P. 1
15. Istoria mantuirii

15. Istoria mantuirii

|Views: 86|Likes:
Published by Curduban Ioan

More info:

Published by: Curduban Ioan on Aug 28, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/10/2014

pdf

text

original

Sections

Ellen White

Istoria mântuirii
Traducere: Valentin Rusu

Titlul cărţii în original: The Story of Redemption (1947) Redactor: Adela Băncău-Burcea Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Irina Toncu Coperta: Liliana Dincă
Copyright © 2009 Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WHITE, ELLEN GOULD HARMON Istoria mântuirii / Ellen G. White; trad. Valentin Rusu. – Bucureşti: Casa de Editură „Viaţă şi Sănătate”, 2009 ISBN 978-973-101-233-9 I. Rusu, Valentin (trad.) 286.3 232.3

CUPRINS

Prefaţă ..................................................................................7 1. Căderea lui Lucifer ..............................................................9 2. Creaţia ................................................................................15 3. Consecinţele răzvrătirii .......................................................18 4. Ispitirea şi căderea ..............................................................25 5. Planul de Mântuire ............................................................33 6. Jertfele lui Cain şi Abel.......................................................41 7. Set şi Enoh..........................................................................45 8. Potopul ...............................................................................49 9. Turnul Babel ......................................................................57 10. Avraam şi sămânţa făgăduită ............................................59 11. Căsătoria lui Isaac .............................................................66 12. Iacov şi Esau ......................................................................69 13. Iacov şi Îngerul ...................................................................74 14. Copiii lui Israel ...................................................................79 15. Descoperirea puterii lui Dumnezeu ...................................88 16. Eliberarea poporului Israel din robie .................................94 17. Călătoriile poporului Israel ................................................99 18. Legea lui Dumnezeu ........................................................107 19. Sanctuarul ........................................................................118
CUPRINS
3

ISTORIA MÂNTUIRII

20. Iscoadele şi raportul lor ....................................................123 21. Păcatul lui Moise..............................................................128 22. Moartea lui Moise ............................................................132 23. Intrarea în Ţara Făgăduită ..............................................136 24. Chivotul lui Dumnezeu şi bogăţiile lui Israel ..................142 25. Prima venire a lui Hristos ................................................152 26. Lucrarea de slujire a lui Hristos.......................................157 27. Trădarea lui Hristos .........................................................162 28. Judecarea lui Hristos ........................................................166 29. Răstignirea lui Hristos ......................................................172 30. Învierea lui Hristos ...........................................................180 31. Înălţarea lui Hristos .........................................................187 32. Ziua Cincizecimii .............................................................189 33. Vindecarea ologului .........................................................195 34. Credincioşia faţă de Dumnezeuîn timpul persecuţiei......199 35. Rânduiala Evangheliei ....................................................203 36. Moartea lui Ştefan ............................................................205 37. Convertirea lui Saul .........................................................210 38. Lucrarea timpurie a lui Pavel ..........................................216 39. Lucrarea de slujire a lui Petru..........................................220 40. Petru eliberat din închisoare ............................................228 41. În regiunile îndepărtate ....................................................234
4

42. Anii de slujire ai lui Pavel ................................................241 43. Martirajul lui Pavel şi Petru .............................................245 44. Marea apostazie ...............................................................249 45. Taina fărădelegii ..............................................................254 46. Primii reformatori.............................................................261

47. Luther şi marea Reformă .................................................265 48. Progresul Reformei ...........................................................270 49. Nereuşita de a înainta în cunoaştere ...............................275 50. Prima solie îngerească ......................................................277 51. Solia îngerului al doilea ...................................................284 52. Strigătul de la miezul nopţii .............................................288 53. Sanctuarul ........................................................................293 54. A treia solie îngerească .....................................................297 55. O platformă neclintită ......................................................301 56. Amăgirile lui Satana ........................................................303 57. Spiritismul ........................................................................307 58. Strigătul de la miezul nopţii .............................................312 59. Încheierea timpului de probă ...........................................314 60. Timpul strâmtorării lui Iacov...........................................317 61. Eliberarea sfinţilor ............................................................320 62. Răsplata sfinţilor ..............................................................323 63. Mileniul.............................................................................325 64. Învierea a doua.................................................................327 65. Încoronarea lui Hristos ....................................................329 66. Moartea a doua ................................................................334 67. Noul Pământ ....................................................................337
CUPRINS
5

PREFAŢĂ

Istoria mântuirii, scrisă de autoarea plină de talent Ellen G. White, este o carte pentru aceste timpuri. Tot mai mult, evenimentele din lumea noastră ridică o întrebare: Oare noi suntem un neam de făpturi omeneşti cuprinse de suferinţă, condamnate să îndure tot mai multe necazuri şi temeri sau viziunea pentru ziua de mâine se va schimba spre mai bine? Unii lideri politici şi oameni de ştiinţă întreţin o oarecare speranţă, dar vocile majorităţii filozofilor, oamenilor de stat şi clericilor par să aibă un ton sumbru. Există undeva vreo speranţă? Mai există siguranţă? Da, pentru aceia care refuză să se lase cuprinşi de disperare şi care gândesc că Dumnezeu cunoaşte situaţia dificilă a omenirii şi va acţiona într-o modalitate dramatică spre a schimba cursul evenimentelor – pentru ei, va fi o cale de ieşire. Totuşi cititorul acestei cărţi va găsi mai mult decât un raţionament omenesc pentru a susţine o concepţie optimistă. Pe măsură ce va citi acest raport lămuritor şi convingător al luptelor aprige ale omenirii împotriva puterilor întunecate ale răului care au încercat să pună stăpânire pe minţile oamenilor, în inima cititorului va răsări credinţa. Această carte este întemeiată pe tema biblică a luptei de veacuri dintre slujitorii lui Dumnezeu şi cei ai lui Satana pentru a lua în stăpânire voinţa şi destinul omului. Aici este o retrospectivă a istoriei creării omului, a căderii lui în păcat şi, de asemenea, a intruziunii vrăjmaşului lui Dumnezeu care a inspirat războaiele şi a instigat nelegiuirea, suferinţa şi tragedia universală, dar şi a intervenţiei lui Dumnezeu pentru salvare. Subiectul central al cărţii este mântuirea omului, săvârşită de Domnul Hristos pe cruce. Fiecare pagină din această carte oferă idei pătrunzătoare [9, 10]* cu privire la istorie, pe care, cu excepţia scriitorilor Sfintelor Scripturi, rareori a încercat să le abordeze vreun alt autor. Istoria mântuirii este
* În parantezele pătrate este numărul paginii de original.

PREFAŢĂ
7

ISTORIA MÂNTUIRII

o adevărată istorie a unui război – istoria conflictului dintre Dumnezeu, demoni şi om. Ea culminează cu un deznodământ triumfător, cu pacea şi reînnoirea tuturor celor ce Îl urmează pe Isus Hristos, Împăratul împăraţilor, care Se întoarce plin de triumf pe pământ. Compilatorii acestei cărţi au selectat părţi deosebit de bune din patru cărţi scrise de Ellen G. White cu privire la tema aceasta impresionantă. Aceste selecţii au fost aşezate în ordinea evenimentelor istorice. Naraţiunea acoperă întregul parcurs al existenţei omenirii şi prezintă capitolele cele mai cuprinzătoare şi revelatoare cu privire la subiectul acesta. Timpul este preţios. Timpul se scurge rapid. Veşnicia ne face semn tuturor. Cititorul cărţii va descoperi că viitorul este luminos. Dumnezeu şi puterile binelui vor câştiga biruinţa finală. Editorii

8

CAPITOLUL 1

CĂDEREA LUI LUCIFER

Când era în cer, înainte de răzvrătirea lui, Lucifer a fost un înger onorat şi înălţat, al doilea ca poziţie de cinste după Fiul cel iubit al lui Dumnezeu. Înfăţişarea lui, asemenea înfăţişării celorlalţi îngeri, era prietenoasă şi exprima fericire. Fruntea lui era înaltă şi lată, indicând existenţa unui intelect puternic. Trupul lui era desăvârşit, iar purtarea lui era nobilă şi maiestuoasă. Chipul lui radia de o lumină deosebită şi strălucea mai puternic şi mai frumos decât al celorlalţi îngeri, totuşi Hristos, Fiul cel iubit al lui Dumnezeu, Se afla mai presus de toată oştirea îngerească. El a fost una cu Tatăl încă dinainte să fi fost creaţi îngerii. Lucifer era invidios pe Hristos şi, treptat, şi-a atribuit o poziţie de conducere care I se cuvenea numai lui Hristos. Marele Creator a convocat oştirea îngerească, pentru ca, în prezenţa tuturor îngerilor, să-I poată conferi Fiului Său o cinste deosebită. Fiul şedea pe scaunul de domnie, alături de Tatăl, iar mulţimea cerească a îngerilor sfinţi era adunată în jurul lor. Atunci, Tatăl le-a făcut cunoscut faptul că El Însuşi a rânduit ca Hristos, Fiul Său, să fie egal cu Sine, aşa încât oriunde era prezent Fiul Său, era prezent El Însuşi. Cuvântul Fiului trebuia să fie la fel de respectat ca şi cuvântul Tatălui. El Îl învestise pe Fiul Său cu autoritatea de a conduce oştirea cerească. Îndeosebi Fiul Său avea să conlucreze cu El la crearea [13, 14]* pământului şi a tuturor făpturilor vii care vor exista pe pământ, lucrare ce urma să aibă loc în curând. Fiul Său avea să aducă la îndeplinire voinţa şi scopurile Sale, dar nu avea să facă nimic de la Sine Însuşi. Voia Tatălui avea să se împlinească prin El. Lucifer a fost invidios şi gelos pe Isus Hristos. Deşi inima lui era plină de invidie şi ură, totuşi, când îngerii s-au aplecat înaintea lui Isus pentru a recunoaşte supremaţia Lui, înalta autoritate şi domnia Sa de drept, el s-a aplecat împreună cu ei. Domnul Hristos fusese chemat să participe la sfatul special al lui Dumnezeu cu privire la
* În parantezele pătrate este numărul paginii de original.

CĂDEREA LUI LUCIFER
9

ISTORIA MÂNTUIRII

10

planurile Sale, iar Lucifer nu ştia nimic despre ele. El nu a înţeles, nici nu i s-a îngăduit să cunoască scopurile lui Dumnezeu. Totuşi Hristos era recunoscut ca suveran al cerului, iar puterea şi autoritatea Sa erau recunoscute ca fiind la fel ca ale lui Dumnezeu Însuşi. Lucifer a crezut că el era cel favorizat în cer printre îngeri. El fusese foarte onorat, dar faptul acesta nu l-a făcut să aibă simţăminte de recunoştinţă şi laudă faţă de Creatorul său. El a aspirat să ajungă la poziţia înaltă pe care o deţinea Însuşi Dumnezeu. El s-a simţit strălucit în măreţia lui. Lucifer ştia că era onorat de îngeri şi că avea de îndeplinit o misiune deosebită. El fusese lângă Marele Creator, iar razele de lumină pline de slavă care Îl înconjurau fără încetare pe Dumnezeul cel veşnic au strălucit asupra lui într-o modalitate deosebită. El s-a gândit la felul în care îngerii ascultaseră cu plăcere şi promptitudine poruncile lui. Nu erau veşmintele lui luminoase şi frumoase? Ca urmare, de ce trebuia Hristos să fie onorat mai presus de el însuşi? Lucifer a plecat din prezenţa Tatălui nemulţumit şi plin de invidie faţă de Isus Hristos. El a convocat oştirea îngerească, ascunzându-şi scopurile adevărate. El a vorbit despre propria persoană ca unul care era îndurerat şi a descris favoarea pe care Dumnezeu I-o făcuse lui Isus, neglijându-l pe el. Lucifer le-a spus că de aici înainte toată libertatea plăcută de care se bucuraseră îngerii se sfârşise. Oare nu fusese numit peste ei un [15] conducător căruia trebuiau să-i aducă o cinste plină de supunere de aici înainte? Lucifer le-a declarat că îi chemase pentru a-i asigura că el nu se va mai supune acestei invazii a drepturilor lui şi ale îngerilor, că el nu se va mai închina niciodată înaintea lui Hristos, că îşi va atribui lui însuşi cinstea care trebuia să-i fi fost deja oferită şi va fi conducătorul tuturor acelora care vor fi de acord să îl urmeze şi să asculte părerile lui. Între îngeri a avut loc o controversă. Lucifer şi simpatizanţii lui se străduiau să reformeze guvernarea lui Dumnezeu. Ei erau nemulţumiţi şi nefericiţi, pentru că nu puteau să cunoască înţelepciunea Sa de nepătruns şi să înţeleagă scopurile pe care le-a avut Dumnezeu prin faptul că L-a înălţat pe Fiul Său şi L-a înzestrat cu putere şi conducere nelimitate. Ei s-au răzvrătit împotriva autorităţii Fiului. Îngerii credincioşi şi loiali au căutat să-l readucă pe îngerul acesta îngâmfat şi răzvrătit în armonie cu voia Creatorului său. Ei au

îndreptăţit faptul că Dumnezeu I-a conferit cinste lui Hristos şi, prin argumente puternice, au căutat să-l convingă pe Lucifer că el nu beneficia de o cinste mai mică acum decât a beneficiat înainte ca Tatăl să fi proclamat cinstea pe care I-o conferise Fiului Său. Ei au arătat cu claritate că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care existase alături de El înainte ca îngerii să fi fost creaţi, că El stătuse dintotdeauna la dreapta lui Dumnezeu, că, până atunci, autoritatea Sa blândă şi iubitoare nu mai fusese pusă sub semnul întrebării şi că El nu dăduse niciodată o poruncă pe care oştirea îngerească să nu se bucure să o împlinească. Ei au susţinut că, prin faptul că Hristos primise o cinste deosebită din partea Tatălui în prezenţa îngerilor, cinstea pe care Lucifer o primise până atunci nu fusese micşorată. Îngerii au plâns. Ei au căutat cu îngrijorare să-l determine să renunţe la planul lui nelegiuit şi să se supună [16] Creatorului lor, pentru că totul fusese până atunci plin de pace şi armonie, şi se întrebau ce ar fi putut să pricinuiască această voce răzvrătită şi disidentă. Lucifer a refuzat să asculte. Apoi, le-a întors spatele îngerilor credincioşi şi loiali, acuzându-i că sunt nişte sclavi. Îngerii aceştia au fost cuprinşi de uimire când au văzut că Lucifer a avut succes în eforturile lui de a instiga răzvrătirea. El le-a promis o guvernare nouă, mai bună decât aceea pe care o avuseseră, o guvernare în care va domni libertatea. Un număr mare de îngeri au anunţat scopul lor de a-l accepta în calitate de conducător şi comandant. Când a văzut că propunerile lui au avut succes, el s-a flatat cu gândul că ar fi trebuit să-i aibă deja pe toţi îngerii de partea lui, că va fi egal cu Dumnezeu Însuşi şi că vocea autorităţii lui va fi auzită poruncindu-i întregii oştiri a cerului. Din nou, îngerii loiali l-au avertizat cu privire la consecinţele care vor urma negreşit dacă va continua în răzvrătirea lui şi l-au asigurat că Acela care a fost în stare să creeze îngerii va fi în stare, prin puterea Lui, să răstoarne toată autoritatea lor şi să pedepsească într-o modalitate tot atât de remarcabilă obrăznicia şi răzvrătirea lor îngrozitoare. Era de necrezut ca un înger să se împotrivească Legii lui Dumnezeu, care era la fel de sfântă ca El Însuşi! Ei i-au avertizat pe îngerii răzvrătiţi să nu asculte de raţionamentele înşelătoare ale lui Lucifer şi i-au sfătuit, pe el şi pe toţi cei care fuseseră influenţaţi de el, să meargă la Dumnezeu şi

CĂDEREA LUI LUCIFER
11

ISTORIA MÂNTUIRII

12

să-şi mărturisească greşeala făcută chiar şi prin faptul că şi-au permis să pună sub semnul întrebării autoritatea Sa. Mulţi dintre simpatizanţii lui Lucifer au fost înclinaţi să asculte sfatul îngerilor loiali, să se pocăiască de nemulţumirea lor şi să beneficieze din nou de încrederea Tatălui şi a Fiului Său iubit. Atunci, răzvrătitul cel îndrăzneţ a declarat că el este familiarizat cu Legea lui Dumnezeu şi că, dacă se va dedica unei ascultări pline de supunere, cinstea îi va fi luată. Misiunea lui înaltă urma să înceteze a-i fi încredinţată. Lucifer le-a spus că atât el, [17] cât şi ei merseseră deja prea departe pentru a se întoarce, că el va înfrunta curajos consecinţele, deoarece nu se va mai închina niciodată în semn de supunere înaintea Fiului lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu-i va ierta şi că, de acum, ei trebuie să-şi afirme libertatea şi să obţină prin forţă poziţia şi autoritatea care nu le-au fost acordate de bunăvoie. „Aşa s-a întâmplat că Lucifer, ’Luceafărul’, cel care fusese părtaş al slavei lui Dumnezeu, slujitorul scaunului Său de domnie, a ajuns prin păcătuire să fie Satana, ’vrăjmaşul’.”* Îngerii loiali s-au dus în grabă la Fiul lui Dumnezeu şi I-au spus în detaliu ce se petrecea în mijlocul lor. Ei L-au găsit pe Tatăl sfătuindu-Se cu Fiul Său iubit pentru a hotărî mijloacele prin care, pentru binele cel mai mare al îngerilor credincioşi, autoritatea pe care şi-a atribuit-o Satana să poată fi reprimată pentru totdeauna. Marele Dumnezeu ar fi putut să-l arunce imediat din cer pe acest arhiamăgitor, dar nu acesta era scopul Său. El dorea să le dea îngerilor răzvrătiţi o posibilitate egală de a-şi măsura puterea cu Fiul Său şi îngerii Lui credincioşi. În lupta aceasta, fiecare înger urma să aleagă de partea cui vrea să se afle, iar faptul acesta trebuia să fie vizibil. Dacă ar fi îngăduit ca vreunul dintre cei care s-au unit cu Satana în răzvrătirea lui să continue să stea în cer, siguranţa cerului ar fi fost pusă în pericol. Ei învăţaseră lecţia unei răzvrătiri reale împotriva Legii de neschimbat a lui Dumnezeu, iar acesta era un fapt ireparabil. Dacă Dumnezeu Şi-ar fi exercitat puterea pentru a-l pedepsi pe acest cap al răzvrătirii, îngerii neloiali nu s-ar fi manifestat în mod deschis. De aceea, Dumnezeu a ales o altă cale, pentru că voia să-Şi arate cu claritate dreptatea şi judecata înaintea întregii oştiri îngereşti.
* Patriarhi şi profeţi, pag. 40.

RĂZBOIUL DIN CER
Răzvrătirea împotriva guvernării lui Dumnezeu era nelegiuirea cea mai mare cu putinţă. Tot cerul părea că se zguduie. Îngerii mărşăluiau în companii, fiecare divizie având în frunte un înger comandant. Satana [18] lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, pentru că avea ambiţia de a se înălţa pe sine şi nu era dispus să se supună autorităţii Fiului lui Dumnezeu, Marele Comandant al cerului. Toate oştirile îngereşti au fost convocate să se înfăţişeze înaintea Tatălui pentru a lua o hotărâre în dreptul fiecăruia. Satana şi-a declarat în mod deschis şi fără ruşine nemulţumirea cu privire la faptul că Hristos fusese preferat de Dumnezeu. El s-a ridicat cu mândrie şi a spus că ar fi trebuit să fie egal cu Dumnezeu, să fie chemat la consfătuirea cu Tatăl şi să i se explice scopurile Sale. Dumnezeu l-a informat pe Satana că Îi va descoperi scopurile Sale tainice numai Fiului Său şi că le cerea tuturor celor ce aparţineau familiei cereşti, chiar şi lui Satana, să-I acorde o supunere necondiţionată, în ciuda faptului că el (Satana) se dovedise a fi nevrednic de a avea un loc în cer. Atunci, Satana a arătat cu un aer triumfător spre simpatizanţii lui, care erau aproape jumătate din îngeri, şi a exclamat: „Aceştia sunt alături de mine! Îi vei alunga şi pe ei şi vei produce un asemenea gol în ceruri?” Apoi, a declarat că el era pregătit să se împotrivească autorităţii lui Hristos şi să-şi apere locul în ceruri prin forţă şi prin luptă. Îngerii buni au plâns la auzul cuvintelor lui Satana şi al declaraţiilor lui pline de îngâmfare. Dumnezeu a declarat că răzvrătiţii nu vor mai putea să rămână în cer. Starea lor sfântă şi fericită fusese păstrată prin ascultarea de Legea pe care Dumnezeu o dăduse pentru a guverna făpturile inteligente de rang înalt. Totuşi nu fusese prevăzută nicio modalitate de a-i salva pe aceia care vor îndrăzni să calce Legea Sa. Satana a ajuns tot mai îndrăzneţ în răzvrătirea lui şi şi-a exprimat dispreţul faţă de Legea Creatorului. El nu putea să suporte Legea aceasta. Satana a afirmat că îngerii nu aveau nevoie de nicio lege, ci trebuiau să fie lăsaţi liberi să-şi urmeze propria voinţă, care avea să-i călăuzească întotdeauna corect. El a spus că Legea aceea era o restrângere a libertăţii lor şi că abolirea ei [19] a fost unul dintre marile scopuri pe care le-a avut în poziţia lui înaltă. El credea că situaţia îngerilor avea nevoie de o îmbunătăţire. Nu tot aşa gân-

CĂDEREA LUI LUCIFER
13

ISTORIA MÂNTUIRII

dea Dumnezeu, care făcuse legile şi le înălţase pe o poziţie de egalitate cu Sine Însuşi. Fericirea oştirii îngereşti consta în respectarea deplină a Legii. Fiecare avea o lucrare precisă care îi era încredinţată şi, până la răzvrătirea lui Satana, în cer fusese o ordine desăvârşită şi o activitate armonioasă. Apoi, în cer a avut loc un război. Fiul lui Dumnezeu, Prinţul cerului, şi îngerii Săi credincioşi s-au angajat în luptă cu arhirăzvrătitul şi cu aceia care i s-au alăturat. Fiul lui Dumnezeu şi îngerii credincioşi au biruit, iar Satana şi simpatizanţii lui au fost alungaţi din cer. Întreaga oştire cerească Îl recunoştea şi Îl adora pe Dumnezeul dreptăţii. În cer nu a rămas nicio urmă de răzvrătire. Totul a fost din nou plin de pace şi armonie, aşa cum fusese înainte. Îngerii din cer au deplâns soarta acelora care fuseseră tovarăşii lor în starea de fericire şi binecuvântare. Pierderea lor s-a simţit în cer. Tatăl S-a consultat cu Fiul Său cu privire la aducerea imediată la îndeplinire a planului de a crea omul care să populeze pământul. El urma să-l pună pe om la probă pentru a-i verifica loialitatea, înainte de a i se acorda siguranţa veşnică. Dacă ar fi rezistat încercării pe care Dumnezeu o considerase potrivită pentru a-l verifica, în cele din urmă, omul urma să fie egal cu îngerii. El urma să beneficieze de favoarea lui Dumnezeu şi să converseze cu îngerii. Dumnezeu nu a considerat potrivit să-l pună pe om într-o poziţie în care să nu aibă capacitatea de a fi neascultător.

14

CAPITOLUL 2

CREAŢIA

Tatăl şi Fiul S-au angajat în lucrarea măreaţă şi minunată pe care o contemplaseră, şi anume crearea lumii. Pământul ieşise nespus de frumos din mâna Creatorului. Erau munţi, dealuri şi câmpii, iar printre acestea se răspândeau râuri şi lacuri. Pământul nu a fost o câmpie întinsă, ci monotonia peisajului era întreruptă de dealuri şi munţi, care nu erau atât de înalţi şi colţuroşi cum sunt acum, ci aveau o formă frumoasă şi simetrică. Pe culmile lor nu se vedeau stânci înalte şi golaşe, ci acestea erau acoperite de verdeaţă şi alcătuiau un schelet al pământului. Apele erau răspândite uniform. Înălţimile, munţii şi câmpiile foarte frumoase erau împodobite cu plante, flori şi copaci înalţi şi maiestuoşi de toate felurile, care erau mult mai groşi şi mult mai frumoşi decât sunt copacii acum. Aerul era curat şi sănătos, iar pământul părea asemenea unui palat nobil. Îngerii priveau şi se bucurau de lucrările minunate şi frumoase ale lui Dumnezeu. După ce au fost create pământul şi animalele de pe el, Tatăl şi Fiul Şi-au adus la îndeplinire scopul pe care îl plănuiseră înainte de căderea lui Satana, şi anume acela de a face un om după chipul Lor. Ei înfăptuiseră împreună lucrarea de creaţie a pământului şi a tuturor vieţuitoarelor de pe el. Apoi, Dumnezeu I-a zis Fiului Său: „Să facem om după chipul nostru.” [20, 21] Când a ieşit din mâna Creatorului Său, Adam avea o statură nobilă şi o simetrie frumoasă. El era de peste două ori mai înalt decât oamenii care trăiesc acum pe pământ, iar trupul său era bine proporţionat. Trăsăturile lui erau desăvârşite şi frumoase. Tenul lui nu era nici alb, nici palid, ci rumen, radios, cu o nuanţă bogată de sănătate. Eva nu era chiar atât de înaltă ca Adam. Capul ei ajungea cu puţin mai sus de umerii lui. Ea, de asemenea, avea o înfăţişare nobilă, de o simetrie desăvârşită, şi era foarte frumoasă. Perechea aceasta fără păcat nu purta veşminte obişnuite. Ei erau îmbrăcaţi într-o lumină strălucitoare, asemenea îngerilor. Atâta vre-

CREAŢIA
15

ISTORIA MÂNTUIRII

me cât au trăit în ascultare de Dumnezeu, cercul acesta de lumină i-a înconjurat. Deşi tot ce a creat Dumnezeu a fost de o frumuseţe desăvârşită, iar pe pământul pe care Dumnezeu îl crease pentru a-i face pe Adam şi Eva fericiţi părea că nu lipseşte nimic, totuşi El Şi-a manifestat marea dragoste sădind o grădină special pentru ei. O parte din timpul lor urma să fie ocupat cu îndeletnicirea fericită de a îngriji grădina, o altă parte, cu primirea vizitelor îngerilor, când ascultau învăţăturile lor, iar o altă parte din timp era petrecut într-o meditaţie fericită. Munca lor nu era obositoare, ci plăcută şi înviorătoare. Grădina aceasta frumoasă urma să fie căminul lor. Domnul pusese în grădină toate varietăţile de pomi atât pentru a fi folositori, cât şi pentru înfrumuseţare. Acolo erau pomi încărcaţi cu fructe din abundenţă, de un parfum plăcut, erau frumoşi la vedere şi aveau un gust plăcut, fiind destinaţi de Dumnezeu ca hrană pentru perechea sfântă. Acolo erau ramuri de viţă-de-vie, care creşteau drept şi erau încărcate de roade care se deosebeau de tot ce a văzut omul de la cădere încoace. Fructele viţei erau foarte mari şi de culori diferite, unele aproape negre, altele purpurii, roşii, roz şi de un verde-deschis. Aceste roade frumoase şi îmbelşugate de pe ramurile [22] viţei-de-vie se numeau struguri. Deşi nu erau susţinute de araci, ramurile viţei nu ajungeau până la pământ, chiar dacă erau aplecate de greutatea strugurilor. Pentru Adam şi Eva era o muncă plăcută să alcătuiască umbrare frumoase din ramurile viţei-de-vie şi să le crească, alcătuind locuinţe din frumuseţile naturii, din ramurile înfrunzite ale pomilor încărcaţi cu fructe parfumate. Pământul era acoperit de o verdeaţă frumoasă, în timp ce mii de flori parfumate de toate felurile şi nuanţele răsăreau din abundenţă în jurul lor. Totul era aranjat cu mult gust şi era plin de slavă. În mijlocul grădinii se afla pomul vieţii, a cărui slavă o depăşea pe aceea a tuturor celorlalţi pomi. Fructele lui arătau ca nişte mere de aur şi de argint şi aveau rolul de a perpetua nemurirea. Frunzele lui aveau proprietăţi vindecătoare.
16

ADAM ŞI EVA ÎN EDEN
Perechea sfântă din Eden era foarte fericită. Celor doi le-a fost dată stăpânirea nelimitată asupra tuturor vieţuitoarelor. Leul şi mielul se jucau paşnici în jurul lor sau dormeau la picioarele lor,

fără să le facă vreun rău. Păsări cu un penaj variat şi de toate culorile zburau printre pomi şi flori şi în jurul lui Adam şi al Evei, în timp ce cântecul lor în tonuri delicate răsuna printre pomi într-un acord plăcut cu laudele aduse Creatorului lor. Adam şi Eva erau fascinaţi de frumuseţile căminului lor din Eden. Ei erau fermecaţi de păsărelele cântătoare din jurul lor, care aveau un penaj strălucitor şi foarte frumos şi făceau să răsune trilurile lor fericite şi voioase. Perechea sfântă li se alătura şi îşi înălţa vocea în cântece de dragoste, laudă şi adorare către Tatăl şi Fiul Său iubit, pentru dovezile de dragoste care o înconjurau. Adam şi Eva recunoşteau ordinea şi armonia creaţiei, care arătau o înţelepciune şi o cunoaştere infinită. Ei descopereau continuu [23] o frumuseţe nouă şi tot mai multă slavă în căminul lor din Eden, iar lucrul acesta le umplea inima de o dragoste adâncă şi aducea pe buzele lor expresii de recunoştinţă şi respect faţă de Creatorul lor.

CREAŢIA
17

CAPITOLUL 3

CONSECINŢELE RĂZVRĂTIRII

18

În mijlocul grădinii, lângă pomul vieţii, se afla pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest pom a fost rânduit special de Dumnezeu pentru a fi garanţia ascultării, credinţei şi dragostei faţă de El. Dumnezeu le-a poruncit primilor noştri părinţi să nu mănânce din pomul acesta, nici să nu îl atingă, pentru ca să nu moară. El le-a spus că pot să mănânce cât doresc din toţi pomii din grădină, cu excepţia acestuia, dar, dacă vor mânca din pomul acesta, vor muri negreşit. Când au fost aşezaţi în grădina aceea frumoasă, Adam şi Eva au avut tot ce doreau pentru fericirea lor. Totuşi, în planurile Sale atotînţelepte, înainte de a putea să le acorde siguranţa veşnică, Dumnezeu a ales să pună la încercare credincioşia lor. Ei urmau să beneficieze de favoarea Sa şi să converseze cu El. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a exclus posibilitatea ca ei să intre în contact cu răul. Lui Satana i s-a îngăduit să-i ispitească. Dacă urmau să reziste încercării, ei aveau să beneficieze de favoarea neîntreruptă a lui Dumnezeu şi a îngerilor din cer. Satana a fost uimit de noua lui situaţie. Fericirea lui dispăruse. El îi privea pe îngerii care, asemenea lui, fuseseră fericiţi cândva, dar care fuseseră alungaţi din cer împreună cu el. Înainte de cădere, nicio umbră de nemulţumire nu afectase fericirea lor deplină. Acum, totul părea a se fi schimbat. Înfăţişarea lor, care reflectase chipul Creatorului, era posomorâtă [24, 25] şi disperată. Între ei erau certuri, neînţelegeri şi acuzaţii reciproce. Înainte de răzvrătire, lucrurile acestea fuseseră necunoscute în ceruri. Acum, Satana vedea rezultatele îngrozitoare ale răzvrătirii lui. El s-a cutremurat şi s-a temut să înfrunte viitorul şi să se gândească la sfârşitul acestor lucruri. Venise ora cântecelor voioase şi fericite de laudă la adresa lui Dumnezeu şi a Fiului Său iubit. Satana condusese în trecut corul ceresc. El fusese acela care dădea tonul, apoi oştirea îngerească i se

SATANA CAUTĂ REPUNEREA ÎN DREPTURI
Satana a tremurat când şi-a văzut lucrarea. Era singur, meditând asupra trecutului, prezentului şi viitorului. Făptura lui măreaţă tremura de parcă ar fi fost lovită de o furtună. Un înger din cer a trecut pe acolo. El l-a chemat şi a cerut o întrevedere cu Hristos. Şi

CONSECINŢELE RĂZVRĂTIRII
19

alătura şi acordurile pline de slavă ale muzicii răsunau pretutindeni în cer în cinstea lui Dumnezeu şi a Fiului Său iubit. Acum, în locul acordurilor celei mai plăcute cântări, la urechile marelui conducător răzvrătit ajungeau cuvinte furioase de ceartă. Se întreba unde se afla. Oare nu este totul un vis îngrozitor? Este el alungat din cer? Oare porţile cerului nu vor mai fi niciodată deschise pentru a-l primi? Se apropia ora serviciului de închinare, când îngerii strălucitori şi sfinţi se închinau înaintea Tatălui. El nu se va mai alătura niciodată cântecului ceresc. El nu se va mai închina niciodată cu respect şi adorare sfântă în prezenţa Dumnezeului veşnic. Dacă ar fi putut să fie din nou aşa cum fusese când era curat, drept şi credincios, ar fi renunţat cu bucurie la pretenţiile autorităţii lui. Dar el era pierdut! Pentru răzvrătirea lui plină de îndrăzneală, nu era răscumpărare! Iar lucrul acesta nu era totul, deoarece el îi condusese şi pe alţii la răzvrătire şi la aceeaşi stare pierdută – îngerii care nu se gândiseră niciodată să pună la îndoială voia Cerului sau să refuze să asculte de Legea lui Dumnezeu, până la data când el pusese în mintea lor gândul acesta, spunându-le că ar putea să se bucure de un bine mai mare, de o libertate mai înaltă şi mai glorioasă. Aceasta fusese ideea falsă cu care îi amăgise. Acum, asupra lui apăsa o responsabilitate de care ar fi fost bucuros să fie eliberat. Spiritele ajunseseră să fie agitate din cauza speranţelor neîmplinite. În loc de un bine mai mare, îngerii căzuţi suportau [26] rezultatele triste ale neascultării şi ale desconsiderării Legii. Aceste făpturi nefericite nu aveau să mai fie niciodată supuse conducerii blânde a lui Isus Hristos. Sufletele lor aveau să nu mai fie mişcate niciodată de dragostea adâncă şi stăruitoare, de pacea şi bucuria pe care le-o inspirase întotdeauna prezenţa Sa, pentru a-I răspunde printr-o ascultare voioasă şi o cinstire plină de respect.

ISTORIA MÂNTUIRII

20

i-a fost acordată. Atunci, Satana s-a purtat cu Fiul lui Dumnezeu ca şi când se pocăise de răzvrătirea lui şi dorea din nou favoarea lui Dumnezeu. El dorea să ia locul pe care i-l atribuise Dumnezeu mai înainte şi să se afle sub conducerea Sa înţeleaptă. Domnul Hristos a plâns pentru nenorocirea lui Satana, dar i-a spus că, în conformitate cu hotărârea lui Dumnezeu, el nu va mai putea fi primit niciodată în cer. Cerul nu trebuia să fie pus în pericol. Dacă ar fi fost primit înapoi, tot cerul ar fi fost prejudiciat, pentru că el era autorul păcatului şi al răzvrătirii. Seminţele răzvrătirii continuau să fie înăuntrul lui. În răzvrătire, el nu avusese niciun motiv pentru comportamentul lui şi nu se ruinase fără speranţă doar pe sine însuşi, ci şi pe îngerii care ar fi putut să fie fericiţi în cer dacă ar fi rămas loiali lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu putea să condamne, dar nu putea să ierte. El nu s-a pocăit de răzvrătirea lui pentru că a înţeles bunătatea lui Dumnezeu de care profitase. Era imposibil ca dragostea lui faţă de Dumnezeu să crească de la căderea lui şi până atunci în aşa măsură încât să-l conducă la o supunere voioasă şi la o ascultare fericită de Legea pe care o dispreţuise. Cauzele întristării lui erau [27] faptul că şi-a dat seama de starea jalnică în care se afla în urma pierderii luminii plăcute a cerului, simţământul de vinovăţie care apăsa asupra lui şi dezamăgirea că aşteptările lui nu s-au împlinit. A fi conducător afară din cer era o poziţie total diferită de aceea de a fi conducător în cer. Pierderea tuturor privilegiilor din cer i se părea o suferinţă prea greu de suportat. El dorea să recâştige acele privilegii. Schimbarea aceasta mare a situaţiei nu sporise dragostea lui faţă de Dumnezeu, nici faţă de Legea Sa dreaptă şi înţeleaptă. Când a ajuns să fie convins pe deplin că nu era nicio posibilitate de a primi din nou favoarea lui Dumnezeu, Satana şi-a manifestat răutatea cu o ură sporită şi cu o înverşunare înfocată. Dumnezeu a ştiut că o astfel de răzvrătire hotărâtă nu va rămâne pasivă. Satana urma să inventeze mijloace prin care să-i tulbure pe îngerii din cer şi să arate dispreţ faţă de autoritatea Sa. Pentru că nu i se îngăduia să intre pe porţile cerului, el urma să aştepte doar la intrare, să-i tachineze pe îngeri şi să caute motive de ceartă cu ei când intrau şi ieşeau. El urma să caute să nimicească fericirea lui Adam şi a Evei şi să se străduiască să-i instige la răzvrătire, ştiind că faptul acesta va produce întristare în cer.

COMPLOTUL ÎMPOTRIVA FAMILIEI OMENEŞTI
Cei care-l urmaseră pe Satana îl căutau, iar el s-a ridicat şi, adoptând o înfăţişare sfidătoare, i-a informat cu privire la planurile lui de a-i abate pe Adam şi tovarăşa lui, Eva, de la supunerea faţă de Dumnezeu. A încercat să-i convingă de faptul că, dacă putea să-i ademenească în vreun fel la neascultare, Dumnezeu urma să găsească o modalitate prin care să poată fi iertaţi, iar apoi el însuşi şi toţi îngerii căzuţi vor putea, într-un mod echitabil, să se împărtăşească alături de ei de mila lui Dumnezeu. Dacă planul acesta va da greş, ei se vor putea uni cu Adam şi Eva, pentru că, [28] odată ce vor fi călcat Legea lui Dumnezeu, ei vor suporta mânia lui Dumnezeu, asemenea lor. Fărădelegea lor îi va duce la o stare de răzvrătire, iar ei se vor putea alătura lui Adam şi Eva, vor pune stăpânire pe Grădina Eden şi o vor păstra ca locuinţă a lor. Dacă vor putea să obţină intrarea la pomul vieţii, care se afla în mijlocul grădinii, puterea lor, credeau ei, va ajunge să fie egală cu aceea a îngerilor sfinţi, şi nici chiar Dumnezeu Însuşi nu-i va putea alunga. Satana s-a consfătuit cu îngerii lui răi. Ei n-au fost imediat de acord să se angajeze în această lucrare îngrozitoare şi riscantă. El le-a spus că nu-i va încredinţa niciunuia dintre ei îndeplinirea lucrării acesteia deoarece credea că numai el avea suficientă înţelepciune pentru a duce mai departe o acţiune aşa de importantă. Satana dorea ca ei să se gândească la subiectul acesta, în timp ce el îi va lăsa singuri şi va căuta un loc retras spre a-şi elabora planurile. El a căutat să le întipărească în minte gândul că aceasta era ultima şi singura lor speranţă. Dacă urmau să dea greş aici, toate perspectivele de a recâştiga şi a stăpâni cerul sau vreo parte a creaţiei lui Dumnezeu erau fără speranţă. Satana a luat iniţiativa singur pentru a-şi elabora planurile cu scopul de a obţine în mod cert căderea lui Adam şi a Evei. El se temea că scopurile lui ar putea să fie dejucate. Pe de altă parte, chiar dacă va avea succes în a-i determina pe Adam şi pe Eva să nu asculte de porunca lui Dumnezeu şi să ajungă, în felul acesta, nişte călcători ai Legii Sale, iar el nu va beneficia de niciun rezultat bun, situaţia lui nu se va îmbunătăţi, ci vina lui va fi şi mai mare. Satana s-a înfiorat la gândul de a cufunda perechea sfântă şi fericită în nenorocirea şi remuşcările pe care le suporta el însuşi.

CONSECINŢELE RĂZVRĂTIRII
21

ISTORIA MÂNTUIRII

Părea că este într-o stare de incertitudine, era indecis: uneori era ferm şi hotărât, apoi ezita. Îngerii lui îl căutau, fiind conducătorul lor, pentru a-i aduce la cunoştinţă hotărârea lor. Ei voiau să se alăture lui [29] Satana şi planurilor lui, să poarte responsabilitatea şi să suporte consecinţele împreună cu el. Satana a lăsat deoparte simţămintele de disperare şi slăbiciune şi, în calitate de conducător al lor, şi-a întărit moralul pentru a înfrunta situaţia şi pentru a face tot ce-i era în putere ca să sfideze autoritatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. El le-a adus la cunoştinţă planurile lui. Dacă ar fi mers cu îndrăzneală la Adam şi la Eva şi s-ar fi plâns de Fiul lui Dumnezeu, ei nu l-ar fi ascultat nicio clipă, ci s-ar fi pregătit pentru un astfel de atac. Dacă ar fi căutat să-i intimideze cu puterea lui, fiindcă fusese până de curând un înger cu o mare autoritate, nu putea să realizeze nimic. El a hotărât că viclenia şi înşelăciunea vor reuşi să realizeze lucrurile pe care măreţia şi forţa nu le puteau realiza.

ADAM ŞI EVA SUNT AVERTIZAŢI
Dumnezeu a adunat oştirea îngerească ca să ia măsuri pentru a preveni răul ameninţător. În consiliul ceresc, s-a hotărât ca îngerii să viziteze Edenul şi să-l avertizeze pe Adam cu privire la faptul că vrăjmaşul îl punea în pericol. Doi îngeri au plecat în grabă pentru a-i avertiza pe primii noştri părinţi. Perechea sfântă i-a primit cu o bucurie nevinovată, exprimându-şi mulţumirile pline de recunoştinţă faţă de Creatorul lor, pentru că îi înconjura cu darurile Sale oferite cu atâta generozitate. Tot ce era plăcut şi atrăgător le era oferit pentru satisfacţia lor şi totul părea adaptat cu înţelepciune la nevoile lor. Lucrul pe care îl preţuiau mai mult decât toate celelalte binecuvântări era tovărăşia Fiului lui Dumnezeu şi a îngerilor din cer. La fiecare vizită, aveau multe să le spună cu privire la noile lor descoperiri făcute în domeniul frumuseţilor naturii din căminul lor plăcut aflat în Eden, deoarece aveau multe întrebări de pus în legătură cu numeroasele lucruri pe care nu le înţelegeau cu claritate. Îngerii le ofereau cu bunăvoinţă şi dragoste toate informaţiile pe care le doreau. De asemenea, ei le-au spus [30] istoria tristă a răzvrătirii şi căderii lui Satana. Apoi, le-au vorbit clar despre faptul

22

că pomul cunoştinţei a fost pus în grădină pentru a fi o garanţie a ascultării şi dragostei lor faţă de Dumnezeu, că ei s-au aflat pe o poziţie asemănătoare, că puteau să fie ascultători de Legea lui Dumnezeu şi să fie nespus de fericiţi sau puteau să fie neascultători, să-şi piardă poziţia înaltă şi să fie aruncaţi în deznădejde. Ei i-au spus lui Adam şi Evei că Dumnezeu nu-i va constrânge să asculte – că El nu-i lipsise de capacitatea de a acţiona contrar voinţei Sale, că ei erau nişte agenţi morali liberi să asculte sau să nu asculte. Până atunci, o singură interdicţie considerase Dumnezeu că este potrivit să le-o impună. Dacă ei vor acţiona contrar voinţei lui Dumnezeu, vor muri negreşit. Îngerii i-au spus lui Adam şi Evei că îngerul aflat în poziţia cea mai înaltă, imediat după Hristos, a refuzat să asculte de Legea lui Dumnezeu, pe care o rânduise El Însuşi pentru a guverna făpturile cereşti, că răzvrătirea lui determinase un război în cer, al cărui rezultat a fost acela că răzvrătiţii au fost expulzaţi de acolo, că fiecare înger care i se alăturase în contestarea autorităţii Marelui Iehova fusese alungat din cer şi că acest duşman căzut era acum un vrăjmaş al tuturor intereselor lui Dumnezeu şi ale Fiului Său iubit. Ei le-au spus că Satana şi-a propus să le facă rău şi că era necesar să fie vigilenţi, deoarece ar putea să-l întâlnească pe duşmanul căzut, dar că acesta nu putea să le facă rău atâta vreme cât ei se supuneau conducerii lui Dumnezeu, pentru că, dacă va fi nevoie, mai degrabă toţi îngerii din cer ar veni în ajutorul lor decât să fie lăsat să le facă vreun rău. Totuşi, dacă nu vor respecta porunca lui Dumnezeu, Satana va avea puterea de a-i necăji, de a-i încurca şi de a-i tulbura întotdeauna. Dacă rămâneau statornici în faţa primelor insinuări ale lui Satana, [31] ei urmau să fie într-o siguranţă la fel de mare ca îngerii. Totuşi, dacă vor ceda ispititorului, Acela care nu i-a cruţat pe îngerii înalţi, nu-i va cruţa nici pe ei. Ei vor trebui să suporte pedeapsa pentru nelegiuirea lor, deoarece Legea lui Dumnezeu este la fel de sfântă ca El Însuşi, iar Dumnezeu cere o ascultare necondiţionată din partea tuturor celor aflaţi în cer şi pe pământ. Îngerii au avertizat-o pe Eva să nu se îndepărteze de soţul ei în timpul activităţilor, pentru că ar putea să-l întâlnească pe acest vrăjmaş căzut. Dacă vor fi departe unul de altul, se vor afla într-un pericol mai mare decât dacă vor sta împreună. Îngerii le-au cerut să respecte îndeaproape îndrumările pe care Dumnezeu li le

CONSECINŢELE RĂZVRĂTIRII
23

ISTORIA MÂNTUIRII

dăduse cu privire la pomul cunoştinţei, pentru că, atâta vreme cât ascultau pe deplin, erau în siguranţă, iar vrăjmaşul acesta căzut nu avea nicio putere de a-i înşela. Dumnezeu nu-i va îngădui lui Satana să urmărească perechea sfântă cu ispite neîncetate. El putea să-i întâlnească numai la pomul cunoştinţei binelui şi răului. Adam şi Eva i-au asigurat pe îngeri că nu vor călca niciodată porunca explicită a lui Dumnezeu, pentru că plăcerea lor cea mai înaltă era aceea de a împlini voia Sa. Îngerii s-au alăturat lui Adam şi Evei în tonurile sfinte ale unei muzici armonioase şi, când cântecele lor au răsunat departe în Edenul fericit, Satana a auzit sunetul imnurilor lor de adorare voioasă adresate Tatălui şi Fiului. Când a auzit lucrul acesta, invidia, ura şi răutatea lui au crescut, iar el şi-a exprimat faţă de cei care-l urmaseră nerăbdarea de a-i instiga pe Adam şi pe Eva la neascultare, de a aduce imediat mânia lui Dumnezeu asupra lor şi de a schimba cântecele lor de laudă în cuvinte de ură şi blesteme la adresa Creatorului.

24

CAPITOLUL 4

ISPITIREA ŞI CĂDEREA

Satana ia forma unui şarpe şi intră în Eden. Pe atunci şarpele era o creatură frumoasă, cu aripi, iar când zbura, înfăţişarea lui era strălucitoare, asemenea aurului lucios. El nu se târa pe pământ, ci zbura din loc în loc şi mânca fructe, asemenea omului. Satana a intrat în şarpe, s-a aşezat în pomul cunoştinţei şi a început să mănânce pe îndelete din fructele lui. Fără să îşi dea seama la început, Eva s-a îndepărtat de soţul ei, fiind ocupată cu munca ei. Când şi-a dat seama de acest fapt, a simţit că ar putea să fie în pericol, dar apoi a considerat că este în siguranţă, chiar dacă nu a rămas în apropierea soţului ei. Ea credea că are înţelepciunea şi capacitatea de a şti dacă venea cel rău şi de a-l înfrunta. Dar tocmai lucrul acesta o avertizaseră îngerii să nu-l facă. Eva a ajuns să privească la fructele pomului oprit cu o curiozitate amestecată cu admiraţie. Ea a văzut că pomul era foarte frumos şi se întreba în sinea ei de ce Dumnezeu le interzisese cu atâta hotărâre să mănânce din acel pom sau să-l atingă. Acum era ocazia favorabilă a lui Satana. El i s-a adresat ca şi când era în stare să-i ghicească gândul: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ’Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină!’?” Astfel, el i-a vorbit femeii aflate pe gânduri, folosind cuvinte plăcute şi delicate şi o voce melodioasă. [32, 33] Ea a fost uimită să audă un şarpe vorbind. El a lăudat frumuseţea ei nespusă, fapt care nu i-a displăcut Evei. Totuşi ea a fost surprinsă, deoarece ştia că Dumnezeu nu-i dăduse şarpelui capacitatea de a vorbi. Curiozitatea ei a fost stârnită. În loc de a fugi din locul acela, ea a rămas să-l asculte pe şarpe. Nu i-a trecut prin minte că acel vrăjmaş căzut se putea folosi de un şarpe ca mediu. Satana era cel care vorbea, nu şarpele. Eva a fost ademenită, flatată şi orbită. Dacă ar fi întâlnit un personaj impunător, cu o înfăţişare asemănătoare îngerilor, ea ar fi fost vigilentă. Totuşi vocea aceea ciudată ar fi tre-

ISPITIREA ŞI CĂDEREA
25

ISTORIA MÂNTUIRII

26

buit să o determine să meargă la soţul ei pentru a-l întreba de ce exista o altă făptură care îi vorbea într-un mod atât de deschis. Dar ea a intrat în controversă cu şarpele şi a răspuns întrebării lui astfel: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ’Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.’” Şarpele a răspuns: „Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” Satana voia să-i transmită ideea că, dacă vor mânca din pomul oprit, ei vor ajunge la un nou nivel de cunoaştere, mai înalt decât cel pe care îl atinseseră până atunci. Aceasta a fost lucrarea lui specială, cu un mare succes încă de la cădere – să-i determine pe oameni să cerceteze curioşi tainele Celui Atotputernic, să nu fie mulţumiţi cu ce le-a descoperit Dumnezeu şi să nu fie atenţi la ascultarea de cele poruncite de El. Satana vrea să-i determine să calce poruncile lui Dumnezeu, iar apoi să-i facă să creadă că pătrund într-un domeniu minunat al cunoaşterii. Aceasta este o pură presupunere şi o amăgire jalnică. [34] Ei nu reuşesc să înţeleagă ce a descoperit Dumnezeu, desconsideră poruncile Sale explicite, aspiră să aibă şi înţelepciune, dar independenţi de Dumnezeu, şi caută să înţeleagă lucrurile pe care El a binevoit să le ascundă oamenilor muritori. Ei sunt încurajaţi de idei ale progresului şi sunt fascinaţi de propria filozofie deşartă, dar cu privire la cunoaşterea adevărată bâjbâie într-un întuneric precum cel de la miezul nopţii. Ei învaţă mereu, dar nu sunt în stare să ajungă niciodată la cunoaşterea adevărului. Nu a fost voia lui Dumnezeu ca perechea aceasta fără păcat să aibă vreo cunoaştere a răului. El le-a descoperit binele fără reţineri, dar le-a ascuns răul. Eva a considerat că vorbele şarpelui sunt înţelepte şi a acceptat afirmaţia clară: „Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, în felul acesta făcându-L mincinos pe Dumnezeu. Satana a insinuat cu neruşinare că Dumnezeu îi înşelase pentru a-i împiedica să fie înălţaţi la nivelul unei cunoaşteri egale cu a Sa. Dumnezeu a zis: „Dacă veţi mânca, veţi muri negreşit.” Satana a zis: „Dacă veţi mânca, hotărât că nu veţi muri.”

Ispititorul a asigurat-o pe Eva că, îndată ce va mânca din fruct, va primi o cunoaştere nouă şi superioară, care o va face să fie egală cu Dumnezeu. El i-a atras atenţia asupra lui însuşi, spunând că mâncase fără reţineri din fructul pomului şi constatase nu numai că este întru totul nedăunător, ci chiar delicios şi înviorător şi i-a spus că Dumnezeu le interzisese să guste din fruct sau chiar să-l atingă din cauza proprietăţilor lui minunate de a oferi înţelepciune şi putere, pentru că Dumnezeu cunoştea acele calităţi minunate. Satana a afirmat că motivul pentru care ajunsese să aibă capacitatea de a vorbi era tocmai faptul că mâncase din fructul pomului care le fusese interzis lor. El a susţinut că Dumnezeu nu-Şi va împlini cuvântul, că declaraţia aceasta era doar o ameninţare, ca să-i intimideze [35] şi să-i împiedice să obţină un mare beneficiu. Mai departe, i-a spus că ei nu puteau să moară. Oare nu mâncaseră din pomul vieţii care perpetua nemurirea? El a spus că Dumnezeu îi înşela pentru a-i împiedica să ajungă la o stare mai înaltă de satisfacţie şi la o fericire mai mare. Ispititorul a rupt un fruct şi i l-a întins Evei. Ea l-a luat în mână. „Aşadar, a spus ispititorul, vouă vă este interzis chiar şi să atingeţi fructul, ca să nu muriţi.” El i-a spus că, dacă va mânca, nu va simţi răul şi moartea mai mult decât le-a simţit atingând fructul şi ţinându-l în mână. Eva s-a simţit încurajată, pentru că nu a simţit semnele imediate ale dezaprobării lui Dumnezeu. Ea s-a gândit că toate cuvintele ispititorului erau înţelepte şi corecte. A mâncat şi a fost încântată de fruct. Acesta părea plăcut la gust, iar ea îşi imagina că simte efectele minunate ale fructului.
ISPITIREA ŞI CĂDEREA
27

EVA AJUNGE SĂ FIE UN ISPITITOR
Apoi, Eva a rupt ea însăşi fructe, a mâncat şi şi-a imaginat că simte puterea înviorătoare a unei existenţe noi şi mai înalte, ca rezultat al influenţei energizante a fructelor pomului oprit. Ea era într-o stare de încântare nefirească şi ciudată şi-l căuta pe soţul ei cu mâinile pline de fructele pomului oprit. Eva i-a povestit cuvântarea înţeleaptă a şarpelui şi a dorit să-l conducă îndată la pomul cunoştinţei. Ea i-a spus că mâncase din fruct şi că, în loc să aibă vreun simţământ al morţii, ea simţea o influenţă plăcută şi energizantă.

ISTORIA MÂNTUIRII

28

Îndată ce a călcat porunca, Eva a ajuns un mijloc puternic prin care a fost provocată căderea soţului ei. Am văzut o tristeţe care se aşternea pe chipul lui Adam. El părea a fi cuprins de teamă şi uluire. Părea că în mintea lui avea loc o luptă. Adam i-a spus Evei că [36] era destul de sigur că acesta a fost vrăjmaşul despre care fuseseră avertizaţi şi că, dacă era aşa, ea trebuia să moară. Ea l-a asigurat că nu simţea niciun efect rău, ci, mai degrabă, o influenţă plăcută şi l-a îndemnat să mănânce. Adam a înţeles destul de bine că tovarăşa lui călcase singura interdicţie care le fusese dată pentru încercarea credincioşiei şi dragostei lor. Eva a argumentat că şarpele a spus că nu vor muri, iar cuvintele lui trebuie să fie adevărate, pentru că ea nu simţea niciun semn al neplăcerii lui Dumnezeu, ci o influenţă plăcută, aşa cum îşi imagina că simţeau îngerii. Adam a regretat că Eva plecase de lângă el, dar acum fapta era săvârşită. El trebuia să fie despărţit de cea a cărei tovărăşie o iubise atât de mult. Cum putea el să treacă prin această situaţie? Dragostea lui faţă de Eva era puternică. Într-o descurajare adâncă, el a hotărât să împărtăşească soarta ei. Adam s-a gândit că Eva era o parte din el şi că, dacă ea trebuia să moară, va muri şi el împreună cu ea, pentru că nu putea să suporte gândul despărţirii de ea. Lui Adam i-a lipsit credinţa în Creatorul lui milos şi binevoitor. El nu s-a gândit că Dumnezeu, care îl făcuse din ţărâna pământului pentru a fi o făptură vie şi frumoasă şi care o crease pe Eva ca să fie tovarăşa lui, putea să o înlocuiască. În cele din urmă, dacă ceea ce spusese şarpele acela înţelept era adevărat? Eva era în faţa lui, la fel de plăcută şi de frumoasă şi, aparent, la fel de nevinovată ca înainte de săvârşirea acestui act de neascultare. Ea îşi exprima o dragoste faţă de el mai mare şi mai înaltă decât înainte de neascultarea ei, ca efect al fructului pe care îl mâncase. El nu a văzut la ea niciun semn al morţii. Ea îi vorbise despre influenţa fericită a fructului, despre dragostea ei arzătoare faţă de el, iar el a hotărât să înfrunte consecinţele. A luat fructul, l-a mâncat repede şi, asemenea Evei, nu a simţit imediat efectele lui rele. Eva s-a considerat capabilă să facă deosebire între bine şi rău. [37] Speranţa încântătoare de a intra într-o stare mai înaltă a cunoaşterii o determinase să creadă că şarpele era prietenul ei deosebit, care avea un mare interes pentru bunăstarea ei. Dacă l-ar fi căutat pe

soţul ei şi dacă I-ar fi spus Creatorului lor cuvintele şarpelui, ei ar fi fost eliberaţi îndată de ispita lui vicleană. Domnul nu a vrut ca ei să cerceteze fructele pomului cunoştinţei pentru că ar fi fost expuşi deghizării lui Satana. El a ştiut că ei vor fi în siguranţă deplină numai dacă nu atingeau fructul.

LIBERTATEA DE ALEGERE A OMULUI
Dumnezeu le-a dat primilor noştri părinţi îndrumări cu privire la pomul cunoştinţei, iar ei au fost informaţi pe deplin despre căderea lui Satana şi despre pericolul la care se expuneau ascultând sugestiile lui. El nu i-a lipsit în mod abuziv de capacitatea de a mânca din pomul oprit, ci i-a lăsat să fie nişte agenţi morali liberi, ca să creadă cuvântul Său, să asculte poruncile Sale şi să trăiască sau să-l creadă pe ispititor, să nu asculte şi să moară. Ei au mâncat amândoi, iar înţelepciunea cea mare pe care au obţinut-o a fost cunoaşterea păcatului şi simţul vinovăţiei. Lumina care îi acoperea a dispărut curând şi, cuprinşi de simţământul vinovăţiei şi al pierderii veşmântului lor divin, au început să tremure şi au încercat să-şi acopere trupurile dezbrăcate. Primii noştri părinţi au ales să creadă cuvintele pe care le-au considerat a fi ale unui şarpe, în ciuda faptului că el nu le-a arătat nicio dovadă a dragostei lui. El nu făcuse nimic pentru fericirea şi pentru binele lor, în timp ce Dumnezeu le dăduse tot ce era bun pentru hrană şi plăcut la vedere. Oriunde li se oprea privirea era belşug şi frumuseţe, totuşi Eva a fost amăgită de şarpe ca să creadă că le era oprit ceva care i-ar fi făcut înţelepţi, întocmai ca Dumnezeu. În loc de a avea încredere [38] în Dumnezeu, ea s-a îndoit în mod josnic de bunătatea Sa şi a primit cuvintele lui Satana. După cădere, Adam şi-a imaginat la început că simte ridicarea la o existenţă nouă şi mai înaltă. Totuşi, curând, gândul nelegiuirii lui l-a îngrozit. Aerul, care avusese o temperatură blândă şi constantă, li se părea rece. Perechea vinovată trăia simţământul păcatului. Le era frică de viitor şi aveau un simţământ al lipsei, un gol în suflet. Dragostea şi pacea plăcută, precum şi starea de mulţumire şi fericire păreau că fuseseră îndepărtate de la ei, şi în schimb au fost cuprinşi de un simţământ că au nevoie de ceva, pe care nu îl trăiseră niciodată înainte. Apoi, atenţia le-a fost atrasă pentru prima dată la propria

ISPITIREA ŞI CĂDEREA
29

ISTORIA MÂNTUIRII

30

înfăţişare. Ei nu purtaseră haine, ci fuseseră învăluiţi de lumină, aşa cum erau îngerii din cer. Lumina care îi înconjurase până acum se îndepărtase. Pentru a-şi alina simţământul lipsei şi al goliciunii de care şi-au dat seama, au început să caute ceva cu care să-şi acopere trupul, pentru că nu ştiau cum ar putea să-L întâlnească pe Dumnezeu şi pe îngeri fiind lipsiţi de haine. Nelegiuirea lor li se înfăţişa acum în lumina ei adevărată. Călcarea poruncii explicite a lui Dumnezeu a început să fie înţeleasă mai clar. Adam a criticat nesăbuinţa dovedită de Eva prin faptul că se îndepărtase de el şi fusese înşelată de şarpe. Amândoi se flatau cu gândul că, datorită dragostei Sale mari faţă de ei, Dumnezeu, care le dăduse totul pentru a-i face fericiţi, ar putea totuşi să scuze neascultarea lor şi că, în cele din urmă, pedeapsa lor nu va fi atât de îngrozitoare. Satana tresălta plin de succes. O ispitise pe femeie să nu se încreadă în Dumnezeu, să pună la îndoială înţelepciunea Lui şi să caute să cunoască partea nepătrunsă a planurilor Sale atotînţelepte. De asemenea, prin ea, el a determinat căderea lui Adam care, ca urmare a dragostei lui faţă de Eva, a călcat porunca lui Dumnezeu şi a căzut împreună cu ea. [39] Vestea căderii omului s-a răspândit în cer şi fiecare harpă a amuţit. Îngerii şi-au aruncat de pe cap coroanele, cuprinşi de tristeţe. Tot cerul era în mişcare. Îngerii erau îndureraţi de nerecunoştinţa josnică a omului faţă de bunătăţile îmbelşugate pe care i le oferise Dumnezeu. S-a ţinut o consfătuire pentru a hotărî ce trebuia făcut cu perechea vinovată. Îngerii s-au temut că Adam şi Eva vor întinde mâna şi vor mânca din pomul vieţii, şi astfel vor perpetua o viaţă de păcat. Domnul i-a vizitat pe Adam şi pe Eva şi le-a adus la cunoştinţă consecinţa neascultării lor. Când au simţit apropierea maiestuoasă a lui Dumnezeu, ei au căutat să se ascundă din faţa Aceluia pe care fuseseră încântaţi să Îl întâlnească pe vremea când erau sfinţi şi nevinovaţi. „Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: ’Unde eşti?’ El a răspuns: ’Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.’ Şi Domnul Dumnezeu a zis: ’Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?’” Întrebarea aceasta nu a fost pusă de Domnul pentru că avea nevoie să fie informat, ci pentru a convinge perechea vinovată cu privire la starea ei. „Cum aţi ajuns să vă fie

ruşine şi frică?” Adam şi-a recunoscut nelegiuirea, dar nu pentru că se pocăise de neascultarea lui cea mare, ci pentru a da vina pe Dumnezeu. „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Apoi, femeia a fost întrebată: „Ce ai făcut?” Eva a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”

BLESTEMUL
Atunci, Domnul i-a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântec [40] şi să mănânci ţărână.” Pentru că fusese înălţat mai presus de toate fiarele câmpului, şarpele trebuia să fie coborât mai prejos decât toate şi să fie detestat de om, deoarece el a fost mijlocul prin care a acţionat Satana. Iar lui Adam i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: ’Să nu mănânci deloc din el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Dumnezeu a blestemat pământul din cauza păcatului pe care l-au săvârşit mâncând din pomul cunoştinţei şi a declarat: „Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale.” El le rânduise binele şi le ascunsese răul. Acum, declara că ei vor mânca pâinea cu trudă, adică se vor obişnui cu răul în toate zilele vieţii lor. Din acel moment, neamul omenesc urma să fie chinuit mereu de ispitele lui Satana. În locul muncii fericite şi voioase de care se bucurase până atunci, lui Adam i-au fost rânduite trudă şi îngrijorări continue. Ei urmau să fie supuşi dezamăgirii, întristării şi durerii, iar în cele din urmă să moară. Ei erau făcuţi din ţărâna pământului şi urmau să se întoarcă în ţărână. Adam şi Eva au fost informaţi că îşi vor pierde căminul din Eden. Ei cedaseră amăgirii şi-l crezuseră pe Satana, care spunea că Dumnezeu minte. Prin nelegiuirea lor, deschiseseră o cale prin care Satana putea să ajungă la ei mai uşor, şi nu erau în siguranţă. Dacă rămâneau în Grădina Eden erau un pericol, pentru că, fiind în starea de păcat,

ISPITIREA ŞI CĂDEREA
31

ISTORIA MÂNTUIRII

ar fi putut să aibă acces la pomul [41] vieţii şi să perpetueze o viaţă de păcat. Ei au implorat să li se îngăduie să rămână acolo, în ciuda faptului că recunoşteau că îşi pierduseră orice drept de a sta în Edenul fericit. Ei au făgăduit că pe viitor Îi vor acorda lui Dumnezeu o ascultare necondiţionată. Atunci, li s-a spus că, prin căderea din starea de nevinovăţie, ei nu obţinuseră putere, ci ajunseseră foarte slabi. Ei nu-şi păstraseră integritatea pe vremea când fuseseră în starea de nevinovăţie sfântă şi fericită, iar în viitor vor avea mult mai puţină putere de a rămâne credincioşi în starea de vinovăţie conştientă. Ei au fost cuprinşi de remuşcări şi de un chin pătrunzător. Acum şi-au dat seama că pedeapsa păcatului era moartea. Îngerii au primit misiunea de a păzi imediat calea spre pomul vieţii. Planul premeditat al lui Satana fusese ca Adam şi Eva să fie neascultători faţă de Dumnezeu, să suporte asprimea Sa, iar apoi să mănânce din pomul vieţii, ca să perpetueze viaţa de păcat. Totuşi nişte îngeri sfinţi au fost trimişi să le închidă calea spre pomul vieţii. În jurul acestor îngeri străfulgerau în toate părţile nişte raze de lumină, care arătau ca nişte săbii scânteietoare.

32

CAPITOLUL 5

PLANUL DE MÂNTUIRE

Când s-a înţeles că omul era pierdut, că lumea pe care Dumnezeu o crease urma să fie plină de muritori blestemaţi să sufere nenorocirea, boala şi moartea, că nu era nicio cale de scăpare pentru cel vinovat, cerul s-a umplut de tristeţe. Întreaga familie a lui Adam trebuia să moară. L-am văzut pe Isus cel iubitor, iar pe chipul Său era o expresie de simpatie şi durere. Îndată, L-am văzut apropiindu-Se de lumina nespus de strălucitoare care Îl înconjura pe Tatăl. Îngerul meu însoţitor mi-a zis că El Se află într-o conversaţie intimă cu Tatăl Său. În timp ce Isus vorbea cu Tatăl, îngerii păreau foarte nerăbdători. Slava luminoasă a Tatălui L-a acoperit de trei ori, iar a treia oară a ieşit de la Tatăl şi au putut să-L vadă. Chipul Său era liniştit, fără nicio urmă de îndoială sau confuzie, şi strălucea de o bunătate şi de o frumuseţe pe care cuvintele nu pot să le exprime. Apoi, Isus le-a făcut cunoscut îngerilor că se pregătise o cale de scăpare pentru omul pierdut. El le-a spus că Îl rugase pe Tatăl Său şi Se oferise să-Şi dea viaţa ca răscumpărare, să ia asupra Lui pedeapsa morţii şi, prin El, omul să poată găsi iertarea, aşa încât, prin meritele sângelui Său şi prin ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu, omul să poată beneficia de [42, 43] favoarea lui Dumnezeu, să fie adus în grădina cea frumoasă şi să mănânce din pomul vieţii. La început, îngerii nu au putut să se bucure, deoarece Comandantul lor nu le-a ascuns nimic, ci le-a prezentat în mod deschis Planul de Mântuire. Domnul Isus le-a spus că El va sta între mânia Tatălui Său şi vinovăţia omului, că va suporta nedreptatea şi dispreţul şi că numai puţini Îl vor primi ca Fiu al lui Dumnezeu. Aproape toţi aveau să-L urască şi să-L respingă. Le-a spus că El urma să părăsească toată slava Sa din cer, să apară pe pământ ca om, să Se umilească, să ajungă să cunoască din proprie experienţă ispitele diferite care îl vor asalta pe om, ca să poată şti cum să-i ajute pe aceia care vor fi ispitiţi şi, în cele din urmă, după ce misiunea Sa ca învăţător va fi

PLANUL DE MÂNTUIRE
33

ISTORIA MÂNTUIRII

îndeplinită, El va fi dat pe mâna oamenilor şi va suporta aproape toate actele de cruzime şi toate suferinţele pe care Satana şi îngerii lui erau în stare să le inspire oamenilor nelegiuiţi. De asemenea, le-a spus că El va suporta o moarte dintre cele mai nemiloase, fiind atârnat între cer şi pământ ca un păcătos vinovat, că va suferi ore îngrozitoare de agonie, pe care nici chiar îngerii nu vor fi în stare să le suporte, ci îşi vor acoperi faţa înaintea acelei privelişti. El nu va îndura doar o agonie fizică, ci va suferi şi o agonie a sufletului, cu care suferinţa fizică nici nu putea să fie comparată. Greutatea păcatelor întregii lumi va fi asupra Sa. El le-a spus că va muri şi va învia a treia zi, apoi Se va înălţa la Tatăl Său ca să mijlocească pentru omul vinovat şi neascultător.

SINGURA CALE POSIBILĂ A MÂNTUIRII
Îngerii s-au închinat până la pământ înaintea Sa. Ei şi-au oferit viaţa. Dar Domnul Isus le-a spus că El este Acela care, prin moartea Sa, îi va salva pe mulţi, pentru că viaţa unui înger nu putea să plătească datoria. Numai viaţa Lui putea să fie [44] primită de Tatăl Său ca răscumpărare pentru om. De asemenea, Isus le-a spus că ei vor avea o parte de îndeplinit, şi anume aceea de a fi cu El şi de a-L întări în diferite ocazii, pentru că El va prelua natura omului căzut, iar puterea Sa nu va fi nici măcar egală cu puterea lor. El le-a spus că ei vor fi martori ai umilinţei, ai marilor Sale suferinţe şi ai urii oamenilor faţă de El şi că, din această cauză, ei vor simţi tulburarea cea mai adâncă, iar datorită dragostei lor faţă de El vor dori să-L elibereze din mâinile ucigaşilor Săi, dar că nu vor avea voie să intervină pentru a împiedica nimic din ce vor vedea. De asemenea, le-a spus că ei vor avea o parte de îndeplinit la învierea Sa, că Planul de Mântuire fusese conceput şi că Tatăl Său acceptase acest plan. Isus i-a încurajat pe îngeri, fiind cuprins de o întristare sfântă, şi le-a spus că, în cele din urmă, aceia pe care îi va mântui vor fi cu El şi că, prin moartea Sa, El îi va răscumpăra pe mulţi şi îl va nimici pe acela care avea puterea morţii. Tatăl Său Îi va da stăpânirea şi măreţia asupra împărăţiei aflate în întregul cer, iar El le va deţine din veşnicie în veşnicie. Satana şi cei păcătoşi vor fi nimiciţi, ca să nu mai tulbure niciodată cerul sau pământul cel nou şi curat. Domnul Isus a sfătuit oştirea îngerească să fie mulţumită cu planul pe care

34

Tatăl Său Îl acceptase şi să se bucure pentru faptul că, prin moartea Sa, omul căzut putea să fie înălţat din nou pentru a primi favoarea lui Dumnezeu şi pentru a se bucura de cer. Atunci, o bucurie de nedescris a umplut cerul. Oştirea cerească a cântat un cântec de laudă şi adorare. Îngerii şi-au luat harpele şi au cântat mai frumos decât cântaseră înainte, datorită milei şi îndurării celei mari arătate de Dumnezeu prin faptul că Îl va da pe Fiul Său preaiubit să moară pentru un neam de răzvrătiţi. Îngerii şi-au exprimat laudele şi adorarea pentru faptul că Isus avea să renunţe la Sine şi să Se jertfească [45] şi pentru că El urma să fie de acord să plece din căminul Tatălui Său, să aleagă o viaţă de suferinţă şi chin şi să suporte o moarte infamă pentru a le da viaţă altora. Îngerul mi-a spus: „Crezi că Tatăl L-a dat pe Fiul Său preaiubit fără nicio luptă interioară? Nu, nu. În sufletul Dumnezeului cerului s-a dat o luptă între a-l lăsa pe omul vinovat să moară şi a-L da pe Fiul Său preaiubit să moară în locul lui.” Îngerii au fost atât de interesaţi de salvarea omului, încât mulţi dintre ei voiau să renunţe la slava lor şi să-şi dea viaţa pentru omul muritor, „totuşi”, a spus îngerul meu însoţitor, „faptul acesta nu ar fi valorat nimic. Nelegiuirea era atât de mare încât viaţa unui înger nu putea să plătească datoria. Nimic altceva în afara morţii şi mijlocirii Fiului Său nu putea să plătească datoria şi să-l salveze pe omul pierdut din necazul şi nenorocirea disperată în care se afla.” Totuşi îngerilor le-a fost încredinţată lucrarea de a urca şi de a coborî din slavă, aducând balsamul întăritor pentru a alina suferinţele Fiului lui Dumnezeu şi pentru a-I sluji. De asemenea, lucrarea lor urma să fie aceea de a-i păzi pe supuşii harului de îngerii răi şi de întunericul pe care Satana avea să-l aducă fără încetare asupra lor. Am văzut că lui Dumnezeu I-a fost imposibil să modifice sau să Îşi schimbe Legea pentru a-l salva pe omul pierdut şi muritor şi, ca urmare, El a îngăduit ca Fiul Său preaiubit să moară pentru nelegiuirea omului. Satana s-a bucurat din nou împreună cu îngerii lui pentru că, provocând căderea omului, putea să-L coboare pe Fiul lui Dumnezeu din poziţia Sa înaltă. Satana le-a spus îngerilor lui că, atunci când Isus va lua natura omului căzut, el va putea să-L biruiască şi să împiedice împlinirea Planului de Mântuire.

PLANUL DE MÂNTUIRE
35

ISTORIA MÂNTUIRII

Mi-a fost arătat cum era Satana pe vremea când fusese un înger fericit, aflat într-o poziţie înaltă. Apoi, mi-a fost arătat cum este acum. El poartă încă acel chip împărătesc. Trăsăturile lui încă sunt nobile, pentru că el [46] este un înger căzut. Totuşi expresia feţei lui exprimă nelinişte, grijă, nefericire, răutate, ură, amărăciune, înşelăciune şi toate celelalte rele. Am observat îndeosebi fruntea lui şi expresia aceea care a fost cândva aşa de nobilă. Fruntea lui a început să se îngusteze. Am văzut că el fusese înclinat atât de multă vreme spre rău, încât fiecare calitate s-a degradat şi fiecare trăsătură rea s-a dezvoltat. Ochii lui erau vicleni, priveau pieziş şi dovedeau o mare inteligenţă. Trupul lui era mare, dar carnea îi atârna pe mâini şi pe faţă. Când l-am văzut, stătea cu capul sprijinit pe mâna stângă. Părea să cugete adânc. Pe chipul lui era un zâmbet care m-a făcut să tremur şi care era atât de plin de răutate şi de viclenie satanică. El zâmbeşte în felul acesta de îndată ce este sigur că a prins o victimă, iar când ţine strâns victima în capcana lui, zâmbetul acesta devine înfiorător. Cu umilinţă şi o tristeţe de nedescris, Adam şi Eva au părăsit grădina cea frumoasă, în care fuseseră atât de fericiţi înainte de a călca porunca lui Dumnezeu. Atmosfera s-a schimbat. Aceasta nu mai era constantă, aşa cum fusese înainte de săvârşirea nelegiuirii. Dumnezeu le-a făcut haine din piele pentru a-i proteja de senzaţia de frig şi de arşiţă la care erau expuşi.

LEGEA NESCHIMBĂTOARE A LUI DUMNEZEU
Tot cerul a fost cuprins de jale din cauza neascultării şi căderii lui Adam şi a Evei, care au adus mânia lui Dumnezeu asupra întregului neam omenesc. Ei au încetat să aibă posibilitatea de a comunica direct cu Dumnezeu şi au fost cufundaţi într-o stare de nenorocire disperată. Legea lui Dumnezeu nu putea să fie schimbată ca să corespundă nevoii omului, pentru că în planul lui Dumnezeu Legea nu trebuia să îşi piardă niciodată puterea şi nici să se renunţe chiar şi la o mică parte din cerinţele ei. Îngerii lui Dumnezeu au primit misiunea de a-i vizita pe Adam şi pe Eva şi de a le face cunoscut faptul că, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, nu vor mai putea [47] să-şi păstreze dreptul de propri-

36

etate asupra locuinţei lor sfinte, căminul lor din Eden, dar că situaţia lor nu era întru totul lipsită de speranţă. Ei le-au spus că Fiul lui Dumnezeu, care comunicase cu ei în Eden, a fost cuprins de milă când a văzut starea lor disperată şi S-a oferit de bunăvoie să ia asupra Sa pedeapsa care le revenea lor şi să moară pentru ca ei să poată trăi prin credinţa în ispăşirea pe care Hristos S-a oferit să o facă pentru ei. Prin Domnul Hristos a fost deschisă o poartă a speranţei, aşa încât, în ciuda marelui său păcat, omul nu avea să fie sub stăpânirea absolută a lui Satana. Credinţa în meritele Fiului lui Dumnezeu urma să-l înalţe pe om, ca să fie în stare să se împotrivească uneltirilor lui Satana. Omului urma să-i fie acordat un timp de probă, pentru ca, printr-o viaţă de pocăinţă şi de credinţă în ispăşirea Fiului lui Dumnezeu, să poată fi salvat din nelegiuirea călcării Legii Tatălui şi, în felul acesta, să poată fi ridicat pe o poziţie în care eforturile lui de a respecta Legea Sa să fie primite. Îngerii le-au descris întristarea simţită în cer când s-a anunţat că ei călcaseră Legea lui Dumnezeu, fapt care făcuse necesar ca Domnul Hristos să Îşi jertfească viaţa Sa preţioasă. Când şi-au dat seama cât de înaltă şi de sfântă era Legea lui Dumnezeu, a cărei călcare făcuse necesară o jertfă atât de scumpă pentru salvarea lor şi a urmaşilor lor de la nimicirea deplină, Adam şi Eva au cerut să moară ei înşişi sau, mai degrabă, să-i lase pe ei şi pe urmaşii lor să suporte pedeapsa pentru nelegiuirea lor, decât să se îngăduie ca Fiul lui Dumnezeu să facă acest mare sacrificiu. Groaza lui Adam a fost tot mai mare. El a înţeles că păcatele lui erau atât de mari încât implicau consecinţe înspăimântătoare. Oare chiar trebuia ca Onoratul Comandant al cerului, [48] care mersese alături de el şi vorbise cu el pe vremea când era în starea de nevinovăţie sfântă, pe care îngerii Îl cinsteau şi căruia I se închinau, să fie coborât din poziţia Sa înaltă şi să moară din cauza nelegiuirii lui? Lui Adam i s-a adus la cunoştinţă că viaţa unui înger nu putea să plătească datoria. Legea lui Iehova, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ, era la fel de sfântă ca Dumnezeu Însuşi, iar din acest motiv, viaţa unui înger nu putea să fie acceptată de Dumnezeu ca jertfă pentru nelegiuirea lui. În ochii Săi, Legea era mai importantă ca îngerii din jurul scaunului Său de domnie. Tatăl nu putea să anuleze sau să schimbe nici măcar o singură prevedere a Legii Sale pentru a corespunde stării căzute a omului. Totuşi, dându-Şi viaţa şi supor-

PLANUL DE MÂNTUIRE
37

ISTORIA MÂNTUIRII

tând mânia Tatălui Său, Fiul lui Dumnezeu, care, împreună cu Tatăl, îl crease pe om, putea să aducă o jertfă de ispăşire pentru om, care să fie acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Îngerii i-au spus lui Adam că, deoarece nelegiuirea lui adusese moartea şi nenorocirea, viaţa şi nemurirea vor fi date numai prin jertfa lui Isus Hristos.

PERSPECTIVA ASUPRA VIITORULUI
Lui Adam i-au fost descoperite evenimentele importante ale viitorului, de la alungarea lui din Eden până la potop şi, mai departe, până la prima venire a Domnului Hristos pe pământ. De asemenea, i-a fost descoperit faptul că dragostea lui Hristos pentru Adam şi pentru urmaşii lui Îl va determina pe Fiul lui Dumnezeu să preia de bunăvoie natura omenească şi, ca urmare, prin propria umilire, îi va înălţa pe toţi aceia care vor crede în El. Un astfel de sacrificiu era suficient de valoros pentru a mântui lumea întreagă, dar numai puţini îşi vor însuşi mântuirea care le va fi adusă printr-o jertfă atât de minunată. Cei mai mulţi nu vor fi de acord să se supună condiţiilor care li se vor cere pentru a putea să aibă parte de mântuirea Sa cea mare. Ei vor prefera mai degrabă păcatul şi călcarea Legii lui Dumnezeu decât [49] să se pocăiască şi să asculte, bazându-se, prin credinţă, pe meritele jertfei lui Isus. Jertfa aceasta era de o valoare infinită, aşa încât putea să-l facă pe om mai preţios ca aurul curat, chiar mai preţios decât aurul de Ofir. Adam a fost purtat de-a lungul generaţiilor care vor urma una după alta şi a văzut sporirea nelegiuirii, a vinovăţiei şi a întinării morale, din cauză că omul va ceda înclinaţiilor lui fireşti puternice şi va călca Legea sfântă a lui Dumnezeu. I s-a arătat blestemul lui Dumnezeu, care, din cauza nelegiuirii continue a omului, urma să fie tot mai apăsător asupra neamului omenesc, asupra animalelor şi asupra pământului. I s-a arătat că nedreptatea şi violenţa vor creşte treptat, dar, în ciuda acestui fapt, în mijlocul întregului val de suferinţă şi nenorocire al omenirii vor fi întotdeauna câţiva care vor păstra Legea lui Dumnezeu şi vor rămâne curaţi şi nevinovaţi în mijlocul degradării morale predominante. Adam a fost ajutat să înţeleagă ce este păcatul, şi anume călcarea Legii. I s-a arătat că, din cauza fărădelegii, neamul omenesc va suferi degradarea morală, mintală şi

38

fizică, până când lumea va fi plină de nenorociri şi suferinţe de tot felul. Zilele omului aveau să fie scurtate prin propria viaţă de păcat şi călcare a Legii neprihănite a lui Dumnezeu. În cele din urmă, neamul omenesc urma să ajungă atât de degradat încât oamenii aveau să pară inferiori şi aproape lipsiţi de valoare. Din cauza minţii lor fireşti, ei aveau să ajungă aproape incapabili să înţeleagă şi să preţuiască taina Golgotei, faptele măreţe şi înalte ale ispăşirii, Planul de Mântuire. Totuşi, în ciuda slăbiciunii, a slăbirii capacităţilor mintale, morale şi fizice ale neamului omenesc, Domnul Hristos va rămâne loial scopului pentru care a părăsit cerul, va continua să fie preocupat de făpturile omeneşti slabe, degradate şi degenerate şi le va invita să vină la El cu nedesăvârşirile şi slăbiciunile [50] lor mari. Dacă vor veni la El, Domnul le va împlini toate nevoile lor.

JERTFELE
Când Adam a trebuit să aducă prima jertfă pentru păcat, în conformitate cu îndrumările precise ale lui Dumnezeu, lucrul acesta a fost pentru el ceremonia cea mai dureroasă. Mâna lui trebuia să se ridice şi să ia viaţa unui animal, o viaţă pe care numai Dumnezeu putea să o dea, şi să aducă o astfel de jertfă pentru păcat. Aceea a fost prima dată când el a fost martor la moartea unei fiinţe. Când privea la victima care sângera zvârcolindu-se în agonia morţii, el trebuia să privească, prin credinţă, la Fiul lui Dumnezeu, care urma să moară ca jertfă pentru om. Pentru Adam, această jertfă ceremonială rânduită de Dumnezeu avea să fie o amintire continuă a vinovăţiei lui şi, de asemenea, o recunoaştere plină de căinţă a păcatului său. Actul acesta de a lua viaţa unui animal l-a făcut pe Adam să înţeleagă mai amplu şi mai adânc propria fărădelege, pe care nu putea să o ispăşească nimic altceva decât moartea Fiului iubit al lui Dumnezeu. El s-a minunat de bunătatea infinită şi de dragostea fără egal care urma să plătească o asemenea răscumpărare pentru a-l elibera de vinovăţie. Când înjunghia victima nevinovată, lui Adam i se părea că vărsa cu propriile mâini sângele Fiului lui Dumnezeu. El ştia că, dacă ar fi rămas credincios faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa sfântă, nu ar fi avut

PLANUL DE MÂNTUIRE
39

ISTORIA MÂNTUIRII

loc moartea niciunui animal şi nici a vreunui om. Totuşi, în jertfele care arătau spre Jertfa cea mare şi desăvârşită a Fiului iubit al lui Dumnezeu apărea o stea a speranţei, ce lumina întunericul şi viitorul îngrozitor şi îl salva pe om de disperarea şi nimicirea deplină. La început, capul fiecărei familii era considerat conducătorul şi preotul casei lui. Mai târziu, când neamul omenesc s-a înmulţit pe pământ, acest act solemn de închinare şi aducere a jertfei pentru popor a fost îndeplinit de bărbaţi rânduiţi de Dumnezeu. În mintea celor păcătoşi, sângele animalelor urma să [51] fie asociat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Moartea victimei urma să le dovedească tuturor că pedeapsa pentru păcat era moartea. Prin aducerea jertfei, cel păcătos îşi recunoştea vinovăţia şi îşi manifesta credinţa, aşteptând jertfa cea mare şi desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, pe care o simboliza jertfirea animalelor. Binecuvântările Sale şi mântuirea nu puteau să le fie trimise oamenilor fără ispăşirea făcută de Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu era vigilent cu privire la onoarea Legii Sale. Călcarea acelei Legi a cauzat o despărţire îngrozitoare între Dumnezeu şi om. Când era nevinovat, Adam comunica direct, liber şi fericit cu Creatorul lui. După cădere, Dumnezeu urma să comunice cu omul prin Hristos şi prin îngeri.

40

CAPITOLUL 6

JERTFELE LUI CAIN ŞI ABEL

Cain şi Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite unul de celălalt. Abel se temea de Dumnezeu. Cain a cultivat simţăminte de răzvrătire şi a murmurat împotriva lui Dumnezeu, din cauza blestemului pronunţat asupra lui Adam şi din cauză că pământul era blestemat pentru păcatul lui. Fraţii aceştia fuseseră învăţaţi cu privire la prevederile stabilite pentru mântuirea neamului omenesc. Lor li se cerea să aducă la îndeplinire un sistem de rânduieli care arătau supunerea totală, respectul faţă de Dumnezeu, credinţa şi dependenţa lor de Răscumpărătorul făgăduit, prin înjunghierea întâilor născuţi din turmă şi prin aducerea lor ca jertfe de ardere-de-tot înaintea lui Dumnezeu. Jertfele acestea aveau să-i determine să-şi aducă aminte fără încetare de păcatul lor şi de Răscumpărătorul care va veni şi care avea să fie jertfa cea mare adusă pentru om. Cain şi-a adus jertfa înaintea Domnului având în inimă nemulţumire şi necredinţă cu privire la marea Jertfă făgăduită. El nu era dispus să urmeze cu stricteţe planul care arăta supunerea lui, obţinând un miel pe care să-l aducă jertfă împreună cu roadele pământului. El a luat doar din roadele pământului şi a desconsiderat cerinţa lui Dumnezeu, care îi spusese lui Adam că, fără vărsare de sânge, nu putea să aibă loc nicio iertare a păcatului. Cain nu a avut grijă să aducă nici măcar cele mai bune dintre roadele pământului. Abel l-a avertizat pe fratele lui să nu vină înaintea Domnului [52, 53] fără sângele unei jertfe. Pentru că era fratele cel mai mare, Cain nu a vrut să-l asculte pe Abel. El i-a dispreţuit sfatul şi şi-a adus darul murmurând şi îndoindu-se cu privire la necesitatea jertfelor ceremoniale. Dumnezeu nu a acceptat jertfa lui. Abel a adus o jertfă din mieii cei mai graşi, întâii născuţi în turma lui, iar Dumnezeu a apreciat jertfa lui. El şi-a prezentat darul cu un respect plin de umilinţă şi cu o credinţă deplină în Mesia care va veni. Un fulger din cer a coborât şi a mistuit darul lui Abel. Cain nu a

JERTFELE LUI CAIN ŞI ABEL
41

ISTORIA MÂNTUIRII

văzut nicio manifestare care să arate că darul lui a fost primit. El s-a supărat pe Domnul şi pe fratele lui. Dumnezeu a binevoit să trimită un înger care să stea de vorbă cu el. Îngerul l-a întrebat care este motivul supărării lui şi i-a spus că, dacă va face binele şi va urma îndrumările date de Dumnezeu, El îl va primi şi va respecta darul lui. Totuşi, dacă nu se va supune cu umilinţă rânduielilor lui Dumnezeu şi dacă nu va crede şi nu va asculta, El nu va putea să accepte darul lui. Îngerul i-a spus lui Cain că nu era nicio nedreptate din partea lui Dumnezeu şi nicio părtinire arătată faţă de Abel, ci Dumnezeu nu putea să accepte darul lui din cauza păcatului şi a neascultării faţă de porunca Sa explicită, dar, dacă va face binele, va fi primit de Dumnezeu, iar fratele lui va asculta de el şi-i va recunoaşte autoritatea care i se cuvenea în calitate de frate mai mare. Totuşi, chiar şi după ce a fost îndrumat cu o astfel de credincioşie, Cain nu s-a pocăit. În loc de a primi mustrarea şi de a simţi repulsie faţă de propria necredinţă, el a continuat să se plângă de nedreptatea şi părtinirea lui Dumnezeu. În gelozia şi ura lui, el s-a certat cu Abel şi i-a adus reproşuri. Abel i-a arătat cu blândeţe fratelui său greşeala şi i-a dovedit că era greşit. Însă Cain l-a urât pe fratele lui încă din clipa când Dumnezeu Şi-a manifestat faţă de el [54] dovada acceptării Sale. Fratele lui, Abel, a căutat să-i liniştească mânia, vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu prin faptul că a salvat viaţa părinţilor lor, deşi ar fi putut să aducă asupra lor o moarte imediată. El a încercat să-l convingă pe Cain că Dumnezeu îi iubea, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Său, nevinovat şi sfânt, pentru a suporta mânia pe care omul merita să o suporte, din cauza neascultării.

ÎNCEPUTURILE MORŢII
42

În timp ce Abel îndreptăţea planul lui Dumnezeu, Cain a ajuns să fie cuprins de furie, iar mânia lui împotriva lui Abel creştea şi fierbea, până când l-a ucis. Dumnezeu l-a întrebat pe Cain despre fratele lui, iar Cain a rostit o minciună: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Dumnezeu i-a spus lui Cain că El cunoştea deja păcatul lui, că El era familiarizat cu fiecare faptă a lui şi chiar cu gândurile inimii lui şi i-a declarat: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la

Mine. Acum, blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.” La început, blestemul asupra pământului fusese simţit doar uşor, dar acum, asupra lui se afla un blestem dublu. Cain şi Abel reprezintă două clase de oameni, cei nelegiuiţi şi cei neprihăniţi, cei necredincioşi şi cei credincioşi, care există de la căderea omului şi până la a doua venire a lui Hristos. Cain, prin faptul că l-a ucis pe fratele lui, îi reprezintă pe cei nelegiuiţi care vor fi invidioşi pe cei neprihăniţi şi îi vor urî, pentru că sunt mai buni ca ei. Cei nelegiuiţi vor fi geloşi pe cei neprihăniţi, îi vor persecuta şi îi vor omorî, pentru că faptele lor bune condamnă comportamentul lor păcătos. [55] Adam a trăit o viaţă plină de necaz, umilinţă şi pocăinţă continuă. Când îi învăţa pe copiii şi pe nepoţii lui ce înseamnă temerea de Domnul, adesea îi părea rău, cu amar, pentru păcatul lui, care a adus atât de multă nenorocire asupra urmaşilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că va trebui să moară l-a făcut să se cutremure de groază. El a considerat moartea ca fiind o nenorocire înspăimântătoare. Adam a cunoscut pentru prima dată realitatea înfiorătoare a morţii în familia omenească atunci când fiul său Cain şi-a ucis fratele, pe Abel. Faptul că era cuprins de remuşcările cele mai amare pentru propria fărădelege, că era lipsit de fiul său Abel, că se uita la Cain ca la ucigaşul acestuia şi cunoştea blestemul rostit de Dumnezeu asupra lui Cain a făcut ca inima lui Adam să fie doborâtă de durere. El îşi reproşa sieşi cât se poate de amarnic prima lui nelegiuire. I-a cerut iertare lui Dumnezeu, prin Jertfa care era făgăduită. Cât de adânc trebuie să fi simţit mânia lui Dumnezeu pentru păcatul săvârşit în Paradis! El a fost martor la imoralitatea generală care, mai târziu, L-a determinat pe Dumnezeu să-i nimicească prin potop pe locuitorii pământului. După ce a trăit câteva sute de ani, condamnarea la moarte pe care Creatorul a rostit-o asupra lui şi care i s-a părut la început atât de groaznică a ajuns să fie privită ca un act de dreptate şi milă din partea lui Dumnezeu, un act ce punea capăt unei vieţi nefericite. Când a fost martorul primelor semne ale degradării naturii, manifestate prin frunzele care cădeau şi florile care se ofileau, Adam a plâns cu mai multă durere decât îi jelesc astăzi oamenii pe cei care

JERTFELE LUI CAIN ŞI ABEL
43

ISTORIA MÂNTUIRII

mor. Faptul că florile se ofileau nu era o cauză atât de profundă a întristării lui, pentru că erau mai delicate şi mai sensibile, dar faptul că frunzele copacilor înalţi, nobili şi falnici cădeau pe pământ pentru a putrezi îi arăta degradarea generală a naturii frumoase pe care Dumnezeu o crease special pentru binele omului. El le-a povestit copiilor şi nepoţilor lui, [56] până la generaţia a noua, despre lucrurile desăvârşite ale căminului său din Eden şi, de asemenea, despre căderea lui şi rezultatele ei înspăimântătoare şi despre povara de tristeţe adusă asupra lui, din cauza neînţelegerii din familia sa, care a dus la moartea lui Abel. El le-a relatat suferinţele prin care îl trecuse Dumnezeu pentru a-l învăţa despre necesitatea unei respectări stricte a Legii Sale. El le-a spus că păcatul va fi pedepsit, indiferent de forma lui şi i-a îndemnat să asculte de Dumnezeu, care îi va trata cu milă dacă Îl vor iubi şi se vor teme de El. După cădere, îngerii au continuat să comunice cu Adam şi i-au spus despre Planul de Mântuire şi despre faptul că neamul omenesc nu era lipsit de orice posibilitate de răscumpărare. Deşi între Dumnezeu şi om avusese loc o despărţire teribilă, totuşi fusese prevăzută o cale prin care omul putea să fie mântuit, şi anume prin jertfirea Fiului Său iubit. Singura lor speranţă era aceea de a trăi o viaţă de pocăinţă umilă şi de credinţă în calea pregătită. Toţi aceia care Îl vor primi pe Hristos ca singurul lor Mântuitor vor beneficia din nou de favoarea lui Dumnezeu, prin meritele Fiului Său.

44

CAPITOLUL 7

SET ŞI ENOH

Set era un om de valoare şi urma să ia locul lui Abel în săvârşirea binelui. Totuşi el era un fiu al lui Adam, asemenea lui Cain cel păcătos, şi nu moştenea din natura lui Adam o bunătate firească mai mare decât moştenise Cain. Set a fost născut în păcat, dar, prin harul lui Dumnezeu şi primind învăţăturile oferite cu credincioşie de tatăl său, Adam, el L-a cinstit pe Dumnezeu prin împlinirea voinţei Sale. El s-a îndepărtat de urmaşii decăzuţi ai lui Cain şi a lucrat, aşa cum ar fi făcut Abel, dacă ar fi trăit, pentru a îndrepta gândurile celor păcătoşi către respectul şi ascultarea de Dumnezeu. Enoh a fost un om sfânt. El I-a slujit lui Dumnezeu cu toată inima. Enoh şi-a dat seama de decăderea familiei omeneşti, s-a despărţit de urmaşii lui Cain şi i-a mustrat pentru nelegiuirea lor cea mare. Pe pământ mai erau şi alţii care Îl recunoşteau pe Dumnezeu, se temeau de El şi I se închinau. Totuşi, spre deosebire de ei, neprihănitul Enoh era atât de tulburat de răutatea tot mai mare a celor nelegiuiţi, încât nu se asocia zi de zi cu ei, de teamă că va fi influenţat de necredinţa lor şi de teamă că toate gândurile lui ar putea să nu Îl privească fără încetare pe Dumnezeu cu acel respect sfânt care se cuvenea caracterului Său preaînalt. În timp ce era martor zi de zi la felul în care oamenii călcau în picioare autoritatea lui Dumnezeu, sufletul lui era cuprins de nelinişte. El a ales să stea separat de ei şi să petreacă în singurătate o mare parte din timpul său, pe care l-a dedicat [57, 58] meditaţiei şi rugăciunii. El aştepta înaintea Domnului şi se ruga să cunoască mai bine voia Sa, ca să o poată aduce la îndeplinire. Dumnezeu îi vorbea lui Enoh prin intermediul îngerilor Săi şi îi oferea învăţătura divină. El i-a adus la cunoştinţă că nu va suporta mereu răzvrătirea omului şi că avea intenţia de a nimici neamul omenesc păcătos, aducând un potop peste pământ. Grădina frumoasă şi curată a Edenului, din care fuseseră alungaţi primii noştri părinţi, a rămas pe pământ, până când Dumne-

SET ŞI ENOH
45

ISTORIA MÂNTUIRII

zeu Şi-a propus să nimicească pământul printr-un potop. Dumnezeu sădise grădina aceea şi o binecuvântase într-o modalitate deosebită, iar în providenţa Sa minunată, o luase de pe pământ pentru a o aduce înapoi, înfrumuseţată cu mai multă slavă ca înainte de a fi îndepărtată. Dumnezeu Şi-a propus să păstreze din lucrarea desăvârşită a creaţiei Sale o mostră neatinsă de blestemul pe care îl adusese asupra pământului. Domnul i-a descoperit lui Enoh Planul de Mântuire într-o modalitate mai cuprinzătoare şi, prin Spiritul Profeţiei, l-a purtat de-a lungul generaţiilor care urmau să trăiască după potop, arătându-i marile evenimente legate de cea de a doua venire a lui Hristos şi de sfârşitul lumii. Enoh a fost îngrijorat cu privire la cei morţi. I se părea că neprihăniţii şi nelegiuiţii vor merge împreună în ţărână şi că acesta va fi sfârşitul lor. El nu putea să înţeleagă cu claritate viaţa de dincolo de mormânt. În viziunea profetică, a fost învăţat cu privire la Fiul lui Dumnezeu care urma să moară ca jertfă pentru om şi i-a fost arătată revenirea lui Hristos pe norii cerului, însoţit de oştirea îngerească, pentru a le da viaţă celor neprihăniţi care erau morţi şi pentru a-i ridica din mormintele lor. De asemenea, Enoh a văzut starea imorală a lumii din timpul când Domnul Hristos urma să vină a doua oară, faptul că va fi o generaţie de oameni [59] lăudăroşi, îngâmfaţi şi încăpăţânaţi, pornită spre răzvrătire împotriva Legii lui Dumnezeu, care Îl va nega pe singurul Dumnezeu şi pe Domnul Isus Hristos, care va călca în picioare sângele Său şi va dispreţui jertfa Sa de ispăşire. El i-a văzut pe cei neprihăniţi încununaţi cu slavă şi cinste, în timp ce nelegiuiţii erau despărţiţi de prezenţa Domnului şi mistuiţi de foc. Enoh le-a repetat cu credincioşie oamenilor tot ce îi descoperise Dumnezeu prin Spiritul Profeţiei. Unii au crezut cuvintele lui şi s-au întors de la nelegiuirea lor la temerea de Dumnezeu şi la închinarea adusă Lui.
46

LUAREA LUI ENOH LA CER
Pe măsură ce a continuat comuniunea cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să fie tot mai sfânt. Faţa lui radia de o lumină sfântă, care

rămânea şi în timp ce îi învăţa pe aceia care voiau să audă cuvintele lui înţelepte. Înfăţişarea lui nobilă şi cerească îi umplea pe oameni de uimire şi respect. Domnul l-a iubit pe Enoh datorită faptului că Îl urma cu statornicie şi perseverenţă, avea repulsie faţă de nedreptate şi căuta stăruitor cunoaşterea cerească, aşa încât să poată împlini voia Sa într-o modalitate desăvârşită. Enoh dorea nespus să fie tot mai aproape de Dumnezeul de care se temea şi pe care Îl respecta şi Îl adora. Dumnezeu nu voia să îngăduie ca Enoh să moară asemenea celorlalţi oameni, ci i-a trimis pe îngerii Săi să-l ia la cer fără să vadă moartea. Enoh a fost luat la cer în prezenţa celor neprihăniţi şi a celor nelegiuiţi. Aceia care îl iubeau au crezut că Dumnezeu l-a dus în vreunul dintre locurile în care obişnuia să se retragă, dar după ce l-au căutat cu atenţie, negăsindu-l, au declarat că nu se găsea nicăieri pentru că Dumnezeu îl luase la El. Prin luarea la cer a lui Enoh, un urmaş al lui Adam cel căzut, Domnul ne învaţă o lecţie de cea mai mare importanţă, şi anume că toţi aceia care se vor baza, prin credinţă, pe Jertfa supremă şi vor asculta cu credincioşie poruncile Sale [60] vor fi răsplătiţi. Aici sunt reprezentate din nou cele două clase de oameni care vor exista până la cea de a doua venire a lui Hristos – cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi, cei credincioşi şi cei răzvrătiţi. Dumnezeu Îşi va aduce aminte de cei neprihăniţi, care se tem de El. Datorită Fiului Său iubit, El îi va respecta, îi va onora şi le va da viaţa veşnică. Dar pe cei nelegiuiţi, care calcă în picioare autoritatea Sa, îi va nimici de pe pământ, iar ei vor fi ca şi când nu ar fi existat niciodată. După căderea lui Adam din starea de fericire desăvârşită într-o stare de nenorocire şi păcat, a existat pericolul ca omul să se descurajeze şi să întrebe: „Ce am câştigat dacă am păzit poruncile Lui şi am umblat trişti înaintea Domnului oştirilor, dacă asupra neamului omenesc apasă un blestem greu şi moartea este partea noastră a tuturor?” Totuşi învăţăturile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Adam, care au fost repetate apoi de Set şi exemplificate pe deplin de Enoh, au alungat întunericul şi ceaţa şi i-au dat omului speranţa că, după cum moartea a venit prin Adam, tot astfel viaţa şi nemurirea vor veni prin Isus, Răscumpărătorul făgăduit. Prin exemplul lui Enoh, cei credincioşi care se descurajau erau învăţaţi că, deşi trăiau în mijlocul unor oameni imorali şi păcătoşi, care se răzvrăteau în mod deschis şi cu îndrăzneală împotriva lui

SET ŞI ENOH
47

ISTORIA MÂNTUIRII

Dumnezeu, Creatorul lor, totuşi, dacă aveau să asculte de El şi să aibă încredere în Răscumpărătorul făgăduit, ei vor fi în stare să ajungă la neprihănire asemenea credinciosului Enoh, să fie acceptaţi de Dumnezeu şi, în cele din urmă, să fie înălţaţi la tronul Său ceresc. Prin faptul că s-a despărţit de lume şi a petrecut o mare parte din timpul său în rugăciune şi comuniune cu Dumnezeu, Enoh îi reprezintă pe cei din poporul credincios al lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, care vor fi despărţiţi de lume. Nelegiuirea va predomina până la o măsură îngrozitoare pe pământ. Oamenii se vor dedica împlinirii oricărei [61] închipuiri deşarte a inimii lor stricate, vor urma filozofia lor deşartă şi se vor răzvrăti împotriva autorităţii Înaltului Cer. Cei din poporul lui Dumnezeu se vor îndepărta de practicile nelegiuite ale celor din jurul lor şi vor căuta curăţia gândirii şi o conformare sfântă cu voinţa Sa, până când chipul Său divin va fi reflectat în ei. Asemenea lui Enoh, ei vor fi pregătiţi pentru înălţarea la cer. Deşi se vor strădui să înveţe şi să avertizeze lumea, ei nu se vor conforma cu spiritul şi obiceiurile celor necredincioşi, ci le vor condamna prin conversaţiile lor sfinte şi prin exemplul lor evlavios. Luarea lui Enoh la cer chiar înainte de nimicirea pământului prin potop reprezintă luarea de pe pământ a tuturor celor neprihăniţi aflaţi în viaţă, înainte de nimicirea pământului prin foc. Sfinţii vor fi proslăviţi în prezenţa acelora care i-au urât pentru supunerea lor credincioasă faţă de poruncile drepte ale lui Dumnezeu.

48

CAPITOLUL 8

POTOPUL

Urmaşii lui Set au fost denumiţi fiii lui Dumnezeu, iar urmaşii lui Cain au fost denumiţi fiii oamenilor. Când s-au amestecat cu fiii oamenilor, fiii lui Dumnezeu au ajuns să fie corupţi şi, prin legăturile căsătoriei, din cauza influenţei soţiilor lor, şi-au pierdut caracterul lor sfânt şi deosebit şi s-au alăturat fiilor lui Cain în idolatria lor. Mulţi au dat la o parte temerea de Dumnezeu şi au călcat în picioare poruncile Sale. Totuşi au fost câţiva care au săvârşit fapte neprihănite, s-au temut de Creatorul lor şi L-au cinstit. Printre aceşti puţini neprihăniţi, au fost Noe şi familia lui. Nelegiuirea oamenilor ajunsese atât de mare şi îngrozitoare încât lui Dumnezeu I-a părut rău că l-a făcut pe om, pentru că a văzut că răutatea lui era mare şi că fiecare întocmire a gândurilor inimii lui era îndreptată fără încetare numai spre rău. Cu mai mult de o sută de ani înainte de potop, Domnul a trimis un înger la credinciosul Noe pentru a-i aduce la cunoştinţă că nu va mai avea milă de neamul omenesc decăzut. Totuşi nu-l va lăsa în necunoştinţă cu privire la planul Său. El urma să-l înveţe pe Noe şi să facă din el un predicator credincios pentru a avertiza lumea despre nimicirea care va veni, aşa încât locuitorii pământului să rămână fără nicio scuză. Noe urma să [62, 63] le predice oamenilor şi, de asemenea, să pregătească o corabie, în conformitate cu îndrumările lui Dumnezeu, pentru salvarea lui şi a familiei sale. El nu trebuia doar să predice, dar exemplul pe care îl oferea prin construirea corabiei urma să-i convingă pe toţi că el credea ce predica. Noe şi familia lui nu erau singurii care se temeau şi ascultau de Dumnezeu. Totuşi Noe a fost omul cel mai evlavios şi mai sfânt de pe pământ, iar el a fost acela a cărui viaţă a fost păstrată de Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire voia Sa, construind corabia şi avertizând lumea cu privire la nenorocirea care va veni. Metusalah, bunicul lui Noe, a trăit chiar până în anul potopului şi, de asemenea,

POTOPUL
49

ISTORIA MÂNTUIRII

au fost şi alţii care au crezut predicile lui Noe şi l-au ajutat la construirea corabiei, dar aceştia au murit înainte ca potopul să vină pe pământ. Prin predicarea şi prin exemplul dat în construirea corabiei, Noe a condamnat lumea. Tuturor, Dumnezeu le-a dat ocazia de a se pocăi şi de a se întoarce la El. Totuşi ei nu au crezut predicarea lui Noe, ci şi-au bătut joc de avertizările lui şi au ridiculizat construirea acelei corabii uriaşe pe teren uscat. Eforturile lui Noe de a-i schimba pe semenii lui nu au avut succes. Totuşi, timp de mai mult de o sută de ani, el a perseverat în eforturile făcute pentru a-i întoarce pe oameni la pocăinţă şi la Dumnezeu. Fiecare lovitură de ciocan în construirea corabiei era o predică pentru oameni. Noe a îndrumat, a predicat şi a lucrat în timp ce oamenii îl priveau cu uimire şi îl considerau un fanatic.

CONSTRUIREA CORABIEI
Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corabiei şi îndrumări explicite cu privire la construirea fiecărui detaliu al acesteia. Din multe puncte de vedere, aceasta nu a fost făcută asemenea unui vas, ci a fost construită asemenea unei case a cărei temelie era ca o corabie ce urma să plutească. În părţile laterale ale corabiei nu era nicio fereastră. Aceasta era înaltă cât o clădire cu trei etaje, iar lumina venea printr-o fereastră [64] aflată deasupra. Uşa era în partea laterală. Încăperile au fost pregătite pentru primirea unor animale diferite şi erau făcute în aşa fel încât fereastra de deasupra să ofere lumină pentru toate. Corabia a fost făcută din lemn de gofer, sau chiparos, care nu se degrada timp de sute de ani. Era o construcţie foarte durabilă, pe care nicio înţelepciune omenească nu era în stare să o inventeze. Dumnezeu era Proiectantul, iar Noe era meşterul Său constructor. Chiar dacă Noe făcuse tot ce i-a stat în putere pentru a realiza corect fiecare parte a lucrării, ar fi fost imposibil ca aceasta să reziste singură violenţei furtunii pe care Dumnezeu, în mânia Sa nemiloasă, urma să o aducă asupra pământului. Construirea corabiei a fost un proces lent. Fiecare piesă de lemn a fost aşezată la locul ei, potrivită cu atenţie, şi fiecare îmbinare a fost acoperită cu smoală. Oamenii au făcut tot ce au fost capabili să facă pentru ca lucrarea să fie

50

desăvârşită, totuşi, în cele din urmă, numai Dumnezeu, prin puterea Sa miraculoasă, putea să menţină construcţia în mijlocul talazurilor furioase. La început, o mulţime de oameni au părut că primesc avertizarea lui Noe, totuşi ei nu s-au întors pe deplin la Dumnezeu cu o pocăinţă adevărată. Înainte de venirea potopului, li s-a dat un timp de probă în care aveau să fie puşi la încercare. Ei nu au reuşit să suporte încercarea. Decăderea predominantă i-a biruit şi, în cele din urmă, s-au alăturat celor răi, care îl batjocoreau şi râdeau de credinciosul Noe. Ei nu au vrut să renunţe la păcatele lor, ci au continuat să trăiască în poligamie şi în îngăduirea patimilor lor degradate. Perioada lor de probă se apropia de sfârşit. Locuitorii necredincioşi şi batjocoritori ai lumii urmau să primească un semn special al puterii lui Dumnezeu. Noe respectase cu credincioşie îndrumările pe care i le dăduse Dumnezeu. Corabia a fost construită întocmai cum îi poruncise Dumnezeu. El depozitase înăuntru cantităţi uriaşe [65] de hrană pentru oameni şi pentru animale. După ce această lucrare fusese îndeplinită, Dumnezeu i-a poruncit credinciosului Noe astfel: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni.”

ANIMALELE INTRĂ ÎN CORABIE
Îngerii au fost trimişi să adune din pădure şi de pe câmp animalele pe care le crease Dumnezeu. Ei au mers înaintea acestor animale, iar ele i-au urmat, două câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele curate erau câte şapte perechi. Animalele acestea, de la cele mai feroce până la cele mai blânde şi inofensive, au intrat în linişte în corabie. Stoluri de păsări de toate felurile acopereau cerul ca nişte nori. Ele au venit zburând spre corabie, două câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din păsările curate erau câte şapte perechi. Lumea privea cu uimire – unii oameni se temeau, dar ajunseseră atât de împietriţi de răzvrătire încât această manifestare extrem de evidentă a puterii lui Dumnezeu a avut asupra lor doar o influenţă de moment. Animalele au continuat să intre în corabie timp de şapte zile, iar Noe le aşeza în locurile pregătite pentru ele. În timp ce priveau soarele strălucind plin de slavă şi pământul înveşmântat într-o frumuseţe aproape ca aceea a Edenului, oamenii

POTOPUL
51

ISTORIA MÂNTUIRII

aceia sortiţi pieirii îşi alungau temerile prin petreceri zgomotoase, iar faptele lor violente păreau să încurajeze venirea pedepsei mâniei lui Dumnezeu, care fusese stârnită deja. Totul era pregătit acum pentru închiderea corabiei, lucru care nu putea fi făcut de Noe, din interior. Mulţimea batjocoritoare vede un înger care coboară din cer, înveşmântat într-o strălucire asemenea fulgerului. El închide uşa masivă a corabiei şi se întoarce în cer. Membrii familiei lui Noe au rămas în corabie şapte zile, înainte ca ploaia să înceapă să cadă pe pământ. [66] În timpul acesta s-au pregătit pentru şederea îndelungată din perioada cât apele se vor afla asupra pământului. Cei din mulţimea necredincioasă au petrecut aceste zile în petreceri defăimătoare. Ei credeau că, deoarece profeţia lui nu s-a împlinit imediat după intrarea în corabie, Noe a fost înşelat şi că era imposibil ca lumea să fie nimicită de un potop. Înainte de potop, pe pământ nu fusese ploaie. Dumnezeu făcea să se ridice un abur din ape, care cobora apoi ca roua în timpul nopţii, înviorând vegetaţia şi ajutând-o să crească. În ciuda demonstraţiei solemne a puterii lui Dumnezeu la care fuseseră martori – a faptului nefiresc ca animalele să părăsească pădurile şi câmpiile şi să intre în corabie şi a faptului că îngerul lui Dumnezeu, înveşmântat într-o strălucire şi o maiestate nemaipomenită, a coborât din cer şi a închis uşa –, oamenii şi-au împietrit inima, au continuat să se distreze şi să râdă de manifestările evidente ale puterii divine.

IZBUCNIREA FURTUNII
Totuşi, în ziua a opta, cerurile s-au întunecat. Tunete nedesluşite şi fulgere vii au început să-i înspăimânte atât pe oameni, cât şi pe animale. Ploaia a început să cadă din norii de deasupra lor. Acesta era un fenomen la care nu mai fuseseră martori niciodată, iar inima lor a început să fie cuprinsă de spaimă. Animalele hoinăreau încoace şi încolo cuprinse de groaza cea mai sălbatică, iar vocile lor discordante păreau să deplângă destinul propriu şi soarta omului. Furtuna a început să fie tot mai violentă, până când apele păreau să cadă din cer ca nişte cascade puternice. Malurile râurilor au cedat, iar apele au năvălit spre văi. Izvoarele de la mare adâncime s-au deschis. Jeturi

52

de apă ţâşneau din pământ cu o putere de nedescris, aruncând stânci [67] masive la sute de metri în aer, iar apoi cădeau îngropându-se adânc în pământ. Mai întâi, oamenii au privit nimicirea lucrărilor mâinilor lor. Clădirile lor splendide, grădinile şi dumbrăvile lor frumos amenajate, unde îşi puseseră idolii, au fost nimicite de fulgerele venite din cer. Ruinele lor erau împrăştiate pretutindeni. Ei ridicaseră în dumbrăvi altare consacrate idolilor lor, iar pe ele aduceau jertfe omeneşti. Dumnezeu nu a putut să sufere aceste altare şi le-a dărâmat cu mânie sub ochii lor, iar ei au fost făcuţi să tremure în faţa puterii viului Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului. Oamenii au fost făcuţi să ştie că urâciunile lor şi jertfele lor idolatre odioase au fost acelea care făcuseră necesară nimicirea lor. Violenţa furtunii s-a mărit, iar zbuciumul elementelor naturii era amestecat cu strigătele de jale ale oamenilor care dispreţuiseră autoritatea lui Dumnezeu. Copacii, clădirile, stâncile şi pământul erau aruncate în toate direcţiile. Groaza oamenilor şi a animalelor era dincolo de orice descriere. Chiar şi Satana însuşi, care a fost obligat să se afle în mijlocul elementelor naturii zbuciumate, s-a temut pentru propria viaţă. El se desfătase să-i conducă pe oameni cu atâta putere, dorise ca ei să trăiască pentru a-şi pune în practică urâciunile şi sporise răzvrătirea lor împotriva Dumnezeului cerurilor. El a rostit blesteme împotriva lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate şi cruzime. Mulţi oameni, asemenea lui Satana, rosteau cuvinte de blasfemie, iar dacă ar fi putut să-şi aducă la îndeplinire răzvrătirea lor, L-ar fi doborât de pe tronul dreptăţii Sale. În timp ce mulţi rosteau cuvinte de blasfemie şi Îl blestemau pe Creatorul lor, alţii erau înnebuniţi de frică, întinzându-şi mâinile spre corabie şi implorând să fie primiţi înăuntru. Totuşi [68] lucrul acesta era imposibil. Dumnezeu închisese uşa, singura intrare, Noe se afla înăuntru, iar cei răi erau afară. El nu putea să deschidă uşa singur. Teama şi pocăinţa lor au venit prea târziu. Ei au fost determinaţi să ştie că există un Dumnezeu viu mai puternic decât omul şi că Acesta e Dumnezeul pe care ei Îl sfidaseră şi la adresa Căruia rostiseră cuvinte de blasfemie. Ei au strigat către El stăruitor, dar urechea Lui nu era deschisă pentru strigătul lor. În disperarea lor, unii au încercat să spargă corabia, dar structura aceea solidă a rezistat tuturor

POTOPUL
53

ISTORIA MÂNTUIRII

54

eforturilor lor. Unii s-au agăţat de corabie, până când au fost luaţi de valurile furioase sau până când mâinile le-au fost desprinse de copacii şi stâncile care erau aruncate în toate direcţiile. Aceia care desconsideraseră avertizarea lui Noe şi îl ridiculizaseră pe acel predicator credincios al neprihănirii s-au pocăit prea târziu de necredinţa lor. Corabia era zguduită cu putere şi mânată de valuri încoace şi încolo. Animalele dinăuntru îşi manifestau prin zgomotele lor diferite groaza cea mai teribilă, totuşi, în mijlocul tuturor acestor elemente dezlănţuite, al valurilor şi al copacilor şi stâncilor aruncate pretutindeni, corabia plutea în siguranţă. Îngerii care excelează în putere au călăuzit corabia şi au ferit-o de rău. În fiecare clipă, pe parcursul furtunii înspăimântătoare de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, rezistenţa corabiei a fost o minune a puterii lui Dumnezeu. În timpul furtunii, animalele au alergat la oameni, preferând să stea în preajma lor, ca şi când aşteptau ajutor de la ei. Unii şi-au legat copiii şi chiar pe ei înşişi de animalele puternice, în speranţa că acestea vor lupta pentru a-şi scăpa viaţa şi vor urca în locurile cele mai înalte pentru a scăpa de apa care creştea. Furia furtunii nu a scăzut – apele au crescut mai repede ca la început. Unii s-au urcat în copacii falnici din locurile cele mai înalte ale pământului, dar copacii aceştia au fost smulşi din rădăcină şi purtaţi cu [69] violenţă prin aer, ca şi cum ar fi fost aruncaţi cu furie, împreună cu stânci şi bucăţi de pământ în valurile care se umflau şi spumegau. Pe vârfurile cele mai înalte, oamenii şi animalele se luptau să-şi păstreze locul, până când au fost aruncaţi împreună în valurile înspumate, care aproape că au atins punctele cele mai înalte de pe pământ. În cele din urmă, apele au atins cele mai mari înălţimi, iar oamenii şi animalele au murit înecaţi de potop. Noe şi familia lui au aşteptat cu nerăbdare scăderea apelor. Noe a dorit să meargă din nou pe pământ. A trimis un corb care a zburat încoace şi încolo, întorcându-se mereu la corabie. El nu a primit informaţia pe care a dorit-o şi a trimis un porumbel care, negăsind niciun loc unde să se aşeze, s-a întors la corabie. După şapte zile, porumbelul a fost trimis din nou şi, când a văzut o frunză de măslin în ciocul lui, familia aceasta, alcătuită din opt persoane, care fuseseră închise în corabie atât de multă vreme, s-a bucurat mult. Din nou, un înger a coborât şi a deschis uşa corabiei. Noe a putut să deschidă fereastra de deasupra, dar nu a putut să deschidă uşa

pe care Dumnezeu o închisese. Dumnezeu i-a vorbit lui Noe prin îngerul care a deschis uşa şi a îndemnat familia să iasă din corabie şi să scoată afara toate vieţuitoarele care erau acolo.

JERTFA LUI NOE ŞI FĂGĂDUINŢA LUI DUMNEZEU
Noe nu L-a uitat pe Dumnezeul care îl ocrotise cu atâta bunătate, ci a ridicat imediat un altar, a luat din animalele şi păsările curate şi le-a adus ca ardere-de-tot pe altar, arătându-şi credinţa în Hristos, marea Jertfă, şi manifestându-şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru modalitatea minunată în care fuseseră ocrotiţi. Jertfa lui Noe s-a înălţat la Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. El a primit jertfa şi i-a binecuvântat pe Noe şi pe cei din familia lui. Aici se află o lecţie pentru toţi aceia care [70] vor trăi pe pământ, şi anume că, pentru fiecare manifestare a milei şi a dragostei lui Dumnezeu faţă de ei, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să-I aducă mulţumiri şi o închinare umilă. Pentru ca omul să nu fie îngrozit de norii care aveau să se adune şi de ploaie şi să nu trăiască o spaimă continuă, de teama unui alt potop, Dumnezeu a încurajat plin de bunătate familia lui Noe, prin făgăduinţa următoare: „’Fac un legământ cu voi că nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiască pământul.’ Şi Dumnezeu a zis: ’Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor… Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.’” Ce bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu! Ce milă faţă de omul greşit a fost arătată prin faptul că a pus curcubeul cel frumos şi multicolor în nori, ca un semn al legământului făcut de Marele Dumnezeu cu omul! Curcubeul acesta urma să le dovedească tuturor generaţiilor faptul că, din cauza răutăţii lor mari, Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii pământului printr-un potop. Planul Său a fost ca toţi copiii din generaţiile următoare să vadă curcubeul în nori şi să întrebe care era

POTOPUL
55

ISTORIA MÂNTUIRII

înţelesul acestui arc plin de slavă ce traversa cerul, iar părinţii să le poată explica, relatându-le despre nimicirea lumii vechi prin potop, din cauză că oamenii se dedicaseră nelegiuirilor de tot felul şi că [71] mâinile Celui Preaînalt întinseseră curcubeul şi îl puseseră în nori, ca un semn că nu va mai aduce niciodată un potop peste pământ. Simbolul acesta din nori are scopul de a le întări oamenilor încrederea în Dumnezeu, pentru că este un semn al milei şi al bunătăţii divine faţă de om, care arată că, deşi Dumnezeu provocase nimicirea pământului prin potop, totuşi mila Sa încă mai cuprindea acest pământ. Dumnezeu spune că, atunci când va privi la curcubeul din nori, Îşi va aduce aminte. El nu vrea ca noi să credem că ne va uita vreodată, ci îi vorbeşte omului în limbajul lui, pentru ca omul să-L poată înţelege mai bine.

56

CAPITOLUL 9

TURNUL BABEL

Unii dintre urmaşii lui Noe au devenit în curând răzvrătiţi şi apostaţi. Alţii au urmat exemplul lui Noe şi au respectat poruncile lui Dumnezeu. Unii au devenit necredincioşi şi răi şi nici chiar ei nu au avut aceleaşi concepţii cu privire la potop. O parte dintre ei negau existenţa lui Dumnezeu şi considerau în mintea lor că potopul a avut loc din cauze naturale. Iar alţii credeau că Dumnezeu a existat şi că a nimicit neamul omenesc antediluvian printr-un potop, şi simţămintele lor, asemenea simţămintelor lui Cain, erau de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu pentru că nimicise oamenii de pe pământ şi pentru că blestemase pământul pentru a treia oară, printr-un potop. Aceia care erau vrăjmaşi ai lui Dumnezeu s-au simţit mustraţi zi de zi de conversaţiile şi de viaţa evlavioasă a acelora care Îl iubeau, Îl ascultau şi Îl preamăreau pe Dumnezeu. Cei necredincioşi s-au consfătuit între ei şi s-au înţeles să se despartă de cei credincioşi, a căror viaţă neprihănită constituia o piedică neîncetată pe calea lor nelegiuită. Ei au călătorit la o anumită distanţă şi au ales o câmpie întinsă pe care să o locuiască. Şi-au construit o cetate, iar apoi le-a venit ideea să construiască un turn înalt, care să ajungă până la nori, aşa încât să poată locui împreună în cetate şi în turn şi să nu mai fie împrăştiaţi. Ei au gândit că vor fi în siguranţă în cazul unui alt potop, deoarece vor construi un turn [72, 73] mult mai înalt decât nivelul la care au ajuns apele în timpul potopului şi, astfel, toată lumea îi va cinsti, iar ei vor fi ca nişte zei şi vor domni asupra tuturor oamenilor. Turnul acesta a fost conceput cu scopul de a-i preamări pe constructorii lui şi a fost menit să abată atenţia oamenilor de la Dumnezeu pentru a li se alătura în idolatria lor. Oamenii au locuit în turn încă înainte ca lucrarea de construcţie să fie terminată. Încăperile au fost mobilate splendid, decorate şi dedicate idolilor lor. Aceia care nu credeau în Dumnezeu îşi imaginau că, dacă turnul lor va putea să atingă norii, vor fi în stare să descopere cauzele potopului.

TURNUL BABEL
57

ISTORIA MÂNTUIRII

Ei se înălţau pe ei înşişi împotrivindu-se lui Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu nu avea să le îngăduie să-şi ducă lucrarea până la capăt. Ei îşi ridicaseră deja turnul până la o mare înălţime, când Domnul a trimis doi îngeri să-i încurce în lucrarea lor. Unii oameni fuseseră rânduiţi să primească mesajele de la lucrătorii aflaţi pe vârful turnului, cerând material pentru munca lor, iar primul urma să le transmită celui de-al doilea, acesta să le transmită celui de-al treilea, până când mesajele ajungeau la cei aflaţi jos. Când mesajele erau transmise de la unul la altul, îngerii le încurcau limba, iar când mesajul ajungea la muncitorii de jos, aceştia nu trimiteau materialul care fusese cerut de sus. După un proces dificil de aducere a materialului la muncitorii care se aflau în vârful turnului, acesta nu era cel pe care îl ceruseră. Dezamăgiţi şi înfuriaţi, ei le reproşau celor despre care se presupunea că erau vinovaţi. După întâmplarea aceasta, în lucrarea lor nu a mai fost nicio armonie. Supăraţi unul pe celălalt şi incapabili să explice neînţelegerea şi cuvintele ciudate pe care le schimbau între ei, au părăsit lucrarea, s-au despărţit unii de alţii şi s-au împrăştiat pe suprafaţa pământului. Până la data aceea, oamenii [74] vorbeau o singură limbă. Un fulger din cer, ca un semn al mâniei lui Dumnezeu, a lovit vârful turnului lor, doborându-l la pământ. Astfel, Dumnezeu a dorit să le arate oamenilor răzvrătiţi că El este suprem.

58

CAPITOLUL 10

AVRAAM ŞI SĂMÂNŢA FĂGĂDUITĂ

Domnul l-a ales pe Avraam pentru a aduce la îndeplinire voinţa Sa. El a fost îndrumat să-şi părăsească poporul idolatru şi să se despartă de cei din neamul său. Domnul i S-a descoperit lui Avraam în tinereţe şi l-a ferit de idolatrie. El a plănuit să facă din Avraam un exemplu de credinţă şi consacrare adevărată pentru cei din poporul Său, care urmau să trăiască mai târziu pe pământ. Caracterul lui s-a evidenţiat prin integritate, generozitate şi ospitalitate. El impunea respect, asemenea unui prinţ puternic. Dragostea şi veneraţia lui faţă de Dumnezeu, precum şi ascultarea strictă în îndeplinirea voinţei Sale l-au făcut să câştige respectul slujitorilor şi al vecinilor lui. Exemplul lui bun şi comportamentul său neprihănit, asociate cu învăţăturile conştiincioase pe care le-a dat slujitorilor săi şi tuturor celor din casa lui i-au determinat pe toţi să se teamă de Dumnezeul lui Avraam, să-L iubească şi să-L venereze. Domnul i S-a arătat lui Avraam şi i-a făgăduit că urmaşii lui vor fi atât de numeroşi ca stelele cerului. De asemenea, printr-un întuneric mare care a venit asupra lui – un simbol al groazei –, i-a descoperit robia îndelungată a urmaşilor lui în ţara Egiptului. La început, Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură soţie, arătând în felul acesta care era orânduirea Sa. El nu a plănuit niciodată ca bărbatul să aibă mai multe soţii. Lameh a fost primul care [75, 76] s-a îndepărtat de orânduiala lăsată de Dumnezeu în privinţa aceasta. El a avut două soţii, fapt care a creat neînţelegeri în familia lui. Invidia şi gelozia ambelor soţii l-au făcut pe Lameh să fie nefericit. Când oamenii au început să se înmulţească pe faţa pământului, li s-au născut fiice, iar bărbaţii au luat de soţii pe toate pe care le-au vrut. Acesta a fost unul dintre marile păcate ale locuitorilor din vechea lume, care au adus mânia lui Dumnezeu asupra lor. Obiceiul acesta a fost practicat după potop şi a ajuns să fie atât de răspândit încât chiar şi cei neprihăniţi au căzut în practicarea poligamiei. Totuşi ea nu a fost

AVRAAM ŞI SĂMÂNŢA FĂGĂDUITĂ
59

ISTORIA MÂNTUIRII

mai puţin păcătoasă, pentru că ei au ajuns decăzuţi şi s-au îndepărtat de ceea ce orânduise Dumnezeu în domeniul acesta. Domnul i-a spus lui Noe şi familiei lui, care fusese salvată în corabie: „Căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni” (Geneza 7,1). Noe a avut o singură soţie, iar disciplina din familia lor unită a fost binecuvântată de Dumnezeu. Pentru că au fost neprihăniţi, fiii lui Noe au fost salvaţi în corabie împreună cu tatăl lor cel neprihănit. Dumnezeu nu a aprobat poligamia nici măcar într-o singură ocazie. Ea este contrară voinţei Sale. El a ştiut că practica aceasta va nimici fericirea omului. Pacea lui Avraam a fost tulburată mult de căsătoria nefericită cu Agar.

ŞOVĂIREA ÎN FAŢA FĂGĂDUINŢELOR LUI DUMNEZEU
După ce Avraam s-a despărţit de Lot, Domnul i-a zis: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată.” „Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: ’Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi [77] răsplata ta cea foarte mare’… Şi Avram a zis: ’Iată că nu mi-ai dat sămânţă, şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu.’” Pentru că nu avea niciun fiu, Avraam a crezut la început că slujitorul lui de încredere, Eliezer, va ajunge să fie fiul lui prin adopţie şi moştenitorul. Totuşi Dumnezeu i-a spus lui Avraam că nu slujitorul lui va fi fiul şi moştenitorul lui, ci el va avea cu adevărat un fiu. „Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: ’Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.’ Şi i-a zis: ’Aşa va fi sămânţa ta.’” Dacă Avraam şi Sara ar fi aşteptat plini de încredere împlinirea făgăduinţei de a avea un fiu, ar fi putut să fie evitată multă nefericire. Ei credeau că va fi exact aşa cum făgăduise Dumnezeu, dar nu puteau să creadă că Sara, la vârsta ei înaintată, va avea un fiu. Sara a sugerat un plan prin care ea credea că făgăduinţa lui Dumnezeu putea să fie împlinită. Ea l-a îndemnat pe Avraam să o ia de soţie pe Agar. În privinţa aceasta, amândoi erau lipsiţi de credinţă şi de încrederea

60

deplină în puterea lui Dumnezeu. Prin faptul că a ascultat de Sara şi a luat-o de soţie pe Agar, Avraam a dat greş în a rezista încercării credinţei lui în puterea nelimitată a lui Dumnezeu şi a adus multă nefericire asupra lui şi asupra Sarei. Domnul a intenţionat să pună la încercare statornicia încrederii lui Avraam în făgăduinţele pe care i le făcuse.

AROGANŢA LUI AGAR
Agar s-a îngâmfat şi s-a purtat arogant cu Sara. Ea s-a flatat cu gândul că va fi mama unei naţiuni mari, pe care Dumnezeu făgăduise să o aducă la existenţă din Avraam. Avraam a fost nevoit să asculte nemulţumirile Sarei cu privire la [78] comportamentul lui Agar, acuzându-l că greşise în privinţa aceasta. Avraam a fost îndurerat şi i-a spus Sarei că Agar este slujitoarea sa şi că poate să-şi exercite stăpânirea asupra ei, dar a refuzat să o alunge, pentru că ea urma să fie mama copilului său, prin care credea că se va împlini făgăduinţa. El i-a amintit Sarei că nu ar fi luat-o de soţie pe Agar dacă ea nu ar fi cerut în mod special lucrul acesta. Avraam a fost, de asemenea, nevoit să asculte nemulţumirile lui Agar cu privire la abuzul suferit din partea Sarei. Avraam se afla în încurcătură. Dacă ar fi căutat să rezolve nemulţumirile lui Agar, ar fi sporit gelozia şi nefericirea Sarei, prima lui soţie mult iubită. Agar a fugit de Sara. Un înger al lui Dumnezeu a întâmpinat-o, a consolat-o, dar, de asemenea, a mustrat-o pentru comportamentul ei arogant şi i-a poruncit să se întoarcă la stăpâna ei şi să i se supună. După naşterea lui Ismael, Domnul i s-a arătat din nou lui Avraam şi i-a zis: „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic.” Din nou, prin îngerul Său, Domnul i-a repetat făgăduinţa că îi va da Sarei un fiu şi că ea va fi mama multor neamuri. Avraam încă nu a înţeles făgăduinţa lui Dumnezeu. Gândurile lui s-au îndreptat imediat spre Ismael, ca şi cum prin el vor veni neamurile făgăduite, şi, în dragostea faţă de fiul lui, a exclamat: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” Făgăduinţa i-a fost repetată lui Avraam cu o claritate şi mai mare: „Cu adevărat, nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ

AVRAAM ŞI SĂMÂNŢA FĂGĂDUITĂ
61

ISTORIA MÂNTUIRII

veşnic pentru sămânţa lui după el.” Îngerii au fost trimişi pentru a doua oară la Avraam, când se aflau în călătoria spre Sodoma, pe care urmau să o nimicească, [79] şi au repetat cu mai mare claritate făgăduinţa că Sara va avea un fiu.

FIUL FĂGĂDUIT
După naşterea lui Isaac, bucuria cea mare manifestată de Avraam şi Sara a făcut-o pe Agar să fie foarte geloasă. Ismael fusese învăţat de mama lui că el urma să fie binecuvântat într-un mod deosebit de Dumnezeu şi, ca fiu al lui Avraam, avea să fie moştenitorul tuturor lucrurilor făgăduite. Ismael a împărtăşit simţămintele mamei lui şi a fost supărat din cauza bucuriei manifestate la naşterea lui Isaac. El l-a dispreţuit pe Isaac, deoarece credea că va fi preferat în defavoarea lui. Sara a văzut atitudinea manifestată de Ismael faţă de fiul ei Isaac şi a fost foarte afectată. Ea i-a descris lui Avraam comportamentul lipsit de respect al lui Ismael faţă de ea şi faţă de fiul ei Isaac şi i-a spus: „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac.” Avraam a fost foarte tulburat. Ismael era fiul lui şi îl iubea. Cum putea el să-l alunge? În situaţia aceasta dificilă, el s-a rugat lui Dumnezeu, pentru că nu ştia ce să facă. Domnul i-a spus lui Avraam, prin îngerii Săi, să asculte sfatul soţiei lui, Sara, şi să nu lase ca dragostea faţă de Ismael, fiul lui, sau faţă de Agar să-l împiedice să se conformeze dorinţelor ei, pentru că aceasta era singura cale prin care putea să restabilească armonia şi fericirea din familia lui. Îngerul i-a făcut o făgăduinţă mângâietoare lui Avraam, spunându-i că, deşi va fi despărţit de casa tatălui său, Ismael nu va muri şi nici nu va fi părăsit de Dumnezeu, ci va fi ocrotit, pentru că era fiul lui Avraam. De asemenea, Dumnezeu i-a făgăduit că va face din Ismael o naţiune mare. [80] Avraam a avut o atitudine nobilă şi binevoitoare, care s-a manifestat când a mijlocit atât de stăruitor pentru oamenii din Sodoma. Spiritul lui puternic a suferit mult. El a fost doborât de întristare, iar simţămintele lui părinteşti au fost mişcate adânc atunci când i-a alungat pe Agar şi pe Ismael pentru a fi nişte străini rătăcitori într-o ţară străină.

62

Dacă Dumnezeu ar fi aprobat poligamia, nu l-ar fi îndrumat pe Avraam să-i alunge pe Agar şi pe fiul ei. Prin faptul acesta, El îi învaţă pe toţi că drepturile şi fericirea din căsătorie trebuie să fie respectate şi păzite, chiar şi cu preţul unui mare sacrificiu. Sara a fost prima şi singura soţie adevărată a lui Avraam. Ca soţie şi mamă, ea era îndreptăţită să beneficieze de drepturi pe care nicio altă persoană nu putea să le aibă în familie. Ea şi-a respectat soţul, numindu-l „Domnul meu”, dar a fost geloasă, temându-se ca nu cumva sentimentele lui să fie împărţite cu Agar. Dumnezeu nu a mustrat-o pe Sara pentru calea pe care a urmat-o. Avraam a fost mustrat de îngeri pentru că nu a avut încredere în puterea lui Dumnezeu, fapt care l-a determinat să o ia de soţie pe Agar şi să creadă că făgăduinţa va fi împlinită prin ea.

ÎNCERCAREA SUPREMĂ A CREDINŢEI
Din nou, Domnul a considerat că este potrivit să verifice credinţa lui Avraam prin încercarea cea mai îngrozitoare. Dacă ar fi rezistat primei încercări şi ar fi aşteptat cu răbdare ca făgăduinţa să fie împlinită prin Sara şi dacă nu ar fi luat-o de soţie pe Agar, el nu ar fi fost supus la încercarea cea mai grea la care a fost supus vreodată un om. Domnul i-a poruncit lui Avraam: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l arderede-tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” Avraam nu a manifestat necredinţă faţă de Dumnezeu şi nici nu a ezitat, ci, [81] dimineaţa devreme, i-a luat pe doi dintre slujitorii lui şi pe Isaac, fiul lui, a luat lemne pentru arderea-de-tot şi a plecat spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu. El nu i-a descoperit Sarei scopul adevărat al călătoriei lui, deoarece ştia că dragostea ei faţă de Isaac ar fi determinat-o să îşi piardă încrederea în Dumnezeu şi să-l reţină pe fiul ei. Avraam nu a îngăduit ca simţămintele părinteşti să-l domine şi să-l determine să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu a fost gândită în aşa fel încât să-l tulbure până în adâncul sufletului: „Ia pe fiul tău.” Apoi, ca şi cum ar fi vrut să-i încerce inima şi mai adânc, a adăugat: „Ia pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti”, adică pe singurul fiu al făgăduinţei, „şi adu-l ca ardere-de-tot”.

AVRAAM ŞI SĂMÂNŢA FĂGĂDUITĂ
63

ISTORIA MÂNTUIRII

64

Tatăl şi fiul au călătorit trei zile, şi Avraam a avut timp suficient să se gândească şi să pună la îndoială cerinţa lui Dumnezeu, dacă ar fi fost înclinat să se îndoiască. Totuşi el nu a manifestat neîncredere în Dumnezeu. El nu s-a gândit că făgăduinţa se va împlini prin Ismael, deoarece Dumnezeu i-a spus cu claritate că făgăduinţa se va împlini prin Isaac. Avraam a crezut că Isaac era fiul făgăduinţei. El a crezut, de asemenea, că Dumnezeu voia exact ce îi spusese, când i-a poruncit să-l aducă jertfă ca ardere-de-tot. El nu a ezitat să se bazeze pe făgăduinţa lui Dumnezeu, dar a crezut că Dumnezeu, care, în providenţa Sa, îi dăduse Sarei la vârstă înaintată un fiu şi care îi ceruse să-i ia viaţa fiului său, putea şi să-i dea viaţa înapoi, putea să-l învie pe Isaac. Avraam i-a lăsat pe slujitorii lui în urmă şi a propus să meargă numai împreună cu fiul său pentru a se închina la o anumită distanţă de ei. El nu a dorit ca slujitorii lui să-i însoţească, căci s-a gândit că dragostea lor pentru Isaac ar fi putut să-i determine să-l împiedice să aducă la îndeplinire lucrul pe care i-l poruncise Dumnezeu. El a luat lemnele din mâinile slujitorilor şi le-a pus pe umerii fiului său. De asemenea, a luat focul şi cuţitul. Era pregătit [82] să execute misiunea îngrozitoare pe care i-o încredinţase Dumnezeu. Tatăl şi fiul au plecat împreună. „Atunci, Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: ’Tată!’ ’Ce este, fiule?’ i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: ’Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?’ ’Fiule’, a răspuns Avraam, ’Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea-de-tot.’ Şi au mers amândoi împreună înainte.” Cât de hotărât a continuat drumul alături de fiul său acel tată neînduplecat, iubitor şi suferind! Când a ajuns în locul pe care i-l arătase Dumnezeu, Avraam a construit un altar şi a pus lemnele în ordine, gata pentru jertfă. Apoi, i-a vorbit lui Isaac despre porunca lui Dumnezeu de a-l jertfi ca arderede-tot. El i-a repetat făgăduinţa pe care Dumnezeu i-a făcut-o de câteva ori, şi anume că, prin Isaac, va ajunge un popor mare şi că, prin împlinirea poruncii lui Dumnezeu de a-l jertfi, Dumnezeu îşi va îndeplini făgăduinţa, pentru că El era în stare să-l învie.

SOLIA ÎNGERULUI
Isaac a crezut în Dumnezeu. Tatăl lui îl învăţase ascultarea necondiţionată, iar el Îl iubea şi Îl venera pe Dumnezeul tatălui său. El ar fi putut să se opună tatălui său, dacă ar fi ales să facă aşa. Totuşi, după ce l-a îmbrăţişat cu dragoste pe tatăl lui, s-a lăsat să fie legat şi pus pe altar. Când mâna tatălui s-a ridicat pentru a-l înjunghia pe fiul său, un înger al lui Dumnezeu, care observase credincioşia lui Avraam pe drumul spre Moria, l-a strigat din cer şi i-a zis: „’Avraame! Avraame!’ ’Iată-mă!’ a răspuns el. Îngerul a zis: ’Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.’” [83] „Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere-de-tot în locul fiului său.” Acum, Avraam suportase încercarea pe deplin şi cu nobleţe, iar prin credincioşia lui şi-a răscumpărat lipsa de încredere deplină în Dumnezeu, care îl determinase să o ia pe Agar de soţie. După manifestarea încrederii lui Avraam, Dumnezeu Şi-a înnoit făgăduinţa faţă de el. „Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam şi a zis: ’Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!’” [84]

AVRAAM ŞI SĂMÂNŢA FĂGĂDUITĂ
65

CAPITOLUL 11

CĂSĂTORIA LUI ISAAC

66

Canaaniţii erau idolatri, iar Domnul poruncise ca poporul Său să nu intre în legături de căsătorie cu ei, ca să nu fie condus la idolatrie. Avraam era bătrân şi se aştepta să moară curând. Isaac încă era necăsătorit. Lui Avraam îi era teamă de influenţa degradantă care îl înconjura pe Isaac şi era nerăbdător să-i aleagă o soţie care să nu-l îndepărteze de Dumnezeu. Avraam i-a încredinţat lucrarea aceasta slujitorului credincios şi cu experienţă, care conducea tot ce avea el. Avraam i-a cerut slujitorului său să facă un legământ solemn înaintea Domnului, prin care se angaja să nu-i ia lui Isaac o soţie dintre canaaniţi, ci să meargă la cei din neamul lui Avraam, care credeau în Dumnezeul cel adevărat, şi să aleagă o soţie pentru Isaac. El l-a avertizat să fie atent şi să nu-l ducă pe Isaac în ţara de unde venise, pentru că aproape toţi cei de acolo erau influenţaţi de idolatrie. Dacă nu va putea să găsească o soţie dispusă să-şi părăsească neamul şi să vină în locul unde se afla Isaac, va fi eliberat de legământul pe care îl făcuse. Isaac nu a fost lăsat să îndeplinească independent de tatăl său lucrarea aceasta importantă de a-şi alege o soţie. Avraam i-a spus slujitorului său că Dumnezeu va trimite un înger înaintea lui pentru a-l îndruma în alegerea pe care o avea de făcut. Slujitorul căruia i s-a încredinţat misiunea aceasta a pornit în călătoria sa lungă. Când a intrat în cetatea unde locuiau cei din neamul [85] lui Avraam, s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu să-l îndrume în alegerea unei soţii pentru Isaac. El a cerut să i se acorde o dovadă sigură, ca să nu greşească în lucrarea aceasta. S-a odihnit lângă o fântână, care era un loc unde se adunau foarte mulţi oameni. Acolo, a observat cu atenţie comportamentul amabil şi politicos al Rebecăi şi a primit toate dovezile pe care le ceruse de la Dumnezeu şi care arătau că Rebeca era aceea pe care Dumnezeu binevoise să o aleagă pentru a fi soţia lui Isaac. Ea l-a invitat pe slujitor în casa tatălui ei. Apoi, el i-a relatat tatălui

Rebecăi şi fratelui ei dovezile pe care le primise de la Domnul şi care arătau că Rebeca trebuia să devină soţia lui Isaac, fiul stăpânului său. Apoi, slujitorul lui Avraam le-a zis: „Acum, dacă voiţi să arătaţi bunăvoinţă şi credincioşie faţă de stăpânul meu, spuneţi-mi; dacă nu, spuneţi-mi iarăşi, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga.” Tatăl şi fratele fetei i-au răspuns: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o şi du-te, ca să fie nevasta fiului stăpânului tău, cum a spus Domnul. Când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului.” După ce totul fusese stabilit şi după ce fusese obţinut consimţământul tatălui şi al fratelui, Rebeca a fost întrebată dacă vrea să meargă împreună cu slujitorul lui Avraam la o distanţă atât de mare de familia tatălui ei pentru a fi soţia lui Isaac. Din împrejurările care avuseseră loc, ea a fost convinsă că Domnul o alesese să fie soţia lui Isaac şi a zis: „Voi merge.” În vremea aceea, contractele de căsătorie erau făcute în general de părinţi, deşi copiii nu erau obligaţi la o căsătorie cu o persoană pe care nu puteau să o iubească. Totuşi copiii [86] aveau încredere în judecata părinţilor lor, respectau sfatul lor şi îi iubeau pe aceia pe care părinţii lor temători de Dumnezeu şi cu experienţă îi alegeau pentru ei. O modalitate contrară acesteia era considerată a fi o nelegiuire.

Isaac fusese educat în temere de Dumnezeu pentru a trăi o viaţă de ascultare. Când a ajuns la vârsta de patruzeci de ani, el a fost de acord ca slujitorul cu experienţă şi temător de Dumnezeu al tatălui său să-i aleagă o soţie. El a crezut că Dumnezeu îl va îndruma în alegerea aceasta. Experienţa lui Isaac este redată în raportul biblic pentru a fi un exemplu pe care copiii trebuiau să-l imite în generaţiile de mai târziu, îndeosebi aceia care mărturisesc a se teme de Dumnezeu. Calea pe care Avraam a urmat-o în educaţia lui Isaac şi care l-a făcut să-i placă să trăiască o viaţă de ascultare nobilă este raportată

CĂSĂTORIA LUI ISAAC
67

UN EXEMPLU DE ASCULTARE A UNUI FIU

ISTORIA MÂNTUIRII

pentru binele părinţilor şi ar trebui să-i determine să le poruncească acelora care fac parte din familia lor să le urmeze exemplul. Ei trebuie să-i înveţe pe copii să se supună autorităţii lor şi să-i respecte. Să simtă că au responsabilitatea de a îndruma simţămintele copiilor lor, aşa încât să iubească persoane pe care judecata lor înţeleaptă le va spune că vor fi parteneri de viaţă potriviţi pentru fiii şi fiicele lor. [87]

68

CAPITOLUL 12

IACOV ŞI ESAU

Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început. Chiar dinainte de naşterea lui Iacov şi Esau Dumnezeu a ştiut cu precizie caracterul pe care avea să îl dezvolte fiecare dintre ei. El a ştiut că Esau nu va fi înclinat să-L asculte. El a răspuns rugăciunii pline de tulburare a Rebecăi şi i-a spus că va avea doi copii, iar cel mai mare îi va sluji celui mai mic. El i-a înfăţişat istoria viitoare a celor doi fii ai ei, faptul că ei vor ajunge să fie două naţiuni, una mai mare decât cealaltă. Întâiul născut avea dreptul de a beneficia de avantaje şi privilegii deosebite, de care nu se putea bucura niciun alt membru al familiei. Isaac l-a iubit pe Esau mai mult decât pe Iacov, pentru că Esau îi aducea carne de vânat. El era încântat de spiritul lui curajos şi îndrăzneţ, care se manifesta în vânătoarea animalelor sălbatice. Iacov era fiul preferat la mamei, deoarece atitudinea lui era blândă şi potrivită pentru a o face fericită. Iacov aflase de la mama lui ce-i spusese Dumnezeu, faptul că fratele mai mare îi va sluji celui mai mic, iar raţionamentul lui tineresc l-a determinat să ajungă la concluzia că făgăduinţa aceasta nu putea să fie împlinită atâta vreme cât Esau avea privilegiile atribuite întâiului născut. Când Esau a venit de la câmp, istovit de foame, Iacov a folosit spre propriul avantaj această nevoie de hrană a lui Esau şi [88] i-a propus să-i dea să mănânce o ciorbă dacă va renunţa la drepturile lui de întâi născut. Esau i-a vândut lui Iacov dreptul de întâi născut. Esau s-a căsătorit cu două femei idolatre, iar lucrul acesta i-a întristat mult pe Isaac şi pe Rebeca. În ciuda acestui fapt, Isaac l-a iubit pe Esau mai mult decât pe Iacov. Când a crezut că este pe punctul de a muri, Isaac i-a cerut lui Esau să-i pregătească o mâncare, ca să-l binecuvânteze înainte de moarte. Esau nu i-a spus tatălui său că îi vânduse lui Iacov dreptul de întâi născut şi că întărise acest act printr-un jurământ. Rebeca a auzit cuvintele lui Isaac şi şi-a adus aminte de cuvintele Domnului: „Cel mai mare îi va sluji celui mai

IACOV ŞI ESAU
69

ISTORIA MÂNTUIRII

mic.” Ea ştia că Esau desconsiderase dreptul de întâi născut şi i-l vânduse lui Iacov. Ea l-a convins pe Iacov să-l înşele pe tatăl său şi să primească, prin fraudă, binecuvântarea lui, crezând că nu putea fi obţinută pe nicio altă cale. La început, Iacov nu a vrut să pună în practică această înşelăciune, dar, în cele din urmă, a fost de acord cu planurile mamei lui. Rebeca ştia bine despre părtinirea lui Isaac faţă de Esau şi era convinsă că argumentele nu îl vor convinge să-şi schimbe planul. În loc de a se încrede în Dumnezeu, Conducătorul evenimentelor, ea şi-a manifestat lipsa de credinţă prin faptul că l-a convins pe Iacov să îşi înşele tatăl. Comportamentul lui Iacov nu a fost aprobat de Dumnezeu. În loc de a încerca să anticipeze evenimentele profetizate, folosind înşelăciunea, Rebeca şi Iacov ar fi trebuit să aştepte ca Dumnezeu să-Şi aducă la îndeplinire planurile în modalitatea proprie şi la timpul rânduit de El. Dacă Esau ar fi primit binecuvântarea tatălui său, care era revărsată asupra întâiului născut, prosperitatea lui ar fi venit numai de la Dumnezeu, iar Dumnezeu fie l-ar fi binecuvântat cu prosperitate, fie ar fi adus asupra lui necazuri, în conformitate cu viaţa şi comportamentul lui. Dacă L-ar fi iubit pe Dumnezeu şi L-ar fi respectat, asemenea neprihănitului Abel, [89] el ar fi fost primit şi binecuvântat de Dumnezeu. Dacă nu ar fi avut niciun respect faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Sale, asemenea lui Cain cel nelegiuit, şi ar fi urmat pe calea lui decăzută, el nu ar fi primit binecuvântarea, ci ar fi fost respins de Dumnezeu, aşa cum a fost Cain. Dacă viaţa lui Iacov ar fi fost neprihănită şi dacă s-ar fi temut de Dumnezeu şi L-ar fi iubit, el ar fi fost binecuvântat, iar braţul ocrotitor al lui Dumnezeu ar fi fost cu el şi l-ar fi făcut să prospere, chiar dacă nu obţinea binecuvântările şi privilegiile care îi erau acordate în general întâiului născut.

70

ANII DE EXIL AI LUI IACOV
Rebeca s-a pocăit amar pentru sfatul greşit pe care i l-a dat lui Iacov, deoarece acesta l-a despărţit de ea pentru totdeauna. El a fost nevoit să fugă de mânia lui Esau pentru a-şi scăpa viaţa, iar mama lui nu l-a mai văzut niciodată. Isaac a trăit mulţi ani după ce i-a dat lui Iacov binecuvântarea, iar comportamentul lui Esau şi cel al lui

Iacov l-au convins că binecuvântarea i-a aparţinut, pe bună dreptate, lui Iacov. Iacov nu a fost fericit în viaţa de căsătorie, deşi soţiile lui erau surori. El a făcut un legământ cu Laban în vederea căsătoriei cu fiica acestuia Rahela, pe care o iubea. După ce Iacob i-a slujit lui Laban şapte ani pentru Rahela, Laban l-a înşelat şi i-a dat-o pe Lea. Când şi-a dat seama că fusese înşelat şi că Lea luase parte la înşelarea lui, Iacov nu a mai putut să o iubească. Laban a dorit să profite mai mult timp de slujirea credincioasă a lui Iacov şi, ca urmare, l-a înşelat dându-i-o pe Lea în locul Rahelei. Iacov l-a certat pe Laban pentru că a desconsiderat dragostea lui şi i-a dat-o pe Lea, pe care nu o iubea. Laban l-a rugat pe Iacov să nu o îndepărteze pe Lea, deoarece lucrul acela era considerat o mare ruşine nu numai pentru soţie, ci şi pentru întreaga familie. [90] Iacov a fost pus în situaţia cea mai dificilă, dar a hotărât să o păstreze pe Lea şi să o ia în căsătorie şi pe sora ei. Lea a fost iubită mult mai puţin decât Rahela. Laban a fost egoist în felul în care l-a tratat pe Iacov. El s-a gândit numai la avantajele pe care le obţinea din munca plină de credincioşie a lui Iacov. El l-ar fi părăsit pe Laban cel viclean cu mult timp înainte, dar i-a fost teamă să-l întâlnească pe Esau. El a auzit nemulţumirile fiilor lui Laban, care spuneau: „’Iacov a luat tot ce era al tatălui nostru, şi cu averea tatălui nostru şi-a agonisit el toată bogăţia aceasta.’ Iacov s-a uitat şi la faţa lui Laban; şi iată că ea nu mai era ca înainte.” Iacov a fost îngrijorat. El nu ştia în ce direcţie să se îndrepte. A adus problema sa înaintea lui Dumnezeu şi I-a cerut o îndrumare. Domnul a răspuns cu îndurare la rugăciunea lui plină de îngrijorare. „Atunci, Domnul a zis lui Iacov: ’Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi în locul tău de naştere; şi Eu voi fi cu tine.’” „Iacov a trimis de a chemat pe Rahela şi pe Lea la câmp, la turma lui. El le-a zis: ’După faţa tatălui vostru, văd bine că el nu mai este ca înainte; dar Dumnezeul tatălui meu a fost cu mine. Voi însevă ştiţi că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea. Şi tatăl vostru m-a înşelat: de zece ori mi-a schimbat simbria; dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească.’” Iacov le-a relatat visul pe care îl primise de la Dumnezeu şi în care i se spusese să plece de la Laban şi să se întoarcă în ţara părinţilor lui. Rahela şi Lea şi-au exprimat nemulţumirea faţă de felul în care

IACOV ŞI ESAU
71

ISTORIA MÂNTUIRII

se purtase tatăl lor. Când Iacov le-a repetat greşelile lui Laban faţă de el şi le-a propus să plece din casa lui, Rahela şi Lea i-au spus: „Mai avem noi oare parte şi moştenire în casa tatălui nostru? Nu suntem noi oare privite de el ca nişte străine, fiindcă ne-a vândut şi ne-a mâncat şi banii? Toată bogăţia pe care a luat-o Dumnezeu de la tatăl nostru este a noastră [91] şi a copiilor noştri. Fă acum tot ce ţi-a spus Dumnezeu.”

ÎNTOARCEREA ÎN CANAAN
În absenţa lui Laban, Iacov şi-a luat familia şi tot ce avea şi a plecat de la el. După ce Iacov făcuse deja o călătorie de trei zile, Laban a aflat că îl părăsise şi a fost foarte supărat. A pornit în urmărirea lui, hotărât să-l aducă înapoi cu forţa. Totuşi Domnul a avut milă de Iacov, iar când Laban era pe punctul de a-l ajunge din urmă, El i-a dat un vis în care i-a spus să nu-i spună niciun cuvânt bun sau rău lui Iacov. Adică să nu-l oblige să se întoarcă şi nici să nu-l îndemne, prin flatări ademenitoare, să se întoarcă. Când l-a întâlnit pe Iacov, Laban l-a întrebat de ce fugise pe ascuns şi de ce le luase pe fiicele lui „ca pe nişte roabe luate cu sabia”. Laban i-a spus: „Mâna mea este destul de tare ca să vă fac rău; dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: ’Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov!’” Atunci, Iacov i-a amintit lui Laban comportamentul lipsit de generozitate pe care acesta îl avusese faţă de el şi faptul că urmărise doar propriile avantaje. I-a atras atenţia asupra corectitudinii proprii faţă de acesta în timpul cât a stat în casa lui şi i-a spus: „Nu ţi-am adus acasă vite sfâşiate de fiare: eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig şi-mi fugea somnul de pe ochi.” Iacov i-a zis: „Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ţi-am slujit paisprezece ani pentru cele două fete ale tale şi şase ani pentru turma ta şi de zece ori mi-ai schimbat simbria. [92] Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele şi ieri noapte a rostit judecata.”

72

Atunci, Laban l-a asigurat că fusese preocupat de binele fiicelor şi al copiilor lor şi că nu putea să le facă rău. El i-a propus să facă un legământ împreună şi i-a zis: „Vino, să facem amândoi un legământ, şi legământul acesta să slujească de mărturie între mine şi tine!” „Iacov a luat o piatră şi a pus-o ca stâlp de aducere-aminte. Iacov a zis fraţilor săi: ’Strângeţi pietre.’ Ei au strâns pietre şi au făcut o movilă; şi au mâncat acolo pe movilă.” Laban a zis: „Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta când ne vom pierde din vedere unul pe altul. Dacă vei asupri pe fetele mele şi dacă vei mai lua şi alte neveste afară de fetele mele, ia bine seama că nu un om va fi cu noi, ci Dumnezeu va fi martor între mine şi tine.” Iacov a făcut un legământ solemn înaintea Domnului, angajându-se că nu va lua alte soţii. „Laban a zis lui Iacov: ’Iată movila aceasta şi iată stâlpul acesta pe care l-am ridicat între mine şi tine. Movila aceasta să fie martoră şi stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta şi nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta şi peste stâlpul acesta, ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam şi al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi.’ Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac.” În timp ce Iacov îşi continua drumul, îngerii lui Dumnezeu i-au ieşit în întâmpinare. Când i-a văzut, Iacov a zis: „Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!” El i-a văzut într-un vis pe îngerii lui Dumnezeu înconjurând tabăra lui. Iacob i-a trimis lui Esau un mesaj împăciuitor şi plin de umilinţă. „Solii s-au întors la Iacov şi au zis: ’Ne-am dus la fratele tău, Esau; şi el vine înaintea ta cu patru sute de oameni.’ Iacov s-a înspăimântat foarte mult [93] şi l-a apucat groaza. A împărţit în două tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii şi cămilele şi a zis: ’Dacă vine Esau împotriva uneia dintre tabere şi o bate, tabăra care va rămâne va putea să scape.’” „Iacov a zis: ’Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu, Doamne, care mi-ai zis: «Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere. Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească pe mine, pe mame şi pe copii. Tu ai zis: «Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine şi-ţi voi face sămânţa ca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se poate număra».’” [94]

IACOV ŞI ESAU
73

CAPITOLUL 13

IACOV ŞI ÎNGERUL

74

Greşeala de a primi prin fraudă binecuvântarea care îi revenise fratelui său i-a fost înfăţişată din nou lui Iacov într-o modalitate copleşitoare, iar el s-a temut că Dumnezeu îi va îngădui lui Esau să-l omoare. Cuprins de îngrijorare, Iacov s-a rugat lui Dumnezeu toată noaptea. Mi-a fost arătat un înger care stătea înaintea lui Iacov şi îi prezenta greşeala, arătându-i adevăratul ei caracter. Când îngerul s-a întors pentru a-l părăsi, Iacov s-a prins de el şi nu a vrut să-l lase să plece. El s-a rugat cu lacrimi, spunându-i că se pocăise adânc de păcatele lui şi de greşelile făcute faţă de fratele său, care fuseseră cauza despărţirii de casa tatălui său timp de douăzeci de ani. El a îndrăznit să apeleze la făgăduinţele lui Dumnezeu şi la dovezile favorii Sale care s-au arătat faţă de el, din când în când, în perioada absenţei din casa tatălui său. Iacov s-a luptat cu îngerul toată noaptea, implorându-l să-l binecuvânteze. Îngerul părea că se împotriveşte rugăciunii lui, aducându-i aminte fără încetare de păcatele lui şi încercând, în acelaşi timp, să se desprindă din mâinile sale. Iacov era hotărât să-l ţină pe înger prin puterea unei credinţe vii, nu prin puterea fizică. În tulburarea lui, Iacov a arătat pocăinţa sufletului său şi umilinţa adâncă pe care o simţea din cauza greşelilor lui. Îngerul a tratat rugăciunea lui cu o aparentă indiferenţă, făcând fără încetare eforturi să se elibereze [95] din strânsoarea lui Iacov. El ar fi putut să îşi exercite puterea supranaturală şi să scape din mâinile lui Iacov, dar a ales să nu facă aşa. Totuşi, când a văzut că nu poate să-l biruiască pe Iacov, Îngerul i-a atins coapsa, care a ieşit imediat din încheietură, convingându-l pe acesta de puterea lui supranaturală. În ciuda acestui fapt, durerea fizică nu l-a făcut pe Iacov să renunţe la eforturile lui stăruitoare. Scopul său era acela de a obţine binecuvântarea, iar durerea fizică nu era suficientă pentru a-i abate gândurile de la acest scop. Hotărârea lui din ultimele clipe ale luptei a fost mai puternică decât la începu-

tul ei. Credinţa lui a ajuns tot mai stăruitoare şi mai perseverentă până în ultima clipă, chiar până la răsăritul zorilor. El nu a vrut să-l lase pe înger să plece fără să-l binecuvânteze. „Omul acela a zis: ’Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.’ Dar Iacov a răspuns: ’Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.’” Atunci, Îngerul l-a întrebat: „’Cum îţi este numele?’ ’Iacov’, a răspuns el. Apoi a zis: ’Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor.’”

CREDINŢA BIRUITOARE
Credinţa perseverentă a lui Iacov a biruit. El s-a ţinut cu putere de înger, până când a obţinut binecuvântarea dorită şi asigurarea că păcatele îi fuseseră iertate. Numele lui a fost schimbat din Iacov, înlocuitorul, în Israel, care înseamnă un prinţ al lui Dumnezeu. „Iacov l-a întrebat: ’Spune-mi, Te rog, numele Tău’. El a răspuns: ’Pentru ce Îmi ceri numele?’ Şi l-a binecuvântat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel, ’căci’, a zis el, ’am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă.’” Domnul Hristos a fost Cel care a stat cu Iacov în noaptea aceea, Acela cu care Iacov a luptat şi pe care L-a ţinut stăruitor, până când a fost binecuvântat de El. [96] Domnul a ascultat cererile stăruitoare ale lui Iacov şi a schimbat planurile din inima lui Esau. El nu a aprobat nicio cale greşită pe care mersese Iacov. Până la lupta serioasă cu îngerul şi până la dovada că Dumnezeu îl iertase, el trăise o viaţă de îndoială, confuzie şi remuşcare pentru propriile păcate. „S-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el. Iacov l-a întâlnit la Betel şi acolo ne-a vorbit Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul oştirilor; Numele Lui este Domnul” (Osea 12,4.5). Esau venea cu o armată împotriva lui Iacov, cu scopul de a-l ucide. Totuşi, în noaptea aceea, în timp ce Iacov lupta cu îngerul, un alt înger a fost trimis la Esau, în timpul somnului, pentru a lucra asupra inimii lui. În visul acela, el l-a văzut pe Iacov exilat departe de casa tatălui său timp de douăzeci de ani, din cauză că se temuse să nu fie ucis. El a observat întristarea pe care Iacov o suferise când a aflat că mama lui murise. În visul lui, a văzut umilinţa lui Iacov şi pe îngerii lui Dumnezeu aflaţi în jurul lui. A visat că, atunci când se

IACOV ŞI ÎNGERUL
75

ISTORIA MÂNTUIRII

vor întâlni, nu va avea nicio intenţie de a-i face rău. Când s-a trezit, Esau le-a relatat visul său celor patru sute de oameni care erau cu el şi le-a spus că nu trebuie să-i facă rău lui Iacov, pentru că Dumnezeul tatălui său era cu el. „Iacov a ridicat ochii şi s-a uitat; şi iată că Esau venea cu patru sute de oameni… El însuşi a trecut înaintea lor şi s-a aruncat cu faţa la pământ de şapte ori, până ce s-a apropiat de tot de fratele său. Esau a alergat înaintea lui; l-a îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat. Şi au plâns.” Iacov l-a îndemnat pe fratele lui să primească darul de pace, pe care Esau l-a refuzat, dar Iacov a [97] insistat: „’Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate.’ Astfel a stăruit de el, şi Esau a primit.”

UN EXEMPLU PENTRU TOŢI
Iacov şi Esau reprezintă două clase de oameni: Iacov îi reprezintă pe cei neprihăniţi, iar Esau îi reprezintă pe cei nelegiuiţi. Groaza pe care a simţit-o Iacov când a aflat că Esau vine în marş împotriva lui cu patru sute de oameni reprezintă necazul prin care vor trece neprihăniţii când se va da împotriva lor decretul de moarte, chiar înainte de venirea Domnului. Când cei nelegiuiţi se vor aduna împotriva lor, ei vor fi plini de groază, pentru că, asemenea lui Iacov, ei nu vor putea să vadă nicio cale de scăpare. Îngerul s-a înfăţişat înaintea lui Iacov, iar el s-a prins de înger, l-a ţinut şi a luptat cu el toată noaptea. Tot astfel, în timpul de necaz şi groază, cei neprihăniţi vor lupta cu Dumnezeu în rugăciune, aşa cum a luptat Iacov cu îngerul. În tulburarea lui, Iacov s-a rugat toată noaptea, cerând să fie scăpat din mâinile lui Esau. În groaza lor sufletească, neprihăniţii vor striga zi şi noapte către Dumnezeu pentru a fi scăpaţi din mâinile celor nelegiuiţi care îi vor înconjura. Iacov şi-a mărturisit nevrednicia: „Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău.” În tulburarea lor, cei neprihăniţi vor trăi un simţământ profund al nevredniciei lor, vor recunoaşte cu multe lacrimi nimicnicia lor deplină şi, asemenea lui Iacov, vor cere ca făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut tocmai unor astfel de păcătoşi pocăiţi, dependenţi şi neajutoraţi să fie împlinite prin Domnul Hristos.

76

În necazul lui, Iacov l-a ţinut cu putere pe înger şi nu L-a lăsat să plece. În timp ce se ruga cu lacrimi, îngerul îi amintea de greşelile lui din trecut şi se străduia să scape de Iacov pentru a-l pune la încercare. [98] Tot astfel, în zilele necazului lor, celor neprihăniţi le vor fi puse la încercare credinţa, perseverenţa şi încrederea lor nezguduită în puterea lui Dumnezeu de a-i elibera. Iacov nu s-a lăsat abătut de la scopul său. El ştia că Dumnezeu era milos şi a apelat la mila Sa. El a arătat spre necazul lui din trecut şi spre pocăinţa de greşelile lui şi s-a rugat cu insistenţă să fie scăpat din mâinile lui Esau. El a continuat să implore toată noaptea. Când a revăzut greşelile din trecut, a simţit că ajunge aproape la disperare. Totuşi el ştia că trebuie să primească ajutorul lui Dumnezeu, altfel va muri. El l-a ţinut strâns pe înger şi a continuat să se roage cu strigăte puternice şi pline de agonie, până când a biruit. Tot aşa va fi cu cei neprihăniţi. Când îşi vor revedea evenimentele vieţii lor din trecut, speranţa lor aproape că se va stinge. Totuşi ei îşi vor da seama că se află într-o situaţie pe viaţă şi pe moarte şi vor striga stăruitor către Dumnezeu, arătându-I întristarea lor din trecut şi pocăinţa lor umilă pentru numeroasele lor păcate, iar apoi vor face apel la făgăduinţa Sa: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27,5). Aşa vor fi rugăciunile lor stăruitoare înălţate spre Dumnezeu zi şi noapte. Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai dinainte de greşeala de a obţine binecuvântarea prin înşelăciune, Dumnezeu nu ar fi ascultat rugăciunea lui şi nu ar fi avut milă de el, salvându-i viaţa. Asemenea lui Iacov, cei neprihăniţi vor manifesta o credinţă neşovăitoare şi o hotărâre stăruitoare, care nu va accepta niciun refuz. Ei îşi vor simţi propria nevrednicie, dar nu vor avea nicio greşeală ascunsă de mărturisit. Dacă ar avea păcate pe care nu le-ar fi mărturisit şi de care nu s-ar fi pocăit deja, în timp ce sunt torturaţi de teamă şi chin şi de simţământul viu al propriei nimicnicii, ei ar fi copleşiţi. Disperarea ar nimici credinţa lor stăruitoare, [99] ei nu ar mai putea să-I ceară lui Dumnezeu atât de insistent să-i elibereze, iar clipele acelea preţioase ar fi petrecute în mărturisirea păcatelor ascunse şi în deplângerea situaţiei lor disperate. Perioada de probă le este acordată tuturor ca să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Aceia care neglijează să se pregătească şi nu ascultă avertizările preţioase care le sunt date vor fi lipsiţi de

IACOV ŞI ÎNGERUL
77

ISTORIA MÂNTUIRII

scuză. Lupta perseverentă şi stăruitoare a lui Iacov cu îngerul ar trebui să fie un exemplu pentru toţi creştinii. Iacov a biruit pentru că a fost perseverent şi hotărât. Toţi aceia care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu, asemenea lui Iacov, care se bazează asemenea lui pe făgăduinţele Sale şi sunt la fel de serioşi şi perseverenţi cum a fost el vor reuşi, aşa cum a reuşit el. Mulţi dintre cei care se declară credincioşi exercită atât de puţină credinţă adevărată şi cunosc atât de puţin adevărul, din cauză că sunt nepăsători faţă de lucrurile spirituale. Ei nu sunt dispuşi să depună eforturi, să-şi nege eul, să agonizeze înaintea lui Dumnezeu şi să se roage îndelung şi stăruitor pentru a primi binecuvântarea. Ca urmare, ei nu o obţin. Credinţa care va rezista în timpul de necaz trebuie să fie exercitată zi de zi acum. Aceia care nu depun acum eforturi puternice pentru a exercita o credinţă perseverentă vor fi întru totul nepregătiţi pentru a exercita credinţa aceea care îi va face în stare să reziste în ziua necazului. [100]

78

CAPITOLUL 14

COPIII LUI ISRAEL

Iosif a ascultat învăţăturile tatălui său şi s-a temut de Domnul. El a respectat învăţăturile drepte ale tatălui său mai mult ca oricare dintre fraţii lui. El a preţuit îndrumările lui şi i-a plăcut să se supună lui Dumnezeu din toată inima. Iosif a fost întristat de comportamentul greşit al unora dintre fraţii lui şi i-a îndemnat cu blândeţe să meargă pe o cale neprihănită şi să renunţe la faptele lor rele. Lucrul acesta nu a făcut decât să-i întărâte împotriva lui. Ura lui faţă de păcat a fost atât de mare încât nu a putut să suporte să-i vadă pe fraţii lui păcătuind împotriva lui Dumnezeu. El i-a vorbit tatălui său despre lucrul acesta, sperând că autoritatea lui ar putea să-i determine să se schimbe. Pentru că le-a demascat greşelile, fraţii lui s-au înfuriat împotriva lui. Ei au observat dragostea puternică pe care tatăl lor o manifesta faţă de Iosif şi l-au invidiat. Invidia lor i-a condus la ură, iar apoi la ucidere. Îngerul lui Dumnezeu l-a îndrumat pe Iosif prin câteva vise, pe care, în nevinovăţia lui, le-a relatat fraţilor săi astfel: „’Noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; şi iată că snopul meu s-a ridicat şi a stat în picioare; iar snopii voştri l-au înconjurat şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui.’ Fraţii lui i-au zis: ’Doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?’ Şi l-au urât şi mai mult din pricina viselor lui şi din pricina cuvintelor lui.” [101] „Iosif a mai visat un alt vis şi l-a istorisit fraţilor săi. El a zis: ’Am mai visat un vis! Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.’ L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: ’Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?’ Fraţii săi au început să-l pizmuiască; dar tatăl său a ţinut minte lucrurile acestea.”

COPIII LUI ISRAEL
79

ISTORIA MÂNTUIRII

IOSIF ÎN EGIPT
Fraţii lui Iosif şi-au propus să-l ucidă, dar, în cele din urmă, s-au mulţumit să-l vândă ca sclav pentru a-l împiedica să ajungă mai mare ca ei. Ei au crezut că îl trimiseseră într-un loc de unde nu va mai putea să-i încurce prin visele lui şi unde nu va mai fi nicio posibilitate ca ele să se împlinească. Totuşi Dumnezeu a condus lucrurile în aşa fel încât însăşi calea pe care au urmat-o ei să aducă la îndeplinire tocmai lucrul pe care plănuiseră să nu aibă loc niciodată, şi anume ca el să ajungă să stăpânească peste ei. Dumnezeu nu l-a lăsat singur pe Iosif în Egipt. Îngerii au pregătit calea pentru primirea lui. Potifar, dregătorul faraonului, căpetenia străjerilor, l-a cumpărat de la ismaeliţi. Domnul a fost cu Iosif, l-a făcut să prospere şi să fie atât de favorizat de stăpânul lui, încât acesta a încredinţat în grija lui Iosif tot ce avea el. El „a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea şi n-avea altă grijă decât să mănânce şi să bea”. Când a fost ispitit să se abată de la calea cea dreaptă, să calce Legea lui Dumnezeu şi să se dovedească lipsit de credincioşie faţă de stăpânul lui, Iosif s-a împotrivit cu statornicie şi a dovedit puterea înnobilatoare a temerii de Dumnezeu, prin răspunsul pe care i l-a dat [102] soţiei stăpânului său. După ce i-a vorbit despre marea încredere pe care o avea stăpânul lui în el, încredinţându-i tot ce avea, Iosif a exclamat: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” El nu putea să fie constrâns să se abată de la calea neprihănirii şi să calce Legea lui Dumnezeu nici prin ademeniri, nici prin ameninţări. Când a fost acuzat şi condamnat pe nedrept de o nelegiuire josnică, el nu s-a lăsat cuprins de disperare. Pentru că era conştient de nevinovăţia lui, Iosif a continuat să se încreadă în Dumnezeu. Iar Dumnezeu, care îl susţinuse până atunci, nu l-a părăsit. Iosif a fost legat cu lanţuri şi ţinut într-o închisoare întunecoasă. Totuşi Dumnezeu a schimbat chiar şi nenorocirea aceasta într-o binecuvântare. El i-a dat trecere înaintea mai-marelui închisorii şi, curând, lui Iosif i-a fost încredinţată supravegherea tuturor celor aflaţi în închisoare. Aici se află un exemplu pentru toate generaţiile care vor trăi pe pământ. Deşi este posibil să fie expuşi ispitelor, totuşi ei trebuie să-şi dea seama că întotdeauna va fi o cale de apărare în apropiere, iar dacă vor cădea, va fi doar vina lor. Dumnezeu va fi un ajutor mereu

80

prezent în vreme de nevoie, iar Duhul Său îi va ocroti. Deşi vor fi înconjuraţi de ispitele cele mai aspre, există un Izvor al puterii la care pot să apeleze pentru a li se împotrivi. Cât de nemilos a fost atacul asupra caracterului moral al lui Iosif! Atacul acesta venea din partea unei persoane influente şi era cât se poate de puternic pentru a-l duce în rătăcire. Totuşi cât de prompt şi ferm i s-a împotrivit Iosif! El a suferit pentru virtutea şi integritatea lui, deoarece femeia aceea care nu a putut să-l ducă în rătăcire s-a răzbunat tocmai împotriva virtuţii pe care nu a putut să o submineze şi, prin influenţa ei, a făcut ca Iosif să fie aruncat în închisoare printr-o acuzaţie nedreaptă. El a suferit pentru că nu a renunţat la integritatea lui. Însă şi-a pus reputaţia şi interesele în mâinile lui Dumnezeu. Cu toate că Dumnezeu a îngăduit ca Iosif să sufere pentru un timp spre a-l pregăti să ocupe o [103] poziţie importantă, totuşi El a păzit reputaţia aceea care fusese înnegrită de acuzatoarea nelegiuită şi, în cele din urmă, în momentul rânduit de El, a făcut ca reputaţia aceea să strălucească. Dumnezeu a făcut ca până şi închisoarea să fie o cale pentru înălţarea lui Iosif. În timp, virtutea îşi va aduce propria răsplată. Apărarea inimii lui Iosif a constat în temerea de Dumnezeu, care l-a făcut să fie credincios şi drept faţă de stăpânul său şi loial faţă de Dumnezeu. Deşi a fost înălţat în poziţia de conducător asupra întregii ţări, totuşi Iosif nu L-a uitat pe Dumnezeu. El ştia că era un străin, într-o ţară străină, despărţit de tatăl său şi de fraţii săi, fapt care îi producea adesea tristeţe, dar avea o încredere neclintită că mâna lui Dumnezeu Îl călăuzise pentru a-l aşeza într-o poziţie importantă. Cu o atitudine de dependenţă continuă faţă de Dumnezeu, Iosif şi-a îndeplinit cu credincioşie toate îndatoririle ce-i reveneau poziţiei lui, în calitate de conducător al Egiptului. Iosif a umblat cu Dumnezeu. El nu a putut fi constrâns să se abată de la calea neprihănirii şi să calce Legea lui Dumnezeu nici prin ademeniri, nici prin ameninţări. Stăpânirea de sine şi răbdarea de care a dat dovadă în situaţiile potrivnice, precum şi credincioşia lui neşovăitoare au fost scrise în raportul biblic pentru binele tuturor acelora care urmau să trăiască pe pământ. Când fraţii lui Iosif şi-au recunoscut păcatul înaintea lui, el i-a iertat fără reţineri şi, prin faptele lui de bunătate şi dragoste, le-a arătat că nu manifestă niciun resentiment pentru comportamentul lor nemilos pe care îl avuseseră faţă de el.

COPIII LUI ISRAEL
81

ISTORIA MÂNTUIRII

ZILELE DE PROSPERITATE
Copiii lui Israel nu au fost nişte sclavi. Ei nu-şi vânduseră niciodată vitele, pământurile sau pe ei înşişi faraonului în schimbul hranei, aşa cum făcuseră mulţi dintre egipteni. Lor le fusese acordată o parte a ţării unde urmau să locuiască împreună cu turmele şi cirezile lor, datorită serviciului pe care Iosif îl făcuse pentru împărăţie. Faraonul [104] preţuise înţelepciunea lui în administrarea tuturor lucrurilor legate de împărăţie, îndeosebi în pregătirea pentru anii îndelungaţi de foamete care au venit asupra Egiptului. El a simţit că prosperitatea întregii împărăţii se datora administrării înţelepte a lui Iosif şi, ca semn al recunoştinţei lui, i-a zis lui Iosif: „Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta; aşază pe tatăl tău şi pe fraţii tăi în cea mai bună parte a ţării. Să locuiască în ţinutul Gosen; şi dacă găseşti printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.” „Iosif a aşezat pe tatăl său şi pe fraţii săi şi le-a dat o moşie în ţara Egiptului, în cea mai bună parte a ţării, în ţinutul lui Ramses, cum poruncise faraon. Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său, pe fraţii săi şi pe toată familia tatălui său, după numărul copiilor.” Împăratul Egiptului nu a cerut niciun impozit de la fraţii şi de la tatăl lui Iosif, iar lui Iosif i-a fost acordat privilegiul de a-i aproviziona cu hrană din belşug. Împăratul le-a zis conducătorilor lui: „Nu suntem noi îndatoraţi Dumnezeului lui Iosif şi lui Iosif pentru această rezervă îmbelşugată de hrană? Oare nu datorită înţelepciunii lui am adunat-o noi într-o măsură atât de abundentă? În timp ce alte ţări pier, noi avem suficient! Administrarea lui a îmbogăţit mult împărăţia.” „Iosif a murit şi toţi fraţii lui şi toată vârsta aceea de oameni. Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei. Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: ’Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, [105] dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară.”

82

ASUPRIREA
Acest împărat nou al Egiptului aflase că israeliţii aduseseră un mare folos împărăţiei. Mulţi dintre ei erau lucrători capabili şi inteligenţi, iar el nu voia să piardă contribuţia muncii lor. Împăratul acesta nou îi punea pe copiii lui Israel în aceeaşi categorie cu sclavii care îşi vânduseră turmele, cirezile, pământurile şi pe ei înşişi împărăţiei. „Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel, a zidit el cetăţile Pitom şi Ramses, ca să slujească de hambare lui faraon. Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de poporul Israel. Atunci, egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp: în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă erau fără niciun pic de milă.” Ei le-au obligat pe femei să lucreze la câmp, ca şi când ar fi fost nişte sclave. Totuşi numărul israeliţilor nu a scăzut. Când au văzut că ei continuau să se înmulţească, împăratul şi conducătorii s-au consultat pentru a-i constrânge să îndeplinească o anumită cantitate de muncă în fiecare zi. Ei s-au gândit să-i supună prin munci grele şi erau supăraţi că nu puteau să-i facă să scadă numeric şi să zdrobească spiritul lor independent. Pentru că nu au reuşit să-şi atingă scopul, ei şi-au împietrit inimile şi au mers mai departe. Împăratul a poruncit ca toţi copiii de parte bărbătească să fie ucişi chiar la naştere. Satana era acela care [106] conducea evenimentele. El ştia că Eliberatorul urma să se nască din mijlocul evreilor pentru a-i scăpa din asuprire. El credea că, dacă putea să-l determine pe împărat să-i ucidă pe copiii de parte bărbătească, scopul lui Dumnezeu nu se va împlini. Femeile se temeau de Dumnezeu şi nu au făcut aşa cum le-a poruncit împăratul Egiptului, ci i-au lăsat în viaţă pe copiii de parte bărbătească. Femeile nu au îndrăznit să-i ucidă pe copiii evrei şi, pentru că nu au respectat porunca împăratului, Domnul le-a făcut să prospere. Când a fost înştiinţat că porunca lui nu fusese respectată, împăratul Egiptului a fost foarte supărat. Atunci, a dat o poruncă mai amplă şi mai urgentă. El le-a spus tuturor egiptenilor să fie vigilenţi, spunându-le: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască.”

COPIII LUI ISRAEL
83

ISTORIA MÂNTUIRII

MOISE
Când decretul acesta nemilos ajunsese să fie aplicat pe deplin, s-a născut Moise. Mama lui l-a ascuns atât cât a putut să facă lucrul acesta în siguranţă, iar după aceea a pregătit un mic coş de nuiele, pe care l-a uns cu lut şi cu smoală, aşa încât apa să nu poată pătrunde în micul vas, apoi l-a aşezat pe malul apei, împreună cu copilul, în timp ce sora lui se plimba pe aproape, cu o aparentă indiferenţă. Ea era nerăbdătoare să vadă ce se va întâmpla cu fratele ei cel mic. Îngerii vegheau, de asemenea, pentru ca niciun rău să nu i se întâmple copilaşului neajutorat, care fusese pus acolo de o mamă iubitoare şi încredinţat grijii lui Dumnezeu prin rugăciunile ei stăruitoare amestecate cu lacrimi. Îngerii aceştia au îndrumat paşii fiicei faraonului spre râu, aproape de locul unde se afla micuţul străin nevinovat. Atenţia ei a fost atrasă spre acea bărcuţă ciudată şi a trimis una dintre slujitoarele ei să o scoată din apă şi să o aducă la ea. [107] Când a dat la o parte acoperitoarea aşezată pe această bărcuţă neobişnuită, a văzut un copil drăgălaş şi iată că „era un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el.” Ea şi-a dat seama că o mamă evreică, plină de duioşie, folosise această modalitate ciudată pentru a păstra viaţa copilaşului ei mult iubit şi a hotărât îndată ca acest copil să fie fiul ei. Sora lui Moise a venit îndată înaintea ei şi a întrebat: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile evreilor ca să-ţi alăpteze copilul?” „Du-te”, i-a răspuns fata faraonului. Ea a alergat plină de bucurie la mama ei, i-a spus veştile bune şi a condus-o în mare grabă la fiica faraonului, care i-a încredinţat mamei copilul spre a-l îngriji şi a plătit-o cu generozitate pentru creşterea propriului copil. Cu multă recunoştinţă, mama şi-a început acum lucrarea cea sigură şi fericită. Ea a crezut că Dumnezeu îi scăpase viaţa şi a folosit cu credincioşie ocazia preţioasă de a-l educa pe fiul ei în vederea unei vieţi folositoare. Ea s-a ocupat de îndrumarea lui cu mai multă atenţie decât de educaţia celorlalţi copii ai ei, pentru că a fost convinsă că el fusese salvat pentru o lucrare mare. Prin învăţăturile ei credincioase, ea a inspirat în mintea lui tânără temerea de Dumnezeu şi dragostea pentru adevăr şi dreptate. Mama lui Moise nu s-a oprit aici în eforturile ei, ci s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu ca fiul ei să fie păzit de orice influenţă degra-

84

PREGĂTIREA SPECIALĂ PENTRU CONDUCERE
Îngerii i-au spus lui Moise că Dumnezeu îl alesese pentru a-i elibera pe copiii lui Israel. Conducătorii lui Israel, de asemenea, au fost învăţaţi de îngeri că timpul [109] eliberării lor se apropie şi că Moise era omul pe care Dumnezeu îl va folosi pentru îndeplinirea acestei

COPIII LUI ISRAEL
85

datoare. Ea l-a învăţat să îngenuncheze şi să se roage Dumnezeului celui viu, pentru că numai El putea să-l asculte şi să-l ajute în orice situaţie de criză. Ea a căutat să întipărească în mintea lui înţelegerea caracterului păcătos al idolatriei. Ea ştia că el urma să fie despărţit curând de influenţa ei şi să fie dat mamei lui împărăteşti adoptive pentru a fi înconjurat de influenţe menite [108] să-l facă să nu creadă în existenţa Creatorului cerurilor şi al pământului. Învăţăturile pe care le-a primit de la părinţii lui au avut scopul de a-i întări mintea şi de a-l feri de a ajunge să fie mândru şi degradat de păcat şi de a se îngâmfa în mijlocul splendorii şi luxului vieţii de la curte. El a avut o gândire limpede şi o inimă plină de înţelegere şi nu a pierdut niciodată impresiile evlavioase pe care le-a primit în tinereţe. Mama lui l-a păstrat cât a putut de mult, dar, când a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a fost nevoită să se despartă de el, iar el a ajuns să fie fiul fiicei faraonului. Satana a fost înfrânt. Prin faptul că îl îndemnase pe faraon să-i ucidă pe copiii de parte bărbătească, el a crezut că va împiedica împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi îl va nimici pe acela pe care Dumnezeu îl va aduce pentru eliberarea poporului Său. Totuşi însuşi decretul care îi trimitea pe copiii evrei la moarte a fost mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a-l duce pe Moise în familia împărătească, unde a avut avantajul de a ajunge să fie un om învăţat şi pregătit la cel mai înalt nivel pentru a-l scoate pe poporul său din Egipt. Faraon s-a aşteptat ca nepotul său adoptiv să-i urmeze la tron. El l-a educat pentru a sta în fruntea armatelor Egiptului şi pentru a le conduce în luptă. Moise a fost foarte favorizat de armata faraonului şi a fost onorat, deoarece el condusese războiul cu înţelepciune şi o abilitate superioară. „Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte.” Egiptenii îl considerau pe Moise o persoană remarcabilă.

ISTORIA MÂNTUIRII

86

lucrări. Moise a crezut că poporul Israel va fi eliberat printr-un război şi că el va conduce armata evreilor împotriva armatei egiptene şi îi va scăpa pe fraţii lui de jugul asupririi. Pentru că a avut în vedere lucrul acesta, Moise a vegheat asupra propriilor simţăminte ca nu cumva să se lege prea puternic de mama lui adoptivă şi de faraon şi să-i fie mai dificil să rămână liber pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Domnul l-a ferit pe Moise de influenţele degradatoare din jurul lui. Moise nu a uitat niciodată principiile adevărului pe care le-a primit în copilărie de la părinţii lui temători de Dumnezeu. Când a fost cel mai necesar să fie apărat de influenţele degradatoare ale vieţii de la curte, învăţăturile primite în tinereţe au adus roade. Temerea de Dumnezeu a fost mereu în atenţia lui. Dragostea faţă de fraţii lui a fost atât de puternică şi respectul faţă de credinţa evreilor a fost atât de mare, încât nu a vrut să-şi ascundă apartenenţa de dragul cinstei de a fi un moştenitor al familiei împărăteşti. Când a ajuns la vârsta de patruzeci de ani, Moise „a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip. A ieşit şi în ziua următoare; şi iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: ’Pentru ce loveşti pe semenul tău?’ Şi omul acela a răspuns: ’Cine te-a pus pe tine mai-mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?’ Moise s-a temut şi a zis: ’Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.’ Faraon a aflat ce se petrecuse [110] şi căuta să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea faraonului şi a locuit în ţara Madian.” Domnul l-a călăuzit şi Moise şi i-a găsit adăpost în casa lui Ietro, un om care se închina lui Dumnezeu. El era păstor şi, în acelaşi timp, preot al Madianului. Fiicele lui îngrijeau turmele. Totuşi, curând, turmele lui Ietro au ajuns în grija lui Moise, care s-a căsătorit cu fiica lui Ietro şi a rămas patruzeci de ani în Madian. Moise a fost prea pripit când l-a ucis pe egiptean. El a presupus că israeliţii au înţeles că providenţa deosebită a lui Dumnezeu îl chemase să-i elibereze. Totuşi Dumnezeu nu a plănuit să-i elibereze pe copiii lui Israel prin război, aşa cum credea Moise, ci prin puterea Sa măreaţă, pentru ca slava să-I fie atribuită numai Lui. Dumnezeu a folosit fapta lui Moise, uciderea egipteanului, pentru a-Şi aduce planul la îndeplinire. În providenţa Sa, El îl dusese pe Moise în fa-

milia împărătească din Egipt, unde primise o educaţie cuprinzătoare, şi totuşi Moise nu fusese pregătit ca Dumnezeu să-i încredinţeze lucrarea cea mare pentru care îl chemase să o îndeplinească. Moise nu putea să părăsească imediat curtea împăratului şi favorurile care îi erau acordate ca nepot al faraonului, ca să îndeplinească lucrarea specială a lui Dumnezeu. El avea nevoie de un timp pentru a câştiga experienţă şi pentru a fi educat în şcoala sărăciei şi a condiţiilor potrivnice. În timp ce trăia în locul său retras, Domnul Şi-a trimis îngerii pentru a-l învăţa într-o modalitate deosebită cu privire la viitor. Acolo, el a învăţat mai bine importanta lecţie a stăpânirii de sine şi a umilinţei. El a păzit turmele lui Ietro şi, în timp ce îşi îndeplinea îndatoririle umile de păstor, Dumnezeu îl pregătea pentru a fi păstorul spiritual al turmei Sale, adică al poporului Său, Israel. Pe când conducea turma în deşert, Moise a ajuns la muntele lui Dumnezeu, chiar la Horeb, iar acolo „Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc care ieşea din mijlocul unui rug”. „Domnul a zis: ’Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curg lapte şi miere… Iată că strigătele israeliţilor au ajuns până la Mine şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc egiptenii. Acum, vino, Eu te voi trimite la faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.’” Sosise timpul când Dumnezeu dorea ca Moise să schimbe toiagul de păstor cu toiagul lui Dumnezeu, căruia îi dăduse puterea de a săvârşi semne şi minuni pentru a elibera pe poporul Său din asuprire şi pentru a-l ocroti când va fi urmărit de vrăjmaşii lui. Moise a fost de acord să-şi aducă la îndeplinire misiunea. Mai întâi l-a vizitat pe socrul lui şi a primit consimţământul acestuia pentru a se întoarce împreună cu familia în Egipt. El nu a îndrăznit să-i spună lui Ietro solia pe care o avea de transmis faraonului, ca nu cumva acesta să nu fie dispus să o lase pe soţia şi pe copiii lui să-l însoţească într-o misiune atât de periculoasă. Domnul l-a întărit şi i-a îndepărtat temerile spunându-i: „Du-te, întoarce-te în Egipt, căci toţi cei ce umblau să-ţi ia viaţa au murit.” [122]

COPIII LUI ISRAEL
87

CAPITOLUL 15

DESCOPERIREA PUTERII LUI DUMNEZEU

88

Copiii lui Israel au stat mulţi ani în robia egiptenilor. Când au venit în Egipt, fuseseră doar câteva familii, dar au ajuns să fie o mare mulţime. Pentru că erau înconjuraţi de idolatrie, mulţi dintre ei pierduseră cunoaşterea Dumnezeului adevărat şi uitaseră Legea Sa. Aceştia s-au alăturat egiptenilor în închinarea la soare, lună şi stele, precum şi la animale şi chipuri făcute de mâini omeneşti. Tot ce se afla în jurul copiilor lui Israel era menit să-i facă să-L uite pe Dumnezeul cel viu. Totuşi printre ei erau şi evrei care păstraseră cunoaşterea Dumnezeului adevărat, Creatorul cerului şi al pământului. Ei erau întristaţi când îşi vedeau copiii că sunt martori zi de zi la urâciunile oamenilor idolatri din jurul lor şi chiar că iau parte cu ei la aceste fapte, închinându-se zeităţilor egiptene, făcute din lemn şi piatră, şi aducând jertfe acestor obiecte lipsite de viaţă. Cei credincioşi au fost întristaţi şi, în necazul lor, au strigat către Domnul, cerându-I să-i elibereze de jugul egiptean, să-i scoată din Egipt şi să-i ducă într-un loc unde să scape de idolatrie şi de influenţele degradatoare din jurul lor. Totuşi mulţi evrei erau mulţumiţi mai degrabă să rămână în sclavie decât să meargă într-o ţară nouă şi să întâmpine dificultăţile care însoţeau o astfel de călătorie. [113] Ca urmare, Domnul nu i-a eliberat prin primele semne şi minuni făcute în faţa faraonului. El a condus evenimentele spre o manifestare deplină a spiritului tiranic al faraonului, ca să-Şi poată arăta marea Sa putere atât faţă de egipteni, cât şi faţă de poporul Său şi să-i facă nerăbdători să părăsească Egiptul şi să aleagă să-I slujească lui Dumnezeu. Deşi mulţi israeliţi ajunseseră să fie corupţi de idolatrie, totuşi cei credincioşi au rămas neclintiţi. Ei nu şi-au ascuns credinţa, ci au recunoscut în mod deschis în faţa egiptenilor faptul că Îi slujeau singurului Dumnezeu adevărat şi viu. Ei au repetat dovezile existenţei şi ale puterii lui Dumnezeu de la creaţie şi până în timpul lor. Egiptenii avuseseră ocazia de a se familiariza cu credinţa evreilor şi cu

Dumnezeul lor. Ei încercaseră să-i îndepărteze pe închinătorii credincioşi de Dumnezeul cel adevărat şi fuseseră deranjaţi de faptul că nu reuşiseră să facă lucrul acesta nici prin ameninţări, nici prin făgăduirea unor răsplătiri, nici prin felul nemilos în care îi trataseră. Ultimii doi faraoni care ocupaseră tronul Egiptului fuseseră tirani şi îi ameninţaseră fără milă pe evrei. Bătrânii lui Israel se străduiseră să încurajeze credinţa tot mai slabă a israeliţilor, amintindu-le de făgăduinţa făcută lui Avraam şi de cuvintele profetice pe care le spusese Iosif înainte de a muri, prevestind eliberarea lor din Egipt. Unii au vrut să asculte şi să creadă. Alţii au privit la propria situaţie nefericită şi şi-au pierdut speranţa.

POPORUL ISRAEL, INFLUENŢAT DE MEDIUL ÎN CARE TRĂIA
Egiptenii aflaseră despre aşteptările copiilor lui Israel şi luau în râs speranţele lor de eliberare, vorbind batjocoritor despre puterea Dumnezeului lor. Ei le atrăgeau atenţia asupra situaţiei lor ca popor, o simplă naţiune de sclavi, şi le spuneau [114] cu dispreţ: „Dacă Dumnezeul vostru este atât de drept şi de milos şi are o putere mai mare ca zeii Egiptului, de ce nu vă eliberează? De ce nu Îşi manifestă măreţia şi puterea înălţându-vă? Apoi, egiptenii le atrăgeau atenţia israeliţilor asupra oamenilor din propriul popor, care se închinau chiar la idolii lor, pe care israeliţii îi numeau dumnezei falşi. Ei spuneau triumfători că zeii lor îi făcuseră să prospere, le dăduseră hrană, ploaie şi bogăţii mari, că tot zeii lor îi dăduseră pe israeliţi în mâinile lor pentru a le sluji şi că ei aveau puterea de a-i asupri şi de a-i ucide, aşa încât să nu mai existe ca popor. Ei râdeau de ideea că evreii urmau să fie eliberaţi vreodată din sclavie. Faraonul a declarat cu îngâmfare că ar dori să-L vadă pe Dumnezeul lor eliberându-i din mâinile lui. Cuvintele acestea au nimicit speranţele multora dintre copiii lui Israel. Li se părea că declaraţiile împăratului şi ale sfătuitorilor lui erau prea greu de suportat. Ei ştiau că erau trataţi ca nişte sclavi şi că trebuie să suporte toată asuprirea pe care conducătorii şi supraveghetorii lor voiau să o aducă asupra lor. Copiii lor de parte bărbătească erau căutaţi şi ucişi. Însăşi viaţa li se părea o povară, dar credeau în Dumnezeul cerurilor şi I se închinau.

DESCOPERIREA PUTERII LUI DUMNEZEU
89

ISTORIA MÂNTUIRII

90

Apoi, au comparat situaţia lor cu aceea a egiptenilor. Ei nu credeau deloc în Dumnezeul cel viu, care avea puterea de a salva sau de a nimici. Unii dintre ei se închinau la idoli, chipuri de lemn şi de piatră, în timp ce alţii aleseseră să se închine la soare, lună şi stele, şi totuşi prosperau şi erau bogaţi. Unii dintre evrei credeau că, dacă Dumnezeu era mai presus de toţi zeii, nu îi va lăsa să fie nişte sclavi ai unui popor idolatru. Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu au înţeles că [115] El îngăduise ca ei să ajungă în Egipt din cauza necredincioşiei lor faţă de Dumnezeu, ca popor, şi din cauza înclinaţiei lor de a întemeia căsătorii cu persoane din alte naţiuni, fiind duşi în felul acesta la idolatrie. Ei le-au spus cu hotărâre fraţilor lor că Dumnezeu îi va scoate curând din Egipt şi va sfărâma jugul asupririi lor. Sosise timpul când Dumnezeu avea să răspundă la rugăciunile poporului Său asuprit şi să-l scoată din Egipt prin manifestări atât de măreţe ale puterii Sale, încât egiptenii să fie constrânşi să recunoască faptul că Dumnezeul evreilor, pe care Îl dispreţuiseră, era mai presus de toţi zeii. El urma să-i pedepsească pentru idolatria lor şi pentru că le atribuiau cu îngâmfare zeilor lor fără viaţă toate binecuvântările pe care le primiseră. Dumnezeu avea să slăvească propriul Nume, pentru ca popoarele celelalte să audă despre puterea Lui şi să tremure în faţa faptelor Sale măreţe şi pentru ca poporul Său, asistând la lucrările Sale minunate, să se întoarcă întru totul de la idolatrie pentru a-I aduce o închinare autentică. Prin eliberarea lui Israel din Egipt, Dumnezeu Şi-a arătat într-un mod vizibil înaintea tuturor egiptenilor mila Sa faţă de poporul Său. Dumnezeu a considerat că este potrivit să aducă la îndeplinire judecăţile Sale asupra faraonului, aşa încât, dacă nu va putea fi convins pe altă cale, să afle din propria experienţă nefericită că puterea Sa era mai presus de puterea tuturor celorlalţi zei. Pentru ca Numele Său să fie recunoscut pe întregul pământ, El urma să prezinte înaintea tuturor popoarelor o dovadă exemplară şi convingătoare cu privire la puterea şi dreptatea Sa divină. Planul lui Dumnezeu a fost ca manifestările acestea ale puterii să întărească credinţa celor ce alcătuiau poporul Său, iar urmaşii lor să I se închine cu statornicie doar Lui, Dumnezeul care făcuse minuni atât de pline de milă pentru ei.

După ce faraonul îi ceruse poporului să confecţioneze cărămizi fără să le dea paie, Moise i-a declarat că Dumnezeul pe care el pretindea că nu-L cunoaşte avea să îl oblige să se [116] supună cerinţelor Sale şi să recunoască autoritatea Sa în calitate de Conducător suprem.

PLĂGILE
Minunile în care toiagul a fost prefăcut într-un şarpe şi apa râului, în sânge nu au mişcat inima împietrită a faraonului, ci doar au sporit ura lui faţă de israeliţi. Lucrarea vrăjitorilor l-a determinat să creadă că minunile acestea fuseseră făcute prin magie, dar a avut din plin dovada că lucrurile nu erau aşa, când plaga broaştelor a fost înlăturată. Dumnezeu ar fi putut să le facă să dispară şi să se întoarcă în ţărână într-o clipă, dar nu a făcut aşa, ca nu cumva, după ce aveau să fie îndepărtate, împăratul şi egiptenii să spună că acestea fuseseră rezultatul magiei, asemenea lucrării făcute de magicieni. Broaştele au murit, şi egiptenii le-au strâns grămezi, care au putut fi văzute de toţi şi care au poluat aerul. În minunea aceasta, împăratul şi toţi cei din Egipt au primit dovezi pe care logica şi filozofia lor deşartă nu le-au putut înlătura şi care arătau că lucrarea aceasta nu era rezultatul magiei, ci o judecată venită de la Dumnezeul cerurilor. Vrăjitorii nu au fost în stare să producă păduchii. Domnul nu le-a îngăduit nici măcar să li se pară, nici lor, nici egiptenilor, că ei puteau să aducă plaga păduchilor. El voia să înlăture orice scuză pentru necredinţa faraonului. El i-a constrâns chiar şi pe vrăjitori să spună: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” Apoi, a urmat plaga muştelor câineşti. Muştele aduse peste Egipt nu erau asemenea muştelor inofensive care ne supără în unele anotimpuri ale anului, ci erau mari şi veninoase. Muşcătura lor era foarte dureroasă, atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Dumnezeu a făcut deosebire între cei din poporul Său şi egipteni şi nu a îngăduit ca muştele să apară pe teritoriile locuite de evrei. [117] Domnul a trimis apoi plaga ciumei animalelor, dar, în acelaşi timp, a ocrotit turmele şi cirezile evreilor, aşa încât nu a murit niciun animal. Apoi a venit plaga bubelor, atât peste oameni, cât şi peste animale, şi nici vrăjitorii nu au putut să se ferească de ea. După aceea,

DESCOPERIREA PUTERII LUI DUMNEZEU
91

ISTORIA MÂNTUIRII

92

Domnul a trimis asupra Egiptului plaga ploii cu piatră amestecată cu foc, cu tunete şi fulgere. Fiecare plagă a fost anunţată înainte de a veni, ca să nu se spună că a avut loc din întâmplare. Domnul le-a demonstrat egiptenilor că întregul pământ se afla sub conducerea Dumnezeului evreilor – că tunetele, piatra şi furtuna se supuneau vocii Sale. Faraon cel mândru, care întrebase la început: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?”, s-a umilit şi a zis: „Am păcătuit. Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi.” El l-a rugat pe Moise să mijlocească înaintea lui Dumnezeu, pentru ca tunetele şi fulgerele îngrozitoare să înceteze. Apoi, Domnul a trimis plaga îngrozitoare a lăcustelor. Împăratul a ales mai degrabă să vină plăgile decât să se supună lui Dumnezeu. El şi-a văzut întreaga împărăţie suportând minunile acestor judecăţi îngrozitoare, fără să simtă vreo remuşcare. Atunci, Domnul a trimis întunericul asupra Egiptului. Oamenii nu numai că au fost lipsiţi de lumină, dar atmosfera era foarte apăsătoare, aşa încât respiraţia era grea, totuşi evreii au avut parte de aer curat şi de lumină în locuinţele lor. Dumnezeu a mai adus încă o plagă înspăimântătoare asupra Egiptului, mai aspră ca oricare plagă precedentă. Doar împăratul şi preoţii idolatri se mai împotriveau ultimei cereri adresate de Moise. Poporul dorea ca evreilor să li se îngăduie să părăsească Egiptul. Moise i-a vorbit faraonului şi poporului egiptean, precum şi israeliţilor, despre natura şi rezultatul ultimei plăgi. În noaptea aceea, [118] atât de îngrozitoare pentru egipteni şi atât de plină de slavă pentru poporul lui Dumnezeu, a fost instituit ceremonialul solemn al sărbătorii Paştelui. Împăratului egiptean şi poporului mândru şi idolatru le-a fost foarte dificil să se supună cerinţelor Dumnezeului cerului. Împăratul Egiptului a cedat foarte greu. Când se afla sub loviturile cele mai dureroase, el era dispus să cedeze puţin, dar când loviturile erau înlăturate, el îşi retrăgea aprobările făcute. Ca urmare, asupra Egiptului a fost adusă plagă după plagă, dar el nu a cedat mai mult decât fusese obligat să cedeze prin pedepsele îngrozitoare ale mâniei lui Dumnezeu. Faraonul a continuat în răzvrătirea lui, chiar şi după ce Egiptul fusese ruinat. Moise şi Aaron i-au spus faraonului care aveau să fie natura şi rezultatul fiecărei plăgi ce avea să urmeze, din cauza refuzului său

de a-l lăsa pe Israel să plece. De fiecare dată, el a văzut plăgile acestea venind exact aşa cum i se spusese că vor veni, şi totuşi nu a vrut să se supună. Mai întâi, el a vrut să le dea doar permisiunea de a-I aduce jertfe lui Dumnezeu în ţara Egiptului, apoi, după ce Egiptul suferise din cauza mâniei lui Dumnezeu, el a fost de acord să plece numai bărbaţii. După ce Egiptul fusese nimicit aproape în întregime de plaga lăcustelor, el a fost de acord să plece şi femeile, şi copiii, dar nu a vrut să-i lase să plece împreună cu turmele lor. Atunci, Moise i-a spus faraonului că îngerul lui Dumnezeu va ucide fiecare întâi născut din familiile lor. Fiecare plagă fusese din ce în ce mai aspră decât precedenta, iar aceasta urma să fie mai îngrozitoare decât toate celelalte. Totuşi împăratul cel mândru a fost nespus de furios şi nu s-a umilit. Când au văzut pregătirile mari care aveau loc în mijlocul israeliţilor, în vederea acelei nopţi înspăimântătoare, egiptenii au ridiculizat acel semn al sângelui de pe pragul uşii caselor lor. [119]

DESCOPERIREA PUTERII LUI DUMNEZEU
93

CAPITOLUL 16

ELIBERAREA POPORULUI ISRAEL DIN ROBIE

94

Copiii lui Israel respectaseră îndrumările date de Dumnezeu şi, în timp ce îngerul morţii trecea din casă în casă printre egipteni, ei erau pregătiţi cu toţii pentru călătorie şi aşteptau ca împăratul cel răzvrătit şi mai-marii lui să-i îndemne să plece. „La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al faraonului, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort. ’Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.’ Egiptenii zoreau poporul şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: ’Altfel, toţi vom pieri.’ Poporul şi-a luat plămădeala, înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine şi le-au pus pe umeri. Copiii [120] lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni.” Domnul i-a descoperit lui Avraam lucrul acesta cu patru sute de ani înainte de a se împlini: „Şi Domnul a zis lui Avram: ’Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii” (Geneza 15,13.14). „O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi.” Copiii lui Israel au ieşit din Egipt împreună cu toate proprietăţile lor, care nu i-au aparţinut faraonului, pentru că nu i le vânduseră niciodată. Iacov şi fiii lui au venit cu turmele şi cirezile lor în Egipt. Copiii lui Israel ajunseseră nespus de numeroşi, iar turmele şi cirezile lor se înmulţiseră mult. Dumnezeu

îi judecase pe egipteni, trimiţând peste ei plăgile şi făcându-i să-i grăbească pe israeliţi să iasă din Egipt cu tot ce aveau. „După ce a lăsat faraonul pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara filistenilor, măcar că era mai aproape, căci a zis Dumnezeu: ’S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt.’ Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre Marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului. Moise a luat cu el oasele lui Iosif, căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure zicând: ’Când vă va cerceta Dumnezeu, [121] să luaţi cu voi oasele mele de aici.’”

STÂLPUL DE FOC
„Au plecat din Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua, şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii.” Domnul a ştiut că filistenii nu vor fi de acord să-i lase să treacă prin ţara lor. Ei aveau să spună despre israeliţi: „Au furat de la stăpânii lor din Egipt.” Ca urmare, filistenii ar fi luptat contra lor. Aşadar, prin faptul că i-a condus prin mare, Dumnezeu S-a arătat a fi atât un Dumnezeu milos, cât şi un Dumnezeu înţelept. Domnul i-a spus lui Moise că faraonul îi va urmări şi l-a îndrumat exact la locul unde trebuiau să-şi aşeze tabăra, lângă mare. Dumnezeu i-a zis lui Moise că El va fi onorat înaintea faraonului şi a întregii lui oştiri. După ce evreii se îndepărtaseră la o distanţă de câteva zile de Egipt, egiptenii i-au spus faraonului că aceştia fugiseră şi că nu se vor mai întoarce niciodată să-i slujească. Atunci, le-a părut rău că le îngăduiseră să plece din Egipt. Pentru ei era o pierdere foarte mare să fie lipsiţi de slujirea israeliţilor şi au regretat că fuseseră de acord să-i lase să plece. În ciuda tuturor suferinţelor pe care le suportaseră din cauza judecăţilor lui Dumnezeu, ei erau atât de împietriţi de răzvrătirea lor continuă, încât au hotărât să-i urmărească pe copiii lui Israel şi să-i aducă înapoi cu forţa în Egipt. Împăratul a luat o armată foarte numeroasă şi şase sute de care şi i-a urmărit, ajungându-i din urmă pe când se aflau lângă mare.

ELIBERAREA POPORULUI ISRAEL DIN ROBIE
95

ISTORIA MÂNTUIRII

„Faraonul se apropia. Copiii lui Israel [122] şi-au ridicat ochii şi iată că egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare şi au strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui Moise: ’Nu erau oare morminte în Egipt ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: «Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie?»’ Moise a răspuns poporului: ’Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi.’” Cât de curând şi-au pierdut israeliţii încrederea în Dumnezeu! Ei fuseseră martori la toate judecăţile aduse asupra Egiptului pentru a-l constrânge pe împărat să-i lase să plece, dar când încrederea lor în Dumnezeu a fost pusă la încercare, ei au murmurat, în ciuda faptului că văzuseră dovezile atât de mari ale puterii Sale, care se manifestase în eliberarea lor minunată. În loc de a se încrede în Dumnezeu în vreme de nevoie, ei au murmurat împotriva credinciosului Moise, amintindu-i de cuvintele lor pline de necredinţă pe care le rostiseră în Egipt. Ei l-au acuzat ca fiind cauza tuturor suferinţelor lor. El i-a încurajat să se încreadă în Dumnezeu şi să nu-şi exprime necredinţa, pentru că vor vedea ce va face Domnul pentru ei. Moise a strigat stăruitor către Domnul, rugându-L să salveze poporul Său ales.

ELIBERAREA DE LA MAREA ROŞIE
„Domnul a zis lui Moise: ’Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna spre mare şi despic-o; şi copiii [123] lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.’” Dumnezeu voia ca Moise să înţeleagă faptul că El va lucra pentru poporul Său – că însăşi nevoia lor va fi ocazia Sa de a Se manifesta. După ce aveau să înainteze cât puteau de mult, Moise trebuia să-i îndemne să continue, pentru că el urma să folosească toiagul pe care i-l dăduse Dumnezeu pentru a despica apele. „’Eu voi împietri inima egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Şi faraonul şi toată oastea lui, carele şi călăreţii lui, vor face să se

96

arate slava Mea. Şi vor şti egiptenii că Eu sunt Domnul când faraonul, carele şi călăreţii lui vor face să se arate slava Mea.’ Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Şi-a schimbat locul şi a mers înapoia lor, şi stâlpul de nor, care mergea înaintea lor, şi-a schimbat locul şi a stat înapoia lor. El s-a aşezat între tabăra egiptenilor şi tabăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două tabere nu s-au apropiat una de alta.” Egiptenii nu au putut să-i vadă pe evrei deoarece în faţa lor se afla un nor foarte întunecos, dar acelaşi nor era plin de lumină pentru Israel. Dumnezeu Şi-a manifestat puterea în felul acesta pentru a-i pune la încercare pe cei din poporul Său, ca să vadă dacă se vor încrede în El după ce le oferise astfel de semne ale grijii şi dragostei faţă de ei şi ca să-i mustre pentru necredinţa şi murmurarea lor. „Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s-au despărţit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor.” Apele s-au dat la o parte şi au stat de o parte şi de alta, ca nişte ziduri solide, [124] în timp ce israeliţii au trecut prin mijlocul mării ca pe pământ uscat. În noaptea aceea, egiptenii triumfau pentru că israeliţii se aflau din nou sub puterea lor. Ei credeau că nu era nicio posibilitate ca aceştia să scape, deoarece în faţa lor se întindea Marea Roşie, iar armatele lor numeroase erau chiar în spatele lor. Dimineaţă, când au ajuns la mare, iată că era o cale liberă, apele erau împărţite şi stăteau ca nişte ziduri de o parte şi de alta, iar copiii lui Israel erau la jumătatea drumului prin mare, mergând pe pământ uscat. Ei au stat puţin pentru a hotărî care era calea cea mai bună de urmat. Erau dezamăgiţi şi furioşi că, deşi evreii erau aproape sub puterea lor, iar ei erau siguri că-i vor învinge, o cale neaşteptată s-a deschis pentru ei în mare. Şi egiptenii s-au hotărât să-i urmeze. Aşa că „i-au urmărit; şi toţi caii faraonului, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a aruncat învălmăşeala în tabăra egiptenilor. A scos roţile carelor şi le-a îngreunat mersul. Egiptenii au zis atunci: ’Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor.’”

ELIBERAREA POPORULUI ISRAEL DIN ROBIE
97

ISTORIA MÂNTUIRII

Egiptenii au îndrăznit să se aventureze pe calea pe care Dumnezeu o pregătise pentru poporul Său, iar îngerii lui Dumnezeu le-au scos roţile carelor astfel încât înaintarea egiptenilor a devenit foarte lentă. Au început să se îngrijoreze, amintindu-şi de judecăţile pe care Dumnezeul evreilor le adusese asupra lor în Egipt spre a-i constrânge să lase pe Israel să plece şi s-au gândit că Dumnezeu ar putea să-i dea pe toţi pe mâna israeliţilor. Ei au ajuns la concluzia că [125] Dumnezeu lupta pentru israeliţi, le-a fost îngrozitor de frică şi erau pe punctul de a se întoarce şi de a fugi, când „Domnul a zis lui Moise: ’Întinde-ţi mâna spre mare; şi apele au să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.’ Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi, înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea faraonului, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său, Moise.” Când au asistat la lucrarea minunată pe care o făcuse Dumnezeu nimicindu-i pe egipteni, evreii s-au unit într-un cântec inspirat care exprima, plin de elocvenţă, lauda şi recunoştinţa lor. [126]

98

CAPITOLUL 17

CĂLĂTORIILE POPORULUI ISRAEL

Copiii lui Israel au călătorit prin pustie şi, timp de trei zile, nu au putut să găsească apă bună de băut. Sufereau de sete şi „poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: ’Ce avem să bem?’ Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci şi acolo l-a pus la încercare. El a zis: ’Dacă vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă.’” Copiii lui Israel păreau să aibă o inimă rea şi necredincioasă. Ei nu erau dispuşi să suporte greutăţile din pustie. Când se confruntau cu dificultăţi pe drum, ei le priveau ca pe nişte situaţii imposibile. Încrederea lor în Dumnezeu se pierdea şi nu puteau să vadă nimic înaintea lor în afară de moarte. „Şi toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: ’Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului [127] în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.’” Ei nu suferiseră cu adevărat chinurile foamei, căci pentru prezent aveau hrană, dar se temeau pentru viitor. Ei nu puteau să înţeleagă cum va rezista oştirea lui Israel în călătoria lungă prin pustie folosind doar hrana simplă pe care o aveau, şi, în necredinţa lor, îşi vedeau copiii murind de foame. Domnul voia ca ei să ajungă lipsiţi de hrană şi să se confrunte cu dificultăţi pentru ca inima lor să se întoarcă spre El şi, amintindu-şi că îi ajutase până atunci, să aibă încredere în El. Domnul era gata să fie pentru ei un ajutor mereu prezent. Dacă urmau să-L caute în vreme de nevoie, El avea să-Şi manifeste faţă de ei dovezile dragostei şi ale grijii Sale neîncetate.

CĂLĂTORIILE POPORULUI ISRAEL
99

ISTORIA MÂNTUIRII

Totuşi ei păreau a fi dispuşi să se încreadă în Domnul numai atunci când puteau să vadă cu ochii lor dovezile continue ale puterii Sale. Dacă ar fi avut o credinţă adevărată şi neclintită în Dumnezeu, ar fi suportat cu voioşie piedicile, situaţiile neplăcute şi chiar suferinţa reală, având în vedere tot ce făcuse Domnul într-o modalitate atât de minunată pentru eliberarea lor din robie. Mai mult, Domnul le-a făgăduit că, dacă vor asculta de poruncile Sale, nu vor suferi de nicio boală, pentru că El le-a spus: „Eu sunt Domnul, care te vindecă.” După o făgăduinţă atât de sigură din partea lui Dumnezeu, necredinţa cu care au anticipat faptul că ei şi copiii lor ar putea să moară de foame era un păcat strigător la cer. Ei suferiseră mult în Egipt din cauza muncii istovitoare. Copiii lor fuseseră ucişi şi, ca răspuns la rugăciunile lor disperate, Dumnezeu avusese milă de ei şi îi eliberase. El le-a promis că va fi Dumnezeul lor, că îi va alege [128] ca popor al Său şi îi va călăuzi într-o ţară întinsă şi bună. Totuşi ei erau gata să-şi piardă curajul la fiecare suferinţă pe care trebuiau să o suporte pe drumul spre Ţara Făgăduită. Ei suportaseră mult când fuseseră în slujba egiptenilor, dar acum nu puteau să suporte suferinţa în slujba lui Dumnezeu. Când erau puşi la încercare, erau gata să se lase copleşiţi de îndoieli întunecate şi să cadă în descurajare. Murmurau împotriva lui Moise, slujitorul credincios al lui Dumnezeu, şi îl acuzau pentru toate încercările lor, exprimând dorinţa nelegiuită de a fi rămas în Egipt, unde puteau să stea lângă oalele lor cu carne şi să mănânce pâine din belşug.

O ÎNVĂŢĂTURĂ PENTRU ZILELE NOASTRE
Necredinţa şi murmurările copiilor lui Israel îi reprezintă pe cei din poporul lui Dumnezeu de astăzi. Mulţi privesc înapoi şi sunt uimiţi de necredinţa şi murmurările lor continue, după ce Domnul a făcut atât de mult pentru ei, oferindu-le dovezi repetate ale dragostei şi grijii Sale faţă de ei. Ei consideră că nu ar fi trebuit să se arate nerecunoscători. Totuşi unii care gândesc astfel murmură şi sunt nemulţumiţi pentru lucruri de mică importanţă. Ei nu se cunosc pe ei înşişi. Dumnezeu încearcă adesea credinţa lor prin dificultăţi mărunte, iar ei nu suportă încercarea cu nimic mai bine decât Israelul din vechime.

100

Nevoile prezente ale multora sunt împlinite, totuşi ei nu se încred în Domnul pentru viitor. Când anticipează o nevoie, ei manifestă necredinţă şi cad în descurajare şi tristeţe. Unii se îngrijorează fără încetare, temându-se ca nu cumva să ajungă săraci, iar copiii lor să sufere. Când apar greutăţi sau când sunt aduşi în situaţii dificile – când credinţa şi dragostea lor faţă de Dumnezeu sunt puse la încercare –, ei se dau înapoi din faţa încercării şi murmură cu privire la modalitatea pe care Dumnezeu a ales-o pentru a le curăţa caracterul. [129] Dragostea lor nu se dovedeşte a fi curată şi desăvârşită pentru a răbda totul. Credinţa celor din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie puternică, activă şi răbdătoare – o încredere deplină în lucrurile nădăjduite. Atunci, cuvintele unor astfel de oameni vor fi: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Pentru că El S-a purtat cu mărinimie faţă de mine.” Unii consideră că renunţarea la sine este o adevărată suferinţă. Ei îşi îngăduie un apetit pervertit, iar interzicerea împlinirii poftelor nesănătoase i-ar face chiar şi pe mulţi care se declară a fi creştini să dea înapoi imediat, ca şi când o alimentaţie simplă îi va duce la o adevărată înfometare. Asemenea copiilor lui Israel, ei ar prefera sclavia, un trup bolnav şi chiar moartea, mai degrabă decât să fie lipsiţi de oalele lor cu carne. Tot ce i s-a făgăduit rămăşiţei pentru timpul de necaz sunt pâinea şi apa.

MANA
„Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiei era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ. Copiii lui Israel s-au uitat la ea şi au zis unul către altul: ’Ce este aceasta?’ căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: ’Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană. Iată ce a poruncit Domnul: «Fiecare dintre voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.»’ Israeliţii au făcut aşa şi au strâns unii mai mult, alţii mai puţin. În urmă o măsurau cu omerul, şi cine strânsese mai mult n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin nu ducea lipsă de loc. Fiecare

CĂLĂTORIILE POPORULUI ISRAEL
101

ISTORIA MÂNTUIRII

strângea tocmai cât îi trebuia pentru hrană. [130] Moise le-a zis: ’Nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi dimineaţă.’ N-au ascultat de Moise şi s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineaţa; dar a făcut viermi şi s-a împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia. Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea căldura soarelui, se topea. În ziua a şasea, au strâns hrană îndoit, şi anume doi omeri de fiecare. Toţi fruntaşii adunării au venit şi i-au spus lui Moise lucrul acesta. Şi Moise le-a zis: ’Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămâne!’ Au lăsat-o până a doua zi dimineaţa, cum poruncise Moise; şi nu s-a împuţit şi n-a făcut viermi. Moise a zis: ’Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi.’” Domnul nu este cu nimic mai puţin strict acum cu privire la Sabatul Său decât era atunci când le-a dat copiilor lui Israel îndrumările acestea precise. El le-a cerut să coacă tot ce aveau de copt şi să fiarbă tot ce aveau de fiert în ziua a şasea, ziua de pregătire pentru odihna Sabatului. Dumnezeu Şi-a manifestat dragostea şi grija Sa cea mare faţă de poporul Lui trimiţându-i pâine din cer. „Oamenii au mâncat hrana îngerilor”, adică hrana pe care le-au dat-o îngerii. Întreita minune a manei – o cantitate dublă în ziua a şasea şi lipsa manei de pe câmp în ziua a şaptea, precum şi păstrarea ei în stare proaspătă pe parcursul Sabatului, în timp ce în zilele celelalte ajungea să nu mai fie bună de mâncat [131] – a avut scopul de a întipări în mintea lor sfinţenia Sabatului. După ce li s-a oferit hrană din belşug, israeliţilor le-a fost ruşine de necredinţa şi murmurările lor şi au făgăduit să se încreadă în Domnul pe viitor, dar şi-au uitat curând făgăduinţa şi au căzut la prima încercare a credinţei lor.
102

APA DIN STÂNCĂ
Israeliţii au plecat din pustia Sin şi şi-au aşezat tabăra la Refidim. Acolo nu era apă de băut. „Atunci, poporul a căutat ceartă cu Moise.

Ei au zis: ’Dă-ne apă să bem!’ Moise le-a răspuns: ’Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?’ Poporul stătea acolo, chinuit de sete şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: ’Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?’ Moise a strigat către Domnul şi a zis: ’Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi au să mă ucidă cu pietre.’ Domnul a zis lui Moise: ’Treci înaintea poporului şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi porneşte! Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea.’ Moise a făcut aşa în faţa bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela ’Masa şi Meriba’ (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul zicând: ’Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?’” Dumnezeu a fost cel care i-a îndrumat pe copiii lui Israel să îşi aşeze tabăra în locul acela unde nu era apă, ca să-i pună la încercare [132] pentru a vedea dacă Îl vor căuta în necazul lor sau dacă vor murmura, aşa cum făcuseră înainte. Având în vedere ce făcuse Dumnezeu pentru ei în eliberarea lor minunată, ar fi trebuit să se încreadă în El în timp de necaz. Ei ar fi trebuit să ştie că El nu va îngădui să moară de sete cei cărora le făgăduise că-i va face să fie poporul Său. Totuşi, în loc de a-L ruga pe Domnul cu umilinţă să le ofere cele necesare, ei au murmurat împotriva lui Moise şi i-au cerut apă. Fără încetare, Dumnezeu Îşi manifestase puterea într-un mod minunat faţă de ei ca să-i facă să înţeleagă faptul că toate binecuvântările pe care le-au primit au venit de la El, că El putea să le dea sau să le ia înapoi, după cum voia. Uneori, ei au înţeles pe deplin lucrul acesta şi s-au umilit adânc înaintea Domnului, alteori, când le era sete şi foame, ei îl acuzau pe Moise, de parcă plecaseră din Egipt ca să-l mulţumească pe el. Moise era întristat de murmurările lor nemiloase. El L-a întrebat pe Domnul ce să facă, deoarece oamenii erau gata să-l ucidă cu pietre. Domnul i-a poruncit să ia toiagul lui Dumnezeu şi să lovească stânca. Norul slavei Sale se afla chiar în faţa stâncii. „A despicat stânci în pustie şi le-a dat să bea ca din nişte valuri cu ape multe. A făcut să ţâşnească izvoare din stânci şi să curgă ape ca nişte râuri” (Psalmi 78,15.16). Moise a lovit stânca, dar Domnul Hristos a fost Acela care a stat lângă el şi a făcut ca apa să curgă din stânca dură. Israeliţii L-au

CĂLĂTORIILE POPORULUI ISRAEL
103

ISTORIA MÂNTUIRII

ispitit pe Domnul când le era sete şi au spus: „Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă şi pâine?” Faptul că israeliţii au manifestat o necredinţă atât de strigătoare la cer l-a făcut pe Moise să se teamă că Dumnezeu îi va pedepsi pentru murmurările lor nelegiuite. Domnul a pus la încercare credinţa poporului Său, dar israeliţii nu au suportat [133] încercarea. Ei au murmurat cerând mâncare şi apă şi s-au plâns de Moise. Din cauza necredinţei lor, Dumnezeu a îngăduit ca vrăjmaşii să pornească la război împotriva lor, ca să le poată arăta celor din poporul Său de unde vine puterea lor.

BIRUINŢA ASUPRA LUI AMALEC
„Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci, Moise a zis lui Iosua: ’Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.’ Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mână în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui.” Moise şi-a ridicat mâinile spre cer, ţinând toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptă şi cerând ajutor de la Dumnezeu. Atunci, israeliţii au fost mai puternici şi i-au respins pe vrăjmaşii lor. Când Moise şi-a lăsat mâinile jos, s-a văzut că israeliţii au pierdut îndată tot ce câştigaseră şi au fost biruiţi de vrăjmaşii lor. Moise şi-a ridicat din nou mâinile spre cer, iar israeliţii au fost mai puternici şi vrăjmaşii au fost respinşi. Acest gest de ridicare a mâinilor spre Dumnezeu avea scopul de a-i învăţa pe israeliţi că, atâta vreme cât se încredeau în Dumnezeu şi se bazau pe puterea şi călăuzirea Sa, El avea să lupte pentru ei şi să-i biruie pe vrăjmaşii lor. Dar, dacă încetau să se [134] bazeze pe puterea Sa şi începeau să se încreadă în puterea proprie, ei aveau să fie chiar mai slabi decât vrăjmaşii lor, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, iar vrăjmaşii lor urmau să-i biruie. Apoi, „Iosua a biruit pe Amalec şi poporul lui, cu tăişul sabiei.

104

Domnul a zis lui Moise: ’Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducere-aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.’ Moise a zidit un altar şi i-a pus numele ’Domnul, steagul meu’. El a zis: ’Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!’” Dacă israeliţii nu ar fi murmurat împotriva Domnului, El nu ar fi îngăduit ca vrăjmaşii să pornească la război împotriva lor.

VIZITA LUI IETRO
Înainte de a pleca din Egipt, Moise şi-a trimis soţia şi copiii înapoi la socrul său. După ce a auzit despre eliberarea minunată a israeliţilor din Egipt, Ietro l-a vizitat pe Moise în pustie şi i-a adus soţia şi copiii. „Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ şi l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate şi au intrat în cortul lui Moise. Moise i-a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva faraonului şi împotriva Egiptului din pricina lui Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe drum şi cum îi izbăvise Domnul din ele. Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel şi pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. Şi Ietro a zis: ’Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor şi din mâna [135] faraonului, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei.’ Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o ardere-de-tot şi o jertfă de mâncare. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel au venit şi au luat parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu.” În înţelepciunea sa, Ietro a înţeles îndată că răspunderile lui Moise erau foarte mari şi că oamenii din popor apelau la el pentru toate problemele lor, iar el îi învăţa cu privire la poruncile şi Legea lui Dumnezeu. El i-a spus lui Moise: „’Acum ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat, şi Dumnezeu va fi cu tine! Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu şi du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de

CĂLĂTORIILE POPORULUI ISRAEL
105

ISTORIA MÂNTUIRII

Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei putea face faţă lucrurilor, şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui.’ Moise a ascultat sfatul socrului său şi a făcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul şi i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei judecau [136] poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înşişi. Apoi, Moise a trimis pe socrul său în ţara lui.” Moise nu era mai presus de poziţia de a fi învăţat de socrul lui. Dumnezeu îl înălţase mult şi făcuse minuni prin el, totuşi Moise nu a considerat că, dacă Dumnezeu îl alesese să-i înveţe pe alţii şi săvârşise lucruri minunate prin mâna lui, el nu mai avea nevoie să fie învăţat. Moise a ascultat cu bucurie îndemnurile socrului său şi a adoptat planul său ca fiind o modalitate înţeleaptă de organizare. [137]

106

CAPITOLUL 18

LEGEA LUI DUMNEZEU

PREGĂTIREA ÎN VEDEREA APROPIERII DE DUMNEZEU
Domnul i-a dat lui Moise îndrumări explicite cu privire la pregătirea israeliţilor pentru momentul când El urma să Se apropie de ei, aşa încât să poată auzi Legea Sa rostită nu de către îngeri, ci

LEGEA LUI DUMNEZEU
107

„După ce au plecat de la Refidim, copiii lui Israel au ajuns în pustia Sinai şi au tăbărât în pustie. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui. Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: ’Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel: «Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.» Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.’ Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: ’Vom face tot ce a zis Domnul!’ Moise a spus Domnului cuvintele poporului.” Israeliţii au acceptat ca Dumnezeu să fie Conducătorul lor şi au făcut cu El un legământ solemn prin care au ajuns să fie supuşii deosebiţi ai autorităţii Sale divine. „Şi Domnul a zis lui Moise: ’Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul [138] când îţi voi vorbi şi să aibă totdeauna încredere în tine.’” Când întâlniseră greutăţi pe cale, evreii fuseseră înclinaţi să murmure împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron şi să-i acuze de faptul că au scos oştirea lui Israel din Egipt pentru a o nimici. Dumnezeu voia să-l onoreze pe Moise înaintea lor, ca să-i îndrume să aibă încredere în învăţăturile lui şi să ştie că El pusese Duhul Său peste el.

ISTORIA MÂNTUIRII

chiar de El Însuşi. „Moise a spus Domnului cuvintele poporului. Şi Domnul a zis lui Moise: ’Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul Se va pogorî în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.” Poporului i s-a cerut să se abţină de la munca şi grijile pământeşti şi să îşi îndrepte gândurile spre lucrurile spirituale. De asemenea, Dumnezeu le-a cerut israeliţilor să îşi spele hainele. El nu este mai puţin pretenţios decât a fost în vremea aceea. El este un Dumnezeu al ordinii şi le cere tuturor celor ce alcătuiesc acum poporul Său de pe pământ să respecte obiceiurile unei curăţenii stricte. Aceia care se închină lui Dumnezeu cu trupul şi hainele murdare nu vin înaintea Sa într-un mod vrednic de acceptat. El nu este mulţumit de lipsa lor de respect faţă de El şi nu va primi slujirea unor închinători murdari, deoarece ei Îl insultă pe Creatorul lor. Acela care a creat cerurile şi pământul a considerat curăţenia ca fiind atât de importantă încât a zis: „Să îşi spele hainele.” „Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: ’Să nu cumva să vă suiţi [139] pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om nu va trăi.’ Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.’” Porunca aceasta a avut scopul de a-i inspira acestui popor răzvrătit o atitudine de venerare profundă faţă de Dumnezeu, autorul şi autoritatea legilor lor.

GRANDOAREA UIMITOARE A MANIFESTĂRII LUI DUMNEZEU
„A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere, şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.” Oştirile îngereşti care însoţeau Maiestatea Divină au convocat poporul printr-un sunet care s-a asemănat cu sunetul de trâmbiţă şi a răsunat din ce în ce mai puternic, până când pământul întreg a ajuns să tremure. „Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura

108

cu putere.” Maiestatea Divină a coborât într-un nor plin de slavă, însoţită de un alai de îngeri, care păreau ca nişte flăcări. „Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. Domnul S-a pogorât pe muntele Sinai, şi anume pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit sus. Domnul a zis lui Moise: ’Pogoară-te şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei. [140] Preoţii care se apropie de Domnul să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.’” Domnul a rostit Legea Sa, vorbind cu o grandoare uimitoare de pe muntele Sinai, pentru ca poporul să creadă. Apoi, a însoţit rostirea Legii cu manifestări nemaipomenite ale autorităţii Sale, pentru ca poporul să ştie că El este singurul Dumnezeu adevărat şi viu. Lui Moise nu i s-a îngăduit să intre în norul de slavă, ci numai să se apropie şi să intre în întunericul dens care îl înconjura. El a stat între popor şi Domnul.

PROCLAMAREA LEGII LUI DUMNEZEU
După ce le-a dat astfel de dovezi ale puterii Sale, Domnul le-a spus cine era El: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” Acelaşi Dumnezeu care Îşi arătase înalta putere în mijlocul egiptenilor rostea acum Legea Sa: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea,

LEGEA LUI DUMNEZEU
109

ISTORIA MÂNTUIRII

110

nici tu, nici fiul tău, [141] nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. Să nu ucizi. Să nu preacurveşti. Să nu furi. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” Prima şi a doua poruncă rostite de Iehova sunt porunci împotriva idolatriei, pentru că, dacă era practicată, idolatria avea să-i ducă pe oameni până departe în păcat şi răzvrătire, iar rezultatul era aducerea de jertfe omeneşti. Dumnezeu voia să-i ferească de cea mai mică apropiere de asemenea urâciuni. Primele patru porunci au fost date pentru a le arăta oamenilor datoria faţă de Dumnezeu. Porunca a patra constituie legătura dintre marele Dumnezeu şi om. Îndeosebi porunca Sabatului a fost dată pentru binele omului şi pentru cinstirea lui Dumnezeu. Ultimele şase porunci arată datoria omului faţă de semenii lui. Sabatul urma să fie un semn veşnic între Dumnezeu şi poporul Său. Modalitatea în care urma să fie un semn este următoarea – toţi aceia care vor respecta Sabatul vor arăta prin acest fapt că sunt închinători ai Dumnezeului celui viu, Creatorul cerurilor şi al pământului. Sabatul avea să fie un semn între Dumnezeu şi poporul Său [142] atâta vreme cât Dumnezeu urma să aibă pe pământ un popor care să-I slujească. „Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: ’Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.’ Moise a zis poporului: ’Nu vă spăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.’

Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: ’Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: «Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri.»’” Prezenţa maiestuoasă a lui Dumnezeu la Sinai şi cutremurul provocat de prezenţa Sa, tunetele şi fulgerele îngrozitoare care au însoţit această apariţie a lui Dumnezeu le-au inspirat oamenilor o asemenea teamă şi un asemenea respect faţă de maiestatea Sa sfântă, încât s-au dat instinctiv înapoi din prezenţa uimitoare a lui Dumnezeu, ca nu cumva să nu fie în stare să suporte slava Sa înspăimântătoare.

PERICOLUL IDOLATRIEI
Dumnezeu a vrut încă o dată să-i păzească pe copiii lui Israel de idolatrie. El le-a spus: „Să nu faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur.” Ei erau în pericolul de a imita exemplul egiptenilor şi de a-şi face chipuri cioplite care să-L reprezinte pe Dumnezeu. Domnul i-a zis lui Moise: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, [143] pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar, dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la amoriţi, hetiţi, fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi şi-i voi nimici.” Îngerul care a mers înaintea lui Israel a fost Domnul Isus Hristos. „Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor şi să nu le slujeşti; să nu te iei după popoarele acestea, în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire şi să le dărâmi capiştile. Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău.” Dumnezeu voia ca poporul Său să înţeleagă faptul că numai El trebuia să fie obiectul închinării, iar când urmau să biruie popoarele idolatre din jurul lor, israeliţii trebuiau să le nimicească întru totul, ca să nu păstreze niciunul dintre idolii la care se închinau acele popoare. Multe dintre aceste zeităţi păgâne erau foarte scumpe şi aveau o lucrătură frumoasă, care ar fi putut să-i ispitească pe aceia care fuseseră martori la închinarea idolatră ce era atât de obişnuită

LEGEA LUI DUMNEZEU
111

ISTORIA MÂNTUIRII

112

în Egipt, până acolo încât să privească aceste obiecte neînsufleţite cu un anumit grad de respect. Domnul voia ca poporul Său să ştie că El îi folosea pe israeliţi ca să pedepsească aceste popoare şi să nimicească dumnezeii lor tocmai pentru că idolatria le dusese la cele mai mari nelegiuiri. „Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni [144] într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă o pustie şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării. Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie până la marea filistenilor şi de la pustie până la Râu (Eufrat). Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii ţării şi-i vei izgoni dinaintea ta. Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor. Ei să nu locuiască în ţara ta, ca să nu te facă să păcătuieşti împotriva Mea, căci atunci ai sluji dumnezeilor lor, şi aceasta ar fi o cursă pentru tine” (Exod 27-33). După ce Dumnezeu i-a spus lui Moise care vor fi judecăţile Sale şi, de asemenea, care sunt făgăduinţele Sale şi după ce le-a scris pentru popor, Domnul i-a zis: „’Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalţi să nu se apropie şi poporul să nu se suie cu el.’ Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: ’Vom face tot ce a zis Domnul’” (Exod 24,1-3). Moise nu scrisese cele Zece Porunci, dar scrisese judecăţile pe care Dumnezeu voia ca poporul să le respecte şi făgăduinţele care se vor împlini cu condiţia ca poporul să asculte de El. Moise a citit toate acestea înaintea poporului, iar poporul s-a angajat prin legământ că va asculta toate cuvintele pe care le spusese Domnul. Apoi, Moise a scris într-o carte legământul solemn şi a adus jertfă înaintea lui Dumnezeu pentru [145] popor. „A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: ’Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.’ Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: ’Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul

tuturor acestor cuvinte.’” Poporul a repetat legământul solemn pe care l-a făcut Domnului, declarând că va face tot ce a spus El şi va fi ascultător (Exod 24,7.8).

LEGEA VEŞNICĂ A LUI DUMNEZEU
Legea lui Dumnezeu a existat înainte ca omul să fi fost creat. Îngerii au fost guvernaţi de Legea aceasta. Satana a căzut pentru că a călcat principiile guvernării lui Dumnezeu. După ce Adam şi Eva au fost creaţi, Dumnezeu le-a făcut cunoscută Legea Sa. Ea nu a fost scrisă atunci, dar Iehova a fost Cel care le-a prezentat-o. Sabatul şi porunca a patra au fost instituite în Eden. După ce a făcut lumea şi după ce l-a creat pe om, Dumnezeu a făcut Sabatul pentru om. Nimic din Legea lui Dumnezeu nu s-a înlăturat după căderea lui Adam. Principiile celor Zece Porunci au existat înainte de cădere şi au avut un caracter potrivit pentru nişte făpturi sfinte. După cădere, principiile acelor porunci nu au fost schimbate, ci au fost adăugate porunci noi, care să corespundă stării căzute a omului. Astfel, a fost stabilit un sistem care cerea jertfirea animalelor pentru a păstra în atenţia omului căzut tocmai faptul pe care şarpele a făcut-o pe Eva să-l pună la îndoială, şi anume că pedeapsa neascultării este moartea. Călcarea Legii lui Dumnezeu a făcut necesar ca Domnul Hristos să moară ca jertfă şi, în felul acesta, să-i deschidă omului o cale de a scăpa de pedeapsă, menţinând, în acelaşi timp, cinstea Legii lui Dumnezeu. Sistemul de jertfe avea scopul de a-l învăţa pe om să fie umil, având în vedere [146] starea lui căzută, şi de a-l face să se pocăiască şi să se încreadă numai în Dumnezeu pentru a primi, prin Răscumpărătorul cel făgăduit, iertarea pentru călcările din trecut ale Legii Sale. Dacă Legea lui Dumnezeu nu ar fi fost călcată, moartea nu ar fi avut loc niciodată şi nu ar fi fost nevoie de porunci suplimentare care să se potrivească stării căzute a omului. Adam i-a învăţat pe urmaşii săi Legea lui Dumnezeu, care le-a fost transmisă mai departe celor credincioşi din generaţie în generaţie. Călcarea continuă a Legii lui Dumnezeu a făcut necesar potopul. Legea a fost păstrată de Noe şi de cei din familia lui, care au fost salvaţi în corabie prin minunea lui Dumnezeu, datorită faptului că au făcut

LEGEA LUI DUMNEZEU
113

ISTORIA MÂNTUIRII

114

ce este bine. Noe i-a învăţat pe urmaşii lui cele Zece Porunci. Încă de la Adam, Domnul a păstrat pentru Sine un popor alcătuit din oameni care aveau Legea Sa în inimă. El a spus despre Avraam astfel: „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Geneza 26,5). Domnul i s-a arătat lui Avraam şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine şi te voi înmulţi nespus de mult” (Geneza 17,1.2). „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” (Geneza 17,7). Apoi, le-a cerut lui Avraam şi urmaşilor lui circumcizia, care era un cerc tăiat în carne, ca o dovadă că Dumnezeu îi separase de toate celelalte popoare ca fiind comoara Sa preţioasă. Prin semnul acesta, ei s-au angajat solemn să nu intre în relaţii de căsătorie cu persoane din alte popoare, deoarece, dacă aveau să facă aşa, urmau să-şi piardă respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa sfântă şi să ajungă [147] asemenea popoarelor idolatre din jurul lor. Prin actul circumciziei, ei şi-au dat acordul solemn de a-şi împlini partea care le revenea din condiţiile legământului făcut cu Avraam, de a sta separaţi de toate popoarele şi de a fi desăvârşiţi. Dacă ar fi rămas separaţi de celelalte popoare, urmaşii lui Avraam nu ar fi fost atraşi în idolatrie. Prin această separare urma să fie înlăturată ispita cea mare de a se implica în practicile păcătoase ale celorlalte popoare şi de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. Pentru că s-au amestecat cu popoarele din jurul lor, ei şi-au pierdut într-o mare măsură caracterul deosebit şi sfânt. Dumnezeu a adus foametea în ţara lor, ca să-i pedepsească, iar faptul acesta i-a constrâns să meargă în Egipt pentru a-şi salva viaţa. Totuşi, datorită legământului Său cu Avraam, Dumnezeu nu i-a părăsit în Egipt. El a îngăduit să fie asupriţi de egipteni ca să se întoarcă la El în necazul lor, să aleagă neprihănirea Sa şi guvernarea Sa plină de milă şi să respecte cerinţele Sale. Când au mers în Egipt erau doar câteva familii. Acestea s-au mărit şi au ajuns o mare mulţime. Unii au fost atenţi pentru a-i învăţa Legea lui Dumnezeu pe copiii lor, dar mulţi dintre israeliţi fuseseră martori la atât de multă idolatrie încât au ajuns să aibă idei confuze cu privire la Legea lui Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumne-

zeu au strigat către El cu sufletul cuprins de suferinţă, rugându-L să sfărâme jugul robiei lor cumplite şi să-i scoată din ţara robiei pentru a fi liberi să-I slujească. Dumnezeu a auzit strigătele lor şi l-a chemat pe Moise ca slujitor al Său pentru a aduce la îndeplinire eliberarea poporului său. După ce au plecat din Egipt şi după ce apele Mării Roşii au fost despărţite, Domnul i-a pus la încercare prin semne, ispite şi minuni pentru a vedea dacă se vor încrede în Acela care îi alesese să fie un popor deosebit [148] de celelalte popoare. Din cauza greutăţilor de pe drum, ei au murmurat împotriva lui Dumnezeu şi au dorit să se întoarcă în Egipt.

TABLELE DE PIATRĂ
Pentru a-i lăsa fără nicio scuză, Domnul Însuşi a binevoit să coboare pe Sinai, îmbrăcat în slavă şi înconjurat de îngerii Săi, şi le-a făcut cunoscută Legea Sa, cele Zece Porunci, în modalitatea cea mai grandioasă şi impresionantă. El nu i-a încredinţat nimănui sarcina de a-i învăţa, nici chiar îngerilor Săi, ci a rostit Legea Sa cu o voce care a fost auzită de întregul popor. Chiar şi atunci, El nu a avut încredere în memoria scurtă a unui popor care era înclinat să uite cerinţele Sale, ci le-a scris cu degetul Său sfânt pe nişte table de piatră. El a dorit să îndepărteze orice posibilitate ca ei să amestece poruncile Sale sfinte cu vreo tradiţie sau să confunde cerinţele Sale cu practicile omeneşti. Apoi, El S-a apropiat chiar mai mult de poporul Său, care era atât de înclinat să se lase dus în rătăcire, şi nu a vrut să-i lase doar cu cele Zece Porunci. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să scrie, exact aşa cum îl va îndemna El, judecăţile şi legile, oferindu-i îndrumări precise cu privire la lucrurile pe care le cerea să fie îndeplinite şi, astfel, a ocrotit cele Zece Porunci pe care le scrisese pe tablele de piatră. Aceste îndrumări şi cerinţe precise au fost date pentru a atrage la ascultarea de Legea morală, pe care omul supus greşelii era atât de înclinat să o calce. Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după cădere, aşa cum a fost păstrată în corabie de Noe şi aşa cum a fost respectată de Avraam, nu ar fi fost nevoie de rânduiala circumciziei. De asemenea, dacă [149] ar fi respectat legământul

LEGEA LUI DUMNEZEU
115

ISTORIA MÂNTUIRII

al cărui semn era circumcizia, urmaşii lui Avraam nu ar fi ajuns niciodată în idolatrie, nu s-ar fi îngăduit ca ei să meargă în Egipt şi nu ar fi fost necesar ca Dumnezeu să proclame Legea Sa de pe Sinai, scriind-o pe tablele de piatră şi protejând-o prin îndrumările precise date în judecăţile şi regulamentele scrise de Moise.

JUDECĂŢILE ŞI REGULAMENTELE
Moise a scris aceste judecăţi şi regulamente care i-au fost dictate de Dumnezeu când se afla cu El pe munte. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi respectat principiile celor Zece Porunci, nu ar mai fi fost necesare îndrumările precise care i-au fost date lui Moise şi pe care acesta le-a scris într-o carte, arătându-le datoria pe care o au faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul. Îndrumările precise pe care Domnul le-a dat lui Moise cu privire la datoria pe care o aveau cei din poporul Său unii faţă de alţii şi faţă de străini sunt principiile celor Zece Porunci simplificate şi prezentate într-o modalitate concretă, ca să nu fie puşi în situaţia de a greşi. Domnul l-a învăţat pe Moise cu minuţiozitate care erau jertfele ceremoniale ce urmau să înceteze la moartea lui Hristos. Sistemul de jertfe era o umbră a jertfirii lui Hristos ca Miel fără cusur. Prima dată când Domnul a instituit sistemul de jertfe a fost după căderea lui Adam, iar Adam i-a învăţat pe urmaşii lui. Sistemul acesta a fost denaturat înainte de potop şi, de asemenea, a fost denaturat de aceia care s-au despărţit de urmaşii credincioşi ai lui Dumnezeu şi s-au angajat în construirea turnului Babel. În loc de a-I aduce jertfe Dumnezeului cerurilor, au adus jertfe zeilor făcuţi de ei înşişi. Ei nu au adus jertfe pentru că au crezut în Răscumpărătorul care urma să vină, ci pentru că se gândeau că trebuie să-i împace pe zeii lor, aducând ca jertfă pe altarele lor întinate o mare mulţime de animale. Superstiţia lor [150] i-a condus la exagerări mari. Ei i-au învăţat pe oameni că zeii lor vor fi cu atât mai mulţumiţi şi că poporul lor va fi cu atât mai prosper şi mai bogat cu cât jertfa lor va fi mai valoroasă. Ca urmare, adesea, acestor idoli neînsufleţiţi le erau aduse ca jertfă fiinţe omeneşti. Popoarele acelea aveau legi şi regulamente care le conduceau şi care erau extrem de nemiloase. Legile lor erau făcute de oameni a căror inimă nu era sensibilizată de har şi, în timp ce

116

erau dispuşi să treacă peste nelegiuirile cele mai josnice, aceia care deţineau autoritatea aplicau pedepsele cele mai nemiloase pentru nişte greşeli mici. Moise a avut în vedere lucrul acesta când i-a spus poporului Israel: „Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: ’Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput. Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela atât de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?’” (Deuteronom 4,5-8) [151]

LEGEA LUI DUMNEZEU
117

CAPITOLUL 19

SANCTUARUL

118

Tabernaculul a fost făcut în conformitate cu porunca lui Dumnezeu. Domnul a chemat oameni şi i-a înzestrat cu aptitudini mai mari decât cele obişnuite pentru a realiza lucrarea cea mai ingenioasă. Nici Moise, nici aceşti lucrători nu au fost lăsaţi să alcătuiască proiectul şi planul de execuţie al clădirii. Dumnezeu Însuşi a conceput planul şi i l-a dat lui Moise, cu îndrumări precise cu privire la dimensiune, la formă şi la materialele care trebuiau să fie folosite şi a specificat fiecare piesă de mobilier care trebuia să se afle în interior. El i-a prezentat lui Moise un model în miniatură al Sanctuarului ceresc şi i-a poruncit să facă toate lucrurile în conformitate cu modelul care i-a fost arătat pe munte. Moise a scris toate îndrumările într-o carte şi le-a citit celor mai influente persoane. Apoi, Domnul i-a cerut poporului să aducă daruri de bunăvoie pentru a-I construi un sanctuar, pentru ca El să poată locui în mijlocul lor. „Toată adunarea copiilor lui Israel a ieşit dinaintea lui Moise. Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui şi pentru veşmintele sfinte. Au venit îndată bărbaţii şi femeile, toţi cei cu tragere de inimă, şi au adus belciuge de nas, inele, cercei, brăţări, salbe şi tot felul de [152] lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului.” Erau necesare pregătiri mari şi costisitoare. Trebuiau să fie adunate materiale preţioase şi scumpe. Totuşi Domnul a acceptat numai daruri de bunăvoie. Mai presus de orice, pregătirea unui loc pentru Dumnezeu cerea devotament faţă de lucrare şi un sacrificiu din toată inima. În timp ce lucrarea de construire a sanctuarului era în plină desfăşurare, oamenii îşi aduceau darurile la Moise, iar el le prezenta lucrătorilor. Acei oameni foarte înţelepţi care îndeplineau lucrarea au examinat darurile şi au stabilit că oamenii aduseseră destul şi chiar mai mult decât era necesar. Atunci, Moise a pus să strige în

tabără, spunând că „nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaş. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri.”

UN RAPORT PENTRU GENERAŢIILE DE MAI TÂRZIU
Murmurările repetate ale israeliţilor şi pedepsele mâniei lui Dumnezeu care au venit din cauza nelegiuirilor lor sunt raportate în istoria sfântă pentru binele oamenilor lui Dumnezeu care aveau să trăiască după aceea pe pământ, dar îndeosebi pentru a le adresa o avertizare acelora care vor trăi aproape de încheierea timpului. Tot astfel, faptele lor de devotament, energia şi generozitatea cu care au adus la Moise darurile lor de bunăvoie sunt raportate pentru binele poporului lui Dumnezeu. Exemplul pe care l-au dat pregătind cu atâta voioşie materialele pentru tabernacul este pentru toţi aceia care simt că închinarea adusă lui Dumnezeu este o plăcere adevărată. Aceia care preţuiesc binecuvântarea prezenţei sfinte a lui Dumnezeu, când pregătesc un locaş pentru ca Domnul să Se poată întâlni cu ei, trebuie să manifeste un interes şi un zel mai mare faţă de lucrarea sfântă, arătând că preţuiesc binecuvântările cereşti mai mult decât satisfacţiile lor pământeşti. [153] Ei trebuie să-şi dea seama că pregătesc o casă pentru Dumnezeu. Este destul de important ca o clădire pregătită special pentru ca Dumnezeu să Se întâlnească acolo cu poporul Său să fie amenajată cu grijă – să fie confortabilă, curată şi potrivită, deoarece urmează a-I fi consacrată şi înfăţişată lui Dumnezeu, iar El trebuie să fie rugat să locuiască în casa aceea şi să o sfinţească prin prezenţa Sa. Să I se ofere de bunăvoie Domnului suficient de mult şi cu generozitate, pentru ca lucrarea să fie realizată, iar apoi lucrătorii să poată spune: „Nu mai aduceţi daruri.”

ÎN CONFORMITATE CU MODELUL
După ce a fost încheiată construcţia tabernaculului, Moise a cercetat întreaga lucrare, a comparat-o cu modelul şi cu îndrumările pe care le primise de la Dumnezeu şi a văzut că fiecare parte a acesteia era corespunzătoare. Apoi a binecuvântat poporul.

SANCTUARUL
119

ISTORIA MÂNTUIRII

Dumnezeu i-a dat lui Moise un model al chivotului şi îndrumări precise pentru modalitatea în care trebuia să fie făcut. Chivotul a fost făcut pentru a fi depozitate în el tablele de piatră pe care Dumnezeu scrisese cu degetul Său cele Zece Porunci. Avea forma unui cufăr şi era acoperit cu aur curat, atât în interior, cât şi în exterior. Era ornamentat cu o coroană de aur de jur împrejurul părţii superioare. Capacul acestui cufăr sfânt era făcut din aur şi se numea tronul harului. Pe marginile laterale ale tronului harului se afla câte un heruvim făcut din aur. Feţele heruvimilor erau întoarse una spre cealaltă şi priveau cu respect în jos, spre tronul harului. Aceşti doi heruvimi reprezentau îngerii din cer, care priveau cu interes şi respect Legea lui Dumnezeu aflată în chivotul din Sanctuarul ceresc. Heruvimii aveau aripi. O aripă era întinsă, în timp ce aripa cealaltă îi acoperea trupul. Chivotul din sanctuarul pământesc [154] a fost făcut după modelul adevăratului chivot din cer. Acolo, îngerii stau de o parte şi de alta a chivotului, fiecare având o aripă întinsă deasupra tronului harului, în timp ce aripile celelalte le acoperă trupurile, ca un semn al respectului şi al umilinţei. Lui Moise i s-a cerut să pună tablele de piatră în chivotul pământesc. Acestea erau numite tablele mărturiei, iar chivotul era numit chivotul mărturiei, pentru că el conţinea mărturia lui Dumnezeu aflată în cele Zece Porunci.

CELE DOUĂ ÎNCĂPERI
Tabernaculul era alcătuit din două încăperi despărţite printr-o perdea. Toate piesele de mobilier din tabernacul erau făcute din aur sau poleite cu aur. Perdelele tabernaculului aveau culori diverse, dispuse cât se poate de frumos, iar pe aceste perdele erau ţesute cu fire de aur şi argint chipuri de heruvimi, reprezentând oştirea îngerească implicată în lucrarea Sanctuarului ceresc şi îngerii care slujesc pentru sfinţii de pe pământ. În cea de a doua încăpere era pus chivotul mărturiei, iar în faţa lui se afla o perdea frumoasă şi bogată. Perdeaua aceasta nu atingea tavanul clădirii. Slava lui Dumnezeu, care se afla deasupra tronului harului, putea să fie văzută din ambele încăperi, dar din prima încăpere era văzută într-o măsură mult mai mică.

120

Chiar în faţa chivotului, dar despărţit de perdea, era altarul de aur al tămâierii. Focul de pe altar a fost aprins de Domnul şi era păstrat cu sfinţenie, fiind întreţinut de tămâia sfântă care umplea sanctuarul [155] zi şi noapte cu norul ei de fum înmiresmat. Parfumul ei se răspândea la o distanţă de câţiva kilometri în jurul tabernaculului. Când aducea tămâia înaintea Domnului, preotul privea spre tronul harului. Deşi nu putea să-l vadă, el ştia că se află acolo, iar în timp ce fumul de tămâie se înălţa ca un nor, slava lui Dumnezeu cobora peste tronul harului şi umplea Locul Preasfânt, fiind vizibilă şi în Locul Sfânt. Adesea, slava umplea ambele încăperi într-o asemenea măsură încât preotul nu mai era în stare să oficieze slujba şi era nevoit să stea la intrarea tabernaculului. Preotul din Locul Sfânt, care îşi trimitea rugăciunea prin credinţă spre tronul harului, pe care nu putea să-l vadă, îi reprezintă pe cei din poporul lui Dumnezeu care îşi trimit rugăciunile spre Hristos, aflat înaintea tronului harului din Sanctuarul ceresc. Ei nu pot să-L vadă pe Mijlocitorul lor cu ochii naturali, dar, cu ochii credinţei, ei Îl văd pe Domnul Hristos stând înaintea tronului harului şi îşi îndreaptă spre El rugăciunile lor, cerând cu încredere binecuvântările mijlocirii Sale. Aceste încăperi sfinte nu aveau ferestre care să permită pătrunderea luminii. Sfeşnicul era făcut din aurul cel mai curat şi era păstrat aprins zi şi noapte, luminând ambele încăperi. Lumina sfeşnicului se reflecta pe scândurile poleite cu aur, care se aflau pe părţile laterale ale clădirii, pe mobilierul sfânt şi pe perdelele frumos colorate şi decorate cu heruvimii ţesuţi cu fire de aur şi argint, a căror imagine era de o slavă ce întrece orice descriere. Niciun limbaj nu poate să descrie frumuseţea şi slava sfântă a acestor încăperi. Aurul din sanctuar reflecta culorile perdelelor, care păreau a fi asemenea culorilor curcubeului. Marele preot putea să intre în Locul Preasfânt numai o dată pe an, după pregătirea cea mai atentă şi mai solemnă. Niciun ochi muritor, cu excepţia marelui preot, [156] nu putea să privească splendoarea sfântă a acelei încăperi, pentru că era locul deosebit de şedere al slavei vizibile a lui Dumnezeu. Marele preot intra acolo întotdeauna tremurând, în timp ce poporul aştepta cu o tăcere solemnă întoarcerea lui. Dorinţele lor cele mai arzătoare erau ca Dumnezeu să le ofere binecuvântarea Sa. În faţa tronului harului, Dumnezeu conversa cu marele preot. Şi dacă acesta rămânea în Locul Preasfânt un

SANCTUARUL
121

ISTORIA MÂNTUIRII

timp neobişnuit de îndelungat, adesea, poporul era îngrozit, temându-se ca nu cumva slava lui Dumnezeu să-l fi ucis din cauza păcatelor lor sau din cauza vreunui păcat al preotului. Totuşi, când se auzea sunetul clopoţeilor de pe haina lui, poporul se simţea eliberat de teamă. Apoi, preotul venea în faţă şi binecuvânta poporul. După ce lucrarea de construire a tabernaculului a fost încheiată, un nor „a acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea cortul. Norul Domnului era deasupra cortului ziua; iar noaptea, era un foc, înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.” Tabernaculul a fost construit în aşa fel încât să poată fi demontat şi purtat în toate călătoriile lor.

NORUL CĂLĂUZITOR
Domnul i-a călăuzit pe israeliţi în toate călătoriile lor prin pustie. Când era bine pentru popor şi spre slava lui Dumnezeu ca ei să-şi aşeze corturile într-un anumit loc şi să rămână acolo, Dumnezeu le descoperea voia Sa prin faptul că stâlpul de nor cobora deasupra tabernaculului. Acesta rămânea acolo până când Dumnezeu voia ca ei să pornească din nou în călătorie. Atunci, norul de slavă se ridica în înălţime deasupra tabernaculului, iar ei plecau din nou în călătorie. [157] În toate călătoriile lor, israeliţii au respectat o ordine deplină. Fiecare seminţie purta un steag cu semnul casei tatălui ei şi fiecare seminţie primise porunca să îşi aşeze corturile în jurul steagului ei. Când călătoreau, diferitele seminţii se aşezau în ordine, urmându-şi propriul steag. După călătorie, când se opreau pentru odihnă, tabernaculul era ridicat, iar apoi seminţiile îşi aşezau corturile în ordine, exact în poziţia pe care o poruncise Dumnezeu, la o anumită distanţă în jurul tabernaculului. Când poporul era în călătorie, chivotul legământului era purtat înaintea lui. „Norul Domnului era deasupra lor în timpul zilei, când porneau din tabără. Când pornea chivotul, Moise zicea: ’Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi şi să fugă dinaintea Feţei Tale cei ce Te urăsc!’ Iar când îl aşezau, zicea: ’Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!’”

122

CAPITOLUL 20

ISCOADELE ŞI RAPORTUL LOR

Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită nişte oameni pentru a cerceta ţara Canaanului, pe care voia să le-o dea copiilor lui Israel. În acest scop trebuia să fie ales câte un conducător din fiecare seminţie. Aceştia au mers în Canaan, iar după patruzeci de zile s-au întors şi s-au înfăţişat înaintea lui Moise şi Aaron şi înaintea întregii adunări a lui Israel, arătându-le roadele din ţara aceea. Toţi au fost de acord că era o ţară bună, iar ei au prezentat roadele pe care le aduseseră ca dovadă. Un ciorchine de strugure era atât de mare încât era nevoie de doi oameni să îl care pe o prăjină. De asemenea, au adus smochine şi rodii, care creşteau acolo din abundenţă. După ce au vorbit despre fertilitatea pământului, cu excepţia a doi bărbaţi, toţi ceilalţi au rostit cuvinte foarte descurajatoare cu privire la capacitatea lor de a stăpâni ţara. Ei spuneau că oamenii care locuiau în ţara aceea erau foarte puternici, iar cetăţile erau înconjurate de ziduri mari şi înalte. Mai mult de atât, ei îi văzuseră acolo pe copiii uriaşului Anac. Apoi au descris cum erau aşezările oamenilor de jur împrejurul Canaanului şi despre faptul că nu va fi niciodată posibil să ia ţara în stăpânire. Când a auzit raportul acesta, poporul a dat frâu liber descurajării, cu reproşuri şi jale pline de amărăciune. Israeliţii nu au aşteptat să reflecteze şi să se gândească la faptul că [158, 159] Dumnezeul care îi adusese până acolo le va da cu siguranţă acea ţară. Dimpotrivă, s-au lăsat îndată cuprinşi de descurajare. Ei au avut o părere limitată despre puterea Celui Sfânt şi nu s-au încrezut în Dumnezeul care îi condusese până atunci. Ei i-au reproşat lui Moise şi şi-au spus unul altuia murmurând: „Aşadar, acesta este sfârşitul tuturor speranţelor noastre. Aceasta este ţara pentru care am venit din Egipt.” Caleb şi Iosua au căutat să vorbească, dar oamenii erau atât de agitaţi încât nu se puteau stăpâni pentru a-i asculta pe aceşti doi oameni. După ce s-au mai liniştit puţin, Caleb a îndrăznit să vorbească.

ISCOADELE ŞI RAPORTUL LOR
123

ISTORIA MÂNTUIRII

El i-a zis poporului: „’Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!’ Dar bărbaţii care fuseseră împreună cu el au zis: ’Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.’” Apoi au continuat să redea raportul lor rău, declarând că toţi oamenii de acolo erau foarte înalţi la statură: „Apoi am mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.”

ISRAEL MURMURĂ DIN NOU
„Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi toată adunarea le-a zis: ’De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?’ Şi au zis unul altuia: ’Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.’ Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ în faţa întregii [160] adunări a copiilor lui Israel care era strânsă laolaltă.” Israeliţii nu numai că au dat frâu liber nemulţumirilor faţă de Moise, ci L-au acuzat pe Dumnezeu Însuşi de faptul că i-a amăgit, făgăduindu-le o ţară pe care nu erau în stare să o ia în stăpânire. Spiritul lor răzvrătit s-a înălţat până acolo încât, uitând braţul puternic al Celui Atotputernic care îi scosese din ţara Egiptului şi îi condusese până acolo printr-o serie de minuni, au hotărât să aleagă un conducător care să-i ducă înapoi în Egipt, unde fuseseră sclavi şi suferiseră atât de multe greutăţi. Ei şi-au numit realmente un comandant, respingându-l în felul acesta pe Moise, conducătorul lor răbdător şi îndurător, şi au murmurat cu înverşunare împotriva lui Dumnezeu. Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ înaintea Domnului, în prezenţa întregii adunări, pentru a implora mila lui Dumnezeu în favoarea poporului răzvrătit. Totuşi întristarea şi necazul lor erau prea mari pentru a putea fi exprimate. Ei au rămas cu faţa la pământ într-o tăcere deplină. Caleb şi Iosua şi-au sfâşiat hainele, ca o expri-

124

mare a celei mai mari supărări. „Şi au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: ’Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!’” „Ei nu mai au niciun sprijin.” Adică acei canaaniţi umpluseră paharul nelegiuirii, iar ocrotirea divină fusese retrasă de la ei, aşa încât, deşi se simţeau în siguranţă deplină, erau [161] total nepregătiţi pentru război. Prin legământul lui Dumnezeu, ţara ne este asigurată. În loc de a avea efectul dorit asupra poporului, cuvintele acestea au sporit răzvrătirea lui hotărâtă. Oamenii s-au înfuriat şi au strigat cu mânie, spunând că Iosua şi Caleb trebuie să fie ucişi cu pietre, fapt pe care l-ar fi făcut dacă Domnul nu ar fi intervenit, prin manifestarea cea mai evidentă a slavei Sale uimitoare, în tabernaculul care se afla în faţa tuturor copiilor lui Israel.

RUGĂCIUNEA BIRUITOARE A LUI MOISE
Moise a intrat în tabernacul pentru a vorbi cu Dumnezeu. „Şi Domnul a zis lui Moise: ’Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă şi-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare şi mai puternic decât el.’ Moise a zis Domnului: ’Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Şi vor spune locuitorilor ţării aceleia. Ei ştiau că Tu, Domnul, eşti în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile, care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: «Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în ţara pe care jurase că i-o va da, de aceea l-a omorât în pustie!»’” Moise mijloceşte din nou ca poporul să nu fie nimicit şi refuză oferta lui Dumnezeu ca urmaşii lui să ajungă un popor mai puternic decât Israel. Acest slujitor favorizat al lui Dumnezeu îşi manifestă

ISCOADELE ŞI RAPORTUL LOR
125

ISTORIA MÂNTUIRII

dragostea faţă de Israel şi îşi arată zelul pentru slava Creatorului său şi pentru onoarea [162] poporului său, spunând: „Tu ai iertat poporul acesta din Egipt şi până acum ai fost îndelung răbdător şi milos faţă de poporul acesta nerecunoscător; oricât de nevrednic ar fi el, mila ta este aceeaşi.” Moise continuă să pledeze astfel: „Ca urmare, nu vrei să-l cruţi şi de data aceasta şi să adaugi o ocazie la multele ocazii în care Ţi-ai arătat deja răbdarea divină?” „Şi Domnul a spus: ’Iert, cum ai cerut. Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu şi că slava Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuşi M-au ispitit de zece ori acum şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume toţi cei ce M-au nesocotit n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.’”

ÎNAPOI ÎN PUSTIE
Domnul le-a poruncit evreilor să se întoarcă în pustie pe calea spre Marea Roşie. Ei au fost foarte aproape de ţara cea bună, dar, prin răzvrătirea lor nelegiuită, au pierdut ocrotirea lui Dumnezeu. Dacă ar fi aprobat raportul lui Caleb şi Iosua şi dacă ar fi mers imediat înainte, Dumnezeu le-ar fi dat ţara Canaanului. Totuşi ei au fost necredincioşi şi au arătat un spirit atât de obraznic faţă de Dumnezeu încât au adus asupra lor tocmai condamnarea de a nu intra niciodată în ţara care le-a fost făgăduită. În mila şi harul Său, Dumnezeu i-a trimis înapoi spre Marea Roşie, deoarece, în timp ce ei zăboveau şi murmurau, amaleciţii şi canaaniţii au auzit despre iscoade şi s-au pregătit [163] să pornească război împotriva copiilor lui Israel. „Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: ’Până când voi lăsa această rea adunare să cârtească împotriva Mea? Am auzit cârtirile copiilor lui Israel, care cârteau împotriva Mea.’” Domnul le-a zis lui Moise şi lui Aaron să le spună israeliţilor că le va face aşa cum vorbiseră. Ei spuseseră: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Acum, Dumnezeu urma să facă după cuvântul lor. El le-a zis slujitorilor Săi să le spună că

126

vor muri în pustie toţi cei de la douăzeci de ani în sus, din cauza răzvrătirii şi a murmurărilor împotriva Domnului. Numai Caleb şi Iosua urmau să intre în ţara Canaanului. „Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi.” Domnul a calculat timpul pe care îl petrecuseră de când au părăsit Egiptul, declarând că, din cauza răzvrătirii părinţilor lor, copiii evreilor vor trebui să rătăcească în pustie timp de patruzeci de ani, până când toţi acei părinţi vor muri. Ca urmare, ei vor trebui să suporte consecinţa nelegiuirii lor timp de patruzeci de ani, în conformitate cu numărul zilelor în care au cercetat ţara – o zi pentru un an. „Şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.” Ei vor trebui să înţeleagă pe deplin că aceea era pedeapsa pentru idolatria şi murmurările lor răzvrătite, care Îl obligaseră pe Domnul să-Şi schimbe planul cu privire la ei. Lui Caleb şi lui Iosua li s-a făgăduit o răsplată mai bună decât cea dată oştirii lui Israel, pentru că oştirea lui Israel pierduse orice drept de a cere favoarea şi ocrotirea lui Dumnezeu.

ISCOADELE ŞI RAPORTUL LOR
127

CAPITOLUL 21

PĂCATUL LUI MOISE

128

Poporul Israel a fost adus din nou în pustie, chiar în locul unde Dumnezeu îl încercase imediat după ce a părăsit Egiptul. Domnul le dăduse apă din stâncă, iar apa aceasta continuase să curgă până în clipa când au ajuns din nou în locul acela. Atunci, Domnul a secat izvorul pentru a pune din nou poporul la încercare, ca să vadă dacă va suporta încercarea credinţei sau va murmura iarăşi împotriva Sa. Când le-a fost sete şi nu au putut să găsească apă, evreii au ajuns nerăbdători şi nu şi-au adus aminte de puterea lui Dumnezeu care le scosese apă din stâncă în urmă cu aproape patruzeci de ani. În loc de a se încrede în Dumnezeu, ei s-au plâns lui Moise şi lui Aaron şi le-au spus: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi când au murit fraţii noştri înaintea Domnului!” Cu alte cuvinte, ei doreau să fi fost printre aceia care fuseseră nimiciţi de urgie în timpul răzvrătirii lui Core, Datan şi Abiram. Ei au întrebat supăraţi: „’Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, [164, 165] nici smochin, nici viţă, nici rodiu, nici apă de băut?’ Moise şi Aaron au plecat de la adunare şi s-au dus la uşa cortului întâlnirii. Au căzut cu faţa la pământ şi li s-a arătat slava Domnului. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ’Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor.’ Moise a luat toiagul dinaintea Domnului, cum îi poruncise Domnul.”

MOISE ÎŞI PIERDE RĂBDAREA
„Moise şi Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. Şi Moise le-a zis: ’Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem

apă din stânca aceasta?’ Apoi, Moise a ridicat mâna şi a lovit stânca de două ori cu toiagul. Şi a ieşit apă din belşug, aşa încât a băut şi adunarea, şi au băut şi vitele. Atunci, Domnul a zis lui Moise: ’Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.’” Aici Moise a păcătuit. El a ajuns să fie sătul de murmurările continue pe care poporul le adresa împotriva lui şi, la porunca Domnului, a luat toiagul, dar, în loc de a-i vorbi stâncii, aşa cum îi poruncise Dumnezeu, a lovit-o de două ori cu toiagul, după ce a zis: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” În ocazia aceasta, Moise a vorbit nechibzuit. El nu a spus: „Dumnezeu vă va arăta acum încă o dovadă a puterii Sale şi vă va scoate apă din stânca aceasta.” El nu a atribuit [166] puterii şi slavei lui Dumnezeu faptul că apa va curge din nou din stâncă şi, ca urmare, nu L-a preamărit înaintea poporului. Din cauza acestei greşeli, Dumnezeu urma să nu-i îngăduie lui Moise să conducă poporul în ţara pe care le-o făgăduise. Această situaţie în care era nevoie de manifestarea puterii lui Dumnezeu a fost o ocazie foarte solemnă, iar Moise şi Aaron ar fi trebuit să o folosească pentru a lăsa o impresie favorabilă în mintea oamenilor. Totuşi Moise a fost provocat şi, pierzându-şi răbdarea şi fiind supărat pe popor, din cauza murmurărilor, a zis: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Prin vorbirea aceasta, el a recunoscut efectiv faptul că murmurările lui Israel şi acuzaţia că el i-a scos din Egipt erau corecte. Dumnezeu îi iertase poporului nelegiuiri mai mari decât greşeala aceasta a lui Moise, dar nu putea să privească păcatul unui conducător al poporului Său la fel cum privea păcatul acelora care erau conduşi. El nu putea să scuze păcatul lui Moise şi să-i îngăduie să intre în Ţara Făgăduinţei. Domnul i-a dat poporului Său o dovadă inconfundabilă, care arăta că nu Moise era acela care îl eliberase din robia egipteană într-un mod atât de minunat şi mersese înaintea lor în toate călătoriile, ci Îngerul cel puternic despre care spusese: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El” (Exod 23,20.21).

PĂCATUL LUI MOISE
129

ISTORIA MÂNTUIRII

Moise şi-a atribuit sieşi slava care Îi aparţinea lui Dumnezeu şi a făcut necesar ca Dumnezeu să procedeze în felul acesta cu situaţia lui ca să-i arate pentru totdeauna Israelului răzvrătit că nu Moise fusese cel care îl scosese din Egipt, ci Însuşi Dumnezeu. [167] Domnul îi încredinţase lui Moise răspunderea de a conduce poporul Său, în timp ce Îngerul cel puternic mersese înaintea lui în toate călătoriile şi îl călăuzise. Pentru că israeliţii erau atât de înclinaţi să uite că Dumnezeu îi conducea prin Îngerul Său şi să-i atribuie unui om lucrările pe care numai puterea lui Dumnezeu era în stare să le săvârşească, Domnul îi pusese la încercare, pentru a vedea dacă Îl vor asculta. Ei au dat greş la fiecare încercare. În loc de a crede în Dumnezeu şi de a-L recunoaşte ca fiind Acela care presărase pe calea lor dovezile puterii Sale şi semnele vizibile ale grijii şi dragostei Sale, ei au manifestat neîncredere şi i-au atribuit lui Moise plecarea lor din Egipt, acuzându-l ca fiind cauza tuturor nenorocirilor lor. Moise suportase cu o răbdare remarcabilă încăpăţânarea lor. Odată, l-au ameninţat că-l vor omorî cu pietre.

PEDEAPSA CEA GREA
Prin faptul că îi interzicea lui Moise să intre în Ţara Făgăduinţei, Domnul voia să îndepărteze impresia aceasta din mintea lor pentru totdeauna. Domnul îl onorase mult pe Moise. El îi descoperise slava Sa cea mare. El îl acceptase în apropierea Sa sfântă pe munte şi binevoise să-i vorbească aşa cum vorbeşte cineva cu un prieten. El comunicase cu Moise şi, prin el, îi prezentase poporului voia Sa, principiile şi legile Sale. Faptul că fusese înălţat şi onorat în felul acesta de Dumnezeu a făcut ca greşeala lui să fie mult mai mare. Moise s-a pocăit de păcatul lui şi s-a umilit adânc înaintea lui Dumnezeu. El i-a vorbit întregului Israel despre întristarea pentru păcatul lui. El nu a ascuns rezultatul păcatului său, ci le-a spus israeliţilor că, deoarece greşise neatribuindu-I lui Dumnezeu slava cuvenită, nu putea să-i conducă în Ţara Făgăduită. Apoi i-a întrebat: Dacă greşeala lui a fost atât de mare încât a trebuit să fie corectată în felul acela [168] de Dumnezeu, cum priveşte Dumnezeu murmurările lor repetate şi acuzaţiile aduse împotriva lui şi care ar fi pedepsele neobişnuite pe care Dumnezeu ar trebui să le aducă din cauza păcatelor lor?

130

PĂCATUL LUI MOISE
131

Aceasta a fost singura ocazie în care Moise a îngăduit să fie întărită impresia că el fusese cel care scosese apă din stâncă şi nu a preamărit numele Domnului în mijlocul poporului Său. Domnul a vrut să clarifice acest subiect pentru poporul Său, arătând că Moise era doar un om care urmase călăuzirea Unuia mai mare ca el, chiar călăuzirea Fiului lui Dumnezeu. El a vrut să nu lase nicio îndoială cu privire la lucrul acesta. Cui i s-a dat mult i se cere mult. Moise fusese foarte favorizat prin faptul că văzuse maiestatea lui Dumnezeu. Lumina şi slava lui Dumnezeu îi fuseseră oferite cu îmbelşugare. Chipul său reflectase în prezenţa poporului slava pe care Dumnezeu îngăduise să strălucească asupra lui. Toţi vor fi judecaţi în conformitate cu privilegiile pe care le-au avut şi cu lumina şi binecuvântările care le-au fost date. Păcatele unor oameni buni, al căror comportament a fost vrednic de a fi imitat, sunt deosebit de supărătoare pentru Dumnezeu. Ele îl fac pe Satana să triumfe, tachinându-i pe îngerii lui Dumnezeu pentru greşelile uneltelor alese de El, şi le dă celor nelegiuiţi ocazia de a se înălţa împotriva lui Dumnezeu. Domnul îl condusese pe Moise într-o modalitate deosebită şi îi descoperise slava Sa aşa cum nu făcuse pentru niciun alt om de pe pământ. El era nerăbdător din fire, dar se bazase cu putere pe harul lui Dumnezeu şi implorase cu atâta umilinţă înţelepciunea cerească. Ca urmare, fusese întărit de Dumnezeu şi îşi biruise nerăbdarea, aşa încât a fost numit de Dumnezeu omul cel mai blând de pe faţa întregului pământ. Aaron a murit pe muntele Hor, pentru că Domnul spusese că nu va intra în Ţara Făgăduinţei din cauza faptului că păcătuise împreună cu Moise cu ocazia scoaterii [169] apei din stânca de la Meriba. Moise şi fiii lui Aaron l-au înmormântat pe munte, pentru ca poporul să nu fie ispitit să facă o ceremonie prea mare în jurul trupului său şi să fie vinovat de păcatul idolatriei.

CAPITOLUL 22

MOARTEA LUI MOISE

Moise urma să moară curând şi i s-a poruncit să-i adune pe copiii lui Israel şi să le vorbească despre toate călătoriile evreilor de la plecarea lor din Egipt şi până atunci, precum şi despre toate nelegiuirile cele mari ale părinţilor lor, care au adus judecăţile lui Dumnezeu asupra lor şi L-au obligat pe Dumnezeu să spună că părinţii lor nu vor intra în ţara care le-a fost promisă. Părinţii lor muriseră în pustie, aşa cum spusese Domnul. Copiii lor crescuseră, iar făgăduinţa stăpânirii ţării Canaanului urma să fie împlinită pentru ei. Când fusese dată Legea, mulţi dintre ei erau copii mici şi nu îşi aminteau de măreţia evenimentului. Alţii s-au născut în pustie şi, ca nu cumva să nu-şi dea seama de necesitatea de a respecta cele Zece Porunci şi toate legile şi rânduielile date lui Moise, Dumnezeu l-a îndrumat pe Moise să recapituleze cele Zece Porunci şi toate evenimentele legate de darea Legii. Moise a scris într-o carte toate legile şi rânduielile pe care i le-a dat Dumnezeu şi a relatat cu credincioşie toate învăţăturile primite de-a lungul drumului, toate minunile pe care le făcuse Dumnezeu pentru ei şi toate murmurările copiilor lui Israel. [170, 171] De asemenea, Moise a raportat faptul că fusese biruit de ispită ca urmare a murmurărilor lor.

ULTIMELE ÎNVĂŢĂTURI DATE LUI ISRAEL
132

Tot poporul era adunat înaintea lui Moise, iar el a citit din cartea pe care o scrisese toate evenimentele istoriei lor. De asemenea, a citit făgăduinţele pe care Dumnezeu avea să le împlinească faţă de ei dacă vor fi ascultători şi blestemele care vor veni asupra lor dacă vor fi neascultători. Moise le-a spus că, din cauza răzvrătirii lor, Domnul propusese de câteva ori să-i nimicească, dar el mijlocise pentru ei atât de stăruitor

încât Dumnezeu îi cruţase cu bunătate. El le-a amintit de minunile pe care le-a făcut Domnul cu faraon şi cu toată ţara Egiptului. Le-a spus: „Căci aţi văzut cu ochii voştri toate lucrurile mari pe care le-a făcut Domnul. Astfel, să păziţi toate poruncile pe care vi le dau eu astăzi, ca să puteţi pune mâna pe ţara în care veţi trece ca s-o luaţi în stăpânire” (Deuteronom 11,7.8). Moise i-a avertizat pe copiii lui Israel îndeosebi cu privire la pericolul de a cădea în idolatrie. El i-a îndemnat stăruitor să respecte poruncile lui Dumnezeu. Dacă se vor dovedi ascultători, dacă Îl vor iubi pe Domnul şi Îi vor sluji cu toată inima, El le va da ploaie la timpul cuvenit, va face vegetaţia să crească şi le va înmulţi turmele. De asemenea, ei se vor bucura de privilegii deosebite şi înalte şi vor triumfa împotriva vrăjmaşilor lor. Moise i-a învăţat pe copiii lui Israel într-o modalitate serioasă şi impresionantă. El ştia că aceea era ultima lui ocazie de a le vorbi. Apoi a încheiat scrierea tuturor legilor, rânduielilor şi regulamentelor pe care i le dăduse Dumnezeu, precum şi a diferitelor reguli cu privire la jertfe. A pus cartea în mâna oamenilor aflaţi în slujba sfântă a sanctuarului şi a cerut ca scrierea să fie pusă în chivot spre a fi păstrată în siguranţă, pentru că Dumnezeu păzea fără încetare chivotul sfânt. Cartea lui Moise urma să fie păstrată pentru ca judecătorii lui Israel să o poată consulta ori de câte ori era nevoie. Oamenii supuşi greşelii interpretează adesea cerinţele lui Dumnezeu în aşa fel încât să se potrivească situaţiei lor. Prin urmare, cartea lui Moise a fost păstrată în locul cel mai sfânt pentru a fi consultată în viitor. Moise şi-a încheiat ultimele învăţături pentru popor într-o cuvântare profetică foarte impresionantă. Aceasta a fost emoţionantă şi elocventă. Prin inspiraţia lui Dumnezeu, el a binecuvântat fiecare seminţie a lui Israel. În cuvintele de încheiere a insistat asupra maiestăţii lui Dumnezeu şi asupra superiorităţii pe care Israel o va avea întotdeauna, dacă va asculta de Dumnezeu şi se va baza pe puterea Sa.

MOARTEA ŞI ÎNVIEREA LUI MOISE
„Moise s-a suit din Câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i-a arătat toată ţara:

MOARTEA LUI MOISE
133

ISTORIA MÂNTUIRII

134

de la Galaad până la Dan, tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Manase, toată ţara lui Iuda până la marea de apus, partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, Valea Ierihonului, cetatea finicilor, până la Ţoar. Domnul i-a zis: ’Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: «O voi da seminţei tale. Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea.»’ Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi. [173] Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i slăbise şi puterea nu-i trecuse” (Deuteronom 34,1-7). Dumnezeu a vrut să nu urce nimeni împreună cu Moise pe vârful muntelui Pisga. El a stat acolo, pe culmea cea mai înaltă a vârfului muntelui Pisga, în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerilor. După ce a văzut Canaanul şi a fost mulţumit, s-a culcat asemenea unui războinic obosit care se aşază pentru a se odihni. L-a cuprins somnul, dar a fost somnul morţii. Îngerii i-au luat trupul şi l-au îngropat în vale. Israeliţii nu au putut să găsească niciodată locul unde a fost înmormântat. Mormântul lui a fost păstrat în taină pentru a-i împiedica pe oameni să păcătuiască împotriva Domnului idolatrizându-i trupul. Satana a exaltat de bucurie pentru că reuşise să-l facă pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Din cauza acestui păcat, Moise a intrat sub stăpânirea morţii. Dacă ar fi continuat să fie credincios, viaţa lui nu ar fi fost pătată de acel singur păcat pe care l-a făcut pentru că nu I-a dat slavă lui Dumnezeu cu ocazia scoaterii apei din stâncă, iar el ar fi intrat în Ţara Făgăduinţei şi ar fi fost strămutat la cer fără să vadă moartea. După ce a stat în mormânt o scurtă vreme, Mihail, sau Hristos, a coborât din cer împreună cu îngerii care l-au înmormântat pe Moise, l-a înviat pe Moise şi l-a dus în cer. Când Domnul Hristos şi îngerii au venit la mormânt, Satana şi îngerii lui au apărut acolo şi au păzit trupul lui Moise, ca nu cumva să fie luat. Când Hristos şi îngerii s-au apropiat, Satana li s-a împotrivit, dar slava şi puterea lui Hristos şi a îngerilor Săi l-au obligat să se retragă. Satana a pretins că trupul lui Moise îi aparţine din cauza acelui singur păcat, dar Domnul Hristos i-a spus cu umilinţă: „Domnul să

te mustre!” (Iuda 9), atribuindu-I astfel Tatălui dreptul de a-l mustra. [174] Domnul Hristos i-a spus lui Satana că El ştia că Moise se pocăise cu umilinţă de acea singură greşeală, că nu era nicio pată în caracterul său şi că numele lui era curat în cărţile cerului. Apoi, Domnul Hristos a înviat trupul lui Moise, despre care Satana pretinsese că este al lui. La schimbarea la faţă a Domnului Hristos, Moise şi Ilie, care fuseseră luaţi la cer, au fost trimişi să stea de vorbă cu El cu privire la suferinţele Sale şi au fost purtătorii slavei lui Dumnezeu pentru Fiul Său iubit. Moise a fost onorat foarte mult de Dumnezeu. El avusese privilegiul de a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă, aşa cum vorbeşte cineva cu prietenul lui. Dumnezeu îi descoperise slava Sa nemaipomenită, aşa cum nu făcuse pentru nimeni altcineva.

MOARTEA LUI MOISE
135

CAPITOLUL 23

INTRAREA ÎN ŢARA FĂGĂDUITĂ

136

După moartea lui Moise, Iosua urma să fie conducătorul lui Israel pentru a duce poporul în Ţara Făgăduită. El fusese prim-ministrul lui Moise în cea mai mare parte a timpului cât israeliţii rătăciseră în pustie. El văzuse lucrările minunate pe care Dumnezeu le făcuse prin Moise şi înţelesese bine înclinaţiile poporului. El a fost unul dintre cei doisprezece bărbaţi trimişi ca iscoade pentru a cerceta Ţara Făgăduită, unul dintre cei doi care au prezentat un raport credincios cu privire la bogăţiile ţării şi care au încurajat poporul să meargă şi să ia ţara în stăpânire prin puterea lui Dumnezeu. El era competent pentru poziţia aceasta importantă. Domnul i-a făgăduit lui Iosua că va fi cu el aşa cum fusese cu Moise şi că, dacă va fi credincios în respectarea poruncilor Sale, îl va ajuta să cucerească ţara Canaanului cu uşurinţă. Iosua era îngrijorat cu privire la modalitatea în care îşi va îndeplini sarcina de a conduce poporul în ţara Canaanului, dar încurajarea aceasta i-a îndepărtat temerile. Iosua le-a poruncit copiilor lui Israel să se pregătească pentru o călătorie de trei zile şi le-a spus că toţi bărbaţii care purtau armele vor merge la luptă. „Ei au răspuns lui Iosua şi au zis: ’Vom face tot ce ne-ai poruncit şi ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, [175, 176] cum am ascultat pe Moise. Numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine, cum a fost cu Moise! Orice om care se va răzvrăti împotriva poruncii tale şi care nu va asculta de tot ce-i vei porunci să fie pedepsit cu moartea! Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te!’” Traversarea Iordanului urma să fie făcută printr-o minune. „Iosua a zis poporului: ’Sfinţiţi-vă, căci mâine Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru.’ Şi Iosua a zis preoţilor: ’Luaţi chivotul legământului şi treceţi înaintea poporului.’ Ei au luat chivotul legământului şi au pornit înaintea poporului. Domnul a zis lui Iosua: ’Astăzi voi începe să te înalţ înaintea întregului Israel, ca să ştie că voi fi cu tine cum am fost cu Moise.’”

Preoţii trebuiau să meargă înaintea poporului şi să poarte chivotul în care se afla Legea lui Dumnezeu. Când au păşit în apele Iordanului, acestea s-au despărţit, iar preoţii au trecut purtând chivotul, care era un simbol al prezenţei Divine, iar oştirea evreilor i-a urmat. Când preoţii au fost la jumătatea drumului prin mijlocul Iordanului, li s-a poruncit să stea acolo până va trece întreaga oştire a lui Israel. Aici, noua generaţie a israeliţilor a fost convinsă că apele Iordanului erau supuse aceleiaşi puteri pe care părinţii lor o văzuseră manifestându-se la Marea Roşie, cu patruzeci de ani în urmă. Mulţi dintre ei trecuseră prin Marea Roşie când erau copii. Acum, treceau prin Iordan, ca nişte războinici pregătiţi de luptă. După ce toată oştirea lui Israel a traversat Iordanul, [177] Iosua le-a poruncit preoţilor să iasă din râu. Îndată ce preoţii care purtau chivotul au ieşit din râu şi au ajuns pe mal, Iordanul a început să curgă la fel ca înainte, umplând vadul. Această minune uimitoare care a fost săvârşită le-a mărit mult israeliţilor credinţa. Pentru ca minunea aceasta să nu fie uitată niciodată, Domnul i-a poruncit lui Iosua să pună nişte oameni de seamă, câte unul din fiecare seminţie, să ia pietre din vadul râului, din locul unde au stat preoţii în timp ce trecea oştirea evreilor, şi să le poarte pe umeri pentru a ridica un monument la Ghilgal, ca să păstreze în amintire faptul că Israel a traversat Iordanul păşind pe teren uscat. După ce preoţii au ieşit din Iordan, Dumnezeu Şi-a îndepărtat mâna puternică, iar apele au năvălit ca o cascadă, urmându-şi cursul. Când toţi împăraţii amoriţilor şi împăraţii canaaniţilor au auzit că Domnul oprise apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, li s-a înmuiat inima de frică. Israeliţii uciseseră doi dintre împăraţii Moabului, iar trecerea lor miraculoasă prin apele umflate şi năvalnice ale Iordanului i-a umplut de o groază cumplită. Apoi, Iosua a circumcis toţi bărbaţii care se născuseră în pustie. După ceremonia aceasta, au ţinut Sărbătoarea Paştelui în câmpia Ierihonului. „Domnul a zis lui Iosua: ’Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.’” Popoarele păgâne Îi reproşaseră Domnului, precum şi poporului Său faptul că evreii nu luaseră în stăpânire ţara Canaanului, pe care aceştia speraseră să o moştenească la scurt timp după ce părăsiseră Egiptul. Vrăjmaşii lor triumfaseră pentru că ei rătăciseră atât de multă vreme în pustie şi s-au înălţat cu mândrie împotriva lui Dumnezeu, declarând că El nu a fost în stare să-i conducă în [178] ţara

INTRAREA ÎN ŢARA FĂGĂDUITĂ
137

ISTORIA MÂNTUIRII

Canaanului. Evreii au trecut acum prin Iordan pe teren uscat, iar vrăjmaşii lor de-acum nu mai puteau să le reproşeze nimic. Mana continuase să apară până la data aceea, dar acum, când erau pe punctul de a lua în stăpânire Canaanul şi de a mânca roadele ţării, israeliţii nu mai aveau nevoie de ea, iar mana a încetat să apară.

CĂPETENIA OŞTIRII DOMNULUI
Iosua s-a retras într-un loc liniştit pentru a medita şi a se ruga, cerând ca prezenţa deosebită a lui Dumnezeu să-l însoţească. Atunci a văzut un bărbat de statură înaltă, îmbrăcat în veşminte de război şi având o sabie în mână. Iosua nu l-a recunoscut ca fiind un soldat din armata lui Israel, şi totuşi nu părea să fie un vrăjmaş. În zelul său, s-a dus spre el şi i-a zis: „’Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?’ El a răspuns: ’Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.’ Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat şi I-a zis: ’Ce spune Domnul meu robului Său?’ Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: ’Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.’ Şi Iosua a făcut aşa.” Acesta nu era un înger obişnuit. Era Domnul Isus Hristos, care îi condusese pe evrei prin pustie, ascuns în stâlpul de foc noaptea şi în stâlpul de nor ziua. Locul a fost sfinţit de prezenţa Sa şi, prin urmare, lui Iosua i s-a poruncit să-şi scoată încălţămintea. Apoi, Domnul l-a îndrumat pe Iosua cu privire la modalitatea prin care avea să cucerească Ierihonul. Tuturor războinicilor urma să li se poruncească să înconjoare cetatea o dată pe zi timp de şase zile, iar în ziua a şaptea, de şapte ori. [179]

138

CUCERIREA IERIHONULUI
„Iosua, fiul lui Nun, a chemat pe preoţi şi le-a zis: ’Luaţi chivotul legământului şi şapte preoţi să poarte cele şapte trâmbiţe de corn de berbec înaintea chivotului Domnului.’ Şi a zis poporului: ’Porniţi, înconjuraţi cetatea şi bărbaţii înarmaţi să treacă înaintea chivotului Domnului.’ După ce a vorbit Iosua poporului, cei şapte preoţi care

purtau înaintea Domnului cele şapte trâmbiţe de corn de berbec au pornit şi au sunat din trâmbiţe. Chivotul legământului Domnului mergea în urma lor. Bărbaţii înarmaţi mergeau înaintea preoţilor, care sunau din trâmbiţe, şi coada oştirii mergea după chivot; în timpul mersului, preoţii sunau din trâmbiţe. Iosua dăduse porunca aceasta poporului: ’Voi să nu strigaţi, să nu vi se audă glasul şi să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: «Strigaţi!» Atunci să strigaţi.’ Chivotul Domnului a înconjurat cetatea şi i-a dat ocol o dată; apoi au intrat în tabără şi au rămas în tabără peste noapte.” Oştirea evreilor a mărşăluit în ordine deplină. În faţă mergea un grup ales de bărbaţi înarmaţi, purtând echipament de război, dar nu pentru a-şi arăta îndemânarea în mânuirea armelor, ci numai pentru a crede şi a asculta îndrumările care le erau date. Apoi urmau şapte preoţi cu trâmbiţe. După ei venea chivotul lui Dumnezeu, poleit cu aur, cu un nimb de slavă care plutea deasupra lui. Chivotul era purtat de preoţii îmbrăcaţi în haine deosebite şi somptuoase, care arătau poziţia lor sfântă. Armata cea mare a lui Israel urma în ordine deplină, fiecare seminţie avându-şi steagul ei. În felul acesta, au înconjurat cetatea, purtând chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea niciun sunet, ci doar zgomotul paşilor acelei armate puternice şi [180] sunetul solemn al trâmbiţelor, al căror ecou răsuna în văi şi pretutindeni în cetatea Ierihon. Străjerii acelei cetăţi sortite pieirii observau uimiţi şi alarmaţi toate mişcările, raportându-le celor care conduceau cetatea. Ei nu puteau să spună ce însemna parada aceasta. Unii îşi băteau joc de ideea că Ierihonul va fi cucerit astfel, în timp ce alţii erau uluiţi privind splendoarea chivotului şi înfăţişarea solemnă şi nobilă a preoţilor şi a oştirii lui Israel, avându-l pe Iosua în frunte. Ei şi-au adus aminte de Marea Roşie care se despărţise înaintea evreilor cu patruzeci de ani în urmă şi de trecătoarea care fusese pregătită pentru ei prin mijlocul râului Iordan. Aceşti oameni erau prea îngroziţi pentru a glumi. Ei păzeau cu stricteţe porţile încuiate ale cetăţii, iar nişte războinici puternici apărau fiecare poartă. Timp de şase zile, armatele lui Israel au făcut înconjurul cetăţii. În ziua a şaptea, au înconjurat cetatea de şapte ori. Ca de obicei, oamenilor li s-a poruncit să păstreze tăcerea. Numai sunetul trâmbiţelor trebuia să fie auzit. Oamenii trebuiau să fie atenţi, iar când trâmbiţele

INTRAREA ÎN ŢARA FĂGĂDUITĂ
139

ISTORIA MÂNTUIRII

aveau să sune mai prelung decât de obicei, toţi trebuiau să strige cu putere, pentru că Dumnezeu le dăduse cetatea. „În ziua a şaptea s-au sculat în zorii zilei şi au înconjurat în acelaşi fel cetatea de şapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat cetatea de şapte ori. A şaptea oară, pe când preoţii sunau din trâmbiţe, Iosua a zis poporului: ’Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!’ Poporul a scos strigăte, şi preoţii au sunat din trâmbiţe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiţei, a strigat tare, şi zidul s-a prăbuşit; [181] poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate.” Dumnezeu a intenţionat să le arate israeliţilor că nu lor avea să li se atribuie cucerirea Canaanului. Căpetenia oştirii Domnului biruise Ierihonul. El şi îngerii Săi erau angajaţi în război. Domnul Hristos le-a poruncit armatelor cerului să dărâme zidurile Ierihonului şi să pregătească o cale de intrare pentru Iosua şi pentru armatele lui Israel. Prin această minune uimitoare, Dumnezeu nu numai că a întărit încrederea poporului în puterea Sa de a-i birui pe vrăjmaşii lor, ci a şi mustrat necredinţa lor din trecut. Ierihon sfidase atât armatele lui Israel, cât şi pe Dumnezeul cerurilor. Când au văzut oştirea lui Israel mărşăluind în jurul cetăţii câte o dată în fiecare zi, locuitorii au fost alarmaţi, dar au privit la mijloacele lor de apărare puternice, la zidurile lor înalte şi solide şi s-au simţit siguri de faptul că vor putea să reziste oricărui atac. Totuşi, când zidurile lor solide s-au clătinat şi au căzut cu o izbitură uluitoare, asemenea zgomotului celui mai puternic tunet, ei au fost paralizaţi de groază şi nu au putut să opună nicio rezistenţă.

IOSUA, UN CONDUCĂTOR ÎNŢELEPT ŞI CONSACRAT
Caracterul sfânt al lui Iosua nu avea nicio pată. El era un conducător înţelept. Viaţa lui era dedicată în întregime lui Dumnezeu. Înainte de a muri, el a adunat oştirea lui Israel şi, urmând exemplul lui Moise, le-a recapitulat călătoriile prin pustie şi lucrările pline de milă pe care le-a făcut Dumnezeu pentru ei. Apoi, li s-a adresat cu elocvenţă. Le-a relatat cum luptase împăratul Moabului împotriva lor şi cum îl chemase pe Balaam să-i blesteme, dar Dumnezeu „nu a vrut să-l asculte pe Balaam şi a continuat să-i binecuvânteze”. Apoi le-a zis: „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi

140

cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor [182] cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” „Poporul a răspuns şi a zis: ’Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei. Căci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei, pe noi şi pe părinţii noştri; El a făcut înaintea ochilor noştri acele minuni mari şi ne-a păzit în tot timpul drumului pe care l-am urmat şi în mijlocul tuturor popoarelor pe la care am trecut.” Poporul şi-a înnoit legământul cu Iosua. Ei i-au spus: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru, şi vom asculta glasul Lui.” Iosua a scris cuvintele legământului lor în cartea care conţinea legile şi rânduielile date lui Moise. Iosua a fost iubit şi respectat de toţi israeliţii, iar ei au jelit mult moartea lui.

INTRAREA ÎN ŢARA FĂGĂDUITĂ
141

CAPITOLUL 24

CHIVOTUL LUI DUMNEZEU ŞI BOGĂŢIILE LUI ISRAEL

142

Chivotul lui Dumnezeu era un cufăr sfânt, făcut pentru a conţine cele Zece Porunci. Legea aceasta Îl reprezenta pe Dumnezeu Însuşi. Chivotul era considerat a fi slava şi puterea lui Israel. Dovada prezenţei divine stătea deasupra lui zi şi noapte. Preoţii care slujeau înaintea lui erau consacraţi cu sfinţenie pentru slujba aceasta. Ei purtau un pieptar încrustat cu pietre preţioase diferite, aceleaşi pietre care alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetăţii lui Dumnezeu. Pe pietrele preţioase montate în aur erau gravate numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Pieptarul era o lucrătură bogată şi frumoasă, care acoperea pieptul preotului, fiind prins de umeri. La dreapta şi la stânga pieptarului era montată câte o piatră preţioasă mai mare şi foarte strălucitoare. Când judecătorii erau confruntaţi cu probleme dificile, cu privire la care nu puteau să ia o hotărâre, aceste probleme le erau prezentate preoţilor, iar ei Îl întrebau pe Dumnezeu, care le răspundea. Dacă răspunsul Său era favorabil şi dacă El voia să le asigure succesul, un nimb de lumină şi slavă se aşeza peste piatra preţioasă din dreapta. Dacă El nu era de acord, un nor se aşeza peste piatra preţioasă din stânga. Când Îl întrebau pe Dumnezeu dacă trebuie să meargă la război, iar piatra preţioasă din dreapta era înconjurată de lumină, răspunsul era: „Mergeţi şi biruiţi.” [183, 184] Când piatra preţioasă din stânga era umbrită de un nor, răspunsul era: „Să nu mergeţi, nu veţi birui.” O dată pe an, când intra în Sfânta Sfintelor şi slujea înaintea chivotului şi în prezenţa uimitoare a lui Dumnezeu, marele preot punea întrebări, iar Dumnezeu îi răspundea adesea printr-o voce auzibilă. Când nu-i răspundea printr-o voce, Dumnezeu făcea să strălucească raze sfinte de slavă şi lumină peste heruvimul din dreapta chivotului, în semn de aprobare sau favoare. Dacă refuza cererile poporului, un nor se aşeza peste heruvimul din stânga.

Chivotul lui Dumnezeu era însoţit de patru îngeri în toate călătoriile pentru a-l ocroti de orice pericol şi pentru a îndeplini orice misiune li se cerea în legătură cu chivotul. Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, urmat de îngeri, a mers în faţa chivotului când acesta a ajuns la Iordan, iar apele au fost despărţite înaintea prezenţei Sale. Domnul Hristos şi îngerii au stat lângă chivot şi lângă preoţi în mijlocul râului, până când întregul Israel a traversat Iordanul. Domnul Hristos şi îngerii au însoţit înconjurarea Ierihonului şi, în cele din urmă, au dărâmat zidurile masive ale cetăţii şi au dat Ierihonul în mâinile lui Israel.

REZULTATUL NEGLIJENŢEI LUI ELI
Eli era mare preot şi i-a înălţat pe fiii lui în poziţia de preoţi. Numai lui Eli i s-a îngăduit să intre în Sfânta Sfintelor, o dată pe an. Fiii lui slujeau la intrarea în tabernacul şi oficiau jertfirea animalelor şi aducerea lor pe altar. Ei au abuzat continuu de slujba aceasta sfântă. Fiii lui Eli erau egoişti, zgârciţi, lacomi şi destrăbălaţi. Dumnezeu l-a mustrat pe Eli pentru neglijenţa lui nelegiuită în disciplinarea familiei. Eli i-a mustrat pe fiii lui, dar nu le-a pus restricţii. După ce au fost puşi în slujba sfântă a preoţiei, Eli a auzit despre [185] comportamentul pe care îl aveau ei, reţinând abuziv din jertfele copiilor lui Israel, despre încălcările îndrăzneţe ale Legii lui Dumnezeu pe care le săvârşeau ei şi despre purtarea lor violentă, care a determinat Israelul să păcătuiască. Domnul i-a descoperit lui Samuel pedepsele pe care le va aduce asupra lui Eli din cauza neglijenţei lui. „Atunci, Domnul a zis lui Samuel: ’Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe şi voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă şi prin care fiii lui... s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispăşită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.’” Nelegiuirile fiilor lui Eli erau atât de îndrăzneţe, de jignitoare faţă de un Dumnezeu sfânt, încât nicio jertfă nu putea să ispăşească

CHIVOTUL LUI DUMNEZEU ŞI BOGĂŢIILE LUI ISRAEL
143

ISTORIA MÂNTUIRII

o asemenea fărădelege săvârşită în mod intenţionat. Preoţii aceştia păcătoşi au profanat jertfele care Îl reprezentau pe Fiul lui Dumnezeu. Prin comportamentul lor blasfemator, ei îşi băteau joc de sângele ispăşirii, care conferea eficacitate tuturor jertfelor. Samuel i-a spus lui Eli cuvintele Domnului, iar „Eli a zis: ’Domnul este Acesta, să facă ce va crede!’” Eli ştia că Dumnezeu fusese dezonorat şi simţea că păcătuise. El a fost de acord ca Dumnezeu să pedepsească neglijenţa lui păcătoasă. Eli i-a făcut cunoscut întregului Israel cuvântul pe care Domnul i l-a adresat lui. Prin faptul acesta, el s-a gândit să corecteze, într-o anumită măsură, neglijenţa lui păcătoasă din trecut. Blestemul rostit asupra lui Eli nu a fost amânat multă vreme. Israeliţii au intrat în război cu filistenii şi au fost învinşi, iar patru mii dintre ei au fost ucişi. [186] Evreilor le-a fost frică. Ei ştiau că, dacă vor auzi despre înfrângerea lor, celelalte popoare vor fi încurajate să intre în război cu ei. Bătrânii lui Israel au crezut că înfrângerea lor a fost cauzată de faptul că nu au dus cu ei chivotul lui Dumnezeu şi au cerut să fie adus chivotul legământului de la Şilo. Ei s-au gândit la traversarea Iordanului şi la cucerirea uşoară a Ierihonului, care au avut loc în timp ce purtau chivotul, şi au hotărât că tot ce era necesar pentru a triumfa împotriva vrăjmaşilor lor era aducerea chivotului. Ei nu şi-au dat seama că puterea lor a constat în ascultarea de Legea aflată în chivot, care era o reprezentare a lui Dumnezeu Însuşi. Preoţii imorali Hofni şi Fineas au însoţit chivotul sfânt, călcând Legea lui Dumnezeu. Păcătoşii aceştia au condus chivotul în tabăra lui Israel. Încrederea soldaţilor a fost restabilită, iar ei au fost convinşi că vor avea succes.

CHIVOTUL ESTE LUAT
144

„Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de filisteni şi au zis: ’Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra evreilor?’ Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără. Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără. ’Vai de noi!’ au zis ei, ’căci n-a fost aşa ceva până acum.’ ’Vai de noi! Cine ne va

ÎN ŢARA FILISTENILOR
Dumnezeu a îngăduit ca vrăjmaşii să ia chivotul Său pentru a le arăta israeliţilor cât de zadarnic era să se încreadă în chivot, simbolul prezenţei Sale, în timp ce ei profanau [188] poruncile conţinute în chivot. Dumnezeu voia să-i umilească îndepărtând de la ei chivotul sfânt, în care se încredeau cu îndrăzneală, considerându-l sursa puterii lor.

CHIVOTUL LUI DUMNEZEU ŞI BOGĂŢIILE LUI ISRAEL
145

izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriţi-vă şi fiţi oameni, filistenilor, ca nu cumva să fiţi robi evreilor, cum v-au fost ei robi vouă: fiţi oameni şi luptaţi!’ Filistenii [187] au început lupta, şi Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare, şi din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeştri. Chivotul lui Dumnezeu a fost luat, şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit.” Filistenii au crezut că acest chivot era dumnezeul israeliţilor. Ei nu ştiau că Dumnezeul cel viu, care a creat cerurile şi pământul şi care a dat Legea Sa pe Sinai, a trimis prosperitatea sau împrejurările potrivnice în funcţie de ascultarea sau călcarea Legii Sale, aflate în chivotul sfânt. Israel a fost măcelărit. Eli stătea pe marginea drumului, aşteptând cu inima tremurândă să primească veşti de la armată. Îi era teamă că oştirea filistenilor ar putea să ia chivotul lui Dumnezeu şi să îl profaneze. Un sol al armatei a alergat la Şilo şi l-a înştiinţat pe Eli că fiii lui fuseseră ucişi. El a fost în stare să audă lucrul acesta cu un anume calm, pentru că a avut motive să se aştepte la aceasta. Totuşi, când solul a adăugat: „Şi chivotul lui Dumnezeu a fost luat”, Eli s-a clătinat cuprins de groază pe scaunul lui, a căzut pe spate şi a murit. El a avut parte de mânia lui Dumnezeu care venise asupra fiilor lui. El a fost vinovat într-o mare măsură pentru nelegiuirile lor, deoarece neglijase să le pună restricţii. Capturarea chivotului lui Dumnezeu de către filisteni a fost considerată nenorocirea cea mai mare care putea să cadă peste Israel. Soţia lui Fineas, care năştea şi era pe punctul de a muri, i-a dat copilului ei numele Icabod, spunând: „S-a dus slava din Israel!”

ISTORIA MÂNTUIRII

146

Filistenii au triumfat văzând că Îl au pe renumitul Dumnezeu al israeliţilor, care săvârşise minuni atât de mari pentru ei şi îi făcuse să fie un motiv de groază pentru vrăjmaşii lor. Ei au dus chivotul lui Dumnezeu la Aşod şi l-au pus într-un templu plin de splendoare, construit în cinstea celui mai popular zeu al lor, Dagon. Chivotul a fost pus lângă zeul lor. A doua zi dimineaţa, preoţii acelor zei au intrat în templu şi au fost îngroziţi când au descoperit că Dagon căzuse cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Ei l-au ridicat pe Dagon şi l-au aşezat în poziţia în care s-a aflat înainte. Au crezut că zeul a căzut din întâmplare. Dar în dimineaţa următoare, l-au găsit din nou căzut cu faţa la pământ, iar capul şi ambele mâini ale lui Dagon erau tăiate. Îngerii lui Dumnezeu, care însoţiseră fără încetare chivotul, au făcut să cadă la pământ idolul acesta neînsufleţit, iar după aceea l-au mutilat pentru a arăta că Dumnezeul cel viu era mai presus de toţi zeii şi orice zeu păgân era un lucru de nimic înaintea Sa. Păgânii aveau un respect mare faţă de zeul lor, Dagon, iar când l-au găsit mutilat şi zăcând cu faţa la pământ înaintea chivotului lui Dumnezeu au fost trişti şi au considerat că faptul acesta era un semn rău pentru filisteni. Ei s-au gândit că filistenii şi toţi zeii lor vor urma totuşi să fie biruiţi şi nimiciţi de evrei şi că Dumnezeul evreilor va fi mai mare şi mai puternic decât toţi zeii. Ca urmare, au îndepărtat chivotul lui Dumnezeu din templul idolului lor şi l-au pus într-un loc unde era singur. Chivotul lui Dumnezeu a fost păstrat de filisteni timp de şapte luni. Ei îi biruiseră pe israeliţi şi luaseră chivotul lui Dumnezeu, în care presupuneau că se afla [189] puterea lor, gândindu-se că vor fi în siguranţă pentru totdeauna şi nu le va mai fi teamă de armatele lui Israel. Totuşi, în mijlocul bucuriei pe care o aveau datorită succesului lor, pretutindeni în ţară s-a auzit jale, iar cauza a fost atribuită, într-o mare măsură, chivotului lui Dumnezeu. Acesta a fost purtat din loc în loc cu groază, iar nimicirea lui Dumnezeu venea pe urma lui, până când filistenii au fost într-o mare încurcătură, pentru că nu ştiau ce să facă. Îngerii care însoţeau chivotul îl păzeau de orice rău. Filistenii nu au îndrăznit să-l deschidă, pentru că zeul lor, Dagon, avusese o soartă atât de rea încât le era teamă să-l atingă sau să stea în apropierea lui. Ei i-au chemat pe preoţi şi pe ghicitori şi i-au întrebat cum ar trebui să procedeze cu chivotul lui Dumnezeu.

Aceştia i-au sfătuit să-l trimită înapoi la poporul căruia îi aparţinea şi să trimită împreună cu el un dar valoros, care, dacă Dumnezeu va binevoi să-l accepte, va face să fie vindecaţi. De asemenea, ei au înţeles că mâna lui Dumnezeu era îndreptată împotriva lor pentru că luaseră chivotul Său, care îi aparţinea numai lui Israel.

ÎNAPOIEREA CHIVOTULUI ÎN ISRAEL
Unii nu erau în favoarea înapoierii chivotului. Faptul de a duce înapoi chivotul era prea umilitor, iar filistenii au declarat cu insistenţă că niciunul dintre ei nu va îndrăzni să-şi rişte viaţa pentru a transporta chivotul Dumnezeului lui Israel, care adusese moartea asupra lor. Sfătuitorii lor i-au avertizat pe filisteni să nu-şi împietrească inimile, aşa cum făcuseră egiptenii şi faraonul, şi să determine să vină asupra lor nenorociri şi pedepse chiar şi mai mari. Pentru că tuturor le era frică să ia chivotul lui Dumnezeu, ei i-au sfătuit spunând: „’Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului [190] şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea; şi dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.’ Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă. Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga.” Filistenii ştiau că vacile nu puteau fi determinate să îşi părăsească viţeii care erau acasă decât dacă ar fi fost îndemnate de vreo putere nevăzută. Vacile au mers direct spre Bet-Şemeş, mugind după viţeii lor, şi totuşi îndepărtându-se de ei fără să se abată. Domnitorii filistenilor au mers după carul care purta chivotul până la hotarul BetŞemeşului. Ei nu au îndrăznit să lase chivotul sfânt întru totul în seama vacilor. Ei s-au temut că, dacă se va întâmpla vreun rău chivotului, asupra lor vor veni nenorociri mai mari. Ei nu ştiau că îngerii lui Dumnezeu însoţeau chivotul şi călăuzeau vacile spre locul unde trebuiau să ajungă.

CHIVOTUL LUI DUMNEZEU ŞI BOGĂŢIILE LUI ISRAEL
147

ISTORIA MÂNTUIRII

PEDEPSIREA ÎNCUMETĂRII
Oamenii din Bet-Şemeş lucrau la câmp, iar când au văzut chivotul Domnului în carul tras de vaci, s-au bucurat mult. Ei ştiau că aceasta era lucrarea lui Dumnezeu. Vacile au tras carul în care era chivotul aproape de o piatră mare şi s-au oprit. Leviţii au dat jos din car chivotul Domnului şi darul de la filisteni şi au adus ca jertfă de arderede-tot lui Dumnezeu vacile, carul care purtase [191] chivotul sfânt şi darul de la filisteni. Domnitorii filistenilor s-au întors la Ecron, iar pedeapsa asupra lor a încetat. Oamenii din Bet-Şemeş s-au gândit la puterea pe care o avusese chivotul de a determina săvârşirea unor minuni atât de mari şi au fost curioşi să ştie ce se afla în interiorul lui. Ei au considerat că acel chivot avea o mare putere în sine însuşi, şi nu I-au atribuit lui Dumnezeu puterea aceasta. Numai oamenii consacraţi slujbei sfinte puteau să privească în interiorul chivotului fără a fi nimiciţi, pentru că faptul acesta era ca şi când L-ar fi privit pe Dumnezeu Însuşi. Când oamenii şi-au satisfăcut curiozitatea şi au deschis chivotul pentru a vedea interiorul lui sfânt, lucru pe care păgânii idolatri nu au îndrăznit să îl facă, îngerii care însoţeau chivotul au ucis peste cincizeci de mii de oameni. Ca urmare, oamenilor din Bet-Şemeş le-a fost frică de chivot şi au spus: „’Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt? Şi la cine trebuie să se suie chivotul, dacă se depărtează de la noi?’ Au trimis soli la locuitorii din Chiriat-Iearim, ca să le spună: ’Filistenii au adus înapoi chivotul Domnului; pogorâţi-vă şi suiţi-l la voi.’” Oamenii din Chiriat-Iearim au dus chivotul Domnului în casa lui Abinadab şi l-au consacrat pe fiul lui pentru slujba de a-l păzi. Evreii fuseseră asupriţi de filisteni timp de douăzeci de ani şi au fost umiliţi şi făcuţi să se pocăiască de păcatele lor. Samuel a mijlocit pentru ei, iar Dumnezeu a avut din nou milă de evrei. Filistenii au pornit un război cu ei, dar Domnul a lucrat din nou într-un mod minunat pentru poporul Israel şi israeliţii i-au biruit pe vrăjmaşii lor. Chivotul a rămas în casa lui Abinadab, până când David a fost instaurat ca împărat. El a adunat toţi oamenii aleşi ai lui Israel, treizeci de mii, şi a mers să ia chivotul lui Dumnezeu. Ei au pus chivotul într-un car nou şi l-au scos din casa lui Abinadab. [192] Uza şi Ahio,

148

fiii lui Abinadab, au condus carul. David şi toată casa lui Israel au cântat la diferite instrumente muzicale spre slava Domnului. „Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu.” Uza era furios pe boi, pentru că se împiedicaseră. El a manifestat o neîncredere vizibilă în Dumnezeu, ca şi când Acela care adusese chivotul din ţara filistenilor nu putea să aibă grijă de el. Îngerii care au însoţit chivotul l-au lovit pe Uza pentru nerăbdarea plină de încumetare de care a dat dovadă punând mâna pe chivot. „David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: ’Cum să intre chivotul Domnului la mine?’ N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat.” David ştia că el era un om păcătos şi i-a fost teamă că, asemenea lui Uza, ar putea să se încumete în vreun fel şi să aducă mânia lui Dumnezeu asupra lui. „Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat, şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui.” Dumnezeu voia să-i înveţe pe cei din poporul Său că, deşi chivotul era un motiv de groază şi moarte pentru cei care călcaseră poruncile Sale, aflate în el, totuşi era o binecuvântare şi o putere pentru aceia care erau ascultători de poruncile Sale. Când a auzit că toţi cei din casa lui Obed-Edom au fost binecuvântaţi într-o mare măsură şi că toţi prosperaseră datorită chivotului lui Dumnezeu, David a fost nerăbdător să-l aducă în cetatea lui. Totuşi, înainte de a îndrăzni să mute chivotul sfânt, David s-a sfinţit înaintea lui Dumnezeu şi a poruncit ca toţi oamenii aflaţi în poziţiile cele mai înalte [193] din împărăţie să se abţină de la orice treburi lumeşti şi de la tot ce ar fi putut să le abată atenţia de la devoţiunea sfântă. Ca urmare, ei s-au sfinţit în scopul de a duce chivotul sfânt în cetatea lui Dumnezeu. „Atunci, David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei… După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot; şi David a adus înaintea Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire.”

CHIVOTUL LUI DUMNEZEU ŞI BOGĂŢIILE LUI ISRAEL
149

ISTORIA MÂNTUIRII

ÎN TEMPLUL LUI SOLOMON
După ce a terminat construirea templului, Solomon i-a adunat pe bătrânii lui Israel şi pe oamenii cei mai influenţi din popor, cu scopul de a aduce chivotul legământului Domnului din cetatea lui David. Oamenii aceştia s-au consacrat lui Dumnezeu şi, cu o solemnitate şi un respect deosebit, i-au însoţit pe preoţii care au purtat chivotul. „Au adus chivotul Domnului, cortul întâlnirii şi toate uneltele sfinte care erau în cort: preoţii şi leviţii le-au adus. Împăratul Solomon şi toată adunarea lui Israel chemată la el au stat înaintea chivotului. Au jertfit oi şi boi, care n-au putut fi nici număraţi, nici socotiţi, din pricina mulţimii lor.” Solomon a urmat exemplul tatălui său, David. La fiecare şase paşi, el a adus jertfe. Cu cântece, muzică şi o mare ceremonie, „preoţii au dus chivotul legământului Domnului la locul lui, în Locul Preasfânt al casei, în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor. Căci heruvimii aveau aripile întinse peste locul [194] chivotului şi acopereau chivotul şi drugii lui pe deasupra”. Fusese construit un sanctuar plin de splendoare, în conformitate cu modelul care i-a fost arătat lui Moise pe munte şi pe care Domnul i l-a prezentat după aceea lui David. Sanctuarul pământesc a fost făcut asemenea celui ceresc. În afară de heruvimii de pe capacul chivotului, Solomon a făcut încă doi îngeri de mărime mai mare, care stăteau de o parte şi de alta a chivotului, reprezentându-i pe îngerii din cer, care păzesc fără încetare Legea lui Dumnezeu. Frumuseţea şi splendoarea acestui templu sunt imposibil de descris. Acolo, ca şi în tabernacul, chivotul sfânt a fost purtat într-o ordine solemnă şi plină de respect şi a fost pus sub aripile celor doi îngeri grandioşi care stăteau în picioare în Sfânta Sfintelor. Corul sfânt a cântat spre slava lui Dumnezeu, acompaniat de tot felul de instrumente muzicale. În timp ce vocile răsunau pretutindeni în templu, în armonie cu instrumentele muzicale, şi în timp ce sunetul lor era purtat în văzduh pretutindeni în Ierusalim, norul lui Dumnezeu a coborât asupra templului şi l-a umplut, aşa cum umpluse în trecut tabernaculul. „În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului.”

150

Împăratul Solomon a stat pe o platformă de aramă înaintea altarului şi a binecuvântat poporul. Apoi, a îngenuncheat şi, cu mâinile întinse în sus, a rostit rugăciunea cea mai solemnă şi mai stăruitoare către Dumnezeu, în timp ce adunarea era cu faţa aplecată la pământ. După ce Solomon şi-a încheiat rugăciunea, un foc miraculos a coborât din cer şi a mistuit jertfa. Din cauza păcatelor lui Israel, nenorocirea despre care Dumnezeu spusese că va veni asupra templului dacă poporul Său [195] avea să se îndepărteze de El, s-a împlinit la câteva sute de ani după construirea lui. Dumnezeu i-a făgăduit lui Solomon că, dacă va rămâne credincios şi dacă poporul lui va asculta toate poruncile Sale, templul cel plin de slavă va rămâne veşnic, cu toată splendoarea lui, ca o dovadă a prosperităţii şi a binecuvântărilor măreţe care îi erau dăruite lui Israel datorită ascultării.

ROBIA LUI ISRAEL
CHIVOTUL LUI DUMNEZEU ŞI BOGĂŢIILE LUI ISRAEL
151

Din cauza călcării poruncilor lui Dumnezeu şi a faptelor lor nelegiuite, Dumnezeu a îngăduit ca israeliţii să ajungă în robie pentru a-i umili şi a-i pedepsi. Înainte ca templul să fie nimicit, Dumnezeu le-a descoperit câtorva slujitori credincioşi ai Săi soarta templului, care era mândria lui Israel şi pe care israeliţii îl priveau cu un spirit de idolatrie, păcătuind împotriva lui Dumnezeu. El le-a descoperit, de asemenea, şi faptul că poporul Israel va fi dus în robie. Chiar înainte de nimicirea templului, oamenii aceştia neprihăniţi au luat chivotul sfânt care conţinea tablele de piatră şi, cu tristeţe şi jale, l-au pus într-un loc tainic, într-o peşteră, pentru a fi ascuns de poporul Israel, din cauza nelegiuirilor lui. Chivotul avea să nu le mai fie redat niciodată şi încă este ascuns. De când a fost ascuns, chivotul sfânt nu a mai fost găsit şi atins niciodată.

CAPITOLUL 25

PRIMA VENIRE A LUI HRISTOS

Am fost purtată în timp până în vremea când Domnul Isus urma să ia asupra Sa natura omului, să Se umilească şi să îndure ispitele lui Satana. Naşterea Sa a fost lipsită de grandoare lumească. El S-a născut într-un staul, iar leagănul Lui a fost o iesle, totuşi naşterea Sa a fost onorată mai presus de naşterea oricăruia dintre fiii oamenilor. Îngerii i-au înştiinţat pe păstori cu privire la venirea lui Isus, iar slava şi lumina lui Dumnezeu au însoţit mărturia lor. Oştirile cereşti au cântat cu harpele şi L-au slăvit pe Dumnezeu. Îngerii au vestit triumfători venirea Fiului lui Dumnezeu într-o lume căzută pentru a îndeplini lucrarea de răscumpărare şi pentru a-i aduce omului, prin moartea Sa, pacea, fericirea şi viaţa veşnică. Dumnezeu a onorat venirea Fiului Său, iar îngerii I S-au închinat.

BOTEZUL LUI IOAN
Îngerii lui Dumnezeu au fost prezenţi la evenimentul botezului Domnului Isus, iar Duhul Sfânt a coborât sub forma unui porumbel şi a făcut să strălucească lumina peste El, iar în timp ce oamenii priveau cu ochii aţintiţi asupra Lui, cuprinşi de uimire, vocea Tatălui s-a auzit din cer spunând: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Ioan nu a fost sigur că Cel care venise la Iordan ca să fie botezat de el era Mântuitorul. Totuşi Dumnezeu îi făgăduise că îi va da un semn prin care Îl va recunoaşte [196, 197] pe Mielul lui Dumnezeu. Semnul i-a fost dat când porumbelul ceresc a venit asupra lui Isus şi slava lui Dumnezeu a strălucit de jur împrejurul Său. Ioan şi-a întins mâna, arătând spre Domnul Isus, şi a strigat cu voce tare: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,29).

152

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI IOAN
Ioan i-a înştiinţat pe ucenicii lui că Domnul Isus era Mesia cel făgăduit, Mântuitorul lumii. Pentru că lucrarea lui se încheia, el i-a învăţat pe ucenicii lui să-L urmeze pe Domnul Isus ca pe un mare învăţător. Viaţa lui Ioan a fost plină de tristeţe şi renunţare la sine. El a vestit prima venire a lui Hristos, dar nu i s-a îngăduit să fie martor la minunile Sale şi să se bucure de puterea manifestată de El. Când Domnul Isus Şi-a început lucrarea de învăţător, Ioan a ştiut că el trebuie să moară. Vocea lui s-a auzit rareori, cu excepţia timpului când vorbea în pustie. Viaţa lui a fost singuratică. El nu a rămas în familia tatălui său pentru a se bucura de societatea ei, ci a părăsit-o pentru a-şi împlini misiunea. Mulţimile ieşeau din oraşele şi satele aglomerate şi se adunau în pustie pentru a auzi cuvintele acestui profet minunat. Ioan a înfipt securea la rădăcina pomului. El a mustrat păcatul fără să se teamă de consecinţe şi a pregătit calea Mielului lui Dumnezeu. Irod a fost impresionat când a auzit mărturiile puternice şi directe ale lui Ioan şi, cu un interes adânc, a întrebat ce trebuie să facă pentru a ajunge să fie ucenicul lui. Ioan cunoştea bine faptul că Irod era pe punctul de a se căsători cu soţia fratelui său în timp ce soţul ei era încă în viaţă şi i-a spus cu credincioşie că faptul acesta nu era permis de lege. Irod nu era dispus să facă niciun sacrificiu. El s-a căsătorit cu soţia fratelui său şi, din cauza influenţei ei, l-a prins pe Ioan şi l-a trimis în închisoare, intenţionând totuşi să-l elibereze. Pe când era în închisoare, Ioan [198] a auzit de la ucenicii lui despre lucrările minunate ale Domnului Isus. El nu a putut să asculte personal cuvintele Sale pline de har, dar ucenicii lui l-au înştiinţat cu privire la ele şi l-au mângâiat vorbindu-i despre lucrurile pe care le auziseră. După puţin timp, Ioan a fost decapitat din cauza influenţei soţiei lui Irod. Am văzut că ucenicii cei mai umili, care L-au urmat pe Domnul Isus, au fost martori ai minunilor Sale şi au auzit cuvintele mângâietoare rostite de El, au fost mai mari ca Ioan Botezătorul, adică au fost mai onoraţi şi au avut o viaţă mai binecuvântată. Ioan a venit în spiritul şi puterea lui Ilie pentru a vesti prima venire a lui Isus. Atenţia mi-a fost îndreptată spre zilele din urmă şi am văzut că Ioan îi reprezenta pe aceia care vor merge în spiritul şi puterea lui Ilie pentru a vesti ziua mâniei lui Dumnezeu şi a doua venire a lui Isus.

PRIMA VENIRE A LUI HRISTOS
153

ISTORIA MÂNTUIRII

ISPITIREA
După botezul Său în Iordan, Domnul Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustie pentru a fi ispitit de Diavolul. Duhul Sfânt Îl pregătise pentru acel eveniment deosebit al ispitelor nemiloase. El a fost ispitit de Satana timp de patruzeci de zile, iar în zilele acelea nu a mâncat nimic. În jurul Său erau numai privelişti neplăcute, în faţa cărora natura omenească era determinată să se retragă. El a stat într-un loc singuratic şi pustiu, înconjurat de animale sălbatice şi de Diavolul. Fiul lui Dumnezeu era palid şi slăbit din cauza postului şi a suferinţei. Totuşi, în timpul acela, i-a fost arătată calea pe care avea să o urmeze şi faptul că El trebuia să îndeplinească lucrarea pe care venise să o facă. Satana a profitat de suferinţele Fiului lui Dumnezeu şi s-a pregătit să-L tulbure prin diferite ispite, sperând să câştige biruinţa asupra Lui, pentru că Se umilise, făcându-Se asemenea unui om. Satana a venit cu ispita aceasta: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.” El [199] L-a ispitit pe Domnul Isus să binevoiască să-i arate o dovadă că El este Mesia, exercitându-Şi puterea divină. Domnul Isus i-a răspuns cu blândeţe: „Este scris: ’Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu’” (Luca 4,4). Satana căuta să intre într-o controversă cu Domnul Isus cu privire la faptul că El era Fiul lui Dumnezeu. El a făcut referire la starea Lui slabă şi suferindă şi a afirmat cu îngâmfare că el era mai puternic decât Isus. Totuşi cuvântul rostit din cer: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Luca 3,22) a fost suficient pentru a-L susţine pe Domnul Isus în toate suferinţele Sale. Am văzut că Domnul Hristos nu trebuia să facă nimic pentru a-l convinge pe Satana cu privire la puterea Sa şi cu privire la faptul că El era Mântuitorul lumii. Satana avea dovezi suficiente în legătură cu poziţia înaltă şi autoritatea Fiului lui Dumnezeu. Tocmai faptul că nu voise să se supună autorităţii Domnului Hristos făcuse să fie alungat din cer. Pentru a-şi manifesta puterea, Satana L-a dus pe Domnul Isus în Ierusalim şi l-a aşezat pe o streaşină a templului. Acolo, L-a ispitit să dovedească faptul că era Fiul lui Dumnezeu aruncându-Se de la înălţimea aceea ameţitoare. Satana I s-a adresat prin cuvintele Scrip-

154

turii inspirate: „Căci este scris: ’El va porunci îngerilor Lui să Te păzească, ei Te vor lua pe mâni, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.’ Isus i-a răspuns: ’S-a spus: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»’” (Luca 4,10-12). Satana a dorit să-L facă pe Domnul Isus să Se bazeze pe mila Tatălui Său şi să-Şi rişte viaţa înainte de împlinirea misiunii Sale. El sperase că Planul de Mântuire va da greş, dar planul era alcătuit într-o modalitate mult prea serioasă pentru a fi răsturnat sau prejudiciat de Satana. Domnul Hristos este un exemplu pentru toţi creştinii. Când sunt ispitiţi sau când drepturile lor sunt contestate, ei trebuie [200] să suporte cu răbdare. Să nu creadă că au dreptul de a-I cere Domnului să-Şi manifeste puterea pentru a câştiga o biruinţă împotriva vrăjmaşilor lor, cu excepţia faptului că Dumnezeu poate fi onorat şi slăvit prin lucrul acesta. Dacă S-ar fi aruncat de pe streaşina templului, Domnul Isus nu L-ar fi slăvit pe Tatăl Său, pentru că nimeni nu ar fi fost martor, în afară de Satana şi îngerii lui Dumnezeu. Faptul acesta ar fi însemnat să-L ispitească pe Dumnezeu să-Şi arate puterea faţă de vrăjmaşul Său cel mai înverşunat, binevoind să împlinească întocmai voia aceluia pe care Isus venise să-l biruiască. „Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: ’Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.’ Drept răspuns, Isus i-a zis: ’Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»’” (Luca 4,5-8). Satana I-a arătat lui Isus împărăţiile lumii în lumina cea mai atrăgătoare. Satana s-a oferit să renunţe la drepturile lui de a stăpâni pământul, dacă Domnul Isus i S-ar fi închinat. El ştia că, dacă Planul de Mântuire va fi adus la îndeplinire şi Domnul Isus va muri pentru a-l răscumpăra pe om, puterea lui va fi limitată şi, în cele din urmă, îi va fi luată, iar el va fi nimicit. Prin urmare, planul lui premeditat a fost acela de a împiedica, dacă era posibil, realizarea lucrării celei mari ce fusese începută de Fiul lui Dumnezeu. Dacă planul răscumpărării omului avea să dea greş, Satana urma să păstreze împărăţia pe care pretindea că o deţine. Iar dacă ar fi reuşit, el s-ar fi flatat cu gândul că va domni, stând împotriva Dumnezeului cerurilor. [201]

PRIMA VENIRE A LUI HRISTOS
155

ISTORIA MÂNTUIRII

MUSTRAREA ISPITITORULUI
Satana a exaltat de bucurie când Domnul Isus Şi-a lăsat deoparte puterea şi slava şi a părăsit cerul. El a crezut că Fiul lui Dumnezeu urma să Se afle sub stăpânirea lui. Ispitirea perechii sfinte din Eden a mers atât de uşor încât el a sperat că, prin puterea şi viclenia lui satanică, Îl va birui chiar şi pe Fiul lui Dumnezeu, şi astfel îşi va salva viaţa şi împărăţia. Dacă ar fi putut să-L ispitească pe Isus să Se îndepărteze de voia Tatălui Său, scopul lui ar fi fost atins. Totuşi Domnul Isus l-a înfruntat pe ispititor prin mustrarea: „Înapoia Mea, Satano!” El Se închina numai înaintea Tatălui Său. Satana a pretins că împărăţia pământului îi aparţine şi a insinuat gândul că Isus ar putea să fie scutit de toate suferinţele, că nu trebuia să moară pentru a obţine împărăţiile lumii acesteia, pentru că, dacă i s-ar fi închinat lui, ar fi putut să aibă toate bogăţiile pământului şi slava de a stăpâni asupra lor. Totuşi Domnul Isus a fost statornic şi neclintit. El ştia că urma să vină timpul când, prin jertfirea vieţii Sale, va răscumpăra împărăţia de la Satana şi că, după o vreme, cerul şi pământul I se vor supune. El a ales viaţa de suferinţă şi moartea îngrozitoare ca fiind modalitatea rânduită de Tatăl Său pentru a ajunge să fie moştenitorul de drept al împărăţiilor pământului, care urmau să fie date în mâinile Sale pentru a le stăpâni veşnic. Satana, de asemenea, va fi dat în mâinile Sale pentru a fi nimicit prin moarte, ca să nu-i mai tulbure niciodată nici pe Domnul Isus, nici pe sfinţii proslăviţi.

156

CAPITOLUL 26

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI HRISTOS

După ce şi-a încheiat ispitele, Satana s-a îndepărtat de Domnul Isus pentru un timp, iar îngerii I-au pregătit mâncare în pustie şi L-au întărit, iar binecuvântarea Tatălui Său a venit asupra Lui. Satana dăduse greş în ispitele lui cele mai înverşunate, totuşi el a aşteptat să se desfăşoare lucrarea de slujire a Domnului Isus, perioadă în care urma să-şi aplice planurile şirete împotriva Sa în diferite ocazii. El încă spera că va reuşi să-L biruie, instigându-i pe aceia care nu Îl vor primi să-L urască şi să caute să-L nimicească. Satana a avut o consfătuire specială cu îngerii lui. Ei erau dezamăgiţi şi înfuriaţi pentru că nu reuşiseră să câştige nicio biruinţă împotriva Fiului lui Dumnezeu. Ei au hotărât că trebuie să fie mai vicleni şi să-şi folosească puterea până la extrem pentru a inspira în mintea celor din poporul Său necredinţa cu privire la faptul că El era Mântuitorul lumii şi, în felul acesta, să-L descurajeze pe Domnul Isus în îndeplinirea misiunii Sale. Oricât de minuţioşi erau iudeii în ceremoniile şi jertfele lor, dacă ar fi putut fi ţinuţi într-o stare de orbire cu privire la profeţii şi să fie făcuţi să creadă că Mesia urma să vină ca un împărat pământesc puternic, ei ar fi putut fi determinaţi să-L dispreţuiască şi să-L respingă pe Domnul Isus. Mi-a fost arătat că Satana şi îngerii lui au fost foarte activi în timpul lucrării de slujire a Domnului Hristos, inspirându-le oamenilor necredinţă, ură şi dispreţ. Adesea, când Domnul Isus rostea vreun adevăr tăios, mustrându-le păcatele, oamenii se [202, 203] înfuriau. Satana şi îngerii lui îi îndemnau să-I ia viaţa Fiului lui Dumnezeu. De mai multe ori, ei au luat pietre pentru a arunca în El, dar îngerii L-au păzit şi L-au dus într-un loc sigur, departe de mulţimea furioasă. Odată, când Domnul a rostit într-un mod deschis adevărul, mulţimea a pus mâna pe El şi L-a dus pe marginea unei prăpastii, cu intenţia de a-L arunca. Între ei a izbucnit o ceartă cu privire la ce anume ar trebui să-I facă, iar îngerii L-au ascuns din nou de privi-

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI HRISTOS
157

ISTORIA MÂNTUIRII

rile mulţimii şi, trecând prin mijlocul oamenilor, Domnul a plecat de acolo. Satana încă spera că marele Plan de Mântuire va da greş. El şi-a exercitat toată puterea pentru a împietri inima oamenilor şi pentru a le stârni simţămintele cele mai înverşunate împotriva Domnului Isus. El a sperat că aceia care Îl vor primi ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi atât de puţini încât El va considera că suferinţele şi sacrificiul Său sunt prea mari pentru o grupă atât de mică. Totuşi am văzut că, dacă ar fi fost doar doi care L-ar fi primit pe Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi ar fi crezut în El pentru mântuirea sufletului lor, El urma să-Şi aducă planul la îndeplinire.

ALINAREA CELOR SUFERINZI
Domnul Isus Şi-a început lucrarea nimicind puterea lui Satana asupra celor suferinzi. El le-a redat celor bolnavi sănătatea, le-a dat celor orbi vederea, i-a vindecat pe ologi, făcându-i să sară de bucurie şi să-L slăvească pe Dumnezeu. El le-a redat sănătatea celor care fuseseră infirmi şi înrobiţi mulţi ani de puterea nemiloasă a lui Satana. El i-a mângâiat prin cuvinte pline de har pe cei întristaţi, pe cei care tremurau şi pe cei descurajaţi. Domnul Isus i-a eliberat pe cei slabi şi suferinzi din legăturile în care Satana îi ţinuse triumfător şi le-a adus sănătatea trupească şi o mare bucurie şi fericire. El i-a înviat pe morţi, iar ei L-au slăvit pe Dumnezeu [204] pentru manifestarea măreaţă a puterii Sale. Domnul a săvârşit lucrări măreţe pentru toţi aceia care au crezut în El. Viaţa lui Hristos a fost plină de cuvinte amabile şi fapte de bunătate, simpatie şi dragoste. El a fost atent mereu pentru a asculta şi pentru a alina necazurile celor care veneau la El. Foarte mulţi oameni purtau în propriul trup dovada puterii Sale divine. Totuşi, după ce fusese săvârşită o lucrare pentru ei, multora le era ruşine de un Predicator atât de umil, şi totuşi atât de puternic. Întrucât cei care se aflau în poziţii de conducere nu au crezut în Domnul Isus, oamenii nu au fost dispuşi să-L primească. El era un om al durerii şi obişnuit cu suferinţa. Ei nu puteau să suporte să urmeze exemplul vieţii Lui serioase de renunţare la sine. Ei doreau să se bucure de cinstea pe care o oferă lumea aceasta. Totuşi mulţi L-au urmat pe Fiul lui Dumnezeu şi au ascultat învăţăturile Sale, hrănindu-se

158

din belşug din cuvintele care ieşeau cu atâta har de pe buzele Sale. Cuvintele Sale erau pline de semnificaţie, dar, în acelaşi timp, atât de simple încât chiar şi cei mai puţin inteligenţi le înţelegeau.

ÎMPOTRIVIREA LIPSITĂ DE SUCCES
Satana şi îngerii lui orbeau şi întunecau înţelegerea iudeilor şi îi instigau pe conducătorii poporului să-I ia viaţa Mântuitorului. Unii erau trimişi de aceşti conducători să-L aducă la ei pe Domnul Isus, dar când se apropiau de locul în care Se afla El, erau foarte uimiţi. Ei vedeau simpatia şi mila pe care le manifesta faţă de suferinţa omenească. Ei Îl auzeau vorbind cu dragoste şi duioşie când îi încuraja pe cei slabi şi necăjiţi. De asemenea, ei L-au auzit vorbind cu autoritate când mustra puterea lui Satana şi îi poruncea să-i elibereze pe cei înrobiţi. Ei au ascultat cuvintele înţelepte care ieşeau de pe buzele Sale şi au fost captivaţi. Ca urmare, nu au putut să se atingă de El, ci s-au întors la preoţi şi la conducători fără să-L aducă pe Domnul Isus. Când au fost întrebaţi: „De ce nu L-aţi adus?” [205] ei au povestit minunile la care fuseseră martori, cuvintele sfinte şi înţelepte şi lucrurile pe care le auziseră şi au încheiat spunând: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” Preoţii cei mai de seamă i-au acuzat că fuseseră înşelaţi şi ei, iar unora dintre aprozi le-a fost ruşine că nu-L prinseseră. Preoţii au întrebat cu dispreţ dacă vreunul dintre conducători crezuse în El. Am văzut că mulţi dintre judecători şi dintre bătrâni au crezut în Domnul Isus, dar Satana i-a împiedicat să recunoască faptul acesta, pentru că se temeau mai mult de reproşurile oamenilor decât de Dumnezeu. Viclenia şi ura lui Satana nu reuşiseră să împiedice împlinirea Planului de Mântuire. Se apropia timpul împlinirii scopului pentru care Domnul Isus venise în lume. Satana şi îngerii lui s-au consultat şi au hotărât să le inspire chiar celor din poporul Domnului Hristos gândul de a cere cu nerăbdare sângele Său şi de a aduna asupra Lui toată cruzimea şi tot dispreţul. Ei au sperat că Domnul Isus nu va suporta să fie tratat astfel şi va înceta să-Şi păstreze umilinţa şi blândeţea. În timp ce Satana îşi alcătuia planurile, Domnul Isus le descoperea cu grijă ucenicilor Săi suferinţele prin care va trebui să treacă, faptul că va fi răstignit şi va învia a treia zi. Totuşi înţelegerea

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI HRISTOS
159

ISTORIA MÂNTUIRII

lor părea amorţită şi nu puteau să priceapă lucrurile pe care le spunea El.

SCHIMBAREA LA FAŢĂ
Credinţa ucenicilor a fost întărită mult de schimbarea la faţă a Domnului, când li s-a îngăduit să vadă slava lui Hristos şi să audă vocea care a mărturisit cu privire la caracterul Său divin. Dumnezeu a ales să le dea urmaşilor Domnului Hristos o dovadă puternică a faptului că El era Mesia cel făgăduit, pentru ca, în necazul şi dezamăgirea amară prin care urmau să treacă la răstignirea Lui, să nu renunţe [206] întru totul la încrederea lor. Cu ocazia schimbării la faţă, Dumnezeu i-a trimis pe Moise şi pe Ilie pentru a-I vorbi Domnului Isus despre suferinţele şi moartea pe care le va îndura. În loc de a alege nişte îngeri care să stea de vorbă cu Fiul Său, Dumnezeu i-a ales pe aceia care trecuseră ei înşişi prin experienţa încercărilor de pe pământ. Ilie umblase cu Dumnezeu. Lucrarea lui fusese dureroasă şi grea, pentru că Domnul mustrase prin el păcatele lui Israel. Deşi a fost un profet al lui Dumnezeu, totuşi Ilie a fost nevoit să fugă din loc în loc pentru a-şi scăpa viaţa. Propriul popor l-a vânat ca pe un animal sălbatic pentru a-l nimici. Totuşi Dumnezeu l-a luat pe Ilie la cer. Îngerii l-au purtat în slavă şi triumf în ceruri. Moise a fost mai mare ca orice om care trăise înaintea lui. El fusese foarte onorat de Dumnezeu pentru că i se acordase privilegiul de a vorbi cu Domnul faţă către faţă, aşa cum vorbeşte cineva cu un prieten. Lui i se îngăduise să vadă lumina strălucitoare şi slava nespusă care Îl înconjurau pe Tatăl. Prin Moise, Domnul i-a eliberat pe copiii lui Israel din robia egipteană. Moise a fost un mijlocitor pentru poporul Său, stând adesea între popor şi mânia lui Dumnezeu. Când mânia lui Dumnezeu era aprinsă împotriva israeliţilor, din cauza necredinţei, a murmurărilor şi a păcatelor lor grave, dragostea lui Moise faţă de ei a fost pusă la încercare. Dumnezeu i-a propus să nimicească poporul Israel şi să facă din urmaşii lui o naţiune puternică. Moise şi-a arătat dragostea rugându-se stăruitor pentru popor. În neliniştea lui, el L-a rugat pe Dumnezeu să Se întoarcă de la mânia Sa înverşunată şi să-l ierte pe Israel sau să şteargă numele lui din cartea Sa.

160

Moise a trecut prin moarte, dar Mihail a coborât şi i-a redat viaţa, înainte ca trupul lui să se descompună. Satana a încercat să reţină trupul lui, pretinzând că îi aparţine, dar Mihail l-a înviat pe Moise şi l-a luat la cer. Satana I s-a împotrivit cu înverşunare lui Dumnezeu, acuzându-L [207] că este nedrept pentru că a îngăduit ca prada să-i fie luată din mâini, dar Domnul Hristos nu l-a mustrat personal pe vrăjmaş, deşi slujitorul lui Dumnezeu căzuse tocmai din cauza ispitei lui Satana. El i-a spus cu umilinţă: „Domnul să te mustre” (Iuda 9), atribuindu-I astfel Tatălui dreptul de a-l mustra. Domnul Isus le spusese ucenicilor Săi că unii dintre aceia care vor sta alături de El nu vor gusta moartea, ci vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere. Făgăduinţa aceasta a fost împlinită cu ocazia schimbării la faţă. Chipul Domnului Isus a fost schimbat şi a strălucit ca soarele. Hainele lui erau albe şi strălucitoare. Moise i-a reprezentat pe aceia care vor fi înviaţi la cea de a doua venire a lui Isus. Ilie, care a fost strămutat la cer fără să cunoască moartea, i-a reprezentat pe aceia care vor fi schimbaţi în nemuritori la cea de a doua venire a lui Hristos şi vor fi luaţi la cer fără să cunoască moartea. Ucenicii au privit cu uimire şi teamă măreţia nespusă a Domnului Isus, norul de slavă i-a acoperit şi au auzit vocea lui Dumnezeu vorbind cu o maiestate grozavă şi spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit. De El să ascultaţi.”
LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI HRISTOS
161

CAPITOLUL 27

TRĂDAREA LUI HRISTOS

162

Am fost purtată în viziune, până în ocazia când Domnul Isus a mâncat cina de Paşti cu ucenicii Săi. Satana îl înşelase pe Iuda şi îl determinase să creadă că era unul dintre ucenicii credincioşi ai lui Hristos, dar inima lui fusese întotdeauna firească. El văzuse lucrările minunate ale Domnului Isus, fusese cu El pe parcursul slujirii Sale şi se lăsase convins de dovezile copleşitoare care arătau că El era Mesia. Totuşi Iuda era închis în sine şi lacom. El iubea banii. El a fost supărat şi nemulţumit cu privire la mirul scump ce fusese turnat pe capul Domnului Isus. Maria Îl iubea pe Domnul ei. El îi iertase păcatele, care erau multe, şi îl înviase pe fratele ei mult iubit, iar ea a simţit că nimic nu era prea scump pentru a-I fi dăruit lui Isus. Cu cât mirul era mai preţios, cu atât putea să-şi exprime mai bine recunoştinţa faţă de Mântuitorul ei. Ca scuză pentru lăcomia lui, Iuda a declarat că mirul ar fi putut să fie vândut, iar banii să le fie daţi săracilor. Totuşi el nu a spus acest lucru pentru că îi păsa de săraci, deoarece el era egoist şi adesea îşi însuşea spre folosul propriu banii care îi erau încredinţaţi în grijă pentru a fi daţi săracilor. Iuda nu fusese atent cu privire la lucrurile necesare pentru confortul lui Isus şi nici chiar cu privire la nevoile Sale şi, pentru a-şi scuza lăcomia, adesea făcea referire la cei săraci. Fapta aceasta generoasă a Mariei constituia mustrarea cea mai tăioasă la adresa înclinaţiei lui spre lăcomie. Astfel, a fost [208, 209] pregătită calea prin care ispita lui Satana urma să fie primită cu uşurinţă în inima lui Iuda. Preoţii şi conducătorii iudeilor Îl urau pe Domnul Isus, dar mulţimile se adunau pentru a asculta cuvintele Sale înţelepte şi pentru a fi martore la lucrările Sale minunate. În inima oamenilor era stârnit interesul cel mai adânc, iar ei Îl urmau pe Domnul Isus nerăbdători să asculte învăţăturile Sale, pentru că Îl considerau un

Învăţător minunat. Mulţi dintre conducători au crezut în El, dar nu au îndrăznit să-şi mărturisească această credinţă, ca nu cumva să fie daţi afară din sinagogă. Preoţii şi bătrânii au hotărât că trebuiau să facă ceva pentru a abate atenţia oamenilor de la Isus. Ei s-au temut că toţi oamenii vor ajunge să creadă în El. Ei nu s-au simţit în siguranţă şi se gândeau că, dacă nu Îl vor ucide pe Isus, îşi vor pierde poziţia. Însă chiar şi după ce Îl vor ucide, vor mai rămâne încă monumente vii ale puterii Sale. Domnul Isus îl înviase pe Lazăr, iar ei se temeau că, dacă Îl vor ucide pe Isus, Lazăr va mărturisi despre puterea Sa minunată. Oamenii se adunau în număr mare pentru a-l vedea pe acela care fusese înviat, iar conducătorii au hotărât să-l ucidă şi pe Lazăr şi să pună capăt agitaţiei. Apoi, urmau să-i întoarcă pe oameni la tradiţiile şi învăţăturile omeneşti, la zeciuirea izmei şi a mărarului, şi să aibă din nou influenţă asupra lor. Ei s-au înţeles să-L prindă pe Isus când era singur, pentru că, dacă ar fi încercat să-L ia din mijlocul mulţimii, când toată atenţia oamenilor era îndreptată cu interes spre El, ar fi fost ucişi cu pietre. Iuda ştia cât de nerăbdători erau să-L prindă pe Domnul Isus şi s-a oferit să-L trădeze şi să-L dea pe mâna bătrânilor şi a preoţilor de seamă pentru câţiva arginţi. Dragostea de bani l-a determinat să fie de acord să-L trădeze pe Domnul lui şi să-L dea în mâinile celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Săi. Satana lucra în mod direct prin Iuda, iar trădătorul îşi concepea planurile de trădare a Domnului lui chiar în timpul evenimentului impresionant [210] al ultimei cine. Domnul Isus le-a spus cu părere de rău ucenicilor Săi că toţi vor găsi o pricină de poticnire în El în noaptea aceea. Totuşi Petru a afirmat cu zel că, dacă toţi ceilalţi vor găsi o pricină de poticnire din cauza Lui, el nu se va poticni. Domnul Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22,32.32).

ÎN GRĂDINĂ
L-am văzut pe Domnul Isus în grădină cu ucenicii. Cu o amărăciune adâncă, El i-a îndemnat să vegheze şi să se roage, ca să nu

TRĂDAREA LUI HRISTOS
163

ISTORIA MÂNTUIRII

cadă în ispită. El ştia că urma să le fie pusă la încercare credinţa, că speranţele lor vor fi dezamăgite şi că vor avea nevoie de toată puterea pe care puteau să o obţină printr-o veghere atentă şi prin rugăciune fierbinte. Domnul Isus S-a rugat cu lacrimi şi strigăte puternice, „zicând: ’Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta’” (Luca 22,42). Fiul lui Dumnezeu Se ruga în agonie. Picături mari de sânge se adunau pe faţa Sa şi cădeau pe pământ. Îngerii zburau deasupra locului aceluia, fiind martori ai scenei, dar numai unul a primit sarcina de a merge şi de a-L întări pe Fiul lui Dumnezeu în agonia Sa. În cer nu era nicio bucurie. Îngerii şi-au dat jos coroanele şi harpele şi L-au privit pe Isus în tăcere şi cu interesul cel mai adânc. Ei au dorit să-L înconjoare pe Fiul lui Dumnezeu, dar îngerii conducători nu le-au îngăduit, ca nu cumva, văzând cum fusese trădat, să-L elibereze. Fusese făcut un plan, iar acesta trebuia să se împlinească. După ce S-a rugat, Domnul Isus a venit la ucenicii Săi, dar ei dormeau. În acea oră îngrozitoare, El nu a avut parte nici măcar de simpatia şi rugăciunile ucenicilor Săi. [211] Petru, care fusese atât de zelos cu puţin timp înainte, era cufundat într-un somn adânc. Domnul Isus i-a adus aminte de declaraţiile lui hotărâte şi i-a spus: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine!” (Matei 26,40).

IUDA ÎL TRĂDEAZĂ PE ISUS
Apoi, Iuda a apărut însoţit de un grup de bărbaţi înarmaţi. El s-a apropiat de Domnul lui, ca de obicei, pentru a-L saluta. Grupul L-a înconjurat pe Isus, iar atunci El Şi-a manifestat puterea divină şi a zis: „Pe cine căutaţi?” „Eu sunt.” Atunci, ei au căzut la pământ. Domnul Isus a pus întrebarea aceasta pentru ca ei să poată fi martori ai puterii Sale şi să aibă dovada că, dacă voia, El putea să Se elibereze din mâinile lor. Când au văzut că mulţimea cu săbii şi bastoane a căzut atât de repede la pământ, ucenicii au început să aibă speranţe. Când oamenii s-au ridicat şi L-au înconjurat din nou pe Fiul lui Dumnezeu, Petru şi-a scos sabia, l-a lovit pe un slujitor al marelui preot şi i-a tăiat urechea. Domnul Isus l-a îndemnat să pună sabia în teacă, spunând: „Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată

164

la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26,53). Am văzut că, în timp ce au fost rostite cuvintele acestea, chipul îngerilor s-a înviorat de speranţă. Ei au dorit de mai multe ori să-L înconjoare pe Comandantul lor şi să risipească gloata furioasă. Totuşi tristeţea a coborât din nou pe chipul lor când Domnul Isus a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple?” (Matei 26,54). Inima ucenicilor, de asemenea, a fost cuprinsă de disperare şi dezamăgire amară când Domnul Isus a îngăduit să fie luat de vrăjmaşii Săi. Ucenicii se temeau pentru propria viaţă şi L-au părăsit toţi, fugind. Domnul Isus a fost lăsat singur în mâinile gloatei ucigaşe. Oh, cât de mult a triumfat [212] Satana atunci! Şi ce tristeţe, ce durere era în sufletul îngerilor lui Dumnezeu! Multe legiuni de îngeri sfinţi, fiecare având înainte un înger comandant de statură înaltă, au fost trimise pentru a fi martore ale evenimentelor. Îngerii trebuiau să înregistreze fiecare insultă şi fiecare act de cruzime la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu şi să reţină fiecare durere năpraznică şi chinuitoare pe care o va suferi Domnul Isus, pentru că tocmai acei oameni care s-au implicat în scena aceasta îngrozitoare vor trebui să vadă totul din nou într-o modalitate vie.

TRĂDAREA LUI HRISTOS
165

CAPITOLUL 28

JUDECAREA LUI HRISTOS

Îngerii, plecând spre cer, şi-au dat jos cu tristeţe coroanele sclipitoare de pe cap. Ei nu puteau să le poarte în timp ce Comandantul lor suferea şi urma să poarte o coroană de spini. Satana şi îngerii lui erau în sala de judecată şi căutau asiduu să nimicească simţămintele de simpatie omenească. Însăşi atmosfera era apăsătoare şi murdară din cauza influenţei lor. Ei îi inspirau pe preoţii cei mai de seamă şi pe bătrâni ca să-L insulte şi să-L chinuie pe Domnul Isus într-un mod extrem de greu de suportat pentru natura omenească. Satana spera că o asemenea batjocură şi violenţă Îl vor determina pe Fiul lui Dumnezeu să murmure şi să Se plângă sau că El Îşi va manifesta puterea divină pentru a Se elibera din mâinile mulţimii, iar astfel Planul de Mântuire ar fi putut să dea greş în cele din urmă.

NEGAREA LUI PETRU
Petru L-a urmat pe Domnul său după trădare. El a fost nerăbdător să vadă ce se va face cu Domnul Isus. Totuşi, când a fost acuzat că era unul dintre ucenicii Săi, teama pentru propria siguranţă l-a determinat să declare că nu-L cunoştea pe Omul acela. Ucenicii erau uşor de remarcat datorită limbajului lor curat, iar Petru, pentru a-i convinge pe acuzatorii lui că nu era unul dintre ucenicii lui Hristos, a negat acuzaţia pentru a treia oară, blestemând şi înjurând. Domnul Isus, care era la o oarecare distanţă de Petru, i-a adresat o privire mustrătoare şi plină de tristeţe. Atunci, ucenicul [213, 214] şi-a adus aminte de cuvintele pe care Domnul Isus i le spusese în camera de sus şi, de asemenea, de afirmaţia lui plină de zel: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Matei 26,33). El Îl negase pe Domnul său, chiar cu blesteme şi înjurături, dar privirea aceea a lui Isus a înmuiat

166

inima lui Petru şi l-a salvat. El a plâns cu amărăciune, s-a pocăit de păcatul lui cel mare şi a fost convertit, iar apoi a fost pregătit să-i întărească pe fraţii lui.

ÎN SALA DE JUDECATĂ
Mulţimea cerea zgomotos sângele lui Isus. Oamenii aceia L-au biciuit fără milă, I-au pus pe umeri o haină împărătească veche, de culoare stacojie, şi I-au aşezat pe cap o coroană de spini. Au pus o trestie în mâna Lui, I s-au închinat şi L-au salutat batjocoritor: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” (Ioan 19,3). Apoi, au luat trestia din mâna Sa şi L-au lovit cu ea peste cap. Spinii I-au străpuns tâmplele, făcând sângele să se prelingă pe faţa şi pe barba Sa. Îngerii suportau cu greu priveliştea aceasta. Ei ar fi vrut să-L elibereze pe Domnul Isus, dar îngerii comandanţi le interziceau, spunând că acesta era preţul cel mare de răscumpărare pentru om, care trebuia plătit pe deplin şi care avea să Îl facă să moară pe Cel care avea puterea asupra morţii. Domnul Isus ştia că îngerii erau martori la scena umilirii Sale. Îngerul cel mai slab ar fi putut să facă gloata batjocoritoare să cadă fără putere şi ar fi putut să-L elibereze pe Domnul Isus. El ştia că, dacă ar fi dorit lucrul acesta de la Tatăl Său, îngerii L-ar fi eliberat imediat. Totuşi, pentru a aduce la îndeplinire Planul de Mântuire, era necesar ca El să suporte violenţa oamenilor nelegiuiţi. Domnul Isus a stat blând şi umil înaintea mulţimii înfuriate, în timp ce oamenii Îl maltratau în modul cel mai josnic. [215] Îl scuipau în faţă – faţa aceea de care vor dori într-o zi să se ascundă şi care va lumina cetatea lui Dumnezeu şi va străluci mai puternic decât soarele. Domnul Hristos nu le-a adresat răufăcătorilor Săi nicio privire furioasă. Ei I-au acoperit capul cu o haină veche, orbindu-L, iar apoi L-au pălmuit strigând: „Proroceşte, cine Te-a lovit?” (Luca 22,64). Îngerii se cutremurau. Ei ar fi vrut să-L scape imediat, dar îngerii comandanţi îi opreau. Unii dintre ucenici prinseseră curaj şi intraseră în locul unde Se afla Domnul Isus pentru a fi martori la judecarea Sa. Ei se aşteptau ca El să-Şi manifeste puterea divină, să Se elibereze din mâinile vrăjmaşilor Săi şi să-i pedepsească pentru cruzimea pe care o arătau

JUDECAREA LUI HRISTOS
167

ISTORIA MÂNTUIRII

faţă de El. Speranţele lor apăreau şi se stingeau pe măsură ce evenimentele se petreceau unul după altul. Uneori, se îndoiau şi se temeau că fuseseră înşelaţi. Totuşi vocea pe care au auzit-o pe Muntele Schimbării la Faţă şi slava pe care au văzut-o le-au întărit credinţa că El era Fiul lui Dumnezeu. Ei şi-au adus aminte de situaţiile la care fuseseră martori, de minunile pe care Îl văzuseră pe Isus săvârşindu-le, când îi vindecase pe bolnavi, deschisese ochii orbilor, destupase urechile surzilor, mustrase şi alungase demoni, înviase morţi şi chiar liniştise vântul şi marea. Ei nu puteau să creadă că El va muri. Ei sperau că Se va ridica plin de putere şi, cu o voce poruncitoare, va risipi mulţimea însetată de sânge, aşa cum făcuse când a intrat în templu şi când, alungându-i afară pe aceia care făceau din Casa lui Dumnezeu un loc de negustorie, aceştia au fugit dinaintea Lui ca şi când ar fi fost urmăriţi de o companie de soldaţi înarmaţi. Ucenicii sperau că Domnul Isus Îşi va manifesta puterea şi îi va convinge pe toţi că El era Împăratul lui Israel. [216]

MĂRTURISIREA LUI IUDA
Iuda era plin de amară remuşcare şi de ruşine din cauza faptului că Îl trădase pe Domnul Isus. Când a fost martor la chinul pe care l-a suportat Mântuitorul, Iuda a fost zdrobit. El Îl iubise pe Domnul Isus, dar iubise banii mai mult. El nu crezuse că Domnul Isus va îngădui să fie prins de gloata pe care o condusese la El. Iuda se aşteptase ca Domnul să facă o minune şi să Se elibereze. Totuşi, când a văzut mulţimea înfuriată şi însetată de sânge din sala de judecată, el s-a simţit nespus de vinovat şi, în timp ce mulţi Îl acuzau cu înverşunare pe Domnul Isus, Iuda a alergat prin mulţime, mărturisind că păcătuise, pentru că vânduse sânge nevinovat. El le-a oferit preoţilor banii cu care îl plătiseră şi i-a implorat să-L elibereze pe Isus, declarând că Isus era întru totul nevinovat. Preoţii, confuzi şi contrariaţi, au amuţit un timp. Ei nu voiau ca oamenii să ştie că îl plătiseră pe unul dintre aşa-zişii urmaşi ai lui Isus pentru a-L da în mâinile lor. Ei voiau să ascundă faptul că Îl urmăriseră pe Isus ca pe un tâlhar şi Îl prinseseră în taină. Însă mărturisirea lui Iuda şi înfăţişarea lui răvăşită şi plină de vinovăţie

168

i-au demascat pe preoţi înaintea mulţimii, arătând că numai ura lor îi determinase să-L prindă pe Isus. Când Iuda a declarat cu voce tare că Domnul Isus era nevinovat, preoţii au răspuns: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta” (Matei 27,4). Isus Se afla în mâinile lor, iar ei erau hotărâţi să se asigure că nu va scăpa. Copleşit de durere, Iuda a aruncat la picioarele acelora care îl angajaseră banii pe care acum îi dispreţuia şi, cuprins de chinuri şi groază, s-a dus şi s-a spânzurat. Domnul Isus avea mulţi simpatizanţi printre cei aflaţi în jurul Său, iar faptul că nu răspundea nimic la numeroasele întrebări care [217] i-au fost puse îi uimea pe cei din mulţime. În ciuda batjocurilor şi a violenţei gloatei, trăsăturile chipului Său nu arătau nicio expresie de încruntare sau îngrijorare. El era liniştit şi plin de demnitate. Spectatorii Îl priveau cu uimire. Ei au comparat chipul Său desăvârşit, ferm şi plin de demnitate cu înfăţişarea acelora care stăteau pe scaunul de judecată împotriva Sa şi şi-au spus unul altuia că El arăta asemenea unui împărat mai mult decât oricare dintre conducătorii de acolo. Chipul Său nu purta niciunul dintre semnele unui răufăcător. Privirea Sa era blândă, senină, fără nicio expresie de intimidare, iar fruntea Sa era înaltă şi largă. Fiecare trăsătură era puternic marcată de principiile bunăvoinţei şi ale nobleţei. Răbdarea şi îndurarea Sa erau atât de neobişnuite pentru un om, încât mulţi au tremurat. Chiar şi Irod şi Pilat au fost foarte tulburaţi de purtarea Sa nobilă şi divină.

ISUS ÎNAINTEA LUI PILAT
Încă de la început, Pilat a fost convins că Isus nu era un om obişnuit. El credea că Isus era un personaj extraordinar şi că era întru totul nevinovat de acuzaţiile care se aduceau împotriva Lui. Îngerii care asistau la scena aceea au observat convingerile guvernatorului roman şi, pentru a-l salva de implicarea în fapta îngrozitoare de a-L preda pe Hristos pentru a fi răstignit, un înger a fost trimis la soţia lui Pilat, înştiinţând-o printr-un vis că soţul ei era angajat în judecarea Fiului lui Dumnezeu şi că Isus era un suferind nevinovat. Ea i-a trimis imediat un mesaj lui Pilat, declarând că suferise mult din cauza lui Isus într-un vis şi avertizându-l să nu aibă nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul şi-a făcut loc în grabă prin mulţime şi a pus scrisoarea în mâinile lui Pilat. Când a citit-o, Pilat a tremurat şi
JUDECAREA LUI HRISTOS
169

ISTORIA MÂNTUIRII

s-a făcut palid la faţă, hotârându-se imediat să nu aibă nicio legătură cu uciderea Domnului Hristos. Dacă iudeii voiau să aibă sângele lui [218] Isus, el nu îşi va exercita influenţa în favoarea acestui fapt, ci se va strădui să Îl elibereze.

TRIMITEREA LUI ISUS LA IROD
Când a auzit că Irod se afla în Ierusalim, Pilat s-a simţit foarte uşurat sufleteşte, pentru că spera să se elibereze de orice responsabilitate legată de judecarea şi condamnarea lui Isus. El L-a trimis îndată pe Isus la Irod, împreună cu acuzatorii Săi. Domnitorul acesta ajunsese să fie împietrit în păcat. Uciderea lui Ioan Botezătorul lăsase în conştiinţa lui o pată de care nu putea să se elibereze. Când a auzit despre Domnul Isus şi despre lucrările minunate săvârşite de El, Irod s-a temut şi a tremurat, crezând că El era Ioan Botezătorul înviat. Când Pilat L-a trimis pe Domnul Isus la el, Irod a considerat că acesta era un gest de recunoaştere a puterii, autorităţii şi judecăţii lui. Gestul acesta a avut ca rezultat împrietenirea celor doi conducători, care mai înainte fuseseră vrăjmaşi. Irod a fost mulţumit să-L vadă pe Domnul Isus, aşteptând de la El să facă vreo minune pentru satisfacerea curiozităţii lui. Totuşi lucrarea lui Isus nu era nici aceea de a satisface vreo curiozitate, nici de a căuta propria siguranţă. Puterea Sa divină şi minunată trebuia să fie exercitată pentru mântuirea altora, dar nu pentru Sine Însuşi. Domnul Isus nu a răspuns nimic la numeroasele întrebări care i-au fost puse de Irod şi nu le-a răspuns nici vrăjmaşilor Săi, care Îl acuzau cu înverşunare. Irod s-a înfuriat, pentru că Isus nu părea să Se teamă de puterea lui şi, asemenea soldaţilor lui, L-a batjocorit şi L-a torturat pe Fiul lui Dumnezeu. Totuşi el a fost uimit de înfăţişarea nobilă şi divină pe care a arătat-o Domnul Isus când a fost chinuit într-o modalitate ruşinoasă şi, temându-se să-L condamne, L-a trimis din nou la Pilat. Satana şi îngerii lui îl ispiteau pe Pilat şi încercau să-l conducă spre propria nimicire. Ei i-au sugerat gândul că, [219] dacă el nu va lua parte la condamnarea lui Isus, vor fi alţii care vor face lucrul acesta. Mulţimea era însetată de sânge, iar dacă nu Îl va trimite să fie răstignit, îşi va pierde puterea şi cinstea lumească şi va fi acuzat

170

că este unul dintre aceia care cred într-un impostor. Pentru că s-a temut să nu-şi piardă puterea şi autoritatea, Pilat a fost de acord cu moartea lui Isus. Fără să realizeze gravitatea faptului că Pilat a pus sângele lui Isus asupra acuzatorilor Săi, mulţimea a fost de acord strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27,25). Cu toate acestea, Pilat nu a fost lipsit de vină, ci s-a făcut vinovat de sângele lui Hristos. Pentru interesul egoist şi pentru plăcerea de a fi onorat de mai-marii pământului, el a trimis la moarte un Om nevinovat. Dacă şi-ar fi urmat propriile convingeri, Pilat nu ar fi avut nicio implicare în condamnarea lui Isus. Înfăţişarea şi cuvintele Domnului Isus în timpul judecăţii au lăsat o impresie adâncă în mintea multora dintre cei prezenţi la ocazia aceea. Rezultatul influenţei exercitate în felul acesta s-a văzut după învierea Sa. Printre aceia care au fost adăugaţi la numărul credincioşilor bisericii au fost mulţi a căror convingere începuse din timpul judecării lui Isus. Când a văzut că toată cruzimea care îi determinase pe iudei să o manifeste asupra lui Isus nu Îl făcuse pe Domnul să exprime nici cea mai vagă murmurare, furia lui Satana a fost mare. Deşi Domnul luase asupra Sa natura omului, El era susţinut de o tărie sufletească divină şi nu S-a îndepărtat nici în cea mai mică măsură de voia Tatălui Său.

JUDECAREA LUI HRISTOS
171

CAPITOLUL 29

RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS

172

Domnul Hristos, Fiul preţios al lui Dumnezeu, a fost dus mai departe şi dat în mâinile oamenilor pentru a fi răstignit. Ucenicii şi credincioşii din împrejurimi s-au alăturat mulţimii care L-a urmat pe Isus spre Golgota. Mama lui Isus era acolo, susţinută de Ioan, ucenicul iubit. Inima ei era lovită de o suferinţă de nedescris, totuşi, asemenea ucenicilor, ea spera că situaţia aceea dureroasă se va schimba, iar Domnul Isus Îşi va afirma puterea şi Se va arăta înaintea vrăjmaşilor Săi ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Apoi, din nou, inima ei de mamă avea să fie cuprinsă de descurajare, când şi-a adus aminte de cuvintele prin care Domnul făcuse referire la lucrurile ce aveau loc în ziua aceea. Domnul Isus abia trecuse de poarta casei lui Pilat, când crucea, care fusese pregătită pentru Baraba, a fost adusă şi pusă pe umerii Lui răniţi şi plini de sânge. Crucile celelalte au fost puse, de asemenea, pe umerii tovarăşilor lui Baraba, care urmau să moară împreună cu Isus. Mântuitorul Şi-a purtat povara doar câţiva paşi, după care, din cauza pierderii de sânge, a istovirii excesive şi a durerii, a căzut leşinat la pământ. Când Şi-a revenit, crucea a fost pusă din nou pe umerii Săi şi a fost obligat să continue drumul. A înaintat câţiva paşi clătinându-Se, purtându-Şi povara grea, iar apoi a căzut lipsit de vlagă la pământ. La început, s-a crezut că murise, [220, 221] dar, în cele din urmă, Şi-a revenit. Preoţii şi conducătorii nu simţeau nicio milă faţă de victima lor suferindă, dar au înţeles că Îi era imposibil să poarte mai departe instrumentul de tortură. În timp ce se gândeau ce să facă, Simon, un om din Cirena, venea din direcţia opusă şi s-a întâlnit cu mulţimea. La instigarea preoţilor, au pus mâna pe el şi l-au obligat să poarte crucea lui Hristos. Fiii lui Simon erau ucenici ai lui Isus, dar el însuşi nu avusese niciodată legătură cu El. O mare mulţime de oameni L-au urmat pe Mântuitorul pe drumul spre Golgota, mulţi batjocorindu-L şi râzând de El, dar unii

plângeau şi relatau lucrările Sale vrednice de slavă. Aceia pe care Îi vindecase de diferite boli şi aceia pe care Îi înviase declarau cu voce tare minunile săvârşite de El şi cereau să li se spună ce făcuse Domnul Isus ca să fie tratat ca un răufăcător. Numai cu câteva zile înainte, ei Îl întâmpinaseră cu osanale pline de bucurie şi fluturaseră ramuri de palmier, pe când intra triumfător în Ierusalim. Totuşi mulţi dintre aceia care strigaseră cuvinte de laudă la adresa Lui, pentru că era ceva popular să facă aşa atunci, acum strigau şi mai tare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”

RĂSTIGNIREA
Când au ajuns la locul de execuţie, condamnaţii au fost legaţi de instrumentele de tortură. Deşi cei doi tâlhari s-au zbătut în mâinile acelora care îi întindeau pe cruce, Domnul Isus nu a opus nicio rezistenţă. Mama Sa privea într-o aşteptare încordată şi plină de agonie, sperând că El va face o minune pentru a Se salva. Ea a văzut mâinile Sale întinse pe cruce – acele mâini dragi, care împărţiseră întotdeauna binecuvântări şi care fuseseră întinse de atâtea ori pentru a-i vindeca pe cei suferinzi. Iar acum, au fost aduse cuiele şi ciocanul, şi în timp ce piroanele străpungeau [222] carnea moale, ţintuindu-i mâinile şi picioarele pe cruce, mama lui Hristos era pe punctul de a cădea lipsită de vlagă, iar ucenicii cu inima zdrobită au dus-o departe de scena aceea plină de cruzime. Domnul Isus nu a rostit niciun murmur. Chipul Său a rămas palid şi liniştit, dar picături mari de sudoare se aflau pe fruntea Lui. Nu era nicio mână miloasă care să şteargă roua morţii de pe faţa Sa, nici cuvinte de simpatie şi credincioşie neclintită care să susţină inima Lui de om. Domnul a călcat singur în teasc şi nu a fost nimeni alături de El. În timp ce soldaţii îşi îndeplineau lucrarea îngrozitoare, Domnul suporta agonia cea mai cumplită şi Se ruga pentru vrăjmaşii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23,34). După ce a fost ţintuit pe cruce, aceasta a fost ridicată de câţiva bărbaţi puternici şi înfiptă cu o mare violenţă în locul ce fusese pregătit pentru ea, cauzându-I Fiului lui Dumnezeu durerea cea mai chinuitoare cu putinţă. Apoi, a avut loc o scenă îngrozitoare. Preoţii, conducătorii şi cărturarii au uitat de demnitatea poziţiei lor sfinte şi

RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS
173

ISTORIA MÂNTUIRII

174

s-au alăturat gloatei josnice, batjocorind şi râzând răutăcios de Fiul lui Dumnezeu care murea. Ei spuneau: „Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!” (Luca 23,37). Unii repetau batjocoritor între ei: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui!” (Marcu 15,31). Demnitarii templului, soldaţii cei împietriţi, tâlharul cel rău de pe cruce şi oamenii josnici şi nemiloşi din mulţime – toţi s-au unit pentru a-L chinui pe Hristos. Tâlharii care erau răstigniţi alături de Domnul Isus sufereau aceeaşi tortură fizică, dar numai unul dintre ei era împietrit şi îşi sfida durerea cuprins de disperare. El a preluat cuvintele de batjocură ale preoţilor şi le-a adresat lui Isus, spunând: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” [223] (Luca 23,39). Celălalt tâlhar nu era un răufăcător înrăit. Când a auzit cuvintele sarcastice ale tovarăşului său de tâlhărie, l-a mustrat zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut niciun rău” (Luca 23,40.41). Apoi, în timp ce inima îi era cuprinsă de milă pentru Hristos, iluminarea divină i-a inundat mintea. El a văzut în Isus cel rănit, batjocorit şi atârnat pe cruce Răscumpărătorul lui, singura lui speranţă şi s-a rugat cu o credinţă umilă: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” „Isus a răspuns: ’Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în rai’” (Luca 23,43). Îngerii priveau cu uimire dragostea infinită a lui Isus, care, suferind agonia cea mai cumplită a trupului şi a minţii, Se gândea numai la ceilalţi şi încuraja credinţa acelui suflet pocăit. În timp ce Îşi dădea viaţa, El exercita o dragoste pentru oameni, care era mai puternică decât moartea. Aceste evenimente de la Golgota au întărit mai târziu credinţa multora dintre cei care au fost martori la ele. Vrăjmaşii lui Isus aşteptau acum cu nerăbdare moartea Sa. Ei îşi imaginau că evenimentul acesta va alunga pentru totdeauna zvonurile despre puterea Sa divină şi despre minunile săvârşite de El. Ei se flatau cu gândul că nu vor mai tremura din cauza influenţei Sale. Soldaţii nepăsători care atârnaseră trupul lui Isus pe cruce împărţeau între ei veşmintele Sale, certându-se pentru o haină care era ţesută dintr-un singur fir. În cele din urmă, au hotărât să tragă la sorţi. Scripturile, inspirate, descriseseră [224] cu acurateţe scena aceasta cu sute de ani înainte de a avea loc. „Căci nişte câini mă

înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţ pentru cămaşa mea” (Psalmi 22,16.18).

O LECŢIE DE DRAGOSTE FILIALĂ
În timp ce privirile Sale rătăceau peste mulţimea care se adunase pentru a fi martoră la moartea Sa, Domnul Isus l-a văzut la piciorul crucii pe Ioan susţinând-o pe Maria, mama Sa. Ea se întorsese în locul acela îngrozitor pentru că nu fusese în stare să stea mult timp departe de fiul ei. Ultima lecţie a Domnului Isus urma să fie una de dragoste filială. El S-a uitat la chipul lovit de întristare al mamei Sale, apoi la Ioan şi a spus, adresându-Se mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi, i S-a adresat ucenicului spunând: „Iată mama ta!” (Ioan 19,27). Ioan a înţeles bine cuvintele lui Isus şi sarcina sfântă care i-a fost încredinţată. El a luat-o imediat pe mama lui Hristos departe de scena îngrozitoare a Golgotei. Din momentul acela a avut grijă de ea asemenea unui fiu respectuos, luând-o la el acasă. Exemplul desăvârşit de dragoste filială a lui Hristos străluceşte ca o lumină puternică de-a lungul veacurilor. În timp ce suporta tortura cea mai chinuitoare, El nu a uitat de mama Sa, ci a luat toate măsurile necesare pentru viitorul ei. Misiunea vieţii pământeşti a Domnului Hristos era acum aproape îndeplinită. Buzele Îi erau pârjolite, şi a zis: „Mi-e sete.” Ei au înmuiat un burete în oţet şi pelin şi I l-au oferit ca să bea, dar când a gustat, El l-a refuzat. Acum, Domnul vieţii şi al slavei murea ca jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. Simţământul păcatului, care aducea mânia Tatălui asupra Lui, în calitate de înlocuitor al omului, a făcut ca paharul pe care l-a băut să fie atât de amar şi a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu. [225] Nelegiuirile oamenilor au fost puse asupra Domnului Hristos, în calitate de înlocuitor şi garant, iar El a fost socotit din rândul călcătorilor Legii, ca să-i poată răscumpăra de blestemul Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam din toate veacurile apăsa asupra inimii Sale, iar mânia lui Dumnezeu şi manifestarea îngrozitoare a repulsiei Sale faţă de nelegiuire au umplut de spaimă sufletul Fiului Său. Faptul că Faţa divină s-a întors de la Mântuitorul, în acest ceas al suferinţei supreme, a străpuns inima Lui cu o durere pe care

RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS
175

ISTORIA MÂNTUIRII

176

omul nu va putea să o înţeleagă niciodată pe deplin. Toate chinurile suportate de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, picăturile de sânge care curgeau de pe capul, mâinile şi picioarele Sale, convulsiile de agonie care Îi străbăteau trupul şi groaza de nedescris care Îi umplea sufletul din cauză că Tatăl Său Îşi întorsese faţa de la El îi vorbesc omului spunându-i: Fiul lui Dumnezeu a fost de acord să îngăduie ca nelegiuirile acestea odioase să fie puse asupra Lui din dragoste pentru tine, El a biruit domnia morţii şi a deschis porţile Paradisului şi ale vieţii veşnice pentru tine. Acela care a liniştit valurile furioase prin cuvântul Său şi a umblat pe marea înspumată, Acela care a făcut demonii să tremure şi boala să fugă la atingerea Sa, care a înviat morţii şi a deschis ochii orbilor Se oferă ca jertfă supremă pe cruce, pentru om. El, purtătorul păcatelor, suportă pedeapsa juridică pentru fărădelege şi Se face păcat pentru om. Satana a răscolit inima lui Isus cu ispitele lui nemiloase. Păcatul care era atât de respingător pentru privirile Sale a fost adunat asupra Sa, până când Domnul a gemut sub povara lui. Nu este de mirare că natura Sa omenească a tremurat în acea oră îngrozitoare. Îngerii au asistat cu uimire la agonia plină de disperare a Fiului lui Dumnezeu, care era atât de mare încât abia mai simţea durerea fizică. Oştirile cerului şi-au ascuns feţele, ca să nu vadă priveliştea aceea îngrozitoare. [226] Natura neînsufleţită îşi exprima simpatia faţă de Autorul ei insultat şi aflat pe moarte. Soarele a refuzat să privească scena aceea cumplită. Razele lui strălucitoare care luminau pământul la miezul zilei, deodată… parcă au fost şterse. Un întuneric deplin a învăluit crucea şi toate împrejurimile, asemenea unui giulgiu. Întunericul a durat trei ore. În ceasul al nouălea, întunericul s-a îndepărtat deasupra oamenilor, dar a continuat să Îl învăluie pe Mântuitorul ca o manta. Fulgere furioase păreau să cadă asupra Lui, în timp ce atârna pe cruce. Atunci, „Isus a strigat cu glas tare: ’Eloi, Eloi, lama sabactani’, care, tălmăcit, înseamnă: ’Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’” (Marcu 15,34).

S-A ISPRĂVIT
Oamenii au privit în tăcere sfârşitul acestei scene îngrozitoare. Soarele a strălucit din nou, dar crucea a rămas cuprinsă de întune-

ric. Deodată, întunericul s-a risipit din jurul crucii şi, în tonuri clare, ca de trâmbiţă, care păreau să răsune în întreaga creaţie, Isus a strigat: „S-a isprăvit! Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23,46). O lumină a înconjurat crucea, iar faţa Mântuitorului a strălucit de o slavă asemenea soarelui. Apoi, Şi-a aplecat capul pe piept şi a murit. În clipa când Hristos murea, preoţii slujeau în templu, înaintea perdelei care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor. Deodată, au simţit că pământul se cutremură sub ei, iar perdeaua templului, care era dintr-un material rezistent, pe care îl schimbau în fiecare an, a fost sfâşiată în două, de sus până jos, de aceeaşi mână care scrisese cuvintele de blestem pe zidurile palatului lui Belşaţar. Domnul Isus nu Şi-a dat viaţa până când nu Şi-a dus până la capăt lucrarea pe care [227] venise să o îndeplinească, iar El a exclamat cu ultima suflare: „S-a isprăvit!” Îngerii s-au bucurat când cuvintele acestea au fost rostite, pentru că marele Plan de Mântuire era adus la îndeplinire într-o modalitate triumfătoare. În cer a fost bucurie, pentru că de acum, printr-o viaţă de ascultare, fiii lui Adam puteau să fie înălţaţi, în cele din urmă, în prezenţa lui Dumnezeu. Satana era înfrânt şi ştia că îşi pierduse împărăţia.

ÎNMORMÂNTAREA
Ioan era în încurcătură, pentru că nu ştia ce măsuri trebuie să ia cu privire la trupul Domnului său iubit. El se cutremura la gândul că trupul Său va fi luat de soldaţii asprii şi nesimţitori şi va fi pus într-o loc de înmormântare dezonorant. El ştia că nu putea să obţină nicio favoare din partea autorităţilor iudaice şi nu spera să obţină prea mult de la Pilat. Totuşi Iosif şi Nicodim au intervenit în această situaţie urgentă. Aceşti bărbaţi erau membri ai Sinedriului şi îl cunoşteau bine pe Pilat. Amândoi erau oameni bogaţi şi cu influenţă. Ei au hotărât că trupul lui Isus trebuie să aibă o înmormântare onorabilă. Iosif s-a dus cu îndrăzneală la Pilat şi l-a rugat să-i dea trupul lui Isus pentru a-L înmormânta. Pilat a dat un ordin oficial prin care cerea ca trupul lui Isus să-i fie dat lui Iosif. În timp ce ucenicul Ioan era îngrijorat cu privire la rămăşiţele pământeşti sfinte ale Domnului
RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS
177

ISTORIA MÂNTUIRII

178

său iubit, Iosif din Arimateea s-a întors cu ordinul primit de la guvernator, iar Nicodim, anticipând rezultatul întrevederii dintre Iosif şi Pilat, a venit cu un amestec preţios de mir şi aloe, care cântărea aproape cincizeci de kilograme. Nici cel mai onorat dintre oamenii din Ierusalim nu putea să fie tratat un respect mai mare la moarte. Cu blândeţe şi cu respect, ei au dat jos [228] trupul lui Isus de pe instrumentul de tortură, iar lacrimile lor pline de simpatie curgeau nestăvilite, în timp ce priveau trupul rănit şi schilodit, pe care l-au spălat cu atenţie de urmele de sânge. Iosif avea un mormânt nou, săpat în piatră, pe care îl păstra pentru sine. Acesta era aproape de Golgota, iar el a pregătit mormântul acesta pentru Isus. Trupul a fost învelit cu atenţie într-o pânză, împreună cu mirodeniile aduse de Nicodim, iar trei ucenici au dus povara preţioasă în mormântul nou, unde nu mai fusese înmormântat nimeni până atunci. Acolo, au întins picioarele torturate, au împreunat mâinile rănite peste pieptul fără suflare. Femeile din Galileea s-au apropiat pentru a se asigura că s-a făcut tot ce se putea pentru trupul fără viaţă al Învăţătorului lor iubit. Apoi, au văzut cum piatra aceea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului unde trupul neînsufleţit al Fiului lui Dumnezeu fusese depus pentru odihnă. Femeile au fost ultimele care au plecat de la cruce şi ultimele care au plecat de la mormântul lui Hristos. Deşi conducătorii iudei îşi aduseseră la îndeplinire scopul diabolic de a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu, nici temerile lor nu s-au liniştit, nici invidia lor faţă de Hristos cel mort. Alături de bucuria răzbunării satisfăcute, în sufletul lor era o teamă continuă că trupul Său mort, care zăcea în mormântul lui Iosif, va reveni la viaţă. Ca urmare, „preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: ’Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: «După trei zile voi învia.» Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: «A înviat din morţi!» Atunci, înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.’” Asemenea iudeilor, Pilat dorea la fel de puţin ca Isus să învie cu putere pentru a pedepsi vina acelora care Îl uciseseră [229] şi a pus la dispoziţia preoţilor un grup de soldaţi romani. El a spus: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi. Ei au plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă” (Matei 27,65.66).

Iudeii şi-au dat seama de avantajul de a avea o asemenea pază în jurul mormântului lui Isus. Ei au pus un sigiliu pe piatra care închidea mormântul, ca să nu fie mutată fără ca faptul acesta să fie cunoscut şi au luat toate precauţiile necesare ca nu cumva ucenicii să înşele pe cineva cu privire la trupul lui Isus. Totuşi toate planurile şi precauţiile lor nu au făcut altceva decât ca triumful învierii să fie confirmat şi dovedit pe deplin.

RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS
179

CAPITOLUL 30

ÎNVIEREA LUI HRISTOS

Ucenicii s-au odihnit în Sabat, fiind întristaţi din cauza morţii Domnului lor, în timp ce Isus, Împăratul slavei, zăcea în mormânt. Când s-a lăsat noaptea, soldaţii au venit să păzească locul de odihnă al Mântuitorului, în timp ce îngerii nevăzuţi zburau pe deasupra locului sfânt. Noaptea a trecut încet şi, pe când era încă întuneric, îngerii veghetori au ştiut că se apropiase momentul eliberării Fiului drag al lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit. Pe când aşteptau cu emoţia cea mai adâncă ora triumfului Său, un înger puternic a venit din cer, zburând în grabă. Chipul lui era ca fulgerul, iar hainele lui erau albe ca zăpada. Lumina lui a risipit întunericul dinaintea lui şi i-a făcut pe îngerii cei răi, care pretinseseră triumfători că trupul lui Isus este al lor, să fugă de strălucirea şi slava lui, cuprinşi de groază. Unul dintre îngerii care fuseseră martori la scena umilirii lui Hristos şi care veghea asupra locului Său de odihnă s-a alăturat îngerului venit din cer şi au coborât împreună la mormânt. Când s-au apropiat, pământul a fost zguduit şi a avut loc un mare cutremur. Soldaţii din garda romană au fost cuprinşi de groază. Unde era acum puterea lor de a păzi trupul lui Isus? Ei nu s-au gândit nici la datoria lor, nici la faptul că ucenicii puteau să-L fure pe Isus. Când lumina îngerilor a strălucit de jur împrejur, mai puternică decât soarele, soldaţii din garda romană au căzut la pământ. [230, 231] Unul dintre îngeri a răsturnat piatra cea mare de la intrarea mormântului şi s-a aşezat pe ea. Celălalt a intrat în mormânt şi a dezlegat ştergarul de pe capul lui Isus.
180

„TATĂL TĂU TE CHEAMĂ”
Apoi, un înger din cer a strigat cu un glas care a făcut pământul să se cutremure, spunând: „Fiul lui Dumnezeu, Tatăl Tău Te cheamă!”

RAPORTUL GĂRZII ROMANE
Când oştirea îngerilor lui Dumnezeu s-a îndepărtat de mormânt şi lumina şi slava lor au dispărut, soldaţii din garda romană au îndrăznit să privească în jurul lor. Ei au fost plini de uimire când au văzut că trupul lui Isus nu mai era acolo. S-au dus în grabă în cetate să le spună preoţilor şi bătrânilor ce văzuseră. În timp ce ucigaşii aceia ascultau raportul lor uluitor, paloarea se aşternea pe feţele lor. Erau cuprinşi de groază, gândindu-se la ce făcuseră. Dacă raportul

ÎNVIEREA LUI HRISTOS
181

Moartea nu mai putea să îşi păstreze stăpânirea asupra Lui. Isus a înviat ca un biruitor plin de triumf. Oştirea îngerească a privit scena cu o admiraţie solemnă. Când Domnul Isus a ieşit din mormânt, acei îngeri strălucitori s-au aplecat la pământ, I s-au închinat şi L-au salutat cu cântece de biruinţă şi triumf. Îngerii lui Satana fuseseră obligaţi să fugă din faţa luminii strălucitoare şi pătrunzătoare a îngerilor lui Dumnezeu şi i s-au plâns cu amărăciune împăratului lor că prada le fusese luată cu forţa şi că Acela pe care Îl urâseră atât de mult înviase. Satana şi oştirea lui exaltaseră de bucurie la gândul că puterea lor asupra omului căzut Îl făcuse pe Domnul vieţii să fie pus în mormânt, dar triumful lor diabolic fusese scurt, pentru că, atunci când Isus a ieşit din închisoarea morţii ca un biruitor maiestuos, Satana a ştiut că, după o perioadă, el va trebui să moară, iar împărăţia lui să fie dată Celui căruia Îi aparţinea de drept. El a regretat şi s-a înfuriat pentru faptul că, în ciuda tuturor eforturilor lui, Isus nu fusese biruit, ci deschisese o cale de mântuire pentru om şi pentru oricine putea să meargă pe ea şi să fie mântuit. Îngerii cei răi şi comandantul lor au ţinut un consiliu pentru a se gândi cum vor putea să continue să lucreze împotriva guvernării lui Dumnezeu. Satana le-a poruncit slujitorilor lui să meargă la preoţii cei mai de seamă şi la bătrâni. El a spus: „Noi am reuşit [232] să-i înşelăm, orbindu-i şi împietrindu-le inima împotriva lui Isus. I-am făcut să creadă că era un impostor. Dar acum, garda aceea romană va duce vestea odioasă că Hristos a înviat. Noi i-am determinat pe preoţi şi pe bătrâni să-L urască pe Isus şi să-L ucidă. Acum, spuneţi-le că, dacă oamenii vor ajunge să ştie că Isus a înviat, ei înşişi vor fi ucişi cu pietre, pentru că au trimis la moarte un om nevinovat.”

ISTORIA MÂNTUIRII

era corect, ei erau pierduţi. Au rămas tăcuţi pentru un timp, uitându-se unul la altul şi neştiind ce să facă sau ce să spună. A accepta raportul însemna a se condamna singuri. Au mers deoparte să se consfătuiască cu privire la ce era de făcut. Ei au ajuns la concluzia că, dacă raportul adus de soldaţii din garda romană va fi răspândit printre oameni, aceia care L-au trimis pe Hristos la moarte vor fi omorâţi, pentru că au fost ucigaşii Săi. S-a luat hotărârea de a-i plăti pe soldaţi să păstreze secret lucrul acela. Preoţii şi bătrânii le-au oferit o sumă mare, zicându-le: „Spuneţi aşa: ’Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat’” (Matei 28,13). Când soldaţii au întrebat ce li se va face pentru că au dormit în post, [233] conducătorii iudei le-au făgăduit că îl vor convinge pe guvernator să-i lase în pace şi vor fi în siguranţă. De dragul banilor, soldaţii din garda romană şi-au vândut onoarea şi au fost de acord să urmeze sfatul preoţilor şi al bătrânilor.

PRIMELE ROADE ALE RĂSCUMPĂRĂRII
Când Domnul Isus a strigat, atârnând pe cruce, „S-a isprăvit!”, stâncile s-au rupt, pământul s-a cutremurat şi câteva morminte s-au deschis. Când El a înviat ca biruitor asupra morţii şi mormântului, în timp ce pământul se clătina şi slava cerului strălucea în jurul locului sfânt, la chemarea Sa, mulţi morţi neprihăniţi au înviat ieşind din morminte pentru a fi martori că El înviase. Aceşti sfinţi înviaţi favorizaţi au ieşit din morminte cu un trup proslăvit. Ei au fost aleşi dintre oamenii sfinţi din fiecare veac, de la creaţie şi până în zilele Domnului Hristos. Astfel că, în timp ce acei conducători iudei căutau să ascundă faptul învierii lui Hristos, Dumnezeu a ales să scoată din morminte un grup de oameni pentru a mărturisi că Isus înviase şi pentru a proclama slava Sa. Cei înviaţi aveau staturi diferite, unii având o înfăţişare mai nobilă ca alţii. Mi s-a spus că locuitorii pământului se degradaseră, pierzându-şi puterea şi frumuseţea. Satana are puterea bolii şi a morţii şi, odată cu trecerea fiecărui veac, efectele blestemului au fost tot mai vizibile, iar puterea lui Satana s-a observat tot mai clar. Aceia care au trăit în zilele lui Noe şi Adam aveau un trup, o frumuseţe şi o putere asemenea îngerilor. Totuşi fiecare generaţie succesivă a fost mai slabă şi mai predispusă la boală, iar viaţa oamenilor a avut

182

o durată tot mai mică. Satana a învăţat cum să degradeze neamul omenesc. Aceia care au ieşit din morminte după învierea lui Isus li s-au arătat multora, spunându-le că jertfa [234] pentru om fusese adusă la îndeplinire, că Domnul Isus, pe care iudeii L-au răstignit, înviase şi, ca dovadă pentru cuvintele lor, ei declarau: „Noi am înviat odată cu El.” Ei au mărturisit că fuseseră chemaţi să iasă din morminte prin puterea Sa cea mare. În ciuda faptului că au fost răspândite minciuni, nici Satana şi îngerii lui, nici preoţii cei mai de seamă nu au putut să ascundă învierea Domnului Hristos, pentru că acest grup de oameni sfinţi, care au fost scoşi din mormintele lor, au răspândit vestea minunată şi fericită. Domnul Isus, de asemenea, li S-a arătat ucenicilor Săi, care erau întristaţi şi cu inima zdrobită, risipind temerile lor şi umplându-i de bucurie.

FEMEILE DE LA MORMÂNT
În prima zi a săptămânii, dimineaţa devreme, încă înainte de a se lumina, femeile sfinte au venit la mormânt, aducând miresme pentru a-I unge trupul lui Isus. Ele au descoperit că piatra grea fusese dată la o parte de la intrarea în mormânt şi că trupul lui Isus nu era acolo. Inima le-a fost cuprinsă de teama că vrăjmaşii lor luaseră trupul. Deodată, au văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb, cu feţele strălucitoare. Făpturile acestea cereşti au înţeles cu ce scop veniseră femeile şi le-au spus imediat că Isus nu era acolo, pentru că înviase, dar că puteau să vadă locul unde Se aflase. Îngerii le-au poruncit să meargă şi să le spună ucenicilor că El îi va întâmpina în Galileea. Cu teamă, dar cu o mare bucurie, femeile s-au întors în grabă la ucenicii întristaţi şi le-au spus lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră. Ucenicii nu au putut să creadă că Domnul Hristos înviase, dar au alergat grăbiţi la mormânt, împreună cu femeile care le aduseseră vestea. Ei au descoperit că Isus nu era acolo, au văzut pânzele în care fusese înfăşurat, dar [235] nu au putut să creadă că El înviase. S-au întors acasă, minunându-se atât de ce văzuseră, cât şi de vestea care le fusese adusă de femei. Totuşi Maria a ales să mai rămână în jurul mormântului, gândindu-se la ce văzuse şi fiind tulburată de gândul că ar fi putut să se fi înşelat. Ea a simţit că o aşteptau încercări noi. A fost cuprinsă din

ÎNVIEREA LUI HRISTOS
183

ISTORIA MÂNTUIRII

nou de întristare şi a început să plângă amar. S-a aplecat să privească din nou în interiorul mormântului şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb. Unul stătea acolo unde fusese capul lui Isus, celălalt stătea în locul unde fuseseră picioarele Sale. Ei i-au vorbit cu duioşie şi au întrebat-o de ce plângea. Ea a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20,13).

„NU MĂ ATINGE”
Când s-a întors de la mormânt, Maria L-a văzut pe Isus stând în apropiere, dar nu L-a cunoscut. El i-a vorbit cu duioşie, întrebând-o care era cauza întristării ei şi pe cine căuta. Ea a presupus că era grădinarul şi l-a întrebat dacă El era cel care Îl luase pe Domnul ei, rugându-L să-i spună unde Îl pusese, ca să-L poată lua înapoi. Domnul Isus i-a vorbit cu vocea Sa cerească, spunându-i: „Marie!” Ea era familiarizată cu tonul vocii Sale dragi şi a răspuns îndată: „Învăţătorule!” Plină de bucurie, a fost gata să-L îmbrăţişeze, dar Isus i-a zis: „Nu mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20,28). Cuprinsă de bucurie, ea s-a grăbit să le ducă ucenicilor vestea cea bună. Domnul Isus S-a înălţat repede la Tatăl Său pentru a auzi personal că El a acceptat jertfa şi pentru a primi toată puterea în cer şi pe pământ. Îngerii L-au înconjurat ca un nor pe Fiul lui Dumnezeu şi au poruncit să fie ridicate porţile veşnice, ca să poată intra Împăratul slavei. Am văzut că, în timp ce S-a aflat în prezenţa lui Dumnezeu, împreună cu acea oştire cerească strălucitoare şi înconjurat de slava Tatălui, Domnul Isus nu i-a uitat pe ucenicii Săi de pe pământ, ci a primit putere de la Tatăl Său ca să Se întoarcă la ucenici şi să le împartă puterea aceasta. El S-a întors în aceeaşi zi şi li S-a arătat ucenicilor. Atunci, le-a îngăduit să-L atingă, deoarece Se suise la Tatăl Său şi primise puterea.
184

TOMA NECREDINCIOSUL
Toma nu a fost prezent cu ocazia aceea, dar când i s-a spus, nu a primit cu umilinţă raportul ucenicilor, ci a afirmat ferm şi sigur pe el că nu va crede până nu va pune degetul pe rănile cuielor şi

nu va atinge coasta care fusese străpunsă de suliţa nemiloasă. Prin declaraţia aceasta, el a arătat o lipsă de încredere în fraţii lui. Dacă toţi ar fi cerut aceeaşi dovadă, nimeni nu L-ar primi acum pe Isus şi nu ar crede în învierea Sa. Totuşi voia lui Dumnezeu era ca raportul ucenicilor să fie primit de aceia care nu vor putea să-L vadă şi să-L audă ei înşişi pe Mântuitorul cel înviat. Dumnezeu nu a fost mulţumit de necredinţa lui Toma. Când Domnul Isus i-a întâlnit din nou pe ucenicii Săi, Toma a fost prezent, iar când L-a văzut pe Isus, a crezut. Totuşi el declarase că nu va fi mulţumit fără dovada atingerii, pe lângă aceea a vederii, iar Domnul Isus i-a dat dovada pe care o dorise. Toma a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus l-a mustrat pentru necredinţa lui, spunând: „Toma, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice [237] de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20,28.29).

ÎNCURCĂTURA ÎN CARE S-AU AFLAT UCIGAŞII LUI HRISTOS
În timp ce vestea se răspândea din cetate în cetate şi din sat în sat, iudeii, la rândul lor, se temeau pentru propria viaţă şi îşi ascundeau ura pe care o nutreau faţă de ucenici. Singura lor speranţă era aceea de a-şi răspândi minciuna. Aceia care doreau ca minciuna aceasta să fie adevărată o acceptau. Când a aflat că Hristos înviase, Pilat a început să tremure. El nu putea să se îndoiască de mărturia primită şi, din clipa aceea, nu şi-a mai găsit liniştea niciodată. El L-a trimis pe Isus la moarte de dragul onorurilor lumeşti şi de teama de a-şi pierde autoritatea şi viaţa. Acum era pe deplin convins că omul de sângele căruia era vinovat nu a fost doar un nevinovat, ci a fost chiar Fiul lui Dumnezeu. Viaţa lui Pilat a fost nenorocită până la sfârşitul ei. Disperarea şi groaza i-au distrus orice simţământ de speranţă şi bucurie. El a refuzat să fie mângâiat şi a suferit o moarte cât se poate de cumplită.

PATRUZECI DE ZILE CU UCENICII
Domnul Isus a rămas cu ucenicii Săi patruzeci de zile, aducându-le bucurie şi fericire în suflet, pe măsură ce le descoperea tot mai amplu realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu. El le-a încredinţat misiunea de a mărturisi despre lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră

ÎNVIEREA LUI HRISTOS
185

ISTORIA MÂNTUIRII

cu privire la suferinţele, moartea şi învierea Sa, cu privire la faptul că El adusese o jertfă pentru păcat şi că toţi aceia care vor veni la El vor avea viaţa veşnică. Domnul le-a spus cu sinceritate plină de dragoste că vor fi persecutaţi şi necăjiţi, dar că vor găsi alinare amintindu-şi de experienţa lor şi de cuvintele pe care li le spusese El. Le-a spus că El biruise ispitele lui Satana şi câştigase această biruinţă [238] prin încercări şi suferinţă. Satana nu mai avea nicio putere asupra Sa, dar îşi va îndrepta ispitele împotriva lor şi împotriva tuturor acelora care vor crede în Numele Său. Totuşi ei vor putea să biruie, aşa cum biruise El. Domnul Isus i-a înzestrat pe ucenicii Săi cu puterea de a săvârşi minuni şi le-a spus că, deşi vor fi persecutaţi de oamenii nelegiuiţi, El îi va trimite, din când în când, pe îngerii Săi pentru a-i elibera. Ei nu aveau să-şi piardă viaţa până nu îşi vor îndeplini misiunea, iar apoi, era posibil să li se ceară să-şi pecetluiască mărturia cu propriul sânge. Urmaşii Săi au ascultat cu bucurie şi nerăbdare învăţăturile Sale, sorbind cu nesaţ fiecare cuvânt care ieşea de pe buzele Lui. Acum ştiau cu certitudine că El era Mântuitorul lumii. Cuvintele Sale pătrundeau adânc în inima lor şi le părea rău că trebuiau să fie despărţiţi curând de Învăţătorul lor ceresc şi că nu vor mai auzi cuvintele Sale pline de mângâiere şi har. Totuşi inima lor era încălzită de dragoste şi de o bucurie imensă, deoarece Isus le-a spus că va merge şi va pregăti un loc pentru ei, apoi Se va întoarce şi îi va lua cu Sine, ca să fie pentru totdeauna împreună cu El. De asemenea, Domnul le-a făgăduit că le va trimite Mângâietorul, Duhul Sfânt, pentru a-i călăuzi în tot adevărul. „Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat” (Luca 24,50).

186

CAPITOLUL 31

ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS

Tot cerul aştepta ora triumfului, când Domnul Isus trebuia să Se înalţe la Tatăl Său. Îngerii au venit să-L întâmpine pe Împăratul slavei şi să-L escorteze triumfător până la porţile cerului. După ce i-a binecuvântat pe ucenicii Săi, Isus S-a despărţit de ei şi a fost luat la cer. Pe când Se înălţa, toţi cei care fuseseră înviaţi cu ocazia învierii Sale L-au urmat. De asemenea, a fost însoţit de o mulţime de îngeri, în timp ce o altă oştire îngerească, fără număr, aştepta în cer sosirea Sa. Pe măsură ce se înălţau spre Cetatea sfântă, îngerii care Îl însoţeau pe Domnul Isus strigau: „Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” Îngerii din cetate strigau plini de extaz: „Cine este acest Împărat al slavei?” Îngerii însoţitori răspundeau triumfător: „Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-le, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” Îngerii care aşteptau întrebau din nou: „Cine este acest Împărat al slavei?” Iar îngerii însoţitori răspundeau în tonuri melodioase: „Domnul oştirilor: El este Împăratul slavei!” (Psalmi 24,7-10). Apoi, întreaga oştire cerească L-a înconjurat pe Comandantul ei maiestuos şi s-a închinat înaintea Lui în semn de adâncă adorare. [239, 240] Îngerii şi-au pus coroanele scânteietoare la picioarele Sale. După aceea, şi-au luat harpele de aur şi sunetele melodioase au umplut cerul de cântece adresate Mielului care a fost înjunghiat, dar care trăieşte iarăşi în maiestate şi slavă.

FĂGĂDUINŢA REVENIRII
În timp ce ucenicii priveau cu tristeţe spre cer pentru a surprinde ultima imagine a Domnului lor care Se înălţa, doi îngeri îmbrăcaţi în

ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS
187

ISTORIA MÂNTUIRII

alb au venit lângă ei şi le-au spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1,11). Ucenicii şi mama lui Isus, care fusese martoră la înălţarea Fiului lui Dumnezeu alături de ei, au petrecut noaptea următoare vorbind despre faptele Sale minunate şi despre evenimentele ciudate şi pline de slavă care avuseseră loc într-o perioadă scurtă.

MÂNIA LUI SATANA
Satana s-a consfătuit din nou cu îngerii lui şi, cu ura cea mai înverşunată împotriva guvernării lui Dumnezeu, le-a spus că, atâta vreme cât îşi vor păstra puterea şi autoritatea asupra pământului, eforturile lor împotriva urmaşilor lui Isus vor trebui să fie de zece ori mai puternice. Ei nu reuşiseră să biruie în lupta împotriva Domnului Hristos, dar, dacă era posibil, voiau să-i biruie pe urmaşii Săi. Generaţie după generaţie, ei trebuiau să-i prindă în capcană pe cei care cred în Isus. Satana le-a spus îngerilor lui că Isus le dăduse ucenicilor Săi puterea de a certa duhurile necurate, de a scoate demonii din oameni şi de a-i vindeca pe cei a căror suferinţă era provocată de Satana şi de îngerii lui. Apoi, îngerii lui Satana au plecat ca nişte lei furioşi, căutând să-i nimicească pe urmaşii lui Isus.

188

CAPITOLUL 32

ZIUA CINCIZECIMII

COBORÂREA DUHULUI SFÂNT
„În Ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au

ZIUA CINCIZECIMII
189

Când le-a explicat ucenicilor semnificaţia profeţiilor cu privire la Sine, Domnul Isus i-a asigurat că toată puterea i-a fost dată în cer şi pe pământ şi le-a poruncit să meargă şi să propovăduiască Evanghelia la orice făptură. Deodată, vechea speranţă a ucenicilor că Isus Îşi va ocupa locul pe tronul lui David din Ierusalim a reînviat şi L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1,6). Mântuitorul a lăsat în mintea lor o incertitudine cu privire la subiectul acesta, răspunzându-le că nu era treaba lor să ştie „vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (Fapte 1,7). Ucenicii au început să spere că venirea minunată a Duhului Sfânt îi va influenţa pe iudei să-L primească pe Isus. Mântuitorul S-a abţinut să le dea orice altă explicaţie, deoarece ştia că, atunci când Duhul Sfânt va veni asupra lor într-o măsură deplină, mintea lor va fi iluminată şi vor înţelege întru totul lucrarea pe care o aveau de făcut şi pe care o vor continua chiar din punctul în care o lăsase El. Ucenicii s-au adunat în camera de sus, rugându-se cu toţii, împreună cu femeile credincioase, cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Săi. Fraţii aceştia, care fuseseră necredincioşi, erau acum pe deplin [241, 242] întemeiaţi în credinţa lor, datorită evenimentelor legate de răstignire şi de învierea şi înălţarea Domnului. Numărul celor adunaţi era de aproximativ o sută douăzeci.

ISTORIA MÂNTUIRII

umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Faptul că Duhul Sfânt a luat forma unor limbi de foc, împărţindu-Se deasupra capetelor lor şi rămânând peste cei adunaţi, a fost un simbol al darului care le-a fost dat pentru a vorbi fluent câteva limbi diferite, cu care nu fuseseră familiarizaţi mai înainte. Apariţia focului semnifica zelul fierbinte cu care urmau să lucreze, precum şi puterea care va însoţi cuvintele lor. Sub influenţa acestei iluminări cereşti, Scripturile, pe care li le explicase Domnul Hristos, au revenit în mintea lor cu o strălucire vie şi cu frumuseţea unui adevăr clar şi puternic. Vălul care îi împiedicase să înţeleagă sfârşitul rânduielilor care fuseseră abolite a fost dat la o parte, iar ei au priceput cu o claritate deplină scopul misiunii Domnului Hristos şi natura Împărăţiei Sale.

PUTEREA CINCIZECIMII
Iudeii fuseseră împrăştiaţi în aproape fiecare ţară şi vorbeau limbi diferite. Ei veniseră de la distanţe mari la Ierusalim şi locuiau temporar acolo [243] ca să poată rămâne pentru perioada sărbătorilor religioase, care erau în plină desfăşurare, şi pentru a respecta cerinţele ceremoniale. Când s-au adunat acolo, iudeii vorbeau toate limbile aflate în circulaţie la data aceea. Diversitatea limbilor era o mare piedică pentru lucrarea slujitorilor lui Dumnezeu de a predica învăţătura despre Domnul Hristos până în cele mai îndepărtate părţi ale lumii. Faptul că Dumnezeu a împlinit această nevoie a apostolilor într-o modalitate miraculoasă a fost pentru oameni confirmarea deplină a mărturiei lor despre Hristos. Duhul Sfânt făcuse pentru ei un lucru pe care ei nu ar fi fost în stare să-l realizeze nici pe parcursul unei vieţi întregi. Acum, ei puteau să răspândească adevărul Evangheliei până departe, vorbind cu acurateţe limba acelora pentru care lucrau. Darul acesta miraculos a fost dovada cea mai înaltă pe care puteau să o prezinte lumii pentru a arăta că misiunea lor purta semnătura Cerului. „Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: ’Toţi

190

aceştia care vorbesc, nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?’” Preoţii şi conducătorii s-au înfuriat peste măsură din cauza acestei manifestări uimitoare, despre care s-a vorbit pretutindeni în Ierusalim şi în împrejurimi, dar nu au îndrăznit să dea curs răutăţii lor, de teama de a nu fi victimele urii oamenilor. Ei Îl uciseseră pe Domnul, dar iată că aici se aflau slujitorii Săi, nişte oameni neînvăţaţi din Galileea, care prezentau împlinirea minunată a profeţiei şi învăţătura lui Isus, vorbind în toate limbile din vremea aceea. Ei vorbeau cu putere despre [244] lucrările minunate ale Mântuitorului şi le explicau ascultătorilor lor Planul de Mântuire înfăptuit prin mila şi jertfa Fiului lui Dumnezeu. Cuvintele lor convingeau şi converteau miile de oameni care le ascultau. Tradiţiile şi superstiţiile care le fuseseră inspirate de preoţi erau spulberate din mintea lor, iar ei primeau învăţăturile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu.

PREDICA LUI PETRU
Petru le-a explicat că manifestarea aceasta era împlinirea directă a profeţiei lui Ioel, în care vestise faptul că o putere ca aceasta va veni asupra oamenilor lui Dumnezeu ca să-i pregătească pentru o lucrare deosebită. Petru a prezentat genealogia lui Hristos, care ajungea direct la familia onorabilă a lui David. El nu a folosit niciuna dintre învăţăturile Domnului Isus pentru a dovedi că poziţia lui era adevărată, deoarece ştia că prejudecăţile lor erau atât de mari încât învăţăturile Domnului nu vor avea niciun rezultat. Totuşi el a îndrumat gândurile lor spre David, pe care iudeii Îl considerau a fi un patriarh respectabil al poporului lor. Petru a spus: „Căci David zice despre El: ’Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde, căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.’” Aici, Petru arată că David nu ar fi putut să vorbească despre sine însuşi, ci a vorbit într-o modalitate categorică despre Isus Hristos. David a murit la fel ca toţi ceilalţi oameni, iar mormântul lui şi rămăşiţele lui pământeşti respectate fuseseră păstrate cu mare grijă

ZIUA CINCIZECIMII
191

ISTORIA MÂNTUIRII

192

până la data aceea. Ca împărat al lui Israel şi, de asemenea, ca profet, David fusese onorat de Dumnezeu într-o modalitate deosebită. Într-o viziune profetică, i s-au arătat viaţa şi lucrarea viitoare a Domnului Hristos. El a văzut [245] felul în care Domnul urma să fie respins, precum şi evenimentele judecării, răstignirii, înmormântării, învierii şi înălţării la cer. David a mărturisit că sufletul lui Hristos nu urma să fie lăsat în mormânt şi nici trupul Său nu va vedea putrezirea. Petru arată că profeţia aceasta s-a împlinit prin Isus din Nazaret. Dumnezeu Îl înviase cu adevărat, înainte ca trupul Său să putrezească. Acum, El era Cel înălţat în ceruri. În ocazia aceea memorabilă, foarte mulţi oameni, care până atunci ridiculizaseră ideea că o persoană atât de umilă cum era Isus ar fi putut să fie Fiul lui Dumnezeu, au ajuns să fie convinşi pe deplin de adevăr şi L-au recunoscut ca Mântuitor al lor. Trei mii de persoane s-au adăugat la numărul bisericii. Apostolii au vorbit prin puterea Duhului Sfânt, iar cuvintele lor nu au putut să fie combătute, deoarece erau întărite prin minunile uimitoare pe care le săvârşeau ca urmare a revărsării Duhului lui Dumnezeu. Ucenicii înşişi au fost uluiţi de rezultatul acestei coborâri a Duhului Sfânt şi de roadele rapide şi îmbelşugate ale lucrării de câştigare a sufletelor. Toţi oamenii au fost plini de uimire. Aceia care nu au renunţat la prejudecăţile şi la fanatismul lor au fost atât de copleşiţi încât nu au îndrăznit să oprească lucrarea aceea puternică nici prin cuvinte, nici prin violenţă, iar de la data aceea împotrivirea lor a încetat. Chiar dacă au fost clare şi convingătoare, argumentele apostolilor nu ar fi putut să îndepărteze prejudecăţile iudeilor care se împotriviseră unor dovezi atât de mari. Totuşi Duhul Sfânt a făcut ca argumentele acelea să pătrundă în inima lor cu o putere divină. Ele erau ca nişte săgeţi ascuţite ale Celui Atotputernic, convingându-i de vina îngrozitoare de a-L fi respins şi răstignit pe Domnul slavei. „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ’Fraţilor, ce să facem?’ [286] ’Pocăiţi-vă’, le-a zis Petru, ’şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.’” Petru i-a ajutat pe oamenii convertiţi să înţeleagă faptul că ei Îl respinseseră pe Hristos din cauză că fuseseră înşelaţi de preoţi şi

conducători, iar dacă vor continua să ceară sfatul lor şi să aştepte ca acei conducători să-L recunoască pe Hristos înainte ca ei înşişi să îndrăznească să facă astfel, nu-L vor primi niciodată pe Mântuitorul. Deşi pretindeau că sunt sfinţi, oamenii aceia influenţi căutau cu ambiţie şi cu zel bogăţiile şi slava lumească. Ei nu aveau să vină niciodată la Hristos pentru a primi lumina. Domnul Isus prevestise o pedeapsă îngrozitoare pentru oamenii aceia din cauza necredinţei lor încăpăţânate, în ciuda celor mai convingătoare dovezi care le fuseseră date cu privire la faptul că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu. Din clipa aceea, limbile vorbite de ucenici au fost clare, simple şi corecte din punct de vedere al accentului şi exprimării, indiferent dacă au folosit limba maternă sau o limbă străină. Oamenii aceştia umili, care nu învăţaseră niciodată în şcolile profeţilor, prezentau adevărurile într-o modalitate atât de clară şi distinctă încât aceia care îi auzeau erau uluiţi. Ei nu puteau să meargă până în cele mai îndepărtate părţi ale lumii, dar la sărbătoarea aceea se aflau oameni veniţi din toate colţurile pământului, iar ei au dus adevărurile primite în căminele lor şi le-au vestit celor din ţara lor, câştigând suflete pentru Hristos.

O ÎNVĂŢĂTURĂ PENTRU ZILELE NOASTRE
Mărturia aceasta cu privire la întemeierea bisericii creştine ne este dată nu numai ca o parte importantă a istoriei sfinte, ci şi ca o învăţătură. Toţi aceia care mărturisesc a crede în Numele lui Hristos trebuie să aştepte, să vegheze şi să se roage cu un singur gând. Toate neînţelegerile dintre ei [247] trebuie să fie înlăturate, iar unitatea şi dragostea duioasă trebuie să predomine în mijlocul lor. Atunci, rugăciunile noastre se vor înălţa unite şi cu o credinţă stăruitoare către Tatăl ceresc. După aceea, să aşteptăm cu răbdare şi cu nădejde împlinirea făgăduinţei Sale. Răspunsul poate să vină pe neaşteptate şi cu o putere copleşitoare sau poate să întârzie zile şi săptămâni, punându-ne credinţa la încercare. Totuşi Dumnezeu ştie cum şi când să răspundă la rugăciunile noastre. Partea noastră în lucrare este să ne punem în legătură cu mijloacele prevăzute de Dumnezeu. El este răspunzător pentru partea Sa în lucrare. Dumnezeu este credincios faţă de lucrurile făgăduite.

ZIUA CINCIZECIMII
193

ISTORIA MÂNTUIRII

Partea cea mare şi importantă care ne revine este să avem o singură inimă şi un gând, înlăturând orice invidie şi răutate şi, ca nişte oameni umili ai rugăciunii, să veghem şi să aşteptăm. Domnul Isus, Reprezentantul şi Conducătorul nostru, este gata să facă pentru noi acelaşi lucru pe care l-a făcut pentru cei care s-au rugat şi au vegheat în Ziua Cincizecimii.

194

CAPITOLUL 33

VINDECAREA OLOGULUI

La scurt timp după coborârea Duhului Sfânt şi imediat după o adunare de rugăciune stăruitoare, Petru şi Ioan au mers la templu să se închine şi au văzut un olog sărman şi lovit de sărăcie, în vârstă de patruzeci de ani, care trăise o viaţă întreagă de suferinţă şi boală. Acest om nefericit dorise mult să meargă la Isus să-l vindece, dar era aproape întru totul neajutorat şi s-a aflat mereu departe de locul unde lucra Marele Medic. În cele din urmă, rugăminţile lui stăruitoare i-au determinat pe nişte oameni buni să-l ducă la poarta templului. Totuşi, când a ajuns acolo, a descoperit că Vindecătorul spre care se îndreptaseră toate speranţele lui fusese ucis fără milă. Dezamăgirea lui a stârnit mila acelora care ştiau cât de mult sperase şi cu câtă nerăbdare aşteptase să fie vindecat de Isus şi l-au adus în fiecare zi la templu, pentru ca trecătorii să fie impresionaţi de situaţia lui şi să-i dea un bănuţ pentru a-şi împlini nevoile zilnice. Când Petru şi Ioan au trecut pe acolo, el cerşea, cerând milostenia lor. Ucenicii l-au privit cu milă. „Petru, ca şi Ioan, s-a uitat ţintă la el şi a zis: ’Uită-te la noi!’ Atunci, Petru i-a zis: ’Argint şi aur n-am; dar ce am îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!’” Chipul sărmanului om s-a întristat când Petru [248, 249] a declarat că şi el este sărac, dar a strălucit de speranţă şi credinţă când ucenicul a continuat. „L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoşteau că era cel ce şedea la poarta ’Frumoasă’ a Templului, ca să ceară de pomană, şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră.” Iudeii erau uluiţi de faptul că ucenicii puteau să săvârşească minuni asemănătoare cu acelea săvârşite de Domnul Isus. Ei presupuneau că Isus este mort şi se aşteptaseră ca toate aceste manifestări

VINDECAREA OLOGULUI
195

ISTORIA MÂNTUIRII

minunate să înceteze odată cu moartea Sa. Totuşi aici era omul acesta care fusese un olog neajutorat timp de patruzeci de ani, iar acum se bucura pentru că putea să-şi folosească picioarele, eliberat de durere şi fericit în credinţa în Isus. Apostolii au văzut uimirea oamenilor şi i-au întrebat de ce sunt aşa de uluiţi de minunea la care asistaseră şi de ce se uită la ei cu admiraţie, ca şi când ar fi făcut lucrul acesta prin propria putere. Petru i-a asigurat că minunea fusese făcută prin meritele lui Isus din Nazaret, pe care ei Îl respinseseră şi Îl răstigniseră, dar pe care Dumnezeu Îl înviase a treia zi. „Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii. Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi.” După săvârşirea acestei minuni, o mulţime de oameni s-au adunat la templu, iar Petru le-a vorbit [250] într-o parte a templului, în timp ce Ioan vorbea într-o altă parte. După ce au vorbit cu claritate despre marea nelegiuire făcută de iudei prin faptul că Îl respinseseră şi Îl omorâseră pe Domnul vieţii, apostolii au fost atenţi pentru a nu-i duce la disperare. Petru voia să micşoreze cât mai mult cu putinţă atrocitatea vinei lor, presupunând că fapta lor fusese săvârşită din neştiinţă. El le-a declarat că Duhul Sfânt îi chema să se pocăiască de păcatele lor şi să fie convertiţi, arătându-le că nu era nicio altă nădejde pentru ei, cu excepţia harului lui Hristos pe care ei Îl răstigniseră şi că numai prin credinţa în El păcatele lor puteau să fie şterse de sângele Său.

ARESTAREA ŞI JUDECAREA APOSTOLILOR
Predica aceasta despre învierea lui Hristos şi despre faptul că, prin moartea şi învierea Sa, Domnul îi va scoate în cele din urmă pe morţi din mormintele lor i-a tulburat adânc pe saduchei. Ei simţeau că învăţătura lor preferată se afla în pericol şi că era în joc reputaţia lor. Unii dintre oficialii templului, precum şi căpitanul templului erau saduchei. Cu ajutorul mai multor saduchei, căpitanul i-a arestat pe cei doi apostoli şi i-a lăsat în închisoare, deoarece era prea târziu pentru a fi cercetate cazurile lor în noaptea aceea.

196

A doua zi, Ana şi Caiafa s-au adunat împreună cu alţi demnitari ai templului în vederea judecării întemniţaţilor care au fost aduşi înaintea lor. Petru Îl negase în mod ruşinos pe Domnul său chiar în aceeaşi încăpere şi chiar înaintea aceloraşi oameni. Toate aceste lucruri au revenit cu claritate în memoria ucenicului când s-a înfăţişat pentru propria judecată. El avea acum ocazia de a-şi răscumpăra laşitatea nelegiuită de mai înainte. Cei prezenţi şi-au adus aminte de partea pe care Petru a avut-o la judecarea Domnului său şi se flatau cu gândul că el putea fi intimidat prin ameninţarea cu [251] închisoarea şi moartea. Totuşi Petru, care Îl negase pe Hristos în ceasul celei mai mari încercări, fusese ucenicul impulsiv şi încrezător în sine, foarte diferit de Petru care se afla pentru propria cercetare înaintea Sinedriului în ziua aceea. El fusese convertit, iar acum era neîncrezător în sine şi încetase să fie plin de mândrie. El era umplut cu Duhul Sfânt şi, prin puterea Sa, ajunsese să fie neclintit ca o stâncă, plin de curaj, şi totuşi modest, preamărindu-L pe Domnul Hristos. El era gata să îndepărteze pata apostaziei lui, cinstind Numele pe care îl dezonorase cândva.

APĂRAREA ÎNDRĂZNEAŢĂ A LUI PETRU
Până atunci, preoţii evitaseră să menţioneze despre răstignirea şi învierea lui Isus, dar acum, pentru a-şi aduce scopul la îndeplinire, au fost obligaţi să-i întrebe pe acuzaţi cu ce putere săvârşiseră vindecarea remarcabilă a omului neputincios. Atunci, Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a vorbit cu respect preoţilor şi bătrânilor şi a afirmat: „S-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” Cuvintele lui Petru purtau pecetea lui Hristos, iar chipul lui era luminat de Duhul Sfânt. Omul care fusese vindecat într-o modalitate miraculoasă se afla lângă el în calitate de martor. Înfăţişarea acestui om, care fusese un olog neajutorat cu numai câteva ore înainte, iar acum avea un trup plin de sănătate şi primise lumina cu privire la

VINDECAREA OLOGULUI
197

ISTORIA MÂNTUIRII

198

Isus din Nazaret, a [252] dat greutate mărturiei cuvintelor lui Petru. Preoţii, conducătorii şi oamenii de acolo tăceau. Conducătorii nu aveau nicio putere de a respinge afirmaţia lui. Ei fuseseră obligaţi să audă lucrul pe care doreau cel mai mult să nu-l audă, şi anume că Isus Hristos înviase şi că avea putere în cer pentru a săvârşi minuni prin intermediul apostolilor Săi de pe pământ. Apărarea în care Petru a recunoscut cu îndrăzneală de unde venea puterea lui i-a înspăimântat. Conducătorii au presupus că, deoarece erau nişte pescari neînvăţaţi, ucenicii vor fi întru totul încurcaţi când vor fi confruntaţi de preoţi, cărturari şi bătrâni. Totuşi aceştia şi-au dat seama că ei fuseseră cu Isus. Apostolii vorbeau aşa cum vorbise El, cu o putere convingătoare, care îi aducea la tăcere pe împotrivitorii lor. Pentru a ascunde situaţia dificilă în care erau, preoţii şi conducătorii au poruncit ca apostolii să fie duşi afară, ca să se poată sfătui între ei. Cu toţii au fost de acord că ar fi inutil să nege faptul că omul fusese vindecat prin puterea dată apostolilor în Numele lui Isus cel răstignit. Ei ar fi acoperit cu bucurie minunea aceea, folosind minciuni, dar lucrarea fusese făcută la lumina zilei şi în prezenţa unei mulţimi de oameni şi ajunsese să fie cunoscută deja de mii de persoane. Conducătorii au simţit că lucrarea trebuie să fie oprită imediat, altfel Isus ar fi câştigat mulţi credincioşi, iar, ca urmare, ei vor cădea în dizgraţie [253] şi vor fi consideraţi vinovaţi de uciderea Fiului lui Dumnezeu. În ciuda faptului că erau gata să-i nimicească pe ucenici, ei nu au îndrăznit să le facă niciun rău, ci doar i-au ameninţat cu pedeapsa cea mai aspră dacă vor continua să-i înveţe pe oameni sau să lucreze în Numele lui Isus. Atunci, Petru şi Ioan au declarat cu îndrăzneală că lucrarea le fusese încredinţată de Dumnezeu şi că nu puteau să facă altceva decât să vestească lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră. Preoţii i-ar fi pedepsit cu bucurie pe aceşti oameni nobili pentru credincioşia lor neabătută faţă de chemarea sfântă, dar s-au temut de mulţimile care-i însoţeau, „fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate”. Aşa că, după ce li s-au repetat ameninţările şi poruncile, apostolii au fost eliberaţi din închisoare.

CAPITOLUL 34

CREDINCIOŞIA FAŢĂ DE DUMNEZEU ÎN TIMPUL PERSECUŢIEI

ELIBERAREA LUI PETRU
Ca urmare, apostolii au fost arestaţi şi duşi în închisoare, iar Sinedriul a fost chemat pentru a-i judeca. Un mare număr de oameni învăţaţi au fost convocaţi alături de membrii consiliului, iar ei s-au consfătuit cu privire la ce anume era de făcut cu aceşti tulburători ai

CREDINCIOŞIA FAŢĂ DE DUMNEZEU ÎN TIMPUL PERSECUŢIEI
199

Apostolii au continuat lucrarea lor plină de milă, vindecându-i pe cei suferinzi şi propovăduindu-L cu o mare putere pe Mântuitorul răstignit şi înviat. Mulţi oameni au intrat continuu în biserică prin botez, dar niciunul dintre aceia care nu erau uniţi într-o inimă şi un gând cu credincioşii lui Hristos nu a îndrăznit să li se alăture. Mulţimile s-au adunat în număr mare la Ierusalim, aducându-i pe bolnavi şi pe cei tulburaţi de duhuri necurate. Mulţi suferinzi erau aşezaţi pe stradă, pentru ca, atunci când Petru şi Ioan aveau să treacă pe acolo, umbra lor să poată cădea peste ei şi să-i vindece. Puterea Mântuitorului înviat venise cu adevărat asupra apostolilor, iar ei săvârşeau semne şi minuni care făceau ca numărul credincioşilor să crească zilnic. Lucrurile acestea i-au încurcat într-o mare măsură pe preoţi şi pe conducători, mai ales pe aceia care erau saduchei. Ei au înţeles că, dacă apostolilor li se îngăduia să predice despre un Mântuitor înviat şi să facă minuni în Numele Său, învăţătura pe care ei o promovau, aceea că nu există înviere, urma să fie respinsă de toţi, iar secta lor avea să dispară curând. Fariseii au înţeles că predicarea acestora înclina să submineze ceremoniile iudaice şi să anuleze valoarea jertfelor. Eforturile lor precedente de a-i opri pe aceşti predicatori fuseseră zadarnice, dar acum erau hotărâţi să pună capăt agitaţiei. [254, 255]

ISTORIA MÂNTUIRII

200

păcii. „Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară şi le-a zis: ’Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.’” Când apostolii au apărut în mijlocul credincioşilor şi le-au relatat felul cum îngerii îi conduseseră printre soldaţii care păzeau închisoarea şi cum le porunciseră să-şi reia lucrarea care fusese întreruptă de preoţi şi conducători, fraţii s-au umplut de bucurie şi de uimire. Preoţii şi conducătorii din consiliu hotărâseră să-i acuze de instigarea la revoltă şi de uciderea lui Anania şi a Safirei (Fapte 5,1-11), precum şi de conspiraţia în vederea subminării autorităţii preoţilor şi în vederea uciderii lor. Ei au avut încredere că gloata va putea să fie instigată să preia condamnarea apostolilor şi să procedeze aşa cum a procedat cu Domnul Isus. Ei erau conştienţi de faptul că mulţi dintre cei care nu primiseră învăţătura despre Hristos erau sătui de conducerea arbitrară a autorităţilor iudaice şi doreau cu nerăbdare o schimbare hotărâtă. De asemenea, ei se temeau că, dacă persoanele acelea ar fi ajuns să fie interesate de credinţa apostolilor şi să-L recunoască pe Isus ca Mesia, furia întregului popor va fi stârnită împotriva preoţilor, iar acestora li se va cere să dea socoteală pentru uciderea lui Hristos. Ca urmare, au hotărât să ia măsuri serioase pentru a împiedica lucrul acesta. În cele din urmă, au trimis să-i aducă înaintea lor [256] pe apostolii despre care credeau că sunt în închisoare. Au fost foarte uimiţi când cei trimişi au venit înapoi cu răspunsul că uşile închisorii au fost găsite încuiate şi pe soldaţii din gardă stând în faţa lor, dar cei închişi nu se aflau niciunde. Curând, „cineva a venit şi le-a spus: ’Iată că oamenii pe care i-aţi băgat în temniţă stau în Templu şi învaţă pe norod.’” Deşi apostolii au fost eliberaţi din închisoare într-o modalitate miraculoasă, totuşi nu au fost scutiţi de judecată şi pedeapsă. Pe vremea când fusese cu ei, Domnul Hristos le spusese: „Luaţi seama la voi înşivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti.” Prin faptul că îl trimisese pe înger, Dumnezeu le dăduse o dovadă a grijii Sale şi o asigurare a prezenţei Sale, dar acum partea lor era să sufere pentru Domnul Isus pe care Îl predicau. Oamenii erau atât de impresionaţi de lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră, încât preoţii şi conducătorii au ştiut că le va fi imposibil să-i stârnească împotriva apostolilor.

A DOUA JUDECARE
„Atunci, căpitanul Templului a plecat cu aprozii şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod. După ce i-au adus, i-au pus înaintea soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel: ’Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui Om.’” Ei nu mai erau la fel de doritori să poarte vina pentru uciderea lui Isus ca atunci când au strigat împreună cu gloata josnică: „Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” Asemenea celorlalţi apostoli, Petru a folosit aceeaşi modalitate de apărare pe care o folosise la judecata precedentă: [257] „Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: ’Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!’” Îngerul trimis de Dumnezeu fusese acela care îi eliberase din închisoare şi le poruncise să meargă în templu şi să-i înveţe pe oameni. Prin ascultarea de îndrumările lui, ei respectaseră porunca divină şi trebuiau să continue să o respecte cu orice preţ. Petru a continuat: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Duhul Inspiraţiei era cu apostolii, iar cei acuzaţi au ajuns să fie acuzatorii, învinovăţindu-i de uciderea lui Hristos pe preoţii şi conducătorii care alcătuiau consiliul. Iudeii erau atât de mâniaţi din cauza aceasta, încât au hotărât să ia legea în propriile mâini şi să-i condamne la moarte fără niciun alt proces de judecată şi fără nicio autoritate din partea ofiţerilor romani. Ei erau deja vinovaţi de sângele lui Hristos, iar acum erau nerăbdători să-şi păteze mâinile cu sângele apostolilor. Totuşi acolo se găsea un om învăţat şi aflat într-o poziţie înaltă, a cărui minte limpede a înţeles că pasul acesta violent va duce la consecinţe îngrozitoare. Dumnezeu l-a ridicat pe omul acesta în consiliul lor pentru a opri violenţa preoţilor şi conducătorilor. Gamaliel, învăţat fariseu şi cărturar, un om cu o mare reputaţie, era o persoană foarte precaută, care, înainte de a vorbi în favoarea celor închişi, a cerut ca aceştia să fie scoşi din încăpere. Apoi a vorbit

CREDINCIOŞIA FAŢĂ DE DUMNEZEU ÎN TIMPUL PERSECUŢIEI
201

ISTORIA MÂNTUIRII

cu mult calm şi cu prudenţă: „Bărbaţi israeliţi, luaţi seama bine ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, şi la care s-au alipit aproape [258] patru sute de bărbaţi. El a fost omorât, şi toţi cei ce îl urmaseră au fost risipiţi şi nimiciţi. După el s-a ivit Iuda Galileeanul, pe vremea înscrierii, şi a tras mult norod de partea lui: a pierit şi el, şi toţi cei ce-l urmaseră au fost risipiţi. Şi acum, eu vă spun: Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar, dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.” Preoţii nu au putut să nu remarce că părerile lui erau înţelepte, aşa că au fost nevoiţi să fie de acord cu el şi i-au eliberat cu mari reţineri pe întemniţaţi, după ce i-au bătut cu nuiele şi le-au poruncit din nou şi din nou să nu mai predice în Numele lui Isus, ameninţându-i că vor plăti cu viaţa pentru îndrăzneala lor. „Ei au plecat dinaintea soborului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui. Şi, în fiecare zi, în Templu şi acasă nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.” Persecutorii apostolilor au fost într-o încurcătură destul de mare când şi-au dat seama de incapacitatea lor de a-i înfrânge pe aceşti martori ai lui Hristos, care au avut credinţa şi curajul de a-şi schimba ruşinea în slavă şi suferinţa în bucurie pentru cauza Domnului lor, care suportase umilinţa şi agonia înaintea lor. Ca urmare, ucenicii aceştia curajoşi au continuat să-i înveţe pe oameni în public şi în case particulare, în taină, la cererea celor care, de teama iudeilor, nu îndrăzneau să-şi mărturisească credinţa într-un mod deschis.

202

CAPITOLUL 35

RÂNDUIALA EVANGHELIEI

„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele.” Aceştia erau iudei care locuiseră în alte ţări unde se vorbea limba greacă. Numărul de convertiţi iudei care vorbeau ebraică era mult mai mare, dar ceilalţi locuiseră în Imperiul Roman şi vorbeau numai limba greacă. Printre ei începuseră să apară murmurări cu privire la faptul că văduvele grecilor nu erau aprovizionate cu atâta generozitate cum erau nevoiaşii din mijlocul evreilor. O părtinire de felul acesta ar fi fost gravă înaintea lui Dumnezeu şi, ca urmare, au fost luate măsuri prompte pentru restabilirea păcii şi armoniei între credincioşi. Duhul Sfânt a recomandat o metodă prin care apostolii puteau să fie eliberaţi de sarcina de a le împărţi ajutoare săracilor şi de alte sarcini asemănătoare, aşa încât să fie lăsaţi liberi să-L predice pe Hristos. „Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: ’Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.’” [259, 260] În conformitate cu sfatul acesta, biserica a ales şapte bărbaţi plini de credinţă şi de înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu pentru a se ocupa de administrarea lucrării. Ştefan a fost primul ales. El era un iudeu prin naştere şi religie, dar vorbea limba greacă şi era familiarizat cu obiceiurile şi comportamentul grecilor. Ca urmare, el a fost considerat a fi persoana potrivită pentru a ocupa locul de conducător care să supravegheze împărţirea fondurilor corespunzătoare pentru văduve, orfani şi săraci. Alegerea aceasta a corespuns părerii tuturor, iar nemulţumirea şi murmurările au fost aduse la tăcere.

RÂNDUIALA EVANGHELIEI
203

ISTORIA MÂNTUIRII

Cei şapte bărbaţi aleşi au fost consacraţi cu solemnitate pentru îndatoririle lor, prin actul punerii mâinilor şi prin rugăciune. Aceia care erau hirotoniţi în felul acesta nu erau excluşi de la lucrarea de prezentare a învăţăturilor credinţei. Dimpotrivă, este raportat că „Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod”. Ei erau calificaţi pe deplin pentru a-i învăţa pe oameni adevărul. De asemenea, erau nişte oameni care judecau în mod calm şi cu înţelepciune, care chibzuiau bine în tratarea situaţiilor dificile, a murmurărilor şi invidiei. Alegerea acestor oameni pentru a administra treburile bisericii, aşa încât apostolii să fie lăsaţi liberi să îşi îndeplinească lucrarea lor deosebită de predicare a adevărului, a fost binecuvântată de Dumnezeu. Biserica a progresat ca număr şi putere. „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.” Aceeaşi ordine şi rânduială trebuie să fie păstrată şi în biserica de acum, la fel ca în biserica din zilele apostolilor. Prosperitatea lucrării depinde într-o măsură foarte mare de faptul ca departamentele ei diverse să fie conduse de oameni capabili, care sunt calificaţi pentru poziţia lor. Aceia care au fost aleşi de Dumnezeu pentru a fi [261] conducătorii lucrării Sale, supraveghind binele spiritual general al bisericii, trebuie să fie eliberaţi cât mai mult cu putinţă de grijile şi dificultăţile efemere. Cei pe care Dumnezeu i-a chemat să slujească în domeniul predicării şi al învăţării trebuie să aibă timp pentru meditaţie, rugăciune şi studiul Scripturilor. Dacă se ocupă de detaliile mai mici ale administrării şi de tratarea diferitelor temperamente ale celor din biserică, discernământul lor spiritual va scădea. Este bine ca toate problemele de natură trecătoare să fie prezentate unor slujbaşi potriviţi şi rezolvate de ei. Totuşi, dacă acestea sunt atât de dificile încât depăşesc înţelepciunea lor, trebuie să fie prezentate în consiliul acelora care au responsabilitatea generală de conducere a întregii biserici.
204

CAPITOLUL 36

MOARTEA LUI ŞTEFAN

Ştefan era foarte activ în lucrarea lui Dumnezeu şi îşi declara cu îndrăzneală credinţa. „Unii din sinagoga numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan; dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el.” Aceşti elevi ai marilor rabini fuseseră încrezători că, într-o dezbatere publică, puteau să câştige o biruinţă deplină împotriva lui Ştefan, din cauza presupusei lui lipse de educaţie şcolară. Totuşi el nu numai că a vorbit cu puterea Duhului Sfânt, dar a fost clar pentru toţi cei prezenţi în acea adunare numeroasă că el era un cercetător al profeţiilor şi un cunoscător al tuturor detaliilor Legii. El a apărat cu pricepere adevărurile pe care le susţinea şi i-a înfrânt întru totul pe împotrivitorii lui. Preoţii şi conducătorii care au fost martori la manifestarea minunată a puterii ce însoţea lucrarea de slujire a lui Ştefan s-au umplut de o ură înverşunată. În loc să cedeze în faţa dovezilor convingătoare pe care le prezenta el, s-au hotărât să-l aducă la tăcere omorându-l. Ca urmare, l-au prins pe Ştefan şi l-au adus înaintea Sinedriului pentru a fi judecat. Iudeii cei învăţaţi din regiunile apropiate au fost convocaţi cu scopul de a combate argumentele [262, 263] celui acuzat. Saul, care se evidenţiase ca fiind un împotrivitor zelos al învăţăturii lui Hristos şi un persecutor al tuturor celor ce credeau în El, a fost de asemenea prezent acolo. Acest om învăţat a avut o parte importantă în combaterea lui Ştefan. El a folosit elocvenţa şi logica rabinilor pentru a câştiga în această controversă şi pentru a-i convinge pe oameni că Ştefan predica învăţături amăgitoare şi periculoase. Totuşi Ştefan s-a dovedit a avea o educaţie la fel de înaltă ca Saul şi o înţelegere deplină a planului lui Dumnezeu de a răspândi Evanghelia la toate popoarele. El credea în Dumnezeul lui Avraam,

MOARTEA LUI ŞTEFAN
205

ISTORIA MÂNTUIRII

Isaac şi Iacov şi era pe deplin lămurit cu privire la privilegiile iudeilor, totuşi credinţa lui era vastă, iar el ştia că sosise timpul când credincioşii adevăraţi nu se vor închina doar în temple făcute de mâini omeneşti, pentru că oamenii se pot închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr pretutindeni în lume. Vălul fusese dat la o parte de pe ochii lui Ştefan, iar el a văzut sfârşitul ritualurilor care fuseseră desfiinţate prin moartea lui Hristos. Preoţii şi conducătorii nu au reuşit să câştige în faţa înţelepciunii lui clare şi liniştite, în ciuda faptului că se împotriveau cu vehemenţă. Ei s-au hotărât să facă din Ştefan un exemplu şi, satisfăcându-şi ura răzbunătoare, urmau să-i împiedice şi pe alţii să adopte credinţa lui prin intermediul fricii. Acuzaţiile pronunţate împotriva lui au fost rostite în modalitatea cea mai impunătoare. Au fost angajaţi nişte martori mincinoşi, care să spună că îl auziseră rostind blasfemii împotriva templului şi împotriva Legii. Ei au spus: „În adevăr, l-am auzit zicând că acest Isus din Nazaret va dărâma locaşul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise.” În timp ce stătea faţă în faţă cu judecătorii lui pentru a răspunde la acuzaţia de blasfemie, chipul lui Ştefan radia o lumină sfântă. „Toţi cei ce şedeau [264] în sobor s-au uitat ţintă la Ştefan, şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger.” Mulţi dintre cei care vedeau chipul luminat al lui Ştefan tremurau şi îşi acopereau faţa, dar necredinţa şi prejudecata încăpăţânată nu au şovăit niciodată.

APĂRAREA LUI ŞTEFAN
Ştefan a fost întrebat dacă acuzaţiile aduse împotriva lui sunt adevărate, iar el şi-a început apărarea cu o voce clară şi impresionantă, care răsuna pretutindeni în sala consiliului. El a început să repete istoria poporului ales al lui Dumnezeu în cuvinte care au fermecat audienţa. El a făcut o prezentare cuprinzătoare a sistemului religios iudaic şi a arătat faptul că interpretarea lui spirituală era evidentă acum prin Hristos. A început cu Avraam şi a continuat de la o generaţie la alta a istoriei, parcurgând toate rapoartele cu privire la poporul Israel până la Solomon şi menţionând aspectele cele mai impresionante care justificau poziţia lui. Ştefan şi-a exprimat cu claritate credincioşia faţă de Dumnezeu şi faţă de credinţa iudaică, deşi a arătat că Legea în care se încredeau

206

MOARTE DE MARTIR
La auzul acestor cuvinte, preoţii şi conducătorii au fost cuprinşi de furie peste măsură. Ei erau mai degrabă asemenea unor animale de pradă, decât asemenea unor făpturi omeneşti. Ei au sărit asupra lui Ştefan scrâşnind din dinţi. Totuşi el nu a fost intimidat, pentru că se aştepta la faptul acesta. Faţa lui era liniştită şi strălucea de o lumină îngerească. Preoţii înfuriaţi şi gloata agitată nu-i stârneau

MOARTEA LUI ŞTEFAN
207

ei pentru mântuire nu fusese în stare să ferească poporul Israel de idolatrie. El a făcut legătura dintre Isus Hristos şi întreaga istorie iudaică. A menţionat construirea templului de către Solomon, precum şi cuvintele lui Solomon şi ale lui Isaia: „Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în lăcaşuri făcute de mâini omeneşti.” „Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi Mie, zice Domnul, sau care va fi locul Meu de odihnă? N-a făcut mâna Mea toate aceste lucruri?” Locul celei mai înalte închinări aduse lui Dumnezeu se afla în cer. Când Ştefan a ajuns la punctul acesta, printre oameni s-a produs agitaţie. Întemniţatul şi-a văzut soarta pe chipurile celor din faţa lui. El a înţeles împotrivirea faţă de cuvintele lui, pe care le rostise la [265] îndemnul Duhului Sfânt. El a ştiut că îşi prezenta ultima mărturie. Puţini dintre aceia care citesc cuvântarea aceasta a lui Ştefan o preţuiesc aşa cum se cuvine. Pentru a înţelege semnificaţia deplină a cuvintelor sale, trebuie să avem în atenţie ocazia, timpul şi locul în care au fost rostite. Când Ştefan a făcut legătura între Isus Hristos şi profeţii şi când a vorbit despre templu, preotul, pretinzând că este cuprins de oroare, şi-a sfâşiat haina. Gestul acesta a fost pentru Ştefan un semn care îi arăta că în curând vocea îi va fi adusă la tăcere pentru totdeauna. Deşi se afla doar la mijlocul predicii, el a concluzionat brusc, printr-o întrerupere neaşteptată a şirului istoriei, şi, întorcându-se către judecătorii lui înfuriaţi, a spus: „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât, voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!”

ISTORIA MÂNTUIRII

208

groaza. „Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu şi a zis: ’Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.’” Ştefan a încetat să vadă priveliştea din jurul lui. [266] Porţile cerului erau întredeschise, iar el a văzut prin ele slava curţilor lui Dumnezeu şi pe Domnul Hristos, care părea că tocmai Se ridicase de pe scaunul Său de domnie şi stătea pregătit să-l susţină pe slujitorul Său, care era pe punctul de a suferi martirajul pentru Numele Lui. Oamenii şi-au astupat urechile, ca să nu audă cuvintele lui şi, strigând puternic, s-au năpustit toţi cu furie asupra lui. „Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: ’Doamne Isuse, primeşte duhul meu!’ Apoi a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: ’Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!’ Şi, după aceste vorbe, a adormit.” În mijlocul chinurilor morţii celei mai nemiloase, asemenea Domnului său divin, martirul credincios s-a rugat pentru ucigaşii lui. Martorilor care îl acuzaseră pe Ştefan li s-a cerut să arunce primele pietre. Persoanele acestea şi-au lăsat hainele la picioarele lui Saul, care avusese un rol activ în dezbatere şi fusese de acord cu moartea întemniţatului. Martirajul lui Ştefan a lăsat o impresie adâncă în mintea tuturor celor care au asistat la el. Aceasta a fost o încercare dureroasă pentru biserică, dar a avut ca rezultat convertirea lui Saul. Credinţa, consecvenţa şi proslăvirea martirului nu au putut să fie şterse din memoria lui. Semnul aprobării lui Dumnezeu, care se afla pe chipul lui, cuvintele lui, care au ajuns până în adâncul sufletului tuturor celor ce le-au auzit, cu excepţia acelora care şi-au împietrit inima, împotrivindu-se luminii, au rămas în memoria privitorilor şi au mărturisit în favoarea adevărului pe care îl propovăduise Ştefan. Deşi nu s-a pronunţat nicio sentinţă legală cu privire la Ştefan, autorităţile romane au fost mituite cu sume mari ca să nu facă nicio investigaţie asupra cazului. Cu ocazia judecării şi a morţii lui Ştefan, Saul a părut plin de un zel frenetic. El părea să fie [267] supărat din cauza propriei convingeri interioare care îi spunea că Ştefan a fost onorat de Dumnezeu chiar în timpul când era dezonorat de oameni. El a continuat să persecute credincioşii bisericii lui Dumnezeu, urmărindu-i şi prinzându-i în casele lor, pentru ca apoi să-i dea pe

mâna preoţilor şi conducătorilor pentru a fi închişi şi omorâţi. Zelul lui în continuarea persecuţiei era un motiv de groază pentru creştinii din Ierusalim. Autorităţile romane nu au făcut niciun efort deosebit pentru a opri lucrarea nemiloasă, ci îi ajutau în secret pe iudei cu scopul de a ajunge la o înţelegere cu ei şi de a obţine favoarea lor. Saul, care era un om educat, a fost o unealtă puternică în mâinile lui Satana pentru a-şi aduce la îndeplinire răzvrătirea împotriva Fiului lui Dumnezeu, dar Cineva mai puternic decât Satana îl alesese pe Saul pentru a lua locul martirului Ştefan şi pentru a lucra şi a suferi pentru Numele Său. Saul era un bărbat foarte preţuit între iudei, atât datorită educaţiei lui şcolare, cât şi datorită zelului său în persecutarea credincioşilor. El nu fusese membru al Sinedriului, dar, după moartea lui Ştefan, a fost ales să facă parte din acel grup, ca o recunoaştere a rolului pe care l-a îndeplinit cu acea ocazie.

MOARTEA LUI ŞTEFAN
209

CAPITOLUL 37

CONVERTIREA LUI SAUL

210

Sufletul lui Saul a fost foarte tulburat de moartea triumfătoare a lui Ştefan. Prejudecăţile lui au fost zguduite, dar părerile şi argumentele preoţilor şi ale conducătorilor l-au convins în cele din urmă că Ştefan a fost un blasfemiator, că Isus Hristos, pe care L-a predicat el, a fost un impostor şi că aceia care slujesc în preoţia sfântă trebuie să aibă dreptate. După ce şi-a clarificat în minte faptul că părerile preoţilor şi ale cărturarilor erau corecte, el a ajuns să fie foarte înverşunat în împotrivirea faţă de creştinism, pentru că era un om hotărât şi cu o voinţă puternică. Zelul lui l-a determinat să se angajeze de bunăvoie în persecutarea credincioşilor. El a făcut ca oamenii sfinţi să fie târâţi înaintea consiliilor de judecată şi să fie închişi şi condamnaţi la moarte fără dovada vreunei fărădelegi, cu excepţia credinţei lor în Domnul Isus. Un caracter asemănător, dar într-o direcţie diferită, l-a avut şi zelul lui Iacov şi al lui Ioan, când au dorit să cadă foc din cer pentru a-i nimici pe aceia care L-au desconsiderat şi L-au batjocorit pe Domnul lor. Saul era pe punctul de a pleca în călătorie la Damasc pentru propriile interese de afaceri, dar a fost hotărât să îndeplinească un scop dublu, căutându-i în drumul lui pe toţi aceia care credeau în Hristos. În scopul acesta, el a primit scrisori din partea marelui preot pentru a le citi în sinagogi. Scrisorile acestea îi ofereau autoritatea de a-i aresta pe toţi aceia care erau suspectaţi de faptul că erau credincioşi ai lui Isus şi de a-i trimite la Ierusalim, prin intermediul unor soli [268, 269], pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi acolo. El a pornit la drum plin de putere şi vigoare şi cuprins de focul unui zel greşit. Pe când călătorii obosiţi se apropiau de Damasc, privirile lui Saul s-au odihnit cu plăcere admirând câmpul fertil, grădinile frumoase, livezile pline de roade şi pâraiele reci care curgeau murmurând printre arbuştii de un verde proaspăt. Era foarte înviorător să privească o asemenea scenă după o călătorie lungă şi istovitoare prin deşert.

În timp ce Saul şi tovarăşii lui admirau priveliştea, deodată o lumină mai puternică decât strălucirea soarelui l-a înconjurat şi „el a căzut la pământ şi a auzit un glas, care-i zicea: ’Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?’ ’Cine eşti Tu, Doamne’, a răspuns el. Şi Domnul a zis: ’Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.’”

VIZIUNEA LUI HRISTOS
Scena aceea a fost cât se poate de confuză. Tovarăşii lui Saul au fost loviţi de groază şi aproape orbiţi de puterea luminii. Ei au auzit vocea, dar nu au văzut pe nimeni, şi totul li se părea tainic şi de neînţeles. Totuşi Saul, care era cu faţa la pământ, a înţeles cuvintele ce-i erau adresate şi L-a văzut cu claritate înaintea lui pe Fiul lui Dumnezeu. O singură privire asupra acelei Făpturi pline de slavă a întipărit pentru totdeauna chipul Său în sufletul iudeului copleşit. Cuvintele au pătruns în inima lui cu o putere înfricoşătoare. Un potop de lumină s-a revărsat în colţurile întunecate ale minţii lui, descoperindu-i propria neştiinţă şi greşeală. El a înţeles că, în timp ce îşi imagina că Îl slujeşte cu zel pe Dumnezeu prin persecutarea urmaşilor lui Hristos, în realitate făcea lucrarea lui Satana. El şi-a înţeles lipsa de înţelepciune de care a dat dovadă prin faptul că şi-a bazat credinţa pe [270] asigurările preoţilor şi ale conducătorilor, ale căror poziţii sfinte făcuseră ca acele asigurări să aibă o influenţă mare asupra minţii lui şi îl determinaseră să creadă că istoria învierii a fost o invenţie iscusită a ucenicilor lui Isus. Acum, după ce Domnul Hristos i S-a descoperit lui Saul, predica lui Ştefan i-a revenit în minte cu o putere impresionantă. Cuvintele acelea pe care preoţii le declaraseră a fi nişte blasfemii i se păreau acum a fi întru totul adevărate. În acel timp de iluminare specială, mintea lui a acţionat cu o rapiditate remarcabilă. El a parcurs istoria profetică şi a înţeles că respingerea Domnului Isus de către iudei, răstignirea, învierea şi înălţarea Sa la cer fuseseră prezise de profeţi şi dovedeau că El era Mesia cel făgăduit. El şi-a adus aminte de cuvintele lui Ştefan: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7,56) şi a ştiut că sfântul care murea privise Împărăţia slavei.

CONVERTIREA LUI SAUL
211

ISTORIA MÂNTUIRII

Ce descoperire a fost aceasta pentru persecutorul credincioşilor! În sufletul lui a izbucnit o lumină clară, dar îngrozitoare. Domnul Hristos i S-a descoperit venind pe pământ pentru împlinirea misiunii Sale, fiind respins, maltratat, condamnat şi răstignit de aceia pe care venise să-i mântuiască şi fiind înviat şi înălţat la cer. În momentul acela grozav, el şi-a adus aminte că sfântul Ştefan fusese omorât prin consimţământul lui şi că prin intermediul lui mulţi sfinţi vrednici muriseră din cauza persecuţiei nemiloase. „Tremurând şi plin de frică, el a zis: ’Doamne, ce vrei să fac?’ ’Scoală-te’, i-a zis Domnul, ’intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.’” În mintea lui Saul nu s-a strecurat nicio îndoială cu privire la faptul că persoana care îi vorbea era adevăratul Isus din Nazaret şi că El era cu adevărat îndelung aşteptatul [271] Mesia, Mângâietorul şi Răscumpărătorul lui Israel. Când slava strălucitoare s-a retras, Saul s-a ridicat de la pământ şi a constatat că era total lipsit de vedere. Strălucirea slavei lui Hristos fusese prea puternică pentru ochii lui muritori, iar când aceasta s-a îndepărtat, peste vederea lui s-a aşternut întunericul nopţii. El a crezut că orbirea era pedeapsa lui Dumnezeu pentru persecutarea nemiloasă a urmaşilor lui Isus. Saul bâjbâia într-un întuneric îngrozitor, iar tovarăşii lui, cuprinşi de teamă şi uimire, l-au condus de mână în Damasc.

ÎNDRUMAREA LUI SAUL SPRE BISERICĂ
Răspunsul la întrebarea lui Saul este: „Scoală-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.” Domnul Isus l-a trimis la biserică pe iudeul doritor să afle ce trebuie să facă, astfel ca cei credincioşi să-i spună care era datoria lui. Domnul Hristos a îndeplinit lucrarea descoperirii şi a convertirii, iar acum omul pocăit era pregătit să înveţe de la aceia pe care Dumnezeu îi rânduise să prezinte adevărul Său. Astfel, Domnul Isus a aprobat autoritatea bisericii Sale organizate şi l-a pus pe Saul în legătură cu reprezentanţii Săi de pe pământ. Lumina cerească l-a lipsit pe Saul de vedere, dar Isus, Marele Vindecător, nu i-a redat-o imediat. Toate binecuvântările vin de la Hristos, dar El avea deja o biserică pe care o întemeiase pentru a fi reprezentanta Sa pe pământ, şi acestei biserici îi revenea lucrarea de a-l îndruma pe calea vieţii pe păcătosul pocăit. Tocmai oamenii pe care Saul îşi

212

propusese să-i nimicească urmau să fie îndrumătorii lui în religia pe care o dispreţuise şi o persecutase. Credinţa lui Saul a fost supusă unei încercări grele în timpul celor trei zile de post şi rugăciune din casa lui Iuda din Damasc. El era întru totul orb, iar mintea îi era pe deplin întunecată [272] cu privire la ce i se cerea să facă. El fusese îndrumat să meargă în Damasc, unde urma să i se spună ce trebuie să facă. În nesiguranţa şi tulburarea lui, Saul a strigat stăruitor către Dumnezeu. „În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: ’Anania!’ ’Iată-mă, Doamne’, a răspuns el. Şi Domnul i-a zis: ’Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă’; şi a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea.” Anania abia putea să creadă cuvintele îngerului, deoarece vestea despre persecuţia înverşunată pe care o desfăşura Saul în Ierusalim împotriva sfinţilor se răspândise pretutindeni. El a îndrăznit să protesteze, spunând: „Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să-i lege pe toţi care cheamă Numele Tău.” Totuşi porunca adresată lui Anania era imperativă: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel.” Ucenicul a ascultat îndrumarea îngerului şi l-a căutat pe omul care, până recent, răspândise ameninţări împotriva tuturor celor ce credeau în Numele lui Isus. El i s-a adresat astfel: „’Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.’ Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat.” Aici, Domnul Hristos oferă un exemplu cu privire la modalitatea Sa de a lucra pentru [273] mântuirea oamenilor. El ar fi putut să facă lucrarea aceasta pentru Saul într-o modalitate directă, dar aceasta nu ar fi fost în conformitate cu planul Său. Binecuvântările Sale urmau să vină prin intermediul slujitorilor pe care îi rânduise El. Saul, de asemenea, avea de făcut ceva în domeniul mărturisirii greşelilor faţă de aceia care fuseseră nimiciţi prin intermediul lui, iar Dumnezeu

CONVERTIREA LUI SAUL
213

ISTORIA MÂNTUIRII

avea o lucrare plină de răspundere pe care dorea să o îndeplinească oamenii pe care îi autorizase să acţioneze în Numele Său. Saul a ajuns un elev al ucenicilor. În lumina Legii, el s-a văzut pe sine ca fiind un păcătos. El a înţeles că Domnul Isus, pe care, din cauza propriei ignoranţe, Îl considerase a fi un impostor, era autorul şi întemeietorul religiei poporului lui Dumnezeu încă din zilele lui Adam, precum şi desăvârşitorul credinţei pe care, în urma iluminării, Îl vedea acum atât de clar ca fiind apărătorul adevărului şi împlinitorul profeţiilor. El considerase în trecut că Isus anulase Legea lui Dumnezeu, dar când înţelegerea lui spirituală a fost atinsă de degetul lui Dumnezeu, el a înţeles că Domnul Hristos era iniţiatorul întregului sistem de jertfe iudaic şi că El a venit în lume cu scopul precis de a apăra Legea morală a Tatălui Său. De asemenea, a înţeles că, în moartea Sa, Legea tipică se întâlnise cu antitipul. În lumina Legii morale, pe care crezuse că o păzea cu zel, Saul s-a văzut pe sine ca fiind cel mai păcătos dintre toţi oamenii.

DE LA PERSECUTOR LA APOSTOL
Pavel a fost botezat de Anania în râul Damascului. Apoi, a mâncat, s-a întărit şi a început imediat să-L predice pe Isus credincioşilor din cetate, tocmai acelora pe care, la plecarea lui din Ierusalim, stabilise să-i nimicească. De asemenea, el a predicat în sinagogi, declarând că Isus, Cel care fusese omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Argumentele lui din profeţie erau atât de concludente, iar eforturile lui erau însoţite într-o măsură atât de mare de puterea lui Dumnezeu, încât iudeii care i se împotriveau erau încurcaţi şi nu puteau [274] să-i răspundă. Educaţia rabinică şi fariseică a lui Pavel urma să fie folosită cu mare eficienţă în predicarea Evangheliei şi în susţinerea lucrării pe care, cândva, depusese toate eforturile să o nimicească. Iudeii au fost întru totul surprinşi şi încurcaţi de convertirea lui Pavel. Ei cunoşteau poziţia lui din Ierusalim şi ştiau care era misiunea lui principală în Damasc, precum şi faptul că marele preot îl autorizase să-i prindă pe credincioşii lui Isus şi să-i trimită la Ierusalim. Totuşi acum îl vedeau predicând Evanghelia lui Isus, întărindu-i pe aceia care erau deja ucenicii Săi şi adăugând continuu noi convertiţi

214

la credinţa căreia i se împotrivise cândva cu atâta zel. Pavel le-a demonstrat tuturor celor care l-au auzit că schimbarea credinţei lui nu a avut loc nici dintr-un impuls, nici din fanatism, ci datorită unor dovezi copleşitoare. În timp ce lucra în sinagogi, credinţa lui a crescut şi a ajuns tot mai puternică, iar zelul în susţinerea faptului că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu a sporit în faţa împotrivirii înverşunate a iudeilor. El nu a putut să rămână un timp îndelungat în Damasc, deoarece, după ce îşi reveniseră din surpriza provocată de convertirea lui uimitoare şi de noua lui lucrare, iudeii au întors spatele categoric în faţa dovezilor copleşitoare prezentate în favoarea învăţăturii lui Hristos. Uluirea lor cauzată de convertirea lui Pavel s-a schimbat într-o ură puternică, asemănătoare cu aceea pe care au manifestat-o împotriva lui Isus.

PREGĂTIREA PENTRU SLUJIRE
Viaţa lui Pavel era în pericol, iar Dumnezeu i-a poruncit să părăsească Damascul pentru o vreme. El a mers în Arabia şi, acolo, oarecum singur, a avut o amplă posibilitate de a petrece mult timp în comuniune cu Dumnezeu şi de a medita. El a dorit să fie singur cu Dumnezeu pentru [275] a-şi cerceta inima, pentru a-şi adânci pocăinţa şi a se pregăti, prin rugăciune şi studiu, în vederea începerii unei lucrări care i se părea prea mare şi prea importantă pentru el. Pavel era un apostol ales nu de oameni, ci de Dumnezeu şi i s-a spus cu claritate că lucrarea urma să se desfăşoare în mijlocul neamurilor (al neevreilor). În timpul cât a stat în Arabia, el nu a comunicat cu apostolii, ci L-a căutat pe Dumnezeu stăruitor şi cu toată inima, hotărându-se să nu aibă linişte până când nu va şti cu siguranţă că pocăinţa i-a fost primită şi că păcatul i-a fost iertat. El nu voia să renunţe la luptă, până când va avea asigurarea că Domnul Isus va fi cu el în lucrarea pe care urma să o facă. Pavel a purtat pentru totdeauna în trupul lui semnele slavei lui Hristos, pentru că ochii lui fuseseră orbiţi de lumina cerească şi dorea, de asemenea, să poarte fără încetare în suflet asigurarea harului susţinător al lui Hristos. El a intrat într-o legătură strânsă cu Cerul, iar Isus a comunicat cu el şi l-a întărit în credinţa lui, binecuvântându-l cu har şi înţelepciune.

CONVERTIREA LUI SAUL
215

CAPITOLUL 38

LUCRAREA TIMPURIE A LUI PAVEL

216

Pavel s-a întors la Damasc şi a predicat cu îndrăzneală în Numele lui Isus. Iudeii nu puteau să facă faţă înţelepciunii argumentelor lui şi, ca urmare, s-au sfătuit împreună să-l aducă la tăcere prin forţă – singurul argument rămas pentru o cauză pierdută. Ei au hotărât să-l asasineze. Apostolul a fost înştiinţat cu privire la planul lor. Porţile cetăţii erau păzite zi şi noapte cu vigilenţă, ca să-l împiedice să scape. Îngrijorarea i-a determinat pe ucenici să se roage lui Dumnezeu şi nu puteau să doarmă, deoarece erau preocupaţi cu alcătuirea planurilor şi a mijloacelor de scăpare a apostolului ales. În cele din urmă, au conceput planul de a-l scoate pe fereastră şi de a-l coborî peste zid într-un coş de nuiele, în timpul nopţii. În felul acela umilitor, Pavel a reuşit să scape din Damasc. Apoi a pornit spre Ierusalim, dorind să-i cunoască mai bine pe apostolii de acolo şi îndeosebi pe Petru. Era foarte nerăbdător să-l cunoască pe pescarul galileean care trăise în vremea Domnului Hristos şi care se rugase şi conversase cu El când a fost pe pământ. Pavel dorea nespus să-l cunoască pe mai-marele apostolilor. Când a intrat în Ierusalim, avea deja concepţii schimbate cu privire la cetate şi cu privire la templu. Acum ştia că pedepsele lui Dumnezeu atârnau asupra lor. Supărarea şi furia iudeilor, din cauza convertirii [276, 277] lui Pavel, nu aveau limite. Totuşi el era neclintit ca o stâncă şi se flata cu gândul că, atunci când le va povesti prietenilor lui experienţa minunată pe care a avut-o, ei îşi vor schimba credinţa, aşa cum făcuse el, şi vor crede în Isus. El manifestase o conştiinciozitate strictă în împotrivirea faţă de Hristos şi faţă de urmaşii Săi, dar când a fost convins de păcatul lui, el a părăsit imediat vechile căi rele şi şi-a declarat credinţa în Isus. Acum, credea pe deplin că, atunci când prietenii şi foştii lui tovarăşi vor auzi despre condiţiile în care a avut loc convertirea lui minunată şi vor vedea cât de schimbat era faţă de fariseul mândru

care îi persecutase şi îi trimisese la moarte pe aceia care credeau în Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, ei, de asemenea, vor fi convinşi de propria greşeală şi vor intra în rândurile celor credincioşi. El a încercat să se alăture fraţilor săi, ucenicii, dar mare i-a fost întristarea şi dezamăgirea când a constatat că ei nu voiau să-l accepte ca pe unul de-al lor. Ei şi-au adus aminte de persecuţiile lui din trecut şi au bănuit că se preface pentru a-i înşela şi a-i nimici. Este adevărat că aflaseră despre convertirea lui minunată, dar pentru că el se retrăsese imediat în Arabia, iar ei nu mai auziseră nimic precis cu privire la el, nu au dat crezare veştii despre marea lui schimbare.

ÎNTÂLNIREA CU PETRU ŞI IACOV
Barnaba, care contribuise cu generozitate cu banii lui pentru a susţine lucrarea lui Hristos şi pentru a împlini nevoile celor săraci, îl cunoscuse bine pe Pavel pe vremea când se împotrivea creştinilor. Acum, a ieşit în faţă şi a înnoit acea cunoştinţă, au auzit mărturia lui Pavel cu privire la convertirea lui miraculoasă şi cu privire la experienţa avută de la data aceea. El l-a crezut pe deplin şi l-a primit pe Pavel, l-a luat de mână şi l-a condus [278] în prezenţa apostolilor. El a relatat experienţa lui, pe care tocmai o auzise – şi anume că Domnul Isus i S-a arătat personal lui Pavel pe când se afla pe drumul spre Damasc, că Domnul îi vorbise, că Pavel îşi recăpătase vederea ca răspuns la rugăciunile lui Anania şi că, după aceea, susţinuse în sinagogile din oraşul acela că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Apostolii nu au mai ezitat. Ei nu puteau să se opună lui Dumnezeu. Petru şi Iacov, care la data aceea erau singurii apostoli aflaţi în Ierusalim, i-au întins mâna dreaptă a frăţiei aceluia care fusese cândva un persecutor nemilos al credinţei lor şi care era acum la fel de iubit şi respectat, pe cât fusese de temut şi de evitat în trecut. Aici s-au întâlnit două mari personaje ale noii credinţe – Petru, unul dintre tovarăşii aleşi ai lui Hristos pe vremea când fusese pe pământ, şi Pavel, fariseul, care, după înălţarea lui Isus la cer, Îl cunoscuse personal, vorbise cu El în viziune şi văzuse natura lucrării Sale din cer. Curând, vocea care îl combătuse atât de stăruitor pe Ştefan a fost auzită în aceeaşi sinagogă, dar propovăduind fără teamă că Isus era Fiul lui Dumnezeu şi susţinând exact aceeaşi cauză pe care

LUCRAREA TIMPURIE A LUI PAVEL
217

ISTORIA MÂNTUIRII

Ştefan o apărase cu preţul vieţii. El şi-a prezentat propria experienţă minunată şi a arătat cu o inimă plină de dragoste pentru fraţii şi foştii săi tovarăşi argumentele aflate în profeţii, aşa cum făcuse Ştefan, dovedind că Isus care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu. Totuşi Pavel prevăzuse greşit care avea să fie spiritul fraţilor săi iudei. Aceeaşi mânie care izbucnise împotriva lui Ştefan s-a manifestat şi împotriva lui. El a înţeles că trebuie să se despartă de fraţii lui, iar inima i s-a umplut de durere. [279] El ar fi fost dispus să-şi dea viaţa dacă, prin faptul acesta, ei ar fi putut să fie aduşi la cunoaşterea adevărului. Iudeii au început să facă planuri pentru a-i lua viaţa, iar ucenicii l-au îndemnat să părăsească Ierusalimul, dar el a amânat, nedorind să părăsească locul acela şi fiind nerăbdător să mai lucreze puţin pentru fraţii lui iudei. El avusese un rol atât de activ la martirajul lui Ştefan, încât era foarte dornic să şteargă pata aceea, apărând cu îndrăzneală adevărul care îl costase viaţa pe Ştefan. Să fugă din Ierusalim i se părea o laşitate.

FUGA DIN IERUSALIM
În timp ce Pavel se ruga stăruitor lui Dumnezeu în templu, înfruntând toate consecinţele unui asemenea fapt, Mântuitorul i S-a arătat în viziune, spunându-i: „Grăbeşte-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine.” Chiar şi atunci, Pavel a ezitat să părăsească Ierusalimul fără a-i convinge pe iudeii cei încăpăţânaţi cu privire la adevărul credinţei lui. El a crezut că, şi dacă propria viaţa ar fi sacrificată pentru adevăr, nu va fi altceva decât plata pentru vina înfricoşătoare pe care şi-o asuma singur pentru moartea lui Ştefan. El a răspuns: „Doamne, ei ştiu că eu băgam în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau.” Dar răspunsul a fost mai hotărât ca înainte: „Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri.” Când au aflat despre viziunea lui Pavel şi despre grija lui Dumnezeu faţă de el, neliniştea fraţilor a sporit, pentru că înţelegeau că el era cu adevărat un vas ales al Domnului pentru a le duce adevărul celor dintre neamuri. Ei au grăbit fuga lui tainică din Ierusalim, [280]

218

de teamă că va fi asasinat de iudei. Plecarea lui Pavel a întrerupt pentru o vreme împotrivirea violentă a iudeilor, iar biserica a avut o perioadă de linişte, în care mulţi s-au adăugat la numărul credincioşilor.

LUCRAREA TIMPURIE A LUI PAVEL
219

CAPITOLUL 39

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI PETRU

220

Petru şi-a continuat lucrarea vizitându-i pe sfinţii din Lida. Acolo, el l-a vindecat pe Enea, care fusese ţintuit la pat timp de opt ani din cauza paraliziei. „’Enea’, i-a zis Petru, ’Isus Hristos te vindecă; scoală-te şi fă-ţi patul.’ Şi Enea s-a sculat îndată. Toţi locuitorii din Lida şi din Sarona l-au văzut şi s-au întors la Domnul.” Cetatea Iope se găsea în apropiere de Lida şi, în timpul acela, Tabita – numită Dorca – a murit. Ea fusese o urmaşă credincioasă a lui Isus Hristos, iar viaţa ei fusese caracterizată de fapte pline de bunătate şi milă faţă de cei săraci şi necăjiţi şi pline de zel pentru lucrarea de predicare a adevărului. Moartea ei era o mare pierdere, pentru că tânăra biserică nu se putea lipsi de eforturile ei nobile. Când au auzit de vindecările uimitoare pe care le făcuse Petru în Lidia, credincioşii au dorit mult ca el să vină la Iope. Ca urmare, au trimis soli să-l cheme să vină acolo. „Petru s-a sculat şi a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca, pe când era cu ele.” Petru a scos din cameră prietenii ei care plângeau şi jeleau. Apoi, a îngenuncheat şi s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să redea viaţă şi [281, 282] sănătate trupului inert al Dorcăi, „apoi, s-a întors spre trup şi a zis: ’Tabita, scoală-te!’ Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. El i-a dat mâna şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve şi le-a pus-o înainte vie.” Această mare minune a învierii Dorcăi a fost un mijloc prin care mulţi oameni din Iope au fost convertiţi.

SUTAŞUL
„În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită ’Italiana’. Omul acesta era cucernic şi temător de Dum-

VIZITA ÎNGERULUI LA CORNELIU
În timp ce Corneliu se ruga, Dumnezeu a trimis la el un sol ceresc, care i s-a adresat pe nume. Sutaşul s-a înspăimântat, deşi ştia că îngerul era trimis de Dumnezeu pentru a-l îndruma, şi a zis: „Ce

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI PETRU
221

nezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” Deşi era roman, Corneliu ajunsese să-L cunoască pe Dumnezeul cel adevărat şi renunţase la idolatrie. El împlinea voia lui Dumnezeu şi I se închina cu o inimă sinceră. Corneliu nu fusese circumcis şi nici nu aducea jertfe şi, ca urmare, iudeii îl considerau necurat. Cu toate acestea, el susţinea religia iudaică prin donaţii generoase şi era cunoscut pretutindeni pentru faptele lui de bunătate şi milă. Viaţa lui neprihănită l-a făcut să aibă o reputaţie bună printre iudei şi neamuri. Corneliu nu ajunsese să înţeleagă credinţa în Domnul Hristos, deşi credea în profeţii şi aştepta venirea lui Mesia. Prin dragostea şi ascultarea de Dumnezeu, Corneliu s-a apropiat mult de El şi era pregătit să-L primească pe Mântuitorul, atunci când avea să i Se descopere. Condamnarea este adusă numai de respingerea luminii oferite. Sutaşul era dintr-o familie nobilă şi, deşi avea o poziţie de mare cinste şi responsabilitate, totuşi situaţia aceasta nu înclinase să submineze [282, 283] trăsăturile nobile ale caracterului său. Bunătatea adevărată şi măreţia s-au unit pentru a-l face să fie un om de valoare din punct de vedere moral. Influenţa lui era benefică pentru toţi aceia care ajungeau în legătură cu el. El credea în singurul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Îl respecta pe Dumnezeu, recunoştea autoritatea Sa şi căuta sfatul Său în toate aspectele vieţii. El era credincios atât în îndeplinirea îndatoririlor din cămin, cât şi a responsabilităţilor lui oficiale şi ridicase un altar pentru Dumnezeu în familia lui. Corneliu nu îndrăznea să îşi aducă planurile la îndeplinire şi să poarte povara răspunderilor lui fără ajutorul lui Dumnezeu, ca urmare se ruga mult şi stăruitor pentru a primi ajutor. Credinţa caracteriza toate faptele lui, iar Dumnezeu l-a preţuit pentru curăţia faptelor sale şi pentru generozitatea lui şi S-a apropiat de el prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său.

ISTORIA MÂNTUIRII

este, Doamne?” „Şi îngerul i-a zis: ’Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi-a adus aminte de ele. Trimite acum nişte oameni la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru. El găzduieşte la un om, numit Simon tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare: acela îţi va spune ce trebuie să faci.” Aici, Dumnezeu Şi-a arătat din nou preocuparea pentru lucrarea de slujire pastorală şi pentru biserica Sa. Nu îngerul a fost acela care trebuia să-i vorbească lui Corneliu despre istoria crucii. Un om, supus el însuşi slăbiciunilor şi ispitelor omeneşti, urma să-l înveţe cu privire la Mântuitorul cel răstignit, înviat şi înălţat la cer. Solul ceresc a fost trimis cu scopul precis de a-l pune pe [284] Corneliu în legătură cu slujitorul lui Dumnezeu, care îl va învăţa cum poate fi mântuit, el şi casa lui. Corneliu a ascultat cu bucurie mesajul şi a trimis îndată soli ca să-l caute pe Petru, în conformitate cu îndrumările îngerului. Caracterul precis al acestor îndrumări, în care i s-a spus chiar şi ce meserie avea omul în casa căruia găzduia Petru, dovedeşte faptul că Dumnezeu este familiarizat cu istoria şi problemele oamenilor în fiecare aspect al vieţii. Dumnezeu cunoaşte activitatea zilnică atât a omului de rând, cât şi a împăratului. El cunoaşte avariţia, cruzimea, fărădelegile ascunse şi egoismul oamenilor, precum şi faptele lor bune – generozitatea, milostenia şi bunătatea lor. Nimic nu este ascuns de Dumnezeu.

VIZIUNEA LUI PETRU
Imediat după întrevederea aceasta cu sutaşul Corneliu, îngerul a plecat la Petru care, fiind foarte obosit şi flămând după călătorie, se ruga pe acoperiş. În timp ce se ruga, a avut o viziune şi „a văzut cerul deschis şi un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, coborându-se şi slobozindu-se în jos pe pământ. În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi păsările cerului. Şi un glas i-a zis: ’Petre, scoală-te, taie şi mănâncă.’ ’Nicidecum, Doamne’, a răspuns Petru. ’Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.’ Şi glasul i-a zis iarăşi a doua oară: ’Ce a curăţit Dumnezeu să nu numeşti spurcat.’ Lucrul acesta s-a făcut de trei ori şi, îndată după aceea, vasul a fost ridicat iarăşi la cer.”

222

Aici putem să observăm planul lui Dumnezeu de a pune în mişcare un mecanism prin care voia Lui să [285] poată fi împlinită pe pământ aşa cum este împlinită în cer. Petru încă nu le predicase neamurilor Evanghelia. Mulţi dintre ei fuseseră nişte ascultători interesaţi de adevărurile pe care le prezentase el, dar zidul de despărţire, pe care de fapt moartea lui Hristos îl dărâmase, încă mai exista în mintea apostolilor şi excludea neamurile de la posibilitatea de a beneficia de privilegiile Evangheliei. Iudeii vorbitori de limbă greacă beneficiaseră de lucrarea apostolilor şi mulţi dintre ei răspunseseră la eforturile lor, primind credinţa în Domnul Isus, dar convertirea lui Corneliu urma să fie prima experienţă importantă printre neamuri. Prin viziunea cu faţa de masă şi conţinutul ei, care au coborât din cer, Petru urma să fie eliberat de prejudecăţile lui împotriva neamurilor, pentru a înţelege că, prin Hristos, popoarele păgâne urmau să fie părtaşe la binecuvântările şi privilegiile iudeilor şi, astfel, să beneficieze la fel ca ei. Unii au insistat, spunând că viziunea aceasta a avut scopul de a arăta că Dumnezeu înlăturase interdicţia cu privire la folosirea cărnii animalelor pe care le declarase, în trecut, ca fiind necurate şi că, prin urmare, carnea de porc era potrivită ca aliment. Aceasta este o interpretare foarte îngustă şi întru totul greşită şi se află într-o contradicţie clară cu raportul biblic al viziunii şi consecinţelor ei. Viziunea cu tot felul de animale vii care se aflau pe faţa de masă şi pe care Petru a primit porunca să le taie şi să le mănânce, fiind atenţionat că nu trebuie să declare ca necurate lucrurile pe care le curăţise Dumnezeu, a fost pur şi simplu o ilustraţie care l-a făcut să înţeleagă adevărata poziţie a neamurilor şi faptul că, prin moartea Domnului Hristos, ei au fost făcuţi împreună-moştenitori cu Israelul lui Dumnezeu. Viziunea aceasta i-a transmis lui Petru atât o mustrare, cât şi o învăţătură. Până atunci, lucrarea lui fusese restrânsă numai la iudei şi îi privise pe cei dintre neamuri ca fiind necuraţi şi excluşi de la posibilitatea de a beneficia de făgăduinţele lui [286] Dumnezeu. Mintea lui era îndrumată acum pentru a înţelege extinderea mondială a planului lui Dumnezeu. Chiar în timp ce se gândea la viziune, aceasta i-a fost explicată. „Când Petru nu ştia ce să creadă despre înţelesul vedeniei pe care o avusese, iată că oamenii trimişi de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, au stat la poartă şi au întrebat cu glas tare dacă Simon, zis şi

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI PETRU
223

ISTORIA MÂNTUIRII

Petru, găzduieşte acolo. Şi pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: ’Iată că te caută trei oameni; scoală-te, pogoară-te şi du-te cu ei fără şovăire, căci Eu i-am trimis.’” Aceasta a fost o poruncă dificilă pentru Petru, dar el nu a îndrăznit să acţioneze în conformitate cu propriile simţăminte şi, ca urmare, a coborât din camera lui şi i-a primit pe solii trimişi la el de Corneliu. Ei i-au spus apostolului care era misiunea unică a venirii lor şi, în conformitate cu porunca pe care tocmai o primise de la Dumnezeu, Petru a fost îndată de acord să-i însoţească a doua zi. El i-a găzduit cu amabilitate pe timpul nopţii, iar dimineaţa a pornit cu ei spre Cezareea, însoţit de şase fraţi de credinţă, care urmau să fie martori la tot ce va face şi va spune în timpul vizitei făcute celor dintre neamuri, deoarece ştia că va fi chemat să dea socoteală pentru o împotrivire atât de directă faţă de credinţa şi învăţăturile iudaice. Călătoria a durat aproape două zile, iar Corneliu a avut privilegiul fericit de a deschide porţile pentru slujitorul Evangheliei, care, în conformitate cu asigurarea dată de Dumnezeu, urma să-i înveţe, atât pe el, cât şi pe cei din casa lui, cum vor putea să fie mântuiţi. În timp ce solii şi-au îndeplinit misiunea, sutaşul a adunat cât mai multe rude cu putinţă, pentru ca şi ele să poată învăţa adevărul. Când [287] a ajuns Petru, era adunată o mare grupă care aştepta nerăbdătoare să audă cuvintele lui.

VIZITA LA CORNELIU
Când Petru a intrat în casa lui Corneliu, acesta nu l-a salutat ca pe un vizitator obişnuit, ci l-a salutat ca pe un om onorat de Cer şi trimis la el de Dumnezeu. În Orient, era obiceiul de a te închina înaintea unui prinţ sau altui demnitar înalt, iar copiii se închinau înaintea părinţilor lor în semn de cinste pentru poziţia lor de răspundere. Totuşi Corneliu, copleşit de respect faţă de apostolul care fusese delegat de Dumnezeu, s-a aplecat la picioarele lui şi i s-a închinat. Petru s-a dat înapoi cu groază din faţa acestui gest al sutaşului şi l-a ridicat în picioare, spunând: „Scoală-te, şi eu sunt om!” Apoi, a început să converseze cu el într-un mod familiar, cu scopul de a îndepărta orice tendinţă de veneraţie şi respect exagerat din partea sutaşului.

224

Dacă ar fi fost învestit cu autoritatea şi poziţia care i-au fost acordate de Biserica Romano-Catolică, în loc de a opri, Petru mai degrabă ar fi încurajat veneraţia lui Corneliu. Aşa-zişii succesori ai lui Petru le cer regilor şi împăraţilor să se închine la picioarele lor, dar Petru însuşi a declarat că este doar un simplu om supus greşelii. Petru a vorbit cu Corneliu şi cu cei adunaţi în casa lui despre obiceiul iudeilor, spunându-le că le era interzis să aibă legături sociale cu cei dintre neamuri şi să fie întinaţi din punct de vedere ceremonial. Lucrul acesta nu era interzis de Legea lui Dumnezeu, dar tradiţia oamenilor îl făcuse să fie un obicei obligatoriu. El a spus: „Ştiţi că nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat [288] să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat. De aceea am venit fără cârtire când m-aţi chemat. Vă întreb dar, cu ce gând aţi trimis după mine?” Atunci, Corneliu şi-a relatat experienţa şi cuvintele îngerului care i se arătase în viziune. În concluzie, el a spus: „’Am trimis îndată la tine, şi bine ai făcut că ai venit. Acum dar, toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui.’ Atunci, Petru a început să vorbească şi a zis: ’În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.’” Deşi Dumnezeu îi favorizase pe iudei mai mult decât pe alte popoare, totuşi, dacă respingeau lumina şi nu trăiau în conformitate cu mărturisirea lor, ei nu erau mai presus de alte popoare în ochii Săi. Cei dintre neamuri, care, asemenea lui Corneliu, se temeau de Dumnezeu şi aveau o viaţă neprihănită, trăind la nivelul luminii pe care o aveau, erau priviţi cu bunăvoinţă de Dumnezeu şi slujirea lor sinceră era primită. Totuşi credinţa şi neprihănirea lui Corneliu nu puteau să fie desăvârşite fără o cunoaştere a Domnului Hristos. Ca urmare, Dumnezeu i-a trimis lumina şi cunoaşterea aceasta pentru a dezvolta în continuare caracterul lui neprihănit. Mulţi refuză să primească lumina pe care le-o trimite providenţa lui Dumnezeu şi, ca o scuză pentru că procedează aşa, citează cuvintele adresate de Petru lui Corneliu şi prietenilor lui: „Ci în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.” Ei susţin că nu este important ce cred oamenii, atâta vreme cât faptele lor sunt bune.

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI PETRU
225

ISTORIA MÂNTUIRII

Asemenea persoane greşesc. Credinţa trebuie să fie unită cu faptele lor. Ei trebuie să înainteze odată cu lumina care le este dată. Dacă Dumnezeu îi aduce în legătură cu slujitorii Săi care au primit un [289] adevăr nou, susţinut de Cuvântul lui Dumnezeu, ei trebuie să-l primească bucuroşi. Adevărul este progresiv. Pe de altă parte, aceia care pretind că vor fi mântuiţi numai prin credinţa lor se prind de o funie de nisip, deoarece credinţa este întărită şi făcută să fie desăvârşită numai prin fapte.

NEAMURILE PRIMESC DUHUL SFÂNT
Petru L-a predicat pe Domnul Isus acelui grup de ascultători atenţi, vorbindu-le despre viaţa Sa, despre lucrarea Sa de slujire, minunile, trădarea, răstignirea şi înălţarea Sa la cer, precum şi despre lucrarea Sa în cer, în calitate de Reprezentant şi Apărător care mijloceşte pentru cel păcătos. În timp ce vorbea, inima apostolului radia de Spiritul adevărului lui Dumnezeu pe care îl prezenta oamenilor. Ascultătorii lui erau fermecaţi de învăţătura pe care o auzeau, pentru că inima lor fusese pregătită să primească adevărul. Apostolul a fost întrerupt de coborârea Duhului Sfânt, aşa cum s-a manifestat în Ziua Cincizecimii. „Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. Atunci, Petru a zis: ’Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?’ Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci, l-au rugat să mai rămână câteva zile la ei.” Coborârea Duhului Sfânt asupra celor dintre neamuri nu a fost o alternativă a botezului. În toate situaţiile, paşii necesari în convertire sunt credinţa, pocăinţa şi botezul. Astfel, biserica creştină adevărată este unită printr-un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez. Harul sfinţitor modifică temperamentele diverse şi aceleaşi principii distinctive reglementează viaţa tuturor. Petru a cedat la insistenţele credincioşilor dintre neamuri [290] şi a rămas cu ei pentru un timp, predicându-L pe Domnul Isus tuturor celor dintre neamuri care se aflau în împrejurime. Când au auzit că Petru le predicase celor dintre neamuri, că se întâlnise cu ei şi mâncase cu ei în casele lor, fraţii din Iudeea au fost

226

surprinşi şi supăraţi de aceste acţiuni ciudate pe care le întreprinsese. Ei s-au temut că un asemenea comportament care li se părea abuziv va înclina să contrazică tocmai învăţăturile lui. Îndată ce Petru i-a vizitat, ei l-au întâmpinat cu o mustrare aspră, spunând: „Ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei.”

VIZIUNEA BISERICII ESTE LĂRGITĂ
Apoi, Petru le-a prezentat în mod sincer întreaga situaţie. El şi-a relatat experienţa cu privire la viziunea avută şi le-a spus că viziunea aceasta l-a făcut să nu mai respecte deosebirea ceremonială şi lipsa circumciziei, nici să nu-i mai considere pe cei dintre neamuri ca fiind necuraţi, pentru că Dumnezeu nu Se uită la faţa omului. El le-a spus despre porunca lui Dumnezeu de a merge la neevrei, despre venirea solilor, călătoria lui la Cezareea şi despre întâlnirea cu sutaşul Corneliu şi grupul adunat în casa lui. Precauţia lui a fost evidentă pentru fraţi datorită faptului că, deşi primise porunca de la Dumnezeu să meargă în casa celor dintre neamuri, luase împreună cu el şase dintre ucenicii prezenţi la data aceea pentru a fi martori la tot ce va spune sau va face acolo. El a redat conţinutul întrevederii cu sutaşul Corneliu, când acesta i-a vorbit despre viziunea în care fusese îndrumat să trimită soli la Iope pentru a-l aduce la el pe Petru care urma să-i spună ce trebuie să facă pentru a fi mântuiţi atât el, cât şi cei din casa lui. Petru a redat evenimentele primei întâlniri cu cei dintre neevrei, spunând: „Şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei ca şi peste noi la început. [291] Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: ’Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.’ Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” După ce au auzit raportul acesta, ucenicii au tăcut şi au fost convinşi că întregul comportament al lui Petru a fost o împlinire exactă a planului lui Dumnezeu şi că vechile lor prejudecăţi şi exclusivismul lor au fost nimicite pe deplin de Evanghelia lui Hristos. „După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu şi au zis: ’Dumnezeu a dat deci şi neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.’”

LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI PETRU
227

CAPITOLUL 40

PETRU ELIBERAT DIN ÎNCHISOARE

228

Irod pretindea că este un adept al credinţei iudaice şi, în aparenţă, era foarte zelos pentru perpetuarea ceremoniilor legii. Guvernul din Iudeea era în mâinile lui, supus lui Claudiu, împăratul roman, şi, de asemenea, deţinea poziţia de tetrarh al Galileii. Irod era foarte dornic să câştige favoarea iudeilor, sperând în felul acesta să îşi asigure stabilitatea poziţiilor şi onorurilor lui. Prin urmare, a început să aducă la îndeplinire dorinţa iudeilor de a persecuta biserica lui Hristos. El a început lucrarea aceasta jefuind casele şi bunurile credincioşilor. Apoi, a început să-i trimită în închisoare pe conducători. L-a prins pe Iacov şi l-a închis, iar acolo a trimis un călău să-l ucidă cu sabia, la fel cum un alt Irod, guvernator, făcuse ca profetul Ioan să fie decapitat. După aceea, văzând că iudeii erau mulţumiţi de faptele lui, el a prins mai mult curaj şi l-a închis pe Petru. Aceste fapte de cruzime au fost săvârşite cu ocazia sfântă a sărbătorii Paştilor. Poporul a aplaudat faptul că Irod a poruncit omorârea lui Iacov, deşi unii s-au plâns de modul secret în care a avut loc, susţinând că o execuţie publică ar fi avut efectul de a-i intimida întru totul pe credincioşi şi simpatizanţi. Ca urmare, Irod l-a ţinut pe Petru în închisoare cu scopul de a-i mulţumi pe iudei [292, 293], transformând executarea lui într-un spectacol public. Totuşi conducătorului i s-a sugerat că nu ar fi sigur să-l scoată pe apostolul veteran pentru a fi executat în faţa tuturor oamenilor adunaţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor. Exista teama că înfăţişarea lui venerabilă ar putea să le stârnească mila şi respectul. De asemenea, se temeau ca nu cumva Petru să adreseze vreunul dintre apelurile acelea impresionante, care îi determinase adesea pe oameni să cerceteze viaţa şi caracterul Domnului Isus Hristos şi pe care, în ciuda tuturor născocirilor lor, erau întru totul incapabili să le combată. Iudeii au înţeles că, în situaţia aceasta, regelui ar putea să i se ceară eliberarea lui. În timp ce, sub diverse pretexte, executarea lui Petru era amânată până după sărbătoarea Paştilor, membrii bisericii lui Hristos au avut

timp pentru a-şi cerceta în mod profund inima şi pentru a se ruga în mod stăruitor. Lacrimile şi postul însoţeau cererile lor în rugăciune. Ei se rugau fără încetare pentru Petru, simţind că lucrarea creştină nu putea să se lipsească de el. De asemenea, simţeau că ajunseseră într-un punct în care, fără ajutorul deosebit al lui Dumnezeu, biserica lui Hristos putea să apună. În cele din urmă, executarea lui Petru a fost planificată, dar rugăciunile credincioşilor continuau să se înalţe la cer. În timp ce toate energiile şi simpatia lor erau exprimate în rugăciuni arzătoare, îngerii lui Dumnezeu îl ocroteau pe apostolul aflat în închisoare. Situaţia disperată a omului este ocazia favorabilă a lui Dumnezeu. Petru a fost pus între doi soldaţi şi era legat cu două lanţuri, fiecare fiind prins la încheietura unuia dintre gardieni. Ca urmare, el nu se putea mişca fără ca ei să ştie lucrul acesta. Porţile închisorii erau încuiate şi o gardă întărită a fost pusă în faţa lor. Toate şansele de a fi eliberat sau de a evada prin mijloace omeneşti erau nule. Apostolul nu era intimidat de situaţia în care se afla. De când fusese reabilitat, după ce Îl negase pe Hristos, el [294] înfruntase neclintit pericolul şi manifestase un curaj nobil şi îndrăzneală în predicarea Mântuitorului celui răstignit, înviat şi înălţat la cer. El credea că venise timpul când urma să-şi dea viaţa pentru Hristos. În noaptea dinaintea execuţiei planificate, Petru, legat în lanţuri între cei doi soldaţi, a dormit, ca de obicei. Irod şi-a adus aminte de evadarea lui Petru şi Ioan din închisoarea unde fuseseră închişi din cauza credinţei lor, aşa că, de data aceasta, a luat măsuri duble de precauţie. Soldaţii care erau de gardă pentru a asigura o pază suplimentară erau răspunzători pentru supravegherea atentă a întemniţatului. Aşa cum s-a descris, el era legat într-o celulă săpată într-o stâncă masivă, iar porţile erau încuiate şi baricadate. Şaisprezece soldaţi au fost rânduiţi pentru paza celulei lui, schimbându-se între ei la intervale regulate. Fiecare gardă era alcătuită din patru soldaţi. Totuşi încuietorile, baricadele şi garda romană, care împiedicau cu eficienţă orice posibilitate ca întemniţatul să primească vreun ajutor omenesc, au avut rolul de a face ca triumful lui Dumnezeu să fie deplin în eliberarea lui Petru din închisoare. Irod şi-a ridicat braţul împotriva Celui Atotputernic şi a fost umilit şi înfrânt întru totul în încercarea de a-i lua viaţa slujitorului lui Dumnezeu.

PETRU ELIBERAT DIN ÎNCHISOARE
229

ISTORIA MÂNTUIRII

ELIBERAT DE ÎNGER
În această ultimă noapte dinainte de execuţie, un înger puternic trimis din cer coboară să-l salveze pe Petru. Porţile puternice în spatele cărora era închis sfântul lui Dumnezeu se deschid fără ajutorul vreunei mâini omeneşti. Îngerul Celui Preaînalt intră, iar ele se închid la loc în spatele lui fără zgomot. El intră în celula săpată în stânca masivă, acolo unde este Petru, cufundat în somnul liniştit şi binecuvântat generat de nevinovăţia lui şi de încrederea deplină în Dumnezeu, în timp ce este legat de soldaţii aflaţi de o parte şi de alta. [295] Lumina care îl înconjoară pe înger străluceşte în închisoare, dar nu îl trezeşte din somn pe apostol. El are parte de odihna sănătoasă care înviorează şi înnoieşte şi care vine dintr-o conştiinţă împăcată. Petru nu se trezeşte, până când nu este atins de mâna îngerului şi aude vocea lui, spunând: „Scoală-te, iute!” El vede celula, care nu fusese binecuvântată niciodată de o rază de soare, iluminată de lumina cerului şi un înger plin de slavă stând înaintea lui. Ascultă instinctiv porunca îngerului şi, când se scoală, îşi ridică mâinile şi descoperă că lanţurile fuseseră rupte. Din nou, aude vocea îngerului, spunând: „Încinge-te şi leagă-ţi încălţămintea.” Petru se supune imediat, păstrându-şi privirile mirate îndreptate spre vizitatorul lui ceresc, crezând că doarme sau are o vedenie. Soldaţii înarmaţi stau nemişcaţi, ca şi când ar fi fost nişte statui de marmură, în timp ce îngerul îi porunceşte iarăşi: „Îmbracă-te în haină şi vino după mine.” Atunci, făptura cerească se îndreaptă spre uşă, iar Petru, cel care era vorbăreţ de obicei, îl urmează cuprins de uimire. Amândoi trec peste garda nemişcată şi ajung la poarta cea mare care era bine încuiată şi baricadată. Poarta se deschide singură şi se închide imediat înapoi, în timp ce soldaţii dinăuntru şi de afară stau nemişcaţi în posturile lor. Cei doi ajung la poarta a doua, care, de asemenea, este păzită din interior şi din exterior. Aceasta se deschide la fel ca prima, fără niciun scârţâit al zăvoarelor de fier, iar după ieşirea lor se închide la loc fără zgomot. Cei doi trec de poarta a treia în aceeaşi modalitate şi, în cele din urmă, ajung în stradă. Nu este rostit niciun cuvânt, nu se aude niciun zgomot de paşi, îngerul merge uşor înainte, înconjurat de o lumină orbitoare, iar Petru îl urmează pe eliberatorul lui, fiind uluit şi crezând că visează. Ei parcurg stradă după stradă, [296] misiunea îngerului este încheiată, iar acesta dispare subit.

230

Când lumina cerească s-a risipit, Petru s-a aflat înconjurat de un întuneric adânc, dar întunericul părea că se diminuează treptat, pe măsură ce se acomoda cu el. El a constatat că se află singur pe strada tăcută, simţind pe frunte aerul rece de noapte. Atunci, şi-a dat seama că nu a fost un vis sau o viziune. Era liber, într-o zonă familiară a cetăţii. Locul era unul pe unde trecuse adesea şi se aşteptase să treacă pe acolo în ziua următoare pentru ultima dată, când avea să meargă pe drumul spre locul unde urma să moară. A încercat să-şi aducă aminte de evenimentele din ultimele câteva clipe. Şi-a adus aminte că adormise legat între cei doi soldaţi, desculţ şi dezbrăcat de manta. S-a uitat la el şi a constatat că este îmbrăcat şi încins cu brâul. Încheieturile mâinii, umflate din cauza lanţurilor de fier, erau acum fără cătuşe, iar el şi-a dat seama că eliberarea lui nu fusese o iluzie, ci o realitate binecuvântată. El urma să fie dus la moarte în ziua următoare, dar un înger îl eliberase din închisoare şi îl scăpase de la moarte. „Când şi-a venit Petru în fire, a zis: ’Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu.’”

RĂSPUNSUL LA RUGĂCIUNE
Apostolul s-a îndreptat direct spre casa unde erau adunaţi fraţii lui pentru rugăciune şi i-a găsit acolo rugându-se stăruitor pentru el chiar în momentul acela. „A bătut la uşa care dădea în pridvor; şi o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine e. A cunoscut glasul lui Petru şi, de bucurie, în loc să deschidă, [297] a alergat înlăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea porţii. ’Eşti nebună!’ i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau: ’Este îngerul lui.’ Petru însă bătea mereu. Au deschis şi au rămas încremeniţi când l-au văzut. Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniţă şi a zis: ’Spuneţi lucrul acesta lui Iacov şi fraţilor.’ Apoi a ieşit şi s-a dus într-alt loc.” Bucuria şi lauda au umplut inimile credincioşilor care posteau şi se rugau, pentru că Dumnezeu auzise şi răspunsese la rugăciunile lor eliberându-l pe Petru din mâna lui Irod. Dimineaţa, oamenii s-au adunat pentru a fi martori la execuţia apostolului. Irod a trimis ofiţerii să-l aducă pe Petru din închisoare cu o gardă bine înarmată, ca
PETRU ELIBERAT DIN ÎNCHISOARE
231

ISTORIA MÂNTUIRII

232

să se asigure că nu va scăpa şi, de asemenea, ca să-i intimideze pe toţi simpatizanţii şi să-şi etaleze propria putere. La poarta închisorii se afla garda, încuietorile şi baricadele de la uşă erau neatinse şi solide, garda din interior era acolo, cu lanţurile prinse la încheieturile celor doi soldaţi, dar întemniţatul dispăruse. Soldaţii au fost condamnaţi la moarte pentru presupusa greşeală de a fi dormit în post. În acelaşi timp, Irod a ştiut că Petru nu fusese eliberat de o putere omenească, dar a fost hotărât să nu recunoască faptul că o putere divină lucrase pentru a răsturna planurile lui josnice. El nu a vrut să se umilească, ci L-a sfidat cu îndrăzneală pe Dumnezeu. La scurt timp după eliberarea lui Petru din închisoare, Irod a plecat din Iudeea la Cezareea şi a locuit acolo. A organizat o sărbătoare grandioasă, cu scopul de a stârni admiraţia şi aplauzele oamenilor. Iubitorii de plăceri din toate locurile s-au adunat acolo, au mâncat şi au băut mult vin. Irod şi-a făcut apariţia înaintea oamenilor în marea lui splendoare. Era îmbrăcat într-o mantie ornamentată strălucitor cu argint şi aur, iar cutele scânteietoare reflectau razele soarelui, orbindu-i pe privitori. El a stat înaintea mulţimii într-o ceremonie fastuoasă şi le-a adresat oamenilor o cuvântare plină de elocvenţă. Maiestatea înfăţişării lui şi puterea limbajului lui ales au pus stăpânire pe mulţime, influenţând-o foarte mult. Simţurile oamenilor erau pervertite deja de mâncare şi vin, iar ei erau orbiţi de ornamentele lui scânteietoare şi fermecaţi de comportamentul lui măreţ şi de cuvintele lui elocvente. Ca urmare, cuprinşi de entuziasm, i-au adresat ovaţii şi l-au proclamat dumnezeu, declarând că niciun muritor nu putea să aibă o asemenea înfăţişare şi nici să deţină un limbaj de o elocvenţă atât de uimitoare. Apoi, au declarat că îl respectaseră întotdeauna în calitate de conducător, dar că de atunci încolo i se vor închina ca unui dumnezeu. Irod a ştiut că nu merita niciuna dintre laudele şi omagiile acestea, totuşi nu a mustrat idolatria oamenilor, ci a primit-o ca şi când i se cuvenea. La auzul strigătului: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”, faţa i s-a aprins de simţământul mândriei satisfăcute. Cu numai câţiva ani înainte, aceleaşi glasuri care îl slăveau acum pe păcătosul acesta meschin strigau frenetic: „La o parte cu Isus! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Irod a primit cu o mare plăcere flatările şi omagiile acestea, iar inima i s-a îngâmfat peste măsură, dar, deodată, a intervenit o schimbare rapidă şi îngrozitoare. Pe faţă i s-a aşternut o paloare [299] ca de moarte şi chipul i s-a schimonosit de chin. Picături mari

de sudoare au început să iasă din porii lui. A stat o clipă, ca şi când ar fi fost încremenit de durere şi groază, apoi, întorcându-şi faţa lividă spre prietenii lui loviţi de groază, a strigat cu tonuri disperate: „Acela pe care l-aţi înălţat ca pe un dumnezeu este lovit de moarte!” De la priveliştea desfrâului, veseliei, fastului şi paradei, pe care acum le simţea respingătoare în sufletul lui, Irod a fost adus în cea mai chinuitoare stare de groază. Cu o clipă înainte, primise mândru închinarea şi lauda acelei mulţimi vaste, iar acum simţea că este în mâinile unui Conducător mai puternic decât el. Sufletul îi era cuprins de remuşcare, amintindu-şi de porunca nemiloasă de a-l ucide pe nevinovatul Iacov, de persecuţia asiduă a urmaşilor lui Hristos şi de planul lui de a-l ucide pe apostolul Petru, pe care Dumnezeu îl eliberase din mâinile lui. El îşi amintea cum, fiind furios din cauza dezamăgirii şi a umilirii pe care le-a simţit atunci, se răzbunase fără să gândească pe soldaţii care îl păziseră pe întemniţat, executându-i fără milă. Irod simţea că acel Dumnezeu care îl salvase de la moarte pe apostol Se ocupa acum de el, persecutorul cel neînduplecat. Nu găsea nicio alinare pentru durerea fizică şi pentru groaza sufletească şi nici nu aştepta vreo alinare. Irod era familiarizat cu Legea lui Dumnezeu, care spune: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”, şi ştia că, prin faptul că acceptase închinarea oamenilor, umpluse paharul nelegiuirilor lui şi adusese asupra lui mânia dreptăţii lui Dumnezeu. Acelaşi înger care părăsise curţile cereşti pentru a-l elibera pe apostolul Petru din mâinile persecutorului său fusese solul mâniei şi al judecăţii pentru Irod. Îngerul l-a lovit pe Petru pentru a-l trezi din somn, dar aceea a fost o lovitură diferită de cea pe care a primit-o [300] regele nelegiuit, aducând o boală mortală asupra lui. Dumnezeu Şi-a arătat dispreţul faţă de mândria lui Irod, iar trupul lui, care fusese îmbrăcat într-o mantie strălucitoare când s-a înfăţişat înaintea oamenilor ce îl priveau cu admiraţie, a fost mâncat de viermi şi a putrezit cât încă era în viaţă. Irod a murit în chinuri trupeşti şi sufleteşti, suferind pedeapsa dreptăţii lui Dumnezeu. Această manifestare a judecăţii divine a avut o influenţă puternică asupra oamenilor. În timp ce apostolul lui Hristos fusese eliberat din închisoare şi salvat de la moarte într-o modalitate miraculoasă, persecutorul lui fusese lovit de blestemul lui Dumnezeu. Vestea a fost dusă în toate ţările şi a fost mijlocul de a-i face pe mulţi să creadă în Domnul Hristos.

PETRU ELIBERAT DIN ÎNCHISOARE
233

CAPITOLUL 41

ÎN REGIUNILE ÎNDEPĂRTATE

234

Apostolii şi ucenicii care au părăsit Ierusalimul în timpul persecuţiei nemiloase ce s-a dezlănţuit acolo după martirajul lui Ştefan L-au predicat pe Hristos în cetăţile din împrejurimi, limitându-şi lucrarea doar la iudeii vorbitori de limbile ebraică şi greacă. „Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul” (Fapte 11,21). Când au auzit veştile bune, credincioşii din Ierusalim s-au bucurat, iar Barnaba, „un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă”, a fost trimis la Antiohia, metropola Siriei, pentru a ajuta biserica de acolo. El a lucrat cu un mare succes. Pe măsură ce lucrarea sporea, el i-a cerut lui Pavel ajutorul, iar cei doi ucenici au lucrat împreună în oraşul acela timp de un an, învăţându-i pe oameni şi crescând numărul membrilor bisericii lui Hristos. Antiohia avea o populaţie alcătuită atât din iudei, cât şi din neevrei şi era un vast loc de agrement pentru iubitorii de confort şi plăceri, datorită faptului că era aşezat într-o zonă prielnică sănătăţii, plină de peisaje frumoase şi datorită bogăţiei, culturii şi rafinamentului care se adunaseră acolo. Comerţul extins făcea locul acela să fie foarte important şi acolo se găseau oameni de toate naţionalităţile. Prin urmare, era un oraş al luxului şi al viciului. În cele din urmă, din cauza nelegiuirii locuitorilor lui, pedeapsa lui Dumnezeu a venit asupra Antiohiei. [301, 302] Acesta este locul unde ucenicii au fost numiţi pentru prima dată creştini. Numele le-a fost dat deoarece Hristos era tema principală a predicării, învăţăturii şi conversaţiei lor. Ei repetau mereu evenimentele vieţii Sale din timpul când ucenicii au fost binecuvântaţi cu prezenţa Sa personală. Ei stăruiau neobosit asupra învăţăturilor Sale, asupra minunilor de vindecare a bolnavilor, asupra alungării demonilor şi învierii celor morţi. Ei vorbeau cu buze tremurânde şi cu lacrimi în ochi despre chinul Său din grădină, despre trădarea, jude-

HIROTONIREA LUI PAVEL ŞI BARNABA
Dumnezeu a comunicat cu profeţii şi învăţătorii devotaţi ai bisericii din Antiohia. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ’Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat’” (Fapte 13,3). Ca urmare, apostolii aceştia au fost consacraţi lui Dumnezeu în cel mai solemn mod prin post, rugăciune şi punerea mâinilor şi au fost trimişi în teritoriul lor misionar printre neevrei.

ÎN REGIUNILE ÎNDEPĂRTATE
235

carea şi execuţia Sa, despre răbdarea şi umilinţa cu care a suportat El tortura şi insultele din partea vrăjmaşilor Lui, precum şi despre mila divină cu care S-a rugat pentru aceia care L-au persecutat. Învierea şi înălţarea Sa, precum şi lucrarea Sa în cer, ca Mijlocitor al omului căzut, erau subiecte pline de bucurie pentru ei. Păgânii au putut să-i numească pe bună dreptate creştini, deoarece Îl predicau pe Hristos şi Îi adresau lui Dumnezeu rugăciunile lor în Numele Său. În oraşul populat al Antiohiei, apostolul Pavel a găsit un câmp de lucru excelent, unde combinarea educaţiei şcolare cu înţelepciunea şi zelul său exercita o influenţă puternică asupra locuitorilor şi vizitatorilor acelui centru al culturii. Între timp, lucrarea apostolilor îşi avea centrul în Ierusalim, unde iudeii de toate limbile şi din toate ţările veneau să se închine la templu, în timpul sărbătorilor oficiale. În acele ocazii, apostolii Îl predicau pe Hristos cu un curaj neabătut, deşi ştiau că prin faptul acesta îşi puneau viaţa fără încetare în pericol. Mulţi se converteau la credinţă şi, întorcându-se acasă, în diferite părţi ale ţării, răspândeau seminţele adevărului printre toate popoarele şi în toate clasele sociale. Petru, Iacov şi Ioan aveau încrederea că Dumnezeu [303] îi rânduise să-L predice pe Hristos printre compatrioţii lor de acasă. Totuşi apostolul Pavel îşi primise propria misiune de la Dumnezeu în timp ce se ruga în templu, iar vastul său teritoriu misionar îi fusese prezentat cu o claritate remarcabilă. Ca să-l pregătească pentru această lucrarea importantă şi extinsă, Dumnezeu îl adusese într-o legătură strânsă cu Sine şi îi descoperise într-o viziune un crâmpei din frumuseţea şi slava cerului.

ISTORIA MÂNTUIRII

236

Atât Pavel, cât şi Barnaba lucraseră ca slujitori ai lui Hristos, iar Dumnezeu binecuvântase din belşug eforturile lor, dar niciunul dintre ei nu fusese hirotonit oficial în slujba Evangheliei, prin rugăciune şi prin punerea mâinilor. Acum, biserica i-a autorizat nu numai să prezinte adevărul, ci şi să boteze şi să organizeze biserici, fiind învestiţi cu o autoritate ecleziastică deplină. Aceasta a fost o perioadă importantă pentru biserică. Deşi zidul de despărţire dintre iudei şi neevrei fusese dărâmat prin moartea lui Hristos, îngăduindu-le celor păgâni să aibă parte de privilegiile depline ale Evangheliei, vălul de pe ochii multora dintre iudei nu fusese încă îndepărtat şi, ca urmare, ei nu puteau să înţeleagă cu claritate sfârşitul lucrurilor care fuseseră desfiinţate de Fiul lui Dumnezeu. Acum, lucrarea urma să se desfăşoare cu putere printre neevrei [304] şi avea să aibă ca rezultat întărirea bisericii, printr-o mare sporire a numărului de credincioşi. În lucrarea aceasta deosebită, apostolii urmau să fie expuşi la suspiciune, prejudecată şi invidie. Ca o consecinţă firească a îndepărtării lor de exclusivismul iudeilor, învăţătura şi concepţiile lor aveau să fie supuse acuzaţiei de erezie, iar acreditarea lor ca slujitori ai Evangheliei urma să fie pusă la îndoială de mulţi iudei zeloşi şi credincioşi. Dumnezeu a prevăzut toate aceste dificultăţi prin care aveau să treacă slujitorii Săi şi, în providenţa Sa înţeleaptă, a făcut să fie învestiţi cu o autoritate indiscutabilă de către biserica Sa, pentru ca lucrarea lor să se afle deasupra oricărei suspiciuni. Mai târziu, hirotonirea prin punerea mâinilor a fost denaturată într-o mare măsură, atribuindu-se acestui act o importanţă nejustificată, ca şi când o putere ar veni îndată asupra celor ce primeau o astfel de hirotonire, care îi califica imediat pentru orice fel de lucrare pastorală, considerându-se că virtutea consta în însuşi actul punerii mâinilor. În istoria acestor doi apostoli, avem doar un raport simplu al punerii mâinilor, precum şi al efectului acestui act asupra lucrării lor. Atât Pavel, cât şi Barnaba îşi primiseră deja misiunea de la Dumnezeu Însuşi, iar ceremonia punerii mâinilor nu a adăugat niciun har nou sau o calificare efectivă. Actul acesta a fost doar punerea peceţii de aprobare a bisericii asupra lucrării lui Dumnezeu – o formă de recunoaştere a încredinţării unei slujbe precise.

PRIMA CONFERINŢĂ GENERALĂ
Anumiţi iudei au stârnit o teamă generală printre credincioşii dintre neamuri, făcând propagandă cu privire la subiectul circumciziei. Ei afirmau cu o mare siguranţă că nimeni nu putea să fie mântuit dacă nu era [305] circumcis şi dacă nu respecta legea ceremonială în întregime. Acesta a fost un subiect important, care a tulburat biserica într-o mare măsură. Pavel şi Barnaba l-au combătut cu promptitudine şi nu au fost de acord ca subiectul acesta să le fie prezentat celor dintre neamuri. Iudeii din Antiohia, care erau în favoarea poziţiei celor din Iudeea, s-au împotrivit părerii lor. Contradicţia a avut ca rezultat o mulţime de dezbateri şi o lipsă de armonie în biserică, până când, în cele din urmă, biserica din Antiohia a înţeles că o continuare a dezbaterilor asupra subiectului va aduce o dezbinare între credincioşii de acolo şi a hotărât să-i trimită pe Pavel şi Barnaba la Ierusalim, însoţiţi de câţiva bărbaţi responsabili, pentru a prezenta problema înaintea apostolilor şi prezbiterilor. Ei urmau să se întâlnească împreună cu delegaţi din biserici diferite şi cu aceia care veniseră pentru a participa la sărbătorile anuale ce se apropiau. Între timp, orice dezbateri contradictorii trebuiau să înceteze, până când bărbaţii aflaţi în poziţii de răspundere din biserică vor lua o hotărâre finală. După aceea, hotărârea aceasta urma să fie universal acceptată de diferitele biserici de pretutindeni. Când au sosit la Ierusalim, delegaţii din Antiohia au prezentat adunării delegaţilor bisericii succesul pe care îl avuseseră în lucrarea lor şi confuzia care a fost produsă de faptul că anumiţi farisei convertiţi au declarat că aceia dintre neevrei care se convertiseră trebuiau să fie circumcişi şi să respecte legea lui Moise pentru a fi mântuiţi. Iudeii se mândriseră cu rânduielile lor stabilite de Dumnezeu şi ajunseseră la concluzia că, odată ce Dumnezeu a precizat modalitatea de închinare ebraică, era imposibil ca El să autorizeze vreodată o schimbare a vreunuia dintre detaliile acesteia. Ei au hotărât că religia creştină trebuie să se asocieze cu legile şi ceremoniile iudaice. Ei înţelegeau cu greu sfârşitul lucrurilor care fuseseră desfiinţate prin moartea [306] lui Hristos şi faptul că jertfele lor ceremoniale nu făcuseră decât să prefigureze moartea Fiului lui Dumnezeu, în care

ÎN REGIUNILE ÎNDEPĂRTATE
237

ISTORIA MÂNTUIRII

tipul se întâlnise cu antitipul, aşa încât ceremoniile şi jertfele religiei iudaice rămăseseră fără valoare. Apostolul Pavel se mândrise cu stricteţea lui fariseică, dar după ce Domnul Hristos i Se descoperise pe drumul spre Damasc, misiunea primită de la Mântuitorul şi lucrarea pentru convertirea neamurilor erau clare în mintea lui şi înţelegea pe deplin deosebirea dintre o credinţă vie şi formalismul mort. Pavel încă mai declara că este unul dintre copiii lui Avraam şi respecta cele Zece Porunci în literă şi spirit cu aceeaşi credincioşie pe care o avusese înainte de convertirea lui la creştinism. Totuşi el ştia că toate ceremoniile tipologice trebuiau să înceteze pe deplin în curând, deoarece evenimentele pe care le simbolizaseră avuseseră deja loc, iar lumina Evangheliei explica religia iudaică, oferind o semnificaţie nouă ritualurilor ei străvechi.

DOVADA EXPERIENŢEI LUI CORNELIU
Subiectul supus judecăţii conciliului părea să prezinte dificultăţi imposibil de depăşit, indiferent de perspectiva din care era privit. Totuşi, în realitate, Duhul Sfânt clarificase deja problema aceasta, de a cărei rezolvare depindea prosperitatea şi chiar existenţa bisericii creştine. Apostolilor le-a fost dat har, înţelepciune şi o judecată sfinţită pentru a decide cu privire la acest subiect controversat. Petru a argumentat că Duhul Sfânt clarificase deja subiectul coborând asupra neevreilor necircumcişi cu aceeaşi putere cu care coborâse asupra iudeilor circumcişi. El a redat viziunea în care Dumnezeu îi înfăţişase o faţă de masă plină cu tot felul de animale [307] şi îi poruncise să le taie şi să mănânce şi că, atunci când el refuzase să facă lucrul acesta, afirmând că nu mâncase niciodată animale necurate, Dumnezeu îi spusese: „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.” El a zis: „Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?” Jugul acesta nu era Legea celor Zece Porunci, aşa cum afirmă cei care se împotrivesc cerinţelor ei obligatorii, ci Petru s-a referit la legile ceremoniale, care au fost anulate prin răstignirea lui Hris-

238

tos. Această cuvântare a lui Petru a condus adunarea la un punct în care cei prezenţi au putut să asculte cu înţelegere cuvintele lui Pavel şi Barnaba, când şi-au povestit experienţa avută în lucrarea printre neevrei.

HOTĂRÂREA BISERICII
Iacov şi-a prezentat mărturia şi hotărârea că Dumnezeu a plănuit să-i aducă în biserică pe cei dintre neamuri pentru a se bucura de toate privilegiile iudeilor. Duhul Sfânt a considerat că este bine ca acelora care erau convertiţi dintre păgâni să nu li se impună legea ceremonială şi, după o cercetare atentă a subiectului, apostolii şi prezbiterii au înţeles lucrurile în aceeaşi lumină şi au gândit la fel cum a gândit Duhul lui Dumnezeu. Iacov conducea conciliul, iar hotărârea lui finală a fost aceasta: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu.” Părerea lui a fost că legea ceremonială, şi îndeosebi rânduiala circumciziei, nu trebuie să le fie impusă în niciun fel neevreilor şi nici măcar să le fie [308] recomandată. Iacov a căutat să-i facă pe fraţii lui să înţeleagă faptul că, prin întoarcerea de la idolatrie la Dumnezeu, cei dintre neamuri au trecut printr-o mare schimbare a credinţei lor şi că trebuie să fie exercitată multă precauţie pentru a nu le încurca mintea cu subiecte îndoielnice şi complicate, ca să nu fie descurajaţi în a-L urma pe Hristos. Cu toate acestea, cei dintre neamuri trebuiau să nu se comporte în vreun fel care să intre în conflict direct cu părerile fraţilor lor iudei sau care ar putea să creeze în mintea iudeilor prejudecăţi împotriva lor. Ca urmare, apostolii şi prezbiterii au fost de acord să le trimită neevreilor o scrisoare prin care să-i îndrume să se abţină de la consumul de carne jertfită idolilor, de la desfrânare, de la consumarea cărnii animalelor sugrumate şi a sângelui. Acestora li se mai cerea să respecte cele Zece Porunci şi să trăiască o viaţă sfântă. Cei dintre neamuri au fost asiguraţi că oamenii care le impuneau circumcizia nu erau autorizaţi de apostoli. Pavel şi Barnaba le-au fost recomandaţi ca fiind nişte oameni care îşi riscaseră viaţa pentru Domnul. Iuda şi Sila au fost trimişi împreună cu apostolii aceştia pentru a le comunica personal celor

ÎN REGIUNILE ÎNDEPĂRTATE
239

ISTORIA MÂNTUIRII

dintre neamuri hotărârea conciliului. Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimişi în Antiohia pentru a duce scrisoarea şi solia care au pus capăt oricărei controverse, deoarece era vocea autorităţii celei mai înalte de pe pământ. Conciliul care a luat hotărârea cu privire la situaţia aceea a fost alcătuit din întemeietorii bisericilor creştine iudaice şi ai bisericilor creştine dintre neamuri. Au fost prezenţi atât prezbiterii din Ierusalim, cât şi delegaţii din Antiohia, iar acolo au fost reprezentate bisericile cele mai influente. Conciliul nu a pretins că hotărârile lui sunt infailibile, dar a decis pe temeiul unei judecăţi iluminate şi cu demnitatea unei biserici întemeiate prin voinţa divină. Participanţii au înţeles că Dumnezeu Însuşi hotărâse cu privire la problema aceasta, acordându-le neevreilor favoarea primirii Duhului Sfânt, [309] iar tot ce le-a rămas lor de făcut a fost să urmeze călăuzirea Duhului. Pentru votarea hotărârii nu au fost chemaţi toţi membrii bisericii. Apostolii şi prezbiterii – oameni cu influenţă şi cu judecată – au formulat şi au luat decizia care, după aceea, a fost general acceptată de bisericile creştine. Totuşi nu toţi membrii bisericii au fost mulţumiţi de hotărârea aceasta. Exista o grupare de credincioşi falşi, care şi-au asumat pe proprie răspundere angajarea în lucrare. Ei au căutat să murmure şi să caute greşeli, propunând planuri noi şi căutând să dărâme lucrarea oamenilor cu experienţă, pe care Dumnezeu îi rânduise să prezinte învăţătura lui Hristos. Biserica a avut încă de la început de înfruntat astfel de piedici şi va avea de înfruntat până la încheierea timpului.

240

CAPITOLUL 42

ANII DE SLUJIRE AI LUI PAVEL

Apostolul Pavel a fost un lucrător neobosit. El a călătorit fără încetare din loc în loc, uneori prin regiuni neospitaliere, alteori a călătorit pe apă, înfruntând furtuni şi intemperii. El nu a îngăduit niciunui lucru să-l împiedice de la îndeplinirea lucrării lui. El era slujitorul lui Dumnezeu şi trebuia să împlinească voia Sa. Atât predicând, cât şi scriind, el a vestit o solie care a adus ajutor şi putere bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile. Pentru noi, cei care trăim aproape de încheierea istoriei pământului, solia pe care a vestit-o el vorbeşte cu claritate despre primejdiile care vor ameninţa biserica şi despre învăţăturile false pe care poporul lui Dumnezeu va trebui să le înfrunte. Apostolul Pavel a mers din ţară în ţară şi din oraş în oraş, predicându-L pe Hristos şi întemeind biserici. Oriunde a găsit un auditoriu, el a lucrat pentru a combate ideile false şi pentru a îndrepta paşii bărbaţilor şi femeilor pe calea luminii. În fiecare loc unde au fost oameni conduşi să-L primească pe Hristos prin lucrarea lui, el a organizat o biserică. Indiferent cât de puţini au fost ca număr, el a procedat la fel. Pavel nu a uitat bisericile pe care le-a înfiinţat. Oricât de mică era o biserică, ea era obiectul grijii şi al interesului său. Misiunea lui i-a cerut să slujească în diferite feluri – să lucreze pentru a-şi câştiga existenţa, să înfiinţeze biserici, să scrie epistole către bisericile deja înfiinţate. Totuşi, în mijlocul acestor activităţi variate, [310, 311] el a declarat: „Fac un singur lucru” (Filipeni 3,13). El a păstrat cu statornicie în atenţie o singură ţintă – să fie credincios faţă de Hristos, care i Se descoperise pe vremea când rostea blasfemii la adresa Numelui Său şi folosea orice mijloc pentru a-i face şi pe alţii să-L batjocorească. Marele scop al vieţii lui a fost să-L slujească şi să-L cinstească pe Acela al cărui Nume, mai înainte, îl tratase cu dispreţ. Singura lui dorinţă era aceea de a câştiga suflete pentru Mântuitorul. Evreii şi neevreii puteau să i se împotrivească şi să-l persecute, dar nimic nu era în stare să-l abată de la scopul lui.

ANII DE SLUJIRE AI LUI PAVEL
241

ISTORIA MÂNTUIRII

PAVEL ÎŞI RELATEAZĂ EXPERIENŢA
Apostolul Pavel le scrie filipenilor, descriindu-le experienţa lui dinainte şi de după convertire. „Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană” (Filipeni 3,4-6). După convertire, mărturia lui a fost următoarea: „Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Filipeni 3,4-6). Neprihănirea pe care o considerase ca fiind foarte valoroasă până atunci i se părea acum lipsită de valoare. Dorinţa arzătoare a sufletului său era: „Şi să-L cunosc pe El, şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea [312] cu moartea Lui. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3,10-14).

UN LUCRĂTOR ADAPTABIL
242

Priviţi-l în închisoarea din Filipi, unde, în ciuda trupului său sfâşiat de durere, cântecele lui de laudă rup tăcerea de la miezul nopţii. După ce un cutremur deschisese porţile închisorii, vocea lui se aude iarăşi, adresându-i temnicerului păgân cuvinte de încurajare: „Să nu-ţi faci niciun rău, căci toţi suntem aici” – fiecare este la locul lui, reţinut de prezenţa tovarăşului lor de închisoare. Temnicerul, convins de realitatea credinţei care îl susţine pe apostolul Pavel, întreabă

cu privire la calea mântuirii şi se alătură împreună cu toţi cei din casa lui grupului persecutat de ucenici ai lui Hristos. Priviţi-l pe Pavel în Atena, aflat înaintea conciliului din Areopag, întâmpinând ştiinţa prin ştiinţă, logica prin logică şi filozofia prin filozofie. Observaţi cum îi îndrumă pe ascultători cu un tact născut din dragostea divină spre Iehova, ca fiind „Dumnezeul cel necunoscut”, căruia ei I se închinau fără să ştie şi, citând cuvintele unuia dintre poeţii lor, Îl descrie ca fiind Tatăl lor ceresc. Ascultaţi-l cum în acea perioadă a castelor sociale, când drepturile demnităţii omului erau întru totul nerecunoscute, el prezintă marele adevăr al frăţietăţii omeneşti, declarând că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului”. Apoi, Pavel [313] le arată cum planurile milei şi harului lui Dumnezeu străbat asemenea unui fir de aur toate lucrările Sale cu oamenii. El „le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi”. Ascultaţi-l vorbind în tribunalul lui Festus, când împăratul Agripa, convins de adevărul Evangheliei, exclamă: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!” Cu câtă amabilitate răspunde Pavel, arătând spre propriile lanţuri şi spunând: „Fie curând, fie târziu să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.” Aşa s-a desfăşurat viaţa lui, după cum este descrisă în propriile cuvinte: „Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” (2 Corinteni 11,26.27). El spunea: „Ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor. Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (1 Corinteni 4,12.13; 2 Corinteni 6,10).

ANII DE SLUJIRE AI LUI PAVEL
243

ISTORIA MÂNTUIRII

LUCRAREA DE SLUJIRE ÎN LANŢURI
Deşi a fost în închisoare pentru o perioadă îndelungată, totuşi Dumnezeu a dus mai departe prin el lucrarea Sa deosebită. Lanţurile lui aveau să fie mijloacele de răspândire a cunoaşterii lui Hristos şi un motiv de a-L slăvi pe Dumnezeu. Când a fost trimis dintr-un oraş în altul pentru a fi judecat, [314] mărturia lui cu privire la Isus şi întâmplările interesante ale convertirii lui au fost relatate înaintea regilor şi guvernatorilor, aşa încât să nu aibă scuza de a nu fi auzit despre Domnul Isus. Mii de oameni au crezut în Hristos şi s-au bucurat în Numele Său. Am văzut că planul deosebit al lui Dumnezeu s-a împlinit în călătoria lui Pavel pe mare. Dumnezeu a prevăzut ca echipajul corabiei să fie martor al manifestării puterii lui Dumnezeu prin apostolul Pavel şi ca păgânii să poată auzi despre Numele lui Isus şi mulţi să poată fi convertiţi prin învăţătura prezentată de Pavel şi prin faptul că vedeau minunile săvârşite de el. Regii şi guvernatorii au fost fascinaţi de raţionamentul lui, iar când Îl predica pe Domnul Isus cu zel şi cu puterea Duhului Sfânt, relatând evenimentele interesante ale experienţei lui, ei ajungeau la convingerea că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu.

244

CAPITOLUL 43

MARTIRAJUL LUI PAVEL ŞI PETRU

Apostolii Pavel şi Petru au lucrat mulţi ani la distanţe mari unul de celălalt, deoarece Pavel a început lucrarea de a le vesti Evanghelia neevreilor, iar Petru a lucrat îndeosebi pentru evrei. Totuşi, în providenţa lui Dumnezeu, amândoi urmau să-L mărturisească pe Domnul Hristos în metropola lumii şi amândoi aveau să-şi verse sângele pe pământul ei, ca o sămânţă care va aduce roade uriaşe de sfinţi şi martiri. Aproximativ în timpul celei de a doua arestări a lui Pavel, Petru, de asemenea, a fost prins şi trimis în închisoare. El ajunsese să fie insuportabil pentru autorităţi, din cauza zelului şi succesului său în demascarea ideilor amăgitoare şi în înfrângerea comploturilor lui Simon Magul, un vrăjitor care mersese la Roma să i se împotrivească şi să împiedice lucrarea Evangheliei. Nero credea în magie şi îl ocrotea pe Simon. Ca urmare, el a fost foarte pornit împotriva apostolului şi a fost determinat să poruncească arestarea lui. Ura împăratului împotriva lui Pavel a fost intensificată de faptul că membri ai casei imperiale şi alţi câţiva oameni distinşi fuseseră convertiţi la creştinism în timpul primei lui arestări. Din acest motiv, el a făcut ca a doua arestare să fie mult mai aspră ca prima, neoferindu-i posibilitatea de a predica Evanghelia. Nero era hotărât să pună capăt vieţii lui îndată ce putea să găsească un pretext plauzibil pentru a face lucrul acesta. [315, 316] Nero a fost atât de impresionat de puterea cuvintelor lui Pavel la ultimul lui proces de judecată, încât a amânat decizia cu privire la cazul lui, fără să-l achite şi fără să-l condamne. Totuşi sentinţa a fost doar amânată. Nu a trecut mult timp până când a fost pronunţată decizia care îl trimitea pe Pavel la martiraj. Pentru că era cetăţean roman, el nu putea să fie torturat şi, ca urmare, a fost condamnat la moarte prin decapitare. Petru, fiind iudeu şi străin, a fost condamnat să fie biciuit şi răstignit. În aşteptarea acestei morţi îngrozitoare, apostolul şi-a adus

MARTIRAJUL LUI PAVEL ŞI PETRU
245

ISTORIA MÂNTUIRII

aminte de păcatul lui cel mare de a-L nega pe Domnul Isus în ceasul judecăţii Sale şi singurul lui gând a fost acela că era nevrednic de o onoare atât de mare, de a muri în aceeaşi modalitate în care a murit Domnul său. Petru se pocăise sincer de păcatul acela şi fusese iertat de Domnul Hristos, aşa cum s-a arătat în misiunea înaltă ce îi fusese încredinţată, de a îngriji oile şi mieii turmei. Totuşi el nu s-a putut ierta niciodată pe sine însuşi. Nici chiar gândul la chinurile ultimei scene îngrozitoare nu au putut să micşoreze supărarea şi pocăinţa lui. Ca o ultimă favoare, el i-a rugat pe executorii lui să-l răstignească punându-l cu capul în jos. Cererea i-a fost aprobată şi aşa a murit marele apostol Petru.

MĂRTURIA FINALĂ A LUI PAVEL
Apostolul Pavel a fost condus la locul de execuţie în taină. Alarmaţi de extinderea influenţei lui, persecutorii s-au temut că oamenii vor fi câştigaţi la creştinism chiar şi numai privind scena morţii lui. De aceea, nu au fost îngăduiţi mulţi spectatori. Totuşi soldaţii cu inimile împietrite care au fost numiţi să-l însoţească au ascultat cuvintele lui şi au văzut cu uimire că era voios şi chiar fericit în aşteptarea unei astfel de morţi. Spiritul iertător faţă de ucigaşii lui şi încrederea neclintită în Domnul Hristos, pe care le-a manifestat până la sfârşit, s-au dovedit a fi ca o mireasmă de viaţă [317] spre viaţă pentru unii care au fost martori la martirajul lui. După aceea, mai mulţi dintre ei L-au primit pe Mântuitorul pe care l-a predicat Pavel şi şi-au pecetluit credinţa fără teamă cu propriul sânge. Până în ultimul ceas, viaţa lui Pavel a fost o mărturie pentru adevărul cuvintelor sale din a doua Epistolă către Corinteni: „Căci Dumnezeu, care a zis: ’Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4,6-10).

246

Mulţumirea lui nu se întemeia pe meritele proprii, ci pe prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, care i-a umplut sufletul şi a adus fiecare gând la supunerea faţă de voinţa lui Hristos. Faptul că propria viaţă a exemplificat adevărul pe care îl propovăduia a conferit o putere convingătoare atât predicării, cât şi comportamentului său. Profetul spune: „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşluieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26,3). Această pace venită din cer, care era exprimată pe chipul lui, a câştigat multe suflete la Evanghelie. Apostolul nu privea spre dincolo de moarte cu spaimă sau nesiguranţă, ci nerăbdător şi plin de speranţă. Când s-a aflat în locul de martiraj, el nu a văzut sabia lucioasă a călăului sau pământul care urma să primească sângele lui atât de curând, ci a privit în sus, spre cerul albastru şi liniştit al acelei zile de vară, unde se afla scaunul de domnie al Celui Veşnic. Cuvintele lui erau: „O, Doamne, Tu eşti mângâierea şi partea mea. Când Te voi îmbrăţişa? Când Te [318] voi vedea faţă în faţă, fără vălul care mă împiedică să Te privesc?” Pe parcursul întregii lui vieţi pe pământ, apostolul Pavel a purtat cu el însuşi atmosfera cerului. Toţi aceia care s-au asociat cu el au simţit influenţa legăturii lui cu Domnul Hristos şi tovărăşia îngerilor. În acest fapt constă puterea adevărului. Influenţa neintenţionată şi neprefăcută a unei vieţi sfinte este cea mai convingătoare predică pe care poate să o ţină cineva în favoarea creştinismului. Argumentul, chiar dacă este imposibil de combătut, ar putea să stârnească doar împotrivire, dar un exemplu evlavios are o putere căreia nimic nu este în stare să i se împotrivească. Deşi a pierdut din vedere propriile suferinţe care se apropiau, apostolul a simţit o grijă adâncă faţă de ucenicii pe care îi lăsa să întâmpine singuri prejudecăţile, ura şi persecuţia. El s-a străduit să-i întărească şi să-i încurajeze pe puţinii creştini care l-au însoţit la locul de execuţie, repetându-le făgăduinţele nespus de preţioase adresate celor persecutaţi din cauza neprihănirii. El i-a asigurat că niciun cuvânt spus de Domnul cu privire la credincioşii Săi încercaţi nu va da greş. Ei se vor ridica şi vor străluci, pentru că lumina Domnului va răsări peste ei. Când slava Domnului se va arăta, ei se vor îmbrăca în veşmintele lor frumoase. Poate că, pentru o vreme, vor trece prin greutăţi şi diferite ispite, vor fi lipsiţi de confortul pământesc, dar trebuie să se încurajeze unul pe altul spunând: „Ştiu în cine am crezut. El este în stare să-i păzească pe aceia pe care i-am încredinţat

MARTIRAJUL LUI PAVEL ŞI PETRU
247

ISTORIA MÂNTUIRII

în grija Sa. Mustrarea Lui se va sfârşi, iar dimineaţa fericită a păcii şi ziua deplină vor veni.” Căpetenia mântuirii noastre l-a pregătit pe slujitorul Său pentru ultima mare luptă. Pavel fusese răscumpărat prin jertfa lui Hristos, curăţat de păcat prin sângele Său şi [319] înveşmântat în neprihănirea Sa şi a avut dovada că sufletul lui este preţios în ochii Răscumpărătorului său. Viaţa lui era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi era convins că Acela care biruise moartea este în stare să-i păzească pe cei care au fost încredinţaţi în grija lui. Sufletul lui se baza pe făgăduinţa Mântuitorului: „Îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,40). Gândurile şi speranţele lui erau concentrate asupra celei de a doua veniri a Domnului său. Când sabia călăului cobora şi umbrele morţii se adunau în jurul sufletului martirului, ultimul său gând, acelaşi care va fi primul său gând la înviere, a fost acela de a-L întâlni pe Dătătorul vieţii, care îi va spune bun venit în bucuria celor binecuvântaţi. Au trecut aproape douăzeci de secole de când bătrânul Pavel şi-a vărsat sângele ca martor pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru Hristos. Nicio mână credincioasă nu a înregistrat pentru generaţiile următoare ultimele scene din viaţa acestui om sfânt, dar inspiraţia a păstrat pentru noi mărturia pe care a adus-o în pragul morţii. Vocea lui a răsunat ca un sunet de trâmbiţă de-a lungul tuturor veacurilor, inspirându-le curajul său miilor de martori ai lui Hristos şi comunicându-le miilor de inimi lovite de întristare ecoul bucuriei lui triumfătoare: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ’ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4,6-8).

248

CAPITOLUL 44

MAREA APOSTAZIE

Când le-a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi evenimentele celei de a doua veniri, Domnul Isus a vorbit, de asemenea, şi despre experienţa celor din poporului Său din timpul când va fi luat din mijlocul lor şi până când Se va întoarce cu putere şi slavă pentru a-i elibera. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul a văzut furtunile care erau pe punctul să vină peste biserica apostolică şi, pătrunzând mai adânc în viitor, ochii Săi au privit loviturile nemiloase şi devastatoare care urmau să vină asupra urmaşilor Săi în veacurile viitoare de întuneric şi persecuţie. Prin câteva declaraţii succinte, de o semnificaţie uimitoare, El a profetizat felul în care conducătorii lumii acesteia vor nedreptăţi biserica lui Dumnezeu. Urmaşii lui Hristos trebuiau să meargă pe aceeaşi cale a umilinţei, ocării şi suferinţei pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Mântuitorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care vor crede în Numele Său. Istoria bisericii timpurii a dovedit împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au unit împotriva lui Hristos, adică împotriva urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că Evanghelia va triumfa, că templele şi altarele lui vor fi spulberate şi, ca urmare, şi-a reunit puterile pentru a nimici creştinismul. Focurile persecuţiilor au fost aprinse. Creştinii au fost lipsiţi de proprietăţile lor şi alungaţi din casele lor. Ei „au dus o mare luptă de suferinţe”. [320, 321] Ei „au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare” (Evrei 11,36). Un mare număr de credincioşi şi-au pecetluit mărturia cu propriul sânge. Indiferent dacă erau nobili sau robi, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau fără şcoală, au fost ucişi fără milă. Însă eforturile lui Satana de a nimici biserica lui Hristos prin violenţă au fost zadarnice. Marea luptă în care şi-au dat viaţa ucenicii lui Isus nu a încetat când aceşti purtători de stindard credincioşi au căzut la datorie. Deşi păreau că sunt înfrânţi, ei au biruit.

MAREA APOSTAZIE
249

ISTORIA MÂNTUIRII

Lucrătorii lui Dumnezeu au fost ucişi, dar lucrarea Sa a înaintat fără încetare. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul credincioşilor a crescut. Ea a ajuns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin îi combătea pe păgânii care susţineau persecuţia, spunând: „Puteţi să ne ucideţi, să ne torturaţi, să ne condamnaţi… Nedreptatea voastră este dovada că noi suntem nevinovaţi… Cruzimea voastră nu a fost de folos nici pentru voi.” Aceasta nu a fost decât o invitaţie mai insistentă de a-i supune şi pe alţii puterii de convingere a credincioşilor. „Cu cât suntem doborâţi mai adesea de voi, cu atât numărul credincioşilor va spori. Sângele creştinilor este ca seminţele semănate în ogor.” Mii de credincioşi au fost închişi şi ucişi, dar au apărut alţii care le-au ocupat locurile. Aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor au murit cu siguranţa mântuirii şi au fost consideraţi de Hristos ca fiind biruitori. Ei au dus lupta cea bună şi urmează să li se dea cununa de slavă la revenirea Sa. Suferinţa pe care creştinii au suportat-o i-a adus mai aproape unul de altul şi de Mântuitorul lor. Exemplul lor viu şi mărturia depusă la moarte au fost o dovadă continuă pentru adevăr şi, acolo unde era cel mai puţin de aşteptat, supuşii lui Satana plecau din slujba lui şi se înrolau sub steagul lui Hristos. [322]

COMPROMISUL CU PĂGÂNISMUL
Ca urmare, Satana a plănuit să lupte cu un succes mai mare împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul chiar în biserica creştină. Dacă puteau să fie înşelaţi şi determinaţi să-L nemulţumească pe Dumnezeu, puterea urmaşilor lui Hristos, fermitatea şi tăria lor sufletească vor scădea, iar ei vor ajunge o pradă uşoară pentru el. Aşadar, marele vrăjmaş a început să câştige prin şiretlic ce nu reuşise să obţină prin forţă. Persecuţia a încetat, iar locul ei a fost luat de atracţia periculoasă a prosperităţii trecătoare şi a cinstei lumeşti. Idolatrii au fost determinaţi să accepte o parte a credinţei creştine, în timp ce respingeau alte adevăruri esenţiale. Ei declarau că Îl primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nicio convingere cu privire la păcat şi nu simţeau nicio nevoie de pocăinţă sau de schimbare a inimii. Având în vedere concesiile făcute de ei, aceşti oameni au propus ca şi creştinii

250

să facă nişte concesii, aşa încât să se poată uni pe platforma credinţei în Domnul Hristos. Biserica s-a aflat într-un pericol îngrozitor. Închisoarea, tortura, focul şi sabia au fost nişte binecuvântări în comparaţie cu acest pericol. Unii creştini au rămas neclintiţi, declarând că nu pot să facă niciun compromis. Alţii au gândit că, dacă vor ceda şi vor modifica unele aspecte ale credinţei lor, asociindu-se cu aceia care acceptaseră o parte a creştinismului, acesta ar putea să fie un mijloc pentru convertirea lor deplină. Urmaşii credincioşi ai lui Hristos au trecut printr-un timp de mare suferinţă. Sub mantia unui creştinism prefăcut, Satana se infiltra personal în biserică pentru a-i degrada credinţa şi pentru a abate mintea credincioşilor de la cuvântul adevărului. În cele din urmă, o parte tot mai mare din grupul creştinilor a coborât standardele şi a avut loc o unire între creştinism şi păgânism. Deşi [323] pretindeau că sunt convertiţi şi intrau în biserică, închinătorii la idoli continuau să rămână legaţi de idolatria lor, schimbând doar obiectele de închinare cu chipuri ale lui Isus sau chiar ale Mariei şi sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, introdus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea vătămătoare. În credinţa şi închinarea bisericii au fost introduse învăţături lipsite de temeinicie, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu idolatrii, religia creştină a ajuns să fie denaturată, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Cu toate acestea, unii nu au fost duşi în rătăcire de aceste amăgiri. Ei au continuat să-şi păstreze credincioşia faţă de Autorul adevărului şi I s-au închinat numai lui Dumnezeu. Întotdeauna au existat două clase în mijlocul acelora care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos. În timp ce o clasă cercetează viaţa Mântuitorului şi caută stăruitor să-şi corecteze defectele şi să se conformeze Modelului divin, cei din cealaltă clasă evită adevărurile practice şi clare care demască ideile lor false. Chiar şi în starea ei cea mai bună, biserica nu a fost alcătuită întru totul din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul nostru ne-a învăţat că aceia care îşi îngăduie să păcătuiască intenţionat nu trebuie să fie primiţi în biserică, totuşi El a intrat în legătură cu oameni care aveau greşeli de caracter şi le-a acordat binecuvântările învăţăturilor şi exemplului Său, aşa încât să aibă ocazia de a înţelege şi de a-şi corecta ideile greşite.

MAREA APOSTAZIE
251

ISTORIA MÂNTUIRII

Totuşi între Prinţul luminii şi prinţul întunericului nu există nicio unitate şi nici între urmaşii lor nu poate să existe unitate. Când au fost de acord să se asocieze cu aceia care erau doar pe jumătate convertiţi de la păgânism, creştinii au pornit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat de bucurie pentru că reuşise să amăgească un număr atât de mare de urmaşi ai lui Hristos. Apoi, el şi-a exercitat puterea într-o măsură şi mai mare asupra lor, inspirându-i să-i persecute [324] pe aceia care au rămas loiali faţă de Dumnezeu. Nimeni nu putea să înţeleagă atât de bine cum să se împotrivească credinţei creştine adevărate, ca aceia care fuseseră cândva apărătorii ei, iar aceşti creştini apostaţi s-au asociat cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni şi au început lupta împotriva trăsăturilor esenţiale ale învăţăturilor lui Hristos. Cei care voiau să rămână credincioşi şi neclintiţi împotriva amăgirilor şi nelegiuirilor deghizate în veşminte sacerdotale şi introduse în biserică au fost nevoiţi să treacă printr-o luptă disperată. Biblia nu a fost acceptată ca fiind standardul credinţei. Doctrina libertăţii religioase a fost considerată ca fiind o erezie, iar susţinătorii ei au fost exilaţi şi trataţi cu ură.

RETRAGEREA CELOR CREDINCIOŞI
După o luptă îndelungată şi aspră, puţinii oameni care au rămas credincioşi au hotărât să înceteze orice asociere cu biserica apostată, dacă aceasta continua să refuze a se elibera de ideile false şi de idolatrie. Ei au înţeles că, dacă voiau să se supună Cuvântului lui Dumnezeu, separarea de biserică era o necesitate absolută. Ei nu au îndrăznit să tolereze ideile false, care erau fatale pentru sufletul lor şi constituiau un exemplu ce punea în pericol credinţa copiilor şi urmaşilor copiilor lor. Pentru pace şi unitate, ei erau gata să facă orice concesie consecventă cu credincioşia faţă de Dumnezeu, dar simţeau că până şi pacea avea să fie obţinută prea scump prin sacrificarea principiilor. Dacă unitatea putea să fie obţinută numai prin compromiterea adevărului şi a neprihănirii, atunci era mai bine să fie dezbinare şi chiar război. Bunăstarea avea să vină în biserică şi în lume dacă principiile care au motivat sufletele acelea statornice ar fi fost reînviate în inimile celor din poporul care se declara a fi al lui Dumnezeu.

252

Apostolul Pavel declară că „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3,12). Prin urmare, de ce se pare că persecuţiile au scăzut [325] într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cu standardul lumii şi, ca urmare, nu stârneşte nicio împotrivire. Religia din zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt care a marcat credinţa creştină din zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Creştinismul pare să fie atât de popular în lume, numai din cauza spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite într-o modalitate aşa de indiferentă şi din cauză că în biserică este atât de puţină evlavie. Dacă ar avea loc o reînviere a credinţei şi a puterii din biserica timpurie, spiritul persecuţiei ar fi reînviat şi focurile persecuţiilor ar fi aprinse din nou.

MAREA APOSTAZIE
253

CAPITOLUL 45

TAINA FĂRĂDELEGII

254

În a doua Epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel a profetizat marea apostazie al cărei rezultat avea să fie instituirea puterii papale. El a declarat că Hristos nu va veni „înainte să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ’Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Mai mult, apostolul îi avertizează pe fraţii săi că „taina fărădelegii a şi început să lucreze” (2 Tesaloniceni 2,3.4.7). Încă de la acea dată timpurie, el spunea că în biserică se strecoară idei false care vor pregăti calea pentru dezvoltarea papalităţii. Puţin câte puţin, la început în tăcere şi pe ascuns, apoi din ce în ce mai deschis, taina fărădelegii a ajuns tot mai puternică şi a câştigat controlul asupra minţii oamenilor, ducându-şi mai departe lucrarea amăgitoare şi blasfemiatoare. Obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea puţin câte puţin în biserica creştină. Spiritul de compromis şi de conformism a fost împiedicat pentru un timp de persecuţiile nemiloase pe care biserica le-a suportat din partea păgânismului. Totuşi, când persecuţia a încetat şi când creştinismul a pătruns în curţile şi palatele regilor, biserica a lăsat deoparte simplitatea lui Hristos şi a ucenicilor Săi pentru parada şi mândria preoţilor [326, 327] şi conducătorilor păgâni. În locul cerinţelor lui Dumnezeu, biserica a instituit teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea oficială a lui Constantin, de la începutul secolului al IV-lea, a stârnit o mare bucurie, iar lumea, deghizată în veşmintele neprihănirii, a păşit în interiorul bisericii. După aceea, corupţia a progresat rapid. Deşi părea să fie învins, păgânismul a ajuns biruitor. Spiritul lui a preluat conducerea bisericii. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost integrate în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

Compromisul dintre păgânism şi creştinism a avut ca rezultat apariţia omului fărădelegii, despre care profeţia spune că se va împotrivi lui Dumnezeu şi se va înălţa mai presus de El. Acel sistem uriaş al religiei false este o capodoperă a puterii lui Satana – un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe scaunul de domnie pentru a conduce lumea în conformitate cu voinţa lui. Pentru a obţine câştiguri şi onoruri, biserica a fost determinată să caute favoarea şi susţinerea mai-marilor pământului şi, respingându-L în felul acesta pe Hristos, ea a fost amăgită să se supună reprezentantului lui Satana – episcopul de la Roma. Una dintre învăţăturile principale ale Bisericii Romane spune că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu o autoritate supremă asupra episcopilor şi pastorilor din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papa şi-a atribuit chiar titlurile Divinităţii. Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să observe amăgirile lui şi să se împotrivească puterii lui. Ele constituiau Cuvântul prin care chiar Mântuitorul lumii Se împotrivise atacurilor lui. La fiecare atac, Domnul Hristos ridica scutul adevărului veşnic, spunând: „Este scris.” El S-a împotrivit fiecărei sugestii a vrăjmaşului prin înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Ca [328] să-şi păstreze influenţa asupra oamenilor şi să întărească autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuia să-i ţină pe oameni departe de posibilitatea de a cunoaşte Scripturile. Biblia urma să-L înalţe pe Dumnezeu şi să-i aşeze pe oameni în poziţia lor adevărată, ca urmare adevărurile sfinte trebuiau să fie ascunse şi reprimate. Logica aceasta a fost adoptată de Biserica Romano-Catolică. Timp de sute de ani, răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor li s-a interzis să o citească sau să o aibă în casele lor, iar preoţii şi prelaţii lipsiţi de principialitate interpretau învăţăturile ei, aşa încât să susţină pretenţiile lor. Ca urmare, papa a ajuns să fie recunoscut aproape universal ca fiind locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate supremă asupra bisericii şi statului.

SCHIMBAREA VREMURILOR ŞI A LEGII
Odată ce Scriptura, detectorul ideilor false, a fost înlăturată, Satana a făcut tot ce a vrut. Profeţia declarase că papalitatea „se va încu-

TAINA FĂRĂDELEGII
255

ISTORIA MÂNTUIRII

256

meta să schimbe vremurile şi Legea” (Daniel 7,25). Lucrarea aceasta a înaintat rapid. Pentru a le oferi celor convertiţi din păgânism un înlocuitor al închinării la idoli şi pentru a promova în felul acesta acceptarea formală a creştinismului, treptat, în închinarea creştină au fost introduse icoanele şi moaştele. În cele din urmă, prin hotărârea unui conciliu general acest sistem de idolatrie papală a fost instituit. Ca să ducă până la capăt această lucrare profanatoare, Roma şi-a asumat dreptul de a scoate din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzicea închinarea la chipuri cioplite, împărţind în două porunca a zecea, pentru a păstra numărul poruncilor. Spiritul concesiilor cu păgânismul a deschis calea pentru o desconsiderare şi mai mare a autorităţii Cerului. Satana a falsificat şi porunca a patra şi a încercat să înlăture Sabatul din vechime, ziua pe care Dumnezeu o binecuvântase şi o sfinţise, şi să înalţe în locul lui sărbătoarea respectată de păgâni ca fiind [329] „ziua venerabilă a soarelui”. La început, încercarea aceasta de schimbare nu a fost făcută într-un mod deschis. În primele secole, adevăratul Sabat a fost respectat de toţi creştinii. Ei erau zeloşi pentru onoarea lui Dumnezeu şi credeau că Legea Sa este neschimbătoare, aşadar respectau cu zel sfinţenia poruncilor ei. Totuşi Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin slujitorii lui pentru a-şi atinge scopul. Pentru ca atenţia oamenilor să fie atrasă asupra duminicii, ziua aceasta a fost declarată o zi de sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. În timpul ei aveau loc servicii religioase, dar era privită ca o zi de recreere, iar Sabatul continua să fie respectat cu sfinţenie. Pe vremea când încă era păgân, Constantin a dat un decret prin care impunea respectarea generală a duminicii în calitate de sărbătoare publică în întregul Imperiu Roman. După convertirea lui, el a rămas un susţinător hotărât al duminicii şi şi-a impus din nou decretul păgân în interesul noii lui credinţe. Totuşi cinstea arătată faţă de ziua aceasta nu era suficientă pentru a-i împiedica pe creştini să respecte Sabatul adevărat ca fiind ziua sfântă a Domnului. Era necesar încă un pas. Sabatul fals trebuia să fie înălţat pe o poziţie de egalitate cu cel adevărat. La câţiva ani după emiterea decretului lui Constantin, Episcopul de la Roma i-a conferit duminicii titlul de Ziua Domnului. În felul acesta, oamenii au fost determinaţi, treptat, să considere că duminica avea o anumită măsură de sfinţenie. Sabatul original a continuat să fie respectat.

Arhiamăgitorul încă nu îşi încheiase lucrarea. El era hotărât să aducă lumea creştină sub stindardul lui şi să îşi exercite puterea prin locţiitorul său, mândrul pontif care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. El şi-a atins scopul prin păgânii pe jumătate convertiţi, prin prelaţii ambiţioşi şi prin oamenii iubitori de lume din biserică. Din când în când, au fost întrunite mari concilii bisericeşti, la care s-au adunat demnitarii [330] bisericii din toată lumea. În aproape fiecare conciliu, importanţa Sabatului pe care îl instituise Dumnezeu a fost micşorată puţin câte puţin, în timp ce importanţa duminicii a fost tot mai înălţată. Astfel că, în cele din urmă, sărbătoarea păgână a ajuns să fie cinstită ca fiind o instituţie divină, în timp ce Sabatul Bibliei a fost declarat o rămăşiţă a iudaismului, iar aceia care îl respectau au fost declaraţi blestemaţi. Marele apostat reuşise să se înalţe „mai presus de tot ce se numeşte ’Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tesaloniceni 2,4). El îndrăznise să schimbe singura poruncă a Legii divine, care îndreaptă atenţia omenirii într-o modalitate inconfundabilă spre Dumnezeul cel viu şi adevărat. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului şi al pământului şi, prin această calitate, El Se deosebeşte de toţi zeii falşi. Prin faptul că a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om, ziua a şaptea este un memorial al lucrării creaţiei. Ea a avut scopul de a-L păstra fără încetare în atenţia oamenilor pe Dumnezeul cel viu, ca fiind izvorul existenţei şi obiectul respectului şi al închinării. Satana se străduieşte să-i întoarcă pe oameni de la supunerea faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa, şi, ca urmare, eforturile lui sunt îndreptate îndeosebi împotriva poruncii a patra, care Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul. Acum, protestanţii susţin că evenimentul învierii lui Hristos a făcut ca duminica să fie Sabatul creştin. Totuşi dovada Scripturii lipseşte. Nici Domnul Hristos, nici apostolii nu i-au acordat acestei zile o astfel de cinstire. Respectarea duminicii în calitate de sărbătoare creştină îşi are originea în „taina fărădelegii”, care îşi începuse lucrarea încă din zilele lui Pavel. Când şi unde a adoptat Domnul acest copil al papalităţii? Ce dovadă valabilă poate să fie adusă pentru o schimbare cu privire la care Scripturile tac? În secolul al VI-lea, papalitatea ajunsese să fie foarte bine întemeiată. Scaunul ei de domnie a fost aşezat în cetatea imperială [331], iar episcopul de la Roma a fost declarat capul întregii bise-

TAINA FĂRĂDELEGII
257

ISTORIA MÂNTUIRII

rici. Păgânismul îi oferise locul papalităţii. Balaurul îi dăduse fiarei „puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13,2). Atunci au început cei 1260 de ani de asuprire papală care au fost prezişi în profeţiile din Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7,25; Apocalipsa 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să renunţe la integritatea lor şi să accepte ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi piardă viaţa în celulele închisorii sau să fie traşi pe roată, arşi pe rug, ori decapitaţi. Atunci s-au împlinit cuvintele lui Isus: „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu” (Luca 21,16.17). Persecuţia credincioşilor a început cu o furie mai mare ca oricând înainte, iar lumea a ajuns să fie un vast câmp de luptă. Timp de patru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăparea în locuri izolate şi ascunse. Aşa spune profetul: „Femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 12,6).

EVUL (MEDIU) ÎNTUNECAT
Venirea la putere a Bisericii Romano-Catolice a marcat începutul Evului Întunecat. Pe măsură ce puterea ei a crescut, întunericul s-a adâncit. Credinţa a fost transferată de la Hristos, temelia ei adevărată, asupra papei de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi mântuirea veşnică, oamenii priveau spre papa şi spre preoţii şi prelaţii cărora el le delegase autoritatea. Ei au fost învăţaţi că papa era mijlocitorul lor, că nimeni nu putea să se apropie de Dumnezeu decât prin intermediul lui şi, mai mult, că [332] el era locţiitorul lui Dumnezeu pentru ei şi, prin urmare, trebuiau să-i acorde o supunere necondiţionată. Orice abatere de la cerinţele lui era o cauză suficientă pentru pedeapsa cea mai aspră asupra trupului şi sufletului celui greşit. În felul acesta, mintea oamenilor a fost abătută de la Dumnezeu şi îndreptată spre nişte oameni fără milă şi supuşi greşelii şi, mai mult, spre prinţul întunericului însuşi, care îşi exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat în veşmântul sfinţeniei. Când Scripturile sunt reprimate, iar omul ajunge să se considere suprem, trebuie să ne aşteptăm doar la fraudă, amăgire şi nelegiuire înjositoare. Prin înălţarea legilor şi tradiţiilor omeneşti s-a arătat decăderea care urmează întotdeauna înlăturării Legii lui Dumnezeu.

258

ZILELE DE PRIMEJDIE
Acele zile au fost primejdioase pentru biserica lui Hristos. Întradevăr, purtătorii de stindard credincioşi au fost puţini. Deşi adevărul nu a rămas lipsit de martori, totuşi uneori se părea că ideile false şi superstiţia vor birui întru totul, iar religia adevărată va fi alungată de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, iar formele de religie s-au înmulţit şi oamenii au fost împovăraţi prin pretenţii riguroase. Ei au fost învăţaţi nu numai să-l considere pe papa ca fiind mijlocitorul lor, ci şi să se încreadă în propriile fapte pentru ispăşirea păcatelor. Pelerinajele lungi, actele de penitenţă, adorarea moaştelor, ridicarea bisericilor şi altarelor, plătirea unor sume mari către biserică – toate acestea şi multe fapte asemănătoare erau impuse cu scopul de a linişti mânia lui Dumnezeu sau de a obţine favoarea Sa, ca şi când Dumnezeu ar fi asemenea oamenilor, ca să Se înfurie pentru lucruri de nimic sau să fie împăcat prin daruri ori acte de penitenţă! Secolele care au urmat au cunoscut o sporire continuă a ideilor false din învăţăturile propuse de Roma. [333] Chiar şi înainte de instituirea papalităţii, învăţăturile filozofilor păgâni beneficiaseră de atenţie şi exercitaseră o influenţă în biserică. Mulţi care pretindeau că sunt convertiţi încă erau ataşaţi de învăţăturile filozofiei păgâne şi nu numai că au continuat să le cerceteze ei înşişi, dar le-au impus şi altora ca fiind nişte mijloace de a-şi extinde influenţa printre păgâni. În felul acesta, în credinţa creştină au fost introduse unele idei false grave. Printre aceste idei, un loc de seamă l-a avut credinţa în nemurirea naturală a omului şi în starea de conştienţă după moarte. Învăţătura aceasta a pus temelia pe care Roma a instituit invocarea sfinţilor şi adorarea fecioarei Maria. De asemenea, din ea a apărut şi erezia chinului veşnic al celor nepocăiţi, care a fost integrată de timpuriu în credinţa catolică. Apoi a fost pregătită calea pentru introducerea unei alte invenţii a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu şi a folosit-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Erezia aceasta susţine existenţa unui loc de tortură, unde sufletele care nu meritau condamnarea veşnică urmau să sufere pedeapsa pentru păcatele lor şi, după ce erau eliberate de necurăţie, urmau să fie primite în cer. Pentru a profita de teama şi de greşelile adepţilor ei, Roma avea nevoie de încă o născocire. Aceasta a fost asigurată prin doctrina

TAINA FĂRĂDELEGII
259

ISTORIA MÂNTUIRII

260

indulgenţelor. Tuturor acelora care se înrolau în războaiele prin care papa urmărea să îşi extindă domnia pământească, să-i pedepsească pe duşmanii lui sau să-i extermine pe aceia care îndrăzneau să nege supremaţia lui spirituală li se promitea iertarea deplină de păcatele trecute, prezente şi viitoare şi eliberarea de toate durerile şi pedepsele pentru aceste păcate. De asemenea, oamenii erau învăţaţi că, dacă vor plăti bani la biserică, vor putea să se elibereze de vina păcatelor şi să salveze [334] sufletele prietenilor lor decedaţi, care erau cuprinse de focul chinuitor. Prin astfel de mijloace, Roma şi-a umplut vistieriile şi a susţinut luxul, măreţia şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avusese unde să-Şi plece capul. Rânduiala biblică a Cinei Domnului fusese înlocuită cu jertfa idolatră a euharistiei. Preoţii catolici pretindeau că prin ceremonia lor ridicolă şi lipsită de viaţă transformă pâinea şi vinul în trupul şi sângele real al lui Hristos. Ei declarau deschis, cu o încumetare blasfemiatoare, că au puterea de „a-L crea pe Creatorul lor”. Tuturor creştinilor li se cerea, sub pedeapsa cu moartea, să creadă această erezie îngrozitoare, care Îl insulta pe Dumnezeu. Aceia care refuzau să o creadă erau arşi pe rug. Miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii întunericului moral al lumii. Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai de oameni, ci şi de preoţi. Asemenea fariseilor din vechime, conducătorii papali au urât lumina care le descoperea păcatele. După ce Legea lui Dumnezeu, standardul neprihănirii, a fost înlăturată, ei şi-au exercitat puterea fără limite şi au practicat corupţia fără a fi reţinuţi de nimic. Frauda, avariţia şi depravarea au predominat pretutindeni. Oamenii nu s-au dat înapoi de la nicio nenorocire prin care ar fi putut să câştige bogăţii sau poziţii sociale înalte. Palatele papilor şi prelaţilor erau locurile orgiilor celor mai vulgare. Unii dintre pontifii conducători erau vinovaţi de nelegiuiri pentru care conducătorii lumeşti au încercat să-i detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, deoarece erau nişte monştri prea josnici ca să fie toleraţi să stea pe tron. Timp de secole nu a avut loc niciun progres în învăţământ, arte sau civilizaţie. Creştinătatea a fost lovită de o paralizie morală şi intelectuală.

CAPITOLUL 46

PRIMII REFORMATORI

Lumina adevărului nu a putut să fie întru totul stinsă în mijlocul întunericului care se aşternuse peste pământ în timpul perioadei îndelungate de supremaţie papală. În fiecare veac au existat martori ai lui Dumnezeu – oameni care au împărtăşit credinţa în Hristos ca fiind singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au susţinut că Biblia este singura regulă a vieţii şi care au sfinţit Sabatul adevărat. Posteritatea nu va şti niciodată cât de mult le datorează lumea acestor oameni. Ei au fost categorisiţi ca fiind eretici, motivele lor au fost puse la îndoială, caracterul lor a fost criticat, scrierile lor au fost confiscate, răstălmăcite sau deformate. Totuşi ei au rămas neclintiţi de la un veac la altul, păstrându-şi credinţa curată, ca pe o moştenire sfântă pentru generaţiile viitoare. Războiul dus împotriva Bibliei a fost atât de înverşunat încât, uneori, au existat numai câteva exemplare, dar Dumnezeu nu a îngăduit ca acest Cuvânt al Său să fie nimicit întru totul. Adevărurile lui nu urmau să fie ascunse pentru totdeauna. El a putut să dezlege lanţurile care ţineau cuvintele vieţii, aşa cum a putut să deschidă uşile închisorii şi să descuie porţile de fier pentru a-i elibera pe slujitorii Săi. În diferite ţări ale Europei, oamenii au fost îndemnaţi de Duhul lui Dumnezeu să caute adevărul ca pe o comoară ascunsă. Ei au fost îndrumaţi spre Sfintele Scripturi într-o modalitate providenţială şi au cercetat paginile sfinte cu un interes adânc. Aceşti oameni erau dispuşi să primească lumina cu orice preţ. Deşi nu au înţeles cu claritate toate lucrurile, ei au fost făcuţi în stare [335, 336] să înţeleagă multe adevăruri de mult îngropate. Ei au fost trimişi ca nişte soli ai Cerului, rupând în bucăţi lanţurile ideilor false şi ale superstiţiilor şi chemându-i pe aceia care fuseseră înrobiţi atât de multă vreme să se ridice şi să-şi afirme libertatea. Venise timpul ca Scripturile să fie traduse şi date oamenilor din diferite ţări în limba lor natală. Lumea trecuse de miezul nopţii ei.

PRIMII REFORMATORI
261

ISTORIA MÂNTUIRII

Orele de întuneric se risipeau şi în multe ţări apăreau dovezi ale răsăritului ce venea.

LUCEAFĂRUL REFORMEI
În secolul al XIV-lea, în Anglia a răsărit „Luceafărul Reformei”. John Wycliffe a fost un vestitor al reformei nu numai pentru Anglia, ci şi pentru toată creştinătatea. El a fost părintele puritanilor, iar timpul lui a fost ca o oază în deşert. Domnul a considerat potrivit să-i încredinţeze lucrarea de reformă unui om a cărui aptitudine intelectuală avea să confere prestigiu şi demnitate activităţii lui. Această trăsătură a adus la tăcere vocile dispreţuitoare şi i-a împiedicat pe vrăjmaşii adevărului să încerce să discrediteze lucrarea lui, ridiculizând lipsa de educaţie a celui ce o susţinea. După ce ajunsese un erudit, Wycliffe a început să studieze Scripturile. În Scripturi, el a găsit ce căutase mai înainte în zadar. Aici, el a văzut descoperirea Planului de Mântuire şi pe Domnul Hristos prezentat ca fiind singurul apărător al omului. El a înţeles că Roma renunţase la căile biblice în favoarea unor tradiţii omeneşti. Wycliffe s-a dedicat în slujba lui Hristos şi s-a hotărât să propovăduiască adevărurile pe care le descoperise. Marea lucrare a vieţii lui a fost traducerea Scripturilor în limba engleză. Aceasta a fost prima traducere completă care fusese realizată vreodată. Pentru că arta tipăritului încă nu era cunoscută, traducerea lui putea să fie copiată şi multiplicată numai printr-o muncă istovitoare, [337] totuşi lucrarea aceasta a fost făcută, iar poporul englez a primit Biblia în propria limbă. Ca urmare, lumina Cuvântului lui Dumnezeu a început să îşi răspândească razele strălucitoare în mijlocul întunericului. Mâna divină pregătea calea pentru marea Reformă. Apelul la raţiune i-a trezit pe oameni din supunerea lor pasivă faţă de dogmele papale. Scripturile au fost primite favorabil de cei din clasele sociale înalte, singurii din vremea aceea care ştiau să citească. Wycliffe a predicat învăţăturile distinctive ale protestantismului – mântuirea prin credinţa în Hristos şi infailibilitatea unică a Scripturilor. Mulţi preoţi i s-au alăturat în lucrarea de răspândire a Bibliei şi în predicarea Evangheliei, iar efectul acestei lucrări şi al scrierilor lui Wycliffe a fost atât de mare încât noua credinţă a fost

262

primită de aproape jumătate din poporul englez. Împărăţia întunericului tremura. Eforturile vrăjmaşilor lui de a-i opri lucrarea şi de a-l ucide au fost la fel de lipsite de succes, iar el a murit în pace la şaizeci şi unu de ani, chiar când slujea la altar.

RĂSPÂNDIREA REFORMEI
Scrierile lui Wycliffe l-au determinat pe Jan Hus din Boemia să renunţe la multe dintre ideile false ale catolicismului şi să înceapă lucrarea de reformă. Asemenea lui Wycliffe, Hus a fost un creştin nobil, un bărbat învăţat şi de un devotament neclintit faţă de adevăr. Apelurile lui care făceau referire la Scripturi şi condamnările îndrăzneţe la adresa vieţii scandaloase şi imorale a clerului au stârnit un interes larg răspândit, iar mii de oameni au acceptat cu bucurie o credinţă mai curată. Faptul acesta a provocat mânia papei şi a prelaţilor, preoţilor şi călugărilor, iar Hus a fost convocat să se înfăţişeze înaintea Conciliului de la Constance pentru a răspunde la acuzaţia de erezie. Împăratul german i-a garantat o călătorie sigură, [338] iar la sosirea în Constance, papa l-a asigurat personal că nu i se va face nicio nedreptate. După un proces îndelungat, în care el şi-a păstrat convingerile adevărate, lui Hus i s-a cerut să aleagă fie să îşi retracteze învăţăturile, fie să sufere moartea. El a ales martirajul şi, după ce şi-a văzut cărţile aruncate în flăcări, el însuşi a fost ars pe rug. În prezenţa adunării demnitarilor bisericii şi ai statului, slujitorul lui Dumnezeu a rostit un protest solemn şi credincios împotriva corupţiei ierarhiei papale. Execuţia lui, în ciuda călcării ruşinoase a promisiunii solemne şi publice de protecţie, i-a arătat lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Deşi nu ştiau, vrăjmaşii adevărului nu făceau decât să ajute la progresul lucrării pe care căutau zadarnic să o nimicească. În ciuda furiei persecuţiei, după moartea lui Wycliffe, împotriva corupţiei credinţei religioase a continuat să fie adresat un protest calm, pios, stăruitor şi răbdător. Asemenea credincioşilor din zilele apostolice, mulţi şi-au sacrificat proprietăţile pământeşti pentru lucrarea lui Hristos. Deşi s-au făcut eforturi aprige pentru a întări şi pentru a extinde puterea papalităţii, totuşi, în timp ce papii continuau să pretindă că

PRIMII REFORMATORI
263

ISTORIA MÂNTUIRII

sunt reprezentanţii lui Hristos, vieţile lor erau atât de corupte încât îi dezgustau pe oameni. După inventarea tiparului, Scripturile au fost răspândite mai larg, iar mulţi au fost îndrumaţi să înţeleagă faptul că învăţăturile papale nu erau susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu. Când un martor a fost obligat să lase să cadă torţa adevărului, un altul a prins-o din mâna lui şi ţinut-o sus cu un curaj neabătut. Lupta care începuse urma să aibă ca rezultat emanciparea nu numai a unor persoane particulare şi a bisericilor, ci şi a naţiunilor. Pe parcursul [339] a o sută de ani, oamenii au continuat să susţină cauza lollarzilor din timpul lui Wycliffe. În Germania, Reforma a început sub conducerea lui Luther; Calvin a predicat Evanghelia în Franţa, iar Zwingli în Elveţia. Lumea a fost trezită din somnul veacurilor şi, din ţară în ţară, răsunau cuvintele magice: „Libertate religioasă.”

264

CAPITOLUL 47

LUTHER ŞI MAREA REFORMĂ

Cel mai de seamă dintre aceia care au fost chemaţi să conducă biserica din întunericul papalităţii la lumina unei credinţe mai curate a fost Martin Luther. Pentru că era un om zelos, plin de râvnă şi devotat, care nu cunoştea o altă teamă decât teama de Dumnezeu şi nu recunoştea nicio altă temelie pentru credinţa religioasă, cu excepţia Sfintelor Scripturi, Luther a fost un om al timpului său, iar prin el Dumnezeu a realizat o mare lucrare pentru reformarea bisericii şi pentru iluminarea lumii. Într-o zi, pe când cerceta cărţile din librăria universităţii, Luther a descoperit o Biblie latină. Mai înainte, auzise fragmente din evanghelii şi din epistole cu ocazia serviciilor de închinare publică şi crezuse că acestea constituiau întregul Cuvânt al lui Dumnezeu. Acum, pentru prima dată, avea în faţă întreaga Biblie. Cu uimire şi admiraţie, el a răsfoit paginile sfinte şi a citit cuvintele vieţii cu pulsul grăbit şi inima bătându-i puternic în piept. Se oprea din când în când pentru a exclama: „Oh, dacă Dumnezeu mi-ar da o asemenea carte, ca să fie a mea!” Îngerii din cer se aflau alături de el şi razele de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înţelegerii sale comorile adevărului. Întotdeauna se temuse să nu Îl supere pe Dumnezeu, dar acum o convingere adâncă a stării lui de păcătoşenie a pus stăpânire pe inima lui ca niciodată mai înainte. Dorinţa stăruitoare de a fi eliberat de păcat şi de a găsi împăcarea cu Dumnezeu [340, 341] l-a determinat în cele din urmă să meargă la mănăstire şi să se dedice unei vieţi monahale. El folosea pentru studiu fiecare clipă în care putea să se retragă din îndatoririle zilnice, lipsindu-se de somn şi părându-i rău chiar şi pentru momentele petrecute în timpul meselor lui umile. El se delecta mai presus de orice cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Găsise o Biblie legată cu lanţuri de zidul mănăstirii şi se retrăgea adesea pentru a o citi.

LUTHER ŞI MAREA REFORMĂ
265

ISTORIA MÂNTUIRII

Luther a fost hirotonit ca preot şi chemat din mănăstire să preia postul de profesor la Universitatea din Wittenberg. Aici, s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să ţină cursuri despre Biblie, iar psalmii, evangheliile şi epistolele le-au fost explicate mulţimilor de ascultători încântaţi. Luther era un bun cunoscător al Scripturilor, iar harul lui Dumnezeu era cu el. Elocvenţa lui îi captiva pe ascultători, claritatea şi puterea cu care prezenta adevărul îi convingeau, iar zelul lui adânc le atingea inima.

CONDUCĂTOR AL REFORMELOR
În providenţa lui Dumnezeu, Luther s-a hotărât să viziteze Roma. Papa le promisese o indulgenţă tuturor acelora care vor urca pe genunchi treptele scării cunoscute cu numele de Scara lui Pilat. Într-o zi, Luther îndeplinea actul acesta, când, deodată, i s-a părut că îi vorbeşte o voce asemenea unui tunet: „Cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă!” El a sărit de pe genunchi îngrozit şi ruşinat şi a fugit din locul în care se afla, din cauza nesăbuinţei lui. Acel text nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra sufletului său. Din momentul acela, el a înţeles mai clar ca oricând falsitatea faptului de a se încrede în faptele omeneşti în vederea mântuirii şi nevoia unei credinţe neîncetate în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschişi pentru a nu mai fi închişi niciodată în faţa amăgirilor satanice ale [342] papalităţii. Când a întors spatele Romei, el a făcut lucrul acesta şi în inima lui şi, din momentul acela, despărţirea a fost tot mai mare, până când a rupt orice legătură cu biserica papală. După întoarcerea de la Roma, Luther a primit titlul de doctor în teologie la Universitatea din Wittenberg. Acum, avea libertatea de a se dedica studiului Scripturilor pe care le iubea, aşa cum nu se mai dedicase niciodată înainte. El făcuse un legământ solemn de a studia cu atenţie pentru tot restul vieţii şi de a propovădui cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu declaraţiile şi învăţăturile papilor. El nu mai era un simplu călugăr sau profesor, ci era un vestitor plin de autoritate al Bibliei. El fusese chemat să fie un păstor ce trebuia să pască turma lui Hristos, care flămânzea şi înseta după adevăr. El a declarat cu fermitate că toţi creştinii nu trebuie să accepte nicio altă învăţătură, cu excepţia acelora care se bazează pe autoritatea Sfinte-

266

lor Scripturi. Cuvintele acestea au lovit chiar la temelia supremaţiei papale. Ele conţineau principiul vital al Reformei. Luther şi-a început cu îndrăzneală lucrarea de apărător al adevărului. Vocea lui s-a auzit de la amvon, rostind o avertizare stăruitoare şi solemnă. El le-a prezentat oamenilor caracterul ofensator al păcatului şi i-a învăţat că era imposibil ca omul să-şi micşoreze vinovăţia sau să scape de pedeapsă prin fapte. Nimic în afară de pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos nu poate să-l mântuiască pe cel păcătos. Harul lui Hristos nu poate să fie cumpărat, pentru că este un dar fără plată. El i-a sfătuit pe oameni să nu cumpere indulgenţe, ci să privească plini de credinţă la Răscumpărătorul cel răstignit. El şi-a povestit propria experienţă dureroasă de căutare zadarnică a mântuirii prin umilinţă şi penitenţe şi i-a asigurat pe ascultătorii lui că numai abătându-şi privirile de la sine însuşi şi crezând în Hristos a găsit pacea şi bucuria. [343] Învăţăturile lui Luther au atras atenţia minţilor gânditoare de pretutindeni din Germania. Din predicile şi scrierile lui au ieşit raze de lumină care au trezit şi au iluminat mii de oameni. Credinţa vie lua locul formalismului mort în care biserica fusese ţinută atât de multă vreme. Pe zi ce trecea, oamenii îşi pierdeau încrederea în superstiţiile catolicismului. Barierele prejudecăţilor erau date la o parte. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther verifica fiecare învăţătură şi fiecare declaraţie, era ca o sabie cu două tăişuri care îşi deschidea calea în inima oamenilor. Pretutindeni avea loc o trezire a dorinţei de progres spiritual. Pretutindeni se manifesta o asemenea foame şi sete după neprihănire cum nu fuseseră cunoscute de veacuri. Ochii oamenilor, care fuseseră îndreptaţi atât de mult timp spre ritualurile şi spre mijlocitorii omeneşti, se întorceau acum cu pocăinţă şi credinţă spre Hristos cel răstignit. Scrierile reformatorului şi învăţăturile lui ajungeau la fiecare naţiune a creştinătăţii. Lucrarea s-a răspândit în Elveţia şi Olanda. Copii ale scrierilor lor au ajuns în Franţa şi Spania. În Anglia, învăţăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieţii. Adevărul a ajuns, de asemenea, în Belgia şi în Italia. Mii de oameni erau treziţi din amorţeala lor de moarte la o bucurie şi la nădejdea unei vieţi de credinţă.

LUTHER ŞI MAREA REFORMĂ
267

ISTORIA MÂNTUIRII

LUTHER RUPE LEGĂTURILE CU ROMA
Roma era pornită să-l distrugă pe Luther, dar Dumnezeu era apărarea lui. Învăţăturile lui erau auzite pretutindeni – în mănăstiri, în casele ţăranilor, în castelele nobililor, în universităţi, în palatele regilor, iar nobilimea îşi ridica mâinile ca să-i susţină eforturile. Într-un apel adresat împăratului şi nobililor Germaniei în favoarea Reformei creştinismului, [344] Luther a scris cu privire la papa: „Este ceva îngrozitor să vezi omul care se autointitulează locţiitorul lui Hristos etalând un lux pe care niciun împărat nu poate să-l egaleze. Oare înseamnă faptul acesta a fi asemenea lui Isus cel sărac ori asemenea lui Petru cel umil? Se spune că el este conducătorul lumii! Dar Hristos, al cărui locţiitor se laudă că este, a zis: ’Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.’ Se pot extinde domeniile unui locţiitor mai mult ca acelea ale superiorului său?” Cu privire la universităţi, el a scris astfel: „Îmi este foarte teamă că, dacă nu lucrează sârguincios pentru a explica Sfintele Scripturi şi pentru a le întipări în inima tinerilor, universităţile se vor dovedi a fi porţile cele mari ale iadului. Nu sfătuiesc pe nimeni să îşi trimită copilul într-un loc unde Scripturile nu domnesc mai presus de orice. Fiecare instituţie în care oamenii nu sunt ocupaţi fără încetare cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu va ajunge să fie coruptă.” Apelul acesta s-a răspândit rapid pretutindeni în Germania şi a exercitat o influenţă puternică asupra oamenilor. Întreaga naţiune a fost determinată să se ralieze în jurul stindardului Reformei. Împotrivitorii lui Luther, arzând de dorinţa de a se răzbuna, l-au îndemnat pe papa să ia măsuri decisive împotriva lui. S-a hotărât ca învăţăturile lui să fie condamnate imediat. Reformatorului şi adepţilor lui le-au fost date şaizeci de zile, după care, dacă nu vor retracta, vor fi excomunicaţi cu toţii. Când bula papală a ajuns la Luther, el a zis: „O dispreţuiesc şi o atac, pentru că este falsă şi lipsită de evlavie... Hristos Însuşi este condamnat în ea… Mă bucur că sunt nevoit să suport astfel de rele pentru cea mai înaltă dintre cauze. Întotdeauna simt o libertate mai mare în inimă, pentru că, în sfârşit, ştiu că papa este antihristul şi că scaunul său de domnie este al lui Satana însuşi.” Totuşi cuvântul pontifului de la Roma încă mai avea putere. Închisoarea, tortura şi sabia erau [345] nişte arme puternice pentru a

268

impune supunerea. Totul părea să indice faptul că lucrarea reformatorului era pe punctul de a se încheia. Cei slabi şi superstiţioşi tremurau înaintea decretului papei şi, deşi se manifesta o simpatie generală pentru Luther, mulţi simţeau că viaţa le era prea dragă ca să şi-o rişte pentru cauza reformei.

LUTHER ŞI MAREA REFORMĂ
269

CAPITOLUL 48

PROGRESUL REFORMEI

Pe tronul Germaniei urcase un împărat nou, Carol al V-lea, şi emisarii Romei s-au grăbit să-i prezinte felicitările lor şi să-l convingă pe monarh să-şi folosească puterea împotriva Reformei. Pe de altă parte, electorul de Saxonia, căruia Carol îi era îndatorat mult pentru coroana lui, l-a avertizat să nu facă niciun pas împotriva lui Luther înainte de a-i acorda o audienţă. Atenţia tuturor părţilor era îndreptată acum spre adunarea reprezentanţilor statelor germane, care au venit la Worms îndată după înălţarea lui Carol pe tronul imperiului. Acest consiliu naţional avea subiecte şi interese politice importante de care trebuia să se ocupe, dar ele păreau de mică importanţă în comparaţie cu lucrarea călugărului de la Wittenberg. Carol îi poruncise deja electorului să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l că reformatorul va fi protejat de orice violenţă şi i se va îngădui să aibă o dezbatere deschisă, cu o persoană competentă, despre punctele aflate în dispută. Luther era nerăbdător să apară înaintea împăratului. Prietenii lui Luther erau îngroziţi şi tulburaţi. Ei cunoşteau prejudecata şi vrăjmăşia îndreptate împotriva lui şi se temeau că nu i se va respecta nici măcar siguranţa călătoriei. Ca urmare, l-au îndemnat să nu-şi pună viaţa în pericol. El a răspuns: „Trimişii papei nu doresc venirea mea [346, 347] la Worms, ci doresc condamnarea şi moartea mea. Nu contează. Nu vă rugaţi pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu.”
270

LUTHER ÎNAINTEA CONCILIULUI
În cele din urmă, Luther a stat înaintea conciliului. Împăratul a ocupat tronul. El a fost înconjurat de personajele cele mai ilustre din imperiu. Niciodată nu a apărut un om în prezenţa unei adunări mai

impunătoare ca aceea în faţa căreia Martin Luther avea să răspundă pentru credinţa lui. Însuşi faptul că avea loc acea convocare a fost o victorie importantă pentru adevăr. Faptul că un om pe care papa îl condamnase trebuia să fie judecat de un alt tribunal era în mod real o negare a autorităţii supreme a pontifului. Reformatorului pus în afara legii şi excomunicat de papa îi fusese asigurată protecţia şi i se acordase o audienţă din partea înalţilor demnitari ai naţiunii. Roma îi poruncise să păstreze tăcerea, dar el era pe punctul de a vorbi în prezenţa a mii de persoane din toate părţile creştinătăţii. Cu o atitudine calmă şi liniştită, şi totuşi cu un curaj grandios şi cu nobleţe, el a stat ca un martor al lui Dumnezeu în mijlocul mai-marilor lumii. Luther răspundea cu un ton calm şi umil, fără violenţă sau pasiune. Comportamentul lui era respectuos şi rezervat, şi totuşi manifesta o încredere şi o bucurie care surprindea adunarea. Aceia care şi-au închis cu încăpăţânare ochii în faţa luminii şi s-au hotărât să nu se lase convinşi de adevăr erau înfuriaţi de puterea cuvintelor lui Luther. Când a încetat să vorbească, delegatul Dietei a spus cu mânie: „Nu ai răspuns la întrebarea care ţi-a fost pusă… Ţi se cere să dai un răspuns clar şi precis… Vei retracta sau nu?” Reformatorul a răspuns: „Pentru că Luminăţia şi Maiestatea Voastră cere de la mine [348] un răspuns clar, simplu şi precis, vă voi da unul, iar răspunsul este acesta: Nu pot să-mi supun credinţa nici papei, nici conciliilor, pentru că este limpede ca lumina zilei că aceştia au greşit adesea şi s-au contrazis unul pe altul. Dacă nu sunt convins de mărturia Scripturii sau de raţionamentul cel mai clar, dacă nu sunt constrâns prin intermediul pasajelor pe care le-am citat şi dacă ele nu îmi leagă conştiinţa de Cuvântul lui Dumnezeu, eu nu pot să retractez şi nu voi retracta, pentru că un creştin care vorbeşte împotriva conştiinţei lui nu este în siguranţă. Aici stau, nu pot să fac altfel, aşa să mă ajute Dumnezeu. Amin.” Aşa a stat omul acesta neprihănit pe temelia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina Cerului strălucea pe chipul său. În timp ce mărturisea împotriva puterii minciunii şi dovedea superioritatea acelei credinţe care biruie lumea, măreţia şi curăţia caracterului, pacea şi bucuria inimii lui erau vizibile pentru toţi. El a stat neclintit ca o stâncă, în timp ce valurile cele mai nemiloase ale puterii pământeşti îl loveau fără să-l afecteze. Puterea simplă a

PROGRESUL REFORMEI
271

ISTORIA MÂNTUIRII

272

cuvintelor lui, purtarea lui neînfricată, privirea lui liniştită şi expresivă şi hotărârea de neschimbat pe care o exprima în fiecare cuvânt şi gest au făcut o impresie adâncă asupra adunării. Era evident că nu putea să fie convins să cedeze poruncii Romei nici prin promisiuni, nici prin ameninţări. Domnul Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere şi o grandoare care, pentru un moment, le-a inspirat uimire şi admiraţie atât prietenilor, cât şi vrăjmaşilor. Duhul lui Dumnezeu fusese prezent la conciliul acela, impresionând inima conducătorilor imperiului. Câţiva prinţi au recunoscut deschis dreptatea cauzei lui Luther. Mulţi au fost convinşi de adevăr, dar impresiile primite nu au fost durabile pentru unii. [349] Au fost unii dintr-o altă categorie, care nu şi-au exprimat convingerile la data aceea, dar care, mai târziu, după ce au cercetat Scripturile ei înşişi, au stat cu o mare îndrăzneală de partea Reformei. Electorul Frederick aşteptase cu nerăbdare apariţia lui Luther înaintea Dietei şi a ascultat cu emoţie adâncă discursul lui. El s-a bucurat de curajul, fermitatea şi stăpânirea de sine a doctorului şi se mândrea că era protectorul lui. El a comparat părţile aflate în conflict şi a văzut că înţelepciunea papilor, a regilor şi a prelaţilor fusese anihilată de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care avea să fie simţită în toate ţările şi în toate veacurile. Dacă reformatorul ar fi cedat un singur punct, Satana şi oştirile lui ar fi câştigat o biruinţă. Dar fermitatea lui neşovăitoare a fost mijlocul de emancipare a bisericii şi începutul unei ere noi, mai bune. Influenţa acestui om care a îndrăznit să gândească şi să acţioneze singur în domeniul religios avea să se extindă asupra bisericii şi lumii, nu numai din timpul lui, ci şi din generaţiile viitoare. Fermitatea şi credincioşia lui aveau să-i întărească până la încheierea timpului pe toţi aceia care vor trece printr-o experienţă asemănătoare. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu au stat mai presus de sfaturile omeneşti şi mai presus de puterea lui Satana. Am văzut că Luther a fost plin de râvnă şi zelos, neînfricat şi îndrăzneţ în mustrarea păcatului şi apărarea adevărului. El nu a ţinut cont de oamenii răi sau de diavoli. El ştia că are de partea lui pe Unul mai puternic decât toţi. Luther a avut zel, curaj şi îndrăzneală şi, uneori, a fost în pericolul de a ajunge la extreme. Totuşi Dumnezeu l-a chemat pe Melancthon, care avea un caracter opus, pentru

a-l ajuta pe Luther în îndeplinirea lucrării de reformă. Melancthon a fost o persoană timidă, temătoare, precaută şi avea [350] o mare răbdare. El a fost foarte iubit de Dumnezeu. Avea o cunoaştere vastă a Scripturilor, iar judecata şi înţelepciunea lui erau excelente. Dragostea lui pentru lucrarea lui Dumnezeu era la fel de mare ca a lui Luther. Domnul a legat inimile acestor oameni, iar ei au fost nişte prieteni nedespărţiţi. Luther a fost un mare ajutor pentru Melancthon când s-a aflat în pericolul de a fi temător şi încet, iar la rândul lui, Melancthon a fost un mare ajutor pentru Luther când s-a aflat în pericolul de a fi prea pripit. Precauţia lui Melancthon l-a ferit adesea de necazurile care ar fi venit asupra lucrării dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Luther şi, deseori, lucrarea nu ar fi înaintat atât de rapid, dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Melancthon. Mi-a fost arătată înţelepciunea manifestată de Dumnezeu prin alegerea acestor doi bărbaţi pentru a duce mai departe lucrarea Reformei.

ANGLIA ŞI SCOŢIA SUNT LUMINATE
În timp ce Luther deschidea Biblia care fusese închisă pentru poporul din Germania, Tyndale a fost îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. El era un cercetător sârguincios al Scripturilor şi a predicat fără teamă convingerile lui cu privire la adevăr, sfătuind ca toate învăţăturile să fie supuse testului Cuvântului lui Dumnezeu. Zelul său nu putea decât să stârnească împotrivire din partea slujitorilor papei. Un doctor catolic învăţat, care s-a angajat în controversă cu el, a exclamat: „Ar fi mai bine pentru noi să fim lipsiţi de Legea lui Dumnezeu, decât de legea papei.” Tyndale a răspuns: „Îl neg pe papa şi toate legile lui, iar dacă Dumnezeu îmi va cruţa viaţa, peste mulţi ani voi face până şi un băiat care mânuieşte plugul să cunoască Scripturile mai bine ca tine.” Planul pe care începuse să-l nutrească pentru a pune în mâna poporului Noul Testament în propria limbă a fost întărit atunci şi s-a apucat imediat de lucru. Toată Anglia i [351] se părea ostilă, aşa că a căutat adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. Curând, trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost tipărite şi, în acelaşi an, a urmat încă o ediţie.

PROGRESUL REFORMEI
273

ISTORIA MÂNTUIRII

274

În cele din urmă, el a dat mărturie pentru credinţa lui printr-o moarte de martir, dar armele pe care le-a pregătit i-au făcut în stare pe alţi soldaţi ai credinţei să lupte de-a lungul secolelor, chiar până în timpul nostru. În Scoţia, Evanghelia şi-a găsit apărătorul în persoana lui John Knox. Acest reformator sincer nu s-a temut de oameni. Focurile martirajului care ardeau în jurul lui au slujit doar pentru a-i spori zelul. Deşi securea călăului ameninţa deasupra capului său, el a rămas pe poziţie, trimiţând lovituri puternice în stânga şi în dreapta pentru a dărâma idolatria. În felul acesta, el şi-a menţinut scopul, rugându-se şi ducând luptele Domnului, până când Scoţia a fost liberă. În Anglia, Latimer a susţinut de la amvon că Biblia ar trebui să fie citită în limba poporului. Autorul Sfintei Scripturi, a spus el, „este Dumnezeu Însuşi”, iar Scriptura aceasta Îi aparţine puternicului şi veşnicului ei Autor. „Nu există niciun rege, împărat sau conducător…, ci toţi sunt obligaţi să asculte de… Cuvântul Său Sfânt.” „Să nu mergem pe nicio cărare laterală, ci să fim conduşi de Cuvântul lui Dumnezeu: să nu umblăm pe urmele strămoşilor noştri, nici să nu căutăm să facem ce au făcut ei, ci să facem ce ar fi trebuit ei să facă.” Barnes şi Frith, prietenii credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat să apere adevărul. Fraţii Ridley şi Cranmer i-au urmat. Conducătorii aceştia din Reforma engleză au fost oameni învăţaţi, iar majoritatea fuseseră foarte preţuiţi pentru zelul şi evlavia lor în comunitatea catolică. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost rezultatul [352] cunoaşterii greşelilor Sfântului Scaun. Faptul că erau familiarizaţi cu tainele Babilonului a dat multă putere mărturiilor lor împotriva lui. Marele principiu susţinut de Tyndale, Frith, Latimer şi fraţii Ridley a fost autoritatea divină şi suficienţa Sfintelor Scripturi. Ei au respins presupusa autoritate a papilor, conciliilor, părinţilor bisericeşti şi a regilor de a domina conştiinţa în domeniul credinţei religioase. Biblia a fost standardul lor, iar ei verificau prin ea toate învăţăturile şi toate declaraţiile. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său i-a susţinut pe oamenii aceştia sfinţi când şi-au dat viaţa pe rug.

CAPITOLUL 49

NEREUŞITA DE A ÎNAINTA ÎN CUNOAŞTERE

Reforma nu s-a încheiat, aşa cum presupun mulţi, odată cu Luther. Ea trebuie să fie continuată până la încheierea istoriei lumii acesteia. Luther a avut o lucrare mare de făcut pentru a reflecta asupra altora lumina pe care Dumnezeu îngăduise să strălucească asupra lui, totuşi el nu a primit toată lumina care urma să-i fie dată lumii. Din timpul acela şi până acum, asupra Scripturilor a strălucit continuu o lumină nouă şi noi adevăruri s-au descoperit constant. Luther şi colaboratorii lui au îndeplinit o lucrare nobilă pentru Dumnezeu, dar, pentru că veneau din Biserica Catolică, după ce crezuseră şi susţinuseră învăţăturile ei, nu era de aşteptat să discearnă toate ideile ei false. Lucrarea lor a fost aceea de a rupe lanţurile Romei şi de a-i da lumii Biblia, totuşi au existat adevăruri importante pe care ei nu au reuşit să le descopere şi idei false grave la care nu au renunţat. Majoritatea au continuat să respecte duminica şi alte sărbători papale. Într-adevăr, ei nu au considerat că duminica avea o autoritate divină, dar au crezut că ar trebui să fie respectată ca zi de odihnă general acceptată. Cu toate acestea, unii dintre ei au cinstit Sabatul poruncii a patra. Printre reformatorii bisericii, un loc de cinste ar trebui să le fie acordat acelora care au stat în apărarea unui adevăr general ignorat, [353, 354] chiar şi de protestanţi – acelora care au ţinut cont de validitatea poruncii a patra şi de obligativitatea respectării Sabatului Bibliei. Când Reforma a înlăturat întunericul care se lăsase peste toată creştinătatea, păzitorii Sabatului au ieşit la lumină în multe ţări. Aceia care au primit marile binecuvântări ale Reformei nu au mers mai departe pe calea deschisă cu atâta nobleţe de Luther. Din când în când, câţiva oameni credincioşi s-au ridicat pentru a proclama un nou adevăr şi pentru a demasca o idee falsă îndelung cultivată, dar majoritatea, asemenea iudeilor din zilele lui Hristos sau asemenea trimişilor papei din timpul lui Luther, s-au mulţumit

NEREUŞITA DE A ÎNAINTE ÎN CUNOAŞTERE
275

ISTORIA MÂNTUIRII

să creadă ce au crezut părinţii lor şi să trăiască aşa cum au trăit ei. Ca urmare, religia a degenerat din nou în formalism, iar ideile false şi superstiţiile care ar fi fost date la o parte dacă biserica ar fi continuat să umble în lumina Cuvântului lui Dumnezeu au fost păstrate şi cultivate. Astfel, spiritul inspirat de Reformă a murit treptat, până când a fost nevoie de o reformă aproape la fel de mare în bisericile protestante precum a fost cea din Biserica Romană din timpul lui Luther. A avut loc aceeaşi amorţire spirituală, acelaşi respect faţă de părerile oamenilor, acelaşi spirit lumesc, aceeaşi înlocuire a teoriilor omeneşti cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Mândria şi extravaganţa au fost cultivate sub masca religiei. Bisericile au ajuns să fie corupte din cauză că s-au aliat cu lumea. În felul acesta, marile principii pentru care Luther şi tovarăşii lui făcuseră şi suferiseră atât de mult s-au degradat. Când a văzut că nu reuşise să zdrobească adevărul prin persecuţie, Satana a apelat din nou la acelaşi plan al compromisului care dusese la marea apostazie şi la formarea bisericii Romei. El i-a determinat pe creştini să se alieze, de data aceasta nu cu păgânii, [355] ci cu aceia care, prin închinarea lor la dumnezeul acestei lumi, s-au dovedit a fi la fel de idolatri. Satana nu a mai putut să ţină Biblia departe de oameni, pentru că fusese pusă la îndemâna tuturor. Totuşi el a determinat mii de oameni să primească interpretări false şi teorii nesănătoase, fără să cerceteze Scripturile ca să cunoască adevărul pentru ei înşişi. El a denaturat învăţăturile Bibliei, iar tradiţiile care aveau să ruineze milioane de oameni au prins rădăcini adânci. Biserica a înălţat şi a apărat tradiţiile acestea, în loc de a lupta pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. În timp ce erau întru totul inconştiente cu privire la starea lor şi cu privire la pericolul în care se află, biserica şi lumea s-au apropiat repede de perioada cea mai solemnă şi crucială a istoriei pământului – perioada arătării Fiului omului.
276

CAPITOLUL 50

PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ

Profeţia din solia primului înger, prezentată în Apocalipsa, capitolul 14, şi-a găsit împlinirea în mişcarea adventistă din 1840-1844. Atât în Europa, cât şi în America, oameni ai credinţei şi rugăciunii au fost adânc impresionaţi atunci când atenţia le-a fost atrasă asupra profeţiilor şi, cercetând Raportul Inspirat, au înţeles dovada convingătoare că sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape. Duhul lui Dumnezeu i-a îndemnat pe slujitorii Săi să vestească avertizarea. Solia Evangheliei veşnice: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14,7) s-a răspândit până departe. Vestea fericită a revenirii rapide a Domnului Hristos a fost vestită oriunde ajunseseră misionarii. În diferite ţări, au fost găsite grupuri izolate de creştini care, doar prin studiul Scripturilor, ajunseseră la credinţa că venirea Mântuitorului era aproape. În anumite părţi ale Europei, unde legile erau atât de aspre încât interziceau predicarea învăţăturii adventiste, copilaşii au fost îndemnaţi să o vestească, iar mulţi au ascultat avertizarea solemnă. Lui William Miller şi colaboratorilor lui le-a fost dat să predice solia în America, iar lumina aprinsă prin lucrarea lor a strălucit în ţări îndepărtate. Dumnezeu Şi-a trimis îngerul să impresioneze inima unui fermier care nu crezuse în Biblie şi să-l determine [356, 357] să cerceteze profeţiile. Îngerii lui Dumnezeu l-au vizitat de repetate ori pe acest om ales pentru a-i îndruma mintea şi pentru a-l ajuta să înţeleagă profeţiile care fuseseră dintotdeauna întunecate pentru poporul lui Dumnezeu. Lui i s-a descoperit locul de unde începea lanţul adevărului şi a fost îndrumat să cerceteze verigă după verigă, până când a privit Cuvântul lui Dumnezeu cu uimire şi admiraţie. El a văzut acolo un lanţ desăvârşit al adevărului. Cuvântul acela pe care îl considerase a fi neinspirat s-a descoperit acum ochilor săi cu frumuseţea şi slava lui. El a văzut că o parte a Scripturii explică o

PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ
277

ISTORIA MÂNTUIRII

278

altă parte, iar când nu a înţeles un pasaj, a găsit explicaţia într-o altă parte a Cuvântului. El a privit Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu cu bucurie şi cu admiraţia şi respectul cel mai profund. Când a mers pe firul profeţiilor, a înţeles că locuitorii pământului trăiau în timpul evenimentelor finale al lumii acesteia, şi totuşi nu ştiau. El s-a uitat la biserici şi a văzut că erau corupte, că îşi îndepărtaseră simţămintele de la Isus şi le îndreptaseră asupra lumii, că ele căutau cinstea lumească, în locul cinstei care vine de sus, că umblau după bogăţii pământeşti, în loc să îşi adune o comoară în cer. El a putut să vadă pretutindeni ipocrizie, întuneric şi moarte. Sufletul i s-a tulburat. Dumnezeu l-a chemat să-şi părăsească ferma, aşa cum l-a chemat pe Elisei să-şi lase boii pe câmp şi să-l urmeze pe Ilie. Plin de emoţie, William Miller a început să le descopere oamenilor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, purtându-i pe ascultătorii lui de-a lungul profeţiilor cu privire la cea de a doua venire a lui Hristos. Mărturia Scripturii care indica venirea lui Hristos în 1843 a stârnit un interes larg răspândit. Mulţi au fost convinşi că argumentele din perioadele profetice erau corecte [358] şi, sacrificându-şi mândria părerilor proprii, au primit adevărul cu bucurie. Unii pastori au renunţat la concepţiile şi simţămintele lor sectare, şi-au lăsat salariile şi bisericile şi s-au unit în lucrarea de propovăduire a venirii lui Isus. Cu toate acestea, doar câţiva pastori au vrut să primească solia aceasta şi, ca urmare, ea le-a fost încredinţată în mare parte unor laici umili. Fermierii şi-au lăsat câmpurile, mecanicii şi-au lăsat uneltele, comercianţii şi-au lăsat mărfurile, oamenii de afaceri şi-au părăsit poziţiile înalte, şi totuşi numărul lucrătorilor a fost mic în comparaţie cu lucrarea ce trebuia să fie îndeplinită. Starea unei biserici lipsite de evlavie şi a unei lumi care zăcea în nelegiuire a împovărat sufletul adevăraţilor străjeri, iar ei au suportat de bunăvoie truda, lipsurile şi suferinţa, ca să-i poată chema pe oameni la pocăinţă pentru a fi mântuiţi. Deşi Satana i se împotrivea, lucrarea a înaintat cu hotărâre şi adevărul despre a doua venire a fost primit de multe mii de persoane.

O MARE ÎNVIORARE RELIGIOASĂ
Pretutindeni se auzea mărturia cercetătoare care li se adresa celor păcătoşi, atât celor lumeşti, cât şi membrilor bisericii, avertizân-

du-i să fugă de mânia care va veni. Asemenea lui Ioan Botezătorul, premergătorul lui Hristos, predicatorii înfigeau securea la rădăcina copacului şi îi îndemnau pe toţi să aducă roadele pocăinţei. Apelurile lor tulburătoare erau într-un contrast izbitor cu asigurările de pace şi siguranţă care se auzeau de la amvoanele populare şi, oriunde era predicată, solia îi impresiona pe oameni. Mărturia simplă şi directă a Scripturilor, însoţită de puterea Duhului Sfânt, aducea în inima oamenilor o convingere căreia puţini erau în stare să i se împotrivească întru totul. Învăţătorii religioşi au fost treziţi din somnolenţa simţământului lor fals de siguranţă. Ei şi-au văzut alunecările, spiritul lumesc, necredinţa, mândria şi egoismul. Mulţi L-au căutat pe Domnul cu pocăinţă şi umilinţă. Sentimentele care [359] fuseseră legate atât de multă vreme de lucrurile pământeşti erau aţintite acum spre ceruri. Duhul lui Dumnezeu era asupra lor şi, cu inimile sensibilizate şi supuse, ei se alăturau vestirii strigătului: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14,7). Păcătoşii întrebau cu lacrimi: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Aceia ale căror vieţi fuseseră caracterizate de necinste erau nerăbdători să restituie prejudiciile. Toţi cei care găseau pacea în Hristos doreau nespus să-i vadă şi pe alţii împărtăşind această binecuvântare. Inima părinţilor era întoarsă către copiii lor, iar inima copiilor era întoarsă către părinţii lor. Barierele mândriei şi ale reţinerii erau date la o parte. Aveau loc mărturisiri făcute din toată inima, iar membrii familiei lucrau pentru salvarea celor de aproape şi de departe. Adesea, se auzeau rugăciuni stăruitoare de mijlocire. Pretutindeni erau suflete care se rugau lui Dumnezeu cuprinse de o nelinişte adâncă. Oamenii luptau zi şi noapte în rugăciune pentru a primi asigurarea că păcatele lor erau iertate sau pentru convertirea rudelor şi prietenilor lor. Acea credinţă stăruitoare şi hotărâtă şi-a atins scopul. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi continuat să fie tot aşa de stăruitor în rugăciune, îndreptându-şi cererile către tronul harului, ar fi ajuns să aibă o experienţă mult mai bogată decât aceea pe care o are în prezent. Este prea puţină rugăciune, prea puţină convingere reală de păcat, iar lipsa unei credinţe vii îi face pe mulţi să fie lipsiţi de harul care a fost oferit cu atâta îmbelşugare de bunul nostru Răscumpărător.

PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ
279

ISTORIA MÂNTUIRII

Oameni din toate clasele sociale se aglomerau la adunările adventiste. Din diferite motive, bogaţi şi săraci, mari şi mici erau nerăbdători să audă personal învăţătura despre a doua venire. Domnul ţinea în frâu spiritul de împotrivire, în timp ce slujitorii Săi explicau dovezile credinţei lor. Uneori, unealta lui Dumnezeu era slabă, dar [360] Duhul lui Dumnezeu conferea putere adevărului Său. Prezenţa îngerilor era simţită în adunările acelea şi mulţi se alăturau zi de zi grupului credincioşilor. Mulţimile ascultau cu respiraţia întretăiată cuvintele solemne care erau rostite pe măsură ce erau repetate dovezile apropiatei reveniri a lui Hristos. Cerul şi pământul păreau să se apropie unul de altul. Puterea lui Dumnezeu era simţită de cei vârstnici, de tineri şi de cei de vârstă mijlocie. Oamenii plecau acasă cu laude pe buze, iar sunetul voios străbătea până departe în tăcerea nopţii. Niciunul dintre aceia care au participat la astfel de adunări nu poate să uite vreodată acele scene însoţite de cel mai adânc interes.

ÎMPOTRIVIREA
Propovăduirea unei date precise pentru venirea lui Hristos a stârnit o împotrivire mare din partea multor oameni din toate clasele, de la pastorii care vorbeau la amvoane şi până la cei mai nepăsători şi mai sfidători păcătoşi. Cuvintele: „Nimeni nu ştie ziua şi ceasul!” se auzeau atât de pe buzele pastorilor ipocriţi, cât şi de pe buzele batjocoritorilor îndrăzneţi. Ei şi-au astupat urechile ca să nu audă explicaţia clară şi armonioasă a textului, aşa cum era prezentată de cei ce indicau încheierea perioadelor profetice şi semnele pe care Hristos Însuşi le profetizase ca fiind dovezile venirii Sale. Mulţi care pretindeau că Îl iubesc pe Mântuitorul declarau că ei nu se împotriveau predicării venirii Sale, ci obiectau doar cu privire la stabilirea unei date precise. Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu le citea inima. Ei nu voiau să audă despre faptul că Hristos vine ca să judece lumea după dreptate. Ei fuseseră nişte slujitori necredincioşi şi nu voiau ca faptele lor să suporte verificarea unui Dumnezeu care cercetează inimile; ei se temeau să-L întâlnească pe Domnul lor. Asemenea iudeilor din timpul primei veniri a lui Hristos, ei nu erau pregătiţi să-I spună bun venit lui Isus. Satana şi îngerii lui tresăltau şi Îl zeflemiseau [361] pe Hristos şi pe îngerii sfinţi, arătând că aceia

280

care se declarau a fi poporul Său aveau o dragoste atât de mică faţă de El, încât nu doreau venirea Sa. Străjerii necredincioşi au pus piedici înaintării lucrării lui Dumnezeu. Când interesul oamenilor era stârnit şi începeau să întrebe cu privire la calea mântuirii, conducătorii aceştia păşeau între ei şi adevăr, căutând să le liniştească temerile prin interpretarea falsă a Cuvântului lui Dumnezeu. În lucrarea aceasta, Satana şi pastorii neconsacraţi s-au unit strigând: „Pace, pace”, în timp ce Dumnezeu nu vorbise despre pace. Asemenea fariseilor din zilele lui Hristos, mulţi au refuzat să intre în Împărăţia cerurilor, împiedicându-i şi pe aceia care voiau să intre. Sângele acestor suflete va fi cerut din mâna lor. Oriunde era propovăduită solia adevărului, oamenii cei mai umili şi mai consacraţi din biserici au fost primii care au primit-o. Aceia care studiau personal Biblia nu puteau să nu vadă caracterul nebiblic al concepţiilor populare cu privire la profeţie şi, oriunde oamenii nu au fost amăgiţi de eforturile făcute clare pentru a perverti şi răstălmăci credinţa, oriunde au putut să cerceteze personal Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura adventistă a trebuit doar să fie comparată cu Scriptura pentru a se constata autoritatea ei divină. Mulţi au fost persecutaţi de fraţii lor necredincioşi. Pentru a-şi păstra poziţia în biserică, unii au fost de acord să păstreze tăcerea cu privire la speranţa lor, dar alţii au simţit că credincioşia lor faţă de Dumnezeu le interzicea să ascundă adevărurile pe care El li le încredinţase. Nu puţini au fost excluşi din biserică pentru singurul motiv că îşi exprimau credinţa în venirea lui Hristos. Pentru aceia care au suportat încercări din cauza credinţei lor, cuvintele profetului au fost foarte preţioase. „Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din pricina Numelui Meu: ’Să-Şi arate Domnul [362] slava, ca să vă vedem bucuria!’, dar ei vor rămâne de ruşine!” (Isaia 66,5) Îngerii lui Dumnezeu aşteptau cu un interes profund să vadă rezultatul avertizării. Când bisericile, ca instituţii, au respins solia, îngerii s-au îndepărtat de ele cu tristeţe. Totuşi în biserici erau mulţi care încă nu fuseseră puşi la încercare cu privire la adevărul adventist. Mulţi fuseseră înşelaţi de soţii, soţiile, părinţii sau copiii lor şi fuseseră făcuţi să creadă că este un păcat chiar şi să asculte astfel de erezii, aşa cum erau numite învăţăturile prezentate de adventişti. Îngerilor li s-a poruncit să vegheze asupra acestor suflete, pentru că

PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ
281

ISTORIA MÂNTUIRII

mai era încă o lumină ce urma să lumineze asupra lor de la tronul lui Dumnezeu.

PREGĂTIREA PENTRU ÎNTÂLNIREA CU DOMNUL
Aceia care primiseră solia au aşteptat cu o dorinţă de nedescris venirea Mântuitorului lor. Timpul când aşteptau să-L întâlnească era foarte aproape. Ei s-au apropiat de ora aceea cu mult calm şi solemnitate. Au rămas într-o comuniune plăcută cu Dumnezeu, o pregustare a păcii pe care urmau să o aibă în strălucirea vieţii de apoi. Niciunul dintre cei care au trăit experienţa aceasta a speranţei şi încrederii nu poate să uite orele acelea preţioase de aşteptare. Treburile lumeşti au fost lăsate la o parte pentru câteva săptămâni. Credincioşii şi-au cercetat cu atenţie fiecare gând şi fiecare simţământ al inimii, ca şi când s-ar fi aflat pe patul de moarte şi urmau peste câteva ore să închidă ochii pentru scenele pământeşti. Nu au fost confecţionate niciun fel de „haine pentru înălţare”, dar toţi au simţit nevoia unei dovezi interioare care să arate că erau pregătiţi să-L întâlnească pe Mântuitorul, iar hainele lor albe au fost curăţia sufletului şi un caracter curăţat de păcat prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Dumnezeu a plănuit să pună la încercare poporul Său. Mâna Sa a acoperit greşeala din calculul perioadelor profetice. Nici adventiştii nu au descoperit greşeala aceasta, nici [363] cei mai învăţaţi dintre împotrivitorii lor nu au descoperit-o. Cei din a doua categorie au spus: „Calculul pe care îl faceţi cu privire la perioadele profetice este corect. Un eveniment mare este pe punctul de a avea loc, dar nu este evenimentul prezis de Miller, ci este convertirea lumii, şi nu a doua venire a lui Hristos.” Timpul de aşteptare a trecut, iar Hristos nu a venit să-Şi elibereze poporul. Aceia care Îl aşteptaseră pe Mântuitorul lor cu o dragoste şi o credinţă sinceră au trecut printr-o dezamăgire amară. Totuşi Domnul Îşi adusese la îndeplinire scopul: El încercase inima acelora care declaraseră că aşteaptă venirea Sa. Printre ei au fost mulţi care fuseseră motivaţi doar de teamă. Mărturisirea lor de credinţă nu le influenţase inima şi viaţa. Când evenimentul aşteptat nu a avut loc, persoanele acestea au declarat că nu fuseseră dezamăgite, deoarece nu crezuseră niciodată că Hristos va veni. Ele au fost printre primele care au batjocorit întristarea credincioşilor adevăraţi.

282

Totuşi Domnul Isus şi întreaga oştire îngerească priveau cu dragoste şi simpatie la cei încercaţi şi credincioşi, care fuseseră dezamăgiţi. Dacă vălul care despărţea lumea nevăzută de cea vizibilă ar fi fost dat la o parte, îngerii ar fi fost văzuţi apropiindu-se de aceste suflete statornice şi apărându-le de săgeţile lui Satana.

PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ
283

CAPITOLUL 51

SOLIA ÎNGERULUI AL DOILEA

284

Bisericile care au refuzat să primească solia primului înger au respins lumina venită din cer. Solia aceea a fost transmisă din milă pentru a-i ajuta pe oameni să îşi vadă adevărata stare lumească şi alunecarea şi să caute să se pregătească spre a-L întâmpina pe Domnul. Prima solie îngerească avea scopul de a despărţi biserica lui Hristos de influenţa degradatoare a lumii. Totuşi, în situaţia multora, chiar şi a celor ce se declarau creştini, legăturile care îi ţineau ataşaţi de pământ au fost mai puternice decât atracţiile căii spre ceruri. Ei au ales să asculte vocea înţelepciunii lumeşti şi s-au îndepărtat de solia adevărului care le cerceta inima. Dumnezeu dă lumina ca să fie îndrăgită şi ascultată, nu să fie dispreţuită şi respinsă. Lumina pe care o trimite El ajunge să fie întuneric pentru aceia care o dispreţuiesc. Când Duhul lui Dumnezeu încetează să întipărească adevărul în inima oamenilor, atât auzirea, cât şi predicarea Cuvântului sunt zadarnice. Când bisericile au nesocotit sfatul lui Dumnezeu, prin respingerea soliei adventiste, Domnul le-a respins. Primul înger a fost urmat de al doilea, proclamând: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apocalipsa 14,8). Adventiştii au înţeles solia aceasta ca fiind un anunţ [364, 365] cu privire la căderea morală a bisericilor, ca o consecinţă a respingerii primei solii. Proclamaţia: „A căzut Babilonul” a fost vestită în vara anului 1844 şi, ca rezultat, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din biserici. Aceia care au predicat prima solie îngerească nu s-au aşteptat şi nici nu au avut scopul de a produce dezbinări în biserici sau de a forma organizaţii separate. „În toată activitatea mea”, a spus William Miller, „nu am avut niciodată dorinţa sau gândul de a înfiinţa vreo confesiune separată de cele existente sau de a face vreo biserică să beneficieze de pe urma alteia. M-am gândit să le aduc un beneficiu

tuturor. Eu am presupus că toţi creştinii se vor bucura de perspectiva venirii lui Hristos şi că aceia care nu puteau să înţeleagă aşa cum am înţeles eu nu-i vor iubi cu nimic mai puţin pe aceia care vor adopta învăţătura aceasta, ca urmare, eu nu am conceput că va fi nevoie vreodată de adunări separate. Întregul meu scop a fost acela de a-mi arăta dorinţa de a converti suflete la Dumnezeu, de a anunţa lumea cu privire la venirea judecăţii şi de a-i convinge pe semenii mei să îşi pregătească inima pentru a fi în stare să-L întâlnească pe Dumnezeu în pace. Majoritatea celor convertiţi prin lucrarea mea s-au alăturat diferitelor biserici existente. Când unele persoane au venit la mine să mă întrebe cu privire la datoria lor, eu le-am spus întotdeauna să meargă acolo unde se vor simţi ca acasă şi nu am favorizat niciodată vreo confesiune în sfatul adresat acestor persoane.” Pentru un timp, multe dintre biserici au primit bine lucrarea lui, dar când au hotărât să se împotrivească adevărului adventist, ele au dorit să reprime orice agitaţie cu privire la subiectul acesta. Ca urmare, aceia care acceptaseră învăţătura au trecut prin dificultăţi grele şi prin încercări. Ei îşi iubeau bisericile şi nu voiau să se despartă de ele, dar când au fost ridiculizaţi şi asupriţi şi când li s-a refuzat privilegiul de a vorbi despre speranţa lor sau de a [366] participa la adunările unde se predica despre venirea Domnului, în cele din urmă, mulţi s-au ridicat şi au aruncat de pe umeri jugul care le fusese impus. Când au văzut că bisericile au respins mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, adventiştii nu au mai putut să le considere ca fiind biserica lui Hristos, „stâlpul şi temelia adevărului”, iar când solia: „A căzut Babilonul” a început să fie propovăduită, ei s-au simţit îndreptăţiţi să se despartă de legătura lor din trecut cu biserica. După respingerea primei solii, în biserici a avut loc o schimbare tristă. Pentru că adevărul a fost dispreţuit, ideile false au fost primite şi îndrăgite. Dragostea de Dumnezeu şi credinţa în Cuvânt s-au răcit. Bisericile au întristat Duhul lui Dumnezeu, iar acesta a fost retras într-o mare măsură.

TIMPUL DE ÎNTÂRZIERE
Când anul 1843 a trecut fără să fi venit Domnul Isus, aceia care aşteptaseră cu credinţă venirea Sa au fost lăsaţi să treacă printr-un

SOLIA ÎNGERULUI AL DOILEA
285

ISTORIA MÂNTUIRII

286

timp de îndoială şi dificultate. Totuşi, fără a ţine cont de dezamăgirea lor, mulţi au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile credinţei lor şi studiind cu atenţie profeţiile pentru a obţine o lumină mai mare. Mărturia Bibliei, care susţinea poziţia lor, părea clară şi convingătoare. Semnele inconfundabile indicau apropierea venirii lui Hristos. Credincioşii nu au putut să îşi explice dezamăgirea, totuşi s-au simţit siguri că Dumnezeu îi condusese în experienţa lor din trecut. Credinţa lor a fost întărită într-o mare măsură prin înţelegerea directă şi convingătoare a acelor pasaje din Scriptură care evidenţiau un timp de întârziere. Încă de la începutul anului 1842, Duhul lui Dumnezeu îl îndemnase pe Charles Fitch să alcătuiască o hartă profetică, iar adventiştii o considerau în general ca fiind o împlinire a poruncii date de [367] profetul Habacuc de a „scrie prorocia şi de a o săpa pe table”. Cu toate acestea, nimeni nu a înţeles atunci timpul de întârziere care era evidenţiat de aceeaşi profeţie. După dezamăgire, semnificaţia deplină a acestui pasaj din Scriptură a ajuns să fie clară. Profetul spunea astfel: „Scrie prorocia şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit” (Habacuc 2,2.3). Aşteptătorii venirii lui Isus s-au bucurat că Acela care cunoaşte sfârşitul de la început privise peste veacuri şi, prevăzând dezamăgirea lor, le adresase cuvinte de curaj şi speranţă. Dacă nu ar fi fost astfel de pasaje ale Scripturii, care să arate că se aflau pe calea cea dreaptă, credinţa lor ar fi dat greş în ceasul încercării. În parabola celor zece fecioare din Matei, capitolul 25, experienţa adventiştilor este ilustrată de o întâmplare dintr-o căsătorie orientală. „Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci, înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase.” Mişcarea larg răspândită sub influenţa propovăduirii primei solii a corespuns fecioarelor care au ieşit înaintea mirelui, iar trecerea timpului de aşteptare, dezamăgirea şi întârzierea au fost reprezentate de întârzierea mirelui. După ce data stabilită trecuse, credincioşii adevăraţi au continuat să fie uniţi prin credinţa că sfârşitul tuturor

lucrurilor era aproape, dar curând a ajuns să fie evident că ei îşi pierdeau, într-o anumită măsură, zelul şi devotamentul şi cădeau în starea descrisă în parabolă, prin adormirea fecioarelor în timpul întârzierii mirelui. [368] În acel timp a început să apară fanatismul. Unii care declarau că sunt nişte credincioşi zeloşi ai soliei au respins Cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător infailibil şi, pretinzând că sunt călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au lăsat conduşi de propriile simţăminte, impresii şi fantezii. Unii care manifestau un zel orb şi fanatic i-au condamnat pe toţi aceia care nu aprobau comportamentul lor. Ideile şi practicile lor fanatice nu au fost simpatizate în niciun fel de majoritatea adventismului, şi totuşi au fost un motiv de reproş la adresa cauzei adevărului. Predicarea primei solii în anul 1843 şi solia strigătului de la miezul nopţii din anul 1844 au avut înclinaţia directă de a reprima fanatismul şi dezbinarea. Cei care au luat parte la aceste evenimente solemne au fost în armonie unii cu alţii. Inimile lor erau pline de dragoste unul faţă de altul şi faţă de Isus, pe care se aşteptau să-L vadă curând. O singură credinţă şi o singură speranţă binecuvântată i-au ridicat mai presus de conducerea oricărei influenţe omeneşti şi s-au dovedit a fi un scut de apărare împotriva atacurilor lui Satana.

SOLIA ÎNGERULUI AL DOILEA
287

CAPITOLUL 52

STRIGĂTUL DE LA MIEZUL NOPŢII

288

„Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: ’Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’ Atunci, toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele” (Matei 25,5-7). În vara anului 1844, adventiştii au descoperit greşeala din calculul anterior al perioadelor profetice şi au stabilit o poziţie corectă. S-a crezut că acele 2.300 de zile din Daniel 8,14, despre care toţi credeau că vor dura până la cea de a doua venire a lui Hristos, se vor încheia în primăvara anului 1844, dar acum au înţeles că perioada aceasta se întindea până în toamna aceluiaşi an, iar atenţia adventiştilor a fost aţintită asupra acestui punct ca fiind data venirii Domnului. Propovăduirea acestei solii cu privire la data venirii Domnului a fost încă un pas în împlinirea parabolei celor zece fecioare, a cărei aplicare la experienţa adventiştilor fusese deja înţeleasă cu claritate. Aşa cum, în parabolă, strigătul de la miezul nopţii s-a auzit anunţând apropierea mirelui, tot aşa în împlinirea parabolei, la mijlocul perioadei dintre primăvara anului 1844, când s-a presupus la început că se vor încheia cele 2.300 de zile, şi toamna anului 1844, dată pe care au descoperit-o ulterior ca fiind aceea la care se vor încheia în realitate, a fost vestit strigătul de la miezul nopţii, folosindu-se exact cuvintele Scripturii: „Iată, Mirele vine, ieşiţi-i în întâmpinare.” [369, 370] Mişcarea a cuprins toată ţara, asemenea unui val. Ea a mers din oraş în oraş, din sat în sat şi până în locurile izolate din ţară, până când poporul aşteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin deşteptat din somn. Înainte de proclamarea acesta, fanatismul a dispărut, asemenea primelor picături de chiciură care dispar odată cu răsăritul soarelui. Credincioşii şi-au consolidat poziţia din nou, iar speranţa şi curajul le-au însufleţit inimile. Lucrarea a fost liberă de acele extreme care se manifestă întotdeauna când entuziasmul omenesc nu se află sub influenţa stăpâni-

toare a Cuvântului şi a Duhului lui Dumnezeu. Ea a avut un caracter asemănător cu acele perioade de umilinţă şi întoarcere la Domnul, care s-au văzut în mijlocul poporului Israel din vechime după soliile de mustrare adresate de slujitorii Săi. Ea a purtat trăsăturile care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu din fiecare veac. Nu s-a manifestat o bucurie plină de extaz, ci mai degrabă o cercetare adâncă a inimii, mărturisirea păcatului şi renunţarea la lume. Sufletele cuprinse de agonie erau împovărate de pregătirea pentru a-L întâmpina pe Domnul. Se înălţau rugăciuni perseverente şi se arăta o consacrare fără reţineri faţă de Dumnezeu. Strigătul de la miezul nopţii nu a fost vestit prin multe argumente, deşi dovada Scripturii a fost clară şi concludentă. Solia a fost însoţită de o putere convingătoare care impresiona sufletul. Nu a existat nicio îndoială şi niciun semn de întrebare. Cu ocazia intrării triumfătoare a Domnului Hristos în Ierusalim, oamenii care erau adunaţi din toate părţile ţării pentru a participa la sărbătoare s-au aglomerat pe Muntele Măslinilor şi, pe când se alăturau mulţimii care Îl însoţea pe Isus, au fost inspiraţi de momentul acela şi au strigat: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!” [371] La data aceea, credinţa a adus răspunsuri la rugăciune – era o credinţă care avea în vedere răsplata. Asemenea ploilor care cad pe pământul însetat, Duhul harului a coborât peste cei ce se rugau stăruitor. Aceia care s-au aşteptat să stea curând faţă în faţă cu Răscumpărătorul lor au simţit o bucurie inexprimabilă. Puterea Duhului Sfânt le-a sensibilizat inima, pe măsură ce val după val de slavă a lui Dumnezeu a venit peste cei credincioşi şi încrezători. Aceia care au primit solia se apropiau cu atenţie şi solemnitate de timpul când sperau să-L întâlnească pe Domnul lor. În fiecare dimineaţă, simţeau că prima lor datorie era să obţină dovada că sunt primiţi de Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite, iar ei se rugau mult împreună şi unul pentru altul. Adesea, se adunau împreună în locuri retrase pentru comuniune cu Dumnezeu, iar rugăciunile de mijlocire se înălţau spre cer de pe câmpuri şi din dumbrăvi. Pentru ei, asigurarea aprobării Mântuitorului era mai necesară decât hrana zilnică, iar dacă un nor le întuneca mintea, nu îşi găseau liniştea până când nu era îndepărtat. Când simţeau mărturia harului iertător, ei doreau nespus să-L vadă pe Acela pe care îl iubeau în sufletul lor.

STRIGĂTUL DE LA MIEZUL NOPŢII
289

ISTORIA MÂNTUIRII

DEZAMĂGIŢI, DAR NU PĂRĂSIŢI
Totuşi ei au fost dezamăgiţi din nou. Timpul de aşteptare a trecut, iar Mântuitorul lor nu a venit. Ei aşteptaseră venirea Sa cu o încredere neclintită, iar acum se simţeau aşa cum s-a simţit Maria când, venind la mormântul Mântuitorului şi găsindu-l gol, a vorbit plângând: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20,13). Pentru un timp, lumea necredincioasă a fost reţinută de un simţământ de uimire şi de teamă că solia ar putea să fie adevărată. [372] După trecerea datei stabilite, simţământul acesta nu a dispărut dintr-odată, iar cei din lume nu au îndrăznit să triumfe asupra celor dezamăgiţi, dar când nu s-a văzut niciun semn al mâniei lui Dumnezeu, ei şi-au revenit din temerile lor şi au început să ridiculizeze şi să batjocorească din nou. O mare parte dintre aceia care declaraseră credinţa în apropiata venire a Domnului au renunţat la această convingere. Unii care fuseseră foarte încrezători au fost răniţi atât de adânc încât, în mândria lor, au simţit că ar vrea să fugă de lume. Ei s-au plâns de Dumnezeu asemenea lui Iona şi au ales mai degrabă moartea decât viaţa. Aceia care îşi întemeiaseră credinţa pe opiniile altora, şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu erau acum gata să-şi schimbe din nou părerile. Batjocoritorii i-au câştigat în rândurile lor pe cei slabi şi laşi şi s-au unit cu toţii, crezând că de acum nu vor mai fi nici temeri, nici aşteptări. Timpul trecuse, Domnul nu venise, iar lumea putea să rămână la fel pentru mii de ani. Credincioşii serioşi şi sinceri renunţaseră la totul pentru Hristos şi avuseseră parte de prezenţa Sa ca niciodată înainte. Ei au crezut că îi vestiseră lumii ultima avertizare şi, aşteptând să fie primiţi în curând în societatea Domnului lor divin şi a îngerilor cereşti, ei se retrăseseră într-o mare măsură din mulţimea necredincioasă. Ei se rugaseră cu o dorinţă arzătoare: „Vino, Doamne Isuse, vino repede.” Totuşi El nu venise. Iar acum, faptul de a lua din nou asupra lor povara grea a grijilor şi dificultăţilor vieţii şi de a suporta tachinările şi dispreţul unei lumi batjocoritoare era o încercare grea pentru ei. Totuşi dezamăgirea aceasta nu a fost atât de mare ca aceea prin care au trecut ucenicii în timpul primei veniri a lui Hristos. Când Domnul Isus a intrat triumfător în Ierusalim, urmaşii Săi au crezut că era pe punctul de a urca pe tronul lui David şi de a elibera poporul Israel de [373] asupritorii lui. Cu mari speranţe şi cu sufletele pline de

290

bucurie, ei se întreceau unul pe altul în a-I arăta cinste Împăratului lor. Mulţi îşi aşterneau hainele ca pe un covor pe calea Sa ori fluturau înaintea Lui ramuri de palmier. În bucuria lor plină de entuziasm, ei se uneau aclamând bucuroşi: „Osana, Fiul lui David!” Când fariseii, tulburaţi şi înfuriaţi de această izbucnire de bucurie, au dorit ca Domnul Isus să-i mustre pe ucenicii Săi, El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Profeţia trebuia să se împlinească. Ucenicii au împlinit planul lui Dumnezeu, şi totuşi au fost sortiţi unei dezamăgiri amare. La numai câteva zile după aceea, ei au fost martorii morţii pline de agonie a Mântuitorului şi L-au depus în mormânt. Nici măcar una dintre aşteptările lor nu se împlinise, iar speranţele lor muriseră odată cu Isus. Până când Domnul lor nu ieşise triumfător din mormânt, ei nu au înţeles tot ce fusese prezis de profeţie şi „că Hristosul trebuia să pătimească şi să învie din morţi”. În aceeaşi modalitate a fost împlinită profeţia în perioada vestirii primei şi a celei de a doua solii îngereşti. Ele au fost vestite la timpul potrivit şi au adus la îndeplinire lucrarea pe care Dumnezeu a prevăzut-o. Lumea se aşteptase ca întregul sistem al adventismului să fie abandonat, pentru că timpul a trecut şi Domnul Hristos nu a venit. Totuşi, în timp ce, sub ispite puternice, mulţi au renunţat la credinţa lor, unii au rămas fermi. Ei nu au putut să sesizeze nicio greşeală în calculul perioadelor profetice. Cei mai abili dintre împotrivitori nu reuşiseră să răstoarne poziţia lor. Este adevărat că dăduseră greş cu privire la evenimentul aşteptat, dar nici chiar faptul acesta nu a putut să zguduie credinţa lor în Cuvântul lui Dumnezeu. [374] Dumnezeu nu Şi-a părăsit poporul. Duhul Său a rămas cu aceia care nu şi-au negat în grabă lumina pe care o primiseră şi nu au început să condamne mişcarea adventistă. Apostolul Pavel, privind peste veacuri, a scris cuvinte de încurajare şi de avertizare pentru aşteptătorii greu încercaţi din criza aceasta: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (Evrei 10,35-39).

STRIGĂTUL DE LA MIEZUL NOPŢII
291

ISTORIA MÂNTUIRII

Singura lor cale de a fi în siguranţă a fost aceea de a cultiva lumina pe care o primiseră deja de la Dumnezeu, de a se ţine strâns de făgăduinţele Sale, de a continua să cerceteze Scripturile, de a veghea şi de a aştepta răbdători să primească mai multă lumină.

292

CAPITOLUL 53

SANCTUARUL

Pasajul din Scriptură care, mai presus de toate celelalte pasaje, fusese atât temelia, cât şi pilonul central pentru credinţa adventistă era declaraţia: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit!” (Daniel 8,14). Acestea fuseseră nişte cuvinte familiare pentru toţi aceia care crezuseră în apropiata revenire a Domnului. Profeţia aceasta era repetată cu bucurie de buzele a mii de oameni ca fiind cuvântul de ordine al credinţei lor. Toţi au simţit că de evenimentele evidenţiate în această profeţie depindeau aşteptările lor cele mai strălucite şi speranţele lor cele mai dragi. Se dovedise că aceste zile profetice se vor încheia în toamna anului 1844. Asemenea restului lumii creştine, adventiştii de atunci susţineau că pământul, sau o parte din el, era sanctuarul, iar curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului prin foc în ultima mare zi. Ei au înţeles că evenimentul acesta va avea loc la a doua venire a lui Hristos. De aceea, au ajuns la concluzia că Hristos Se va întoarce pe pământ în anul 1844. Timpul stabilit sosise, dar Domnul nu a venit. Credincioşii au ştiut că declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu nu puteau să dea greş şi că interpretarea lor cu privire la profeţie trebuia să fie greşită, dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat în grabă nodul dificultăţii, negând că acele 2.300 de zile s-au încheiat în anul 1844. Totuşi, pentru poziţia aceasta, nu putea să fie adusă nicio dovadă, [375, 376] cu excepţia faptului că Domnul Hristos nu venise la data aşteptată. Ei au argumentat că, dacă zilele profetice se încheiaseră în 1844, Hristos ar fi trebuit să fi venit pentru a curăţi sanctuarul, curăţind pământul prin foc şi că, având în vedere că El nu venise, zilele nu puteau să se fi încheiat. Deşi majoritatea adventiştilor au renunţat la calculul anterior al perioadelor profetice şi, în consecinţă, au negat corectitudinea mişcării întemeiate pe acel calcul, câţiva nu au fost dispuşi să

SANCTUARUL
293

ISTORIA MÂNTUIRII

renunţe la punctele de credinţă şi la experienţa care au fost susţinute de Scripturi şi de mărturia deosebită a Duhului lui Dumnezeu. Ei au crezut că adoptaseră principii de interpretare temeinice în studiul Scripturilor şi că datoria lor era să rămână cu fermitate la adevărurile pe care le obţinuseră deja şi, ca urmare, au continuat să meargă pe aceeaşi cale a cercetării biblice. Ei şi-au revizuit poziţia cu rugăciune stăruitoare şi au studiat Scripturile ca să-şi descopere greşeala. Pentru că nu au putut să vadă nicio greşeală în explicarea pe care au dat-o perioadelor profetice, au fost determinaţi să examineze mai îndeaproape subiectul sanctuarului.

SANCTUARUL PĂMÂNTESC ŞI CEL CERESC
În cercetarea lor, ei au aflat că sanctuarul pământesc, construit de Moise la porunca lui Dumnezeu în conformitate cu modelul care i-a fost arătat pe munte, a fost „o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe”, că acele două încăperi sfinte erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”, că Hristos, Marele Preot, este un „slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul”, că „Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, [377] ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9,9.23; 8,2; 9,24). Sanctuarul din cer, în care Domnul Isus slujeşte pentru noi, este marele original, iar sanctuarul construit de Moise a fost o copie a acestuia. Aşa cum sanctuarul de pe pământ a avut două încăperi, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, tot astfel în Sanctuarul ceresc sunt două locuri sfinte. Chivotul care conţinea Legea lui Dumnezeu, altarul tămâierii şi alte unelte folosite în serviciul sanctuarului pământesc îşi au corespondentul în Sanctuarul ceresc. Într-o viziune sfântă, lui Ioan i s-a îngăduit să intre în cer şi acolo a văzut sfeşnicul şi altarul tămâierii, iar când „templul lui Dumnezeu a fost deschis”, el a văzut „chivotul legământului” (Apocalipsa 4,5; 8,3; 11,19). Cei care căutau adevărul au găsit o dovadă indiscutabilă a existenţei unui sanctuar în ceruri. Moise a făcut sanctuarul pământesc după modelul care i-a fost arătat. Apostolul Pavel a declarat că modelul

294

acela era adevăratul Sanctuar din cer (Evrei 8,2.5). Apostolul Ioan a mărturisit că văzuse un sanctuar în ceruri. În anul 1844, la încheierea celor 2.300 de zile, pe pământ nu mai exista de multe secole niciun sanctuar, prin urmare, sanctuarul scos în evidenţă în declaraţia: „Până vor trece două mii trei sute de zile, apoi sfântul Locaş va fi curăţit”, trebuia să fie Sanctuarul din cer. Dar cum putea Sanctuarul din cer să aibă nevoie de curăţire? Cercetătorii profeţiei s-au întors din nou la Scripturi şi au aflat că acea curăţire nu era o îndepărtare a murdăriei fizice, deoarece trebuia să fie făcută cu sânge şi, ca urmare, trebuia să fie o curăţire de păcat. Apostolul spune astfel: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca însăşi [378] lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9,33). Pentru a cunoaşte mai bine curăţirea la care face referire profeţia, era necesară înţelegerea lucrării de slujire din Sanctuarul ceresc. Aceasta putea să fie cunoscută numai din lucrarea de slujire care s-a desfăşurat în sanctuarul pământesc, deoarece apostolul Pavel declară că preoţii care au oficiat acolo au făcut „o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8,5).

CURĂŢIREA SANCTUARULUI
După cum păcatele oamenilor din vechime erau transferate simbolic asupra sanctuarului pământesc, prin sângele jertfei pentru păcat, tot aşa păcatele noastre sunt transferate în fapt asupra Sanctuarului ceresc, prin sângele lui Hristos. Şi după cum curăţirea tipică a sanctuarului pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor care îl întinaseră, tot aşa curăţirea reală a celui ceresc trebuia să fie îndeplinită prin îndepărtarea, sau ştergerea, păcatelor care sunt înregistrate acolo. Faptul acesta făcea necesară o examinare a cărţilor cereşti pentru a stabili cine este îndreptăţit să beneficieze de ispăşirea săvârşită de Domnul Hristos, prin pocăinţa de păcat şi prin credinţa în El. Ca urmare, curăţirea Sanctuarului implică o judecată de cercetare. Lucrarea aceasta trebuia să fie îndeplinită înainte ca Domnul Hristos să vină pentru a-i salva pe cei din poporul Său, deoarece atunci când vine, răsplata Sa este cu El, ca să dea fiecărui om după faptele lui (Apocalipsa 22,12).

SANCTUARUL
295

ISTORIA MÂNTUIRII

Astfel, aceia care au urmat lumina progresivă a cuvântului profetic au înţeles că, în loc de a veni pe pământ, în 1844, la încheierea celor 2.300 de zile profetice, Domnul Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc, în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a îndeplini lucrarea finală a ispăşirii, care pregătea venirea Sa.

296

CAPITOLUL 54

A TREIA SOLIE ÎNGEREASCĂ

Când a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc pentru a îndeplini lucrarea finală a ispăşirii, Domnul Hristos le-a încredinţat slujitorilor Săi ultima solie a milei, care urma să-i fie vestită lumii. Aceasta este avertizarea îngerului al treilea din Apocalipsa, capitolul 14. Imediat după proclamarea ei, profetul Îl vede pe Fiul omului venind în slavă pentru secerişul pământului. Aşa cum era profetizat în Scripturi, lucrarea de slujire a Domnului Hristos în Sfânta Sfintelor a început odată cu încheierea zilelor profetice, în anul 1844. Aceasta este data la care se aplică declaraţiile lui Ioan în Apocalipsa: „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11,19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în cea de a doua încăpere a Sanctuarului. Când Domnul Hristos a intrat acolo pentru a sluji în favoarea celor păcătoşi, templul a fost deschis şi s-a văzut chivotul lui Dumnezeu. Maiestatea şi puterea lui Dumnezeu le-au fost descoperite celor care Îl priveau prin credinţă pe Mântuitorul îndeplinind lucrarea de mijlocire. Când slava Sa a umplut templul, lumina care venea din Sfânta Sfintelor a fost revărsată asupra poporului aşteptător al Său de pe pământ. Prin credinţă, ei L-au urmat pe Marele Preot din Sfânta în Sfânta Sfintelor şi L-au văzut prezentându-Şi sângele înaintea chivotului lui Dumnezeu. În chivotul sfânt se află Legea Tatălui, aceeaşi care a fost rostită de [379, 380] Dumnezeu Însuşi în mijlocul tunetelor de pe Sinai şi care a fost scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră. Nicio poruncă nu a fost anulată, nicio iotă sau o frântură nu a fost schimbată. Când i-a dat lui Moise o copie a Legii Sale, Dumnezeu a păstrat marele original în Sanctuarul ceresc. Pe măsură ce parcurge poruncile sfinte, căutătorul adevărului găseşte, chiar în mijlocul Decalogului, porunca a patra, aşa cum a fost proclamată pentru prima dată: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi

A TREIA SOLIE ÎNGEREASCĂ
297

ISTORIA MÂNTUIRII

298

şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exod 20,8-11). Duhul lui Dumnezeu a impresionat inima acestor cercetători ai Cuvântului Său. Ei au fost convinşi că, fără să ştie, călcaseră porunca a patra, prin desconsiderarea zilei de odihnă a Creatorului. Ei au început să examineze dovezile pentru respectarea primei zile a săptămânii în locul zilei pe care Dumnezeu o sfinţise, dar nu au putut să găsească în Scripturi nicio dovadă că porunca a patra fusese anulată sau că Sabatul fusese schimbat şi că binecuvântarea care a sfinţit ziua a şaptea nu fusese înlăturată niciodată. Ei căutaseră cu sinceritate să cunoască şi să împlinească voia lui Dumnezeu, iar când au înţeles că sunt nişte călcători ai Legii Sale, inima li s-a umplut de întristare. Îndată, şi-au dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu respectând sfinţenia Sabatului Său. Eforturile depuse pentru a răsturna credinţa lor au fost multe şi serioase. Nimeni nu putea să nu înţeleagă faptul că [381] sanctuarul pământesc era un simbol sau o copie a modelului ceresc, că Legea aflată în chivotul de pe pământ era o transcriere exactă a Legii aflate în Sanctuarul din cer şi că o acceptare a adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc implica o recunoaştere a cerinţelor Legii lui Dumnezeu, precum şi obligaţia de a respecta Sabatul poruncii a patra. Aceia care primiseră lumina despre lucrarea de mijlocire îndeplinită de Hristos şi perpetuitatea Legii lui Dumnezeu au descoperit că acestea erau adevărurile scoase în evidenţă de solia a treia. Îngerul declară: „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,12). Afirmaţia aceasta este precedată de o avertizare solemnă şi îngrozitoare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14,9.10). Pentru înţelegerea acestei solii era necesară o interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezentau fiara, chipul şi semnul? Din nou, aceia care căutau adevărul s-au întors la studiul profeţiilor.

FIARA ŞI CHIPUL EI
Prima fiară reprezintă Biserica Romană, o organizaţie ecleziastică îmbrăcată în veşmintele puterii civile, care avea autoritatea de a-i pedepsi pe toţi disidenţii ei. Chipul fiarei reprezintă o altă organizaţie religioasă îmbrăcată în veşmintele unei puteri asemănătoare. Formarea acestui chip este lucrarea acelei fiare a cărei apariţie paşnică şi ale cărei declaraţii blânde o fac să fie un simbol atât de izbitor al Statelor Unite. Aici trebuie să fie găsit un chip al papalităţii. Când bisericile din ţara noastră se vor uni asupra unor puncte de credinţă pe care le susţin în comun şi [382] vor influenţa statul să impună hotărârile lor şi să susţină instituţiile lor, atunci America protestantă va fi format un chip al ierarhiei romane. Atunci, biserica adevărată va fi asaltată de persecuţie, la fel cum a fost poporul lui Dumnezeu din vechime. Fiara cu coarne ca de miel le porunceşte tuturor, „mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13,16.17). Acesta este semnul cu privire la care avertizează îngerul al treilea. Este semnul primei fiare, sau al papalităţii, şi, ca urmare, trebuie să fie căutat printre trăsăturile distinctive ale acelei puteri. Profetul Daniel a declarat că Biserica Romană, simbolizată de cornul cel mic, urma să se gândească să schimbe vremurile şi Legea (Daniel 7,25), în timp ce apostolul Pavel o descrie ca fiind omul fărădelegii (2 Tesaloniceni 2,3.4), care avea să se înalţe mai presus de Dumnezeu. Papalitatea putea să se înalţe mai presus de Dumnezeu numai schimbând Legea Sa, pentru că oricine respectă în cunoştinţă de cauză o lege schimbată în felul acesta va acorda cinstea supremă acelei puteri care a făcut schimbarea. Porunca a patra, pe care Roma a îndrăznit să o înlăture, este singura poruncă a Decalogului care Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul cerurilor şi al pământului, deosebindu-L în felul acesta pe Dumnezeul cel adevărat de dumnezeii falşi. Sabatul a fost instituit pentru a comemora lucrarea creaţiei şi, ca urmare, pentru a îndrepta mintea oamenilor spre Dumnezeul cel adevărat şi viu. Puterea Sa creatoare este citată pretutindeni în Scripturi ca fiind dovada că Dumnezeul lui Israel este superior zeităţilor păgâne. Dacă Sabatul

A TREIA SOLIE ÎNGEREASCĂ
299

ISTORIA MÂNTUIRII

ar fi fost respectat întotdeauna, gândurile şi sentimentele oamenilor ar fi fost conduse la Creatorul lor, ca obiect al veneraţiei şi închinării şi [383] nu ar mai fi existat niciun idolatru, ateu sau necredincios. Instituţia care Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul este un semn al dreptului Său de a avea autoritate asupra făpturilor pe care le-a făcut. Schimbarea Sabatului este semnul autorităţii Bisericii Romane. Aceia care, deşi înţeleg cerinţele poruncii a patra, aleg să respecte un sabat fals, în locul Sabatului adevărat, prin faptul acesta, îi aduc omagiu puterii care a impus sabatul fals.

O SOLIE SOLEMNĂ
Solia îngerului al treilea conţinea ameninţarea cea mai înspăimântătoare care le-a fost adresată vreodată muritorilor. Un păcat care face să coboare mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie să fie îngrozitor. Oamenii nu trebuie să fie lăsaţi în întuneric cu privire la acest subiect important, iar avertizarea împotriva acestui păcat trebuie să-i fie vestită lumii înainte de venirea judecăţilor lui Dumnezeu, pentru ca toţi să ştie de ce urmează să fie loviţi şi să aibă şansa de a scăpa. În miezul acestui mare conflict s-au dezvoltat două clase opuse. O clasă „se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei”, aducând asupra ei judecăţile înspăimântătoare cu care a ameninţat îngerul al treilea. Cealaltă clasă, aflată într-un contrast izbitor cu lumea, „păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,9.12). Adevărurile care li s-au descoperit celor ce primiseră solia îngerului al treilea erau cruciale. Când şi-au revăzut experienţa de la prima vestire a celei de a doua veniri şi până la trecerea datei prevăzute în 1844, ei au înţeles explicaţia dezamăgirii lor, iar speranţa şi bucuria le-au însufleţit inima din nou. Lumina sanctuarului a iluminat trecutul, prezentul [384] şi viitorul, iar ei au ştiut că Dumnezeu îi condusese prin providenţa Sa negreşită. Acum, cu un curaj şi o credinţă mai fermă, ei s-au unit în vestirea avertizării îngerului al treilea. De la 1844, ca o împlinire a profeţiei din solia îngerului al treilea, atenţia lumii a fost atrasă spre Sabatul adevărat şi un număr tot mai mare de oameni se întorc fără încetare la respectarea zilei sfinte a lui Dumnezeu.

300

CAPITOLUL 55

O PLATFORMĂ NECLINTITĂ

Am văzut un grup de oameni care stăteau neclintiţi şi atenţi, care nu îi aprobau în niciun fel pe aceia care voiau să tulbure credinţa lor bine întemeiată. Dumnezeu îi privea cu o expresie de aprobare. Mi-au fost arătaţi trei paşi – prima, a doua şi a treia solie îngerească. Îngerul meu însoţitor a zis: „Vai de cel care ar muta o piatră sau ar clinti un ac din cele trei solii! Înţelegerea acestor solii este de o importanţă vitală. Destinul sufletelor depinde de felul în care sunt primite.” Am fost condusă din nou prin istoria vestirii acestor solii şi am văzut cât de scump plătiseră cei din poporul lui Dumnezeu pentru experienţa lor. Ea fusese obţinută prin multă suferinţă şi lupte aspre. Dumnezeu îi condusese pas cu pas până când îi aşezase pe o platformă solidă şi neclintită. Am văzut persoane care se apropiau de platformă şi cercetau temelia. Unele păşeau imediat pe ea cu bucurie. Altele începeau să găsească defecte la temelie. Ele doreau să fie făcute îmbunătăţiri pentru ca platforma să fie mai bună, iar oamenii, mai fericiţi. Unii au coborât de pe platformă pentru a o cerceta şi au declarat că fusese pusă greşit. Totuşi am văzut că aproape toţi au stat cu fermitate pe platformă şi i-au îndemnat pe aceia care coborâseră de pe ea să înceteze a-şi exprima nemulţumirile, pentru că Dumnezeu [386] era Maestrul Ziditor, iar ei luptau împotriva Sa. Ei şi-au adus aminte de lucrarea minunată a lui Dumnezeu, care îi condusese pe platforma cea neclintită, şi-au ridicat ochii spre cer şi, la unison, L-au lăudat pe Dumnezeu cu voce tare. Faptul acesta i-a influenţat pe unii dintre aceia care se plânseseră şi părăsiseră platforma şi, cu un chip umilit, au urcat iarăşi pe ea.

REPETAREA EXPERIENŢEI IUDEILOR
Atenţia mi-a fost îndreptată înapoi spre propovăduirea primei veniri a Domnului Hristos. Ioan Botezătorul a fost trimis în duhul şi

O PLATFORMĂ NECLINTITĂ
301

ISTORIA MÂNTUIRII

302

puterea lui Ilie pentru a pregăti calea lui Isus. Aceia care au respins mărturia lui Ioan nu au beneficiat de învăţăturile lui Isus. Împotrivirea faţă de solia care a vestit venirea Sa i-a pus într-un loc unde nu au putut să primească imediat dovada cea mai puternică a faptului că El era Mesia. Satana i-a determinat pe aceia care au respins solia lui Ioan să meargă mai departe, şi anume să-L respingă şi să-L răstignească pe Hristos. Prin faptul acesta, ei s-au pus într-o situaţie în care nu au putut să primească binecuvântarea din Ziua Cincizecimii, care i-ar fi învăţat calea spre Sanctuarul ceresc. Sfâşierea perdelei din templu a arătat că jertfele şi rânduielile iudaice nu aveau să mai fie primite. Jertfa cea mare fusese adusă şi fusese primită, iar Duhul Sfânt, care a coborât în Ziua Cincizecimii, a condus gândurile ucenicilor de la sanctuarul pământesc la cel ceresc, unde Domnul Isus intrase cu propriul sânge pentru a le împărtăşi ucenicilor Săi beneficiile ispăşirii Sale. Dar iudeii au rămas într-un întuneric deplin. Ei au pierdut toată lumina pe care ar fi putut să o aibă cu privire la Planul de Mântuire şi au continuat să se încreadă în jertfele şi darurile lor inutile. Sanctuarul ceresc luase locul celui pământesc, totuşi evreii nu ştiau despre [387] schimbarea aceasta. Ca urmare, ei nu au putut să beneficieze de mijlocirea Domnului Hristos în Locul Sfânt. Mulţi privesc cu oroare comportamentul iudeilor care L-au respins şi L-au răstignit pe Hristos şi, când citesc istoria acestui abuz ruşinos, ei cred că Îl iubesc şi că nu L-ar fi negat niciodată, aşa cum a făcut Petru, nici nu L-ar fi răstignit aşa cum au făcut iudeii. Totuşi Dumnezeu, care citeşte inimile tuturor, a pus la încercare dragostea pe care ei au declarat că o simt pentru Isus. Tot cerul a privit cu interesul cel mai adânc primirea soliei primului înger. Totuşi mulţi care au declarat că Îl iubesc pe Isus şi care au vărsat lacrimi când au citit povestea crucii au râs de vestea bună a revenirii Sale. În loc de a primi solia cu bucurie, ei au declarat că aceasta era o amăgire. Ei i-au urât pe aceia care au iubit venirea Sa şi i-au dat afară din biserici. Aceia care au respins prima solie nu au putut să beneficieze de cea de a doua, nici de solia strigătului de la miezul nopţii, care urma să-i pregătească să intre cu Isus, prin credinţă, în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc. Prin respingerea celor două solii anterioare, şi-au întunecat înţelegerea într-o asemenea măsură încât nu pot să vadă nicio lumină în solia îngerului al treilea, care arată calea spre Sfânta Sfintelor.

CAPITOLUL 56

AMĂGIRILE LUI SATANA

Satana a început să amăgească încă din Eden. El i-a zis Evei: „Hotărât că nu veţi muri.” Aceasta a fost prima lecţie a lui Satana cu privire la nemurirea sufletului, iar el a continuat să prezinte amăgirea aceasta din vremea aceea şi până în prezent şi va continua să o prezinte până când robia copiilor lui Dumnezeu se va încheia. Atenţia mi-a fost îndreptată spre Adam şi Eva în Eden. Ei au mâncat din pomul oprit, iar apoi în jurul pomului vieţii a fost pusă o sabie de foc, iar Adam şi Eva au fost alungaţi din grădină, ca nu cumva să mănânce din pomul vieţii şi să ajungă nişte păcătoşi nemuritori. Roadele acestui pom aveau rolul de a perpetua nemurirea. Am auzit un înger întrebând: „Cine din familia lui Adam a trecut de acea sabie de foc şi a mâncat din pomul vieţii?” Am auzit un alt înger răspunzând: „Nimeni din familia lui Adam nu a trecut de sabia de foc şi nu a mâncat din pomul acela, ca urmare nu există niciun păcătos nemuritor.” Sufletul care păcătuieşte va suferi o moarte veşnică – o moarte din care nu va fi nicio speranţă a învierii, iar mânia lui Dumnezeu va fi împăcată. Eu m-am mirat că Satana a putut să aibă un succes atât de mare în a-i face pe oameni să creadă că declaraţia lui Dumnezeu: „Sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ezechiel 18,4) înseamnă că sufletul care păcătuieşte nu va muri, ci va trăi veşnic în chinuri. Îngerul a spus: „Viaţa este viaţă, indiferent [388, 389] dacă este în durere sau în fericire. Moartea este lipsită de durere, de bucurie şi de ură.” Satana le-a spus îngerilor lui să facă un efort deosebit pentru a răspândi minciuna care i-a fost repetată Evei în Eden – „Hotărât că nu veţi muri”. Când ideea aceasta falsă a fost primită de oameni şi au fost determinaţi să creadă că omul era nemuritor, Satana i-a determinat pe oameni să creadă că păcătosul va trăi într-un chin veşnic. Apoi, a fost pregătită calea ca Satana să lucreze prin reprezentanţii lui şi să-L înfăţişeze pe Dumnezeu înaintea oamenilor ca fiind un

AMĂGIRILE LUI

SATANA
303

ISTORIA MÂNTUIRII

304

tiran răzbunător – unul care îi aruncă în iad pe toţi aceia care nu Îl mulţumesc şi îi face să simtă pentru totdeauna mânia Sa, iar în timp ce ei suferă un chin de nedescris şi se zvârcolesc în flăcări veşnice, El este arătat privind la ei cu satisfacţie. Satana a ştiut că, dacă ideea aceasta falsă va fi primită, Dumnezeu va fi urât de mulţi, în loc de a fi iubit şi adorat, şi de asemenea a ştiut că mulţi vor fi determinaţi să creadă că ameninţările Cuvântului lui Dumnezeu nu se vor împlini literal, pentru că ar fi împotriva caracterului Său binevoitor şi iubitor să trimită în chinuri veşnice făpturile pe care le crease. O altă extremă pe care Satana i-a determinat pe oameni să o adopte este aceea de a trece cu vederea în totalitate dreptatea lui Dumnezeu şi ameninţările Cuvântului Său şi de a-L reprezenta ca fiind atât de milos încât va face să nu piară nimeni, ci toţi, atât cei sfinţi, cât şi cei păcătoşi, vor fi mântuiţi, în cele din urmă, şi primiţi în Împărăţia Sa. Ca urmare a ideilor populare false cu privire la nemurirea sufletului şi la chinul fără sfârşit, Satana profită de o altă clasă de oameni şi îi determină să considere că Biblia este o carte neinspirată. Ei cred că ea prezintă multe lucruri bune, dar nu se pot baza pe ea şi nu pot să o iubească, pentru că au fost învăţaţi că ea promovează învăţătura despre iadul veşnic. [390] O altă clasă de oameni este condusă de Satana chiar mai departe, aşa încât să nege existenţa lui Dumnezeu. Ei nu pot să vadă nicio consecvenţă în caracterului Dumnezeului Bibliei, dacă El va aduce torturi îngrozitoare pentru veşnicie asupra unei părţi din familia omenească. Ca urmare, ei neagă atât Biblia, cât şi pe Autorul ei şi consideră că moartea este un somn veşnic. Mai există şi o altă clasă de oameni care sunt temători şi timizi. Pe aceştia, Satana îi ispiteşte să săvârşească păcate şi, după ce au păcătuit, el le spune că plata păcatului nu este moartea, ci o viaţă de torturi îngrozitoare, care urmează a fi suportate de-a lungul veacurilor fără sfârşit ale veşniciei. Printr-o asemenea exagerare a ororilor unui iad fără sfârşit, el pune stăpânire pe mintea lor slabă, iar ei îşi pierd raţiunea. Apoi, Satana şi îngerii lui tresaltă, iar cei necredincioşi şi ateii se unesc pentru a aduce reproşuri creştinismului. Ei declară că aceste rele sunt rezultatele naturale ale credinţei în Biblie şi în Autorul ei, în timp ce ele sunt rezultatele acceptării unei erezii populare.

SCRIPTURILE SUNT O APĂRARE SIGURĂ
Am văzut că oştirile cereşti erau pline de indignare din cauza acestei lucrări neruşinate a lui Satana. Am întrebat de ce trebuia să se îngăduie ca toate aceste amăgiri să aibă influenţă asupra minţii oamenilor, în timp ce îngerii lui Dumnezeu erau atât de puternici şi, dacă li s-ar fi poruncit, ei ar fi putut să anihileze cu uşurinţă puterea vrăjmaşului. Apoi, am văzut că Dumnezeu ştia că Satana va încerca orice şiretlic pentru a-l nimici pe om, prin urmare El făcuse în aşa fel încât Cuvântul Său să fie scris, iar planurile Sale cu privire la neamul omenesc să fie prezentate cu atâta claritate încât nici cel mai slab să nu fie nevoit să greşească. După ce i-a dat omului Cuvântul Său, El l-a păstrat cu atenţie, ca să nu fie nimicit de Satana, de îngerii lui sau de vreunul dintre reprezentanţii săi. În timp ce alte cărţi puteau să fie distruse, aceasta urma să fie nemuritoare. Aproape de încheierea timpului, [391] când amăgirile lui Satana vor spori, Cuvântul lui Dumnezeu este multiplicat, aşa încât oricine doreşte să poată avea un exemplar şi, dacă vor dori oamenii, vor putea să se înarmeze împotriva amăgirilor şi a minunilor mincinoase ale lui Satana. Am văzut că Dumnezeu păzise Biblia într-o modalitate deosebită, totuşi, când exemplarele erau puţine, oamenii învăţaţi au schimbat cuvintele în câteva locuri, crezând că o fac să fie mai clară, în timp ce, în realitate, ei au făcut de neînţeles ce era clar, aşa încât textul a înclinat spre susţinerea concepţiilor lor prestabilite, care erau guvernate de tradiţie. Cu toate acestea, am văzut că, în ansamblu, Cuvântul lui Dumnezeu constituie un lanţ desăvârşit, în care verigile sunt legate între ele şi o parte explică o altă parte. Căutătorii adevăraţi ai adevărului nu sunt nevoiţi să greşească, deoarece nu numai că Biblia este simplă şi clară în prezentarea căii vieţii, dar şi Duhul Sfânt este dat spre a călăuzi în vederea înţelegerii acelei căi a vieţii care este descoperită în ea. Am văzut că îngerii lui Dumnezeu nu exercită niciodată un control asupra minţii oamenilor. Dumnezeu îi prezintă omului viaţa şi moartea, iar omul poate să aleagă. Mulţi doresc viaţa, dar continuă să meargă pe calea cea largă. Ei aleg să se răzvrătească împotriva guvernării lui Dumnezeu, fără a lua în considerare harul şi mila Sa cea mare, care s-au manifestat prin faptul că L-a dat pe Fiul Său să moară pentru ei. Aceia care nu aleg să primească mântuirea plătită

AMĂGIRILE LUI

SATANA
305

ISTORIA MÂNTUIRII

atât de scump trebuie să fie pedepsiţi. Totuşi am văzut că Dumnezeu nu-i va trimite în iad ca să suporte un chin fără sfârşit, nici nu îi va lua în cer, deoarece, dacă i-ar duce în tovărăşia celor curaţi şi sfinţi, ei s-ar simţi nespus de nefericiţi. Dumnezeu îi va nimici cu desăvârşire, ca şi când nu ar fi existat niciodată, iar atunci dreptatea Sa va fi împlinită. El l-a făcut pe om din ţărâna pământului, iar cei neascultători şi nesfinţi vor fi mistuiţi de foc şi se vor întoarce înapoi în ţărână. Am văzut că bunăvoinţa şi [392] mila lui Dumnezeu în această privinţă ar trebui să-i determine pe toţi să admire caracterul Său şi să adore Numele Său sfânt. După ce nelegiuiţii sunt nimiciţi de pe pământ, întreaga oştire îngerească va spune: „Amin!” Satana priveşte cu o mare satisfacţie la aceia care, deşi pretind că poartă numele lui Hristos, totuşi se prind strâns de amăgirile pe care le-a inventat el însuşi. Lucrarea lui continuă să fie aceea de a concepe amăgiri noi, iar puterea şi iscusinţa lui în direcţia aceasta sporesc fără încetare. El i-a determinat pe reprezentanţii Săi, papi şi preoţi, să se înalţe pe ei înşişi şi să-i stârnească pe oameni să-i persecute cu înverşunare şi să-i nimicească pe aceia care nu sunt dispuşi să accepte amăgirile lui. Oh, ce suferinţă şi agonie vor fi făcuţi să îndure urmaşii preţioşi ai lui Hristos! Îngerii au păstrat un raport credincios cu privire la toate aceste suferinţe. Satana şi îngerii lui le-au spus triumfători îngerilor care le slujeau acestor sfinţi suferinzi că nu va mai rămâne niciun creştin adevărat pe pământ, pentru că toţi vor fi ucişi. Am văzut că, în timpul persecuţiilor, biserica lui Dumnezeu era curată. Nu era niciun pericol ca oamenii corupţi să intre în ea, pentru că, toţi creştinii adevăraţi, care îndrăzneau să-şi declare credinţa, erau în pericolul de a fi traşi pe roată, arşi pe rug şi de a suferi toate torturile pe care Satana şi îngerii lui răi puteau să le inventeze sau să le inspire minţii oamenilor.

306

CAPITOLUL 57

SPIRITISMUL

Învăţătura despre nemurirea naturală a sufletului a pregătit calea pentru spiritismul modern. Dacă morţii sunt primiţi în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi şi au privilegiul de a cunoaşte mult mai mult decât au cunoscut înainte, de ce nu s-ar întoarce pe pământ pentru a-i ilumina şi învăţa pe cei vii? Cum ar putea aceia care cred în starea conştientă în moarte să respingă ceva care ar veni la ei ca o lumină transmisă de spirite proslăvite? Aici se află un mijloc considerat sfânt, prin care Satana lucrează pentru realizarea scopurilor lui. Îngerii căzuţi, care împlinesc poruncile lui Satana, apar sub forma unor soli veniţi din lumea spiritelor. În timp ce pretind a-i pune pe cei vii în legătură cu cei morţi, Satana îşi exercită influenţa fascinantă asupra minţii lor. El are chiar şi puterea de a face să apară înaintea oamenilor prietenii lor decedaţi. Contrafacerea este perfectă, înfăţişarea familiară, cuvintele şi tonul vocii sunt reproduse cu o claritate uimitoare. Mulţi sunt mângâiaţi de asigurarea că persoanele care le-au fost dragi se bucură de fericirea cerului, fără să suspecteze pericolul de a asculta duhurile amăgitoare şi învăţăturile dracilor. Odată ce au fost făcuţi să creadă că morţii se întorc realmente pentru a sta de vorbă cu ei, Satana va face să apară înaintea lor oameni care au murit nepregătiţi pentru a-L întâlni pe Hristos la a doua Sa venire. [393, 394] Ei pretind că sunt fericiţi în cer şi chiar că ocupă o poziţie înaltă acolo, iar astfel se răspândeşte larg ideea falsă că nu se face nicio deosebire între cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi. Pretinşii vizitatori din lumea spiritelor adresează, uneori, avertizări şi atenţionări care se dovedesc a fi corecte. Apoi, după ce încrederea este obţinută, ei prezintă învăţături care subminează direct credinţa în Scripturi. Cu aparenţa unui interes profund pentru bunăstarea prietenilor lor de pe pământ, ei introduc ideile false cele mai periculoase. Faptul că afirmă unele adevăruri şi, uneori, sunt în stare să prezică evenimente viitoare conferă declaraţiilor lor o aparenţă de

SPIRITISMUL
307

ISTORIA MÂNTUIRII

308

temeinicie, ca şi când ar fi adevărurile cele mai sfinte ale Bibliei. Legea lui Dumnezeu este dată la o parte, Duhul harului este dispreţuit, sângele legământului este tratat ca un lucru nesfânt. Spiritele neagă divinitatea lui Hristos şi Îl aşază chiar şi pe Creator pe acelaşi nivel cu ele însele. Astfel, sub o deghizare nouă, marele rebel continuă să-şi ducă mai departe lupta împotriva lui Dumnezeu, care a început în cer şi a continuat pe pământ aproape şase mii de ani. Mulţi caută să explice manifestările spiritiste atribuindu-le întru totul fraudei şi dexterităţii mediilor spiritiste. Deşi este adevărat că rezultatele înşelăciunii au fost înfăţişate adesea ca fiind nişte manifestări adevărate, au existat şi manifestări evidente ale unei puteri supranaturale. Ciocăniturile misterioase cu care a început spiritismul modern nu au fost rezultatul înşelăciunii sau al şireteniei omeneşti, ci au fost lucrarea directă a îngerilor răi, care au iniţiat în felul acesta una dintre amăgirile cele mai pline de succes în nimicirea sufletelor. Mulţi vor fi prinşi în capcană prin credinţa că spiritismul este doar o impostură omenească, dar când vor fi puşi faţă în faţă cu manifestări pe care nu vor putea să le considere altfel [395] decât supranaturale, vor fi amăgiţi şi determinaţi să le accepte ca fiind marea putere a lui Dumnezeu. Oamenii aceştia trec cu vederea mărturia Scripturilor cu privire la minunile săvârşite de Satana şi îngerii lui. Magicienii faraonului din timpul lui Moise au fost făcuţi în stare să contrafacă lucrarea lui Dumnezeu cu ajutorul lui Satana. Apostolul Ioan a descris puterea făcătoare de minuni care se va manifesta în zilele din urmă, declarând: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia” (Apocalipsa 13,13.14). Aici nu este menţionat un simplu impostor. Oamenii sunt amăgiţi de minunile pe care slujitorii lui Satana au puterea de a le face, nu de minuni pe care se prefac a le face.

VRĂJITORIE ÎN FORMĂ MODERNĂ
Însuşi numele de vrăjitorie este tratat în prezent cu dispreţ. Pretenţia că oamenii pot să aibă contacte cu spiritele rele este considerată

o fabulă a Evului Întunecat. Totuşi spiritismul, ai cărui adepţi sunt în număr de sute de mii şi chiar milioane şi care şi-a făcut loc în cercurile ştiinţifice, a invadat bisericile şi a găsit favoare printre organizaţiile legislative şi chiar la curţile regilor. Acest mamut al amăgirii nu este altceva decât o reînviere, cu o nouă mască, a vrăjitoriei care a fost condamnată şi interzisă în vechime. Satana îi ademeneşte pe oamenii de acum aşa cum a amăgit-o pe Eva, stârnind dorinţa de a obţine cunoaşterea interzisă. El spune: „Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3,5). Totuşi înţelepciunea pe care o oferă spiritismul este aceea pe care a descris-o apostolul Iacov şi care „nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească” (Iacov 3,15). [396] Prinţul întunericului are o minte iscusită şi îşi adaptează cu abilitate ispitele pentru oameni din orice mediu cultural sau social. El lucrează „cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”, ca să câştige controlul asupra oamenilor, dar nu poate să îşi atingă scopul, dacă ei nu se supun de bunăvoie ispitelor lui. Aceia care se aşază sub puterea lui, îngăduindu-şi propriile trăsături rele de caracter, nu-şi dau seama unde se va sfârşi calea lor. Ispititorul îi ruinează, iar apoi îi foloseşte pentru ruinarea altora.

NIMENI NU TREBUIE SĂ FIE ÎNŞELAT
Nimeni nu trebuie să fie înşelat de declaraţiile mincinoase ale spiritismului. Dumnezeu i-a dat lumii suficientă lumină pentru a-i face în stare pe oameni să descopere capcana. Dacă nu ar fi existat nicio altă dovadă, ar trebui să fie suficient pentru creştini faptul că spiritele nu fac nicio deosebire între neprihănire şi păcat, între cel mai nobil şi mai curat dintre apostolii lui Hristos şi cel mai degradat dintre slujitorii lui Satana. Prin faptul că îi prezintă pe oamenii cei mai josnici ca fiind în cer şi aflându-se pe o poziţie înaltă acolo, Satana îi declară realmente lumii: „Nu contează cât de nelegiuit eşti, nu contează dacă tu crezi sau nu în Dumnezeu şi în Biblie. Trăieşte cum îţi place, cerul este căminul tău.” Mai mult, apostolii personificaţi de aceste spirite mincinoase sunt făcuţi să contrazică lucrurile pe care le-au scris la îndemnul Duhu-

SPIRITISMUL
309

ISTORIA MÂNTUIRII

310

lui Sfânt când au fost pe pământ. Ei neagă originea divină a Bibliei şi, astfel, dărâmă temelia nădejdii creştine şi înlătură lumina care descoperă calea spre cer. Satana face lumea să creadă că Biblia este o simplă ficţiune sau cel puţin o carte potrivită pentru perioada copilăriei omenirii, dar acum nu mai trebuie să fie luată în considerare, ci să fie dată la o parte ca fiind învechită. El susţine că manifestările spiritiste au luat locul Cuvântului lui Dumnezeu. [397] Spiritismul este un mijloc aflat în totalitate sub controlul lui şi, prin intermediul său, poate face lumea să creadă ce vrea el. Satana pune în umbră, exact acolo unde vrea el, Cartea care urmează să-i judece atât pe el, cât şi pe urmaşii lui şi Îl prezintă pe Mântuitorul lumii ca fiind doar un simplu om. Aşa cum soldaţii gărzii romane care au păzit mormântul lui Isus au răspândit minciuna sugerată de preoţi şi conducători pentru a nega învierea Sa, tot astfel, credincioşii manifestărilor spiritiste încearcă să facă să pară că în viaţa Mântuitorului nu se află nimic miraculos. După ce încearcă să-L pună în umbră pe Isus, ei atrag atenţia asupra propriilor minuni, declarând că acestea depăşesc cu mult lucrările lui Hristos. Profetul Isaia spune: „Dacă vi se zice însă: ’Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc’, răspundeţi: ’Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? La lege şi la mărturie!’ Căci, dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8,19.20). Dacă ar fi fost dispuşi să primească adevărul care este prezentat atât de clar în Scripturi şi care spune că morţii nu ştiu nimic, oamenii ar vedea în declaraţiile şi manifestările spiritismului lucrarea lui Satana care acţionează cu putere, semne şi minuni mincinoase. Totuşi, în loc să renunţe la libertatea care e aşa de plăcută inimii fireşti şi la păcatele pe care le iubesc, mulţimile îşi închid ochii în faţa luminii şi merg înainte, neţinând cont de avertizări, în timp ce Satana continuă să-şi întindă capcanele în jurul lor, iar oamenii ajung să fie prada lui. „Pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”, de aceea „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună”. (2 Tesaloniceni 2,10.11) Aceia care se împotrivesc spiritismului [398] nu se împotrivesc doar unor oameni, ci lui Satana şi îngerilor săi. Ei au întrat într-o luptă împotriva căpeteniilor, puterilor şi duhurilor rele care se află în

locurile înalte. Satana nu va ceda niciun centimetru de teren, în timp ce este respins de puterea solilor cereşti. Cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie în stare să-l înfrunte aşa cum l-a înfruntat Mântuitorul, prin cuvintele: „Este scris.” Satana poate să citeze Scriptura şi acum ca în zilele lui Hristos, iar el va perverti învăţăturile ei aşa încât să susţină amăgirile lui. Totuşi declaraţiile clare ale Bibliei vor asigura arme puternice pentru fiecare luptă. Aceia care vor rezista în timpul primejdiei trebuie să înţeleagă mărturia Scripturilor cu privire la natura omului şi cu privire la starea omului în moarte, deoarece în viitorul apropiat mulţi vor fi confruntaţi de spiritele diavolilor, care vor personifica rude sau prieteni dragi şi vor declara ereziile cele mai periculoase. Aceşti vizitatori vor face apel la simpatiile noastre cele mai duioase şi vor săvârşi minuni ca să-şi susţină pretenţiile. Trebuie să fim pregătiţi să ne opunem, prezentând adevărul Bibliei care arată că morţii nu ştiu nimic şi că aceia care apar în felul acesta sunt duhurile diavolilor. Satana s-a pregătit multă vreme pentru efortul lui final de a înşela lumea. Temelia lucrării lui a fost pusă prin asigurarea dată lui Eva în Eden: „Hotărât, că nu veţi muri: … în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3,4.5). El a pregătit puţin câte puţin calea pentru capodopera amăgirii lui prin dezvoltarea spiritismului. Satana nu a ajuns încă la realizarea deplină a planurilor lui, dar va ajunge la ea în timpul rămăşiţei, iar lumea va fi atrasă în rândurile acestei amăgiri. Oamenii sunt adormiţi repede într-o stare de siguranţă fatală şi vor fi treziţi doar de revărsarea mâniei lui Dumnezeu.

SPIRITISMUL
311

CAPITOLUL 58

STRIGĂTUL DE LA MIEZUL NOPŢII

312

Am văzut îngeri care alergau încoace şi încolo în cer, coborând pe pământ şi urcând din nou la cer pentru a pregăti împlinirea unui eveniment important. Apoi, am văzut un alt înger puternic a cărui misiune era să coboare pe pământ pentru a se alătura îngerului al treilea şi pentru a întări solia lui. Îngerului i-a fost dată o slavă şi o mare putere, iar când acesta a coborât, pământul a fost luminat de slava lui. Lumina care îl însoţea pe îngerul acesta a pătruns pretutindeni, în timp ce el striga cu o voce foarte puternică: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte” (Apocalipsa 18,2). Solia căderii Babilonului, aşa cum a fost vestită de îngerul al doilea, este repetată cu o menţionare suplimentară a corupţiei care a intrat în biserici după 1844. Lucrarea acestui înger vine la timpul potrivit, pentru a se alătura în ultima mare lucrare a vestirii soliei îngerului al treilea, care ajunge să fie foarte puternică. În felul acesta, cei din poporul lui Dumnezeu sunt pregătiţi să reziste în ceasul ispitirii, cu care urmează să se confrunte curând. Am văzut că o lumină mare se afla peste ei, iar ei se uneau pentru a proclama fără teamă soliei îngerului al treilea. Îngerii au fost trimişi să îl ajute pe îngerul cel puternic din cer şi am auzit voci care păreau să răsune pretutindeni: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi [399, 400] cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apocalipsa 18,4.5). Solia aceasta părea să fie o adăugare la solia a treia, alăturându-i-se atunci când strigătul de la miezul nopţii s-a unit cu solia îngerului al doilea, în 1844. Slava lui Dumnezeu s-a aflat peste sfinţii care aşteptau cu răbdare, iar ei au vestit fără teamă ultima avertizare solemnă, proclamând căderea Babilonului şi chemându-i pe cei care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu să iasă din Babilon, ca să scape de soarta lui îngrozitoare.

Lumina care a fost răspândită peste cei care aşteptau venirea lui Hristos a pătruns pretutindeni, iar aceia care se aflau în biserici şi aveau o oarecare lumină, care nu auziseră şi nu respinseseră cele trei solii, au ascultat chemarea şi au părăsit bisericile căzute. De când soliile acestea fuseseră vestite, unii copii crescuseră, ajungând la vârsta responsabilităţii, iar lumina a strălucit asupra lor şi ei au avut privilegiul de a alege viaţa sau moartea. Unii au ales viaţa şi au trecut de partea acelora care Îl aşteptau pe Domnul lor şi respectau toate poruncile Sale. Solia a treia trebuia să îşi îndeplinească lucrarea, pentru că toţi oamenii urmau să fie puşi la încercare cu privire la ea, iar cei preţioşi au fost chemaţi să iasă din organizaţiile lor religioase. O putere convingătoare i-a impresionat pe cei sinceri, în timp ce manifestarea puterii lui Dumnezeu i-a făcut pe prietenii şi rudele lor necredincioase să se teamă şi să fie reţinuţi, aşa încât aceştia nici nu au îndrăznit, nici nu au avut puterea de a-i împiedica pe aceia care simţeau lucrarea Duhului lui Dumnezeu asupra lor. Ultima chemare le-a fost vestită până şi sclavilor sărmani, iar cei evlavioşi dintre ei şi-au înălţat cântecele de bucurie nespusă în aşteptarea eliberării lor fericite. Stăpânii lor nu au putut [401] să-i oprească, deoarece teama şi uluirea i-au făcut să păstreze tăcerea. Au fost săvârşite minuni uimitoare, bolnavii au fost vindecaţi, iar semnele şi minunile i-au însoţit pe cei credincioşi. Dumnezeu a fost prezent în lucrare şi fiecare sfânt şi-a urmat propria conştiinţă fără să se teamă de consecinţe şi s-a alăturat acelora care păzeau toate poruncile lui Dumnezeu. Ei au vestit cu putere solia a treia până la mari depărtări. Am văzut că vestirea soliei acesteia se va încheia cu o putere nespus mai mare decât solia strigătului de la miezul nopţii. Slujitorii lui Dumnezeu, înzestraţi cu putere de sus, cu feţele luminate, strălucind de o consacrare sfântă, au înaintat pentru a proclama solia din cer. Sufletele care erau răspândite în toate organizaţiile religioase au răspuns la chemare, iar cei preţioşi au fost grăbiţi să iasă din bisericile blestemate, aşa cum Lot a fost grăbit să iasă din Sodoma înainte de nimicirea ei. Cei din poporul lui Dumnezeu au fost întăriţi de slava nespusă care se afla asupra lor din abundenţă şi îi pregătea să suporte ceasul ispitirii. Am auzit pretutindeni o mulţime de voci spunând: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,12).

STRIGĂTUL DE LA MIEZUL NOPŢII
313

CAPITOLUL 59

ÎNCHEIEREA TIMPULUI DE PROBĂ

314

Atenţia mi-a fost îndreptată spre timpul când vestirea soliei îngerului al treilea se încheia. Puterea lui Dumnezeu se aflase peste cei din poporul Său, ei îşi îndepliniseră lucrarea şi erau pregătiţi pentru ceasul încercării care îi aştepta. Ei primiseră ploaia târzie, sau înviorarea de la faţa Domnului, iar mărturia a fost înviorată. Ultima mare avertizare răsunase pretutindeni şi îi înfuriase pe locuitorii pământului care nu au vrut să primească solia. Am văzut îngerii alergând încoace şi încolo în cer. Un înger cu o călimară la brâu s-a întors de pe pământ şi I-a raportat lui Isus că lucrarea lui era îndeplinită, iar sfinţii erau număraţi şi sigilaţi. Apoi, L-am văzut pe Isus, care slujise înaintea chivotului cu cele Zece Porunci, lăsând jos cădelniţa. El Şi-a ridicat mâinile şi a zis cu voce tare: „S-a încheiat!” Întreaga oştire îngerească şi-a depus coroanele la picioarele lui Isus şi a făcut declaraţia solemnă: „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22,11). Fiecare caz fusese hotărât pentru viaţă sau moarte. Când Domnul Isus slujise în Sanctuar, judecata trecuse de la neprihăniţii cei morţi la neprihăniţii [402, 403] cei vii. Hristos Îşi primise Împărăţia, după ce a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Supuşii Împărăţiei erau răscumpăraţi. Nunta Mielului avusese loc. Împărăţia Cerurilor şi măreţia ei Îi fuseseră date lui Isus şi moştenitorilor mântuirii, iar Domnul Isus urma să conducă în calitate de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Când Domnul Isus a ieşit din Sfânta Sfintelor, am auzit zgomotul clopoţeilor de pe veşmântul Său, iar când a plecat, un nor întunecat i-a acoperit pe locuitorii pământului. Nu mai era niciun mijlocitor între omul vinovat şi Dumnezeul cel ofensat. Când Domnul Isus

stătuse între Dumnezeu şi omul vinovat, oamenii au fost ţinuţi în frâu, dar când El a plecat din poziţia de mijlocitor între om şi Tatăl, frâul a fost îndepărtat, iar Satana a avut controlul deplin asupra celor care au rămas nepocăiţi până la sfârşit. Atâta vreme cât Domnul Isus a slujit în Sanctuar a fost imposibil ca plăgile să fie revărsate, dar când lucrarea Lui s-a încheiat şi mijlocirea Lui a încetat, nu a mai rămas nimic în calea mâniei lui Dumnezeu, iar aceasta a izbucnit cu furie asupra păcătoşilor vinovaţi lipsiţi de apărare, care desconsideraseră mântuirea şi urâseră mustrarea. În acel timp îngrozitor, după încheierea mijlocirii lui Isus, sfinţii au trăit înaintea unui Dumnezeu sfânt fără niciun mijlocitor. Fiecare caz era deja stabilit, fiecare nestemată era numărată. Domnul Isus a întârziat o clipă în curtea de afară a Sanctuarului ceresc, iar păcatele care fuseseră mărturisite în timp ce Se aflase în Sfânta Sfintelor au fost puse asupra lui Satana, autorul păcatului, care trebuie să sufere pedeapsa pentru ele.* [404]

PREA TÂRZIU! PREA TÂRZIU!
Apoi, am văzut că Domnul Isus a dezbrăcat mantia preoţească şi S-a îmbrăcat cu veşmintele Sale împărăteşti. Pe capul Său erau multe coroane, coroană în coroană. El a părăsit curţile cerului înconjurat de oştirea îngerească. Plăgile cădeau peste locuitorii pământului. Unii Îl acuzau pe Dumnezeu şi Îl blestemau. Alţii s-au grăbit la cei din poporul lui Dumnezeu şi i-au rugat să-i înveţe cum să scape de judecăţile Sale. Totuşi sfinţii nu mai aveau nimic pentru ei. Ultima lacrimă pentru cei păcătoşi fusese vărsată, ultima rugăciune plină de agonie fusese înălţată, ultima povară fusese purtată, ultima aver* Notă: Aşa cum s-a indicat într-un capitol precedent, suferinţa lui Satana nu este în niciun sens o lucrare de ispăşire: „Nelegiuirea oamenilor a fost pusă asupra lui Hristos, în calitate de înlocuitor şi garant al omului” (vezi pag. 224). Totuşi, după ce aceia care au primit jertfa lui Hristos au fost răscumpăraţi, este cu siguranţă drept ca Satana, autorul păcatului, să sufere pedeapsa finală. Aşa cum Ellen White a spus în altă parte: „Când lucrarea de ispăşire din Sanctuarul ceresc va fi încheiată, atunci, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştirii celor răscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu vor fi puse asupra lui Satana. El va fi declarat vinovat de tot răul pe care i-a determinat să-l săvârşească”. – Tragedia veacurilor, pag. 658, 659 (Compilatorii)

ÎNCHEIEREA TIMPULUI DE PROBĂ
315

ISTORIA MÂNTUIRII

316

tizare fusese vestită. Vocea plăcută a milei nu mai urma să le adreseze nicio invitaţie. Când sfinţii şi tot cerul au fost interesaţi de mântuirea lor, ei nu au avut niciun interes pentru ei înşişi. Viaţa şi moartea le fuseseră prezentate. Mulţi au dorit viaţa, dar nu au făcut niciun efort pentru a o câştiga. Ei nu au ales viaţa, iar acum nu mai era niciun sânge ispăşitor pentru a le spăla vinovăţia, niciun Mântuitor plin de milă care să pledeze pentru ei şi să strige: „Mai cruţă-i puţină vreme pe cei păcătoşi.” Tot cerul se unise cu Isus, iar ei au auzit cuvintele îngrozitoare: „S-a sfârşit!” Planul de Mântuire fusese îndeplinit, dar puţini aleseseră să îl accepte. Când vocea milei încetase să se audă, cei nelegiuiţi au fost cuprinşi de groază. Ei au auzit cuvintele rostite cu o claritate îngrozitoare: „Prea târziu! Prea târziu!” Aceia care nu preţuiseră Cuvântul lui Dumnezeu alergau încoace şi încolo, rătăcind de la o mare la alta şi de la nord la est pentru a căuta Cuvântul Domnului. [405] Îngerul a spus: „Ei nu îl vor găsi. În ţară este foamete, nu foamete de pâine, nu sete de apă, ci de auzirea cuvintelor Domnului. Ce ar da ei pentru un cuvânt de aprobare din partea lui Dumnezeu! Dar nu vor primi nimic, ci vor trebui să sufere de foame şi sete în continuare. Ei au desconsiderat zi după zi mântuirea, preţuind bogăţiile şi plăcerile pământeşti mai mult decât orice altă comoară sau atracţie cerească. Ei L-au respins pe Isus şi i-au dispreţuit pe sfinţii Săi. Cei întinaţi trebuie să rămână întinaţi pentru totdeauna.” Mulţi dintre cei nelegiuiţi erau foarte înfuriaţi în timp ce sufereau efectele plăgilor. Era o scenă de agonie îngrozitoare. Părinţii le reproşau cu amărăciune copiilor, iar copiii le reproşau părinţilor, fraţii le reproşau surorilor, iar surorile le reproşau fraţilor. Strigăte şi vaiete puternice se auzeau din toate direcţiile: „Tu m-ai împiedicat să primesc adevărul, care m-ar fi salvat de această oră îngrozitoare.” Oamenii se întorceau împotriva pastorilor lor cu o ură înverşunată şi le reproşau zicând: „Tu nu ne-ai avertizat. Ne-ai spus că toată lumea urmează să fie convertită şi ai strigat: ’Pace, pace!’ pentru a linişti orice temere. Nu ne-ai spus despre ora aceasta şi ai declarat despre aceia care ne-au avertizat că sunt nişte oameni fanatici şi răi, care ne vor ruina.” Totuşi am văzut că pastorii nu au scăpat de mânia lui Dumnezeu. Suferinţa lor a fost de zece ori mai mare decât suferinţa celorlalţi.

CAPITOLUL 60

TIMPUL STRÂMTORĂRII LUI IACOV

I-am văzut pe cei sfinţi părăsind oraşele şi satele, unindu-se în grupe şi trăind în locurile cele mai singuratice. Îngerii le aduceau mâncare şi apă, în timp ce nelegiuiţii sufereau de foame şi sete. Apoi, i-am văzut pe conducătorii pământului consultându-se, iar Satana şi îngerii lui erau în jurul lor. Am văzut o scriere ale cărei copii erau răspândite în diferite părţi ale pământului, din care reieşea că, dacă sfinţii nu vor renunţa la credinţa lor deosebită, la Sabat, şi dacă nu vor respecta prima zi a săptămânii, oamenii aveau libertatea de a-i ucide după un anumit timp. Totuşi, în acest ceas al încercării, sfinţii erau calmi şi liniştiţi, încrezându-se în Dumnezeu şi bazându-se pe făgăduinţa Sa care spunea că li se va deschide o cale de scăpare. În unele locuri, înainte de sosirea timpului pentru aplicarea decretului, cei nelegiuiţi s-au năpustit asupra sfinţilor ca să-i ucidă, dar îngeri în chip de războinici au luptat pentru ei. Satana a dorit să aibă privilegiul de a-i nimici pe sfinţii Celui Preaînalt, dar Isus le-a poruncit îngerilor Săi să vegheze asupra lor. Dumnezeu avea să fie onorat printr-un legământ cu aceia care păziseră Legea Sa sub privirile păgânilor din jurul lor, iar Domnul Isus va fi onorat prin faptul că îi va strămuta la cer, fără să vadă moartea, pe cei credincioşi care Îl aşteptaseră o vreme atât de îndelungată. [406, 407] Curând, i-am văzut din nou pe sfinţii suferinzi trecând printr-o mare încercare sufletească. Ei păreau a fi înconjuraţi de locuitorii nelegiuiţi ai pământului. Toate circumstanţele păreau a fi împotriva lor. Unii au început să se teamă că Dumnezeu îi lăsase în cele din urmă să piară în mâna celor nelegiuiţi. Dar, dacă ochii lor ar fi putut să fie deschişi, ei ar fi văzut că sunt înconjuraţi de îngerii lui Dumnezeu. Apoi a urmat mulţimea nelegiuiţilor înfuriaţi, iar în urma lor era număr mare de îngeri răi, grăbindu-i pe cei nelegiuiţi să-i ucidă pe sfinţi. Totuşi, înainte de a putea să se apropie de poporul lui Dumnezeu, cei nelegiuiţi trebuiau să treacă mai întâi de grupul acesta de

TIMPUL STRÂMTORĂRII LUI IACOV
317

ISTORIA MÂNTUIRII

îngeri puternici şi sfinţi. Faptul acesta era imposibil. Îngerii lui Dumnezeu îi făceau să se retragă şi îi făceau pe îngerii răi să dea înapoi.

STRIGĂTUL DUPĂ ELIBERARE
Pentru sfinţi, aceasta a fost o oră de agonie îngrozitoare. Ei strigau zi şi noapte către Dumnezeu după eliberare. În aparenţă, nu era nicio posibilitate de scăpare. Cei nelegiuiţi începuseră să triumfe strigând: „De ce nu vă eliberează Dumnezeu din mâinile noastre? De ce nu încercaţi să vă salvaţi viaţa?” Totuşi sfinţii nu le acordau atenţie. Asemenea lui Iacov, ei luptau cu Dumnezeu. Îngerii doreau nespus să-i elibereze, dar ei trebuiau să mai aştepte puţin. Poporul lui Dumnezeu trebuia să bea paharul şi să îndure botezul suferinţei. Îngerii, credincioşi faţă de misiunea lor, continuau să vegheze asupra lor. Dumnezeu nu va îngădui ca Numele Său să fie făcut de ruşine printre păgâni. Aproape că a sosit timpul când El Îşi va manifesta puterea nespusă şi-i va elibera pe sfinţii Săi într-o modalitate plină de slavă. Pentru slava Numelui Său, El îi va elibera pe toţi aceia care L-au aşteptat şi ale căror nume au fost scrise în Carte. Atenţia mi-a fost îndreptată spre timpul credinciosului Noe. Când a [408] venit potopul, Noe şi familia lui intraseră în corabie, iar Domnul îi închisese înăuntru. Noe îi avertizase cu credincioşie pe locuitorii lumii antediluviene, în timp ce ei îl batjocoreau şi râdeau de el. Când apele au venit pe pământ, iar ei se înecau unul după altul, au privit corabia pe seama căreia făcuseră multe glume şi au văzut că aceasta plutea în siguranţă pe ape, salvându-l pe credinciosul Noe şi pe familia lui. Tot astfel, am văzut eliberarea poporului lui Dumnezeu, care avertizase lumea cu credincioşie cu privire la venirea mâniei Sale. Dumnezeu nu le va îngădui celor nelegiuiţi să-i nimicească pe aceia care au aşteptat să fie luaţi la cer şi care nu au vrut să se supună poruncilor fiarei sau să primească semnul ei. Am văzut că, dacă nelegiuiţilor le-ar fi fost îngăduit să-i ucidă pe sfinţi, Satana şi toată oştirea lui rea, precum şi toţi aceia care L-au urât pe Dumnezeu ar fi fost satisfăcuţi. Dar, oh, ce triumf ar fi fost pentru maiestatea lui satanică, în conflictul final, să aibă putere asupra acelora care au aşteptat atât de mult să-L vadă pe Acela pe care L-au iubit! Cei care au râs de ideea că sfinţii se vor ridica la cer vor fi

318

martori ai grijii lui Dumnezeu faţă de poporul Său şi vor vedea eliberarea Sa plină de slavă. Când au părăsit satele şi oraşele, sfinţii au fost urmăriţi de cei nelegiuiţi, care căutau să-i ucidă. Totuşi săbiile ridicate să-i ucidă pe cei din poporul lui Dumnezeu s-au rupt şi au căzut fără putere, ca nişte paie. Îngerii lui Dumnezeu i-au apărat pe cei sfinţi. În timp ce ei strigau zi şi noapte după eliberare, strigătul lor a ajuns la Domnul.

TIMPUL STRÂMTORĂRII LUI IACOV
319

CAPITOLUL 61

ELIBERAREA SFINŢILOR

320

La miezul nopţii, Dumnezeu a ales să elibereze poporul Său. În timp ce nelegiuiţii râdeau de ei, deodată, soarele s-a arătat strălucind cu toată puterea, iar luna a rămas în locul ei. Cei nelegiuiţi priveau scena plini de uimire, în timp ce sfinţii se uitau la ea cu o bucurie solemnă, recunoscând dovada eliberării lor. Semnele şi minunile au urmat într-o succesiune rapidă. Totul părea să fie abătut de la cursul natural. Râurile au încetat să curgă. Nori întunecaţi şi grei au apărut şi s-au izbit unul de altul. Totuşi, când s-a auzit vocea lui Dumnezeu, asemenea sunetului multor ape, care zguduia cerul şi pământul, s-a aşternut o linişte deplină şi plină de slavă. Apoi, a avut loc un cutremur puternic. Mormintele s-au deschis, iar aceia care muriseră în credinţă, în timpul vestirii soliei îngerului al treilea, respectând Sabatul, au ieşit proslăviţi din patul lor de ţărână să audă legământul de pace pe care Dumnezeu urma să-l facă împreună cu cei ce respectaseră Legea Sa. Cerul se deschidea şi se închidea, fiind într-o mişcare continuă. Munţii tremurau ca o trestie bătută de vânt şi aruncau stânci furioase pretutindeni în jur. Marea fierbea ca un cazan şi arunca pietre pe pământ. Când a spus care vor fi ziua şi ceasul venirii lui Isus şi a declarat legământul cel veşnic cu poporul Său, Dumnezeu a rostit propoziţie după propoziţie, întrerupte de câte o pauză, iar cuvintele Sale se rostogoleau pe pământ. Israelul [409, 410] lui Dumnezeu stătea cu privirile aţintite în sus, ascultând cuvintele care veneau de pe buzele lui Iehova şi care se rostogoleau pe pământ ca tunetele celei mai puternice furtuni. Era o solemnitate înspăimântătoare. La sfârşitul fiecărei propoziţii, sfinţii strigau: „Glorie! Aleluia!” Feţele lor erau luminate de slava lui Dumnezeu şi străluceau ca faţa lui Moise când a coborât de pe muntele Sinai. Cei nelegiuiţi nu au putut să se uite la ei, din cauza slavei. Când binecuvântarea nesfârşită a fost pronunţată pentru aceia care Îl cinstiseră pe Dumnezeu prin respec-

tarea Sabatului Său sfânt, s-a auzit un strigăt puternic de biruinţă împotriva fiarei şi chipului ei. Apoi, a urmat jubileul, când ţara trebuia să se odihnească, şi i-am văzut pe sclavii evlavioşi ridicându-se biruitori şi triumfători şi scuturându-şi lanţurile care îi legau, în timp ce stăpânii lor nelegiuiţi erau încurcaţi şi nu ştiau ce să facă, deoarece nelegiuiţii nu puteau să înţeleagă cuvintele lui Dumnezeu.

A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS
Curând a apărut un nor mare şi alb, pe care stătea Fiul omului. De la distanţă, norul acesta părea foarte mic. Îngerul a spus că acesta era semnul Fiului omului. Pe măsură ce se apropia de pământ, am putut să vedem slava şi maiestatea extraordinară a lui Isus, care venea ca un biruitor. Era însoţit de un alai de îngeri sfinţi, cu coroane strălucitoare şi sclipitoare pe capete. Niciun limbaj nu poate să descrie slava acelei privelişti. Norul maiestăţii şi al slavei de nespus s-a apropiat tot mai mult şi am putut să vedem cu claritate chipul frumos al lui Isus. El nu mai purta o coroană de spini, ci pe fruntea Lui sfântă se afla o coroană de slavă. Pe haina Lui şi pe tivul ei era scris numele: [411] Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Chipul Său era strălucitor ca soarele de la miezul zilei, ochii Săi erau ca o flacără, iar picioarele Sale păreau ca de aramă strălucitoare. Pământul tremura înaintea Lui, cerurile s-au dat la o parte ca un sul adunat şi fiecare munte şi insulă au fost mişcate din locul lor. „Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ’Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?’” Aceia care, cu puţin timp înainte, i-ar fi şters de pe faţa pământului pe copiii credincioşi ai lui Dumnezeu, erau acum martori ai slavei lui Dumnezeu care se aşternea peste ei. În mijlocul groazei lor, au auzit vocile sfinţilor spunând cu tonuri pline de bucurie: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui” (Isaia 25,9).

ELIBERAREA SFINŢILOR
321

ISTORIA MÂNTUIRII

PRIMA ÎNVIERE
Pământul s-a cutremurat cu putere când vocea Fiului lui Dumnezeu i-a chemat afară pe sfinţii cei adormiţi. Ei au răspuns la chemare şi au ieşit înveşmântaţi în nemurirea plină de slavă, strigând: „Biruinţă, biruinţă asupra morţii şi mormântului! O, moarte, unde îţi este boldul? O, mormântule, unde îţi este biruinţa?” (Vezi 1 Corinteni 15,55.) Apoi, sfinţii aflaţi în viaţă şi sfinţii cei înviaţi şi-au înălţat vocile într-un strigăt prelung de biruinţă. Trupurile acela care coborâseră în mormânt purtând semnele bolii şi ale morţii au ieşit cu o sănătate şi putere nepieritoare. Sfinţii aflaţi în viaţă sunt schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi, [412] şi sunt ridicaţi în văzduh împreună cu cei înviaţi, întâmpinându-L împreună pe Domnul. Oh, ce întâlnire plină de slavă! Prietenii pe care moartea îi despărţise au fost reuniţi, pentru a nu mai fi despărţiţi niciodată. Pe fiecare parte a carului ceresc se aflau aripi, iar sub el erau nişte roţi vii. În timp ce se înălţa carul, roţile strigau: „Sfânt”, iar aripile care se mişcau strigau: „Sfânt”, iar alaiul de îngeri sfinţi din jurul norului strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Dumnezeul cel Atotputernic!” Sfinţii de pe nor strigau: „Slavă! Aleluia!” Carul se înălţa spre Cetatea sfântă. Înainte de a intra în cetate, sfinţii au fost aranjaţi într-un careu perfect, iar Domnul Isus stătea în mijloc. Capul şi umerii Lui erau mai sus de sfinţi şi îngeri. Trupul Său maiestuos şi înfăţişarea frumoasă puteau să fie văzute de toţi cei aflaţi în careu.

322

CAPITOLUL 62

RĂSPLATA SFINŢILOR

Apoi, am văzut un număr foarte mare de îngeri care aduceau din cetate nişte coroane de slavă – o coroană pentru fiecare sfânt, cu numele lui scris pe ea. Când Domnul Isus a cerut coroanele, îngerii I le-au prezentat, Isus le-a aşezat cu mâna Sa dreaptă pe capetele sfinţilor. În acelaşi fel, îngerii au adus harpe, iar Domnul Isus le-a oferit sfinţilor. Îngerii comandanţi au dat tonul, apoi toate vocile s-au înălţat într-un cântec fericit de recunoştinţă şi fiecare mână a atins cu pricepere corzile harpei, făcând să răsune o muzică melodioasă, cu acorduri bogate şi desăvârşite. Apoi, L-am văzut pe Domnul Isus conducând mulţimea celor răscumpăraţi spre poarta cetăţii. El a deschis poarta care era prinsă în balamale scânteietoare şi a îndemnat să intre popoarele care păziseră adevărul. În cetate, totul era o delectare pentru privire. Sfinţii vedeau pretutindeni o slavă îmbelşugată. Apoi, Domnul Isus S-a uitat la sfinţii Săi răscumpăraţi. Chipurile lor radiau de slavă şi, în timp ce Îşi aţintea privirile pline de dragoste asupra lor, a rostit, cu vocea Sa frumoasă şi melodioasă, următoarele: „Văd rodul trudei sufletului Meu şi sunt mulţumit. Slava aceasta îmbelşugată vă aparţine, ca să vă bucuraţi pentru totdeauna. Necazurile voastre s-au sfârşit. Nu vor mai fi moarte, întristare şi plâns, nici nu va mai fi vreo durere.” Am văzut că toţi cei din oştirea celor răscumpăraţi s-au închinat şi şi-au pus coroanele scânteietoare la picioarele [413, 414] lui Isus, apoi, când mâna Sa iubitoare i-a ridicat, ei şi-au atins harpele de aur şi au umplut cerul cu o muzică frumoasă şi cântece adresate Mielului. Apoi, L-am văzut pe Domnul Isus conducându-Şi poporul la pomul vieţii şi am auzit din nou vocea Sa plăcută, mai frumoasă ca orice melodie care a ajuns vreodată la urechile muritorilor, spunând: „Frunzele acestui pom sunt pentru vindecarea neamurilor. Mâncaţi toţi din ele.” În pomul vieţii se aflau fructele cele mai frumoase, din

RĂSPLATA SFINŢILOR
323

ISTORIA MÂNTUIRII

care sfinţii puteau să mănânce fără reţineri, iar în cetate era un scaun de domnie plin de slavă, din care izvora râul curat al apei vieţii, limpede precum cristalul. Pomul vieţii se afla de o parte şi cealaltă a râului, iar pe malurile lui erau alţi pomi frumoşi, ale căror fructe erau bune de mâncat. Limbajul este întru totul prea sărac pentru a încerca o descriere a cerului. În timp ce priveliştea aceasta se desfăşura înaintea mea, eram copleşită de uimire. Purtată de splendoarea neîntrecută şi de slava minunată, am lăsat la o parte instrumentul de scris şi am exclamat: „Oh, ce dragoste! Ce dragoste uimitoare!” Limbajul cel mai înalt nu reuşeşte să descrie slava cerului, nici adâncimile inegalabile ale dragostei Mântuitorului.

324

CAPITOLUL 63

MILENIUL

Atenţia mi-a fost îndreptată din nou spre pământ. Cei nelegiuiţi fuseseră nimiciţi, iar trupurile lor moarte zăceau la suprafaţă. Mânia lui Dumnezeu în cele şapte plăgi finale venise asupra locuitorilor pământului, făcându-i să-şi muşte limba de durere şi să-L blesteme pe Dumnezeu. Păstorii falşi fuseseră ţinta specială a mâniei lui Iehova. Ochii le fuseseră mistuiţi în orbite şi limba le pierise, în timp ce stăteau în picioare. După ce sfinţii fuseseră eliberaţi de Dumnezeu, cei nelegiuiţi s-au întors cu furie unul împotriva altuia. Pământul părea să fie inundat de sânge, iar trupurile moarte se aflau pretutindeni de la un capăt la altul. Pământul părea ca o pustie. Oraşele şi satele, zguduite de cutremur, zăceau în ruină. Munţii fuseseră mutaţi din locurile lor, lăsând în urmă caverne uriaşe. Stâncile furioase aruncate afară de mare şi cele desprinse de pe pământ erau împrăştiate pretutindeni pe suprafaţa lui. Copaci mari fuseseră dezrădăcinaţi şi erau risipiţi pe pământ. Acesta urma să fie căminul lui Satana şi al îngerilor răi timp de o mie de ani. Aici va fi închis pentru a rătăci încoace şi încolo pe suprafaţa distrusă a pământului şi pentru a vedea efectele răzvrătirii lui împotriva Legii lui Dumnezeu. Timp de o mie de ani, el va culege roadele blestemului pe care l-a determinat. [415, 416] Pentru că va fi închis pe pământ, el nu va avea privilegiul de a merge pe alte planete să-i ispitească şi să-i deranjeze pe cei care nu au căzut. În timpul acesta, Satana suferă enorm. Încă de la cădere, el şi-a exercitat continuu trăsăturile rele. Totuşi atunci va fi lipsit de putere şi lăsat să reflecteze asupra rolului pe care l-a avut încă de la căderea lui şi să aştepte plin de cutremur şi groază viitorul înspăimântător, când va trebui să sufere pentru tot răul pe care l-a făcut şi să fie pedepsit pentru toate păcatele pe care le-a cauzat. Am auzit strigătele de triumf ale îngerilor şi ale sfinţilor răscumpăraţi, care sunau ca zece mii de instrumente muzicale, pentru că

MILENIUL
325

ISTORIA MÂNTUIRII

nu vor mai fi supăraţi şi ispitiţi de Satana şi pentru că locuitorii altor lumi erau eliberaţi de prezenţa şi ispitele lui. Apoi, am văzut nişte scaune de domnie, iar Domnul Isus şi sfinţii răscumpăraţi stăteau pe ele, iar sfinţii domneau ca împăraţi şi preoţi ai lui Dumnezeu. Domnul Hristos, împreună cu poporul Său, îi judeca pe nelegiuiţii cei morţi, comparând faptele lor cu Cartea Legii, Cuvântul lui Dumnezeu, şi hotărând cu privire la fiecare caz în conformitate cu păcatele făcute în viaţă. Apoi, le-a măsurat celor nelegiuiţi partea pe care trebuiau să o sufere, după faptele lor, iar aceasta a fost scrisă în dreptul numelor lor din Cartea Morţilor. Domnul Isus şi sfinţii i-au judecat pe Satana şi slujitorii lor. Pedeapsa lui Satana urma să fie mult mai mare decât pedeapsa acelora pe care îi înşelase. Suferinţa lui urma să o depăşească pe a lor într-o asemenea măsură încât nu suportă comparaţie. După ce toţi aceia pe care îi înşelase au pierit, Satana încă urma să trăiască şi să sufere mult mai mult. Când judecata morţilor nelegiuiţi s-a încheiat, la sfârşitul celor o mie de ani, Domnul Isus [417] a părăsit cetatea, iar sfinţii şi un alai al oştirii îngereşti L-au urmat. Isus a coborât pe un munte mare, care, îndată ce a fost atins de picioarele Sale, s-a împrăştiat în toate direcţiile, iar în locul lui s-a aşternut o câmpie. Apoi, am privit în sus şi am văzut cetatea cea mare şi frumoasă, cu douăsprezece temelii şi douăsprezece porţi, câte trei pe fiecare latură, iar un înger se afla la fiecare poartă. Noi am strigat: „Cetatea! Marea cetate coboară de la Dumnezeu din ceruri!” Aceasta a coborât cu toată splendoarea şi slava orbitoare şi s-a aşezat pe câmpia cea mare pe care Domnul Isus o pregătise pentru ea.

326

CAPITOLUL 64

ÎNVIEREA A DOUA

Apoi, Domnul Isus, alaiul de îngeri sfinţi şi toţi sfinţii răscumpăraţi au părăsit cetatea. Îngerii L-au înconjurat pe Comandantul lor şi L-au escortat pe cale, iar alaiul sfinţilor răscumpăraţi a mers după ei. După aceea, cu o maiestate înfiorătoare, Domnul Isus i-a chemat pe morţii nelegiuiţi, iar ei au înviat cu aceleaşi trupuri slabe şi bolnave cu care au intrat în mormânt. Ce spectacol! Ce privelişte! La prima înviere, toţi au ieşit din morminte într-o stare de nemurire înfloritoare, dar la cea de a doua înviere, semnele blestemului sunt vizibile asupra tuturor. Împăraţii şi nobilii pământului, cei răi şi josnici, cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, ies din morminte împreună. Toţi Îl privesc pe Fiul omului, iar tocmai acei oameni care L-au dispreţuit şi L-au batjocorit, care au pus coroana de spini pe fruntea Lui rănită şi L-au lovit cu trestii, Îl văd în toată maiestatea Sa împărătească. Aceia care L-au scuipat în ceasul încercării Sale fug de privirile Lui pătrunzătoare şi de slava chipului Său. Aceia care au bătut cuiele în mâinile şi în picioarele Sale privesc acum la semnele răstignirii Sale. Aceia care au înfipt suliţa în coasta Lui văd pe trupul Său semnele cruzimii lor. Ei ştiu că El este chiar Acela pe care L-au răstignit şi L-au batjocorit în agonia Sa de moarte. Atunci, se aude un vaiet lung de agonie, în timp ce ei fug să se ascundă [418, 419] de prezenţa Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor. Toţi caută să se ascundă în peşteri, ca să se apere de slava îngrozitoare a Aceluia pe care L-au dispreţuit cândva. Copleşiţi şi cuprinşi de durerea vederii maiestăţii şi a slavei Sale nespuse, ei îşi înalţă vocile ca unul şi exclamă cu o claritate uluitoare: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” Apoi, Domnul Isus şi îngerii sfinţi, însoţiţi de toţi sfinţii, intră din nou în cetate, iar plângerile şi vaietele amare ale nelegiuiţilor blestemaţi umplu văzduhul. Atunci, am văzut că Satana şi-a început iarăşi lucrarea. El a făcut înconjurul supuşilor lui şi i-a întărit pe cei

ÎNVIEREA A DOUA
327

ISTORIA MÂNTUIRII

slabi şi neputincioşi, spunându-le că el şi îngerii lui erau plini de putere. El a arătat spre nenumăratele milioane care fuseseră înviate. Acolo erau războinici puternici şi împăraţi foarte abili în luptă, care cuceriseră imperii. Acolo erau uriaşi puternici şi bărbaţi neînfricaţi care nu pierduseră niciodată o bătălie. Acolo era Napoleon cel mândru şi ambiţios, a cărui apropiere făcuse împărăţiile să tremure. Acolo stăteau bărbaţi de statură înaltă şi purtare demnă, care căzuseră în luptă în timp ce însetau după biruinţă. Ei ies din morminte şi îşi reiau cursul gândurilor care fusese întrerupt de moarte. Ei au aceeaşi dorinţă de a birui, care i-a stăpânit când au căzut. Satana se consultă mai întâi cu îngerii lui, apoi cu acei împăraţi, cuceritori şi bărbaţi puternici. Apoi, se uită la armata cea vastă şi le spune tuturor că grupul din cetate este mic şi slab şi că pot să meargă şi să o cucerească, să-i alunge pe locuitori şi să pună mâna pe bogăţiile şi slava ei. Satana are succes în a-i amăgi şi toţi încep imediat să se pregătească pentru război. În armata aceea vastă sunt oameni abili, iar ei construiesc [420] tot felul de dispozitive de luptă. Atunci, mulţimea înaintează avându-l pe Satana în frunte. Împăraţii şi războinicii urmează imediat după Satana, iar după ei vin companiile. Fiecare companie îşi are propriul conducător, iar ordinele sunt respectate, pe măsură ce mărşăluiesc pe suprafaţa distrusă a pământului, mergând spre Cetatea Sfântă. Domnul Isus închide porţile cetăţii, armata cea vastă o înconjoară şi se aliniază în poziţie de război, aşteptându-se la un conflict nemilos.

328

CAPITOLUL 65

ÎNCORONAREA LUI HRISTOS

Acum, Hristos apare din nou înaintea vrăjmaşilor Săi. Mult deasupra cetăţii, pe o platformă de aur curat, se află un scaun de domnie foarte înalt. Pe scaunul de domnie stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jurul Său sunt supuşii Împărăţiei Sale. Puterea şi maiestatea lui Hristos nu pot fi descrise de nicio limbă şi nu pot fi redate de nicio scriere. Slava Tatălui Îl înconjoară pe Fiul Său. Strălucirea prezenţei Sale umple cetatea lui Dumnezeu şi se revarsă dincolo de porţi, umplând întregul pământ cu razele ei. Cel mai aproape de scaunul de domnie se află aceia care au fost cândva zeloşi în lucrarea lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni smulşi din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu o devoţiune adâncă şi intensă. Lângă ei se află aceia care şi-au desăvârşit caracterul creştin în mijlocul minciunii şi necredinţei, aceia care au cinstit Legea lui Dumnezeu, în timp ce lumea creştină declara că este anulată, precum şi milioanele de oameni care au fost martiri pentru credinţa lor de-a lungul tuturor veacurilor. Dincolo de ei se află „o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini”. Lupta lor s-a încheiat, biruinţa este câştigată. Ei şi-au încheiat alergarea şi au primit premiul. Ramura de finic din mâinile lor este un simbol al [421, 422] triumfului lor, haina albă este simbolul neprihănirii nepătate a lui Hristos, care le aparţine acum. Cei răscumpăraţi înalţă un cântec de laudă al cărui ecou răsună în bolţile cereşti. „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” Un înger şi un serafim şi-au unit vocile în cântecul de adorare. Când au văzut puterea şi răutatea lui Satana, cei răscumpăraţi au înţeles mai bine ca niciodată că nicio putere în afară de puterea Domnului Hristos nu era în stare să-i facă

ÎNCORONAREA LUI HRISTOS
329

ISTORIA MÂNTUIRII

să fie biruitori. Nicio persoană din acea mulţime strălucitoare nu îşi atribuia mântuirea sieşi, ca şi când ar fi biruit prin propria putere şi bunătate. Nu se spune nimic despre ce au făcut sau au suferit cei răscumpăraţi, ci subiectul fiecărui cântec, nota fundamentală a fiecărui imn este: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apocalipsa 7,10) În prezenţa locuitorilor pământului şi ai cerului, care sunt adunaţi laolaltă, are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Iar acum, învestit cu maiestate şi putere, Împăratul împăraţilor pronunţă sentinţa cu privire la aceia care s-au răzvrătit împotriva guvernării Sale şi îi pedepseşte pe aceia care au călcat Legea Sa şi au asuprit poporul Său. Profetul lui Dumnezeu spune: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20,11.12). Îndată ce cărţile cerului sunt deschise şi privirile lui Isus sunt îndreptate spre cei nelegiuiţi, ei îşi dau seama de fiecare păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd cu precizie locul în care picioarele li s-au abătut de pe calea [423] curăţiei şi a sfinţeniei şi cât de departe au fost purtaţi de mândrie şi de răzvrătire pe calea călcării Legii lui Dumnezeu. Ispitele ademenitoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările de care au abuzat, valurile de har pe care le-au respins din cauza inimii lor încăpăţânate şi nepocăite – toate apar înaintea lor ca şi când ar fi scrise cu litere de foc.

IMAGINEA PANORAMICĂ A MARII LUPTE
330

Deasupra scaunului de domnie se arată crucea şi, ca într-o imagine panoramică, apar evenimentele ispitirii şi căderii lui Adam, precum şi paşii succesivi ai marelui Plan de Mântuire. Naşterea umilă a Mântuitorului, viaţa Lui simplă de copil ascultător, botezul Său în Iordan, postul şi ispitirea din pustie, lucrarea Sa publică, în care le-a descoperit oamenilor cele mai preţioase binecuvântări ale cerului, zilele pline de fapte de dragoste şi milă, nopţile de rugăciune şi ve-

ghere în singurătatea munţilor, comploturile pline de invidie, ură şi răutate cu care au fost răsplătite binecuvântările Sale, agonia tainică şi îngrozitoare din Ghetsemani, sub povara zdrobitoare a păcatelor întregii lumi, trădarea Sa în mâinile gloatei ucigaşe, evenimentele înspăimântătoare din noaptea aceea de groază, când a fost părăsit de cei mai iubiţi dintre ucenicii Săi, condus cu cruzime pe străzile Ierusalimului fără să opună nicio rezistenţă, Fiul lui Dumnezeu adus înaintea lui Ana de către vrăjmaşii Săi care jubilau, apoi înfăţişat în palatul marelui preot, în sala de judecată a lui Pilat şi după aceea dus înaintea lui Irod cel laş şi nemilos, batjocorit, insultat, torturat şi condamnat la moarte – toate aceste scene sunt prezentate în imagini vii. Apoi, mulţimii care se clatină i se descoperă evenimentele finale: Suferindul cel plin de răbdare mergând pe calea spre Golgota, Prinţul cerului atârnând pe cruce, preoţii aroganţi şi gloata răutăcioasă batjocorind agonia Sa de moarte, întunericul [424] supranatural, pământul care se cutremură, stâncile care se desprind din munţi, mormintele care se deschid, marcând momentul când Răscumpărătorul lumii Şi-a dat viaţa. Spectacolul uluitor apare exact aşa cum a fost. Satana, îngerii şi supuşii lui nu au nicio putere de a întoarce spatele tabloului propriei lucrări. Fiecare actor îşi aduce aminte de partea pe care a jucat-o. Irod, care i-a ucis pe copiii nevinovaţi din Betleem, ca să-L nimicească pe Împăratul lui Israel, Irodiada cea josnică, asupra sufletului căreia apasă vinovăţia pentru vărsarea sângelui lui Ioan Botezătorul, Pilat cel slab şi ipocrit, soldaţii batjocoritori, preoţii, conducătorii şi gloata înnebunită care a strigat: „Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri” – toţi văd enormitatea vinovăţiei lor. Ei caută în zadar să se ascundă de maiestatea divină a feţei Sale, care străluceşte mai puternic decât slava soarelui, în timp ce răscumpăraţii îşi depun coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: „El a murit pentru mine!” În mijlocul mulţimii celor răscumpăraţi se află apostolii lui Hristos, Pavel cel plin de eroism, Petru cel zelos şi Ioan cel iubitor, precum şi fraţii lor sinceri, iar alături de ei se află oştirea vastă a martirilor, în timp ce în afara cetăţii, împreună cu toate lucrurile necurate şi respingătoare, se află aceia care i-au persecutat, i-au pus în închisoare şi i-au ucis. Acolo se află Nero, acel monstru al cruzimii

ÎNCORONAREA LUI HRISTOS
331

ISTORIA MÂNTUIRII

şi răutăţii, care priveşte bucuria şi înălţarea celor pe care i-a torturat cândva şi în al căror chin extrem şi-a găsit el plăcerea satanică. Mama lui se află acolo pentru a fi martora rezultatului lucrării ei, ca să vadă felul în care amprenta rea a caracterului transmis fiului ei, patimile pe care le-a încurajat şi le-a dezvoltat prin influenţa şi exemplul ei au adus ca roade nelegiuirile ce au făcut lumea să se înfioare. Acolo sunt preoţii şi prelaţii papali, care au pretins că sunt ambasadorii lui Hristos, şi totuşi au folosit roata, [425] închisoarea şi rugul pentru a pune stăpânire pe conştiinţa poporului Său. Acolo sunt papii cei mândri, care s-au înălţat mai presus de Dumnezeu şi au îndrăznit să schimbe Legea Celui Preaînalt. Acei pretinşi părinţi ai bisericii trebuie să dea înaintea lui Dumnezeu o socoteală de care ar fi bucuroşi să fie scutiţi. Prea târziu, ei sunt făcuţi să înţeleagă faptul că Cel Atotştiutor este gelos pentru Legea Sa şi că El nu-i va elibera în niciun fel de vinovăţia lor. Ei văd acum că Domnul Hristos este interesat de binele poporului Său suferind şi simt puterea cuvintelor Sale: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25,40).

LA BARA JUDECĂŢII
Întreaga lume nelegiuită va sta aliniată la bara judecăţii lui Dumnezeu, fiind acuzată de înaltă trădare împotriva guvernării cerului. Oamenii aceia nu au pe nimeni care să pledeze pentru cauza lor, ei sunt lipsiţi de scuză, iar sentinţa morţii veşnice este pronunţată asupra lor. Acum este evident că plata păcatului nu este independenţa nobilă şi viaţa veşnică. Sclavia, ruina şi moartea sunt plata păcatului. Cei nelegiuiţi văd ce au pierdut prin viaţa lor de răzvrătire. Ei au dispreţuit slava nespus de mare şi veşnică atunci când le-a fost oferită, dar cât de vrednică de dorit li se pare acum. Sufletul cel pierdut strigă: „Aş fi putut să am toate aceste lucruri, dar am ales să le îndepărtez. Oh, ce orbire ciudată! Am dat pacea, fericirea şi cinstea pentru ticăloşie, infamie şi disperare.” Toţi înţeleg că excluderea lor din cer este dreaptă. Ei au declarat de-a lungul vieţii: „Nu vrem ca acest Isus să domnească peste noi.”

332

Ca fermecaţi, cei nelegiuiţi au privit încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Ei văd în mâinile Sale tablele Legii divine, poruncile pe care [426] le-au dispreţuit şi le-au călcat. Ei sunt martorii izbucnirii uimirii, încântării şi adorării celor mântuiţi şi, în timp ce tonurile cântecului ajung la mulţimile celor din afara cetăţii, toţi exclamă ca unul: „Mari şi minunate sunt lucrările tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3), şi cad cu faţa la pământ, închinându-se Domnului vieţii.

ÎNCORONAREA LUI HRISTOS
333

CAPITOLUL 66

MOARTEA A DOUA

334

Când vede slava şi maiestatea lui Hristos, Satana pare să fie paralizat. Acela care a fost cândva un heruvim ocrotitor îşi aduce aminte de unde a căzut. Fusese un serafim strălucitor, „un fiu al zorilor”, dar cât de schimbat şi de degradat era acum! Satana vede că răzvrătirea lui intenţionată l-a făcut să fie nepotrivit pentru cer. El şi-a antrenat puterile ca să lupte împotriva lui Dumnezeu, iar curăţia, pacea şi armonia cerului ar fi fost tortura supremă pentru el. Acuzaţiile lui împotriva milei şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt aduse la tăcere acum. Reproşul pe care a îndrăznit să I-l adreseze lui Iehova se află acum întru totul asupra lui însuşi. Iar acum Satana se închină şi mărturiseşte dreptatea pedepsei lui. Fiecare subiect cu privire la adevăr şi minciună care a fost adus în îndelungata controversă este clarificat acum. Dreptatea lui Dumnezeu este îndreptăţită pe deplin. Înaintea lumii întregi este prezentată cu claritate jertfa cea mare adusă de Tatăl şi Fiul pentru om. A sosit ceasul când Domnul Hristos Îşi preia poziţia cuvenită de drept şi este slăvit mai presus de toate căpeteniile şi domniile şi mai presus de orice nume care poate fi rostit. În ciuda faptului că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi să se închine înaintea supremaţiei lui Hristos, caracterul lui rămâne acelaşi. Spiritul de răzvrătire izbucneşte din nou asemenea unui torent puternic. Cuprins de o furie frenetică, el se hotărăşte să nu cedeze în marea controversă. A sosit timpul pentru un ultim efort [427, 428] disperat împotriva Împăratului cerului. El aleargă în mijlocul supuşilor lui şi încearcă să le inspire propria furie şi să-i conducă într-o luptă imediată. Totuşi, dintre milioanele nenumărate de făpturi pe care le-a atras la răzvrătire, niciuna nu mai recunoaşte supremaţia lui. Puterea lui s-a încheiat. Cei nelegiuiţi sunt plini de aceeaşi ură împotriva lui Dumnezeu, care îl inspiră şi pe Satana, dar ei înţeleg faptul că situaţia lor este fără speranţă şi că nu pot birui luptând împotriva lui Iehova. Furia lor se aprinde împotriva

lui Satana şi împotriva acelora care au fost slujitorii lui în vederea amăgirii. Ei se întorc împotriva lor cu furia demonilor şi urmează o scenă de luptă universală.

FOCUL DIN CER
Atunci se împlinesc cuvintele profetului: „Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi plin de urgie pe toată oştirea lor: El le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot” (Isaia 34,2). „Peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte” (Psalmi 11,6). Din cer, de la Dumnezeu, coboară focul. Pământul se deschide. Armele ascunse în adâncurile lui ies la suprafaţă. Flăcări mistuitoare izbucnesc din fiecare prăpastie ce se deschide. Stâncile sunt incandescente. A sosit ziua aceea care „arde ca un cuptor” (Maleahi 4,1). „Trupurile cereşti se topesc de mare căldură şi tot ce este pe el arde” (2 Petru 3,10). „Căci de multă vreme este pregătit un rug, gătit şi pentru împărat: adânc şi lat”, iar „suflarea Domnului îl aprinde ca un şivoi de pucioasă” (Isaia 30,33). Suprafaţa pământului pare a fi ca o masă de plumb topit – un iaz de foc uriaş clocotind. Este timpul judecării şi al pierzării celor răi [429] – „este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion” (Isaia 34,8). Cei răi şi-au primit deja răsplata când au fost pe pământ. Ei „vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 4,1). Unii sunt nimiciţi într-o clipă, în timp ce alţii suferă multe zile. Toţi sunt pedepsiţi după faptele lor. Păcatele celor neprihăniţi au fost transferate asupra lui Satana, autorul răului, care trebuie să suporte pedeapsa pentru ele. În felul acesta, el este făcut să sufere nu numai pentru răzvrătirea proprie, ci pentru toate păcatele pe care i-a determinat pe cei din poporul lui Dumnezeu să le săvârşească. Pedeapsa lui trebuie să fie mult mai mare ca pedeapsa acelora pe care i-a amăgit. După ce toţi aceia care au căzut prin amăgirile lui vor muri, el încă mai trebuie să trăiască şi să sufere. Cei răi sunt nimiciţi în cele din urmă de flăcările curăţitoare, nu mai rămâne nici ramură, nici rădăcină – Satana este rădăcina, urmaşii lui sunt ramurile. Dreptatea lui Dumnezeu este împlinită, iar sfinţii şi oştirile îngereşti spun cu voce tare: „Amin!”

MOARTEA A DOUA
335

ISTORIA MÂNTUIRII

În timp ce pământul este cuprins de focul răzbunării lui Dumnezeu, cei neprihăniţi stau în siguranţă în Cetatea Sfântă. Moartea a doua nu mai are nicio putere asupra acelora care au avut parte de prima înviere (Apocalipsa 20,6). Deşi este un foc nimicitor pentru cei răi, Dumnezeu este un soare şi un scut pentru poporul Său (Psalmi 84,11).

336

CAPITOLUL 67

NOUL PĂMÂNT

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21,1). Focul care îi nimiceşte pe cei nelegiuiţi curăţă pământul. Fiecare urmă a blestemului este îndepărtată. Niciun iad care arde veşnic nu va păstra sub privirile celor răscumpăraţi consecinţele îngrozitoare ale păcatului. O singură amintire rămâne: urmele răstignirii, pe care Răscumpărătorul nostru le va purta mereu. Pe capul Său rănit, pe mâinile şi picioarele Sale se află singurele urme ale lucrării nemiloase săvârşite de păcat. „Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni şi la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăţia fiicei Ierusalimului” (Mica 4,8). Împărăţia pierdută prin păcat a fost recâştigată de Hristos, iar cei răscumpăraţi urmează să o stăpânească împreună cu El. „Cei neprihăniţi vor stăpâni ţara şi vor locui în ea pe vecie” (Psalmi 37,29). Teama că moştenirea celor sfinţi pare a fi prea materială i-a făcut pe mulţi să interpreteze spiritual tocmai adevărurile care ne conduc să privim Noul Pământ ca fiind căminul nostru. Domnul Hristos i-a asigurat pe ucenicii Săi că va merge să le pregătească un loc. Aceia care acceptă învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi întru totul neştiutori cu privire la locaşul ceresc. Totuşi apostolul Pavel declară: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9). Limbajul [430, 431] omenesc nu este suficient pentru a descrie răsplata celor neprihăniţi. Ea va fi cunoscută numai de aceia care o vor privi. Nicio minte limitată nu poate să înţeleagă slava Paradisului lui Dumnezeu. În Biblie, moştenirea celor mântuiţi este numită patrie (Evrei 11,14-16). Marele Păstor Îşi conduce turma la izvoarele de apă vie. Pomul vieţii îşi oferă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului

NOUL PĂMÂNT
337

ISTORIA MÂNTUIRII

sunt pentru vindecarea neamurilor. Acolo sunt râuri ce curg neîncetat, limpezi ca şi cristalul, iar pe malurile lor pomii unduitori umbresc calea pregătită pentru cei răscumpăraţi ai Domnului. Acolo sunt câmpii largi, care se întind până la dealurile pline de frumuseţe, iar munţii lui Dumnezeu îşi înalţă vârfurile măreţe. Pe acele câmpii liniştite, de o parte şi de alta a râurilor, cei din poporul lui Dumnezeu, care au fost atâta vreme peregrini şi rătăcitori, îşi vor găsi căminul.

NOUL IERUSALIM
Acolo se află cetatea Noului Ierusalim, „având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul” (Apocalipsa 21,11). Domnul a zis: „Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi mă voi bucura de poporul Meu” (Isaia 65,19). „Cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,3.4). În cetatea lui Dumnezeu „nu va mai fi noapte”. Nimeni nu va avea nevoie şi nu va dori să se odihnească. Nu va fi nicio oboseală în împlinirea voinţei lui Dumnezeu şi în laudele aduse Numelui Său. Vom simţi fără încetare prospeţimea dimineţii [432] şi vom fi departe de încheierea ei. „Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina” (Apocalipsa 22,5). Lumina soarelui va fi depăşită de o strălucire care nu va fi orbitoare, şi totuşi va întrece mult strălucirea miezului zilei din timpul nostru. Slava lui Dumnezeu şi a Mielului inundă cetatea sfântă cu o lumină care nu se diminuează. Cei răscumpăraţi trăiesc în slava unei zile continue. „În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei” (Apocalipsa 21,22). Cei din poporul lui Dumnezeu au privilegiul unei comunicări deschise cu Tatăl şi cu Fiul. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1 Corinteni 13,12). Noi vedem chipul lui Dumnezeu reflectat, ca într-o oglindă, în lucrările naturii şi în legăturile Sale

338

cu oamenii, dar atunci Îl vom vedea faţă în faţă, fără vălul care ascunde parţial chipul Său. Vom sta în prezenţa Sa şi vom privi slava înfăţişării Sale. Acolo, minţile celor nemuritori vor cerceta cu o plăcere ce nu va scădea niciodată minunile puterii creatoare şi tainele dragostei răscumpărătoare. Nu va mai fi niciun vrăjmaş nemilos şi amăgitor care să ne ispitească să-L uităm pe Dumnezeu. Fiecare însuşire va fi dezvoltată şi fiecare capacitate va fi sporită. Acumularea cunoaşterii nu va obosi mintea şi nu va epuiza energiile. Acolo, cele mai măreţe întreprinderi vor putea fi duse mai departe, cele mai înalte aspiraţii vor putea să fie atinse, cele mai nobile ambiţii vor putea fi realizate şi încă vor apărea noi înălţimi de escaladat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înţeles, noi obiective care vor angaja puterile minţii, ale sufletului şi ale trupului. Pe măsură ce vor trece, unul după altul, anii veşniciei vor aduce descoperiri mai bogate şi mai pline de slavă cu privire la Dumnezeu şi cu privire la Hristos. După cum cunoaşterea este progresivă, tot aşa dragostea, respectul şi fericirea vor creşte. Cu cât oamenii vor învăţa mai mult despre Dumnezeu, cu atât admiraţia lor faţă de [433] caracterul Său va fi mai mare. Când Domnul Isus le va descoperi bogăţiile răscumpărării şi reuşitele uimitoare din marea luptă cu Satana, inima celor răscumpăraţi va bate cu un devotament mai puternic, iar ei îşi vor atinge harpele de aur cu o mână mai sigură şi zeci de mii şi de zece ori câte zece mii de mii de voci se vor uni într-un imn măreţ de laudă. „Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ’Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!’” (Apocalipsa 5,13). Nu va mai exista păcat şi nu vor mai exista păcătoşi. Întregul Univers al lui Dumnezeu va fi curat, iar marea luptă va fi încheiată pentru totdeauna.

NOUL PĂMÂNT
339

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->