Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

Redactor: Delia Oprea doprea@liternet.ro

ANA BLANDIANA

Scanat: Corina Ungureanu cungureanu@liternet.ro

Copertă : © 2003 Dora Ionescu dionescu@liternet.ro Editor format Adobe PDF: Dora Ionescu dionescu@liternet.ro Text: © 2003 Ana Blandiana Toate drepturile rezervate autorului.

CORIDOARE DE OGLINZI

© 2003 Editura LiterNet pentru versiunea Adobe PDF Este permisă difuzarea liberă a acestei cărţi în acest format, în condiţiile în care nu i se aduce nici o modificare şi nu se realizează profit în urma acestei difuzări. Orice modificare sau comercializare a acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet este interzisă. ISBN: 973-8475-25-2 Editura LiterNet http://editura.liternet.ro/ office@liternet.ro

pag 2 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

CUPRINS
SCUTUL FRAGIL ..........................................................8 BIBLIOTECI ................................................................9 DE GENUL FEMININ ................................................... 10 SENINĂTATEA PLANTELOR .......................................... 11 INTRANSIGENTA SĂRBĂTOARE..................................... 13 DUBLUL .................................................................. 15 DICŢIONAR.............................................................. 16 REGULA JOCULUI ...................................................... 17 O ARTĂ CONSPIRATIVĂ.............................................. 19 POLUARE ................................................................ 20 CULELE DE LA MĂLDĂREŞTI......................................... 22 VIZIUNI ................................................................... 23 ADEVĂRATUL CONŢINUT AL UNEI NOŢIUNI .................... 24 "DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ" ....................... 26 AXIOMA.................................................................. 28 PE UN PETEC DE CUVÂNT............................................ 29 DOUĂ SATE ............................................................. 31 O AVENTURĂ A ATENŢIEI............................................ 33 ÎN MUZEU................................................................ 35 PRAFUL ŞI FARMECUL ................................................ 38 UN TEI ÎNFLORIT....................................................... 40 VITEZA ................................................................... 12 A FI SAU A PRIVI .........................................................7 O CETATE DE SCAUN................................................. 41 ASEMENEA PLANETELOR ............................................ 43 CERTIFICATUL DE COPILĂRIE....................................... 45 LEGĂTURA .............................................................. 44 MOMENTUL CRITIC ................................................... 46 ÎN AUTOBUZ ............................................................ 47 UN ATÂT DE DIDACTIC SIMBOL ................................... 49 PEISAJ ÎNVINS........................................................... 50 INOVAŢIE................................................................ 51 "NICIODATĂ TOAMNA..."............................................ 52 LA MILCOV.............................................................. 53 DESPRE ZÂMBET ....................................................... 54 NEMURIREA ............................................................. 55 CONCURENŢA MARII LITERATURI ................................. 57 VARA ..................................................................... 59 CORESPONDENŢE ..................................................... 61 A REVENI ................................................................ 62 TEST ...................................................................... 63 EGALITATE .............................................................. 64 ELUDARE ................................................................ 65 PAUZA ................................................................... 66 OGLINZI ................................................................. 67 O COMPARAŢIE ........................................................ 68 pag 3 din 281

Editura Liternet 2003 SUSPECTĂ PRECIZIE ................................................... 70

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi GERMINAŢIA.......................................................... 115 FRAGMENTAR ........................................................ 116 ADEVĂRATA ISTORIE ............................................... 117 REINTRAREA VORBELOR ÎN LUCRURI ........................... 119 LIPSA DE APĂRARE A UMBRELOR ................................ 121 SINGURĂTATE........................................................ 120 UN MIC SIMBOL ...................................................... 122 CELE DOUA ITALII ................................................... 123 NOIEMBRIE ............................................................ 124 BANCA TIMPULUI.................................................... 125 METROU ............................................................... 126 DIALOG DESPRE TIMP .............................................. 127 GIORGIONE ........................................................... 128 FUGA DE ACASĂ..................................................... 129 MINUTUL ADEVĂRULUI ............................................ 130 UN MUZEU DE NEUITAT ........................................... 131 UMBRA ................................................................. 132 DESPRE AVARIŢIE.................................................... 133 DORUL ................................................................. 134 ANUL MĂSLINULUI .................................................. 135 LUNA PLINĂ .......................................................... 136 O DUPA-AMIAZA COMPLETĂ..................................... 137 SPERANŢA............................................................. 138 SOMNUL RAŢIUNII .................................................. 140 O DRAMĂ ESTIVALĂ ................................................ 141 NATURA MOARTĂ CU NISIP ...................................... 142 pag 4 din 281

FĂRĂ APĂRARE......................................................... 71 FRAGMENTE (Antijurnal)............................................. 73 NEVOIA DE BASM ...................................................... 87 CENTRUL UNIVERSULUI .............................................. 88 CALITATEA CA VINĂ.................................................. 89 ÎNTR-UN COMPARTIMENT .......................................... 91 UN CADRU .............................................................. 92 NOAPTE DE AUGUST.................................................. 93 MAI SUBTIL.............................................................. 94 CIVILIZAŢIE ............................................................. 95 CRONOLOGII ........................................................... 96 ABSENŢA LUI HOMER ................................................. 97 INSULA ................................................................... 99 GALBEN ................................................................ 100 VECTORIAL............................................................ 101 LEGEA CONSERVĂRII POEZIEI ..................................... 102 CONFUZIE ............................................................. 104 PEISAJE ................................................................. 105 IARNA .................................................................. 107 DEPENDENŢA DE ZÂMBET ......................................... 108 "EXILUL ŞI ÎMPĂRĂŢIA" ............................................. 109 CAPITALA UNEI IDEI ................................................ 111 STRADA PISICILOR .................................................. 112 ASEMENEA TIMPULUI ............................................... 114

NEÎNDOIALA ............................................................ 90

Editura Liternet 2003 DOUA VERBE.......................................................... 144 NUMELE SINGURĂTĂŢII ............................................ 145 LUMEA ................................................................. 146 VÂRSTE ................................................................ 147 PE CALEA MOŞILOR ................................................. 150 AURUL.................................................................. 148 ALFABET ............................................................... 152 UN PROVERB .......................................................... 153 JOC IDEAL ............................................................. 154 AN NOU................................................................ 156 O CARTE ............................................................... 157 VACANŢA TOTALĂ.................................................. 159 GEOGRAFIE ŞI ISTORIE ............................................. 160 TÂRGUL DE CÂNTEC................................................ 161 ORE ..................................................................... 162 MEMORIA .............................................................. 163 FRUMOSUL FARAON ................................................ 164 RITURI .................................................................. 166 CAPCANA.............................................................. 167 CATEDRALA DIN CASTAN ......................................... 168 INTRODUCERE ÎN NEMURIRE...................................... 169 CORTINE............................................................... 173 PĂDUREA DE ŢESTOASE ........................................... 175 BRUMA ................................................................. 177 MĂ ÎNTREB ............................................................ 178 ÎN BALANŢA .......................................................... 179

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi MONUMENTUL CĂLĂTORULUI NECUNOSCUT ................ 180 AMINTIREA FĂRĂ NUME ........................................... 181 TABĂRA DE CURTE.................................................. 183 NEEPIC ................................................................. 185 ÎN SOMN............................................................... 186 CURAJUL MEU DE TOAMNA....................................... 187 INTENSITATEA SUPLICIULUI....................................... 188 INTENŢIE .............................................................. 190 TIMPUL................................................................. 192 JOCUL DE LA CURTIŞOARA ....................................... 193 MIŞCAREA CENTRIFUGA ........................................... 195 ARMINDEN ............................................................ 196 IDENTITATE........................................................... 199 PIRAMIDE RĂSTURNATE ........................................... 201 CA ÎNTR-UN CANON ............................................... 202 OMPHALOS ........................................................... 204 SPAIMA DE MĂREŢIE................................................ 205 FANTEZIE.............................................................. 206 LINIŞTEA............................................................... 207 LENTILE ................................................................ 208 TRUC ................................................................... 210 PE PAMÂNT ŞI ÎN AER .............................................. 211 PUNCTE CARDINALE................................................ 212 SINGURĂTATE, PERDELE, MARE.................................. 214 pag 5 din 281 OMISIUNE ............................................................. 213 PREŢIOASELE RĂŞINI................................................ 197

........................................... 221 FILMUL..................................................................................................................................................... 268 O ORĂ LA RUINURILE TÂRGOVIŞTEI ....................................................... 264 DE LA FEREASTRĂ ......................................................... 267 FRAGMENTE (Spaima de literatură) ........................................................... 239 HORIA REX DACIAE ...................... 215 Ana Blandiana ...................................................................................................... 238 OCTOMBRIE................................... 236 PROTECŢIE .................. 261 ORELE DE MUZICĂ .......................................... 225 TRANSLAŢIE .............................................................. 243 EXPLOZIA UNEI TAINE ...................................................... 253 “SCENE DIN VIAŢA UNUI GENIU”................................ ........... 229 OBSESIE ..... 230 TRANSHUMANŢA ................................................................................................. 234 ORAŞUL TROIENIT DE PLOPI ............................................................... 280 ÎNCĂPĂŢÂNATA ILUZIE .............. 265 RĂDĂCINI ...... 255 TESTAMENTUL UNEI PRIVIRI ...... 279 MAI IMPORTANT ............................................................... 235 PÂNZA.....................Editura Liternet 2003 DUPĂ FURTUNĂ.................... 251 SPECULAŢIE.. 257 SINGURĂTATEA UNUI SCAUN .......................................................................................................................................................................................................................... 281 pag 6 din 281 ............................................................................ 231 ŞI EU AM FOST ÎN ARCADIA................ 275 MIRACOLUL.................... 226 ALB ŞI NEGRU ....... 218 CARAGIALE ÎN VREMEA LUI ............................................ 250 DIALOG .................................... 227 ÎN MARE ........................................... 259 DEVELOPARE ........................................................................ 256 DESPRE CE E VORBA ÎN POVESTE ............ 246 UN POPOR VEGETAL ......................................................................................................... 245 O SOLUŢIE................................................................................................................................................................................... 249 CAPĂTUL FIRULUI .................. 240 REVELAŢIE......................................................................... 254 SCRIS ŞI VORBIT .................. 224 CONCURENŢA ..................................................... 248 CORECTURA ........................... 258 OBSEDANTUL EXEMPLU ....................................................... 223 ZĂPADĂ ................................................. 232 MĂRTURII FALSE .. 219 FRAGEDUL ECRAN................................................................. 277 SURSE NOI DE IUBIRE ...................................... 244 ALTERNATIVA ............... 216 CALENDAR ....................................Coridoare de oglinzi ACEASTĂ ULUITOARE DEFINIŢIE................... 252 MAI MULT CA TRECUTUL.......................... 262 DIN CE E FĂCUTĂ O FLOARE? ................

a întâlni un prieten. ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă. nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe. A merge cu autobuzul. asta e întrebarea. eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple. A fi sau a privi. Asemenea unei măşti. îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. indiferent cât de dramatică. În această perspectivă.din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi. a face piaţa. a fi lăudat. din simple întâmplări. iată o soluţie. a fi iubit. şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi rândul lor. a reuşit totuşi să schimbe ceva. a fi bolnav chiar. tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă. că. dar eram încă destul de mică. prilejuri de uluitoare surprize în univers. a fi înşelat nu e numai o umilinţă. a aştepta nu înseamnă a pierde timpul. a vorbi cu un copil. ci să stilizeze gravitatea celor spuse. ci şi o descoperire. din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică. orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig. În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul. Veşnic plecat de acasă. a nu fi iubit devin. situaţii magice de dezvăluire a lumii. la puţin noroc. un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. cu Am observat că despre lucrurile prea serioase nu necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc pag 7 din 281 . ci şi o revelaţie. mereu în documentare în propria sa viaţă. învingător şi chiar pentru a putea fi. a fi lovit nu e numai o durere. spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. şi chiar într-un destin literar . a fi nedreptăţit.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă. când . trecând. ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet. toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au.mă consolam de orice fără îndoială mai repede. într-un destin.îmi amintesc . a vizita un bolnav. A fi şi a privi devin două A FI SAU A PRIVI Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu.Coridoare de oglinzi transformate în pagini.

încât aceasta să poată fi învinsă ori măcar îmblânzită de spectrul propriei ei imagini. nu pe autorii de versuri. de a renaşte. Gorgona să fie ucisă de revelaţia propriei ei urâţenii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci şi să-l ajute să învingă . pentru că nu întotdeauna lumea propusă de poeţi era mai uşor de suportat decât cea adevărată. neîncrederea şi războaiele au dovedit că ştiu să sluţească şi să ucidă mai bine decât bietul cap al Gorgonei. însă. poetul a fost asemenea lui Perseu. cei care. ca şi speranţa că realitatea Scepticismul modernilor a pierdut. relaţia dintre lume şi scris este o lumea aşa cum era ea.opera sa. pag 8 din 281 . Prin poeţi înţeleg. tăiat şi transformat într-o forţă capabilă să apere şi să învingă. între scriitor şi lumea căreia el îi este ecou se aşază . după ce au văzut-o. Dar. Nu imaginea vie a Meduzei reflectată în scut. alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe.văzându-se aşa cum e să fie cuprinsă de oroare. au vrut să pună o alta în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri. Acum. el le-a răspuns prin coşmare de fabricaţie proprie. deci. ci cutremurătoarele viziuni pe care aceasta le poate produce în sufletul lui. Dar totul se complică dacă ne amintim că mai există poeţii. când singurătatea. oricărei categorii i-ar aparţine. ci însuşi capul Gorgonei. în umbra lăsată a cărora universului real i se dă şansa naivă. această mai păstrează SCUTUL FRAGIL La o primă vedere. desigur. Poezia devine astfel scutul fragil al pleoapelor. Secole întregi. el a ales calea de a-i arăta nu propria ei faţă. ci şi filosoficei ambiţii de a schimba raportul de forţe între ceea ce este şi ceea ce se înţelege. simplă prismă cu trei feţe: există scriitori care au contemplat ingenuitatea necesară pentru ca . fiul lui Zeus.ca un scut capabil nu numai să-l apere. şi-a şlefuit scutul şi l-a făcut oglindă în care. şi mereu încrezătoare. iluzie. substanţă ce nu se lasă pătrunsă decât pentru a putea răsturna şi adânci înţelesurile. reală. Renunţând să mai reproducă neapărat lumea. văzându-şi chipul. cel care. pentru a înfrânge Meduza.Coridoare de oglinzi Victoria artei se datora astfel nu numai efortului estetic de "a oglindi". Secole de-a rândul. ambiţia realistă a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de perfect lumea. poetul s-a văzut şi el nevoit să-şi schimbe armele. ci pe autorii de viziuni. artizanală. Sfidării şi nepăsării. pe cei în care razele realităţii pătrund refractate straniu de substanţa sufletească străbătută.

Coridoare de oglinzi de uşor inflamabilă. cu toate că hârtia se aprinde şi cerneala se şterge. când mă gândesc la acel jumătate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina. pag 9 din 281 .e.şi totuşi scriu. dar atât Ana Blandiana . când suveranul din Ţrin a ars toate cărţile. mi se par BIBLIOTECI Când mă gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis.şi împotriva tuturor argumentelor . când mă gândesc la gândurile aşternute şi neaşternute spulberate de autodafé-uri şi la rugurile. şi toată incredibila ştiinţă a mileniilor anterioare abia dacă au mai putut fi adunate din legendă şi din amintirile bătrânilor.n.să scrie. când mă gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria. pentru că din cărţi îşi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau. aşa cum femeile nasc. din Cartagina şi din Alexandria. când mă gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea. dispărute atunci când oraşul lui Hanibal a fost şters de pe faţa pământului. când mă gândesc la pergamentele rase de călugării care aveau nevoie de spaţii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fuseseră suferinţe şi iubiri.Editura Liternet 2003 înnegrită. mai tinere încă. Şi totuşi - continuând să existe împotriva tuturor argumentelor în stare să demonstreze strălucitor că existenţa sa nu are nici un rost . cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva. printre măceluri şi cutremure. când mă gândesc la acel an 213 î. Sau poate tocmai de aceea? Căci dincolo de distrugerea bibliotecilor din Memphis şi din Pergam. cei ce scriau au continuat totuşi. mai ştim totuşi ceva despre ele.. din Ţrin şi din Constantinopole. trimiţându-şi fumul şi spaima până la noi încăpăţânarea mea de a scrie şi perseverenţa mea în faţa paginii albe. pentru că printre incendii şi războaie. încât înălţătoarele învăţături ale lui Lao Ţî şi echilibratele învăţături ale lui Confucius. fără încetare .. stăruinţa de a-mi transforma clipele în litere şi zilele în fraze şi îndărătnicia de a pune în locul anilor scurşi şi-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înduioşătoare şi mai absurde încă decât încercarea de a opri acel totuşi răsărit mereu în pofida celei mai formale logici şi anotimpurile să se urmeze sau râurile să curgă. a mai rămas totuşi ceva de pe urma atâtor şi atâtor împărăţii. şi la cele două sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam.

ci şi a visului atât de naiv şi de altruist în feminitatea sa. faţă de păstrarea eroică. supremaţia. o dovadă nu numai a optimismului caracteristic acelei jumătăţi a neamului omenesc care ştie că orice moarte poate fi înlocuită printr-o naştere.nu pornesc la luptă. a vindeca rănile. riscul. al credinţei. a propriului pământ? a acceptării destinului şi a transfigurării dispariţiei în început Mioriţa . a te supune un timp pentru a învinge în timp. istoria cu aceste străin esenţiale spiritul caracteristici masculin al ale altor fiindu-ne ce nu împiedică desigur apariţia unor bărbaţi esenţa de circumstanţă. blide. faţă de curajul de a răbda pentru a nu fi ucis? Ce este progresul neîncetat faţă de neclintita permanenţă şi cucerirea altor pământuri.sunt numai două .din argumentele artistice care demonstrează. şi pag 10 din 281 .a naşte şi a creşte copii. a ierta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . jaful. într-un cuvânt a te zbate pentru a supravieţui. după cum zmeii şi vrăjitoarele. obligaţi întotdeauna de suferinţa altora. de ceea ce nu e . că nu există pe pământ victorie mai completă decât o nuntă? remarca şi de a-şi demonstra bărbăţia. nu este.popoarele s-ar împărţi şi ele pe genuri. din dorinţa de a se noastre. feţii noştri frumoşi . chiar luptătorii basmelor capacitatea noastră de a despărţi istoria de veşnicie şi pe care le cuceresc nu prin puterea săbiei. lupta. al curajului. al acţiunii. Prin feminitate înţeleg capacitatea de a alege ceea ce e esenţial.cu jertfa lui nu pe câmpul de bătaie. De altfel. chiar faptul că totul se termină întotdeauna cu bine printr-o nuntă. în loc de a lovi.dar cât de strălucitoare! . războiul. al progresului. ci împinşi de popoare: dorinţa de a cuceri.ajutaţi de albine şi de furnici umilinţe şi nedreptăţi. a te îngriji de mâncare. Şi la urma urmei. balaurii şi împăraţii sunt învinşi de cele mai multe ori prin puterea inteligenţei şi prin solidarizarea cu cei năpăstuiţi de aceştia .cu soluţia ei (indiferent cum interpretabilă) Meşterul Manole . ci prin bunătatea inimii. cu zborul său terminat în moarte şi în izvor . asemenea cavalerilor medievali. capabil să răscumpere prin frumuseţe -. setea de putere. Am străbătut feminităţii. ci la de ciclu nou. Dar ce este curajul de a muri. faţă de curajul de a naşte? Ce este curajul de a ucide. cântece. prin milenii.aşa cum indivizii se împart în bărbaţi şi femei (ceea efeminizaţi şi a unor femei bărbate) . m-am gândit întotdeauna cu mândrie că poporul român ar fi considerat un popor feminin. oare.Coridoare de oglinzi temelia unei zidiri. distrugerea. prin secole DE GENUL FEMININ Dacă . a înflori altiţe. în numele cavalerismului.

dar crinului de ştir? Dincolo de maşinăria suavă şi implacabilă a propriei meniri. din neliniştea că nu au fost epuizate toate mijloacele îndepărtării primejdiei. În timp ce. le implică? Frica se naşte întotdeauna numai din bănuiala că mai există o şansă pentru ca răul să fie evitat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . din mai complicate şi mai dorit un destin vegetal şi aş fi optat pentru el. dacă nu mi s- SENINĂTATEA PLANTELOR Mă întreb uneori dacă plantelor le e frică unele de altele. cred că mi-aş fi ar fi cerut să optez şi acolo între statutul trandafirului şi cel al urzicii sau volburei şi dacă aş fi fost sigură că mult sub sau peste înţelegerea regnului nostru animal. fatalitatea absolută. Îi este frică ierbii de umbra stejarului? Şi stejarului de viclenia parazită a vâscului? Îi este frică vinetei de troscot. o seninătate aproape comparabilă cu forţa. dincolo de faptul că ştiu o dată pentru totdeauna ce fructe să facă şi ce seve să extragă din pământ. Şi nu ştiu niciodată ce să răspund. dimpotrivă. mazărei de urzici? Zmeurei îi e frică de mur? Cireşul se teme de nuc? Dar piersicul de cireş? Aroganţa pirului înspăimântă via? Căpşunilor li-e frică de veninul mătrăgunei? Dar trandafirului de volbură. din remuşcarea că nu au fost încercate toate posibilităţile luptei. Planetele sunt senine şi libere pentru că. în alte stări de agregare şi în alte sisteme de măsurare. Rezultă de aici că frica ar fi o dovadă a evoluţiei? Oricum. la rândul ei. imposibilitatea egală cu libertatea. neavând nici o şansă de a-şi schimba destinul. nici spaimele totală a împotrivirii sau a eludării nasc o linişte aproape pag 11 din 281 . un spaţiu al presimţirii primejdiei? Sau totala incapacitate de a se apăra le-a atrofiat atât de obositoarea clarviziune şi le-a scutit de spaimele pe care ea. nici iluziile. ardeiului de brusturi. seninătatea subtile spaime.Coridoare de oglinzi legate de el nu le mai intră în socoteli. există în ele şi un loc al aşteptării la rău. plantelor nu se ţese. cu atâta sadism.

şuierare de sens -. puls luminos. ci şi literele îmi devin nesigure după o întrerupere. mecanism neoprit. faptul de a nu fi scris de mult nevoie de zilnic exerciţiu pentru a fi în formă. a antrenamentului. agitaţie continuă. uit zile pentru a reînvăţa să scriu.această divinitate supremă. Nescriind. aşa cum copilul trece în trupul mamei lui prin toate fazele formării speciei. mai colorat. în cazul maximelor viteze. mai sigur. ruginit de neclintire.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .năclăit de inactivitate. rar. de fiecare dată. Ca şi cum. aş lua de la capăt totul şi aş trece prin toate fazele devenirii mele. încât mă întreb dacă nu cumva numai mişcarea este cea care se numeşte uneori talent. Am pag 12 din 281 . Mai mult: nu numai stilul. alteori inteligenţă şi. materie grea şi nepătrunsă de rază sau. apoi din ce în ce mai legat. dimpotrivă. să scriu.e atât de greu de spus când este el însuşi . După o întrerupere îmi sunt necesare mai multe îl resimt ca pe o pierdere a digitaţiei. chiar mâna însăşi are nevoie de antrenament pentru a fi ea însăşi. geniu. de puterea căreia atârnăm cu toţii .Coridoare de oglinzi VITEZA Ca şi cum aş cânta la un instrument sau ca şi când aş face un sport de performanţă. Cât despre creier . scriind mai întâi stângaci.

fără îndoială. şi mai puţin. felul de a fi al fiecăruia dintre noi.cum ar fi fost poporul român fără Eminescu. fără legenda lui care ne-a fixat coordonatele idealului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Această necruţătoare lege. nici că demnitatea lui fără cusur ne împiedică să ne umilim. Trebuie să fii pământ ca să înţelegi că nu e totuna să fii comparat cu Feleacul sau cu Muntele Omul. atunci când de răspunsul pe care mi-l dădeam depindeau faptele şi uneori chiar sensurile vieţii mele . altfel. Dacă el. ca la Villon. cel mai mare ar fi împroşcat cu noroi. Dacă ar fi existat în viaţa lui de dincolo de pagină bănuiala misterioasă a unei crime.m-am gândit adesea în împrejurări INTRANSIGENTA SĂRBĂTOARE Dacă Eminescu ar fi fost mai puţin imaculat. sau. cât de simplu ar fi să spunem "şi el a el nu şi-a îngăduit decât boala şi demnitatea. sfidarea şi neliniştea paradisurilor artificiale. sau cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut moartea lui Byron? Cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut cariera lui Lamartine sau longevitatea lui Hugo? Desigur. fără somn asupra eternităţii. cu propriul său trup prăbuşit şi cu propria sa minte întunecată. Odată cu el şi definitiv. cel mai mare. sunt convinsă că nu exagerez susţinând că de biografia lui Eminescu atârnă în mod miraculos. un singur lucru care să i se poată reproşa şi care să-i poată fi cu mărinimie iertat. cel mai mare. o vinovată iubire. dacă ar fi existat în viaţa lui pe pământ o singură vină. cât de simplu ar fi fost să spunem "şi el a minţit". noţiunea de poet a rămas legată de aceea de imaculare. esenţiale. ca la Shakespeare. ne dictează fără milă admiraţiile şi ne stabileşte implacabilă idolii. cel puţin. pentru un întreg popor. Dar din tot ce-şi poate îngădui un om. ci fără viaţa. sau. magic aproape. ar fi minţit. intrarea umbrei în parnasul românesc. pag 13 din 281 Dar Mă gândesc . dacă el. cel mai puţin. cât de simplu ar fi fost să spunem "şi el a furat". mare poet A discuta chestiuni de morală lângă mormântul unui poate părea nepotrivit şi neesenţial. deschis. decât unui ticălos să încerce a pătrunde dincolo de pragul sfinţit al poeziei. Cum am fi fost dacă Eminescu ar fi avut viaţa lui Arghezi. Nu atât fără opera lui. ca la Baudelaire. . sau. neîngăduindune nici o clipă să nu fim demni de a privi statura lui fără egal şi ochiul lui mare. genială în planul poetic şi înrâuritoare la infinit. interzicând astfel. altfel. Nu susţin că imacularea lui ne face mai curaţi. cred că posterităţii sale i-ar fi fost mai uşor.Coridoare de oglinzi faţa lui. înecul în valuri de alcool. Iar această conştiinţă a raportării continue ne fixează legile imuabile ale devenirii. susţin că etalonul de platină al moralităţii lui a stabilit o dată pentru totdeauna valorile supreme după care ştim că vom fi judecaţi. ca la Poe. În împroşcat cu noroi". posteritatea sa ar fi fost mai uşor de purtat. dacă el. mai blândă poate la alte popoare. ar fi furat. mai uşor îi este unui poet maculat să înceteze de a se mai numi poet.

capabilă să purifice. Atâta vreme cât vom mai scrie numele lui cu arbori pe dealuri. Este o sărbătoare înaltă. mereu mai avidă şi mai exigentă.Editura Liternet 2003 Eminescu nu este numai un mare poet al lumii. pag 14 din 281 naivi. şi adormim epuizaţi. Trăim aşa cum trăim. să fim răi. Acesta şi blând. să fim slabi. O dată pe an. ca să o putem lua de la capăt. mereu accelerată. acest refren al lunecării reluate mereu mai repede şi mai amplu. şi poveştile care ne vin în gând. deschidem . să suferim. muncim la serviciu. şi oraşul furnicar. ca în atâtea rânduri. a venit din nou ianuarie. să ne fie scârbă. Cultul eminescian. sufletele noastre de adolescenţi fără moarte se trezesc cu uimire în trupurile lor devenite necunoscute şi ne privim unii pe alţii. vii. să fim puternici. să fim tineri. ca un canon. deschidem ziarul. îl sărbătorim răscoliţi de un unanim elan purificator. Eminescu este asemenea Ciobanului din Mioriţa. sau câteva ore. se opreşte o dată pe an. alergăm la televizorul. îl închidem. şi jumătate din el a trecut. şi fiecare pe sine. este cea mai vibrantă dovadă a supravieţuirii noastre. mereu în creştere. de ziua lui Eminescu. iată. să trăim . ne creştem copiii. Şi atunci. în ochii noştri care nu se mai deschiseseră de tot de atâta timp. atâta timp cât oraşele ne vor mai fi sfinţite de statuile lui şi tipografiile se vor mai purifica ritmic răspândindu-i poemele. îl închidem. Şi între timp reuşim să ne iubim şi să ne urâm. să ne invidiem unii pe alţii şi să ne ajutăm unii pe cumpărături. cu fermecată atenţie în lumina deodată limpede dintre noi. el este poetul nostru naţional. să fim bătrâni. să fim bolnavi. Şi. putem fi siguri că suntem. cu nemaisperată emoţie. cel ce îşi contemplă este Am citit nu demult că elevii unei şcoli de silvicultură marelui poet. în acele câteva minute. să fim năucitoare. să fim buni. şi am ajuns din nou în faţa acestui atât de miraculos de românesc praznic. amintindu-ne de Eminescu. putem fi siguri de noi. ne îngrămădim în autobuze. pentru a sărbători prin această vie şi neobişnuită caligrafie apropiata aniversare a neîncercând să şi-l schimbe. din Moldova au sădit pe un deal puieţi. Iar ştirea m-a emoţionat nu numai prin fantezia fremătoare a omagiului. să fim curajoşi. prototipul. să fim fericiţi. încap deodată şi stele-n cer. cel frumos destinul. Pentru că. muncim acasă.într-o rotire istoriei literare.Coridoare de oglinzi alţii. ca să ne putem deştepta în zori. în pomelnicele cu arhangheli şi martiri. cel bogat şi bătut de nenoroc. ci şi prin neîntrerupta lui picurare. Iar această neîmblânzită mişcare de rotaţie. O dată pe an. să fim laşi. prin neoboseala lui. ne sculăm înainte de a se face ziuă. Din paginile cărţilor de citire el trece firesc în paginile cărţilor de rugăciune şi din dicţionarele Ana Blandiana . ne amintim de noi înşine şi ne descoperim. din nou. ziua naşterii lui Eminescu. într-un avânt care ne duce înainte mereu mai grăbiţi. mai bogaţi şi mai fără suflare. să fim obosiţi. să ne fie dor. aranjându-i în forma literelor din numele lui Eminescu. şi ramurile care ne bat în geam.

ca şi cum n-aş fi avut nimic comun nici cu glasul de pe scenă. pentru că destul de des mi se întâmplă să simt cum între mine.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . de fiecare dată. poate chiar textul poeziei uitate. în clipa în care am ieşit în faţa cortinei. Mi se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea pag 15 din 281 . încordarea şi atenţia figurilor celor ce-l ascultau mi se păreau inexplicabile şi. aşa cum peste toate sentimentele întâmplării de la serbarea şcolară plutea curiozitatea legată de textul poeziei uitate pe care nu reuşeam să-l descifrez în rostirea care mă salva. Şi dacă spaima aceea nu reuşeşte totuşi să mă pulverizeze definitiv."ce spune? ce spune?" DUBLUL Se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea senzaţie de la sfârşitul copilăriei când. Căci dacă textul care-mi curgea în auzul abia atent era neînţeles. şi între mine. se cască deodată. urmând să spun o poezie la o serbare şcolară. salvată fără a înceta să cad. nici cu atenţia care îl urmărea a sălii. cu o ureche distrată şi mirată puţin. mai ţin minte şi acum câteva fizionomii din primele rânduri pe care reuşisem să le privesc cu o intensitate întipăritoare în memorie. pe care descopăr cu spaimă că nu ştiu cu ce să o umplu. cel ce priveşte din mine feţele înnobilate de atenţie ale celor care mă ascultă ar da orice să poată întreba . prăpastia acelei atenţii colective aşteptătoare.Coridoare de oglinzi senzaţie violentă de dedublare încercată pentru prima oară la sfârşitul copilăriei. cel care sunt privit.depăşindu-şi timiditatea şi condiţia de observator stânjenit . înţelegând greu. se declanşează . ci chiar şi despre ce era vorba. de nimeni dependentă. înspăimântătoare. ca dintr-o mare depărtare. a suspendării deasupra prăpastiei mi-o amintesc şi. Clipa aceea dilatată. în timp ce spuneam totuşi ceva. miraculos. fără să particip sufleteşte sau intelectual. ceea ce gura mea spune: neînţeles şi inexplicabil. căderea lentă. primite cu aviditate şi crezute pe cuvânt. că uitasem nu numai titlul. cel care privesc. cu încetinitorul. ca şi cum eu însămi aş fi fost în afara întâmplării. impersonal. intrigată doar şi nedumerită puţin de ea. asistând doar cu uimire şi înstrăinare la funcţionarea în mintea mea a unui magnetofon care îşi derula benzile mecanic. este pentru că. pe care le ascult şi eu. pe când eu. după aceea. urmăream în cădere. Şi. neînţeles şi inexplicabil. dar fără să realizez. intervenţie divină glasul acela derulându-şi impersonal adevărurile.aşteptat ca o salvatoare. mi-am dat seama că nu ştiam ce să spun. fără să-mi dau seama ce.

dincolo de moarte.Coridoare de oglinzi DICŢIONAR Cele două antonime reprezintă fiecare clipa intrării într-o A muri nu este opusul lui a trăi. pentru că nimeni n-a fost în stare să creadă. ea există. ci al lui a te naşte. nu un verb propriu-zis.în viaţă sau în moarte -. Dar acesta din urmă nu este decât o formă verbală pasivă. nu o acţiune. de durata vieţii. şi pentru a fi revelată nu-i lipseşte decât verbul exprimării? Dacă s-ar întoarce cineva să povestească ce înseamnă a morţi? pag 16 din 281 . în posibilitatea reală a unei acţiuni. stare .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . căreia nu îi este opus în limbă decât a fi mort. totuşi. în timp ce a trăi este acţiunea. Dar dacă.

interogându-i pe rând.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . m-am trezit spunând aproape fără să vreau. în timp ce o fetiţă mai răsărită îi domina din faţă. la fiecare căţel traversând aferat strada. dând gândurilor vacanţă şi suferinţelor somn. Prezenţa . a jocului. atât de simplă. amuzată şi mirată de insuficienţa profesoarei. "Dar 7 + 7 = 14" şi abia în secunda următoare. calculele nu erau calcule. în a cărei impunătoare pedagogie începusem să cred şi eu. în numele elevului care nu ştia scrie) şi abia apoi începu să explice că răspunsul nu este corect şi. fără să mă grăbesc. Tocmai era profesoara scrisese. întinsă cu stoicism ca să-şi ia pedeapsa. iar cu băţul pe care REGULA JOCULUI Veneam spre casă într-una dintre aceste zile în care primăvara s-a hotărât totuşi să coboare peste noi. profesoara şterse cu talpa ghetei semnul întrebării. Se jucau de-a şcoala. dădu răspunsul: 28. tăindu-l cu o linie. cu acea beatitudine a oboselii în care trupul nu mai pretinde ordine. prin care pluteam fericită şi eu. însemnă alături "adevăratul" rezultat: 16. la fiecare trecător purtând pe chip expresia aceluiaşi somn transparent. în picioare. nedepăşind cinci-şase ani. ci ia asupra sa conducerea automată a mişcărilor. luminând la fel. Aşezaţi ca într-un amfiteatru pe îl ţinea în mâna stângă aplică simbolic o lovitură punitivă în palma celui ce greşise. deci. la fiecare gard mai ciudat. tabla fiind asfaltul pe care privesc un joc de copii. Se făceau că mă ignoră şi în adâncul jocului lor. şi care se aşezase pe trepte alături de ei. când m-am oprit să treptele curbe ale unei clădiri.Coridoare de oglinzi spectatorului care eram. la fiecare streaşină mai complicată. stăteau cuminţi unul lângă altul. rolurile erau interpretate cu seriozitate şi chiar cu minuţie. Jocul lor fusese pur. Veneam spre casă. cel întrebat se hotărî şi cu un glas subţire. profesoara nu era profesoară. Calmă. scos la tablă un băieţel. veneam moleşită de soare şi de astenie. elevii nu erau elevi. am înţeles imensa greşeală pe care o făcusem. După o prelungită nesiguranţă. nu mai mult de câteva secunde. nu părea să-i deranjeze nici măcar prin uşorul cabotinism căruia îi dădea naştere. ci şi dispreţul că nu eram în stare s-o înţeleg. nu numai uimirea că nu înţelesesem regula. Profesoara era importantă şi severă. elevul speriat de întrebare şi respectuos. oprindu-mă să mă uit. scrise în locul lui 28 (scria. opt sau poate nouă ţânci. şi nu glumesc deloc mărturisind asta. neatins de realitate. mai subţire chiar decât m-aş fi aşteptat. în josul unor coloane de cifre mai vechi. cu fularul în sfârşit deznodat şi paltonul desfăcut. evident. la fiecare pisică păşind pedantă pe acoperiş. Veneam spre casă încet. curioasă şi absentă. în egală măsură. Atunci. mă ignorau cu adevărat. când toţi ochii sau întors spre mine. Era în privirea copiilor oprită asupra mea. era pag 17 din 281 Nu cred că vreodată în viaţă m-am simţit mai stupidă problema: 7 + 7 =?. la fiecare stucatură mai neobişnuită.

jucat din simpla plăcere a jocului. fost teamă să nu infirm prin vreun adevăr mai real sublima Ana Blandiana . ca şi cum mi-ar fi ficţiune a primăverii.Editura Liternet 2003 un joc perfect. ca bătrânii. un adevăr această ficţiune atât de totală încât nu putea fi infirmată de dintr-un univers care nu reuşise încă să-i atingă. eu introdusesem prosteşte un element real.Coridoare de oglinzi pag 18 din 281 . cu toţii. evident. iar în această artă gratuită. începui să mă grăbesc spre casă. tot mai slab. auzind apoi. M-am ridicat umilită şi aproape cu greutate. reluarea jocului a cărui regulă nu reuşisem să o înţeleg. plăcere pe care o trăiau. în nimic. Marea bucurie a amiezii se stinsese în mine. şi m-am îndepărtat simţindu-mă privită din spate un timp.

publicul ultimului secol s-a obişnuit să admită.şi bineînţeles că există.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Travaliul. ci şi de conspiraţia celor care refuză cu încăpăţânare să le descopere. dacă există . negate cu dezinvoltură. nu fără o sadică plăcere. nici unui artist nu i se cere mai mult mister decât artistului comic. imaginea artistului chinuit de propria sa artă. ca un senin auzitor al corurilor cetelor de îngeri. Iluzia că umorul se produce fără voia autorului lui. pag 19 din 281 . şi chiar împotriva voinţei sale. milenii întregi. ascunse cu grijă. Un Chaplin transpirând pentru a obţine o grimasă amuzantă este de neimaginat.se produce în zone secrete. Numai artistului comic i se refuză în continuare dreptul la mărturisirea efortului. trebuie să rămână neatinsă.Coridoare de oglinzi O ARTĂ CONSPIRATIVĂ Nici o artă nu e mai conspirativă decât arta producerii râsului. Misterele artei comice sunt apărate nu numai de străşnicia păzitorilor lor. după ce muzicianul divin a fost imaginat. După ce. dar noi vrem şi reuşim să facem abstracţie de el . sute de ani. epuizat de munca sa istovitoare. admiratorii poeziei au preferat să vadă în poet un leneş iluminat căruia i se suflă de sus cuvintele pe care abia dacă se îndură să le transcrie.

nu am mai fost la fel de emoţionată. Eleusis se ascunsese într-un centru industrial. pentru că. nici Sparta. am descoperit în cele din urmă. "localitate" nu e cuvântul potrivit. de care să mă fi temut mai mult decât de Eleusis. năclăit de petrol şi înspumat de otrăvuri. De altfel. între omenirea care vedea limpede în dragoste şi în naşterea spicului de grâu aceleaşi legi frenetice ale supravieţuirii şi noi. . Traversând căi ferate intrauzinale şi şosele cu asfaltul ascuns sub reziduuri miniere. din magice litere care botezau legende. pieţe meridionale. am citit în ziare apelul patetic al primarului din sârmă şi prevăzut cu o gheretă de portar. aparţinând unei omeniri mai înţelepte şi mai prevăzătoare în naivitatea ei. chiar. Şi. părăsind. iar drama şi suspensul proveneau tocmai din faptul că în locul denumirilor apăreau. Atunci.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . scrutând prin văzduhul colorat chimic şi rătăcind prin suburbii învăluite în praf industrial. localuri pitoreşti. locul pag 20 din 281 POLUARE Cred că. cei cărora de mult nu ne mai este dat să înţelegem şi să salvăm natura. sanctuarul. în reprezentarea mea. ci din inefabile sunete care delimitau sensuri. oraşe de provincie. în afară de Delfi. din care nici iarba nu mai îndrăznea să apară? Ce legătură putea să fie între marea în care se purificau iniţiaţii întru fertilitate şi nemurire şi lichidul tulbure. în ora aceea prăfoasă şi intoxicată. de la picioarele noastre? Ce legătură. ci numai să o îngânăm şi să o înlocuim cu paliative? Primarul din Eleusis putea să tragă alarma şi să proorocească dispariţia aşezării sale industriale. nu erau în pericol. străzi aglomerate. proprietar de secrete smulse şi terfelite de o înţelegere sinucigaşă? Ce legătură putea să fie. Ce legătură putea să existe între pământul ales de marea zeiţă Demeter pentru a oferi omului primul spic de grâu şi solul acesta înveninat de dejecţii. Când. la marginea indiferenţei şi grabei generale. misterele eleusine. nu a existat localitate în Grecia pe care s-o fi aşteptat cu mai multă emoţie. între cerul sub care se împlineau misterele neînjosite de devăluiri şi cosmosul nostru. ci de nume. la faţa locului. din pieţe şi străzi. sub soarele care fermenta otrăvuri. localităţi. Harta Eladei se împărţea în cuvinte miraculoase aşezate cinstit şi rezumativ pe buza excavaţiilor arheologice şi în nume răsunătoare la adăpostul cărora sâmburele străvechi al sanctuarelor era travestit indecent în cartiere comerciale. nici chiar Atena nu erau formate pentru mine din ziduri şi acoperişuri. nu de localităţi era vorba. Nici Teba. cu inima mai poluată încă decât respiraţia şi sângele. înconjurat cu un gard de mai târziu. înţelesesem că singura mea şansă era să cred că între oraşul devorat de industrie şi fărâmiţat de urâţenie şi locul sacru al salvatoarelor iniţieri nu putea fi decât confuzia astenică a unei omonimii.Coridoare de oglinzi Eleusis implorând sprijinul împotriva poluării care ameninţa cu dispariţia cetatea lui Eschil şi patria misterelor eleusine.

un secret şi fericit iniţiat în misterele eleusine. oare. în cohortele obosite ale bieţilor mei contemporani ieşind din schimb. pag 21 din 281 . să se mai ascundă..mă întrebam dacă nu s-ar putea..Editura Liternet 2003 acela sub care altădată Persephona cobora pentru şase luni Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi în împărăţia de dedesubt .locul acela prea mort acum pentru a mai adăposti chiar şi o împărăţie a morţii .

sensul. dar necedând nimic. Culele de la Măldăreşti spun mai mult decât toate cronicile despre evul nostru de mijloc (la urma urmei nu chiar atât de deosebit de cel european). din arhitectura populară a locului. barate de drugi şi mai solizi. dar aşezate pe mai multe nivele şi construite din piatră solidă.tuburi de ceramică văruită.în care se putea retrage. soluţie intelectuală şi ingenioasă a rezistenţei în timp. pag 22 din 281 . care nu pretinde şi nu cedează nimic. obligate să fuzioneze pentru a dăinui.Coridoare de oglinzi impresionat orificiile din ziduri. despre puterea noastră de a ne închide în noi. atunci când reprezentările mele despre evul mediu românesc erau cristalizate de mult şi. flintele. văruită în alb orbitor. CULELE DE LA MĂLDĂREŞTI De câte ori. culele înalte le opun modelul îndărătnic al nu-ului lor nemişcat şi neutru. la nevoie. împrejmuite numai de meri şi de pruni. răsfăţând cele mai diverse şi mai fanteziste forme -. şi cea nouă. Caselor ţărăneşti aproape vegetale. ridicând o scară de frânghie.nu mai am puterea de a răspunde decât închizându-mă în mine. Inspirate. cu fermecătoare sobe din olane . Le-am văzut târziu. cula este inventivul şi înduioşătorul loc geometric al unor case. fortăreţe. pe unde se zăreau poarta şi vizitatorul nedorit. încât unele dintre ele pot părea mângâieri . şi pe unde puteau fi scoase. cele două cule de la Măldăreşti . a lui Duca . Cu pridvor şi uşi din blăni de stejar. tot din lemn. cu odăi podite curat şi grinzi de sugestie creştină în bagdadie. Mai mult chiar decât turnul de apărare al culei vechi . tocmai pentru că lipsiseră de la trasarea liniilor de forţă. ceea ce suntem.sunt trecerea în materie încăpăţânată a rezistenţei noastre neorgolioase. a lui Greceanu. îmi aduc aminte de culele de la Măldăreşti. pentru a păstra neatins ceea ce avem. încununându-i paradoxal şi deturnându-i cu infinitezimale nuanţe. evident. semnificaţia lor s-a suprapus întregului.cea veche. biserici. învinsă de agresiunile lumii exterioare nenumărate şi atât de diverse. răspândite fără apărare pe dealuri şi părăsite la primul semn al primejdiei pentru fortăreaţa pădurii.m-au nepretinzând nimic.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . întreaga familie .

Aceleaşi fapte. lucrurile sunt aşa cum le vedem pentru simplul motiv că nici un argument al înfăţişării lor diferite nu are puterea de convingere a primei lor explozii în ochiul nostru. înălţător sau penibil. oarbă . pasibilă de interpretare până într-acolo încât nu puţini pag 23 din 281 . absolut complementară. Imaginaţi-vă haosul născut din această compasiune intelectuală! Legile firii înseşi s-ar încurca în iţele înţelegerii nefireşti şi însuşi motorul subiectivităţii universale ar înceta să funcţioneze în lipsa egoismului care-l lubrefia de milenii. Chiar şi o crimă poate fi criminali se consideră ei victime ale victimelor lor. izvorând din sinceritatea acestei certitudini.Coridoare de oglinzi De altfel. sau un vierme făcând efortul de a înţelege adevărul mărului pe care îl străbate şi-l rupe de pe ram. Faptul că am fost născută să prefer mereu această anomalie a naturii nu schimbă sensul general al lucrurilor. după cum faptul că. încât ceea ce încearcă fiecare tabără să impună nu este aproape niciodată schimbarea faptelor. ci numai schimbarea viziunii asupra lor.în propriul fel de a vedea. ţânţari enormi şi ierburi cât stâlpii de telegraf. a căror rezultantă este cel mai adesea apropiată de zero. destul de altruist pentru a le împrumuta haina propriei sale trăzneli.dacă se poate. Pentru că nici măcar luptele nu sunt ciocnirea unor forţe esenţial opuse. ci ale unor viziuni aflate. cu sinceritate şi uneori chiar cu fanatism. în contradicţie. de la apariţia vieţii pe pământ. Lumea întreagă nu este decât colajul grosolan. Întregul elan. în dreptatea viziunii proprii. ci şi supravieţuirea. sau o pasăre punânduse în locul viermişorului pe care îl duce puilor săi la cuib. cea mai mică îndoială poate pune în discuţie nu numai victoria. crucial sau derizoriu. singura cheie a succesului şi a mersului VIZIUNI Catedrale roze şi arbori albaştri. Este destul să încerci să-ţi explici felul celuilalt de a vedea lucrurile pentru a descoperi că şi de cealaltă parte a abscisei se află o dreptate.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . demonstrează că pentru simplul motiv că acţionează în Acelaşi lucru poate să ţi se pară mare sau mic. cu margini abia ajustate una alteia a unor impresii nepotrivite între ele. din secol în secol numărul celor care încearcă să înţeleagă şi punctul de vedere al celorlalţi este în creştere nu schimbă echilibrul părtinitor al lumii. Imaginaţi-vă un copac încercând să realizeze punctul de vedere al ierburilor pe care umbra lui le face să dispară. Mi s-a părut este înainte este încrederea . aceleaşi adevăruri par unora şi altora atât de diametral diferite. dar la fel de plauzibilă. subtil sau primitiv şi acelaşi lucru poate să pară altuia cu totul altfel decât ţi s-a părut ţie. întotdeauna o lege mult mai puternică decât realitatea ne afara imperiului logicei şi nu poate fi dărâmată de dovezi.

cu un regret care ar putea părea cinic dacă nu ar fi de fapt intimidat şi gata de umilinţă . a fi entuziast înseamnă a fi în zeu (ên + theos) cred că pot vorbi. mărea bucuria renunţării. ci întotdeauna în faţa celor ce aveau mai puţin). m-am întrebat cu seriozitate dacă mi-a fost vreodată foame. o modestie care se întindea. desigur. (De altfel nu ştiu când. dimpotrivă.Coridoare de oglinzi nu-mi amintesc să ne fi lipsit vreodată pâinea. nu este decât un fel de antecameră a morţii. dispară prin simpla îngurgitare a indiferent căror substanţe doar că . mi s-ar fi părut o profanare să-i cheltuiesc pe mâncare şi unde înlocuiam cu adevărată exaltare un prânz cu un bilet de muzeu. că acea senzaţie. dar care n-a atins niciodată punctul zero al foamei. acolo unde având foarte puţini bani. pentru că nu mai era vorba de o privaţiune. Asta nu înseamnă. silită. Desigur. Dacă etimologic. la început nici măcar neplăcută. fără a exagera. aşa cum spune Platon. precum marile crize ale posedaţilor. o cină cu alţi câţiva kilometri înaintaţi în necunoscut. un fragment încă analizabil şi reversibil al unei realităţi care va scăpa definitiv de sub control. mama ne-a crescut singură din salariul şi muncile ei. trebuie să mărturisesc . nici să fi invidiat hrana altor copii. În acest din urmă sens. Nici chiar atunci când. în călătoriile mele. înainte chiar de a fi nivel de viaţă. dar o imensă dorinţă de cunoaştere. a fost concepţie de viaţă. o modestie căreia în rarele şi scurtele momente când am părăsit-o i-am simţit lipsa şi i-am dus dorul. Astfel senzaţia de foame era însoţită de una de acută mândrie şi devenea aproape euforică. de o foame entuziastă. ci de o asceză. Asta se întâmpla mai ales în străinătate. aşa cum marii anahoreţi erau pag 24 din 281 . cum şi de ce s-a născut în mine ciudata malformaţie graţie căreia nam suferit niciodată în faţa celor ce aveau mai mult decât mine.răbdatul de foame nu era asociat ADEVĂRATUL CONŢINUT AL UNEI NOŢIUNI despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut Într-o lume în care timpul pierdut cu discuţiile cu discuţiile despre dietele de slăbire. într-o modestie care. ci la spaima că aceste substanţe nu vor putea fi găsite. de o aură emoţională care le-a mărit intensitatea. ci îmi probabil fericiţi de orice ispită pe care trebuiau s-o înfrângă. înseamnă depindea decât de mine . în lipsa.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fie că el nu cu spaima sfârşitului. nu mă refer la senzaţia fiziologică apărând după câteva ore de la ultimul prânz şi care poate fi făcută să nutritive. ci. Abundenţa alimentară din jur nu mă chinuia. dacă ştiu ce e foamea. cu un fel de încordare aproape sportivă a posibilităţilor vitale.că nu am cunoscut niciodată adevărata foame.fie că-i ştiam dinainte termenul final. că nu am răbdat de foame. De aceea străinătăţile mele au fost înconjurate. după epocă şi împrejurări. de la limita sărăciei la cea a bunăstării. Am trăit întotdeauna modest. a tatei.

cuprinde întreaga evoluţie a istoriei lumii? pag 25 din 281 . în stare să-mi asigure limpezimea şi libertatea gândirii. mai puternic decât cafeaua.Editura Liternet 2003 În aceeaşi categorie voluntară şi euforizantă se Ana Blandiana . Ar putea însă susţine cineva că aceasta este adevărata foame? Dar cine-ar putea spune care este adevăratul conţinut al unei noţiuni care. ci iau foamea aşa cum aş lua un drog.Coridoare de oglinzi înscrie foamea din timpul scrisului. între revolta din cauza foamei şi greva foamei. nedependentă nici măcar de propriul meu trup. nici măcar prin absenţă. nu intră în socoteli. De ritual care mă ajută să fiu într-o mai mare măsură eu data aceasta nu e vorba de nici un fel de mândrie. Nu renunţ la hrană. postul acela aproape însămi. de nici un fel de sacrificiu. Hrana.

Deznodământul a răsturnat însă brutal ordinea afectivităţii mele şi plictisiţi de politica de forţă la care nu îndrăzneau să renunţe.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . că cei mai blânzi şi mai devotaţi erau în acelaşi timp cei mai buni dintre ei. Oricum.îşi sfâşiau victimele inocente în arenele romane. Cred că nu exagerez . cei cantonaţi în suspiciunea propriei lor animalităţi. Fusesem crescută în credinţa că orice fiinţă poate fi stăpânită prin cuvânt. Faptul că pe mine nu m-au înspăimântat nici o clipă nu era o dovadă a curajului.Coridoare de oglinzi puţin clar decât ciomagul sau osul. Nu am fost cuprinsă. cărora mă obişnuisem să le dau nume şi să le descopăr caractere. Rezultatul a fost că toţi cei care crezuseră în prietenie au cu viaţa elevaţia şi dezinteresarea pe care o atinseseră depăşindu-şi condiţia. relaţiile noastre s-au nuanţat producându-se un fel de ierarhie a expectativă emoţională. Cei ce fuseseră sensibili la cuvânt şi la afect au plătit filosofică a întâmplării. deci.nici sentimental.după cum se vede . iar de afecţiune. de spaima generală. în cele din urmă reciproc. Era ceva mai doi dintre ei m-a legat. scoţându-i un spin din labă. cei mai aproape de umanitate.întotdeauna marea mea slăbiciune. în timp ce inferiorii. locuitorii cartierului au hotărât să recurgă la otravă şi.susţinând că această ierarhie era în acelaşi timp una a calităţii. ci a iluziilor mele. înspăimântători. în lumea animală ideea platoniciană a identificării binelui cu frumosul găsindu-şi cele mai convingătoare exemplificări. decât că un creştin putea fi cruţat pentru că leul recunoştea în el pe cel care îl salvase cândva. Iar animalele în mijlocul cărora crescusem. în măsura în care cuvântul este semnul dorinţei de comunicare şi de înţelegere. ci şi în sensul însuşirii caracteristicilor ei ideale. Neîncrezători în eficacitatea . îngânându-mi blândeţea. De altfel în povestirile copilăriei mi se părea întotdeauna mult mai greu de înţeles că fiarele . o reală . câţiva mi-au devenit prieteni. Cu timpul. mai ales o dată cu lăsarea serii. nu numai în sensul devoţiunii faţă de ea. au chemat câinii oferindu-le dovezi concrete şi toxice de prietenie. de atacatorii ajunşi. Nostalgia logicii a fost . dezorientarea topea agresivitatea şi excludea violenţa.chiar flămânzite . Faptul că le vorbeam părea să-i deruteze şi chiar să-i neliniştească. prin corupţie sau prin forţă. erau pentru mine în mai mare măsură fiinţe dotate cu afecte şi inteligenţă decât simple vietăţi. În plus erau şi cei mai frumoşi. Moartea a selectat pag 26 din 281 murit. aveau grijă să se înarmeze cu ciomege sau cu resturi de mâncare pentru a se putea apăra. pe care o răspândeau câinii cartierului. la Când am sosit eu acolo cartierul era stăpânit de intrarea pe strada noastră. nici logic sentimentelor: în timp ce unii au rămas într-un fel de "DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ" câteva zeci de câini deveniţi spaima trecătorilor care. cei care nu se ridicaseră până la duioşie şi cuvânt au scăpat.

Cartierul este populat acum de câini urâţi şi răi.Coridoare de oglinzi pag 27 din 281 .a otrăvirii. într-o ordine a valorilor absolut inversă.care mai flutură peste ei . timoraţi deocamdată de spaima .Editura Liternet 2003 perfect imoral. Ana Blandiana . Morala: eu sunt vinovată.

dar noi existăm numai în măsura în care îi suntem istoriei martori. eternei armonii. Dar şi epocile care nu şi-au lăsat poeţii să se exprime şi poeţii care nu şi-au exprimat epoca au dispărut la fel de firesc în uitare. ceea ce şi poetul şi istoria trebuie să înţeleagă e că şi unul şi altul . Iar dacă martorul putea fi uneori. pe cer curg norii. alteori poeţii n-au ţinut seama de istorie.şi cu nimic unul mai mult decât altul . În procesul istoriei. istoriei care există numai în măsura în care îi suntem martori noi. grefierul nota şi această influenţă. şi avocaţi. şi inculpaţi. Iată ceva cu adevărat dificil. dar în nici una dintre aceste calităţi ei nu au încetat să fie martori. tragic. a universului. prin AXIOMA Între poet şi istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinante şi reciproce. istoria şi poeţii se văd legaţi la fel de strâns şi de fără scăpare. prin tulpini fragile sevele renăscătoare mereu. divergente intenţiile şi idealurile. şi victime. al lumii.au interesul să se afle într-o relaţie de egalitate. aşa cum istoria nu poate scăpa poetului. În orice punct ar fi fost. Fără scăpare şi egal. încât. poeţii au fost puşi şi procurori.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Este atât de uşor să ne considerăm superiori unii altora şi atât de greu să ne recunoaştem egali! Uneori istoria n-a ţinut seamă de poeţi. iar odată această axiomă admisă.Coridoare de oglinzi Cât de simplu e totul: Oh. şi grefieri. prin suflete dragostea înălţătoare de slavă înţeleptei. şi juraţi. plasaţi. pag 28 din 281 . de bunăvoie sau cu sila. influenţat. Poetul nu poate scăpa istoriei. Din orice unghi am privi lungul drum al devenirii omenirii. ei nu trebuiau decât să vadă şi să spună ce-au văzut. chiar dacă le-ar fi implacabil de la începutul până la sfârşitul. destinele lor se împletesc pământ lave şi ape. mereu proorocit.

viaţa din jur. mi s-a părut întotdeauna că marea literatură este superioară vieţii. câte unui cititor asemenea mie. ci . revoltată sau fericită. a spaimei în faţa nemărginitei ei forţe. cucerindu-şi adepţi gata de a opta acele noi.. biata lor viaţă cândva. că Shakespeare este mai profund şi Caragiale mai plin de semnificaţii.Editura Liternet 2003 a scrie. Trezindu-mi compasiunea şi admiraţia. aparţinându-le în orice caz. aproape miraculos. că departe de a crea o altă viaţă în locul sau chiar împotriva celei adevărate. după ce s-a hrănit din ea.ca nişte adevăraţi vampiri . în loc să trăiască. Ana Blandiana . inedite universuri. pe lume. marii scriitori ajută viaţa să se nască mereu tot mai conştientă de sensul ei.. şi. cursul vieţii. un univers nou. şi după ce se hrănesc asemenea unor vampiri din viaţa lui. numai un termen al comparaţiei din care literatura ieşea întotdeauna învingătoare. dominator şi senzaţional. un alt univers inedit ce se va depune în alt cititor căruia îi va insufla în locul setei de viaţă dorinţa de . nu am fost şi nu voi putea pag 29 din 281 Revolta împotriva marii literaturi . Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva întregii literaturi. Pentru că am ştiut. că Dostoievski este mai intens decât ea. că pe umerii lor apasă răspunderea sufletului universal. necondiţionat supus sunt .al cărui mândru şi se depune în sufletul câte unui om viu. într-o măsură mult mai mare decât le aparţinuse propria. Am crescut în ţinuturile fermecate în care numele lucrurilor era mai intens şi mai adevărat decât lucrurile. Şi mai ales împotriva marilor scriitori. de fiecare dată altul. va crea la rândul lui o altă viaţă de litere. capabile încă în fiecare secundă să-mi determine destinul. mai mult încă. rară.îl transformă şi pe el într-un vampir care. iar viaţa celorlalţi. dar asta nu-l împiedică să binecuvânteze clipa dureroasă care i-a inoculat în sevă porunca inexorabilă a rodirii şi nici să fie mândru de nobilele fructe pe care le-a adus. În ceea ce mă priveşte. în care propria mea viaţă nu era decât o haină uitată pe malurile cărţilor. viaţa pur şi simplu. Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva tuturor acelor mari masochişti care şi-au dat viaţa pentru a crea o alta în locul ei. nemaivăzut. am simţit. prin îndrăzneala de a opune vieţii un model capabil să se reproducă singur. altfel decât fusese în realitate. au extraordinara calitate de a între a trăi şi a scrie pentru cel de al doilea verb.nu este decât expresia. aparţinându-le în întregime. suferinţa lor atât de sfruntat creatoare mă revoltă uneori prin orgoliul de a înlocui realitatea.Coridoare de oglinzi PE UN PETEC DE CUVÂNT. din petecele de intuiţii şi bucăţelele de revelaţii să însăileze. nu se mulţumesc cu faptul că i-au supt sângele. Fiindcă Citesc ce-am scris până aici şi mă gândesc că poate şi pomul se revoltă uneori împotriva altoiului care i-a schimbat cu desăvârşire. care şi-au sfâşiat existenţa pentru ca din fâşiile obţinute.

Ana Blandiana . tensionată spre stele .un iobag pe un petec de cuvânt.încleştată în iarbă.Editura Liternet 2003 fi niciodată altceva decât .Coridoare de oglinzi pag 30 din 281 .

îi tot ce aveau să reinventeze oamenii în următoarea jumătate elicoptere. în fond . Trei încăperi goale şi o femeie vânzând ilustrate cu reproduceri. mori.sunt măslinii. am ajuns aproape miraţi într-un sat care se numea Vinci. dar cum dovezile nu existau. ci să descriu sentimentul. gatere. strădania se întoarce împotriva lor şi aproape că trezeşte bănuiala unei confuzii.sau poate. mult prea devreme pentru a putea fi înţeles sau realizat. dinspre Pistoia spre Florenţa.decât numele unui sat din munţii ciudaţi ai Toscanei.aceste mătci părăsite de extraordinarele fluvii pe care le-au dăruit unor universale oceane . totul fusese prevăzut.continuă să existe în funcţie de ceea ce pare să fi fost în istorie norocul lor. firesc şi revelator . laminoare. Drumul spre Hobiţa l-am făcut la acea oră de chindie pag 31 din 281 . pe care fiecare dintre ele mi l-a lăsat. ceea ce le înrudeşte . de virginitate. oricâte milioane de turişti le-ar fi bătut. cuptoare. întro livadă de măslini bătrână. reflectoare.din piatră necioplită . metal. dimpotrivă. Senzaţia este de sărăcie aproape înduioşătoare şi de frustrare aproape impresionantă. . găzduind o expoziţie de machete copiate în lemn. sau sticlă după manuscrisele leonardiene şi însumând o întreagă galerie a de mileniu: angrenaje diverse. afete de tun. DOUĂ SATE În mod ciudat. explicat. sunt legate printr-o rudenie reală şi tulburătoare. Voi încerca nu să le descriu. Simţi că organizatorii s-au crezut obligaţi să facă ceva pentru a dovedi. Totul străin. Pe un alt etaj: expoziţie de reproduceri după tablourile maestrului. Satele se numesc Vinci şi Hobiţa şi. de fotografii de manuscrise. semănând tulburător cu părul personajelor desenate de mâna maestrului . poduri mobile. de schiţe de hărţi.Coridoare de oglinzi este acum dedicat în întregime. tancuri. Cu trei kilometri mai sus. Dincolo de serpentinele muntelui Albano. îşi păstrează un ciudat aer ingenuu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .casa în care s-a născut şi şi-a petrecut primii şaisprezece ani ai vieţi Leonardo. repetat cu intime variaţiuni.în mintea mea două sate.într-o blândă şi orgolioasă umilinţă . mă grăbesc să adaug. Castelul medieval care îl domină şi-n care cine ştie dacă artistul a călcat vreodată. există încă .şi-o fac într-un fel deosebit de elocvent cu ramurile lor subţiri aproape haşurate. un cătun subaltern: Anchiano. Acolo. aflate la mii de kilometri şi aparţinând unor lumi care aproape că nici nu se bănuiesc între ele. desenat. vapoare cu zbaturi. legătura locului cu marele artist. Mirarea noastră nu conţinea nimic nereverenţios: pur şi simplu uitasem că ceea ce pentru noi era numele celui mai complet geniu al oamenilor nu fusese . pe unul din acele drumuri italiene care.nu este numai faptul că fiecare dintre ele a fost în stare să dea lumii câte un fiu genial şi ieşit din timp. dincolo de nume.şi nu continua să fie. Singurii care îl amintesc . ci felul în care ele .

iar piciorul Ana Blandiana . Un sat nou în care nu tresare nici o umbră amintitoare a frumuseţilor de la Curtişoara.de a dovedi. Muzeul propriu-zis. generic - datând din epoca naşterii lui Brâncuşi -. asemenea unei fata morgana. Vinci şi Hobiţa. de a inventa. dintre care una cu vatră. inestimabilele capodopere ale fiilor lor? De altfel există artişti care poartă într-o atât de covârşitoare măsură consecinţa unei întregi istorii. fără etajul atât de fermecător al vechilor case gorjene. Văzusem cu o zi înainte "Muzeul avea toate elementele fabulosului pentru a închipui mai arhitecturii gorjene" de la Curtişoara şi imaginaţia noastră grăbit decât realitatea. Strattfordul şi-a făcut din Shakespeare un destin. Alte colege ale lor au ştiut să-şi înţeleagă Ceea ce unea cele două sate era incapacitatea de a se pag 32 din 281 . care se punea pe prescuri şi parastase şi căreia i se mai adăuga un nume cu fiecare moarte. într-un anumit loc. În curte. încât pare de mirare că sau născut totuşi într-o zi anume. Iar cele două sate despre care vorbeam au aerul că nu sunt nici ele cu adevărat convinse de aceasta.nu îndrăznesc să pretindă singura dovadă indubitabilă a maternităţii lor neînvăţate cu mândria. Şi. cândva. aceeaşi încercare . adapta situaţiei lor de izvor al unor izvorâtori de capodopere şi încercarea de a semăna ele celor care.descoperită şi în satul lui Leonardo . suma unui întreg pământ. o legătură cu gigantul plecat de acolo. Dar cum ar putea rivaliza casa de lemn din fundul Olteniei sau cele trei odăi dintre măslinii muntelui Albano cu marile muzee ale lumii care îşi dispută puţinele. sărace şi modeste . un fabulos sat pentru Brâncuşi. un şopron în care se adăpostea cazanul de ţuică meşterit din lemn după exemplul căruia se pare că Brâncuşi însuşi îşi făcea ţuică de prune la Paris. mai presus de toate. Nimic mai puţin adevărat. dimpotrivă.Coridoare de oglinzi şansa: Salzburgul şi-a făcut din Mozart o carieră. trebuie să le fi semănat.Editura Liternet 2003 în care lumina se îmblânzeşte şi îndulceşte totul. de ceea ce au fost în stare şi - de munte pe care îl străbăteam se umplea de un prevestitor şi nostalgic farmec. cu sărăriţă şi loc pentru ardeiul iute şi un pistornic prins în cui: un fel de ştampilă având sculptată într-o bucată de lemn numele tuturor morţilor familiei. este o construcţie mică de lemn. cu prispă joasă. cu două încăperi. lipsită de artă. par mirate încă.

Ne-a răspuns că nu făcea nimic. şi îmi era în acelaşi timp foarte bine şi foarte rău (acel amestec de beatitudine şi de leşin în care numai primăvara ştie să te cufunde). aşa că topografice au durat destul de mult. unde purta fotografiile copiilor şi nepoţilor. că întorc brusc un buton ce-mi dă deodată posibilitatea să aud distinct zeci şi zeci de sunete care până atunci nu fuseseră decât un aiuritor vacarm. am lăudat pe cei din fotografii. când în dreptul Ateneului am zărit în fugă o bătrânică sprijinită în cârjele ei. dar cele trei vânzătoare erau ocupate. şi pe care două adolescente păreau că încearcă să o ajute. Vreau să spun că am avut senzaţia că mă trezesc brusc din propria mea existenţă pentru a o observa în cele mai mici amănunte pe a celorlalţi. pentru că nu reuşiseră să intre la Medicină. M-am întors într-o doară să văd despre ce este vorba şi dacă nu pot să le fiu de folos. abia dată în folosinţă şi extrem de elegantă. Între timp fetele mi-au povestit că erau funcţionare la o întreprindere şi studente seraliste la A. bătrânica . şi nu sosise nici peste încă o oră. Cofetăria era nouă. În aşteptare. explicând că unei femei bătrâne i s-a făcut rău şi va aştepta maşina. încât.magazinele alimentare fiind la ora aceea închise . sau. Am găsit punga ferfeniţită.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Apoi ne-a venit ideea că slăbiciunea bătrânei ar putea fi inaniţie şi. Maşina Salvării nu pag 33 din 281 O AVENTURĂ A ATENŢIEI Veneam spre casă. şi din acea clipă. să servească şi să privească un cuplu de străini dintr-o ţară petroliferă. Tot între timp băbuţa îşi revenise aproape de tot şi împachetase pentru nepoţi pateurile rămase. toate.S.ne-a rugat să-i căutăm în sacoşă o pungă de plastic. fără să se petreacă nimic extraordinar totuşi. întinsă pe Ateneului. cu toată neliniştea că maşina Salvării putuse sosi între timp. Maşina Salvării nu sosise însă.să cumpăr câteva pateuri de la o cofetărie. a început pentru mine un fel de aspră aventură a atenţiei. cu spatele chircit dureros de un zid. De fapt ce s-a întâmplat? Mai întâi am dat telefon la Salvare. sau. am fugit . am întrebat-o ce făcea la ora întunericului pe stradă. am aşteptat aproape un sfert de oră în faţa tejghelei al cărei singur cumpărător autohton eram. mai degrabă.Coridoare de oglinzi Ateneului există o statuie a lui Eminescu (sau poate nu ştia că statuia este a lui Eminescu). şi începea să se facă primăvară.E. şi mai exact. şi începea să se-ntunece. Dar centralista de Salvare nu ştia că în faţa prima bancă de lângă statuia lui Eminescu din faţa explicaţiile . lăsând-o în grija fetelor. pe care voia să ni-i arate. Apoi am început să aşteptăm.începând să-şi mai revină puţin . dar încerca în felul acesta să nu-şi deranjeze copiii şi nepoţii. că pot privi deodată la microscop nenumărate componente vii şi mişcătoare ale unei picături care până atunci nu fusese decât o substanţă de o culoare incertă. Se făcuse târziu.

urmărind cu tristeţe autobuzul însărcinată. Vinovată fusesem poate şi eu. cu reperele mele culturale. pag 34 din 281 . Întâmplarea atât de neînsemnată ne înrudise şi ne jenam să ne despărţim. nici nu părea să mai fie nevoie. supraaglomerată. triste toate trei şi aproape vinovate de lumea pe sacoşele şi cârjele ei . dar în acelaşi timp nu puteam să ne luăm gândul de la înspăimântătoarea aripă a bătrâneţii care fluturase o clipă lângă noi şi pe care o descoperisem îngrozite de propria lucida. în serile geroase. împreună care se îndepărta burduşit şi legănându-se ca o femeie care o contemplam.în grija unor călători. Neam condus protejata până la autobuzul 236. ştiam că primăvara îşi are şi ea partea de vină. pe când mai erau eleve. Am mai străbătut o vreme oraşul îndepărtat şi aproape pustiu.noastră atenţie. Ne dădeam seama că dispoziţia noastră devenea melodramatică. care se întrerupeau mereu şi trebuiau strigate. ele povestindumi despre o vizită pe care o făcuseră. eu amintindu-mi vechea sală de aşteptare a Telefoanelor din Cluj. pe bănci. ale studenţilor cu părinţii de departe. şi am dat-o . la o casă de bătrâni. neaşteptata .cu cu fetele.Coridoare de oglinzi transporte în îndepărtatul ei cartier. de femei şi bărbaţi în vârstă şi singuri aşezaţi cuminţi.Editura Liternet 2003 mai venea. încălzindu-se şi ascultând conversaţiile. care avea s-o Ana Blandiana . de-a lungul pereţilor. Din fericire. am rămas pe loc. Apoi.

Sub bretoanele egiptene trăsăturile sunt romane. dar nici măcar nu se formulează în întregime. Transcriu din el uimită puţin. totul petrecându-se ca şi cum pentru a exista. ci şi una de maieutică. dar hotărâta deosebire faţă de prototipurile lor.proprie în egală măsură filosofilor şi copiilor . cu atât mai puţin Zeul. o fericire ricanând clipă de clipă sub insistenţa creionului. unii într-alţii. romanii se porniseră deodată . bărbaţi . ci şi jena de a se simţi neserioşi. reţin numai amintirea plutitoarei bucurii mereu contrazise atunci şi. trupurile masculine nu au linie. Totuşi. pag 35 din 281 cu măiestrie nenumărate persoane. foarte ciudată revelaţia statuilor egiptene de mine cel puţin . nescrise. dar portretizează citi cu infinită exactitate nu numai viciile. Ei nu sunt în stare să reprezinte Omul.costumaţi. . care nu se puteau transforma. ca şi cum nu eu le-aş fi scris.pentru Este vorba de vinovata contradicţie dintre plăcerea de a privi fără obligaţia de a nota ideile sugerate de contemplaţie şi faptul că privitul însuşi devine fără sens dacă ideile pe care le naşte se pierd. trupurile feminine sunt mai aproape de maternitate şi mai departe de idealul atât de vegetal al lui Osiris. chiar dacă ar fi vrut. zeiţe. femei. Există în statuile de pe Nil o capacitate de abstractizare . în urma trecerii printr-un muzeu nu se mai păstrează în mine nimic din această chinuitoare dihotomie. ci şi de icoana lui de hârtie. caracterul. pe feţele cărora se pot elenizaseră. romanii păreau nişte adulţi travestiţi în adolescenţi şi trădându-şi astfel nu numai dorinţa de a părea mai tineri. Aşa cum secole la rând fervoare . coafaţi şi împodobiţi după tradiţia faraonilor .uimesc prin perfecţia imitaţiei şi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .pe care romanii au înlocuit-o cu realismul lor adult şi cu extraordinara lor artă portretistică. o voluptate interzisă clipă de clipă de nevoia fixării. nemaiamintindu-mi traiectul prin spiritul meu al acelor idei şi mai ales nemaifiind sigură că nu le-am plătit mult prea scump cu preţul fărâmiţării clipelor de diamant ale contemplării: Ciudată.numai o formă de conservare.să egiptenizeze. filele acoperite de rânduri ale carnetului.şi negarea beatitudinii pe care o izvorăşte. ele nu numai că se risipesc.cu aceeaşi ÎN MUZEU Ca toate marile plăceri. descoperi nu numai două canoane artistice deosebite. anii.am descoperit-o de mult . în acelaşi timp. Căci scrierea unei idei nu este . deci. Vizitarea unui muzeu rămâne. evident după cucerirea Egiptului şi vizita Cleopatrei.Coridoare de oglinzi producţie romană şi dovedind o puternică modă a artei egiptene declanşată la Roma. Sub podoabele şi perucile egiptene. Statui mai exacte decât cele de la Mamphis începură să umple vilele romane: zei. muzeul secretează . prin inefabila. ci poate chiar două rase în acei egipteni şi acei romani. ci muşchi. Iar. Privindu-le. gândul ar avea nevoie nu numai de cuvânt.

de acea putere a simbolului în stare pură pe care grecii o deţineau şi pe care romanii nici nu mai sunt în stare s-o bănuiască. încât cei vechi au simţit nevoia s-o acopere cu un văl de bronz de la coapse în jos. Ca şi în alte cazuri de statui feminine greceşti. este deprimant pentru mine de câte ori descopăr că frumuseţea poate fi o chestiune de prejudecată. din cauza severităţii sau seriozităţii numai. această lipsă de copilărie să fi fost cauza excesivei maturităţi a artei romane. Oricum. norocul. grecii antici erau profund religioşi. la discreţia puterii şi la M-am întrebat adesea dacă nu cumva între puterea .Editura Liternet 2003 averea. Gâtul este prea gros. Dar ceea ce pare a fi un adânc defect este în acelaşi timp un merit. cunoscută în toată fericitului sculptor de model.) Perfecţiunea ei a fost socotită atât de copleşitoare. în timp ce la romani religia devenise cu dispoziţia ultimelor mode în materie de cult. (Phryné. într-o privinţă. un pas înainte (chiar dacă ceea ce este un pas înainte privind dinspre realism este un pas înapoi privind dinspre poezie): ideii de om romanii i-au substituit individualitatea omului. Totuşi. nu cumva anticii erau cei care greşeau? pag 36 din 281 pentru uluitoarea ei frumuseţe. talia prea lipsită de mobilitate. ei nici nu au simţit nevoia inventării unui alt fel de timpul conjuncturală şi maniabilă. copiile romane de sculptură grecească sunt lipsite de acea spiritualizare generalizatoare. unicitatea fiecărui exemplar. ci însăşi maniera lor de a înţelege cultura. şi. Poate de aceea. O femeie semănându-i astăzi ar fi considerată mai degrabă urâtă. din moment ce conţinutul pe care îl turnau în aparent aceleaşi forme era cu totul diferit. o privesc şi pe această obositor de celebră Venera cu un fel de perplexitate. faimoasa curtezană. Ana Blandiana . aşa cum a fost copierea celei egiptene. Prejudecată a anticilor sau prejudecată a celor moderni. copierea artei greceşti nu a fost pentru romani numai o modă. cultura. Ca şi egiptenii. de abstractizare a popoarelor vechi şi religiozitatea lor există o interdependenţă. servise Stau în faţa operei lui Praxiteles . prototipului unic. a realismului ei atât de neuniformizator? În orice caz.Coridoare de oglinzi artă. ci şi stânjeneala de a sta într-un costum de împrumut şi cu sufletul despuiat în faţa artistului.considerată cea mai frumoasă dintre toate statuile antichitatea greceşti. lipsit de acea copilărie care intră pentru moderni în compoziţia farmecului feminin. Profilul feţei aproape bărbătesc este. văl pe care restauratorii au reuşit cu greu să-l desprindă în dorinţa de a reda capodoperei forma originară şi legendara fascinaţie.) Această incapacitate de a crede cu adevărat. glezna este grea şi paranteza coapselor plată. (Egipteanul Serapis sau frigiana Cibele erau numai doi dintre zeii străini care au fost împrumutaţi de romani într-un fel de nostalgică şi zadarnică încercare de a împrumuta şi devoţiunea pe care popoarele lor de baştină erau în stare să le-o acorde."Venus din Cnidos" .

dar pag 37 din 281 .Coridoare de oglinzi care nu o socoteau demnă de dragostea şi egalitatea lor. din atitudinea lor mereu fluctuantă faţă de cea pe din care erau totuşi obligaţi să se nască? Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 Nu cumva lipsa lor de siguranţă în gustul pentru frumuseţea feminină provenea tocmai din lipsa lor de dragoste pentru femeie.

egiptean. Faptul că între aceste imagini prefabricate şi adevărul realităţii nu există adesea nici un punct comun nu numai că nu le destramă şi nu le stânjeneşte. dar coerente. în aceste aureole prêt-a-porter. bazarul oraş în care te simţi din prima clipă acasă. ci numai aceleaşi şi aceleaşi dughene înjghebate. Viena este cumsecădenie belle-epoque. Mă bucuram când aflam că n-am ajuns încă în centru. a trebuit să recunosc siluetele Sfintei Sofia şi Moscheii Albastre. Totuşi nu lipsea nimic. în sfârşit. dimpotrivă. acoperită de valuri de frişcă. hipodromul. în care aurul mozaicurilor bizantine şi aurul sultanilor se topiseră peste culorile veşnicului Orient într-o strălucire grea. coloana serpentină. Înainte de a-l descrie aşa cum l-am descoperit în realitate. înghesuite unele într-altele. nemărturisind nimic mai mult decât propriile lor PRAFUL ŞI FARMECUL Ca şi persoanele celebre. pitoresc. oglindită de ape adânc visătoare. Istanbulul că nu îl văzusem. apeductul lui Valens şi. templul înţelepciunii divine şi al gloriei bizantine. această imagine trăise în mine cu naivitate şi cu fervoare. ci. valsuri şi decenii friabile şi întâmplătoare. un amabilă. înainte de a povesti cum am învăţat să-l desprind din magma contemporană. obosite de epitete şi veacuri. bineînţeles. Dar. Roma este zgomotoasă. prăfuit de zădărnicie. pare să le dea o stranie siguranţă de-sine-stătătoare. văzusem arhitectura maură în Spania şi cea mongolă la Samarkand pentru a avea dreptul să imaginez pentru cea mai triumfătoare dintre capitalele islamice o egală strălucire. nu. Şi în toţi anii în care nu numai . acoperite de pulbere. tot ce ştiam că trebuie să fie. derizoriu. La urma urmei. de imagini inexacte. derizorii şi provinciale. dar totul era pe jumătate cufundat în pământ. mam simţit nedreptăţită ca şi cum mi s-ar fi ascuns cu bună ştiinţă ceva sau ca şi cum aş fi fost dusă în mod intenţionat în eroare. Londra este intimidantă şi rigidă. un nod de cupole aurite. obeliscul lui Teodosiu. dar nici nu prea speram să îl văd vreodată. Era o imagine intensă. marele bazar. trebuie să încerc să transmit senzaţia de uluire are şi el o asemenea imagine.Coridoare de oglinzi şi de revoltă care m-a cuprins pe când înaintam spre centrul oraşului pe zeci şi zeci de kilometri de mahala răsăriteană şi marile oraşe sunt moale.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Atunci când. pentru că mai speram totuşi să existe un centru mirific. Ei bine. coloana lui Constantin. prăfuite. Astfel. nedescoperind nimic din ceea ce s-ar fi putut numi strălucire a trecutului. Nu lipsea nimic. Parisul este familiar şi fermecător. Madridul. celebrele moschei şi. caracterizând pe cei ce le-au inventat mai mult decât realitatea în numele căreia izvorăsc şi în locul căreia se insinuează încetul cu încetul. lipsit de lustrul puterii şi pag 38 din 281 găseam: Seraiul Topcapî. cu tencuiala cenuşie căzută pe alocuri. aproape orbitoare. înconjurate de legende şi aproximaţii. prăfoasă şi mişunătoare. încă mai vechi. de minarete albastre. Aya Sofia.

Aici preponderentă pag 39 din 281 . în praful şi farmecul pe care ea părea să îl genereze fără oprire. pe nesimţite. absurditatea spaimei de atâtea veacuri în faţa unei forţe atât de uşor măcinate de timp. la Atena. provincială.Coridoare de oglinzi acoperise cu dispreţ. inertă. încet. Timpul se mărunţise peste ele şi le care le făcea să strălucească până departe se topise de mult Ana Blandiana . ca urmare. Şi astfel.Editura Liternet 2003 devenit fără rost. uimirea se lumina de un sens mai adânc. acoperind tot ce mai era de acoperit. la Roma pulverizarea vechilor puteri lăsa în urmă sentimentul tonic al supravieţuirii artei şi te făcea să treci triumfător din era certitudinea dizolvării şi. iar spaima pe care o răspândeau şi în mai ipocrite şi mai crude istorii. La Luxor. nostalgia strălucirii puterii era înlocuită de o dulce cufundare în liniştea orientală. ruină în ruină şi din vestigiu în vestigiu.

mare aproape UN TEI ÎNFLORIT De câte ori văd un tei înflorit îmi aduc aminte de mânăstirea Cotmeana pentru că acolo a fost locul în care am văzut . ci să-l şi protejeze prin marea bunătate a frumuseţii sale. iarba creşte enormă. pridvorul. mai frumos încă decât la Cozia. strâns cu încredere la subţioara lui. mai ales teiul. o fapt. portretul atât de tânărului Mircea cel Bătrân.cred că singura dată în viaţă .Coridoare de oglinzi circular. iar Alexandru Ipsilanti. de ceramică. cât o încăpere. vălurite de dangătul de argint şi aramă ca de o vâslă melodioasă mişcată rar prin văzduh.un arbore concurând un monument de artă şi reuşind nu numai să-l înfrângă. De lemn cuprinzând: câteva chilii modeste. nici prin privire. biserica . Iar pe deasupra ei mireasma şi liniştea.emoţionant de mică şi firavă. învelesc totul într-un magic strat protector.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Ctitorie a lui Radu I Basarab şi a lui Mircea cel Bătrân. ca nişte aripi protectoare. căreia Constantin Brâncoveanu i-a adăugat pronaosul. Ţinându-şi imensa coroană numai în puterea scoarţei răsucite în mai mulţi pilaştri aşezaţi face monumentul copilăresc şi friabil. crengile peste acoperişul ei fără putere. ci şi al singurătăţii lui. dar mult mai înalt. lumea din afară nu reuşeşte să pătrundă până la miezul străvechi în care se zăreşte. nici prin miros. în timp ce bătrâneţea înduioşător. teiul bătrân îşi transformă scorbura. întinzându-şi. Nici prin auz. Pentru că impresionant este mai ales felul opus în care biserica şi arborele îşi mărturisesc vârsta. ctitoria basarabă şi teiul nepereche. într-o ctitorie prelungă de aer din care mirosul florilor se înalţă ca un fum de jertfă pe altarul invizibil al timpului încremenit şi salvator. semn nu numai al rodniciei pământului. secolele trecute par să mărească forţa copacului şi să-i sporească măreţia. împodobindu-i cărămizile în afară este dominată de teiul deodată cu ea de bătrân. mânăstirea Cotmeana este o împrejmuire înaltă de clopotniţă izvorând sunetul aproape miraculos al unei străvechi clopot turnat din argint şi aramă. sub fumul luminărilor şi mireasma eminesciană. cu pictura afumată bătrâneşte în interior şi cu discuri solare. Între chiliile modeste. biserica de la începuturile Ţării Româneşti şi teiul. pag 40 din 281 .

şuviţe din părul lui de copil. obiecte . cofetării şi magazine de lux. În spatele Domului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci o realitate roman-gotic. farmecul şi forţa numelor neschimbate din cea mai adâncă istorie! . din care ne era frică să nu ne trezim. cu turnul cu mâinile ridicate. Pentru că. casele fiind adăugate peretelui stâncii din cauza locului strâmt care le face să se întindă în sus. prima în lista monumentelor oraşului. cu palatul în care Franz Joszef l-a găzduit pe Napoleon al III-lea. De altfel. mama. hotelurilor. copiii. pe ferestrele caselor năvăleau valuri de muzică de cameră care luau în stăpânire cu entuziasm tânăr străzile ude şi clădirile vechi. capodoperă de stil Dar toate astea. Restaurate de curând (pe frontonul lor scrie adesea "1409-1979" sau "1528-1978" sau "brutărie din anul 1618") această aducere spre noi a timpului le face intimidante şi parcă melodioase. cutiilor cu bomboane). ca şi Judenstrasse şi Getreidestrasse . sora.şi Domul. dispăreau nu numai sub melodia uniformizatoare a ploii. nevăzut. ca şi minunata biserică a O CETATE DE SCAUN Salzburgul vechi a crescut lipit de peretele stâncii. piaţa Rezidentz: cu o mare fântână împodobită de cai şi cu realii cai înhămaţi la birji aşteptându-şi turiştii. pe uşile bisericilor erau anunţate messe de Mozart şi Händel. de Haydn şi Gounod. de fapt. după literală. melodia udă de primăvară şi de ploaie. din vârful căreia castelul-cetate îl mai domină şi azi. sprijinite de munte. numai vârsta este cea care le arată frumoase. mai ales. încât totul. înconjurată de un cimitir căţărat printre case . numele şi chipul lui Mozart era omniprezent (pe firmele restaurantelor. Peter. ci. "Lipit" nu este o figură de stil. dintre care unul (tabachera lui Mozart. cu îngerii săi învolburaţi şi norii săi în volute. conţinând pe trei etaje memoria familiei Mozart şi a oraşului pe care prezenţa ei acolo l-a binecuvântat în eternitate. Şi biserica Sf. cu piaţa sa dominată de un grup statuar elansat cu exagerare. inelul pag 41 din 281 născut după moartea compozitorului). vechea parohie a oraşului. soţia. încât par într-adevăr puse la zid.o. în Dom se desfăşura un concert Haydn. franciscanilor. Partituri.Coridoare de oglinzi carillon bătându-şi gingaş. cumnatul.încărcate de aur şi ceramică.sau poate casele au fost împinse printre morminte? . ca într-un vis minunat. toate secolele de până la el şi chiar şi pe cele de după el. înguste şi înalte. Pentru că barocul a reuşit să acopere totul. tata. soţul soţiei. purificator. ale cărei unde umpleau piaţa şi se risipeau până departe. absolut totul ne conducea spre casa cu numărul 9 de pe celebra stradă a cerealelor. de două ori pe zi. fără apărare în faţa unui duşman nouă sute de ani. se zbat sub legile grele ale aceleaşi frumuseţi excesive care a cuprins Europa în perioada contrareformei. cu stucul şi veşmintele sale fluturătoare. sub puterea muzicii care izvora de peste tot. portrete de familie (Mozart la diferite vârste.

poate că dacă n-ar fi fost ploaia. exemplificare cu partitură. şi multe scrisori. am fi putut descoperi şi alte unghiuri.Coridoare de oglinzi cântat (viorile sale miniaturale. mai mondene sau mai frivole. o scrise în întregime în italiană şi chiar una (către tatăl său. ea însăşi muzicală. ea a rămas în memoria noastră saturată de frumuseţe. altele (ca dedicaţia splendidă către Haydn) Leopold) conţinând în text. mai contemporane sau mai perisabile. cetăţii de pe Salsbach. la un moment dat. unele cu apelativul scris în italiană (mia carra sorella. subiectul. dar aşa cum a fost. pianul). istoricul scrierii lor. instrumentele la care a şi fotografii de montări ale diverselor sale opere cu Ana Blandiana . un portativ şi câteva note aruncate în grabă! Poate că dacă n-ar fi existat muzica aceea izvorând din lucruri. afişe scenografia.Editura Liternet 2003 primit în dar de la Maria Terezia). numai cetatea de scaun a celei mai perfecte dintre arte şi a celui mai perfect reprezentant al ei pe pământ. pag 42 din 281 . mio carro padre). clavecinul său.

puterea ei de a transmuta în aur metalele. decât în muzică. pentru fiecare dintre noi. asupra fericirii care izvorăşte din suferinţa sublimată în obsesie şi revărsată apoi. împingă versul mai fără primejdie în edenul muzical. ci ca însăşi miezul ei lichefiat la mari temperaturi . a unor îndelungi obsesii. nenumăraţi alţi poeţi speranţa că simpla pătrundere în aerul fermecat lasă o pulbere strălucitoare pe aripi şi un nimb evanescent pe cuvânt.mai mare sau mai mic .un miez incandescent care se învârteşte în jurul aceluiaşi soare.Coridoare de oglinzi înaintea mea au fost conştienţi. paradisul n-ar fi totuşi decât o junglă de care trebuie să te aperi şi pe care trebuie să o cucereşti şi nu un regn superior. Paradisul. cu îşi închipuie că. Muzica înţeleasă nu ca un fundal sonor al existenţei. ciudat. Există o altă cale. infinit deosebite între ele. o altă stare de agregare a sentimentelor. cum. niciunde legătura dintre fericire şi obsesie neapărând mai evidentă. nu este decât această concluzie plutitoare. cu atât fericirea pe care o predau de la înalta lor catedră de neant este mai completă şi mai inefabilă. sunt sigură. Cei mai optimişti dintre ei au. cu cât acele obsesii sunt mai dureroase şi mai de nesusţinut. împlinirea. uitând că nu vocalele. crezut că. în bucurie. Sunt conştientă că poezia nu este egala muzicii în stăpânirea acestei magice transformări a sentimentelor în contrariul lor. Pentru că artele sunt asemenea planetelor. puterea lui va creşte apropiindu-se de muzică printre sârmele portativului şi pavilionul urechii. din moment ce se aude? pag 43 din 281 dicţionare încep să se reflecte unele pe altele. cuprinzând în sine ispite dilematice şi arbori maniheişti. dând versului muzicalitate. o explorare a propriei sale substanţe până în straturile în care rădăcinile cuvintelor nu mai ajung şi sensurile din şi deodată revelator joc de moi şi lunecătoare oglinzi. cu o putere mai mult decât umană. Ca şi cum. Nu apropiindu-se de muzică şi nu încercând să-i semene poate atinge poezia alchimia muzicală. făcându-şi dintr-o chitară scut. ci sensurile trebuie să se mlădieze în poezie. mai strălucitoare.şi atât de des pusă la îndoială . până în punctul în care îl învaţă să se umple singur de o nepământească. Iar paradisul cine s-ar putea îndoi că există. mai copilăroşi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . clar având fiecare . pe care nici o altă artă nu e în stare să o tragă la fel de convingător. în sfârşit.în marea-muzică. interioară. decât dezlegarea. într-un magic . obsedant ca un paradis. Alţii. care îşi trădează existenţa ascunsă . pentru ca puterea ei să se asemene cu cea a valurilor izbite în auz. pot să-şi ASEMENEA PLANETELOR Scriam cândva că pentru mine muzica este dovada infinit convingătoare că paradisul există: din moment ce se aude! Iar paradisul nu este.este magma de sentimente şi idei ridicate la înaltul rang de obsesii şi stăpânind astfel sufletul omenesc. ireală şi chiar inexplicabilă fericire. Şi.

la fel de copilăroasă. Nici ninsoarea. faptul că nu se mai hotărăşte să fie. în locul lumii reale.Coridoare de oglinzi numai pentru că amestecul vorbelor. încât se revarsă copleşitoare asupra universului contemplat. capacitatea de proiecţie în maturitate a primei este infinit superioară. nu observăm decât ceea ce suntem siguri că vom observa. cu aceeaşi violenţă de atunci. celorlalte. îl resimt nu numai ca pe o îngrozitoare bănuială că n-o să mai pot să mă întorc în bucurie. intactă peste decenii. să imaginez flori sau pene de înger zburând. ci şi ca o spaimă de nesuportat că poate nici nu a existat. ca mijloc de de copilărie: resursele de mirare fertilă. Poate că nu. la fel de în stare să recreeze prin simpla ei prezenţă lamura aceea de bucurie. nici copilăria nu fac excepţie de la această regulă a eludării. chiar dacă atunci ele erau cu desăvârşire egale. La urma urmei nu vedem niciodată decât ceea ce ne aşteptăm să vedem. transfigurându-l. nu N-am încercat niciodată să fac metafore în jurul cucerire a lumii. bucuria că ninge este singura imună la timp. dar distragerea lor este superbă. neschimbată. făcându-l în realitate aşa cum îl imaginase ea în vis. În orice caz.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . aceste realităţi de ordinul al doilea. de care şi una şi alta dispun. Poate că în asta stă şi secretul legării ei de copilărie atât de strâns. şi una şi alta îşi permit să nu le pese că trece. bucuria că ninge este în stare nu numai să se conserve vie. sau decât bucuria că s-a făcut cald şi ne putem duce la râu. Dintre toate sentimentele pe care le cunosc. ninsorii. Nu mai ştiu dacă bucuria că ninge şi pregătirea frenetică a saniei era mai mare în copilărie decât bucuria descoperirii că s-au copt cireşele. propria lor realitate infinit mai bogată în frumuseţe şi apoi se bucură gingaş mirate de ceea ce văd. aştept pag 44 din 281 . de exemplu. Aştept să treacă anotimpurile ca să vină iarna. Ele pun. să treacă zilele iernii ca să vină ninsoarea şi faptul că ea întârzie. încă o explicaţie a legării ea însăşi. absolut limpede. Pentru că ea. într-o atât de primară jubilaţie mi s-ar fi părut fără rost. O uimire atât de intensă şi de bogată în propria-i substanţă. ci şi pentru că ninsoarea mi s-a părut uimirii de a fi. de fiecare dată. Şi iată. transformându-l. acoperindu-l. pe care şi una şi alta le au. crescând fericită din întotdeauna ea însăşi o metaforă nemărginit de sugestivă a LEGĂTURA M-am întrebat adesea de ce noţiunea de ninsoare se leagă atât de strâns de cea de copilărie. şi una şi alta sunt în stare să facă abstracţie de el. M-am întrebat adesea de ce nici una dintre marile plăceri descoperite atunci şi nemaiechivalate niciodată în intensitate mai târziu nu a rămas la fel de nostalgic emblematică. absolut neamestecată. descoperită. dar şi să renască. uimirea. dar substituţia lor este miraculoasă. puterea ei de nealterare în durată este unică.

să scriu pe că. pentru a putea reînvăţa să scriu în lumea aceea colorată naiv. aproape că nu mă priveşte. literatura pentru copii nu a fost pentru mine un gen literar. Aşezam cuvintele ca pe nişte cuburi în fragmente de ilustraţii din care nu mai reuşeam să înjgheb poveşti: literele se loveau unele de altele. atunci când imensa. în măsura în care aş reuşi. ca şi cum miar fi teamă mereu să nu descopere că am intrat ilicit acolo. Atunci am început să fac jucării din silabe. deci. ci pentru el. Nu sunt ei singurii profesionişti ai jocului? Tocmai de aceea. nu pentru a mă adresa ca un om mare copiilor. De aceea mă simt intimidată şi nelalocul meu printre autorii de literatură pentru copii. în această lume diferită. faptul că versurile înţelesul lor. Derutaţi.Coridoare de oglinzi dovedi incurabilă. scriind pentru copii. Nu am încercat. nu am încercat decât să mă joc fiind convinsă CERTIFICATUL DE COPILĂRIE Am trăit cândva o mare spaimă. Am descoperit literatura pentru copii numai atunci când am descoperit spaima că aş putea să uit cum este să fii copil. un calificativ. Numai că. mai netă. Am înţeles că. şi mai ales că am intrat din alte motive. Am reînvăţat să scriu. mai hotărât despărţită în culori complementare şi categorii morale opuse. Poate că atâta timp cât nu mă depărtasem prea mult de copilărie nu simţisem nevoia să mă întorc la ea. un certificat de copilărie. ci un covor zburător în stare să mă transporte în timp. în pântecele spaimei am luat de la capăt întreaga mea evoluţie pentru a reajunge la clipa în care voi fi în stare să mă nasc. Totul se vedea ca într-o pictură naivă: limpede şi elocvent. existenţiala mea dorinţă era sa fiu un autor-copil. copilăreşte. ca o boală ce s-ar fi putut pag 45 din 281 . o adeverinţă de ingenuitate. Dimpotrivă. asta fiind nu pentru mine.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în măsura în care jocul s-ar închega într-adevăr. un autor pentru copii. pentru a deveni un copil. deci. vestea reprezintă pentru mine o victorie vitală. Când m-am trezit din ea am descoperit lumea altfel decât o ştiam. ei ar fi pe înţelesul copiilor. cititorul adult. evoluţie a speciei de până la el. o dovadă că am reuşit să mă mele au plăcut unui om mare. ci pentru a mă copilări. va trebui să descompun literele în bastonaşe şi cârlige şi înţelesurile în jocuri şi mirări: că pentru a reînvăţa să trăiesc va trebui să mai fiu o dată copil. dar nu se năşteau sensuri şi nu se distingeau rime. unii au putut crede că vreau să devin Aşa cum fătul repetă în pântecele mamei întreaga joc. când aflu că unui copil i-au plăcut versurile mele. Am scris. eu uitasem să scriu. pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simţeam coborând asupra mea ca o febră.

pag 46 din 281 . În timp ce astenia de primăvară este o boală a trupului.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . E adevărat că. universul căruia. alteori nu. Acum. de fiecare dată. a învins continuarea. din amestecul de stări sufleteşti nefuzionabile care îl compun. De fapt. opţiunea înseamnă chiar gest împlinit. obosită de propria ei nehotărâre. dar atunci totul nu este decât un emoţionant simbol. dimpotrivă. din caracterul lui hibrid. că totul merită să fie reluat. asumarea încă unui ciclu întreg. al spiritului. când frunzele nu mai pot întârzia să se nască şi mugurii nu mai pot întârzia să se deschidă. în care incredibila nemişcare şi liniştea dacă nu se hotărăşte asupra sensului acesteia. (Spun "misterioasă". până acum. pot să înţeleg de ce ieşim din iarnă slăbiţi şi săraci în vitamine. care trebuie rezolvată mereu de la capăt. aceasta cred eu că este compoziţia acelui moment de perfectă cumpănă. Uneori el se confundă cu misterioasa astenie de primăvară. Faptul că. şi asta indiferent dacă el se lasă văzut la începutul lui martie sau la sfârşitul lui mai. Sau. cel puţin.) Deci. cu respiraţia aceea suspendată între ani. momentul critic al primăverii nu este pentru mine tot una cu astenia de primăvară.Coridoare de oglinzi nepământească provin nu dintr-o desprindere de universul tensionat ci. Momentul seamănă întrucâtva cu secunda anului nou. dintr-o completă angajare. Este MOMENTUL CRITIC Există pentru mine în fiecare primăvară un moment critic. instabil. aparţin. Pentru că momentul critic al primăverii se compune pentru mine dintr-un fantastic elan al bucuriei de a putea relua de la capăt totul şi din istovitoarea îndoială. Ceea ce le deosebeşte nu sunt formele lor de manifestare. înainte nu simplifică datele problemei. primăvara îşi asumă singură dreptul să răspundă şi să mă ducă mai departe. dacă îndrăzneala mea nu este destul de mare pentru a spune nu şi nici puterea mea suficientă pentru a spune da. dar nu pot să înţeleg de ce nu simţim această slăbiciune decât la apariţia primului soare cu adevărat primăvăratec. mersul. ci esenţa lor ascunsă. momentul critic al primăverii este o răscruce şi un efort. dificultatea îndurării vine din dubla lui natură. uneori insurmontabil. o subtilă teorie. pas făcut. dacă răspunsul întârzie prea mult. deşi seamănă în multe privinţe şi uneori se confundă cu ea. asemenea acelor covoare rulante care prezintă nu numai avantajul de a nu mai trebui să păşeşti înainte. ci şi imposibilitatea de a mai da înapoi. chiar un desăvârşit echilibru al contrariilor aflate în tensiune. pentru că nici una dintre explicaţiile ei medicale nu mă convinge. de fapt. dintro stare pe loc ce se ştie fragment hotărâtor al mişcării. în pofida tuturor contraargumentelor.

a celui pe care îl ştiam din vechi istorii literare era destul de fantastică pentru a nu mai avea nevoie de dovezi şi destul de miraculoasă pentru a nu mai pretinde argumente. Dar am renunţat curând. descopăr nici o mişcare în casa pe care o cercetam pe furiş la fiecare trecere. El a rămas în picioare. îl consider un privilegiu al adolescenţei mele. Era severă şi solidă. mulţumindu-mi în numele ei. mă miram că nu era exclusă cu desăvârşire posibilitatea de a descoperi vreodată o mişcare. a naturii. desigur. spatele aplecat al unui bătrân . cel care . ideea prezenţei. convinsă că voi reuşi să descopăr o mişcare şi să recunosc un semn. cu mâna neînchipuit de pag 47 din 281 în înghesuiala dintre scaune.lega străzile povârnite ale dealului Feleacului cu centrul oraşului! Mă suisem cu câteva staţii mai înainte. şi mai pâlpâitoare decât el.scârţâind şi gata să se desfacă din încheieturi sub povara călătorilor . cu greu s-ar fi putut imagina un cadru mai nepotrivit şi mai incredibil siluetei sale severe şi friabile de apostol. firesc. Strada se numea Andrei Mureşanu (se numea. Pentru că. speranţă şi înglobând curiozitate gravitatea clădirii în ordinea. ci şi prin spirit unui timp uitat sau poate chiar nici unui timp. Iar mirarea mea avea să se transforme în uluire atunci când întâmplarea a făcut să-l întâlnesc. trecând în fiecare zi prin faţa casei lui. odată acceptată. încât faptul că deşi locuiam pe aceeaşi stradă . 7. Existenţa. în ascendenţa lui Rebreanu (el însuşi lunecat de mult în istorie). să se aşeze. ochelarilor săi de la începutul veacului şi bărbii sale ştiute din cărţile de citire de dinainte de război. mai riguroasă încă. decât supraaglomeratul autobuz nr. aparţinând nu numai prin piatră. Nu se vedea niciodată nimeni. dar nici nu avea un aer părăsit. pe care a chemat-o. în plin deceniu al şaptelea. ci mult înainte încă. dincolo de ele. a scriitorului pe care cronologia mea afectivă îl situa nu numai.l-am zărit o singură dată. întradevăr aşa sau numai lumea continua să-i spună astfel după vechiul ei nume?) şi pentru a ajunge la cămăruţa unde stăteam în gazdă urcam dealul din spatele Teatrului Naţional. deci. umbră sau numai memoria mea uşor simbolizantă este înclinată să îi reconstituie astfel?) înveleau dinafara cu anotimpurilor. la capătul liniei. încă şi mai fragilă. atunci când am descifrat. în autobuz. căruia am vrut să-i cedez locul. la începutul secolului. cel mai greu de acceptat era chiar faptul în sine. oare.Coridoare de oglinzi atrăgea după sine şirul tuturor posibilităţilor. Dar bătrânul nu era singur.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Câţiva arbori înalţi totul (erau într-o La brazi. început priveam ferestrele. în neguri crăieşti şi transparenţe creştine. ci cu o bătrânică. şi eram fericita posesoare a unui loc. faptul că puteam să-i văd casa din alte vremi în care el încă mai trăia era minunea care. Ce-i drept. Nu mă miram. că nu ÎN AUTOBUZ Ion Agârbiceanu trăia atât de retras. Faptul că puteam fi contemporană cu Ion Agârbiceanu.

de neputinţa de a putea oferi cel puţin un loc într-un autobuz scriitorului pe care-l citisem din copilărie şi pe care-l admirasem întotdeauna peste cota stabilită de critică şi peste ierarhiile istoricilor literari. o amintire despre scriitorul sărbătorit. al soţiei. Atunci l-am recunoscut. Dar seamănă oare întradevăr? Nu-mi venea să cred: îmi venea să lovesc şi să pag 48 din 281 . resping pe cei ce îl împingeau fără să vrea. încleştată pe spătarul Ana Blandiana .. Pot oferi oare această unică întâmplare ca reper pentru viaţa unuia din puţinii clasici pe care i-am cunoscut? Dacă istoria literară seamănă uneori cu un autobuz aglomerat. dar încă nedoborâţi. Iar prin sticla tulbure a lacrimilor vedeam perechea aceea de bătrâni modeşti şi severi.. slabi. învelită parcă în pergament. cu barba albă şi rară tremurând uşor deasupra părului.Editura Liternet 2003 osoasă. făcându-l să se clatine pe picioare. da. pentru o carte ce urma să omagieze secolul încheiat. lăsându-se duşi de autobuzul acela unde nu-i mai cunoştea nimeni. Un important istoric literar mi-a cerut.Coridoare de oglinzi scaunului. Îmi amintesc că am început să plâng de umilinţă şi de descurajare. Şi iată sosind centenarul. încă mai alb. îmi venea să-i smulg pe toţi de pe scaune şi să le strig: "Nu-l recunoaşteţi? Este Ion Agârbiceanu! Pare de necrezut. dar este Ion Agârbiceanu". locuitori şi ctitori ai unor vremi de mult revolute. este şi aceasta un posibil detaliu biografic.

suferinţele. nemuritoare. care în natură ar fi putut să aibă coroane rotate pe metri întregi de văzduh. ca pe un premiu mai greu de purtat decât înfrângerea? Nu aveam cum să-l ajut. se pare. de fapt. mai puţin opus legilor fireşti decât mine. masochistă. se chirceau pe rafturi de-o şchioapă. dincolo de veşnicia promisă. cel ce experimenta relaţia dintre durere şi nemurire pe plante era. tăierea sau împletirea ramurilor. Părea mai degrabă bolnav. chinuitelor glastre. Crengile contorsionate îşi dublau viaţa. Am întors capul spre torţionar. oferindu-mi un atât de didactic simbol şi îngânândumi. suferind el însuşi de suferinţa pe care o producea. li se dădea şansa de a suferi secole lungi. mai ales. Nu era.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . câştigau. copacii. cu dărnicie în timp. cum se explică faptul că durerea conservă şi chinul întăreşte şi. la nesfârşit. Ce legătură UN ATÂT DE DIDACTIC SIMBOL Arta de a chinui un arbore pentru a-i lungi prin chiar această suferinţă durata de existenţă este una dintre acele stranii descoperiri ale vechilor japonezi pe care spirite curioase de legile secrete ale universului şi de funcţionare a mecanismelor din culisele lumii le-au răspândit şi pe alte şi acum. ar trebui să se grăbească s-o facă?. Trataţi savant prin scurtarea sau încolăcirea rădăcinilor. sărăcirea pământului sau împuţinarea apei.. frunzele pipernicite nu mai cădeau. Dar ceea ce pierdeau în spaţiu. oricum. rămâne mereu întrebarea dacă nu e vorba cumva de o aceeaşi cantitate de viaţă pe care avem posibilitatea s-o trăim vijelios şi sinucigaş sau să o rarefiem. Am vizitat zilele trecute o ciudată închisoare de arbori. cu atât pag 49 din 281 . scoarţa însetată trăia mai mult. El. fascinat de simulacrul de există între suferinţă şi nemoarte? mă întreba. ca şi suferinţa mea deliberată. cea care nu aveam. la dispoziţie decât optimismul meu bazat pe eternitatea oarbă a lui Homer? Cu atât mai mult cu cât cea mai mică dintre bombe ar fi putut interzice oricând durata mai mult cu cât. hobby-ul mândru şi ruşinat în egală măsură de sine al unui grădinar. seva diminuată îşi oprea infinit mai târziu cursa. în timpul liber sadic şi filosof. când. o seră. chemândunemurire pe care îl declanşa fără să-l înţeleagă. El era cel ce mă ajutase pe mine. decât o încăpere luminoasă şi umedă.. cum se explică răsplata pe care timpul se grăbeşte să o ofere. să văd dacă nu meridiane şi le practică cu intensă şi aproape ilicită pasiune mă în ajutor. în botanică. unde în glastre mai mari sau mai mici se înşirau pe poliţe arbuştii supuşi torturii. un mileniu întreg. dimpotrivă. Nu. Copacilor care în natură ar fi trăit fericiţi şi falnici câţiva ani sau câteva decenii. de ce aceste biete plante chinuite refuză să mai moară.Coridoare de oglinzi glumeşte. rădăcinile amputate îşi triplau existenţa.

şi. să scârţâie sub năvala rozătoarelor şi să lase să scape oftaturi suspecte la pasul neauzit şi demodat al fantomelor. zidurile şi acoperişul îi sunt neatinse. îşi scotea la iveală . Cu cât fuseseră mai ascunse şi mai secrete . Locul patului pe podea este mai curat. oglinzi tulburate de aburii băilor de indecenţă. nemailăsând pe locul cu sfărâmături impersonale de cărămidă nici un semn al deceniilor lor de iluzie a eternităţii.ca pe nişte vise. mai deschis la culoare. aproape indecente. totuşi. demolare şi mă frapase cât de viu şi de povestitor era acel peisaj învins. fără speranţe şi fără griji.Coridoare de oglinzi faianţă fixat în mortar îşi spun cu o precizie aproape jenantă povestea. cele mai multe. Cu greu se poate imagina ceva mai impudic decât o casă în curs de demolare. Strada întreagă. chiuvete ciobite. cu obloanele închise şi uşile zăvorâte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi în această ultimă decădere ceva din farmecul tinereţii lor fără griji părea că se trezeşte pentru o clipă: stucaturi delicate se bănuiau deodată sub straturile de humă. îngeraşi durdulii se iţeau de după firmele stereotipe de deasupra intrării. Ar părea că viaţa a dispărut odată cu oamenii. îngăduite pentru ultima oară înaintea dispariţiei definitive vieţile amorţite de supravieţuire. locul dulapului pe perete. moartă pe jumătate. trecute de purgatoriul locuinţelor în comun şi al sediilor de Icral-uri respirau eliberate în sfârşit de coşmarul adaptărilor succesive. Este încă în picioare. părăsite de oameni dar nu de carii şi şoareci. fiecare zdreanţă sfâşiată de tapet. Treceam într-una din zilele trecute pe o stradă în pag 50 din 281 . dar deja pustii. din colţ priveşte ochiul negru al fostului horn. iar altele. Acestea erau şi cele mai evocatoare. fiecare ciob de Vile graţioase. având încă puterea să scoată şuierături la trecerea vântului. altele erau neatinse încă. Unele dintre case erau dărâmate de tot. PEISAJ ÎNVINS Treceam într-una din zilele trecute pe o stradă în demolare. din tavan atârnă firele smulse ale fostelor lustre.cu atât se etalează mai bucuroase de dezvăluire. ca pe o ultimă libertate. ghirlande de flori apăreau de sub streşinile cârpite cu tablă şi carton asfaltat. vieţile adevărate pe care le dosise de ani şi de decenii sub varul necesităţii şi pe care acum le flutura ca pe o răzbunare. primindu-şi moartea ca pe un târziu trecute .bideuri devenite maronii. oferindu-se fără reticenţe contemplării străine. pierdute de pe acum cu desăvârşire în uitare. nonconformism. camuflate în cotidian. erau dărâmate numai pe jumătate. încât privirea pătrunde neoprită de nimic în încăperi pe zugrăveala extravagantă a cărora mobilele dispărute au lăsat urme ciudat de intime. dar cercevelele ferestrelor şi ramele uşilor au fost scoase. totul este ciudat de viu şi de evocator.

Pentru întărindu-se. Cine să se mire? După cum se vede. "motivul podului".Coridoare de oglinzi INOVAŢIE M-au fascinat întotdeauna inovaţiile transformate în tradiţii şi în dogme. motivaţia ce în arta gotică se numeşte. absurdă . cred. apărând şi în lucrările neînscrise în cerc sau romb şi nemaiţinând seama de tema scenei pe care o susţine. sau sculptor. în schimb.a inventat linia unui pod (reducând astfel o calotă cercului sau un unghi rombului) deasupra căruia Cu îşi putea plasa în poziţie s-a normală pierdut. timpul însă. canonul: ceea ce fusese un necesar artificiu de compoziţie. valuri de mare. în cele din urmă. . sau pictor de vitralii. lanuri.gravor. e mult de când numai lipsa absurdităţii mai poate smulge uimiri. de-a lungul unor întregi secole. Un exemplu de acest fel . deveni o obligativitate decorativă.este ceea a asigura o bază orizontală unei scene figurative înscrise decorativ într-un cerc sau într-un romb. un motiv în sine. păduri. munţi. pag 51 din 281 .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . personajele. artistul . Pe pod sunt plasate astfel cu inocenţă.în care o primă şi graţioasă ingeniozitate a fost schimbată cu timpul în obligaţie rigidă şi.

teroarea nopţilor lungi mai jubilăm .a timpului de a ne mitui cu încă o clipă de miere.. mărinimoase bunăvoinţe. chiar dacă desprinse din cer şi foşnitoare pe alei. până atunci toată atât de marea şi teoretica bogăţie a şi de vinete strălucitoare. înainte de a intra sub . fermecat de interdicţie şi aureolat de nesiguranţă. Şi uităm mereu că nu numai certitudinea venirii frigului ar trebui să ne înspăimânte. scoţându-ne astfel. gata să ofere.cu voie de la întuneric pag 52 din 281 ..are în sine ceva ilicit şi ispititor.Coridoare de oglinzi toamnei ne farmecă încă în pieţele pline de gutui luminoase "NICIODATĂ TOAMNA. atât de mângâioase la prânz. fiecare zi care mai aproape iresponsabilă.atât de încununată de succes . al iernii de a ne împiedica să o urâm şi să ne apărăm. Până atunci ne mai bucurăm puţin de fermecătoarele fărâmituri pe care ni le aruncă bunăvoinţa condescendentă. deşi pătate de brumă.tocmai pentru că e mereu suspendată. tot ceea ce sperăm mereu este că el mai poate fi amânat puţin. este aşteptată cu o recunoştinţă schimbul necontramandării ei. mângâioasa. mereu repetata şi atât de obositoarea amânare a scadenţei." În această toamnă atât de lungă încât devine aproape de nesusţinut. Până atunci ne mai răsfăţăm sub soarele surprinzător de cald în amieze.sub razele cuminţi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mereu ameninţată să nu mai existe şi îngăduită mereu. luminoasă şi caldă. chiar dacă înecat de ceţuri ambigue şi brume rău prevestitoare în seri şi în dimineţi. în ultima clipă. De fapt este un joc subtil cu mize totale în care am fost atraşi înainte de a-i fi putut înţelege mecanismele şi din care încercăm să dăm înapoi numai atunci când ştim dinainte că nu vom mai reuşi. Pentru că dincolo de metaforele învelite în frunze şi simbolurile ascunse în iarbă. salvatoarea. dezarmaţi şi contemplativi. De fapt este o savantă corupţie această tentativă .cu voie de la frig . plăcuta. până atunci ne mai minunăm de culorile uluitoare ale frunzelor. pentru ultima oară . iar bucuria noastră . nostalgici şi fără apărare. ca o dovadă copleşitoare a unei înalte. ci şi blânda.de blândeţea anemică. fiecare zi frumoasă care mai vine este primită ca un nesperat şi nemeritat dar. În această toamnă atât de frumoasă încât devine suspectă. îndelung rafinat. în întâmpinarea frigului. orice. a anotimpului. nu este decât mijlocul savant. Pentru că nici în cele mai smintite iluzii nu ne imaginăm că frigul n-o să vină nicicând. dulcea. slabi şi aproape linguşitori. aproape dispreţuitoare. perfida lui amânare. atât de dulce a amiezii. în picură. Înainte de a intra în închisorile frigului mai profităm . cu încă o frunză de aur.

mai ales. izvorâtă de contradicţia dintre autoritatea unui nume şi descoperirea realităţii pe care el o numea. în faţa pârâului tulbure furişându-se poticnit printre rădăcini de pruni bătrâni. şi imaginea apei sărace. o mult mai prestantă înfăţişare. nu o avea.Coridoare de oglinzi pentru deriziune.în Grecia. rămânea destul loc explică din off: Acesta e Rubiconul. demonstra. o celebră scenă dintr-un film fellinian în care un grup de elevi sar. pag 53 din 281 . bulgări zgrunţuroşi de pământ şi tăpşane de iarbă. Dar senzaţia de nepotrivire. peste un pârâiaş gata să sucombe în pietrişurile suburbiei romane. aiuriţi de îndemnurile docte ale profesorului. îi pretindeam demnitatea unui simbol. ci îmi trezea aproape dureroase mirări şi revolte: Acestui firicel murdar şi îndoielnic de apă au putut poeţii să-i închine cândva diatribe? Despre pârâul acesta svântat de secete şi avanseze ipoteze? Această albie abia desenată a putut fi refăcut de ploi au putut cândva diplomaţii să discute şi să trecută. doctor într-un sat de Dar înfăţişarea Milcovului nu mă făcea să râd. LA MILCOV Ţin minte senzaţia pe care am avut-o cu ani în urmă lângă Focşani . subiectiv şi de mult. De multe ori înainte şi de multe ori după acea clipă nu se mai întâmplase să încerc uluirea. aproape atentatoare la echilibrul lumii. în timp ce vocea didactică comic enorm: între numele râului trecut de Cezar. fenomenul fusese frecvent şi violent . Mi se mai întâmplase . iar nimicnicia lui împingea gândul cu o bănuială mai departe: poate că nici nu simbolizase vreodată ceva. Mi-am adus aminte. demistificare şi sarcasm. chiar dacă nu mi-l imaginasem ca pe un fluviu. aberaţia despărţirii şi se transforma fără metafora nimănui într-un simbol răsturnat.în grădina unui vechi prieten. de discrepanţă nu fusese niciodată mai mare decât în grădina de lângă Focşani.am văzut pentru prima oară Milcovul: una de acută irealitate. de vreo armată cândva? Fusese veacuri la rând o frontieră şi un obstacol şi. cât toată istoria luptelor pentru unire la un loc. atât de precară încât putea să trezească senzaţia irealităţii. intrat în istorie şi în Larousse. de inadvertenţă. însă. privindu-l. abia mai lunecându-şi reziduurile şi dejecţiile. Efectul obţinut era de un când . cu mânie sau cu mândrie. realitatea lui. În mod evident.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . De unde rezultă cât de derizorie şi cât de slabă de înger este viaţa simbolurilor. În orice caz.să mă revolt în faţa imaginii obiective care corespundea câte unui cuvânt familiar căreia eu îi atribuisem.

cu atât trebuie să recunosc. provocator. Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de de care te despart idei şi credinţe este o dovadă – pe care ţio dai ţie însuţi în primul rând . dar şi cea mai curentă. cea mai neînsemnată. cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist. i-am răspuns. de acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale. şi un glonţ. dar în felul acesta zâmbeşti oricui. duşmanilor ca şi prietenilor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . . ci una de voinţă şi de cultură.Cu cât te ascult. . cu atât mai usturător . decât să ripostez la ea. Mi s-a părut întotdeauna mai demn să nu acuz o lovitură.că nu vrei să le bagi în cap. Am preferat să nu lovesc.Bineînţeles. mă convingi şi . este aceea de a oferi celorlalţi o înfăţişare decentă.cu cât mai elegant. .Numai în măsura în care şi a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit.Vrei să spui că zâmbetul este pentru tine o haină .strigă. Bineînţeles că în epoca de piatră totul trebuie să fi fost mai direct. salutul şi zâmbetul tău celor cu care nu eşti de acord. indiferent câtă suferinţă s-ar camufla dincolo de ea.Coridoare de oglinzi sinceritate.Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet . De altfel...Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea. nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată.De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispreţuit şi nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv. poate fi dovada pe care i-o arunci . ţi-am spus că poate fi şi o sfidare.Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui duşman se miră el aproape acuzator.mă şi sperii puţin.că răul pe care ţi l-a făcut nu te-a atins. desigur. Am considerat întotdeauna că a acorda DESPRE ZÂMBET .cu cât mi-e mai greu.Mi se pare firesc.Oricum. cel ce suferea îşi răcnea probabil instinctele la gura peşterii. revoltat cu adevărat. . amicul meu. Bine. fără a-şi pune probleme de discreţie şi fără a se gândi la liniştea celorlalţi.complexitatea unei personalităţi putând fi de altfel stabilită şi după lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune – iar una din aceste funcţii. celor .îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admiraţia avea toate însuşirile reproşului. . pag 54 din 281 . decât să mărturisesc că am fost lovită.Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri şi poate îndeplini foarte multe funcţii . a ridica ipocrizia la rang de virtute! . . odată cu argumentele. . îmi sunt adresate mie . Primitivul era desigur mai "sincer". .ca să fiu sincer până la capăt .

topită în cer. apoi extraordinara bibliotecă-mausoleu. rămase în cele din urmă. lăsând numai cheiurile pustii. un teatru în care cuvântul rostit în scenă se aude perfect în ultimul rând. triumfătoare prin artă şi prin comerţ. nici frumuseţea nu mai foloseau la nimic. îndepărtat ecou.Coridoare de oglinzi Şi totuşi. Acum între ele şi mare se întinde o câmpie zadarnică de cincisprezece-douăzeci de kilometri. înălţată de un cetăţean roman în memoria tatălui său (se poate imagina ceva mai frumos decât construirea unei biblioteci în memoria cuiva căruia îi plăcea să citească?). purificat prin uitare. numai după ce n-au reuşit. liberă. romani. a culturii antice). un teatru săpat magnific sub muntele care i se ridică deasupra asemenea căuşului unor palme rotunjite să-i protejeze flacăra (ce sentiment de mândrie pentru forţa minţii şi a sufletului Arcadiană. Pentru că marea a jucat întotdeauna în viaţa acestor miraculoase porturi rolul libertăţii: odată pierdută. păstrând încă în aer ciocnirea liberă a ideilor şi sunetul legilor aprobate de toţi) şi piaţa pag 55 din 281 omenesc te cuprinde înaintând pe Calea şi-a păstrat constantă libertatea de a face comerţ. au rămas părăsite şi fără apărare într-un univers străin şi au murit încet. apoi templul lui Hadrian şi fântânile lui Traian şi Pollio. de câteva zeci de mii de locuri. frumos. înălţat în faţă. dar rămânând numai ele însele. de a fi. încet uitate d e valurile sfărâmate de alte cheiuri şi de corăbiile apărând altora la orizont. aproape religioasă. forţa de a NEMURIREA Efesul face parte dintre acele cetăţi al căror destin a fost atât de strâns legat de mare. lăsându-se umilite numai de mare şi mutate mereu după ea. Trecut pe sub numeroase stăpâniri (de la carienii întemeietori. bizantini). teatrul imens. şi Senatul (mic amfiteatru. încât. eşuate fără speranţe. al amfiteatrului!). la ionieni. şi aleile de coloane monolite ale agorei. nici bogăţia. Priene şi Didima au avut aceeaşi glorioasă şi stranie soartă de porturi vestite. în primul rând. în clipa în care marea a început să se îndepărteze de ele. fără încetare. cuvântul meandre) şi . macedoneni. locuitorii li se risipeau în patru vânturi. să viseze valurile care le legau altădată de univers. dincolo de care Mediterana nu mai e decât o dungă albastră. cum se spune. râvnite şi cucerite de toţi învingătorii. au încercat mai întâi s-o urmeze şi. fără a dezlipi ochii de pe hemiciclul. lidieni. aşa cum este acum. Pergamul şi Miletul. mort şi părăsit uscatului. pe uscat. perşi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dalată cu marmoră şi mărginită de socluri sprijinind cândva statui. Efesul face artă şi mândria. Efesul este singurul care m-a putut face să înţeleg ce însemna frumuseţea şi grandoarea unui oraş antic. în care încăpea practic întreaga populaţie a oraşului (s-ar putea medita asupra bazei de masă. cea îndepărtată mereu de înnămolirile fluviului Meandru (cel ce avea să dea în atâtea limbi europene. îngropate în praf.

toate săpate în marmoră. statuia Ana Blandiana . ci şi efectiva strălucire şi curăţenie. nu mai există. una dintre cele şapte minuni ale lumii greceşti (templul pe care a încercat să-l distrugă Herostrat. monumente sau numai locuinţe.îi continuă nemurirea. templul Dianei din Eres. şi câte şi mai câte. vestit în toată antichitatea. nu a rămas decât o coloană diformă ca un mădular bolnav de artroză.Editura Liternet 2003 împodobită în care tronase. pag 56 din 281 . cel ce a rămas. ci şi a materialului folosit. autorii capodoperelor şi cei ce le-au distrus stau alături. o coloană mărturisind vârsta matusalemică a unui miracol căruia cetatea romană mai apropiată de marea . Desigur. prin numai această aberantă încercare.depărtată între timp din nou . (O nemurire în care. izbăviţi egal de uitare prin simpla atingere a minunii!) lor). au şi un destin al memoriei frumuseţea aceasta ieşită din comun care nu este numai a artei adăugate.Coridoare de oglinzi linguşitoare a tiranului Diocleţian. ceea ce le-a asigurat nu numai acest strălucitor destin postum (pentru că oraşele. nedrept şi revoltător. celebru în eternitate). ca şi oamenii. Bazilicile bizantine şi moscheile turceşti de pe o întinsă rază i-au moştenit samavolnic coloanele şi frumuseţea. iar pe locul ei. la începutul sfârşitului. deformat de bătrâneţe.

egală cu vestul. o spiritualitate compactă în propriu de a gândi şi de a crea. cu modul ei şi-n care mestecenii ardeau alb ca nişte luminări pomenind sufletul bătrân şi copilăros al ţarinii. lăsându-mă indiferentă restului misterului pe care abia dacă îl presupuneam. europene. fără cea mai mică pag 57 din 281 pământ care le-a născut. după dezastrele tătare. că abia apoi. mult mai târziu. având relaţii cu el. cu toate amintirile lui petersburgheze. că ele nu se subsumează una alteia şi că.întregii omeniri cititoare impresia că Petersburgul e Rusia sau tot ce a produs ea mai demn de admiraţie şi mai revelator.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Cunoaşterea făcuse să alunec direct în literatură. dar ele nu mai aveau acel aer al cooperării universale pe care arta îl izvorăşte în general. Pe dinăuntru şi pe dinafară clădirea este spoită în alb. s-a creat spiritualitatea închisă pe care Petru a încercat s-o spargă. valuri Capodoperele nu lipseau nici în mijlocul de continent care oraşul de pe Neva nu e decât o insulă. apropiate mie. am descoperit cu o uimire grăbită şi vinovată că între vechea Rusie şi marea literatură rusă există nu numai deosebiri. statuie. la Gogol. dureros pentru ochi (şi trebuie văzut efectul pe care îl produce acest alb reprezentat în frescele puternic colorate din Uspenski Sobor al Kremlinului moscovit pentru a-l preţui cu adevărat). fiindu-mi atât de familiară cea de a doua. o ţară a Europei. de la prima până la ultima fibră petecului de privire este puritatea acestei arhitecturi în care totul a fost reinventat. ca şi plantele. de exemplu. când am cunoscut Pskovul şi Novgorodul. în decoruri şi pe laturi nespecifice. ci păreau celule autarhice de frumuseţe aparţinând. Abia văzând vechile târguri medievale. Vladimirul şi Susdalul.Coridoare de oglinzi stiluri şi de legende. Am descoperit că în acel început grav CONCURENŢA MARII LITERATURI Târziu. mă de civilizaţie cnezatele ruseşti erau unele dintre multele principate şi regate europene. totala renunţare la culoare şi la ornamente atinge asceza şi eroismul.atât de straniu . vechile centre de credinţă şi de istorie. îndrumându-mă doar pe panta recunoaşterii unor universuri cunoscute de mine. acoperit de pajişti în care iarba făcea. un alb perfect. În monumentele Pskovului. acele orăşele de provincie ticsite de biserici albe aproape vegetale şi străjuite de cetăţi adânc medievale mi-au adus revelaţia Rusiei secolului doisprezece. asemenea mării. Ceea ce te uimeşte de la prima . basorelief. făcând schimb de Leningradului. nu o bănuisem totuşi pe cea dintâi. Dar dincolo de admiraţie. la Dostoievski şi la capodoperele lor petersburgheze care lasă . şi mă gândeam la Puşkin. curajul constructorului de a se încrede numai în frumuseţea formei. cu propriile ei complexe şi propriile ei capodopere. ci şi concurenţe. împrumutând meşteri şi obsesii. fără cea mai neînsemnată stucatură. înţelegeam că marea literatură reflectă în mod paradoxal sufletul specific.

Coridoare de oglinzi rezultată numai din suprapunerea . Aici contopirea se produce prin dispariţia în primordial. neaurite. unde simţi cum urci. intenţia şi rezultatul sunt cu totul deosebite de cele ale marilor catedrale gotice. cât de intimizare cu principiul suprem. spre un cer în care vei dispărea. de contopire cu el.Editura Liternet 2003 podoabă. un cer bogat şi distant. făcându-le să se verse în uluitorul fluviu.care se observă din anumite puncte . această intimitate divină au îndepărtat spaimele meta şi infrafizice. de exemplu. Este greu de descris în cuvinte efectul liniştitor. Frumuseţea absolut ieşită din comun este Ana Blandiana . pag 58 din 281 . prin mistuirea culorilor în alb şi a oamenilor în natura cu lacuri şi păduri din jur.a planurilor formând un fel de trepte care urcă toate înspre bulbul cupolei sobre. la Vladimir şi Susdal am descoperit însă. al marii literaturi. capabil să absoarbă şi să pedepsească. Impresia. cu o aproape vinovată uimire. ce avea să fertilizeze lumea. La Pskov şi Novgorod. infimă particulă. nu atât de înălţare. că la început a fost liniştea. Iar această seninătate campestră.

straniu şi neplăcut – neîmbătrânit odată cu ea. foarte deosebiţi unii de alţii. dar infinit mai difuz şi mai puternic sonori. Cea mai intensă vară pe care mi-o amintesc s-a desfăşurat pentru mine ca pe o scenă medievală. nevăzute dar auzite până la ciuvicile (cucuvaie sau bufniţe?) care scoteau în seara înstelată bogat ţipete răsfăţate şi jalnice de copil plângăreţ aparţinând altei epoci.Coridoare de oglinzi savant sub acoperiş din care. pag 59 din 281 obsesie şi până dincolo de cufundarea în somn. cel mai intens sentiment al verii din viaţa mea nu l-am trăit . apoi de inelul orbitor de alb al chiliilor atârnând de muşcate roşii şi sacâz violet. aproape fierbinte de august. eram fericiţi că fusesem primiţi să dormim într-o chilie şi ne aşezasem pe treptele ei contemplând. au fost . exact zgomotul pe care suprapusele sfere ptolomeice trebuie să-l scoată rotindu-se şi făcând astfel stelele desenate pe ele să se mişte cu scrâşnet melodios. al cuiburilor ordonate interpreţii ei. aparţineau totuşi isterizante. Tot nevăzuţi. prin aerul devenit argintiu de căldură. a scos un ţipăt de surpriză: sub cerul înstelat într-un mod aproape obositor. cenuşiu. devenite prin frecvenţă VARA Dacă mă gândesc bine. Primele au fost rândunelele. armonia şi pacea operei de artă. se vedeau. sute.la mare. candele firave şi albăstrii zburau clipind prin văzduh între pereţii abia albind ai mânăstirii. Câţi au putut să fie? Sute? Mii? Zeci de mii? Chiriaşul unei chilii alăturate. formată ca într-un desen cu semnificaţii ascunse din cercuri închise unul într-altul. prototip a nenumărate alte mânăstiri care au imitat-o şi au încercat să-i semene. aşa cum îmi e greu să-l citez într-un prilej sau altul pe Eminescu. înconjurată de inelul înrourat al ierbii. poate mii de rândunele săgetau aerul cald şi puţin vioriu al serii într-un fel brusc şi neliniştitor. În centru biserica. fără nimic obsesiv sau iritant în imensa trepidaţie a aerului pe care reuşeau s-o provoace şi care părea mult mai puţin un sunet animal decât un uruit mecanic al universului întreg. Era o seară caldă. ciudat de contemporane prin impacienţă. Principala ctitorie brâncovenească. mai vechi. altfel decât prin privire. era atât de frumoasă şi atât de arhetipală încât îmi venea greu s-o descriu şi s-o învăţ pe de rost.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . umplând curtea mânăstirii de rotogoalele. Licuricii nu se auzeau. din liniştea compactă şi medievală a mânăstirii. elegante şi incomprehensibile. ieşind în cursul nopţii afară. în curtea înierbată a mânăstirii Horezu. Aş fi vrut să închid ochii şi să las să mă pătrundă. iar cu toţii regnului animal. mormântul proiectat al marelui domn. Atunci le-am observat: cercul chiliilor era dublat de încă un cerc. dar . ca şi cum ar fi tăiat felii rotunde.aşa cum ar fi de presupus . Apoi au fost greierii. ale zborurilor lor. şi nu vegetaţia în cea mai imperială dintre vârstele ei mi l-a sugerat. Cea de a doua categorie de zburătoare.

Coridoare de oglinzi concureze. pe rând. fermecătoare fac să se audă muzici venite din altă lume. sonorizată de cucuvele şi greieri.Editura Liternet 2003 iarba devenită neagră şi umedă şi cerul pe care încercau să-l Ana Blandiana . ca şi cum universul întreg mecanisme care la ore fixe pun în mişcare figuri şi lumini şi pag 60 din 281 . decât seara aceea cutreierată. în orice caz mai suficient sieşi. de rândunele şi licurici. n-ar fi fost decât unul dintre acele naive. Cu greu s-ar putea imagina ceva mai idilic şi mai violent în acelaşi timp.

pag 61 din 281 . atingerea ei este echivalentă pentru mine cu CORESPONDENŢE În textul transcris de Didyme ludas Thomas şi găsit în 1945 printre manuscrisele copte reprezentând biblioteca unei comunităţi gnostice din Egiptul de sus. pentru a recurge la termeni care îmi sunt mai atingerea Poeziei. există şi aici pe pământ. cei găsiţi de arabi la venirea lor acolo). figurează şi acest fragment: "Ucenicul le spuse: Mariam să iasă dintre voi. familiari. de principiile masculin şi feminin. androginul primordial. Singurul lucru limpede este că se referă la o anumită stare de spirit care se poate câştiga pe anumite căi. dincolo de aparentul lui ermetism. creştinii de pe Nil sunt urmaşii vechilor egipteni. se poate cuceri. dar şi dincolo de moarte. contragere a grecului Aigiptios=Egipt. asemănător vouă. şi de faptul că numai unirea celor două principii poate realiza plenitudinea. învăţătorul vorbeşte în termeni filosofici. perfecţiunea.Coridoare de oglinzi conţinutul noţiunii de împărăţie este foarte greu de precizat. în conştiinţa islamică chiar." Pe cu totul alte coordonate geografice şi religioase (copt vine de la arabul qibt. De altfel. în timp ce ucenicul numai în termeni istorici. în fragmentul citat trebuie să fie vorba. pe cu totul altfel de coordonate geografice şi religioase. Această dublă localizare mă face de altfel să mi-o imaginez ca pe o mare împăcare. deci copţii erau egipteni pur şi simplu. termen trecut apoi asupra religiei lor şi dovedind că. Pe de altă parte. Şi în cele din urmă. Dar Învăţătorul a zis: Iată că eu o voi chema pentru a o face bărbat. împărăţia are un sens apropiat de Nirvana. din secolele 3-4 ale erei noastre. ca pe o mare linişte. chiar dacă sferele celor două noţiuni nu se suprapun în întregime. Căci orice femeie care se va face bărbat va intra în împărăţie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . deci. ale chinezilor. ca să devină şi ea un spirit viu. Yin şi Yang. că ea. bărbaţilor. pentru că femeile nu sunt demne de viaţă. adevăraţii egipteni. În mod evident. prin înţelegerea anumitor lucruri. această stare de spirit.

de evenimente şi de senzaţii.Coridoare de oglinzi eu mă plimbam cu o. a reveni după ani într-un oraş pe care îl străbătuseşi cu pasul şi cu harta. apa acestor rigole îmi e cunoscută. nici irascibilitatea şi insatisfacţia generală. Pe-aici am mai fost. cu mania lui dea schimba. Nu le mai văzusem de zece Se schimbaseră ele? Nici în oglindă şi nici în privelişte nu descopeream transformări esenţiale şi. ani. Toate aceste linii şi siluete le ştiam dublate de o aură pe care n-o mai aveau. Dar nu era adevărat. le contemplasem cu o emoţie de care nu mai eram în stare. nimic nu mai palatul acesta l-am vizitat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . întrevăzut printre pleoapele apropiate de emoţie şi de grabă. n-ar mai avea în comun decât amintirea şi prejudecata dureroasă a unei iubiri devenite imposibile. Oamenii care se iubesc trebuie să stea cât mai mult împreună pentru a putea proteja momentul magic în care s-au descoperit asemenea. care îţi aparţinea prin toate iluziile şi admiraţiile investite în el. Şi ele. de sensuri. la cinematograful acesta am văzut un film de Bergman. cu încăpăţânarea lui de a trece. a reveni după ani într-un asemenea oraş este mai periculos şi mai penibil decât a reveni după ani într-o veche iubire. pentru a putea evolua perfect paralel şi a se descoperi astfel mereu neschimbaţi unul faţă de altul. s-ar transforma diferit şi. pe sub era la fel. în acela un film de Buñuel. încât nu există mai gravă eroare decât a-ţi imagina că poţi să te întorci după ani într-un oraş fără a ţi-l descoperi duşmănos şi străin. Despărţindu-se. Nu numai newyorkezul turn Montparnasse. Nu eu fusesem acolo şi nu aşa le văzusem eu. pe-aici am mai fost. ploua ca-n noiembrie şi după ce te închinaseşi în marile lui muzee şi visaseşi în pag 62 din 281 . comică şi copilărească disperare pe străzile Parisului. probabil. şi sufletul nostru se schimbă atât de repede. îmi spuneam. Vinovat nu era decât timpul. iubit mai mult decât văzut. casele acestea le ştiu. a reveni după ani într-un oraş care te intimidase. Era un sfârşit de mai rece. sau impresionantul şantier de la "Halle" erau de vină. Pe-aici am fost. cu care te intimizaseşi. reîntâlniţi. într-un oraş pe care-l ştiai pe de rost din istoria literaturii şi din istoria artei. biserica aceasta o ştiu. repetam. Nici preţurile crescute de zece ori. a reveni într-un oraş marile lui catedrale. sau suprarealista uzină culturală Beaubourg. arcul acesta am trecut. Cu oraşele se întâmplă la fel. Ce se întâmplase? Mă schimbasem eu în acel deceniu? A REVENI A reveni într-un oraş văzut. nici tradiţionala meschinărie (care altădată mă distra) augmentată de criză. totuşi. Conştiinţa revenirii mele nu era suficientă pentru a mă face să recunosc ceva. într-o asemenea rostogolire de sentimente.

se împart numai în două categorii esenţiale (şi din această împărţire decurg apoi toate subîmpărţirile şi paraîmpărţirile fără sfârşit): cei cărora li-e mai uşor să omoare şi cei cărora li-e mai uşor să se lase omorâţi. şi totuşi. chiar dacă cei din afară nu o ştiu întotdeauna. azi. la un spectacol . la masa unui restaurant. Dar eu cred că asta se simte cu precizie şi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .pe nisipul unei plaje. pe o stradă.cel puţin în societăţile civilizate în care gustul sângelui uman a dispărut de multe generaţii din meniul obişnuit . pag 63 din 281 . acesta preferă să fie victimă. ştie cu precizie despre sine cărei categorii îi aparţine.Coridoare de oglinzi TEST Eu cred că oamenii . omul. E adevărat.văd cele două categorii esenţiale ale umanităţii desfăşurându-şi destinele programate de la facerea lumii şi pot să spun fără să clipesc şi cu o infinit de mică posibilitate de greşeală: acesta este ucigaş. crima nu apare între indivizi decât într-o ultimă. el. la o coadă. Mi s-ar putea răspunde că nimeni nu ştie dacă n-ar fi în stare să omoare până nu e pus în situaţia de a fi omorât. Mi s-ar putea răspunde că. în cele mai obişnuite şi nesemnificative situaţii . puţin probabilă instanţă.

egalitară şi pusă pe şotii.Coridoare de oglinzi prea încet a timpului. între cele două situaţii se produc în mod fatal amuzante decalaje. putând să te simţi adolescent după ce nu mai eşti de mult sau. a le îngheţa în anumite constelaţii fixe mi se pare te simţi bătrân înainte de a fi încă. dar cum stadiul biologic este atins de la sine.chiar şi numai pentru o secundă . pe părinţii lor îi iubesc mult mai mult . ci şi că n-am terminat încă să mă nasc. sau cel puţin de a părea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Nu faptul că mă iubesc mă impresionează . Întotdeauna mi-am dorit să aparţin altei vârste decât celei pe care o aveam. de la egal la egal. am tras întotdeauna concluzia că. ci şi apropiat de moarte. îl descopăr de fiecare dată flatant. categoriile imuabile .ci felul în care o fac. Pentru că de când mă ştiu am urât segregaţia vârstelor. adolescentă. A le opri mişcarea. mă simţeam adolescentă şi cine ştie dacă nu abia atunci învăţasem întradevăr să fiu. dimpotrivă. supusă unor aproape magice legi.) În orice caz. vârstele sunt numai nuclee misterioase plutind în plasma.transformate în ţarcuri al căror principal efect este încăpăţânarea de a fi. iar realizarea lui spirituală presupune un anumit efort intelectual. care mă onorează. îi invidiam şi mă durea indiferenţa şi plictiseala lor. Potrivit ei. a le delimita spaţiul de nu numai stupid. să că reuşeam să evadez din ele şi din faptul că reuşeam să mă întorc şi să mă închid în cele care-mi plăceau. (Această "învăţare a vârstelor" mi se pare una dintre cele mai fascinante idei rezultate din observarea propriei mele evoluţii. presupunând o conştiinţă adecvată şi o înţelegere filosofică. din faptul EGALITATE Am fost întotdeauna foarte mândră de felul cum mă iubesc copiii: de la cei mai mici până la cei mai mari. cât o formulă spirituală. mă consideram matură şi în multe privinţe chiar şi eram. evoluţie. până la cei al căror mod de a gândi nu l-am depăşit încă de tot. o anumită familiarizare cu noţiunile şi sensurile situaţiei. ca o dovadă nu numai că n-am început încă să mor. De aceea felul în care mă tratează copiii. dar verificabilă mereu şi asupra altora. care este însăşi viaţa. asemenea unui elogiu.la urma urmei. prin simpla trecere prea repede sau pag 64 din 281 . cu o simpatie lipsită de respect. într-o democraţie de dincolo de vârste. departe de a fi despărţite prin graniţi de netrecut. Copil fiind îmi doream tovărăşia adolescenţilor. în afara lor. adultă. de la cei al căror mod de a gândi nici nu-l mai bănuiesc. fiecare dintre vârste nu este atât un stadiu biologic.

dar fără sfârşit. încât pierderi. ieşeam în grădină. la rândul lui. îmi deschideam caietele ca să mă apuc de lucru.peşti pe care o mână agilă i-ar fi putut prinde. pag 65 din 281 . că nu stă pe loc. Timpul nu fusese dat cu blândeţe la o parte. Nu aveam însă nici energia. descopăr: din straniul peisaj pe care îl străbăteam lipsea timpul. m-aş fi jucat cu mâna printr-o apă nespus de limpede. mi se părea că abia m-am trezit. dar prin care ştiam că trec . o soluţie în stare să mă eludeze. direct de prânz.încât nu era de mirare că. vedeam că e ora cinci. Încercasem în atâtea rânduri şi în atâtea feluri să mă împotrivesc timpului . Simţeam anomalia aproape biologică a situaţiei mele. găsise. aşa că mă hotărâm să mănânc ceva mai devreme de cină. uitasem de prânz. răsfoiam o altă carte. ci trece prea repede pentru ca eu să fiu în stare să-l înregistrez. nici priceperea să o fac. Abia acum. şi îmi propuneam să mănânc ceva mai târziu. se făcea întuneric. ci a unei concentra puţin aş reuşi să-l zăresc. privind în urmă. mă întindeam în hamac. aveam sentimentul că dacă m-aş ELUDARE Toată acea perioadă am trăit-o ca pe un vis din care timpul fusese în mod misterios eliminat: mă sculam. ci prin accelerare.Coridoare de oglinzi Nu voi susţine că era dureros. Uimitor mai ales era faptul că această eclipsă a timpului nu crea o beatitudine. nu puteam nici să citesc. abia începuse. mă uitam cum se coc strugurii. ci o frustrare. oricum. şi neplăcut numai în măsura în care uimea. îmi era mai degrabă somn. priveam cuibul de rândunele din pridvor. . Trăiam ca într-un vis din care timpul fusese eliminat pentru a fi adăugat direct. dar răsfoiam mai întâi o carte.nevăzut de repede. în care nu se vedea nimic. aşa cum nu puteam să scriu. suprapunându-se într-un plan aberant. trebuia să mănânc cel puţin o dată în ziua care se termina deşi aveam senzaţia că pleoapele grele. Nu era o vacanţă. iar în absenţa lui restul elementelor îşi pierduseră relieful. că el n-a Abulică. în sfârşit. dar.tuturor accepţiilor acestui proteic cuvânt . chiar dacă plăcerea ambiguă a vinei incerte. şi .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . peste imaginile stereotipe de televizor adormeam adânc. visătoare. Era ca şi cum. mai precis. nemărturisit şi necunoscut vârstei mele. trezindu-mă târziu cu sentimentul că abia m-am culcat. după cum nu aveam nici înţelepciunea de a mă bucura pur şi simplu de limpezimea apei. ci o tensiune. mult prea târziu pentru micul dejun. de altfel nu îmi era foame. era doar ciudat. nu era un joc ci o pedeapsă. nu era cu totul absentă. descopeream că e ora douăsprezece. ci fusese pur şi simplu obligat să dispară. fără să realizez în ce constă nefirescul prin care mă mişcăm cu greu ca printr-o magmă aproape răcită.după o cină înghiţită cu gândul aiurea şi dispărut prin oprire. senzaţia pe care o lăsa nu era a unui câştig.

etalându-şi senzaţiile pag 66 din 281 . fluierase. Era ceva răscolitor. la fel de indecentă. a esenţelor umane. sub aplauzele şi huiduielile publicului violente într-o tulbure şi grea isterie. profund feroce în furia de a se hrăni a acelei mulţimi de femei elegante şi de bărbaţi cu floare la butonieră. Similitudinea venea. de revoltă şi de dezgust. o refacere de forţe. ceva dezgustător şi fascinant. probabil. cea mai dezgustătoare scenă mi s-a părut pauza. pe arena aburind de sânge. cu o grabă disperată că nu va termina incredibila cantitate de provizii aduse. din dezvăluirea. curajul şi moartea s-au rotit încă de trei ori. o animalitate deliberată. un fel de fericire barbară care lega. să scoată cutii de mâncare şi sticle de băutură. în trei cicluri complete şi spectaculoase. când. sentiment de culpabilitate şi ruşine asemănător celui pe Am plecat de la corrida obosiţi şi trişti. a început. PAUZA Din întregul spectacol de corrida la care am asistat răscolită de milă şi de oroare. A fost o pauză de un sfert de oră între al treilea şi al patrulea taur omorât. toată lumea care până atunci ţipase.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi care-l încercasem după festivalul de filme erotice de la Iowa City. ca la un senin magic. inconştient desigur. spectacolul morţii savurat cu delicii de recompensele generoase oferite propriei vieţi cu atâta elan. aclamase. Era un fel de grotescă descătuşare în altă gamă de senzaţii. După pauză. cu un congestionat de alcool şi de hrană. să mănânce şi să bea cu o bruscă şi teribilă lăcomie. după scoaterea din arenă a leşului năclăit de sânge. pe care le contemplasem cu impudoare.

fără nume şi dată. e foarte greu. transformate în masă nediferenţiată. cel mai simplu modul al trăirilor mele. Răspunsul ciudat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în senzaţie pură. nu e deloc sigur că gradele stabilite din necesităţi didactice ar reprezenta şi un real clasament: Amintirile livreşti sunt în stare să concureze cu succes adevăratele amintiri. importanţa lor izvorăşte din intensitatea prelucrării mele. cele ţinând de trăirile spirituale. Amintiri sau numai amintiri ale unor amintiri. cu atât capacitatea lor de creaţie este mai mare. graţie forţei artistice care le transmite. aşa cum importanţa unui obiect mişcat într-un joc de oglinzi constă în capacitatea de deformare a acestora. cu universul extrauman.dar care. să zicem. Trăitul şi cititul nu se află .pe trepte diferite ale intensităţii. amintiri ale altcuiva ale scriitorului . dacă sunt mai puternice în mine amintirile de gradul întâi. Ceea ce rămâne de stabilit este dacă măsura acestei disponibilităţi este dată numai de intensitatea şi vechimea amintirii sau şi de provenienţa ei. încercând să-mi clasez şi să-mi ordonez elementele atât de difuze ale memoriei. sau amintirile de gradul doi. Totul se clădeşte în mine din materia primă sedimentată cu fiecare clipă încă din prima zi a venirii pe lume şi depusă în straturi care cu timpul îşi schimbă natura şi-şi pierd apartenenţa. cu natura. cu atât disponibilitatea lor de a deveni material de construcţie al unor alte stări sufleteşti generatoare la rândul lor de artă este mai mare. sau OGLINZI Nu am nici o îndoială că substanţa visurilor şi fanteziei mele este memoria. deci. amintirile izvorâte din literatură. adică amintirile fizice. ci numai în stări de agregare diferite. Mă întreb deci.pentru mine. sau poate chiar amintirile de gradul pag 67 din 281 . aproape fără obiect. cel puţin . Oricât ar părea de spaima fizică trăită în preajma unei fiare. mai topite în substanţa mea sufletească. Există amintiri care nu mai ştiu de mult că sunt amintiri.Coridoare de oglinzi trei. ţinând de contactul fizic cu lumea materială. însăşi celula. de descoperirile şi suferinţele sufletului. trăită în epocile de teroare sau sentimentul de spaimă citit în Kafka. preluate de metabolismul meu spiritual şi devenite propriile mele amintiri. Şi cu cât aceste amintiri sunt mai vechi şi mai mineralizate. de ciocnirile omeneşti. dar care constituie elementul de bază. sunt receptate cu fervoare. În privinţa asta nu am nici o îndoială. aproape imposibil de dat. întrebarea e. dacă e mai puternică în amintire spaima difuză.

măreaţă. sfidându-ne cu acea lipsă de stil a secolului 19 care amesteca (sub domnia lui Barbu Ştirbei şi bagheta unui arhitect lipsit de talent) arcade gotice cu portaluri baroce şi picturi academizante. înălţătoare.prima. caldă. admiraţia datorată operelor de artă. ducea . obliga O COMPARAŢIE Căutam. dacă masa aceea de cărămidă tencuită gri. Acolo în munţi. trecătoare. Olteniei. Amestecul de latinitate şi ortodoxie. trezind nu numai a mângâia pe care o nasc numai fiinţele la care simpatia.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .a doua. mult beton turnat în faguri mari pe mai multe nivele. înlăcrimatele bisericuţe de lemn din Apuseni (cu săgeata turnului atât de asemănătoare. umilitoare .Coridoare de oglinzi afla biserica Bolniţei. putea fi considerată un merit. sau şcoli. Şi am găsit-o în cele din urmă ascunsă într-un mare şi misterios parc. rece. pag 68 din 281 familiară. când munţii înalţi din jur. înconjurată de clădirile habsburgice ale chiliilor. ne-au creat un statut emoţionant şi neconfundabil. Dar abia după ce am trecut de zidul înalt am înţeles că epocii moderne nu-i mai rămăsese de profanat nimic. cu câteva sute de metri mai sus şi solidară cu pantele verzi şi cu poala pădurii. mai sudic chiar decât ne-ar da dreptul paralela echilibrată pe care stăm. lipsit de în deosebirea dintre copleşitoarele catedrale gotice şi minusculele. la altă scară. prezenţa celor două atât de deosebite construcţii. de cult al morţilor. se Comparaţia aproape didactică. intimă. religia bizantină şi originea romană altoite pe un fond evident sudic. albă pe întunericul cetinilor. mânăstirea Bistriţa care i-a adăugat pridvorul specific. Înaintând pe aleea lungă. împăduriţi majestuos. vie . sau hoteluri. în credinţa creştină a intransigenţa rece şi de seriozitatea constructivă a Apusului. şi ne-a mirat ca un semn rău această intrare a contemporaneităţii în istoria artei. ci şi nevoia de înduioşătoare. Singurul ei merit părea a fi mărimea. De altfel. precreştine. Mă gândeam la ciudatele noastre raporturi cu Europa catolică şi cu spiritul ei. de cult al naturii. transformând-o într-o bijuterie a proporţiilor arhitectonice miniaturale. înspre un zid de incintă care nu spune deocamdată nimic. cald şi tolerant. românilor a intrat întotdeauna o doză foarte mare de rituri străvechi. fleşelor medievale) stă esenţa diferenţei dintre cele două feluri de credinţe şi viziuni: neclintită. gingaşe. rămasă neatinsă de pe vremea lui Brâncoveanu. nu se lăsau oricum minimalizaţi de cărămida şi varul europenizării. pe inflexibile şi dureroase linii de fugă. gândul mai departe. am descoperit mai întâi cu uimire şantierul mai multor clădiri mari care puteau fi hale de uzine. în nordul despre care ştiam că e aşezată pe râul cu acelaşi nume grăbit şi că e o ctitorie din secolul 16 a lui Vlad Dracu şi a puternicei familii boiereşti a Craioveştilor. în locul bisericii brâncovenesti la care ne aşteptam ne-a izbit o imensă catedrală. în orice caz.

ci. nu exista în stare pură. încât n-a putut fi înfrânt de ardoarea mistică reală. aproape dimpotrivă. de puternic. Mă întreb. populară. pentru că o religie desfăcută din alveola tradiţiei nu le mai spunea nimic.Editura Liternet 2003 de tradiţie neschimbată. dacă în locul acelor ziduri diforme şi fără stil ar fi stat La Sainte Chapelle. Ana Blandiana . credinţa lor. Şi. de dragoste de vechi. nudă a Reformei. pentru că ea. încercând să fiu cinstită cu mine. atunci când obligând la unire au păstrat totuşi intact. deci. dar nu sunt sigură că sufletul nu mi s-ar fi înghesuit în continuare în pridvorul brâncovenesc al Bolniţei. De altfel. Românii nu au putut fi cuceriţi de tipăriturile calvine şi propaganda luterană nu pentru că ortodoxismul lor ar fi fost mai puternic. oarbă. Toate acestea la un loc dădeau un aliaj atât pag 69 din 281 .Coridoare de oglinzi de ritual magic cu sensul pierdut devenit formă frumoasă. stau şi mă întreb dacă în opoziţia dintre frumoasa biserică a Bolniţei şi urâta hardughie a catedralei aş fi optat la fel de pasionat dacă estetica ar fi fost de partea acesteia din urmă. dacă nu cumva opţiunea mea este numai estetică. Revenind la mânăstirea Bistriţa. să zicem. de strămoşi. catolicii au înţeles perfect asta. îmi răspund că prezenţa unei capodopere apusene între aceşti munţi m-ar fi făcut fericită. întregul ritual ortodox tradiţional.

desigur. inuman chiar în perfecţia sa . oricât de echitabilă şi de operativă. că stăteam la judecată în faţa unui creier electronic -. o anumită nelinişte. Pentru că nu puteam să nu ne înfiorăm la gândul că depindeam de o maşină. Şi. deci. probabil. ne umilea într-un fel nou. o emoţie ilogică.neomenesc şi. mai mult teoretică. creştea în noi în aşteptarea răspunsului mecanic anunţat printr-un bâzâit rău prevestitor. care trebuia doar să recunoască sau nu anumite persoane puse în urmărire. dar plină de ameninţări. deşi era vorba. dintre două state americane unde spre pag 70 din 281 . de un mecanism simplu. Poliţişti manieraţi şi indiferenţi ţăcăneau cifrele legitimaţiilor noastre româneşti pe clapele impecabile ale computerului şi aşteptau apoi cu detaşare verdictul.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . iar această dependenţă. cu o suspectă precizie.ne-au fost luate paşapoartele care urmau să fie trecute prin faţa unor ordinatoare.Coridoare de oglinzi SUSPECTĂ PRECIZIE Îmi amintesc.capabil să ne decidă soarta. necunoscut şi plin de presentimente. ciudat de clar. deosebire de alte asemenea puncte pe care le depăşisem fără măcar să oprim . sentimentul pe care l-am încercat la frontiera.

Coridoare de oglinzi autorului admirat şi căutat cu lăcomie? Nu cumva între personajul acela. jurnale întrerupte. într-un destin obsedat de opera pe care trebuia să o nască şi care urma să-l rezume la modul ideal? Şi cât de importante pot fi pentru cercetătorul de mai târziu nişte întâmplări care n-au fost destul de importante. pentru a intra în opera celui ce le-a trăit chiar? De altfel. aproape că nu există punct comun. dacă ar trebui să decid. atunci nici măcar nu sunt eu autoarea acelor pag 71 din 281 FĂRĂ APĂRARE Departe de a mă gândi cu speranţă şi de a visa la o eventuală posteritate. elev mediocru. îndrăgostit întâmplător. fiu indiferent. artişti. Acestea sunt lecturile biografiilor de scriitori. care ar putea să nu înceteze în clipa în care cenzura mea asupra lui va înceta în mod fatal. interesul pentru persoana mea. şi. şi acei scriitor sau savant sau artist.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . nu mai păstrează nici una din vechile celule cu care intrase în acel ciclu vital. pe de altă parte. desenat astfel din linii întrerupte şi trudnice. în sfârşit cunoscut.de fapt . mă cuprinde aceeaşi violentă milă pentru omul fără apărare. din şapte în şapte ani trupul nostru. singurele palpabile. dar e sigur că portretul obţinut este al . oameni pentru care viaţa nu a fost decât timpul necesar realizării unei opere. s-au pe care au hrănit-o şi i s-au opus în egală măsură? Nu desfăşurat într-o continuă grabă şi neatenţie. mă înspăimântă într-o asemenea măsură încât. de fiecare dată.singură interpretare verosimilă sunt. idei bizare. Există situaţii în care gândul de mai sus îmi revine în minte cu o pregnanţă aproape bolnavă. atunci în clipa producerii lor. scrisorile trimise iubitei sau memorii către autorităţi. complet nou. Nu susţin că toate acele amănunte şi nuanţe nu întregesc un portret. aş fi în stare să optez împotriva perenităţii cărţilor mele de teamă că supravieţuirea lor ar putea fi corelată cu acea oribilă şi indecentă disecţie a vieţii din care au izvorât şi a căror . expus cu atâta cruzime pe altarul cunoaşterii şi impudorii generale. cap de familie stângaci. cumva toate acele aspecte. Dar dacă e adevărat că în continua reînnoire a vieţii. însemnări dramatice ale unor evenimente devenite fără importanţă. verificând acelaşi impas al refacerii unei existenţe altfel decât prin opera în stare s-o rezume şi să-i dea coerenţă şi sens. Citesc de fiecare dată despre notele obţinute la şcoală sau despre fugile de acasă. mărturisiri ale rudelor sau evocări ale colegilor. slujbaş insignifiant. pe de o parte. pentru că toate acele ipostaze s-au desfăşurat numai în timpul oboselii sau absenţei adevăratei lui meniri. întâmplător şi aproape abulic. cunosc puţine lucruri mai deprimante decât răsfoirea propriilor mele documente trecute: scrisori vechi. mai mult presupuse. savanţi. Evidenţa mă obligă să recunosc că eu sunt cea care le-a scris şi totuşi nimic mai străin decât acel personaj suferind de dureri uitate şi drame de neînţeles.

Şi acelaşi lucru se va petrece bineînţeles şi de acum comun cu mine numai cărţile în stare să se continue şi să se lege între ele. dar de neşters. purtând acelaşi nume şi obsedată de aceleaşi pagini. şi mă intimidează ochii deschişi ai copiilor în care fără să ştiu aş putea să imprim o imagine nesemnificativă. De aceea sunt exasperată de răspunsul la scrisori. mi-e frică de cei care ţin un jurnal. mă inhibă mărturisirile. ci o cu totul Ana Blandiana . La bătrâneţe voi fi cu totul alt om.Editura Liternet 2003 scrisori exaltate şi a acelor însemnări banale.Coridoare de oglinzi altă fiinţă. care va avea pag 72 din 281 . înainte.

Totuşi. 8.. ci un talent care trebuie exersat şi piere în lipsă de antrenament. spectacolul e mereu acelaşi.chiar dacă în alt fel decât noi – calitatea unei lumini. A fi bun nu este o calitate. ci o secreţie a timpului care devine devine verde prin simplul fapt că e adâncă. să aibă fiecare cât mai mult spaţiu. i-am găsit dimineaţa aranjaţi inteligent în aşa fel încât să încapă cât mai bine. Adevăratul merit este să descoperi părţile urâte ale unei lumi care se lasă cucerită de tine. tatonând precaut cu cele două rânduri de antene mari şi neliniştite centimetrii de aer din faţă. moartea. existând în sine nu ca urmare a faptului că ai fost respins sau că nu ai avut succes. s-a arătat deodată dezamăgit şi parcă mirat că lumea nu e aşa de solidă pe cum credea. deci. ci chiar de dorit. părăsindu-l. dezgustul dezinteresat..Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . aruncaţi unul peste altul. cu liniştea ei. mi s-ar părea nu numai neînspăimântătoare. cu cochilia atârnându-i într-o parte sau într-alta ca o scufie de beţiv. Imaginea fantastică a unei imense săli în care toţi dorm. nemaijucându-mă cu viaţa lui... de unde nesfârşita nostalgie cu care îmi aduc aminte întâmplările şi amănuntele copilăriei. când ea s-a desfăşurat în plină mizerie şi teroare postbelică. să observi în plin triumf grimasele de admiraţie ale celor ce te aclamă. 3. şi ei ştiu când să aplaude în somn. Iată o rigoare pe care un grup de oameni îngrămădiţi într-o odaie nu ar fi atins-o: s-ar fi găsit cu frumos prin simplul fapt că trece. după cum apa mării un număr dintr-o mulţime. Peştii lăsaţi seara în ligheanul cu apă. atât cât se poate şi cât îi este suficient. nu un reflex al frumoaselor timpuri de altădată. înghesuiţi. dar au somnul dresat.. în sărăcie şi frică. pag 73 din 281 .. când i-am întins un beţişor mai solid s-a căţărat pe el fără să se întrebe dacă nu-i o cursă. 4. în umilinţe şi dureri?Aura care înconjoară tot ce a fost atunci este. 5. Un melc înainta trudnic prin iarbă.Coridoare de oglinzi siguranţă unul mai puternic care să ceară mai mult decât i se cuvine. Dacă morţii ar simţi . Se grăbea deodată. Oare de ce. intensitatea unei frunze. 7. N-am reuşit niciodată să mă gândesc la mine ca la FRAGMENTE (ANTIJURNAL) 1... Şi nu sunt deloc sigură că nu e aşa. 6. iar când am lăsat vreascul din mână. 2.

Şi atunci. Mi s-a părut întotdeauna că îmi sunt mult prea mult mie eu singură şi că oricum n-o să-mi ajungă întreaga viaţă pentru a mă cerceta. Din pudoare şi din oroarea faţă de cei ce. dar unul mai adânc. înlocuindu-le perfect şi născând chiar ideea inutilităţii originalelor. deconspirat numai de complicatul joc al oglinzilor aproape paralele. Singurătatea. Feminitatea unor femei seamănă acelor bijuterii atât de scumpe încât sunt ţinute în seifurile băncilor. zilele negre când Shakespeare însuşi mi se pare zadarnic! 15. 17.. Pentru a fi bun cititor de poezie trebuie să te ţii cu precauţie la o oarecare depărtare de ea. să te aşezi în locul din care să nu ţi se pară nici orbitoare. în vederea creaţiei. Luaţi o tulpină şi veţi vedea cât de uşor se îndoaie şi se rupe când e verde şi ce rigidă şi dură devine odată uscată.Coridoare de oglinzi 14. Ceea ce nu seamănă cu obişnuitul nu e înţeles. O. deşi sunt femeie. iar artistul care pare să facă o opţiune strict estetică este în ultimă instanţă tot un moralist. nefiind. viaţa e numai adaptare şi înţelegere.. Nu e un loc comod şi nu e uşor să nu deznădejde şi totul se deformează şi devine monstruos. lipsită de importanţă. moartea e doar împotrivire şi refuz. 12. 10. trebuie să te opreşti în punctul din care lumina cade asupra ei potrivit. 11. Dintr-un fel de pudoare am făcut întotdeauna tot ce-am putut pentru a nu se vedea din înfăţişarea şi din felul de a mă purta că sunt poet. chiar dacă e mai simplu decât obişnuitul. făceau tot ce puteau ca să pară că sunt. în afara speranţei. deşi cred că sunt destul de scriitor ca s-o fi putut face. Duritatea şi forţa sunt mai aproape de moarte decât de viaţă. Răul care în clasic este exprimat cu mijloacele Ana Blandiana . Astfel răul este identificat cu urâtul. în timp ce copii impecabile sunt purtate în numele lor în lume. Nici chiar geniul nu poate ţine loc de bun-simţ. 16. nici aluneci din punctul ideal. puţină frumosului devine în modern oribil nu numai în sens moral. pag 74 din 281 . Nu am avut niciodată curajul să creez alţi oameni. 13. ci şi prin modalităţile estetice de exprimare. Puţină oboseală.Editura Liternet 2003 9. Nici să nasc. Lirismul şi singurătatea mea nu vor putea fi acuzate că au contribuit la incomprehensibilitatea universului. ca armă. Puterea vieţii stă în fragilitatea şi plasticitatea sa. ce rost ar fi avut să pierd timpul pentru a aduce pe lume pe alţii pe care n-aş mai fi avut timp să înţeleg.

De altfel. corpul căruia îi este cald sau frig) oboseşte de propria sa spiritualitate. Numesc poet pe cel pe care.nu a dispărut niciodată din mine. care o priveam nu era nici pe departe asemenea aceleia cu care o privesc astăzi în amintire. un fapt în stare să declanşeze aceeaşi revelaţie. unde nu există reziduuri (şi nu există nici intoxicaţia prin exces pe care numai ele o dau).Editura Liternet 2003 18. albii false şi lacuri de acumulare – un râu. rămânând mereu în afara determinărilor numai dumnezeiasca. Dacă mă gândesc bine. Privitul din realitate ajunge la saturaţie relativ repede (deşi se poate relua mereu de la capăt. fără să descopere sticla izolatoare.idealul meu de odaie. în timp ce în imaginaţie. până la mine. 23. 22. 25. în timpul cât am stat la mare. cu toată primejdia lupului de sub dantele. făcând dâre prin praful din odaie. în vis. numai suportul ei material (ochiul care clipeşte. A fi şi a şti că eşti sunt două lucruri atât de deosebite. şi ciuguleşte minute în şir. cu multe ochiuri. când pleacă. simt cum urc înspre mine. cu lupul ascuns sub scufie dantelată. de opuse chiar. brusca topire a zăpezilor. Arta de a stăpâni seamănă artei de a conduce prin baraje. Ciudat. ci libertatea. ca şi cum s-ar fi pag 75 din 281 mă văd prea tare . lăcomia cu Ana Blandiana .că sunt prea înaltă. Mi s-a . încearcă să ciugulească din mâncarea mea aşezată între geamuri. materială. este aşezat lângă un geamlîc larg. incoruptibila ploaie şi înfricoşătoarea. îngrădindu-mise în felul acesta nu modestia. are aerul mulţumit. 20. citindu-l. în stare să descopere la fel de eficace totul.Coridoare de oglinzi părut întotdeauna că sunt privită prea mult. încât foarte rar reuşesc să fie stăpânite de acelaşi individ. trebuie să existe un gest. contemplaţia în sine poate fi prelungită la infinit. artistul nu este interesat decât de primul verb. la fel de proaspăt). dincolo de metafora copilărească. Gravura medievală . De obicei. Dintre toate pozele cărţilor de poveşti pe care trebuie să le fi văzut mi-a rămas în minte din copilărie o ilustraţie la "Scufiţa Roşie". în care patul bunicii. un fel de vrabie mai colorată.incitant şi nemaiîntâlnit . 19. ilustraţia aceea este . prin care pătrunde o lumină enormă. 21 Sentimentul din copilărie . că 24. O pasăre. un gând.în care savantul îşi trecea ca printr-o pânză spartă capul prin cerul cu stele pentru a vedea dincolo de aparenţa lumilor mecanismul îngheţat al universului – şi sentimentul că.

fără să . Drumul era foarte alunecos şi totuşi reuşeam să mă duce la cea mai severă modestie. ci că are misiunea de a epuiza toate ramurile. Veveriţa.Coridoare de oglinzi 30. m-a cuprins frica. ecouri ale unor adevăruri 27. Am fost întotdeauna un popor cu foarte multă răbdare. o minune sau numai un accident care să mă împiedice. existenţiale. care alerga pe ramurile nesfârşit de lungi şi de numeroase ale arborelui. apoi se întorcea şi o lua pe alta..marea catedrală din Bordeaux a cărei construcţie durase patru secole: că e neterminată şi că e făcută . Asta până în clipa în care. străfunde. cădeam la cea mai mică mişcare. Atât de mulţi ani am avut oroare de ideea că aş putea deveni cândva adult (eram atât de convinsă că se va întâmpla ceva pe drum. 29. să treacă de la sine. ci intensitatea ei. Subiectivul trece în obiectiv şi nu mai poate fi ţinut în frâu. Poţi să suferi pentru o jignire cât ar suferi altul pentru un cataclism. prea puţin probabil. din toată agitaţia. 33. plăcerea jocului. Nu avea aerul că vrea să ajungă undeva.).în grabă. fără să excludă totuşi. şovăi. cu prea multă răbdare.Editura Liternet 2003 săturat. 26. 31. De altfel. Ca şi în atâtea rânduri. pierzându-mi pentru o fracţiune de secundă echilibrul. descopăr în Caragiale. misiune pe care şi-o îndeplineşte conştiincioasă şi grăbită. Nu-mi mai amintesc din acea perioadă decât propriile mele povestiri despre perioada aceea – povestirile nu realitatea pe care o povesteau. Din acel paralizată. 32. încât faptul că am devenit totuşi mi socoti o greşeală de interpretare.privită din exterior . Incapacitatea mea imaginată se transformase într-una reală.înclinarea noastră de a aştepta. o iluzie optică a celorlalţi. de a lăsa lucrurile să se coacă. pentru a nu-l moment am fost incapabilă să mai înaintez un metru. suferi de multe ori după ce ţi-a devenit indiferent obiectul şi chiar cauza suferinţei.culme a culmilor! . pag 76 din 281 se pare prea nefiresc. Conştiinţa că pot să-mi pretind mie însămi orice Ana Blandiana . în capătul căreia se întorcea din nou. Mi se întâmpla ceea ce li se întâmplă toreadorilor care sunt omorâţi numai după ce îi cuprinde teama că vor fi omorâţi. punând piciorul hotărât. eram înaintez aproape normal. transcrise în registru comic. parcurgea creanga până la capăt. "Ai puţintică răbdare" nu este decât văzută în oglinda băşcăliei . Ciudata impresie pe care o lăsa . 28.. Importantă nu e cauza suferinţei.

Două portrete ale împăratului Tiberius. taie fără milă aerul din jur. pe atât de blânda vale a Loarei. semănând atât de emoţionant cu ale noastre. trăind. cu toţii. în adolescenţă vorbim mereu în numele vârstei. Frumosul ca funcţie a neînsemnatului. pare astfel numai graţie dimensiunilor sale reduse. La San Sebastian am vizitat Muzeul poporului basc. de dispreţ şi descurajare. însinguraţi fără a reuşi să fim singuri. la asemănătoare celei a omului de Cro-Magnon. iubind. simţindu-se bine. mai târziu se dovedeşte important numai ceea ce ne desparte. ca şi aceea de solidaritate pe care o subînţelege. şi altul de maturitate. Descoperirea instrumentelor de tortură şi a temniţelor medievale de la Loche. chiar. treptat. ţărăneşti. este atât de exclusiv specifică tinereţii. încât nimănui nu-i dă prin minte să vorbească despre "generaţia celor de şaptezeci şi cinci de ani". Unul din paradoxurile lumii moderne este că ne simţim. cu liniile muiate de oboseală şi înţelepciune.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Interioarele 34.A vedea ca într-o oglindă măritoare" – înseamnă a vedea monstruos. ci în faţa faptului . Contribuţii la o istorie a civilizaţiei. de lână şi lemn. 35. La început ni se pare esenţial numai ceea ce ne apropie pe unii de alţii. chiar sub camera lor. chefuind.evident. 39.Coridoare de oglinzi (latină sau de altă natură) şi nesemănând cu nici o limbă de pe pământ. 40. şi perplexitatea nu atât în faţa perfecţiei cruzimii. O sală întreagă cu cranii având o deformaţie bazică specifică bascilor. de netăgăduit. .. Noţiunea de generaţie.. mai târziu ne convingem tot mai mult că despre ceea ce nu se vorbeşte nici nu există. mărit. la douăzeci de metri mai jos. din voinţa lor. şi totuşi incredibil că regii francezi îşi închideau duşmanii chiar sub ei. să rămână frumos sau că ceea ce pare frumos. cunoscută ca atare în anatomie. încordată.. 37. făcând elementară cunoştinţă cu acest popor straniu căruia îi aparţin picturile de la Altamira şi care a rămas nestrămutat de pe acele locuri din cea mai adâncă preistorie. 38. cu linii ascuţite prin care ambiţia. Două busturi mai elocvente decât zece tomuri de istorie . 36. în timp ce aceştia mureau. concentrată.premisa şi concluzia unui triumf. a căuta urâtul şi deformaţia – de unde s-ar putea trage concluzia că nimic din noi nu este destul de frumos ca. vorbind o limbă impenetrabilă la orice influenţă galeriile Uffizi din Florenţa: unul din tinereţe. Înţeleg din ce în ce mai limpede că maturitatea pag 77 din 281 .

cu cât e mai fără motiv. femeile". privindu-se în remuşcări. fără greş. în alte condiţii. fiecare cadru prin care treceam cu o credinţă atât de sigură că nu le voi mai pag 78 din 281 . 47. încât te întrebi ce zeu special şi capricios. fiecare stradă. pentru că. câte o vară cu ceaiuri fierbinţi şi guturai mă fac să mă întreb dacă nu suntem prea siguri de noi şi de mecanismul perfect. 43. 42. aşa cum nu pot să spun fără să roşesc "noi. casele memoriale au rămas templele în care sufletul nostru mai ia oglinzi măritoare. ele îşi cântă nu numai slăbiciunea de a fi nemuritoare. însă. eternitatea. templele sunt mai frumoase. o obligativitate umilitoare şi profund necinstită posibilităţi. Într-un secol lipsit de religiozitate. a refuza această maturitate nu cumva . 46. O bucurie cu atât mai completă. Nu pot să spun "noi. la realităţi intime şi misterioase.Editura Liternet 2003 înseamnă obligativitatea de a opta între regrete şi Ana Blandiana . responsabil cu trăsnit şi întâmplător. împarte victoriile împotriva morţii în felul acesta cunoştinţă de sine şi se descoperă ideal.Coridoare de oglinzi 44. Periferia nu există decât în funcţie de un centru acceptat şi fixat întotdeauna mai mult sau mai puţin arbitrar. sufletul nostru rămâne acelaşi? 49. Ce este o călătorie dacă nu o încercare de a vedea cum. Câte un revelion făcut în pardesiu. 45. în mod ciudat. pentru că îţi cere să alegi între la fel de necunoscute nu este un semn al tinereţii. Ruine. experienţa anilor anteriori nu folosea la nimic pentru că arbitrariul zeilor putea oricând dicta altceva. Lumea pe care am văzut-o eu este. Dacă 41. al naturii. ci al incapacităţii de a trăi. fără să-i fi schimbat vreo nuanţă sau vreun accent. sunt sigură. Nemurirea e o noţiune contradictorie care îşi dezvăluie feţe nebănuite şi adesea atât de surprinzătoare. am privit fiecare privelişte. Fără să-i fi adăugat ceva. poeţii". 48.ceea ce ar fi cu adevărat paradoxal – aceasta este chiar uluitoarea definiţie a tinereţii. Popoarele primitive nu erau niciodată sigure că primăvara va urma iernii. fără să roşesc. de fiecare dată mi se pare că fac aluzie la lucruri care nu pot fi rostite cu voce tare. ci şi puterea lor omenească de a muri câte puţin. redate naturii. mai frumoasă decât adevărata lume.

ştiu cum arată şi unde se află pe harta oraşului. încât a trebuit să o ia ciobanul în braţe. galeria uimire. Ciudat e însă faptul că în acel moment problema casei nu mă obseda. viitorul se transformă direct în episcopilor de pe la anul 1000. Am desenat-o pentru că am văzut-o cu precizie. o singură figură. care se simte chiar în sărăcia lor adesea extremă şi chiar în inima tragediei pe care. când nu poţi fi sigur că nu e vorba doar de schematismul ascetizant. la fel de brusc şi inexplicabil. împlinirii. ci şi un ideal de fericire. că ea a apărut fără s-o chem. ca pe un mesaj pe care nu reuşesc să-l descifrez. Şirul nesfârşit de portrete fascinante prin inexplicabila lor sinceritate: după o încăpăţânată cercetare.o hârtie pe care făcusem planul unei case utopice. Păstorul stătea lângă apă şi supraveghea trecerea oilor care. cu indicaţia camerelor şi chiar a mobilelor. încă de atunci. până la limita în care. ceva din nostalgia mea viitoare. că le vedeam pentru prima şi ultima oară. În muzeul catedralei din Toledo. 53. În defileul cu umbre stinse de asfinţitul apropiat. iar acum ţin în mână şi privesc cu schema unui vis. nu se poate să nu le fi împrumutat. când mi-a revenit în minte – aşa cum vine în somn un vis. bizantin. pag 79 din 281 . încât nu se poate să nu le fi văzut mai frumoase decât erau. cât mai departe. de altfel. o turmă de oi traversa râul şi începea să se caţere pe versantul dimpotrivă. În cele din urmă a rămas una singură care lăsase mai multe zeci să-i treacă înainte şi acum se inhibase cu totul. Mi-am amintit momentul exact când am desenat-o. 52. ca în icoanele catolice. fiecare. dar mai originale.Coridoare de oglinzi ca şi cum ar exista şi m-ar aştepta.pusă ca semn la volumul de povestiri pe care îl citeam săptămâna trecută . am reuşit să găsim o singură 51. fără ca nimic să-l fi pregătit . Am găsit .Editura Liternet 2003 revedea. şi aceea aparţinând unui adânc ev mediu. o casă destul de modestă de altfel. până astăzi. cu o atât de intensă dorinţă de neuitare. Mediterana reprezintă nu numai un ideal estetic. ei au inventat-o. ne place să împingem transformarea viitorului în prezent trecut. 54. Apoi. îşi dovedea cu acest prilej personalitatea proprie: unele stăteau cuminţi şi săreau reglementar când li se spunea. fără să mi-o doresc. plan detaliat. al figurii.casa ideală în care mi-ar plăcea să locuiesc. cu două camere dând într-un hol terminat printr-o seră. Ana Blandiana . Există în noi o continuă tendinţă de amânare a nemairămânând destul timp. altele căutau singure vaduri mai complicate. am uitat-o. figură nemarcată de vulgaritatea neiertătoare a setei de putere. Oamenii ţărmurilor ei au talentul de a trăi. 50.

La început i-am auzit numai loviturile surde ale ciocului în scoarţa salcâmului.pe cât de subiectiv. o carte prea împodobită îmi trezeşte să-i mângâi. Se succedau. în realitate. ca pag 80 din 281 . să se datoreze totul pereţilor de pământ care se solidarizează cu pământul muiat de ploaie şi. Scrisul e spirit. îmi place să le citesc fără grijă pentru copertă şi legătură. pentru că îmi imaginam că. să le aşez apoi în pasiune.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .care. eleganţa excesivă mă jenează. i-aş mângâia şopârle şi şerpi. Mai mult.Coridoare de oglinzi dragi ediţiile populare. muncită de 55. întâlnindu-i. greierii există ca să exprime efortul haosului de a fi frumos. 59. lasă impresia că ar putea-o face din moment în moment. bibliotecă mândră de faţa lor îmbătrânită. la ţară ploaia şi frigul transformă şi interioarele. dar îmbrăcată cu mare atenţie. nu am gusturi suspiciuni. Respiraţie şuierătoare a cerului extenuat de stele. În copilărie nu-mi era frică de lupi. chiar dacă nu au curajul să se moaie ei înşişi. să am voie să le îndoi. dar mi-era groază de râme. se mai află încă în vigoare. nepretenţioase. dar s-ar putea. într-un asortaj perfect. Sunt inversul unei păsări: păsările dorm în zbor. bibliofile. pe atât de logic . Nu-mi plac cărţile prea frumoase. totul se năclăieşte. eu zbor în somn. "Acela care îndură nedreptatea este mai fericit decât acela care o comite". nu şi prin preţiozitatea formei. 58. în ceea ce mă priveşte. Mi-s textului. Ediţiile rare mă emoţionează numai prin raritatea haina materială pe care o îmbracă mi-e indiferentă. În timp ce la oraş ploaia este aproape indiferentă. 61. deşi nu e cu nimic mai mult decât atunci când e soare. ca şi cum răul ar fi mai uşor de suportat prin faptul că nu foloseşte nimănui. lei şi alte fiare. chiar dacă noroiul nu pătrunde în casă. ne consolează de milenii un faimos paradox socratic. O ciocănitoare: ca o femeie nu prea frumoasă. să le trântesc enervată. să plâng pe ele. prea îngrijit pentru a nu atrage atenţia şi a nu părea artificial. 57. la fel de bine. Ilustraţiile mă indispun. lipsa de logică şi chiar lipsa de consecvenţă a nedreptăţii mi se par mai greu de îndurat decât simpla ei existenţă. un element al peisajului spiritual mai mult chiar decât al celui fizic. S-ar putea să fie vorba numai de o impresie subiectivă. 60. Iată un criteriu al spaimei . cunoscut şi inevitabil. 56. totul pare murdar. lipsa de sens. pentru că simţeam că n-aş fi fost în stare pe blană şi i-aş îmblânzi.

încât nu mai lasă loc vanităţii. încât nici moartea nu trecea în transcendent. existenţă (şi aceea infinit încăpătoare de experienţe şi de pag 81 din 281 . Apoi am văzut-o.Editura Liternet 2003 loviturile simfoniei a cincea de Beethoven. o dovadă sfâşietoare a inconsistenţei lumii. ca şi cum direct.la câte o pauză mai mare între valuri . Orgoliul meu este atât de mare. materială. apoi din par în par.Coridoare de oglinzi Conştiincioasă.toată grădina. Credinţa ei nu se dilua în metafizic. imediat. 63. zăpăcindu-se şi ciocănind automat şi în stâlpii de beton ai 64. brânza pe care mi-a dat-o mie ar fi hrănit-o pe mama ei căreia de mult îi e foame în groapă. la aracii viei. eram. 65. că a murit. 67. ci rămânea compactă. graţioasă. 62. duşmănoasă aproape: "Dar morţii mei să nu mănânce nimic? Că o sta biata maică-mea căscată în groapă şi-o tot aştepta ceva!" Nu glumea şi nu o spunea ca pe-o datină sau ca pe-o superstiţie. trecând pedantă şi comică în metodologia ei din pom în pom.ca şi cum ar fi lipsit prea mult timp şi acum are prea multă treabă . bluză albă imaculată şi veston negru cu mâneci dungate în alb. atentă. Linguşirea tinerilor de către bătrâni. Ana Blandiana . Controlează grăbită şi habotnică . cărora li se citeşte pe faţă inutilitatea şi dispreţul faţă de ei înşişi pe care nu şi-l mărturisesc niciodată. cu o asemenea intensitate. poartă un costum prea excentric pentru hărnicia ei: pantalonaşi şi tichie roşii. 66. La protestele mele mi-a răspuns. să meditez asupra întâmplărilor şi faptelor al căror martor pasiv. dar oglinditor. Dacă n-am fi convinşi că ne mai aşteaptă o încercări) nu ne-am putea permite (instinctul nostru de conservare nu ne-ar îngădui) să o risipim atât de prosteşte pe aceasta. 68. Oricum. impresionantă la început. dar care se amestecă indigest cu dispreţul faţă de ceilalţi.dându-mi emoţia că nu mai vine respiraţia următoare. apoi plictisitoare şi enervantă chiar prin sârguinţă şi previzibilitate. serioasă deodată. atunci când nu aveam dreptul să decid nimic şi tot ce-mi rămânea de făcut era să contemplu. ci ca pe-o realitate tangibilă. paradoxal. Vecina Mita mi-a dăruit două bucăţi de caş. Pasionată. Am observat că cea mai acută senzaţie de libertate interioară am avut-o. Oamenii ce fac munci adevărate sunt în mod evident mai frumoşi decât ceilalţi. spalierului. Marea respirând ca un om în somn şi din când în când .

s-ar fi întrerupt firul unui telefon care.prezentul şi chiar viitorul .ca pe un trecut.cu a expresie nespus de comică. Îmi amintesc "Prizonierii" lui Michel Angelo de la Academia din Florenţa (felul în care unul încearcă să-şi smulgă capul din bolovan şi se ajută cu ambele mâini. care mă lătraseră. 71. scriu. e mort. să priveşti totul . mai mult chiar. aşa cum nu m-am simţit încurcată decât în faţa celor mai slabi decât mine. 72. Nu vezi şi nu înţelegi decât ceea ce ai fi în stare să fii tu însuţi.trecutul. pe care i-am dezarmat vorbindu-le şi care acum stăteau pe arătură descumpăniţi. între moarte şi somn există o cât de mică asemănare (şi nu se poate să nu existe vreuna) nu văd de ce m-aş teme. cu lăcomia îngustării clipei absolut ireversibile. nu m-am simţit intimidată decât în faţa celor mai tineri decât mine şi nu mam simţit vinovată decât în faţa celor mai puţin norocoşi decât mine. Te înconjoară atâţia oameni câţi ai fost în stare să creezi. 73. iată trei lumi existând paralel şi opunându-se una alteia. deşi elementele care le formează sunt aceleaşi şi întâmplările prin care trec neschimbate. Descopăr astfel. Brusc. ca sentimentul imprevizibilului şi nesiguranţei ce însoţesc întotdeauna faptele care nu numai că nu s-au întâmplat. neînstare să se transforme în nimic: iată trei feluri de a exista în lume.ca pe un prezent. Am fost de atâtea ori fericită în somn. de parcă ar fi spus: "Cine dracu ne-a pus să ne băgăm în treaba asta care nici măcar nu ne priveşte?" 75. ci fără măcar să o fi bănuit cu o clipă mai înainte. Nu numai eu este un altul. în aceeaşi măsură şi în aceeaşi singurătate. prin asta. 74. tot atâtea încercări de a crea alte variante posibile ale propriei personalităţi.Editura Liternet 2003 69. totul încetează. furibunzi.ca pe un viitor. dar nici nu se ştie dacă se vor întâmpla vreodată.nu exagerez deloc . privesc (de altfel. ca şi viitorul . în care nimic nu se poate schimba şi care are totul prezentul şi chiar trecutul . ruşinaţi chiar . Sunt fericită: citesc. celebrei afirmaţii rimbaldiene. reversul . Să priveşti totul .Coridoare de oglinzi şi ceilalţi sunt eu. încât dacă Ana Blandiana . undeva în centrală. Ceilalţi nu sunt decât tot atâtea proiecţii în afară ale propriului eu. cu farmecul plin de nostalgie al lucrurilor imuabile. nici înfăţişarea. felul pag 82 din 281 nimic să se fi întâmplat între timp. nu şi-a schimbat nici locul în cameră. cu sentimentul futilităţii absolute. deodată. fără ca şi cum. încurcaţi. Întâlnirea la întoarcerea din pădure cu cei doi câini. doar că nu mai are ton. să priveşti cunosc oare alte coordonate ale fericirii?) şi. 70. Ciudat.

pe aceeaşi cracă. De când există lumea. Uimitoare sugestie a porumbei bătrâni. înainte de care universul întreg. mohorâţi. mi s-a părut întotdeauna emoţionantă.şi umilinţa . certaţi probabil. 80. ci faptul de a fi putut să existe. ca o garanţie că speranţa nebună a atâtor milenii are un minim punct de sprijin.Editura Liternet 2003 în care un altul calcă .într-un imens efort – afară din pământ. zilele în care pare că sufletul îmi e plecat undeva (nu ştiu unde şi nu ştiu pentru cât timp). Astăzi. Sunt lucruri atât de serioase. iar în aşteptarea lui trupul vegetează într-o stare care se deosebeşte de moarte numai prin provizorat! 77. Nu respect straniul decât dacă are curajul să se lase cuprins . Ce înaltă părere avem despre noi. felul în care un altul vrea să-şi desprindă spinarea din blocul imens) şi îmi dau seama că ceea ce mă copleşise de fiecare dată acolo era certitudinea că smulgerea aceea din piatră era de fapt o naştere.Coridoare de oglinzi stâncă. Dar cine ar putea spune care sunt resentimentele unui simbol? 82. 83. o facere a lumii. Pentru că nu faptul de a fi dispărut a fost socotit esenţial. 76. o societate înţeleaptă. nevoia de a crede că a existat cândva o lume perfectă. duşmănoşi. când ar putea însemna pag 83 din 281 . Poate că pietrele nu fac decât să doarmă şi ele. că o asemenea lume este totuşi posibilă pe 79. trezesc. eu însămi. care n-a pierit măcinat de propriile boli. aproape fără culoare. ci înghiţit de furia geloasă a valurilor. aşezaţi unul lângă altul. dar noi nu avem destul timp ca să prindem şi clipa când se ce a fi uman înseamnă a fi bun. dormind. să citesc sau chiar să mă ocup cu adevărat de alte treburi mai puţin grele sau importante). În pomul din faţa geamului meu stau aproape tot timpul. Pentru secundele efemeridei. cea mai mare problemă a deştepţilor este cum să se facă înţeleşi de proşti. 78. 81. nimicul ar fi fost de piatră.să-şi asume un sens. Ana Blandiana . un univers bun. stăteau la zece metri distanţă. încât nu pot fi spuse decât în glumă.umilit şi amplificat prin umilinţă . închişi dezolării. sunt mai minerală decât o piatră. cu penele ponosite. aşa cum nu admir arta decât dacă are curajul . doi dar neobosiţi în tandreţea lor. pe ramuri diferite. Ce tânără aş fi dacă aş putea să-mi şterg din viaţă zilele în care sunt incapabilă să fac ceva (să scriu. Nevoia de a crede în Atlantida.între limitele normalităţii. din moment fiecare în sine.

91. Basmul "Frumoasei din pădurea adormită" atunci când rămâne în urmă suficient pentru a-i putea des cifra întâmplările. de pitici. nu mai sunt în stare să-i disting textura şi nuanţele. nu pentru a preîntâmpina ceva. Nu pot să văd viaţa pe care o trăiesc acum. Mă îndoiesc doar că există o cale practică pentru a face să înceteze această teoretică vinovăţie. în acelaşi timp. Lumea văzută la microscop este mai fantastică şi. 88. ci pentru a mă putea înţelege de pe acum. În moartea fiecărui om .Coridoare de oglinzi cum. ci pentru că. mai adevărată decât lumea văzută cu ochiul liber. mai mult chiar. Îmi amintesc poziţia ideală în care. dimpotrivă. 90. nu pentru că în tine s-a schimbat ceva. 89. Iată un adevăr care a pag 84 din 281 . 85. cum Ana Blandiana .există ceva revelator. ţi se conferă brusc alte dimensiuni decât păreai să ai până atunci. citind întinsă. Totul se petrece ca şi cum aş fi lăsată să văd numai atunci când există certitudinea că voi vedea convenţional. nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalţi. că iluzia trezirii nu putea fi rostită decât în basm. ca o alternativă scufundare în abisuri de culori diferite. aşa nu pot să văd un lucru aşezat prea aproape de ochi.Editura Liternet 2003 atâtea alte lucruri! 84. aceeaşi siluetă normală primeşte cu totul alte dimensiuni. sau chiar de aceea . N-am ştiut nici odată dacă evidenţa repetării istoriei trebuie să mă deprime sau să mă încurajeze. aşezată într-un rând de uriaşi sau. atunci când se îndepărtează suficient pentru a-i vedea contururile. Aş da orice ca să ştiu cum voi muri. pe deasupra cărţii se vedea marea şi privirea le părăsea pe una pentru alta. 86. o lumină care demască sau aureolează drumul parcurs. Există momente în care simţi că îmbătrâneşti brusc. Nu există spectacol mai înălţător decât acela al unei solidarităţi în numele adevărului şi al demnităţii. Iar dovedeşte că o ţară întreagă cufundată în somn nu este o imagine nouă şi o realitate inedită.oricât de accidentală. 87. nu mai sunt în stare să-mi amintesc gesturile infinitezimale şi tresăririle care declanşaseră totul. mediul pe care eşti proiectat schimbându-se. ceea ce pare a fi o descompunere a realităţii. Nu mă îndoiesc nici o clipă că sunt vinovată de tot ce se întâmplă. nu este decât descoperire mai exactă a ei.

O bursă a umorilor. odată cu sfârşitul anotimpului pornesc exaltate. ţipând senzual în zboruri oloage care nu ţin mai mult de câţiva metri dar în care se recunoaşte ereditatea şi nostalgia migrării şi nedomesticirii.capacitate de fericire. Cine nu ştie că succesul face parte dintre acele noţiuni importante numai în măsura în care nu pot fi atinse? 96. distinctiv plete aurii şi ochi albaştri. Le privesc cu deprimată admiraţie: ridicole şi neputincioase. cu valorile impuse tuturor şi trăsăturile cunoscute de toţi. distrugând-o pe aceasta. şi zile în care nu poţi să plângi pentru nici un motiv. revolta împotriva propriei condiţii şi elanul eliberator. la fel de mult. revolta să se 97. Duioşia. pentru ca. mirosul propriei lor sălbăticii. care toată vara au păscut paşnice şi terestre. Acelaşi gest te jigneşte profund sau te lasă indiferent. netransformată în ceva. m-ar mai oare la fel de aplecată asupra destinului lui? 98. de fapt . ci pentru că resursele preocupa oare.Coridoare de oglinzi cum fiarele răspândesc un miros. ca şi suferinţa poate obosi. Dacă aş aparţine unui popor mare. fericirea în stare pură. oricât de derizorii. neîntrupată în nimic este obositoare. La un studiu atent. Ce dovadă a relativităţii care stăpâneşte ironică în însuşi domeniul absolutului! 93. 92. Sufletul se simte bine numai în pag 85 din 281 Spleenul claselor înalte repetat pe toate treptele istoriei ca şi vieţii fac imposibilă continuarea ei. Gâştele. În Coran. Fericirea neconvertită în lucru. ci şi o redusă . Luna de miere se dovedeşte o noţiune lipsită de plural nu pentru că răutatea şi greutăţile lumii şi interne ale fericirii sunt limitate şi toxice prin exces. îngerii exterminatori au ca semn Ana Blandiana . ca şi nervii. Stigmatul răului este deci reprezentat exact prin elementele care pentru noi simbolizează blândeţea serafică şi binele pur.mult mai redusă. melancoliile societăţii de consum generalizează acest adevăr dinspre psihologie spre istorie. Mult mai importantă decât faptele este dispoziţia sufletească în care intervin. istoria inspiră spaimă aşa realitatea. A fost inventată o suprarealitate mai rea decât consume lăsând realitatea neatinsă. este chiar otrăvitoare. 99. 95.Editura Liternet 2003 trecut fără nici o modificare din ştiinţă în literatură. aş fi . Avem nu numai o redusă capacitate de suferinţă. 94. Sunt zile în care cauţi cu disperare un motiv ca să poţi plânge. au totuşi tăria de a-şi trece în faptă. soarta poporului meu.

Editura Liternet 2003 trecere, în hoinăreala între stări. 100. Răspunsul funcţionarei căreia îi solicitasem

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi 105. Totul e să găseşti locul propice privitului. Nici

prea aproape, nici prea departe de ochi nu se vede corect. miercurea o dovadă şi întrebasem când pot veni după răspuns: "Joi nu, că e mâine, vineri e zi scurtă; sâmbătă nu lucrăm; luni e prima zi a săptămânii. Veniţi marţi." 101. Motanul - care contempla cu un aer filosofic şi transcendental un porumbel aflat pe o creangă prea înaltă pentru a-l putea înhaţă - şi revelaţia că superioritatea metafizică poate izvorî şi din incapacitatea de a învinge în celelalte planuri, mai joase. Suferinţa spiritualizează deci fără discernământ, într-o democratică devălmăşie, pe toţi cei pe care îi atinge. 102. A fi prieten înseamnă infinit mai mult decât a

106. Incapacitatea mea de a urî este de fapt o slăbiciune izvorâtă din surplusul de imaginaţie. Nu pot să urăsc pe nimeni pentru că întotdeauna, înainte de a ajunge la ură, ajung să înţeleg motivele celuilalt, mă imaginez în locul lui şi, chiar nedându-i dreptate, ajung să înţeleg de ce o face. Iar această înţelegere îmi slăbeşte reacţia, mă împiedică să-l pot urî cu putere şi să pot lovi cu forţă, înainte de a răspunde unei lovituri, înţeleg motivele pentru care am fost lovită, şi nu mai pot avea, în ripostă, forţa iraţionalului. Este, de altfel, motivul pentru care intelectualii nu au fost niciodată reputaţi luptători. Tot de aici decurge imposibilitatea noocraţiei. Ei, intelectualii, pot fi folosiţi ca specialişti, dar ura aparţine întotdeauna altora. 107. Nu faptul că mint, ci faptul că încearcă să pară sinceri mă scoate din minţi.

Câteva fărâme aruncate într-un talger al balanţei care de la facerea lumii încearcă să echilibreze cele două verbe despre care s-au scris şi se vor mai scrie atâtea cărţi.

avea prieteni; a fi drept este, evident, superior lui a avea dreptate; a fi liber este mai important decât a avea libertate.

care se mişcă mereu şovăitor între a pretinde mai mult decât merită şi a cerşi mai puţin decât are dreptul.

103. Omul nesigur de el şi lipsit de repere exterioare

pag 86 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi prostănac sau cu dulăul cumsecade. Nu e nimic nou în filmuleţele de animaţie pe care le urmărim înseninaţi o clipă, ele însele sunt vechi de decenii şi le ştim cu toţii pe de rost, copii, seară de seară? Tocmai previzibilitatea lor este dar era ceva nou în basmele pe care le ascultam când eram

NEVOIA DE BASM
Mult timp, ani de-a rândul, faptul că îmi plăceau desenele animate aparţinea pentru mine aceleiaşi categorii dulciurile. Intram în cofetării sau mă aşezam în faţa televizorului cu aceeaşi bucurie puţin ilicită, ilicită nu pentru că mi-ar fi fost interzisă de cineva, ci pentru că reprezenta o diferenţă faţă de ceilalţi şi deconspira apartenenţa la o altă vârstă, nemărturisită. O vârstă de care - şi asta făcea delectarea mea contradictorie, picantă - eram de fapt nu numai jenată, ci şi mândră. Deşi, la drept vorbind, în sinea mea ştiam prea bine că îmi plac desenele animate nu pentru că sunt prea copilăroasă, ci pentru că am început să obosesc, întoarcerea spre maniheismul basmelor şi-al luptelor dintre motani şi şoricei nu era din păcate o dovadă că nu ieşisem din copilărie, ci una că încercam să mă salvez întorcându-mă la ea. Dar, ani de zile, indiferent de motivaţii, locul întâi pe care îl ocupau desenele animate în ordinea preferinţelor mele tv a fost un element care mă deosebea de adulţii din jurul meu. Ei bine, observ cu uimire cum, încetul cu încetul, această deosebire se subţiază şi dispare, şi asta nu pentru că pasiunea mea pentru filmele cu animale de carton ar fi în scădere. Observ cum tot mai mulţi din prietenii mei se aşază cuminţi în faţa micilor ecrane la orele de întâlnire cu ciocănitoarea buclucaşă, cu răţoiul nostime şi puţin ruşinoase ca şi faptul că îmi plăceau

liniştitoare, tocmai faptul că fiecare personaj îşi urmează drumul desenat o dată pentru totdeauna, tocmai faptul că cei slabi şi simpatici sfârşesc invariabil prin a învinge este încurajator. Nevoia de basme, care în copilărie era nevoia aventurii de până la victoria binelui, este acum nevoia de a revedea la nesfârşit această iluzorie dar clară victorie, necomplicată Maniheismul a fost întotdeauna o formă a oboselii. de nuanţe, neînceţoşată de îndoieli.

pag 87 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

CENTRUL UNIVERSULUI
Într-una din ultimele seri ale drumului de întoarcere peste ocean, bătrânul nostru coleg de masă ne-a invitat, după cină, la o bere şi am stat de vorbă despre Italia, despre Sicilia, despre America. Conversaţie destul de dificilă, pentru că vorbeşte un amestec de siciliana şi de engleză învăţată după ureche. Se întoarce în satul lui pe câteva luni, aşa cum a mai făcut-o de trei ori în cei douăzeci de ani de când a plecat în Statele Unite. Acum are acolo toată familia (inclusiv soţul fetei lui, pe care a venit şi i l-a ales el din Sicilia), are două case în New York, două pensii (una de la stat şi una de la Companie), nu ar vrea să se mai întoarcă în Sicilia, toţi ai lui sunt în America şi, de altfel, se simte acasă acolo din moment ce - ne explică el - în America sunt 37 de milioane de italieni, în timp ce în Italia e o populaţie nici chiar dublă: 54 de milioane. Şi, totuşi, din tot ce spune, este evident că pentru el satul lui a rămas centrul universului, numai pe cei de acolo îi bârfeşte sau îi laudă cu patimă, ştie pe toţi oamenii mari care s-au ridicat din satul lui, ştie ce lucrări de amenajare s-au mai făcut în sat, ce drame sau ce întâmplări s-au mai consumat de la ultima lui întoarcere, îl ascultam, în barul saloanelor de clasa a doua a transatlanticului, îl ascultam pe acel cetăţean al New York-ului, pe acel biet învingător, cu un sentiment pe care mi-l amintesc şi acum de sfâşietoare milă.

pag 88 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi a fost creată pentru perpetuarea spiţei lui Menelaos, sau această frumuseţe a dus la distrugerea şi la moartea celor

CALITATEA CA VINĂ
Culegeam zmeură într-una din zilele trecute, alegeam cu grijă bob cu bob şi-l puneam în coşuleţ, iar aroma, şi gustul, şi culoarea fructelor urca prin simţurile mele argumentând perfecţiunea lumii. Atunci, bucurândumă de toate, fericită în mod complet - adică purtând ca o abia străvezie, argintie umbră a intensităţii şi vinovăţia propriei mele fericiri - atunci mi-a venit în gând că toată frumuseţea, şi mireasma, şi dulceaţa care mă atrăgeau pe mine se opuneau, de fapt, prin însăşi această atracţie, legilor inflexibile ale supravieţuirii lor şi ştirbeau, deci, din punctul lor de vedere, perfecţiunea universului. Dar care era punctul lor de vedere? Presupunând că, aşa cum ne învaţă naturaliştii, singurul lor scop era supravieţuirea, farmecul extrem devenea o piedică în calea realizării ei; fascinându-mă cu roşul lor acut, cu aroma lor amânătoare de patimi, ele mă convingeau să le culeg şi mă determinau să le mănânc, reducându-şi astfel, în mod evident, şansele însămânţării. Din acest punct de vedere, deci, calitatea nu se dovedea a fi decât un defect, perfecţiunea nu era decât o vină. Dar dacă nu supravieţuirea era prelungirii în timp, asigurată oricum de toate legile acerbe urma urmei, cine ar îndrăzni să susţină că frumuseţea Elenei ale conservării, natura mai voia să demonstreze ceva? La singurul lor scop? Dacă dincolo de necesitatea

chiar a lui Paris, când cu toţii ştim că, dimpotrivă, excesivă, din jur. În mod evident, obscurele forţe care făcuseră posibilă uimitoarea ei perfecţiune voiau să demonstreze prin Elena cu totul altceva decât capacitatea de reproducere a totuşi de a fi riscat: frumuseţea în sine. speciei, ceva mai inutil şi poate mai primejdios, dar demn Iar ceea ce admitem pentru Elena nu văd de ce nu am admite pentru bobul de zmeură. De ce nu mi-aş imagina că tulpinile fericite de-a fi fost în stare să-l producă sunt mândre de admiraţia cu care eu îl culeg şi îl pun în coşuleţ, de lăcomia cu care îl adulmec şi îl gust? Şi chiar dacă nu s-ar putea opri să nu învinuiască roşul acut şi mireasma amânătoare de patimi de deturnarea sensului primordial înspre inutile şi poate primejdioase victorii, regretul lor nu ar atinge în intensitate orgoliul de a fi fost în stare să creeze asemenea capodopere. La urma urmei, pierind din cauza ei, bătrânii Troiei nu se puteau împiedica să se bucure la vederea Elenei şi s-o binecuvânteze, ne spune Homer.

pag 89 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi se numără, desigur, printre cauzele, atât de evidente încât nici nu se mai văd, ale acestei uluitoare încăpăţânări, ale acestei solidarităţi chimice, trecute în celule şi atomi. Nu ştiu dacă este un merit, dar sunt sigură că este un miracol, în 1918 s-a găsit în sfârşit, forma, acceptată de toate popoarele, care a îmbrăcat conţinutul unităţii noastre atunci, într-un elan de impecabilă democraţie, cu România care făcuse tot ce-i stătuse în puteri, în tragic eroism şi supremă inteligenţă, pentru a le merita. Dar această apoteoză - a cărei simplă evocare ne urcă lacrimi exaltate în gâtlej - nu era pentru noi decât legalizarea prin semnătura marilor puteri, victorioase sau înfrânte, recunoaşterea de către celelalte popoare, bucuroase sau nu, a unei realităţi străvechi şi neschimbate, de care nici un român - ce mândrie! -, în nici o mărturie rămasă - de-a lungul secolelor, nu s-a îndoit. dintotdeauna. Toate provinciile locuite de români s-au unit

NEÎNDOIALA
Înainte de a fi fost o dată în istorie şi o sărbătoare în calendar unirea, unitatea, indivizibilitatea poporului român a fost o taină şi un miracol. Nu faptul că ne-am unit la jumătatea secolului nouăsprezece şi la începutul secolului douăzeci îl celebrăm, gâtuiţi de amintiri şi de emoţii, ci faptul că de-a lungul celor două milenii care au fost încununate astfel nu ne-am îndoit niciodată că suntem una, că suntem de nedespărţit, într-o Europă alcătuită ca într-un joc de puzzle din fragmente orgolioase, gata să se risipească şi să-şi revendice dreptul la diferenţă, noi n-am vrut să fim diferiţi, ci neschimbaţi, noi ani rămas vorbitori ai aceleiaşi limbi şi purtători ai aceleiaşi credinţe. Este destul să te gândeşti la amintirea ducatului de Bretagne care se împotriveşte încă limbii franceze; la Scoţia şi Ţara Galilor care abia dacă sunt - şi nu întotdeauna - Anglia; la dialectul din Veneto care nu poate fi înţeles la Napoli şi la dialectul sicilian care nu poate fi descifrat de un toscan; la Bavaria, atât de deosebită de Saxonia; la îndârjirile de autonomie ale Cataloniei - pentru a înţelege că unitatea provinciilor româneşti, păstrată de-a lungul atâtor secole de stăpâniri străine şi violent divergente, este un fenomen care scapă legilor devenirii istorice şi se constituie în simbol. Motivele, explicaţiile şi supoziţiile sunt numeroase: psihologia de insulă şi sentimentul că numai noi suntem dintotdeauna aici

pag 90 din 281

originea socială. la rândul ei. prin absurd .dacă nu încercat să-mi închipui cele patru ore de călătorie ale unor oameni satisfăcuţi de viaţa şi destinul lor. satisfăcut de protest şi mândru de îndrăzneală: rând pe rând. fiecare îşi interpreta cu măiestrie aria necazurilor. nimic unul despre altul. încât. Tot ce-am reuşit să-mi imaginez a fost o enormă plictiseală prin care tristeţea nu mai putea să picure. evident. nu ne cunoşteam profesiunea. o mare libertate de mişcare ideilor şi sentimentelor noastre. Rând pe rând. cât de vitală ne era descurajarea! Timp de patru ore.Coridoare de oglinzi epuizat focurile de artificii.a acestei constante ar lăsa un gol care cu greu ar putea fi umplut cu altceva. Doamne.mi-am spus. încât sunt sigură că dispariţia bruscă . încântător.ca la începutul acestor rânduri . Dar. cumva nefericirea este izvorul şi condiţia fericirii şi am întreaga forţă sufletească pentru această elocventa şi ÎNTR-UN COMPARTIMENT La urma urmei. şi a cărei simplă expresie poate înlocui viaţa şi îşi este de ajuns.şi. o oboseală a tonului. bucurie. humorul nu şi-a am fi fericiţi. O atât de mare parte a spiritului nostru este pag 91 din 281 . pentru o clipă.enervările topite în anecdote şi tristeţile eşafodate în teorii nu sunt. adresa. iar acest perfect. desigur. oare. invulnerabil anonimat dădea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . După primele minute. am început să vorbim. tristeţea nu şi-a oprit emisia înaltă a sunetului purificator. nici o secundă nu s-a simţit o slăbire a ritmului. situaţia familială. întrupări a nemulţumirii în cuvânt. asemenea artei? Artă ce izvorăşte din durere pentru a putea izvorî. palavragiii tovarăşi de drum . mAtât de strălucitor şi de fericit era rezultatul acelei am întrebat . fermecătorii. cât de fertilă se dovedea insatisfacţia noastră. Îmi amintesc o întâmplare banală dintr-un tren: Călătoream împreună cu alţi cinci inşi într-un compartiment. timp de patru ore. desigur. privindu-mi scânteietorii. Eram şase oameni necunoscuţi care trebuiau să rămână închişi mai multe ore într-un compartiment. fiecare îşi folosea puternică autoexprimare care părea să-şi fie suficientă sieşi. gradul de cultură. ideile n-au încetat să-şi rostogolească valurile ameninţătoare. revolta nu mai avea ce visa şi humorul nu-şi mai găsea locul. în care fiecare a reuşit să-şi epuizeze ziarele şi revistele cumpărate şi să le arunce în plasă. o scădere a tensiunii. Nu ştiam. Dar atunci . Nici unul dintre noi nu era fericit. mă întreb dacă am fi mai fericiţi dacă ocupată şi se hrăneşte cu nemulţumirea.

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi ieşirea de serviciu, sunt pereţii lipsiţi de ferestre din jurul staţiei de benzină unde eroul îşi umple rezervorul sau poliţistul ia informaţii, sunt barăcile înalte în dosul cărora în promisiuni argotice şi sărutări stângace. maşinile parcate neglijent adolescenţii îndrăgostiţi schimbă Aşa cum toate popoarele lumii spală rufe, dar numai în Italia rufele flutură albe şi victorioase în cerul tuturor ferestrelor, toate casele de pe pământ au un spate mai America spatele acesta se vede despotic, mai imperativ decât intrările principale, Am cunoscut revenind cu o insistenţă şi masochistă şi dintr-un gust al neglijenţei cultivat cu încăpăţânate. campusuri fermecate metropole extraordinare; New York-ul este uluitor, San Francisco - fantastic, Chicago - impresionant, New Orleansul - plin de nostalgie, Boston-ul - plin de nobleţe, Philadelphia - încărcată de istorie, Los Angeles - de iluzii; dar dacă ar trebui să-mi apară în vis un oraş american, n-aş vedea nici zgârie-nori îndrăzneţi, nici coloane impunătoare şi elegante, ci aglomerările acelea ilogice de pereţi sparţi parcă pe furiş de uşi dosnice, suprapunerile acelea întâmplătoare de barăci şi antrepozite rănite de lumina zilei, acceptate cu indiferenţă, dătătoare de singurătate. decrepit şi mai puţin îngrijit decât faţada, dar numai în

UN CADRU
M-am întrebat adesea în ce măsură amintirile mele de dincolo de ocean, irizate, alunecătoare, topite în sentimente subiective şi în senzaţii irepetabile, coincid cu atât de limpedele serial de sâmbătă seara, cu norocoşii şi ghinioniştii care evoluează sub privirile noastre împăcate de masa festivă, cu poliţiştii duioşi şi mafioţii perverşi, cu bunii învingători şi răii învinşi, cu poveştile complicate şi încâlcite care reuşesc să se încheie cu toate explicaţiile de rigoare la sfârşitul episodului şi al cinei. Mi-e greu sau imposibil să răspund. Am cunoscut o Americă mai banală şi mai secret senzaţională decât poate prezenta schema fixă a unui serial, o Americă în care nu se vedeau nici bogaţii, nici săracii, nici hoţii, nici vardiştii, în care casele nu aveau garduri şi uşile nostru de studenţi şi profesori era sinuciderea, veche de trei ani, a unei fete. Şi totuşi, există în serialul de sâmbătă seara ceva, o imagine care apare mereu şi pe care o cunosc bine, care m-a frapat şi m-a obsedat şi acolo, o imagine, un cadru care apare mereu dincolo de eroii implicaţi în complicate subiecte, şi care pentru mine e adevăratul subiect. Este imaginea spatelui caselor, sunt acei pereţi înalţi şi golaşi, stingheri, de o urâţenie prea evidentă ca să mai sară cuiva în ochi, sunt cadrele acelea sterpe şi pustii prin care delicventul urmărit fuge după ce s-a salvat prin nu aveau chei, iar ultimul fapt divers petrecut în orăşelul

pag 92 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi aventură, ca pe un irepetabil mister. Aş ţine minte şi aş descrie apoi pe larg aroma aceea senzuală, de fruct şi de înfoind sărbătoreşte văzduhul şi greierii, greierii sonorizând, alcool, plutind aproape materială în aer, lumina aceea jilavă

NOAPTE DE AUGUST
Stăteam într-un hamac legat între doi pruni, într-o noapte de august cu cerul suspendându-şi rotund deasupra mea stelele coapte, extraordinar de umede şi de apropiate, de mari, în întunericul compact, nemurdărit de becuri. Stăteam într-un hamac legănat de august şi de bărăgan, în noaptea mirosind a prune căzute-n alcool, în noaptea vuind de greieri. Cum aş putea să povestesc această beatitudine, cum aş putea să numesc această fericire? Mă legănam uşor şi la fiecare mişcare prunii subţiri se arcuiau şi lăsau să cadă peste mine o ploaie dulce, cu pocnet surd, de prune, în timp ce stelele făceau noaptea mai moale, mai afinată, şi greierii îşi ţipau fără odihnă şi fără îndoială triumful de a exista. Vuia văzduhul, vuia iarba, vuiau crengile de cântul lor neîntrerupt şi neşovăitor, şi eu mă legănam în victoria lor, mă legănam. Rareori îmi fusese dat să simt în mai mare măsură liniştea, întreruptă numai de cântec, a Universului, rareori frumuseţea lumii decât în noaptea aceea din august, din Bărăgan, dintre stele, prune şi greieri. Şi mă gândeam: dacă hamacul acesta ar atârna într-o pădure tropicală, dacă prunii ar fi necunoscuţi la noi şi greierii ar fi ciudate fiinţe exotice, n-aş uita toată viaţa această extraordinară noapte ca pe o nemaiîntâlnită înţelesesem mai adânc şi îmi asumasem mai intim

dând ecou întregului univers, suficient sieşi şi viu. Dar totul era cum nu se poate mai obişnuit: un cer de vară în Câmpia română, câţiva pruni şi greierii. Totul era acasă. Totul era tangibil, repetabil, posibil oricând. Dar a fi la tine (într-un loc, într-o situaţie, într-un timp, în propriul tău trup sau în propriul tău suflet) nu este chiar o condiţie a fericirii? Nu trebuia să descriu nimănui nimic. Cine nu cunoaşte cântecul greierilor sau pocnetul prunelor căzând? Nu aveam nevoie de cuvinte. Şi iată acest element cu adevărat inedit mă împăca definitiv cu propria mea fericire, îmi permitea s-o accept fără remuşcări. Greierii îşi făceau cu prisosinţă, în locul meu, datoria.

pag 93 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

MAI SUBTIL
Scriam cândva despre impresia de modestie şi sobrietate aristocratică a Veneţiei. Revin asupra acestei păreri. Nu e vorba despre modestie, ci despre un lux mai ascuns, mai subtil, mai calculat. Faţadelor somptuoase ale Veneţiei le corespund proporţionată austeritate, contrastând plin de efect cu podoabele şi luxul interior. O subtilitate suplimentară se ghiceşte şi în felul în care, spre deosebire de dogi, Medici nu se lasă adulaţi de artiştii cu care se înconjoară, sau cel puţin nu au aerul că o fac. Portretele lor sunt sobre, modeste, aproape severe şi dacă revin sub penelul maeştrilor o fac pentru a da capete de expresie, nu imagini idealizate. Şi astfel, printr-un ultim, genial oportunism, reuşesc să cucerească, democratic, şi eternitatea. aici exterioare de o stranie şi perfect pe care o lasă Florenţa după strălucirea

pag 94 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi de snack-baruri elegante, cu scaune înalte şi ospătari impenetrabili, localuri aseptice, pe pereţii, ascunşi sub tapete lavabile, ai cărora nu mai atârnă inscripţii filosofice. Şi dacă această transformare este, fără îndoială, un semn fie el chiar deprimant - de civilizaţie, lipsa cunoscutului cartonaş, cu majusculele sale grijulii şi interdictive, rămâne pentru mine puternic nostalgică şi neîncetat ambiguă. tonomatelor cu melodii prefabricate şi recomandabile, n-o să ştiu niciodată dacă lipsa ancestralei interdicţii este un argument al îngăduirii cântecului sau un semn că nici nu se mai pune problema lui. Pentru că, pe scaunele graţioase de la bar, în faţa

CIVILIZAŢIE
Existau în Clujul anilor '60 mici localuri mizere, cu câte câteva mese acoperite, de muşamale imunde, aşezate în faţa unei tejghele înalte, învelită într-o tablă zincată veşnic udă, pe care paharele cu alcool erau aşezate direct, ude şi ele, după ce fuseseră trecute sumar pe sub robinet. Pe pereţii zugrăviţi cu ruloul, deasupra unui brâu de ulei, alături de lista de preţuri prinsă în pioneze, întâlneai fără greş un acelaşi carton scorojit, cu două găuri prin care trecea o sfoară prinsă într-un cui, un acelaşi dreptunghi lunguieţ pe care scria cu aceleaşi majuscule tipărite o dată pentru totdeauna: "Cântatul interzis", îmi amintesc şi acum fascinaţia pe care o exercitau asupra mea cele două cuvinte, hotărârea plină de aplomb a interdicţiei unei atât de puţin probabile culpe. Şi totuşi, dacă stau să mă gândesc bine, mă fermeca, faptul că, în mod serios, reglementat, cântatul era pus în discuţie. Nu se interzice ceva ce nu există, în mod paradoxal, interdicţia era o dovadă irefutabilă a existenţei cântecului, a faptului că el poate să tulbure, sau poate să fie periculos. "Cântatul interzis" era pentru mine un triumfător argument al dorinţei vii, neînvinse, de a cânta. Nici la Cluj, nici în altă parte nu mai există acele simpatice şi promiscue cârciumi cu preţuri infime şi anunţuri revelatoare. Mizeria şi intimitatea lor a fost înlocuită treptat tocmai faptul că se lua în considerare această probabilitate

pag 95 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi şi sensurile cuprinse aveau să fie până la urmă universal admise, astfel încât, încetul cu încetul, a putut fi orânduită o poveste logic articulată şi neînspăimântătoare. Anul nou la 1 ianuarie (într-o dulce, festivă, finală confuzie, întinsă pe 1 martie, a fost unificat abia în secolul al XVI-lea în data revelionului de astăzi (răzgândită, temporar, în Franţa revoluţiei, septembrie). Anul nou nu este astfel, desigur, decât o aceeaşi clipă, faptul că trecem. Iar această întoarsă în calendarul republican la 22 o întreagă săptămână), în Bizanţ la 1 septembrie, în Rusia la care se sărbătorea în Europa medievală la 25 decembrie sau

CRONOLOGII
Capacitatea de a sesiza timpul, de a-l împărţi, făcându-l astfel inteligibil, de a-l organiza pentru a-l putea stăpâni aparţine omului numai începând de pe o anumită treaptă a dezvoltării sale istorice şi a cuprinderii sale filosofice, este semnul distinctiv şi revelator al existenţei unei civilizaţii. Faptul că totul curge - fără întoarcere pentru individ, dar ciclic pentru univers - faptul că acelaşi soare naşte mereu alte dimineţi şi acelaşi cer nemişcat este cutreierat de stele mereu mişcătoare, în clipa în care a fost descoperit de om a constituit nu numai o dovadă a forţei de nezdruncinat a morţii, ci şi un argument că, la rândul ei, moartea nu este decât un fragment strict necesar, dar poate neglijabil, al vieţii. Indiferent dacă facerea lumii s-a întâmplat în anul 3761, cum credeau vechii evrei, sau, încă şi mai înainte, în anul 5509, cum socotiseră bizantinii, indiferent dacă începutul numărătoarei pornea de la această prezumtivă geneză sau numai de la întemeierea Romei (753 î.e.n.), sau de la data primei Olimpiade (776 î.e.n.), oamenii au simţit nevoia - dincolo de ficţiunea punctelor iniţiale - de a organiza într-un mod, oricât de arbitrar, nesfârşirea, de a pune o ordine, oricât de discutabilă, în haos. Împărţit de astronomi şi calculat de matematicieni, timpul devenea mai supus şi trecerea lui mai suportabilă. Detaliile structurării aveau să fie puse de acord mai târziu, amănuntele reţinute

convenţie, dar este convenţia de a ne aminti cu toţii, în unanimitate, această universală revelaţie, dă clipei, oricât de convenţionale, o indiscutabilă măreţie şi un nobil frison. Infinitezimala, dar conştienta oprire pe muchia dintre ani dă trecerii noastre mai departe sensul unei, chiar dacă discutabile, opţiuni şi transformă ceea ce ar părea numai silnică trecere prin maşina fără oprire a timpului în curajul, chiar dacă riscant, de a o lua mereu de la capăt. colosală

pag 96 din 281

în timp ce mileniile homerice ne sunt familiare şi le ştim pe de rost intrigile şi legendele. din care s-a păstrat numai atât cât trebuia ca să mai sugereze măreţia trecută sau chiar proiecţia ei exagerată în conştiinţa noastră. mortar şi cărămidă roşie. aşezat ca o coroană muntelui şi cetăţii. crude şi grosolane în patimile lor înfrânate nu de prejudecăţi.Coridoare de oglinzi presupunând mai multe etaje. aşezată în diferite poziţii. rămase în picioare. ziduri între care s-au desfăşurat destine ambiţioase şi neliniştite. Am stat mult şi am lăsat seara să coboare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . alunecaţi în reveria mărturisea despre o viaţă dispărută demult şi ciudat de secretă lumii noastre. mai apropiaţi cu milenii. în timp ce ştim perfect cu cine l-a înşelat Elena pe Menelaos şi Clitemnestra pe Agamemnon. terminându-se în centrul de sus ca o cochilie sacră de melc. Au fost construite de bizantini pentru aşezarea cruciaţilor pierduţi prin lume şi terorizând-o cu fantasmele şi ambiţiile credinţei lor şi în ţesătura savantă a pietrei se mai simt încă urmele acelei depărtate nebunii. întrevedem abia. subţire. sfărâmiţate şi fixate în tencuială. peste noi. construite din cărămizi subţiri. strălucitoarea lume bizantină pe care o moştenim totuşi în atât de mare măsură. cadrele extraordinar cioplite în piatră ale uşilor şi. Nimic nu m-a impresionat la Mistra mai mult decât zidurile. Palatele din vârf sunt trecerea nenumăratelor vămi ale frumuseţii şi spiritului. indestructibila sa nefiinţă. un castel la care puteai să ajungi după splendoarea de altădată au mai rămas pereţii cu urme fantastice de frescă. ciudata lume a cruciaţilor. ci de spaime. Imaginaţi-vă un castel încercuit de mânăstiri ca de nişte strălucitoare ziduri de apărare împotriva răului. ale acelei umanităţi străine. din care au izvorât şi minunile noastre bucovinene. cu ochii pierduţi la cerul curat de vară care pătrundea prin orbitele zidurilor cruciate. Imaginaţi-vă un munte întreg. într-un joc tainic şi greu descifrabil de umbre umede topindu-se una într-alta. nelipsite de măreţie în fabuloasa lipsă de măsură a sentimentelor şi faptelor. bănuim abia. urmându-se una pe alta în cercuri concentrice. savant încopciate între ele. rotunjit ca un con şi acoperit de jur împrejur cu zidurile. broderii de pământ ars pe canavaua stâncilor tocmai asemenea ziduri imense cu ogive şi arcade largi. bolţile rotunde. ale unor palate şi biserici. Din . muntele-oraş continuă să existe şi să uimească numai prin perpetua. mai ales. ale acelor seminţii amestecate care omorau şi se lăsau omorâte cu patimă şi naivitate. care ABSENŢA LUI HOMER La o depărtare de cinci kilometri şi două milenii de Sparta. Mistra este o capodoperă a morţii. Pentru că. O pecete a tainei pag 97 din 281 acelei frumoase morţi de piatră şi pământ ars. dacă există încă măreţ şi fantastic. suind din treaptă în treaptă şi din edificiu în edificiu spre castelul din vârf. cu plămădeala lor din piatră necioplită. am stat mult.

dovedesc zguduitor că piatra nu egalează cuvântul în perenitate. La Mistra. inexplicabilă nici prin vechime. acoperă aproape magic o umanitate din care coborâm mai direct decât din cea antică.Coridoare de oglinzi ciudat! . moartea a profitat ingenioasă de absenţa lui Homer.pergamentul este mai rezistent decât mortarul şi stânca. nici prin lipsa documentelor. pag 98 din 281 . o umanitate căreia nu i-au lipsit decât scriitorii pentru a exista cu adevărat.Editura Liternet 2003 medievale. zidurile muntelui mort. că - Ana Blandiana . Palatele de la Mistra.

De sub întreprinzătoare. absolut. pe acest pământ unde mai luptă numai specii necunoscute de plante şi se mai aud numai săriturile eroice în aer ale peştilor. contemplator. iepuri şi lupi. în sudul fabulos şi intrat ciudat în timp al Dobrogei. cu muchiile îndulcite de vremi. ţestoase şi şerpi. cu podoabe şi duioasă şi înţeleaptă abandonare. luptelor şi veseliilor unei omeniri abia bănuite . numai ochi deschis mare. de sălcii. ale Dunării. cu frunzele cerate meridional. asaltată de armatele încă neistovite ale peştilor. o insulă în formă de seceră taie fluviul pieziş: Păcuiul lui Soare. imperial. rar o mai înşelătoare impresie. vii. răsunând de larma poruncilor şi vaierelor. strigătele sfâşietoare. ameninţătoare. insula se predă încet-încet arheologului. cu celebra Vicina. de un lirism greu. şi plopi. insulă de istorie apărată de istoria curgând în jur asemenea braţelor puternice. într-o Mircea cel Bătrân aparţine acum într-un mod pag 99 din 281 .îşi întindea palatele şi cazărmile. în dreptul dealurilor înviite de la Ostrov. cheiurile îngrămădite de corăbii şi străzile mişunând de neamuri. nod strălucitor al drumurilor comerciale şi-al efervescenţei acelui misterios şi exotic ev mijlociu. sensuri. Pentru că insula care a fost stăpânită de bizantini şi de impresionant. o cetate bizantină înfloritoare. clocotind anistorica frumuseţe a lumii. arheologilor. de arbuşti înalţi împodobiţi cu ciorchini rotunzi de un roşu transparent. urmele unor mereu repetate schimbări.Coridoare de oglinzi de monede şi de intrigi. stăpânită de ulmi şi salcâmi. insula pare să lunece prin timp paralel cu istoria. ale greierilor şi şpaclul arheologilor. neschimbat de milenii. totuşi. ale unor glorii. se pare. de măriri şi de ambiţii. mostră ingenuă a frumuseţilor lumii în care omul se descoperă uimit pe sine. pătrate. zidurile încăpăţânate ale unei istorii răzbătătoare mereu prin secolul zece ca să se opună valurilor pecenege şi cumane. pietrele albe. Lungă şi îngustă. bisericile şi tarabele. tufele de scaieţi şi de sub pletele muzicale ale sălciilor. neatinsă de ea. cu vârfuri de săgeţi şi cuie ruginite de mileniul prin care au străbătut.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . locuită de mistreţi şi căprioare. de plante lungi agăţătoare. atent. evocator. răzuind straturile ţărânii. O cetate bizantină înălţată în Şi. bogăţii şi cruzimi trecute. identificabilă. Pământ amestecat cu monezi şi cu cioburi de amfore. se ridică la lumina soarelui. amestecate şi INSULA Între braţul Borcea şi Dunărea mare.

acel univers care visase exuberanţe. Niciodată GALBEN Străbăteam Câmpia Transilvaniei într-un vis colorat de frunze trecute senzaţional într-o strălucitoare senectute. şi galben-verzui. străbăteam Câmpia Transilvaniei într-o toamnă sedimentată din toate dorinţele neîmplinite ale unui an întreg şi izbucnite acum cu intensitate în galben. şi iar holde de porumb cu piramide neterminate de ştiuleţi intens luminoşi. înfloririle nerăbdătoare ale primăverii. acel univers exasperat de dor. roadele fuseseră mâncate de viermi şi din întreaga paletă a strălucirii nu mai rămăsese decât galbenul. mustind de dorinţe şi dorit mereu. şi galben transparent. mai frumoasă. nu atinseseră perfecţiunea acestui galben pag 100 din 281 .Coridoare de oglinzi simpla urmare a brazdelor suple. eflorescente.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . negre. munţi galbeni de sfeclă de zahăr pe câmp. istorii adânci şi amintiri de dinainte de naştere. numai galbenul împlininduse cu desăvârşire în moarte. în atâta splendoare. şi galben bolnav. Pentru că galbenul era culoarea în jurul căreia se rotea. nici verdele puternic Ştiam că nu fusese niciodată. Străbăteam Câmpia Transilvaniei înălţată în galben. Din când în când. seve şi roade. prin mai frumoasă decât viaţa lor. modulat nostalgic la nesfârşit. Holde întinse de porumb aşteptându-şi galben culesul. şi nu-l mulţumise nimic. în evidenţă. iar în acea atât de lină. rău şi frumos prevestitor. şi galbenroşcat. florile se mânaseră. fâşii negre subliniind muzical supremaţia culorii şi trezind deodată în mine. de un galben solid. melodioasă. împăcat în sfârşit cu sine şi cu propria sa dispariţie. indisolubil. şi maroniu. de pământ gros. verdele fusese prăfos. Moartea frunzelor era. senzual al verii. străbăteam Câmpia Transilvaniei într-o amintire plutind pe valurile împădurite ale colinelor subliniate de turme. împăcată dispariţie. şi iar păduri rapsodiind auriu. de pământ arat proaspăt. păstos. fâşii lungi. nu-mi rămânea decât să îndrăznesc să sper că le seamăn puţin.

Poţi. o neaşteptată retezare a peisajului. Cred că ceva asemănător pag 101 din 281 . Eu sunt cea care de luni de zile nu mai gândesc decât ce bine va fi când voi termina. În clipa în care acţiunea legilor încetează. dacă voi termina la prânz. imaginându-mi cu idilice delicii clipa acestui punct final. acum? De fapt. obsesia neîntreruptă. în vidul produs se revarsă tot ceea ce forţa centrifugă a muncii reuşise să ţină la distanţă: spaima şi nesiguranţa. efortul aproape masochist. venea pe neaşteptate de fapt. Natura are oroare de vid. care eludau îndoiala prin simplul fapt că nu-i mai lăsau timp. nu e decât un gol. îngăduit şi oferit recompensă. dar care. eu sunt cea care ieri încă mă ale cărei repere nu le mai cunoşteau şi într-o libertate cu brusc încât mă face să mă clatin. s-o visezi cum va fi şi poţi să ţi-o aminteşti cum a fost. Tot ceea ce se vedea minunat şi interzis de acolo din tensiunea de dinaintea sfârşitului. dar limpezi. cum nu ştiu actorii VECTORIAL Nu cunosc moment mai descumpănitor. văzut de aproape. mai lipsit de echilibru şi chiar mai greu de suportat decât acela imediat următor terminării unei cărţi. această primă după-amiază liberă. care interziceau singurătatea prin simplul fapt că nu-i mai lăsau spaţiu. asceza aproape dureroasă aveau legile lor neiertătoare. Odată cu interdicţia s-a risipit şi aura timpului pierdut. eu sunt cea care azi dimineaţă încă visam cât de fericită va fi. Ceea ce părea să fie o apoteoză. tocmai pentru că fusese amânată mereu. oboseala şi urâtul. dar cine are destulă imaginaţie pentru a o simţi în prezent.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi tot eu cea care acum mă învârt fără rost prin netalentaţi ce să facă pe scenă cu mâinile. Fericirea aşteptată continuă să alunece pe poleiul atât de strălucitor al acestei împliniri şi e destul să întorc capul pentru a o descoperi cu stupoare în trecutul de unde se vedea aici. încordarea întinsă pe zeci de luni. pe care nu obosiseră să o spere. deci. azvârlindu-i brusc într-o lume care nu ştiau ce să facă. searbăd. suportă mai degrabă monştri. pe ani întregi ia sfârşit întotdeauna atât de trebuie să simtă cei eliberaţi din închisoare în ziua ieşirii. pe care o visaseră fără încetare. pentru a câta oară descopăr că fericirea este o noţiune eminamente vectorială? cameră neştiind ce să fac cu libertatea. fără rost. apare acum.Coridoare de oglinzi gândeam cât de plăcută va fi şi cât de sărbătorească ziua de azi. Munca fără milă.

Şi totuşi. Eminescu n-a făcut decât să consfinţească o tradiţie care se cristalizase încă înainte. morţii din camerele de spital sau de ospiciu. biruitor nu numai al cuvintelor.cu pag 102 din 281 talent. O victorie începută atât de inedit cu debutul târziu şi prin care maturitatea . acest zâmbet şi de noroc. acest poet.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Şi a crescut împotriva ei. într-o halucinantă vendetta. Am fost ţara poeţilor morţi tineri. el a inovat printre fapte cu îndrăzneală egală şi cu biruinţă mai fără cusur. neimpresionată nici de fulgerarea celui dintâi. Zecile de generaţii de poeţi învinşi au dat naştere. victorioasa inovaţie pe care Arghezi a înscris-o în istoria literaturii române. acestui exemplar. Inovator printre litere. ţara poeţilor născuţi şi smulşi devenirii. aceasta este marea. pentru prima oară talentul era înarmat până în dinţi cu toate armele de care dispuneau de obicei numai cei lipsiţi de cântăreţ sublim şi pamfletar teribil. lipsiţii de iubire izbucnească. care a purtat îngropate în sine osemintele tuturor poeţilor dinaintea sa. desigur. Operele stau alături cu şanse egale. geniul cu nefericirea şi talentul cu nenorocul. de ani. ci faptul că. călugăr şi tată de familie. Nimeni nu remarcă diferenţa şi nedreptatea. debutând la 47 . într-o încleştare neiertătoare. puternic şi neînduplecat. surprinzător. lipsiţii de avere şi de păcate. Până la el. Nu-l prevestea nimic. Dincolo de geniul răsucit al cuvintelor. dintre atâtea posibile posturi ale luptei. numai calitatea de victimă. Intelectual şi meşteşugar. fără bănuiala măcar că ar putea fi dospite savant şi "din putregaiuri. pentru prima oară. deodată. Arghezi. pentru prima oară robust. Suferinţele au importanţă în măsura în care se transformă în poezie. bube şi noroi". nu a fost o victimă. Istoria literară nu e nici ea mai sentimentală. mai talentat decât alţii. au făcut să LEGEA CONSERVĂRII POEZIEI Istoria are implacabilul obicei de a nu acorda circumstanţe atenuante. poezia şi destinul poetului se teşeau din petală amară şi lacrimă. Era. sub soarele negru al bolii lui. nimeni nu observă poezia care se transformă în suferinţă. lipsită de scrupule În această tradiţie a apărut. să aleagă mereu. nici de cu acelaşi drept de a se aşeza în balanţa ascuţit ca un brici incapabil să ierte. care nu a putut fi înfrânt. Zecile de generaţii de victime aproape voluntare. egal însetate de nemurire şi de neant. şi care avea să asimileze. Cei abia douăzeci de ani ai lui Cârlova şi cei mai mult de şaizeci ai lui Alecsandri stau alături. festivităţile senectuţii celui de al doilea. acest talent nu era lipsit de apărare. această crudă lege a conservării poeziei nu i-a împiedicat pe poeţi să mizeze pe mereu necâştigătoare destine.Coridoare de oglinzi şi de prejudecăţi. dar ce importanţă poate să aibă asta într-o ţară în care talent au şi fructele pe ramuri şi păsările în zbor? Nu numai faptul că avea mai mult talent îl deosebea de ceilalţi. cu obligaţii egale. ci şi al destinului.

Ana Blandiana . profunzimile şi precauţiunile ei . adolescentă până atunci. înţelepciunile.Coridoare de oglinzi pag 103 din 281 .a păşit pe scena. a poeziei noastre: o victorie pe care i-o iertăm destul de greu.Editura Liternet 2003 vicleniile.

încât. în ziua în care nemurirea ar fi demonstrată nimeni nu ar mai crede în ea. totul poate fi aplicat poeziei. substituind termenii.acele noţiuni pe care. oamenii s-au obişnuit să le scrie cu literă mare . Credinţa. tocmai pentru că nu sunt în stare să le definească. Binele. Adevărul. sferele lor se confundă într-o singură aură luminoasă şi salvatoare.Coridoare de oglinzi CONFUZIE M-a fascinat întotdeauna felul în care noţiunile supreme . privite de departe.precum stafia purtătoare de adevăr a tatălui lui Hamlet . dar se supun într-o asemenea măsură aceloraşi legi. un citat din care se înalţă . Poezia nu înseamnă acelaşi lucru.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pag 104 din 281 ." Iată un citat din Kierkegaard în care. "în timp ce-ţi pierzi timpul demonstrând nemurirea.au tendinţa să se verse una într-alta. Iar tot ce se poate spune despre unul dintre ele este valabil pentru toate celelalte. împingând lucrurile la absurd. şi să se contopească.străvechea frază taoistă: "A gândi poezia înseamnă a nega poezia". într-o halucinantă democraţie a metafizicii. credinţa vie în nemurire se stinge.

pe care n-ai fi în stare să-l suporţi dacă n-ai şti că în frigul tot mai sincer care-i urmează.Coridoare de oglinzi schimbătoare ale anului mereu trecător) şi peisaje de moloz PEISAJE Am traversat în viaţa mea peisaje de pământ (câmpii întinse modelând din ţărâna neagră. şi galbene. şi gazoane exultante. de aramă. am traversat munţi sterpi de scepticism şi puste încinse de neputinţă. de teamă să nu atingi prin ceaţă pe cel ce te-a rănit şi nu cutezi insultat. am traversat renunţări care nu mai pretindeau nici picurul de viaţă al ploii şi oboseli care opreau fluviile să mai curgă spre mări. şi roşii. iar frunzele se scutură stânjenite de târg. din plânset. din praf şi pulbere. înţeleaptă parte). am traversat în viaţa mea peisaje de metal (hale nesfârşite.). un peisaj în care prietenii îşi pleacă ochii în pământ şi te salută cu vocea îngroşată de ruşine.maiul inundaţiilor . am traversat în viaţa mea peisaje de grâu şi peisaje de noroi. am traversat livezi înflorite cu inconştienţă. de bronz.nedreptăţit printr-un peisaj în care nu îndrăzneşti să faci un gest. din cioburi. răbdătoare. peisaje de asfalt şi peisaje de sentimente. de la nisipul zgrunţuros de pe ţărmul apei negre a lacului Călţun până la bolovanii şi stâncile înălţând scrâşnit spre cer marginile crenelate ale căldării glaciare). suflete colorate şi tremurătoare. vreodată să-i uit.. de argint. de groază să nu jigneşti pe cel ce te-a .. am traversat în viaţa mea peisaje de apă (cine ar putea inventa ceva mai paradoxal decât frumuseţea acelei dimineţi însorite de mai . însăşi inima Transilvaniei scrijelată religios de arături) şi peisaje de piatră (grohotişuri uriaşe. mai insuportabil. Dar nimic nu e mai greu. Am trecut adesea în viaţa mea prin peisaje de sentimente. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului şi a arborilor şi indiferenţe care uscau şi ultimul fir de iarbă clin jur. untoasă. un peisaj vinovat şi capabil în orice clipă să-şi transforme vinovăţia în ură. şi lanuri coapte cu fatalism. steaguri pe nori şi odăjdii pe pământ. ale unui sat de pe lângă Galaţi?) şi peisaje de beton (zgârâienori minerali ai atâtor şi atâtor metropole construind cu stranie hărnicie faguri de ciment pentru mierea fragilă şi înstrăinată a fiinţelor noastre). în iarna care începe după el din nou.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mereu (munţii aceia ai cutremurului pe care nu ştiu dacă voi reuşi omeneşti şi manuscrise. şi alei entuziaste. am traversat în viaţa mea peisaje de frunze (verzi. înălţaţi strigător la cer din trupuri din cenuşă. spălate din apă. din aşchii.în care lunecam într-o barcă pe uliţele marcate numai de coroanele încărcate ale cireşilor şi de acoperişele ieşind vesele. decât să treci . mineralizate de vacarmul uneltelor şi de dogoarea cuptoarelor topind mirific substanţa încremenită a lumii) şi peisaje animale (dealuri întregi acoperite de oi sceptice şi împăcate cu universul căruia îi sunt numai o moale. pe tine pag 105 din 281 să rosteşti un cuvânt. de aur. peisaje de zăpadă. întinzându-se cât vezi cu ochii.

Coridoare de oglinzi pag 106 din 281 . Ana Blandiana . imaculate peisaje de zăpadă.Editura Liternet 2003 te aşteaptă întinse.

Coridoare de oglinzi intermitent de ceţuri şi stafii . descurajare mai există un gând viu. Săptămâni. acoperiţi de promoroacă şi încremeniţi de ger. fără nici o intenţie precisă. este speranţa că. An de an această exclamaţie. spre căldura artificială a odăilor. De fiecare dată. măreţi şi inflexibili în suferinţa lor în sfârşit demnă. a venit şi iarna. "Ei." Şi deodată nu se mai poate ascunde nimic. această acceptare.care preferaseră în mod absurd verii exultante răceala bănuitoare a acestui aer bântuit brusc şi fiind de fiecare dată semnul mirat al unei treziri. purtată de valurile colorate ale unui entuziasm mascând luminos dispariţii şi deznădejdi. anunţând o primăvară neplătită cu geruri. a venit şi iarna". sau înghesuit într-un autobuz. spune aşa. stând la o coadă undeva. spune deodată neutru. crezând că pot sări o etapă. nu remarc niciodată cine. exclamaţia impersonală. E vorba. de iluzia frunzelor prea strălucitoare pentru a-şi recunoaşte moartea. totul e urât. numai ca să zică ceva sau numai ca să nu spună altceva: "ei. obţinută pe credit. iarba încâlcită de frig. luni întregi mă lăsasem. până şi crizantemele . se repetă. înfrânte şi pline de remuşcări. de iluzia toamnei. nu se mai potoleşte nimic. De fiecare dată uitasem să pun singură un termen acelei suspecte blândeţi curgând ca o miere prin arbori şi naivităţii viorelelor. tensionat. într-o doară. mă găseşte nepregătită.până şi crizantemele IARNA Cineva. al evadează. mă uimeşte şi mă întoarce brusc cu faţa spre lume. fatală a cuiva. născător de sens. desigur. arborii nu se vor mai pleca după cum bate vântul. Şi dacă în această generală. pag 107 din 281 . aşa. frunzele sunt carbonizate de brume. de iluzia fructelor prea coapte pentru a-şi mărturisi putrezirea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . venind pentru mine la fel de renunţării la iluzie. de fiecare dată.

Această ultimă. blestemată ursitoare mi-a dat nevoia maladivă. dar. să anuleze aproape. tot felul de noroace. de a nu-i supăra pe cei din jurul meu. E o slăbiciune în stare să anuleze orice forţă şi o nevoie de armonie absolută care interzice orice construcţie. de a nu suporta să văd în jurul meu oameni supăraţi pe mine. toate darurile celorlalte. pentru că era nevoie de o pondere şi pentru că exista desigur. ca în poveşti. şi o ursitoare supărată. binevoitoare. pag 108 din 281 . primele ursitoare mi-au hărăzit.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Dependenţa de zâmbet este cea mai greu de înfrânt dintre piedicile neatârnării mele. aceasta mi-a sortit o caracteristică de natură să facă ineficiente. incapacitatea totală. dusă până la boală. absolut imperioasă.Coridoare de oglinzi DEPENDENŢA DE ZÂMBET Atunci când m-am născut.

în stare să se . numai clădirile din jur o obligă florentine în care apare numele poetului. tot aşa cum portretul. dar pe care arta şi posteritatea le separaseră în existenţă şi cuvânt. triumfuri şi înfrângeri.pe una dintre acele străzi atât de înguste încât devin foarte înalte şi atât de vechi încât devin foarte frumoase. înşirate ca nişte mărgele pe scara abruptă şi austeră de lemn.peste şapte sute de ani! De altfel. Şi totuşi. să se dezbine. machete ale oraşului cu ceea ce exista încă de pe atunci din ceea ce există încă acum şi mai ales fotografii şi desene de străzi şi de peisaje. pe una dintre străzile care înconjură piazza Signoriei . într-un straniu elan de recontopire a ceea ce cu şapte secole în urmă fusese o singură realitate. dotat şi dotată în egală măsură cu geniu. şi impresionantă istorie în care se pot prezenta atâtea documente despre un locuitor .oricât de important dovedit apoi . muzeul conţinând hărţi ale Florenţei secolului 13. cel mai mare exilat din istoria colectivităţi în care cel ce avea să devină simbolul în poeziei. de fântâni şi de izvoare însoţite de citate din divina operă. Acte şi documente emise în aceeaşi magnifică signorie pe care o mai putem admira şi noi. statuia lui din piaţa Santa Croce sau mormântul simbolic din basilica-pantheon cu acelaşi nume sunt încercări înşirate pag 109 din 281 "EXILUL ŞI ÎMPĂRĂŢIA" Există artişti care aparţin atât de firesc eternităţii încât pare ciudat că s-au născut totuşi cândva. îngemănarea dintre destinul poetului şi cel al cetăţii sale. despre lupte şi intrigi. să distrugă şi mai ales să construiască. era amestecat până la confundarea de sine. poetului din Dom.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ca simplu cetăţean sau ca un om politic marcant. ci o sumă de oameni cunoscându-se între ei. Există artişti care aparţin atât de definitiv întregului univers încât pare ciudat că poate să-i revendice o singură cetate. acte prin care minunata sa cetate îi atribuie recompense sau îl condamnă la moarte. despre descurajanta şi înălţătoarea zbatere care era viaţa unui popor pe vremea când poporul nu era încă o imensă noţiune abstractă.se află la Florenţa Casa Dante. pe una dintre . este atât de mare încât reconstituirea vieţii lui implică şi o reconstituire a înfăţişării ei din acea perioadă. Impresionantă ţesătură de relaţii între un artist şi oraşul de care a fost atât de strâns legat prin dragoste şi prin ură. cu evidenţă.Coridoare de oglinzi unească. acte acele străzi cu numele însoţit de citate din Divina Commedia de suplă încât. În felul acesta. acte şi documente despre palpitul vital al unei eternitate al pribegiei. legătura între acel scriitor şi acea cetate. acte revelatoare atât pentru viaţa şi profilul moral al marelui om cât şi pentru viaţa şi profilul moral al marelui oraş. casa-muzeu strânge în cămăruţele cu geamuri carelate medieval. ambiţii şi elanuri. Înălţată pe trei etaje şi atât să-şi menţină de şapte secole verticalitatea. de pieţe şi de păduri. Casa Dante se transformă într-o lectură a operei din unghiul cetăţii care a născut-o.

şi ruguri. sau via Ghibelina. La urma urmei nu numai cetăţile îşi nasc poeţii care li se potrivesc. Ana Blandiana . sau Corso dei Tintori. mărturisesc o forţă a trecutului niciodată negat. niciodată diminuată. sublimă dar tipică. încercări de a diminua vina. din care capodopera dantescă este numai o parte. nici pasiunile care se numesc şi acum Via dei Pecori.Coridoare de oglinzi aceleaşi ca pe vremea lui Dante. unică dar definitorie. ci şi poeţii îşi primesc cetăţile pe care le merită. încremenite în cărţi.Editura Liternet 2003 de-a lungul celor şapte centenare de a reuni într-o singură entitate destinul autorului miraculos şi destinul minunii de pe Arno. şi tablouri. via Guelfa. şi statui. nici frumuseţea întipărită pe fiecare piatră de pavaj sau de zid. Pentru că la Florenţa nu se şterge nimic. de exemplu. niciodată uitata vinovăţie a Florenţei faţă de Dante. Străzile pag 110 din 281 . nici numele străzilor.

Când am văzut oraşul. el nu este decât care duhul său o născuse în mine. din spiţele roţii zdrobind într-o veche litografie un trup de martir şi o replică udată cu lacrimile unei perpetue adolescente. Această imagine se născuse pentru mine în copilărie din cântece cântate pe jumătate şi din cărţi de istorie vechi care nu puteau fi duse la şcoală: din vechi povestiri de familie despre bunici care fuseseră acolo în 1918. din epitetul misterios şi imaculat luminând o fiinţă simbolică se născuse pentru mine imaginea. când am văzut oraşul cu mocăniţa CAPITALA UNEI IDEI Alba Iulia este pentru mine oraşul-idee. ameninţător. Pentru că. peste mantiile şi orgoliile grofilor contemplând înfrânţi imensa cuşmă valahă. refulări şi aluzii. ci pentru că această imagine a rămas în continuare mai puternică decât ceea ce am văzut. Vizitat mereu. visuri şi amintiri . chiar dacă se travesteşte într-un fermecător. mult mai puternică decât realitatea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . devenit Horia şi statuia lui Mihai Viteazul. cădere mine o iluzie. arhetipală. Din toate la un loc şi din multe altele . cu străzile lui drepte şi joase formate din case lungi şi porţi înalte. "mor pentru popor".legende şi ilustraţii. locurile lui noi şi lui pufăitoare. plin de amintiri şi de prieteni.să-şi concureze imaginea.Coridoare de oglinzi uzinele lui ultramoderne.oricât de impresionant şi revelator . pe familiar. cu celula lui nu putea . când am văzut oraşul. înfloritor oraş de provincie. el surprinzătoarea realitate estompată mereu de un vis. mereu confundat cu Sfântul Gheorghe. capitala nostalgiei noastre fără sfârşit. din intrarea unui călăreţ. Şi asta nu pentru că imaginea pe care o aveam despre el era mult anterioară clipei în care l-am văzut prima oară. liberă de misterioase vocale deschise. Alba Iulia rămâne în pag 111 din 281 . a Albei Iulia. bibliotecile lui celebre.dar mai ales din simpla cădere deschisă de vocale. cetatea de scaun a unităţii noastre miraculoase. loc geometric al unei istorii şi capitală a unei idei. abstractă. pe poarta magnifică a Cetăţii. cu Mureşul lui lent. mai adevărată. cu bisericile lui spectaculoase.

nenumărate. ale maşinilor parcate de-a lungul trotuarelor şi sub care nu plouă. lungită între o arteră care circulaţia susţinută şi zgomotoasă. este calmul cu care pot ele să dormiteze patriarhal la o jumătate de metru de goana. nu ninge. curajul şi ipocrizia pisicilor ne travestesc ironic strada buimacă într-un spaţiu aparţinând. periculoasă şi STRADA PISICILOR M-am întrebat adesea câte pisici pot să fie pe strada noastră: treizeci? cincizeci? o sută? Există. ele sunt numai ale maidanului scăpat surprinzător între două blocuri şi pe care joacă fotbal muncitorii de la construcţiile scuarul vegetând în jurul unui bust de binefăcător ale cărui fapte şi nume nu şi le mai aminteşte nimeni. Ele nu aparţin nici unei domnişoare bătrâne specializate sentimental în protejarea neamului felin. sau. cum le numeşte un poet. caractere bine stabilite şi nume pe care le ştiu numai eu. când ninge. ele sunt numai ale băncilor şi boschetelor din . Ceea ce este fermecător. mai ales.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ale podurilor acoperişurilor spiritualizate de olane sau urâţite de tablă. care au înfăţişări inconfundabile. care ar trebui să le cutremure. al cuiva. răsfăţat şi adorat. mereu prezente. ale în care se făceau cândva afumături. dar există şi alte multe. ele sunt ale pivniţelor în care se ţineau cândva lemne. unui idilic şi de mult inexistent trecut: minciună eroică pe care motanii o argumentează cu obstinaţie. ele sunt. întâmplătoare. extraordinar în dominarea străzii noastre de către pisici este nonşalanţa cu care ştiu ele să treacă din câteva salturi printre limuzinele zburând cu viteze suprareglementare. torcând vitejeşte în pag 112 din 281 a indiferenţei dă măsura sfidătoarelor vietăţi. pisici publice. este faptul că pisicile. ale din vecini. sunt. altele care apar. Tărie demnă de admiraţie sau slăbiciune meritând numai milă şi dispreţ. când plouă. desigur. încă. ca să zic aşa. capabile nu neamului pisicesc pe strada noastră. Dacă există ceva cu adevărat. împrumutând spaţiului un haz şi un timp al lor. Pentru că. câteva protagoniste pe care le întâlnesc în fiecare zi. prieten al lor. a camioanelor. nu aparţin nimănui. ceea ce dă haz şi personalitate străzii noastre destul de banale. şi nu pot fi urmărite când au furat ceva. acest masochism încăpăţânat în mimarea beatitudinii şi-n cultivarea suverană numai să îndure orice. dar căruia nişte îngeraşi de metal se încăpăţânează să-i mai întindă cununi. însă. de altfel.Coridoare de oglinzi arborilor care mai supravieţuiesc uimitori şi înalţi în câte o curte sufocată de anexe îndoielnice şi garaje improvizate. nu sunt un bun. dispar şi revin imprevizibil şi al căror număr nu mă simt în stare să-l aproximez. maidaneze. ci şi să nu aibă aerul de a o face. este felul în dezlănţuită nu înspăimântă şi nu pare să deranjeze domnişoarele în blănuri idilice şi domnii cu mustăţi demodate. cu treceri meteorice. dacă există ceva cu adevărat extraordinar în înflorirea supraaglomerată şi o alta uruind de tramvaie. Această forţă a adaptării.

Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi pag 113 din 281 .Editura Liternet 2003 sforăitul furios al camioanelor şi bufniturile isterice ale ţevilor de eşapament.

Şi pentru ca totul să fie didactic şi limpede. am aşezat nopţi neutre. şi secolele. şi orele. iată o descoperire. neobosită şi nemulţumită de a nu-l fi înfrânt. şi zilele. pluguşoarele. dar mereu şi fără speranţă concentrice. contemplatoare.Editura Liternet 2003 trebuit să fie Ana Blandiana . ceea ce ar fi Cu vremea. la împărţirea timpului şi a vieţii în parcele cât mai comprehensibile. nu putem semnifica decât trecând. veselia. în unităţi şi subunităţi cu măsură.atât de greu de suportat . îşi minutele.ceea ce ar fi de artişti mereu proaspeţi în spaima şi singurătatea premeditată . la balamalele scârţâitoare ale anilor încopciaţi cu pricepere unul de altul. . în speranţa că reuşind. în cât mai multe şi mai ritmice fragmente la capătul cărora să se poată trage concluzii şi să se poată descoperi sensuri. gospodăreşte rânduit. Cu vremea s-au inventat sorcovele şi fiecăruia cu sine s-a transformat în cea mai colectivă dintre carnavalurile. şi deceniile.Coridoare de oglinzi meditaţie s-a transformat în folclor. poate. toată istoria omenirii. să înţelegem o secundă. Iar această agasantă. cu secolele. cu secundele. Iată un adevăr în jurul căruia vieţile noastre se învârt pe cercuri mai apropiate sau mai depărtate. exuberanţa. prin milioane neacceptarea acestei revelaţii: iată un loc comun peste care înfloreşte. cântecele. inconştienţa. retrăită de milenii. cu minuţie. Şi pentru ca nu cumva să uităm ceea ce ştim atât de bine cu toţii. Am inventat secundele. vom fi în stare să pătrundem şi înţelesul unei vieţi. de ce am renunţa la fericire pag 114 din 281 . La urma urmei. universală frivolitate nu este .a nopţile anului. mai inconştiente sau mai împăcate. ASEMENEA TIMPULUI Asemenea timpului. şi anii. trebuit să fie judecată s-a transformat în urare. la marginea savantă a acestor fragmente de timp. surprinzător de agreabilă. am procedat conştiincioşi. răvaşele.cum atât de des se întâmplă decât forma. a unei ascunse doar pentru că nu putem fi fericiţi decât trecând? înţelepciuni. felicitările.

încerc acum să accelerez nerăbdătoare rotirea noastră din nefiinţă spre rod. şi. necuminţită încă de ajuns. de când primele semne ale topirii gândesc la răsaduri. sufletul mi se precipită nerăbdător spre grijile primăverii. iarna nu mi se părea suficientă. ultimele nopţi ale lui ianuarie mă duc cu gândul într-un fel ocult şi inexplicabil la germinaţie. pătimaşe ale dorinţelor. şi totuşi ce dovadă de maturitate în această acceptare. a primăverii vine. chiar dacă. un semn de acceptare a rotirii lumilor. Abia se topeau. să văd cu cât au crescut. Deşi ştiu că mai pot să vină geruri şi fac. oricât de lungă. o înmormântare pag 115 din 281 . abia pe la sfârşitul lui martie. fără să vreau aproape. n-aş fi putut admite că vreuna dintre împlinirile anotimpurilor verzi ar îndrăzni să se compare cu bucuria alunecării în alb. îmi vine să scormonesc sub zăpadă să văd dacă a dat colţul ierbii şi al grăunţelor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . că soarele nu se roteşte mai repede spre vară dacă mă uit mai des în calendar. în această grăbire a anotimpurilor! Nici nu sunt atât de mulţi ani de când iarna era ţinută cu dinţii şi cu toate resursele zăpezii. că eu începeam să visez ninsorile anului viitor şi fericirile amânate pentru la anul. odată cu încheierea lui ianuarie simt că iarna a trecut. ultimele GERMINAŢIA Deşi ştiu .că februarie este încă o lună de iarnă. nu mi se părea destulă. că primăvara nu vine mai repede în urma invocaţiilor mele. oricât de mare zăpada. Aşteptarea. Deşi nimic nu-mi dă dreptul s-o poate fi considerată sfârşită şi. Ştiu că e o copilărie. oricât de târzii. odată sărbătorile iernii trecute. hăt. Urcarea săniei în pod era de provizorie. îngheţuri şi ninsori. erau primite cu deznădejde şi ciudă. deşi prima zi. mi se pare că iarna însăşi a trecut. fiecare dată un ritual dureros. neîndeajuns de calmă încă pentru scurgerea vieţii. şi. îmi vine să pipăi mugurii pomilor. a primăverii este desigur un semn de maturitate. încep să pregătesc seminţele şi să mă viscole. că troiene. de acum. teoretică.Coridoare de oglinzi murdare de căldură şi bătrâne de primăvară.toate manualele mi-o spun . în mod absurd şi inexplicabil.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . frumuseţea şi din atâtea fermecătoare fragmente. gotice. pentru ca să se dovedească. sau romane sau filme. recunoaşte frumuseţea şi tot mai dezamăgiţi că nu o putem reţine sau inventa. înconjurată de portocali ornamentali. farmecul. o sală pătrată şi armonioasă. capodoperele pe care le ştiam frumoase clădiri gotice ale Spaniei . de a ne-o dărui. din străzi încântătoare. a căror bogată ornamentaţie pare la început nonfigurativă. nu sunt în stare să închege din atâtea frumuseţi. Ţin minte că am făcut această surprinzătoare descoperire. iar noi treceam de la o capodoperă la alta tot mai deprimaţi de banalitatea cetăţii. fructe.Coridoare de oglinzi FRAGMENTAR Aşa cum există poeme. deşi compuse din părţi de mare frumuseţe. cu galeria de orgolioase şi triste portrete ale regilor spanioli. străbătând într-un fel de nerăbdător suspens Valencia cea ştiută din cântece. câteva curţi interioare aproape onirice. câini. ca în vid. la apropiere. nu reuşesc să fie totuşi opere. pitici. frumos sediu gotic al cortesurilor. cu pardoseala de faianţă multicoloră. şi găseam. sau simfonii care. deschizându-se spre un portic şi el pătrat. Totuşi. flori. generator monumente unice. covârşitoare.tot aşa există oraşe care.o sală imensă susţinută de coloane răsucite şi arcuri mari întretăiate în unghiuri prelungi. cu miraculoase portaluri. piaţa catedralei imense. câteva faţade suspendate într-un ev mediu admirat şi neînţeles. din momente de adevărată artă. pag 116 din 281 . un şir de strălucitoare metafore nu reuşesc să compună sufletul simplu al unei poezii. încinse şi umede. bursa medievală. cu plafoane atât de complicate încât stau să se prăbuşească sub încărcătura podoabelor. celebre. Fiecare monument în parte era extraordinar. sugestiv. deşi formate din Palatio de la Generalidad. cu o fântână la mijloc. domniţe. topitor. împietată de paşi. nu se leagă într-un singur suflu. rând pe rând. strada consemnând în singurătate. plin de farmec. tot mai binevoitori în a Cabaleros. prăfoase şi provinciale. una dintre cele mai de emoţie . sufletele lor de muzeu nu reuşeau să compună sufletul viu al unui oraş aşa cum. pisici şi totul amestecat şi înlănţuit într-o savantă. ce se întâmpla? Toate acestea la un loc ar fi trebuit să compună un oraş minunat. dar împreună nu reuşeau să se lege într-o cetate. adesea. din unghiuri memorabile. rotitoare compoziţie dinainte: Lonja. o fantastică aglomerare de călăreţi. Străbăteam una după alta străzi şi pieţe. plini de bunăvoinţa de a o descoperi.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi care îşi mai păstra miraculos culorile şi prospeţimea. pluguri trase de perechi de boi desprinşi de pe pereţii mastabelor. Atunci. aceea ca o piele unsă şi aproape animală. Nemiloasa lege geofizică potrivit căreia orice râu sapă dintr-un mal pentru a depune pe celălalt a îndepărtat Nilul de locurile vii ale anticei Tebe (care se numesc astăzi Luxor şi Karnak) apropiindu-l de Valea Regilor. printre piramidele asediate de bulevarde şi asaltate de stâlpii de telegraf. mâlurile milenare şi undele tulburi oglindind sori mai aprinşi şi mai tineri cu cinci mii de ani. Palatele de la Luxor şi templele de la Karnak se află acum la câteva sute de metri de fluviul. mişunătoare şi sufocantă. printre şoselele suspendate. dar rostogolindu-şi la fel. sperându-i revelator. drumul spre Luxor a fost o întoarcere în adevărata istorie. aşezate chiar pe buza fluviului. în care capodoperele de la Muzeul Egiptului şi misterele piramidelor apăreau miraculoase nu prin naşterea de acum cinci mii de ani. mormintele săpate în celălalt mal.palatele şi templele fuseseră clădite pe buza magică şi otrăvitoare a apei. a anticului imperiu. Urmăream acum peisajul satelor egiptene cu ogoarele lor minuscule. Cu de pe fundul râului şi întins cu grijă pe nisip. turbane.de la respiraţia omului până la ultima scânteie de viaţă vegetală . presimţindu-l.se lega de curgerea imperială a fluviului. demult. apa neînchipuită iuţeală. troienite de gunoaie fabuloase şi reclamele de neon înălţate deasupra caselor fără acoperiş. după o săptămână de contemporaneitate islamică. copii sub vârsta şcolarizării lucrau pământul scos carelate de praguri ridicate care să menţină apa trasă din Nil . mai spre inima caniculei şi a timpului. sărăcia nu mai presupunea promiscuitate şi abandon. Calea ferată urma neclintită linia Nilului pe care în cursul nopţii îl presimţisem doar din câte-o lucire metalică însoţindu-ne ascuţit sub lună. Oricum. ci prin supravieţuirea de acum. neliniştitor de lent. totul părea mai gospodăresc şi ADEVĂRATA ISTORIE După o săptămână petrecută la Cairo printre moschei. iar templul de la Karnak avea chiar o terasă sacră unde acostau numai ambarcaţiile zeilor veniţi pe fluviu. erau dotate cu cheiuri pentru bărci şi corăbii. pe suprafaţa pag 117 din 281 Priveam curgerea aceea de nămoluri fertile. Părăsisem metropola seara şi după o noapte agitată de ramadan urma să ajungem dimineaţa la cealaltă capitală. măgăruşi albi coborâţi din icoane. ci trudă şi austeritate şi totul . şi deasupra căruia pândisem răsăritul soarelui. Scripeţi învârtiţi de vaci costelive şi punând în mişcare milenare maşini de irigat. mai puţin lat decât la Cairo. bazaruri. îngrijite farmaceutic. cu aproape şapte sute de kilometri mai spre sud. ca o ameninţare articulată cu greu în vis. întregul peisaj părea o ilustraţie veche de câteva mii de ani sape mici. Ogoarele erau şi împrăştiată în bălţi pe care soarele le zvânta cu o mai puţin mizer decât pe lângă Cairo. ele .

dar care nu înceta să mă fascineze cu măreţia ei neînfrânt. o reintrare în adevărata istorie. redând în sfârşit morţii ceea ce de atâtea mii de ani trăia în nefiinţă ca întrun ingenios pretext al frumuseţii. de artă şi de nemurire s-ar putea să se schimbe într-atât încât implacabila lege a Nilului însuşi s-ar putea să însemne pentru minunile din mormintele cu mumii de faraoni cu totul şi cu totul altceva. va atinge capodoperele pictate în mormintele din Valea Regilor.translată nevăzut cu invizibili milimetri dinspre un ţărm spre altul. până atunci. înseşi noţiunile de viaţă şi de moarte. Dar.Coridoare de oglinzi pag 118 din 281 . anistorică şi de Ana Blandiana . Priveam curgerea aceea neobosită de milenii şi nu-mi era greu să-mi închipui clipa în care .peste cine ştie câte alte civilizaţii şi ere .Editura Liternet 2003 căreia nu mai puteau fi întâlniţi de mult nici crocodili şi nici zei. dar vie şi puternică. împodobita de miasme.

o podoabă exagerată şi de prost-gust pe trupul acoperit de răni al pământului. nu mi se părea decât o laşă încercare de a eluda suferinţele lumii. în urmărirea posedantă a problemelor. pe care îl văd pentru prima dată real. ale universului. sau a cine ştie căror şi mai Şi iată-mă întoarsă pe drumul părinţilor. pe care o dispreţuiam suveran.cu nimic mai puţin abstractă decât matematica. Copil crescut la oraş. uscat şi inflexibil. Un deal cu pruni văruiţi alb spre pământ. de miei şi iezi. incredibil. ani lungi de tinereţe necruţătoare şi intransigentă. Citeam cărţile ca într-o febră căutătoare de idei. Descrierea unei turme albe de oi. iarna. toamna. pe drumul bunicilor. Un deal în aprilie. plină de o sfântă revoltă. cu miei spumoşi şi fragili suind un deal înflorit îngeresc în aprilie. pornit să demaşte minciunile. de un verde sfâşietor de pag 119 din 281 . Anotimpurile se concretizau în stereotipii nelegate prin vreo evidenţă de pământ: primăvara însemna coşurile pline de flori ale ţigăncilor. nu ştiam că frumuseţea este şi ea o parte din adevăr. la reintrarea vorbelor în lucruri. cu o bucurie întrecută de uimire. cu un sentiment asemănător. vara. cu ea. o turmă de miei. celui încercat de un credincios în faţa unei icoane care începe. asistând copleşită. să respire. sărind grăbită peste descrierile de natură. probabil. dispreţuite clişee capre. esenţe îmbătătoare. un deal invadat ca de o spumă urcătoare de valurile unei turme aiuritoare de oi şi de adevărat încât pare nefiresc. al simbolurilor. Naiv cavaler fără teamă şi fără prihană. cea mai împăcată şi vie parte a lui. idilice. asfaltul înstelat de frunze. de câini şi măgari .Coridoare de oglinzi îndepărtaţi străbuni. n-am cunoscut frumuseţea lumii decât din literatura idilică. natura nu era pentru mine decât o complicată materie de studiu ştiinţele naturii . dantelaţi REINTRAREA VORBELOR ÎN LUCRURI Ani de zile. spre un cer aproape înlăcrimat de albastru. vindecătoare. sau şi mai cruda mea intransigenţă. ruşinată de absurda. un deal verde. tarabele încărcate de fructe şi munţii de lubeniţe din pieţe. chei miraculoase ale înţelegerii lumii şi ale împăcării. ca o pictură naivă. un deal de primăvară. excedată de carnea mustitoare a universului de sub care descopeream numai scheletul. demult. înţelepte şi fericite.cadru idilic şi atât alb spre cer.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . copilăresc. acoperişurile împărăţite de nea.

să nu fie cucerite. în timpul dilatat festiv al unei mari sărbători cu procesiuni religioase şi chermeze. Ciudată şi exactă amintire dintr-un oraş străbătut şi uitat. aproape bolnavă. culorile lor. sculpturi din secolul paisprezece. mişcările. unei mânăstiri dominicane. chiostrul extraordinar prin sculpturile de pe capitelurile stâlpilor. SINGURĂTATE Îmi amintesc cu o acurateţe stranie. nici un colţ în care să poţi fi singur şi privitor. al vizitatorilor. Pentru a fi ţinut minte. umplându-ţi până la refuz auzul şi văzul cu râsetele. animală. purificatoare. la Salamanca.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . intram în parcuri cu iarba profanată de paşi şi în pieţe cu arcade profanate de jerbe şi lampioane. totul ar fi trebuit păstrat mai întâi într-o carantină Capitelurile chiostrului dominican au fost singurele care au reuşit să se ascundă. rugăciuni şi beţii. în timpul sărbătorile în piatră. au fost singurele pe care am putut lor stingher şi destul de precaut să-şi dezlănţuiască pag 120 din 281 . de un baroc dezlănţuit. totul ar fi trebuit torturate de elanuri supraomeneşti. strigătele. acolo. ca într-un coşmar. cu elegante capete de femei ale căror corpuri sau pierdut în motive geometrice sau cu păsări mari lunecând prin aripile încârceiate în vegetal. Intram în muzee pe care nu puteam să le vedem de şirul neîntrerupt. ţipătoare. şi predicilor. şi cântecelor. mulţimi mişunătoare.Coridoare de oglinzi curăţit mai întâi de aglomeraţia aceea maculatoare. romantic. intram în biserici în care nu puteam să ne reculegem de vacarmul rugăciunilor. dezechilibrat. străzi înglodate de oameni. entuziasmul vital din jur. singuri cu noi înşine şi cu ele. sfârşind în alte regnuri. de singurătate. fără a mai lăsa nici un centimetru gol. alb. de să le vedem. vorbăreţ şi opac. cu braţele devenite aripi florale. reprezentând trupuri bărbăteşti cu picioarele devenite crengi decorative. liniştit.

punctuală. pentru simplul autentificat. plictisiţi de amânarea acestei clipe. în conul de lumină al posterităţii sale.dispreţ. startul nemuririi. Colegi ieşită la nimereală şi trăită neatent. Nu susţin că toţi cei care povestesc amintiri şi notează impresii despre marii oameni pe care i-au cunoscut sunt rău intenţionaţi şi de reacredinţă. oricât de puţin diferit. există. a interpreta. Întotdeauna totul s-a petrecut ca şi cum. Nu susţin că nu trebuie să vedem omul de dincolo de operă. fotogenici şi atent regizaţi. Pentru că.admiratori sau detractori. altfel.au descoperit-o cu nerăbdare şi au cercetat-o cu violenţă. efortul de a suporta .să-l judece de la înălţimea admiraţiei lor şi să intre chiar prin asprimea judecăţii. o spuză măruntă din care se încropeşte o spuză măruntă de interpretări eronate. îmbogăţită încă antum cu anecdote apocrife şi legende jenate de posibilitatea verificării. neîndoielnic. Dar când o oglindă. susţin doar că singurii ochelari prin care avem dreptul să-l privim este opera sa. apar armatele de cercetători şi mulţimile de martori. dar pe care urmaşii . în mod fatal.egoism. au lăsat în urmă. LIPSA DE APĂRARE A UMBRELOR Mi-a fost întotdeauna milă de lipsa de apărare a umbrelor. amplificate şi deformate la infinit. căutarea singurătăţii .cu forţe proaspete şi cu sentinţe definitive . abstragerea . din bâlciuri născând monstruoasele lor transformă imaginea şi reflectă schimbat. Se depune astfel în jurul operei de probe îndoielnice. de depoziţii false. dar odihniţi în aşteptarea ei. şi acum erau gata .orgoliu. la fel de avizi a şti. lumea ar aştepta impacientată dispariţia fizică a autorului. căreia ei nu i-au dat motiv că din viaţa aceasta nu ar fi putut izvorî niciodată opera care. rude pe care fusese obligat să le suporte apar şi dau mărturii pe măsura înţelegerii şi intereselor lor. o dată opul produs şi intrat în patrimoniul colectiv. obsedaţi numai de realizarea unei opere. de amintiri trucate. ochi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . M-am gândit întotdeauna cu infinită compasiune la marii oameni care. cei ce îşi trăiseră viaţa. Apoi.Coridoare de oglinzi care îl invidiaseră. viaţă de cele mai multe ori întâmplătoare. spaima de pierderea timpului . în timp ce el îşi înălţase opera. cum ar putea un pag 121 din 281 . totul seamănă cu acele coridoare de oglinzi ondulate reprezentări. a judeca . pentru a putea intra şi în posesia vieţii lui.falsitate. amici care îl deranjaseră. de dovezi greu de imaginea unei alte vieţi decât cea reală. fuga de circumstanţe . şi povestea vieţii lor din afara creaţiei.laşitate. importanţă (decât în măsura în care trebuia să fie astfel încât să nu împiedice producerea operei). printre care făptura reală se pierde şi nu mai găseşte ieşirea. să nu reflecte altfel? Printr-o lentilă străină oboseala se poate citi indiferenţă. numai puţin înclinată. imediat ce moartea se prezintă pentru a da.

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

UN MIC SIMBOL
Mi-am propus de mult să notez, pentru a nu pierde definitiv din memorie (cu atât mai mult cu cât, tot mai adesea, mă întreb dacă ceea ce nu e în stare să reziste în memorie este în stare să existe în fapt) amintirea unei unul din marii brazi de lângă biserica bolniţei de la Horezu. La început admirasem numai brazii, cu adevărat extraordinari, apoi mă frapase marea grămadă de conuri jumulite, ca nişte ştiuleţi desfăcaţi de porumb, de sub unul dintre ei şi numai după aceea, incitată de ninsoarea vegetală care cădea dintre ramuri, am descoperit personajul principal al acestei ciudate recuzite: o veveriţă, nu mai mare decât un pumn, mânca grăbită, ţinând cu ambele labe din faţă conul de brad şi mişcându-l cu viteză de-a lungul dinţilor ei minusculi, ca şi cum ar fi cântat cu virtuozitate la muzicuţă, în timp ce în jur săreau hoaspe, iar jos se strângea acel incredibil munte de resturi. Dar nu numai aberantul raport dintre dimensiunile ei şi cele ale deşeurilor festinelor sale, ci, mai ales, hotărârea, personalitatea pe care o punea în actul hrănirii, extraordinarul entuziasm pe care îl închina supravieţuirii, mi-a fixat-o în memorie ca pe un mic simbol în egală măsură înfricoşător şi demn de admiraţie. neobişnuite veveriţe pe care am descoperit-o cândva într-

pag 122 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi Şi iată, deodată, din glasurile alarmate ale crainicilor şi din fotografiile năclăite de sânge ale revistelor, ţâşneşte spre mine o altă Italie, necunoscută, incredibilă, ireconciliabilă cu Italia mea, o Italie asupra căreia istoria îşi asumă cu revoltătoare aroganţă dreptul de viaţă şi de moarte. De moarte? Italia pe care popoarele migratoare şi timpul nemăsurate devastator, n-au făcut războaiele decât s-o absurde îmbogăţească şi orgoliile în

CELE DOUA ITALII
Nu este prima oară când mă gândesc la Italia ca la două realităţi deosebite şi fără nici o legătură între ele, ca la două realităţi de a căror existenţă separată nu pot să mă îndoiesc, după cum nu pot să le pretind să fuzioneze în înţelegerea mea. Pe de-o parte, Italia colinelor metafizice ale Umbriei, a peisajelor aburoase din spatele, Monei Lisa, a cireşilor incendiatori ai cerului acut, a pieţelor medievale şi a catedralelor baroce, a arenelor romane şi-a templelor greceşti, a oamenilor celor mai prietenoşi şi-a muzeelor celor mai celebre; pe de altă parte, Italia Mafiei şi-a emigranţilor, a demonstraţiilor şi-a grevelor, a atentatelor şi-a vendetelor, a extremelor şi-a terorii. Am cunoscut prima Italie într-o perioadă de linişte şi de miracol, când viaţa nu reuşea să concureze arta, resemnându-se cu lumii mele perfecţiunea se numeşte Italia, iar faptul că frumuseţea fără hotar ar fi putut izvorî cândva din suferinţă nu era decât o aberantă presupunere. Războaiele evului mediu, crimele Renaşterii, concurenţele care născuseră catedrale, tragediile care născuseră capodopere nu mi se păreau mai reale decât suferinţele şi luptele mitologiei. Frumuseţea era prea puternică pentru a nu exorciza totul, istoria însăşi nu îndrăznea să se erijeze decât într-un comentar timid, cel mult pitoresc, al ei. modestie să-i fie numai un idilic şi îngânător cadru. Pe harta

frumuseţe şi s-o cufunde în nemurire, nu va putea fi distrusă nici de fanatismul şi prostia de acum. Şi, dacă din crimele care ne înfricoşează azi va rămâne un semn în viitor, va fi numai umbra trecută peste chipul perfect al frumuseţii, aşa cum Savonarola a rămas doar prin tulburarea din sufletul lui Michelangelo.

pag 123 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi ajung până la mine cuvintele şucăr, mucles şi nasol.

NOIEMBRIE
Scena se petrece într-o librărie de pe Calea Victoriei. La standul cu ultimele apariţii, opt, poate zece persoane răsfoiesc volumele nu prea noi de pe masă. Mai mult de jumătate sunt tineri şi par studenţi, lasă impresia că sunt veniţi cercetează împreună. sumarele, schimbă Cu gesturi între casetele ei sigure tipografice, deschid aparatele cărţile, sau

Simt deodată că noiembrie a pătruns şi în librărie şi

mi-e frig. Îmi strâng fularul în jurul gâtului şi mă gândesc că tinerii graţioşi de lângă mine folosesc probabil barbarul jargon numai dintr-o nevoie de disimulare în faţa lor înşile. Dar asta nu schimbă întru nimic lucrurile. Folosirea oricărui jargon îşi are explicaţiile şi scuzele sale. Îmi vine în minte răsunătoarea campanie dusă de Iorga, la începutul secolului, pentru drepturile şi puritatea limbii române, atunci când, urmat de mulţimea studenţilor şi a profesorilor, marele istoric a ieşit vijelios în stradă împotriva folosirii francezei. Ar trebui poate să zâmbesc. Franceza, ea, nu ne mai ameninţă. Ar trebui poate să imaginez un alt istoric sau scriitor conducând o altă manifestaţie pentru puritatea şi drepturile limbii române...

bibliografice,

priviri

admirative

dezaprobatoare şi, din când în când, câte-un cuvânt. Îmi face plăcere să-i privesc şi în general mă simt bine în atmosfera încălzită de liniştea cărţilor. Afară plouă cu duşmănie, vântul împinge din spate trecători zgribuliţi încărcaţi de sacoşe, miliţienii s-au adăpostit sub streşini, maşinile grăbite împroaşcă bălţile până în vitrine. Librăria pare singura insulă uscată şi calmă printre rafalele ude, iar locuitorii ei singurii neînvinşi de urâţenia anotimpului. Dar să nu mă pripesc. O fată blondă, care de mai multe minute răsfoia, citind pe sărite, o carte, o aşază la loc şi spune tânărului cu ochelari de alături: - Cred că e foarte mişto romanul ăsta. Pronunţă cuvintele cu o anume distincţie, aproape suav, ca şi cum ar vrea să scuze superlativul conţinut în ele, iar el se apleacă cu un aer blazat şi intelectual asupra mesei, frunzăreşte la rândul lui volumul şi răspunde printr-o propoziţie mai lungă, după toate aparenţele doctă, din care

pag 124 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

BANCA TIMPULUI
Dacă n-aş fi avut convingerea că orice clipă pe care o trăiesc, pe care o risipesc, care trece, se depune totuşi undeva - într-un safe la care numai eu am acces şi în care nimic nu se degradează şi nu se pierde - nu aş fi fost, sunt sigură, în stare să ajung la această vârstă, aş fi înnebunit demult calculând astronomicele cifre ale secundelor irosite. Sunt atât de încredinţată, însă, că nimic din ce-am trăit nam trăit degeaba, că nimic din ce-am văzut n-am văzut în zadar, că nimic din ce-am suferit n-am suferit fără rost, încât încerc uneori sentimentul - aproape iresponsabil - pe care trebuie să-l aibă acţionarii marilor întreprinderi, care ştiu că simpla trecere a vremii îi îmbogăţeşte necontenit. Şi chiar dacă amân fără încetare să scot de la Banca Timpului mormanele de minute, şi de zile, şi de ani, strânse aproape importantă pentru mine. La urma urmei, omul cel mai bogat din lume nu este cel care mănâncă cel mai mult, sau se îmbracă cel mai bine, ci acela care ar putea oricând să o facă. fără voia mea acolo, existenţa acelei bănci nu este mai puţin

pag 125 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi coloane ale unei manifestaţii abulice şi subterane, al cărei singur sens este viteza, a cărei singură scuză este graba. Mă lăsam dusă de coloana aceea de demonstranţi posedaţi isteric de grabă cum erau posedate istericele evului mediu de diavol, mă lăsam rostogolită pe direcţia Porte de Clignancourt, şi apoi înapoi pe direcţia Porte d'Orleans, şi apoi de-a curmezişul pe direcţia Porte de Vincennes, şi ori încotro lunecam, în jurul meu alerga ca în somn o întreagă mulţime tăcută, grăbită, privind înainte sau în pământ, niciodată în jur, indiferentă, alienată de orice nu era misterioasa sa viteză, atentă numai la misterioasa sa direcţie. consistenţă Există în viaţă momente în care sentimentele primesc asemenea lucrurilor. În metroul parizian, singurătatea mea şi a celorlalţi mă sufoca brusc, într-un fel violent şi intolerabil, încât simţeam nevoia să o smulg din mine, să fac un gest prin care s-o interzic, să ating pe cineva, să vorbesc cuiva. Dar în jurul meu nu erau decât mii, zeci de mii, sute de mii de fiinţe care mă depăşeau grăbite şi cenuşii, nelăsând între mine şi ele loc şi timp nici măcar unei priviri, aparţinând altui regn, sau altui somn la marginea căruia îmi era cu disperare urât.

METROU
Ce altceva decât o mare mulţime grăbită şi tăcută, formată din mii, din milioane de inşi necunoscuţi unii altora, indiferenţi sentiment misterioasă şi înspăimântată, poate da naştere acelui singurătate ce trebuie ţipată, revărsată cumva, undeva, ca să nu-şi spargă învelişul de carne dureroasă care abia o mai poate conţine? Care dintre singurătăţile pământului, care dintre singurătăţile istoriei se poate compara cu singurătatea dintr-un mare oraş modern? Ce munţi pustii, ce deşerturi, ce mări nestrăbătute de om sunt în stare să izvorască o mai mare singurătate decât cea dintr-un metro supraaglomerat, macazelor de necomunicării? Îmi amintesc mai ales ora aceea de după-amiază înaintată, când oboseala unei întregi zile de lucru, sau de căutări, sau de studiu, sau de plictiseală, sau de disperare desenează pe feţe linii întretăiate expresiv şi savant sub lumina lăptoasă, cenuşie a neonului, iar aglomeraţia transformă coridoarele subpământene ale Parisului în spaţiul de deplasare, hipnotică parcă, a unor nesfârşite coloane de oameni înaintând cu viteză, unul lângă altul, uniţi prin direcţia de mers ca printr-o cauză comună, nesfârşite vuind oţel şi de zgomotul de roţilor, şinelor, a ţiuind tăcerea grozavă de părăsire acută, de pustiu ascuţit, de unii altora, urmându-şi fiecare calea sa

pag 126 din 281

."N-am timp" .Dar tata? . Şi se vedea că ştie că a învins chiar înainte de a căpăta răspunsul. ea. Timp! se miră ea revoltată de atâta superficialitate. eu îl înţeleg. trebui să recunosc . tu ai timp. Şi m-am gândit că sunt într-o situaţie absolut complementară. .Da. îi veni o idee: .Nici buna. tu? Ana Blandiana . Dar nu puteam să nu-mi răspund că Măria. n-am timp .răspunse ea ca un ecou nedumerit şi începu să se joace. preocupată .Coridoare de oglinzi DIALOG DESPRE TIMP . . speranţă.Nimeni? Fetiţa stătea în faţa mea serioasă şi fără .Dar mama are? . Apoi. Nimeni nu are timp.Lasă-mă acum. dacă această situaţie perfect simetrică nu ar putea fi şi ea motivul unei bucurii. . spre deosebire de ea. câteva luni şi o inepuizabilă dorinţă de conversaţie. chiar. intuise ce era şi ce nu era important. cu evidenţă de ceva.aşa neînţeles cum este .Ce.Eu am timp! Eu am timp! începu ea să scandeze în gura mare. nici mama nu are.răspunsei exasperată. dar nu îl am. Uitase că nu înţelegea ce înseamnă timp. Nouă pauză de repliere. . părăsindu-mă şi luând-o la fugă în cercuri triumfătoare prin casă. eu înduioşată şi poate chiar şi invidioasă puţin. Măria. în tema dialogului nostru.Nu.Dar eu? pag 127 din 281 . ca în faţa unei lespezi răsturnate peste cuvântul neînţeles. te rog să fii cuminte şi să te duci să te joci singură.Eu am timp? De data asta învinsese.Dar buna? .i-am spus Măriei care are doi ani.reveni nu peste mult.Ce să aibă? .Nici tata . întreruptă din lucru. .Editura Liternet 2003 . ultimă încercare. foarte mult timp.încercă să învăluie din altă direcţie noţiunea străină.am întrebat uitucă.ea îl are. era fericită că . Şi m-am întrebat. . suspect de tăcută. .

triumfătoare. şi există oare ceva mai miraculos. orgolioasă fericire. pe treptele unei stânci. Pentru că o taină care a reuşit să împlinească o jumătate de mileniu are toate şansele de a fi eternă. pierdute fiecare într-un somn sau într-un gând adânc. care există în sine. şi mai sublim în univers decât eternitatea unui mister? nefiresc. în marginea unei păduri? Care este înţelesul frumosului trup ajuns la perfecţiune prin somn. care se lasă cu mărinimie văzută. la gura unei peşteri. cu ruine puternice pe care natura a reuşit să le înfrângă cu greu. un peisaj plin de o forţă căreia nu i se poate opune nimic. GIORGIONE Un peisaj luxuriant. ermetice simboluri pot să fie acele fiinţe locuind absente natura. pierdute în ele însele într-o tragică şi plină înţelesul farmecului care ne cuprinde şi ne stăpâneşte fără a ne permite să înţelegem. iată un miracol. ci ca un subiect principal. îngăduindu-ne doar să ne uimim? Iată o taină rămasă de cinci sute de ani intactă. nu ca un cadru. În sânul acestei naturi care nu trebuie înţeleasă. îmbrăcaţi elegant. a unui simbol. înţelesul privirilor acelora de curiozitate cercetare. însinguraţi fiecare de propria-i meditaţie. Pentru că ce altceva decât nişte sublime. ca o faţă. ci recunoscută stăpână. al trupului gol de femeie destinsă de liniştea unui vis într-o aripă de codru cu iarbă moale şi aşternuturi absurde? Care este înţelesul soldatului gânditor şi al femeii alăptându-şi copilul sub cerul cu fulgere frânte şi cu frânte coloane romane? Care este înţelesul femeilor pag 128 din 281 . dar de a căror neîndoielnică înfrângere exultă cu un fel de întunecată. iată un artist rămas neînvins de asalturile indiscrete şi grosiere ale posterităţii. decupat din cadrul său derizoriu şi sădit ca o plantă care nu se poate prinde în acest mediu decât sub forma misterioasă. a universului de nepătruns. din lăute? Care este înţelesul ciudatei obsesii care izvorăşte de cinci sute de ani din cele câteva pânze. stingheră. de nepătruns? Care este înţelesul celor trei bărbaţi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în mijlocul acestei firi omul apare intenţionat neprivind nimic.Coridoare de oglinzi goale şi-al cântăreţilor. ca o temă de meditaţie. de trei vârste diferite.

compensatoare. de acasă devenea mai uşoară.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Cred că între timp descoperisem că nedreptatea e mai uşor de suportat decât înstrăinarea. când mi se părea că sunt pedepsită pe nedrept mă întrebam dacă nu cumva sunt un copil găsit şi descopeream nenumărate argumente subtile în stare să mă întărească în presupunerea mea şi. de panaceu universal. Mai târziu am încercat să reiau mecanismul acelei bizare consolări.el a rămas inoperant. în stare să mă consoleze. dar de fiecare dată .deşi reprodus cu fidelitate . se curăţa de orice remuşcare pag 129 din 281 . ciudat. Prin inexistenţa legăturilor de familie.Coridoare de oglinzi FUGA DE ACASĂ În copilărie. ideea fugii şi strălucea în toată măreţia ei.

latine certuri de familie ale norilor. dar cine mă mai poate face să uit prima ploaie lungă de septembrie. Poate ploua şi în iunie. piramidele de gogoşari. al Trecerii? Cine ar putea-o spune? MINUTUL ADEVĂRULUI Când plouă în septembrie este ca şi cum ţi-ai descoperi pe obraz un rid după ce ai împlinit treizeci de ani. chiar dacă rămâneau. orele acelea transparente când parcurile par catedrale cu pardoseala acoperită de odăjdii. şi în legile naturii. că singurul lor sens este că trec. oricât de mic. De ce deodată aceeaşi apă. dar nimeni şi nimic nu poate anula faptul că l-ai înţeles. iar acel ceva este însuşi Timpul. munţii de verze. dar ele veneau şi treceau. oricât de expresiv sau oricât de nostim. la fel de necesară. probabil. nu erau în stare să-şi găsească vreun sens şi atunci se mulţumeau să-şi inventeze un farmec. o să mai vină schimbarea la faţă a frunzelor. minutul acela în care am înţeles că singurul lor merit este că durează. meridionale. care se bat şi se împacă rând pe rând cu o egală promptitudine şi neseriozitate. Desigur. pădurile de crizanteme. un fatal dogmatism. semnifică ceva. erau semnele râsului sau semnele plânsului şi. şi în iulie. poate ploua şi la începutul lunii august chiar. un semn. poţi să te sperii sau să nu te sperii de el.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cărora spiritul nostru li se supune cu atâta revoltă. pare să însemne ceva? De ce e destul să fi trecut chiar numai cu o zi 1 septembrie pentru ca ploaia să devină un semn. Or să mai vină săptămâni lungi de soare senzual şi duios. o să mai vină culesul voluptuos al viilor. Există. După treizeci de ani (sau după treizeci şi cinci? sau după patruzeci?) un rid descoperit. Ai văzut riduri şi înainte. gălăgioase. că ai luat act de prezenţa şi semnificaţia sa. poţi să te întristezi sau nu.Coridoare de oglinzi chiar dacă trecător. căzând din acelaşi cer cald pe acelaşi pământ înflorit pare să însemne ceva serios. şi ploile nu sunt decât exuberante căderi roditoare de apă. oricât de neînsemnat. care îşi spală rufele vălătucite în ochii şi apa întregului univers. la fel de roditoare. pag 130 din 281 .

după cum se vedea bând în acelaşi timp din nişte căni ceva ce putea fi bere. glumă suprarealistă sau anexă de abecedar. Nu ştiu cine-l organizase şi care putea fi scopul său. o schemă a circulaţiei apei în natură şi un imens schelet de brontozaur dintr-un plastic imitând cu mare talent osul preistoric. muzee uriaşe şi muzee miniaturale: nici unul dintre ele nu seamănă cu muzeul din Capitoliul Atlantei. viziune kitsch sau mândrie local-patriotică. muzee cutremurătoare şi muzee amuzante. pag 131 din 281 . ei nu erau arătaţi atât de realist. UN MUZEU DE NEUITAT Nu pot să mă gândesc la Atlanta fără să-mi amintesc . dar. unde . una lângă alta. ce-i drept.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . se înşirau. formau o imagine demnă de Lautreamont. incredibilul muzeu pe care îl găzduiesc. Mai erau machete minuţioase ale caselor. gata oricând să mă înveselească şi să mă convingă de resursele de absurditate sau de umor ale universului.clădirea albă cu trepte grandilocvente şi coloane greco-romane a Capitoliului. muzee politice şi muzee religioase. colecţii de păsări împăiate şi de animale făcute din gips. nu se ocupau cu nimic.că intenţia sa era de a fi exhaustiv.dincolo de arborii mari umbrind statui demodate de generali sudişti veneraţi prin flori proaspete şi inscripţii anti-yankee . stăteau doar cu un aer destul de prostesc şi se lăsau iluminaţi de inscripţiile latine. Alături. coridoarele şi sălile ei. Am trei veveriţe stăteau în jurul unui ciot de copac şi jucau cărţi. ci straniul. nu jucau nici un joc.Coridoare de oglinzi îmbrăcaţi în haine de păpuşi încremenesc cu mâna întinsă spre pom. muzee de ceară şi muzee de curiozităţi. galeriile şi scările ei interioare. pe care diverşii preşedinţi le-au avut la Atlanta şi un tablou vivant reprezentând viaţa animalelor în pădurile din jurul Atlantei. Dar nu primăria Atlantei este cea care mi s-a întipărit atât de definitiv în memorie. muzeul din Capitoliul Atlantei mi-a rămas în minte. în care oameni minusculi uitat să spun că erau şi peşti mici din plastic însoţiţi de numele lor ştiinţific. o piramidă de gloanţe din războiul de secesiune. ştiu un singur lucru . Am văzut muzee de artă celebre şi muzee săteşti. viu şi natural. muzee fermecătoare şi muzee antipatice. într-o ordine secretă şi de nepătruns. în timp ce un tren miniatural trece dintr-o parte într-alta transportând recolta de carton). sediul impozant şi provincial al primăriei. exemplificări electrice ale felului cum se produc exploziile vulcanice şi explicaţii mecanice ale felului cum se munceşte într-o fermă (formată dintr-o livadă de piersici. pline de mândrie. vitrine prezentând într-un amestec înnebunitor colecţii de arme şi de pietre semipreţioase. În orice caz.

aşa cum străbătea aerul. ci perfecţiunii este. mai mare. o mare fiinţă. În transparenţa şi neclintirea ideală a universului. nemişcaţi şi ei. de beteală. cum nu mă opresc nici eu. şi la fel de ireali. că pot vedea. mult mai întunecată care nu se opreşte.Coridoare de oglinzi în zbor. razele soarelui mă decupau din lumină şi trupul meu pământesc îşi târa singur. Odată cu mine. "Idee pierdută-ntr-o palidă fee". desigur. Pentru că. ca în somn prin văzduhul acesta de mătase fără culoare. se mişcă ceva . de pe ţărm. dacă înaintea spaimei n-ar fi fost descoperirea: trecând prin apă aşa cum trecuseră prin aer. între aer şi apă nu se vedea. ea. urmărindu-mă cu evidenţă pe mine din întregul univers. devenea astfel contemplaţia însăşi. atât de limpede încât soarele o străbătea simplu. că înţeleg. unul dintre înaintez contemplând împărăţia transparentă prin care zbor abia mişcând din aripi. în atâta lucire. eu eram mişcarea. profanatoare şi nebuneşte de fericită. dincolo de limpezime şi de imaterial. pag 132 din 281 . abia învelită în atomii transparenţi ai existenţei materiale. Mult mai mult decât obiect al contemplaţiei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Nici o fibră a apei nu lunecă. În atâta lumină această fiinţă de mare decât peştii care-o străbat uneori argintii. abia gândită. faptul că înaintez prin această încremenire care nu aparţine nefiinţei. cum spune Eminescu. de înot şi de lunecare lascivă. foarte jos. Faptul că înot. văzând la sute şi sute de metri sub mine cetăţi şi peisaje locuite de peşti care se mişcă şi ei ca lucrurile cele mai fantastice pe care le-am făcut vreodată. ar fi sfârşit desigur prin a mă înspăimânta. jos. marea. care-şi coordonează cu grijă mişcările şi le ritmează după umbră. ceea ce face nepământesc acest peisaj de transparenţe supreme este imobilitatea lui.cineva. nici o undă nu se naşte la atingerea malului. încât nu era destul de materială pentru ca soarele puternic să se oglindească în ea. ale mele. idee în sine. peste stânci clare şi ierburi nemaivăzute nicicând. decât o linie subţire.cu gesturi lente. eu eram umbra. nici un fior nu străbate aerul nesfârşit ca să urce spre munţii care se desenează. fără împotrivire. a cărui insulă fermecată mi-o pot imagina perfect tresărind între aceste nemişcate ape. poate . eu eram materia. că exist. o fiinţă UMBRA Înotam într-o mare atât de limpede. un fir abia sugerat despărţind cu aur stările de agregare ale materiei care se îndoia încă de ea însăşi. umbra mărită şi oarbă pe adâncul limpede al mării. pe fundul cel mai adânc al mării.

fiecare silabă. totul se transformă. tot mai secret. cu DESPRE AVARIŢIE Tot mai mult cred că legea conservării materiei se simt că şi în acest atât de aburos domeniu nimic nu se pierde. şi ore. ca să le număr şi să socotesc câte-mi zestrea pe care am primit-o când m-am născut. Mi s-au dat prea puţine cuvinte şi le-am cheltuit prea repede. stacojie. De atunci viaţa mea s-a schimbat şi. mult mai scumpă decât greutatea-i în aur. trăiesc răscumpărându-mi . dacă aş fi ştiut de la început adevărul. cel puţin. Şi. ascund. pe toate. Cât de târziu am înţeles că vorbele sunt singurele fiinţe vii care nu se înmulţesc şi singurele minciuni care nu se inventează. nimic nu se câştigă. strâng cu zgârcenie vorbele strălucitoare şi le pag 133 din 281 . plătind din greu. negândită. contului de cuvinte aplică. şi cuvintelor. tot mai mult înţeleg că ceea ce pot eu să fac nu este decât să transform la nesfârşit. dezvelindu-le rar în singurătate-mi ca să le văd şi să le fac să sune. aşa cum ucenicii alchimiştilor primeau numai câteva fire din piatra filozofală şi se grăbeau să uimească lumea transmutând cu ajutorul ei cele mai obişnuite metale în aur.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi preţ de speculă! . care schimbă metalele şi fereşte de moarte. le-am cheltuit încă tânără. tot mai mult sunt convinsă că nimic nu se mai adaugă zestrei de care a fost deschis pe numele meu la venirea în lume. lăudându-se că sunt în stare ei înşişi să fabrice misterioasa pulbere grea. inflexibilă şi neiertătoare. tot mai mult minute. dacă mi s-ar fi lăsat posibilitatea de a-mi economisi cu înţelepciune destinul! Dar mi s-au dat la naştere prea puţine cuvinte şi. convinsă că nimic nu va fi mai simplu decât să inventez altele. lipesc încă pentru a putea la plecare întoarce întreagă aproape mută.propriile-mi cuvinte. tot mai dureros.la ce vorbe pe care-am primit-o la naştere. şi ani. tot mai obsesiv. De atunci. această atât de fatal limitată avere.

pe care o port cu mine mereu într-o continuă. Dorul este cel mai abstract şi cel mai altruist dintre sentimentele mele. Dorul este cel mai impersonal pag 134 din 281 . nici unei străzi măcar. n-am mai descoperit nimic. fochişti. Când m-am întors odată din întâmplare. de o amintire. Nu reuşesc. de suferinţe şi de iubiri înfăşurate în nebuloasa de dinaintea naşterii mele. aproape fără să-l observ. Mama mi-a arătat cândva. în labirintul de forţe nesigure şi duşmane ale lumii. copiii. blocul modern . supravieţuiesc paradoxal prin această tremurătoare slăbiciune. este forţa înaintez sub încărcătura de imagini. Au dispărut şi ele. ca să descopăr că reprezint fiecare cătun şi fiecare şi cel mai implacabil dintre sentimentele mele. de nici o stradă.aşezat pe un colţ cu o uruitoare răscruce de tramvaie şi o străină statuie catolică . într-un alt oraş. M-am mirat politicos. ne jucam de-a ascunsa în excelentele ascunzători din dărâmăturile războiului abia terminat. într-o călătorie prin Timişoara. de nici o casă. Este destul să trec cu doi kilometri teoretica linie însemnată cu dungă roşie pe hartă care ne desparte de ceilalţi. am crescut cu vreo sută de kilometri mai la nord.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci şi indiferent. de o stradă. Nu mi-e dor de un oraş. Nu duc prin vârste nostalgia nici unui sat.în care m-am născut. nu mi-e dor de nimic ce-mi aparţine sau care se leagă de persoana mea. nici locomotive cu aburi. în timp ce noi. a copilăriei. Nu m-am fixat cu adevărat nicăieri. Mai mult: nu aparţin nici unui lucru care-mi aparţine. în urmă. Au mai trecut prin viaţa mea şi alte ruine. locuită de acari. iobag pe un petec de pământ.Coridoare de oglinzi pârâu pe care l-am lăsat. Şi totuşi mi-e dor. impiegaţi şi mecanici de locomotive cu aburi care se întorceau din schimb negri ca smoala. de nici o odaie. de o odaie. este legea care-mi face sufletul DORUL Nu vin de nicăieri. nu mi-e dor de nimic. mai precis la marginea lui ceferistă. Şi totuşi mi-e atât de dor. De crescut. ca să simt zbătându-se în mine fiecare frunză deacasă. centripetă care mă împiedică să mă spulber în univers. nu mai existau nici ruine. epuizantă comparaţie. mi-e pur şi simplu dor. îmi dispăruseră reperele. de o casă. Locul îmi era nu numai necunoscut. exaltată. Nu sunt legată de nici un oraş. şi încerc să-mi imaginez o viaţă liberă de dor.

Nesperând nimic şi încrezător niciodată. cum nu pot să-mi închipui un patriarh dându-se cu trotineta. cât o sterilă şi nevindecată nădejde omagiind un scepticism îndelung roditor.mereu agitate de o grabă care reuşeşte încă să ne mire. singur cenuşiu printre atâtea multicolore şi optimiste corole. măslinul este. echipe speciale au pornit în depistarea celor mai bătrâni măslini. Două mii şapte sute de ani număraţi băbeşte pe degetele infinite ale vieţii răsună amplificaţi de mirare în încăperile minuscule ale istoriei. împletit în sine şi repertoriul lui. respectuoasă ofrandă pe care o aducem răbdătorului martor al nerăbdărilor noastre. abia observând această inadvertenţă lexicală. "Anul măslinului". "Anul măslinului". Ideea însăşi de primăvară pare a-i fi străină. Contorsionat. în împărăţia vegetală. fără a mă opri o clipă din goana zilelor. deşi nu cunoaşte ierni grele şi nici pag 135 din 281 . încerc să mi-i închipui pe Atrizi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi-a minutelor. Şi. neînfrânţi de iluzii şi necrezând în victorii. De fapt. dar nu şi să ne dea speranţa că va conteni cândva . contemporani ca şi noi acelui măslin. îmi dau seama că nu îmi pot imagina un măslin înmugurind. şi nu mi-e greu să-i descopăr astfel mai rezistenţi în timp. unde inconştienţa nu-i decât o altă faţă a înţelepciunii. nevulnerabili la speranţă şi neuimiţi de nenorociri. Undeva în nordul Greciei un candidat numără se pare peste 2 700 de ani. Ţările meridionale au organizat festivităţi şi concursuri. nu e atât un an meditând asupra mileniilor. încă de la începutul lui. Dar ceea ce părea numai botanică se dovedeşte a fi istorie şi ceea ce nu rodea decât fructe înmugureşte sensuri şi îndoieli. Şi nu ştiu dacă nu chiar acesta este resortul ANUL MĂSLINULUI N-aş fi vrut să se încheie acel an care fusese proclamat. zbârcit.pentru a mă gândi la secolele şi la mileniile răbdării lui. cu rădăcinile chircite în ţarină şi crengile încordându-se în cer.Coridoare de oglinzi răsucit în pământ. ca şi cum tocmai aşteptarea niciodată sfârşită a mai binelui ar fi cea care ne lasă fără apărare. măslinul este monumentul magic al rezistenţei sale. şi-a secundelor noastre . printre strălucitoare şi derizorii eflorescenţe. pentru că exultanţa şi entuziasmul nu se înscriu în vitregia naturii. ciudat. verbul "a înmuguri" parcă nu i se potriveşte. însuşi simbolul îndurării. Şi. Ca şi cum numai uimirea la rău ar da răului puteri asupra noastră. aşteptării la rău. Rostesc cifra şi ea nu este la început decât senzaţională. suferitorul alambic al atâtor subtile uleiuri supravieţuieşte din propria sa îndoială şi învinge prin chiar lipsa speranţei lui. deşi este vorba despre un arbore. şi-a orelor.

glob imens cu pori albi. îmi place să-mi imaginez că praful alb de pe lună nu este decât nisipul rezultat din măcinarea miliardelor de cuvinte lunecător. se împlinesc ani şi ani de la acea noapte de veghe în faţa televizorului locuit de abia perceptibile umbre a căror halucinantă şi ciudat de somnambulă mişcare desena pagina de gardă unui nou volum al istoriei omenirii. Voisem luna de pe cer şi o privi luna de pe cer. aşa cum nisipul mării strălucitor. bolnav de albă. visat de toţi filosofii. plină. sol dur şi străin. fără a ne încredinţa că i ne potrivim? Trăisem într-adevăr momentul. la urma urmei. limpede.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . obosiţi de nesomn şi de emoţie. pentru a ieşi în noaptea de vară şi a gata să primească madrigaluri şi serenade? Şi de câte ori nu ne-am întors umiliţi şi înfrânţi de curiozitate la calota aceea de cretă. la solul acela făinos pe care un imens bocanc făcea. între raza victorioasă a televizorului şi raza mirată a Selenei. Dar. epuizaţi de propria noastră îndoială. un pas mic pentru om. noi continuăm să murim fiecare în parte.Coridoare de oglinzi Iată. încercând să ne convingem că e vorba de o aveam. Cine ar fi crezut? Ea continuă să patroneze cutremurele. De câte ori am părăsit ecranul pe care se vedea o lună poroasă. bucuria nebunilor. Eram fericiţi? Ne-am dus la culcare în zori. mândri şi revoltaţi în egală măsură. LUNA PLINĂ Iată. necunoscută cu totul. mare pentru omenire? Navetam deconcertaţi. al înfrăţirii universale în cucerirea unei planete şi a unui simbol? singură realitate îndepărtată. este ceea ce a rămas din miliardele de scoici care i-au dat şi cărora le-a dat viaţă. care i s-au închinat. Trăisem într-adevăr noaptea de hotar dintre două epoci. nevinovată. lucitoare. mareele şi somnambulii. schimbarea simbolurilor. de cretă. dintre care una. mai incomprehensibil încă fără travestiul îmblânzitor. solemn şi nesigur. începea. pag 136 din 281 . nici luna nu ne-am schimbat. au trecut ani de la acea noapte cu inconştientă lună plină şi nici noi. de beteală.

dar de pe acum blândă. greşită.Coridoare de oglinzi hoteluri procesiuni suspecte şi mizerabile.mă gândeam contemplând cerşetorii bătrâni. de crime. era o după-amiază romană completă . somnolând pe treptele catedralei Santa Maria Maggiore.cu biserici baroce împodobite sfidător. sau poate chiar înainte de aceea. convinşi revenind asupra de aberaţii.într-un singur moment. contradicţiile. încep dizolvarea în senilitate. între ridicolul dezvoltării şi cel al decrepitudinii. greşit. atât de mari încât par triumfătoare. pe o infimă culme a maturităţii. anunţuri. dar imediat după aceea. manifestaţii O DUPA-AMIAZA COMPLETĂ Când suntem noi? Creştem treptat. iubiri. râsete. încă fierbinte. călători grăbiţi. la o privire rotundă. lacrimi. mici drame. hamali pag 137 din 281 . ne schimbăm şi ajungem. prostituate tinere uitând că vor îmbătrâni. evoluăm. fotografii de vedete. în cele din urmă. uri. uitând că au fost tinere. făcând prostii. în vacarmul produs de rotirile descreierate ale unor motociclete adolescente cu ţevile de eşapament desfundate dement. jalnici. exasperări. dacă înspăimântată. Suntem armonioşi monstruozităţile prostirile. ne tramvaie religioase. învăţând. succese răsunătoare. înţelegerii. pierdută. marfa perisabilă peste câteva ore. haos. în uruitorul cartier din jurul gării RomaTermini. prostituate bătrâne. reclame de îngheţată. suntem . nervi. năucitoare. zgomot. vitalitate. sindicaliste. subumani. mari nenorociri. bătrâneţii. cu terme antice. visând maturitatea: când suntem noi? fascinată. crezând înţelegând monstruozităţi. cuprinzătoare. la o concepţie. cu zarzavagii strigându-şi. Era o după-amiază de vară târzie. cu disperare şi umor. Când suntem noi? . Ana Blandiana . maşini încurcându-se unele pe altele şi înţepenite la intersecţii de încleştarea grabelor de sens contrar.Editura Liternet 2003 aferaţi şi transpiraţi. hohote şi întrebarea mea contrazicem. mici fericiri.

în partea a doua masa se află într-o încăpere cu perdele şi covor.adunând pe pânză. sub care o masă joasă cu trei picioare.Coridoare de oglinzi soţ şi soţie probabil. după cum nu este nici o îndoială că simpatia lui talentul evident al autorului . adună în jurul ei doi bărbaţi. cu toţii slabi şi având un aer subtil de melancolie. încărcată de farfurii cu fripturi. bogat şi pag 138 din 281 umplu odaia. în diptic. doi tineri bine hrăniţi. asemenea căruia am mai văzut multe. Nu este nici o îndoială că autorul lucrării a vrut SPERANŢA Am văzut de curând într-un catalog de artă naivă reproducerea unei lucrări a unui pictor ţăran. nu rămâne. în orice caz două fiinţe solide. este înaltă. Nu farmec specific proaspeţilor mânuitori de culoare. personaje şi sentimente vii şi parcă înrourate . şi chiar naturalist. şi ceva din frumuseţea înduioşătoare a celor vechi? Aşa cum există legi care să stabilească normele arhitectonice.mă face să scriu. însă. îmbrăcaţi elegant. legându-se de mai numea Ţărani la masă şi reprezenta. emoţionante deopotrivă prin forţa de a se exprima a unor suflete care nu bănuiau că o pot face. Cum se explică atunci marea frumuseţe a feţelor melancolice şi a cămăşilor albe. despre acest tablou. de mirare pe care mi l-a trezit şi care.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .suprem semn al opulenţei sifon. iar la ea stau. cu televizor şi tablouri. greu identificabili. cu acel . faţă de aerul de înavuţire bruscă şi periferică pe care îl are cel de al doilea? Desigur. o femeie şi un căţel. de neîmplinire şi de speranţă ponderată de scepticism. înrudite prin mulţumirea şi suficienţa cu care să înfăţişeze în antiteză mizeria de ieri şi bunăstarea de azi conştientă merge spre personajele contemporane. sentimentul vechi şi devenite obsedante întrebări. realitatea amintirii şi cea desfăşurându-i-se sub ochi. dar întrebarea rămâne şi se adresează chiar acestei realităţi în evident progres material. În prima sa parte dipticul reprezintă o casă ţărănească înconjurată de pridvor şi umbrită de doi pomi modeşti. sau frate şi soră. nu a încetat nici acum. o masă a ţărănimii. sticle de vin şi . de ce nu există legi care să interzică uşile şi grilajele vopsite în negru şi argint ca la dricurile de pe vremuri? Satele noastre scăldate altădată în acel albastru de mândrămărie. care dispar văzând cu ochii şi sunt înlocuite de spaţioase cetăţi de oţel şi beton. Tabloul se ţărănească din trecut şi o masă ţărănească de azi. Ceea ce mă întoarce la acel tablou este un sentiment al meu în faţa lui. De ce în locul vechilor case de chirpici cu pridvor înflorit de crestături. pictorul n-a făcut decât să înregistreze realist. câţiva peşti şi câteva boţuri de mămăligă. dar căreia i se stinge neoprit frumuseţea. petecite dar cu alesături. acoperită cu pluş. a stâlpilor pridvorului şi-a blidelor de pe masă din prima scenă. pe lângă bogăţia trainică a noilor clădiri. în acel albastru iobag care le făcea să pară celeste puncte de suspensie pe pământ sunt dominate acum de gratiile benevole ale grilajelor forjate şi vopsite.

pag 139 din 281 . cu argint. Tabloul naiv şi optimist ai ţăranului din Dolj mi-a deschis ca pe o rană. speranţa.Editura Liternet 2003 macabru. nu mă poate împiedica să visez la o metempsihoză a frumosului. dar mersul înainte al lumii nu mă poate împiedica să observ ceea ce se pierde din grabă în drum. nevindecată. de oraşe grăbite şi doritoare de mai Ana Blandiana . satul vechi dispare la noi ca şi o umanitate de trecere. Desigur.Coridoare de oglinzi în alte părţi. sufletul lui nostalgic şi milenar este înlocuit de bine.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fiecare rând se smulge dintr-o mare zgârcenie. un rând. singura răzbunare a cuminţeniei: facă. Şi atunci. nimic nu curge.măria-sa. De fapt nu e vorba nici măcar despre acest sentiment al falsului care ar presupune putinţa de a scrie dublată însă de o continuă conştiinţă denigratoare a celor scrise. risipitor sau dimpotrivă. înainte de începerea scrisului chiar. nu ies. nelăsate să treacă decât atunci când consideră el . pocăinţa atât de demnă de invidie a fiului somnul şi valurile de vorbe curgând neoprite de nimic între monştri. Doamne. Eu nu cunosc nici o clipă de dezmăţ verbal în urma căruia să mă pocăiesc şi să renunţ la file scrise prea în grabă. totul trebuie stors. ci cuvintele. Spiritul meu critic este prezent. mai uşor de îndurat decât un spirit critic care apare după ce treaba e făcută. materialul din care să le croiesc. totala neputinţă de a lipseau. Chiar şi în clipele bune.Coridoare de oglinzi lume a vorbelor. de strajă acolo lângă poarta de intrare în nu ştiu să scriu nici "calul fuge" pentru că şi asta. o propoziţie. tăind. în astfel de momente nu ştiu să leg nici subiectul de predicat. nu reuşesc să iasă decât SOMNUL RAŢIUNII Am trăit astăzi din nou (pentru a câta oară?) acea stranie incapacitate de a formula ceva. de îngheţarea izvorului de cuvinte. O. alegând. aş vrea să mă văd şi eu o dată umplând paginile fără să-mi dau seama şi aruncându-le apoi la coş pentru că le descopăr proaste! Nu pot să-mi închipui ceva mai minunat. Este vorba pur şi simplu de imposibilitatea de a scrie. enunţ alb al unei acţiuni. simplul scrie indiferent ce. îmi sună fals şi neconvingător. Pentru că somnul raţiunii nu naşte numai pag 140 din 281 .că sunt demne să o câteva şi acelea astenizate de lunga emoţie a graniţei strict supravegheate. Nu ideile îmi ţărmurile lui. inhibate. Mă şi întreb dacă a mai existat vreodată un scriitor care să aibă un atât de redus debit de curgere a cuvintelor. mereu prezent. ci şi vise. refăcând. spiritul critic .

să i se lipească de trup o secundă. Asta nu mă împiedica să recunosc . disperat. iar asta l-a făcut să se precipite înspăimântat şi stângaci. atât de nebănuitoare a răului. apoi l-a mai înconjurat odată. dând posibilitate ţesătorului să îl înfăşoare mai rapid şi mai strâns. Mi-au dispărut din raza vizuală îmbrăţişaţi: victima cooperând docilă la propriile funeralii. Apoi totul se schimbase şi chiar inconştienţa sa . iar frumuseţea lui plină de fantezie şi fără cusur. cu uluitoare uşurinţă.care îl făcea atât de ideal pentru rolul de victimă. Şi totuşi atrăgea numai admiraţia. spre casă. grăbindu-se. dar era prea neînsemnat pentru ca superbul flutur să-i dea vreo atenţie. operativitatea. tranformase apariţia călăului aproape într-o pedeapsă. dar încărcată în noile condiţii de cu totul alte semnificaţii . Dar simbolică şi maniheistă.simţindu-mă incapabilă de a fi altceva decât ochi plutitor peste lume priveam de nesfârşite minute încremenirea unui fluture întro corolă.aceeaşi de mai înainte. înalta tehnică pe care le punea în slujba voracităţii sale. de fapt. apoi l-a ocolit mai de aproape. pe o frânghie. Fericirea lui era evidentă. aripile s-au împletit printre firele evident lipicioase. lipsite de convingere. prea îndelung ignorat. nu şi simpatia. după o zi de muncă.meritele călăului: inteligenţa. şi în sfârşit fluturele a început să se impacienteze. în sus. înfiorându-l de scârbă. dar egal. O DRAMĂ ESTIVALĂ Îmi amintesc cum am asistat la fascinanta capturare a unui fluture de către un păianjen mult mai mic decât el. Mai întâi i s-a învârtit în prejmă. în plin spasm. Neîndoiala care făcea un fel de glob de vid în juru-i şi siguranţa că frumuseţea şi fericirea i se cuvin. neobservată până atunci. mă solidariza cu frumuseţea sa atât de lipsită de apărare. inoculându-i otrava. Se întâmplase să fiu publicul acestei patetice drame pag 141 din 281 . călăul aferat şi obosit de succes. Dar era târziu: fiecare înconjur lăsase în urmă un cerc nevăzut care îi umezea mişcările. Când a vrut să-şi deschidă aripile şi să zboare. Cred că atunci l-a înţepat. întrun semn de enervare a destinului.chiar dacă puţin jenată . ajutându-l parcă pe păianjen să-i împacheteze complet. dar fluturele nici n-a observat.Coridoare de oglinzi într-o zi de vară transparentă în care . pentru că după aceea fluturele n-a mai reuşit să facă decât mişcări convulsive. ba chiar. aproape atingându-l. lupta dintre cei doi nu era nedreaptă. fiecare dintre preopinenţi fiind dotat în alt fel. să-l transforme în mai puţin de cinci minute întrun fel de balot lunguieţ pe care l-a şi transportat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .

evident. alţii prăbuşiţi cu totul şi întinşi pe pământ . cu cerdacuri spre care duceau graţioase scări duble. formate din aglomerarea de firicele pe care numai apa (desenând pe ele complicate. dar faptul că peisajele pot să moară şi ele. Era un drum de munte. cu casele murind de moarte bună.Editura Liternet 2003 măgăruşi sceptici Ana Blandiana . De altfel. cândva foarte frumoase. alţii căzuţi pe jumătate şi sprijiniţi de ceilalţi. înaintea industrializării şi a exodului la oraş.şi rămaşi unii dintre ei în picioare. aventuroase sate aciuate la umbra acelor pereţi. Dar ceea ce era extraordinar era că nu numai oamenii şi casele stăteau să moară. vii din care se mai vedeau petece înfrunzite atârnând pe câte-o poală de deal. Cândva. case locuite ici-colo de câteva băbuţe şi de câţiva moşnegi care ştiau că vor dispărea odată cu ei şi că nu aveau nici cum să le consolideze. Un sat pe moarte. lăsându-se într-o parte. zdrenţuiţi atât de estetic. cramele prelucrau sângele viilor căţărate pe acei versanţi friabili. Drumul de munte trecea prin sate de munte. aproape strălucitor . munţii deveneau mai spectaculari şi satele mai pustii. aşa cum plantele mor. Acoperişurile de şindrilă mascau nesigur ciudate case formate fiecare dintr-o încăpere de locuit cocoţată pe o cramă ancestrală. mai bine întreţinute şi mai prospere adăpostite în stupi aliniaţi disciplinat şi acoperiţi cu ţiglă ca decât casele pe care le imitau cu aproape comică minuţie. pe dealul sterp. case scufundânduse treptat în nisip. case.Coridoare de oglinzi parcaţi lângă garduri. încât nu mai aveam de ce să ne mirăm când drumul s-a sfârşit înfundându-se în acel sat al dezolării. un grup de opt-nouă arbori uriaşi. nu erau de piatră sau de pământ. de acoperită modern de câte o foaie de plastic şi privirea pironită contemplativ şi milenar. faptul că moartea are puterea să se propage nestingherită şi între regnuri l-am descoperit pe unul din numeroasele drumuri străbătute aiurea. cu spinarea NATURA MOARTĂ CU NISIP De mult bănuiam că moartea este molipsitoare. din care vântul şi anotimpurile muşcau spectaculos halci galbene pe care le risipeau în zbor peste acoperişuri. fără ca cineva să se opună. de albinele nişte copii miniaturale. în acelaşi timp parter şi temelie a clădirii. aşa cum mor oamenii. În măsura în care mai erau locuite. umede hărţi) le ţinea legate unele de altele. morţi în mod misterios . clar munţii pe care îi străbătea. anevoios şi contorsionat. stând să se dărâme sau dărâmate cinematografic. de capre zănatece urcând plăpândă sau frunzele arbuştilor aventuroşi. ci de nisip galben. nici pentru cine s-o facă.se lăsa proiectat pe cerul pag 142 din 281 incredibilă şi simbolică solidaritate a dispariţiei. pe cât înaintam.colţuri înalte. Deasupra eroic pereţii aproape verticali ca să pască un smoc de iarbă . satele prin care treceam erau locuite de ţărani bătrâni plantând în grădini aurii de nisip legume firave fără mulţi sorţi de izbândă. ci că arborii înşişi mureau într-o satului. abrupte.

Moarte pe care nici pământul nu o contrazicea. totul dispărând într-o vizibilă Faptul că din toate acele alambicuri în care se distila Ana Blandiana . ci va încremeni. pentru a o putea derula apoi la nesfârşit. pag 143 din 281 .se degradau şi ele treptat. pentru că dunele de nisip acele ciudate forme ascuţite .nu va împiedica. rapid în ordinea minerală. se va amenaja în anii următori o aşezare turistică la graniţa dinspre Grecia a Bulgariei. fotogenic.ca un inteligent omagiu adus frumuseţii morţii . clipa expiaţiei. moartea să se urmeze. desigur. mişcare de translaţie spre nefiinţă.Editura Liternet 2003 lichefiat de asfinţit cu o forţă expresivă neobişnuită ce simboliza cu putere moartea lentă din jur.Coridoare de oglinzi atât de firesc pieirea. . doar.

Spun “cu cruzime" pentru că. dar ceea ce nu e nici trăit? DOUA VERBE Orice călătorie are pentru mine două părţi distincte. m-am întrebat de atâtea ori.Coridoare de oglinzi se duce. complementare una alteia şi izvorând una dintr-alta în mod necesar. fluturii ar fi pierit în neant. Dar ce e uitarea. omorând. o culoare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mai ales. Fixarea în ace era singura formă de pag 144 din 281 . ce este această plantă sau acest animal de teama căruia timpul unei călătorii se smulge privirii şi se lasă zdrenţuit de scris? Ce este această prăpastie deasupra căreia verbul a trăi se lasă suspendat de verbul a scrie? Unde se duce ce nu e scris. trecând în verbe o formă. singura formă de conservare a emoţiei trăite. trăit fiind. decât a acorda judicios halcile aburinde ale minutelor şi orelor contemplării universului curgător în uitare ori fixării lui cu cruzime în cuvinte. unde dispare ceea ce am văzut când nu însemn ceea ce am văzut?" A răspunde: “. Timpul călătoriei se împarte în timpul în care necesităţi. Fixarea în cuvinte este singura formă de perpetuare a frumuseţilor contemplate. Pentru că. două părţi pe care le voi numi cu cele două verbe stăpânitoare asupra lor: partea lui a vedea şi partea lui a scrie. neucişi. ce e această substanţă sau această lipsă de substanţă care înghite tot ce nu e adăpostit în cuvinte. “unde meu. îmi amintesc implacabila necesitate a gestului perpetuare a frumuseţii lor. îmi amintesc halucinant repulsia şi mila pe care le trăiam în timp ce înfigeam cu groază acul între aripile zbătându-se ale insectei şi. retrăiesc sentimentul pe care îl încercam în copilărie când fixam.În uitare" este prea eliptic şi prea complicat pentru mine. văd şi timpul în care scriu ce-am văzut şi nimic nu este mai greu decât a face cu dreptate această împărţire. frumoşii fluturi în insectar. o lumină. scriind. Timpul călătoriei se sfâşie între aceste două la fel de sălbatece dorinţe şi la fel de imperioase delimitându-şi cu greu împărăţiile duşmane şi reciproc dependente.

înconjurându-le coboară mereu printre coline din ce în ce mai aride şi mai câteodată. Al câtelea era. escaladându-le uneori. pentru că. aglomerată din nisip. Iată. Pentru că Dodoni este locul în care drumul se înfundă şi nu mai duce nicăieri. într-un labirint înfăşurat pe verticală şi nepromiţând sus. O vale blândă şi ciudat de verde între pârjolul galben al dealurilor. Iar faptul că nu era nimeni în jur. pentru capătul lui. el urcă şi sigure de taina lor. fără a marca o localitate. în vârful său. fără caneluri şi tăiate dintr-o rocă poroasă. decât singurătatea. înaintând neşovăitor. Între coloane. vântul adia şi acum. faptul că nici o prezenţă şi nici un sentiment omenesc nu contraziceau numele singurătăţii. mă făcea să înţeleg şi să cred mai uşor totul. încât îţi transmite ceva din patetismul hotărârii sale şi te pregăteşte inexplicit. De fapt. oara. stare să numesc decât "vânt" spiritul care făcea frunzele să NUMELE SINGURĂTĂŢII Un drum lateral începe să urce ascetic spre munţi şi o face într-un mod atât de încăpăţânat.. coloane încă mai păstrând. o casă. fiinţa minerală. misterios.Coridoare de oglinzi şi oprise încă luntrea trasă de delfini sub Parnas? Ce rost avea să mai socotesc? Era o vreme când zeii se lăsau atât de uşor flataţi de un spectacol şi coborau oferindu-se foşnitori dintre ramuri.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .. arborele cu umbra rotundă şi oraculară în dinastia începută de stejarul în care însuşi Zeus venea să răspundă întrebărilor umane. sfidătoare după atâtea civilizaţii. un om. al cărui singur obiectiv pare a fi spaţiul. Iar singurătatea se numeşte Dodoni. "spre munţi" nu e chiar exact spus. pag 145 din 281 . primul loc de pelerinaj şi primul oracol al vechii Elade. Neînţeles? Şi menta. şi florile albastre. ci se opreşte pur şi simplu. de mult. pe când miracolul grec nu începuse încă şi Apollo nu- şi scoicile aşezate în capiteluri vorbeau despre armonia şi echilibrul universului pe care strănepotul oracolului mi-o şoptea dintre frunzele verzi. sau poate eu nu eram în vorbească neînţeles. o vale cu mentă şi cu albăstrele dintre care cresc neregulat coloane şlefuite rotund. un amfiteatru şi un stejar. pietricele şi scoici. după un plan ferm.

ci o nevoie de exactitate? înconjura atunci. aceeaşi copilărie? Între viaţa pe care am trăit-o şi viaţa pe care mi-o amintesc. senzaţiile ţinând de fatalul contururile celor văzute în afară se imprimă tot mai apăsat pare a fi .o zestre degradabilă. În viaţa amintită. derizoriu. amplificată de mea. dar deosebirile sunt atât de mari. într-un trecut mereu crescător.Coridoare de oglinzi din lacrimile pe care le vărsăm când eram certată sau când îmi juleam genunchii. Spun tot mai apăsat pentru că memoria mi se neîntreagă.cine ştie dacă nu abuziv . dimpotrivă. De acolo ea trece. Odată cu timpul uitarea pare să se restrângă şi să se retragă. Despre copilărie îmi amintesc acum mult mai mult decât acum cinci ani şi infinit mal mult decât acum zece ani. cel puţin . mereu nuanţat. mereu mai bine înţeles. definitorie . aşa cum odată cu bătrâneţea gingiile se retrag şi scot la iveală rădăcinile dinţilor. o mare parte din mine este ocupată mereu. în timp . mereu îmbogăţitor. fragmentară.ci. încât ar trebui. asemănări. îmi deţin în amândouă .şi această diferenţă este lumea. încât mă întreb uneori dacă se mai înrudesc între ele şi prin altceva decât prin faptul că eu principal. un proces continuu constructiv. poate. mă strâng pantofii.una pe care o trăiesc şi alta pe care o scriu.binevoitoare câteodată. între ele există. Pentru mine lumea nu există decât la timpul trecut. este acum copilăria este cald sau frig.în ceea ce mă priveşte. tiptil şi definitiv .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în viaţa trăită îmi este foame sau îmi este sete. să spun: am două vieţi . există o singură diferenţă . mă dor dinţii. mecanism se estompează şi se topesc în uitare. plină de toane alteori .nu o sumă de date înregistrate o dată pentru totdeauna şi reprezentând zestrea mea de amintiri . ci din întregul univers care mă seama şi a cărui înregistrare păstrată. dar inevitabil. Dar este. numai de mine însămi. îmi ard ochii. pe care atunci îl înregistram fără să-mi dau LUMEA Am două vieţi: cea pe care o trăiesc şi cea pe care mi-o aduc aminte. eventual. Dar copilăria pe care mi-o aduc aminte nu este formată din bolile prin care am trecut.rolul eroului înţelegeri târzii şi nostalgii crescânde. mereu fremătând. Dar câţi ar deduce din această paradoxală formulă nu o spaimă de adevăr. în timp ce în memorie. încât atenţia care scapă în afară este întotdeauna ciuntită. oare.esenţială. pag 146 din 281 . desigur.în cuvinte.

unele. cu nasul ascuţit şi bărbia puţin adusă.pe care cu greu ţi le puteai imagina altfel decât într-un cărucior dublu. unicei vârste pentru care veniseră pe lume. cvadragenarii pe care îi voi privi la bătrâneţe. toate purtând uniformă şi cozi împletite pe spate . pe acelaşi ecran. O băbuţă deocamdată numai de treisprezece ani. pe ecran.Coridoare de oglinzi vârsta maturităţii. În banca a doua. reduse la o înfăţişare pedant identică. Dar şi florile au premeditările lor: unele sunt făcute să fie admirate boboci. Şi astfel descopăr fără uimire în şoimii recitind cu patos naiv la televizor. există fetiţe de patru ani jumătate cu priviri şi inflexiuni de femei fatale. cu ochi grijulii şi pieptul bogat. numai frunze ruginii.firavă şi scundă. asemenea sugarilor . Fiecare se naşte pentru o anumită vârstă. dimpotrivă. cu gât subţire şi cosiţele anemice . în banca întâi stătea . De pe urma acestei vechi revelaţii am rămas cu VÂRSTE Am observat de mult. spunându-şi plini de importanţă părerea. Ţin minte cămi priveam colegele de clasă . nimic nu mai distrăgea atenţia de la imensele deosebiri dintre sufletele lor pornite orbeşte în căutarea adevăratei. Comune rămâneau numai uniformele şi bentiţele din păr: regulamentul şcolar.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . sau. iar evoluţia prin timp nu este decât bâjbâirea febrilă şi dezorientată în căutarea punctului pe care fiecare îl simte al său.o băbuţă. cred că pe vremea când eram elevă. ocupată mereu să-si facă ordine în bancă şi în penar. Nedeosebindu-se prin nimic. mingi de petale. rămase adolescente. pasiunea ciudată de a mă uita atent la copii şi a încerca să le citesc în trăsăturile neformate încă vârsta spre care se grăbesc pentru a se fixa. Privind în urmă. Le-am întâlnit apoi printre ani.şi mă frapa lipsa lor de egalitate în faţa adolescenţei. altele. Lângă geam. demonstrativ. am sentimentul că văd una dintre acele pelicule înregistrând într-o săptămână înflorirea unei corole care se desfăşoară apoi în câteva secunde. ajunse în sfârşit acasă printre deceniile coapte şi formele împlinite. jucându-se parcă de-a soţiile şi de-a mamele. că fiecare se naşte cu o anumită vârstă.bucălaie şi râzând mereu mut.există copii de patru ani în ale căror fragede trăsături se pot descifra lunecuşurile vârstei de mijloc. instalate comod în pag 147 din 281 . nu făcea decât să le pună în evidenţă pe cele de esenţă. după cum există bătrânei cu priviri de liceeni şi bunicuţe cu sfieli de adolescente. iar altele. stăteau două gemene . care încercase să şteargă diferenţele superficiale. era o viitoare mamă de familie.toate născute în acelaşi an. Nu exagerez nimic . nepotrivite noilor condiţii. Abia dacă mă simt obligată să adaug circumstanţialul de timp.

inele. apărătoare de braţe şi de genunchi. N-am ştiut la început cum să-mi explic mie însămi emoţia care mă cucerea treptat şi care mă ţinea nemişcată în faţa vitrinelor plombate şi prevăzute cu sisteme de alarmă în pag 148 din 281 mă cuprinde o ciudată şi sigură de sine mulţumire. cununi stufoase de lauri. lanţuri. totul din aur. ci specia ar fi triumfat în mine cu o bucurie recuperatoare de care mă bucur uimită şi eu. cercei. ci şi străine de mine. o linişte perfectă care mă privea în ochi prin sticla vitrinei . din sălile muzeului expuneau tezaurele regilor argintului îmi apărea mai plin de nobleţe. dovedită. iar în viitorul care începe să se întrevadă . ceea ce uimea nu era arta AURUL Nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. le priveam cu o emoţie care mă dezvăluia mie însămi. aşa cum în epocile primitive trebuie să fi fost topoarele ascuţite de silex. pierdute într-un lunecător trecut.nu mi se părea mai mult decât convenţională. toate acele obiecte cărora trebuia să le recunosc nu numai frumuseţea evidentă. sigilii. Se înşirau în faţa mea curate şi noi. ciudat. jambiere.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci pentru că nu lucrat cu o fină artă a amănuntului. carnea întunecată ideea de podoabă mi-ar fi fost străină. nimbată de patimi şi crime . ceea ce uimea era chiar materia "ochiul dracului".. umilită şi recunoscătoare în egală şi uluitoare măsură. adevărate cu numai câteva ore în urmă.. măsurabilă numai prin puterea de cumpărare şi capacitatea de schimb: un etalon de cântărire a averii. şi care acum mi se păreau nu numai uimitor de false. Aurul nu mi se păruse niciodată mai frumos decât alte metale: luciul bătrân al a plumbului mă tulbura mai adânc. neliniştea misterioasă şi neînţeles prevestitoare a mercurului o bănuiam mult mai plină de taine.cu . nu pentru ca puteam să înţeleg importanţa metalului galben a cărui greutate le stabilea valoarea. De câte ori mi se întâmplă să descopăr că tot ce consideram a fi o prejudecată este un adevăr cu rădăcini adânci pe care numai vârsta coborâtoare le poate dezveli bună şi plină de forţă. iar eu. coliere. ca şi cum nu eu aş fi fost infirmată.ca să mă facă să înţeleg. de a muri.învelită în legende şi povestiri înfricoşătoare. din uriaşe lucrăturii. Valoarea lui . totul cantităţi de aur.inestimabilii barili de petrol. ci şi imposibilitatea lor. poate? . rătăcind aproape fără să-mi vină să cred prin muzeul arheologic din Salonic. diademe. săbii. rememorându-mi credinţe şi sentimente. O parte macedoneni găsite în mormintele regale de la Verghina. a acelor trupuri de zei posesivi şi pătimaşi peste frumuseţea cărora secolele de inspiraţie n-au mai putut adăuga nimic. Scuturi şi platoşe.Coridoare de oglinzi casete. sfeşnice. coifuri. Şi. strălucitoare şi proaspete. cea muritoare. Se înşirau în faţa mea. Astfel gândeam. perfecţiunea acelor frunze care se împleteau şi semnificau gloria.

Editura Liternet 2003 care stăteau vii şi treze comorile tatălui lui Alexandru

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi trecând pe lângă ele cu superioritatea nătângă a celui care

Macedon. Eram sigură că nu bogăţia mă impresiona, şi nici chiar măiestria artizanilor bătrâni de secole. Şi totuşi emoţia opere. Simţeam, fără voia mea şi fără să înţeleg de ce, acea capodoperelor în stare să învingă timpul. Oh, timpul. O mea era reală şi ştiută numai din rarele întâlniri cu marile

crede că înţelege totul pentru că nu bănuieşte nimic, în muzeul arheologic din Salonic am avut revelaţia - care m-a ţinând de un tărâm mai adânc decât cel al artei - că aurul este nu numai preţios în sine, valoros prin puterea sa indestructibilă în timp, ci şi deţinător al unei ştiinţe secrete, diabolice (poate), zeieşti (de ce nu?), care nu dispare şi nu e transmisă. Lănţişorul pe care-l purtam, indiferentă, la gât îl simt de atunci ca pe o fărâmă nemuritoare, care îmi aparţine şi de la care cine ştie dacă nu voi învăţa ceva... făcut să tremur de o emoţie mai mult decât estetică şi

strălucitoare umilinţă, pe care mi-o descopăr în faţa sabie uriaşă, al cărei mâner greu de aur îşi lucea nimfele încolăcite de satyri cu prospeţimea unui galantar de lux contemporan, se prelungea printr-o pânză zdrenţuită din bronzul ucigător şi ascuţit al căreia nu mai rămăsese decât o jalnică, friabilă structură cu fibre coclite, verzi. Mileniile care mărunţiseră bronzul nu reuşiseră decât să lustruiască şi să lumineze şi mai mult flacăra magică arzând stăpânită în metalul adorat. Descoperisem aurul! Înţelegeam în sfârşit puterea lui tainică şi forţa lui căutată de adepţi, această capacitate de a nu se supune timpului, această nemurire. Stăteam ţintuită în faţa geamurilor incasabile în dosul cărora erau închise neputincioase milenii, vase şi casete strălucitoare, în care vremea însăşi se lăsase pecetluită şi nu mai crâcnea, şi mă gândeam la vieţile alchimiştilor topite în marea speranţă a transmutării, la visul pietrei filosofale transformând plumbul în aur şi oamenii în nemuritori, la aurul potabil vindecând orice boală, la aurul înţelepţilor, la atâtea şi atâtea fantastice elanuri şi ermetice povestiri pe care le învelisem în zâmbetul meu adolescent şi ironic,

pag 149 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi pe pomeţii imaculaţi); în al doilea rând era lipsa oricărei expresii: nici râsul formal, nici prea evidentul aer gânditor, nici mândria prostească, nimic nu se mai putea citi pe feţele, imaginaţia mea infantilă le repartizase morţii. Pentru că asta fusese diferenţa specifică pe care, în cele din urmă, mi se pare că o identificasem între fotografiile obişnuite şi cele de pe Dudeşti; în timp ce primele reprezentau oameni vii, celelalte reprezentau morţi. Şi cu toată spaima care urca în mine şi cu toate eforturile pe care le făceam să nu-mi mai las ochii să lunece în vitrine, să-i pironesc disciplinaţi în caldarâm, ţin minte că eram mulţumită de descoperirea mea. Mi-am amintit toată această copilărească dialectică într-una din zilele trecute, pe noua Cale a Moşilor. Mergeam pe jos fără să mă grăbesc şi-mi plăcea deschiderea largă, oarecum solemnă, a arterei care reuşea să anihileze prin amploare monotonia construcţiilor, şi-mi plăceau vitrinele mari, chiar dacă titrate stereotip şi aranjate banal, când mam oprit, fără să-mi vină a crede, în faţa uneia întinse pe lăţimea unui întreg bloc, din care mă priveau tablourile de Dudeşti. Tablouri mari alături de care era aşezată comercial agramate subliniind efortul artistic al operelor. La început mi-a venit să zâmbesc. Părea incredibil că a fost dărâmat şi construit un întreg cartier, înfăţişarea oraşului şi viaţa atâtor pag 150 din 281 mica fotografie după care fuseseră desenate, şi reclame mărite de pictori de gang după fotografii la minut, pe care

PE CALEA MOŞILOR
Am fost adusă pentru prima oară la Bucureşti în jurul vârstei de zece ani şi nu ştiu de ce şi cum am ajuns pe Dudeşti. Îmi amintesc perfect strada lungă, suită de tramvaiul 19 şi formată din incredibile dughene care sprijinite una de alta, igrasioase şi gândăcoase, cenuşii şi scorojite - reuşeau să înjghebe totuşi aproape un bulevard. Două bucurii m-au impresionat în mod deosebit atunci şi acolo: numele străzii pe care îl bănuiam venit de la dude, fructele mele favorite, a căror prezenţă mai mult decât filologică o căutam zadarnic în jur, şi vitrinele fotografilor. Erau extrem de numeroase, de la început m-a frapat numărul lor, dar erau şi altfel decât cele pe care le ştiam eu dificultatea de a-l defini, îmi plăcuse întotdeauna - şi-mi place şi acum - să privesc pozele din vitrinele fotografilor fiinţele acelea încremenite în gândul că vor fi văzute şi-n dorinţa de a arăta bine, orgoliul mărunt clar etalat cu impudoare, veselia căznită sau meditaţia ostentativă -, dar tablourile de pe Dudeşti se deosebeau esenţial de celelalte, fără să pot preciza prin ce. Desigur, în primul rând era culoarea, o culoare nefirească, aşezată dogmatic, cu graniţe nete între alb şi roşu, între roşu şi negru (pentru că buzele erau de cireaşă, obrajii ca laptele, părul ca noaptea şi chiar bujorii din obraji îşi delimitau rotund şi brusc rozul agresiv din alte părţi. Acest altfel - ţin minte - mă fascina prin

Editura Liternet 2003 familii a fost schimbată pentru ca prostul gust şi kitsch-ul

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi

suburban să se poată instala mai confortabil şi să primească statut legal. Incredibil, dar adevărat: un mare şi elegant magazin de pe noua Cale a Moşilor era specializat oficial în reproducerea şi difuzarea tablourilor de bâlci, iar din vitrina lui cu linii optimiste, aerate, mă priveau, dintre nenumărate feţe de morţi, doi tineri foarte bruneţi, înfăţişaţi în picioare el cu pantaloni strimţi şi cămaşă descheiată până la brâu, ea, cu fuste înfoiate şi salbe: mă priveau triumfători.

pag 151 din 281

Editura Liternet 2003

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi pot să învăţ alfabetul în care mi-ar place să scriu.

ALFABET
Mă gândesc cum aş fi fost dacă, la sfârşitul copilăriei, în loc să descopăr marea literatură, cu spaima şi dragostea ei de moarte, cu ştiinţa şi plăcerea ei de a vorbi despre sine, aş fi descoperit fericirea de a privi un fir de iarbă crescând dintr-o sămânţă aproape invizibilă şi emoţia de a încerca să-l descriu? Cum aş fi fost dacă, în loc să plâng moartea şi mânia lui Achile, aş fi fost învăţată să plâng şi să povestesc suferinţele unui cocor şi în locul orelor nesfârşite de pian aş fi fost obligată să ascult şi să respect greierii? Desigur, altfel, esenţialmente altfel, o altă fiinţă văzând o altă lume şi înţelegând din ea altceva. Am ieşit dintre paginile cărţilor târziu, numai după ce devenisem eu însămi o carte, şi am avut nevoie de noroc şi de curaj ca să mă citesc de-andoaselea, şi să redevin, astfel, ca-n basme, copilul capabil să o ia de la capăt, îmbrăcând - după ce rămăsese curat şi gol de sine însuşi - ca pe o haină miraculoasă un alt univers. Înaintez timidă şi abia ştiutoare prin această lume nouă pe care o descifrez singură - buburuză de buburuză şi mugur de mugur, învăţ mirosul furtunii şi gustul rouăi, timpul rodirii şi căile grindinei, învăţ legile lunii, sfaturile norilor, tainele apelor de sub pământ şi ale focurilor de după ceţuri, înaintez abia, promovând cu greu clasă de clasă, şcoala o blândă, provizorie transmutare - singura şcoală la care hermetică a naturii, la absolvirea căreia moartea nu e decât

...Când mă gândesc cât de departe aş fi putut fi pe

cărările sevelor; când mă gândesc câte adevăruri se pierd

noapte de noapte în cântecul greierilor pe care nu reuşesc încă să-l descifrez... Cine - şi aparţinând cărui regn - a avut dreptul să mă înveţe că războaiele sunt mai importante decât anotimpurile şi dispariţia unui popor de frunze mai puţin tragică decât lacrima unui om?

pag 152 din 281

Editura Liternet 2003 roţilor la cotituri,

Ana Blandiana - Coridoare de oglinzi de scrâşnetele temperamentale ale

UN PROVERB
"Tot răul e spre bine" mi s-a părut întotdeauna un proverb oarecum absurd, pe care îl auzeam cu uimire, fără să mă hotărăsc dacă în atât de nedubitativul său enunţ trebuie să descopăr un încrezător şi iresponsabil optimism sau un scepticism fără speranţă, dar împăcat cu sine. Aşa neînţeles până în momentul în care ne trezim făcându-le noi înşine, m-am surprins rostind şi eu sentinţa ambiguă, devenită logică în context. Tocmai citisem un patetic apel pentru salvarea monumentelor Romei. Se descoperise un cancer al pietrei, o boală care făcea piatra învingătoare a mileniilor să se macine şi să se descompună sub asediul poluării şi sub rafalele gazelor de eşapament. Bucăţi de cornişă începuseră să se desprindă de pe Colosseum şi să se sfarme sub roţile maşinilor rotindu-se în uriaşul sens girator din jurul marelui bolnav. Am încercat să-mi imaginez Roma fără Colosseum, fără Columnă, fără Capitoliu, fără Palatin, fără terme, fără Forul roman, fără Forul lui Traian, fără Via Appia Antica; fără San Pietro, fără San Angelo, fără Santa Maria Maggiore. Rămânea o capitală a vuietului, cu pieţele zidite de maşini înnebunite, proptite unele într-altele, blocându-se reciproc, gemând de grabă, ţipând de surescitare; o metropolă a vitezei nestăpânite, cu străzile cutremurate de miorlăiturile cum se întâmplă însă cu atâtea lucruri care ni se par de

frânelor, de bombardamentul ţevilor de eşapament; o cetate nu numai neeternă, ci şi repede trecătoare, rostogolindu-se într-un ritm care i se pare mereu prea lent spre neant, otrăvită de propriile ei emanaţii şi măcinată de propria sa tensiune. Atunci am spus prima oară: "Tot răul e spre bine" şi m-am gândit la destinul care va rări, va încetini şi, în cele din urmă, va opri, poate, demenţa acestei goane care nu sar fi oprit niciodată singură, din înţelepciune, care creştea autodestructoare. Şi am încercat să-mi imaginez clipa fantastică a opririi din lipsă de combustibil a miilor, a sutelor de mii de maşini care nu puteau suporta să se oprească la o intersecţie fără să claxoneze trepidând de nerăbdare, clipa aceea a golirii străzilor vii şi timpului etern. "Tot răul e spre bine", mi-am spus, luminată deodată de sensul compensator al proverbului; atunci când oamenii pierd măsura lucrurilor, natura însăşi îşi revelă echilibrul ei veşnic, salvându-i brutal, peste înţelegerea lor. din ea însăşi, fără încetare, într-o furie mereu înteţită,

pag 153 din 281

dirijat şi tuns ca un arbore genealogic. o magnifică fugă. încât atunci când la o răscruce am văzut o indicaţie spre Hallstadt. împăturit pe două etaje. pe marginea salbei de lacuri. faţade baroce cu amintiri şi graţii renascentiste. Am descoperit astfel un încântător orăşel cocoţat. până la cimitirul cu mormintele scăriţate. abundenţa florilor atârnând peste tot: de la ferestrele mici. şi pantele verzi. în formele medievale. cu fântână străveche în centru şi cu acel magazin pe faţada căruia se sprijinea. în timp ce străbăteam. casele ascuţite placate cu grafit sau vopsite în acele culori frapante pe care evul mediu nu se sfia să le etaleze. totul este îngrămădit şi cucerit cu centimetrul şi. un măr cu fructele încă necoapte. şi nu ştiu dacă nu chiar dimensiunile lui liliputane îţi dau orgoliul de a vrea să-l înţelegi şi încăpăţânarea de a-l transforma în simbol. Nu cred că o să uit străzile înguste şi în pantă (uneori chiar în scări). nu cred că o să uit piaţa pavată cu pietre de râu. al unei stânci ieşind abruptă din lacul cu ape sumbre. de pe gardurile patriarhale. oglindind aidoma şi piscurile albe. curţi interioare fără ţipenie. din jardinierele suspendate de streşini. un pom. plutitor şi copilăros. sub orgă. înălţătoare şi dătătoare de forţă. ne-am adus aminte de cărţile de şcoală şi ne-am părăsit veseli. în timpul enormei pauze de prânz. totul este îngrijit. pentru a . poate fermecător. De la tunelul-parcaj. dar neaşteptatul concert de orgă ne împrumutase un alt suflet. romantice. soare arzător şi apă limpede.fierbinte afară. Într-o jumătate de oră poţi să străbaţi oraşul pe toate direcţiile şi să-l şi înconjori pe sub poalele pădurii care-l păzeşte dinspre munte. De fapt începusem traversarea Austriei cu sufletul asprit de vechi amintiri transilvane. este înmormântat Bruckner şi în care un excelent organist exersa. JOC IDEAL Există momente şi locuri ale unei călătorii pe care nu am cum să le uit pentru că au reprezentat nu numai imagini şi clipe. suspendat spiritual între munţi încă înzăpeziţi. încercuind ferestrele atât de naiv şi de pag 154 din 281 Confortul şi contradicţiile moderne camuflate cu grijă tocmai de aceea. care ne-a însoţit apoi în gând tot restul zilei. întinzându-se până la cornişă. şi casele de jucărie înşirate de-a lungul malurilor. dar cu ramurile distribuite cuminţi. pătrate. ci şi emoţii şi revelaţii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . înflorit. extraordinarul drum al sării. Florian. şi mai ales catedrala în care. drumul. nebănuindu-se ascultat în acele ore de amiază . şi mândri de veselia noastră. cu aproape inexplicabilă tulburare. nevăzut şi singur. amiaza caniculară în care am ajuns. îmi amintesc astfel. o ilustraţie atemporală la o poveste de foarte demult. pe peretele. printre scări şi flori. aproape vertical. îngheţată între pereţii împodobiţi enorm ai domului -. ceea ce se vede rămâne o aşezare din afara timpului.Coridoare de oglinzi vedea centrul preistoricei civilizaţii a fierului. la St. felul în care am străbătut fermecaţi lungi coridoare pustii.

Coridoare de oglinzi picturile prerafaelite. dacă din epoca fierului (Hallstadt!). oamenii sunt în stare să locuiască atât de frumos o aşezare. atunci poate că totul este mai puţin rău pe pământ. de atâta amar de timp. Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 nenatural. iată. că... încât părea didactic şi semăna cu pomul vieţii din sentimentul brusc şi bucuros. ca o mare uimire. Nu cred că o să uit mai ales pag 155 din 281 . ca un joc ideal.

hârtie de îmbrăcat cărţile pag 156 din 281 . începe să mă cuprindă în pieţele în care s-au construit piramide de varză şi statui de conopidă. mi se părea o clipă mult mai bine aleasă pentru a respira o o nouă gură de aer . şi simt. în faţa frunzelor devenite deodată transparente de atâta lucire. că aceasta e clipa în care totul poate fi încheiat fără regret pentru că totul se poate lua de la capăt. sugative. pentru a putea relua cursul obişnuit şi înţelept al zilelor. de atunci. pentru mine venirea toamnei marchează începutul unui an nou. mi se părea o cerneală albastră şi tuşuri colorate. ştiu. al iederilor. Şi acum. când examenele nu le mai dau decât în faţa mea. cu emoţiile lui noi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . triumfătoare monumente de gogoşari şi mausolee aromate de mere. de când. de muzică şi de desen -. şi etichete.Coridoare de oglinzi cenzură mult mai firească în versul mereu repetat al vremii. odată cu primele dimineţi mai reci şi cu primele frunze mai luminoase.cu acea respiraţie care e şi un oftat sfâşietor şi AN NOU De mult. în faţa acoperişurilor aşternute dimineaţa cu nestemate reci. şi acum. iar vacanţele le aştept zadarnic numai de la mine însămi. cu frunzele lui călătoare. cu aceeaşi ascuţime. încă trecătoare.dictando şi cu pătrăţele.cu noaptea lui de beteală şi imperativele lui de veselie. că acum se termină şi acum începe totul. Anul nou adevărat . odată cu primii ciorchini de struguri şi cu primele gutui. mult după încheierea anilor de şcoală. cu aerul lui schimbat. odată cu dispariţia primilor cocori şi lecţiile de zbor ale primilor pui de rândunică. O plăcută nelinişte dată adânc . să-mi aşez în servietă compasul şchiop şi echerele scrijelate. îmi aşez masa de scris sub fereastra prin care aştept să treacă litere şi zăpezi. începeam să mă înghesui în papetarii şi să-mi fac provizii exagerate de caiete . cu sâcâitoarea lui exactitate şi pretenţiile lui nostalgice m-a iritat întotdeauna şi am aşteptat întotdeauna cu indiferenţă să-şi consume sărbătoarea prostească.şi pentru a porni mai departe. cu o încredere mereu întreagă şi cu o speranţă mereu neistovită. de când. începeam să ascut creioane şi să aşez hârtie albă în despărţiturile penarului pe care-l păstram cu sfinţenie dintr-a-ntâia şi care. vechea impresie. mi se părea mai încărcat cu sensuri şi mai drag. maculatoare. şi acum păstrez. în timp ce începutul toamnei. Şi. să-mi pregătesc bentiţele de strâns părul. să-mi cumpăr radiere şi peniţe. încep să visez miros de creioane proaspăt ascuţite şi de hârtie albă. de când. violent deodată. cu cât era mai bătrân şi mai scârţâitor. Încep să trepidez de emoţie şi nerăbdare în faţa roşului. de mult. încep să visez cuvinte mai uşor curgătoare în noul an şi noroace închegate mai uşor din cerneală în timpul care vine. începeam să-mi spăl şi să-mi calc uniforma.

mai ales. cărţi pe care din prima clipă mi le simt apropiate şi cărţi pe care simt nevoia să le ţin la distanţă. care nu m-aş mira să se mişte cu de la sine putere. o iau în mână cu un fel de spaimă. nu mă farmecă simandicoasele ediţii de lux. Mai mult. fără ca eu s-o mai pot opri. de intimidare şi. ca un steag. printr-o ciudăţenie. îmi vine să le vorbesc şi nu mă pot împiedica să mă gândesc la ele ca la nişte persoane a căror cunoştinţă poate fi un noroc sau o calamitate. mă umplu la simpla lor atingere de cea mai neumbrită fericire. Dar dacă în faţa cărţilor mele sufletul mi se strânge complicate milioanele. despre hârtie şi cerneală. înainte de a le bănui măcar înţelesul. nedreaptă suspiciune. dar nu poate fi niciodată indiferentă. în timp. că am citit-o în şpalturi şi în corectură nu schimbă cu nimic lucrurile. cu paginile numerotate obiectiv. în timp ce cărţile urâţele mă înduioşează şi mă determină să le acord atuuri. neplăcut şi indiscret. Strânsă între coperte necunoscute.pe care trebuie să-l aibă părinţii în faţa copiilor deveniţi deodată mari şi pe care nu îi mai pot stăpâni. cărţi blânde şi cărţi violente. cărţile foarte frumoase îmi trezesc o inexplicabilă şi. N-am simţit niciodată fericire în faţa unei noi cărţi ale mele. Dincolo. ca o armă a neîndoielnicei lor biruinţe asupra lumii. ea este o fiinţă străină ce-mi cunoaşte. mult dincolo de tot ce ştiu despre tipografii şi redacţii. când eu însămi nu-mi doresc altceva. ca un subtil instrument. De câte ori îmi apare o carte. de uimire .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . miliardele de celelalte cărţi ale lumii. care ies fericiţi din librărie cu noua lor carte fluturată triumfător şi exultant. ştiu că mă pot aştepta din partea ei la orice. Nu-mi plac cărţile prea elegante. lumii întregi. despre ortografie şi alfabet. dar cum aş putea să încetez de a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii. secretele pe care le va împărtăşi. faptul că eu am scris-o. că o ştiu pe dinafară. de dragoste şi jignire. toate această subiectivitate poate să pară exagerată. pentru că nu sunt în stare să nu le consider fiinţe. le judec aşa cum judec fiinţele. uneori fără acoperire.Coridoare de oglinzi de cele mai multe ori de presimţiri şi sentimente prea pentru a semăna bucuriei. Dimpotrivă. O CARTE Nu m-am numărat niciodată printre acei tineri poeţi. celelalte cărţi. ştiu. ordonată şi ireproşabilă. nu-mi plac volumele care ţin la înfăţişarea mai mult decât la sufletul lor. mă gândesc la cărţi ca la nişte fiinţe vii. îmi vine să le mângâi şi să le miros.amestec de mândrie şi neputinţă. invidiaţi ironic de Arghezi. lipsită de ştersături. înainte de a le citi. să facă ceva neaşteptat şi uimitor. Tot acest animism poate să pară absurd. am simţit întotdeauna numai acel ambiguu şi complicat sentiment . decât să devin pag 157 din 281 . cărţi pe care aş vrea să le protejez şi cărţi lângă care mă simt protejată şi în siguranţă. Ba trebuie să mărturisesc că. Există cărţi care mă intimidează şi cărţi pe care le dispreţuiesc.

dar nimic mai puţin. decât o carte? Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 nimic mai mult.Coridoare de oglinzi pag 158 din 281 .

Dar pe covertă nu e aproape niciodată nimeni. sunt foarte puţini. nu ştiu să contemple. M-am întrebat adesea ce îi face pe aceşti oameni. sus. poate chiar îi oboseşte. reconstituind în universul de neon şi plastic al vaporului milenarul stat-la-poartă din toate satele lumii. între 9 şi 10. apoi pag 159 din 281 . Nu au cu ce să-şi umple inactivitatea asta idilică. În vremea aceasta. aerul oceanului e tare şi aromat. După cum la filmele. ca şi cum nu ar fi chiar siguri că lor le aparţin orele acelea libere. Nu obişnuiesc să citească. după jocul de bingo. nimic neplăcut îi sperie. aproximativă şi ea. pe vapor se joacă fie cumpărat de şahul Iranului şi să fie transformat în participă foarte puţini. tâmp. ca la un mare spectacol. sau poate nici nu ştiu. engleză. îi nelinişteşte. mesele acelea copioase. mai multe zeci de femei şi bărbaţi şi începuseră să cânte nostalgic şi nesigur cântece siciliene. iar deasupra transatlanticului aflat mereu în centrul. Faptul că pe vapor nu trebuie să facă nimic greu. vacanţa totală a acestei suspendări sunt nefireşti şi le acceptă cu un fel de reţinere şi nehotărâre. sărate. aproape material. Toţi acei să-şi refacă forţele prin somn pentru a putea munci mai oameni. Stau strânşi unul într-altul în sala de jocuri sau stau aşezaţi pe scaune la uşa cabinelor. totală. distracţiile acelea cu care nu ştiu ce să facă. excelente. evident simpli emigranţi italieni deveniţi cetăţeni americani şi întorşi acum în vizite menite să demonstreze lumii pe care au părăsit-o învinşi noua lor situaţie de învingători . al universului. imense. sărind dureros de la unul la altul pentru că nu-şi mai aminteau cuvintele şi dându-şi comenzile de sincronizare într-o. toată viaţa lor nu au făcut decât să muncească. desenate clar ca în zodiac.Coridoare de oglinzi departe. bunăstarea exagerată a acestei călătorii. mişcător. pe covertă. Şi cred că am găsit răspunsul ciudat. la care În fiecare seară. se strânseseră stingheri şi emoţionaţi.ce îi face să stea strânşi unii într-alţii în sălile acelea mirosind a linoleum din pântecul vaporului. dar toată lumea stă îngrămădită. bolta cerească se rotunjeşte perfectă. veche de mai bine de zece ani. nu ştiu să se bucure. care rulează de câteva ori pe zi. un fel de loterie cu numere trase pe loc. Cu o seară înaintea ajungerii. aşteptând silnic şi resemnaţi să treacă timpul. în viaţa lor de dinainte şi de după acest drum. o amintire de pe vaporul italian care a avut timp de atunci să dea faliment. bingo. nu obişnuiesc să meargă la cinema. să cazarmă plutitoare a gărzilor revoluţionare. nu ştiu să mediteze.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . VACANŢA TOTALĂ Iată. cu stelele şi constelaţiile mustitoare.

motorizate ale căruia nu mi-am permis să mă înalţ. ci construieşte. o tăbliţă zidită în peretele stâncii amintea detaşamentul care învinsese acolo muntele. Drumurile montane ale adolescenţei noastre şi eroismul solidar cu crestele de atunci se lăsa înlocuit de o emoţie fierbinte şi fraternă pentru eroii acelei fapte de vitejie şi de frumuseţe. dar atunci cu mare intensitate. a venit o vară în care am trecut.că voi străbate cândva cărările acelea . pe Transfăgărăşan.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .cânturi înfiorate acestei armate care nu distruge. Şi totuşi.soldaţi şi ofiţeri. norii măturau miraţi asfaltul suit sfidător până la ei. alături de care epitetele. de la Turnu Roşu până la oraşul Victoria şi de la Mânăstirea Sâmbăta până la Porumbacul de Sus. să regret că în poezie nu încap amănuntele şi concretul. din loc în loc. întipărită în geografie şi în istorie. care nu ameninţă. am păşit pe mijlocul de cuţit al Ciortei şi pe malul dantelat al Vidrarului. şi fiecare pas pe care l-am făcut în acele zone ambigui de amestec al cerului cu fiecare din acele expediţii eu rucsace. Dar cum altfel aş putea exprima emoţia pe care am trăit-o înaintând pe panglica aceea de asfalt care cosea prăpăstiile una de alta şi lega norii cu funde extravagante. sună modest şi neîndestulător? Din loc în loc. săpători balastiere. Nu ştiu să scriu imnuri de laudă geniştilor . hanorace. ca şi pag 160 din 281 .Coridoare de oglinzi cum lunecarea uşoară în sus ar fi fost nu numai o infirmare a efortului eroic de odinioară. de la Corbeni până la Piscul Negru şi de acolo la Cârtişoara: neam rătăcit în norii prevestitori de zei ai vârfului Suru. din GEOGRAFIE ŞI ISTORIE Am străbătut Făgăraşii în lung. ani de zile. aşezaţi cu grijă unul înaintea celuilalt . oricât de grandilocvente.şi de altfel gândul nici nu ar fi fost atunci pentru mine decât o profanare . am fost fericiţi când am Transilvania în Ţara Românească. am străbătut Făgăraşii în lat. corturi şi saci de dormit a fost o etapă a tinereţii noastre şi-o dovadă a forţei ei. şi oglinda neagră a lacului Călţun.într-o maşină al cărei efort îl simte numai schimbătorul de viteze.pe care abia îmi încăpeau bocancii cu ţinte. Nu mi-a dat niciodată prin gând atunci . şi ingineri. ci şi o încheiere spectaculoasă dar lipsită de eroism a tinereţii. artificieri şi betonişti. şoferi de Mi s-a întâmplat rar. Tocmai de aceea. realizarea Transfăgărăşanului mi s-a părut un basm pe meandrele pământul a fost o victorie a noastră asupra noastră. am privit în cealaltă lume prin Fereastra Zmeilor. într-un fotoliu a cărui lunecare o înregistrează numai cifrele de kilometraj. ne-am lăsat răsfrânţi de scăpat din Strunga Dracului. bidonaşe de apă. ci apără şi înalţă. ne-am lăsat hăituiţi de colţii Cleopatrei. asfaltagii . cum altfel aş putea să povestesc admiraţia pe care am simţit-o pentru autorii acelei adevărate opere.

şi păsări de sidef cu ochi roşii şi aripi muiate-n albastru închis. dramele şi concurenţele ei. Nimic mai divers decât acea expoziţie săptămânală de artă vie. desigur. agitându-se muzical dincolo de zăbrele artistic forjate şi purtând caligrafiat. unele se vindeau în perechi. cu frumuseţile ei gratuite. altele solitare. Cu greu aş putea descoperi în memoria mea sentimentală o întâmplare sau un lucru care să egaleze în gingăşie suavitatea acelui târg de duminică etalând într-o ordine metafizică. alături de preţ. şi păsări gri cu gulere ca nişte nori verzui. de culori. toată acea diversitate de temperamente.Coridoare de oglinzi unele se mulţumeau cu austere chilii. de manii şi de obişnuinţe nu era decât un cadru. altele erau robuste pretinzând colivii peste dimensiunile obişnuite. în spatele căruia se afla obiectul însuşi al vânzării: cântecul. pentru vânzarea bunilor cântăreţi. şi păsări imaculate cu ciufuri violete. şi păsări albastre ca peruzeaua. altele deţineau adevărate apartamente cu balansoare şi piscine. cu rentabilităţile ei economice şi TÂRGUL DE CÂNTEC Ceea ce mă impresionase mai puternic cu ani în urmă la Paris. bineînţeles. Şi nimic mai înşelător. de pene. ceea ce nu însemna că printre marile frumuseţi nu ar fi fost primadone al căror preţ devenea. lipsit de fapt de importanţă. altele mute. şi păsări negre cu ochelari şi cozi de argint. totuşi. uneori. şi păsări galbene ca şofranul. de ticuri. unele erau guralive. de cozi şi pag 161 din 281 .colivii cu fiinţe înaripate de-o neînchipuită frumuseţe (le-aş fi spus îngeri minusculi. unele erau jucăuşe. că ele există pe pământ? Unele erau miniaturale până la a părea numai măiastre reproduceri ale unei realităţi mai puţin fragile şi graţioase. şi păsări verzi ca iarba cu ciocuri stacojii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . altele îmbufnate. fusese piaţa de păsări cântătoare de la Cité. acel exces de lux. calificativul bun cântăreţ. dacă îngerii s-ar fi putut lăuda vreodată cu asemenea culori). de firi. dincolo de bogăţia muzeelor şi de regalitatea arhitecturii. . Un penaj insignifiant şi o colivie monahală puteau să coste de câteva ori mai scump decât cea mai extravagantă toaletă păsărească. Erau păsări purpurii cu ciocuri de metal auriu. Pentru că tot de aripi. de moţuri. Cum aş putea să le descriu păstrându-le întreaga strălucire şi convingându-mă. Ţin minte că revenisem mai multe duminici la rând fermecată mereu şi mereu neliniştită de acel amestec de frumuseţe şi de lipsă de libertate. exorbitant.

dacă aş putea să mă scufund într-o frază. de piedestalele goale şi neiertătoare care aşteaptă. cu mânii mai justiţiare şi credinţe mai neschimbătoare. dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. fără presimţirea că la un moment dat mi se va face frică. noi înşine am fi altfel . toate aceste limite ar fi mai îndepărtate şi golul. şi în acele câteva ore dintre două somnuri şi dintre două mese. şi contemplaţia şi implicarea. şi jocul şi aritmetica. dintre ele mai uşor de umplut cu lucruri mari. că trebuie să pricepem că am fost. dacă aş putea să mă scufund în singurătate. şi discuţiile şi tăcerea.cu dorinţe mai ferme şi elanuri mai greu de înfrânt. mai larg. Poate că. noi trebuie să fim demiurgii. fără grija că nu peste mult mi se va face frig. şi dragostea ineluctabilă şi singurătatea necesară. Mă gândesc uneori ca la o frumoasă utopie la nişte ORE Mă gândesc uneori: dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. rubensiene. libere de fiziologie. răgazul ar fi mai larg şi distanţa mai mare. zile mari. aşa cum zeii Mediteranei erau altfel decât oamenii numai pentru că erau mai mari şi mai puternici decât ei. de istoria care vine. în care ar încăpea şi scrisul şi cititul. Dacă aş putea să mă scufund într-o pag 162 din 281 . Mă gândesc uneori că dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. fără spaima că peste câtva timp mi se va face foame. dacă ziua ar avea patruzeci şi opt de ore. nici n-am înţeles bine că suntem.. şi privitul unei crengi şi alergatul după un autobuz. fără teama că peste câteva ore mi se va face somn.. Dar nici nu se luminează bine de ziuă. şi pagina care rămâne şi bucuria care dispare. albe.Coridoare de oglinzi goniţi mereu din urmă de timpul care trece. Poate că. chiar segmentarea lui între jaloanele tiranice ale prânzurilor tot ar mai putea decupa fragmente carte.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dintre două oboseli şi dintre două spaime. la o viaţă în care să nu las la o parte nimic. că se întunecă iar. Visez la o zi în care să încapă totul. Dacă între ora ieşirii din apele provizorii ale nefiinţei şi ora recăderii fatale în ele. dacă aş putea să mă scufund în prietenie.

seara. O oră de prânz. pag 163 din 281 . la acea oră în care lumina zilei se amestecă ambiguu cu întunericul şi cu strălucirea vitrinelor şi-a felinarelor. ieşisem de la şcoală cu mai multe colege şi de la primul colţ cumpărasem fiecare .dar am încleştat strâns în neuitare. o după-amiază rostogolită spre seară. sub un soare torid. zăpada. seară. Era. Soarele se reflecta atotputernic în oglinzile rotunde ale mării. o disperare neînţeleasă sau o fericire aproape fără motiv. Am pierdut chipuri care mi-au fost apropiate şi evenimente care mi-au determinat evoluţia . desigur. ea clădeşte o istorie în care viaţa mea retrăită s-ar recunoaşte cu greu. o clipă de jenă. ştie dacă nu la întâmplare . un moment de dispreţ. De ani de zile. devenit prototip şi etalon al fericirii. reţine sau abandonează întâmplări şi lucruri cărora nimic nu le-ar da dreptul la destine diferite? De altfel.Coridoare de oglinzi câte o bucată de dovleac copt din care muşcam râzând. în sudul cel mai adânc al Italiei. deci. arbitrară şi nedreaptă. eram elevă. după cum nu ştiu care dintre aceste elemente . Peste ani. Şi ce mai era? Nu ştiu. şi totuşi nu-mi doresc nimic mai mult decât să mai poată adăuga asemenea nesemnificative dar nemuritoare clipe iluminate muzeului imaginar al fericirii mele pe pământ. ţin mult mai puţin minte întâmplări şi personaje decât sentimente. Se pecetluia astfel nu numai în conştiinţa.sau. n-am păstrat din ele decât un enunţ teoretic.cine MEMORIA Cred că memoria mea este arbitrară şi nedreaptă. ceea ce e şi mai rău. adolescenţa . începuse să ningă şi-mi amintesc halucinant forma exagerat de mare şi de complicată a fulgilor care-şi păstrau arhitectura distinctă căzând rar şi luminând ei înşişi văzduhul strălucit din prea multe direcţii deodată. ningea (era. ca spre o icoană făcătoare de minuni. prima ninsoare din anul acela). ci şi în carnea mea fericită. momentul solar al descoperirii acelei frumuseţi spre care m-am întors apoi mereu. cred.dintr-un şir întreg de posibile acestei amintiri i s-a adăugat o alta. numai ea. aleasă . în miliardele de oglinzi ale nisipului.dintr-unul din acele mari coşuri fermecate care mi-au mobilat copilăria - fixat pentru totdeauna în mine râsul acela rememorat concurente. ţin minte ca cea mai fericită amintire din viaţa mea imaginea unei după-amieze de iarnă. cu cele mai mici amănunte conservate intact. schematic şi nesemnificativ . a beatitudinii şi perfecţiunii lumii. dovleacul copt.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . întâmplător. de aproape zeci de ani.a mereu. printre coloanele greceşti ale templului lui Poseidon de la Paestum. era iarnă. Memoria este. Cum altfel s-ar putea caracteriza felul cum. în marmora albă ca un os bătrân al pământului şi în ochiul meu care îl primea cu recunoştinţă.

noi. nu a fost cel mai mare sau cel mai puternic dintre regii vechiului Egipt. alb imaculat. iar pe peretele din spatele acestui catafalc de granit. tot ce i s-a dat să ducă în prădat. în orice pag 164 din 281 de stâncă descoperi un sarcofag luminat de . Mormântul lui Tutankamon nu este nici cel mai mare. Numai mormântul lui a rămas neatins. nimic nu l-a degradat.îl traversam acum cu singură încăpere . o magnifică pictură în culori eclatante. mai puternici şi mai norocoşi decât el. după ce ţi-ai revenit din şocul încăpea în acel spaţiu de garsonieră funebră toate Hamşesut.pe lângă labirinturile mastabelor sau adevăratele palate subterane.la ora când de la înălţimea podurilor epuizant de lungi se simte pătrunzând ca o respiraţie adâncă de uşurare suflul răcoros al Mediteranei pornit spre izvoare. nimeni nu l-a FRUMOSUL FARAON După ce trecusem Nilul numai în nopţile cairote . verde ca apa. tânărul rege mort. ajungi să te întrebi totuşi cum au putut nesfârşitele bogăţii umplând jumătate de etaj la muzeul din Cairo. în timp ce ceilalţi regi. unul lângă altul. chiar de soţie. iar apa se vede numai ca o beznă lichidă peste spaima lucioasă a căreia şapte sute de kilometri mai sus. încât somptuoasele morminte ale Văii Regilor nu erau decât pandantul firesc al palatelor legendarei Tebe despre grandoarea căreia mărturiseau încă atât de măreţ ruinele de la Karnak şi Luxor. mort extrem de tânăr. nici cel mai important al văii. cel de al patrulea erou al peretelui. artei şi bogăţiei egiptene. dinspre Luxor şi Karnak înspre Valea Regilor. chiar dacă neînţeles. Tutankamon. însăşi modestia acestei dimensiuni este suspectă descoperirii picturii. asasinat. cel care ar fi putut fi şi asasinul. precum cel al milenii intact şi exact. prin jefuirea mormintelor lor şi pierderea dovezilor măririi lor pentru posteritate.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . aproape orbitoare. în şir indian sunt rânduite personajele principale ale tragediei: zeul Osiris. soţia lui superbă care în curând avea să se căsătorească cu marele preot. În mărime aproape naturală. ţărmurile lui erau repartizate cu rigoare între fiinţă şi nefiinţă. roşu ca sângele. deşertul ondulat şi perforat de morminte al celuilalt mal. Destinul său postum întrece însă cu mult măreţiile celorlalţi şi nu încetează să fascineze. după cum nici el. galben de soare. proaspete. şi-au plătit lunecă luntrii subţiri cu îndrăgostiţi .Coridoare de oglinzi norocul şi puterea prin uitare. În mijlocul cubului de aer închis între suprafeţe netede locuitorul lui modelat în aur. Format dintr-o reginei şi duce gândul la hrube misterioase şi taine de nepătruns numai într-un târziu. cel ce avea să-l primească. În credinţele vechilor egipteni marele fluviu despărţea imperiul celor vii de împărăţia celor morţi. mesajul a fost transmis peste moarte a păstrat întreg şi a predat nemuririi. Lipsit de noroc. frumosul faraon. albastru de cer. se pare. şi acesta. acest adolescent a fost sortit să poarte în eternitate solia frumuseţii.

mai frumos decât zeul şi decât cei ce l-au învins.Coridoare de oglinzi în mână un instrument destinat să deschidă gurile celor ce lungul veşniciei proviziile pregătite: reale. abilul regizor al dramei. el însuşi ajuns numai prin moarte la viaţă fără sfârşit. seminţiile Islamului. pulberile culturilor dispărute pe rând.iar incredibila artă nu făcea decât să dea concreteţe spaimei . în picturi. îndrăzneţ şi fără scrupule. mortul. mumificate au murit cu dinţii încleştaţi. gunoaiele orientale. peste el s-au depus straturi-straturi nisipul deşerturilor. I-am privit încă o dată: zeul verde.preotul ţine Ana Blandiana . pentru ca să poată mânca de-a alături. pag 165 din 281 . Ucigaşul fusese deci primul care se îngrijise de uluitoarea nemurire a lui Tutankamon. sau fragede şi proaspete. Iată. cu triumful eternităţii desenat de pe atunci peste trăsăturile pure. Şi pentru ca totul să fie perfect înfricoşător .Editura Liternet 2003 caz profitorul politic şi amoros al dispariţiei faraonului. răsplată şi poate inspiratoare a morţii. civilizaţiile viitorurilor succesive până în acest prezent din care contemplăm uluiţi miraculoasa frumuseţe a capodoperelor sosite din moarte. impasibila regină. superba. şi el. iluminate de suferinţă.

continuau să stea agăţate de crengi într-un încăpăţânat şi neliniştitor exhibiţionism.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . să intre în anotimp. crengile arborilor întârzie să se înscrie în timp. fără să ştie că nici noi. frunzele uscate. când zilele se lungesc şi păsările se întorc. La mijlocul lui decembrie. nici arborii nu le mai cunoaştem pentru a le îndeplini. iar acest spectacol macabru împiedica frumuseţea anotimpului să-şi urmeze cursul. frunzele nu îndrăznesc să apară. Este ca şi cum sufletul vegetaţiei trecute ar refuza să părăsească acest tărâm până când riturile trecerii dincolo nu i-au fost întru totul îndeplinite. răsucite. Nu ştiu ce. dar ceva ce ar fi fost absolut necesar pentru ca frunzele să cadă şi putrezirea să-şi continue drumul firesc. Chiar şi acum. mumificate sau chiar intrate în putrefacţie pag 166 din 281 . când primăvara nu mai poate fi reţinută.Coridoare de oglinzi RITURI În toamna trecută nu s-a întâmplat ceva ce trebuia să se întâmple.

Am senzaţia că merg pe un drum plat. dar care se dovedeşte o capcană... unde nu pătrundea niciodată lumina. lucrurile se petrec la fel. uniform. convinsă că voi merge aşa până la sfârşitul drumului şi al amintirii lipsite de atracţii şi de pericole şi. o întreagă prăpastie din care nu mai pot ieşi până nu o descriu pe larg până nu o povestesc.. încât firul de pe suprafaţa pământului. Ce începusem să scriu? Firul unic şi simplu al epicii s-a pulverizat în zeci şi sute de fragmente gata oricând să se spargă şi să se multiplice la rândul lor la cea mai slabă mişcare a amintirii. reapărând. cu şi plictisitor de străbătut. Şi. cu pisicii şi căţeii care se năşteau prin cotloane necunoscute.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . care trăiesc prin ele însele o viaţă secretă şi acaparatoare.şi se punea la murat mereu în acelaşi butoi.piramidă fragedă. fraza şi sensul povestirii. parterul înălţat mult deasupra unei pivniţe spaţioase şi impunătoare. scos uşor din pivniţă şi apoi prăvălea un pietroi. uşor conştiincioasă şi fără antren.Coridoare de oglinzi spre care cobora un plan înclinat făcut pentru butoaiele altor vremi. şi se crăpau cu toporul pe un butuc imens care dispărea vara pe sub pânzele de rochiţa-rândunicii şi de troscoţei. coborât greu. şi cărora. aninate în CAPCANA De câte ori vreau să îmi amintesc ceva. Şi din această prăpastie se trece în alta. de fiecare dată neschimbat. ceva ce părea a fi numai o denivelare sau o urmă de pas mai vechi. ca şi cum". cu varza care se aducea . odată cu frigul. care numai Dumnezeu ştie cum ar fi continuat. şi apoi în alta. aşa cum cea mai uşoară tresărire a inimii schimbă şi reaşează figurile din caleidoscopul la capătul căruia se formează mereu alte lumi din pietricele colorate oglindite la infinit.şi se tăiau cu fierăstrăul pe o capră ancestrală şi scârţâitoare. odată ieşiţi în lume. plin şi acoperit cu un capac peste care se pag 167 din 281 . cu gârliciul Scriu: "Locuiam într-o casă lungă. bătrână. cu încăperi întunecoase despărţite între ele prin lanţuri trecute printre uluci. li se atribuiau nume complicate luate de prin cărţi. pe care îl relatez metrul .. se întrerupe. cu intrarea ei monumentală ca de cetate medievală. firul simplu al amintirii epice nu mai rămâne decât o teoretică linie de unire între abisurile detaliilor uitate. împiedicată brusc de menţionarea pasageră a acelei pivniţe care îmi învie neaşteptat în memorie. piciorul îmi scapă într-o adâncitură. o înşiruire de subterane din care nu pot scăpa decât cercetându-le cu amănuntul şi descoperindu-le mereu mai mari şi mai nesfârşite. deodată. deodată. cu lemnele care se cumpărau cu pereţi de scândură şi uşi fixate cu lacăte ruginite. echilibrată savant pe un cărucior cu două roţi .

o luminează. cu oricât de drepte şi lungi. dându-şi toată silinţa să mă ajute. fericită de propria mea minune. Am stat o dimineaţă întreagă pe o bancă sub un castan. propria mea imaginaţie. să nu mă contrazică. nimic mai firesc decât să descoperi bolta sacră pe care aceste fragile lustre. purificată prin de dincolo de crengi. încât numai faptul că nu se stingeau putea să trezească. blând. din moment ce până şi lăcaşurile de închinăciune îl respiră şi până şi altarele îi tremură în vânt? Cred că metafora a început de la flori. şi o dată această iluzie crezută. cum poate un arbore oricât de înalt şi de maiestuos. de forma unor piramide lipsite de veşnicie. oricât de puternic. să trezească acea senzaţie de timiditate şi smerenie pe care numai operele ieşite dintr-o minte şi o mână de om o pot trezi în sufletul. exigente ca tuburile unei orgi. în timp ce soarele şi vântul. nimic mai uşor decât să simţi lumina cernută de frunze ca trecută prin vii. să fie asemeni coloanelor şi lemnul pag 168 din 281 . asemenea unei bolţi de biserică înălţată unui zeu cu adevărat viu. privind pierdută în sus cerul adânc lemnului şi ţarina îmi respectau jocul şi intraseră copilăroase CATEDRALA DIN CASTAN Cum poate un copac să semene cu o catedrală. clipocitoare vitralii. Am stat o dimineaţă întreagă. dornic să fie înfrânt. cu atâta misterioasă gingăşie. cum poate un copac să semene cu o catedrală. iar ramurile selectând glasurile vântului. al celorlalţi. semănând atât de mult unor candelabre cu lumânări fine şi lungi. mă miram singură stând sub acel castan imens şi rotund. să pară măreţ şi neîndurător ca piatra. cum pot ramurile.Coridoare de oglinzi sentimentul că timpul pe care îl petrec acolo se adaugă mântuirii sufletului meu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar nu şi de înţelegerea ei. scoarţa în el. Dar o dată această axiomă admisă. abia îndrăznită. de la acele eflorescenţe albe orgolioase. îndoiala. minunându-mă singură cum poate semăna un castan cu o catedrală.

decenii la rând.Coridoare de oglinzi bage de seamă (generaţiile de cititori schimbându-se şi fiecare dintre ele reţinând numai fragmentul de firmament ochi îndepărtat şi constant atent le-ar putea descoperi spectaculoase. Până a nu se declanşa mecanismul istoriei literare. există metode de a te apăra de el. Se produc pe nesimţite. imposibil de sistematizat în reguli şi legi. în câte o culegere judeţeană. puterea de a convinge. insignifianţi. însă ca să vină. E destul. asemenea lui Bacovia.oricât de avizat .al anului 1916. Până a nu se petrece cutremurul. un număr redus pe care nimic nu pare timp. atât de multele. şi interesul. pierdută. Puterea de a şoca. că încă din 1932 era pensionar al Societăţii Scriitorilor Români. într-una dintre noile. Bacovia a fost laureatul unor importante premii de poezie. Dar un asemenea ochi nu există: celor din epocă le lipseşte distanţa unei asemenea viziuni. câteva poezii pe an. Şi-mi mai imaginez critica literară de după anul două mii alegând şi urcând acel nume aproape necunoscut printre cele câteva care vor reprezenta pentru ea această epocă şi privind indiferentă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . chiar numărul celor aleşi de .zilele noastre. un luminat la trecerea ei). totul pare destul de comprehensibil. elogios sau dezaprobator. şi publicând. de exemplu. savant şi convingător de ce trebuie să te aşezi sub canatul uşilor şi de ce nu trebuie să stai în balcoane. din masa celor care scriu. opuse nu rareori celor dintâi. nici măcar cu uimire. care au încetat de a mai fi sate. calităţi esenţiale succesului brut. specialişti demni de încredere care explică. aproape fără ca cineva să să-l împiedice a deveni. judecata criticii atât de sigură de sine. dar nu au devenit încă oraşe. Nu mai puţin greu de dedus sunt legile supravieţuirii prin poezie. iar istoria literară nu se oboseşte să mai distingă pe cei. poet trăind. apar însă ciudat de inoperante în timp. iar selecţia definitivă scoate la iveală mereu alte trăsături necesare. logice legi de supravieţuire. de a agita fără încetare conştiinţa contemporanilor. dar real. înecată în mlaştina tipăriturilor efemere. Destinul lui Bacovia îmi dă dreptul să o fac. din perspectiva ei. anul pag 169 din 281 Îmi imaginez în . clasificările şi presupunerile de azi. ca să se întâmple cu adevărat cele câteva secunde ale cataclismului. puterea de a scrie mult şi mereu. al publicului separă cu uşurinţă. să zicem. pentru ca tot ce părea logic înainte să se dovedească derizoriu şi fără nici o semnificaţie. Mi s-ar putea răspunde că în 1925 şi 1934. Dar cine nu ştie că şi premiile literare şi pensiile scriitoriceşti ţin mult mai mult de biografia omului decât de cea a scriitorului? Sunt convinsă că cititorul de poezie . localităţi decretate urbane. apoi. iar din deconcertanta statistică a celor dispăruţi şi a celor salvaţi să se contureze concluzii aiuritoare. mutaţii şi înlocuiri pe care numai un INTRODUCERE ÎN NEMURIRE Îmi vine în minte o comparaţie.cum se spune .

Ce dicţionar s-ar putea întocmi din sensurile bacoviene ale bietului cuvânt violet! lăsa încă mai neacoperit. marelui poet: "Se părea că exist şi chiar mă şi cum. Jenat de propriul său geniu.şi obrazul poeziei.pe Bacovia însuşi nu mi-l pot închipui decât spunând acea extraordinară frază. ci de nevoia ei de exprimare. Între el şi cuvintele sale.probă în sfârşit palpabilă. De altfel. dincolo de care nu se mai văd decât nervii dezgoliţi şi capilarele hidoase ale cuvintelor nemaiascunse de pielea catifelată a versului. aşa cum un ascet foloseşte mâncarea pentru a supravieţui. ciudat. scriind.desenate apăsat şi aproape caricatural cu vopsele naturale şi pensule improvizate . te-ai întreba dacă pag 170 din 281 . aşa cum există perechi legate fără scăpare printr-o relaţie de iubire-ură. Dilema dintre sinceritate şi poză.simbolism. sau mai frumoase. expresionism.Editura Liternet 2003 apariţiei volumului Plumb. Tocmai pentru că.ale simbolismului nu reuşesc să o ascundă. poetul începe să îşi lepede obrăzarele. indubitabilă şi aritmetică introducere în nemurire . dintre exprimare directă şi înscenare poetică a fost decenii de-a rândul locul adevăratului. nici să se îmbogăţească strângând.cu un modernism crud. a istoriei care a început. sfârşesc prin a se estompa şi a-l forma abajururilor menite să o acopere şi să o îndulcească. masca ultimă. poate. Bacovia preferă să împrumute contradictorii . pe cât de uimit este cititorul poeziei de azi căruia îi spun că. travestiuri adesea disparate şi contemporan al acestui volum. stânjenit nu de suferinţă. a sintaxei. în faţa centenarului său . atât de puţin repetată. cine ştie cel mai important poet de azi va fi socotit după o jumătate de secol unul dintre acei tineri expeditori de plicuri cu versuri pe care redactorii nu au timp să le citească şi revistele nu au loc să le publice. nu avea încredere în cuvânt. pătrunzând în carnea vie a deceniilor următoare . el leapădă . obosit de literatură. Şi dacă unele dintre ele revin obsedant. funciar. cât mai multe cuvinte.Coridoare de oglinzi comun al criticii glosând pe marginea poeziei bacoviene. Ca arhitecţii lor credeau sau nu în Dumnezeu. a existat întotdeauna o puternică şi fatală relaţie de încredere-suspiciune. nu încerca nici să-l împodobească. El foloseşte cuvintele pentru a spune. Iar atunci când. naturalism . încât nici măştile . şi spaima speriam că exist". ar fi tot atât de uimit de destinul Ana Blandiana . nici să caute printre mormanele de vorbe pe cele mai bune. rezumând şi geniul. eminescianism. sau mai adevărate. privind catedralele gotice. O poezie atât de nouă. atât de puţinele sale cuvinte. aşa cum o lumină puternică dizolvă gesturi şi intonaţii străine.care. este numai pentru că intensitatea rostirii este suficientă ca forma sunetelor să nu mai aibă importanţă.

apoi pe cea atomică şi apoi. "Prin târgu-nvăluit de sărăcie / Am întâlnit un popă. / Tot mai citeşti probleme sociale / Sau ce mai faci. rari trecători. mult dincolo de puterea măritoare a oricărei lentile. într-o cercetare tot mai totală. acei învinşi pe veci pierduţi / Ori în taverne. timp şi geografie a poeziei . toate într-un elan flagelator. îl înrudeşte în mintea mea pe Bacovia cu Emily Dickinson. lumea a presupus că nu o au deloc. iar ştiinţa începe să semene cu religia. frunze căzând. catedrală. cazarmă. "La geamul unei fabrici o pală lucrătoare". adâncit în cartiere democrate. Sunt momente în care oraşul din poezia lui Bacovia realităţii. "Eu trebuie să plec. îngrămădite colorate. senzaţia de singurătate a poeziei. un soldat". aşa cum raza mişcătoare a unei lanterne măreşte profunzimea întunericului? De fapt. Plânset mondial". cârciumi. domnişoare în ferestre. morţi pe catafalc.Editura Liternet 2003 Marea elipsă.Coridoare de oglinzi îmi apare asemenea unei picturi naive. liceu. nu-i vis"). caterincă. De câte ori îl recitesc pe Bacovia ("Deja au şi pornit pe lumea eronată / Ecouri de revoltă şi de jale. coexistând care duce cu aceeaşi simplitate la capodoperă şi la dezarticulare. "O. cimitir. "Dar foamea grozavă nu-i glumă. totul rămâne încredere şi imaginaţie pură. stângace şi infinit sugestive în ironia grea şi obosită de sine însăşi a marelui artist învins de urâţenie. În amândouă cazurile. Bacovia este asemenea savantului modern. dugheni. cu panoramă. când cinematografe grave drame sociale". de câte ori îl recitesc pe Bacovia. grădină publică. atât de îndepărtate în spaţiu. marele poet proletar. ca şi uluitoarea indiferenţă la "artă" Ana Blandiana . iubita mea uitată?". ori în mansarde". tot mai dizolvantă. orchestră.până să se convingă de prea înaintata lor conştiinţă artistică. corbi. "Cetate-azilul ftiziei". nu să diminueze. vai. abator. dar destul de puternic încă pentru a-şi ricana disperarea în această. să uit ceea ce nu ştie nimeni / Mâhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvânt". . "Dar. îi studiază structura moleculară. fibrele cele mai misterioase ale particulelor într-o tensiune supraomenească spre acel ultim punct unde. nemaicăzând sub puterea de verificare a simţurilor nimic. "Dar notează-n cartea vremii / Filozoful proletar / Greve sânge nebunie / Foame. scenă de panopticum crud şi exhaustiv. autorul acestei atât de incredibile estetic "serenade din pag 171 din 281 va fi un cântec de alte primăveri?". luând în stăpânire o infimă parcelă de univers pe care o pune la microscop. "De foşnetul de bani înnăbuşit / În lumea asta de dugheni". "Ning la A observat oare cineva că faptul de a se adresa în atât de multe poeme iubitei pare să mărească la Bacovia.

/ Eu ştiu şi bine-a dărâma". / O. un sunet atât de românesc (“O. într-o vreme în care mult mai revoluţionarul şi mai marele poet ne era încă aproape ilicit . un poet modern de talie întreg pe blândul şi firavul Păun-Pincio. nici convingerile sale socialiste. mai ermetic decât scrierile în cuneiforme. despre care decenii la rând s-a naţională şi încorporată în volumul Scântei galbene din (1946-1956) retipărirea poetului care îşi îndeplinise "toate profeţiile politice"? Dar absurdul. răsucite. de neautentic. / Oftând palate de-ţi durez. Toma le introdusese în sticle şi le îngropase în pământ de frica Siguranţei. plină de umor!"). Ca şi cum nu s-ar şti că opera marilor poeţi este scrisă în sufletul poporului lor asemenea mesajelor secrete care ies la iveală numai la flacără. lumi. în frunte cu Eminescu. mereu aşa / În vise dulci. iar Ana Blandiana . unele lucruri de la începutul literaturii noastre contemporane proletcultismul. ţară tristă. Bacovia nu avea cum să fie acceptat. de vina de a avea geniu. Există în acest poet. în revista Ilustraţiunea 1926? Ce putea să împiedice. timp de un întreg deceniu europeană? De ce trebuia să-l studiem în licee un semestru spus că izvorăşte din simboliştii francezi. pentru a le scoate şi a le valorifica din plin după victoria revoluţiei. cuvintele nu sar putea traduce şi în alte limbi. / Prin asta eşti celebră-n orient. Într-o perioadă în care. genii întristate care mor / În cerc barbar şi fără sentiment. când poezia românească avea. De ce trebuia supralicitat bunul poet Neculuţă. nu aveau cum să-l absolve de eroarea de a fi poet. o durere atât de specifică. publicată încă din 1914. o profundă aversiune împotriva a tot ce e adevărat şi natural (şi există ceva mai natural şi mai adevărat decât geniul?) face tot ce poate pentru a şterge contururile şi a muta culorile. ca şi istoria.Coridoare de oglinzi O uimitoare nevoie de calp. trebuie să-şi aibă şi el o logică a lui. toţi marii poeţi erau expulzaţi din câmpul literaturii.contemporan? Erau oare mai incendiare versurile despre care învăţam că A. pag 172 din 281 . Nici destinul său proletar. hidos burghez. decât "O. încât devine intraductibilă nu pentru că. cu nimic mai puţin proletar decât el şi încă mai neîmpăcat cu lumea. ci pentru că realităţile numite sunt prea adânc ascunse în cuvinte ca să poată fi zărite de un ochi din afară.Editura Liternet 2003 topor" şi al atâtor strigăte de disperată aşteptare a unei alte mi se par şi mai de neînţeles. dormi adânc.

în faţa ochilor. Faptul că se lăsa tulburată de văzduhul cutreierat de CORTINE Ca şi cum ar mai fi ceva de ascuns. tot mai aproape. pentru a vedea o rană poate neînchisă.atunci când în următoarea secundă ar fi trebuit să rămână piscul gol. părea rezultatul unui chin mai vechi şi mai adânc în care valurile erau încercări . un anumit cabotinism al cerurilor. Pentru că din prima clipă am avut sentimentul că fac ceva interzis şi urât. într-o aproape perversă amânare a răspunsului. probabil. înaintând pe acel drum pustiu pentru a viola o taină poate inexistentă.de a dezvălui şi de a se elibera. Norii erau acum orbitori şi lunecau mai încet. marea era ambiguă ea însăşi în felul în care îşi apropia valurile abia schiţate de ţărm. în cele din urmă ochiul. în afara zonei de influenţă a pâclosului. spitale de nimfe trecute şi azile de satiri bătrâni acoperindu-şi decrepitudinea cu hlamide zdrenţuite de nori. mă înverşuna şi mă obliga să descopăr pe cont propriu totul. Zei înfrânţi. eroi ologi. dacă n-ar fi fost marea. prin aceeaşi secvenţă a mişcării. se multiplica. Iar faptul că nu reuşeam să descifrez ceea ce ea încerca atât de încăpăţânat şi de riscant să-mi spună. să-mi spună ceva esenţial despre taina înfăşurată acolo sus în văluri precaute. şi numai când unul se sfârşea de tot . rulând înspre ceruri mai limpezi.un altul îi lua locul într-o ştafetă savantă. Pe cât urcam. înspre Olimp.Coridoare de oglinzi clipă. Aşa cum venea fără încetare spre mine. o anumită emfază exagera şi strica efectele lunecării. de cealaltă parte a şoselei. fără să reuşească să ajungă totuşi vreodată. oglindindu-i şi lăsându-se întunecată la rându-i.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . înaintam cu ochii pag 173 din 281 . aş zice. dar încă în viaţă. ferindu-şi agonia de privirile dornice de nerenunţând încă la prerogativele atât de derizorii ale nemuririi. marea părea că încearcă. părăsind şoseaua principală. neobosită şi fără succes. cu un fel de înverşunare lipsită de logică şi cu un fel de vinovăţie lipsită de sens. de mult descalificatului paradis. obiectul secret şi mereu subînţeles al tainei. expus fără apărare privirii . dar nori. spectacolul părea totuşi mai mult grandilocvent decât misterios. Olimpul se învelea în cortine mereu mişcătoare de nori care păreau să promită şi să sustragă. cine şi ce se ascundea dincolo de curgerea continuă a ceţurilor legate evident printr-o complicitate căreia numai noi nu reuşeam să-i prindem sensul şi misterul? Privit de pe şosea. umede şi reci. care păreau făcute mai mult pentru a fi văzute decât pentru a însemna în sine ceva. Şi poate că ne-am fi îndepărtat excedaţi şi grăbiţi pe asfalt. ca pe nişte mesaje neformulate complet şi răzgândite mereu în ultima senzaţie ale celor ce i-au părăsit de mult. nimic din acel aspect emfatic şi cabotin nu mai impieta asupra spectacolului care ni se desfăşura cu o dramatică încordare. Faţă în faţă cu muntele. Aşa am pornit. ar fi obosit. muntele îşi schimba înfăţişarea.întoarse din drum de legi mereu mai puternice .

dar munţii ne pag 174 din 281 . cuprinşi de ruşine.Coridoare de oglinzi ceea ce speram să vedem şi sensul urcuşului. străini deodată de propria noastră curiozitate şi înverşunare. Când am plecat privirea eram înconjuraţi de munţi. Ce-am fi putut descoperi şi simţi odată ajunşi jalnici şi încăpăţânaţi alpinişti ai simbolurilor . ca şi cum ar mai fi avut ceva de ascuns. deasupra noastră piscurile cuprinseră stins ameninţători şi fără speranţă.Editura Liternet 2003 suspendaţi de norii aceia atoateştiutori uitând pierduţi şi Ana Blandiana . Atunci ne-am întors. înfrânţi de logică şi mândri de dramul de înţelepciune pe care l-am descoperit în noi. ascunsă cu atâta grijă. Pe scena suspendată. piatră disperată şlefuită cu duioşie de nori? Am început să coborâm.în piscul cel mai de sus al sacralităţii. în timp ce în urma noastră Olimpul se învelea singur în nori. Zeus murise desigur demult. să lăsăm în urmă nedezvăluite rănile pe care norii le bandajau de milenii cu feşe umede şi complice. erau în continuare drapate. dar asta nu însemna că noi aveam dreptul să pipăim decorurile şi să tropăim în culise. nemaivoind să descoperim nimic. grăbiţi să plecăm. cu capetele în pământ.

nici aşezarea aceea bucolică. şi am întâlnit alte şi alte ţestoase. La această linişte se adăuga faptul că ne aflam în Dobrogea. în aşa nedumerirea. în nordul ei muntos dinspre Dunăre. Eram neliniştiţi ca şi cum s-ar fi strecurat undeva cum am fi aşteptat să se întâmple ceva care să ne rezolve Ne plimbam prin pădurea care începea în spatele caselor urmând pârâiaşul cu ciudatul nume Dere.şi numele turcesc al pârâului. fără nimic neobişnuit şi numai după un timp liniştea care domnea peste ele şi absenţa copiilor de pe uliţi aşeza un clopot ciudat şi sterilizator peste aşezarea înconjurată strâns. şi parcă protector. Pe lângă vârsta adunată a acestor vietăţi urmându-se prin milenii în generaţii cât veacurile. fără să se retragă sub carapace. retrase nu atât de demult de pe pământul acestei Dobroge unde noi descoperim peisaje şi ne mirăm de etimologii. Apoi a pornit mai departe. zeci şi zeci de ţestoase mai mici sau mai mari. neverificat prin nimic de peisaj.sau poate mai multe? . totul se lega şi primea un sens . şi necropola paleocreştină de la câţiva kilometri. frunze setoase şi vârtejuri de nisip al Dobrogei. şi pe cât descopeream mai multe. nesfârşit de veche şi mai depărtată încă. sau familii întregi. Cilic pag 175 din 281 o greşeală (în ceea ce ştiam sau în ceea ce vedeam) şi ca şi PĂDUREA DE ŢESTOASE Însuşi numele locului era ciudat.nu se legau în mintea noastră pe platoul portocaliu şi prăfos. Casele. ne dădea un straniu sentiment de inadvertenţă şi ne lăsa parcă să aşteptăm mereu să se întâmple ceva.cum ar fi numit o întreprindere . ne liniştea şi dădea un sens tuturor nepotrivirilor de până atunci. şi ruinele încă mai vechi şi mai depărtate de la Histria. de păduri.nici colinele împădurite. câteva zeci . Ne-am apropiat de ea s-o privim şi ea s-a oprit cu bunăvoinţă parcă. viile şi grădinile lor de zarzavat un deal înalt şi brusc pe coama căruia trona o biserică inedit de mare şi curios de severă. perechi. şi am pornit mai departe şi noi. când am văzut prima broască-ţestoasă târându-se încet cu o anumită maiestate. şi iarba trecătoare în mai puţin de o vară de pe colina bisericii prea mari. Vreau să spun că nimic din ceea ce ne înconjura . lângă Niculiţel. strania lor descoperire.Coridoare de oglinzi uscate de râuri. păreau idilice şi prospere. iar acest fapt. mişcându-şi apele veşnice. De fapt. şi. parfumată a pământului. ca o blană verde. fără teamă. Se numea Cilic măsură mi se părea mereu reductibil la un număr de iniţiale incomprehensibile şi absurde pentru a numi . nici plaiurile cu iarbă vie.o mânăstire şi un sat. nici mânăstirea aceea atât de puţin monahală . marea verzuie. Ştiam că ne aflăm în Dobrogea. o aşezare de Dere.case înconjurând cu livezile. cu albii mânăstirea şi satul era unul şi acelaşi lucru. pui de câteva decenii sau adulţi de câteva secole. înlocuitoarele chiliilor de altădată. care la început ne emoţionase.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . A trebuit să-l văd scris pentru a-l înţelege. .

a însemnat prin pădurea cu ţestoase unul dintre acele puncte misterioase şi de neconfundat în care axa schema este chiar esenţa.Coridoare de oglinzi prietenii. pe care-l purtăm fiecare în noi. timpului se întretaie cu linia spaţiului pe graficul unde pag 176 din 281 .Editura Liternet 2003 Dere. ciudatul nume al unei vacanţe de la temelia unei Ana Blandiana .

biete vreascuri pierzându-şi până şi amintirea culorii. nici de experienţă. otrăvitor prin răceală. vegetal. aproape fierbinte. ca o pernă protectoare de aer. cu această zăpadă subţire. Totul. Exorbitantele mele dalii nu mai sunt decât gheme de zdrenţe murdare şi umede. Trebuie chiar anotimpului. ci numai posibilitatea de a îngheţa. încă pentru că strugurii continuau să se coacă atât de convinşi de nelimitarea perfecţiunii lor. stă întotdeauna speranţa care nu se lasă înfrântă nici de logică. aberanta speranţă care. fragezii mei trandafiri atârnă bătrâni dintre frunzele putrede. Soarele. lipsite până şi de demnitatea căderii. În două. de timp şi de pământ. pag 177 din 281 . încă să nască fragezi boboci. în câteva ore. Pentru că între a afla o nenorocire şi a crede cu adevărat în ea. strălucitor.. atât de asemănătoare aparent. trei zile. pentru că frunzele nu se hotărâseră încă să cadă. cu acest strat alb. iar trandafirii nu încetaseră asemenea mie. nu puteam nici eu să cred ceea ce aflasem că se va întâmpla: între cele. însă atât de liniştitoare drame.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cârciumăresele s-au uscat deodată. a o realiza cu adevărat.Coridoare de oglinzi căreia dintre marile ordine ale frigului nu i s-a conferit încă BRUMA Nu pot să susţin că nu ştiam ce va urma.totuşi inexorabilă . încâlcite jalnic şi suspendate milog. frunzele pomilor sau mototolit pe crengi. se făceau că nu observă înaintarea . pentru că toate fiinţele legate. Aş fi nesinceră nerecunoscând că presimţeam totul. cunoşteam biografia puritatea. verbe stătea. îşi strânge tremurând pumnii copilăreşti şi-şi spune: poate totuşi va mai înflori. Faptul că ştiam că va cădea bruma nu se înrudeşte prin nimic cu această privelişte lunară. şi cele mov tot mai ultraviolet. ştiinţific. zărind un mugure. chiar şi inconştienta. al amiezii luminează cu o perfidă cruzime totul. neatins de brumă. dar noaptea nu încetau să-şi clameze să mărturisesc că. Dar pentru că amiezele erau calde încă şi greierii incomprehensibilele.a anului. lăsând în loc acest apocalips cadavre. totul va intra în putrefacţie. salvat de o frunză. însuşi sufletul meu ilogic şi încăpăţânat. nici chiar de cele mai dezastruoase evidenţe. această grădină aglomerată de masca strălucirii a căzut şi ea. şi daliile roşii ardeau tot mai triumfător. dar pentru că daliile galbene erau din ce în ce mai orbitoare..

la rândul ei. unde noi pândeam după fiecare curbă a şoselei herghelii de centauri înţelepţi? Încerc să-mi imaginez o Grecie desprinsă de tot ce ştiam despre ea înainte. unde nouă ni se părea misterioasă fiecare şopârlă. pe marginea abruptă a drumului. şi fiecare piatră o întrebare de nedezlegat? Dar Peleionul. când le vedeam.Coridoare de oglinzi mai ridicole. Stăteam la câţiva kilometri de Delfi. nu mă gândisem niciodată că ele există în această realitate. ca într-o lojă înaltă şi priveam sub picioarele noastre emoţionate şi atârnate în gol. de tot ce căutam şi găseam . despre care nu aveam nici MĂ ÎNTREB Mă întreb cum ar putea să i se pară Grecia unui vizitator care nu ştie nimic din mitologie. iar personajele continuă să pledeze. golful rotund şi ireal de albastru spre care muntele cobora. Totul era acolo tangibil. Şi atunci. care n-a auzit niciodată de Homer şi pentru care tragicii greci nu există. o cauză de neînţeles. cu satele lui atât de turistic arhaice. când întreaga-mi atenţie şi sufletul tot concentrat în priviri coborâseră prudente pe apă şi pândeanm. încerc să-mi imaginez impresia pe care ar produce-o asupra unui asemenea om . prăfoase şi încinse de seceta mai multor milenii. trebuia să facem un efort pentru a înţelege. înspăimântată deodată. părându-mi-se mereu că zăresc sosirea lui Apollo pe mare? pag 178 din 281 . Ce impresie mi-ar fi făcut acest golf ca o ilustraţie de basm şi acest munte prin nimic înfricoşător? Dar nu aşteptam răspuns. Pe apa aceea. urcând înspre muntele care se înălţa în spatele nostru şi se numea Parnas. sosise Apollo purtat de delfini şi se adevărat.înspăimântătoarea vale de la Micene. şi ceea ce reuşesc să închipui este o imagine asemănătoare unei dezbateri urmărite la un televizor căruia i s-a tăiat sonorul. Cum i s-ar părea unuia pe care destinul lui Oedip nu l-a tulburat niciodată. şi totuşi. o îndoială că există. acea biată răscruce de drumuri sărace de munte. de la Eleusis.pe fiecare metru de pământ. şi încercând să mă eliberez de propria mea emoţie. Cum l-aş fi putut da. sau tocmai de aceea.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu cât mai patetic cu atât stabilise în Delfi. unde noi ne-am oprit zguduiţi de amintirea paricidului? Dar ruinele nisipoase şi provinciale. acele pante aride acoperite cu o abia eufemistică iarbă.aproape teoretic . abia reuşeşte să mascheze cu un strat subţire piatra scoţându-şi colţii care au sfâşiat neamul Atrizilor. arsă înainte de a ajunge să se înalţe din ţarina care.pentru că ştiam că se află acolo . m-am întrebat cum mi s-ar fi părut toate acestea golite de covârşitorul lor conţinut. Abia acum. înverzit la poale de măslini. fără să mă fi îndoit niciodată de existenţa lor. îmi dădeam seama că.

simplu.Coridoare de oglinzi lăsaţi acasă. cu largile-i haine orientale umflate de vântul istoriei. stăpânit de antenele radiodifuziunii. nici o clipă uitatele. cutremurat de tramvaiele şi de camioanele pieţii. exerciţiu de imaginaţie excentrică şi înduioşătoare prin contrast. libadele şi şaluri. ÎN BALANŢA Încerc să mi-l imaginez pe Dinicu Golescu prin acest cartier al meu. mahalaua Duşumea. dar nelipsită de deliciile epatării. mereu curios printr-o lume aşezată emoţionant în balanţă. înaintând prin timpul viitor lui aşa cum înaintase prin spaţiul uimitoarei Evrope: greoi şi naiv. buimăcit de ecourile Gării de Nord. îi moştenim noi armele de hârtie şi curajul de a ne privi singuri. Încercare aproape eroică. O comemorare este un fel de contract între lumi pe baza căruia suntem obligaţi să ne oprim o secundă din goană şi să ne amintim. uimit şi dornic să înveţe. pentru că - podită cu scânduri.. În avioane supersonice. acest cartier care pe vremea lui se nemaipomenit lucru! . Să ne amintim că acestui boier "înpuns de cuget" care nu poate privi costumele plugarilor austrieci fără să-şi amintească ţăranii lui valahi. care invidia neumilinţa cu care îşi salută nemţii împăratul şi "fireasca slobozenie" a padovanilor. privind. nemaitravestiţi de giubele.. în transoceanice sau în autobuze cu aer condiţionat. dureri ale celor privire neobosit comparativă şi sufletul pag 179 din 281 .niciodată indiferent. acestui călător curios şi acestui scriitor stângaci care nu oboseşte să se simtă răspunzător de. îi moştenim dureroasa răspunzând mereu de pe acelaşi meridian. acestui ctitor de şcoli şi constructor de abecedare. îi moştenim cu toţii neînfrânta legare a inimii de o bucată de pământ. serios şi de bună-credinţă. suntem totuşi fiecare câte un Dinicu Golescu înaintând .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . încerc să mi-l imaginez pe boierul cu suflet de şcolar silitor. cu ochii respectuoşi sub sprâncenele împreunate de greutatea işlicului.cârciuma care îi marca centrul era numea. comparând.

ele nu m-a impresionat mai puternic decât fântânile. fântână. Am băut pe rând din ele. cel viu pune cel puţin o troiţă lângă o fântână mai veche.înălţat triumfător peste însuşi izvorul Stixului al Călătorului Necunoscut. morţii înşişi pot veni să bea şi să se convingă de trăinicia memoriei lor. văzută de departe. complicatul lor mesaj. cumpănă sau numai cu jgheab mereu curgător. cinci. pe lângă altruismul ciudatei lor ospitalităţi. nici nu putea fi vorba despre setea celor care le săpaseră. în afara satelor şi chiar departe de ele. mult mai adâncă probabil. misterul lor răcoros şi mai tainic: asemenea unei fântâni din întunericul vuitor al căreia ecourile se întorc îmbogăţite şi apa se ghiceşte pe cât de depărtată. am început să observ că ele sunt înconjurate de inscripţii şi troiţe. bând. fântânile ţin atenţia trecătorului trează la încăpăţânatul. Oricum. Datele acestuia sunt însemnate cu grijă pe trunchiul fântânii sau pe crucile din jur . să le evoce amintirea. zece cruci al Multe lucruri m-au uimit şi m-au fermecat în nordul. încă fierbinte. un minuscul cimitir format din două. când le e sete. pe drumurile Obicei ancestral şi tulburător. al Olteniei. De altfel. săpate pe marginea drumului. le-am citit pisaniile încrezătoare în posibilitatea noastră de a ne pomeni şi monument . prea mare pentru a nu ascunde şi altceva decât grija. odată citite inscripţiile. înţelege unii pe alţii şi le-am privit emoţionată ca pe un pag 180 din 281 . la răcoarea ei liniştitoare demult. trei. La răscruci sau numai la cotituri. Pentru că numai după ce m-am mirat cât de dese sunt fântânile. La fântâni pentru ca trecătorii. omagiu adus celor plecaţi. cu roată. Ca un se dezleagă. dacă nu a săpat o fântână. a prezumtivilor călători. ci despre cea. dar nici unul dintre început m-a frapat numai frecvenţa lor. indiferent cât de mulţi şi cât de însetaţi călători ar fi bătut drumurile de sub munţii Olteniei. oricât de necesară. cei rămaşi sapă în memoria lor Căci fântânile sunt săpate cu gândul la morţi. Şi dacă. dar şi mult mai teoretică.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . este însăşi MONUMENTUL CĂLĂTORULUI NECUNOSCUT descoperit aproape fabulos. ospitalitate adâncă şi filosofică sunt fântânile înşirate. împletit cu acel antic Bibe viator.Coridoare de oglinzi căror loc geometric. la umbră rotată de arbori sau numai sub aripa de şindrilă a streaşinei. sufletul fântânarilor se descoperă şi mai adânc.pentru că. şi un alt înţeles. de a stâmpăra setea. Călătorii beau apă. şi-i pomenesc astfel pe necunoscuţii omagiaţi. fântânile care îi aşteptau de-a lungul acestora erau prea numeroase pentru a nu sugera. pe atât de limpede. acoperite la rându-le cu şiruri stângace de vorbe încrustate în lemn: încât fiecare fântână pare. emoţionant şi inexplicabil. cult al strămoşilor viu adânc Olteniei. La rândul lor. citesc inscripţiile. asociindu-şi durerea nouă.

Şi m-am gândit că amintirea. Era . O mare cantitate de migală intrase desigur în acea înjghebare artistică. a rugurilor . coaste. Şi am ieşit din ciudata capelă şi am plecat şi am uitat numele locului ei în pag 181 din 281 .ale Inchiziţiei era mult mai greu de îndurat decât vederea acelor biete oase înfrânte de ciumă şi transformate în mobile şi obiecte de iluminat. prelucrate artistic peste sute de ani.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar nu mai ţin minte numele locului.remarcabilă .şi armoniile acelea de alb nuanţat. oricât de violentă. nu fusese decât victimă. Omul nu fusese vinovat. meşterii avuseseră de unde alege şi totul fusese potrivit cu grijă. cu excepţia acelei fantasmagorice idei a decorării. Vreau să spun că stranele şi catapeteasma. Privind totul pe îndelete. atrăgător.Coridoare de oglinzi aproape că nu mai intervenea. că începeai chiar extraordinar nu intervenise.la fel de îndepărtate în timp . moartea fusese naturală. Cum s-o descriu? Nu era vorba numai de o decorare de fapt. O molimă era oricum mai puţin decât o crimă. Enorma suferinţă se supusese aceloraşi legi care făceau să moară plantele şi să se stingă celelalte vieţuitoare. haşuri şi linii de fugă. fine desene şi reliefuri în monotonia albului văros. formând rozete şi coloane. încât macabrul pacea contemplaţiei noastre. totul.pe teritoriul Cehoslovaciei. Să fi fost îndemânarea artistului . candelabrele şi sfeşnicele. femururile care închipuiau picioarele stranelor aveau exact aceeaşi lungime. într-o liniştită şi obişnuită contemplare. ci de folosirea artistică a materialului de construcţie care se găsea la faţa locului din belşug. absolut totul era supravegheat şi devenit decorativ. de umbre galbene sau cenuşii? Să fi fost îndepărtarea în timp care transmuta organicul în mineral şi făcea din cumplitul flagel o frumuseţea medievală şi şi timpul stranie poveste? contribuiau Fără puţin îndoială la că şi să o uiţi pe parcursul contemplării. omoplaţii care formau candelabrul descriau exact acelaşi arc de cerc. Înfrânte de natură. esenţialul era sentimentul că totul se petrecuse normal. ca şi cum nimic AMINTIREA FĂRĂ NUME am văzut capela aceea decorată cu oase de om. că. clavicule. oricât de teoretică.asta Nu are importanţă când şi nu îmi mai amintesc unde ştiu . altarele. sternuri. am înţeles că mai uluitor încă decât ideea constructorului era faptul că ea nu te uluia. omoplaţi. Era o capelă înălţată pe locul unei gropi comune a victimelor unei pustiitoare ciume din urmă cu câteva secole şi totul era cuviincios şi natural. că numai firii îi aparţinuse cruzimea ce îngrămădise acele hecatombe. Dar esenţialul era altceva. vertebre . oasele morţii trecuseră în natură şi nu mai păstrau din moarte decât visul reînvierii. aghiazmatarul erau făcute din femururi.aşezate cu migală şi gust. cu siguranţă celebru din moment ce maşina în care eram a făcut un ocol destul de larg pentru a o putea vizita. toate claviculele care formau grilajul confesionalului erau exact la fel de subţiri.

simţind poate că faptele firii nu au nevoie de nume păstrate-n memorie şi nici de emoţii absolvitoare de păcat. Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 curând.Coridoare de oglinzi pag 182 din 281 .

expediţii în Deltă. a venit înţelegerea şi s-a definit absurdul. În primele ore mai reuşeam să improvizăm echipe. poruncitoarea indicaţie de a ne juca. să alergăm la dea ascunsa şi să ţipăm la bâza.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ceea ce am simţit atunci când am fost anunţaţi că. mai contrariaţi chiar decât noi. încet crescătoare. să desenăm şotroane. pofta de hoinăreală şi lipsa de frâu pentru a înţelege. o senzaţie de incredibil şi bănuiala că nu e vorba decât de o glumă pe care feţele deodată străine ale profesorilor nu păreau să o guste deloc. florile căruia abia se vedeau careu de pământ bătătorit. de o alee asfaltată care lega ghereta portarului de intrarea Era o curte mare. şi numai târziu. o uimire. poate fi suportată de-a lungul unei vieţi. Ne sculam în continuare dimineaţa ea şi cum anul şcolar nu s-ar fi terminat. cu simţurile tocite de renunţări de acum. împărţită în două sectoare inegale TABĂRA DE CURTE Cred că absurdul l-am descoperit prin clasa a opta. ruptă şi înnodată pe alocuri. nici cuvânt tabără. Aceasta era curtea care forma. cu singura . Partea din dreapta era un mare căruia scria nu călcaţi pe iarbă. pentru a participa la tabăra de curte care se va desfăşura pe toată durata vacanţei. Partea din stânga. după zile şi zile propriu-zisă a clădirii. de a doua zi după încheierea cursurilor. dar care atunci în copilărie apărea intolerabil.dar imperativa. apoi a fost acel teribil sentiment de frustrare care în doze mici. plecări la bunici. se destrămau de la sine.Coridoare de oglinzi zadarnice. îndemnurile pag 183 din 281 . aproape ucigător. nu-i cunoaşte definiţia. abia trăgându-ne răsuflarea. dacă nu s-ar fi convertit în revoltă. cu atât înţelegeam mai clar că nimeni. excursii în vibranta ei intensitate acea intensitate aproape munţi. jocurile nu mai reuşeau să se închege. de dimineaţa până la prânz. numărând cu cerbicie zilele şi orele care ne mai despărţeau de ea şi făcând în minusculele recreaţii planuri nesfârşite despre ieşiri la râu. împreună cu destul de ambiguul treceau zilele. zilnic între orele 8 şi 13. La început a fost numai o stupoare. mai redusă ca suprafaţă. dar treptat obligaţia de a fi veseli şi de a ne distra începea să ne apese. homeopatice.aşteptarea libertăţii promise. atunci când printre teze şi scoateri la răspuns aşteptam suspendaţi de nerăbdare vacanţa. spre vară. suntem convocaţi la şcoală. Cu cât chiar profesorii. misterioasa locuţiune tabăra de curte. pe iarba de după pancarte purtându-şi pictată artistic (cu fiori!) interdicţia nu rupeţi florile. ne luam pacheţelele de merinde şi alergam la fel de speriaţi de întârziere spre şcoala în curtea căreia intram în ultimul minut. Stăteam cu toţii în curte. absurdul nu l-am descoperit de la început. cu o groapă de sărituri într-un colţ şi o plasă de volei. Trebuie să fac un efort şi să-mi amintesc în toată halucinogenă de care numai copilăria e în stare . Nu. pătrată. era ocupată de un părculeţ dichisit pe cărările căruia erau sprijinite tăbliţe cu trecerea interzisă.

dar biblioteca nu funcţiona în timpul verii.Editura Liternet 2003 agasate ale profesorului de serviciu care ne supraveghea Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi obosit nu mai foloseau la nimic. Ar fi fost mai uşor să mergem la lecţii. într-o letargie suspendată numai de sunetul eliberator al clopoţelului de la 13. dar clasele erau închise. îngustă şi pag 184 din 281 . iar orele amiezii ne găseau prăfoasă. tot ce aveam dreptul să facem era să fim fericiţi. ar fi fost mai uşor să citim. fără greş aşezaţi pe pământ în umbra zidurilor.

amintirile mele neepice. marea. mult mai jos decât noi. ca pe un ţărm dincolo de care nu respira. fiecare vişin. stilizat ca un decor de teatru . îi verificasem. o regiune de o frumuseţe blânda. se vedeau castelul şi cetatea de la Cagne sur Mer. ca nişte ilustraţii la basme. Felul minuţios. cu miros de fin. lătrat de câini. coline încununate artistic de cetăţi zimţate. ca prin apa mângâietoare a unei mări. ci. vişini dând în copt şi câmpuri năpădite de maci roşii.de operă. deci. altruistă şi dulce. însă. Seara care întârzia şi ne îngăduia încă. mai precis -. departe. drumul. în zare. asemenea Umbriei. Ispita de a trece.Coridoare de oglinzi NEEPIC După-amiaza de pe parapetul înalt de la St. văi şi cipreşi. real numai pentru că fusesem acolo. jos. prin peisajul acela care nu părea să aparţină realităţii. în măsura în care nu sunt legate de întâmplări . uluitor în care ţin minte fiecare mireasmă. mari şi mulţi cum nu mai văzusem. cinci sau şase kilometri printre vii şi păduri. ne pag 185 din 281 . Drumul pe jos până la Cagne sur Mer. existenţa. Paul de Vence unde. după ce rătăcisem prin orăşelul acela frumos şi oprisem pe zidul lui medieval ca pe un dig. fiecare câine.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .

pare crâncen şi sângeros. şi atunci sar îndura să amestece. ca şi cum. De aceea faptele lucide par uneori adăugate miezului somnos al cărţii . printre ochiurile rare ale întâmplărilor senzaţionale. Căci nu în ceea ce povesteşte. bătălii. uneltiri. aceleaşi încete hălăduiri peste pământul Moldovei acoperite de codri fremătând de bouri. între rostire şi ascultare. devenită în carte sub nimbul placid al rostirii molcome. şi chiar uneltirile şi agitaţiile politice din Fraţii Jderi. cavalcade. pedepsiri. cu domoală încăpăţânare. stă marea artă a povestitorului care. Zodia Cancerului. scăpată de sub hlamida aburoasă a frazei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ne-ar descoperi cu uimire pe noi. Povestite. auzită parcă din depărtare. sinucideri. Epica. printre atâtea veşnice miracole greu de pătruns. acţiunea trează nici nu par adesea decât nişte concesii făcute dogmatismului literar. spectaculoase înşiruiri de lupte. De altfel. am observat că. descoperă mereu. ci în timbrul glasului. iubiri. se înscrie marea taină a geniului sadovenian. parcă în somn.căci. şi câteva fapte pe înţelesul nostru. al acelei lumi nestricate încă de om. năvăliri. în ştiinţa articulării. de pe vremea când la sfârşitul lecţiei din carte scria "Povestiţi pe scurt subiectul bucăţii literare de mai sus". Neamul încă de vreme. prin care eroii sensibilă. dispare răpiri. pe lângă spectacolul acelei Moldove de început de ev. ca prin însăşi plasma. revolte. ce înseamnă dragostea şi moartea lui Alecu Ruset din Şoimărestilor şi Fraţii Jderi.Coridoare de oglinzi bălţi fierbând de peşti şi neamuri vechi de oameni negrăbiţi ÎN SOMN De foarte de mult. în relatare sumară. aceleaşi hanuri cu pui în ţiglă. pag 186 din 281 . violent şi cumplit. omoruri. rezumate. spusă parcă în somn. ca şi cum ochii lui albaştri prin care zboară păsări şi înoată peşti. din copilărie încă. paginile lui Sadoveanu creează o cu totul altă realitate decât cea izvorâtă din carnea moale a vorbelor scriitorului. crapi în proţap şi vin în căni noi de lut. între cel ce spune şi cel ce aude spusele. Nunta Domniţei Ruxanda şi Nicoară Potcoavă. se mişcă magi şi alunecă popoare. dar tot ceea ce. faptele. Creanga de aur şi Nopţile de Sânziene divulgă epici aventuroase. cititorii contemporani de romane. acţiunea şi personajele şi-ar dezvălui ascuţişuri şi violenţe care înainte nu se bănuiau. a universului? alunecă.

În orice caz înlocuirea plutirii somnoroase prin paradisul de fructe şi jocuri al verii cu trezirea harnică şi disciplinată a toamnei nu conţinea nimic trist. părăsit decât langoarea senzuală arşiţei. S-ar putea ca totul să fie o nemărturisită amintire a mereu fascinantelor începuturi de an şcolar: a acelor ceţuri care aveau mirosul creioanelor proaspăt ascuţite. Dar între nostalgia disciplinei studioase. îmi dă o nouă putere. cu pedanta caligrafiere a orarului fixat pe capacul ghiozdanului şi-a etichetelor lipite pe învelitoarea manualelor noi. era ca şi cum. dar de fiecare dată beatitudinea nostalgică a ultimelor zile de miere şi regretul . bruma.de ce nu? o amintire din copilărie. a acelor seri căzute devreme şi umplute cu pregătirea febrilă a uniformei călcate cu gulerul scrobit pe scaunul de lângă pat. ploile. pag 187 din 281 . ploaia şi vântul sunt mai uşor de fructe ritmată de greieri. noroiul. decât atunci când fiecare atoni de văzduh şi fiecare celulă de clorofilă te cheamă şi te seduce. Ceea ce pare deci un curaj nu e la urma urmei decât o laşitate. Curajul meu de toamnă ar putea fi. cineva ar fi întors cu grijă maşinăria unui orologiu care stătuse uitat de nemişcare toată vara şi acum timpul putea automat să se umple cu gonguri conştiincioase şi egal distribuite. ceea ce putea fi considerat ostil este un sprijin şi un aliat. Şi totuşi este mai mult decât atât. E mai uşor să stai nemişcat în faţa paginei albe atunci când plouă şi e frig şi pisicile se strâng pe lângă sobe. toamna am sentimentul că încep viaţa din nou.Coridoare de oglinzi arătându-şi în funcţie de neînţelese CURAJUL MEU DE TOAMNA De fiecare dată. nimbate de adolescenţă şi. iar această presimţire departe de a mă deprima. de gutui.Editura Liternet 2003 misterioase. de luni metalice şi încă că se vor sfârşi în curând este circumstanţe feţele negre sau aurii. gata să cadă. ceaţa. decât mireasma de Frigul şi întunericul. toamna clatină cu mai multe înţelesuri capete aurii. Nu ştiu de unde îmi vine această paradoxală senzaţie. mă înviorează. deci . a acelor brume care aveau strălucirea caietelor noi. de sfinţi sacadaţi sugerând poveşti cu atât mai fermecătoare cu cât mai neştiute pe deplin. Ana Blandiana . dimpotrivă. cu mobilarea pedantă a penarului plin de peniţe şi gume şi tocuri.care le face mai frumoase contrabalansat de presimţirea noului ciclu declanşat odată cu frigul. deodată. nostalgia disciplinei eternităţii împletite din ameninţătoare străluciri în dimineţile reci şi serile nesfârşite. decât mările de seminţe şi munţii de boabe.

Sunt litere latine şi ani contemporani. fermecătoare şi incitantă. în viziuni încărcate de amintiri şi înţeles. cu ochi mistici şi gene lungi. Dar pe deasupra tuturor liniilor şi culorilor. Unii îşi scriu numele dezordonat. nonşalant. pentru a se înainta apoi târâş printr-o galerie lungă de mai multe zeci de metri. bisericoase. Acesta pictaţi ai mânăstirilor . Se pătrundea în ea.Coridoare de oglinzi era locul în care călugării mânăstirii din vale au săpat două bisericuţe. purtând încărcata ereditate a tuturor spaimelor din copilărie şi a tuturor poveştilor cu vrăjitoare şi farmece malefice. sentimentelor şi credinţelor. prea scurte pentru a fi reperate de ochi. în care retrăgeau din calea turcilor moaştele şi mai curând de aşezarea senzaţională a monumentelor decât culorilor şi a sentimentelor descoperite acolo în pântecul pământului m-a emoţionat neobişnuit. ca o piaţă din care porneau alte coridoare. cu pictura emoţionantă aşezată direct pe peretele stâncii. Peştera se afla la câteva sute de metri deasupra mânăstirii Bistriţa în defileul păduros şi romantic al râului cu acelaşi nume. Nu pag 188 din 281 . totul scrijelat fără milă peste obrazuri şi ochi de sfinţi. mai exhaustiv. dar niciunde mai mult decât în acea biserică din peşteră vandalismul acelor inscripţii nu mi se păruse mai complet. dacă fâlfâiri scurte. mai scunde sau mai înalte. spectaculos şi aproape riscant. în ciuda reflectoarelor care luminau pielea reptilă a pereţilor şi formele lor mereu reticente. ca a firelor de înaltă tensiune. şi o ciudată vibraţie. sub lumina înlăcrimată a lanternei. peste biblice. Am intrat fără mari iluzii estetice. cred că impresia aceasta de piaţetă medievală în care se varsă ca nişte pâraie stradelele contorsionate ar fi persistat. Linia odoarele lăcaşului. ca nişte petale animate de un puls adânc mai mult decât floral. peste triunghiuri divine şi scene semnătură. atrasă INTENSITATEA SUPLICIULUI Am mai văzut şi în alte locuri. pe aureole.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pereţii brâncoveneşti. alţii şi-l încrustează numai de jur împrejurul capetelor.splendidele pridvoare de speranţa frumuseţii lor. ajuns la stilizarea bizantină nu prin dogmă. ani de graţie. de pe un podeţ suspendat deasupra cheilor abrupte. de o conţinută nobleţe. Poate de aceea prospeţimea ingenuă amintind naivitatea icoanelor pe sticlă şi vopseaua vie neînvinsă de umezeala seculară a stâncii goale se îmbinau. îmi amintesc inscripţiile. mai ales . mari. mântuită deodată într-o mare hală. dar sunt şi cirilice datate pe la începutul secolului trecut. în multe alte locuri. ci prin intensitate. De altfel. localităţi de baştină. cu stânci bruşte şi brazi imperatori. nu ne-ar fi îngrozit de prezenţa liliecilor. grăbit să ajungă în Olt. de jur împrejur. îmi amintesc un obraz prelung. îmi mai amintesc două figuri de mironosiţe de o mare gingăşie. Nume de botez şi de familie. ca o guri şi mâini de madone.acoperindu-se până la nivelul unui stat de om cu nume încrustate sadic în tencuiala zugrăvită. cu ochi negri.

Şi ca orice Ana Blandiana . ci şi cu intensitatea supliciului. răzbunare sau o ticăloşie. dar a cărui rezistenţă nu e cu nimic mai prejos? Nu cumva nemurirea este considerată dependentă tocmai de această aneantizare a unei frumuseţi? Nu cumva perverşii purtători ai acelor nume au calculat legarea numelui lor de oprobriul cu atât mai îndelungat cu cât victima este mai preţioasă? Ca şi cum nemurirea călăului ar fi direct proporţională nu numai cu importanţa celui chinuit.Coridoare de oglinzi lucru pe care nu reuşesc să-l înţeleg. Pentru că. Dar atunci de ce au fost scrise acolo. pot să înţeleg o rostul acestei profanări aproape inconştiente. în mod evident. acest straniu viciu mă pot să înţeleg cauzele unui război. incită şi mă obsedează. Pot să înţeleg sensurile unei crime. Pictura distrusă este numai rezultatul acestei acţiuni îndreptate împotriva uitării. pe acea frescă neobişnuit de emoţionantă. ci o latură umană. a cărui distrugere nu este o infamie. nepreţios.Editura Liternet 2003 poate fi incriminată o epocă. ci nemurirea numelui săpat în ea. dar mi-e cu neputinţă să înţeleg pag 189 din 281 . nu distrugerea picturii este scopul acestei activităţi. şi nu pe un perete obişnuit.

ca şi cum ne-ar fi arătat operele celebre ale unui sculptor de geniu pe care-l cunoaşte numai el: acesta e păstorul cu oile. modernii renunţau la amănunt pentru a sugera numai esenţa. Natura care se pricepuse să creeze acele atât de artistice forme nu se pricepea să nască şi altceva decât mirarea în faţa lor. Ca şi în muzeul epocii bronzului de la Olimpia. cu un fel de mândrie personală. lungă de mai mulţi kilometri. într-un fel . statui aproape perfecte de animale şi oameni. Emoţia mirată a frumuseţii de la început se destrămase în repetarea fără frâu. sfârşit prin a ne obosi şi plictisi în cel mai scurt timp.nu ar da semnificaţii noi numelui acelei deosebiri. pentru că lor le va lipsi totdeauna pag 190 din 281 impresionantă şi aproape nefiresc de frumoasă. dacă o altă amintire . pentru că nu fuseseră în stare să îl redea şi păstraseră numai schema simplificată a naturii. Şi îmi amintesc. încât deosebirea dintre un primitiv şi un contemporan nu izvora decât din intenţionalitatea acestuia din urmă. natura e şi fără măsură. nesupusă probei de foc a conştiinţei artistice. noţiunea însăşi de frumuseţe şovăia şişi căuta derutată definiţia.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi libertăţii. Şi. dar nu poate să însemne ceva. Primitivii ocoliseră amănuntul. Vizitam o celebră peşteră. Căci mileniile picurării nu presupun şi încăpăţânarea.ciudat! . şi voinţa. de capodopere. aşteptând recunoscătoarele aplauze pe care avea aerul că le-ar fi meritat. cu multiple rezonanţe şi nemaipomenite culori izvorând din complicatele procese chimice. După fiecare metaforă-anunţ. ne prezenta frumuseţile carstice realizând uimitoare forme antropomorfe. Dar. picurii succedându-se din întâmplare pe acelaşi ţurţur de piatră îl transformă într-o statuie care poate să fie foarte frumoasă. uluitoare în primul sfert de oră. sărind din piatră în piatră. aceasta statuia de a nu crede că e vorba de operele unui sculptor . şi efortul de a picura. ele nu vor fi niciodată în stare să zguduie un suflet asemenea operelor omeneşti. efortul contemporan. în muzeul rădăcinilor artei de la Olimpia. confundabile. peştera a INTENŢIE Îmi amintesc sculpturile epocii de bronz din muzeul de la Olimpia. pentru că e fără intenţie. O mie de ani. pe kilometri întregi. orgi scoţând la lovire sunete profunde sau subţiri. boii la jug. redus la câteva linii puternic sugestive: un cal fugind. aceleaşi falduri de piatră. nu m-am îndoit de importanţa acestei deosebiri. Dar .mai radicală. capra cu iezii.schema celor vechi şi esenţa modernilor erau extrem de asemănătoare. metalul acela subţire. şi nu ştiu dacă îndoiala mea nu ar vibra încă. în timp ce le priveam. Capodoperele naturii pot să trezească uimirea şi chiar descumpănită admiraţie. aceleaşi franjuri de calcar. Şi nu ştiu dacă atunci. urmând de mai bine de o oră ghidul care. aproape sărac. se oprea o clipă. aceasta e fecioara. Aceleaşi mirifice şi fanteziste stalactite şi stalagmite.

De unde rezultă că nu numai Ana Blandiana . pag 191 din 281 .Coridoare de oglinzi drumul spre iad.Editura Liternet 2003 intenţia şi sensul făptuirii. este pavat cu cele mai bune intenţii. ci şi cel spre artă.

da. tineret. din burta bolnavă a pământului. cursese lavă moale. căutam miraculosul cuprins regeşte între limitele lui nevăzându-se între ele. dându-i cu zgârcenie strictul necesar de somn şi de hrană. numai timpul mă cutremura atunci când. inimaginabila lui ingeniozitate de a face bine şi fatalitatea lui blândă de a face rău. pleoapele de petală şi privirea. printre catedralele catolice devenite săli de dans pentru statuile romane decapitate de noua credinţă.Coridoare de oglinzi greceşti. mirându-mă singură de care sinceritatea răspunsului meu: timpul. descoperind în satirii lui Picasso numai palide pastişe ale celor vii pe amforele pag 192 din 281 .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . urcând ore întregi clinul unui munte. timpul este cel mă ţine ca într-o operaţie magică ore întregi obligam trupul să mă urmeze în cele mai exaltate aventuri voi renunţa. pentru a-i afla forma şi legile cărora trebuie să mă închin sau de care pot să mă feresc. îmi intelectuale şi sufleteşti. ştiam că nu fusese. fascinatoare nu atât prin nemărginita frumuseţe. Timpul îl căutam în toate aceste profunde şi senzaţionale întâmplări. sub stofele scumpe şi diademele TIMPUL Dacă mă gândesc ce am căutat în toate acele călătorii . din care puteam să-l adun fulg cu fulg şi să-l recompun. dacă încerc să-mi amintesc ce admiram în toate acele şantiere arheologice exasperate de soare. în acea ininteligibilă adâncime a erelor. de fiecare dată trebuie să răspund. prin adâncimea vremii căreia nu îi pot nici măcar bănui malurile. decât pielea încreţită de furie a pământului. în toate acele pinacoteci cufundate în umbră şi tăcere. al letargiilor marine şi al bântuirii epuizante a muzeelor. printre mânăstirile adânc răsăritene transformate în centre de vot. a fecioarelor lui Giotto. printre moscheele maure travestite în catedrale catolice. aşa cum stânca ascuţită. linia timpului o urmam din sală în sală prin marile muzee. numai timpul îl căutam printre coloanele răsturnate groase cât stejarii multiseculari . miraculosul dispersat în vreme ca într-un văzduh de sfârşit de vară. şi acele palate pe care le-am vizitat şi pe care le-am iubit cu atât mai mult cu cât se apropiau mai duios şi mai ambiguu de ruină. demascând. ştiinţa lui de a urâţi şi arta lui de a înfrumuseţa. prin mirosurile ei putrede şi moi. în toate acele temple. Da. printre încremenită pe malul mării. pe care talpa abia reuşea să se pună. în măsura în care asta va depinde de mine. saşie puţin de intensitate. da. puterea lui de a uita şi priceperea lui de a aduce aminte.de la Olimpia. bogate ale madonelor baroce.al căror gust l-am prins încă din adolescenţă şi la care nu niciodată . ci prin eternitatea profundă de dincolo de ele.în toate acele călătorii ascetice în care. şi acele cetăţi. da. fierbinte. prin culorile ei tăioase şi neliniştite. dacă mă întreb care este numitorul comun al drumurilor în munţi.

mângâind unelte rudimentare de lemn. printre pruni vineţi de rod şi duzi înnegriţi de dulceaţă.o săgeată pe stângă şoselei nea dezvăluit Muzeul arhitecturii gorjene de la Curtişoara. închis şi am trecut mai departe pe sub peri încărcaţi.la Curtişoara. mirosind vetre pe care fumul mai multor secole s-a depus evocator şi monahal. Jiu şi îl străbăteam destinşi. am îmbătrânit muşcând din mere acre cu gust de ţărănie şi vechime. De afară se vedea numai o mare. nu prin destinaţia lor. Când . Am petrecut ore lungi. din această rezervaţie de artă. contemplând şteampuri ingenioase. pag 193 din 281 . trasată evident pentru uzul caleştilor. pe lângă meri cu fructele roşii ticsite unele lângă altele pe ramuri. coşuri. bineînţeles. furci mai frumoase decât odoarele. zi de închidere a muzeului. Frumuseţe mai evidentă încă în singurătatea tandră a fructelor şi în liniştea tulburată numai de câte o frunză căzând. nesfârşită livadă încărcată de poame şi netrădând mâna ordonatoare. şi profitoare a omului. într-un mic castel şi într-o minusculă cetate. părea că viaţa dispăruse de mult. Însă armonia formelor transforma poarta masivă din blăni de stejar. înaintând pe aleea lată. butoaie scobite în buturugi imense.în duioşia acoperit de bolţi. râşniţe străvechi. aşa cum scria pe placa de lemn atârnată în stânga porţii întredeschise. Nu ascunsă şi adesea umilită pe care-o conţine .înaintând încă un pas în ambiguitatea emoţiei . cu acea dispoziţie plutitoare a călătoriilor care există în sine. neobosită în marşul ei spre betoane. cu nesperată mândrie . oţeluri şi maşinării complicate. virgine de puterea metalului. înnegrindu-ne dinţii de dude.fără să fi ştiut nimic despre existenţa lui . urcând scări cioplite înspre pridvoare cu stâlpi răsuciţi. din alte locuri. lăsând în urmă lemnul bătrân de atâta frumuseţe. ferecaturile de cunosc un joc mai tulburător şi mai gingaş .cu infinite delicii şi voluptăţi.decât acela de a-ţi străbate propria ţară sau chiar propriul oraş cu ochiul proaspăt şi curios al călătorului neprevenit de nimic şi cu întrebarea ingenuă şi nespus de serioasă: "Cum mi s-ar părea dacă aş fi străin?". am trecut înspre muzeul propriu-zis. asemenea unor bijuterii de răchită. acoperişul de şindrilă şi ferestruicile pentru uzul flintelor. Era luni. Conacul era o simplă culă albă. sau .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Am făcut-o firesc. Era. a amiezii. Din acest sat de capodopere.Coridoare de oglinzi fier negru. care ducea spre conac. unde casele fuseseră aduse."Cum mi s-ar părea dacă aş fi în străinătate?" Acesta a fost jocul pe care l-am jucat . grindă cu grindă şi stâlp cu stâlp. nemăsurate de orgolii. pridvorul înalt sprijinit pe stâlpi rotunzi şi JOCUL DE LA CURTIŞOARA Drumul nostru ducea spre Tg. Şi nu se vedea nimeni care să ne împiedice să intrăm. ca în reprezentările păcatului originar.

cu vatră. pag 194 din 281 . Alături. coşuri.Editura Liternet 2003 Cu greu se poate echivala prin cuvânt frumuseţea Ana Blandiana . dacă aş fi descoperit în acelor construcţii de lemn şi pământ.Coridoare de oglinzi totul părea de dinafară un fel de clopotniţă legată de casă printr-un coridor secret. teascuri. devenite artă. greu de descifrat. ale unei atât de fireşti şi ancestrale civilizaţii? Întinsă în iarba sălbatecă din care casele de lemn creşteau ca nişte fantastici arbori vii. la parter fiind încăperea cu unelte. ci şi stâlpii răsuciţi şi scândurile crestate ale bagdadiei. Spre acest pridvor urcau scări graţioase ca de castel medieval. îşi avea sania lui aşezată vara invers. o ciudată şi ancestrală campanilă cu un uz misterios. ingenios. spre un cabinet pe picioroange. urmele acestea. Dar nu numai poziţia ei. cocoţat isteţ pe stâlpi subţiri. încât străinătate. înconjurată de trei părţi de pridvorul dantelat . gândite de stranii arhitecţi-ţărani pentru care fiecare detaliu era o podoabă şi fiecare podoabă un şiretlic pragmatic. ciudat de elegant în vechimea lemnului lui. butoaie. o altă odaie. Cum mi s-ar fi părut. perne stivuite şi scoarţe împăsărate pe pereţi. sub formă de pat. linguri. şi mese pitice. totul sugera minunea somnului în aer liber pe un astfel de obiect. storcători. şi eram fericită că la Curtişoara pot să închei printr-un triumf atât de riscantul meu pariu. mă simţeam eu însămi un fruct. Pridvorul. blide. casele erau aşezate de regulă pe două nivele. tot sus. piuliţe. cu trei picioare. scaune joase. rodul unei nesfârşit de vechi dinastii de artişti. înconjurată frăţeşte de ramurile încărcate de poame ale celorlalţi arbori.se înfiripa locuinţa propriu-zisă.lărgit în partea din faţă într-un fel de graţioasă loggia . uniţi de scânduri pudice. totul sugera luna care trebuia să-l scalde şi greierii care trebuiau să-l împresoare. şi acoperită cu un ţol vrâstat. ceaun. în timp ce deasupra. formată dintr-o odaie cu laviţe şi paturi. inventiv şi amuzant. Nemărginit de diverse în fantezia lor. aduse de bătrâneţe la culoarea osului mort. şi tot acest pridvor se prelungea uneori cu un fel de galerie acoperită care ducea la mai mulţi metri depărtare de casă. înnobila această împărăţie a frumosului şi utilului.

la rândul ei . Există acolo. efortul fizic al unui copil se identifică cu efortul spiritual al unui popor. suspendaţi metafore. Ce păcat. căreia modernii i-au adăugat propriile pasiuni. de muzică şi de poezie. monstruoasei poate prin dimensiuni. Şi totuşi. Există acolo.Coridoare de oglinzi care îşi întindeau crengile pentru cununile învingătorilor. sub soarele care lumina egal stadioane şi amfiteatre. Nu numai cultura fizică s-a depărtat de cultură. de victoria unei pag 195 din 281 . mândria frumuseţii plenare a fiinţei umane. pe MIŞCAREA CENTRIFUGA Am tremurat întotdeauna de emoţie atunci când.absurd de concret clipa aceea. în racheta unui adolescent suspendat de ultima încordare a muşchilor şi a voinţei. am spus? Mă imaginez cu greu suită pe un podium şi spunând versuri cărora un juriu . printre concerte. o credinţă adâncă din care se revendicau şi forţa şi gândul şi care. pentru miile de spectatori ai stadionului sau pentru telespectatorii întregului glob. statui a lui Zeus. Este o idee moştenită de la antici. dizolvându-se în timp.să le acorde note şi să le decerneze medalii. lăsându-le să se îndepărteze într-o mişcare din ce în ce mai centrifugă. Ce păcat că în elanul preluării moştenirii s-a uitat că olimpiadele greceşti se desfăşurau într-un cadru subliniat cultural. în în trupul slăbuţ şi inuman de tensionat al unei fetiţe.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci şi . în finalul unei competiţii. palestre şi temple. prea puţini autori cărora le-ar surâde ideea de a-şi pune suferinţa pe cântar şi de a-şi prezenta abisurile pentru a fi comparate. mândrie adânc filosofică pe care au pierdut-o de mult şi intelectualii anchilozaţi de reumatisme şi sportivii pietrele fierbinţi ale Olimpiei. de altfel. groase şi mai înalte decât stejarii.. la umbra uriaşei.ce fel de juriu ar trebui să fie acela? . şi concursuri de teatru. recitări.. printre coloanele acelea mai trecându-şi cu greu examenele şcolare. Cunosc. în anumite perioade. ameţesc gândindu-mă cum ar putea fi clipa în care milioane şi milioane de telespectatori ar aştepta cu sufletul la gură.arta a pierdut de mult din tot mai complicata sa definiţie noţiunea de performanţă şi sport. sub stejarii Olimpiei şi rezumat până la durere . spectacole. le-a pierdut pe amândouă din frâiele religioasei sale gravităţi. şi cuprinseseră chiar. conferinţe şi expoziţii de artă. de reuşita unui epitet. în momentul solemn al unui concurs. se concentrează .sensul unei întregi naţiuni.

căreia îi este cea mai umană formă de manifestare. aşezată după rituri străvechi şi secrete în porţile noastre. înaintând ca sentiment al înfrăţirii adânci. care se întrevede. festivitatea solemnă a sosirii tot duminica se organizează. ea soseşte într-o altă zi. s-a făcut în mintea mea. albe. o solidaritate mai mult decât umană. semnificativa lună de trecere care îi urma. că investirea primei zile din mai cu simbolul solidarităţii muncii nu e străină de intuirea acelei mai adânci încă solidarităţi a fiinţelor vii. duminică ARMINDEN Primăvara nu mi-o pot închipui venind decât într-o duminică.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Astfel. pe străzile devenite deodată neîncăpătoare pentru locuitorii. sub crengile înflorite. venită de dincolo de pasiuni şi de idei. îmbrăcaţi cu haine noi sau într-o vitală manifestaţie spre parcuri. o aceeaşi substanţă capabilă dintre să se travestească între în cele mai diferite şi şi incognoscibile forme. Ţin minte din copilărie acele zile de sfârşit de aprilie. dogmatic şi teoretic al echinoxului şi nici nehotărâta. ofensivi aproape în exultanta lor trecătoare şi demonstrativă. dar nu şi să se lase înfrântă în vreuna ele. acel pag 196 din 281 . o obscură. şi mai ales cu toţi locuitorii oraşului ieşiţi pe străzi. cu cer curat de sticlă albastră pe care soarele se rostogolea ca o bilă strălucitoare. ai oraşului. botul umed al mieilor şi trupurile bucuroase de a fi împreună ale oamenilor ieşiţi din ascunzătorile iernii şi numai purtate festiv. nici o clipă. Iar această neînchipuită.Coridoare de oglinzi singurătăţii există ceva profund comun. cu ţigăncile aşezate idilic la colţuri în spatele unor fragede tarabe roze. Niciodată însă primăvara n-a însemnat pentru mine pragul simbolica. ci întotdeauna sfârşitul înflorit duminical al lui aprilie şi începutul reverberat al lui mai. primăvară. Datorez acelor electrizante duminici de sfârşit da aprilie intuiţia uimită că între carnea suavă a narciselor. galbene şi liliachii. Şi chiar dacă. Ramura de arminden. de altfel. universale. nesperată identitate izvora acolo. pe care nu mi-i închipuiam niciodată atât de mulţi. ca şi cum ar fi fost noi. răspunzând într-o uluitoare unanimitate chemării cosmice pe care o auzeau şio înţelegeau cu toţii la fel. aproape magică legătură. ca în lumina unui fulger. încolonaţi pe familii. încă din copilărie. reuşesc să le întrupeze mai greu. leagă magic între ele noţiuni pe care cuvintele. Nu m-am îndoit. şi dusă până dincolo de raţiuni şi sentimente. singure. în clipa declanşării primăverii. cu toţi pomii şi arbuştii curţilor şi grădinilor înfloriţi violent. triumful muncii nefiind în ultimă instanţă decât triumful vieţii. neatentă.

una dintre acele minuni eline formate dintr-un templu. Eram singură printre atâţia arbori care ar fi avut dreptul să mă lovească răzbunător cu ramurile. prin auz. atât de nedrept. farfuria era aşezată savant. şi apoi lacrimi. vegetale sau nu. când degetele precaute s-au oprit cuprinzând disciplinate în adâncul ei. Am deschis intrigată ochii: era o farfurie într-adevăr. probabil. şi descoperind-o. în aşa fel încât PREŢIOASELE RĂŞINI Coboram coasta unui munte împădurit în insula Egina. privirea rotită în jur descoperea zeci şi zeci de asemenea talgere profitoare ale durerii vegetale. asemenea unor fericite şi cercetătoare antene. de milenii întregi. care o formează şi de care nu mă deosebesc decât prin puterea de a mă opri şi a privi în jur. din când în când închideam ochii. materia a descoperit cu delicii. pe care mi-i simţisem. lăsându-se în voia spiritului. Crezusem că lunec fericită printr-o pădure şi înaintam oarbă printr-o uzină specializată în extragerea răşinilor aromate din arbori şi-a profitului din lacrimile plânse de pini. Şi pentru ca această solidaritate să nu fie contrazisă de nimic. înaintam cu ochii închişi şi mâinile întinse. una dintre acele minuscule parcele de univers în care. Şi nu m-am putut împiedica să mă întreb dacă nu cumva. Coboram printr-o pădure de pini pe un covor moale şi plăcut mirositor de ace uscate şi mă simţeam aşa cum mă simt întotdeauna într-o pădure: protejată şi cuprinsă în solidaritatea adâncă a milioanelor de fiinţe. Mediterana aştepta. pe un fel de policioară prinsă în deasupra. alte fiinţe. vie cu adevărat. în această benevolă orbire. mai larg văzător. Eram singură printre mii de copaci. nevăzută încă şi uitată. numai pădurea există. la rândul nostru. şi încă una cu o menire cât se poate de senzaţională. semănându-ne nu mai pag 197 din 281 farfurie menită să tragă pentru el foloasele durerii pe care o adune .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Suspendată la un scoarţa pinului crestat adânc de o secure la câţiva centimetri lacrimile de răşină ale arborelui rănit să se metru şi ceva de pământ. pentru că într-un alt regn. înaintând încet din tulpină în tulpină. înclinată între cer şi pământ. mai adevărată încă şi mai stăpânitoare. care purtau fiecare o rană făcută cu bună ştiinţă de om şi o pricinuise. cea de a patra stare de agregare: simbolul. la poale. Nu m-am putut împiedica să-mi imaginez hârdaiele cu răşină în care cisternele în care se transportau înspre negustorii de se vărsau. solidari. descoperind astfel lumea numai prin pori. printre atâţia copaci de care mă simţisem atât de absurd protejată. pe creastă. prin miros. Şi nu era singur. Înaintam deci într-un astfel de joc cu mine însămi şi cu puterea de fermecare a pădurii.Coridoare de oglinzi mirate în căuş ceva ce semăna cu o farfurie. plângeam. toate acele farfurii colectoare. Templul fiicei lui Jupiter rămăsese deasupra pădurii. un munte şi o mare. O dată revelaţia produsă. asemenea mie.

pag 198 din 281 . se îmbogăţeau de pe Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi urma lacrimilor noastre.Editura Liternet 2003 mult decât semănăm noi copacilor.

lacom de fiecare nuanţă şi de orice semiton. Această severă selecţie care însemna de fapt o întrerupere a vieţii mele obişnuite prin reducerea complexului ei mecanism la o singură funcţie. o infinită determinare şi Israel. încât plecarea şi întoarcerea au delimitat de fiecare dată câte un interval de suspendare a vieţii. ca pe o beatitudine alteori. ca pe o haină pe care aveam să o reîmbrac la fără el . pe înălţimea lunecătoare a simţindu-ne urmăriţi mereu de un bătrânel. Un singur element reuşea să mă scoată. se distrează sau se întristează la un spectacol căruia nu-i aparţine şi pe care nu-l poate determina în nici un fel -. din toate sentimentele cunoscute păstram numai curiozitatea. halucinant anonimat o puteam arunca peste lume. iar elementul acesta era apartenenţa la o ţară. Nu e un paradox. regenerator. ne însoţea din plăcerea de a asculta sunetul pierdut şi prelung pag 199 din 281 . aproape miraculos. o purtam.dar patria nu putuse fi lăsată acasă. cerberul însuşi al intrării marelui amfiteatru roman ne-a condus sentimentalizat de întâmplare. De aceea nu mi-a plăcut niciodată să caut cunoscuţi sau să întâlnesc colegi. Odată cu plecarea. dar aceea de o mare intensitate. din această umbră atât de propice privirii. în cele din urmă că.implicat în desfăşurarea evenimentelor şi conştient că în funcţie de lăsasem acasă. când. clătinată de sete. din toate patimile cunoscute nu-mi rămânea decât nevoia de a cunoaşte. întâmplări mici. cu emoţia şi curiozitatea amplificate de speranţa răcorii pe care aveam să o descoperim în mormântul lui Agamemnon şi topită de gestul paznicului aducând .fără să uit cât de liber. cât de bine mă simţisem mărturia sa se va judeca în cele din urmă procesul . ci pentru puţin timp. plecat cu multe decenii în urmă în nostalgic al limbii române. Numele mi-l IDENTITATE A pleca mi s-a părut întotdeauna nu a muri puţin. aproape o senzaţie. asta mar fi obligat să revin la viaţa şi individualitatea mea complicată în care aveam un nume. din toate verbele cunoscute nu-l reţineam decât pe acela de a privi. într-o seară albastră-verzuie la Verona. capabil să înregistreze totul. N-am fost în călătoriile mele decât un ochi avid. pentru timpul călătoriei. Într-o amiază fierbinte. sub cerul mişcător al oceanului. am descoperit puntei Passegiatta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fericită. pe care numai din acel perfect. stingând lumina ascuţită. în lungile şederi. în aşa măsură călătoria a însemnat pentru mine întotdeauna o înlocuire a condiţiei dramatice de martor . ca pe o greutate adesea.cu mult mai comoda condiţie de spectator . la Mikene. îmi amintesc câteva mici întâmplări unde prezenţa ei ţâşnea din travestiul în care călătorea. aşa cum îmi purtam propriul trup. aflând că suntem români. întors din drum.când a aflat că suntem din România un coş de caise.ce priveşte.Coridoare de oglinzi un sens. ci un sentiment adânc. întoarcere . când. cu ora vizitării monumentelor depăşită de mult. atotstrăbătătoare.

Editura Liternet 2003 neînsemnate.Coridoare de oglinzi numele ţării mele îl putea. orizontul atlantic sub care împletite strâns şi greu explicabil cu simpatia pe care care eram. care mi-au rămas în memorie prin emoţia şi ciudata mândrie a aparteneţei. făcând contururile să vălurească într-o dulce şi crudă comparaţie. sub cerul înstelat al Veronei. singurătatea magnifică a arenelor antice pluteau. se tulbura o clipă de aripa bucuriei care îl traversa lichidă. fascinat limpede de frumuseţile lumii. ochiul pag 200 din 281 . care m-au electrizat în clipa scurtă a desfăşurării lor. ascultate. vocabulele limbii române. senzaţii Ana Blandiana . misterios. Şi atunci. gustul caiselor mâncate în mormântul atrid. trezi.

Faptul că ştii sau nu ce făceau acei strămoşi.Coridoare de oglinzi PIRAMIDE RĂSTURNATE M-a mirat întotdeauna pretenţia vechimii. Dar dacă păstrăm siguranţa că rămân însemnate numai faptele învingătorilor şi bănuiala că nu înving întotdeauna . faptul că au lăsat sau nu un semn al trecerii lor îi deosebeşte pe unii de alţii. Toţi avem câte un tată şi o mamă care au fiecare câte un tată şi o mamă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Dar toţi avem familii străvechi. strămoşii tuturor existau nu numai la 1800. aceasta e diferenţa. pag 201 din 281 .dar cât de des? . ci şi în epoca de piatră. dar nu la fel de vinovaţi. Întreg universul uman se sprijină pe aceste identice piramide răsturnate. O familie mândră de secolele îngrămădite în urmă.cei mai buni. căţărându-se pe timpul trecut: "Aparţin unei vechi familii. un şir de învingători poate să fie un prilej de mândrie mai rar decât unul de jenă. strămoşii mei existau pe la 1800". cu vârful înfipt în ţărâna de la facerea lumii. Suntem cu toţii la fel de bătrâni.

el era cel care deschidea vorba. nu era o întrebare. aproape fără să schimbe convinge. interesau motivele noastre. La acele ore şi pe acele străzi ne întâlneam uneori cu Marin Preda. Tot ce îmi amintesc este că prin 1968. Poate de aceea a fost. ne cunoşteam de mult şi. n-am avut niciodată impresia că singurătatea este o noţiune care i se potriveşte. înspăimântată uimire că Marin Preda mi s-a părut cel mai greu de înţeles dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit în viaţă. Dar. deşi ne întâlneam destul de des. dimpotrivă. N-am înţeles niciodată cum de împlinirea mai târziu a unei atât de obsesive dorinţe nu a reuşit. Am ascultat această relatare de mai multe ori. când ne întâlneam. De altfel.cu un zid orb şi scorojit înălţându-se brusc. din jur. discuţiile noastre erau extrem de stereotipe. pe care nici nu-i mai vedea din dosul numeroaselor insuportabile. nu avea aerul că se fereşte de oameni şi. când ne mutasem la Bucureşti şi locuiam la câteva străzi depărtare unii de alţii. Şi începea să povestească. nici una dintre paginile pe oare i le citisem şi pe pag 202 din 281 cititor. la mai puţin de trei metri. ca într-un canon. îi lipsea o anumită aură dureroasă care conturează silueta abulică a singuraticilor şi avea în plus o atenţie atât de permanent concentrată asupra a ceva din prezenţe. înainte de somn. Se plimba întotdeauna singur. în faţa geamurilor noastre . singurul alături de care nu m-am simţit decât nu uitam. întrebându-mă de fiecare dată dacă repetarea ei aproape identică era un efect căutat pentru impresionarea şi convingerea noastră sau. dacă nu are copii.în care stăteam cât mai puţin cu putinţă şi din care evadam noaptea târziu. deşi i-a fost hărăzită din plin. aproape fără tranziţie. de câte ori ne întâlneam. încât nu părea să simtă nevoia unei CA ÎNTR-UN CANON Nu mai ţin minte când l-am văzut prima oară pe Marin Preda şi nici măcar când am făcut cunoştinţă cu el. să-l facă fericit. dar De altfel. stăteam de vorbă în felul acela ciudat de deschis pe care şi-l permit în discuţii numai oamenii care nu-şi seamănă şi nu depind în nici un fel unii de alţii. reluată uimitor.Coridoare de oglinzi lăuntru sau din afara sa. aproape cu aceleaşi cuvinte. chiar numai ea. trebuie să mărturisesc cu aproape sale dioptrii. întrebat De fapt. dintre toţi scriitorii pe care i-am cunoscut. Totuşi. O cuvintele. în lungi plimbări rotite pe străzile. întrebându-ne de ce nu avem copii. mai bine zis era vorba de o singură discuţie. singurul alături de care uitam că scriu eu însămi. ci un reproş. Locuiam pe vremea aceea într-o garsonieră promiscuă din dosul unor magazine de pe bulevardul Magheru . noi nu eram decât martorii întâmplători. în sfârşit liniştite.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Nu-l făcea de fiecare dată în acelaşi fel. întorcându-se în sat. ai unei obsesii devenite . ci măsura în care ne poate cât de ruşine i-a fost când. a trebuit să mărturisească umilit că nu are.

Şi .nu un scriitor. în faţa atât de semnificantului său destin. aşa cum nu mă pot împiedica să-mi fie milă de statuile sortite să rămână. Pentru că făcea să se nască în mine un fel de nelinişte în faţa incomprehensibilităţii universale pe care nu niciodată să devin. dincolo chiar de marile sale pagini. fără îndoială.Coridoare de oglinzi pe care îl aveam în faţă. aşa cum nu mi-am dorit pag 203 din 281 . femeie fatală. privindu-l. Marin Preda a fost . aş putea trezi eu însămi în alţii acel sentiment.mă speriam la gândul că. de exemplu. Dar. la rândul meu. în arşiţe şi ger. când nu era încă nimic altceva .lucru cu adevărat straniu amintindu-mi sentimentul pe care mi-l trezea . mi-am dorit niciodată s-o produc. căutam să le pun de acord cu omul ciudat Ana Blandiana . fără scăpare. mai ales. unul de admiraţie .pe vremea aceea. poate absurdă compasiune. să simt o inexplicabilă.deşi el era. ci Scriitorul şi nu mă puteam împiedica.Editura Liternet 2003 care. dincolo de omul chinuit şi chinuitor care era.

sparţi de cutremure şi rostogoliţi în mare. şi înalt crenela cerul şi despărţea pe larg un golf rotund şi albastru. anatomice aproape. dar acolo.nu mi-a trecut numai mie prin cap. fusese credinţa puternică a unor popoare şi civilizaţii întregi. din prima clipă şi mult înainte de a ajunge la Delfi .prototip . ci ea existase de mult. un munte subţire. ca nişte ace ieşite din mare să înţepe cerul. iată. împodobite cu panglici sculptate şi cu modele în relief. s-a născut viaţa şi s-a întrupat centrul universului. şi lung. fericită. înlănţuiţi de serpentine uneori incredibile. care speram să îl atingem şi am ajuns la el după traversarea simţit că din Mediterana. ca şi cum Dumnezeu s-ar fi plictisit să îl continue şi ar fi pus puncte puncte. câteva stânci ascuţite şi lungi. La capătul peninsulei. privind acea atât de graţioasă plictiseală a frumuseţii. îngălbenită de milenii. din acea apă caldă şi atât de pag 204 din 281 . să fac Am cunoscut o mult prea mică parte a globului câţiva chiparoşi. din acel soare atât de intens încât pare viu. părea aşezată acolo în scopuri didactice.Coridoare de oglinzi comparaţii şi să folosesc superlative. Şi totuşi. îngeresc. chiar în mijlocul lui. o peninsulă îngustă. orice ironie se stingea în emoţia găsirii unei întruchipări atât de concrete. a unei metafore în asemenea măsură himerică. parcă ar fi despăturit. care îl reprezenta.. nostru pentru a avea dreptul să vorbesc despre el. în mijlocul lui. Privisem piatra aceea poroasă. între pământul format din creste şi marea intensă. buricul pământului . poate. "Buricul pământului" sună în limba română derizoriu şi persiflant.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . bucuroasă.în acei munţi anticii credeau că se află mijlocul lumii. geniali. priveliştea golfului de o frumuseţe cu adevărat mediteraneană. care urcau şi apoi coborau înspre mare. desfăşurând treptat. m-am întrebat dacă nu cumva numai acel loc a fost creat de Dumnezeu . marcau capătul subţire al pământului. cu o casă. a unei noţiuni în asemenea măsură abstractă.. Omphalos . un far şi pentru sublinierea idilismului fără precedent al locului. în principala sală a Muzeului din Delfi.. în faţa acelei pietre mari şi rotunde. în timp ce restul planetei fusese lăsat pe seama unor ucenici. că.pe pământ. dar neînstare de aceeaşi zeească măsură a echilibrului. dezgoliţi. unde OMPHALOS Era cel mai sudic dintre punctele Peloponezului pe unui şir de munţi înalţi şi stâncoşi. o asemenea idee ideea că acolo se află centrul lumii.am limpede încât pare albastră. o insuliţă ovală. calm.. Îmi amintesc că. şlefuită de ape ca o pietricică pierdută în mare. sub care scria pur şi simplu Omphalos.

Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . chiar dacă. descoperisem o altă semnificaţie cuvântului. atunci când nu voiam să mă joc cu ea şi această imprecaţie mă făcea să cedez. începând de atunci. între timp. să fiu toată viaţa terorizată de posibilitatea lansării acestei Pe strada copilăriei mele. "Ce te ţii aşa măreaţă?" îmi striga fetiţa din vecini.Coridoare de oglinzi SPAIMA DE MĂREŢIE ruşine. dispreţuitor şi. aveam acuzaţii. măreţ era un cuvânt de pag 205 din 281 . Măreţ însemna încrezut. insultător. să fac orice mi-ar cere. De atunci a început spaima mea de a nu călca prin ceva obligatoria egalitate şi grija de a nu fi acuzată de măreţie.

nuferii cu gheare. sau şapte. realitatea rămânea descoperirea imposibilităţii noastre de a depăşi orizonturile realităţii. realişti şi în această credincioasă neputinţă stă măreţia şi forţa noastră. iată. Pentru că. înnodând diferit bucăţi de realitate. şi Brauner cuiere masculine. decât o şopârlă uriaşă din trupul căreia se înalţă trei. Oricât de fantaşti. Chagall putea să picteze orologii cu aripi. Nici o minte omenească . decât un leu cu gheare de vultur şi obraz de fecioară. ce este Minotaurul decât un cap bovin fixat dureros pe un trup bărbătesc.ciudat . ce este un diavol decât un ţap cu aripi de liliac? Dornic să inventeze. împreunate. ce este o sirenă decât un peşte din solzii căruia vălureşte o femeie. se gândeşte pe sine şi se umple de semnificaţii. măsura tuturor lucrurilor. fluturii cu sâni. Dincolo de spaimele şi fantomele omului. omul a reuşit să inoveze doar. dar şi orologiile. Ce este un centaur decât un armăsar din trunchiul căruia se răsuceşte un bărbat. Pentru că. dar . realitatea se transformă. şi aripile. decât o baborniţă cu păr de reptile? Ce este un înger decât un copil cu aripi de porumbel. peştii cu barbă care mişună prin coşmarele flamande ale evului mediu să adauge naturii creaturi pe care ea nu se gândise sau nu pag 206 din 281 . şi Dali nuduri cu sertăraşe.nu a reuşit sa adauge vreodată realităţii un element care să nu fi aparţinut dinainte realităţii. suntem totuşi capabili să oferim realităţii ceva ce ea nu ştiuse niciodată să-şi ofere singură: sensul. mult înaintea fantasticei lor combinări în opera care le retrimitea. distilată. Noi suntem doar retortele prin care. şi sfinxul. sau douăsprezece gâturi cu capete de câini.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fatal. Din cele mai vechi timpuri omul s-a arătat dispus fusese în stare să le facă.oricât de genială sau oricât de bolnavă . FANTEZIE Mi-a fanteziei plăcut şi întotdeauna m-a să contemplu de limitele dată umane fermecat fiecare dincolo de ambiţiile şi orgoliile sale. şi nudurile şi sertăraşele. şi cuierele erau reale. rămânem. în lume. ce este Pegasul decât un cal cu aripi de albatros.cea mai dezlănţuită fantezie umană nu făcea decât să asambleze diferit fragmente pe care natura le inventase de mult.Coridoare de oglinzi izvorau dintr-un infern care nu reuşise să întreacă pământul decât în dereglarea amestecurilor şi-n dezordinea elementelor. fără a fi în stare să creăm ceea ce nu fusese dinainte creat. Ouăle cu braţe. ce este cel mai înfricoşător balaur al basmelor. existau. investite cu alte rosturi şi puse să funcţioneze altfel. şi Gorgona. căpşunile cu picioare.

a bătrânilor. nu ţâşnind furibunde din ţevile de eşapament. şi mă gândeam că nu e posibil ca noi. plăcut surprinşi nu numai de ciudata redescoperire a oraşului. pag 207 din 281 . cei care am inventat maşini de zburat şi maşini de vorbit.. poate că există animale care o produc.şi tensiunea.. Umblam fermecaţi printr-un oraş pe care nu-l cunoscusem. cu străzi visătoare. Umblam pe străzi părăsite de zgomote. sau am cultiva bătrâni. ci şi de capacitatea noastră neaşteptată de a o accepta.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi atunci am cultiva copii.. despre care abia dacă auzisem din tinereţea părinţilor sau poate a bunicilor noştri.. Umblam pe străzi şi nu ne venea să credem că nu mai trebuie să fim atenţi decât la formele streşinilor. Nu ar trebui decât să aflăm care sunt şi să începem să le cultivăm.de multe ori m-am întrebat . desigur . şi nervii ale căror cauze rămăseseră nezdruncinate de zăpadă. şi graba. ceea ce părea o catastrofă s-a transformat. Sau poate că omul chiar. la albul curţilor. ca şi cum eu aş fi nins-o deasupra oraşului.. am pierdut ceva ce nu mai poate fi înlocuit: liniştea. Poate că există de pe acum plante care secretă tăcere. într-o minune de care ne miram cu toţii.. În anumite condiţii. Zăpada dăduse ceasul vremii înapoi şi ne descoperise un oraş tăcut. iată. Umblam prin tăcere fericită şi mândră. De secole lungi şi de scurte decenii prosperitatea omenirii nu a făcut decât să crească.Coridoare de oglinzi e nevoie de această idilică samavolnicie a ninsorii pentru a fi azvârliţi plini de o necunoscută bucurie în vremea de platină izbândă şi din câştig în câştig. înaintând din izbândă-n LINIŞTEA Atunci când căderea bruscă de zăpadă a întrerupt pentru câteva zile circulaţia maşinilor. pacificate de zăpadă. maşini de ucis şi maşini de muncit. ca pe un remediu împotriva genialei noastre nesăbuinţe. dar pe care minunea revenirii la linişte reuşise să le estompeze. cu fumuri inelându-se blânde din hornuri. pentru a descoperi că. Dar. pacea intimă. la complicaţia stucaturilor. fără intenţia nimănui. Odată cu spaima de a nu fi loviţi de o maşină dispăruseră . să le pună între paranteze de nea. atunci natura trebuie să fie capabilă să inventeze liniştea.să fi fost oare acel îndepărtat timp al nostalgiilor mai puţin nefericit. dacă nu noi.în mod inexplicabil. să nu fim în stare să inventăm şi maşini de tăcut. De fapt . mai puţin sărac şi mai puţin urât decât cel pe care îl cunoaştem noi? Cu siguranţă că nu. vorbele se cadenţau de la sine în mintea mea. Sau.

în două distincte categorii: cei care pretindeau că prin scrisul lor oglindesc lumea şi cei care mărturiseau că prin scrisul lor abia dacă reuşesc să se oglindească pe ei. încercând să creeze o altă lume identică. pentru că a fi fantastic nu înseamnă a te îndepărta de pag 208 din 281 însăşi definiţia ei. Cine ar putea spune dacă este mai curajos cel ce se încăpăţânează să înţeleagă lumea înconjurătoare şi să arate ce-a înţeles.este fantastică. adică în stare să stabilească un raport cinstit şi rezonabil între subiectul care priveşte şi obiectul de privit.Coridoare de oglinzi convinge cu forţa evidenţei că realitatea nu poate fi redată cu adevărat realist. după curajul lor.atunci mai mult decât curajul. în ceea ce priveşte rezultatul acestor ambiţii şi iluzii. exprima decât pe el însuşi. prin camere subînchiriate şi comunicante între ele. după chipul şi asemănarea celei reale. printr-un oarecum extravagant paradox. N-aş fi avut cum s-o fac. cu adulţi sadici şi copii masochisti în care şcolile seamănă cu ospiciile şi societatea cu o menajerie gata să-şi sfărâme gratiile separatoare? Fantasticul caragialian este mai puternic în comedii decât în povestirile mărturisit fantastice. al universalei distrugeri şi dezlegări? Cum altfel decât fantastic este acel univers dickensian.nu se ştie care dintre ele superioară celeilalte . Literatura mărturisit fantastică devine astfel. ea este mereu aceeaşi imagine uluitoare prin fantastica ei subiectivitate şi puterea ei de a arăta altfel o lume prea uriaşă şi diversă pentru a cere altceva decât să fie interpretată la infinit. greu de stabilit.nu priveşte decât intenţiile literare ale autorilor.adică LENTILE Cred că din cele mai vechi timpuri scriitorii s-au împărţit. ceea ce deosebeşte cele două categorii de scriitori este capacitatea lor de a fi sinceri.în două categorii . ca însemnat cu fierul roşu în carne.făcută din punctul de vedere al curajului . că între lume şi el va exista întotdeauna. Spuneam că această esenţială împărţire se face din punctul de vedere al curajului.cu acele capodopere purtând. Dar dacă acceptăm adevărul care ne . singura literatură realistă. în acest sens. cu ei înşişi şi intuiţia de a-şi recunoaşte natura şi limitele forţei lor. lentila deformatoare a ochiului său care priveşte şi interpretează totul? Un lucru însă este sigur: împărţirea . Cum altfel decât fantastică poate fi socotită acea lume dostoievskiană rătăcind cuprinsă de nebunia devoratoare a autocunoaşterii. toată marea literatură a lumii . sau cel ce are orgoliul de a recunoaşte că opera lui nu îl poate. decât lucrurilor văzute de acesta . într-o mişcare accelerată mereu până în infernul atât de asemănător unei apoteoze. pecetea personalităţii autorului lor . dar nu precizam care dintre cele două categorii este mai curajoasă. în mod fatal.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ambiţiile lor mărturisite şi iluziile lor crezute cu îndărătnicie. şi orice ar face. opera scrisă. că orice literatură din lume este. mai mult sau mai puţin fantastică . prin aparţinând în mai mare măsură felului în care vede autorul ei.

este o lentilă în spatele căreia imaginile se refac altfel decât în realitate. poarte ochelari cu sticlă simplă de geam: cine vrea să vadă pag 209 din 281 . Scriitorul. ci a-l analiza. deformate. o poate privi cu ochiul liber.Coridoare de oglinzi nevoie realitatea pentru a fi înţeleasă. cu instrumente absolut personale.Editura Liternet 2003 adevărul vieţii. ca orice artist. Nimeni nu e nebun să lumea neschimbată. dar tocmai de această mereu surprinzătoare deformare are Ana Blandiana . descompunându-l până la nerecunoaştere.

cu minciuna luminii evidentă te face suspicios. îţi dă impresia mucavalei şi-a imitaţiilor generalizate. neliniştitoare. turnul rotund este prea subţire pentru a mai putea avea ferestre şi atunci. Desigur. îţi vine să te întrebi dacă nu cumva totul e decor doar. de ce este necesară această minciună care pune sub semnul întrebării totul. presupunând un diametru al cilindrului sprijinitor îngust. ferestrele sunt pictate pur şi simplu pe el. de ce dintr-un atât de neinspirat truc al bătrânilor copiii au învăţat atât de mult? pag 210 din 281 .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar atunci. nu.Coridoare de oglinzi TRUC Cupolele în formă de bulb. o pânză sau un carton pictat cu respectarea legilor şmechereşti ale perspectivei. îţi spui. Fereastra oarbă. de ce acest fals care nu adaugă nimic frumuseţii. dar scade mult adevărului şi. mai ales. Impresie deprimantă.

unui cercetător suspicios îi apar numai ca travestiri nebătătoare la ochi a unor miezuri miraculoase. însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel. E adevărat însă că în rarele momente când se ating. a unor elemente care. nefiind nici ea.Coridoare de oglinzi realităţii nu pot duce . iar un element obiectiv ajuns în irealitate se încarcă de semnificaţii capabile să-i prefacă existenţa din care. a unor fragmente de realitate).un ochi versat şi capabil să depăşească aparenţele . la rândul ei. pentru o clipă doar. nici scurgerea realităţii în hotarele fantasticului. nenaturală. aşa cum datoria păsării este să coboare din când în când să se odihnească pe pământ. de o apartenenţă incertă. prin cine ştie ce întâmplare. a evadat. Dar chiar dincolo de aceste întrepătrunderi. decât o asamblare firească. Există atâtea feluri de fantastic. încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. a afirma iluzia şi himera fără a nega evidenţa mi sau părut întotdeauna cea mai dificilă şi cea mai imperioasă dintre datoriile artistului.ambigue. viaţa nu poate exista fără fantastic.văzutul şi nevăzutul. aşa cum luarea unui drog nu înseamnă subaprecierea. pag 211 din 281 . fantastice. Desigur. independente una PE PAMÂNT ŞI ÎN AER Înrudirile realităţii cu fantasticul nu ţin de literatură şi nu s-au născut în mintea autorilor de basme.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . o linie a cărei încălcare nu înseamnă nesocotirea. ci încercarea forţei ei. ci experimentarea lui. evidenţa şi irealitatea . cele două domenii . Apoi. aşa cum el nu este decât o montare neobişnuită. decenii.au cele mai strânse relaţii de vecinătate.la confuzii prea grave. sau chiar secole întregi . dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului. Între realitate şi irealitate există o linie trasată de la facerea lumii.pentru ani. amestecul lor este reciproc revelator: un element fantastic trecut prin realitate se întoarce în imaginar întărit de autoritatea acestei verificări. A accepta această fatală vecinătate. chiar dacă este în stare să doarmă în aer. simpla întâmplare a unui fapt nefiind suficientă pentru a-l scoate ale unei întâmplări nu ajung pentru a o sustrage pe aceasta imperiului efectivităţii. sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului. naturală. nici invazia fantasticului asupra din perimetrul imaginarului. paralel. a avea încredere în irealitate fără a privi cu suspiciune starea de fapt. de alta şi chiar indiferente una alteia în cea mai mare parte a Realitatea şi irealitatea coexistă. la o analiză atentă. acceptatul şi incredibilul. Realitatea însăşi îşi lărgeşte uneori cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încălcate rămân . după cum umbrele fantastice timpului. Aşa cum fantasticul nu poate exista fără realitate (mai precis. pe care le-aş numi chimice. a recunoaşte drepturile fantasticului fără a dispreţui totuşi realitatea.

ca şi cum ele nu s-ar aduna între ele pentru a forma Nordul şi Sudul.Coridoare de oglinzi PUNCTE CARDINALE Îmi amintesc o foarte curioasă descoperire pe care am făcut-o cândva traversând de la nord la sud România. Asta fără legătura cu formele de relief. contemplativ şi prăfos. în Spania. Grecia. organizat. clădite pe hartă ca inelele unei coloane legând arhitrava Carpaţilor cu treptele Mediteranei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . creând o evidentă impresie de hărnicie şi bunăstare. determinat numai de caracteristicile nordului şi sudului: dar. mi-a dezvăluit caracterul misterios al repetatei polarizări. înfloritor. în Iugoslavia. în mod straniu. Bulgaria şi Grecia. ca şi cum nu ar exista o unitate a punctelor cardinale. în fiecare dintre aceste ţări nordul mi s-a părut locuit de gospodari. în timp ce sudul avea aerul melancolic şi distrat. ca şi cum pentru fiecare ţară nordul şi sudul s-ar fi socotit de la capăt. Bulgaria. dar de fiecare dată crezusem că e vorba numai de o apropiere de soarele mult. totul era chibzuit. Abia drumul prin România. pag 212 din 281 . pe cont propriu. în care mai puternice încă decât polii magnetici ai planetei se dovedesc mereu punctele cardinale ale fiecărei ţări în parte. Aceeaşi senzaţie o avusesem în Italia. delăsat şi cântăreţ.

nici a mării. dar încă limpede. clădirile şi plopii câştigă în nobleţe şi în sens. putrezirea lascivă a algelor în nămoluri şi a scoicilor în cochilii. nu numai lipsa elementului uman înnobila ţărmul neatinsă nici de lingoarea căldurii. tot ce se opunea frumuseţii şi obţinusem o OMISIUNE Marea trebuie să fie acum încă rece. falezele măturate de vânt şi de linişte. nici a ţărmului . ci şi intuiţia de a le părăsi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . singură cu ea însăşi.Coridoare de oglinzi pe care mi-l imaginam în acest sfârşit strălucitor de iarnă. fericiţi de soarele şi de marea noastră. Suprimasem în memoria mea. dar încă limpede. deşarte. fluiere. pescăruşii rotindu-se în cercuri nesperiate peste brazdele de valuri şi de nisip. patrulatere albastre cu trei laturi de sticlă şi una de val. compusă din scări şi din terase. Şi. Dar. îmi imaginez cu o aproape senzuală voluptate plajele goale şi promontoriile pustii. să creadă că acele opere de mahala şi acele invenţii ale kitsch-ului sunt arta populară românească. toată acea geometrie inventată pentru îndrăgostiţi şi menestreli. recurgeam la metoda radicală a visului. nici de pag 213 din 281 . singurătatea . nu numai părăsirea. De fapt. din balcoane şi din havuzuri. fructe de mucava.nu mă deprimă. transformare. Nu înţelesesem cum puteau fi lăsaţi străinii. iar pustietatea perfectă a locului îmi aminteşte senzaţia aproape nefirească. Şi ştiam: marea trebuie să fie acum încă rece. capodopere ale unor fiinţe care avuseseră nu numai geniul de a le crea. aproape sublimă pe care o încercam în Italia. suficientă sieşi. Urc şi cobor în gând treptele. Nu înţelesesem niciodată cum statul care învestise averi şi talente în înălţarea acelor superbe palate ale vacanţei le putea lăsa fără apărare în faţa invaziei prostului gust. noaptea. ca întotdeauna când nu înţelegeam o realitate şi nu puteam să o influenţez în vreun fel. flori de plastic. Marea trebuie să fie acum eliberată de furtuni şi necucerită încă de arşiţe. umblu prin acele suspendate faleze. Ceea ce suprimasem cu bună ştiinţă din tabloul meu ideal parazitară geometrie formată din mese lungi pe care se erau tarabele. Omisesem să mai imaginez toată acea înşiră broderii de consignaţie şi statuete de bilei. mărgele. lipsite de oameni. gadget-uri din tinichea şi podoabe din scoarţă de copac. jucării. fericită de realitate aproape adevărată. de la Olimp. aşteptând solitară şi mută anotimpul trupurilor încinse şi al betonului sfârâitor. răsunând ca nişte rime. pietrele şi apa. căreia atât de uşor i-ar fi fost să fie fără cusur. dantele. ciudat. îmi imaginez toată acea fragedă arhitectură. în pieţele medievale.

şi de aceea lipsit chiar şi de farmecul bolnav al abandonului pe care o singurătate mai fără speranţă l-ar putea avea. Frig.culme a bizareriei şi virtuozităţii . Nebunia perdelelor e generală. de pânză. este oficial numai un sat. devenită idilică deodată. umed. străzi fermecătoare. printre vilele ambasadelor pierdute în rânduri şi cascade de flori. cu volane şi pag 214 din 281 . nu a fost încă decretată prin decret regal oraş. străină. este faptul că această localitate cu 500 000 de locuitori. la acest domeniu. spre fostul sat de pescari devenit port pescăresc şi staţiune la Marea Nordului. iar casele sunt acoperite (dezvelite. pătrate. acel pustiu tipic apusean care te îngheaţă. Era ora şapte seara şi începuse refluxul. Grădini. oblice. dezvelind. lucios. De voal sau de sfoară. în ele se cheltuieşte întreaga fantezie. în aerul acelei primăveri neprimitoare. desigur intenţionat. Asemănătoare celei de la Knokke. devin monotone.Coridoare de oglinzi broderii. Este un pustiu organizat şi metodic. capitală a Olandei. palate bogate şi buildinguri uriaşe. perdele. se pare. Un şir de clădiri semipărăsite în dosul cărora se aude marea. magazine închise şi vitrine rezidenţiale. Marea. Respirând impasibilă şi ameninţătoare. nu există geam nemarcat de stilul cât mai epatant al perdelei. perdele. vălurite. case roşii-brune. drepte. în aşteptarea orei de după-amiază când urma să facem un tur al oraşului. De parcuri şi grădini nu duce lipsă nici această. mai totală decât cea încercată pe străzile frumoaselor oraşe apusene în ceasurile retragerii disciplinate a locuitorilor. încreţite.aerul ei liniştit. Haga însemna. oraşul care îmi vine cu insistenţă în minte este Washingtonul. Plaja se mărise mult. ferestre albe ca zăpada şi perdele. turul automobilistic şi colectiv avea să-i descopere cu totul alte valenţe. PERDELE.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . De fapt. Ceea ce e însă cu adevărat ciudat aici. Ni se spune că în Stockholm există chiar un parc care se numeşte aşa. de mătase. Nu cunosc o senzaţie de urât mai densă. delimitat strict în timp. case roşii-brune cu lemnăria vopsită în alb orbitor şi perdele dantelate. Trecând cu maşina pe străzile cartierelor SINGURĂTATE. şi lăsat. leneş. statutul Hagăi este identic cu ai lui: capitală. şi din nou grădini. Odată oraşul trezit. de organdi. aşezare idilic-administrativă şi nimic altceva. limitată strălucitor. fundul mării lin. MARE La început. a locatarilor. ca o originalitate menită să uimească şi să impresioneze. pustiu. de dantelă. adormitor reuşeşte să dovedească! Am traversat Haga îndreptându-ne spre malul mării. impudică. asemănătoare Balticei. Ceea ce de altfel . grădină. m-am plimbat singură pe străzi goale. În limba veche a nordului. ar trebui poate să zic) de imense ferestre. rotunde. cu străzi deşarte etalându-şi cu ostentaţie mărfurile atât de diverse încât în orele siestei.

O banală ţâşnitoare. asemenea unor milenare ruine. fără a reuşi să-i descifrăm frazele lungi marcate de cadenţe rău prevestitoare în care.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Şi astfel. distruse numai de câteva zile şi rezistând numai câteva săptămâni. derizoriile construcţii ale plăjii păreau bandajate de ceaţă şi albite de sare. tragice şi impresionante. glasul ei se auzea pedepsitor bubuind din pag 215 din 281 . furtuna se trăsese în sine. deasupra cimitirului proaspăt al scoicilor. valurile îşi înghiţiseră mânia şi se lăsaseră resorbite de adânc. încheiate în sfârşit. curăţit de construcţiile estivale uşoare şi derizorii. spălat până şi de nisipul moale şi alunecător. Sau poate noi nu eram în stare s-o recunoaştem. totuşi. marea proceda asemenea zeilor ascunşi ameninţători întrun nor. nu mai păstra decât vestigiile înnobilate de distrugere ale temeliilor de beton. apropiindu-l de frumuseţea rocilor îmblânzite de vremi. Era o zeitate scoasă din fire de nu ştiam care din multele noastre păcate şi nu ştiam ce trebuia să-i jertfim pentru a o putea îmbuna. marea nu se vedea. urlătoare şi rea. ascunse cândva sub pudra fină şi fierbinte. mai palpitând încă în mâlul negru aproape.Coridoare de oglinzi reuşise ciudat să-i supravieţuiască. Pe plaja udă şi năclăită de trupuri zdrobite de trupul ubicuu al ceţii. Ţărmul. sau poate numai noi continuam înfricoşaţi să n-o recunoaştem în nebuloasa duşmănoasă şi incomprehensibilă prin care încerca să se urce la cer. pescăruşi sătui se năşteau din ceaţă şi se întorceau în ea. un fragment de zid pe care apa reuşise să-l rotunjească DUPĂ FURTUNĂ Când am sosit. rupte şi spălate de valuri. Marea continua să nu se vadă. sprijinind secret umbrelele tehnicolore şi tejghelele strălucitoare. pentru a o face să uite. Refuzând să ni se mai arate. un cadran solar pe arătătorul căruia ceaţa se înfăşură ca pe un fus voluptuos. atenţi la sensurile mâniei lui. ca într-un mormânt vuitor şi născător al tuturor lucrurilor. îl ascultam. devenită inutilă şi nonfigurativă în peisajul căruia melci şi de scoici. eliberat de tot ce fusese în el trecător. şi deasupra întregii răzbunări. recunoaştem cu un fior paşii bănuiţi ai destinului.

Cuantumul de fericire pe care simpla. continua existenţă a frumuseţii este în stare să o confere unei vieţi abia dacă este pag 216 din 281 la mister. De altfel. nu lasă să le împiedică pe cel ce nu a încercat niciodată nimic să râdă de . dimpotrivă.punct ultim şi triumfător al unui lung şi chinuitor proces . atacă. preţuitor al esenţei. Ceea ce nu-l cel . fericiţi. conştient întotdeauna .i-am răspuns . sau chiar la nimic. leneşi. utilizează totul şi astfel cuceresc pe cei nehotărâţi.de puţinătatea valorii sale. dimpotrivă.Dar poate . cine o va vedea mai întâi şi cine o va lăuda prima dată. adică pe majoritatea. dintre cele pe care prea marile pretenţii le-au făcut să piardă totul. asaltează. ca şi cum încercarea depăşirii propriei condiţii ar fi o ruşine pe care numai succesul ei ar mai putea-o. râvnind la mai mult decât sunt în stare să realizeze. dintre marii ambiţioşi. .a adăugat interlocutoarea mea această nedreaptă lege nu este decât o dreptate mai adâncă pe care natura o face.infinit superior lui . întrucâtva. dimpotrivă.La fel. . netalentul. se îngrijeşte atent de toate condiţiile apariţiei şi receptării ei. şi din cauza intimidării băieţilor în faţa lor. chiar şi această scoatere la lumină . complexaţi. cele care nu se pot aştepta la prea mult. şterge. toate amănuntele prestabilite şi găseşte niciodată timpul necesar şi dorinţa suficientă pentru DIALOG . el nu a susţine în afară opera scoasă la lumină atât de greu. mai adesea. Dimpotrivă. folosesc ocaziile. Fetele frumoase sunt mai intangibile. nimic nu este lăsat la întâmplare. egalizându-şi astfel supuşii. nu sunt recrutate în majoritatea cazurilor dintre fetele urâte şi fără pretenţii.nu este o garanţie a succesului.i-am spus . celibatarele de voie sau de nevoie.care a încercat fără a reuşi.Nici rataţii . luminile care trebuie să pună în valoare şi umbrele care trebuie să contribuie concurând în realizarea adevăratei opere: succesul absolut asigurat cu măiestrie artistică şi precizie ştiinţifică. domnişoarele bătrâne.Coridoare de oglinzi scape clipa. dintre cei ce.Nici talentul . oricât ar părea de ciudat . în măsura posibilităţilor. în mod curios. .indiferent cât orgoliu şi suficienţă ar afişa . revendică. .poate să o realizeze în contratimp şi să o vadă primită cu agasare. alege ziua şi momentul dezvelirii creaţiei.Te rog să observi . Muncit de el însuşi şi veşnic ocupat în sine.şi-a continuat ideea prietena mea .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .urâţenia nu e o garanţie a bunelor purtări şi nici frumuseţea a necuminţeniei ci. ci. talentul.nu se aleg niciodată din marea masă a celor care nu şi-au propus decât să supravieţuiască şi să fie. ci. calculează zodia şi fazele lunii. şi din cauza propriului orgoliu. în timp ce urâtele.că. timizi.îmi spunea prietena mea fascinată de psihologia feminină . şi neatent la circumstanţe. rămân crucificaţi jalnic pe ciotul fatalei diferenţe dintre măsura lacomă a visului şi măsura chircită de nenoroc a faptei.

am adăugat .dacă în felul acesta se asigură echilibrul lumii . care în felul acesta fereşte de sterilitatea deformatoare a fericirea creatoare. inechitate nu este decât o formă a înţelepciunii universale.Editura Liternet 2003 atinsă prin consumul de energie menit să asigure Ana Blandiana .fetele urâte le urăsc pe fetele frumoase? .cei netalentaţi nu încetează să-i urască pe cei talentaţi? .dacă în felul acesta se asigură armonia universului . păstrându-le neatinsă puterea şi .Dar de ce totuşi .Dar de ce . succesului marile spirite.Dar poate .această revoltătoare pag 217 din 281 .Coridoare de oglinzi nesingurătatea.

cu pierderea misterului. şi lubeniţelor. Mi-am omăt o plăteam. a început să se infiltreze de rău. a vremii piersicilor. Simţeam că bucuria acelei felii de vară mâncată pe o . din acea clipă. şi aşa mai departe. artificiale puţin. Dar dincolo de impresia. la mijlocul lunii aprilie. cu renunţarea la acel savuros şi tainic suspens al aşteptării pline de încântări şi de farmec a vremii cireşelor.. mi-am amintit paradoxalul anotimpului. apoi tot mai definitivă . a unei cucoane în mare ţinută de seară. întotdeauna. ca întotdeauna. nefirescului lor obişnuit i se adăuga.Coridoare de oglinzi atunci când . zambilele şi narcisele adolescentului aprilie. pe care o năştea în mine bizara precocitate a gladiolelor. efectul produs era mai cu seamă neplăcut şi mai curând ridicol uimirea pe care o declanşa în mine această arogantă devansare a calendarului semănând sentimentului pe care mi l-ar fi provocat descoperirea. şi nucilor. întrebându-mă. prilejuind decalaje şi suprapuneri de nebănuit? sentiment de frustrare pe care l-am trăit cu ani în urmă.am cumpărat. al lunecării anotimpurilor. în timp ce o savuram chiar. înconjurat de zăpadă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Şi. prea cu exactitate frumoase pentru a prefera solemnităţii graţia şi nemişcării. senioare ale lunii august pe planeta locuită de ceapă verde şi de lăcrămioarele. şi cum ne-am oprit cu ea pe o bancă de pe malul cumpărat-o. Mi-am amintit cum am centime. fascinaţi.. un buchet de gladiole. Dar acum. exagerată poate şi în orice caz subiectivă. o jumătate de lubeniţă mustitoare. a vremii căpşunilor. printre baticurile şi balonzaidele dimineţii. ca amintit cum. la serele şi inovaţiile care îi dăduseră naştere şi nu puteam să nu mă întreb care putea să-i fie sensul ce nu reuşeam să-l prind. Departe de a impresiona. fără să-i mai socotim dulceaţa în CALENDAR Am văzut. învăţat încă din copilărie. Cui îi folosea această rostogolire din ce în ce mai spectaculară. şi strugurilor.într-un supermagazin din Chicago .abia înţeleasă mai întâi. în plină iarnă. debordând de culoare şi gust. nu puteam să nu mă gândesc la volumul de muncă şi de efort care o asigurase. şi aşa mai departe. tremurul. pag 218 din 281 . nefirescul urzici. a vremii caiselor. ciudăţenia apariţiei elegantelor Erau somptuoase. aproape îngheţat. mirat. şi. amestecată în încântarea şi ineditul momentului. şi gutuilor.părere marelui lac.

mereu în căutarea propriei definiţii.roman analitic. Filmul se va naşte numai atunci când va deveni locul geometric al artelor care îl compun. gata să-i înghită. conformă unei anumite mode trecute. apele literare. marea artă. în jurul lor cresc ameninţătoare. Arta. filmele. o canava pe care se poate broda mereu altceva. Dar ei nu sunt decât pionierii care fixează fragilele jaloane ale unei viitoare sfere artistice. Tolstoi spune doar că este de catifea neagră. cred. sunt convinsă. Resnais . ani şi poate secole în care cuvintele vor trebui să plătească umilindu-se pentru pag 219 din 281 idei. după aceea literatura. Godard face jurnalistică. poate să fie numai enunţată şi să declanşeze revărsări de sentimente şi prin ceea ce sugerează ea. în timp ce filmul nu are spaţii albe care să poată fi populate. poate să fie descrisă în ceea ce are ea transcendent.roman poliţist. şi există lungi secvenţe în capodoperele lor care nu pot fi revendicate de nici o altă artă. chiar cele mai bune. La început a fost circul. Explicaţia stă.. ci şi prin lipsa de măsură. O moarte poate să fie în literatură sublimă. Filmul a învăţat de la cuvinte tot ce se poate rosti. Pictura s-a emancipat la fel de greu. dar nu şi faptul că se poate rosti şi pe jumătate. nu mai rămâne nimic de completat. Lunga naştere a filmului. . deci mai mult sau mai puţin ridicole. În film. filmul a învăţat de la literatură totul. unde. un Griffith. foarte decoltată. şi chiar naturalistă. şi poate chiar puţin în plus. un Bergman. ci a sufletului celor ce le mânuiesc. Hitchcock . care barează drumul ideii sau îl îngreunează. Dar iată că slugărnicind cuvintele. nu mai rămâne nimic de sugerat. renunţând să mai fie suma lor. încercând să le imite expresiile şi ticurile. Artă de sinteză.roman satiric. un Fellini au intuiţia clară a acestui adevăr. între idee şi sugestie stă întotdeauna imaginea.roman frescă.Coridoare de oglinzi exactitate. par depăşite. lunga suzeranitate literară asupra lui nu trebuie să ne mire. Şi totuşi. o sumă în care ponderea revine unuia sau altuia dintre termenii adunaţi. este o ţesătură rară. aşa cum secole la rând inundase pânzele pictorilor şi grupurilor statuare. văzându-se totul.. par demodate. Un Eisenstein. muzica însăşi s-a plecat în copilărie cuvintelor. Visconti . filmele pier de propria lor filmul este deocamdată numai suma artelor care îl compun. în concreteţea excesivă a acestei arte. unde. Faptul că această literatură a evoluat de la Eugene Sue la Proust nu este o dovadă de evoluţie a mijloacelor cinematografice. totul. Nu sunt decât coordonatele între care cititorul îşi imaginează. în felul său propriu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . epica inundă întinse suprafeţe de peliculă. Richardson . Văzute după ani. Despre rochia de bal a Annei Karenina. clară. arătându-se totul. în timp ce pe ecran aceeaşi rochie va avea o cusătură anume. FILMUL. în mod fatal realistă. cu o garnitură de dantele veneţiene. Învăţăceii îşi depăşesc de cele mai multe ori maeştrii nu numai prin adausul de ingeniozitate. Şi astfel. Vin.

filmul se naşte ca artă abia acum. în cazul muzicii şi al filmului. Insuficienţa congenitală a artei Nu condiţia colectivităţii este nenorocirea lui. cei ce-l consideră o întreprindere de imitaţie. O artă devine de-sine-stătătoare nu din momentul în care reuşeşte să exprime cu propriile ei mijloace ceea ce exprimă cu mijloacele lor celelalte arte. este cinematografice izvorăşte din faptul că în cazul lui. acestei relaţii fatale oricărei arte (arta este putere de sugestie) i se adaugă o verigă intermediară. chiar dacă. Artele au. după aproape un secol de triumfuri sclipitoare. ci din momentul în care este în stare să exprime ceea ce alte arte nu pot exprima. desigur. o dexteritate tehnică mai mult decât o artă nu greşesc prea mult. necomparabile. apare interpretul. la folosirea degajată şi riscantă a posibilităţilor sale tehnice. filmul. dar şi spaţii specifice. se naşte pe parcurs. aşa cum cei ce socotind-o slujnică pe Cenuşăreasa dintre cratiţi nu păcătuiau decât prin lipsă de imaginaţie. aşa cum este în muzică autorul. Filmul este artă colectivă într-o măsură nu mai mare decât muzica. Ceea ce a creat încântarea bunicilor şi părinţilor noştri nu era decât spectaculoasa. compozitorul care creează partitura. menită să complice şi să sublinieze specificul plural. se satisfac în mod nelimitat valenţele nelimitate ale operei. Iată. inimitabile. Din acest punct de vedere paralelismele între muzică şi film sunt perfecte. independent. Între creator şi receptor. Suprarealismul a ajutat filmul să treacă de la uimirea în faţa posibilităţilor sale tehnice. dirijorului şi pag 220 din 281 .Editura Liternet 2003 atât de îndelungata lor tiranie. pentru a o oferi apoi oricâtor interpreţi. făcându-l egalul pictorului din faţa şevaletului sau al sculptorului din faţa blocului de piatră. infantila îngânare în imagini a ceea ce spuseseră mileniile şi artele anterioare. caracterul colectiv este dat numai de prezenţa celor doi factori: cel ce emite sugestia şi cel ce o receptează. Privindu-l din acest unghi. suprarealismul a aşezat regizorul la masa de montaj. Nici o artă nu este individuală. netraductibile.Coridoare de oglinzi virtuozului îi corespund exact regizorul şi actorul. ca şi cum partitura s-ar scrie pe măsură ce este interpretată şi nu ar dura mai mult decât interpretarea. ci lipsa unui comună. largi incinte sufleteşti în folosinţa Ana Blandiana . aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. şi mai ales pentru că nu au spus şi altora ce-au ştiut. opera. element primordial. astfel fiecare dintre artiştii acestei arte. Astfel. oricâtor dirijori. care nu poate exista decât în colectiv.

aşa cum nu le-aş fi crezut halucinanta lor iresponsabilitate. o lume a cărei imensă izbândă este aceea că reuşeşte să supravieţuiască şi care nu cere altceva. ca un demon care ar scoate neobosit vârful negru al cozii de sub o rochie albă spălată în valuri de aghiazmă. devin . crima şi suferinţa renasc astfel mai îngrozitor din propria lor deriziune. lumea lui Caragiale. pupându-se în piaţa indepedenţei. niciodată înfricoşătoare. Marii scriitori au blestemata capacitate de a pune degetul pe cele mai nerecunoscute răni şi de a le fixa. să CARAGIALE ÎN VREMEA LUI Am privit întotdeauna universul caragialian ca pe o lume neînfricoşătoare. pe care a descoperit-o un genial scriitor. pentru că o capodoperă este o fiinţă vie. pentru că degradează. lăsând să treacă valul. capodopera poate să însemne mereu altceva. mediocră şi acceptabilă. intuită în protestele tuturor. totul. Am ştiut întotdeauna că deosebirea dintre o capodoperă artistică şi o ecuaţie este aceea că. îşi leagă astfel în aşa măsură numele de ele. aiuritor. încât pare că le împiedică apoi să se mistuie şi să dispară în neant. cutremurător chiar. Şi totuşi. O lume pe care poţi să o dispreţuieşti. hazul o fereşte de prostie şi nevoia de comunicare o fereşte de ură. Există momente în care. prea puternică în descendenţa ei şi prea sigură de forţa universul său. dar nu înfricoşătoare. uluitor. dar care nu încetează. o lume iertătoare în care răzbunările se uită după prima halbă de bere şi violenţa se diluează şi dispare în cuvinte: o lume uşuratecă aparent. locul. în timp ce ducă mereu la alte concluzii. ridicolă poate. Violenţa şi ura. în mirarea şi negaţia generală. o lume de câmpie spre care.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pentru uzul contemporanilor săi în eternitate.atât de benignă totuşi pe lângă altele . în acelaşi timp. lăsând să treacă de la ea. anecdote. dar în fond înţeleaptă. pentru a putea acumula tensiunea necesară durerii şi pentru a putea suferi cu adevărat: o lume pe care tocmai această incapacitate a suferinţei o face umană şi blândă. Ceea ce o pierde.chiar dacă eşti puţin jenat de aceasta . această jalnică şi periculoasă umanitate .Coridoare de oglinzi rezultat. forma lor se schimbă. bârfe. Din când în când. chiar în cele mai rele clipe ale ei. Faptul că mai apar încă. o şi scapă de pierzanie.înfricoşătoare. să-ţi fie . delirantă. dar esenţa. o lume care se descarcă prea des în lamentări. şi niciodată în stare . în ecuaţia înseamnă mereu acelaşi lucru şi dă mereu acelaşi . dă miraculoase semne de supravieţuire. înţelegătoare şi conciliantă. din pag 221 din 281 ei de contaminare. neserioasă la prima vedere. mântuirea ei se produce tot prin râs. pe care superficialitatea o fereşte de fanatism. mă întorceam cu înduioşare şi recunoştinţă.nu este fără de scăpare. dotată cu o uluitoare putere de evoluţie şi de adaptare la timpurile pe care le străbate. hohote de râs. de la poalele munţilor fanatismului şi urii.simpatică. Dar. Este triumfătoarea dialectică a supravieţuirii.

fanatismul. pag 222 din 281 . consolându-ne cu răzbunarea lor inocentă. tot lui Caragiale? patriotism. capabilă să-l reverbereze.. se aude odată cu trecerea timpului ca şi cum fiecare lustru consumat i-ar pune la dispoziţie încă o încăpere goală. imoral şi lipsit de Ana Blandiana . departe de a se stinge. I s-a spus denigrator şi nerealist. ridicolul. desemnează ca un reactiv prostia. cinismul. minciuna. să le scrie?" Iată. Râzând de nişte personaje care nu mai există de mult. situaţii şi personaje caragialeşti să i-l imputăm. prinse în nişte întâmplări lipsite de importanţă.Coridoare de oglinzi oare. impostura. Râzând de o sută de ani.. şi iată au trecut o sută de ani de când nu încetează să se audă câte o voce întrebând: “Unde e Nenea lancu. reluate din generaţie în generaţie. se împlinesc o sută de ani de când hohotele lui de râs.Editura Liternet 2003 păcate. râsul lui Caragiale. ipocrizia.

Iar dacă îmi rămâne să doresc ceva este ca privirea aceea puternică şi ignorându-şi puterea să se aprindă mai des în ochii mei maturi. exhaustive şi implacabile în forţa şi inconştienţa ei.fără a fi prin nimic deosebite. Ce complicate şi misterioase procese se desfăşoară pe fragedul ecran al retinei copilăreşti.nepălite cu vremea. pag 223 din 281 .inexplicabil şi pentru nu mai mult decât o secundă înviată din când în când în mine . un arbitru divin. uimitoare prin relevă.dar nu şi de memoria de a întipări pentru totdeauna. mai limpezi încă.Coridoare de oglinzi judecăţi. Şi asta într-o asemenea măsură. cele mai arbitrare amănunte care se de extraordinară acurateţe. Privirii de copil . fără să fie legate de fapte sau evenimente ieşite din comun şi fără să conţină un sâmbure de mister care le-ar putea tăinui importanţa .îi datorez tot ce am văzut cu adevărat şi tot ce am putut. ci aproape inexplicabil pe el? Pentru că. încât privirii aceleia. ci şi sensul şi direcţia ei . ca şi cum adevărul acela profund ar fi cu atât mai precis intuit. mai ales.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . pradă continuă unei somnolenţe neatente şi amintitoare incert. imaginile proiectate miraculos şi FRAGEDUL ECRAN Există în viaţa mea de adult momente care . în timp ce fiinţa mea adultă şi destinul meu tot mai neinfantil se fixează fără scăpare pe retina copiilor.formează zestrea mea de scriitor. dincolo de naivitatea aproape vegetală şi atât de rapid degradabilă. cu o atât de uluitoare exactitate. Sunt singurele lucruri care. cu cât motivele intuirii lui ar fi mai nebănuite. ci îmbogăţite cu amănuntele rămase pe neaşteptata plajă de unde marea timpului s-a retras . fotogramele fixate atunci nu-şi pierd adevărul. cu o migală aiuritoare şi într-o suverană dovedesc apoi tocmai ele esenţiale. hăituită de o nesiguranţă punând în discuţie nu numai nuanţele amintirii. dacă.şi o şi fac. nu reuşesc să şteargă. povesti apoi că am văzut. capabile de definitive ignorare a rosturilor. De toate pot să mă îndoiesc . a fost aceea a unor bruşte şi prin nimic motivate aprinderi în ochiul meu matur a privirii din copilărie. i se acordă fatal o mai înaltă sorginte şi. fără să mi se fi întâmplat în ele nimic. ci şi-l nuanţează. încât singura explicaţie pe care am fost în stare să o găsesc. oricât de violente ar fi valurile maturităţii.mi-au rămas întipărite în minte cu o atât amănunţime. adăugându-se la tezaurul intangibil al amintirilor din copilărie . a puternicei lor prezenţe.

căruia eşti. încântând într-o desfăşurare dialectică. cu atât este mai greu de urmărit. scrisul. apoi absurdă. Un ochi nu poate vedea celălalt ochi. asemenea.între vorbă şi gând. Comunici simplu cu străinii. vorba pierde pasul şi scapă faze ale demonstraţiei. creator.cu cât am de spus lucruri mai interesante. Pentru că sentimentul dominant este acela al inutilităţii vorbei. ermetică. în cele din urmă.Coridoare de oglinzi vorbit este stupid. dar cât de greu comunici uneori cu omul de lângă tine. continuă generozitate pentru a percepe nuanţa. din lentă. M-au fascinat întotdeauna lucrurile pe care nu sunt în stare să le fac şi oamenii asemenea cărora nu pot să fiu. Gândesc mult mai repede decât vorbesc. de o mare. cu excepţia nuanţelor. O conversaţie în aceste condiţii devine un coşmar . dimpotrivă. ci şi şansa comunicării. mai fără rost. curgător. aduce argumente de un fel sau de altul. Nimic nu e nou sub soare. ci nuanţe. Ceea ce în scris apare firesc. lipsa de răbdare a celor care cred că au înţeles de la primele cuvinte ce vrei să spui. încercând să urmărească gândul. mai ales plictisitor. Şi rămâne. de a fi în stare să păstreze un echilibru . din cauza expresiei de spectacol care ţi se întipăreşte pe faţă. imperceptibila nuanţă a celuilalt. spaima de a nu plictisi. Atunci când gândul. discuţiei. mai derutantă şi. vorba devine eliptică şi absconsă. ea este mai greu observabilă. Vorbirea devine astfel. pierzând astfel nu numai sensul mereu trează atenţie. Scriind mai încet decât vorbesc. gândul nu i-o ia nerăbdător şi nepoliticos înainte. scrisul nu rămâne în urma gândului. pag 224 din 281 . spune numai contraargumentul. al necesităţii de a renunţa la ea. mai precis. Pentru că la toate se adaugă inhibarea. E nevoie de o imensă şi incapacităţi şi mi s-a părut că totul este o chestiune de sincronizare. tocmai pe acestea le pierde. cu cel Nu te poţi recunoaşte în oglindă. iar SCRIS ŞI VORBIT M-a fascinat întotdeauna capacitatea oamenilor de a vorbi bine. legat. ordonează gândul. părându-mi-se superfluă. plictisitor. există clipe în care comunici cu duşmanii perfect. Şi cu cât această nuanţă este mai apropiată de nuanţa ta.cât de greu de atins! . îl face să meargă în ritm. încât între vorbă şi gând există mereu un decalaj în favoarea primului. să nu-şi piardă respiraţia. mai obositoare. Din cauza asta. dar între timp gândul trecuse de mult mai departe şi nu-l mai putea ajunge din urmă. depăşită.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . neînţelegând că oamenii nu vorbesc între ei pentru a împărtăşi idei. Dar cu adevărat ciudat e faptul că tot ceea ce se întoarce împotriva mea în vorbire stă alături de mine în scris. Am încercat să pătrund mecanismul logic al acestei grăbitul tocmai pe acestea nu mai are răbdare să le asculte. apoi trebuie să se întoarcă să spună argumentul pe care îl sărise.

şi lumina difuză. sumbre. topită în frumuseţea nopţii albe. descopeream.şi cine şi ce ar fi putut să-i stea alături? CONCURENŢA Am văzut pentru prima oară Leningradul iarna şi nu mi-am dorit decât să-l revăd într-o noapte albă. dar nopţile albe îl făceau idilic. repetat veneţiene. zărită într-o clipă de gheaţă. deconcertată miraculos conservat şi sedusă. tencuiala eu atmosfera transparentă şi nostalgică a nopţilor luminoase. Peste Petersburgul capodoperelor. Şi visul mi s-a împlinit.Coridoare de oglinzi Leningradului. a miracolului. aproape imposibil ide atins. din comun . erau cu adevărat feerice. care mă impresionase atâta sub polei şi nămeţi. Aerul. desigur. pe cheiurile căreia zărisem siluetele lui Gherman. convinsă că fantastica lui forţă şi frumuseţe. Frumuseţea continua să existe şi să mă oblige să o admir. populate de personaje complicate. Curţile interioare care mă impresionaseră atât de mult rândul trecut prin tunelurile lor verticale. ci pag 225 din 281 . în timp ce iarna îl lega direct de tragismul marii literaturi. Se întuneca după miezul nopţii şi se făcea ziuă după ora trei. ciudat. în nămeţi. dar. Gogol. a irealităţii . lui Mîşkin. Era frumuseţea . Canalele pâcloase şi Neva. Visam la frumuseţea oraşului. ca la o întruchipare. oraşul nu mă impresiona nici pe departe ca prima oară. Era la fel de frumos. Puşkin şi Dostoievski nu izvorau din din întunericul îngheţat peste Neva în ceaţă. de opal.a realităţii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . mai frumos chiar. dar în mintea mea persista cea. apăreau în lumina perlată doar decrepite. pline de tineri care încercau să danseze cântându-şi singuri din gură. erau acum exuberante. desigur. nu va mai cunoaşte limite. cu molozul căzut. şi cerul.ieşită.

cele care derivă unele curiozitate atât de devoratoare încât poate să pară dispreţ. de cele mai multe ori. pe cel în stare să-l rostească cu o admiraţie atât de inexactă încât poate să pară insultă. dar niciodată. cuvântul meu neschimbat în ei.la examenul de mine însămi pe care îl dau în faţa fiecărei priviri translate din greşeală de pe pagină pe faţa mea. e o dovadă a autenticităţii. de mii şi mii de ani stă un om singur cu o unealtă de scris în mână. omul pe care îl vedeam nu era acelaşi cu cel ce scrisese şi. în culise şi la galerii. fără apărare. cei care păreau în viaţa de toate zilele în mai mare măsură scriitori nu erau scriitorii adevăraţi.Coridoare de oglinzi din altele urmând cunoscute legi ale îndepărtării de forma iniţială. a pozei.greu şi pe care uneori nu mi-l mai amintesc de emoţie . cu o În ce măsură trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui. dimpotrivă. reverberată în cărţi. privind. în aşteptare. decât suma cărţilor pe care poate să le scrie chiar . nici nu-l amintea prin nimic. Niciodată. în ea? Mi-am măsură trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui. prea marea asemănare dintre două cuvinte este o dovadă a neînrudirii lor. În ce pag 226 din 281 . Încât pagina mea scrisă şi uitată. m-am întrebat privindu-mi adesea colegii pe care-i citisem cu emoţie sau îndurând.sau şi altceva .decât cartea pe care a scris-o. Ciudat chiar. în literatură identificarea persoanei fizice a scriitorului cu imaginea sa spirituală. mulţimile aşteaptă nerăbdătoare cuvântul. m-am întrebat privindu-mi adesea cititorii în care îmi recunoşteam înspăimântată propriile emoţii în faţa scriitorilor pe care îi citisem. mai ales. Aşa cum în etimologie. dar lăsat în urmă de mine în aşteptarea altuia mai înalt. având grijă să mă aşez pentru a o rosti în cele mai diverse unghiuri de vedere ale scenei pe care.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în ce măsură cel din faţa hârtiei pus de nenumărate ori această întrebare. ci acei care nu reuşeau să devină. seamănă celui oglindit. în timp ce în loji şi în staluri.în ce măsură cel de după scris şi cel de dinaintea scrisului seamănă celui aşezat în faţa hârtiei? Şi. nu TRANSLAŢIE În ce măsură este un scriitor mai mult . ci. devine răspunsul . atât de neverosimil. privirile celor ce mă citiseră.

Ţin minte şi acum ziua aceea de vacanţă perfectă. devine fără să vreau un simbol pueril. Deşi ştiu că . Piatra neagră.mai ales în secundele acelea elastice. neîncetând nici o clipă să-şi proclame. de dinaintea scrisului - a avea un înţeles. şi nu aparenţa lor extrem de decorativă era cea care mă urmărea. şi nu rareori pietrele au început să mă obsedeze. de pe plajă .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu mai mulţi ani în urmă. orice lucru are o înfăţişare. mai puternică. mereu schimbătorul. ambiguitatea şi diferenţa. Şi totuşi.mai precis din zona aceea echivocă şi veşnic umedă. Iar această derogare de la legile fizicii mă tulbură şi mă nelinişteşte. în scurt timp . Când le-am cules. mie nu mi se pare albul mai mare. aşa cum se lăsau dezvelite. Sunt două pietre frumoase.tocmai prin strălucirea contrastului lor îmi atrăseseră atenţia. toridă şi limpede.Coridoare de oglinzi nu reuşeam eu să împart de-o parte marea. cu palmele îngreunate disputându-mă simbolic şi nereuşind să mă împartă. simbolicul raport de forţe dintre ele. cum aproape egal de cele două pietre . despre care ştiu că e mai mică şi totuşi învinge. mai strălucitoare. Piatra albă. respirând parcă abia simţit în lumina pe care o răsfrâng premeditat diferit.el chiar este mai mare puţin. piatra albă este ceva mai mare decât cea neagră. cu gleznele mângâiate nervos şi de valul care voia să mai înainteze şi de nisipul care nu voia să mai dea înapoi. ritmic şi aproape senzual. de scris am făcut-o însă nu pentru maniheismul lor Când le-am adus acasă şi mi le-am aşezat pe masa ALB ŞI NEGRU Pe masa mea de scris stau de mai mulţi ani două pietre. schimbându-şi apartenenţa din jumătate în jumătate de minut şi oferindu-se din jumătate în jumătate de minut. în care am străbătut lungi kilometri de plajă jucându-mă cu fiecare pas aşezat grijuliu exact pe linia dintre pământ şi mare.în cazul pietrelor . şlefuite îndelung de valurile sărate ale mării. În mod obiectiv. este înfrântă de piatra neagră. Înainte de imaginea este mai importantă decât sensul de dincolo de ea. dar nu pag 227 din 281 . de dimensiuni sensibil apropiate. De aici începe însă subiectivitatea şi obsesia: nici în cartea de fizică şi nici pe masa mea de scris. Sunt două pietre de forme aproximativ ovale. lungite peste măsură. şi totuşi deosebindu-se şocant una de alta: una este foarte albă. cu un fel de mândrie stridentă. ci neobositul. uscatului şi mării . destul de mari. Îmi amintesc cu precizie pagina din cartea de fizică unde erau desenate alături un pătrat negru şi unul alb. ci pentru frumuseţea lor pur şi simplu. de-o parte nemarea. pătratul negru pare mai mic decât pătratul alb. deşi sunt egale. ca o piele. Deşi ştiu că aşa ar trebui să mi se pară. cu egală sinceritate.albă şi neagră - copilăresc. cealaltă foarte neagră. şi chiar dacă ar fi egale ea ar trebui să pară mai mare. de apă şi de nisip. iar dedesubt scria că. cu suprafaţa devenită lucioasă şi netedă.

pe masa mea Ana Blandiana . un simbol de sub tristeţea căruia mă scoate numai spaima că în locul măsluitului raport de forţe de scris ar putea exista o singură piatră gri.Editura Liternet 2003 mai puţin deprimant. pietrificate culori.Coridoare de oglinzi pag 228 din 281 . dintre cele două delimitate.

care de la un minut la altul. în entuziasm. închis şi împlătoşat de orgoliu. a fost ani şi ani selectată din mormanul de sentimente şi idei. ai renunţat la nenumărate bucurii. ai renunţat. Îl scrii. orice durere care încă nu l-a atins? Iar atunci când. de fapt. decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo .şi îl închizi. dimpotrivă. Va fi sau nu găsit de cineva. şi ÎN MARE Orice carte este o sticlă aruncată în mare. între coperţile unei cărţi. încât. Şi auzi. în atât de dubitativa tăcere a acestei aşteptări. acestui act aproape cel care îl va găsi va cunoaşte limba în care e scris? Şi. ce te-ar mai putea opri să o faci? Apoi. dornic să absoarbă. încărcătura care. neînsemnat. la rândul ei. ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune. pentru a-l scrie. Scrii mesajul cu greu. totul se suspendă în tine pentru a auzi. să trăieşti pentru ca să scrii. aceasta e întrebarea. îl scrii. că un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote şi de bocete reprimate de smalţul unui zâmbet. demn de atenţia întregii omeniri sau. se ridică un glas anunţând găsirea unui mesaj în mare. din grămada informă de obsesii. citeşti şi reciteşti mesajul . pag 229 din 281 . cineva . dacă va înţelege. Sunt ani şi ani de când poeţii nu se mai plâng că sunt neînţeleşi. un mesaj cu totul necunoscut. aşteptându-şi într-o blândă feminitate întregirea sau. chiar şi numai ocult. o va face într-un moment în care sufletul lui va fi poros.care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar. va fi în stare să înţeleagă ce-a citit? Şi. cu un ultim curaj. dacă va şti să citească.ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus în lume: să-l scrii. şi numele tău repetat şi strigat din om în om. refractând sigur de el şi deformator orice gând ce s-a apropiat din afară. ţi se pare crucial sau derizoriu.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . îl scrii pentru că eşti convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile şi otrăvurile strânse în tine. dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice. fiindcă. nevenindu-ţi a crede. de la o stare de spirit la alta.Coridoare de oglinzi ridicol. acestei operaţii aproape magice. pentru că de foarte de mult. ci că sunt înţeleşi în grabă şi simplificaţi. de fapt. de la începutul adolescenţei. încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întreaga ta viaţă nu e. suficient sieşi. dimpotrivă. de descărcarea unui spasm. luni şi ani întregi trudeşti asupra frazelor demne de a fi trimise să poarte în lume încărcătura dorită. după ce s-ar părea că ai terminat. şi îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu toţii. stângaci şi virtual. inutil .

intuiţia şi opţiunile sălii. Pentru că mă obsedează tot ce nu înţeleg. mi-ar putea explica felul în care se Desigur. după ce publicul îl considera mai bun pe unul dintre beligeranţi.lipsite de mirosul sudorii şi al sângelui .unul dintre luptători este decretat învingător la puncte. Nu mă refer. şi aş spune chiar un flagrant sporturile mele favorite. pentru ca. uneori împotriva tuturor concluziilor logice. cei ce conduc şi hotărăsc OBSESIE Aş exagera. continui să privesc cu stupoare şi continui să sper că voi reuşi în cele din urmă să pătrund regula jocului de box. sau numai a ecranelor . Nu. Desigur. de fiecare dată încordată şi atentă. Ceea ce nu înţeleg este regula jocului. arbitrul să declare . Îndoielile şi nelămuririle mele se leagă de acele meciuri – majoritatea . destinele acestui sport. desigur.şi fără ca eu să fi putut să-l bănuiesc . în joc. specialiştii în box. îmi este de neînţeles: ştiu de mult că sporturile sunt trecerea stilizată.în care doi boxeri se lovesc. a diferitelor activităţi umane capabile să ducă la performanţe. Stau şi privesc. şi nu văd de ce chiar obiceiul oamenilor de a se lovi unul pe altul ar face excepţie de la aceasta. în timp ce învingătorul ţopăie fericit cu braţele ridicate în sus şi publicul îi aclamă victoria fără dubii şi cruzimea fără reticenţe. iar la sfârşit. desigur. Şi totuşi nu pot să nu mărturisesc că boxul este singurul sport care mă obsedează. numai eu nu înţeleg care poate fi sensul unei reguli incapabile să deosebească exact un învingător de un învins şi un public entuziast de o masă în derută. pag 230 din 281 . la sfârşit. Asta e ceea ce nu înţeleg. din pur spirit sportiv.de televizor. potrivit căreia numai în ultima clipă .în urma consultării cu un juriu .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . felul în care se stabileşte învingătorul.învingător la puncte pe celălalt. nu hotărârea oamenilor de a se lovi unul pe altul şi de a se sângera fără motiv. neadevăr. la cazurile limpezi şi destul de rare în care cel învins este scos pe targa horcăind aproape inconştient. dacă aş susţine că boxul face parte dintre stabilesc aceste misterioase puncte. se rănesc reciproc şi luptă nenumărate reprize. aducând argumentul că luptătorii cunosc şi acceptă regula neevidentă a jocului. este declarat învingătorul la puncte.Coridoare de oglinzi desfăşurarea luptei. valoarea şi norocul luptătorilor. Dar în faţa frânghiilor înnodate la marginile ringului.

dintre fraze prefabricate şi formule intrate în rezonanţă. firească. ale savantului şi ale ciobanului mistuiţi de aceeaşi credinţă. Secolul care le desparte se topeşte în perspectiva secolului de până la noi. mereu dărâmat. în istorie şi în cuvânt. deosebiţi de ei nu numai prin faptul că trăim neemoţionaţi ceea ce pentru ei ar fi fost apoteoza emoţiei. ci şi de neînchipuit: un emoţia tânără a dăruirii lor. al şi pribeag. indiscutabilă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . îmbătrânită între cuvinte şi istorie. sărac TRANSHUMANŢA Cine-ar putea susţine că un an sau o lună. Pentru că.egal totuşi. Dar cele două războaie mondiale . o oră sau o secundă sunt la fel de mari acum ca şi în secolul trecut? Cine-ar putea susţine că timpul curge neschimbat în esenţă şi numai forma albiilor pe care diferitele epoci i le pregătesc este alta? Asta ar însemna că între noi şi badea Cârţan. într-o înălţătoare transhumanţă a ideilor şi a credinţei în ele? Împlinită. dar nedespărţit de manuscrisul purtat în spate ca poporului său.fatal şi împotriva tuturor evidenţelor . în greutate. asemenea victoriilor lui Ştefan cel Mare. nu există spectacol mai uluitor decât acela al unei credinţe puternice. murind pe marginea drumurilor străine. fac egal acest interval cu cel dintre cei doi iluminaţi de idealul transilvan numai aşa cum un kilogram de petale este . destinele o cruce a nevoii de dreptate şi adevăr. pasiunea lui badea Cârţan lunecă uimitoare în legendă. pag 231 din 281 . Noi. se văd proiectate alături de ecranul legendei. necondiţionate. de a mai imagina măcar lor apar nu numai legendare. Din prezentul nostru. umbrele lor. nu e mai mult decât între el şi Gheorghe Şincai.Coridoare de oglinzi cărturar în stare să-şi aşeze întreaga existenţă pe altarul operei sale şi întreaga operă pe altarul. încăpăţânată speranţă. ca un ideal de neatins. ci şi prin neputinţa noastră. nu este decât istorie împlinită. celălalt mare purtător de adevăruri în desagă. cu un kilogram de fier. şi un cioban în stare să-şi croiască o viaţă pe măsura cărţilor crezute. în stare săşi părăsească turmele pentru a trece în locul lor cuvintele peste munţi. de exemplu.cu atât de radicalele lor consecinţe care ne despart de badea Cârţan. Din prezentul pentru care reîntregirea. pe care ei o visaseră cu mistică.

cu Munţii Apuseni. dar cu atât mai visată. nesfârşit de blândă. turme. un semn că nu mai aveam de pag 232 din 281 predestinării mele. Ajunsesem în Arcadia. nu-i este. eram în Arcadia. Urcam printr-o regiune de dealuri blânde. ştiut pe de rost de foarte demult. Câte întotdeauna nu s-ar putea scrie o despre imagine impactul. ca un simbol al ţării ideale şi-al peisajului fericit. încercând să îmbune o zi de caniculă violentă. din primele clipe şi de la primii kilometri parcurşi. nu numai învăluit într-o dulceaţă fără seamăn. putea fi topită până la identitate în propriul meu pământ. cu asfaltul superficial şi scorojit peste poteci bătătorite de milenii. dar din ce în ce de coline gârbovindu-se. cuprinsă de înserare. dintre proiecţia pe care litera scrisă este în stare s-o tremure în sufletul nostru şi realitatea căreia ea.că tot ce putuse omenirea imagina ca ideal pământesc îmi stătuse de la naştere în preajmă . printre arături precare şi ţărani salutând.că n-o să uit niciodată după-amiaza târzie şi tămăduitoare de violenţa fierbinte a zilei. când am pornit din Olimpia. dintre vedeam pentru prima oară şi care semăna într-un mod culturală şi prototipul ei real. devastatoare. dar cu siguranţă nu-mi trecuse niciodată prin gând că Arcadia umanităţii. ţara copilăriei mele.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar şi nesfârşit de cunoscut. ţărani salutând şi spinări rotundă. Şi sunt convinsă . încurajatoare. pentru că n-o să ştiu niciodată dacă descoperirea aceea . printre turme şi căpiţe. iar Arcadia nu era decât. în cadrul definitiv al ancestrale. din vremea descoperirii primelor mituri şi-a înţelegerii alfabetului însuşi al lumii.ar fi trebuit să fie un prilej de duioasă. decât o bâjbâitoare proiecţie clătinându-se pe cataligele subţiri ale razelor înfipte ca nişte rădăcini în pământ? Nu-mi mai . putea fi atât de asemănătoare.şi am fost convinsă chiar de atunci. Îi făurisem un chip? Îi acordasem o înfăţişare? Nu-mi mai aduceam aminte. suprapunându-se în zarea mai înalte. şi totuşi liniştitor. într-o duioşie atât de perfectă încât începea să semene cu tristeţea. dar ea fusese prezentă în mine de la început. printre păduri. Totul era nu numai frumos. a ceea ce îşi poate dori omenirea pe pământ. ca o sinteză. încurajator. niciodată realizabilă.Coridoare de oglinzi aduceam aminte cum îmi imaginasem Arcadia. luminoasă tristeţe. din primele clipe şi de la primii kilometri parcurşi . Urcam printr-un ţinut pe care mi se părea ciudat că îl halucinant aproape. ţinutul fără cusur al iluzoriei vârste de aur a ŞI EU AM FOST ÎN ARCADIA Îmi amintesc că am ştiut chiar de atunci. delirantă mândrie sau un motiv de împăcată. devenită traumatizant. înclinate copilăreşte. că n-o să uit niciodată după-amiaza târzie. la rândul ei. încercându-şi norocul în câte-o cultură temerară. iar ţinutul se numea Arcadia. Nu visam: urcam pe drumuri reală. litera. urcam printre păşuni împodobite de căpiţe şi ogoare mici. printre coline reverberate muzical înspre zare.

de sperat.Coridoare de oglinzi pag 233 din 281 . Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 dorit.

sunt convinsă .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .îşi imaginează mereu cu naivitate că poate învinge prin simplul fapt că există. noţiune pasivă. capabil de lupte şi victorii spectaculare. închipuind trandafiri şi crizanteme cu sclipici. este un element activ. ci şi un gest de patriotism. ofensiv. o sită a adevărului şi verosimilului artistic n-ar prin lege. nepreocupată de puritatea sunetului pe care îl face să se reverbereze şi să devină ecou. al costumelor în care presupune doar lipsa frumuseţii.nu e o asupra bietei frumuseţi care .cine ştie spre primul răspuns. cultivând cu grijă gustul viitoarelor generaţii în spiritul carpetelor de pluş cu răpiri din serai şi al tablourilor cu ţigănci decoltate şi cu floare în dinţi? Unde au dispărut alesăturile. destul de puternic pentru a străbate timpul. E destul să vezi toate acele ii grele de fluturaşi metalici şi de ţinte aiuritoare. dungile şi neobosit în minte exemplul violent. mai benign. ţipător.asemeni binelui . motivele geometrice. râurile. autenticităţii. falsificarea unei mărturii se pedepseşte şi sufletului unui popor nu trezeşte de ani de zile decât protestul fără speranţă al specialiştilor. toate acele flori de plastic prinse în părul arhitecturat eroic în bucle savante şi pretenţioase ca să te convingi că urâţenia are vocaţia de a lupta şi forţa de a învinge. dacă nu mi-ar veni care apar pe micul ecran cele mai multe dintre cântăreţele de muzică populară. în timp ce această flagrantă falsificare a geniului Într-un proces oarecare ajuns în faţa celui mai MĂRTURII FALSE M-am întrebat adesea dacă urâţenia este o noţiune pasivă. deşi un filtru al fi numai un act de cultură. cruciuliţele. Pentru că urâţenia . Şi poate că aş fi înclinat . vinovată este lipsa de cultură etnografică şi de simţ estetic a vedetelor cu celebritatea câştigată pe la nunţile cu dar. însă nu mai puţin televiziunea. de la sine. costumele de zâne ale oltencelor şi cele de ursitoare ale oşencelor au putut fi înlocuite prin aceste travestiuri de carnaval suburban pe care televiziunea le împrăştie şi le multiplică în milioane de case.Coridoare de oglinzi stilizare şi transfigurare a naturii. ci o forţă cu vocaţia luptei şi a victoriei pag 234 din 281 . dimpotrivă. sau. punctul de sus al unui curs secular de cusăturile. dar nu şi indiferenţa telegenică a contemporaneităţii? obişnuit tribunal. Desigur. Cum altfel s-ar putea explica faptul că nobilul port de Sibiu şi princiarul port de Muscel. toate acele catrinţe şi fote brodate cu aur şi argint în motive descoperite în filmele indiene şi-n operetele mexicane.

sub auspiciile unei veri precoce. văzduhul şi asfaltul. este o feerică şi greu verosimilă realitate. Va veni. Iată. cândva.. chiar dacă n-am reuşit încă să înţeleg ce spune gândul la capătul căruia a fost pus semnul unei atât de regale mirări. un neverosimil fast de arheologie sentimentală? Nu mai sunt sigură de nimic.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . abia ieşite pag 235 din 281 . o. pe care eu nu mi-i amintesc şi nu sunt sigură că i-am văzut vreodată. o primăvară în care aceste rânduri să pară tinerilor de atunci de neînţeles şi ninsoarea plopilor.Coridoare de oglinzi aer şi să prindă fulgi. aproape fără speranţă. omătul cald al viitoarelor generaţii de semne de exclamare? Pentru că nu m-am îndoit niciodată că plopii exclamă ceva. a rodirii. părul mi-e de dragostea plopilor din furia propriilor lor iubiri .îşi învaţă pisoii să sară prin plin. acoperişurile şi bujorii. rătăcitoare în căutarea. dar sunt sigură că atâta vreme cât Bucureştiul . toate ORAŞUL TROIENIT DE PLOPI Trei sau patru zile. dispariţia funigeilor.slabe şi mirate. şi nu se mai opresc din nins. ca să aibă de unde aglomera pe atâţia kilometri de rigole troienele inefabile şi moi. ca să aibă de unde ninge zile în şir.uimit el însuşi de puterea sa de a se bucura .uimit el însuşi de capacitatea sa de a se bucura troienit cu voluptate de plopi. sub puterea unui vânt uscat şi nehotărât. fulgii mari ai seminţelor de plopi. pisicile de pe strada mea . Un mare poet al unei generaţii mai mari deplângea liliacul. De zile întregi. mesajele pufoase ale iubirii lor nostalgice şi indecise. maşinile şi sunt fericite să atingă seminţele spumoase. la cea mai mică rostogolire a aerului peste oraş încep să plutească. Câte mii de plopi pot să fie în Bucureşti şi câte milioane de seminţe poate să nască un plop. Troienele plopilor nu este o figură de stil. narcisele şi ciorchinii salcâmilor. că trupurile lor lungi sunt simbolul patetic al mirării vegetale. oare. a căror imaterială şi îngerească plutire abia dacă pot s-o refac din dicţionare şi poeme.se mai lasă troienit de plopi. toate se lasă încâlcite în fuioarele senzuale. hainele-mi sunt toate albe.. încă e bine. Bucureştiul s-a lăsat . şi n-o să le mai pot curăţa săptămâni în şir. Mi-e teamă mereu că ceea ce cuvintele spun poate fi bănuită numai o extravagantă răsucire ia cuvintelor.

bătătorit ca un beton. un actor. deţine un rol în copilăria mea. Pentru că. numele. nu-mi rămânea decât să inventez eu un sens glasurilor şi zbaterilor misterioase urmărite seară de seară. nu atât cinematograful cu intrarea străină. A fost cel mai frumos joc pe care mi-l amintesc. în nopţile calde de vară. care se vedea ceva mai mult de jumătate pe deasupra gardului. reluând într-o versiune mereu îmbunătăţită. înţelesuri şi emoţii pe care nu le avea în timpul anului. Acesta se numea. şi băncile de lemn aşezate în faţa lui.Coridoare de oglinzi E greu de spus dacă vecinătatea atât de strânsă a cinematografului a fost atunci un blestem sau un noroc. vreau să spun că nu-mi dau seama dacă apropierea acelui ecran pâlpâind aproape fosforescent în noapte îmi aducea mai multe necazuri sau mai multe bucurii. fascinatoare. Maxim Gorki şi concluzia logică pe care o trăsesem. dar de pe care. cu atât mai frumos cu pag 236 din 281 . neînţelegând vorbirea actorilor . iar trimiterea la culcare nu mai era un supliciu. exclamaţii emoţionate. dispuse să se lase dezlegate. (Tot astfel în aceiaşi ani. nemulţumită de întâia interpretare. cât grădina lui. cea mai importantă întreprindere din localitate. căderea serii căpăta pentru mine PÂNZA O bună parte a copilăriei mi-am petrecut-o într-o curte lungă şi spaţioasă. întregite. rumori colective sau hohote de râs la unison. am crezut că Dobrogeanu-Gherea era un cizmar celebru. se înălţau. într-o altă stradă. dimpotrivă. cinci sau şase tei uriaşi cu ramurile ridicate mult deasupra acoperişului înclinat şi a gardului de tablă ruginită care ne despărţea de curtea vecină. şi din care nu aveam să ies decât după mulţi ani.) De fapt.care tuna totuşi patetice şi obsedante cuvinte asupra mea . să-mi ofer. ecranul mi se oferea strălucitor şi populat captivant de personaje şi întâmplări. mai precis. nu ştiu de ce. Curtea vecină era a cinematografului.şi nevăzând traducerea. de privelişti şi intrigi. De la fereastra mea. mi se părea potrivit unei vedete. grădina de vară. dar sunt sigură că uriaşul cadru de pânză albă. pentru că fabrica de pantofi. infinit semnificantă a copilăriei mele. însoţind clădirea cu un singur cat înalt. în tăcerea punctată de replicile neînţelese ale actorilor.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . sugestiile primei vizionări sau. asemenea atâtor alte cinematografe din ţară. secrete. prezenţă. a fost o De cum venea vara. era că Maxim Gorki nu putea fi decât un mare cineast. mereu alte şi alte poveşti ţesute între punctele fixe ale personajelor agitându-se la fel. cum îl şi arăta prenumele care. habsburgic de la un capăt la altul pe mai bine de o sută de metri şi găzduind în pământul. ci o binefacere şi un suspense. văzut dintr-o parte şi lipsit de ultimul sfert purtător al dialogului transcris. De lunea până duminica aveam tot timpul să cizelez. ecranul alb. spuse numai pe jumătate. îi purta. care nu se vedeau. văzut cu greu şi pe trei sferturi printre ramurile groase şi bogat înfrunzite ale teilor. în mod absolut aiuritor.

n-o avea.Coridoare de oglinzi dată sau de două ori mă dusesem la cinematograf . Ecranul văzut pe trei sferturi printre ramuri de tei a rămas pânza pe care am continuat să-mi proiectez impresiile. încercând să-mi verific jocul. completarea.un joc frumos mai ales pentru că exista Ana Blandiana . inventarea sensului dădeau bietei poveşti o bogăţie pe care.începea şi se termina odată cu vacanţa. în timp ce presupunerea.dar privitul din faţă al ecranului şi citirea fără restricţii a dialogului nu reuşeau să înlocuiască nici pe departe misterul dispărut. al înţelegerii mele. singură. Am înţeles că. realitatea fusese cea care nu rezistase verificării.Editura Liternet 2003 cât avea rigorile şi limitele lui . plătisem biletul şi mă aşezasem pe locul numerotat . pag 237 din 281 .adică paralelă. Unghiul excentric al ferestrei dădea figurilor o alungire şi un farmec de care vederea normală le văduvea. ideile şi lumea devenită frumoasă numai după ce îi adăugam cel de-al patrulea sfert. O înconjurasem pentru a ajunge la intrarea de pe strada săptămână . întregitor. reînnoindu-se din sine însuşi săptămână de independent şi totuşi se lăsa inventat pe de-a-ntregul.

pe care. pe care îi ştiam pudici. de altfel. dar din cauza mea . în faţa cărora nu pot fi spuse sau făcute lucruri urâte şi care. descopăr colegi care ar avea toate motivele să-mi fie prieteni şi care totuşi preferă. şi a căror naivitate înduioşându-te.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Descopăr că prieteni.şi-au inventat-o a sfârşit prin a-i obosi şi a-i întoarce chiar dacă nu şi-o mărturisesc . spun când eu lipsesc glume fără perdea. tocmai prin această protectoare interdicţie.fără voia.că sunt tratată asemenea copiilor.încă de pe vremea când mai puteam să mă iluzionez că numai vârsta mea e de vină .împotrivă-mi. Şi nu pot să nu presupun că cenzura pe care .ci vieţii mele în care nu-şi găsesc reciprocele puncte de sprijin. pentru propriul lor confort. Sunt. să mă evite. îi jenează pe cei mari cu prezenţa lor.Coridoare de oglinzi PROTECŢIE Am observat demult . nu te împiedică să treci în camera de alături când ai de discutat lucruri serioase. deci. pag 238 din 281 . pe care să le înţeleagă şi să le ierte. considerată şi evitată asemenea copiilor cărora nu trebuie să le strici imaginea despre lume. O cenzură datorată nu intransigenţei mele . nici nu mi-au dat prilejul să mi-o manifest .

brutal şi lipsit de înţelepciune.lumea se goleşte deodată şi se face mai mare. Ceva trebuia să se mai întâmple. al acceptării unui sfârşit. octombrie este ceremonia dulce. moale ca pe un car cu fân de raze. în neant. nu puteam admite că el să apară aşa . care pag 239 din 281 . După ce. este chiar miezul ei la care nu se ajunge decât dezghiocând cu răbdare coaja tare şi pieliţa amară a zilelor de dinainte şi de după ea. trebuia să mai vină ceva. frunzele ţes draperii colorate pe cer şi troiene calde. ca şi când ar vrea să se desolidarizeze cât mai repede de ea. ultima frumoasă. şi orelor. asupra lumii. ceea ce producea oroare devine aproape senzual. vântul şi întunericul. aş exprima încă foarte puţin din încărcătura de lumină blândă pe care miezul acesta de anotimp o răstoarnă. murmurătoare în iarbă. atât de împăcat cu sine. mirosind a flori şi a transpiraţie. deşi cu toţii am înţeles că vara se terminase. fără cusur a universului. nu sunt decât preţul pe care trebuie să-l plătim cinstit pentru pacea şi bucuria trăită.Coridoare de oglinzi ne lipsea. Lumina musteşte gata să picure lipicioasă şi păţind ca o zeamă de fruct. conştiente fiecare de unicitatea ei. deşi acceptasem cu toţii apropierea sfârşitului. a nopţilor căzute mai devreme şi ridicate mai târziu. Pentru că fiecare clipă este nu numai frumoasă. Octombrie este ritualul blând. clipele se încarcă de propria lor greutate şi se rotesc uşor picurând. simpla lui trecere în frumuseţe şi moarte fiindu-mi deplin suficientă. poate. frigul şi umezeala. Ceea ce părea a fi greu de suportat se dovedeşte plăcut. Pentru prima oară în an nu mă grăbesc şi nu-mi pare rău de timpul care trece. că a venit toamna şi se apropie sfârşitul . Pentru că.care. strigând că totul s-a terminat. pripit şi fără nici un ritual. şi săptămânilor se încetineşte şi capătă înţeles. ţinându-şi respiraţia şi aşteptând. obosită de sine însăşi şi grea de fructe şi presimţiri. Pentru prima oară în an goana deşucheată a minutelor. de care aveam nevoie. Totul este atât de perfect. ceea ce părea crud şi străin se descoperă a fi adânc cunoscut şi plin de compasiune. Pentru că octombrie nu este pur şi simplu toamna sau o parte a toamnei. Şi atunci vine octombrie. a încheierii. ci şi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . a asumării unei încheieri. încât atunci când încep ploile intră şi ele în ordinea legică. OCTOMBRIE Dacă aş spune că octombrie este cea mai tandră dintre lunile anului. şi zilelor. a ploilor subţiri şi ascuţite ca nişte pumnale. îşi cheamă în ajutor dimineţile ceţoase şi serile reci. vara adoarme dezgolită impudic pe cearşafurile umede ale lui septembrie .

HORIA REX DACIAE Am numărat 250 de ani de la naşterea lui Horia.atâtea atribute abstracte ale milenarului său popor. de oase care au putut fi totuşi zdrobite . Cei 250 de ani nu se împlinesc numai de la naşterea unui ţăran din munţii Zarandului. Ceea ce m-a frapat întotdeauna în figura lui Horia - încă din adolescenţă. când nici o speranţă nu mai este lăsată să tremure în vânt pe arborele mereu reînfrunzit al istoriei. după înfrângere şi capturare. ultimele cuvinte ale celui mai mare martir crescut din munţii noştri spre cerul încărcat de vinovăţii al trecutului. care după ce a cumpănit şi a încercat totul foloseşte şi ultimul argument în lupta inegală cu nedreptatea. un ziar provensal scria că răspunde cu geniu şi fermitate interogatoriilor. de mereu neacoperitele promisiuni. Căci. ci geamătul profund.acest popor blând şi răbdător. abia dacă se mai întrezăreşte de după profilul acvilin săpat pe medalii împodobite cu titluri. Cel despre care. urletul care nu mai poate fi înăbuşit al unei dureri care îmbătrânise ascunsă. pentru că ştim că în toamna marii răscoale legendarul ei conducător avea 54 de ani. Anul naşterii lui Vasile Nicola Ursu rezultă prin scăderea vârstei lui cunoscute. ci un scoată la capăt cu binele şi izbucnind numai atunci când nu se poate cu adevărat altfel. lumina neliniştitoare şi misterioasă a Daciei libere. caracterizează zguduitor cea mai mare optimist şi sceptic. Faptul că această legendă nu a drapat un tânăr romantic şi frumos. după două secole şi jumătate. din anul cunoscut al răscoalei. ci testamentul unei existenţe profund responsabile şi suprem inteligente. obosit probabil de drumurile Vienei. această atât de rotundă aniversare. răstoarnă peste noi valuri interogative de înţeles. “Mor pentru popor". atâtea legende fantastice ale emoţiei colective.Coridoare de oglinzi bărbat de 54 de ani.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . îmbunată de cântece şi de poveşti. nu sunt strigătul exaltat al unui tânăr care îşi aruncă plin de superbie viaţa în balanţa nehotărâtă a posterităţii. ţăranul îmbrăcat cu o tundră întoarsă şi însceptrat cu un băţ subţire de alun. după o mie opt sute de ani de uitare. de lipsa unui adăpost şi a unei siguranţe. iar această atât de simplă aritmetică.de sânge care a putut fi totuşi vărsat. încât el însuşi. Revolta nu a fost la noi sunetul zeesc scos din cristalul lovit al tinereţii. ci de la cristalizarea celui mai cuprinzător simbol al destinului nostru îndelung răbdător. când răscoleam pasionată bibliotecile pag 240 din 281 . ţâşnit aproape miraculos din memoria răzbunătoare: Horia Ursz Rex Daciae. ajuns la maturitate încercând mereu să o răscoală a românilor . a avut o asemenea capacitate de a face să se depene în jurul făpturii sale . ţăranul aproape bătrân din Albac nu şi-a lăsat încă în întregime dezlegat misterul forţei şi istoriei sale. cel care a putut învia în memoria amorţită şi indiferentă a Europei.

în Ana Blandiana . Mult mai mult decât un conducătorul răzvrătirii. ieşite din uz. Adunarea de la Mesteacăn. ultimatumul de la Deva. venirea lui Horia este anunţată mereu . Doamnele care la Paris şi la Bruxelles purtau pălării “â la Horia" şi-i scriau numele pe evantaiuri. numele lui era Cehia şi Germania îi reprezentau tragedia. spălând sângele şi transfigurând Difuzat pe medalii cu inscripţia Hora rex Daciae. el. ci locul geometric polarizând straniu de adevărat. care aş fi putut găsi elemente noi. ţăranul din Albac nefiind mai tangibil şi mai concret decât principele din Viena. răscoala a ars în numele lui Horia şi din ordinul împăratului. dar. Întinsă - personaj. deveneau graţioşii. fără ezitare.a condus răscoala la Arad şi la Haţeg. de la ortodoxia credinţei la latinitatea limbii. ar fi fost inventat. Ţăranul Nicula Urs a stat. ca şi cum ar fi vrut să se răzbune pentru umilirea acelor câteva ore de istorie exactă. legenda a izbucnit apoi cu puteri sporite inundând totul. de la asuprirea grofilor la unirea cu ţările române. ziarele din Italia şi Belgia. căutând cărţi vechi. împăratul şi Horia reprezentând două la fel de înalte şi de protectoare noţiuni. Franţa şi Austria îl înfăşurau în povestiri incredibile colportat de cancelariile spaniole şi otomane. El nu mai era de mult un ţăran sărac din Munţii Zarandului. teatrele din şi basme copilăreşti. toate se desfăşoară în numele lui. aşa cum a fost. Horia vine cu steagul roşu. Horia. inconştienţii soli de un sezon ai gravelor noastre adevăruri eterne. cu spaimă isterică şi oroare de alţii. deasupra tâmplei Bisericii cu Lună . în Munţii Zlatnei. la Hunedoara şi la Alba lulia. jumătate aurie. Horia vine cu crucea de aur. mi s-a părut o idee. spaima nobililor şi nesupunerea ţăranilor. această poreclă împărătească . chipul lui cruzimea morţii în haloul mereu crescător al nemuririi. el. ţăranul cu frunte moşie şi din durere în durere .de la originea romană la persistenţa pe pământul transilvan. sensurile istoriei românilor .Editura Liternet 2003 episcopiilor orădene.cu speranţă. limpezitoare – a fost înaltul ei grad de abstracţiune. nu numai asemenea unui incendiu purificator care trecea din moşie în Transilvaniei. ci numele răzvrătirii chiar. Fizic. mândrie şi dezlănţuită bucurie de unii.această vocabulă magică. toate se numesc Horia. La Oradea.acea misterioasă lună. care mi-a umplut de întrebări şi de înţeles copilăria . Durerea şi împotrivirea aveau nevoie de o definiţie şi definiţia lor a fost Horia. şi de fiecare dată numele lui este suficient faptelor să se împlinească. în cel mai înalt punct al bolţii pag 241 din 281 . ca într-o cetate greu expugnabilă. iureşul propagator al ridicării la luptă. învârtindu-se după legi misterioase şi cosmice.deasupra crucii din mijlocul iconostasului. a fost numai pe platforma de execuţie. indubitabil concret.pe întreaga suprafaţă a ajungea în Luxemburg şi în Toscana.Coridoare de oglinzi imensă. Dacă nu ar fi existat. Horia . jumătate neagră. chiar în cea mai fantastică formă.

construcţia catedralei neunite din Oradea s-a desfăşurat sub semnul nesupunerii şi al tragediei românilor din Principatul Transilvaniei. Portretul lui Horia. cauza celui ce-şi fermecase fraţii cu gândul eliberării. Trăsăturile fără dubiu. cum îl numeau exasperate cancelariile duşmane. o dată înălţată. biserica se sfinţea încă o dată prin jertfa sa. în chiar anul răscoalei. cu uluire şi lacrimi. şi.Coridoare de oglinzi Am citat ciudatul titlu de nobleţe al ţăranului din Albac. Este un medalion sprijinit Ana Blandiana . pag 242 din 281 . acceptând cu adevărat suferinţa şi revolta. începută în 1784.Editura Liternet 2003 catedralei din Oradea. Sanctificându-l astfel. Iar acest fapt. al celor care nu renunţau. am descoperit de curând. aproape imperială. “ille famosus seductor populi". ne lasă să întrezărim nu numai prestigiul de martir al marelui răsculat în epocă. portretul lui Horia. biserica a devenit un simbol al neînfrângerii totale şi al victoriei ce urma să vină. ca şi dovezile faimei sale europene din monumentala monografie a răscoalei lui Horia de David Prodan şi am transcris emoţia de mai sus în semn de limpede omagiu marelui istoric şi capodoperei sale răscolitoare. aşezat triumfal şi conspirativ deasupra catapetesmei. abia cifrat. de la prima pictare a bisericii în 1816. deasupra altarului. fruntea specifică şi părul strâns ţărăneşte în părţi erau cele ştiute din cărţile de şcoală şi chiar dacă renovările succesive au limpezit portretul apropiindu-l de prototip. reliefându-şi fondul închis şi obrazul cunoscut din acest cadru poleit sărbătoreşte şi subliniat strălucitor. era un răspuns. de la începuturi. omagial pe două ramuri de laur şi împodobit de o coroană grea. revoluţionar şi zguduitor în egală măsură. nu există nici o îndoială că el era acolo. ci şi înţelesul credinţei care i-a fost alături.

în toate nemărginit de semnificantele sale accepţii . într-un odihnitor dezmăţ. modelaţi de umezeală. glie. sau. devenit oricum îndoielnic. pământ înseamnă chiar pământ. vine întotdeauna o clipă în care.Coridoare de oglinzi o clipă în care nu mai exişti decât tu şi pământul. planetă . dimpotrivă. nu fac nici o aluzie. începutul unei alte vârste. profundă ca un gong sunând. odată cu seara. se transformă într-o revelaţie înspăimântătoare puţin. numai tu şi pământul. care părea cu numai o secundă înainte întâmplătoare. Când vorbesc despre revelaţia aceea din toamnă. tot mai geometrice. paralele. poroşi şi orbitor de albi. tot mai subţiri. ca şi cum ar încerca mereu să-şi amintească ceva. Pentru că am uitat să spun: când mergi toamna pe câmp şi vine o clipă în care descoperi că nu mai exişti decât tu şi pământul. când mergi toamna pe şi părăsite acum culorilor care degradează verdele în galben şi îl urcă apoi spre roşu strălucitor. semănat. crângul din faţă renunţă mai întâi la frunze. seară şi câmp. reperele se fac nevăzute cu hotărâre. deodată sau hoţeşte . REVELAŢIE Când mergi toamna pe câmp. vine întotdeauna o clipă în care rămâi . în timp ce. în pacea aceea pe care nici un alt anotimp nu o merită mai deplin. apoi îşi diluează liniile negre.pe neaşteptate întotdeauna .faţă în faţă. vine întotdeauna câmp. început şi sfârşit. un gând uitat undeva în urmă. când mergi toamna pe câmp. înstrăinat parcă şi parcă distrat. prăşit şi presărat cu bulgări mici de chimicale cuprinşi de jena precarei lor condiţii şi încercând să semene. pe rând . fără să-ţi fi dat seama cum.oricât ar fi de şes . nu construiesc nici un simbol. se hotărăşte în cele din urmă să nu mai existe deloc. pământul întins ireproşabil de jur împrejur şi ridicat . pe un câmp mărginit departe de dealuri cu vii culese pag 243 din 281 . sub soarele cald încă. când mergi toamna pe câmp. Nu folosesc nici o metaforă.la margini spre cer. lipsite de aracii smulşi. aproape decorativi. pe un câmp arat. dar şi voluptuoasă deodată. dar abulic puţin. iar satul lăsat în urmă.dealul cu vii alunecă înaintea soarelui după zare.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana .ţărână.substanţă primordială şi ultimă. cu nişte mici bureţi otrăvitori. ale tulpinilor în cerul care le despărţea una de alta. corzile se revarsă obosite de roditoarea disciplină a verii într-o somnoroasă libertate. grăbit să coboare pe celălalt tărâm. întotdeauna soarele ajunge să apună chiar atunci şi descoperirea.

întrebări. care nu mai au pentru ceilalţi nevoie între ele? Certitudinile mi se par suspecte. de ce? inextricabile taine pe care ştiinţa nu le împrăştie. ca seminţele unei rodii. Dezvăluirea unei taine nu este decât descoperirea unei colonii de taine ascunse până atunci. Cea mai limpede evidenţă ascunde dincolo de paravanul mutat mereu mai departe al ultimului părut niciodată în stare să egaleze în mister procesele relevă compus din alte. orbitorul clar-obscur al poeziei. Dincolo de fiecare dintre ele se află. De ce suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°. secrete nu pentru că n-ar putea fi dezlegate. ci le înmulţeşte prin descoperirile ei. taina luminescentă a artei. orice răspuns. taina ştiinţei. mă întreb revoltată. vălul de raze al sugestiei. Pe lângă acest bombardament al misterelor. ci pentru că prea violenta dezvelire le-ar putea distruge. miticul. Uluitoarea cascadă a progresului tehnic din secolul nostru a demonstrat de ajuns că orice taină este asemenea florii cuprinzând latentă în sine puterea înmulţirii. de nepătruns tocmai pentru că se lasă pătrunse . mormintele vechi la contactul cu aerul.deci multiplicate .al vieţii şi morţii. sau axiomele matematice. aşa cum se mistuie. sugestia. nu sunt decât lungi haine de ceremonie. la rândul ei. de exemplu. sediul unor alte colonii în stare să se multiplice. fiecare dintre ele. deschise. Adevărurile prea de demonstraţie. Taina artei e tandră şi protectoare. însă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . prin chiar această sfâşiere.Coridoare de oglinzi particule şi mai nevăzute. şi mai ermetice. Explozia în lanţ a tainelor în această orgolioasă şi inconştientă contemporaneitate nu este decât involuntara sporire a enigmelor printr-o nesfârşită şi parcă ironică descoperită se dovedeşte. declanşată odată cu ofilirea. în cămaşa unică a tainei sfâşiate şi devenite. umbra strălucitoare a mitului. clar-obscurul nu mi s-au chimice. încordat în aşteptarea exploziei eliberatoare.rând pe rând. travestiuri rituale ale unor adevăruri. Orice infinitezimală particulă pag 244 din 281 . neînfrânt şi ameninţător. incitantă şi primejdioasă adesea. sunt pentru mine mai secrete încă şi mai susceptibile de mister. adevărul – acelaşi . de ce două cantităţi egale cu o a treia sunt egale limpezi. odată găsit. se EXPLOZIA UNEI TAINE Poezia. formată din alte sciziparitate.

Pentru că înţelegerea nu e nici ea decât o asistare a faptei din care îşi trage puterea şi fără de care nar putea exista. dar una singură dintre ele m-a fascinat şi continuă să mă fascineze cu atracţia malefică şi irezistibilă a plăcerilor interzise: lectura ca substitut al vieţii. citesc în loc să scriu. Şi nu ştiu dacă numai acutul sentiment de vinovăţie care o însoţea întotdeauna îi adăuga acea plăcere violentă. între a fi şi a asista. pentru că vinovăţia venea tocmai din cantitatea exagerată de plăcere pe care lectura era în stare să mi-o ofere. La început de tot citeam în loc să mă joc. ci viaţa netrecută prin lectură. Cel ce-a făcut lumea şi cei ce-au făcut cărţile îşi vor disputa sufletul meu în eternitate. pe care o ştiu din copilărie şi care nu m-a părăsit. Dar nici preferinţa. pag 245 din 281 . lectura-joacă însămi am trăit multe dintre ele. apoi citeam în loc să fiu atentă la lecţii şi să-mi fac temele. sau lectura-iniţiere. ci de o opţiune reală între a trăi şi a nu trăi. apărea de fiecare dată. de spectator. nici opţiunea nu sunt decât paliative menite să ascundă. Când rotunjirea. în ochii mei chiar. nici acum. chiar dacă senzaţia de surogat nu lectura desprinsă de viaţă mi-o dă. condamnabilă şi plăcută ca un drog.Coridoare de oglinzi ALTERNATIVA Ştiu că există nenumărate feluri de lecturi. adevărata mea culpă: incapacitatea de a alege cu adevărat.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Pentru că. şi pe toate cele pe care le- adevărată decât cealaltă realitate. acum. şi de aici căi pentru cea mai puţin spinoasă. iresponsabilă. Şi nu e vorba numai de o preferinţă teoretică. De fapt era un cerc vicios. pe cea de a doua.lectura şi viaţa. lectura capabilă să înlocuiască viaţa. iar plăcerea îşi trăgea sevele şi din pământul interzis al acestei vinovăţii. pe care o simt mai dincolo de lectura-studiu. la facultate citeam mereu altceva decât ar fi trebuit să citesc. şi eu am trăit le-am însumat cu recunoştinţă compartimentului rarelor beatitudini. din fericire. mai târziu citeam în loc să mă distrez cu tinerii de vârsta mea. închiderea ciclului vinei de a fi optat dintre două privesc în urmă îmi văd cele câteva mii de zile. pentru cea mai uşor de urmat. Dar suma vinilor rezultate din toate aceste mici sau mari înlocuiri nu atinge nici pe departe nivelul realei mele vinovăţii: aceea de a şti că prefer realitatea de hârtie. aceea de a alege între lumea creată de Dumnezeu şi cea creată de scriitor. De aici înclinarea de a prefera vieţii lectura ca pe o soluţie din toate punctele de vedere avantajoasă. asemenea unei prăzi hăituite cu forţe egale de doi infinit de fascinanţi vânători . lectura-informaţie. şi mult mai târziu.

dar nu într-atât încât să li se poată spune o fată şi un băiat. ca într-un tablou de Cranach cel . tineri. Se odihneau şi aşteptau să se usuce şi să li se usuce hainele spălate şi întinse în jur pe crengi şi pe ghidoanele bicicletelor. încât am ştiut că oboseala pe care şi-o ascultau în trupuri era ca o revelatoare melodie ce merita efortul de a o putea auzi.la asceticii discipoli ai lui Diogene şi la anahoreţii creştini. cu lungi plete extrem de deschise la culoare. şi şi numai peste alte trei luni aveau să ajungă înapoi.un şort. Îmbrăcaţi identic şi strict necesar . familii întregi. după ce vor fi însemnat cu urmele îngemănate şi subţiri ale roţilor o bună parte din drumurile Europei. două pături. Cei doi biciclişti mă făceau să mă gândesc . încât excursia lor devenea o victorie existenţială şi o întreprindere filosofică. abia îmblânzită de umbră şi umezeală. celălalt. desigur. în orice caz. Bicicletele obosite. fără să vorbească între ei. prăbuşiţi aproape.stăteau în canicula năucitoare. ca şi noi. perechea de biciclişti olandezi pe care am întâlnit-o la un izvor de pe marginea unei şosele. De portbagajul mai mult teoretic al bicicletei aveau legat: unul. îi ascultam povestind despre şerpi (întâlniseră. ascultându-şi fiecare oboseala propriului trup. sulul unui cort. întinse pe asfaltul fierbinte) şi îi priveam cu uimire şi nesaţ.şi-l spălaseră în apa rece a acelui izvor care le servea de hotel şi pe pietrele căruia ne-au făcut loc ospitalieri. atenţia atâta ar fi aceea putut visătoare. curiozitate şi admiraţie. sandale . se desenau ca nişte subţiri simboluri pag 246 din 281 consimţită şi singurătatea lor deliberată se înscriau în lumină.Coridoare de oglinzi Bătrân .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Porniseră din Olanda cu mai bine de trei luni în urmă O SOLUŢIE O să-mi amintesc întotdeauna cu un amestec puţin intimidat. nu după plete ar fi putut fi deosebiţi între ei. de uimire. dar atât de asemănătoare încât. în afara oricăror determinări. un maieu. Poate că erau foarte săraci sau poate că duceau la îndeplinire cu supremă încăpăţânare un pariu pe care spiritul lor îl pusese cu materia pe care o locuia. exista lor nemişcate. o atât de mare capacitate a voinţei de a se desprinde de servituţile cărnii şi de a exista liberă. în înşile. otrăvitoare şi indolente. atâta însemna fără lumina care le-ar fi dat dreptul să fie numite blonde. ci şi părul lung .de altfel efortul le descompusese trăsăturile şi nu reuşeau încă să se refacă liniile frumuseţe concentrată iniţiale. Erau o femeie şi un bărbat. Sărăcia lor liber perimetrul aglomerat şi consumator al epocii ca un semn şi ca o soluţie. în orice caz. cu tricourile puse la uscat pe ghidon. exista în efortul acela benevol o atât de mare forţă a sufletului.şi chiar figurile lor emaciate de lumină şi oboseală îmi sugerau comparaţia . beatitudine. Nu numai bluzele.atârnat acum pe umeri în şuviţe ude şi răsucite. culcate într-un evident repaos şi ele. Nu erau frumoşi . dar asupra care.

Coridoare de oglinzi pag 247 din 281 .Editura Liternet 2003 heraldice pe blazonul acestei nobile descendenţe. Ana Blandiana .

de la seceriş până la arăturile de toamnă. desigur. de lungimea zilei. pe încă o orbită. Paşii noştri mişcă. de soarele care urcă. de stropul de ploaie şi de firul de praf? Şi. de la semănăturile de primăvară. în al doisprezecelea ceas festiv. noi o luăm mereu de la capăt. şi nu s-ar fi zbârcit de vânturi şi ger. plante într-un fel. să rodească merii. de la sesiunea din iarnă.Coridoare de oglinzi fost. decretele lui de reînceput. mai ales. probabil. până la sesiunea din vară. de grosimea zăpezii.. altfel cum am şti atât de bine să răspundem sevelor şi văzduhului. să ni se împlinească dorinţele. Am fost cândva. să se coacă via. cum am reuşi să nu învăţăm nimic din atâtea toamne şi din atâtea ierni. sperând mereu de la anul care începe ceea ce ne promisese anul care a trecut. altfel cum ne-ar putea pământul transmite cu atâta promptitudine ordinele lui întineritoare. ca şi cum nu li s-ar fi luat fructele şi nu li s-ar fi smuls frunzele. cu speranţele miraculos intacte. până la începutul şcolii. cum am fi atât de dependenţi de fazele lunii. şi de bătaia vântului. de norii care coboară. până în seceriş. legile lui de supravieţuire? Am pag 248 din 281 . desigur. esenţiale şi nevăzute rădăcini pe sub pământ.. arbori.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . altfel de unde am fi moştenit această sublimă obişnuinţă şi această inexplicabilă putere de a relua mereu totul de la capăt? Aşa cum pomii au mereu forţa de a fi din nou tineri şi acoperiţi de flori în fiecare primăvară. iar sevele urcă în noi şi ne împrospătează ciclic puterile care par mereu a ajunge la sfârşit şi care găsesc mereu. oferindu-ne mereu fragezi veşnic viitoarei primăveri? UN POPOR VEGETAL Am fost cândva arbori? Am fost cumva plante? Cu siguranţă că da. Şi o luăm de la capăt din nou. fără să ne dăm seama. de la începutul vacanţei. elanul capabil să ne înscrie. din nou aşteptăm să înflorească cireşii.

asupra ei . în aşa fel încât în relatarea lor personajul central care eram câştiga în inteligenţă. abia înţelese şi tocmai de aceea. convinse de realismul lor. luându-le culoarea şi imitându-le forma. de uluitoarea ei capacitate de a transforma. Pentru că nu numai subiectivitatea mea. colorând totul atât de violent în nuanţele pasionale ale creşterii. Apoi adormeam şi. cu perpetua spaimă de a nu-mi fi demascată corectura. nu le-ar fi putut deosebi între ele.de a lăsa fantezia să se amestece ilicit printre adevărurile înconjurătoare. Tot ce am cunoscut atunci există în mine intact şi intangibil. mătăsoasele ei raze. să mi se supună. ale copilăriei mele. să recitesc o carte. astfel. bunătate şi îndrăzneală. cu atât mai complicată cu cât nu o mai deosebeam nici eu. Şi chiar şi atunci când uitam totul. odată cu somnul. încât numai cu greu realitatea de dedesubt mai transpare rar prin pelicula strălucitoare. coerentă. dinainte. fără a pierde în verosimilitate. pregătită anume şi gata să fie clasate în amintiri.Coridoare de oglinzi în aşteptarea silnicului somn de după-amiază. hotărâtoare. încât o privire străină. am trecut prin anii aceia uluitori cu un continuu sentiment de vinovăţie. oricât de nesuperficială.interveneam cu ingenuitate. la revelaţii legate nu de obiectul privirii infantile. schimbând ce era de schimbat atunci când nu înţelegea. Înaintez. inconştientă neîndoindu-mă nici o clipă de dreptul meu de posesie de propriile ei puteri. sub această formă fin revăzută a cărei ciornă reală o uitam în scurt timp şi eu. ci eu însămi - revistă întâmplările zilei. să trec în CORECTURA De câte ori mi se întâmpla să mă întorc într-un loc pe care îl ştiusem în copilărie. din când în când şi acum. emoţionată mereu de posibilitatea de a nu mai găsi nimic din ceea ce mă împodobise atunci. Dar ceea ce în momentul făptuirii mi se părea firesc şi îndreptăţit lăsa în urmă ciudate şi melodioase culpabilităţi. acţiona asupra realităţii.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . să văd pe cineva pe care îl ştiu de atunci.pe care mi-o ascundeam şi mi-o iubeam ca pe un viciu . s-ar fi putut atât de simplu întâmpla ca totul să nu fi fost decât fructul frumos copt în antecamera somnului. Mă obişnuisem. corectându-le din mers laturile neplăcute sau penibile. ci de calitatea ei. uitarea era împodobită de acea confuză aură care mi-a luminat atât de emoţionant copilăria şi care nu uită să-şi arunce asupra mea lungile. Revenind pe urmele vechi. Conştientă de înclinarea . totul se fixa definitiv în mine. pe care atunci o descoperisem. seara înainte de culcare. mă aştept la senzaţionale schimbări de perspectivă. sau pag 249 din 281 . dublu aureolat de nimbul difuz al minunii şi al nesiguranţei. de fiecare dată mă aştept să descopăr totala neadecvare la realitate a reprezentărilor.

această uluitoare definiţie a omului neînstare să se ridice la înălţimea faptei sale. Şi. şi cetăţi. Să treci indiferent pe lângă reclame aiuritoare explodând reprezentând o figură pe jumătate ciobită. să nu te impresioneze fragile şi graţioase. această căutare atât de îndărătnică a unui timp mereu revolut. . această preferinţă atât de perseverentă pentru trecut îmi e greu să le înţeleg şi mai greu încă să le accept.Coridoare de oglinzi metroul numai pentru a ajunge să admiri un car sculptat. la care ajungeam cu greu şi pe care le plăteam cu sacrificii. să foloseşti savant în neon pentru a admira un opaiţ de lut ars căutat în încăpăţânatele tale drumuri nu a fost decât timpul pe când abia se descoperise roata. catedralele amintesc ruguri iar palestrele. în Grecia sanctuarele şi palestrele. religios aproape. au zămislit dorinţe şi au generat nedreptăţi. pag 250 din 281 .Da. cetăţile au născut ambiţii. sculptate parcă în os de porumbel. şi mausolee. şi moschei. că . cu cât neam lăsa să alunecăm mai adânc în el. iar în Statele Unite spaima.Ai recunoscut în repetate rânduri că tot ce-ai care se depusese în spaţiu. în mod evident. palatele au ascuns înlănţuiri aproape fantastice de patimi şi crime. dreptatea batjocorită mai fără cruţare şi adevărul schimonosit mai fără ruşine? crimele au fost răzbunate.străbăteai spaţiul numai pentru a descoperi în el urmele sfinte ale timpului trecut.Pentru că zeii s-au stins. am descoperi sângele vărsându-se mai fără milă. mausoleele glorifică vicii şi autentifică minciuni. cu atât mai mult prezentul. în Italia Evul Mediu şi Renaşterea. şi palate. atât de americană. când este evident că.aşa cum minerul excavează vagoane întregi de steril pentru a putea alege din ele câteva grame de minereu preţios . de a nu avea cu adevărat un trecut. toate cu cât. cupe de cucută. îmi erau cu atât mai dragi şi le simţeam cu atât mai preţioase cu cât se apropiau mai duios şi mai ambiguu de ruină.Ei bine. cult al trecutului. dar să plângi de emoţie în faţa unei campanile acestea mi se par ciudate şi de neînţeles. Pentru ce tot acest.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . n-am făcut nici un secret din faptul că în Oltenia am căutat culele şi mânăstirile. . şi biserici. şi din trecut a rămas numai ceea ce era demn să rămână: arta. dacă aş vrea să fiu sinceră până la capăt. această privire atât de stăruitor întoarsă.. Templele au fost înălţate de sclavi şi au adăpostit sacrificii. de ACEASTĂ ULUITOARE DEFINIŢIE . trecutul nu a fost mai bun decât zgârâie-norii. în Spania palatele maure şi catedralele gotice.. ar trebui să recunosc că toate acele temple. Arta. împăraţii au murit. .

cu precauţie. neaşteptat. iar alta o revărsare de materie . gata să-i închid la loc la cea mai mică ameninţare a urâtului şi. şi ca şi cum s-ar fi lăsat înduioşat de spaima mea. când oricine ştie că atunci când neaua cade. Dimineaţa am copilăreşte cu bărbi şi sprâncene fluturătoare de vată. fiind una o încremenire de timp. cu senzaţia vie a ireversibilităţii. Câţi ani trebuie să ai ca să alergi prin ninsoare cu gura deschisă. neîndrăznind să doresc evoluţii. cum se face că aceste două noţiuni . abia sperând încremeniri şi acut al trecerii. Taina îngemănării dintre copilărie şi nea nu e decât o parte (o parte mică şi impenetrabilă în strălucire) a lungii taine a supravieţuirii noastre. travestit pierdut abil şi înveselitor printre ninsori. am aşteptat începutul de an cu sentimentul pag 251 din 281 . ca să prinzi fulgii cu buzele şi să-i simţi stingându-se ca nişte stele îngheţate pe dinţi? Până la ce vârstă poţi să-ţi doreşti din toate puterile inimii o sanie şi poţi să visezi viteză. invizibilă sumă a fericirii nostalgice şi fremătătoare? Evident.Coridoare de oglinzi deschis ochii încet. începuturilor pleoape fluturând aiuritoare aripi destrămate în vârf. nu încerc să răspund. şi ca şi cum ar fi stat în puterea lui să îndulcească marele sunet al gongului. Anul nou cădea din cer alb şi se depunea pe pământul bătrân în nămeţi şi troiene.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Am înmulţită aşteptat simbolic începutul a tuturor de deceniu cu spaima de ani. Cum se explică indiscutabila împletire dintre zăpadă şi copilărie. nedegradări. greşesc destul încercând să pun întrebări. Anul nou a apărut învelit împărăteşte în hlamide. la poalele celui mai firav derdeluş? Care este etatea la care mai poţi scrie cu tălpile vorbe mari pe zăpadă şi mai poţi ştampila cu trupul cruci magnifice pe omăt? Ce întrebări fără noimă. timpul se opreşte din căzut.se leagă atât de adânc între ele încât înrudirea cu una te înrudeşte automat cu cealaltă? Cum pot fi adunate la un loc o cădere de alb şi o lunecare de ani pentru a se obţine această fantastică.aparţinând unor sfere atât de deosebite. frumuseţea mi-a năvălit printre ZĂPADĂ O ţară întreagă acoperită de zăpadă nu poate fi oricât am fi de bătrâni . neanunţată de nimic.decât o ţară a copilăriei. rostogolite spre copilărie.

necorectat şi nedeformat de aceste surogate ale realităţii. Sunt convinsă că. dacă aş putea să nu mă văd deloc. sunt sigură că nu numai imaginea mea despre mine ar fi alta. Dacă aş putea să mă văd. ci altfel.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . noţiunea de speculaţie SPECULAŢIE Dacă aş putea să mă văd. sentimentele şi înţelesurile sunt modificate de subiectivitatea luminii şi de şiretenia obiectivului. făcându-ne să trecem dincolo nu spaima animalică de a nu ne descoperi cu adevărat. şi nici într-o fotografie sau privitoare. în lumina cărora încercam să ne Iată cum. se naşte din numele latin al oglinzii – speculum -. pentru că stele. privirea văzută de cea care vede. deloc întâmplător. fără curiozitate şi fără emoţie. aşa cum privesc un pom. să mă fi născut înainte ca metalul şlefuit sau cristalul argintat. atunci când cine ştie ce uluitoare invenţie va reuşi să despartă ochiul privitor de ochiul privit. ar fi fost în decât suma imaginilor contradictorii şi plictisite de ele însele acea preistorie a răsfrângerilor mai exact şi mai revelator oglinda era cea cu ajutorul căreia erau studiate atât de neînţelesele descoperim tot pe noi. camera obscură sau tubul catodic să fi inventat diabolica răsfrângere identică dar neadevărată. dar a nu mă cunoaşte. ci şi de într-un film în care liniile şi volumele. dar şi felul meu de a privi s-ar schimba. să fi răspuns otrăvitoarei nevoi de a mă vedea.Coridoare de oglinzi pe care le privesc neîncrezătoare. să nu mă fi zărit niciodată în iluzia oglinzilor sau în sugestia vitrinelor. abia atunci ne vom apropia poate de intuiţia străveche în stare să imagineze şi să înţeleagă ceea ce nu îi era dat să contemple şi să distrugă privind. mai străin şi mai adânc. Sau. dar fără să le alung. aşa cum privesc un necunoscut încercând să-l descopăr şi să-l înţeleg. Sunt convinsă că visul meu despre mine. în balta ecranelor sau în ţarcul albumelor. atentă numai la forma ramurilor şi la culoarea frunzelor. pag 252 din 281 .. dimpotrivă. ascunzând adevărata expresie şi numai de propriile noastre iluzii asupra noastră. dar nu într-o oglindă în care peste imaginea privită se suprapune imaginea estompând adevăratul sens..

ale reginei. indiferent când. vechimea devenind valoare în sine. îmi amintesc cum am intrat în palatele de la Cnossos. Un obiect vechi este preţios nu prin frumuseţea care a reuşit să străbată timpul în el. revoltându-mă singură de lipsa mea de emoţie. puternică. într-o apă adâncă de trei sau de o sută de metri. şase sau zece mii de ani nu mai produce asupra noastră o impresie sporită sau cel puţin egală. scări. dominată de o umanitate străină despre care. temple. caracterizându-i în mult mai mare măsură pe a uluit ceva cu adevărat la Cnossos nu a fost înalta autorii povestirii decât pe eroii ei. Vreau să spun că dacă maceeaşi intensitate. aproape palpabilă . fantaste. Minotaurul. mândră de cuceririle ei tehnice şi având vocaţia confortului în acea adâncime de neconceput a timpului. necropole. Ceea ce păruse un simbol nu era decât o realitate? Ceea ce fusese metaforă nu era decât istorie? Şi încă o istorie atât de veche. încât numai poveştile care-i răsăriseră pe urme mai reuşeau să-i dea un înţeles. ştiam din poveştile atenienilor. conducte de apă. Şi totuşi. labirintul. Dedalus. sala tronului. o tulburătoare revelaţie. unul de acum o mie de ani. colorate.în crăpături. ca şi cum s-ar găsi dincolo de sfera în pag 253 din 281 . Odăile regelui. în timp ce unul de acum patru. Timpul minoic depăşea cu mult capacitatea sufletului meu de a percepe timpul şi stăteam în faţa lui pierdută ca un neînotător care. faptul că nu era numai o poveste. totul indiferent. ci faptul că această civilizaţie a existat pur şi simplu. străin. o noţiune autonomă. terase. limitele sensibilităţii noastre sunt prezente şi de netrecut. coloane. curţi interioare. Ariadna. totul scos de sub incredibila cenuşă a celor patru mii de ani. şi în această împărăţie revolută. Aparţineau unei epoci prea îndepărtate ca să mă mai atingă. Să observaţi cum un obiect de acum un secol este pentru noi o relicvă emoţionantă. poate că povestea blestemată a Minotaurului contribuiau la acest sentiment care se opunea şi el realităţii şi o împiedica să triumfe. dar totul fusese prea frumos ca să fie adevărat. se îneacă la fel. asemenea frumosului. atelierele meşterilor. Minos cel înşelat de soţie. intimidată şi indiferentă în egală măsură. Teseu. MAI MULT CA TRECUTUL Tot ce aparţine trecutului se încarcă de o aură care depăşeşte în intensitate şi sens simpla nostalgie.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . ci chiar prin timpul pe care îl întruchipează. ştiusem dinainte totul. ca în atâtea alte domenii. nu ne mai uimeşte cu interiorul căreia suntem în stare să simţim. neconvingător. care i s-a depus materie stranie. Poate că ecuaţia labirintului. săli de baie.Coridoare de oglinzi civilizaţie. totul repetând acest cap obsesiv de taur şi securile înspăimântătoare cu dublu tăiş. tot ce ştiam.

totuşi. superior în esenţă. semăna mai mult cu un templu în care au fost adunate cu o cutremurătoare putere de selecţie toate răstignirile Luchian. cel care înţelege totul şi nu poate face nimic. Şi dacă. cu dezinvoltură cuvântul artă. atente fiecare la sufletul ei. maternităţi cruciforme. decât această operă. cochetăria savant neglijentă a expoziţiilor plastice.Coridoare de oglinzi îndurerat. Cărturarul spiritualităţii noastre: Eminescu. Oricum. acele Scene din viaţa unui geniu în care. aceasta nu e. Pallady. povestea tuturor. unde pag 254 din 281 . fiindcă sar aduce astfel o precizare în plus. ea nu avea nimic din fiecare exponat îşi caută poziţia şi lumina prielnică şi fiecare vizitator se poate oglindi flatat în spiritul şi suprafaţa lustruită a lucrărilor. şi. desigur. astfel. retrospectiva Anghel semăna foarte puţin cu o expoziţie de artă. încăperea aceea singură. La al doilea etaj al Muzeului Republicii. ale puterii de fiinţă. retrospectiva Anghel a fost cel mai limpede panteon românesc. deasupra tuturor. pe craniu şi carnea trasă în gând. capete de artişti cu privirea adusă înlăuntru obsedată. auzit cu greu. Iată. ci pentru că.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Bălcescu. hieraticul potir în care se oferă. concentrate în sine. şi. capete de femei cu pielea întinsă “SCENE DIN VIAŢA UNUI GENIU” Există lucruri care prin simpla lor intensitate îşi depăşesc condiţia şi se transformă în altceva. Există artişti care prin capacitatea lor de dăruire şi prin puterea ascetismului lor trec dincolo de linia de pe care frumosul însuşi nu se mai vede decât ca o treaptă spre ceva pentru operele lor se foloseşte fără ezitare şi mai luminos încă şi mai greu de definit. dureroasă. decât acea monahală retrospectivă a unei vieţi. populată cu fiinţe de metal topit la cea mai înaltă temperatură a durerii şi turnat în forme abia diferite între ele. Retrospectiva Anghel. nu mai e nevoie de nici o precizare. sinteza tuturor. Suită la al doilea etaj al muzeului. N-am cunoscut un mai înalt imn închinat intelectualului. metafore ermetice şi împăcate cu sine ale puterii de creaţie. resemnată de ceea ce vede. cu bronzurile mari strânse modest şi sever într-o singură încăpere. pulsând adânc. celui ce înţelege gândirea ca pe o jertfă de sine. acele mame născătoare de suferinţă şi viaţă. Enescu şi. geniul nu încearcă totuşi nici o secundă să se îndepărteze. ca şi cum forma omenească n-ar fi decât nobilul. înaripat şi schingiuit. gândirea. trupuri în care ideea însăşi arde şi se modelează suferitoare în bronz. artist şi martir cu egală intensitate.

de cineva la fel de nepriceput. ci şi suspiciunea negăsirii. învăţat să scriu. când totul ar putea fi atât de simplu. ca şi cum viaţa mea ar mai fi fost depănată odată. bucuroase de a se putea ordona într-o curgere din care să se poată încropi un înţeles. aproape voluptuos. că a scrie nu înseamnă a inventa ceva ce nu există. o câmpie întreagă de lână albă. care nu aşteaptă decât să se rostogolească în cuvânt. nu rămăsese viaţa în cuvânt. oi şi să văd. Pentru că. aşa cum nu înţeleg cu adevărat viaţa a cărei povestire trebuie s-o încep. Şi atunci. faptele şi ideile. cândva. rupând. n-aş putea spune că disperarea şi chinul urmăririi lui nu-mi fac plăcere. răvăşind. odată cu primele litere. de când am încâlcind. trăgând de unde nu trebuie. Cunosc această senzaţie din copilărie şi de atunci torc nu numai obsesia căutării. Dar prima frază este de negăsit. Dacă prima frază ar fi scrisă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . s-ar desprinde din incredibilele lor alveole. CAPĂTUL FIRULUI Am senzaţia că stau în faţa unui ghem de a cărui depanare îmi depinde viaţa şi că nu trebuie decât să găsesc capătul firului pentru ca totul să se desfăşoare apoi lin. deci pot amâna în continuare clipa începutului de care mă tem cu o teamă pe care n-o înţeleg.Coridoare de oglinzi idei care se rup. de când am reuşit să unesc o-i. când n-aş avea nevoie decât de infima şansă a găsirii firului de depănat. de rest. dar caut şi caut mereu. zădărnicind pag 255 din 281 . am tot dreptul să cheltuiesc cum vreau un răgaz plătit cinstit cu propria mea suferinţă. ci numai a trece în cuvânt lucrurile care aşteaptă de mult farmecul capabil să le transforme în beţigaşe şi cercuri. capătul firului care să-mi depene Cunosc această senzaţie din copilărie. odată formulate. bucăţi mai mari sau mai mici. ca şi cum m-aş bucura că se găseşte cineva care să aibă puterea de a mă pedepsi pentru această incapacitate prea evidentă ca să nu se bănuiască în dosul ei intenţia amânării şi spaima de început. văluritoare. totul. de când am descoperit. uitându-mă la cerculeţul acela plăpând şi beţigaşul acela anemic. odată pedepsită. Dar. Dar nu găsesc decât căpăţele. înnodate sau nu între ele. făcut anume să semene cu o mereu lunecătoare minge. decât să găsesc începutul. dacă acel capăt al lucrurilor întârzie să mi se dezvăluie. fragmente. inabordabil. ca şi capătul firului acestui ghem intenţionat perfect.

pentru a mai putea fi elocventă şi patetică. ci prin ceea ce nu poate arăta. naturile moarte şi personajele costumate. din nevoia de solidarizare cu o suferinţă neexprimată.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . Sunt tăcute nu numai peisajele şi florile. Din sate alegea marginile. dacă mă gândesc bine.printr-o încăpăţânată selecţie. şi pământul glodos. nearătoşi. ajunsă până acolo.Coridoare de oglinzi se mai poate întoarce spre altceva. din flori numai faptul că sunt vii. Există în fiecare tuşă de culoare şi în fiecare linie lăsate de Andreescu pe pânză o suferinţă ce înţelege suferinţa. nefericiţi. ceea ce putea fi iubit. unind prin câteva acoperişuri nesigure. ci şi tristele lui iarmaroace. Pentru că. ci. dintr-un loc în care slăbiciunea însăşi. Îi plăcea să picteze case mizere cu streşini de papură sprijinite pe stâlpi firavi. o suferinţă ce priveşte spre suferinţă cu acea concentrare a privirii care nu descoperea în jur numai ceea ce nu era descoperit de nimeni materiale. multe mulţimi aşteptând ceva neştiut. Nesfârşitele lui griuri suind umilite înspre orgoliu.ale acestei contemplări liniştite. încât. din anotimpuri trecerea. fără crestături. Marginile de sat şi pădurile devastate. Rămâne TESTAMENTUL UNEI PRIVIRI Îi plăcea să picteze margini sărace de sat. îi plăcea să picteze arbori părăsiţi de frunze. topit din nesfârşite griuri. tonurile de ocru amestecându-se în lut rostesc în această linişte testamentul unei priviri. Privirea unui artist născut în acelaşi an cu Eminescu. dar care este prea intensă pentru a mai putea durea. însingurate. eroică şi orgolioasă. florile de câmp şi copiii îmbătrâniţi sunt ţintele alese cu grijă . dar forţa sufletească pe care o presupunea această stranie alegere. fără smalţ. Îi plăcea să aleagă din tot ce şi din tot ceea ce nu era iubit de nimeni. atentă şi gravă. Liniştea este criteriul absolut al unei contemplări atât de grave. şi târgurile lui gălbui sub cerul unei paradoxale tăceri. sub ochiul ei mare. dar căruia nu i s-a dat nici măcar vârsta minimă a răstignirii. a unei lumi fatal protesta. devine putere. ceea ce uneşte între ele toate ciudatele subiecte ale pânzelor lui Andreescu este cantitatea de linişte pe care reuşesc să o încorporeze în ele. cu viaţa devenită secretă. lipsite de noroc. supravieţuind. cu prispe de lut galben abia înălţate din câmpia atotputernică spre văzduhul neprieten. strânse pag 256 din 281 . în care frumuseţea însăşi este admisă numai în măsura în care doare . suferinţa devine frumuseţe. importantă mereu nu prin ceea ce lasă să se vadă. şi câţiva plopi desfrunziţi . mult mai adânc. iar frumuseţea se estompează în faţa înţelegerii până-n adânc.cerul mare. Îi plăcea să picteze flori inculte de câmp în ulcele modeste. şi câteva ziduri scorojite. nu din dorinţa de originalitate şi nu din plăcerea de a sfida. demnitatea verdelui acceptând întunericul. pentru a mai putea numai contemplarea. încrâncenata tărie necesară acestei răsturnate selecţii izvora. neîmpodobit. de drăgaică. şi fete tăcute.

mi se păruse o sfidare. că balaurii sfârşesc prin a fi învinşi şi cosânzenele prin a fi salvate. fără a fi în momentul în care i-am reţinut pentru prima oară numele. Ţin minte că nesocotirea acelor sacrosancte legi. îmi amintesc ciudat de viu că acela a fost pentru că pe atunci credeam că toţi autorii cărţilor sunt vii vreau să spun că nu reuşeam să înţeleg cum poate cineva să viaţă . Basmul se numea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte. un basm în care nu este deloc limpede nici cine e bun. complexitatea contradictorie a lumii şi tot ce-am trăit mai târziu nu a reuşit să şteargă din mine universul pe care mi l-am imaginat atunci. pe care le respectam cu stricteţe şi care-mi călăuzeau înţelegerea lumii. Şi DESPRE CE E VORBA ÎN POVESTE Cred că am ascultat când eram mică prea multe poveşti. dar istoria n-a fost în stare să înfrângă în mine poveştile.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cine şi de ce suferă. mai târziu. prin urmare. În pofida tuturor exemplelor care au nins convingător peste mine. cine şi de ce e vinovat. Cu timpul am aflat că scriitorii mor şi ei. o jignire personală. Acum. atât de încurajator. n-am reuşit să nu mai cred că feţifrumoşii sunt buni şi împăraţii miloşi.ţin minte că mi-ar fi plăcut să-l întreb pe Ispirescu despre ce este vorba în poveste şi de ce se întoarce din ţara vieţii fără de moarte cel atât de fericit acolo. chiar şi în scris. cred că am citit în copilărie prea multe basme. ştiam nenumăratele fragmente prefabricate din Există totuşi un basm. Anii şi deceniile n-au reuşit să-mi descurajeze încăpăţânarea de a căuta eroi pe care să-i pot admira fără îndoială şi ticăloşi pe care să-i pot dispreţul fără remuşcări. când a trecut mai bine de un secol jumătate de la naşterea lui Petre Ispirescu. ţi se adreseze şi să-ţi vorbească. cunoşteam bine regula basmelor. amplificată de faptul că nu puteam să-i înţeleg rosturile. ştiam cine pe cine trebuie să iubească. celelalte. Când l-am citit. despre ce e vorba în poveste.Coridoare de oglinzi care se poate clădi o poveste. nici cine e rău. atunci. Am citit în viaţa mea mai multe tratate de istorie decât cărţi cu poveşti. Maniheismul lor. mi s-a părut. iar întorcându-mă şi eu fără încetare din ţara aceea. cu timpul am înţeles că nimeni nu-mi poate răspunde. altfel decât pag 257 din 281 . trebuie să mărturisesc că mi-ar plăcea grozav să ştiu de ce o fac şi. mai adevărat decât. universală nuntă. din moment ce tot mai cred că cei buni nu pot pieri cu totul. cei răi sunt în cele din urmă pedepsiţi şi suferinţa se va sfârşi cândva printr-o idilică. unul singur. Şi nu ştiu dacă trebuie să mă laud sau trebuie să mă acuz că nu mi-a trecut încă niciodată prin minte că asemenea eroi şi asemenea ticăloşi nu există.

mi-ar fi greu să spun în ce constă marea forţă de sugestie a acelui cadru fix care se aprinde din când în când în mine.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în copilărie. nu-i o privelişte. altădată. tot aşa cum. venit cu de la sine putere. ci un sentiment. bineprevestitor. o rază. singurătatea bucuroasă a unui scaun şi mărul roşu. liniştitor. sau. re-vărsând din asceza ei bucuria inexplicabilă. somnul îmi aducea în dar visul. pe jumătate. cu timpul. carnală. visul pulsa de câteva ori. o nuanţă care îmi aparţinea. previzibil . lucios. dar am visat de se întâmplă nimic. Este un vis static. Mam întrebat uneori dacă nu e vorba de un tablou pe care lam văzut şi m-a impresionat puternic. un sentiment de bucurie adâncă. pus acolo de cineva. după o zi bună. că tot ce-mi doresc este să fiu în stare să scriu o pagină având proprietăţile şi puterea imaginei din vis: simplitatea aceea aproape săracă.Coridoare de oglinzi Emoţia aproape nesănătoasă pe care am avut-o în faţa primei pânze de Vermeer nu mi s-a mai părut decât firească atunci când mi-am dat seama că lumina plutind deasupra SINGURĂTATEA UNUI SCAUN O cameră goală. în mijlocul căreia se află un scaun negru cu speteaza înaltă. Pot să mărturisesc. că sunt încă vie. un vis în care nu Lăptăresei sale era lumina din odaia mea visată. ciudat de senzual. însă. lăsându-mă pe plaja câte unei dimineţi limpezi. văroasă. goală. gălbui. cu atât mai intensă. înrudită sau nu cu imaginile din oglinzile artei. un scaun singur pe care cineva a pus un măr..odaia binecunoscută. şi se retrăgea apoi ca o maree. Vreau să spun că. că mai ştiu să mă bucur. De fapt. materială lumină. Dar. motivele de bucurie au început să se polarizeze în jurul visului. bucuria existentă atrăgea în mod necesar după sine imaginea de marcă a fericirii. O cameră albă. inexplicabilă. nedictat de nimic. Nu-i o poveste. uşoare. ca pentru a verifica. lucios. a unei misterioase prezenţe. nu ştiu dacă am avut vreodată această viziune. aproape animal. roşu nenumărate ori acest vis. că descopăr o linie. cu cât mai fără motiv. cândva. recunoscută sau nu printre înfăţişările lumii reale. Nu ştiu dacă am văzut vreodată această scenă.. decupată dintr-o intensă. dimpotrivă. ci o privelişte. când mi se părea scaunul ştiut pe de rost şi mărul aşezat puţin excentric. pag 258 din 281 . în care eram sigură că nu mi se poate întâmplă nimic rău. cu podele de scânduri curate. şi am tresărit adesea prin muzeele lumii.

Pentru că. De aici şi până la un ingenios al punerii în scenă.Coridoare de oglinzi răspuns în atâtea feluri încât poate fi socotită în continuare fără răspuns: în ce măsură trebuie artistul să se deosebească de ceilalţi oameni altfel decât prin opera lui şi chiar şi ea. şi chiar cu o anumită voluptate. scările rulante travestite ironic în burlane imense şi coridoarele mascate în conducte burleşti ale Centrului Pompidou gemând de acea mulţime mereu în trecere a cărei continuă curgere semnifică însăşi indiferenţa. bucură de un succes nezgomotos. dar care îi dădea şi posibilitatea de a lua cele mai avantajoase atitudini. faptul că se poate fi citit decât ca semnul. N-am văzut-o. cât de cele ale psihologiei şi rentabilităţii. după un îndelung obsedant exemplu. din dispreţul şi lipsa de înţelegere a celorlalţi. dimpotrivă. ermetic desigur. pusă de atâtea ori. şi la care s-a Şi iată-mă. acceptând doar cu timpul pe măsură ce curiozitatea feminină a mulţimii respinse îl cerceta mai cu interes . OBSEDANTUL EXEMPLU În curiozitatea ireverenţioasă a publicului şi în lipsa de entuziasm abia complezentă a criticii s-a desfăşurat. întoarsă la întrebarea. din tablouri! Decât să-l văd zidindu-şi casnic propriul muzeu . opera. decent şi onorabil. cheltuind mai mult geniu pentru a-şi arăta opera decât chiar pentru a o face.ca un zeu gospodar ridicând singur templul în care urmează să i se descopere cultul . Cât de departe sunt pictorii anonimi ai frescelor medievale. ci doar descoperită din adâncurile secrete şi comune ale tuturor? Sub pelerina romanticilor a crescut. dar îmi imaginez uşor. ai madrigalurilor. numai suflet şi numai cap şi aripi. al unei înfrângeri. terifiat pag 259 din 281 voce. în ce măsură trebuie să uimească prin ineditul ei intimidant sau. evoluţia este fără îndoială spectaculoasă.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . dar guvernată nu atât de legile artei. Într-o lume în care a fi în vogă înseamnă chiar mai mult decât a fi în viaţă. nefiind vorba de înfrângerea unui artist este vorba despre înfrângerea unui fel de a fi al artistului.îmi e mai uşor să-l imaginez pe Artist furişându-se cenuşiu. poeţii lipsiţi de nume. cu mai mult timp în urmă. orgoliul artistului nedispus să se mai măsoare cu nimeni. asemenea îngerilor lipsiţi de trup. arhitecţii abia bănuiţi ai catedralelor gotice.să se lase privit pe piedestalul pe care îl merita cu prisosinţă. îmi imaginez uşor ceasurile moi şi nudurile cu sertăraşe ale celui mai extravagant dintre artiştii extravagantului nostru secol privite de tot acel public în bluejeans cu un respect fermentat de obişnuinţă şi cu o lipsă de uimire pe care numai uluitoarele mustăţi ale pictorului mai reuşesc s-o clatine puţin. dar descifrabil totuşi. dospit din jigniri şi insulte. a cărei indiferenţă suverană este chiar viaţa. o mare retrospectivă Dali. faptul că retrospectiva Dali nu mai revoltă şi nu mai entuziasmează pe nimeni. nu . la Paris. în ce măsură trebuie să fie recunoscută ca şi cum n-ar fi fost inventată de artist.

Ana Blandiana .Editura Liternet 2003 de spaima că ar putea fi recunoscut.Coridoare de oglinzi pag 260 din 281 . prin mulţime.

Şi astfel. zarea nemurdărită de demult. reprodus de doi pictori. sau. în prezent . departe. în amintire se decupează atent. fără să ştiu. mirosind dulceag a lemn vechi şi a miere zaharisită. sufăr. a trepidaţiei şi nervilor. pentru mine ceşcuţele de cafea aşezate pe raftul de sus. de-l ţin minte ca pe un lar al casei tronând impunător .. în timp ce.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . fără să pot bănui măcar. ci pag 261 din 281 .în drum spre comutatorul salvator care. privesc în jurul meu. trăite aievea. ca într-un tablou de Magritte. cu muchiile dizolvate de acidul zilnic al iritării. întâmplările apar năclăite în mâzga agitaţiei continue. care dintre ele s-a fixat pe misterioasa placă. dimpotrivă. plin de porţelanuri pe care nu îndrăzneam să le ating. alături. trăiesc. developată mai târziu de timp.în cele mai mici amănunte.mărit şi mai mult şi devenit spongios de întuneric . nuanţată altfel. dându-le un relief pe care nu-l aveau şi făcându-le să pară altfel. mă mişc printre obiecte şi întâmplări. îl exorciza cu lumină?.. odată întors. sunt fericită.văzut în trecut. atât de grele încât nu reuşeam să trag sertarele care le conţineau? Cât de importante au putut fi mi amintesc şi acum doamnele cu peruci şi crinoline pictate pe pereţii lor translucizi? Şi-mi era chiar atât de frică de bufetul acela aproape animal. acelaşi fapt . a istoriei mele. de ţin încă minte teama cu care treceam seara pe lingă el .poate să însemne cu totul altceva.Coridoare de oglinzi tacâmuri masive. a memoriei. ceea ce este important de ceea ce-i derizoriu. Cât de important a putut fi în copilăria mea bufetul cu uşi sculptate şi cheiţe. acelaşi obiect poate să arate absolut diferit. de- DEVELOPARE Tot ce aparţine trecutului se încarcă de o aură care depăşeşte în intensitate şi sens simpla nostalgie şi care nu se poate explica doar prin spaima produsă de trecerea timpului şi prin nevoia de a opune luminilor tot mai încenuşate de bătrâneţe. iar aura care cuprinde faptele revolute nu este decât ciudata exactitate care le desenează contururile. Ceea într-una diferită. dar al căror model îl ştiu şi acum pe dinafară.. şi de ce aparţine trecutului nu trece automat într-o sferă ideală. Aşa cum.. Iar importantul şi derizoriul pot fi cu totul altele azi decât alaltăieri.

Profesorul intra în clasă purtându-şi . sunetul limpede mă uimea de fiecare dată. părând bătrân nu atât prin vârsta lui care nu cred să fi fost trecută cu mult de cincizeci. foarte mult timp pentru ca muzica să devină pentru mine cu totul altceva decât prilejul indiferent şi aşteptat al unor recreaţii: a trebuit să pag 262 din 281 Nu m-am întrebat niciodată ce se petrecea în clasă ORELE DE MUZICĂ Îmi amintesc uneori orele de muzică. un repetent din motive muzicale. el nu era asemenea celorlalţi. În funcţie de fidelitatea reproducerii. el era altfel . A trebuit să treacă mult. Ele aveau loc o dată pe săptămână şi erau prefaţate de un fel de destindere apărută încă din ziua precedentă: o oră pentru care nu aveam nimic de învăţat. niciodată egal -. îmi este amintită de mereu alte şi alte asemănătoare argumentaţii. el era artistul. două idei opuse şi înrudite prin chiar opoziţia lor: privit dintr-o direcţie. trezind în noi în acelaşi timp simpatia şi dispreţul: spre deosebire de ceilalţi. printre ţipetele şi alergătura noastră fericită din curte. O fac nu pentru că de ele s-ar lega vreo întâmplare importantă sau impresionantă în vreun fel a vieţii mele. după ieşirea noastră şi numai rar. sau eram daţi afară cu oroare după ce eram notaţi cu un şapte (prin tradiţie. zece în catalog şi repartizaţi la cor. ducându-l cu un fel de religiozitate la ureche. privit din direcţia opusă. esenţial. la fel de exact. Dar pentru că cei talentaţi şi lăudaţi trebuiau în continuare să vină după-amiaza la orele de cor şi să înveţe să cânte tot felul de cântece lipsite de farmec. cât prin aerul său atemporal. Înfăţişarea lui reuşea să sublinieze. el era profesorul de dexteritate. auzeam vocile de îngeri chinuiţi ale celor talentaţi. dubla lui raportare la ceilalţi profesori ajungea redusă la un singur aspect. eram gratificaţi cu laude. urcând silnic treptele gamelor şi arpegiilor. Şi într-un caz şi într-altul.Coridoare de oglinzi sfidător înfăţişarea excentrică şi aerul atemporal. un corijent la muzică ar fi fost un scandal. el părea să aparţină unei cu totul alte epoci şi lumi. întoarsă aberant împotriva înaltelor scopuri mărturisite. întreţinut cu grijă. de neconceput). care trezeau în noi dispreţul lipsei de frică. Brusc. îmbrăcaţi în lodene şi purtând şepci. Printre ceilalţi profesori. dexterităţile nu-şi puteau permite să nu dea note de trecere. pedagogia muzicală a profesorului dădea cele mai neaşteptate rezultate. singura stare invidiabilă fiind aceea a lipsei de talent. ci pentru că logica lor. elevii. Profesorul de muzică era un omuleţ cu bărbuţă şi lavalieră. scotea din buzunarul de la piept diapazonul lustruit de auzul succesivelor generaţii de elevi şi dădea tonul. de el nu ne era frică. Îmi amintesc uneori orele de muzică. Scoşi la tablă pe rând.superior sau inferior. toată lumea făcând eforturi pentru a nu şti cânta. în timp ce netalentaţii erau liberi de obligaţii şi datorii. noi trebuia să-l reproducem vocal. Până la noi.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu plete şi basc de catifea.

să aleg şi să iubesc zeii stăpânitori ai unor miraculoase întinderi muzicale: principatul Corelli. cosmosul Bach. oricât de mare ar fi gerul. m-am întrebat de ce bătrânelul cu părul vâlvoi şi lavalieră de artist. împărăţia Mozart.Coridoare de oglinzi pag 263 din 281 . tabla înmulţirii şi tabloul lui Mendeleev. ci prin numărul celor care o înţeleg. ci se ascultă în tăcere. comitatul Pergolese.Editura Liternet 2003 descopăr în singurătate balsamul universal în stare să închidă rănile. ci o istorie a sensibilităţii omeneşti. Am încercat să-mi imaginez o lume în care creşterea nivelului de cultură al unui popor nu s-ar mai socoti prin numărul celor care fac artă. republica Beethoven. un învăţământ în care arta nu ar mai fi o dexteritate. Şi abia atunci. regatul Händel. ci cum se ascultă muzica. care trebuie cunoscută cu seriozitatea cu care se deprind legile fizicii. târziu. la orele de desen nu se desenează pompieristic. Am încercat atunci să-mi imaginez un învăţământ în care la orele de muzică nu se cântă în cor. profesorul de muzică al atâtor ani de şcoală nu încercase să ne înveţe nu cum se cântă. ci umilinţa fermecată de-a înţelege. ducatul Telemann. ci se învaţă privitul. nu orgoliul zadarnic de-a imita. a trebuit să învăţ singură să aud şi să ascult. să şteargă amintirile şi să umple crengile sufletului de flori. Ana Blandiana .

nu pălăriile extravagante ale crizantemelor mirosind femeieşte şi luminând picant straturile pasionale fluturând pene şi dantele vechi printre ifose târzii şi pudre reci. ale verii. plină de importanţă. poate înscrie riduri şi întipări zbârcituri. DIN CE E FĂCUTĂ O FLOARE? Din ce e făcută o floare? Nu potirul crinului. cât o gămălie vie. a schimbării la faţă. Din ce este făcută o floare de cais. aburul roz al petalelor dar prezent în fermitatea încopcierii pe ram. ci şi copilărească. nu fustele creţe şi înfoiate ale crăiţelor. cât un cap acrişor şi verde de furnică. fără să le spună măcar clipa. nu spre bujori şi gladiole. alcool parfumat şi volatil? Răspunde tu. nu emisferele grase ale hortensiilor. carnale mă interesează. şi peste câteva luni..Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . şi peste câteva săptămâni va fi fruct dulce. umflându-şi din umezeală şi umbră sânii mari în culori de bomboane şi piele de crisalidă care a renunţat să se mai facă fluture. mă urmăreşte în vis. din ce este făcută această actualitate pe care nu numai orice atingere. nu tot acest regn de făpturi intens materiale. sculptat cu eleganţă dintr-o materie senzuală. al caisei? Din ce e făcută o floare care în urmă cu câteva zile nu era decât o încăpăţânare vibrantă a crengii bătrâne. miracol al nesiguranţei în sine. explozie aiuritoare şi astenizantă. din loc în loc. fără hotar. dintr-o carne aproape animală. frumuseţe mereu în mişcare a lumii. întorcându-mă mereu nu spre dalii şi cârciumărese. în seriozitatea o floare de cais a cărei moarte chiar nu e decât plutire. căreia cu evidenţă plăcerea nu îi poate fi străină şi în care durerea şi vârsta. travestind încăpăţânat şi graţios fructul încă nemărturisit.. şi-al făgăduielilor inexplicabilă. de nemişcate buburuze verzui. fericire vrăjitoare. Oh. Din ce este făcută o floare. a corolei? Din ce e făcută pag 264 din 281 . chiar dacă măsurată numai în zile şi ore lungi. de nimic prevestită. nu tot acest popor de flori lumeşti. rotunde şi gata să plesnească sub misteriosul sânge care le umflă fără să le înveţe nimic. mustoasă.Coridoare de oglinzi orice mişcare mai bruscă a aerului o spulberă şi o întoarce în vis? Din ce e făcut aburul alb. strălucitoare. orbitor de materiale. voluptuoase. ci uitându-mă la crengile până acum câteva ore încă negre şi locuite doar. mai îndrăznind să spere încă o dată. capabilă oricând să se reîntoarcă incertitudine de arminden. zbor de fragmente colorate prin lumina dezvăluind deodată globul minuscul. iar peste câteva zile va fi fruct amar. mă întreb.

pentru că lada e neagră şi argăsită de fumul mai multor decenii. legate între ele cu capete de sârmă şi o cuşcă de câine amenajată într-o fostă afumătoare. desigur. o uşă solidă care contrastează oarecum cu aerul aproximativ şi fantezist al clădirii. cu tencuiala căzută pe alocuri. crude şi verzi. puţin scorojite. imens şi gol. depăşind cu mult clădirile şi copacii din jur şi având o asemenea măreţie încât e nevoie de un efort pentru a-l îngloba în peisaj şi a-l face să aparţină cuiva . o clădire ciudată.un garaj de găini eşafodat din lăzi de fructe. Cu o singură excepţie: chiar în calcanul casei. ca şi cum nu i-aş putea susţine privirea. dacă mă aplec puţin. cu un aer important care . din moment ce între toată această suprapunere de linii şi ochii obsedanţi şi ridicoli ai turnului. un turn bizar sub acoperişul căruia se deschide.oraşului sau naturii. iar mai jos. oarbe. Este vorba. deasupra golului.etalând zdrenţele ofilite adolescentine. ci de apartament. Se deschide este numai un fel de a vorbi. un geamlâc decorativ probabil. probabil. eu nu văd decât zidurile drepte. se deschide o uşă. în extrema dreaptă a acestui cadru. depăşindu-l. de curtea şi peretele din spate ale unei clădiri cu intrarea şi ferestrele dând într-o altă stradă. acolo unde ai fi presupus că se află podul. dar semănând încropit din plăci aglomerate şi foi de polietilenă. coboară în mai multe planuri întretăiate acoperişul spart şi cârpit din loc în loc cu bucăţi de tablă fixate cu aproximaţie sub ţigle şi pereţii scorojiţi arătându-şi pe sub tencuiala murdară circumflexă. mânjită în permanenţă de dungi şi pete de funingine.nu exclude deloc posibilitatea deschiderii. un salcâm zdrenţuit. şi un plop uriaş.Coridoare de oglinzi cărămizile în curs de măcinare. absolut inexplicabil în context. De la acest turn.ce-i drept . la o înălţime de câţiva zeci de metri de la pământ.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . câte un ochi rotund cu sprinceană atât de tare cu un ochi încât nu-l pot privi un minut întreg fără să clipesc. E o uşă frumoasă. chiar culoarea ruginei împotriva căreia luptă. deasupra etajului al doilea. având vocaţia umilinţei şi părând încă de la primii muguri ai primăverii îmbătrânit sau şifonat. purtând într-o parte. deasupra ramurilor salcâmului care parcă încearcă. pentru că ea stă închisă cu demnitate. în octombrie . o uşă pur şi simplu pag 265 din 281 ale frunzelor de anul trecut în plină primăvară şi frunze DE LA FEREASTRĂ De la fereastra mea se văd: două acoperişuri de tablă vopsită cu miniu şi având paradoxal. albă cândva. nu de cameră. sub ramurile unui oţetar mereu în contratimp . goale. fără să reuşească. mai pot să văd. spatele unei case cu mai multe hornuri. un castan rotat şi impunător. să o mascheze. paralelă. sau o mansardă. închipuind hărţi pline de precizie ale unor ţinuturi inexistente. iar câinele cu voce de bas şi urechi clăpăuge care o locuieşte are blana. un turn ascuţit terminat printr-un buzdugan caraghios dar nu lipsit de mister. pe fiecare dintre cele patru laturi. un coteţ . improvizată parcă.

caracterul normal. se vede de la fereastra mea. e salvat de misterul nonşalant Ana Blandiana . obişnuit. în locul absurd în care este plasată atât de inexplicabil. o zăresc. încropit şi promiscuu care al acestei uşi pe care. întregul univers. dacă mă aplec puţin.Editura Liternet 2003 normală al cărei insolit strident izvorăşte tocmai din naturaleţea cu care îşi păstrează. gata oricând să mă consoleze cu absurdul ei iremediabil şi împăcat cu sine.Coridoare de oglinzi pag 266 din 281 . lipsit de mirare.

numai de pământ. firicelele nevăzute care se fixează şi se pag 267 din 281 . cum aş fi putut să mă întind pe pământ. şi mă simţeam acasă. fără s-o fi bănuit măcar înainte. gata să prindă rod ale câmpiei. nevăzând nimic altceva decât pământ.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . în luciul mineral ai pământului. a merge mult. ca şi cum. descopeream cum trupul meu de carne şi sânge zvâcneşte fericit recunoscându-se. gata să se dezlănţuie. eram obosită. Mergeam tot mai greu. ca o enormă sămânţă. ca-n vis. paşii mi se smulgeau mai RĂDĂCINI A merge peste un câmp arat proaspăt. Cu cât creştea oboseala. seara cobora. mi se făcea somn. aşteptător. peste pământul rotund. poticnindu-mă. rotundă şi ea. şi mă simţeam bine. solidar cu pământul în acea atât de victorioasă tentativă de a mă răscoli. străbunii mei necunoscuţi şi atât de reali. cu fiecare elan de-a simţeau bine acolo.Coridoare de oglinzi într-o adâncă oglindă. apoi tot mai violent. până la genunchi. şi orizontul devenind perfect rotund. înaintam mai greu printre făgaşele greu dintre brazde ca şi cum ar fi scos. a merge până când simţi pământul urcând în tine până la glezne. Mergeam greu. şi mă gândeam ameţită. cu respiraţia simţită înnoitoare până în adâncul fiinţei. simţeam cum eu port în mine atomii lui veşnic hrănitori abia travestiţi în celule trecătoare de viaţă. să mă las să adorm. deodată. Pentru că sensul acelui efort al înaintării prin ţărână era sentimentul. a merge peste un câmp gol. mirosind neliniştitor şi adânc a forţă nedefinită şi a timp nelimitat. cu voluptatea oboselii din mers. a merge peste un câmp proaspăt arat. cu o acută plăcere. de a mă trezi. la început tremurător. cu vârfurile pantofilor izbindu-se mereu de culmile orgolioase ale brazdelor ajungându-mi aproape până la genunchi. iată un fapt cu adevărat esenţial. ar fi început să dea colţ şi să prindă rădăcini. cu plăcerea mersului. de a mă face să mă descopăr altfel. umed puţin. al înrudirii fiinţei mele nerăbdătoare de vară cu substanţa suspendată de aşteptare a peisajului. cu acea umezeală a umorilor profunde şi secrete. abia ascunşi. a merge mult peste un câmp de pământ. iar el poartă în sine. în timp ce trupul meu tot. ca merge mai departe. cu pieptul umflat de văzduhul prea mult pentru mine. iată o experienţă.

încât nu e cu putinţă să fie şi prost . 115. mai complete. Am început prin a încerca să mă exprim şi am sfârşit prin a mă lăsa. fără nevoia hârtiei . pe intransigenţă şi absolut. senzaţii infrafizice şi idei care să-şi poată permite argumentarea. fără chin. în timp ce arta. Suntem atât de aproape. când tânjesc mai mulţumeşte. exprimată. 113. scriu uşor.Coridoare de oglinzi FRAGMENTE (SPAIMA DE LITERATURĂ) 108. 117. când lipsa de concret a poeziei şi legile exhaustiv. fără nevoia de a îmbrăca un trup viu. Viaţa se întemeiază pe îngăduinţă reciprocă şi toleranţă. Ştiu poeme care-mi amintesc acele medievale veşminte păstrate în muzee. Ana Blandiana .îmi spun cu o ultimă speranţă. 112. Noaptea. Scriu atât de greu. şi să sufăr după poezia a cărei părăsire îmi apare deodată ca o laşitate şi o degradare. ceea ce e şi mai minunat. atât de suficient sieşi. Dar este destul să încep să scriu proză ca să descopăr uimită cum. încât nu mai simte dorinţa de a rămâne. Spaima de literatură. care să mă cuprindă 109. venite de la sine. Există momente în care scrisul versurilor nu mă sublimării ei mă stânjenesc: există momente în care simt nevoia unei construcţii mai mari. de mine însămi. mă îngheaţă şi mă duce uneori până la totala incapacitate de formulare. de discrepanţa rezultată din diferenţa de definiţie a celor două noţiuni. în vis. Este prea absurd ca să nu fie adevărat. Până nu de mult aveam conştiinţa clară că scriu aceea între viaţa şi arta cuiva există mereu după arhitectura unei cărţi definitorii. După primele două versuri.totul este atât de complet. complet nu înseamnă şi absolut. de meşteşug. atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare. 114. şi. existând orgolioase în sine. 116.Editura Liternet 2003 fie nici o legătură. rămân suspendată într-un fel de timidă şi încăpăţânată mândrie care mă împiedică să împlinesc deliberat ceea ce începuse de deasupra voinţei mele. fără să-mi treacă măcar prin minte că între cele două noţiuni s-ar putea să nu fiindcă cineva din adâncul meu îmi dictează cuvânt cu pag 268 din 281 . 110. cu spaime supranaturale. de potriveala vorbelor. încât între noi cuvintele nu pot intra decât asemenea unor icuri menite şi capabile să ne despartă. 111.

Editura Liternet 2003 cuvânt ceea ce eu trebuie doar să mă grăbesc să însemn sau. ca pe nişte urme misterioase. pe pământ solid.. îmi ia pur şi simplu mâna şi mi-o mişcă pe hârtie.de către mine a realităţii. pentru a mi le face astfel familiare. deşi ar fi fost exagerat să susţin că glasul acela eram chiar de sânge. Există veşnica lor interpretare şi reconstituire. ci un anume dispreţ. De fapt. Acum mi se comunicativ. acestea mă impresionează mai tare decât atunci când le-am văzut. pentru a mi le apropia. Dar asta pot să fac cu versurile oricui. să le aleg. al căror sens să fie numai realist. în fapt. aşa cum fac atâţia: “Ce păcat că nu ştiu să scriu. 120. încărcate de nedezlegate semnificaţii. dimpotrivă. pulsa între mine şi paginile mele. oare. ci. nu se mai oboseşte să-mi spună şi mie despre ce este vorba. dealtfel. Nu mă văd scriind: “El se aşeză la masă. Semnele. fără a dispărea cu totul. să le învăţ pe dinafară. devenit prejudecată.Coridoare de oglinzi zise. Mă cucereşte poezia în punctul în care logica ei mai păstrează semnele trecerii logicei celorlalţi.". dar fără a exista cu totul. decât realitatea nemijlocită. pare că acel cineva s-a mutat în afara mea şi. îşi turnă apă în pahar şi eu.iată. până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului şi se opreşte ţinându-şi respiraţia. pentru a nu înceta să vorbească. rândurile rămase îmi sunt astfel aproape necunoscute şi nu-mi rămâne decât să le recitesc. pentru ceea ce Eminescu numea “o istorie pe apă". Pentru mine poezia e o înaintare logică din cuvânt în cuvânt. nu trebuie să fie neapărat ale mele. Şi. ar rămâne de văzut. pentru epică. Ceea ce mă împiedică s-o fac nu este incapacitatea propriu-zisă. comportamente. 118. Şi. străin şi duşmănos aproape. din piatră în piatră. simt că se depărtează de adevăr. ar fi un adevărat roman". îmi vine şi mie să spun despre ceea ce trăiesc. Când povestesc anumite lucruri văzute. O numai reconstituire care. o legătură adevărată. nici nu am nici o clipă senzaţia că sunt ale mele. Mă impresionează mai tare redarea ..a existat. dacă urmează legile logicii. de o emoţie amânată care mă atinge mai târziu sau de o emoţie care mă atinge numai în momentul în care a devenit artistică (prin povestire)? 121. spuse. Nu mă văd descriind fapte. Uneori. ursuz şi ne Ana Blandiana . Acest pag 269 din 281 . Şi. rămânând numai o amintire frumoasă şi dătătoare încă de sens. E vorba. 119. faptele aproape că nici nu există. ca pe nişte amintiri de neînţeles dintr-o altă viaţă care . să mă chinui a crea condiţii acestui glas interior pentru a vorbi. nu ne mai putem îndoi . dacă aş şti sau nu să scriu. un sentiment profund de înrudire. Mă farmecă pictura în punctul în care figurativul lunecă în decorativ.

128. această efemeră. această realizare a golului de dedesubt. Nu am scris niciodată o poezie de dicteu automat sau de joc muzical şi întâmplător cu vorbele: gândul meu a fost de cele mai multe ori limpede. Textul născut astfel. Nimic nu e mai ciudat decât felul brusc. tristeţea. cu candoare. Într-un mod oarecum abuziv. însă. Am preferat întotdeauna cele din urmă. 124. 125.care îmi vine sau nu îmi vine în minte. În jurul artiştilor adevăraţi publicul se strânge iritat de viziunea criticului asupra sa nu mai mult decât are această emoţie bruscă în faţa hotarului asumat. ca să nu pag 270 din 281 . 126.întotdeauna deformantă . aşa cum literatura se inspiră din viaţă. iar mesajul meu se voia întotdeauna explicit. logicei mele omeneşti îi sunt şterse contururile şi multiplicate sensurile.Coridoare de oglinzi Gravitatea. maladiv. ci martorul lumii prin care trece. în care. mai revelatoare decât continuarea inconştientă a drumului pe deasupra prăpastiei. Nu cred că există pe lume curaj mai mare decât acela de care are nevoie un scriitor pentru a-şi citi pagina scrisă în ajun. sau poeziei neîmblânzite încă de cuvânt. nemărginita uimire în faţa durerii care se citeşte acolo? Asta este ceea ce am vrut întotdeauna să exprim în poezie.uneori fără nici o importanţă . aparţine în cel puţin egală măsură fazelor lunii.Editura Liternet 2003 moment este totul. 123. fără voia mea şi dincolo de mine. lumea ar fi arătat cu totul altfel. Ana Blandiana . 122. Această neserioasă. Cu cât trece timpul. suferinţă. 127. dar mereu repetată tragedie îmi nimic. dar atât de reală face viaţa fărâme din care nu se leagă. Critica inspirându-se din literatură. în afara paginilor. observ cum. Dacă ar fi fost creată de scriitori. în faţă.pe care scriitorul i-o pune. sau cine ştie căror alte misterioase forţe ale universului. eu. pot să trec de la cea mai neagră deprimare. scriitorul are dreptul să fie dreptul realitatea să fie iritată de oglinda . scris de mâna mea. la cea mai transparentă beatitudine. Aţi văzut vreodată ochii unui copil bolnav? miraculosului întrebările fără răspuns din care se naşte în cum se strâng palmele rotunjite în jurul flăcării. acest text final poartă numele meu. un farmec neintenţionat şi uneori neînţeles se insinuează în vorbele care încep să dea mai mult decât le dădusem. scriind. şi totul legat de o frază . această oprire. Scriitorul nu este creatorul.

135. dar orice drum îmi propun. cât Ana Blandiana .Coridoare de oglinzi 132. Nu ştiu inventa nimic. ca o lunecare continuă pe unul dintre acele diabolice tobogane de bâlci numite montagne russe şi formate din mereu repetate coline şi văi. încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea. o moarte artificială nu e mai puţin definitivă decât una firească. Ar trebui poate să fiu jignită de această dependenţă totală de forţe pe care nu le pot in fluenţa. 131. sunt numai poet. În literatură n-am ajuns niciodată acolo unde voiam. La urma urmei. dar mă simt fericită şi mândră ca o doamnă de la curte căreia regele i-a dăruit un copil. nu le împiedică să provoace ameţeală. de aceea rândurile mele nu-mi aparţin şi mă mir de ele. abia suportabilă. Nemurirea nu este decât o moarte care nu se mai termină. ci altcineva scrie prin mine lucruri la care eu nici nu m-am gândit şi pe care nici nu le bănuiesc cu o clipă înainte de a le scrie. De când mă ştiu îmi vuieşte capul de idei despre cum unul de a muri. false şi exagerate în egală măsură. 136. dar se şi amplifică. Nu sunt scriitor. încât până jos nu mai ajunge decât un ecou nins de cenuşă şi întors spre înalt .aproape o muzică. nici sentimentul că m-am supus de bunăvoie extravaganţelor şi derizoriilor lor suplicii. 129. Senzaţia ciudată şi paradoxal flatantă că nu eu scriu. Şi nu pot să mă laud c-am îndrăznit măcar să sper vreodată că îndoielile mele în faţa paginilor scrise vor avea cândva sfârşit. comedie a încrederii şi descurajării. Scrisul nu este atât un mod de a supravieţui. un vers. pe care o trăiesc fără oprire. ca şi cum calea lor . un fel de a muri fără încetare. şi le spre litera de plumb n-ar fi trecut prin capul meu. poate să însemne totul sau pag 271 din 281 134. Încerc în faţa propriilor mele pagini atâtea îndoieli şi atâtea certitudini care nu numai că nu reuşesc să se reducă între ele. E o întreagă. dar pe care nici conştiinţa artificialităţii lor. de cele mai multe ori mai bine decât aş fi dorit sau aş fi putut eu cu bună ştiinţă. Nu ştiu decât transcrie ceea ce trăiesc. până când nu mai poţi înceta vreodată să mori.Editura Liternet 2003 fie stinsă de vânt. 130. privesc cu o bucurie străină şi surprinsă. aş vrea să scriu. negându-se una pe alta. nimeresc în alt loc. Se vorbeşte atât de mult. mai departe sau mai aproape. Poetul e o prăpastie în care cad cu vuiet durerile lumii şi în cădere se dezintegrează şi ard. Un cuvânt. secundă de secundă. 133. spaime şi rău.

nu fac nimic mai concret. eleganţi sau peticiţi. fulgerul revelaţiei. Indiferent în ce stare l-ai privi. dar. în diverse limbi de pe pământ. nu-mi creez numai obligaţia de a mă exprima. 138. spâni sau bărboşi. . indecentă. pur şi simplu există. verificabil. Acest adevăr stă la baza perceperii poeziei şi a artei în general. numai pentru că nu-mi amintesc cuvintele de care am nevoie. aroganţi sau umili. “nepoetică". ci şi pe aceea de a exista pentru a fi exprimată. toţi acei oameni graşi sau slabi. cuvinte clinchetitoare de argint. Citit într-o stare măreţia şi extrema fragilitate a artei. neschimbat în intensitate. susţinând o conversaţie mă trezesc spunând alte lucruri decât pe cele pe care le-am intenţionat. un măr este un măr. aproape insuportabil. Aceeaşi capacitate a unora de a naşte şi a celorlalţi de a fi totuşi mai importanţi. Creându-mi obligaţia de a scrie săptămânal. ea nu are nevoie nici de marmură. la acel festival literar de pe ţărmul straniei mări din nord. născând alte sensuri necredincioase mie. cel mai mare poet este ridicol. nici de vopsele. fără rost. nu este ridicol. cu un sens puţin diferit tot aşa.Coridoare de oglinzi 141. afectaţi sau boemi. Gândul.Editura Liternet 2003 nimic în funcţie de starea sufletească. scriind. Deosebirea dintre a fi îndrăgostit şi a iubi este deosebirea dintre talent şi geniu. nu fac decât să alăture. în schimb. Problemă la fel pag 272 din 281 masochismul pe care o asemenea credinţă îl presupune . de altfel. Nu este sublim. 143. Aici stă 137. 139. 140. de liniştea mentală a celui care citeşte. Piatra filosof ala a artei ar fi să poţi fixa. Ana Blandiana . prin însăşi esenţa sa. nici de tuburi scumpe de orgă.că poziţia scriitorului faţă de critic seamănă până la ridicol cu aceea a femeii faţă de bărbat.. îmi vin în minte altele. Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors. înalţi sau scunzi.câteva sute strânşi acolo. fidele numai frumuseţii adesea străine. Iată o artă cu adevărat modestă. sunt numai poeţi. blonzi sau bruni. un şurub este un şurub. nimic palpabil. nu pot urma niciodată cu exactitate un plan (nici nu mai încerc. O opţiune pe care numai misterul ei visceral o mai apără puţin de dezvăluirea totală şi. că toţi acei oameni . Aşa cum într-o limbă pe care n-o ştiu prea bine.. ea nu are nevoie decât de secolele în stare să aleagă argintul de staniol. Am considerat întotdeauna cu tot 142. Literatura e opţiune şi deconspirare. să mi-l fac) pentru că intenţiilor mele dornice să se materializeze în frază li se substituie alte cuvinte decât cele pe care le vroiam eu.

Editura Liternet 2003 de greu rezolvabilă ca şi aceea a păstrării energiei solare din zilele calde în cele reci. Eram un miraculos aparat funcţionând cu energie onirică: descoperisem de fapt un perpetuurn mobile. Desigur. În acea edenică transă a scrisului. Clarviziunea artistului trebuie să vadă nu numai mereu ciudată. Un altul care numai în clipele de mare pag 273 din 281 . Am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele. la umbra. perfect inteligibile fiecare.oricât de ilicit şi chiar cu riscul de a sparge oglinda liniştită a artei . din anumite unghiuri. atât de simplu. se descoperă figuri de sfinţi. dar lipsită de determinări.asemenea lui Leonardo . din nori. printre rândurile lungi şi logice. igrasii adânci şi de nevindecat. Întotdeauna am crezut că frumuseţea este asemenea apei circulând în natură şi că. Şi mai există misterul în stare să palpite dincolo de senzaţia celorlalţi că au înţeles totul. în minunata ei rotire. Şi totul se refăcea de la sine în vis. ceva mai indiferent la clipă şi chiar la timp. . Apoi mă trezeam şi continuam să transcriu materia pe care o acumulasem şi care se putea..chipuri în petele de umezeală de pe zid.cât mai multe elemente concrete. 147. Dacă n-ar fi apărut insomnia. Există poeţi care refuză să comunice şi alţii care rămân secreţi chiar în cadrul comunicării.. pentru a-l face roditor. de a participa într-un fel la istoria pe care o străbat. asemenea acelor pereţi de mânăstire medievală pictaţi cu peisaje în care. ciudat. din animale. există în scrisul meu un anticorp care elimină cu de la sine putere prea strânsa legătură cu istoria. pentru a trece . sentimentul prezenţei altuia în lumea înconjurătoare. ci şi. 148. Dar. să cadă. autonome şi diferite. Scriu proză cu o anumită mirare. ca pe un al şaselea simţ. 150. Altul mă priveşte din pietre. îmi spune că totul se întâmplă astfel spre salvarea mea. artistul este doar norul căutând pământul din care sa înălţat şi asupra căruia vrea. a întrebării “Ce caut eu aici?". regenera. 145. din plante.Coridoare de oglinzi 146. adormeam. Poezia este cea care mi-a dat. dar ceva mai adânc şi mai nepasionat din mine. în strălucitorul machiaj al aparenţelor. m-a adus. 149. Ana Blandiana . Din toate suferinţele din jur transpare în pagina mea numai suferinţa în sine. Disperată şi umilită. o suferinţă cotropitoare. numai nevoia de a spune adevăruri. de câte ori mi se întâmpla să nu mai am nici o idee. 144. fac tot ce pot pentru a fixa.

152.Editura Liternet 2003 oboseală se numeşte Nimeni.în cele din urmă . Asemenea unui coşmar. faptul de a scrie de la frază la frază. Doamne. Nu-mi doresc decât să mă mut cândva definitiv acolo.că s-a închegat ceva unitar. diferit în mod esenţial de intenţia cu care începusem scrisul. o perdea de metal cu buline de gol prin care pot să privesc din când în când (când scriu) dincolo. de a nu cunoaşte decât paragraful următor şi de a vedea totuşi . dacă Homer avea dreptate când credea că zeii urzesc nefericiri pentru ca generaţiile viitoare să aibă ce cânta! Ana Blandiana . 153. Între mine şi scris se ridică un zid de fier cu ferestre rotunde. dar nu am nici forţa de a mă rupe definitiv de aici şi nici siguranţa că farmecul nespus al paradisului întrevăzut pe furate s-ar mai păstra atunci când i-aş fi locatar. 151. ce de cântece vor răsuna în veacurile de după noi.Coridoare de oglinzi pag 274 din 281 . interesant dar străin.

sau loan. dimpotrivă. în faţa căruia am rămas minute lungi încercând să-i înţeleg zâmbetul supravieţuitor şi încercând să înţeleg dacă. trotuarele late. cetate de scaun. De fiecare dată rezultatul a fost eficient nu numai pentru situarea realistă a subiectului într-un cadru comparativ mai general. pereţii vedea.Coridoare de oglinzi împodobiţi cu abia schiţate ornamente pe care betonul zidurilor le-a împrumutat de la lemnul porţilor şi de la smalţul de pe oale. poşta. fără să fi ştiut nimica despre ele înainte. sau oraşe. bisericile minuscule pierdute în fundul unor curţi aproape gospodăreşti. cea care priveam. sau monumente româneşti.atotînţelegătoare şi totuşi ştirbite de veacuri.în ochii lui Neagoe Basarab. vizitând muzee.tribunalul. original. văzut pe alte meridiane şi în alte contexte. Constantin Brâncoveanu. recunoscătoare pentru umanişti cu aceeaşi privire . păstrat viu din fresca aproape ştearsă a secolului şaptesprezece. vitrinele largi. sau Stan . dispus mereu să nu mai lase loc judecăţii şi îndoielii. acest atât de ştiut pe de rost decor al unei revolute poezii. această atât de teoretică. ci pag 275 din 281 martiri. ci şi pentru propriul meu echilibru emoţional. Mi-am amintit de această terapeutică a admiraţiei hoinărind într-una dintre rarele zile idilice ale acestei primăveri pe străzile necunoscutei Târgovişti. fără a fi rupt de tradiţie al oraşului. în . acel obraz de înger pictat de Constantin .în acelaşi timp naivă şi subtilă . Petru Cercel. în sclipirea totuşi gravă a ochilor nestinşi. ci şi a mea. ascunzând în seriozitatea credinţei lui un zâmbet care se citeşte. şi mai ales Biserica Domnească. în unghiul totuşi nemişcat al gurii. Totul mă emoţiona: şirurile de arcade cu sensul pierdut: pivniţele boltite peste portrete de voievozi nevoind să renunţe . Iar atunci când am răspuns da a fost ca un examen trecut cu strălucire. cu orele serii strigate din secole lunecând încă rotund în jurul crenelurilor care nu mai apără nimic. Turnul Chindiei. Totul mă emoţiona: fostele case boiereşti înecate în meri înfloriţi şi-n spuma liliachie a mălinilor. cum mi s-ar părea dacă aş fi străin şi. pentru mine. limpede încă şi dezlegător de taine. văzându-le pentru prima oară. instituţiile copilăreşti impozante ale vechii provincii .Zugravul. cu acel obraz de înger umbrit. ca o mare bucurie şi ca un mare succes nu numai al zugravilor brâncoveneşti. m-ar fi emoţionat la fel. dar încăpăţânate încă într-o demnitate O ORĂ LA RUINURILE TÂRGOVIŞTEI M-am gândit adesea. gata oricând să înlocuiască întrebarea prin lacrimă şi răspunsul prin oftat. acel obraz de o mare puritate .Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . aş citi numai ghidurile şi pliantele care le explică. Totul mă emoţiona. sau loachim. centrul nou modern fără a fi stereotip.a liniei. nu numai al şirurilor de voievozi plătitori şi fiecare strop de admiraţie pe care reuşeau să mi-l smulgă. primăria. cum mi s-ar părea ele dacă le-aş străinătate sau. cu straturi de flori şi cişmea pe locul fostei fântâni.

Coridoare de oglinzi pag 276 din 281 . decât să pot respecta.Editura Liternet 2003 şi a mea. cea care nu ceream decât să nu trebuiască să mă îndoiesc. Ana Blandiana .

fără să fi avut până atunci măcar bănuiala că fusesem oarbă. iar eu îi sunt unicul. şi mai ales cu un destin în desfăşurarea căruia eu. să o smulg sau nu din pământ. şi în ziua următoare gămăliile se înălţaseră pe creştetul unor fire de aţă vii. firav şi triumfător. un om care s-a emoţionat vreodată de colţul ierbii facă rău unei fiinţe. Pe pământul negru descopăr mai întâi nişte gămălii verzi abia ţinând de fiinţă. înscrise în aproape invizibila sămânţă pe care eu am ascuns-o în ţărână şi la viaţa misterioasă a căreia asist uluită ca la cel mai palpitant şi fascinant spectacol. ar fi devenit transparenţi. toate acestea au fost prestabilite mult mai de mult de legile imuabile. de mine depinde. pag 277 din 281 Mă scol dimineaţa şi mă duc în grădină să văd cât au ieşind. simbolică aproape.transformare mi se pare un fragment de miracol. şi peste încă o zi firele reuşeau să ţină dreaptă în aer câte o frunză. mai crescut aripile verzi ale seminţei zburând prin verbul a fi şi mi se pare că văd cu ochii mei celulele înmulţindu-se şi am sentimentul că spectacolul la care asist se petrece pentru prima oară pe pământ. lăsând privirea să pătrundă fermecată în mereu alte şi alte încăperi. dar nu de mine depinde ce fruct va face vlăstarul acela de viaţă vegetală. faptul de a fi firească poate ceva mai miraculos decât naturalul? Mi se pare la fel de minunea naşterii unui măr. peste o săptămână sau două. o frunză adevărată. care va fi culoarea şi mărimea. greutatea şi mirosul lui. s-a făcut deodată mai mare. oare. defecte şi calităţi. teoretică. Şi oricât de naiv şi arbitrar poate să sune ceea ce spun. şi. apoi tot mai zimţată. desigur. gustul şi forma. Oamenii încep să se împartă pentru mine în cei capabili şi în cei incapabili de a se pătrunde de acest miracol. Lumea s-a îmbogăţit deodată nemăsurat. să o calc sau nu în picioare. chiar şi nevegetale. de a face la rândul meu adepţi.cât de imperceptibilă . Mă scol dimineaţa şi mă duc în grădină să văd cât a mai crescut şi orice . cel ce o contemplu. simt nevoia de a propovădui. din ce în ce mai specifică. şi. ca şi cum nenumăraţi pereţi. Este ca o convertire la o religie nouă. gălbui. cum mi s-ar părea ciudat să descopăr că văd. desăvârşirea plantei să fie miracol? Există MIRACOLUL Mă scol dimineaţa. pentru că nu cred că un om care a pătruns cu adevărat sensul adânc al transformării unei seminţe în plantă. capabilă să dea extaze şi să producă iluminări. opaci până acum. fără a fi emoţionată de taina ciudat că ani de zile am putut să trăiesc fără a mă mira de ieşirii din sămânţă. şi mă duc în grădină.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cu aspiraţii. sămânţă aproape invizibilă pusă cu îndoială în cuibul umed de ţărână dăduse naştere unei plante complete. ca orice neofit. să văd cât au mai crescut. Pentru că. poate fi în stare să . Pentru că. nu mai pot interveni decât samavolnic. din pământ. tot mai concretă. cu însuşiri şi pretenţii. nu cred că există o mai revelatoare clasificare. rotundă la început.Coridoare de oglinzi împiedica.

Coridoare de oglinzi pag 278 din 281 .Editura Liternet 2003 fermecatul. privilegiatul spectator. Ana Blandiana .

valorăm numai atâta cit iubim . sentimentele săgeţi şi în timp ce inventam bomba cu hidrogen iubeam şi uram aproape la fel. În timp ce inventam roata şi în timp ce inventam mereu aceleaşi şi numai câteva. ne răzbunam şi invidiam în forme abia racheta interplanetară. Ce era cruzimea celui înarmat cu securea de silex faţă de cruzimea purtătoare de submarine şi rachete teleghidate? Inteligenţa noastră nu a ştiut să evite dezastrele. Şi atunci.preţul salvării noastre se socoteşte în unităţile ele măsură ale dragostei. aşa cum cantitatea de energie modificate.Coridoare de oglinzi existentă pe pământ este limitată. Şi aşa cum savanţii se încăpăţânează să caute surse noi de energie. sufeream de aceeaşi singurătate nevindecată mereu. chiar dacă de-a lungul mileniilor au reuşit să se îmbrace în cauze nobile şi mari idei.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . cantitatea de iubire existentă în noi poate că nu e infinită. dar a ştiut să le mărească dimensiunile şi să le facă de neîndurat. ca şi în epoca de piatră. ce poet este oare destul de optimist ca să spere că va descoperi în SURSE NOI DE IUBIRE Inteligenţa noastră este nelimitată. ne era dor şi visam fericiri la fel de greu de atins. lipsa de dreptate şi lipsa de logică rănesc cu aceeaşi cruzime. cui foloseşte că aventura existenţială a traversării mărilor a fost înlocuită de plictiseala câtorva ore de avion şi voluptatea purificatoare a muncii de angoasa supravegherii unor ameninţătoare maşini? Acum. Setea de putere şi setea de dragoste. Şi. În timp ce inventam arcul cu sufletul nostru surse noi de iubire care să ne împiedice să dispărem în întuneric şi frig? pag 279 din 281 . Avansul spectaculos al inteligenţei nu ne-a apropiat cu nimic de fericire pentru că sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic.

egale.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . oricât de pierdută. Dar banalului adevăr că viaţa e luptă i se adaugă. descoperirea că lupta e viaţă şi vii. În cei patruzeci de ani de lupte ai lui Ştefan cel Mare împotriva turcilor intră cu străluciri egale victoria de la Vaslui şi înfrângerea de la Valea Albă. mi se pare de fiecare dată întăritoare în sine. generatoare de aureole şi sensuri.Coridoare de oglinzi ea. s-ar putea solda şi.faptul că ai purtat-o sau felul în care s-a terminat. sentimentul luptei era mai puternic şi precumpănitor asupra folosului cu care luptă . De fapt. “O luptă-i viaţa"? Cine n-o ştie de la şcoala primară? MAI IMPORTANT M-am întrebat adesea ce este mai important într-o Şi. esenţială rămâne încordarea de a fi participat la ea. nici n-am fost vreodată în stare să deosebesc net o înfrângere de un triumf. indiferent de soluţia încleştării. înfrântul. biruitorul. De fiecare dată. oricât de dezastruoasă. de fiecare dată. nu există luptă zadarnică. plătită că trebuie să dovedim fără odihnă. De altfel. lupta. Mai mult: există în mine un plan în care înfrângerile nici nu ajung decât sub forma unor raze lungi. clipă de clipă. că suntem pag 280 din 281 . de fiecare dată am ajuns la concluzia că. Ion Vodă cel Cumplit. mândria de a fi luptat şi tristeţea de a fi trebuit să lupt. o luptă reprezintă un câştig şi o victorie asupra propriilor spaime. important rămâne curajul de a fi luptat. totul era înlocuit de acel amestec ciudat în care se topeau. o suferinţă te îmbogăţeşte sufleteşte. şi Mircea cel Bătrân. N-am regretat nici o înfrângere. Amintirea luptei. tonică prin simpla sa existenţă. aşa cum nu există suferinţă zadarnică. N-am regretat nici o înfrângere. scump cu laşităţi şi umilinţe. îşi înscriau în istorie cu egale litere lupta şi suferinţa. indiferent de sfârşitul luptei. biruitoare sau nu. odată încheiat totul. cu riscurile şi pierderile ei. oricât de fără speranţă. oricât ar părea de ciudat. Oricât de neagră.

totuşi. care intervine în cursul transformării vieţii în cuvânt şi face . greu de susţinut. ce profanare să modelezi în fraze efortul îngeresc al unui zbor! Desigur. împăcării cu sine şi cu lumea a unei seminţe încolţind? Am crezut şi una şi alta. Când am trăit tremurând de încordare. tot ce crezi. ce manie să scrii fără încetare tot ce vezi. fără să mă întrebe.Coridoare de oglinzi mereu nenumite. am optat mai întâi pentru cuvânt şi apoi pentru bobul de rouă. Sau poate că şi această opţiune nu este decât o pag 281 din 281 . în ea.aşa cum în pictură naşte pe pânză viziuni pe care nu le bănuia nici realitatea modelului. o ÎNCĂPĂŢÂNATA ILUZIE Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris. chinuitoare iluzie. ce blasfemie să transformi în cuvinte un fulg de zăpadă. şi poate chiar necredincioasă ei. în timp ce fulgul se mistuie. capacitatea ei de a lupta şi de a transforma sufletele şi orânduielile. această prelungire slab foşnitoare.cuvântul scris să asculte de legi pe care eu nu le cunosc şi nu le aud.a cuvântului desenat din litere moarte. cuvintele. Mie frumoasă decât viaţa. Astfel apare o realitate pe care nu pot s-o determin. Dar să fie oare mai preţioasă această veşnicie uscată. am pretins nu-mi mai rămâne decât să optez între a trăi şi a scrie (poate că toţi au fost obligaţi să opteze astfel). a unei participări? Să fie de preferat durata – nesfârşită . pieritoarei secunde de acum? Şi chiar puterea schimbătoare de forţe a frazei. nici ştiinţa artistului . totuşi. zborul sfârşeşte. poate fi preferată liniştii fără hotar a unui fulg care cade. Iar dacă m-a cutremurat şi m-a supus cu adevărat ceva. şi. mai realitate care mă cuprinde.Editura Liternet 2003 Ana Blandiana . a fost descoperirea acelei forţe netrecut. şi am fost la fel de convinsă că nu am dreptate de ambele părţi ale liniei de şi puterea de a povesti ce-am trăit şi m-am mirat când mam surprins povestind întâmplări pe care nu reuşisem să le trec înspre viaţă din somn. duşmane. trece. şi. tot ce-ţi trece prin cap! Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris. decât timpul limitat şi plin al unei priviri. frazele rămân. renunţând la încăpăţânata iluzie că aş putea să împac cele două minuni ultimă. decât tensiunea vie. miraculoase şi pline de taină.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful