Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper 2. Fondatorii sociologiei 3. Principalele perspective şi abordări în sociologie 4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton. Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687, avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă 2

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi. Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Întro scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu. Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3

Pentru Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda. unul al credinţelor profunde şi nonraţionale în copilărie. reprezenta pentru el tocmai această legitate universală. Evident perspectiva sa este una evoluţionistă. fără ajutorul nici unui instrument tehnic. de stadiul metafizic şi în final de ultimul stadiu. la maturitate. este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare. unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final. cel al gândirii pozitive. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o fizică socială. inclusiv de exemplu descoperirea unei planete. consacrate deja în fizică. Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere. care a şi fost numita aşa. a omului şi a cunoaşterii în general. Evoluţia societăţii. forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. într-o asemenea manieră. care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii. Dar chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii. legea celor trei stadii. hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice. evident 4 . ci mai degrabă postula acest model. Este vorba de stadiul teologic. este vorba de Neptun. ci doar cu ajutorul creionului. ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică. pentru ştiinţele sociale. Trecerea prin cele trei stadii. la propriile domenii de investigaţie.facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor. Evident Comte nu demonstra. mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere. este aceea a sociologului francez Auguste Comte. cel puţin ca moderni. fiind una care trecea prin trei stadii universale. implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria universală destul de uşor. unul pozitiv. care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii. este vorba de măsurarea fenomenelor. aşa cum există o lege universală a mişcării corpurilor. ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea.

ele cresc. aşa cum s-ar părea la prima vedere. De biologism însă da. care sta pentru ştiinţă. mulţime. Unul celebru. deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. societate şi grecescul “logos”. Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german. Modelul biologist al lui Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent teoretic. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai constituie însă fizica. Societăţile se comportă asemănător unor organisme. El este primul care propune un model al construcţiei 5 . Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte. în cizelarea propriei teorii. În fapt. şi pe care o va considera regina ştiinţelor. mai dezvoltate. se dezvolta. de la latinescul “socios”. consacrată şi omnipotentă în epocă. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie. trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi. deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. demersul pare să se repete. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. Este vorba de Karl Marx. sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. îmbătrânesc chiar. la fel ca la Comte. pentru Spencer. mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate. prea simplă pentru un domeniu atât de complex. De fapt. populaţie. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. Un al doilea moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer. trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă. În fapt. Aparent. Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi cumva se apropie mai mult de natura socialului. datorită domeniului său.socială. atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o paradigmă culturală evoluţionistă. Aceasta pentru că el este un barbarism. însă nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. Este drept că ulterior. El pleacă din acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie. lucrare apărută în 1859. Societăţile evoluează asemănător speciilor. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al secolului XIX. întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite. cea mai complexă dintre toate.

Evoluţia socială este în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase aflate în relaţii antagonice. În esenţă este vorba însă de conflictul de clasă. pe care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel. Simpla 6 . ci cu unul pur social. în societate. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective. Nu mai avem evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic. adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. dar şi natura. formaţiune social-economică. acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. conceptul de forţă. însă nu poate fi postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea. el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui alt gânditor german.teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. El este autorul sociologiei interpretative. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. Este nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. Marx utilizează însă în continuare. Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste. are şi ea o dimensiune evoluţionistă. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie. Natura antagonică a relaţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Deşi teoria sa. El renunţă chiar la conceptul de societate. şi oarecum în aceeaşi manieră. Este vorba de Max Weber. adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune. Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia. pentru el. este caracterizată de un mod de producţie. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. ca şi predecesorii. el este revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. Fiecare societate istorică. Abordarea sa este una economică. deci care se află în conflict. a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. ca şi predecesorii săi. ca şi cel de lege. Deşi se aproprie de social. aceasta deoarece. care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de formaţiune social-economică. la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul.

adică între clasa proprietarilor şi cea a 7 . Istoric. aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. primul astfel de model. şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. prezentat deja. este vorba de conflictualism. Pe de o parte este vorba de abordările obiective. Weber porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic. Este centrală ideea de evoluţie. aparţine abordărilor obiective. parţial însă şi Marx propun modele evoluţioniste. cât evoluţia acesteia. fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în cauza. Cu toate acestea. o a doua din punct de vedere istoric. de a constitui această ştiinţă. adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea. Principalele perspective şi abordări în sociologie O dată cu Weber. Şi Comte şi Spencer.observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare lucru. însă în cadrul modelului sau nu. cantitativiste şi este evoluţionismul. considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie. de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare la viaţa socială. Pornind de la subiecţi. care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială. dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a societăţii. aşa cum am menţionat deja. Şi pentru Marx societăţile evoluează. Karl Marx este fondatorul unei alte perspective. La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. lansate o dată cu modelul propus de Weber. iar pe de altă parte este vorba de abordările interpretative. Dacă Comte refuza indivizii cu totul. Se intră astfel într-o nouă etapă. Este vorba de anumite modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice.

Merton. ci şi 8 . a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din acel secol zbuciumat. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor. Două dintre acestea. nu mai contează chiar istoria ca atare. care a fost propus prima dată în studiile lingvistice. ca tip de abordare interpretativă. ci cel mult de disfuncţionalităţi. au avut o cariera cu mult mai semnificativă în ştiinţa socială. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua jumătate a secolului XIX. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din modelul sau. iar mai apoi în antropologie. În fapt. care însă nu pot fi dominanta vieţii sociale. pe de alta parte. singurul sociolog semnificativ istoric. din realitate. El a fost contemporan. Nu mai putem vorbi de conflict. În realitate. o soarta asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. totul fiind reductibil la aceste două concepte. Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german. conflictualismul nu a avut după Marx un impact deosebit în sociologie. care aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. iar pe de alta de Robert K. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol. o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons. nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii. Este vorba pe de o parte de funcţionalism. sau structural-funcţionalism. Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii. este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. cumva la fel ca şi predecesorii săi. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură. în secolul XX. a fost martor la marile mişcări ale anului 1848. Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt neomarxistii. ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului. Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale.neproprietarilor de mijloace de producţie. cu Revoluţia franceză din 1830. Acest tip de conflict fundamental. deşi copil. aparţinând celor două mari tipuri de abordări. care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile. Marx nu face altceva decât să se inspire. aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism.

chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă. mai târziu. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii sociali. şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului. în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”. este vorba de o construcţie subiectivă care determină un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. oarecum în doi timpi. la R. ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. Lucrarea sa fundamentală “Mind. Istoric cel puţin. care dă şi un conţinut mai 9 . În acest sens. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer. indiscutabil. Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune. Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie. dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală. acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită. “Teoria sinelui oglindă”. Merton. anii ‘20-’30 ai secolului trecut.prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din temele pe care le vom trata. fără a fi astfel în realitate. ideile lui Weber. Adevăratul creator al interacţionalismului. perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni. mai mult decât atât. însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă. atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. este însă George Herbert Mead. cel care propune o teorie consistentă de tip interactionalist. În vremea respectivă. aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru ca a fost făcută. iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin interesant. care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei. Este vorba de interacţionalism. ilustrativă este legea lui Thomas. lege care mai este denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală. al doilea precursor important al interacţionalismului. potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi. Pentru Cooley. să spunem. Cu alte cuvinte. speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului. înaintea funcţionalismului s-a impus. Sunt preluate. Mead a trecut relativ neobservat. o altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului.

Nu putem încheia acest capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. ci şi de cunoaşterea obişnuită. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. cel care propune primul curs universitar de sociologie. definindu-i în primul rând natura comunicaţională. Atunci când vom vorbi despre comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest secol. la începutul secolului XX. de sociologul francez Emile Durkheim. în anii ‘20 în SUA. Este astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă. Este clar că de la un sociolog la altul. reprezentată de R. Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic. alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă. la nivelul oraşului. iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. este vorba de “Sinuciderea”. Şcoala de la Chicago. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America. lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania. şcoala care propune considerarea oraşului ca laborator social. Primul este marcat. Este vorba chiar de statutul de ştiinţă. dar şi prima lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice.precis ideii de interacţiune. specifică filosofiei.Park şi…Sumner. Pentru a vorbi de ştiinţă socială nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de filosofia socială. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. Pe parcursul diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza. de cunoaşterea comună sau a simţului comun. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren. care este şi astăzi.E. este necesar să asumăm şi o altă diferenţă. 10 .

iar dacă cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu. de instrumente de măsurare.Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. de care nu aveam nevoie. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice. de interesele pragmatice. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice. cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. de preferinţele şi atitudinile acestuia. de metode şi tehnici. sistematică şi acumulativă. Cunoaşterea comună este subiectivă şi 11 . indiscutabil. Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi diferenţiază de cea comună: a) Se bazează pe evidenţe verificabile. percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva. Să ne gândim doar la banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi. de nevoile imediate ale subiecţilor. adică întotdeauna aici şi acum. c) Este precisă. pentru a avansa real în cunoaşterea lumii. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice. o mult mai mare precizie. d) Este obiectivă. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna nemijlocită. un caracter înalt cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul acestui tip de cunoaştere. Ea nu se poate desfăşura altfel. ştiinţa a propus prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere. Cu toate acestea. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. numai că în acel caz este vorba nu de principii logicraţionale. ci de interese pragmatice. “hic et nunc”. de experienţă. cât şi a celei sociale. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. b) Are un caracter mijlocit. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în cunoaşterea comună. constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva. cea ştiinţifică. sau ne amintim vag de două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi.

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE 1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori? 2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie? 3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială? 4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună? 5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX? 6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei? 7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12

Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Măsurarea şi scalarea 2. Eşantionarea 3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare sau ierarhie. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie, care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie 14

pentru că estimează. a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii. şi nu de volumul populaţiei.3 %. Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din eşantion. adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. Este evident că limita devine 0 doar intr-un singur caz. La un eşantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/. La cursurile de statistică şi de metodologie vor fi prezentate şi detaliate aceste aspecte. Pentru un eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/. de care am vorbit mai devreme.5%. Aceste limite ale estimării sunt date de regula în sistemul +/-n%. aceeaşi variabilă. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru. există şi metode calitative de cercetare. Alături de acestea. în anumite limite de încredere. Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia României fie pentru populaţia Chinei. poartă numele de estimaţie. metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate. măsurată la nivelul eşantionului. valoarea parametrului. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). ci evaluarea lor. aţa cum o să vedem. Metodele cantitative sunt însă pe de departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe. adică valoarea unui anumit parametru este cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. Cu alte cuvinte legile statistice. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar pentru un anumit grup de metode de cercetare.aleatoare. a) Ancheta sociologică b) Observaţia 15 . atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei.

spre deosebire de grila de interviu. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. şi care este confundat adesea cu ancheta. iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public. mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. Este vorba de procedeul chestionării. adică care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un răspuns din cele oferite în chestionar. poate fi de tip structurat. chestionarul.c) Experimentul d) Analiza documentelor sociale Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea este identificată cu cercetarea socială. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. punând uneori întrebări de clarificare care nu erau trecute în grilă. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor. tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi interpretate şi utilizate. În principiu. Evident distincţia este nuanţabilă. Libertatea operatorului de interviu este mai mare. dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat. semistructurat. pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul coordonării şi susţinerii investigaţiei. sau nestructurat. are marea majoritate a întrebărilor. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări deschise. caz în care avem de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie. se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care să aibă caracter public. în astfel de condiţii. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de 16 . întrebări închise. Este evident ca interviul. iar întrebările unui astfel de chestionar. Instrumentele de lucru sunt practic similare. focalizată pe o problematică limitată. Cu alte cuvinte atunci când o problematică se află în dezbaterea publică. care utilizează ca instrument chestionarul şi intervievarea. în funcţie de cât de structurată este grila de interviu. Un tip special de anchetă. care utilizează ca instrument ghidul de interviu. iar sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. este sondajul de opinie. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des făcute publice. nu pot măsura ceea ce nu există.

Avem de a face cu o metodă evident strict cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de comportamente. Observaţia propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor. Ea este indiscutabil cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. decizie care nu vizează interesul larg. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică. adică cu corectitudinea măsurătorii. Observaţia sociologică Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg consum. şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie inversă cu validitatea. structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public. cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta măsură. comparativ cu ancheta. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. analiza comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii. se referă la precizia unei măsurători. care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor. poate fi: • • • observaţie structurată observaţie nedistorsionantă observaţie participativă Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). În sociologie observaţia îşi propune. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre” pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. de reorganizare a unor servicii proprii. Observaţia sociologică. Acesta este un instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată. Această caracteristică. în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele.interes public. fidelitatea. Este 17 .

noi sau doar modificate. Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba. ea poate fi utilizată doar pentru acele tipuri de domenii. cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente. Se pune însă problema dacă această prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. Aşa cum am spus. adică care nu distorsionează comportamentele celui observat. unde se studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi. tind să îşi modifice comportamentele. Observaţia structurată are două mari neajunsuri. în alte ştiinţe sociale.posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament. utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic. cum ar fi antropologia. Dacă dorim să cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în anumite situaţii. iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. Mai mult. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde. 18 . atunci când se ştiu observaţi. Din experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii. însă tocmai acest lucru poate face ca identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională. Dacă vreau să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident la ore. ele ca atare pot să fie vizibile şi. Primul se leagă de ceea ce tocmai am prezentat. O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării posibilităţii ei de utilizare. de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia. Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei nedistorsionante. pereţi speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite comportamente. tocmai pentru că cineva îl observă. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii întrun anume gen de contact cu aceea persoană. Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video. nu în ultimul rând. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un număr extrem de mare de comportamente.

comunităţii pe care o studiază. Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi. Experimentul O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi observaţie provocată. un astfel de observator este capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente. Acest efect disturbator poartă un nume special. Cea mai importanta observaţie. Din interior. ci participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare. Elton Mayo. laboratoare. evident el va realiza. adică numai observaţia în sine. Experimentul presupune în mod normal condiţii speciale de realizare. interviuri nestructurate cu acei membrii. asupra căreia insistăm în mod special. Cercetătorul american a dorit să facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu. adică acel gen de observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului.În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă. îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. 19 . în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă. este experimentul. se încearcă observarea şi implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces. într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). ca şi cercetare participativă. efectul Howthorne. ea fiind o metodă eminamente calitativă şi deci implicit astfel este şi observaţia participativă. treptat. aparatură de înregistrare etc. În principiu. însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei nedistorsionante. într-o perioadă de timp destul de mare. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ. pentru că observatorul nu doar va observa. ca şi produsele culturale ale grupului în cauză. grupurile studiate. Aceasta după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul dintre pionierii sociologiei industriale. cel puţin. fenomen sau comportament.

Rezultatele au fost paradoxale. Concluzia care poate fi trasă este aceea că în orice experiment. hotărâri de divorţ. pentru că ce se observa în final. de nivelul zgomotelor. etc. lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii. acte de proprietate. memorii etc) Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. Analiza documentelor sociale Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul. ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute. este analiza documentelor sociale. (toate variabile independente). scrisori. cărţi). căldură. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de 20 . care erau produse tocmai de experiment. etc. oficiale (acte. certificate de naştere. ca şi la observaţia structurată de altfel. De altfel. putem spune că experimentul se studia pe sine. fişe medicale. Adică pur şi simplu participarea la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională). Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect. Orice creştere a variabilei independente (zgomot. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care observatorul poate influenţa. emisiuni tv/radio. Documentele sociale pot fi: • • • publice (exemplu. dacă se schimbă nivelul luminii să zicem. datele înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de investigaţie utilizate. cât şi în al doilea război mondial. inclusiv contemporane. dincolo de experiment. în special de Marea Britanie. devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai bun. de temperatura. de deces. după o perioadă de timp se ajungea relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective.Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a mediului. ziare. ci şi procesele şi fenomenele. cv-uri.) personale (autobiografii. variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului. cel puţin prin prezenţa sa comportamentul subiecţilor pe care îi studiază. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi. De fapt.

Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă. (dăm câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”. de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral).) personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine. Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii. se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc). studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas. în care se pot reuni mai multe metode simultan. Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată. itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare. adică de interviu de grup. articolul. se pot aplica teste. “Monarhia a distrus cultura romanească”. el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente).analiză pe care le identificăm într-un anumit document. editorialul. este vorba de studiul de caz. Unităţile de analiză clasice sunt: spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu). Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană. Un alt tip de investigaţie. care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană. Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de 21 . derivat din anchetă este focus grupul. de exemplu. temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. este un tip de anchetă. La limită. Cu toate acestea. care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. etc. “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc.

pe o anumită perioadă de timp. Ce este un experiment sociologic? 8. putem realiza interviuri. într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. cu aceleaşi instrumente de investigaţie. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă? 5. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. pe o anumită perioadă de timp. o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare. Ce este eşantionarea? 3. în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion. Care sunt tipurile de observaţie sociologică? 6. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar. ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a unor procese sociale. putem să facem observaţie participativă etc. Care sunt principalele tipuri de scale? 4. asupra aceleiaşi populaţii. În fine. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există? 2. Putem utiliza chestionare. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de analiză a conţinutului documentelor? 10.muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie? 7. Ce este efectul Hawthorne? 9. ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială. grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială? 22 .

în forme diferite. Structura culturii 4. Acum vreo două decenii cineva a numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. Este firesc pentru că. Ce este cultura 2.Tema 3 Cultura După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Cea mai simplă definiţie pe care o putem da. omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane. În sine. ci din totdeauna. şi de la care plecăm în analiza noastră este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire. prin natura sa animală. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. în raport cu restul animalelor. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. Dar dincolo de inteligenţă omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. Şi nu astăzi. Omul însă atacă absolut toate speciile. În realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. 23 . transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură. cu excepţia celui genetic. omul este puternic. de comportament şi de producţie. orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. Tipologia culturii Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în istorie. Cultura şi civilizaţia 3. doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. s-a spus chiar. Ce este cultura? Nu este deloc uşor să defineşti cultura. într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. în raport cu natura.

bem totuşi apă din pahare sau căni. este pompată. spre exemplu. că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este o problema diferită. 24 .Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este susceptibil de a fii transmis generaţional. Într-un fel aşa stau lucrurile. Mai mult. deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire. etologii demonstrând. conducte. trebuie să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. din ceea ce am prezentat. Există cu siguranţă o baza instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că. Prin urmare. este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului. apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi. însă şi scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. Dacă aşa stau lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente învăţate. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului. Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. care sunt produse culturale. dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint. chiar şi în cazul celor mai puternice instincte umane. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale. reprezintă cultura. rezultă că o condiţie a existentei culturii este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a acestora. care vine din limba latină şi care se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului). ci doar cu un rudiment. bem în anumite locuri. Mai mult. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural. pentru ca învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru genetică. Ambele producţii sunt producţii culturale şi atâta tot. prin orice mijloace negenetice. în sens ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate. ci la orice fel de produs. Spre exemplu. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil condiţionate de învăţare.

este acela legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională. Cu alte cuvinte nu natura materială sau 25 . parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi. Dacă de exemplu ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură. idei. Transmiterea culturii este prin urmare un proces vital pentru orice societate. relevat de definiţia pe care am utilizat-o. în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. uneori chiar ca şi sinonim. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material. În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale. Cu alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate. în vechime. norme). Acest gen de dihotomie este deci incorect pentru că postulează o imposibilitate.Un alt aspect interesant. aşa cum orice producţie materială asumă în realitate idei. Cultura şi civilizaţia Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual. adică tangibile. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală. ambele componente. Este vorba de termenul de civilizaţie. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale. La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. Prin urmare expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor rudimente ale unei culturi rurale nemoderne. Societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi istorice. şi spirituale (valori. norme de utilizare etc. societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. respectiv societatea care o posedă. sa aibă un anumit tip de profil. Într-o astfel de societate spre exemplu. De aici. rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. Numai că orice fel de produs cultural are prezente. facem distincţie între cei doi termeni. Cu toate acestea în limbajul obişnuit. Modul prioritar în care această transmitere are loc face ca o cultură. atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de produse culturale. în proporţii diferite desigur. structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. folosit în strânsa corelaţie cu termenul de cultură. pe drept cuvânt.

Există însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi. modurile de fabricaţie. care sunt idei care sunt preţuite. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci . anumite norme de organizare a locuinţei. decât ideile. Structura culturii Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. Acestea sunt în fond modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale. capătă astfel o explicaţie. La fel. Definirea normelor poate fi făcută însă în două maniere diferite. ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale. adică a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. O categorie specială a acestora o formează valorile. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii. Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate.spirituală este esenţială. trebuie să înţelegem că o dată cu televizorul noi am importat. respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil produsele materiale. Valorile ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale. Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare. în lumea contemporană. spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate 26 . care deci “exportă” produsele culturale proprii. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie. ca şi normele de utilizare care au fost preluate o dată cu amfora. adică de norme prescrise şi de regulă consfinţite formal. şi anumite norme şi tipuri de comportament. miturile. vom descoperi trei componente majore ale culturii: ! componenta ideatică ! componenta normativă ! componenta obiectuală Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor. Am distins între o componentă materială şi una spirituală. diverse stiluri de viaţă etc. putând spune chiar că trăim în permanenţă într-un univers normativ. Normele sociale sunt extrem de diverse. ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. cultural vorbind. dacă vom rafina analiza însă.

valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. de normele de organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. regulile de circulaţie). Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva. Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi. La fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi termeni. Ea spune că la introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi normele de organizare şi cele sociale. în realitate. Dacă luăm ca exemplu tehnologia automobilului. dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în medie. Aceste norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. atunci trebuie să considerăm că. dar şi de norme sociale. Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special. cultural se poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme. însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi 27 . care se referă la modul în care oamenii utilizează. La nivel comun reducem tehnologia la nişte obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. iar pe de alta parte.) şi de o cultură reală.la 50 km la oră este o normă formală. W. În realitate există cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. dincolo de normele strict tehnice de funcţionare a maşinilor. dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală.Ogburn a lansat chiar o teorie în acest sens. cum ar trebui să fie anumite produse culturale. norme etc. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când analizam cultura. Limita de viteză definită ideal. am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50. este lesne de înţeles. maşinile. Numai că în viaţa socială se respectă de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica socială. orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. Între modalităţile de asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. Ori de câte ori avem asociate idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg decât sensul obişnuit. Este vorba de normele pur tehnice. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie. care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere). avem nevoie şi de norme de organizare (ex. Mai sunt necesare două precizări conceptuale.

La fel. tradiţii Sancţiuni slabe Legi civile Obiceiuri 28 . Putem vorbi şi de societăţi anomice.membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate. La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale. Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi consecinţe în raport cu subiecţii). se produce un decalaj cultural. Nerespectarea normelor atrage în mod normal. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie. Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe. deşi existau doar două maşini. Dacă luam în consideraţie aceste două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri de norme sociale: Sancţiuni puternice Norme formale Norme informale Legi penale Morala. fie pozitiv fie negativ. cât şi recompensa. adică fără o formă scrisă. pentru Ogburn. Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. impuse în practica socială reală. este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. şi ei sunt beneficierii acesteia etc. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa. în fapt pedepse. care sunt asimilate mai greu faţă de cele tehnice. Pe de alta parte normele pot fi formale. televiziunea la începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal suprautilizării sale de către telespectatori. adică de societăţi în care există o disoluţie a ordinii normative. în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit tip de calificativ. în orice societate. precisă (definite ideal). sau pot fi informale. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza sinuciderilor. de la începutul secolului XX. adică exprimabile într-o forma scrisă. în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. unde. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia. care. adică societăţi în care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea normelor. sancţiuni.

Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni. ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora capabile de a transmite mesaje. aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. Rezultă deci că limbajul este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. chiar dacă nu în aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză culturală. care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru 29 . Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală. La baza oricărui limbaj stau semnele. Evident codul morse este un astfel de limbaj. Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal. de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur putem continua. Mai mult. Această transmitere este în principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. La fel. mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate. care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. lumina roşie ca atare reprezintă semnalul. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari. Adică orice poate fi purtător de semnificaţie. formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în cauză. Regulile sintactice. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică interdicţia accesului.Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm. Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”. alta decât cea referitoare la sine. în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. Semnalul este suportul fizic al semnului. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure. însă limbajul este definit mult mai larg.

Un lingvist chiar afirma că un copil chinez. adică fără limbaj. Am putea să ne întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii. văd şi înţeleg lumea în forme diferite. În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte 1 Termen utilizat in semiotica. care sunt reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1. Dar există o legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi americani. Aceste elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale. Cultura. însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite. chiar limbi naturale diferite. Edward Sapir şi Bejamin Whorf. datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă. subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. deci care nu au o baza comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. Desigur este o ipoteza provocatoare. dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. Un simplu obiect. versuri. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. adică în sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. Cu ale cuvinte ipoteza spune că oamenii care au limbaje diferite. pentru simplu motiv ca el are un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. o normă de salut etc. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele.f. 30 . dar nici minotaurii sau ingerii. sunt exemple în acest sens. Dansul spre exemplu este un complex cultural. care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor. Klingonieinii din filmele s.limba naturală este gramatica) şi reguli semantice. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea. care reuneşte muzică. ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai bine decât orice fizician european. de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. stiinta semnelor.Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale semnelor. prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie extrem de şocantă. Ea poate fi corectă. Adica putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. o melodie. de U. nu exista in realitate.

El exista în orice cultură şi este unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de subcultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă.ce prostie !!. xenocentrism şi relativism cultural Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază. ca în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură. numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. de exemplu. S-ar întoarce apoi în tribul său şi.. de subcultri ale unor comunităţi care au valori. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi. unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. în care pot să existe formule de comunicare proprii.etc. un anumit stil de viaţă etc. mănâncă numai mortăciuni. ce ar putea povesti alor săi. care nu a văzut niciodată lumea civilizată. ca femeile. Comunităţile marginale. că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. Orice societate tinde să considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi. continuaţi să vă închipuiţi. Ei nu îşi omoară singuri animalele. Aceasta atitudine. Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. grupurile deviante. însă pot avea complexe culturale proprii care să le diferenţieze. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale (de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor. Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura dominantă. dezvoltă uzual contraculturi. ca şi de subculturi. el se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult. ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi. de exemplu subcultura rockerilor şi putem continua cu alte exemple. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă. ori sectele religioase. norme şi stiluri proprii de viaţă. Etnocentrism. dar vai cel mai sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali. vai vânate cu multe zile înainte. 31 . de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitate poarta numele de etnocentrism. ci le iau gata moarte. absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe .

evoluţie care este determinată în fond de capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă. la fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. Este oribil să mănânci “cadavre”. care nu au fost inventate la noi. Atunci când două societăţi interacţionează. Aculturaţie. ieşim în oraş să mâncăm o pizza. Exista întotdeauna pentru anumite produse culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură. Preferăm spre exemplu maşini occidentale. adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi. Să ne gândim că fără xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune. Este vorba de exocentrism. au o semnificaţie. vom spune. însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. El exprimă faptul că toate culturile sunt evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune. nici radio şi nici ziare. aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor. şerpi. Contactul între culturi. impusă de cercetătorii sociali. dar de ce să credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente. pisici. Ele sunt desemnate prin trei concepte care 32 . la origine de antropologi. Ni se pare stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia. Dar la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. nu am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri. poarta numele de relativism cultural. şi ea existentă în majoritatea societăţilor. dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle. culturile lor intră şi ele în contact. sau la un hamburger. şi asta practic în orice societate. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact. acomodare şi asimilare Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează în permanenţă. Această atitudine.Există însă şi o atitudine opusă. ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini. am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică. caz în care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii.

respectiva populaţie ne mai păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe decât ca o subcultură a culturii dominante. Este vorba de aculturaţie. se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite. pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine. cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită. proveniţi din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile de origine. în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie. prin două populaţii diferite. acomodare şi asimilare. aşa cum spunea cineva. care la rândul lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele. Traista ţărănească cu fermuar. ca urmare a contactului dintre două culturi. Care este tipologia normelor sociale? 4. Ce este decalajul cultural? 33 . Aculturaţia este procesul prin care. ei sunt cei mai americani dintre americani. într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în Renaştere. care şi-au pierdut cu totul cultura de origine. Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie? 2.au fost propuse de Fr. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi. în timp ce toţi ceilalţi americani. mai mult. în marile oraşe. Un exemplu celebru îl oferă negrii din America. ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două exemple simple de aculturaţie. uneori chiar şi limba sau religia. Care este structura culturii? 3. sunt exemple de comunităţi care au culturi care s-au acomodat. practic ei nu mai păstrează nimic din cultura africană de origine. însă ambele şi păstrează identitatea. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască.Braudel. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem aceste procese. Comunităţile asiatice. Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia comunităţilor şi a societăţilor.

Ce este relativismul cultural? 9. Ce rol are limbajul în cadrul culturii? 6. Ce este aculturaţia? 10.5. Ce sunt subculturile şi contraculturile? 34 . Ce este ipoteza relativismului lingvistic 7. Ce sunt asimilarea şi acomodarea? 11. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism? 8.

nişte antropologi au avut curiozitatea. Pe la începutul secolului trecut. sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om. să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la Sorbona. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează 2.Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc. dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei. aşa cum filosofii moderni credeau. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic 4. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice. au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. În special femelele de lup. 35 . Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi. Un caz diametral opus. în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut. dar nu numai ele. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia. necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. în primii ani de viaţă. Asemenea accidente sunt extrem de rare. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. cel mai frecvent în jur de 10-12 ani. în special medici. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. poate nu foarte deontologică. Teorii ale formării personalităţii 3. puterea societăţii de a forma oameni. Agenţii de socializare Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă. Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău.

Factorii care influenţează procesul de socializare Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. formulate în funcţie de perspectiva de abordare. fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi. în conţinut. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin. Exista însă. în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). ca şi în cazul culturii. determinantul biologic. socializarea poate fi văzută într-o perspectivă psiho-socială. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană. inclusiv ereditare. ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii. Un anumit tip de temperament. chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. este influenţată de anumite caracteristici biologice. pentru că într-adevăr. asta reprezintă. Spre exemplu. în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup e) experienţa personală a. în afara oricărui determinant biologic. Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil. anumite caracteristici afective. nenumărate definiţii ale socializării. acest proces. Este evident că formarea personalităţii individului. 36 . Experimentul nu a dovedit acest lucru. ca un proces de formare a personalităţii umane.Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare. existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor.

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii. b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare. 37

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării
La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: • • • socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi generaţii). A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. 38

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai intense perioade sunt primele două. Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare. Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta succint. Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate. Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39

în psihologie şi în psihologia socială. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. Acest proces stadial are loc 40 . de la unu la trei ani. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii. personalitatea are trei componente majore. nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. ascunsă a personalităţii. Cele mai multe teorii s-au lansat. implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. adică componenta care asumă normativitatea socială. actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. este stadiul oral. legile. este teoria psihanalitică a lui S. Rezultanta celor două componente. Următorul stadiu. adică latura manifestă a personalităţii individului. Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces. ego şi superego. Primul stadiu. evident. Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial. este stadiul anal. super-ego reprezintă latura socială a personalităţii. care se observă sunt într-o relaţie tensionată. şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii.care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. La polul opus. Următorul stadiu. Freud. aşa cum era firesc. între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani. el cuprinde pasiunile. Teorii ale formarii personalităţii Formarea personalităţii umane. pentru Freud. pentru că. dorinţele. care are la bază evoluţia instinctului sexual. După acest stadiu urmează ultimul stadiu. este stadiul falic. de la trei la sase ani. Pentru Freud. în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele. nu a preocupat doar sociologia. în care instinctul sexual se localizează în zona anală. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii. o reprezintă ego-ul. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. id. Următorul stadiu este stadiul latent în care. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. regulile. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. în primul an de viaţă. datele afective primare ale individului. cel genital. Id-ul este latura cea mai profundă. Prima teorie asupra căreia insistăm.

să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. Al treilea stadiu. este stadiul operaţiilor concrete. Acesta este stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului. de la şapte la unsprezece ani. Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. tot întrun proces stadial. Primul stadiu este cel preconvenţional. să facă operaţii logice. Al treilea stadiu. Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. de la doi la şapte ani este stadiul preoperaţional. iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al formarii personalităţii. post-convenţional. este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi 41 . cu alte cuvinte copilul începe să poate lucra cu abstracţii. în care copilul începe să manevreze noţiunile. are loc şi dezvoltarea morală a acestuia. Acest proces presupune doar trei stadii. masturbarea sau frigiditatea. însă nu se pot face încă operaţii la nivel cognitiv. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia morală a individului are un alt algoritm. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual. în primii doi ani de viaţă. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare. Ultimul stadiu. este stadiul senzoriomotor. care învaţă practic să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea.însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego. şi care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J. O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de dezvoltare. care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. în care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. Primul. între unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte. Al doilea stadiu. în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni. Aşa se poate explica homosexualitatea. Al doilea stadiu este stadiul convenţional.

strict sociologice. Primul este unul strict psihologic. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget. Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste de către G. în lucrarea sa fundamentală. fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. care pentru orice persoană reprezintă adevărate oglinzi în care acesta se observă. socializarea este un proces de construcţie a sinelui. cel al imitaţiei. Una din perspectivele sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost interacţionalismul simbolic. şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie. Self and Society”.Mead. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. Cooley. a formării sinelui. stadiu în care copilul imită comportamentele altora. Pentru el sinele se construieşte în procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi. propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea morală. el propune o teorie. este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le compare între ele. cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare.indivizii. la începutul secolului trecut. cea a sinelui oglindă. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de diferite vârste.H. Există de la bun început două tipuri de stadii. Mai există însă încă două stadii. Ele de fapt sunt autenticele stadii de 42 . evident însă într-o perspectivă strict socială. Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a personalităţii. adică ale “oglinzilor” în care ne observăm şi în funcţie de care reacţionăm. este vorba de Ch. Pentru interacţionalişti. Procedează corect? În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile. merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. ci şi de caracteristicile celorlalţi. din nou stadială. Construcţia sinelui depinde nu numai de un dat interior. “Mind.

încearcă şi el să facă acest lucru. lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. cel al altuia generalizat. în primul stadiu. deci reproduce comportamentele unei persoane. ci doar imită comportamentele tatălui sau. Acesta este stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie. ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. Atunci el nu doar se va juca. Interacţionalismul este important însă şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. să înveţe să interacţioneze cu toţi aceştia. în sensul că. el în realitate nu se joacă. cel psihologic. El nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. să dea cu piciorul în ea. reproduce comportamentele altuia semnificativ. 43 . adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau. El doar se joacă. Dacă acesta dă cu piciorul în mingie. atunci copilul se va scărpina şi el. adică aşa numitul “fotbal stup”. Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii. deci învaţă un rol social care pentru el are semnificaţie. Rolul esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. ci va juca un anumit joc. el doar se joacă. În stadiul altuia semnificativ copilul învaţă să se joace cu mingea. dar putem extrapola la orice individ. Dacă întâmplător tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie. El nu practică un joc (game). Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi. dorind să facă acelaşi lucru. Din acest motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste. ce fac portarii. ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. dar nu joacă fotbal. când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau.socializare pe care Mead le ia în discuţie. pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede. la fel ca nişte albine. toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii. având semnificaţia acestora. Să zicem că un copil. adică un joc. Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi de cel al altuia generalizat. Cu alte cuvinte copilul. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri. Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu.

până la vârsta 44 . în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare. cu toate schimbările din ultimi ani. cel puţin în România. grădiniţele. cum ar fi creşele. adică a unor date strict cognitive. Aceasta deoarece. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”. ele au de regulă o structură monosexuală. Rolul ei în socializarea primară este fundamental. şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin socială. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă. că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. nu mai fac parte din procesul de socializare. ca fiind procesul de achiziţie a culturii. atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul acestui capitol. constituie procese de socializare. iar mai târziu şcoala. a unor modele de comportament. Socializarea. a valorilor.Agenţii de socializare Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi asumă un rol în acest proces. Acestea sunt micile grupuri. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate. este familia. pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. În această accepţiune şcoala. de “stradă”. dar achiziţia unor informaţii. adică le mai putem spune grupuri generaţionale. mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. Adevărul este că. dacă o privim restrâns. nu putem spune decât extrem de forţat. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. menţionat deja. în special de joacă. Achiziţia normelor. Cel mai important agent de socializare. de multe ori. ca un proces în care se formează individul ca individ social. Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării. Trebuie să facem însă câteva precizări. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional.

H. Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic. Ce tipuri de socializare cunoaşteţi? 4.adolescenţei. trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru adolescenţi. Care sunt agenţii de socializare? 7. Mead? 45 . dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. Cum poate fi definit procesul de socializare? 2. şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de familie. la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. Care sunt etapele socializării? 3. Care este raportul dintre joacă şi joc la G. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului? 6. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării? 8. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu caracter artistic. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. iar uneori înaintea acesteia. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud? 5.

Putem spune că. dintr-un anumit punct de vedere.) În sociologie prin instituţii. ci şi multe altele. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale. întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale. ca şi religia sau statul. se înţelege ceva mai mult. Tipologia rolurilor sociale 3. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine. aşa cum o să vedem. ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status 2. Instituţiile totale În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact spaţial şi temporal. Orice tip de practică instituită. Conceptele de status şi de rol social. Tipologia statusurilor Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei. în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere. iar la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. oriunde în societate. Cu alte cuvinte există o importantă 46 . organizaţii internaţionale etc.Tema 5 Instituţii sociale. Familia este spre exemplu o instituţie. în numite condiţii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Status şi rol După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Tipologia şi structura instituţiilor sociale 4. Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. oficii guvernamentale. Dar şi banii sunt o instituţie socială. ministere. ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării.

în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine. la fel. în timp ce ceilalţi aşteaptă alte comportamente (roluri). care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. de adolescent etc. Statusul de cetăţean. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi. de către societatea/comunitatea în care trăim. Putem spune astfel că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are. nu pot fi dobândite. Cineva poate avea statusul de student. statusul de femeie. statusul rasial sau sexual. În oricare asemenea situaţii este evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni. de fiu sau fiica. un şef poate considera cel mai important status la o colegă. Este evident că. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere. Din acest motiv cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. prin diferite procedee. cum era de exemplu statusul sexual. Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. Iată de ce analiza statusurilor. dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de importantă în viaţa socială. de cetăţean. de prieten. În exemplele menţionate mai devreme. Cel puţin una a individului în cauză (am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ). sunt exemple de statusuri atribuite. 47 . dar mai există şi ierarhii pe care le presupun persoanele cu care interacţionăm. ambele presupunându-se reciproc. De fapt există mai multe ierarhii. Este evident că există extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine. Prin urmare putem vorbi de un status global al unei persoane. pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată. statusurile de vârsta. în timp ce altele. Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de bărbat sau de femeie. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi.corelaţie între status şi rol. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. putem observa că există două tipuri diferite de status. potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. Este evident că în statusul global există întotdeauna o ierarhie. în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică.

La fel. marea majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. în orice societate. fără corecţiile politice şi civice necesare. al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice. ele incumbă o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. a reprezentat şi un status dobândit. care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei. majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii speciale. societăţile s-au diferenţiat extrem de mult între ele.Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort. În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element important. să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general. însă la fel. să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra. să se îndrepte spre un model gerontocratic. Cetăţenia. obţinut prin naştere. în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice. Toate statusurile profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. este aceea că odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status. Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii? Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla permisiune legală nu este şi una socială. datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se păstrează în familie. Majoritatea statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. vom observa imediat că. orice societate democratică. Statusul de rege este unul atribuit. Societăţile premoderne sunt societăţi în care ponderea statusurilor atribuite este dominantă. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. istoric vorbind. dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă. deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza atribuirii. şi mai mult. istoric. la nivel societal. considerabile adeseori. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii. să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. există şi regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi. Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi 48 . tinde. istoric. La limită. Este evident că această calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este definit într-o anume societate.

în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. Dar şi verigheta nu desemnează nimic daca nu este purtată de o persoană.drepturi la învăţământul superior. În anumite situaţii sau contexte sociale. Prin urmare calitatea 49 . de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu. pentru a-şi accentua statusul de femei. există un status global pentru oricare persoană. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status. cu câteva excepţii legale. anumite coafuri etc. status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar. ca în exemplele menţionate. atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun. iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât. de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii. întotdeauna în corelaţie cu un anume context social dat. în care ele există. poartă un ecuson. Iată de ce este extrem de important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite. au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status. chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el. toate aceste instituţii impun în fond uniforme. fie că este vorba de o mănăstire. nu reprezintă nimic. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumita situaţie dată. Fie că este vorba de armată. Femeile. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi. fie că este vorba de închisoare. dar şi involuntar. Medicul poartă un halat alb în spital. chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. nefiind vizibilă. bijuterii. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. Indicatorii de status Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol. utilizează produse cosmetice. pentru că şansa unui român obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie.

există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu roluri performate. pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. fie de cea involuntară. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. Pe de o parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie perfomate. angajatul acelei instituţii. În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. iar pe de altă parte. altele în raport cu personalul medical. un temperament introvertit. Tipologia rolurilor sociale Aşa cum deja am precizat. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de energică. Pe de altă parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul. rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care îl deţine. De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei 50 . cu administraţia instituţiei în care se află etc. Salopeta unui muncitor are evident şi o funcţie protectivă. care implică comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. fie că este vorba de utilizarea voluntară. nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe care o să le prezentam pe scurt. din acest motiv le vom spune roluri aşteptate. nu este prieten. Vorbim despre roluri şi nu despre rol.esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment. altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei. Spre exemplu doctorul are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii. bărbat sau femeie. statusul pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. sau. în alte cazuri. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă. are o personalitate “slabă”. însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana x nu este mama sau tata.

lipsiţi de curaj şi de fermitate. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. performând rolurile de deţinut. mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. Au fost selectaţi studenţi voluntari care să participe la experiment. şi teza opusă. Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. de multe ori majore. achiziţia unui status. care urmărea în fond să vadă în ce măsură studenţii respectivi. prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp 51 . Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică absolut la întâmplare) în două grupe. pe de o parte. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. umili. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american. deţinuţi şi gardieni. la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim.organizaţii. După care a început experimentul. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii. mai violenţi chiar. deci să nu îl sancţioneze. pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze. ajungeau să îşi schimbe personalitatea. poate conduce la schimbări. respectiv gardian. atunci avem un conflict de rol pentru că. Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. într-o anumită situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze. în egală măsură. în baza respectivului status. Profilele de personalitate martor. care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. Studenţii detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi. Zimbardo. Trebuie însă să asumăm. în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. Prin urmare trebuie să luăm în considerare şi raportul invers. poate conduce la schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi. rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul. adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi. Experimentul s-a oprit după circa o săptămână deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status. adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi subiecţii. Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi.

la nivelul limbajului obişnuit. rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri. mai mult sau mai puţin forţat. faţă de conflictul de rol. Masca spre exemplu. Este vorba de: • • • Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine raţională. Într-o situaţie ca cea descrisă este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său.de trăit. profesorul poate ruga un alt coleg sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple. sau doar pretins raţională. La fel. profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial. nu sunt întâlnite foarte frecvent. Spre exemplu. Pe de altă parte. este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment. Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat deja. Rolurile încordate. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii. să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură ca respectivul conflict să nu mai existe. Medicul din exemplul dat mai devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei. definindu-le strict situaţional. instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi. însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. dar şi in unele tradiţii populare de la noi. care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii. ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. la populaţiile arhaice. În raport 52 . ca acţiune strict terapeutică în fond. limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie.

Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol. adulterul etc. orice mod definit de a face ceva în societate. În funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc. ) instituţii ale vieţii private . interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumită funcţie în societate. mass-media etc) instituţii religioase biserica. reprezintă astfel o instituţie socială. iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie. partidele. Cu alte cuvinte. avocatură. 53 . Orice practică instituită. Cea mai veche instituţie socială este familia.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale.asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex. Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. spunem că avem o instituţie socială. care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează. Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm instituţii sociale fundamentale.se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex. Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. tribunale.cu instituţiile. etc) instituţii economice . Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei.privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii. sectele etc.se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică. familia.administrează practicile şi ideologiile religioase (ex. care au anumite statusuri. consilii locale etc) instituţii juridice . etc) instituţii culturale . instituţiile pot fii: • • • • • • instituţii politice . teatrele. Din acest motiv îi vom consacra o tema specială. organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală. statul. (ex.privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. Alături de familie mai avem religia şi statul. căsătoria. având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor . oriunde mai mulţi oameni. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale. putem spune ca instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora.

dar şi şantajul sau excrocheria. apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională. cel puţin din perspectivă istorică. că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general. pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele. Acestea sunt: • • • • • • Set de statusuri Rolurile ataşate acestor statusuri Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale Mijloace de îndeplinire a funcţiilor Scopuri/ obiective ale membrilor. Când vorbim de o funcţie socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră acceptabil. ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi.(una din formele de constituire a familiilor. o instituţie socială fundamentală. adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate. pe de altă parte. Pe de altă parte instituţiile sociale. Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv). istoric. politice. Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere. chiar forma fundamentală am putea spune). În acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale. apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. Prostituţia este o instituţie socială. de control social etc. În raport cu o normativitate socială dată desigur. adică atât funcţii religioase. În această perspectivă observăm mai clar de ce familia este. ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. nu toate rolurile sunt pozitive). cât şi economice. Simboluri 54 . nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. Unele pot fii considerate ilegale. Ar mai trebui să spunem că. Este clar. orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. ca şi practici instituite. ca şi în teatru.

una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. care au fost desemnate cu acest termen de către sociologul E. ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică. aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii. a unor acte normative. dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri. chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. mănăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. creatorul dramaturgiei sociale.Goffman. simbolurile există doar pentru anumite instituţii. a unor biblioteci etc. de regulă cele care au un rol public extrem de important. în alte cazuri. Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei instituţii bancare. Pe de altă parte. închisoarea. Armata. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. ca şi posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. oricum nu recunosc alte statusuri. care încearcă să îi controleze şi să îi influenţeze la un nivel maximal. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să monopolizeze total viaţa membrilor lor. la fel cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. ori. 55 . Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii. restricţionează comunicarea cu exteriorul. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri. care nu se reduc doar la anumite obiecte.Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei. Adică putem aparţine unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. Instituţii totale Reprezintă un tip special de instituţii. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele.

pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează total viaţa. Este vorba de propria familie. ca în armată. Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel puţin dintr-o instituţie totală. care îşi petrece o perioadă mare de timp în el. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare. membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei. atunci când ajungem într-o astfel de instituţie. adică gradul respectiv. Spre exemplu într-o închisoare. Cu alte cuvinte. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri. suprimând toate libertăţile obişnuite. sau într-o unitate militară. tot în baza exemplului anterior. ci când vrea instituţia. sau fac baie doar atunci când instituţia le permite acest lucru. dar se şi scoală. Spre exemplu un spital. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec. Dar şi vaporul pe 56 . pentru anumiţi membrii. Un exemplu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. ci soldat. controalele medicale în grup etc. sau caporal Ion Vasile. ceea ce în viaţa obişnuită depindea total de voinţa noastră. acolo unde nu eşti Ion Vasile. ori chiar în armată în unele ţări.Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii. Mai mult. acesta reprezintă tot o instituţie totală. Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar. dar există şi posibilitatea intrării voluntare. Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare. ca în închisori. ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. ori sunt alocate numere. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. la unicul status oferit de instituţia totală. practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi). care pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. în anumite situaţii. de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. Pe de altă parte trebuie să înţelegem. Din aceste motive uneori sunt utilizate alte nume. ori anumite particole de uniformizare. evident total impersonale. ca în mănăstiri. cu atât mai puţin pentru personalul civil. pentru un bolnav cronic. de exemplu prin rebotezare. că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale. ci unul dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor. care poate exista în instituţie. într-o instituţie totală nu mai depinde de noi. care încearcă tocmai să reducă individul. sau se culcă. spre exemplu în mănăstire.

Care este tipologia instituţiilor sociale? 9. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor. în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale.perioada unei călătorii oceanice. Ce sunt instituţiile totale? 57 . ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite. Care este tipologia statusurilor sociale? 2. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor? 4. Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia? 3. de mare durată. Care este structura instituţiilor sociale? 8. în gestionarea controlului social. poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală. Ce sunt instituţiile sociale? 7. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate? 5. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol? 6.

unchii şi mătuşile etc. Normele şi tipologia căsătoriei Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese. Tipologia familiei 3. a cunoaşterii comune. la urma urmei. ci şi pe cel cultural. dar mai mult. aşa cum exista şi-n multe alte elemente care definesc un numitor comun. istoric nici nu a fost cel mai răspândit. Cu toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. pentru că. care este în fapt modelul familiei creştine. popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt consideraţi zei ai familiei. Acesta este însă un singur model de familie. în oricare societate din prezent sau trecut. bunicii. Evident. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate. iar abordarea noastră. Alături de el. Analiza normativă a familiei 4. Cu câteva mii de ani în urmă. Iată spre exemplu. care sunt tipurile de rudenie. dintre toate instituţiile sociale. Familia este. copiii. relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că. ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei părinţii. el este consultat în diferite privinţe. 58 .instituţie socială fundamentală După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. tatăl şi mama. focul sacru din vatră este şi el un membru al familiei. Familia ca instituţie socială 2. Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul nostru.Tema 6 Familia . este sfătuitorul familiei. nu am dat decât un exemplu. cine nu cunoaşte ce este o familie. se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. Noi nu cunoaştem decât un singur tip de familie. ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. în fapt în faţa lui. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal. nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii.

Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi. în orice societate. de multe ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge. unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii. prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. 59 . Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. Funcţia de status se referă la faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor. Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei. Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. Mai mult decât atât. cât ca şi consum. mariaj sau adopţie. şi mai apoi de alte instituţii. în primul rând de instituţia familiei. atât ca şi producţie. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”.cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în cunoasterea vieţii sociale. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii afective puternice şi care să nu formeze o familie. Acestea sunt: • • • • • • • funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm cu detalii redundante. aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate. atât datorită relaţiilor heterosexuale.

Tipologia familiei
Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică. Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei
O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general 60

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme, tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii extrafamiliale. Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui părinte. Norme de căsătorie Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit, în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric, practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti. Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam. 61

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive, chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup. Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită. Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una. Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate. Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele 62

în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup restrâns. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric. adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. exercitarea puterii la nivelul familiei. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice. Ele sunt: patriarhatul. În societatea contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii în familie. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită pentru acest tip de familie. Aceste norme pot fi de patrilocatie. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea). adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. o dată cu Mahomed. Normele descendenţei şi moştenirii. la care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut. arabii renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie. cum a fost spre exemplu mişcarea hippy. Aceste norme sunt: patrilinearitatea. Ambilinearitatea. matrilinearitatea şi bilinearitatea. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care conducerea este exercitată de femei. Cu alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea. Normele de locaţie. El nu a existat niciodată în istorie. un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei.erau astfel ucise la naştere. se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă. Matrilinearitatea. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII. el ne mai fiind întâlnit astăzi. evident. şi 63 . O mare parte a istoriei. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. matrilocatie. matriarhatul şi norme de exercitare comună a puterii. Normele de autoritate. familiile au fost de tip patriarhal. Antropologii din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil forma cea mai răspândită astăzi. După cum indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată. o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o întreţineau chiar şi după căsătorie.

Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin. ai fetei.neolocatie.) Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale. deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei. Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care influenţează decizia). Cu alte cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. al clasei sociale. economice şi culturale. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei. s-au ceea ce în sociologie numim dragostea romantică. (al nivelului de instruire. Unul dintre aceştia este proximitatea. apropierea (implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe aceştia. respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. într-o dimensiune istorică. Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum. însă ea depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie. Una dintre aceste norme este homogamia. spre exemplu. mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei. chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie. În societatea contemporană. până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor. iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu mult timp înaintea maturizării copiilor. norme în baza cărora. Psihologii sociali au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi faţă de obiecte) este legată de apropierea. că un element atât de banal. În realitate. că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă 64 . sunt aleşi partenerii. adică apropierea. Un cercetător a descoperit. de educaţie. de obişnuinţa cu acestea. Cu alte cuvinte. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi. Pare destul de tulburător pentru cei care cred în dragostea romantică. într-o societate. al religiei etc. De regulă. în marea majoritate a societăţilor. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului.

atunci vom avea o disonanţă cognitivă. tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult. să spunem Gicu. chiar procesul de socializare. Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus. Trebuie spus că. dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice 65 . dar pot exista şi persoane specializate. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el. pentru că evident nu exista un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. toată ziua şi nu putem să îl suportăm. pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. În general. Trebuie să menţionăm astfel ca un factor extrem de important. spre exemplu. homogamia este un produs exclusiv al socializării. aşa cum este. L. un celebru psiholog social. sau chiar instituţii.Festinger. este învăţat să-i placa anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile. atunci nu rămâne decât ca. Aşa cum am menţionat deja. a unor nevoi mutuale şi. să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg. care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă. ca parte a acestui proces. evident. partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. spre exemplu. Familiile lor sunt la fel de prezente. Astfel Gicu începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. Fie îl evităm. Fiecare individ în decursul socializării. în timp. a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive. oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des). instituţia peţitului. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. nu în ultimul rând. Este vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare. Indiscutabil. însă şi divorţul este deopotrivă. Nu putem însă să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. este vorba şi de atracţia fizică reciprocă. fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el.scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe. Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă.

Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. pierderile materiale importante. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. • Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. moartea copiilor. ceea ce trădează de fapt şi incompatibilităţi de adaptare. inclusiv în România. care sunt semnificative. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. existând chiar societăţi unde acesta este interzis. a unor rude foarte apropiate. este un alt motiv de instabilitate. divorţul presupune un procedeu mult mai complicat. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece ani). Vârsta similară. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie. spre exemplu. conduc întotdeauna la un potenţial mare de tensiune şi conflict. Îi vom trece în revistă: • Vârsta. în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de ani. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează uzual stări anomice în societate. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ. reprezintă de regulă un alt patern instabil. ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt.societate. Trebuie să spunem însă că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. mai ales când soţia este mai mare decât soţul. • Şocuri în familie. • Diferenţe sociale. Diferenţele de orice natură. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei. 66 . în timp ce celalalt nu doreşte. pot conduce la tensiuni care să crească instabilitatea familiei. rata divorţialităţii practic s-a dublat în ţările dezvoltate. cât să conducă la disoluţia familiei. constituie o sursă majoră a instabilităţii. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani). sau de cea a soţului/soţiei. culturale majore intre cei doi soţi. În ultimele decenii. crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. economice.

ajunge la divorţ. materială. cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive. fiecare soţ având o viaţă proprie. rutiniere. afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor de instabilitate. adică un cuplu în care nu mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută pentru motive exterioare (economice. cât şi a celui de mamă. de asemenea. Evident. ceea ce evident nu este suficient. • Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. financiară. De asemenea. obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt. Explicaţia este relativ simplă. adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte din profilul acelei familii şi. poate constitui o situaţie extrem de frustrantă. de status). Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul fundamental al mariajului. rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de viaţă radical diferit faţă de cel standard. cuplul ritualizat. Modelele de familii conflictuale. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual. în familia de apartenenţă a unuia din soţi. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul 67 . atât a statusului de soţie. Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate. în timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat anumite motive pentru care. monoparentale. • Regula celor şase luni şi a celor trei ani. Dependenţa de orice natură. acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant. sau chiar tensiuni. al unei femei tinere nemăritate. ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea. implicarea şi care conduc la stabilitatea familiei. • Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. religioase.• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască.

în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă. până ajunge foarte aproape de zero. angajamentul. • funcţia de reproducere. instituţia baby-site-ului 68 . Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara familiei. intimitatea şi pasiunea vom putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. evident. care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. intimitatea. însă paternul este continuu ascendent. angajamentul. puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie. a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. Spre exemplu. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri. în special în a doua jumătate a secolului trecut. însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii. sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii. de exemplu. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. treptat. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel. pasiunea. dacă luăm în calcul doar primele trei variabile. creşele. aveau experienţe sexuale premaritale. A rămas o funcţie importantă a familiei. Spre exemplu. iar după câţiva ani ea va începe să scadă. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei. circa 25% din femei. în special secolul XX. grădiniţele. valori diferite în funcţie de familie. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii. comunicativitatea etc. angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii. Prin urmare putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul. al morţii unuia din soţi. Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană. în anii ’90.familiei prin mai multe variabile. În SUA spre exemplu. • Funcţia de regulator sexual. de regulă mama. dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale. empatia. • funcţia de socializare. dar de a nu se mărita. Toate aceste variabile exprimă. adică ele exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. Ea creste spectaculos de rapid. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse. adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi. existând şi anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. după care rămâne la acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. Putem lua în calcul.

în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. decât statusurile conferite în familie. Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane.etc. care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. de fapt F.Engels. mai ales în protejarea copiilor foarte mici. a propus desfiinţarea familiei de tip monogam. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană. în mod firesc. Spre exemplu chiar marxismul. Unele din aceste modele sunt în fapt cele care evoluează. forma actuală. Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai importante social. Alternative la familia clasică Există indiscutabil un mare semn de întrebare. 69 . • funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură. însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. • funcţia economică. de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. este de fapt o familie de tip burghez. Cum o va face însă? Care sunt deci alternativele la familia clasică. nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. dispar ca alternative nereuşite. de cele mai multe ori. altele sunt propuse ideologic sau programatic.. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control social. care. care ne este cunoscută. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor. cea cunoscută de noi toţi? Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice. Alte modele. • • funcţia afectivă. Trebuie specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei. funcţia de status. A rămas o funcţie importantă a familiei. spunea el. dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi. instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor. Prin urmare trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti. Mai mult.

există o diferenţă importantă între homosexualitate şi lesbianism. în anumite limite. mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale. care ţine de un anumit caracter patologic. ca o familie. În fapt nu era vorba de un mariaj autentic. Nu este vorba de adulter. fiind vorba de doi bărbaţi. oarecum istorice. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun. Căsătoria de tip homosexual. este radical diferită (generic vorbind). aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii. trebuie să spunem. atunci când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp. ne referim însă în special la a doua jumătate a secolului trecut. între femei şi bărbaţi. el având de fapt o altă sursă decât homosexualitatea masculină. ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului). nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. 2. grupuri care constituiau însă adevărate familii. În practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). Mariajul de grup. Pe de altă parte. pentru ca ele s-au stins practic astăzi. Dincolo de aceste experienţe. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. fiind totuşi o formă a familiei. acest tip de alternativă nu a devenit una semnificativă. trebuie să spunem că ea nu poate deveni o formă alternativă reală. sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă.Prin urmare şi societatea contemporană. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. Mariajul deschis. 4. atunci când cei doi 70 . Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. mai ales că o funcţie importantă. în cazul a două femei. în majoritatea societăţilor. în special ale unor relaţii stabile “in trei”. pentru că aici este vorba de un acord reciproc. a propus modele alternative la familia clasică. şi de un stil de viaţă. 3. în afara unei căsătorii formale însă. înaintea căsătoriei. fie că este vorba de lesbianism. 5. Coabitare premaritală. mai ales în afara cuplului. Coabitarea consensuală. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă. Încercăm să le trecem în revistă: 1. acesta din urmă fiind considerat tolerabil. Fie că este vorba de homosexualitate autentică. cea de reproducere nu poate fi asigurată. Nu este o formă foarte frecvent întâlnită. cu siguranţă ea este cea mai răspândită dintre toate.

Este evident că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc în câţiva ani. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului? 9. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice? 12. Care sunt principalele tipuri de familii? 3. Numărul coabitărilor consensule a crescut aproape constant în ultimele decenii. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi? 11. Divorţul ca instituţie socială. Ce sunt normele de incest? 4. uneori chiar secole. Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului? 7. foarte multe decenii.decid să trăiască permanent în acest mod. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt normele de căsătorie? 5. măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel. Care este dinamica relaţiilor în familie? 10. Ce este coabitarea consensuală? 71 . 8. ci în multe. Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. un număr foarte mare de cupluri decizând. Care sunt funcţiile familiei? 2. Ce este homogamia? 6.

realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. Muzafer Sherif a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică. ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. decizie şi efecte de grup Pe la mijlocul secolului trecut. concursuri sportive şi activităţi. Aceleaşi tipuri de comportamente. Ce este grupul social 2. de 10-12 ani. un psiholog social american. Copii nu se cunoşteau în prealabil. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă. A organizat mai multe jocuri. Într-o tabără de copii. ci şi pe cea mediatică. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în 72 . Conducere. el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează percepţia şi raportarea la realitate. fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri. Tipologia grupurilor sociale 3. de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de copii. aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei. Mai mult. toate de echipă.Tema 7 Grupul social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Tipologia liderilor 4.

în afara grupului a rămas una esenţială în cercetarea socială. Distincţia în grup . toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca “băiat rău”. Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau întro staţie de autobuz. pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală. eroii ai grupului nou format. însă ea a fost retrasată. Dinstincţia în grup . Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime. în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă la “grupuri de oameni“. facându-i chiar să perceapă lumea complet diferit. au fost reinterpretate pozitiv. Experimentul a dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de 73 . Spre surprinderea tuturor. ştie la ce se referă. Cu toate acestea conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. Se dovedea astfel că grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor. respectivii copii fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi.competiţie cu o alta. o categorie socială sau statistică. Pe de altă parte. spunem că ei formează. în primul rând. din perspectiva analizei statistice a populaţiei. care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate. Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale. O utilizăm aproape zilnic şi orice om. atunci când avem mai mulţi oameni. “murdar” etc. Aceasta. iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni. pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. viteji.în afara grupului s-a păstrat. cu care copii nu se mai întâlniseră. chiar şi cu puţină educaţie. Pe de altă parte. “nesimţit”. fără a avea relaţii directe între ei. practic imediat.

Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. Evident mai putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. de compatibilitatea unor interese sau nevoi etc. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv. de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice. iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii. Avem nevoie să relaţionăm pentru a putea trăi. Un prim factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât de o diadă. cât şi social de alţi oameni. Dar atunci când exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere diferite. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. neexistând un consens. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite. În premanenţă avem nevoie atât biologic. Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. 74 .comunicare. adică de un tip particular de interacţiune. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. “Când apare o grămadă?”. se întrebau anticii. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. Un grup ar avea nevoie de cel puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. Cât de mic poate fi un grup. respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a vorbi de un grup. Nu este însă suficient pentru o definiţie. Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest concept. O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. Simpla apropiere de alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor.

Conceptul de grup primar a fost propus. Pe de altă parte. ele au o forţă persuasivă cu totul deosebită. În primul rând unii autori vorbesc de două tipuri de grupuri. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup. Există însă autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane. nemijlcit. chiar dacă nu una foarte importantă. argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de şapte opt membri. O primă tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. grupuri în care membri comunică direct. după alţii la mai mult sau la mai puţin. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. mari si mici. Există însă şi alte clasificări. organizaţii. sau populaţii şi nimic altceva în plus. Cooley. cu mult mai semnificative.Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme. desi evident ele presupun mai mult de 15 membri. Grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”. Grupurile secundare. unul din precursorii interacţionalismului. Mai mult. Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. concept construit ulterior pentru a 75 . Cu alte cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi. Prin urmare sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori. de sociologul american Ch. Din acest motiv unii cercetători consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. cea care împarte grupurile în mari şi mici. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare. în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate astfel. în funcţie de anumite teme de cercetare. comunităţi. adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. O primă clasificare am şi făcut-o. la începutul secolului trecut.

spre exemplu. respectiv cele secundare sunt formale. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită. sunt adesea grupuri de interese sau profesionale. creată în mod normal de către o structură organizaţională. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. la fel si o gaşcă de cartier. Criteriul de clasificare este complet diferit. Am spus mai devreme pozitiv sau negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. un grup informal nu poate să devină formal şi nici invers. Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. în timp ce cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei forme a interacţiunilor. care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. ci va fi ocupată de o altă persoană. Grupurile informale sunt grupuri “narturale”. iar cele formale celor secundare. grupurile formale nu pot deveni informale. care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de proprii membri. 76 . O grupă de sindicat reprezintă un astfel de grup. O familie poate fi privită ca un grup primar. neexistând o formă organizaţională prestabilită. pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative). Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers. la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. poziţia sa nu dispare.desemna forma opusă grupurilor primare. care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. iar în cazul în care liderul. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite. totuşi există o diferenţă esenţială. Este drept că multe grupuri primare sunt informale. Adică grupurile informale par a fii asociate celor primare. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. La prima vedere pare a exista o corelaţie între cele două tipologii. părăseşte grupul. format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi poziţiile interne. desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni afective. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor. Dacă într-un grup secundar.

Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii. Cercetările sale au arătat că fetele veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu. treptat. ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile exprimate. Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente. ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un moment dat. Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri. împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord. Astfel. Treptat. proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv. există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. mai mult decât atât. dar şi o viaţă relativ scurtă. dar aceştia aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme. S-au observat 77 . dar totuşi luăm ca referinţă valorile. Sociologul american Newcomb. pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal .valoric al indivizilor. Spre exemplu. Am putea spune. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte. după anul întâi. cu mai bine de şapte decenii în urmă a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. dar şi crucial. normele si/sau simbolurile acestora.O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă. care erau în fond cele ale propriilor familii de origine. cel care a propus această clasificare. ele devenind astfel de referinţă. au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor. ori în alte situaţii împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială.

El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. chiar în faţa blocului unde locuia. se producea la fel. pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic dublă. Efectul de aşteptare. care puteau urmării scena de la ferestre. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. dealtfel perfect sincronizată. Acest efect apare în orice situaţii de grup. cu atât acesta va fi oferit mai repede. totul ţinea de o presiune exercitată de grup asupra membrilor săi.modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. Mai mult. produs într-un cartier din New York. marea majoritate. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor. aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră. s-a făcut cu o mare întârziere. La scenă au fost martori zeci de vecini. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie. Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie. atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor. durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor. Cu toate acestea ajutorul lor. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical. pentru care se considera mai normal un eventual deces. dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie. numai că în ritmuri diferite. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul. Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de 78 . Vecinii. erau persoane respectabile. ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. Nimeni din echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru. religioase. Studiul său se referea la un viol. Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta. Acţiunea medicală. de altfel problematic din punct de vedere deontologic. În cazul persoanelor tinere. Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare. chemarea poliţiei. sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). cu un puternic sentiment civic. procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. cel mai simplu posibil. apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. unde o femeie a fost agresată.

rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic. oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. trei etc. 79 . Atunci când în sală se afla un singur subiect. Cu alte cuvinte. doi. Explicaţia este aceea că. în condiţii de anonimat al efortului individual. Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi. în general. rebotezat tot de B. Asistentul. Spre exemplu. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era mai mare. implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor. Imediat. Latene a efectuat un experiment. la un moment dat. Astfel.grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. Efectul pierderii de vreme. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau. Dacă vor trage patru persoane. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. adică F1+F2. din camera alăturată. încercând evident să îşi ofere ajutorul. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară. care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. timp care. se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate. aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat. efectul pierderii de vreme. Latene. dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună. cei mai mulţi. puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat. pleca într-o cameră alăturată. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator. forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe individuale. forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri).

adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii. în istoria ştiinţelor sociale. nu întotdeauna un grup reclamă un lider. adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. grup la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. un student de anul II 80 . Spre exemplu. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. Este vorba în principal de: ! Experienţă ! Competenţă de comunicare ! Competenţă profesională sau de sarcină ! Capacităţi empatice ! Personalitate puterncă ! Înalţimea ! Forţa Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular. Au existat şi există chiar. în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Pe de altă parte.Acest efect ne explică de ce activităţile colective. Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. este semnalată nevoia unui lider. ba mai mult. la fel şi competentele de comunicare. Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă. sau cele de sarcină. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora. dat fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia. dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă Conducerea grupurilor şi liderii Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută. extrem de frecvent. cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte.

cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). Unii. dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie. Existau două categorii de consilieri. covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. dar vorbeau puţin şi alţii care. Spre exemplu. Tipologia liderilor Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. Ei pot exista însă atât în grupuri informale. fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală. înnaintea competenţelor profesionale. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali.poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile. care dădeau sfaturi pertinente. într-un experiment unor grupuri. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice. Pe de altă parte. 81 . vorbeau foarte mult. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri. Conducerea implică deci un complex de calităţi. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali. care aveau de rezolvat o problemă. Dintre toate atributele semnalate. pe de o parte. Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu. dar nu dădeau sfaturi utile. este adevărat nu foarte multe. de multe ori chiar. li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. dimpotrivă.

o reprezintă liderii autoritari. sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie. liderii democraţi sunt mai eficienţi. la nivelul conducerii grupului. nu au nici un fel de încărcătură ideologică. din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul. Conducere. nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii. Dilemele sociale. cât şi la nivelul conducerii ca atare. atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie. buna dispoziţie. democraţi şi “laissez-faire”. Dacă spre 82 . Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană. face distincţia între liderii autoritari. comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei. trebuie să menţionăm. controlează doar parţial membrii. în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri. sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Ei sunt cei care întreţin atmosfera. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii. O alta clasificare a liderilor. decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-au decizii în grup. Etichetele cu care operăm. dar acest lucru nu este unul uzual. Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare. ele se referă doar la stilul de conducere. Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup. sunt mai eficienţi liderii democraţi. (dar ele apar şi la un nivel mai larg. La fel. Pentru anumite situaţii însă. cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită.cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii. mediază conflictele. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. nu intervin decât minimal în influenţarea acestora. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup. menţin un climat social şi afectiv optim în grup. Cea mai eficientă categorie.

s-a făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea bunului respectiv. la comunitate. în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la 83 . sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult. Dacă extindem dilemele de la grup.P. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el.A. şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Resursa (patrimoniul) a dispărut. în special în momente de criză. ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri). Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv. Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde. distrugerea rapidă şi practic totală a C. este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut absolut nimic în final. atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul. În momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate. la începutul lui 1990. Spre exemplu în România. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Dilemele sociale apar însă. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse. Mai mult decât atât. o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula. comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult.exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa.-lor. iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic.

care evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit. de a estompa atitudinile critice. analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti. care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro. supraîncrederea. toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. nu le-ar fi făcut în condiţii normale. care implică activităţi voluntare nu se realizează. Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea război mondial. şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri. de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului. credinţa absolută în justeţea cauzei. Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe. El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink. Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial.Kennedy. asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. din 17 aprilie 1961. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public. Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii. iar în final să conducă la o revoltă aparent populară. chiar mult mai slabi profesional. care a planificat şi condus operaţiunile militare. subaprecierea adversarului. Pe de altă parte acest efect 84 . de la Bay of Pigs. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J. Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat întro lucrare unsprezece ani mai târziu. care fuseseră pregătiţi de CIA. adică a unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii.intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon.

Printre aceste măsuri menţionăm: ! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie ! Promovarea atitudinii critice ! Imparţialitatea totală a liderului ! Promovarea de soluţii alternative ! Apelul la experţi externi ! Munca în echipe decizionale paralele ! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari. ci în oricare domeniu unde se iau decizii. adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup. Cum poate fi definit un grup social? 2. tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină. Din acest motiv. la rândul său. cea a “avocatului răului”. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar. economie. efecte negative majore. Ce sunt grupurile de referinţă? 85 . datorită reliefului marin. Ce sunt grupurile primare? 4. Exemplele pot continuua. efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. mass media. marketing.este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor. s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale? 3. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest efect. organizaţii publice etc. în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai importante crize. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial. deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge. care are şi ea.

La ce se referă efectul pierderii de vreme? 8. repsectiv secundare– primare? 6. Care este tipologia liderilor? 10. Ce sunt dilemele sociale? 11. Ce este efectul groupthink? 12. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink? 86 . Care sunt principalele atribute ale liderilor? 9. Ce distincţie există între grupurile formale-informale. Ce este efectul de aşteptare? 7.5.

Aşa de multe? Da. Trăim se pare într-un univeres organizaţional. Da. Dacă acum vă aflaţi la serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie. Sigur vă aflaţi în faţa unui calculator. însă ea este prezentă şi în realitate ea este cea care va impus lectura acestor rânduri. Toate aceste lucruri sunt evidente. Nu a fost întotdeauna aşa. Cu toate acestea. cele care vă furnizează apa. Birocraţia După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc. dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei organizaţii. fie ca beneficiari. acasă sau la un coleg. Am putea spune fără să 87 . Probabil că acum vă aflaţi la servici. apelaţi în fond la o organizaţie.Tema 8 Organizarea socială. televiziunea prin cablu etc. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar. Organizaţii şi instituţii 2. Pentru că pregătirea dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor cursuri. Este vorba de o organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă. Birocraţia ca tip ideal (Max Weber) 4. Dar absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii. citiţi tema: “Organizarea socială. chiar în acest moment. Mai mult. pentru că asociaţia dumneavoastră. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. Formal şi informal în organizaţii 3. cu extrem de multe organizaţii. tot în acest moment. cea la care plătiţi întreţinerea. este şi ea o organizaţie. Acasă credeţi că sunteţi mai liber. fiecare dintre noi avem zilnic contacte. În epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie. energia electrică. Birocraţia”. sistemul de învăţământ pentru care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi zilnic contact. fie ca membri. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Dumnevoastă.

neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. Cum putem însă deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom analiza câteva din elementele specifice acestora. precis delimitată spaţial şi temporal. este atât de important pentru orice ştiinţă socială. scopurile şi obiectivele acesteia. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi desfăşoară activităţile. evident înnainte de toate pentru sociologie. Pe undeva suntem mai puţin liberi. Iată de ce studiul organizaţiilor. un adevărat mediu de viaţă specific uman. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede.grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. aşa cum am arătat. Instituţiile desemnează. dar să şi fie conştienţi de normele acesteia. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual tocmai datorită organizaţiilor. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte. anumite tipuri de practici sociale care au o funcţie socială. practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală. pe de altă parte. Există pe de altă parte. Organizaţii şi instituţii Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află întrun raport special cu organizaţiile. pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc într-un context organizatoric. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socială. Formal şi informal în organizaţii 88 . Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic. numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. În afara lor. Este vorba în primul rând de o caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele. cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională). mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. s-ar mai putea spune. la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile.

Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale conducerii. Există spre exemplu organizaţii. Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. formali şi informali. una formală şi alta informală. ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii. la nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal. autoritatea şi influenţa. dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul formalizării este incomparabil mai redus. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. Cu toate acestea. unde gradul formalizării este extrem de mare. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate). adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri. Este evident că ceea ce poate fi interesant întro eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. Ea se întâlneşte însă relativ rar. în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă. care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. situaţie care desigur este ideală. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. Structura formală reprezintă organigrama unei organizaţii. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii importante. cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri. De 89 . cum sunt cele militare. Primii se bucură de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă. Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri. De fapt orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate.Organizaţiile au în general o structură de tip formal.

Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi sunt determinaţi de formalizare. Dimensiunile optime depind de scopurile şi de natura activităţilor. sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii. Trecem în revistă pe cei mai importanţi: ! Unitatea elementelor ! Flexibilitatea ! Dimensiunile optime ! Raţionalitatea ! Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional. Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul oricărei organizaţii.exemplu.Parsons există patru tipuri principale de organizaţii: ! Organizaţii economico-productive ! Organizaţii de putere ! Organizaţii integrative ! Organizaţii ale menţinerii modelelor Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. însă întotdeauna eficientizarea activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză. în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale. Parlamentul. mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare. ministerele. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (exemplu Guvernul. în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor. etc). Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii. dar şi primăriile. potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T. la fel cum 90 . Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea organizaţiile. dominate de formalizare.

Birocraţia nu a atins nivelul. Balzac a definit poate cel mai plastic birocraţia. una clasică şi alta modernă. birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite. Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. în secolul XIX. Birocratia ca tip ideal (Max Weber) Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de Gournay pe la 1745. dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii). niciodată în istoria premodernă. ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. Una cu o profundă încărcătură peiorativă. cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. în special cea militară. Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul “krators”. care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă. a fost sociologul german Max Weber. înţeleasă ca un tip de organizare formală. sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate. semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta. Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei. 91 . exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană. El a definit birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond. ca şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile. adică ale oficialilor. cea din exemplul precedent. Pentru sociologie. Pentru sociologi. asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. Cu siguranţă. acela de “reguli ale celor de la birou”. ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi. Pentru el birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident.este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei. mai mult normativă. chiar Weber recunoaşte. birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei organizaţii. organizaţii de tip birocratic au existat şi în societăţile premoderne. Spre exemplu.

cadouri de la studenţi. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate.Pentru Weber tipul ideal de birocraţie. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. La fel. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare. birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru. 3. 2. dar şi funcţional. pe lângă alte activităţi. în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exeterioare birocraţiei. Faţă de epocile premoderne. adică modelul reprezentativ al acesteia. 92 . Acest principiu decurge direct din precedentul. care le şi asigură veniturile. presupune câteva elemente esenţiale: 1. profesorii din universităţi. adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne. cel mai adesea într-o formă piramidală. birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. nu au salarii pentru munca de predare. donaţii sau rente ale unor seniori. Separarea are loc atât fizic. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. 4. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală. în evul mediu. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. din publicaţiile pe care le scot etc. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional. care prestează aceste servicii sporadic. Acestea. ci trăiesc din diferite alte surse.

Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate. Trecem şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa ridicată: ! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. ! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia. mai mult chiar. ! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale. ! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ. cum spunea Balzac. sabia sau calul sunt obiecte de proprietate personală. pentru că acestea sunt ale lui. organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi. cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocartic. Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme.5. Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice. cât şi faţă de resurse. Militarul modern nu are arme personale. şi sunt uzual determinate din exterior. armura. De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. de sistemul politic spre 93 . sau ale unor grupuri exteriorare aparatului birocratic. deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi. ca simplu individ el este chiar insignifiant. mai mult. ! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale. care nu mai este consdusă de militari. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul.

că pot exista şi cazuri de corupţie. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne.exemplu. chiar în bazele sale principiale. dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor. unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului. aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei. de data aceasta american. prin definiţie. în practică. cel mai adesea. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclus faptul că. este vorba de Robert K. Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. ci conţine. Doar birocraţia nu este aşa. Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată fundamentală în istoria sociologiei. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. Una dintre abordările cele mai semnificative. birocraţia nu are doar aspecte funcţionale. La fel. Pentru Merton. funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident. corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că. este cea a unui alt mare sociolog. aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ. Merton. dar odată definite scopurile. ea poate funcţiona şi prost. funcţiile reprezintă statusuri atribuite. de neprofesionalism etc. ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. este acuzată mai mereu de corupţie. din secolul trecut. anumite elemente de tip disfuncţional. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber. independent de alte constrângeri externe. La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici. Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta 94 .

în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice. b) Pericolul psihozei ocupaţionale. Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul T. Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal. cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. Altfel spus din chiar elementele caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi care. Este dacă vrem exact situaţia propusă de filozoful englez Burke. problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare.Dewey. ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii. cu siguranţă că el va reuşi să fie extrem de eficient. singura deosebire faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic. în anumite condiţii. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete. aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt aceleaşi.funcţionare a unei organizaţii particulare. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. Climatul formalizat al birocraţiilor este 95 .Veblen. însă într-o bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic. problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei. Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală. pentru cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită. a) Pericolul antrenării incapacităţii. care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat şi el de Merton. aşa cum aparele în concepţia lui Merton. se pot dovedi disfuncţionale. în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc pentru asemenea tip de elemente. Specializarea şi profesionalizarea. de la filosoful J.

în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia. Cu toate acestea. Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii. energetice. de timp etc). Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. prin definiţie. aşa cum o să vedem. dar mai mult. El depinde doar de structurile de tip birocratic. Acest efect se produce datorită tendinţei de a sacraliza normele. deci un scop al activităţii şcoalre. Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. de orice sursă posibilă externă de intervenţie. o valoare finală. pe care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală. respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care. tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”. reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare. chiar dacă au performaţe şcolare extrem de slabe. Pe de altă parte munca rutinieră.unul extrem de stresant pentru funcţionar. dată fiind conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce. este şi ea una tensionată. Cel mai bun exemplu. fiind astfel considerat un criteriu de evaluare. presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri. normele ajung însă din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”. c) Pericolul sacralizării normelor. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina. Nu în ultimul rând. Aceasta în primul rând pentru că mediul social formalizat nu este unul “natural”. relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie. ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”. funcţionarul birocrat este total independent. Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a 96 . care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe. adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic). d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat.

că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert Merton? 97 . Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii? 2. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”. de cele mai multe ori. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor? 5. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”? 8. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”? 9. În aceste condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească. de cele mai multe ori iese câştigător birocratul. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip birocratic? 7. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii? 4. Parsons? 3. să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. Care sunt tipurile de organizaţii la T. mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber? 6. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi client. clientul consideră. ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. Pe de altă parte. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. tot prin definiţie. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. pentru că el are. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. prin natura muncii sale.se autonomiza total. În acelaşi timp însă. e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”? 10. Birocratul însă nu are voie. orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat.

psihologi sociali etc. au la rândul lor diferenţe 98 . deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. ecologi sociali. Doar în secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat cât de cât.Problematica comunităţilor urbane Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman. progres. tot ce a însemnat istorie politică şi economică. atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente.Tema 9 Comunităţi teritoriale După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. doar câteva procente din populaţia umanităţii. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii. cu toate societăţile cunoscute. Cu alte cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii sa săvârşit în oraşe. dezvoltare a ştiinţei. Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către sociologi. este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie. a artelor. criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. şi am încerca să reliefăm raportul de care aminteam mai devreme. mediul urban şi cel rural. pentru toate societăţile civilizate.Comunităţile rurale şi tipologia lor 3. s-a produs practic doar în oraşe. Este probabil şocant faptul că o minoritate. “a scris” în principal istoria. că în cea mai mare parte a istoriei. Mai ştim. tot ce a însemnat suferinţă. ca şi a culturii în general. Ceea ce foarte puţini ştiu însă. Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic. război. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă. de asemenea.Tipologia comunităţilor teritoriale 2.

a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. formează comunităţi. ritualuri 99 . cât şi medicii din România. Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea comunităţilor teritoriale. În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale. După cum se observă din definiţie atât locuitorii unui sat. cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului. norme. aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare. Procesele ecologice se referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat. de teren. anumite ocupaţii. anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi.semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei. Prima este zona de locuire. Acestea reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu. Şcoala de la Chicago. Problematica comunităţilor sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de localizare. faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. în fapt. comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu. Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale. a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii) şi o a treia zonă. ca în cazul grupurilor. Este evident că în practică cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip premodern. dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. Aşa cum am precizat. Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană. este una de sociologie urbană. ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme. care este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone. în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip profesional. Între membrii unei comunităţi nu sunt necesare interacţiunile directe. în sociologie. care împărtăşesc un fond cultural comun. comune). Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunităţi teritoriale. mai mult. care au totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. de multe ori primele două zone erau. au seturi de valori. iar cercetarea empirică.

sate împrăştiate. prin dezvoltare. proces care este dealtfel parte a unui proces mult mai amplu. Aşa cum am precizat la începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine. din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu. devine urbană. însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare. comune. Până la un punct această teză este adevărată. sate. Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că există o clasificare fundamentală. oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale. oraşe. Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural întrunul urban. sate cu structură geometrică. de exemplu oraşe industriale. Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale. analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă. cât şi elementele care le diferenţiază.etc. sate adunate etc. cea care distinge două mari categorii de comunităţi teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. mai degrabă acest caz este doar excepţia. oraşe turistice etc. el aparţinând mai degrabă modernităţii. În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural.). urbanizarea. comune suburbane. dar pot să se facă clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor. să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate. avem mai multe categorii de aşezări: sate de munte. Mai mult. şi în final. pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii. asumându-se tacit teza că lumea rurală. în analiza pe care o vom desfăşura. În România spre exemplu. cătune. Mai mult decât atât. 100 . profile culturale diferite. specific modernităţii. Cu siguranţă însă. istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca.). faţă de comunităţile de tip rural. însă acest proces este relativ nou în istorie. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale).

comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna printr-o omogenitate socială mult mai mare. care formează un tot uman. Este vorba de identitate. În fapt aceste distincţii. Una dintre cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert Redfield. ţărăneşti şi agricole. sociologul francez amintit mai devreme făcea distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”. la nivelul unei comunităţi rurale. la rândul lor. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai comunităţilor rurale. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este mult mai puterncă decât în comunitţile urbane. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale. Modelul solidarităţii mecanice. ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. F.Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi. ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate arhaică studiată de antropologi. persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii. Această distincţie a fost tratată de altfel în numeroase rânduri în istoria sociologiei. Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale însă. Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. al lui Durkheim. deci se aseamnănă social foarte mult. dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. de asemenea dimensiunile sunt mai mici. tot în secolul trecut. Conceptul de tot uman a fost utilizat de R. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice. indiferent de denumirile utilizate se referă la natura diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural. şi poate cel mai important. Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea continuua. Durkheim am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. existente într-un mediu dat. 101 . Omogenitatea se referă la faptul că. au diferenţieri importante.Tonnies. tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip de comunităţi. Redfield. de omogenitate şi de autonomie. având vârsta umanităţii. de dimensiuni. la rândul lor.

Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul 102 . Este cazul satelor devălmaşe. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R. vârstă Completă Nivel al capacităţii de Completă Comunităţi ţărăneşti Relativă Relativă Comunităţi agricole Nu există Foarte mică După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei tipuri de comunităţi. studiate în special de profesorul H. care mai existau la noi la începutul secolului trecut. deci care erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. trebuie să spunem că este greu să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. organizarea era una bazată pe obşti săteşti. mult mai apropiate de comunităţile urbane. în perioada interbelică. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României. Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. sunt în fond comunităţi de tip premodern. în special de tip medieval. pe de altă parte. studiate de antropologi. în timp ce comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale. pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi sunt doar cele arhaice. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului.Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. Mai mult. sex.Redfield Comunităţi sălbatice Grad al autonomiei autosubzistenţă Atribuirea rolurilor Gradul intercunoaşterii Attudinea străini faţă de Refuz străinilor total al Toleranţă mică Acceptare faţă de străini Pe Total criterii de Pe criterii de grup Foarte mare Pe pieţei Foarte mic principiul rudenie. până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale. spre exemplu. În satele devălmaşe. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are. o dimensiune istorică. Comunităţle de tip ţărănesc. într-un fel. Mai există la noi.Stahl. aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole.

ele având pretutindeni. ele fiind obiect de proprietate comună. originar. sacre. după 1990. pământurile agricole sau cele pentru păşunat. în fiecare an. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu. Oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale. prezente inclusiv în societatea contemnporană. în România s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale. Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale. ! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi profesiuni. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării. ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare. trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere. Ar mai trebui să menţionăm că. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una secundară. importanţa universului urban este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. Pământurile sunt schimbate în fiecare an. Ea este singura instanţă de judecată pentru membri comunităţii. ea are datoria de a repartiza fiecărei familii. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale. comparativ cu aşezările rurale. Dintre acestea cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: ! Volumul mare al populaţiei ! Densitate mare a activităţilor sociale. Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste comunităţi au îndeplinit-o. Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme) 103 .sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). funcţii religioase. de regulă izolate. Există un număr mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul. sau mai general. de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. prin reînfiinţarea obştilor săteşti. ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada interbelică. unde locuirea a reprezentat întotdeauna obiectivul prioritar.

cum sunt de exemplu oraşele turistice. Spre exemplu. au avut o funcţie sacră. atât ca populaţie. Toate oraşele vechi au ziduri de apărare. Permanent în istorie însă. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. dar şi cele culturale. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. 104 . şi locurile sacre ale unor comunităţi. elitele politice. mai târziu. la egipteni. iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale existenţei unor oraşe. volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş. de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp. dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici. până la modernitate. chiar mai mici. iar mai târziu templele. oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câteva hectare. primele oraşe din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale. Mai mult. Toate oraşele cunoscute. Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor în istorie. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp. nu doar de sacerdoţi. sau la popoarele indo-europene. Conducerea societăţilor. sau la romani în faza regalităţii. oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. iar mai ulterior de către sacerdoţi. oraşele erau construite dintr-o dată. comunităţiile urbane fiind dominate de organizaţi formale. în raport cu dovezile găsite. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii. locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare. Primele oraşe au avut dimensiuni foarte mici. Ele au apărut ca aşezări fortificate menite a proteja obiectele. alţii merg pâna la şapte.! Dominanţa organizării de tip formal. cât şi ca dimensiuni. Acesta este motivul pentru care la vechii greci. în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de noi. sau chiar mai mult. şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia se muta în ele. opt mii de ani. atât la mesopotamieni. ci de multe ori. mai mult chiar acestea au şi ele un caracter sacru. doar în sensul locuirii de către divinităţi. Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie.

datorită inovaţiilor tehnice. de dezvoltare industrială. au devenit brusc exponenţiale. tocmai datorită carcterului originar sacru. Pe de altă parte. Pe de o parte este vorba de creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe. noi tipuri de oraşe. Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. În primul rând caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul întrebării. este vorba de oraşele industriale. şi în transporturi. Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative. care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă.Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis. mai ales în secolul XIX. acela de transformare treptată a modului de viaţă rural. Ele au fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la începutul secolului trecut). Alături de exurbaţie avem un alt proces. În primul rând zidurile de apărare au început treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor arme moderne de asediu (în primul rând tunul). Oraşul modern. inurbaţia. iar pe de altă parte este vorba de un alt proces. într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe. cum sunt cele industriale. Aceasta din mai multe motive. Proccesul a fost unul dublu. El reprezintă un proces de creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. inclusiv în construcţii. Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi numele de urbanizare. Au apărut din necesităţi strict economice. a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni. care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de fapt. dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare care permiteau protecţia faţă de exterior. pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate). Acest lucru este posibil prin 105 . ca şi ritmul de creştre urbană. pe baza unor comunităţi rurale. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. Distingem în primul rând exurbaţia. Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care au fost analizate de sociologi. Dinamica populaţiei.

care leagă Los Angeles de cel San Francisco. care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari. de-a lungul unor căi de comunicaţie. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de bază. cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş şi distrus.revalorificarea zonelor urbane libere. să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate). atunci situaţia devine cu mult mai complexă. alături de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. ridică proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date. Un exemplu celebru de megalopolis este complexul de oraşe din SUA. sau prin creşterea pe verticală a oraşului. Ea este specifică zonelor industriale. Mai există o situaţie specială de creştere urbană. În unele cazuri conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici. dacă nu mai mari. lapte. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile zilnice sunt considerabile. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. are problme comparabile. ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari. au ajus să formeze un megalopolis. zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceluiaş oraş. care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. Megalopolisul. dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. Acest proces poartă numele de conurbaţie. care se bazează pe conurbaţie. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte mare. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. apă. ca şi al controlului social. Un oraş precum New York-ul. atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă. 106 . Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. Dacă mai lăum în considerare şi alte aspecte ecologice. pâine. care are o populaţie apropiată de cea a României.

a mai produs un fenomen. iar al doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de regulă). Primul model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago. fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului. Fondatorrii acesteia. La acest nucleu. ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin poluate. Sumner. sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia apariţiei unui nou cerc concentric.Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse. de jur în prejurul oraşului. În sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană. pe un nou cerc concentric. dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului).E. istorice. de condiţii de locuit. date fiind contextele sociale. Este vorba de “fuga în afara oraşului”. Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are funcţii de centru administrativ şi cultural. Acest ciclu se poate repreta de mai multe ori. politice şi nu în ultimul rând ecologice. Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. foarte diferite. 107 . dincolo de ultimele cercuri concentrice. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”. pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit. Noua zonă de locuire. încă de la începutul secolului trecut. datorită unui necesar mai mare de spaţiu. şi se numeşte modelul cercurilor concentrice. de această dată cu funcţii de locuire. Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. face ca expansiunea industrială să fie limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă industrială. având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux iniţial). R.G. cu fenomenele conexe caracteristice. Aceste model de dezvoltare. Elita care locuia iniţial în centru. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială. Park şi W. aplicabil în realitate multor oraşe mari. pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri concentrice. după acest cerc a apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei presupunând mai multe locuri de muncă. Prima şcoală de sociologie a oraşului este Şcoala de la Chicago. semnificativ în special după al doilea război mondial.

Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de locuire. În acest caz avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. În practică creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie. zone improprii locuirii etc. alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite. de regulă considerate centre ale noului oraş. de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice. servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire. ca şi zonele de locuire şi cele industriale. Este şi cel mai răspândit model de creştere urbană. Ce sunt comunităţile teritoriale? 108 . Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei. care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. care a rămas cu mai multe nuclee de origine. până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală. ape. s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a serviciilor. Modelul cercurilorconcentrice Nucleu Zonă industrială Zonă de locuire Zonă industrială ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple.Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană.. În acest mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. Acest model corespunde în special marilor oraşe. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice. ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. care au “înghiţit” aşezările satelit din jur. de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere.

Ce este exurbaţia? 9. Ce este satul devălmaş? 5. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele rurale? 3. Ce este inurbaţia? 8. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului? 109 .2. Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield? 4. Ce este conurbaţia? 10. Ce este un megalopolis? 11. Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane? 6. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport cu cel modern? 7.

atunci şi dumneavoastră. nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul proprietrului acestreia. altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale). soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu va permis să îl utilizaţi. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual. ca în exemplul crimei la comandă. Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este numitorul comun.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social Să ne gândim la câteva exemple de crimă. săvârşit de un nebun aflat în criză.Abordarea sociologică a criminalităţii 4. numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa. Pe de o parte un omor. Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o crimă. la orice infracţiune socială gravă. dar şi sociologic. la un nivel individual. Juridic. ca un tip major de devinaţă nu ne referim în sociologie doar la omor.Devianţă şi criminalitate 2. dat fiind că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient. şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei. care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit. o crimă a unui tânăr gelos.Teorii asupra criminalităţii 3. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator. 110 . ceea ce nu este foarte improbabil. aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă.Tema 10 Devianţă şi control social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Atunci când vorbim de criminalitate. sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal. un asasinat la comandă şi omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată. Exemplele anterioare sunt foarte diferite. Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal. ci la fel ca şi în spaţiul juridic. pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale.

ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. care poartă numele de criminalitate. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele întro anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale. pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. cât şi cele informale. Spre exemplu normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. de exemplu sancţiuni dure. După cum se observă. în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă. exprimabile întotdeauna în formă scrisă. sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). cum sunt cele care presupun privarea de libertate. Sancţiuni asociate dure Norme formale Norme informale Legi penale Morala Sancţiuni asociate uşuare Legi civile Obiceiuri După cum se observă în matricea de mai sus. Avem. atât normele formale. sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave). Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale. reprezintă un tip special de devianţă. Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. Pe de altă parte. încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată. Încălcarea normelor juridice. Criminalitatea reprezintă 111 . există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante. aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. în sensul că normele formale sunt exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna). încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante.Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere. iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme.

Ea este întotdeauna relativă. psihologi. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le 112 . Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă. Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie. nu pot fi considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată. ci doar o încălcare a unor reguli morale. în multe ţări din Europa. instituite la nivelul unei colectivităţi. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. Spre exemplu. adică un atribut de depreciere publică. handicapuri etc). în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi. o infracţiune gravă. sancţionată în consecinţă. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp. Omorârea unei persoane nu este considerată. criminologi etc. dar nu putem vorbi de acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale. Astăzi. fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. aşa cum am precizat. ea nu mai este considerată o crimă. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. Teorii asupra criminalităţii Criminaitatea. sau nu. homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut. ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică. Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. ci şi la diferenţele istorice. implicit criminalitatea. a fost şi este un subiect de analiză extrem de disputat. sau nu. doar în baza unor norme care sunt. crimă decâît în anumite situaţii. spre exemplu. Dimpotrivă. jurişti. ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii. Acesta din urmă este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi considerat deviant. Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă.orice încălcare a unei norme juridice scrise. Putem spune că aceste persoane au un stigmat. Rezultă ca devianţa.

considerând trei tipuri umane fundamentale. elaborată şi mai recent. teoria cromozomului suplimentar.prezentăm sunt de factură biologistă. dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte tipuri de criminali. Este pe undeva firesc ca cei puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii. Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă. Această teorie genetică este desigur mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate. O teorie mult mai modernă. cu o înălţime şi o greutate păroporţionale. 113 . este o teorie de factură genetică. pentru simplu motiv cel puţin. Al treilea tip. cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. elaborată de Cesare Lombroso. Cowen. cu osatură şi muşchiulatură puternice. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. În primul rând ei au o fizionomie specifică. maxilarul puternic etc. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă doar un singur tip de criminalitate. propusă de W. spre exemplu. cu membre scurte. a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. cel mesomorf. Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut. Ea este însă destul de uşor atacabilă. de profesie criminalist. este tipul uman înalt. Lombroso. publicată în 1911. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor fizice. O teorie tot de factură biologistă. Cu siguranţă teoria sa este interesantă. pe la sfârşitul deceniului opt. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază biologică a comportamentelor devainte. pe studiile efectuate pe el asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y suplimentar. gras. în perioada interbelică. a elaborat W. decât cei care nu pot avea un asemenea avantaj. părul roşcat. este tipul atletic. Tipul ectomorf. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. cu membre lungi. Lombroso s-a bazat în lucrarea sa. criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă. care îi distinge de oamenii obişniuiţi. slab. Pentru Lombroso. Sheldon. la începutul secolului trecut. dar mult mai consistentă. şi oricum ispititoare. tipul endomorf este dimpotrivă tipul uman mic de statură. Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. sprâncene groase.

concept propus de sociologul american E. criminalitatea este definită social. Psihanaliza. contrar poate credinţelor pe 114 . asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei persoane implică criminalitatea. ci doar anumite tipuri de criminalitate. o mare parte a actelor criminale. un anumit tip de personalitate. în special în lumea contemporană. mai multe variante de cariere. dată de un context comunitar sau societal dat. trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. ci mai mult inteligenţa. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii. O anumită predispoziţie agresivă. nu implică agresivitatea sau forţa fizică. care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste abordări. unele având chiar baze genetice. în absolut toate cazurile. personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi. Pe de o parte. Ele. De ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist. nu criminalitatea. sportiv în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat în societate în variate forme. în special în copilărie. în special prin Freud. sau de anumite caracteristici fizice sau psihice. Există desigur criminali psihopaţi. de fapt. Există două tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordări. cele de natură psihopatologică. Trebuie să mai spunem însă că. dată de un anume profil somataic. societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele criminale.Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o limită fundamentală. deci care au anumite tulburări de personalitate. ea. anumite predispoziţii agresive. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”. militar. nu implică în mod necesar un profil de criminal. aşa cum am mai spus. cele mai multe acceptate şi uneori valorizate pozitiv în societate. are o dimensiune relativă. Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că. trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice.Sutherland. altele fiind dobândite social. a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate. care le face inoperante în explicarea criminalităţii. chiar este fascinat de el. pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educaţional ridicat. boxier. Mai mult decât atât.

ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este una foarte redusă. Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii. una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic. în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop. Acesta. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri. Spre exemplu. Pe la mijlocul secolului trecut. cât şi mijloacele pe care le alegem. scopul de “a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate). în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea. Cel care îşi 115 .care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. în acţiunile sale. asupra criminalităţii. Pe de altă parte însă. atunci putem construi o matrice în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială: Tipul uman Conformistul Inovatorul Ritualistul Anarhistul Revoluţionarul Scopuri Legitime Legitime Ilegitime Ilegitime Ilegitime/legitime Mijloace Legitime Ilegitime Legitime Ilegitime Ilegitime/legitime Primul tip este cel al conformistului. de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani. cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. atât scopurile. foarte prolifică ştiinţific. pot să fie acceptate de societate. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc. este furtul. iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. îşi defineşte atât scopuri. este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate. Robert Merton a elaborat o teorie. Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce. sau nu. prin definiţie. acceptate sau nu.

Mijlocul de protest. cât şi hoţul. sau citirea corespondenţei personale. comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice. În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe. Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). manifestaţia de stradă. Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde. dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri. pentru că inventează mijloace. În acest mod. despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. era şi ea considerată ilegitimă. Este evident un tip clasic de devainţă. dar care se săvârşesc încă. scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. În această categorie poate intra însă atât cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet). Ritualistul este persoana care. în regimul comunist. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. deşi utilizează mijloace legale. tocmai datorită acţiunilor devinate.defineşte scopuri legitime. care nu necesită comentarii speciale. ceea ce a fost considerat ilegitim. la depunerea unor dosare de bursă etc). care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane. protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate). la angajare. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment. În Decembrie 89. Iată un exemplu de acţiuni ritualice. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare. Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri. deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). 116 . Evident inovaţia este un tip de devinaţă. Aceasta sunt mijloace acceptate social. ca scop sau mijloace. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. devine aceptat şi astfel actul devaint se transformă într-unul normal. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. nu sunt acceptate în societate. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. Astfel. este un inovator. Evident şi ritualistul este un tip deviant. de a afla informaţii despre familia candiadtului.

După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală. că o anumită persoană a furat ceva. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste. indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat.protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim. dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ. Mai mult. Aşa cum am arătat. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei. neştiindu-se acest lucru. Prin urmare. aceea a caracterului relativ al acesteia. Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge. etichetele având propria dinamică. ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete. etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional.care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate. Teoria etichetării. una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. care şi ea s-a bucurat de un mare succes. noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. la rândul ei. pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări. este teoria etichetării. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali. 117 . a devenit legitimă. ca atribute ale unor acte. comportamentele deviante nu sunt deviante în sine. Procesul de etichetare este unul continuu. Dacă noi credem. În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei. Putem raţiona şi într-o manieră inversă. Mai mult decât atât. adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter. de exemplu. iar manifestaţia de stradă. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante.

implicit funcţie principală. fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru. prin definiţie. care au funcţii de control social. realizarea controlului social. cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii. are un rol central în controlul social. tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor. Spre exemplu. Din acest motiv. dintre cele mai diverse.. şi putem porni de la aramată. spre exemplu. în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social. pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii. în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. care au şi alte funcţii de control social. închisorile etc. bisericii etc. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici. dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. civice). (instituţii religioase. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii. insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie. culturale. practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. în procesele de migraţie din Romînia anilor ‘70-’80. sau platformele industriale. sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. fiind necesar să aibă un asemenea caracter. tribunalele. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central. instituţii 118 . Desigur. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. Familia. atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării. instituţii precum poliţia. au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional. contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele. Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale.). acestea. Mai mult.Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor. Mass media are şi ea funcţii importante de control social. vecinătăţilor. şcoală.

Din păcate în România 119 . Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de vedere social. Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali. ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii. Studiul acestor instituţii este relativ recent. este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al doilea război mondial. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială.economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei. administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante. Aceasta pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie valorificată social. ea trebuie totodată să dea satisfacţie victimelor şi implicit comunităţilor. Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar. un proces de potenţare a încrederii în norme. Întotdeauna în istorie. promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate. Prima dintre acestea. Probleme ale managementului instituţiilor de control social Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. ceea ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar. În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii. Din acest motiv şedinţele de judecată sunt publice. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea juistiţiei are un carcater public. în orice societate. închisoarea.

Este vorba de funcţia pe care închisorile o deţin în sistemul de control social. este drept nu doar la noi. judecătorii. locuri în care erau strânşi. dedectivii. un criminal. Spre exemplu în majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia. izolaţi totodată de societate. etc. procurorii. este mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. mai întâi sub forma unor “case de muncă”. fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social). persoane foarte bătrâne. adevăraţi eroi comunitari. Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale 120 . Uneori cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor instituţii. dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante).există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. toţi aceia care erau “anormali”. schingiurea. Este vorba de criminali. Tendinţa contemporană. Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora. cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră negativă. închisorile au avut un rol minor în sistemul de control social. avocaţii. administrate public. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului Garcea. fie. ca persoanje pozitive. Mai mult. etc) prezintă poliţiştii. Încă din secolul trecut. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. La noi acest lucru nu se întâmplă. teatrele. s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. de bolnavii incurabili. care nu erau îngrijite de nimeni etc. televiziunea. pentru anchetă. cât mai ales o modalitate de a reţine pe termen scurt. nu era o sacnţiune în sine. Trebuie să spunem că până la modernitate. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni directe. toate se realizau public şi deci detenţia deşi era posibilă. Fie că era vorba de omorârea criminalilor. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru că. pentru infracţiuni minore. putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează prost. bătaia sau însemnarea acestora. Ea a apărut în secolul XVII. când deja putem spune că existau închisori autentice (în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de libertate.

datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Atât timp cât mediul este compus din infractori. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă? 7. aceleaşi tipuri de comportamente deviante. este dificil de gândit că procesele de socializare negativă. Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip. socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale. Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate). S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă? 2. de întărire a comportamentelor infracţionale. chiar şi pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore. Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa? 3. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă? 5. a libertăţilor lor spirituale. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică. ajungându-se de multe ori ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii de control social? 8. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne? 121 . şi chiar se specialzare infracţională au cum să dispară. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare. cel mai adesea chiar mai grav. Aceasta pentru că în realitate.Merton asupra devianţei? 6. care au aceleaşi seturi de valori. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei? 9. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. Care sunt principalele tipuri de devainţă? 4.infraţionalităţii. a nevoii de confort. În ce constă abordarea lui R.

nediferenţiat. şi sigur avea o cu totul altă conformaţie a corpului. Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei moderne. Mai mult decât atât. reportul dintre rasă şi etnie 2. nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor 122 . De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic.Conceptul de rasă. uneori chiar blond. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu ar fi avut cum să apară. aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme. numindu-i pe toţi. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini.Stereotipurile 4. barbari. Cu alte cuvinte. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice dintre rase. ori alte aspecte anatomice. în antichitate. care era alb.Tema 11 Rasă şi etnie După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Până la modernitate oamenii nu valorificau social. de la Dunăre spre exemplu. se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii. un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale 3. pentru vechiul grec. ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă idee a ştiinţei moderne. politic sau cultural diferenţele dintre rase. Cu toate acestea rasismul este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. acest protecţionism al rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar.Rasism şi naţionalism Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei. Evident. Mai mult.

considerate cel mai adesea. se coinsideră totuşi că rasa. Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală.superioare. este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici. Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul. întrecere de viteză. fie din punct de vedere geografic. şi 123 . pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc). atunci când se referă la oameni. Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie. de exemplu vultur pleşuv. cum este cazul porumbelului de scorbură. De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”. care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni. implicit şi unele diferenţe morfologice. forma feţei. forma şi culoarea părului. doar câteva criterii: culoarea pielii. mongoloidă (asiaticii) şi negroidă (negrii). Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm atunci când vorbim de rasele umane. de fapt. una din ele chiar pe cale de dispariţie. În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. de exemplu elefant african sau elefant indian. fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate. ele nu sunt biologic semnificative. reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei. adică de vechii locuitori ai celor două Americi. ci unul social. ci doar social. fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem de recentă din punbct de vedere istoric. Principalele trei rase de oameni. unde în evul mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab. deşi sunt de natură morfologică. pentru că deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem. sunt: caucaziană (albii). la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. El provine din limba engleză. cât şi rasă. Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane. existent la morile de apă. geografice sau de esocistem. morfologice. Este vorba de rasele: oceaniană. nu este un concept biologic. atât cursă.

spiritualitatea etc. ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi” destul de recent. lungimea membrelor etc. În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural. într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai multe rase. De altfel culoarea pielii. nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. comparatic cu altele. stilul de viaţă. care deşi sunt mult mai importante. comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani de evoluţe separată. Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante. aparţin toate culturii). nefiind vizibile. asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi. în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba. mai toleraţi decât negroizii. 124 . Din punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. Dacă în cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social). poate fi dată de faptul că.într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime. spre exemplu. O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate social. pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă. În realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii. existând un adevărat continuum de nuanţe. vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. Există însă şi situaţia inversă. pentru europeni.). fiind albi şi nu negri. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici. Şi în România. mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au născut aici. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună.. lingvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). Raportul dintre rasă şi etnie Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie. este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg. cel mai sensibil criteriu social. dar evident ele se referă la două tipuri diferite de clasificare.

de către europeni. Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi. Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. în special în secolele XVII şi XVIII. Expulzările. într-un război să spunem. Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice. Dacă într-o acţiune militară. rasiale sau etnice. El presupune omorârea sistematică. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. nu avem automat un genocid. programatică a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar). de care am amintit mai devreme. mor membrii unei populaţii. constituie un alt exemplu de genocid. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. Nu avem însă expulzări decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). în special în perioada conducerii 125 . sunt mai numeroase. El este mai puţin dur comparativ cu genocidul.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe grupuri etnice. Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. mergînd până la unele tolerante. cât şi naziştii sau sovieticii. Atât americanii. Aceste raporturi sunt cu atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare. Genocidul. Încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial. de către nazişti. Numeroase exemple de mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane. inclusiv civili. Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii.

servicii publice etc. aşa cum a existat doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci. Segregarea nu este însă doar una teritorială. Reprezintă un alt patern de relaţionare. delimitându-şi cartiere proprii. cât şi la nivelul unui teritoriu dat. expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează respectivele acţiuni. Cu toate acestea în realitate mai există cazuri de segregare instituţională. şcoli. ci şi una instituţională. sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci. în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic central. Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta. care să legitimeze segregarea. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice. de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă. cât şi involuntară. şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial. Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Segregaţia. Există însă şi segregarea involuntară. mai tolerant decât primele. instituită prin legi. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii. 126 . voluntară sau involuntară. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. adică este vorba de locuri de muncă. Sclavia. dar poate fi şi una reală. De regulă. spre exemplu. a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. au operat numeroase expulzări. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul). Exemplul tipic îl oferă ghetoul. Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. Segregaţia poate fi atât voluntară. atât la nivel instituţional. a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul civil). atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de o alta. nu mai există astăzi nici o normă juridică. Cu alte cuvinte segregarea poate fi atât de drept. aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii (dar şi alte grupuri etnice). la nivelul cunoaşterii comune. dar şi pentru motive strict economice.lui Stalin. dar evident unul care rămâne deosebit de dur. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară. ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. Sclavia este o instituţie socială istorică. În Statele Unite. în absenţa unor norme juridice.

pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni. Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. Am putea avea stereotipuri faţă de negrii cel mult. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural. trădători etc. Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup. Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta. care îşi propune programatic acest lucru. în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante. de regulă pozitive. în România. nu sunt de încredere. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale reciproce. Ţiganii sunt hoţi. dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. inteligenţi. Aşa cum am precizat orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare. de convieţuire îndelungată într-un teritoriu. rasial. 127 . controlează afacerile. cât şi minoritare. murdari. Putem avea. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri. dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. buni muzicanţi. Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană. despre care nu ştim aproape nimic.Asimilarea. Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare. este necesar ca el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri. inclusiv lingvistice. dar şi profesional. delincvenţi. dar şi un rezultat al unei campanii politice. stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei. haioşi. Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. faţă de propriul grup etnic sau rasial. finanţele. Stereotipurile Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la numite grupuri. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. că au control asupra mediei. dar nu faţă de un popor african particular. Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii. cu puternic spirit de familie.

la nivelul fiecărui membru al unui grup. există doar în baza sterotipurilor. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale. în care vom identifica patru tipuri de situaţii: Prejudiciază Discriminează Bigot adevărat Nu prejudiciază Liberal slab 128 . nepunctuali etc. hipersexuali. care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. faţă de handicapaţi etc. buni atleţi. implicit avem anumite comportamente faţă de aceea persoană. cât şi pozitive. ca cea propusă de R. în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie. leneşi. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fii şi unele profesionale. Este însă evident că transferul unor atribute generice. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Ambele procese se presupun în anumite situaţii.Românii sunt descurcăreţi. bun baschetbalişti etc. cât şi discriminarea. ospitalieri. legaţi de natură. ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. consideră negrii ca fiind murdari. categoria din care face parte respectiva persoană. ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici. pentru că nu avem stereotipuri. doar în baza stereotipurilor. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă de cineva. nu este obligatoriu corect. poliţişti. dar au propria autonomie. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană. Americanii. doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul. Prejudiciile şi discriminările pot fii atât negative. Stereotipurile au de regulă o bază reală. Prejudiciu şi discriminare În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Mai mult. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru. artişti. Merton. Atât prejudiciul. nu spunem că o prejudiciem. un alt exemplu. avocaţi. hoţi. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de blonde. ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri.

chiar dacă nu prejudiciem. întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia. În general sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. Deşi nu avem spre exemplu o părere proastă faţă de un anume grup etnic. dar totuşi o discriminăm. dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări. datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă. nu ajunge să transpună în comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. în baza acelei atitudini sau opinii. putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. De multe ori nu avem o opinie. care aparţine unui anumit grup. de regulă. Acest lucru se întâmplă. şi care justifică conducerea. le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup. au o mare capacitate persuasivă. atât discriminează. sunt vicleni. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea homosexualităţii. sau atitudini speciale faţă de o persoană. deşi prejudiciază. Rasism si naţionalism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice. Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori. cât şi prejudiciază. în baza sterotipurilor. decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente. deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană. dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică. controlul şi intervenţiile în raport 129 . De regulă aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri.Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană. Bigotrul precaut este cel care. într-un anumit context. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să relaţioneze cu ei. doar pe baza acestor sterotipuri.

ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale. a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea. Partidul Muncitorilor Germani. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti. Rasismul. în secolul XIX. care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste. de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică. în special al celor antisemite. Rasismul. De aici o altă idee. aceea a ordonării ierarhice a raselor.cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. o cucerire ideologică relativ recentă. rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. Iluminismul. inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. în timp ce. ca mişcare culturală. de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul XX. dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi pierde de fapt sufletul. Rasismul. faţă de care este necesar să intervenim. în 1922. Hitler a ajuns la putere în Germania. aşa cum am amintit la începutul acestei teme. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare. inferioare nouă. în urma celebrului “Marş asupra Romei”. a ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. un alt exemplu. în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei. Fascismul a apărut mai întâi în Italia. Este vorba în primul rând de dezvoltarea ştiinţei moderne. Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu 130 . un posibil alt factor. (partid de stânga). implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin dezvoltate. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimeniune ideologică de tip rasist. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar marxistă). Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism. care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă. şi a trasnpus în practică ideologia rasistă. a adus şi el ideea iluminării celor inferiori. în 1933. în 1919. a fost permis de câţiva factori. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. Rasismul reprezintă. Adolf Hitler a întemeiat mai întâi. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania hitleristă. elaborate şi ele în secolul XIX. pe care a condus-o mai mult de două decenii. Mai mult. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor.

131 . Există pe de altă parte forme de rasism îndreptate împotriva negrilor. aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări. în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare. Mai mult. nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni. M. ci şi social. chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor.milioane de morţi. mult mai semnificative istoric. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism. Eliot. atrocităţile efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă. politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. şi care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. dăm câteva exemple: B. Maurras. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme.S. O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional. spre exemplu în Africa. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa. germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii. violări ale proprietăţii. cu extrem de multe deportări. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal. Naţionalismul. J. O. Croce. Spengler. care a influenţat multe societăţi din Europa. ruşilor etc. T.Cocteau. Ch. L. În această accepţiune naţionalismul este mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale.Heidegger. Există multe tipuri de rasism. Spre deosebire de rasism. foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii au fost fascişti.Pirandello. încălcări ale celor mai elementare drepturi ale omului. în special în Africa. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor. ci şi a ţiganilor. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă. nu doar politic. apărută odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate. cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican. Există mai întâi o accepţiune clasică. de un rasism antiarab sau antiasiatic etc. polonezilor. Acest lucru realizându-se de cele mai multe ori în detrimentul intereselor culturale.

ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism? 4. trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R. Care este originea termenului de rasă? 3. Ce este naţionalismul? ©Alfred Bulai 2001 132 . Merton? 11. Ce este discriminarea? 10.Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică? 7. Care este raportul dintre rasă şi etnie? 6. Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport. Ce este prejudiciul? 9. Ce sunt stereotipurile? 8. sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale. Ce este etnia? 5. De ce este rasa un concept social? 2. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ce este rasismul? 12.

Babel. 1992. McGraw-Hill. 1992. 1993. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ♦ Lazăr Vlăsceanu. ♦ Emile Durkheim. Despre sinucidere. 1982. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 133 . Introducere în sociologia contemporană. 1975. ♦ Max Weber. ♦ Ion Ungureanu. Sociological Theory. ♦ George Ritzer. Institutul European. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Sociologie. ♦ Dicţionar de Sociologie. Chestionarul în investigaţia sociologică. 1993. 1998. ♦ C. ♦ Septimiu Chelcea. 1975. Idei contemporane. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Humanitas. Metodologia cercetării sociologice. Polirom. Imaginaţia sociologică.Bibliografie: ♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ.Wright Mills. 1985.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful