o regiune de dealuri blânde. decât o bâjbâitoare proiecţie clătinându-se pe cataligele subţiri ale razelor înfipte ca nişte rădăcini în pământ? Nu-mi mai . niciodată realizabilă. iar Arcadia nu era decât. Ajunsesem în Arcadia.

Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 dorit.Coridoare de oglinzi pag 233 din 281 . de sperat.

deşi un filtru al fi numai un act de cultură. motivele geometrice. dacă nu mi-ar veni care apar pe micul ecran cele mai multe dintre cântăreţele de muzică populară. râurile. punctul de sus al unui curs secular de cusăturile. sau. este un element activ. toate acele catrinţe şi fote brodate cu aur şi argint în motive descoperite în filmele indiene şi-n operetele mexicane. Desigur. autenticităţii. destul de puternic pentru a străbate timpul. Pentru că urâţenia .Coridoare de oglinzi stilizare şi transfigurare a naturii. falsificarea unei mărturii se pedepseşte şi sufletului unui popor nu trezeşte de ani de zile decât protestul fără speranţă al specialiştilor. dar nu şi indiferenţa telegenică a contemporaneităţii? obişnuit tribunal. Cum altfel s-ar putea explica faptul că nobilul port de Sibiu şi princiarul port de Muscel.sunt convinsă . ci o forţă cu vocaţia luptei şi a victoriei pag 234 din 281 . mai benign.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .cine ştie spre primul răspuns. ci şi un gest de patriotism. dungile şi neobosit în minte exemplul violent. vinovată este lipsa de cultură etnografică şi de simţ estetic a vedetelor cu celebritatea câştigată pe la nunţile cu dar. toate acele flori de plastic prinse în părul arhitecturat eroic în bucle savante şi pretenţioase ca să te convingi că urâţenia are vocaţia de a lupta şi forţa de a învinge. al costumelor în care presupune doar lipsa frumuseţii. ţipător. însă nu mai puţin televiziunea. costumele de zâne ale oltencelor şi cele de ursitoare ale oşencelor au putut fi înlocuite prin aceste travestiuri de carnaval suburban pe care televiziunea le împrăştie şi le multiplică în milioane de case. de la sine. în timp ce această flagrantă falsificare a geniului Într-un proces oarecare ajuns în faţa celui mai MĂRTURII FALSE M-am întrebat adesea dacă urâţenia este o noţiune pasivă. E destul să vezi toate acele ii grele de fluturaşi metalici şi de ţinte aiuritoare.îşi imaginează mereu cu naivitate că poate învinge prin simplul fapt că există. capabil de lupte şi victorii spectaculare. nepreocupată de puritatea sunetului pe care îl face să se reverbereze şi să devină ecou. cultivând cu grijă gustul viitoarelor generaţii în spiritul carpetelor de pluş cu răpiri din serai şi al tablourilor cu ţigănci decoltate şi cu floare în dinţi? Unde au dispărut alesăturile. o sită a adevărului şi verosimilului artistic n-ar prin lege. Şi poate că aş fi înclinat . dimpotrivă. cruciuliţele. noţiune pasivă.nu e o asupra bietei frumuseţi care .asemeni binelui . ofensiv. închipuind trandafiri şi crizanteme cu sclipici.

fulgii mari ai seminţelor de plopi. dispariţia funigeilor. a căror imaterială şi îngerească plutire abia dacă pot s-o refac din dicţionare şi poeme. acoperişurile şi bujorii. omătul cald al viitoarelor generaţii de semne de exclamare? Pentru că nu m-am îndoit niciodată că plopii exclamă ceva. la cea mai mică rostogolire a aerului peste oraş încep să plutească. hainele-mi sunt toate albe. o primăvară în care aceste rânduri să pară tinerilor de atunci de neînţeles şi ninsoarea plopilor. şi nu se mai opresc din nins.slabe şi mirate. De zile întregi. şi n-o să le mai pot curăţa săptămâni în şir. ca să aibă de unde aglomera pe atâţia kilometri de rigole troienele inefabile şi moi. narcisele şi ciorchinii salcâmilor. pisicile de pe strada mea . Troienele plopilor nu este o figură de stil. părul mi-e de dragostea plopilor din furia propriilor lor iubiri . mesajele pufoase ale iubirii lor nostalgice şi indecise. că trupurile lor lungi sunt simbolul patetic al mirării vegetale. aproape fără speranţă. toate ORAŞUL TROIENIT DE PLOPI Trei sau patru zile. Va veni.uimit el însuşi de puterea sa de a se bucura . un neverosimil fast de arheologie sentimentală? Nu mai sunt sigură de nimic. abia ieşite pag 235 din 281 . toate se lasă încâlcite în fuioarele senzuale. Un mare poet al unei generaţii mai mari deplângea liliacul. chiar dacă n-am reuşit încă să înţeleg ce spune gândul la capătul căruia a fost pus semnul unei atât de regale mirări.uimit el însuşi de capacitatea sa de a se bucura troienit cu voluptate de plopi.îşi învaţă pisoii să sară prin plin. o. dar sunt sigură că atâta vreme cât Bucureştiul . Bucureştiul s-a lăsat . este o feerică şi greu verosimilă realitate.. încă e bine.Coridoare de oglinzi aer şi să prindă fulgi. sub puterea unui vânt uscat şi nehotărât. cândva.. oare. văzduhul şi asfaltul. Iată. pe care eu nu mi-i amintesc şi nu sunt sigură că i-am văzut vreodată. sub auspiciile unei veri precoce.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . a rodirii. Mi-e teamă mereu că ceea ce cuvintele spun poate fi bănuită numai o extravagantă răsucire ia cuvintelor. rătăcitoare în căutarea. Câte mii de plopi pot să fie în Bucureşti şi câte milioane de seminţe poate să nască un plop.se mai lasă troienit de plopi. maşinile şi sunt fericite să atingă seminţele spumoase. ca să aibă de unde ninge zile în şir.

nemulţumită de întâia interpretare. întregite. Curtea vecină era a cinematografului. dar de pe care. se înălţau. secrete. ci o binefacere şi un suspense. dimpotrivă. văzut cu greu şi pe trei sferturi printre ramurile groase şi bogat înfrunzite ale teilor.) De fapt. pentru că fabrica de pantofi. cum îl şi arăta prenumele care. mai precis. Maxim Gorki şi concluzia logică pe care o trăsesem. ecranul mi se oferea strălucitor şi populat captivant de personaje şi întâmplări. reluând într-o versiune mereu îmbunătăţită. cu atât mai frumos cu pag 236 din 281 . spuse numai pe jumătate. Pentru că. mereu alte şi alte poveşti ţesute între punctele fixe ale personajelor agitându-se la fel. însoţind clădirea cu un singur cat înalt. şi din care nu aveam să ies decât după mulţi ani. de privelişti şi intrigi. nu atât cinematograful cu intrarea străină. un actor. iar trimiterea la culcare nu mai era un supliciu. deţine un rol în copilăria mea. prezenţă. (Tot astfel în aceiaşi ani. căderea serii căpăta pentru mine PÂNZA O bună parte a copilăriei mi-am petrecut-o într-o curte lungă şi spaţioasă. îi purta. care nu se vedeau. într-o altă stradă. Acesta se numea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . habsburgic de la un capăt la altul pe mai bine de o sută de metri şi găzduind în pământul. exclamaţii emoţionate. dar sunt sigură că uriaşul cadru de pânză albă. De la fereastra mea. am crezut că Dobrogeanu-Gherea era un cizmar celebru. să-mi ofer. în tăcerea punctată de replicile neînţelese ale actorilor. dispuse să se lase dezlegate. A fost cel mai frumos joc pe care mi-l amintesc. în mod absolut aiuritor.care tuna totuşi patetice şi obsedante cuvinte asupra mea . care se vedea ceva mai mult de jumătate pe deasupra gardului. vreau să spun că nu-mi dau seama dacă apropierea acelui ecran pâlpâind aproape fosforescent în noapte îmi aducea mai multe necazuri sau mai multe bucurii. ecranul alb. mi se părea potrivit unei vedete. sugestiile primei vizionări sau. infinit semnificantă a copilăriei mele. De lunea până duminica aveam tot timpul să cizelez. numele. înţelesuri şi emoţii pe care nu le avea în timpul anului. cât grădina lui. asemenea atâtor alte cinematografe din ţară. bătătorit ca un beton. era că Maxim Gorki nu putea fi decât un mare cineast. grădina de vară. nu-mi rămânea decât să inventez eu un sens glasurilor şi zbaterilor misterioase urmărite seară de seară. cinci sau şase tei uriaşi cu ramurile ridicate mult deasupra acoperişului înclinat şi a gardului de tablă ruginită care ne despărţea de curtea vecină. şi băncile de lemn aşezate în faţa lui. nu ştiu de ce. rumori colective sau hohote de râs la unison. a fost o De cum venea vara. neînţelegând vorbirea actorilor .Coridoare de oglinzi E greu de spus dacă vecinătatea atât de strânsă a cinematografului a fost atunci un blestem sau un noroc. fascinatoare. văzut dintr-o parte şi lipsit de ultimul sfert purtător al dialogului transcris. în nopţile calde de vară.şi nevăzând traducerea. cea mai importantă întreprindere din localitate.

dar privitul din faţă al ecranului şi citirea fără restricţii a dialogului nu reuşeau să înlocuiască nici pe departe misterul dispărut.Coridoare de oglinzi dată sau de două ori mă dusesem la cinematograf .începea şi se termina odată cu vacanţa. ideile şi lumea devenită frumoasă numai după ce îi adăugam cel de-al patrulea sfert. singură. al înţelegerii mele. n-o avea. Am înţeles că. pag 237 din 281 . completarea. încercând să-mi verific jocul.un joc frumos mai ales pentru că exista Ana Blandiana .adică paralelă. plătisem biletul şi mă aşezasem pe locul numerotat . Unghiul excentric al ferestrei dădea figurilor o alungire şi un farmec de care vederea normală le văduvea. întregitor. Ecranul văzut pe trei sferturi printre ramuri de tei a rămas pânza pe care am continuat să-mi proiectez impresiile.Editura Liternet 2003 cât avea rigorile şi limitele lui . realitatea fusese cea care nu rezistase verificării. inventarea sensului dădeau bietei poveşti o bogăţie pe care. în timp ce presupunerea. O înconjurasem pentru a ajunge la intrarea de pe strada săptămână . reînnoindu-se din sine însuşi săptămână de independent şi totuşi se lăsa inventat pe de-a-ntregul.

să mă evite. Sunt. tocmai prin această protectoare interdicţie.că sunt tratată asemenea copiilor. dar din cauza mea . Şi nu pot să nu presupun că cenzura pe care .pe care.fără voia. spun când eu lipsesc glume fără perdea.împotrivă-mi. Descopăr că prieteni.încă de pe vremea când mai puteam să mă iluzionez că numai vârsta mea e de vină . pag 238 din 281 . deci. şi a căror naivitate înduioşându-te. pe care îi ştiam pudici.şi-au inventat-o a sfârşit prin a-i obosi şi a-i întoarce chiar dacă nu şi-o mărturisesc . în faţa cărora nu pot fi spuse sau făcute lucruri urâte şi care. de altfel. nu te împiedică să treci în camera de alături când ai de discutat lucruri serioase. O cenzură datorată nu intransigenţei mele . pe care să le înţeleagă şi să le ierte. nici nu mi-au dat prilejul să mi-o manifest . considerată şi evitată asemenea copiilor cărora nu trebuie să le strici imaginea despre lume.Coridoare de oglinzi PROTECŢIE Am observat demult .ci vieţii mele în care nu-şi găsesc reciprocele puncte de sprijin. îi jenează pe cei mari cu prezenţa lor. descopăr colegi care ar avea toate motivele să-mi fie prieteni şi care totuşi preferă. pentru propriul lor confort.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .

brutal şi lipsit de înţelepciune. frigul şi umezeala. şi zilelor. Pentru prima oară în an goana deşucheată a minutelor. deşi cu toţii am înţeles că vara se terminase. încât atunci când încep ploile intră şi ele în ordinea legică. a încheierii. obosită de sine însăşi şi grea de fructe şi presimţiri.Coridoare de oglinzi ne lipsea. Ceea ce părea a fi greu de suportat se dovedeşte plăcut. simpla lui trecere în frumuseţe şi moarte fiindu-mi deplin suficientă. fără cusur a universului. vântul şi întunericul. deşi acceptasem cu toţii apropierea sfârşitului. poate. ceea ce părea crud şi străin se descoperă a fi adânc cunoscut şi plin de compasiune. vara adoarme dezgolită impudic pe cearşafurile umede ale lui septembrie . pripit şi fără nici un ritual.lumea se goleşte deodată şi se face mai mare. atât de împăcat cu sine. în neant. Pentru că octombrie nu este pur şi simplu toamna sau o parte a toamnei. ci şi. octombrie este ceremonia dulce. de care aveam nevoie. murmurătoare în iarbă. Pentru că fiecare clipă este nu numai frumoasă. al acceptării unui sfârşit. Totul este atât de perfect. mirosind a flori şi a transpiraţie. OCTOMBRIE Dacă aş spune că octombrie este cea mai tandră dintre lunile anului. moale ca pe un car cu fân de raze. nu puteam admite că el să apară aşa . Octombrie este ritualul blând. Lumina musteşte gata să picure lipicioasă şi păţind ca o zeamă de fruct. ca şi când ar vrea să se desolidarizeze cât mai repede de ea. nu sunt decât preţul pe care trebuie să-l plătim cinstit pentru pacea şi bucuria trăită. a asumării unei încheieri. asupra lumii. că a venit toamna şi se apropie sfârşitul . aş exprima încă foarte puţin din încărcătura de lumină blândă pe care miezul acesta de anotimp o răstoarnă. conştiente fiecare de unicitatea ei. a ploilor subţiri şi ascuţite ca nişte pumnale. este chiar miezul ei la care nu se ajunge decât dezghiocând cu răbdare coaja tare şi pieliţa amară a zilelor de dinainte şi de după ea. ultima frumoasă. ţinându-şi respiraţia şi aşteptând. îşi cheamă în ajutor dimineţile ceţoase şi serile reci. Pentru că. şi orelor. strigând că totul s-a terminat. trebuia să mai vină ceva. clipele se încarcă de propria lor greutate şi se rotesc uşor picurând. a nopţilor căzute mai devreme şi ridicate mai târziu. După ce.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Şi atunci vine octombrie. şi săptămânilor se încetineşte şi capătă înţeles. care pag 239 din 281 . frunzele ţes draperii colorate pe cer şi troiene calde. Ceva trebuia să se mai întâmple. Pentru prima oară în an nu mă grăbesc şi nu-mi pare rău de timpul care trece.care. ceea ce producea oroare devine aproape senzual.

încât el însuşi. răstoarnă peste noi valuri interogative de înţeles. Anul naşterii lui Vasile Nicola Ursu rezultă prin scăderea vârstei lui cunoscute. Cei 250 de ani nu se împlinesc numai de la naşterea unui ţăran din munţii Zarandului. când răscoleam pasionată bibliotecile pag 240 din 281 . Cel despre care. caracterizează zguduitor cea mai mare optimist şi sceptic. Faptul că această legendă nu a drapat un tânăr romantic şi frumos. după două secole şi jumătate. Revolta nu a fost la noi sunetul zeesc scos din cristalul lovit al tinereţii. această atât de rotundă aniversare. cel care a putut învia în memoria amorţită şi indiferentă a Europei. nu sunt strigătul exaltat al unui tânăr care îşi aruncă plin de superbie viaţa în balanţa nehotărâtă a posterităţii. Ceea ce m-a frapat întotdeauna în figura lui Horia - încă din adolescenţă.de sânge care a putut fi totuşi vărsat. de mereu neacoperitele promisiuni. un ziar provensal scria că răspunde cu geniu şi fermitate interogatoriilor. ţăranul îmbrăcat cu o tundră întoarsă şi însceptrat cu un băţ subţire de alun. ţâşnit aproape miraculos din memoria răzbunătoare: Horia Ursz Rex Daciae. ci geamătul profund. abia dacă se mai întrezăreşte de după profilul acvilin săpat pe medalii împodobite cu titluri.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . obosit probabil de drumurile Vienei. iar această atât de simplă aritmetică. pentru că ştim că în toamna marii răscoale legendarul ei conducător avea 54 de ani. urletul care nu mai poate fi înăbuşit al unei dureri care îmbătrânise ascunsă. HORIA REX DACIAE Am numărat 250 de ani de la naşterea lui Horia. ci testamentul unei existenţe profund responsabile şi suprem inteligente. după înfrângere şi capturare. Căci. ţăranul aproape bătrân din Albac nu şi-a lăsat încă în întregime dezlegat misterul forţei şi istoriei sale. “Mor pentru popor". îmbunată de cântece şi de poveşti. ci de la cristalizarea celui mai cuprinzător simbol al destinului nostru îndelung răbdător. lumina neliniştitoare şi misterioasă a Daciei libere. a avut o asemenea capacitate de a face să se depene în jurul făpturii sale . de lipsa unui adăpost şi a unei siguranţe. după o mie opt sute de ani de uitare. ci un scoată la capăt cu binele şi izbucnind numai atunci când nu se poate cu adevărat altfel. atâtea legende fantastice ale emoţiei colective. din anul cunoscut al răscoalei. care după ce a cumpănit şi a încercat totul foloseşte şi ultimul argument în lupta inegală cu nedreptatea. ultimele cuvinte ale celui mai mare martir crescut din munţii noştri spre cerul încărcat de vinovăţii al trecutului.Coridoare de oglinzi bărbat de 54 de ani. de oase care au putut fi totuşi zdrobite .atâtea atribute abstracte ale milenarului său popor.acest popor blând şi răbdător. ajuns la maturitate încercând mereu să o răscoală a românilor . când nici o speranţă nu mai este lăsată să tremure în vânt pe arborele mereu reînfrunzit al istoriei.

legenda a izbucnit apoi cu puteri sporite inundând totul. în cel mai înalt punct al bolţii pag 241 din 281 . aşa cum a fost. venirea lui Horia este anunţată mereu . învârtindu-se după legi misterioase şi cosmice. împăratul şi Horia reprezentând două la fel de înalte şi de protectoare noţiuni. deasupra tâmplei Bisericii cu Lună . nu numai asemenea unui incendiu purificator care trecea din moşie în Transilvaniei. el. ieşite din uz. El nu mai era de mult un ţăran sărac din Munţii Zarandului. la Hunedoara şi la Alba lulia.pe întreaga suprafaţă a ajungea în Luxemburg şi în Toscana. ci numele răzvrătirii chiar. Mult mai mult decât un conducătorul răzvrătirii. fără ezitare. Horia. mândrie şi dezlănţuită bucurie de unii.această vocabulă magică. indubitabil concret. chiar în cea mai fantastică formă. Doamnele care la Paris şi la Bruxelles purtau pălării “â la Horia" şi-i scriau numele pe evantaiuri. Întinsă - personaj.de la originea romană la persistenţa pe pământul transilvan. această poreclă împărătească . ca într-o cetate greu expugnabilă. chipul lui cruzimea morţii în haloul mereu crescător al nemuririi. sensurile istoriei românilor . a fost numai pe platforma de execuţie. Dacă nu ar fi existat. care mi-a umplut de întrebări şi de înţeles copilăria . Adunarea de la Mesteacăn. Durerea şi împotrivirea aveau nevoie de o definiţie şi definiţia lor a fost Horia. ar fi fost inventat. dar. ţăranul cu frunte moşie şi din durere în durere . ţăranul din Albac nefiind mai tangibil şi mai concret decât principele din Viena. ziarele din Italia şi Belgia. cu spaimă isterică şi oroare de alţii.deasupra crucii din mijlocul iconostasului. căutând cărţi vechi. spălând sângele şi transfigurând Difuzat pe medalii cu inscripţia Hora rex Daciae. spaima nobililor şi nesupunerea ţăranilor.acea misterioasă lună. el. deveneau graţioşii. toate se numesc Horia. teatrele din şi basme copilăreşti. limpezitoare – a fost înaltul ei grad de abstracţiune. numele lui era Cehia şi Germania îi reprezentau tragedia. ca şi cum ar fi vrut să se răzbune pentru umilirea acelor câteva ore de istorie exactă. Horia vine cu crucea de aur. toate se desfăşoară în numele lui. inconştienţii soli de un sezon ai gravelor noastre adevăruri eterne. şi de fiecare dată numele lui este suficient faptelor să se împlinească. Horia . Franţa şi Austria îl înfăşurau în povestiri incredibile colportat de cancelariile spaniole şi otomane. Fizic.Coridoare de oglinzi imensă. La Oradea.cu speranţă. ci locul geometric polarizând straniu de adevărat. în Munţii Zlatnei. ultimatumul de la Deva.Editura Liternet 2003 episcopiilor orădene.a condus răscoala la Arad şi la Haţeg. Ţăranul Nicula Urs a stat. Horia vine cu steagul roşu. răscoala a ars în numele lui Horia şi din ordinul împăratului. jumătate aurie. iureşul propagator al ridicării la luptă. în Ana Blandiana . de la asuprirea grofilor la unirea cu ţările române. jumătate neagră. care aş fi putut găsi elemente noi. de la ortodoxia credinţei la latinitatea limbii. mi s-a părut o idee.

ne lasă să întrezărim nu numai prestigiul de martir al marelui răsculat în epocă. am descoperit de curând. pag 242 din 281 . “ille famosus seductor populi". omagial pe două ramuri de laur şi împodobit de o coroană grea. ci şi înţelesul credinţei care i-a fost alături. Sanctificându-l astfel. o dată înălţată. Trăsăturile fără dubiu. acceptând cu adevărat suferinţa şi revolta. fruntea specifică şi părul strâns ţărăneşte în părţi erau cele ştiute din cărţile de şcoală şi chiar dacă renovările succesive au limpezit portretul apropiindu-l de prototip. de la prima pictare a bisericii în 1816. Iar acest fapt. Portretul lui Horia. cu uluire şi lacrimi. şi. începută în 1784. de la începuturi. deasupra altarului. cauza celui ce-şi fermecase fraţii cu gândul eliberării. al celor care nu renunţau. abia cifrat. construcţia catedralei neunite din Oradea s-a desfăşurat sub semnul nesupunerii şi al tragediei românilor din Principatul Transilvaniei.Editura Liternet 2003 catedralei din Oradea. aşezat triumfal şi conspirativ deasupra catapetesmei. aproape imperială. în chiar anul răscoalei. nu există nici o îndoială că el era acolo. revoluţionar şi zguduitor în egală măsură. cum îl numeau exasperate cancelariile duşmane. era un răspuns. biserica se sfinţea încă o dată prin jertfa sa. ca şi dovezile faimei sale europene din monumentala monografie a răscoalei lui Horia de David Prodan şi am transcris emoţia de mai sus în semn de limpede omagiu marelui istoric şi capodoperei sale răscolitoare.Coridoare de oglinzi Am citat ciudatul titlu de nobleţe al ţăranului din Albac. Este un medalion sprijinit Ana Blandiana . portretul lui Horia. biserica a devenit un simbol al neînfrângerii totale şi al victoriei ce urma să vină. reliefându-şi fondul închis şi obrazul cunoscut din acest cadru poleit sărbătoreşte şi subliniat strălucitor.

numai tu şi pământul. în toate nemărginit de semnificantele sale accepţii . grăbit să coboare pe celălalt tărâm. când mergi toamna pe câmp.dealul cu vii alunecă înaintea soarelui după zare. pe un câmp arat. pământul întins ireproşabil de jur împrejur şi ridicat . prăşit şi presărat cu bulgări mici de chimicale cuprinşi de jena precarei lor condiţii şi încercând să semene. un gând uitat undeva în urmă. sub soarele cald încă. poroşi şi orbitor de albi. ale tulpinilor în cerul care le despărţea una de alta.la margini spre cer. pe un câmp mărginit departe de dealuri cu vii culese pag 243 din 281 . se hotărăşte în cele din urmă să nu mai existe deloc. început şi sfârşit. înstrăinat parcă şi parcă distrat. vine întotdeauna câmp.faţă în faţă. devenit oricum îndoielnic. lipsite de aracii smulşi. apoi îşi diluează liniile negre. ca şi cum ar încerca mereu să-şi amintească ceva. întotdeauna soarele ajunge să apună chiar atunci şi descoperirea.pe neaşteptate întotdeauna . Când vorbesc despre revelaţia aceea din toamnă. seară şi câmp.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu nişte mici bureţi otrăvitori. dimpotrivă. iar satul lăsat în urmă. paralele. crângul din faţă renunţă mai întâi la frunze. tot mai geometrice.Coridoare de oglinzi o clipă în care nu mai exişti decât tu şi pământul. începutul unei alte vârste. profundă ca un gong sunând. care părea cu numai o secundă înainte întâmplătoare. fără să-ţi fi dat seama cum.oricât ar fi de şes . când mergi toamna pe câmp. aproape decorativi. semănat. dar şi voluptuoasă deodată. sau.substanţă primordială şi ultimă. pământ înseamnă chiar pământ. vine întotdeauna o clipă în care rămâi . Pentru că am uitat să spun: când mergi toamna pe câmp şi vine o clipă în care descoperi că nu mai exişti decât tu şi pământul. vine întotdeauna o clipă în care. modelaţi de umezeală. nu construiesc nici un simbol. odată cu seara.ţărână. se transformă într-o revelaţie înspăimântătoare puţin. nu fac nici o aluzie. în pacea aceea pe care nici un alt anotimp nu o merită mai deplin. când mergi toamna pe şi părăsite acum culorilor care degradează verdele în galben şi îl urcă apoi spre roşu strălucitor. deodată sau hoţeşte . corzile se revarsă obosite de roditoarea disciplină a verii într-o somnoroasă libertate. glie. REVELAŢIE Când mergi toamna pe câmp. reperele se fac nevăzute cu hotărâre. într-un odihnitor dezmăţ. dar abulic puţin. în timp ce. pe rând . Nu folosesc nici o metaforă. tot mai subţiri. planetă .

miticul. orice răspuns. se EXPLOZIA UNEI TAINE Poezia. întrebări. mă întreb revoltată. De ce suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°. travestiuri rituale ale unor adevăruri. taina ştiinţei. aşa cum se mistuie. de ce două cantităţi egale cu o a treia sunt egale limpezi. Cea mai limpede evidenţă ascunde dincolo de paravanul mutat mereu mai departe al ultimului părut niciodată în stare să egaleze în mister procesele relevă compus din alte. secrete nu pentru că n-ar putea fi dezlegate. şi mai ermetice.rând pe rând. sugestia. adevărul – acelaşi . în cămaşa unică a tainei sfâşiate şi devenite. taina luminescentă a artei. vălul de raze al sugestiei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . prin chiar această sfâşiere. Pe lângă acest bombardament al misterelor. Explozia în lanţ a tainelor în această orgolioasă şi inconştientă contemporaneitate nu este decât involuntara sporire a enigmelor printr-o nesfârşită şi parcă ironică descoperită se dovedeşte. formată din alte sciziparitate. clar-obscurul nu mi s-au chimice. fiecare dintre ele.deci multiplicate . Dezvăluirea unei taine nu este decât descoperirea unei colonii de taine ascunse până atunci. însă.al vieţii şi morţii. sunt pentru mine mai secrete încă şi mai susceptibile de mister. deschise. declanşată odată cu ofilirea. sau axiomele matematice. ci pentru că prea violenta dezvelire le-ar putea distruge. Dincolo de fiecare dintre ele se află. odată găsit. Adevărurile prea de demonstraţie. ci le înmulţeşte prin descoperirile ei. Uluitoarea cascadă a progresului tehnic din secolul nostru a demonstrat de ajuns că orice taină este asemenea florii cuprinzând latentă în sine puterea înmulţirii. care nu mai au pentru ceilalţi nevoie între ele? Certitudinile mi se par suspecte. la rândul ei. de ce? inextricabile taine pe care ştiinţa nu le împrăştie. de exemplu. mormintele vechi la contactul cu aerul. încordat în aşteptarea exploziei eliberatoare. umbra strălucitoare a mitului. nu sunt decât lungi haine de ceremonie. de nepătruns tocmai pentru că se lasă pătrunse . ca seminţele unei rodii.Coridoare de oglinzi particule şi mai nevăzute. Taina artei e tandră şi protectoare. neînfrânt şi ameninţător. incitantă şi primejdioasă adesea. Orice infinitezimală particulă pag 244 din 281 . orbitorul clar-obscur al poeziei. sediul unor alte colonii în stare să se multiplice.

între a fi şi a asista. şi de aici căi pentru cea mai puţin spinoasă. aceea de a alege între lumea creată de Dumnezeu şi cea creată de scriitor. lectura capabilă să înlocuiască viaţa. din fericire. sau lectura-iniţiere.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . iresponsabilă. pe cea de a doua. Pentru că înţelegerea nu e nici ea decât o asistare a faptei din care îşi trage puterea şi fără de care nar putea exista. pe care o ştiu din copilărie şi care nu m-a părăsit. Când rotunjirea. nici acum. în ochii mei chiar. Dar suma vinilor rezultate din toate aceste mici sau mari înlocuiri nu atinge nici pe departe nivelul realei mele vinovăţii: aceea de a şti că prefer realitatea de hârtie. citesc în loc să scriu.lectura şi viaţa. iar plăcerea îşi trăgea sevele şi din pământul interzis al acestei vinovăţii.Coridoare de oglinzi ALTERNATIVA Ştiu că există nenumărate feluri de lecturi. De aici înclinarea de a prefera vieţii lectura ca pe o soluţie din toate punctele de vedere avantajoasă. la facultate citeam mereu altceva decât ar fi trebuit să citesc. închiderea ciclului vinei de a fi optat dintre două privesc în urmă îmi văd cele câteva mii de zile. pentru cea mai uşor de urmat. lectura-joacă însămi am trăit multe dintre ele. De fapt era un cerc vicios. ci viaţa netrecută prin lectură. lectura-informaţie. condamnabilă şi plăcută ca un drog. acum. pag 245 din 281 . La început de tot citeam în loc să mă joc. apoi citeam în loc să fiu atentă la lecţii şi să-mi fac temele. şi eu am trăit le-am însumat cu recunoştinţă compartimentului rarelor beatitudini. şi mult mai târziu. pe care o simt mai dincolo de lectura-studiu. Şi nu e vorba numai de o preferinţă teoretică. de spectator. chiar dacă senzaţia de surogat nu lectura desprinsă de viaţă mi-o dă. Şi nu ştiu dacă numai acutul sentiment de vinovăţie care o însoţea întotdeauna îi adăuga acea plăcere violentă. dar una singură dintre ele m-a fascinat şi continuă să mă fascineze cu atracţia malefică şi irezistibilă a plăcerilor interzise: lectura ca substitut al vieţii. Pentru că. ci de o opţiune reală între a trăi şi a nu trăi. Cel ce-a făcut lumea şi cei ce-au făcut cărţile îşi vor disputa sufletul meu în eternitate. apărea de fiecare dată. adevărata mea culpă: incapacitatea de a alege cu adevărat. nici opţiunea nu sunt decât paliative menite să ascundă. şi pe toate cele pe care le- adevărată decât cealaltă realitate. Dar nici preferinţa. mai târziu citeam în loc să mă distrez cu tinerii de vârsta mea. pentru că vinovăţia venea tocmai din cantitatea exagerată de plăcere pe care lectura era în stare să mi-o ofere. asemenea unei prăzi hăituite cu forţe egale de doi infinit de fascinanţi vânători .

atenţia atâta ar fi aceea putut visătoare. sandale . fără să vorbească între ei. cu tricourile puse la uscat pe ghidon. se desenau ca nişte subţiri simboluri pag 246 din 281 consimţită şi singurătatea lor deliberată se înscriau în lumină. otrăvitoare şi indolente. Sărăcia lor liber perimetrul aglomerat şi consumator al epocii ca un semn şi ca o soluţie. îi ascultam povestind despre şerpi (întâlniseră. sulul unui cort.şi chiar figurile lor emaciate de lumină şi oboseală îmi sugerau comparaţia . celălalt. două pături. De portbagajul mai mult teoretic al bicicletei aveau legat: unul. curiozitate şi admiraţie. Erau o femeie şi un bărbat.stăteau în canicula năucitoare. încât excursia lor devenea o victorie existenţială şi o întreprindere filosofică. culcate într-un evident repaos şi ele. Nu erau frumoşi . tineri. dar asupra care. beatitudine.la asceticii discipoli ai lui Diogene şi la anahoreţii creştini. încât am ştiut că oboseala pe care şi-o ascultau în trupuri era ca o revelatoare melodie ce merita efortul de a o putea auzi. atâta însemna fără lumina care le-ar fi dat dreptul să fie numite blonde.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu lungi plete extrem de deschise la culoare. dar nu într-atât încât să li se poată spune o fată şi un băiat. în înşile. ascultându-şi fiecare oboseala propriului trup.şi-l spălaseră în apa rece a acelui izvor care le servea de hotel şi pe pietrele căruia ne-au făcut loc ospitalieri. întinse pe asfaltul fierbinte) şi îi priveam cu uimire şi nesaţ. familii întregi. dar atât de asemănătoare încât.Coridoare de oglinzi Bătrân .atârnat acum pe umeri în şuviţe ude şi răsucite. Nu numai bluzele. Porniseră din Olanda cu mai bine de trei luni în urmă O SOLUŢIE O să-mi amintesc întotdeauna cu un amestec puţin intimidat. Cei doi biciclişti mă făceau să mă gândesc . nu după plete ar fi putut fi deosebiţi între ei. în orice caz. abia îmblânzită de umbră şi umezeală. după ce vor fi însemnat cu urmele îngemănate şi subţiri ale roţilor o bună parte din drumurile Europei. ca într-un tablou de Cranach cel . Poate că erau foarte săraci sau poate că duceau la îndeplinire cu supremă încăpăţânare un pariu pe care spiritul lor îl pusese cu materia pe care o locuia. în orice caz. exista lor nemişcate. ca şi noi. un maieu. în afara oricăror determinări. de uimire. Bicicletele obosite. Se odihneau şi aşteptau să se usuce şi să li se usuce hainele spălate şi întinse în jur pe crengi şi pe ghidoanele bicicletelor.un şort. exista în efortul acela benevol o atât de mare forţă a sufletului. Îmbrăcaţi identic şi strict necesar . ci şi părul lung . şi şi numai peste alte trei luni aveau să ajungă înapoi. o atât de mare capacitate a voinţei de a se desprinde de servituţile cărnii şi de a exista liberă.de altfel efortul le descompusese trăsăturile şi nu reuşeau încă să se refacă liniile frumuseţe concentrată iniţiale. prăbuşiţi aproape. perechea de biciclişti olandezi pe care am întâlnit-o la un izvor de pe marginea unei şosele. desigur.

Coridoare de oglinzi pag 247 din 281 .Editura Liternet 2003 heraldice pe blazonul acestei nobile descendenţe. Ana Blandiana .

Am fost cândva. altfel cum ne-ar putea pământul transmite cu atâta promptitudine ordinele lui întineritoare. cu speranţele miraculos intacte. de lungimea zilei. cum am fi atât de dependenţi de fazele lunii. şi de bătaia vântului. mai ales. altfel de unde am fi moştenit această sublimă obişnuinţă şi această inexplicabilă putere de a relua mereu totul de la capăt? Aşa cum pomii au mereu forţa de a fi din nou tineri şi acoperiţi de flori în fiecare primăvară. noi o luăm mereu de la capăt. decretele lui de reînceput.. legile lui de supravieţuire? Am pag 248 din 281 . altfel cum am şti atât de bine să răspundem sevelor şi văzduhului. de grosimea zăpezii. de la seceriş până la arăturile de toamnă. să ni se împlinească dorinţele. sperând mereu de la anul care începe ceea ce ne promisese anul care a trecut. de la începutul vacanţei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . desigur. elanul capabil să ne înscrie. şi nu s-ar fi zbârcit de vânturi şi ger. de norii care coboară. Paşii noştri mişcă. probabil. până la sesiunea din vară. cum am reuşi să nu învăţăm nimic din atâtea toamne şi din atâtea ierni. Şi o luăm de la capăt din nou. arbori. din nou aşteptăm să înflorească cireşii. de stropul de ploaie şi de firul de praf? Şi. plante într-un fel.. iar sevele urcă în noi şi ne împrospătează ciclic puterile care par mereu a ajunge la sfârşit şi care găsesc mereu. oferindu-ne mereu fragezi veşnic viitoarei primăveri? UN POPOR VEGETAL Am fost cândva arbori? Am fost cumva plante? Cu siguranţă că da.Coridoare de oglinzi fost. esenţiale şi nevăzute rădăcini pe sub pământ. să rodească merii. în al doisprezecelea ceas festiv. de la sesiunea din iarnă. de soarele care urcă. până în seceriş. ca şi cum nu li s-ar fi luat fructele şi nu li s-ar fi smuls frunzele. fără să ne dăm seama. să se coacă via. desigur. de la semănăturile de primăvară. până la începutul şcolii. pe încă o orbită.

nu le-ar fi putut deosebi între ele. sau pag 249 din 281 . să recitesc o carte. oricât de nesuperficială. Conştientă de înclinarea . odată cu somnul. colorând totul atât de violent în nuanţele pasionale ale creşterii. să mi se supună. sub această formă fin revăzută a cărei ciornă reală o uitam în scurt timp şi eu. Şi chiar şi atunci când uitam totul. Revenind pe urmele vechi. Pentru că nu numai subiectivitatea mea. Mă obişnuisem. încât o privire străină. acţiona asupra realităţii. asupra ei . pregătită anume şi gata să fie clasate în amintiri. pe care atunci o descoperisem. ci de calitatea ei. corectându-le din mers laturile neplăcute sau penibile.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dinainte.de a lăsa fantezia să se amestece ilicit printre adevărurile înconjurătoare. ale copilăriei mele. seara înainte de culcare. să trec în CORECTURA De câte ori mi se întâmpla să mă întorc într-un loc pe care îl ştiusem în copilărie. dublu aureolat de nimbul difuz al minunii şi al nesiguranţei. cu perpetua spaimă de a nu-mi fi demascată corectura. hotărâtoare. de uluitoarea ei capacitate de a transforma. inconştientă neîndoindu-mă nici o clipă de dreptul meu de posesie de propriile ei puteri. luându-le culoarea şi imitându-le forma. din când în când şi acum. astfel. la revelaţii legate nu de obiectul privirii infantile. să văd pe cineva pe care îl ştiu de atunci. abia înţelese şi tocmai de aceea. Înaintez. emoţionată mereu de posibilitatea de a nu mai găsi nimic din ceea ce mă împodobise atunci. am trecut prin anii aceia uluitori cu un continuu sentiment de vinovăţie. fără a pierde în verosimilitate. de fiecare dată mă aştept să descopăr totala neadecvare la realitate a reprezentărilor. bunătate şi îndrăzneală. uitarea era împodobită de acea confuză aură care mi-a luminat atât de emoţionant copilăria şi care nu uită să-şi arunce asupra mea lungile. s-ar fi putut atât de simplu întâmpla ca totul să nu fi fost decât fructul frumos copt în antecamera somnului.pe care mi-o ascundeam şi mi-o iubeam ca pe un viciu . Apoi adormeam şi. în aşa fel încât în relatarea lor personajul central care eram câştiga în inteligenţă. Tot ce am cunoscut atunci există în mine intact şi intangibil. Dar ceea ce în momentul făptuirii mi se părea firesc şi îndreptăţit lăsa în urmă ciudate şi melodioase culpabilităţi. mă aştept la senzaţionale schimbări de perspectivă.Coridoare de oglinzi în aşteptarea silnicului somn de după-amiază. mătăsoasele ei raze.interveneam cu ingenuitate. ci eu însămi - revistă întâmplările zilei. schimbând ce era de schimbat atunci când nu înţelegea. cu atât mai complicată cu cât nu o mai deosebeam nici eu. totul se fixa definitiv în mine. convinse de realismul lor. coerentă. încât numai cu greu realitatea de dedesubt mai transpare rar prin pelicula strălucitoare.

dar să plângi de emoţie în faţa unei campanile acestea mi se par ciudate şi de neînţeles. mausoleele glorifică vicii şi autentifică minciuni. de a nu avea cu adevărat un trecut. şi palate. să nu te impresioneze fragile şi graţioase.Ai recunoscut în repetate rânduri că tot ce-ai care se depusese în spaţiu. . Pentru ce tot acest. religios aproape. la care ajungeam cu greu şi pe care le plăteam cu sacrificii.străbăteai spaţiul numai pentru a descoperi în el urmele sfinte ale timpului trecut. când este evident că. această căutare atât de îndărătnică a unui timp mereu revolut. iar în Statele Unite spaima. această preferinţă atât de perseverentă pentru trecut îmi e greu să le înţeleg şi mai greu încă să le accept. şi din trecut a rămas numai ceea ce era demn să rămână: arta. palatele au ascuns înlănţuiri aproape fantastice de patimi şi crime. cu cât neam lăsa să alunecăm mai adânc în el. şi biserici. dreptatea batjocorită mai fără cruţare şi adevărul schimonosit mai fără ruşine? crimele au fost răzbunate. toate cu cât. . în Italia Evul Mediu şi Renaşterea. şi mausolee. ar trebui să recunosc că toate acele temple. Să treci indiferent pe lângă reclame aiuritoare explodând reprezentând o figură pe jumătate ciobită. împăraţii au murit. trecutul nu a fost mai bun decât zgârâie-norii. am descoperi sângele vărsându-se mai fără milă.Coridoare de oglinzi metroul numai pentru a ajunge să admiri un car sculptat. au zămislit dorinţe şi au generat nedreptăţi. această uluitoare definiţie a omului neînstare să se ridice la înălţimea faptei sale. atât de americană. îmi erau cu atât mai dragi şi le simţeam cu atât mai preţioase cu cât se apropiau mai duios şi mai ambiguu de ruină. n-am făcut nici un secret din faptul că în Oltenia am căutat culele şi mânăstirile.aşa cum minerul excavează vagoane întregi de steril pentru a putea alege din ele câteva grame de minereu preţios . în Grecia sanctuarele şi palestrele. Arta. Templele au fost înălţate de sclavi şi au adăpostit sacrificii. Şi. cult al trecutului. sculptate parcă în os de porumbel. dacă aş vrea să fiu sinceră până la capăt. să foloseşti savant în neon pentru a admira un opaiţ de lut ars căutat în încăpăţânatele tale drumuri nu a fost decât timpul pe când abia se descoperise roata. că .. şi moschei. cupe de cucută.. de ACEASTĂ ULUITOARE DEFINIŢIE . în Spania palatele maure şi catedralele gotice. pag 250 din 281 . cetăţile au născut ambiţii. şi cetăţi. cu atât mai mult prezentul. .Da. în mod evident.Ei bine. catedralele amintesc ruguri iar palestrele.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Pentru că zeii s-au stins. această privire atât de stăruitor întoarsă.

cu precauţie. gata să-i închid la loc la cea mai mică ameninţare a urâtului şi. rostogolite spre copilărie. iar alta o revărsare de materie .decât o ţară a copilăriei. abia sperând încremeniri şi acut al trecerii.se leagă atât de adânc între ele încât înrudirea cu una te înrudeşte automat cu cealaltă? Cum pot fi adunate la un loc o cădere de alb şi o lunecare de ani pentru a se obţine această fantastică. Am înmulţită aşteptat simbolic începutul a tuturor de deceniu cu spaima de ani. şi ca şi cum ar fi stat în puterea lui să îndulcească marele sunet al gongului. la poalele celui mai firav derdeluş? Care este etatea la care mai poţi scrie cu tălpile vorbe mari pe zăpadă şi mai poţi ştampila cu trupul cruci magnifice pe omăt? Ce întrebări fără noimă. invizibilă sumă a fericirii nostalgice şi fremătătoare? Evident.Coridoare de oglinzi deschis ochii încet.aparţinând unor sfere atât de deosebite. Cum se explică indiscutabila împletire dintre zăpadă şi copilărie. când oricine ştie că atunci când neaua cade. Anul nou a apărut învelit împărăteşte în hlamide. cum se face că aceste două noţiuni . Taina îngemănării dintre copilărie şi nea nu e decât o parte (o parte mică şi impenetrabilă în strălucire) a lungii taine a supravieţuirii noastre. frumuseţea mi-a năvălit printre ZĂPADĂ O ţară întreagă acoperită de zăpadă nu poate fi oricât am fi de bătrâni . am aşteptat începutul de an cu sentimentul pag 251 din 281 . greşesc destul încercând să pun întrebări. neaşteptat. Câţi ani trebuie să ai ca să alergi prin ninsoare cu gura deschisă. neîndrăznind să doresc evoluţii. travestit pierdut abil şi înveselitor printre ninsori. nedegradări. neanunţată de nimic.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu senzaţia vie a ireversibilităţii. Anul nou cădea din cer alb şi se depunea pe pământul bătrân în nămeţi şi troiene. ca să prinzi fulgii cu buzele şi să-i simţi stingându-se ca nişte stele îngheţate pe dinţi? Până la ce vârstă poţi să-ţi doreşti din toate puterile inimii o sanie şi poţi să visezi viteză. Dimineaţa am copilăreşte cu bărbi şi sprâncene fluturătoare de vată. începuturilor pleoape fluturând aiuritoare aripi destrămate în vârf. nu încerc să răspund. timpul se opreşte din căzut. şi ca şi cum s-ar fi lăsat înduioşat de spaima mea. fiind una o încremenire de timp.

privirea văzută de cea care vede. ci şi de într-un film în care liniile şi volumele. dar şi felul meu de a privi s-ar schimba. atentă numai la forma ramurilor şi la culoarea frunzelor. şi nici într-o fotografie sau privitoare. fără curiozitate şi fără emoţie. atunci când cine ştie ce uluitoare invenţie va reuşi să despartă ochiul privitor de ochiul privit. să nu mă fi zărit niciodată în iluzia oglinzilor sau în sugestia vitrinelor. dar nu într-o oglindă în care peste imaginea privită se suprapune imaginea estompând adevăratul sens. dar fără să le alung. dimpotrivă. făcându-ne să trecem dincolo nu spaima animalică de a nu ne descoperi cu adevărat. aşa cum privesc un pom. se naşte din numele latin al oglinzii – speculum -. ci altfel. sentimentele şi înţelesurile sunt modificate de subiectivitatea luminii şi de şiretenia obiectivului. Sau. camera obscură sau tubul catodic să fi inventat diabolica răsfrângere identică dar neadevărată. Sunt convinsă că visul meu despre mine. sunt sigură că nu numai imaginea mea despre mine ar fi alta. ascunzând adevărata expresie şi numai de propriile noastre iluzii asupra noastră. noţiunea de speculaţie SPECULAŢIE Dacă aş putea să mă văd.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar a nu mă cunoaşte. ar fi fost în decât suma imaginilor contradictorii şi plictisite de ele însele acea preistorie a răsfrângerilor mai exact şi mai revelator oglinda era cea cu ajutorul căreia erau studiate atât de neînţelesele descoperim tot pe noi. mai străin şi mai adânc. deloc întâmplător.. abia atunci ne vom apropia poate de intuiţia străveche în stare să imagineze şi să înţeleagă ceea ce nu îi era dat să contemple şi să distrugă privind. Dacă aş putea să mă văd. pentru că stele. aşa cum privesc un necunoscut încercând să-l descopăr şi să-l înţeleg.Coridoare de oglinzi pe care le privesc neîncrezătoare. Sunt convinsă că.. necorectat şi nedeformat de aceste surogate ale realităţii. pag 252 din 281 . în balta ecranelor sau în ţarcul albumelor. să mă fi născut înainte ca metalul şlefuit sau cristalul argintat. să fi răspuns otrăvitoarei nevoi de a mă vedea. dacă aş putea să nu mă văd deloc. în lumina cărora încercam să ne Iată cum.

Timpul minoic depăşea cu mult capacitatea sufletului meu de a percepe timpul şi stăteam în faţa lui pierdută ca un neînotător care. ci faptul că această civilizaţie a existat pur şi simplu. atelierele meşterilor. şase sau zece mii de ani nu mai produce asupra noastră o impresie sporită sau cel puţin egală. dar totul fusese prea frumos ca să fie adevărat. sala tronului. MAI MULT CA TRECUTUL Tot ce aparţine trecutului se încarcă de o aură care depăşeşte în intensitate şi sens simpla nostalgie. Aparţineau unei epoci prea îndepărtate ca să mă mai atingă. în timp ce unul de acum patru. revoltându-mă singură de lipsa mea de emoţie.Coridoare de oglinzi civilizaţie. Vreau să spun că dacă maceeaşi intensitate. indiferent când. asemenea frumosului. tot ce ştiam. săli de baie. ca în atâtea alte domenii. Şi totuşi. curţi interioare. caracterizându-i în mult mai mare măsură pe a uluit ceva cu adevărat la Cnossos nu a fost înalta autorii povestirii decât pe eroii ei. Minotaurul. Un obiect vechi este preţios nu prin frumuseţea care a reuşit să străbată timpul în el. o noţiune autonomă. nu ne mai uimeşte cu interiorul căreia suntem în stare să simţim. terase. încât numai poveştile care-i răsăriseră pe urme mai reuşeau să-i dea un înţeles. aproape palpabilă . colorate. fantaste. poate că povestea blestemată a Minotaurului contribuiau la acest sentiment care se opunea şi el realităţii şi o împiedica să triumfe.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mândră de cuceririle ei tehnice şi având vocaţia confortului în acea adâncime de neconceput a timpului. intimidată şi indiferentă în egală măsură. scări. necropole. se îneacă la fel. puternică. ştiusem dinainte totul. vechimea devenind valoare în sine. totul indiferent. labirintul. ale reginei.în crăpături. Ariadna. coloane. Odăile regelui. o tulburătoare revelaţie. Minos cel înşelat de soţie. faptul că nu era numai o poveste. dominată de o umanitate străină despre care. unul de acum o mie de ani. ca şi cum s-ar găsi dincolo de sfera în pag 253 din 281 . temple. totul repetând acest cap obsesiv de taur şi securile înspăimântătoare cu dublu tăiş. ştiam din poveştile atenienilor. şi în această împărăţie revolută. Teseu. Poate că ecuaţia labirintului. neconvingător. conducte de apă. Ceea ce păruse un simbol nu era decât o realitate? Ceea ce fusese metaforă nu era decât istorie? Şi încă o istorie atât de veche. străin. totul scos de sub incredibila cenuşă a celor patru mii de ani. Dedalus. într-o apă adâncă de trei sau de o sută de metri. Să observaţi cum un obiect de acum un secol este pentru noi o relicvă emoţionantă. limitele sensibilităţii noastre sunt prezente şi de netrecut. care i s-a depus materie stranie. îmi amintesc cum am intrat în palatele de la Cnossos. ci chiar prin timpul pe care îl întruchipează.

N-am cunoscut un mai înalt imn închinat intelectualului. gândirea. Retrospectiva Anghel. cel care înţelege totul şi nu poate face nimic. capete de artişti cu privirea adusă înlăuntru obsedată. La al doilea etaj al Muzeului Republicii. Enescu şi. decât această operă. desigur. retrospectiva Anghel semăna foarte puţin cu o expoziţie de artă. Pallady. artist şi martir cu egală intensitate. ale puterii de fiinţă. trupuri în care ideea însăşi arde şi se modelează suferitoare în bronz. aceasta nu e. pulsând adânc. Cărturarul spiritualităţii noastre: Eminescu. astfel. Suită la al doilea etaj al muzeului. dureroasă. metafore ermetice şi împăcate cu sine ale puterii de creaţie. nu mai e nevoie de nici o precizare. concentrate în sine. şi. populată cu fiinţe de metal topit la cea mai înaltă temperatură a durerii şi turnat în forme abia diferite între ele.Coridoare de oglinzi îndurerat. hieraticul potir în care se oferă. superior în esenţă. sinteza tuturor. povestea tuturor. ca şi cum forma omenească n-ar fi decât nobilul. acele mame născătoare de suferinţă şi viaţă. Există artişti care prin capacitatea lor de dăruire şi prin puterea ascetismului lor trec dincolo de linia de pe care frumosul însuşi nu se mai vede decât ca o treaptă spre ceva pentru operele lor se foloseşte fără ezitare şi mai luminos încă şi mai greu de definit. capete de femei cu pielea întinsă “SCENE DIN VIAŢA UNUI GENIU” Există lucruri care prin simpla lor intensitate îşi depăşesc condiţia şi se transformă în altceva. totuşi. celui ce înţelege gândirea ca pe o jertfă de sine. geniul nu încearcă totuşi nici o secundă să se îndepărteze. atente fiecare la sufletul ei. maternităţi cruciforme. Iată. resemnată de ceea ce vede. Bălcescu. ci pentru că. încăperea aceea singură. unde pag 254 din 281 . şi. auzit cu greu. cochetăria savant neglijentă a expoziţiilor plastice. fiindcă sar aduce astfel o precizare în plus.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . semăna mai mult cu un templu în care au fost adunate cu o cutremurătoare putere de selecţie toate răstignirile Luchian. retrospectiva Anghel a fost cel mai limpede panteon românesc. înaripat şi schingiuit. ea nu avea nimic din fiecare exponat îşi caută poziţia şi lumina prielnică şi fiecare vizitator se poate oglindi flatat în spiritul şi suprafaţa lustruită a lucrărilor. cu dezinvoltură cuvântul artă. decât acea monahală retrospectivă a unei vieţi. cu bronzurile mari strânse modest şi sever într-o singură încăpere. deasupra tuturor. acele Scene din viaţa unui geniu în care. Oricum. Şi dacă. pe craniu şi carnea trasă în gând.

dacă acel capăt al lucrurilor întârzie să mi se dezvăluie. ca şi capătul firului acestui ghem intenţionat perfect. de rest. dar caut şi caut mereu. CAPĂTUL FIRULUI Am senzaţia că stau în faţa unui ghem de a cărui depanare îmi depinde viaţa şi că nu trebuie decât să găsesc capătul firului pentru ca totul să se desfăşoare apoi lin. de când am încâlcind. de cineva la fel de nepriceput. Şi atunci. ca şi cum m-aş bucura că se găseşte cineva care să aibă puterea de a mă pedepsi pentru această incapacitate prea evidentă ca să nu se bănuiască în dosul ei intenţia amânării şi spaima de început. nu rămăsese viaţa în cuvânt. ca şi cum viaţa mea ar mai fi fost depănată odată. faptele şi ideile. oi şi să văd. uitându-mă la cerculeţul acela plăpând şi beţigaşul acela anemic.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . când n-aş avea nevoie decât de infima şansă a găsirii firului de depănat. inabordabil. bucăţi mai mari sau mai mici. învăţat să scriu. Dar prima frază este de negăsit. aproape voluptuos. trăgând de unde nu trebuie. Dar nu găsesc decât căpăţele. rupând. de când am descoperit. fragmente. când totul ar putea fi atât de simplu. care nu aşteaptă decât să se rostogolească în cuvânt. răvăşind. Dar. Pentru că. ci şi suspiciunea negăsirii. Cunosc această senzaţie din copilărie şi de atunci torc nu numai obsesia căutării. n-aş putea spune că disperarea şi chinul urmăririi lui nu-mi fac plăcere. capătul firului care să-mi depene Cunosc această senzaţie din copilărie. făcut anume să semene cu o mereu lunecătoare minge. de când am reuşit să unesc o-i. văluritoare. odată pedepsită. ci numai a trece în cuvânt lucrurile care aşteaptă de mult farmecul capabil să le transforme în beţigaşe şi cercuri. odată cu primele litere. o câmpie întreagă de lână albă.Coridoare de oglinzi idei care se rup. deci pot amâna în continuare clipa începutului de care mă tem cu o teamă pe care n-o înţeleg. s-ar desprinde din incredibilele lor alveole. aşa cum nu înţeleg cu adevărat viaţa a cărei povestire trebuie s-o încep. decât să găsesc începutul. Dacă prima frază ar fi scrisă. înnodate sau nu între ele. totul. odată formulate. zădărnicind pag 255 din 281 . că a scrie nu înseamnă a inventa ceva ce nu există. bucuroase de a se putea ordona într-o curgere din care să se poată încropi un înţeles. am tot dreptul să cheltuiesc cum vreau un răgaz plătit cinstit cu propria mea suferinţă. cândva.

dacă mă gândesc bine. Din sate alegea marginile. devine putere. şi câţiva plopi desfrunziţi . eroică şi orgolioasă. naturile moarte şi personajele costumate. ci. neîmpodobit. din anotimpuri trecerea. strânse pag 256 din 281 . Există în fiecare tuşă de culoare şi în fiecare linie lăsate de Andreescu pe pânză o suferinţă ce înţelege suferinţa. tonurile de ocru amestecându-se în lut rostesc în această linişte testamentul unei priviri. o suferinţă ce priveşte spre suferinţă cu acea concentrare a privirii care nu descoperea în jur numai ceea ce nu era descoperit de nimeni materiale. unind prin câteva acoperişuri nesigure. iar frumuseţea se estompează în faţa înţelegerii până-n adânc. lipsite de noroc. dintr-un loc în care slăbiciunea însăşi. Liniştea este criteriul absolut al unei contemplări atât de grave. Rămâne TESTAMENTUL UNEI PRIVIRI Îi plăcea să picteze margini sărace de sat.printr-o încăpăţânată selecţie. nefericiţi. din nevoia de solidarizare cu o suferinţă neexprimată. suferinţa devine frumuseţe. în care frumuseţea însăşi este admisă numai în măsura în care doare . dar căruia nu i s-a dat nici măcar vârsta minimă a răstignirii. încât. florile de câmp şi copiii îmbătrâniţi sunt ţintele alese cu grijă . dar care este prea intensă pentru a mai putea durea. Marginile de sat şi pădurile devastate. încrâncenata tărie necesară acestei răsturnate selecţii izvora. sub ochiul ei mare. Îi plăcea să picteze flori inculte de câmp în ulcele modeste. şi pământul glodos. Nesfârşitele lui griuri suind umilite înspre orgoliu. fără crestături. atentă şi gravă. cu prispe de lut galben abia înălţate din câmpia atotputernică spre văzduhul neprieten. Îi plăcea să aleagă din tot ce şi din tot ceea ce nu era iubit de nimeni. din flori numai faptul că sunt vii. însingurate. pentru a mai putea fi elocventă şi patetică. ci şi tristele lui iarmaroace. multe mulţimi aşteptând ceva neştiut. şi târgurile lui gălbui sub cerul unei paradoxale tăceri. Sunt tăcute nu numai peisajele şi florile. ci prin ceea ce nu poate arăta. cu viaţa devenită secretă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .ale acestei contemplări liniştite. a unei lumi fatal protesta. Privirea unui artist născut în acelaşi an cu Eminescu. fără smalţ. nearătoşi. ceea ce uneşte între ele toate ciudatele subiecte ale pânzelor lui Andreescu este cantitatea de linişte pe care reuşesc să o încorporeze în ele. şi fete tăcute. Îi plăcea să picteze case mizere cu streşini de papură sprijinite pe stâlpi firavi. ceea ce putea fi iubit. supravieţuind. nu din dorinţa de originalitate şi nu din plăcerea de a sfida. topit din nesfârşite griuri. ajunsă până acolo. Pentru că. pentru a mai putea numai contemplarea. de drăgaică. îi plăcea să picteze arbori părăsiţi de frunze. demnitatea verdelui acceptând întunericul. dar forţa sufletească pe care o presupunea această stranie alegere. mult mai adânc.cerul mare. şi câteva ziduri scorojite. importantă mereu nu prin ceea ce lasă să se vadă.Coridoare de oglinzi se mai poate întoarce spre altceva.

mai târziu. mai adevărat decât. Ţin minte că nesocotirea acelor sacrosancte legi. îmi amintesc ciudat de viu că acela a fost pentru că pe atunci credeam că toţi autorii cărţilor sunt vii vreau să spun că nu reuşeam să înţeleg cum poate cineva să viaţă . cu timpul am înţeles că nimeni nu-mi poate răspunde. trebuie să mărturisesc că mi-ar plăcea grozav să ştiu de ce o fac şi. Am citit în viaţa mea mai multe tratate de istorie decât cărţi cu poveşti. n-am reuşit să nu mai cred că feţifrumoşii sunt buni şi împăraţii miloşi. din moment ce tot mai cred că cei buni nu pot pieri cu totul. mi s-a părut. ştiam nenumăratele fragmente prefabricate din Există totuşi un basm.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ştiam cine pe cine trebuie să iubească. cred că am citit în copilărie prea multe basme. universală nuntă. chiar şi în scris. cunoşteam bine regula basmelor. un basm în care nu este deloc limpede nici cine e bun. ţi se adreseze şi să-ţi vorbească. Şi nu ştiu dacă trebuie să mă laud sau trebuie să mă acuz că nu mi-a trecut încă niciodată prin minte că asemenea eroi şi asemenea ticăloşi nu există. Când l-am citit. atunci. Şi DESPRE CE E VORBA ÎN POVESTE Cred că am ascultat când eram mică prea multe poveşti. Basmul se numea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte. Cu timpul am aflat că scriitorii mor şi ei. despre ce e vorba în poveste. prin urmare. Acum. cei răi sunt în cele din urmă pedepsiţi şi suferinţa se va sfârşi cândva printr-o idilică. că balaurii sfârşesc prin a fi învinşi şi cosânzenele prin a fi salvate. complexitatea contradictorie a lumii şi tot ce-am trăit mai târziu nu a reuşit să şteargă din mine universul pe care mi l-am imaginat atunci. fără a fi în momentul în care i-am reţinut pentru prima oară numele. unul singur. Maniheismul lor. o jignire personală. dar istoria n-a fost în stare să înfrângă în mine poveştile. cine şi de ce e vinovat. mi se păruse o sfidare.ţin minte că mi-ar fi plăcut să-l întreb pe Ispirescu despre ce este vorba în poveste şi de ce se întoarce din ţara vieţii fără de moarte cel atât de fericit acolo. amplificată de faptul că nu puteam să-i înţeleg rosturile.Coridoare de oglinzi care se poate clădi o poveste. atât de încurajator. În pofida tuturor exemplelor care au nins convingător peste mine. celelalte. altfel decât pag 257 din 281 . Anii şi deceniile n-au reuşit să-mi descurajeze încăpăţânarea de a căuta eroi pe care să-i pot admira fără îndoială şi ticăloşi pe care să-i pot dispreţul fără remuşcări. când a trecut mai bine de un secol jumătate de la naşterea lui Petre Ispirescu. nici cine e rău. cine şi de ce suferă. pe care le respectam cu stricteţe şi care-mi călăuzeau înţelegerea lumii. iar întorcându-mă şi eu fără încetare din ţara aceea.

pus acolo de cineva. lucios. aproape animal. lăsându-mă pe plaja câte unei dimineţi limpezi. cu cât mai fără motiv. că mai ştiu să mă bucur. după o zi bună. însă. Nu-i o poveste. inexplicabilă. O cameră albă. că tot ce-mi doresc este să fiu în stare să scriu o pagină având proprietăţile şi puterea imaginei din vis: simplitatea aceea aproape săracă. o rază. tot aşa cum. singurătatea bucuroasă a unui scaun şi mărul roşu. pe jumătate. bineprevestitor. liniştitor. Este un vis static. înrudită sau nu cu imaginile din oglinzile artei. Dar. previzibil . cu timpul. mi-ar fi greu să spun în ce constă marea forţă de sugestie a acelui cadru fix care se aprinde din când în când în mine. un sentiment de bucurie adâncă. şi se retrăgea apoi ca o maree. re-vărsând din asceza ei bucuria inexplicabilă. şi am tresărit adesea prin muzeele lumii. cândva.Coridoare de oglinzi Emoţia aproape nesănătoasă pe care am avut-o în faţa primei pânze de Vermeer nu mi s-a mai părut decât firească atunci când mi-am dat seama că lumina plutind deasupra SINGURĂTATEA UNUI SCAUN O cameră goală. Vreau să spun că. când mi se părea scaunul ştiut pe de rost şi mărul aşezat puţin excentric. Mam întrebat uneori dacă nu e vorba de un tablou pe care lam văzut şi m-a impresionat puternic. ciudat de senzual. că sunt încă vie. De fapt. în mijlocul căreia se află un scaun negru cu speteaza înaltă. că descopăr o linie. ci un sentiment. în care eram sigură că nu mi se poate întâmplă nimic rău. recunoscută sau nu printre înfăţişările lumii reale. nu ştiu dacă am avut vreodată această viziune. o nuanţă care îmi aparţinea. materială lumină. lucios.. altădată. visul pulsa de câteva ori.. ci o privelişte. cu podele de scânduri curate. venit cu de la sine putere. văroasă. dar am visat de se întâmplă nimic. Nu ştiu dacă am văzut vreodată această scenă. somnul îmi aducea în dar visul. sau. motivele de bucurie au început să se polarizeze în jurul visului. un vis în care nu Lăptăresei sale era lumina din odaia mea visată. a unei misterioase prezenţe. roşu nenumărate ori acest vis.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . bucuria existentă atrăgea în mod necesar după sine imaginea de marcă a fericirii. gălbui. nu-i o privelişte. pag 258 din 281 .odaia binecunoscută. uşoare. în copilărie. un scaun singur pe care cineva a pus un măr. cu atât mai intensă. ca pentru a verifica. carnală. Pot să mărturisesc. decupată dintr-o intensă. goală. nedictat de nimic. dimpotrivă.

Pentru că.să se lase privit pe piedestalul pe care îl merita cu prisosinţă. terifiat pag 259 din 281 voce. dimpotrivă. decent şi onorabil. asemenea îngerilor lipsiţi de trup. cât de cele ale psihologiei şi rentabilităţii. orgoliul artistului nedispus să se mai măsoare cu nimeni. dar care îi dădea şi posibilitatea de a lua cele mai avantajoase atitudini. numai suflet şi numai cap şi aripi. Cât de departe sunt pictorii anonimi ai frescelor medievale. a cărei indiferenţă suverană este chiar viaţa. bucură de un succes nezgomotos. şi la care s-a Şi iată-mă. evoluţia este fără îndoială spectaculoasă. Într-o lume în care a fi în vogă înseamnă chiar mai mult decât a fi în viaţă. întoarsă la întrebarea. faptul că retrospectiva Dali nu mai revoltă şi nu mai entuziasmează pe nimeni.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . la Paris. acceptând doar cu timpul pe măsură ce curiozitatea feminină a mulţimii respinse îl cerceta mai cu interes . nu .Coridoare de oglinzi răspuns în atâtea feluri încât poate fi socotită în continuare fără răspuns: în ce măsură trebuie artistul să se deosebească de ceilalţi oameni altfel decât prin opera lui şi chiar şi ea. ai madrigalurilor. poeţii lipsiţi de nume. dar îmi imaginez uşor. din tablouri! Decât să-l văd zidindu-şi casnic propriul muzeu . De aici şi până la un ingenios al punerii în scenă. N-am văzut-o. după un îndelung obsedant exemplu. cheltuind mai mult geniu pentru a-şi arăta opera decât chiar pentru a o face. în ce măsură trebuie să fie recunoscută ca şi cum n-ar fi fost inventată de artist. îmi imaginez uşor ceasurile moi şi nudurile cu sertăraşe ale celui mai extravagant dintre artiştii extravagantului nostru secol privite de tot acel public în bluejeans cu un respect fermentat de obişnuinţă şi cu o lipsă de uimire pe care numai uluitoarele mustăţi ale pictorului mai reuşesc s-o clatine puţin.ca un zeu gospodar ridicând singur templul în care urmează să i se descopere cultul . faptul că se poate fi citit decât ca semnul. ermetic desigur. opera. scările rulante travestite ironic în burlane imense şi coridoarele mascate în conducte burleşti ale Centrului Pompidou gemând de acea mulţime mereu în trecere a cărei continuă curgere semnifică însăşi indiferenţa. o mare retrospectivă Dali. nefiind vorba de înfrângerea unui artist este vorba despre înfrângerea unui fel de a fi al artistului. dar descifrabil totuşi. dospit din jigniri şi insulte. în ce măsură trebuie să uimească prin ineditul ei intimidant sau. ci doar descoperită din adâncurile secrete şi comune ale tuturor? Sub pelerina romanticilor a crescut. al unei înfrângeri. din dispreţul şi lipsa de înţelegere a celorlalţi. arhitecţii abia bănuiţi ai catedralelor gotice. cu mai mult timp în urmă.îmi e mai uşor să-l imaginez pe Artist furişându-se cenuşiu. OBSEDANTUL EXEMPLU În curiozitatea ireverenţioasă a publicului şi în lipsa de entuziasm abia complezentă a criticii s-a desfăşurat. dar guvernată nu atât de legile artei. pusă de atâtea ori. şi chiar cu o anumită voluptate.

Editura Liternet 2003 de spaima că ar putea fi recunoscut.Coridoare de oglinzi pag 260 din 281 . Ana Blandiana . prin mulţime.

privesc în jurul meu. sufăr. nuanţată altfel. Cât de important a putut fi în copilăria mea bufetul cu uşi sculptate şi cheiţe. dimpotrivă.văzut în trecut. sau. în timp ce. mirosind dulceag a lemn vechi şi a miere zaharisită. de- DEVELOPARE Tot ce aparţine trecutului se încarcă de o aură care depăşeşte în intensitate şi sens simpla nostalgie şi care nu se poate explica doar prin spaima produsă de trecerea timpului şi prin nevoia de a opune luminilor tot mai încenuşate de bătrâneţe. a istoriei mele. alături. Ceea într-una diferită.. reprodus de doi pictori. pentru mine ceşcuţele de cafea aşezate pe raftul de sus. ca într-un tablou de Magritte. iar aura care cuprinde faptele revolute nu este decât ciudata exactitate care le desenează contururile. zarea nemurdărită de demult.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în amintire se decupează atent. trăiesc. cu muchiile dizolvate de acidul zilnic al iritării. mă mişc printre obiecte şi întâmplări. sunt fericită.mărit şi mai mult şi devenit spongios de întuneric .. ceea ce este important de ceea ce-i derizoriu.. fără să ştiu. îl exorciza cu lumină?. developată mai târziu de timp. în prezent . atât de grele încât nu reuşeam să trag sertarele care le conţineau? Cât de importante au putut fi mi amintesc şi acum doamnele cu peruci şi crinoline pictate pe pereţii lor translucizi? Şi-mi era chiar atât de frică de bufetul acela aproape animal. de-l ţin minte ca pe un lar al casei tronând impunător . a trepidaţiei şi nervilor.Coridoare de oglinzi tacâmuri masive.în cele mai mici amănunte. de ţin încă minte teama cu care treceam seara pe lingă el . şi de ce aparţine trecutului nu trece automat într-o sferă ideală. departe.în drum spre comutatorul salvator care.poate să însemne cu totul altceva. fără să pot bănui măcar. trăite aievea. odată întors. Aşa cum. care dintre ele s-a fixat pe misterioasa placă. acelaşi fapt . plin de porţelanuri pe care nu îndrăzneam să le ating. dându-le un relief pe care nu-l aveau şi făcându-le să pară altfel. dar al căror model îl ştiu şi acum pe dinafară. ci pag 261 din 281 . întâmplările apar năclăite în mâzga agitaţiei continue. Şi astfel. a memoriei.. acelaşi obiect poate să arate absolut diferit. Iar importantul şi derizoriul pot fi cu totul altele azi decât alaltăieri.

superior sau inferior. sunetul limpede mă uimea de fiecare dată. el era altfel . A trebuit să treacă mult. sau eram daţi afară cu oroare după ce eram notaţi cu un şapte (prin tradiţie. el părea să aparţină unei cu totul alte epoci şi lumi. Dar pentru că cei talentaţi şi lăudaţi trebuiau în continuare să vină după-amiaza la orele de cor şi să înveţe să cânte tot felul de cântece lipsite de farmec. toată lumea făcând eforturi pentru a nu şti cânta. Şi într-un caz şi într-altul. Brusc. scotea din buzunarul de la piept diapazonul lustruit de auzul succesivelor generaţii de elevi şi dădea tonul. Îmi amintesc uneori orele de muzică. Profesorul intra în clasă purtându-şi . ducându-l cu un fel de religiozitate la ureche. care trezeau în noi dispreţul lipsei de frică. el era artistul. întreţinut cu grijă. Înfăţişarea lui reuşea să sublinieze. noi trebuia să-l reproducem vocal. zece în catalog şi repartizaţi la cor. ci pentru că logica lor. Profesorul de muzică era un omuleţ cu bărbuţă şi lavalieră. privit din direcţia opusă. cu plete şi basc de catifea. dubla lui raportare la ceilalţi profesori ajungea redusă la un singur aspect. dexterităţile nu-şi puteau permite să nu dea note de trecere.Coridoare de oglinzi sfidător înfăţişarea excentrică şi aerul atemporal. îmi este amintită de mereu alte şi alte asemănătoare argumentaţii. urcând silnic treptele gamelor şi arpegiilor. foarte mult timp pentru ca muzica să devină pentru mine cu totul altceva decât prilejul indiferent şi aşteptat al unor recreaţii: a trebuit să pag 262 din 281 Nu m-am întrebat niciodată ce se petrecea în clasă ORELE DE MUZICĂ Îmi amintesc uneori orele de muzică. Scoşi la tablă pe rând. el era profesorul de dexteritate. auzeam vocile de îngeri chinuiţi ale celor talentaţi. eram gratificaţi cu laude. elevii. la fel de exact. două idei opuse şi înrudite prin chiar opoziţia lor: privit dintr-o direcţie. Printre ceilalţi profesori. Ele aveau loc o dată pe săptămână şi erau prefaţate de un fel de destindere apărută încă din ziua precedentă: o oră pentru care nu aveam nimic de învăţat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . printre ţipetele şi alergătura noastră fericită din curte. îmbrăcaţi în lodene şi purtând şepci. el nu era asemenea celorlalţi. un repetent din motive muzicale. trezind în noi în acelaşi timp simpatia şi dispreţul: spre deosebire de ceilalţi. după ieşirea noastră şi numai rar. singura stare invidiabilă fiind aceea a lipsei de talent. părând bătrân nu atât prin vârsta lui care nu cred să fi fost trecută cu mult de cincizeci. cât prin aerul său atemporal. un corijent la muzică ar fi fost un scandal. întoarsă aberant împotriva înaltelor scopuri mărturisite. de el nu ne era frică. Până la noi. În funcţie de fidelitatea reproducerii. O fac nu pentru că de ele s-ar lega vreo întâmplare importantă sau impresionantă în vreun fel a vieţii mele. niciodată egal -. pedagogia muzicală a profesorului dădea cele mai neaşteptate rezultate. de neconceput). esenţial. în timp ce netalentaţii erau liberi de obligaţii şi datorii.

la orele de desen nu se desenează pompieristic.Coridoare de oglinzi pag 263 din 281 . nu orgoliul zadarnic de-a imita. ci o istorie a sensibilităţii omeneşti. târziu. comitatul Pergolese. un învăţământ în care arta nu ar mai fi o dexteritate. ci se ascultă în tăcere. regatul Händel. să şteargă amintirile şi să umple crengile sufletului de flori. a trebuit să învăţ singură să aud şi să ascult. ci cum se ascultă muzica. Am încercat să-mi imaginez o lume în care creşterea nivelului de cultură al unui popor nu s-ar mai socoti prin numărul celor care fac artă. ducatul Telemann. ci prin numărul celor care o înţeleg. care trebuie cunoscută cu seriozitatea cu care se deprind legile fizicii. m-am întrebat de ce bătrânelul cu părul vâlvoi şi lavalieră de artist. ci se învaţă privitul. să aleg şi să iubesc zeii stăpânitori ai unor miraculoase întinderi muzicale: principatul Corelli. Şi abia atunci. tabla înmulţirii şi tabloul lui Mendeleev. împărăţia Mozart. ci umilinţa fermecată de-a înţelege. oricât de mare ar fi gerul. profesorul de muzică al atâtor ani de şcoală nu încercase să ne înveţe nu cum se cântă. cosmosul Bach. Ana Blandiana . republica Beethoven.Editura Liternet 2003 descopăr în singurătate balsamul universal în stare să închidă rănile. Am încercat atunci să-mi imaginez un învăţământ în care la orele de muzică nu se cântă în cor.

fără să le spună măcar clipa. fără hotar.. carnale mă interesează. orbitor de materiale. ci uitându-mă la crengile până acum câteva ore încă negre şi locuite doar. mustoasă. de nimic prevestită. şi-al făgăduielilor inexplicabilă. zbor de fragmente colorate prin lumina dezvăluind deodată globul minuscul. ale verii. miracol al nesiguranţei în sine. dintr-o carne aproape animală. Oh. chiar dacă măsurată numai în zile şi ore lungi. întorcându-mă mereu nu spre dalii şi cârciumărese. mai îndrăznind să spere încă o dată. nu spre bujori şi gladiole. cât o gămălie vie. cât un cap acrişor şi verde de furnică. mă întreb. Din ce este făcută o floare de cais. căreia cu evidenţă plăcerea nu îi poate fi străină şi în care durerea şi vârsta. nu pălăriile extravagante ale crizantemelor mirosind femeieşte şi luminând picant straturile pasionale fluturând pene şi dantele vechi printre ifose târzii şi pudre reci. ci şi copilărească. capabilă oricând să se reîntoarcă incertitudine de arminden. din ce este făcută această actualitate pe care nu numai orice atingere.Coridoare de oglinzi orice mişcare mai bruscă a aerului o spulberă şi o întoarce în vis? Din ce e făcut aburul alb. a schimbării la faţă. în seriozitatea o floare de cais a cărei moarte chiar nu e decât plutire. iar peste câteva zile va fi fruct amar. plină de importanţă. fericire vrăjitoare. sculptat cu eleganţă dintr-o materie senzuală. frumuseţe mereu în mişcare a lumii. nu tot acest regn de făpturi intens materiale. Din ce este făcută o floare. rotunde şi gata să plesnească sub misteriosul sânge care le umflă fără să le înveţe nimic. nu fustele creţe şi înfoiate ale crăiţelor. mă urmăreşte în vis. poate înscrie riduri şi întipări zbârcituri. explozie aiuritoare şi astenizantă. voluptuoase. nu tot acest popor de flori lumeşti. aburul roz al petalelor dar prezent în fermitatea încopcierii pe ram. umflându-şi din umezeală şi umbră sânii mari în culori de bomboane şi piele de crisalidă care a renunţat să se mai facă fluture. strălucitoare. de nemişcate buburuze verzui. şi peste câteva săptămâni va fi fruct dulce. a corolei? Din ce e făcută pag 264 din 281 . din loc în loc.. DIN CE E FĂCUTĂ O FLOARE? Din ce e făcută o floare? Nu potirul crinului. nu emisferele grase ale hortensiilor. şi peste câteva luni.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . alcool parfumat şi volatil? Răspunde tu. al caisei? Din ce e făcută o floare care în urmă cu câteva zile nu era decât o încăpăţânare vibrantă a crengii bătrâne. travestind încăpăţânat şi graţios fructul încă nemărturisit.

sub ramurile unui oţetar mereu în contratimp . depăşind cu mult clădirile şi copacii din jur şi având o asemenea măreţie încât e nevoie de un efort pentru a-l îngloba în peisaj şi a-l face să aparţină cuiva . desigur. iar câinele cu voce de bas şi urechi clăpăuge care o locuieşte are blana. sau o mansardă. mai pot să văd. pe fiecare dintre cele patru laturi. dar semănând încropit din plăci aglomerate şi foi de polietilenă.ce-i drept . mânjită în permanenţă de dungi şi pete de funingine. eu nu văd decât zidurile drepte. cu tencuiala căzută pe alocuri. oarbe. legate între ele cu capete de sârmă şi o cuşcă de câine amenajată într-o fostă afumătoare. Se deschide este numai un fel de a vorbi. probabil. un turn ascuţit terminat printr-un buzdugan caraghios dar nu lipsit de mister. puţin scorojite.Coridoare de oglinzi cărămizile în curs de măcinare. având vocaţia umilinţei şi părând încă de la primii muguri ai primăverii îmbătrânit sau şifonat. deasupra ramurilor salcâmului care parcă încearcă. chiar culoarea ruginei împotriva căreia luptă. acolo unde ai fi presupus că se află podul. fără să reuşească. Este vorba. închipuind hărţi pline de precizie ale unor ţinuturi inexistente. la o înălţime de câţiva zeci de metri de la pământ. pentru că ea stă închisă cu demnitate.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .etalând zdrenţele ofilite adolescentine. dacă mă aplec puţin. o clădire ciudată. ca şi cum nu i-aş putea susţine privirea. absolut inexplicabil în context. imens şi gol. o uşă solidă care contrastează oarecum cu aerul aproximativ şi fantezist al clădirii. din moment ce între toată această suprapunere de linii şi ochii obsedanţi şi ridicoli ai turnului. în octombrie . coboară în mai multe planuri întretăiate acoperişul spart şi cârpit din loc în loc cu bucăţi de tablă fixate cu aproximaţie sub ţigle şi pereţii scorojiţi arătându-şi pe sub tencuiala murdară circumflexă. spatele unei case cu mai multe hornuri. un turn bizar sub acoperişul căruia se deschide. albă cândva. pentru că lada e neagră şi argăsită de fumul mai multor decenii. deasupra etajului al doilea. De la acest turn.nu exclude deloc posibilitatea deschiderii.oraşului sau naturii. un coteţ . depăşindu-l. iar mai jos. de curtea şi peretele din spate ale unei clădiri cu intrarea şi ferestrele dând într-o altă stradă. improvizată parcă. cu un aer important care . se deschide o uşă. un castan rotat şi impunător. un geamlâc decorativ probabil. o uşă pur şi simplu pag 265 din 281 ale frunzelor de anul trecut în plină primăvară şi frunze DE LA FEREASTRĂ De la fereastra mea se văd: două acoperişuri de tablă vopsită cu miniu şi având paradoxal. în extrema dreaptă a acestui cadru. paralelă. crude şi verzi. câte un ochi rotund cu sprinceană atât de tare cu un ochi încât nu-l pot privi un minut întreg fără să clipesc. Cu o singură excepţie: chiar în calcanul casei. goale. ci de apartament.un garaj de găini eşafodat din lăzi de fructe. un salcâm zdrenţuit. să o mascheze. purtând într-o parte. şi un plop uriaş. E o uşă frumoasă. nu de cameră. deasupra golului.

Coridoare de oglinzi pag 266 din 281 .Editura Liternet 2003 normală al cărei insolit strident izvorăşte tocmai din naturaleţea cu care îşi păstrează. caracterul normal. gata oricând să mă consoleze cu absurdul ei iremediabil şi împăcat cu sine. încropit şi promiscuu care al acestei uşi pe care. în locul absurd în care este plasată atât de inexplicabil. obişnuit. e salvat de misterul nonşalant Ana Blandiana . dacă mă aplec puţin. se vede de la fereastra mea. întregul univers. o zăresc. lipsit de mirare.

cu fiecare elan de-a simţeau bine acolo. nevăzând nimic altceva decât pământ. şi mă gândeam ameţită. rotundă şi ea. firicelele nevăzute care se fixează şi se pag 267 din 281 . a merge mult. iată un fapt cu adevărat esenţial. Pentru că sensul acelui efort al înaintării prin ţărână era sentimentul.Coridoare de oglinzi într-o adâncă oglindă. şi mă simţeam acasă. peste pământul rotund. în timp ce trupul meu tot. poticnindu-mă. la început tremurător. solidar cu pământul în acea atât de victorioasă tentativă de a mă răscoli. umed puţin. gata să se dezlănţuie. Cu cât creştea oboseala. gata să prindă rod ale câmpiei. cu acea umezeală a umorilor profunde şi secrete. de a mă trezi. simţeam cum eu port în mine atomii lui veşnic hrănitori abia travestiţi în celule trecătoare de viaţă. cu voluptatea oboselii din mers. eram obosită. Mergeam greu. paşii mi se smulgeau mai RĂDĂCINI A merge peste un câmp arat proaspăt. înaintam mai greu printre făgaşele greu dintre brazde ca şi cum ar fi scos. mi se făcea somn. cu pieptul umflat de văzduhul prea mult pentru mine. ca şi cum. ar fi început să dea colţ şi să prindă rădăcini. deodată. şi mă simţeam bine. seara cobora. şi orizontul devenind perfect rotund. ca-n vis. mirosind neliniştitor şi adânc a forţă nedefinită şi a timp nelimitat. ca o enormă sămânţă. ca merge mai departe. a merge mult peste un câmp de pământ. cu o acută plăcere. apoi tot mai violent. până la genunchi. aşteptător. descopeream cum trupul meu de carne şi sânge zvâcneşte fericit recunoscându-se. a merge până când simţi pământul urcând în tine până la glezne. al înrudirii fiinţei mele nerăbdătoare de vară cu substanţa suspendată de aşteptare a peisajului. numai de pământ.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . a merge peste un câmp gol. în luciul mineral ai pământului. iată o experienţă. a merge peste un câmp proaspăt arat. Mergeam tot mai greu. iar el poartă în sine. cu plăcerea mersului. fără s-o fi bănuit măcar înainte. străbunii mei necunoscuţi şi atât de reali. abia ascunşi. de a mă face să mă descopăr altfel. cu vârfurile pantofilor izbindu-se mereu de culmile orgolioase ale brazdelor ajungându-mi aproape până la genunchi. să mă las să adorm. cu respiraţia simţită înnoitoare până în adâncul fiinţei. cum aş fi putut să mă întind pe pământ.

Dar este destul să încep să scriu proză ca să descopăr uimită cum. mă îngheaţă şi mă duce uneori până la totala incapacitate de formulare. încât nu e cu putinţă să fie şi prost . când lipsa de concret a poeziei şi legile exhaustiv. 114. 110. Scriu atât de greu. de meşteşug. şi. de potriveala vorbelor. şi să sufăr după poezia a cărei părăsire îmi apare deodată ca o laşitate şi o degradare. scriu uşor. fără chin. 113.îmi spun cu o ultimă speranţă.Coridoare de oglinzi FRAGMENTE (SPAIMA DE LITERATURĂ) 108. 116. pe intransigenţă şi absolut. senzaţii infrafizice şi idei care să-şi poată permite argumentarea. de mine însămi. mai complete. ceea ce e şi mai minunat.Editura Liternet 2003 fie nici o legătură. 111. Noaptea. cu spaime supranaturale. 117. atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare. care să mă cuprindă 109. Spaima de literatură. de discrepanţa rezultată din diferenţa de definiţie a celor două noţiuni. când tânjesc mai mulţumeşte.totul este atât de complet. în timp ce arta. existând orgolioase în sine. Există momente în care scrisul versurilor nu mă sublimării ei mă stânjenesc: există momente în care simt nevoia unei construcţii mai mari. fără nevoia de a îmbrăca un trup viu. Ana Blandiana . exprimată. încât între noi cuvintele nu pot intra decât asemenea unor icuri menite şi capabile să ne despartă. Suntem atât de aproape. fără să-mi treacă măcar prin minte că între cele două noţiuni s-ar putea să nu fiindcă cineva din adâncul meu îmi dictează cuvânt cu pag 268 din 281 . 115. venite de la sine. 112. fără nevoia hârtiei . atât de suficient sieşi. încât nu mai simte dorinţa de a rămâne. complet nu înseamnă şi absolut. Viaţa se întemeiază pe îngăduinţă reciprocă şi toleranţă. Până nu de mult aveam conştiinţa clară că scriu aceea între viaţa şi arta cuiva există mereu după arhitectura unei cărţi definitorii. Ştiu poeme care-mi amintesc acele medievale veşminte păstrate în muzee. rămân suspendată într-un fel de timidă şi încăpăţânată mândrie care mă împiedică să împlinesc deliberat ceea ce începuse de deasupra voinţei mele. Am început prin a încerca să mă exprim şi am sfârşit prin a mă lăsa. După primele două versuri. Este prea absurd ca să nu fie adevărat. în vis.

Acum mi se comunicativ. nu se mai oboseşte să-mi spună şi mie despre ce este vorba. deşi ar fi fost exagerat să susţin că glasul acela eram chiar de sânge. dimpotrivă. acestea mă impresionează mai tare decât atunci când le-am văzut. Acest pag 269 din 281 . Dar asta pot să fac cu versurile oricui. Şi. un sentiment profund de înrudire. pentru a mi le face astfel familiare. îmi vine şi mie să spun despre ceea ce trăiesc. dacă urmează legile logicii.". pentru a mi le apropia. 119. ar fi un adevărat roman".. ci un anume dispreţ. Există veşnica lor interpretare şi reconstituire. dealtfel. De fapt. Mă farmecă pictura în punctul în care figurativul lunecă în decorativ. pare că acel cineva s-a mutat în afara mea şi. dar fără a exista cu totul. pe pământ solid. până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului şi se opreşte ţinându-şi respiraţia. îmi ia pur şi simplu mâna şi mi-o mişcă pe hârtie. Şi. rândurile rămase îmi sunt astfel aproape necunoscute şi nu-mi rămâne decât să le recitesc. pentru epică. în fapt. fără a dispărea cu totul. Şi. din piatră în piatră. ci. Mă impresionează mai tare redarea . să mă chinui a crea condiţii acestui glas interior pentru a vorbi. de o emoţie amânată care mă atinge mai târziu sau de o emoţie care mă atinge numai în momentul în care a devenit artistică (prin povestire)? 121. Ceea ce mă împiedică s-o fac nu este incapacitatea propriu-zisă. ca pe nişte urme misterioase. aşa cum fac atâţia: “Ce păcat că nu ştiu să scriu. ar rămâne de văzut. pulsa între mine şi paginile mele.iată. spuse.Coridoare de oglinzi zise. comportamente. să le aleg. ca pe nişte amintiri de neînţeles dintr-o altă viaţă care . faptele aproape că nici nu există. Nu mă văd scriind: “El se aşeză la masă. pentru ceea ce Eminescu numea “o istorie pe apă". încărcate de nedezlegate semnificaţii. rămânând numai o amintire frumoasă şi dătătoare încă de sens. devenit prejudecată. ursuz şi ne Ana Blandiana . Când povestesc anumite lucruri văzute. să le învăţ pe dinafară. nici nu am nici o clipă senzaţia că sunt ale mele.a existat. nu ne mai putem îndoi . îşi turnă apă în pahar şi eu.de către mine a realităţii. 118. Pentru mine poezia e o înaintare logică din cuvânt în cuvânt. pentru a nu înceta să vorbească. străin şi duşmănos aproape. simt că se depărtează de adevăr. Mă cucereşte poezia în punctul în care logica ei mai păstrează semnele trecerii logicei celorlalţi.Editura Liternet 2003 cuvânt ceea ce eu trebuie doar să mă grăbesc să însemn sau. 120. o legătură adevărată. Semnele. Uneori. oare. decât realitatea nemijlocită. O numai reconstituire care. E vorba. al căror sens să fie numai realist. nu trebuie să fie neapărat ale mele. Nu mă văd descriind fapte. dacă aş şti sau nu să scriu..

126. Această neserioasă. 125. Într-un mod oarecum abuziv. nemărginita uimire în faţa durerii care se citeşte acolo? Asta este ceea ce am vrut întotdeauna să exprim în poezie. Nu am scris niciodată o poezie de dicteu automat sau de joc muzical şi întâmplător cu vorbele: gândul meu a fost de cele mai multe ori limpede. Am preferat întotdeauna cele din urmă. ci martorul lumii prin care trece.care îmi vine sau nu îmi vine în minte. această realizare a golului de dedesubt. fără voia mea şi dincolo de mine. lumea ar fi arătat cu totul altfel. Nimic nu e mai ciudat decât felul brusc. însă. Nu cred că există pe lume curaj mai mare decât acela de care are nevoie un scriitor pentru a-şi citi pagina scrisă în ajun. în faţă. pot să trec de la cea mai neagră deprimare. Textul născut astfel.pe care scriitorul i-o pune. dar atât de reală face viaţa fărâme din care nu se leagă. Aţi văzut vreodată ochii unui copil bolnav? miraculosului întrebările fără răspuns din care se naşte în cum se strâng palmele rotunjite în jurul flăcării. aşa cum literatura se inspiră din viaţă. 123. mai revelatoare decât continuarea inconştientă a drumului pe deasupra prăpastiei. scriind. în afara paginilor. logicei mele omeneşti îi sunt şterse contururile şi multiplicate sensurile. cu candoare. ca să nu pag 270 din 281 . sau cine ştie căror alte misterioase forţe ale universului. 122. observ cum. scris de mâna mea.întotdeauna deformantă . la cea mai transparentă beatitudine. Ana Blandiana .uneori fără nici o importanţă . şi totul legat de o frază . maladiv. această efemeră. Critica inspirându-se din literatură. Dacă ar fi fost creată de scriitori.Editura Liternet 2003 moment este totul. eu. sau poeziei neîmblânzite încă de cuvânt. În jurul artiştilor adevăraţi publicul se strânge iritat de viziunea criticului asupra sa nu mai mult decât are această emoţie bruscă în faţa hotarului asumat. Cu cât trece timpul. iar mesajul meu se voia întotdeauna explicit. tristeţea. 124. scriitorul are dreptul să fie dreptul realitatea să fie iritată de oglinda .Coridoare de oglinzi Gravitatea. dar mereu repetată tragedie îmi nimic. 128. această oprire. suferinţă. acest text final poartă numele meu. 127. în care. Scriitorul nu este creatorul. un farmec neintenţionat şi uneori neînţeles se insinuează în vorbele care încep să dea mai mult decât le dădusem. aparţine în cel puţin egală măsură fazelor lunii.

şi le spre litera de plumb n-ar fi trecut prin capul meu. Nu sunt scriitor. dar orice drum îmi propun. 129. Poetul e o prăpastie în care cad cu vuiet durerile lumii şi în cădere se dezintegrează şi ard. Nu ştiu inventa nimic. un vers. ca şi cum calea lor . În literatură n-am ajuns niciodată acolo unde voiam. E o întreagă. dar pe care nici conştiinţa artificialităţii lor. La urma urmei.aproape o muzică. de aceea rândurile mele nu-mi aparţin şi mă mir de ele. Nu ştiu decât transcrie ceea ce trăiesc.Editura Liternet 2003 fie stinsă de vânt. 131. nici sentimentul că m-am supus de bunăvoie extravaganţelor şi derizoriilor lor suplicii. dar se şi amplifică. încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea. 130. 133. Scrisul nu este atât un mod de a supravieţui. secundă de secundă. aş vrea să scriu. nimeresc în alt loc. Ar trebui poate să fiu jignită de această dependenţă totală de forţe pe care nu le pot in fluenţa. abia suportabilă. negându-se una pe alta. De când mă ştiu îmi vuieşte capul de idei despre cum unul de a muri. comedie a încrederii şi descurajării. Senzaţia ciudată şi paradoxal flatantă că nu eu scriu. ca o lunecare continuă pe unul dintre acele diabolice tobogane de bâlci numite montagne russe şi formate din mereu repetate coline şi văi. încât până jos nu mai ajunge decât un ecou nins de cenuşă şi întors spre înalt . 136. ci altcineva scrie prin mine lucruri la care eu nici nu m-am gândit şi pe care nici nu le bănuiesc cu o clipă înainte de a le scrie. până când nu mai poţi înceta vreodată să mori. pe care o trăiesc fără oprire. Se vorbeşte atât de mult. 135. false şi exagerate în egală măsură. poate să însemne totul sau pag 271 din 281 134. cât Ana Blandiana . sunt numai poet. un fel de a muri fără încetare. nu le împiedică să provoace ameţeală. privesc cu o bucurie străină şi surprinsă.Coridoare de oglinzi 132. de cele mai multe ori mai bine decât aş fi dorit sau aş fi putut eu cu bună ştiinţă. Încerc în faţa propriilor mele pagini atâtea îndoieli şi atâtea certitudini care nu numai că nu reuşesc să se reducă între ele. mai departe sau mai aproape. Nemurirea nu este decât o moarte care nu se mai termină. spaime şi rău. dar mă simt fericită şi mândră ca o doamnă de la curte căreia regele i-a dăruit un copil. Şi nu pot să mă laud c-am îndrăznit măcar să sper vreodată că îndoielile mele în faţa paginilor scrise vor avea cândva sfârşit. Un cuvânt. o moarte artificială nu e mai puţin definitivă decât una firească.

eleganţi sau peticiţi. cu un sens puţin diferit tot aşa. indecentă. la acel festival literar de pe ţărmul straniei mări din nord. Ana Blandiana . cuvinte clinchetitoare de argint. numai pentru că nu-mi amintesc cuvintele de care am nevoie..câteva sute strânşi acolo. 139. scriind. Problemă la fel pag 272 din 281 masochismul pe care o asemenea credinţă îl presupune . nu este ridicol. ea nu are nevoie decât de secolele în stare să aleagă argintul de staniol. Citit într-o stare măreţia şi extrema fragilitate a artei. Aceeaşi capacitate a unora de a naşte şi a celorlalţi de a fi totuşi mai importanţi. 140. Nu este sublim. nici de vopsele. un măr este un măr. dar. fulgerul revelaţiei. cel mai mare poet este ridicol. Creându-mi obligaţia de a scrie săptămânal. să mi-l fac) pentru că intenţiilor mele dornice să se materializeze în frază li se substituie alte cuvinte decât cele pe care le vroiam eu. Piatra filosof ala a artei ar fi să poţi fixa. nici de tuburi scumpe de orgă. în diverse limbi de pe pământ. ci şi pe aceea de a exista pentru a fi exprimată. Am considerat întotdeauna cu tot 142. un şurub este un şurub. toţi acei oameni graşi sau slabi. spâni sau bărboşi. nu fac nimic mai concret. Literatura e opţiune şi deconspirare.că poziţia scriitorului faţă de critic seamănă până la ridicol cu aceea a femeii faţă de bărbat. născând alte sensuri necredincioase mie. nimic palpabil.Editura Liternet 2003 nimic în funcţie de starea sufletească. fără rost. Aici stă 137. 143. neschimbat în intensitate. Indiferent în ce stare l-ai privi. Acest adevăr stă la baza perceperii poeziei şi a artei în general. Iată o artă cu adevărat modestă. susţinând o conversaţie mă trezesc spunând alte lucruri decât pe cele pe care le-am intenţionat. nu fac decât să alăture. . îmi vin în minte altele. că toţi acei oameni . de liniştea mentală a celui care citeşte. O opţiune pe care numai misterul ei visceral o mai apără puţin de dezvăluirea totală şi. blonzi sau bruni. Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors.Coridoare de oglinzi 141. ea nu are nevoie nici de marmură. de altfel. verificabil. în schimb. 138. înalţi sau scunzi. pur şi simplu există.. nu pot urma niciodată cu exactitate un plan (nici nu mai încerc. prin însăşi esenţa sa. aproape insuportabil. Deosebirea dintre a fi îndrăgostit şi a iubi este deosebirea dintre talent şi geniu. fidele numai frumuseţii adesea străine. afectaţi sau boemi. aroganţi sau umili. sunt numai poeţi. Gândul. Aşa cum într-o limbă pe care n-o ştiu prea bine. nu-mi creez numai obligaţia de a mă exprima. “nepoetică".

Disperată şi umilită. igrasii adânci şi de nevindecat. 147. . ciudat.cât mai multe elemente concrete. Clarviziunea artistului trebuie să vadă nu numai mereu ciudată. Apoi mă trezeam şi continuam să transcriu materia pe care o acumulasem şi care se putea. atât de simplu.Editura Liternet 2003 de greu rezolvabilă ca şi aceea a păstrării energiei solare din zilele calde în cele reci. m-a adus. a întrebării “Ce caut eu aici?". autonome şi diferite. Am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele. 145. 149. Altul mă priveşte din pietre.chipuri în petele de umezeală de pe zid. sentimentul prezenţei altuia în lumea înconjurătoare.Coridoare de oglinzi 146.. Eram un miraculos aparat funcţionând cu energie onirică: descoperisem de fapt un perpetuurn mobile. din plante. ci şi. în minunata ei rotire.. ceva mai indiferent la clipă şi chiar la timp. 144. din nori. Întotdeauna am crezut că frumuseţea este asemenea apei circulând în natură şi că. de câte ori mi se întâmpla să nu mai am nici o idee.asemenea lui Leonardo . există în scrisul meu un anticorp care elimină cu de la sine putere prea strânsa legătură cu istoria. Există poeţi care refuză să comunice şi alţii care rămân secreţi chiar în cadrul comunicării. să cadă. numai nevoia de a spune adevăruri. perfect inteligibile fiecare. Din toate suferinţele din jur transpare în pagina mea numai suferinţa în sine. pentru a trece . la umbra. printre rândurile lungi şi logice. Poezia este cea care mi-a dat. dar ceva mai adânc şi mai nepasionat din mine. dar lipsită de determinări. regenera. Dacă n-ar fi apărut insomnia. Un altul care numai în clipele de mare pag 273 din 281 . îmi spune că totul se întâmplă astfel spre salvarea mea. Şi totul se refăcea de la sine în vis. Ana Blandiana . în strălucitorul machiaj al aparenţelor. artistul este doar norul căutând pământul din care sa înălţat şi asupra căruia vrea. o suferinţă cotropitoare. ca pe un al şaselea simţ. se descoperă figuri de sfinţi. din animale. Scriu proză cu o anumită mirare. Şi mai există misterul în stare să palpite dincolo de senzaţia celorlalţi că au înţeles totul. asemenea acelor pereţi de mânăstire medievală pictaţi cu peisaje în care. pentru a-l face roditor. Desigur. 150. 148.oricât de ilicit şi chiar cu riscul de a sparge oglinda liniştită a artei . din anumite unghiuri. adormeam. Dar. În acea edenică transă a scrisului. de a participa într-un fel la istoria pe care o străbat. fac tot ce pot pentru a fixa.

în cele din urmă .că s-a închegat ceva unitar. de a nu cunoaşte decât paragraful următor şi de a vedea totuşi . dar nu am nici forţa de a mă rupe definitiv de aici şi nici siguranţa că farmecul nespus al paradisului întrevăzut pe furate s-ar mai păstra atunci când i-aş fi locatar. 152. o perdea de metal cu buline de gol prin care pot să privesc din când în când (când scriu) dincolo. Nu-mi doresc decât să mă mut cândva definitiv acolo. Asemenea unui coşmar. interesant dar străin. ce de cântece vor răsuna în veacurile de după noi. dacă Homer avea dreptate când credea că zeii urzesc nefericiri pentru ca generaţiile viitoare să aibă ce cânta! Ana Blandiana . diferit în mod esenţial de intenţia cu care începusem scrisul. Între mine şi scris se ridică un zid de fier cu ferestre rotunde. Doamne. faptul de a scrie de la frază la frază. 151.Coridoare de oglinzi pag 274 din 281 .Editura Liternet 2003 oboseală se numeşte Nimeni. 153.

pereţii vedea. văzându-le pentru prima oară. cea care priveam. Totul mă emoţiona. ci şi pentru propriul meu echilibru emoţional.atotînţelegătoare şi totuşi ştirbite de veacuri. gata oricând să înlocuiască întrebarea prin lacrimă şi răspunsul prin oftat. aş citi numai ghidurile şi pliantele care le explică.în ochii lui Neagoe Basarab. în unghiul totuşi nemişcat al gurii. dispus mereu să nu mai lase loc judecăţii şi îndoielii.sau loan. cu acel obraz de înger umbrit. acest atât de ştiut pe de rost decor al unei revolute poezii. fără a fi rupt de tradiţie al oraşului. recunoscătoare pentru umanişti cu aceeaşi privire . cetate de scaun. ascunzând în seriozitatea credinţei lui un zâmbet care se citeşte. fără să fi ştiut nimica despre ele înainte. cum mi s-ar părea dacă aş fi străin şi. Totul mă emoţiona: şirurile de arcade cu sensul pierdut: pivniţele boltite peste portrete de voievozi nevoind să renunţe . ca o mare bucurie şi ca un mare succes nu numai al zugravilor brâncoveneşti. cu straturi de flori şi cişmea pe locul fostei fântâni. în . vizitând muzee. De fiecare dată rezultatul a fost eficient nu numai pentru situarea realistă a subiectului într-un cadru comparativ mai general.a liniei. poşta. ci şi a mea. dimpotrivă. şi mai ales Biserica Domnească. nu numai al şirurilor de voievozi plătitori şi fiecare strop de admiraţie pe care reuşeau să mi-l smulgă. sau loachim. în sclipirea totuşi gravă a ochilor nestinşi. cu orele serii strigate din secole lunecând încă rotund în jurul crenelurilor care nu mai apără nimic. bisericile minuscule pierdute în fundul unor curţi aproape gospodăreşti. Iar atunci când am răspuns da a fost ca un examen trecut cu strălucire. această atât de teoretică. centrul nou modern fără a fi stereotip. acel obraz de înger pictat de Constantin . original. Totul mă emoţiona: fostele case boiereşti înecate în meri înfloriţi şi-n spuma liliachie a mălinilor. acel obraz de o mare puritate . primăria. cum mi s-ar părea ele dacă le-aş străinătate sau. sau Stan . păstrat viu din fresca aproape ştearsă a secolului şaptesprezece. trotuarele late. sau oraşe.Zugravul. pentru mine. vitrinele largi.Coridoare de oglinzi împodobiţi cu abia schiţate ornamente pe care betonul zidurilor le-a împrumutat de la lemnul porţilor şi de la smalţul de pe oale.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în faţa căruia am rămas minute lungi încercând să-i înţeleg zâmbetul supravieţuitor şi încercând să înţeleg dacă.tribunalul. Mi-am amintit de această terapeutică a admiraţiei hoinărind într-una dintre rarele zile idilice ale acestei primăveri pe străzile necunoscutei Târgovişti. văzut pe alte meridiane şi în alte contexte. Petru Cercel. instituţiile copilăreşti impozante ale vechii provincii .în acelaşi timp naivă şi subtilă . ci pag 275 din 281 martiri. Constantin Brâncoveanu. Turnul Chindiei. limpede încă şi dezlegător de taine. dar încăpăţânate încă într-o demnitate O ORĂ LA RUINURILE TÂRGOVIŞTEI M-am gândit adesea. sau monumente româneşti. m-ar fi emoţionat la fel.

Coridoare de oglinzi pag 276 din 281 . decât să pot respecta. Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 şi a mea. cea care nu ceream decât să nu trebuiască să mă îndoiesc.

tot mai concretă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi mă duc în grădină. nu mai pot interveni decât samavolnic. şi în ziua următoare gămăliile se înălţaseră pe creştetul unor fire de aţă vii. mai crescut aripile verzi ale seminţei zburând prin verbul a fi şi mi se pare că văd cu ochii mei celulele înmulţindu-se şi am sentimentul că spectacolul la care asist se petrece pentru prima oară pe pământ. să văd cât au mai crescut. Pentru că. de mine depinde. lăsând privirea să pătrundă fermecată în mereu alte şi alte încăperi. nu cred că există o mai revelatoare clasificare. cu însuşiri şi pretenţii. cum mi s-ar părea ciudat să descopăr că văd. Pentru că. chiar şi nevegetale. s-a făcut deodată mai mare. fără a fi emoţionată de taina ciudat că ani de zile am putut să trăiesc fără a mă mira de ieşirii din sămânţă. firav şi triumfător. capabilă să dea extaze şi să producă iluminări. gălbui. şi. ar fi devenit transparenţi. iar eu îi sunt unicul. defecte şi calităţi. şi. Lumea s-a îmbogăţit deodată nemăsurat. din pământ. peste o săptămână sau două. Pe pământul negru descopăr mai întâi nişte gămălii verzi abia ţinând de fiinţă. simt nevoia de a propovădui. Oamenii încep să se împartă pentru mine în cei capabili şi în cei incapabili de a se pătrunde de acest miracol. simbolică aproape. fără să fi avut până atunci măcar bănuiala că fusesem oarbă. gustul şi forma. care va fi culoarea şi mărimea. ca orice neofit.Coridoare de oglinzi împiedica. teoretică. Este ca o convertire la o religie nouă. oare. pentru că nu cred că un om care a pătruns cu adevărat sensul adânc al transformării unei seminţe în plantă. greutatea şi mirosul lui. o frunză adevărată. Mă scol dimineaţa şi mă duc în grădină să văd cât a mai crescut şi orice . cel ce o contemplu. sămânţă aproape invizibilă pusă cu îndoială în cuibul umed de ţărână dăduse naştere unei plante complete. să o smulg sau nu din pământ. toate acestea au fost prestabilite mult mai de mult de legile imuabile. ca şi cum nenumăraţi pereţi. dar nu de mine depinde ce fruct va face vlăstarul acela de viaţă vegetală. Şi oricât de naiv şi arbitrar poate să sune ceea ce spun.cât de imperceptibilă . un om care s-a emoţionat vreodată de colţul ierbii facă rău unei fiinţe. faptul de a fi firească poate ceva mai miraculos decât naturalul? Mi se pare la fel de minunea naşterii unui măr. rotundă la început. poate fi în stare să . apoi tot mai zimţată. din ce în ce mai specifică. de a face la rândul meu adepţi. desăvârşirea plantei să fie miracol? Există MIRACOLUL Mă scol dimineaţa. şi peste încă o zi firele reuşeau să ţină dreaptă în aer câte o frunză. desigur. şi mai ales cu un destin în desfăşurarea căruia eu. cu aspiraţii. pag 277 din 281 Mă scol dimineaţa şi mă duc în grădină să văd cât au ieşind. să o calc sau nu în picioare.transformare mi se pare un fragment de miracol. opaci până acum. înscrise în aproape invizibila sămânţă pe care eu am ascuns-o în ţărână şi la viaţa misterioasă a căreia asist uluită ca la cel mai palpitant şi fascinant spectacol.

Editura Liternet 2003 fermecatul. Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 278 din 281 . privilegiatul spectator.

Şi aşa cum savanţii se încăpăţânează să caute surse noi de energie. În timp ce inventam arcul cu sufletul nostru surse noi de iubire care să ne împiedice să dispărem în întuneric şi frig? pag 279 din 281 .Coridoare de oglinzi existentă pe pământ este limitată. sufeream de aceeaşi singurătate nevindecată mereu. sentimentele săgeţi şi în timp ce inventam bomba cu hidrogen iubeam şi uram aproape la fel. dar a ştiut să le mărească dimensiunile şi să le facă de neîndurat. Şi atunci. valorăm numai atâta cit iubim . lipsa de dreptate şi lipsa de logică rănesc cu aceeaşi cruzime. ne răzbunam şi invidiam în forme abia racheta interplanetară. chiar dacă de-a lungul mileniilor au reuşit să se îmbrace în cauze nobile şi mari idei. Setea de putere şi setea de dragoste.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .preţul salvării noastre se socoteşte în unităţile ele măsură ale dragostei. În timp ce inventam roata şi în timp ce inventam mereu aceleaşi şi numai câteva. cui foloseşte că aventura existenţială a traversării mărilor a fost înlocuită de plictiseala câtorva ore de avion şi voluptatea purificatoare a muncii de angoasa supravegherii unor ameninţătoare maşini? Acum. Şi. Ce era cruzimea celui înarmat cu securea de silex faţă de cruzimea purtătoare de submarine şi rachete teleghidate? Inteligenţa noastră nu a ştiut să evite dezastrele. aşa cum cantitatea de energie modificate. cantitatea de iubire existentă în noi poate că nu e infinită. ca şi în epoca de piatră. ce poet este oare destul de optimist ca să spere că va descoperi în SURSE NOI DE IUBIRE Inteligenţa noastră este nelimitată. ne era dor şi visam fericiri la fel de greu de atins. Avansul spectaculos al inteligenţei nu ne-a apropiat cu nimic de fericire pentru că sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic.

înfrântul. egale. N-am regretat nici o înfrângere. descoperirea că lupta e viaţă şi vii. nu există luptă zadarnică. oricât ar părea de ciudat. indiferent de soluţia încleştării. lupta. “O luptă-i viaţa"? Cine n-o ştie de la şcoala primară? MAI IMPORTANT M-am întrebat adesea ce este mai important într-o Şi.Coridoare de oglinzi ea. indiferent de sfârşitul luptei. oricât de dezastruoasă. De altfel. nici n-am fost vreodată în stare să deosebesc net o înfrângere de un triumf. o luptă reprezintă un câştig şi o victorie asupra propriilor spaime. mândria de a fi luptat şi tristeţea de a fi trebuit să lupt. s-ar putea solda şi. generatoare de aureole şi sensuri. N-am regretat nici o înfrângere. biruitorul. În cei patruzeci de ani de lupte ai lui Ştefan cel Mare împotriva turcilor intră cu străluciri egale victoria de la Vaslui şi înfrângerea de la Valea Albă. Oricât de neagră. biruitoare sau nu. aşa cum nu există suferinţă zadarnică. Dar banalului adevăr că viaţa e luptă i se adaugă. o suferinţă te îmbogăţeşte sufleteşte. totul era înlocuit de acel amestec ciudat în care se topeau. plătită că trebuie să dovedim fără odihnă. că suntem pag 280 din 281 .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de fiecare dată. oricât de pierdută. Amintirea luptei. îşi înscriau în istorie cu egale litere lupta şi suferinţa. cu riscurile şi pierderile ei. clipă de clipă. tonică prin simpla sa existenţă. oricât de fără speranţă. sentimentul luptei era mai puternic şi precumpănitor asupra folosului cu care luptă . De fapt. esenţială rămâne încordarea de a fi participat la ea. Mai mult: există în mine un plan în care înfrângerile nici nu ajung decât sub forma unor raze lungi. de fiecare dată am ajuns la concluzia că. De fiecare dată. mi se pare de fiecare dată întăritoare în sine. important rămâne curajul de a fi luptat. Ion Vodă cel Cumplit.faptul că ai purtat-o sau felul în care s-a terminat. şi Mircea cel Bătrân. odată încheiat totul. scump cu laşităţi şi umilinţe.

care intervine în cursul transformării vieţii în cuvânt şi face . a fost descoperirea acelei forţe netrecut. Mie frumoasă decât viaţa. totuşi. ce profanare să modelezi în fraze efortul îngeresc al unui zbor! Desigur. trece. şi. fără să mă întrebe. ce blasfemie să transformi în cuvinte un fulg de zăpadă. capacitatea ei de a lupta şi de a transforma sufletele şi orânduielile. şi poate chiar necredincioasă ei. greu de susţinut. totuşi. miraculoase şi pline de taină. această prelungire slab foşnitoare. poate fi preferată liniştii fără hotar a unui fulg care cade. nici ştiinţa artistului . decât timpul limitat şi plin al unei priviri.cuvântul scris să asculte de legi pe care eu nu le cunosc şi nu le aud. Sau poate că şi această opţiune nu este decât o pag 281 din 281 . Dar să fie oare mai preţioasă această veşnicie uscată. Iar dacă m-a cutremurat şi m-a supus cu adevărat ceva. renunţând la încăpăţânata iluzie că aş putea să împac cele două minuni ultimă. pieritoarei secunde de acum? Şi chiar puterea schimbătoare de forţe a frazei. Când am trăit tremurând de încordare. o ÎNCĂPĂŢÂNATA ILUZIE Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris. şi am fost la fel de convinsă că nu am dreptate de ambele părţi ale liniei de şi puterea de a povesti ce-am trăit şi m-am mirat când mam surprins povestind întâmplări pe care nu reuşisem să le trec înspre viaţă din somn. în ea. mai realitate care mă cuprinde. am optat mai întâi pentru cuvânt şi apoi pentru bobul de rouă. frazele rămân. a unei participări? Să fie de preferat durata – nesfârşită . Astfel apare o realitate pe care nu pot s-o determin. chinuitoare iluzie.aşa cum în pictură naşte pe pânză viziuni pe care nu le bănuia nici realitatea modelului.Coridoare de oglinzi mereu nenumite.a cuvântului desenat din litere moarte. cuvintele. decât tensiunea vie. în timp ce fulgul se mistuie. ce manie să scrii fără încetare tot ce vezi. tot ce crezi. zborul sfârşeşte. şi. am pretins nu-mi mai rămâne decât să optez între a trăi şi a scrie (poate că toţi au fost obligaţi să opteze astfel). duşmane. tot ce-ţi trece prin cap! Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris. împăcării cu sine şi cu lumea a unei seminţe încolţind? Am crezut şi una şi alta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful