NOTIUNI DE BAZA DIN ANATOMIA CORPULUI OMENESC

CELULA
Este unitatea morfofuncţională şi genetică a organizării materiei vii. Clasificare: - după formă:  stelate, piramidale, piriforme (ex. neuron)  ovale (ex. ovulul)  fusiform (ex.fibra musculara)  turtite (ex. epiteliu de acoperire)  cilindrice, cubice  cu prelungiri (spermatozoidul, neuron) - după mărime:  mici (ex. trombocite)  medii ex. hematii)  mari (ex. fibra musculară striată) -după funcţie:  secretori (ex. celulele insulare B din pancreas)  senzoriale (ex. celulele gustative)  contractile (ex. fibra musculară)etc. Structura: există 3 componente principale: 1. Membrana celulară: este de natură lipoproteică, alcătuită din 3 straturi. Ea prezintă o serie de sisteme enzimatice, care realizează shimbul de substanţe transcelular, determinând încarcarea electrică a acesteia. 2. Citoplasma: are o structură complexă, la nivelul ei desfăşurându-se principalele funcţii celulare. Aici găsim organite celulare: →comune (ex.reticul endoplasmatic, mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi, centromer) →specifice(neurofibrile, corpi Nissl, miofibrile) 3. Nucleul: este situat deobicei central, însă poate lua şi poziţii periferice (ex. celula adipoasă). Majoritatea celulelor sunt uninucleate (au 1 nucleu), dar pot fi şi anucleate (0 nuclei-ex. hematia) sau multinucleate (fibra musculară striată). Nucleul are rol în: - depozitarea materialului genetic - transmitrea informaţiei ereditare - coordonarea metabolismului celular Proprietăţile celulei: -proprietăţi generale:- metabolismul

-diviziunea(înmulţire) -proprietăţi specifice: - excitabilitatea (celula nervoasă) - contractilitatea (celula musculară) - activitate secretorie (celula glandulară) - fagocitoză (macrofagul) - chemotactism (limfocitul)

ŢESUTURILE
Sunt sisteme organizate ale materiei vii formate din celule similare, care îndeplinesc în organism aceleaşi funcţii. Celulele sunt unite între ele prin prelungiri citoplasmatice (desmosomi, hemidesmosomi) sau prin intermediul substanţei intercelulare. Clasificare: 1. Ţesutul epitelial - care se subclasifică după funcţia pe care o îndeplineşte: a) Ţesutul epitelial de acoperire: intră în structura pielii, căptuşeşte cavităţile; b) Ţesutul epitelial glandular: intră în structura glandelor cu secreţie internă, externă sau mixtă; c) Ţesutul epitelial senzorial: ce intră în structura organelor de simţ (ex. mucoasa olfactivă);

2. Ţesutul conjuctiv este foarte asemănător ca aspect cu cel epitelial şi este alcătuit din trei componente principale: celule, fibre conjunctive şi substanţă fundamentală. Ţesuturile conjunctive în funcţie de consistenţa lor se clasifică în :  Ţesut conjunctiv moale : a) Ţesut conjunctiv lax: este ţesutul care umple spaţiile libere dintre organe, intră în structura pielii, leagă fibrele musculare şi grupele de muşchii. b) Ţesut conjunctiv adipos: are rol mecanic şi de izolare termică c) Ţesut conjunctiv fibros: formează fasciile ce acoperă muşchii, intră în structura tendoanelor şi a capsulei unor organe (ficat, splină, rinichi). d) Ţesut elastic: intră în structura arterelor mari, corzilor vocale, ligamentelor e) Ţesut reticular: formează măduva oaselor  Ţesut conjuctiv semidur (cartilaginos): are funcţie mecanică, intrând în structura cartilajelor (articulare, traheei, de creştere)  Ţesut conjunctiv dur (osos): are rolurile de suport, protecţie şi depozit, intră în structura scheletului fiind format din celule: osteoblaste, osteocite şi osteoclaste şi substanţă fundamentală (matrice osoasă) Ţesutul osos poate fi: - compact (formează oasele lungi, scurte şi late) - spongios (epifiza oaselor lungi) 3. Ţesutul muscular este adaptat funcţiei de contracţie, fiind format din celule musculare (fibre musculare). Se clasifică în :  Ţesut muscular neted: - are o acţiune involuntară şi intră în structura stratului muscular al tubului digestiv, al conductelor aparatului respirator, urinar, genital;  Ţesut muscular striat: - are o acţiune voluntară, formează muşchii scheletici, reprezentând 40% din greutatea corpului; formează muşchii limbii, faringelui, 2/3 superioare ale esofagului şi sfincterele: anal, vezical extern;  Ţesut muscular cardiac formează miocardul şi asigură contracţia cardiacă; 4. Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni), prezentând prelungiri ale citoplasmei, numite dendrite şi axoni. 5. Ţesutul sangvin (sângele) este un lichid de culoare roşie, cu gust puţin sărat, alcătuit din plasmă şi elemente figurate. Elementele

termici.  Globulele albe (leucocitele) sunt mai puţin numeroase (7. Ele au rol în coagularea sângelui. Prezintă receptori tactili. Leucocitele care se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor trec prin pereţii vaselor sanguine pentru a ajunge la locul invadat de microbi prin procedeul numit diapedeză. fenomen numit fagocitoză.5 milioane 3 /mm de sânge. Dermul: este format din ţesut conjunctiv dens foarte bogat în vase de . aşezat pe o membrană bazală fiind avascular. apoi sunt distruse în ficat şi în splină. de globulele albe (leucocite) şi din trombocite (plachete sanguine). pielea este structurată în 3 straturi. dar foarte bine inervat.Tot cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră. dureroşi.  Globulele roşii (hematii) sunt în număr de 4-4.figurate sunt reprezentate de globulele roşii (hematii). 2. Au o viaţă scurtă (cam de 100 de zile).  Trombocitele sau plachetele sanguine sunt celule de talie mică găsindu-se într-un număr de 200–400 mii/mm3 de sânge. intervenind imediat după ce se produc leziunile. Epidermul: este format dintr-un epiteliu pavimentos stratificat. proteine cu rol în distrugerea structurilor nonself (care nu aparţin organismului). de presiune şi vibratori. PIELEA (organul tegumentar sau cutanat) Este un organ receptor ce înveleşte corpul la exterior. de la suprafaţă spre profunzime : 1. Ele sunt produse de măduva roşie a oaselor spongioase. În interiorul hematiilor se găseşte o substanţă numită hemoglobină care are rolul de a transporta gazele respiratorii sub formă de oxihemoglobină şi carbohemoglobină. Din punct de vedere anatomic. Alte leucocite numite linfocite produc anticorpi. De îndată ce microbii găsesc o poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având condiţii prielnice se îmulţesc. Aici trombocitele se unesc şi participă împreună cu alţi factori de coagulare din plasmă la formarea cheagului.500/mm3 ) având rolul în apărarea organismului. având rol în protecţie şi excreţie.

3. şi în termoreglare ( prin . palmă. infecţioşi). buze. vase sanguine şi nervi. în imunitate şi în homeostazie (conţine bogate plexuri vasculare. Firul conţine celule cu pigment melanic ce dă culoarea părului. La contactul cu epidermul prezintă un strat papilar format din mici proeminenţe numite papile dermice ce sunt mai evidente pe degete şi în regiunea palmară (baza amprentelor utilizate în medicina legală). terminaţii nervoase şi anexe cutanate. pielea fiind un important rezervor de sânge. Unghia are o porţiune vizibilă – corpul unghiei şi o porţiune ascunsă – rădăcina unghiei. la suprafaţă. Anexele pielii : 1. patul vascular cutanat=1/3 din volumul sanguin circulant). numită tulpină. ce unge pielea şi firul de păr. Unghia poate fi sediul multor afecţiuni. Glandele sudoripare sunt foarte numeroase (2-3 milioane) întâlnindu-se mai frecvent pe frunte. 2. organizate în paniculi adipoşi. La rădăcina firului există: o glandă sebacee care unge firul de păr. vorbim de seboree. axilă. un muşchi erector. Firul de păr este format dintr-o parte oblică înfiptă în piele. Glandele sebacee au rolul de a secreta o substanţă grasă numită sebum. Produc un lichid (sudoarea) asemănător cu urina. Hipodermul: este stratul profund al pielii format din ţesut conjunctiv lax bogat în celule adipoase. Între corp şi rădăcină există o porţiune albicioasă sub formă de semilună. Unghiile sunt aşezate pe partea dorsală a degetelor şi sunt formate din lame cornoase. numită rădăcina firului de păr şi o parte liberă.sânge şi limfatice. 3. iar dacă este scăzută vorbim de ihtioză Funcţiile pielii : în protecţie (faţă de agenţi fizici. chimici. Dacă secreţia este abundentă. în ceea ce priveşte substanţele minerale şi organice. plantă. 4.

occipital. mai puţin pe suprafeţele articulare. La nivelul diafizei se formează un cilindru de . coxal. Conformaţia internă a oaselor: 1. . 4. sfenoid. Oase neregulate . care supraîncălzirea corpului ). radius). 3. carpiene.ţesutul adipos din hipoderm şi secreţia sudorală. La nivelul epifizelor se găseşte o lamă de substanţă compactă înspre exterior care înconjoară substanţa spongioasă. o porţiune de mijloc numită diafiză. cubitus.ex. parietal. frontal). Oasele suturale – sau wormiene. sfenoid. Oase late (plane) – predomină lăţimea şi înălţimea (ex. tibie. vertebre. humerus. sunt inconstante. 2. 6. etmoid. La suprafaţă osul este acoperit de periost (o membrană conjunctivă care asigură protecţia şi nutriţia osului). Oase pneumatice – conţin cavităţi cu aer (ex. SISTEMUL OSTEOARTICULAR A. 5. împiedică APARATUL LOCOMOTOR Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă la susţinerea corpului şi la locomoţie. Oase scurte – cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale (ex. femur. omoplat. În alcătuirea aparatului locomotor intră: . I. tarsiene).sistemul muscular – reprezentat prin muşchi cu rol activ în mişcare.organe dure şi rezistente care după forma lor se clasifică în: 1. maxilar superior. Oase lungi – predomină lungimea (ex.oasele şi articulaţiile – formează sistemul osteoarticular cu rol pasiv în mişcare. mandibula. 7. adică la deplasarea diferitelor segmente ale acestuia. stern). Sistemul osos: Cuprinde oasele . Osul lung este format din două extremităţi numite epifize. Oasele sesamoide – în apropierea articulaţiilor sau în interiorul unor tendoane. frontal.

care se osifică când creşterea în lungime a osului se opreşte (la adulţi). Măduva osului se găseşte în canalul medular al diafizei oaselor lungi şi în areolele osului spongios din interiorul oaselor scurte şi late. între diafiză şi epifiză se găseşte un cartilaj de creştere numit metafiză. Ea prezintă 3 varietăţi: roşie. adică este capabilă să formeze globule roşii (hematii). care este mai puţin activă şi joacă un rol de rezervă. Odată cu creşterea şi dezvoltarea organismului ea este treptat înlocuită de măduva galbenă. fiind bogată în ţesut adipos. Osul plan (lat) Este învelit la exterior de periost. În oasele persoanelor în vârstă există măduvă cenuşie. . sub care există două lame de substanţă compactă ce mărginesc substanţa spongioasă. 2. fără rol funcţional. 3. galbenă şi cenuşie. Osul scurt seamănă cu epifiza oaselor lungi. Măduva roşie are rol hematopoetic. La copii aflaţi în perioada de creştere.substanţă osoasă compactă în interiorul căruia se află măduva osoasă.

mandibula si osul hioid. Scheletul capului prezintă un număr de 23 de oase împărţite în oasele craniului (neurocraniul – adăposteşte creierul). face parte din scheletul osetofibros al limbii. Cele mai importante orificii pe osul frontal sunt: fisura orbitală superioară prin care intră în orbită nervul oculomotor şi ramura oftalmică a nervului trigemen. Determină forma. deasupra laringelui.adăposteşte organele de simţ şi elementele iniţiale ale aparatului respierator şi digestiv). doua parietale. doua temporale. 2. devenind pârghii pentru mişcare 5. Servesc ca element de inserţie pentru muşchi. 4. doua cornete inferioare. zigomatice. palatine. Viscerocraniul este format din 8 oase: maxilare. Protejează anumite organe importante (craniul protejează creierul. cutia toracică protejează organele toracice. De osul hioid se prind muşchii supra şi infrahioidieni. cu rol important în menţinerea echilibrului fosfo-calcic.Funcţiile oaselor 1. 3. dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale segmentelor acestuia. doua nazale si vomerul. Neurocraniul este alcătuit din 15 oase: frontal. Scheletul Este alcătuit din scheletul capului. oasele generează o mare parte a elementelor figurate din sânge (celulele sangvine). sprijin pentru corp şi pentru părţile moi. 6. sfenoid. occipital. Osul hioid este un os nepereche situat în partea anteriosuperioară a gâtului. Prin măduva roşie. Reprezintă depozitul de substanţe minerale. oasele feţei (viscerocraniul. . oasele bazinului protejează organele pelviene). doua lacrimale. al trunchiului şi al membrelor. Oasele servesc ca suport. etmoid.

Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală. coaste şi bazin. stern. Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial. 1. fiind situat în partea mediană şi posterioară a corpului. Îndeplineşte un triplu rol: este .

 readuce coloana la starea de echilibru. situată median şi apofizele transversale. după terminarea mişcării. cele două fiind legate prin 2 pediculi vertebrali. o faţă superioară şi una inferioară care se articulează cu vertebrele supra şi subadiacente prin intermediul discului intervertebral. o formaţiune fibrocartilaginoasă având în centru nucleul pulpos. dreaptă şi stângă şi 4 apofize articulare. apofizelor transverse şi apofizelor spinoase. Joncţiunile intervertebrale se clasifică în: articulaţiile corpului vertebral . participă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului. reprezentate de apofiza spinoasă unică. Arcul vertebral prezintă o serie de apofize: musculare. . Discul intervertebral are multiple roluri:  menţine curburile coloanei vertebrale.  amortizează presiunile la care sunt dispuse diferitele segmente ale organismului. articulaţiile apofizelor articulare. Corpul vertebral prezintă o circumferinţă. prin elasticitatea lui.  redistribuie forţele în toată coloana. Corpul vertebral. pediculii şi arcul vertebral delimitează orificiul vertebral.axul de susţinere al corpului. protejează măduva spinării. care prin suprapunere formează canalul vertebral ce adăposteşte măduva. Este alcătuită din 33-34 de vertebre care sunt aşezate metameric (una deasupra alteia) şi sunt clasificate în funcţie de regiuni în: cervicală – 7 toracala-12 lombară– 5 sacrală – 5 coccigiană – 4-5 Structura generală a vertebrei este reprezentată de corpul vertebral aşezat anterior şi arcul vertebral aşezat posterior. Suprapunerea pediculilor delimitează orificiile intervertebrale (de conjugare) prin care ies nervii spinali.

.

la unirea 1/3 anterioară cu 1/3 mijlocie. orice lezare a inelului fibros ducând la hernierea acestuia. atunci când discul este comprimat.este situat periferic. În regiunea cervicală nucleul este situat mai anterior. care se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale contribuind la statica şi biomecanica acesteia. deplasându-se în sens contrar mişcării efectuate de coloana vertebrală. Ligamentele sunt benzi fibroase sau elastice. este alcătuit din fibre conjuctive şi se inseră profund pe cadrul osos. Discul este o structură fibrocartilaginoasă alcătuită dint-un inel fibros şi un nucleu pulpos. Rezistenţa la tracţiune a inelului este asemănătoare cu aceea a tendoanelor şi creşte de la centru spre periferie. nucleul este deformabil. Datorită conţinutului în apă. . Fibrele inelului se încrucişează între ele sub un anumit unghi. Inelul fibros. şi totalizeză circa ¼ din lungimea coloanei vertebrale. fiind format dintr-o masă gelatinoasă şi având forma unei lentile turtite. rezultând micşorarea discului. El este într-o permanentă presiune. iar în regiunile toracală şi lombară este ceva mai posterior. Nucleul pulpos este situat central. elastic şi extensibil.Discurile intervertebrale sunt în număr de 23. Practic nucleul pulpos este destul de mobil.

In mod obisnuit intalnim: curbura cervicala cu convexitatea la stanga. Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale: Pentru a putea menţine poziţia ortostatică a coloanei vertebrale. În plan fontal curburile sunt mai putin pronuntate ca in plan sagital. în plan sagital există 2 tipuri de curburi: cu concavitatea anterior (ex. aceasta nu este rectilinie. înclinare laterală. Curbura toracala este primara fiind determinata de tractiunea muschilor mai dezvoltati la membrul superior drept. extensie. Amplitudinea mişcărilor reprezintă suma micilor deplasări dintre două vertebre. curbura toracala cu convexitatea la dreapta. torsiune sau rotaţie şi circumducţie . La stangaci curburile frontale sunt indreptate in sens invers. ci prezintă încurbării în două plane: unul sagital şi unul frontal. forma articulaţilor intervertebrale şi gradul de compresibilitate al discurilor intervertebrale. curbura lombara cu convexitatea la stanga. coloana este în ansamblul ei o articulaţie triaxială. Acesta în tipul mişcării se deplasează în sens opus. curbura lombară si cervicala). . datorită rolului de rulment al nuceului pulpos. Din punct de vedere biomecanic. Mişcarea este limitată de ligamente. curbura toracală si sacrala) şi cu concavitatea spre posterior (ex. fiind premise mişcări de: flexie. Mişcarea este posibilă. Astfel.Biomecanica coloanei vertebrale: În mişcările complexe ale coloanei intervin mai multe segmente vertebrale.

şi apendicele xifoid.2. numindu-se coaste false. 3. care rămâne cartilaginos până în jurul vârstei de 40 de ani. Sternul este un os lat. Primele 7 perechi se articulează cu sternul şi se numesc coaste adevărate. Coastele sunt în număr de 12 perechi şi împreună cu sternul formează cutia toracică. următoarele 3 perechi se articulează între ele şi pe urmă cu sternul. . nepereche situat anterior. corp. pe linia mediană a toracelui. iar ultimele 2 perechi rămân libere şi se numesc coaste flotante. Este format din manubriu.

IV şi V şi 2 pentru police). 14 falange (câte 3 pentru degetele II. membrul superior: omoplat (scapulă) . .humerus. radius. ulnă(cubitus).claviculă şi -scheletul membrului superior liber. 5 metacarpiene. 8 carpiene.centura scapulară.Scheletul membrelor : 1. III.

5 matatarsiene. .femur. 14 phalange (3 pentru degetele II. III.2. tibie. membrul inferior: .bazinul. fibulă (peroneu). 8 tarsiene.os sacru. IV şi Vşi 2 pentru haluce). 2 oase coxale .scheletul membrului inferior liber.

.

Acestea sunt reprezentate de formaţiuni fibro-conjunctive şi formaţiuni musculare. coloana vertebrală). -gomfoze la implantarea dinţilor în alveolele dentare. Articulţiile cartilaginoase (amfiartroze)  legătura între oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj. -cartilaj articular. articulaţii fibroase sau sinartroze. 3. fiind sediul mişcărilor.Sistemul articular Totalitatea elementelor prin care se unesc oasele între ele formează articulaţiile. -formaţiuni de asigurare a concordanţei articulare (discuri. articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze. o sunt articulaţii fixe. 1. -simfize(simfiza pubiană).  sunt articulaţii complexe ce permit mişcări variate. Componentele unei artrodii . Articulaţii fibroase (sinartroze) o leagă oasele strâns între ele prin ţesut fibros. o se clasifică la rândul lor în : -sindesmoze au suprafeţele articulare unite prin ligament interosos (ex. imobile şi nu posedă cavitate articulară. !Osificarea sincondrozelor formează sinostozele. meniscuri). articulaţii sinoviale sau diartroze. -mijloace de unire (capsula articulară. articulaţiile se clasifică astfel: 1. 2. Lanţul articular reprezintă totalitatea articulaţilor ce compun o mişcare complexă a unui segment al corpului. dens: membrane sau ligamente. 2. Articulaţii sinoviale (diartroze)  cele mai frecvente articulaţii. În funcţie de mişcarea pe care o permit.  se mai numesc şi artrodii  sunt alcătuite din: -suprafeţe articulare.  sunt articulaţii semimobile şi se clasifică în: -sincondroze (discurile intervertebrale). -suturi se întâlnesc numai la nivel cranial (ex. ligamente) B. 2. sutura interparietală).

 Cavitatea articulară este un spaţiu virtual cuprins între capetele osoase ce se articulează şi capsula articulară. Axul articular este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările unei articulaţii.  Membrana sinovială reprezintă stratul intern al capsulei articulare şi secretă un lichid gălbui.Suprafeţele articulare sunt acoperite de un cartilaj articular. Prin contracţia lor trag de capsula articulară evitându-se formarea de plici care ar putea fi prinse între suprafeţele articulare. Distrugerea cartilajului duce la dispariţia mişcării în articulaţia respectivă (anchiloză). Are rol de protecţie şi împiedică răspândirea lichidului sinovial în ţesuturile vecine.  Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase ce se inseră pe cele două oase ale unei articulaţii contribuind la menţinerea lor în contact.  Biomecanica articulară Există 3 tipuri de mişcări elementare ce se pot efectua între suprafeţele articulare: . În funcţie de raporturile oaselor ce se articulează înainte şi după efecturea unei mişări avem : FLEXIA. rotaţia (răsucirea osului în jurul axului său ex.de ex. În acest spaţiu se gaseşte o cantitate mică de lichid sinovial. unsuros ce lubrefiază suprafeţele articulare. realizând potrivirea suprafeţelor articulare . genunchi). Când între suprafeţele ce se articulează există nepotriviri. reprezentat de membrana sinovială şi este mai puţin dezvoltată la articulaţiile cu mobilitate mare. O articulaţie poate avea între unul şi trei axe. apar diferite formaţiuni fibrocartilaginoase. Este formată dint-un strat extern fibros şi unul intern.  Capsula articulară are forma unui manşon ce se inseră pe ambele extremităţi osoase. Membrana sinovială se răsfrânge şi pe tendoane şi ligamente. Rolul musculaturii este de a menţine prin tonicitate şi elasticitate suprafeţele articulare în contact.  EXTENSIA . Mişcările complexe se realizează prin combinaţii de mişcării în jurul axelor articulare.alunecarea (în articulaţile plane). . format din ţesut cartilaginos hialin.cele două segmente se apropie . vâscos. cu rol de tampon. meniscul articular de la nivelul articulaţiei genunchiului. învârtirea sau rostogolirea (cot. este contrar flexiei. şold).cele două segmente se departeaza. fără nervi şi vase de sânge. umăr. amortizor.

mişcarea inversă pronaţiei. cu vârful in articulaţie.  CIRCUMDUCŢIA . extensia.mişcare de rotaţie a membrului prin care policele sau halucele se apropie de corp. pe circumferinţa cavităţii glenoidale.ADDUCŢIA . pe de o parte. în ea braţul execută mişcări de flexie (proiecţia înainte a braţului până la 90-100 grade).  SUPINAŢIA. Biomecanica articulară este cea mai mobilă enartroză a corpului.mişcarea de îndepărtare a unui membru de planul sagital al corpului.  ABDUCŢIA . adducţia. Există două ligamente: ligamentul glenohumeral şi coracohumeral care întăresc articulaţia.mişcare în trunchi de con.mişcarea de apropiere a unui membru de planul sagital al corpului. Stabilirea unei concordanţe bune între feţele articulare se realizează printr-o formaţiune fibrocartilaginoasă numită cadru glenoidal. Articulariţile membrului superior liber a) Articulaţia umărului: se realizează între capul humerusului şi cavitatea glenoidă a scapului.  PRONAŢIA . pe colul (gâtul) humerusului. . Ea totalizează flexia. abducţia şi le asociază cu rotaţia.  Principalele articulaţii din corpul uman Articulaţiile centurii pectorale sunt reprezentate de : articulaţia sternoclaviculară (între manubriul sternal şi faţa articulară sternală a claviculei) şi articulaţia acromioclaviculară (între faţa acromială a claviculei şi faţa sternală de pe acromion) 2.Capsula articulară este de forma unui manşon şi se inseră. 1. iar pe de alta.

Ligamentele colateral ulnar şi colateral radial solidarizează articulaţia. permiţând mişcări de flexie (atinge un unghi de 40 grade) şi mişcări de extensie până la 180 grade. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de trohleea şi capitul humeral. adducţie. articulaţia humeroradială şi articulaţia radioulnară proximală. abducţie. incizura trohleară a ulnei şi foseta capului radial.extensie (mai redusă de 35 de grade). rotaţie internă (80 grade). b) Articulaţia cotului este o articulaţie complexă formată din: articulaţia humeroulnară. ulnă şi radius). Capsula articulară se inseră pe toate cele trei oase (humerus. care se comportă ca o trohleartroză. . rotaţie externă (50-60 grade) şi circumducţie.

iar distal între incizura ulnară a radisului şi circumferinţa capului ulnei. având caracterul unei articulaţii trohoide. Articulaţiile centurii pelviene a) Articulaţia sacroiliacă se realizează între feţele articulare ale coxalului şi ale sacrului. Ligamentele pubian superior şi inferior solidarizează . în care osul mobil este radiusul. Articulaţia sacroiliacă reprezintă o articulaţie de tranziţie între diartroză şi sinartroză. Acestea execută mişcări de rotaţie internă şi externă care însă la nivelul antebraţului şi mâinii. Biomecanica: cele două articulaţii radioulnare acţionează simultan şi sinergic. În jurul axei transversale se execută flexia şi extensia (60-90 grade).c) Articulaţiile radioulnare se realizează proximal între incizura radială a ulnei şi circumferinţa articulară a capului radial. Între cele două oase există şi o sindesmoză radioulnară formată dintr-o membrană interosoasă şi o coardă oblică întinsă între extremitatea superioară a radiusului şi baza ulnei. 3. ligamentul sacrotuberozitar şi sacrospinos. Între acestea se interpune un fibrocartilaj de forma unei prisme triunghiulare numit disc interpubian. fiind stabilizată prin ligamentele sacroiliace anterioare. iar în jurul axei anteroposterioare mişcări de abducţie (20-30 grade) şi adducţie (40 grade). b) Simfiza pubiană reprezintă articularea celor două oase pubiene. posterioare şi interosoase. Aceste mişcări sunt nutaţia (baza sacrului se înclină înainte şi în jos iar vârful se deplasează invers) şi contranutaţia (mişcarea inversă). semilunarului şi piramidalului (oase carpiene). devin mişcări de pronaţie şi supinaţie (70 grade). d) Articulaţia radiocarpiană (articulaţia mâinii) se realizează între faţa carpiană a radiusului şi faţa inferioară a ulnei cu faţa superioară a scafoidului. Se comportă ca o articulaţie elipsoidă cu două axe de mişcare. Prin mişcări foarte reduse ale sacrului contribuie la modificarea diametrelor bazinului.

4.articulaţia a cărei biomecanică este reprezentată de distanţarea celor două oase cu adaptarea diametrelor bazinului în timpul naşterii şi a sarcinii. Articulaţiile membrului inferior liber .

Capsula articulară se prinde ca un manşon de marginea externă a acetabului. adducţie. b) Articulaţia genunchiului realizată între condilii femurali. Au forma unor inele incomplete şi sunt reprezentate de meniscul lateral (cu formă de O) şi meniscul medial (sub forma literei C). Ligamentele care solidarizează articulaţia sunt iliofemural. faţa articulară superioară a tibiei şi faţa articulară posterioară a patelei. ischiofemural şi rotund. extensie 15-20 grade. de-a lungul a trei axe principale (flexie . Articulaţia permite mişcări în toate direcţiile.120 grade. rotaţie şi circumducţie). Ligamentele care . iar anterior cuprinde în întregime gâtul femural. faţa patelară a femurului.a) Articulaţia şoldului realizată de capul femural şi cavitatea acetabulară a coxalului. pubofemural. abducţie 40 grade. Meniscurile intraarticulare sunt formaţiuni fibrocartilaginoase care se interpun între suprafeţele articulare asigurând concordanţa între ele.

5. retinaculele patelei. considerată ca poziţie fiziologică. mai frecvent pe cel medial (leziune de menisc). Biomecanică: flexia este apropierea feţei posterioare a gambei la faţa similară a coapsei şi are o amploare de 40-60 grade. Articulaţia permite mişcări de: flexie plantară prin care piciorul se îndepărtează de gambă .solidarizează articulaţia sunt patelar. singurul os tarsian prin care piciorul se articulează cu gamba. ligamentul colateral tibial şi colateral fibular. Articulaţia talocrulară (a gleznei) se realizează între cele două oase ale gambei şi talus. Între cele două diafize legătura se face prin membrana interosoasă gambieră care opturează spaţiul interosos de la acest nivel. Extensia este poziţia de rectitudine a genunchiului. Mişcările de rotaţie sunt pasive şi se petrec la terminarea extensiei şi a flexiei. Mişcările de rotaţie excesivă în articulaţia genunchiului dezinseră sau rup meniscul. Există două ligamente pentru solidarizare: colateral medial sau deltoid şi colateral lateral. fiind numite mişcări terminale. 6. Joncţiunile tibiofibulare Extremităţile oaselor gambei sunt unite între ele proximal printr-o articulaţie iar distal printr-o sindesmoză.

piele. unul.orbiculari (circulari.scurţi (de dimensiuni mici. . croitor). .multiarticulari (flexorii şi extensorii lungi ai degetelor). . foarte rezistent si de culoare sidefie. Există o serie de muşchi striaţi ce se prind de schelet. este originea. . înconjoară diferite orificiiex. dar prin funcţia şi aşezarea lor aparţin organelor de simţ sau organelor viscerale. El este inextensibil şi necontractil. care reprezintă componenta activă a sistemului locomotor. Dintre cele două capete de fixare ale unui muşchi. orbicular al gurii)  după numărul capetelor de origine: biceps. muşchi lungi cu inserţii tendinoase. De obicei este bine reprezentat. Muşchii sunt formaţi din corpul muscular (venter) si tendoane.biarticulari ( biceps brahial. digastrici.  după gruparea fasciculelor faţă de tendoane: fusiform. Clasificarea muşchilor:  după formă: . septe intermusculare. abdomenului). penaţi. Sistemul muscular Sistemul muscular este format de muşchii striaţi scheletici (care se prind de schelet). prin intermediul cărora muşchii se fixează de suprafeţele de origine ca: oase. membrane fibroase.(30-40 grade) şi flexie dorsală prin care dosul piciorului se apropie de gambă (30-40 grade). fascii. Forma lui diferă de forma corpului muscular.lungi ( în special la membre). şi totoadată reprezintă principala sursă de căldură a organismului.uniarticulari (muşchii scurţi). Inserţia se face totdeauna prin intermediul unui tendon. .muşchii spatelui). de obicei cel proximal. iar cel distal inserţia. triceps. deşi uneori acesta nu se poate distinge macroscopic (cu ochiul liber). .  după numărul articulaţiilor peste care trec: . favorizează întoarcerea venoasă şi limfatice. muşchii mimicii. Ţesutul muscular striat care formează muşchii are rol în contracţie. aşezaţi de obicei profund .laţi ( la nivelul trunciului. cvatriceps.  după aşezare: superficiali (cutanaţi sau pieloşi) ex.

Au fost numite şi ligamente inelare. 5.Anexele musculare: 1. B. de favorizare a alunecării muşchiului în timpul contracţiei. Proprietăţile fizice ale muşchilor A. Au forma unor saci ce conţin o cantitate minimă de lichid.retinaculul flexorilor de la nivelul mâinii). protejând tendonul sau muşchiul prin distribuirea presiunii. Fasciile musculare sunt formaţiuni ce învelesc muşchiul individual. 3. în menţinerea calibrului unor vene favorizând circulaţia venoasă. şi permit propagarea lor într-o anumită direcţie. un grup muscular sau totalitatea muşchilor unui segment. Elasticitatea este proprietatea unui muşchi de a se alungi sub acţiunea unei forţe. Au o mare importanţă în practica chirurgicală. Trohleele muscular (scripete de reflexiune) sunt inele fibroase complete sau incomplete prin care trec anumite tendoane. Tecile sinoviale sunt formaţiuni cu rol de a favoriza alunecarea tendoanelor în interiorul canalelor osteofibroase determinate de retinacule. tendon teacă sinovială 4. ajutând la descoperirea vaselor de sânge şi a nervilor. schimbându-şi direcţia. Bursele sinoviale au rolul unor perne de apă. delimitează colecţiile purulente sau hemoragiile. Au rol de protecţie. Au formă de cilindru format din două foiţe care închid o cavitate în care se găseşte lichid sinovial. Ele menţin tendoanele în locul unde acestea îşi schimbă direcţia (ex. Retinaculele sunt îngroşări fibroase ale fasciilor de înveliş sub formă de panglică. Se găsesc acolo unde tendonul sau muşchiul alunecă pe o suprafaţă dură. Extensibilitatea – continuând alungirea muşchiului acesta va opune o rezistenţă direct proporţională cu forţa de întindere şi . 2.

este o stare de contracţie uşoară şi permanentă a muşchiului în repaus. contracţia auxotonică este o combinaţie între primele două. 3. muşchii cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor orbitale. iar tensiunea rămâne aceiaşi. excitaţie. Grupele musculare: după poziţia în organism. În timpul contracţiei muşchiul îşi modifică volumul prin vasodilataţie şi nu prin modificarea masei musculare. 2. activitate intelectuală). . dar se modifică tensiunea internă. contracţia izometrică . frig. Contractilitatea este proprietatea activă şi cea mai importantă a muşchiului. C. Tonusul muscular este o proprietate fundamentală a muşchiului cu inervaţia păstrată. trunchiului şi membrelor. Tonusul variază de la individ la individ. Forţa de contracţie este în raport cu numărul de fibre ce intră în compoziţia unui muşchi şi cu organizarea internă a acestora (poziţia lor faţă de tendon) B. contracţia izotonică .lungimea rămane aceiaşi (muşchiul nu se scurtează). Lucrul mecanic (travaliul muscular)se calculează înmulţind forţa muşchiului cu amplitudinea mişcării. C. A. Dispare total doar în narcoza profundă. D. Se cunosc mai multe tipuri de contracţii: 1. dar şi la acelaşi este diferit în funcţie de activitatea nervoasă (scade în somn) şi paralel cu diferite stări funcţionale (emoţii. fiind cel mai des întâlnită. Astfel sub acţiunea unui stimul nervos.muşchiul se scurtează. fibra musculară răspunde printr-o contracţie. Amplitudinea contracţiei este înălţimea la care un muşchi în contracţie poate ridica o greutate. dezvoltând o forţă ce tinde să apropie cele două capete musculare. gâtului.apoi revine la lungimea iniţială dacă forţa deformatoare încetează. Definiţia clinică: . Muşchii capului sunt: muşchii mimicii. manifestată printr-un grad mic de tensiune. muşchii somatici se împart în: muşchii capului. Depinde direct de lungimea fibrelor componente şi de starea acestora de întindere în momentul contracţiei. Calităţile caracteristice contracţiei musculare A. nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor).

posterior) si dreptul lateral al capului 2.muşchii masticatori (maseteri şi temporali). muschiul lung al gatului. regiunea mediana a gatului cu muschii suprahiodieni si infrahioidieni 3. muschiul drept anterior al capului. B . regiunea laterala ce cuprinde trei planuri: a) muschiul platisma situat imediat sub pielea regiunii laterale a gatului b) planul superficial reprezentat de muschiul sternocleidomastoidian c) planul profund cu muschii scaleni(anterior. muschii prevertebrali ce ocupa planul cel mai profund al gatului fiind aplicati direct pe coloana vertebrala. .Muşchii gâtului sunt grupati astfel: 1. muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular. mijlociu. Sunt in numar de trei si se numesc astfel: muschiul lung al capului.

.

muschii sacrococcigieni. al capului). romboidul. Acest muschi este impartit in trei grupe: muschiul semispinal care are trei portiuni(toracic. ce se intinde de la osul occipital pana la osul sacru. dintatul posterior si superior. Muşchii regiunii posterioare a trunchiului si cefei sunt asezati pe mai multe planuri astfel: 1. dintatul posterior si inferior. planul V este planul cel mai profund care acopera in parte scheletul osteofibros axial si se clasifica astfel: muschii interspinosi. muschii multifizi. planul I este reprezentat de muschiul trapez(1) si marele dorsal(2) 2. Reprezinta musculatura profunda a coloanei vertebrale. muschiul splenius 3. 4. planul III este reprezentat printr-un complex muscular ce ocupa santurile costovertebrale. cervical. muschii intertransversari. muschiul longissimus. muschiul spinal.C. muschiul iliocostal. muschii rotatori. muschii rotatori ai capului. Este reprezentat de muschiul erector spinae(extensorul coloanei vertebrale) alcatuit din: masa comuna. alungita longitudinal. planul II este reprezentat de 5 muschi: muschiul ridicator al scapulei. . 5. planul IV este format din fasciculele musculare care se intind de la procesul transvers al unei vertebre la un proces spinos supraiacent fiind din aceasta cauza considerate ca facand parte dintr-un singur complex muscular numit muschiul transversospinal.

E. . muschiul patratul lombelor. micul pectoral. muschiul subclavicular. muschiul transvers al toracelui. muschiul oblic extern al abdomenului. muschiul transvers abdominal. Muschii abdomenului sunt reprezentati de muschiul drept abdominal.D. Muschii toracelui sunt reprezentati de muschiul marele pectoral. muschiul oblic intern al abdomenului. muschii subcostali. muschii supracostali. muschiul dintat anterior si de muschii proprii toracelui care sunt urmatorii: muschii intercostali.

.

D. rotund mic. subscapular -muşchii braţului:biceps. infraspinos. brahial. supraspinos. coracobrahial. triceps brahial . rotund mare. Muşchii membrului superior sunt: -muşchii umărului:deltoid.

flexor lung al policelui.-muşchii antebraţului: a) regiunea anterioara: rotund pronator. lung abductor al policelui.flexor superficial al degetelor. scurt extensor al policelui. palmar lung. patrat pronator b) regiunea posterioara: extensorul degetelor. lung extensor al policelui. flexor radial al carpului.extensorul degetului mic. flexor ulnar al carpului.flexor profund al degetelor. extensor al indexului . anconeu.extensorul ulnar al carpului.

muschiul adductor al degetului mic. lung extensor radial al carpului. muschiul adductor al policelui b) eminenta hipotenara contine urmatorii muschi: muschiul flexor scurt al degetului mic. scurt extensor radial al carpului.c) regiunea laterala: m. muschiul opozant al policelui. muschiul scurt flexor al policelui. supinator -muschii mainii: a) eminenta tenara contine urmatorii muschi: muschiul scurt abductor al policelui. muschiul opozant al degetului mic c) regiunea mijlocie a mainii contine muschii lombricali si muschii interososi . brahioradial.

sartorius H. plantaris E. M. Caput breve m. biceps femural. muschiul gracilis. muschii obturatori(intern si extern). gracilis I. scurt. muschii fesieri(mare. M. M. muschii gemeni(superior si inferior). muschiul tensor al fasciei lata. mijlociu.adductorii(lung. muschiul piriform. biceps femoris (caput longum) B. bicipitis femoris F. semitendinos.mic). muschiul patrat femural. Tendo m.D. M. M. pectineu. semimembranosus . bicipitis femoris D. semimembranos b) A. croitor. M. gastrocnemius G. M. muschii coapsei dintre care amintim: muschiul cvadriceps. a) Muşchii membrului inferior sunt: muschii bazinului dintre care amintim: muschiul iliopsoas(in partea anterioara a bazinului).mare). semitendinosus C.

sartorius K. vastus medialis L. Spina iliaca anterior superior B. tensor fasciae latae et tractus iliotibialis O. muschiul plantar. muschiul peronier(lung si scurt). muschiul tibial posterior .A. adductor magnus I. gracilis H. pectineus F. muschiul flexor lung al degetelor. iliopsoas (dybe hoftebøjer) C. M. M. extensor lung al halucelui. gluteus medius c) muschii gambei dintre care amintim: muschiul tibial anterior. vastus lateralis N. M. M. M. muschiul solear. inguinale D. rectus femoris J. M. Lig. muschiul gastrocnemian. M. Tractus iliotibialis M. muschiul popliteu. adductor longus G. muschiul flexor lung al halucelui. M. M. Tuberculum pubicum E. M. extensor lung al degetelor. M.

.

interososi .d) muschii piciorului dintre care amintim: extensor scurt al halucelui. flexor scurt al halucelui. adductorul halucelui. muschii lombricali. muschiul flexor scurt al degetelor. abductorul halucelui. flexor scurt al degetului mic. abductor al degetului mic. extensor scurt al degetelor.

sistemul nervos periferic. o sumare particulară a impulsurilor excitatorii şi inhibitorii ce sosesc la nivelul somei. -sistemul nervosparasimpatic.  sistemul nervos vegetativ: .   conduce impulsurile de-a lungul axonului şi ramificaţiilor sale.sistemul nervos simpatic. Anatomic neuronul prezintă un corp celular (soma) şi prelungiri celulare (dentrite şi axon). transferă informaţia primită altor neuroni sau celule efectuare.  execută o computerizare. Dentritele sunt mai multe şi uneori ramificate. Axonul transmite impulsuri de la corp spre organele efectoare care pot fi muşchi sau glande (transmitere centrifugă).Sistemul nervos Este format din doua sisteme mari:  sistemul nervos somatic: -sistemul nervos central (SNC). unitatea structurală şi funţională a acestuia.  . având funcţia de a primi impulsuri şi de a le transmite spre corpul celular (conducere centripedă). La baza sitemului nervos stă neuronul. Funcţiile neuronului: primeşte informaţii de la alţi neuroni în special pe calea dentritelor şi a somei. Neuronul este o celulă specializată în generarea şi conducerea unor semnale de natură electrochimică numite impulsuri neruronale. ceea ce creşte foarte mult posibilitatea contactului cu alte celule nervoase. .

 Sistemul nervos somatic A. multipolari (majoritatea neuronilor).Clasificarea neuronilor: după formă: . În lărgime măduva este separată de pereţii osoşi ai canalului printr-un spaţiu perimedular. - vertebra T11. În lungime din cauză că măduva se termină la nivelul L2 nu există o corespondenţă între segmentele medulare şi cele ale coloanei vertebrale: - măduva cervicală se întinde măduva toracică până la T9.stelate.unipolari.coccigiană până la L2. Măduva spinării: este adăpostită în canalul vertebral având ca limită superioară un plan orizontal care trece pe marginea superioară a atlasului (vertebra C1) iar ca limită inferioară un plan orizontal care trece prin discul separator dintre L1 şi L2 (vertebrele lombare). bipolari (mucoasa olfactivă). 1. Cuprinde măduva spinării şi encefalul.  după numărul prelungirilor: . un spaţiu subdural între duramater şi arahnoidă şi un spaţiu subarahnoidian între arahnoidă şi piamater în care se găseşte lichidul cerebrospinal (LCR). piramidale (ex: scoarţa cerebrală). cuprins între peretele osos şi duramater. măduva lombară până la pînă la vertebra C6. piriforme (ex: scoarţa cerebeloasă). Lungimea ei este în medie de 43 cm la femei şi 45 cm la bărbat. . Măduva nu ocupă în întregime lărgimea şi lungimea canalului vertebral. împărţit de învelişurile meningiale într-un spaţiu epidural. Sistemul nervos central Se mai numeşte nevrax sau ax cerebrospinal. - măduva sacro .

De o parte şi de alta a fisurii există două şanţuri laterale ventrale. Faţa posterioară prezintă un şanţ median posterior (mai puţin adânc) şi lateral de acesta două şanturi laterale posterioare locul de intrare ale rădăcinilor posterioare ale nervilor spinali. locul de emergenţă a rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali. formată de prelungirile neuronale şi celulele gliale. la nivelul regiunii C3 . Substanţa cenuşie se împarte în patru coarne: unul anterior . Pe faţa anteriară măduva prezintă un şanţ larg şi adânc numit fisura mediană aici găsindu-se arterele perforante ce au rol în vascularilzaţia măduvei.Configuraţia externă: Măduva are înfăţişarea unui cilindru plin uşor turtit în sens anteroposterior.C6 există o umflătura numită intumescentia cervicalis iar între T10 – L1 o umflătura numită intumescentia lumbalis. situată periferic şi o substanţă cenuşie situată central care are forma literei H şi este formată din corpul neuronilor. ce corespund plexurilor nervoase brahiale şi lombare. Configuraţia internă: Măduva spinării este alcătuită din substanţă albă.

Funcţiile măduvei: 1. pupilo-dilatator. ahilean. bicipital) şi reflexe polisinaptice (ex: reflexe de flexie). de micţiune etc . centrii nervoşi. Funcţia reflex Actul reflex reprezintă procesul fiziologic de răspuns la acţiunea unui stimul nervos. La baza actului reflex stă ARCUL RELFEX constituit din receptori.care preiau informaţiile din mediul extern. Reflexele închise la nivelul măduvei sunt reflexe somatice.asociat funcţiei motorii unul posterior asociat funcţiei senzitive şi două laterale asociate funcţiei nervoase vegetative. clasificate după numărul neuronilor în reflexe monosinaptice (ex: rotulian. vasomotor. la nivelul cărora se eliberează informaţia şi se elaborează răspunsul şi efectorii care realizează comanda venită de la centrii. şi reflexe vegetative – reflexul cardioaccelerator.

Asfel ele deservesc sensibilităţii exteroceptive (tactilă. 1. cerebel (creierul mic). emisfere cerebrale 4. posterioare şi laterale. encefalul respectă împărţirea în substanţă alba şi substaţă cenuşie. În cea ce priveşte configuraţia internă. dar dipunerea acestora este specifică fiecărui nivel.mezencefal 2. Trunchiul cerebral se găseşte la baza encefalului. anterior de cerebel cu care se leagă prin pedunculii cerebeloşi. Este alcătuit din: 1. termică durerosă). trunchiul cerebral . Substanţa cenuşie se găseşte la interior sub formă de nuclei. Funcţia de conducere reprezentată de fasciculele conducătoate prezente în cordoanele anterioare.hipotalamus 3. . proprioceptivă (contrilează mişcările conştiente şi inconştiente) şi visceroceptivă (de la nivelul organelor interne). fiind situat în prelungirea măduvei spinării. diencefal .2.bulb . iar substanţa albă la exterior.talamus .punte . Encefalul (creierul) Se găseşte în cutia craniană.

metatalamus şi epitalamus. căi ascendente. ascedente şi descendente. coordonând comportamentul afectiv (euforie. setei. . dar şi activitatea psihică.  Hipotalamusul este situat la baza diencefalului şi este foarte important în cadrul funcţiilor de reglare. unele chiar vitale (respiratorii. mijlocii. alternanţa somn-veghe). Diencefalul este situat între trunchi şi emisfere. 3. legându-se de acesta prin pedunculii cerebelosi (superiori. Funcţia de conducere asigură căile de legatură aferente şi eferente. coordonarea mişcărilor pentru menţinerea echilibrului şi precizia mişcărilor de fineţe prin dozarea contracţiilor musculare.Conţine nucleii nervilor cranieni. dintre care 11 se distribuie la nivelul capului şi gâtului. O serie de neuroni reprezentaţi difuz la nivelul trunchiului formează sistemul reticular activator ascendent cu rol în menţinerea tonusului cortical.între nuclei trunchiului. durerii. Împreună cu glanda hipofiză controlează marele sistem endocrin al organismului. ritmul respiraţiei. Tot aici se găseşte centrul plăcerii. hipotalamus. motorii digestive . manie. care sunt în număr de 12 perechi. Substanţa cenuşie formează la exterior scoarţa cerebeloasă. Cerebelul (creierul mic) este situat în spatele trunchiului cerebral. foamei. deglutiţie. căi de asociaţie .  Epitalamusul este de fapt epifiza. c. calm. depresie). fiind alcătuit din talamus. adaptative cardio-vasculare. realizând conştientizarea senzaţiilor şi proceselor mentale. inferiori). tensiunea arterială. El controlează funcţiile autonome ale organismului (temperatura. teamă. Astfel în trunchi se închid numeroase reflexe. Funcţia reflexă se realizează cu ajutorul nucleilor de substanţă cenuşie ce se găsesc la acest nivel. Împreună cu formaţiunea reticulată de la nivelul trunchiului determină tonusul cortical. Substanţa albă este formată din fibre de asociaţie. căi descendente. b. Funcţia de conducere a trunchiului este realizată de: a. iar la interior 4 nuclei.  Metatalamusul este o staţie de releu pe calea fibrelor optice şi auditive. lacrimale. reproducerea. glandă endocrină. orientare vizuală şi auditivă). funcţia digestivă. 2. ritmul cardiac.salivare. saţietăţii. a “stării de veghe” corticale.  Talamusul este situat deasupra hipotalamusului iar nucleii săi reprezintă un releu pe traiectul staţiilor senzitive (excepţie: simţul olfactiv).

deglutiţie. reprezentată de corpul calos. Cele mai adânci şanţuri delimitează lobii cerebrali: frontal. temporali. În cazul anumitor funcţii corticale superioare.4. occipital. Segmentele corpului sunt proiectate răsturnat. situate în girusul precentral al lobului frontal. şi posterioară cu rolul de a lega cele doua emisfere între ele. calcul. furie şi asocierea lor cu fenomenele vegetative). senzitiv(receptor). muzica. datorită încrucişării fibrelor nervoase la nivelul ariei senzitivo-motorie. sinteză). a. În mod similar se formează un homunculus motor. Astfel 94% dintre oameni sunt dreptaci având emisfera stângă dominantă. parietali. Emisferele cerebrale (creierul mare) este partea cea mai voluminoasă şi mai complexă a sistemului nervos central. motor şi de asociaţie. analiză). limbaj. iar altele de emisfera dreaptă (funcţii predominant intuitive . dans. Cele două emisfere sunt desparţite de şanţul interemisferic. citit. pictura. masticaţie. Neocortexul motor este reprezentat de arii motorii primare. b. comisura alba anterioară. trigonul cerebral. Aria senzitivă primară şi cea motorie formează o unitate funcţională numită aria senzitivo-motorie. Neocortexul receptor cuprinde ariile senzitive primare şi secundare. în funcţie de rolul său.organizarea spaţială a percepţilor şi mişcărilor. una dintre emisfere deţine rolul dominant. Sistemul limbic (paleocortex) este situat pe faţa mediană a emisferelor are forma unui inel de substantă cenuşie (coordonează reacţiile emoţionale şi viscerale) şi împreună cu hipotalamusul determină întreg comportamentul emoţinal al omului. imaginaţie creativă. Deasemenea sistemul limbic îndeplineşte rol în reglarea comportamentelor instinctuale. Pe suprafaţa fiecăreia se găsesc alte şanţuri (fisuri) care delimitează girusurile (circumvuluţiunile). Neocortexul poate fi. activitate sexuală. de baza (supt. iar axonii neuronilor formează substanţa albă. sport. foame. situate în girusul postcentral al lobului parietal. . alcătuind homunculus senzitiv. frică. Leziunile de la nivelul cortexului motor drept vor avea drept consecinţă o pareză pe partea stângă. Anumite funcţii sunt îndeplinite de emisfera stângă (funcţii predominant cognitive: scris. Substanţa cenuşie este dispusă înspre exterior formând scoarţa cerebrală.

atât motorie cât şi senzitivă. La nivelul vertebrei L2. care preiau infomaţia de la receptori şi o transmit la centrii nervoşi superiori . . motoare. Nervii spinali acoperă ca inervaţie. Nervii spinali sunt in număr de 33-34. întreg organismul de la gât în jos. ce pleacă de la nivelul coarnelor anterioare medulare. posterioară. ce se întinde pana la nivel coccigian. Cele două rădăcini se unesc înr-un trunchi comun care este mixt (conţine atât fibre senzitive cât şi motorii). care se distribuie organelor efectoare. formează un mănunchi de fibre nervoase numite COADA DE CAL. anterioară şi comisurală).nervi motori. Sunt alcătuiţi din 2 rădăcini. şi corespund regiunilor medulare unde îşi au originea. senzitivă. la nivelul căreia se găseşte ganglionul spinal (formaţiune nervoasă formată dintr-o aglomerare de neuroni) şi una anterioară.nervi senzitivi. una posterioară. acolo unde structura cilindrică a maduvei dispare.Sistemul nervos periferic este alcătuit din:. trunchi care prin ramificaţie dă naştere la 4 ramuri mixte (meningeala. de la straturile superficilale cutanate până la nivel muscular.

Ei se distribuie gâtului şi viscerocraniului. Din punct de vedere al fibrelor pe care le conţin se clasifică în:  nervi senzitivi: I. VI. care abordează şi organele abdominale (tubul digestiv). fiind în numar de 12 perechi.Nevii cranieni îşi au originea la nivelul trunchiului cerebral (excepţie fac nervii I si II). fiind răspunzător de sensibilitatatea mirosului. II. XII. VIII. IX. Nervul optic (senzitiv) de la retină prin chiasma optic. I.  nervi motori:III. cu excepţia vagului (nervulX). . II. fiind răspunzător de sensibilitatea vizuală. Nervul olfactiv (senzitiv) de la mucoasa olfactivă nazală la lobul frontal (aria olfactivă). XI. spre lobul occipital (aria vizuală). X. VII.  nervi micşti: V. IV.

Intervine şi în reflexele de acomodare şi pupilar fotomotor. V. Fibrele senzitive aduc informaţii de la nivelul III. .Nervul oculomotor (motor) din mezencefal la globul ocular (muşchii exrinseci ai ochiului şi irisul). IV. intervenind în mişcarea acestuia. Nervul trohlear (motor) din mezencefal la muşchii globului ocular. maxilară şi mandibulară. fiind răspunzator de mişcările acestuia în orbită. Nervul trigemen (mixt) este alcătuit din 3 ramuri: olftamică.

Cele două sisteme nervoase. capului şi umerilor. buza inferioară. şi fibre motori. determinând mişcările acesteia. fiind răspunzător de sensibilitatea gustativă. şi de o ramură vegetativă ce inervează glandele salivare (sublingulă. tensori ai timpanului. pielea feţei. Fibrele motorii de la trunchi la muşchii masticatori. glande salivare. mucoasa şi muşchii laringelui şi faringelui la bulb. secreţia lacrimală şi salivară. VIII. fiind răspunzător de mişcăriile acestuia. XII. Nervul vag . lacrimală şi nazală. de secreţia glandulară şi de mişcăriile laringelui şi ale musculaturii netede din viscere. viscericeptivă. Nervul abducens (motor) de la trunchi la globul ocular. pielea frunţii şi pleoapa superioară. Este format din centrii nervoşi localizaţi în unele regiuni ale encefalului şi în măduva spinării. limbă. de o ramură motorie ce pleacă de la trunchi la muşchii mimicii şi auriculari. abdominale şi glandele acestora. Nervul glosofaringian (mixt) are o ramură senzitivă de la urechea medie. Nervul acusticovestibular (senzitiv) de la urechea internă la trunchiul cerebral (bulb). De fapt.nasului. nu sunt separate. precum şi nervi ale căror fibre îşi au originea în aceşti centri. Sistemul nervos vegetativ Intervine în reglarea activitaţii organelor interne. dinţi şi pavilionul urechii. creierul prin intermediul . ci trebuie înţelese ca un tot unitar. Răspunde de sensibilitatea gustativă. faringe. la trunchi. o ramură motorie de la trunchi la muşchii faringelui şi laringelui şi una vegetativă care inervează glanda salivară parotididică. a buzei superioare şi a pleopei inferioare. sternocleidomastoidian şi trapezi. ochiului. XI. limbă şi zonele reflexogene cardiovasculare la trunchi. răspunzând de mişcăriile laringelui. VII. X. mucoasa bucală şi nazală. de la bulb la muşchii netezi ai viscerelor toracice. Nervul hipoglos (motor) de la bulb la musculatura limbii. pielea regiunii temporale. fiind răspunzător de auz şi poziţia capului.pneumogastric (mixt) cuprinde fibre senzitive de la urechea externă. IX. ai valului palatin. mimică. Nervul accesor (motor) de la bulb şi măduva cervicală spre muşchii laringelui. vegetativ şi somatic. cele două lanţuri de ganglioni aflaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. fiind parte a sistemului nervos. Nervul facial (mixt) este format de o ramură senzitivă ce vine de la limbă. submaxilară). VI.

Funcţionarea sa are la bază tot arcul reflex.are receptori la nivelul organelor interne . asigurând circulaţia sângelui în întreg organismul.funcţionează autonom. inhibă motilitatea tubului digestiv. Inima este un organ muscular situat în cutia toracică între cei doi plămâni. vasodilataţie periferică. Este alcătuit din sistemul nervos parasimpatic. şi sistemul nervos simpatic. Este alcatuită din 4 cavitaţi: 2 atrii şi 2 ventriculi. Aparat circulator Realizează aportul de oxigen şi substanţe nutritive către celule prin intermediul sângelui şi totodată relizează transportul produşilor de degradare matabolică în vederea eliminării acestora din organism. Caracteristici: . Nu simţim mişcările stomacului. accelerarea bătăilor inimii. inconştient şi involuntar .scoarţei cerebrale conduce şi activitatea sistemului vegetativ.inervează întregul organism . activitatea organelor interne se desfăşoară fară ca noi să o conştientizăm. Determină dilatarea pupilelor. Principalul său rol este acela de pompă. care utilizează ca şi transmiţător acetilcolina. neobişnuite pentru organism. care este alcătuit dintr-o cale aferentă (neuron senzitiv). accelerarea mişcărilor tubului digestiv. care utilizează noradrenalina (norepinefrina). În condiţii normale. Parasimpaticul determină contracţia pupilelor. intestinului sau ale plămânilor. Simpaticul acţionează în special în situaţii de pericol.are un efect de durată. vasoconstricţie periferică. cât şi unitatea acestuia cu mediul exterior. Componentele sistemului sunt: A. În concluzie creierul este acela care conduce şi coordonează toate activităţile din organism şi realizează unitate între diversele părţi ale organismului. Structura inimii: La exterior inma este învelită în pericard (două foiţe între care se găseşte o cantitate minimă de lichid ce asigură lubrefierea pentru o mai bună . un centru (situat in măduvă sau trunchi) şi o cale eferentă (2 neuroni motori). nu ştim când se dilată sau se contractă vasele de sânge.

din ½ superioară a trunchiului şi membrele superioară) şi inferioară (din ½ inferioară a trunchiului şi membrele inferioare). în funcţie de starea organismului (somn 50-55/min. Sistola atrială asigură umplarea cu sânge a ventricului de aceiaşi parte. bicuspida sau mitrala în stanga). care asigură contracţiile ritmice specifice inimii. care se continuă cu cel al vaselor de sânge.alunecare în timpul cotracţiei). conductibilitatea şi contractilitatea. În miocard pe lângă fibrele musculare specifice. De aici sângele trece în ventriculul drept. Vorbim de sistolă (contracţia atrilor şi a ventriculilor) şi de diastolă (relaxarea lor). se găseşte endocardul. necomunicând între ele. şi de ventriculi prin valve (tricuspida în dreapta. La emergenţa aortei cu cordul se găseşte originea arterelor coronare. Astfel. care generează impulsurile electrice necesare contracţiei musculare. căptuşind cavitaţile cardiace. de unde va fi pompat spre plămâni prin artera pulmonara. Sistemul valvular care separă atriile de ventriculi asigură trecerea sângelui într-un singur sens. care împinge coloana de sânge. respectiv în artera pulmonară. automatismul. Trece apoi în ventriculul stâng şi de aici este pompat în artera aortă spre toate ţesuturile organismului. sunt generate contracţii ritmice de circa 70de ori/minut. apare şi un ţesut special numit excito-conductor. rezultând o undă de contracţie numită puls (cu o valoare normală de 80/min). Urmează sistola ventriculară care pompează sângele în aortă. Este mai bine reprezentat la nivelul ventriculului stâng. împiedicând regurgitarea. în emoţii puternice sau efort susţinut 140180/min). . De la plămâni sângele oxigenat pleacă prin 4 vene pulmonare spre cord unde se varsă în atriul stâng. Contracţiile ventriculului stâng se transmit şi aortei. La interior. vase care asigură vascularizaţia cordului. Medial se găseşte miocardul (ţesutul muscular cardiac). Cele două atrii (drept şi stâng) sunt separate între ele printr-un sept interatrial. Procesele care au loc între două contracţii ale miocardului alcătuiesc revoluţia cardiacă. În atriul drept se deschid cele două vene cave: superioară (aduce sângele din regiunea capului şi gâtului. Principalele caracteristici ale miocardului sunt: excitabilitatea.

Pereţii arterelor sunt formaţi din 3 tunici: adventiţie (la exterior) – ţesut conjuntiv format din fibre colagene şi elastice media (la mijloc) – ţesut format din lame elastice concentrice.4. Astfel există: artere de calibru mare . intima (la interior) continuă . transportând sânge oxigenat (excepţie face artera pulmonară.aorte artere de calibru mediu artere de calibru mic .arteriole. arterele se ramifică. Pornind de la inimă spre periferie. precum şi din fibre colagene. Sistemul arterial Arterele sunt vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre ţesuturi. care transportă sânge cu CO2 spre plămâni). dând naştere unor vase din ce în ce mai simple şi mai înguste. alterând cu fibre musculare (rare la vasele mari şi mai frecvente la vasele maijlocii şi mici).

Pereţii capilarelor pot fii străbătuţi de toate componentele plasmei cu excepţia proteinelor. 2. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă şi substanţe nutritive dizolvate în apă prin endoteliul lor. Ele sunt vase de tranziţie făcând trecerea de la arteriole la venule . La acest nivel fluxul sanguin este continu. Contractilitatea este proprietatea arterelor de calibru mic şi în special a arteriolelor. .. cea ce permite schimbul. când presiunea sângelui creşte şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea scade. Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse. permiţând realizarea circuitului sanguin în organism. de a-şi modifica activ calibru prin contracţia sau relaxarea fibrelor musculare din pereţii lor. datorită structurii permeabile a pereţilor vasculari. la nivelul cărora se realizează schimbul de substanţe cu ţesuturile.tensiune arterială. Volumul de sânge existent la un moment dat într-o arteră apasă pe pereţii acesteia cu o anumită presiune măsurabilă . Capilarele sunt vase de dimensiuni mici. Proprietăţile capilarelor: 1. Vorbim de o tensiune arterială sistolică (TAS): 110-140 mmHg (care se datorează expulzării sângelui din ventricul în urma sistolei) şi o tensiune arterială diastolică (TAD): 70-90 mmHg (corespunde diastolei. Proprietăţile arterelor: 1. relaxării miocardice).endocardul ventricular.

Proprietăţile venelor: 1. ce fragmentează coloana de sânge şi face posibilă întoarcerea venoasă. care se realizează împotriva forţei antigravitaţionale. Structura anatomică a venelor este asemănătoare cu cea a arterelor. 2. Sistemul venos Venele sunt vase prin care sângele circulă dinspre periferie spre inimă.C. prin crearea şi menţinerea unei diferenţe de presiune între venele cave şi atriul drept. Ele cresc în dimensiune pe măsură ce se apropie de cord. La nivelul inimii se deschid două mari vene: vena cavă superioară (colectează sângele din ½ superioară a corpului) şi vena cavă inferioară (colectează din ½ inferioară). astfel:  vene de calibru mic. cu deosebirea că: inelele elastice şi musculare nu sunt foarte bine reprezentate (circulaţia sângelui fiind asigurată de contracţia musculară adiacentă).cave. Factorii care determină întoarcerea venoasă:  activitatea de pompă a inimii. Contractilitatea este proprietatea de a-şi varia în mod activ calibrul prin contracţia sau relaxarea muşchilor netezi din pereţii lor. . Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibru sub acţiunea presiunii sângelui. iar intima venelor prezintă din loc în loc valvule sub formă de „cuib de rândunică”.venule (care iau naştere prin unirea mai multor capilare)  vene de calibru mediu  vene de calibru mare.

Ganglionii limfatici sunt conglomerări tisulare. situate pe traiectul vaselor limfatice. putându-se distinge prin piele  D. Capilarele limfatice sunt vase de calibru neuniform şi sunt prevăzute în interior cu valvule semilunare. împiedicând astfel pătrunderea în organism a diferiţilor germeni patogeni. Au rol în producerea limfocitelor şi monocitelor. Circulaţia limfatică diferă de cea sanguină prin:  este adaptată la funcţia de drenaj al ţesuturilor. în formarea şi depozitarea anticorpilor. inghinal. subaxial. mai ales la locul unor confluenţe. capilarele limfatice formând reţele terminale (sub formă de „fund de sac”) şi nepermiţând schimbul ca şi capilarelor sanguine.păstrarea forţei de împingere imprimată iniţial de inimă  presa abdominală. care înlesnesc circulaţia limfei într-un singur sens. venele sunt dispuse atât la nivel profund cât şi superficial. abdominal.  pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri ca cei ai vaselor sanguine. . În organismul uman ganglionii au o dispunere specifică: submaxilar. însoţind oasele scheletului şi fiind protejate de masele musculare. creată de coborârea diafragmei în timpul inspirului  pompa musculară. determinată de contracţia musculaturii  masajul pulsatil efectuat de arterele pe care le însoţesc. ! Dacă arterele sunt dispuse în profunzime. Sistemul limfatic: Limfa este o plasmă deproteinizată care circulă prin vasele limfatice.

viscere din pelvis 5. trunchiul lombar . urcă până la nivelul vertebrei T4. . anterior coloanei vertebrale. Vena limfatică dreaptă colectează trunchiurile din parte dreaptă superioară şi se deschide în vena jugulară internă dreaptă. Viteza de circulaţie a limfei este foarte mică (2mm/sec). cu lipide (cea de la nivelul intestinului).de ganglionii mezenterici şi colici (situaţi pe intestin) Canalul limfatic toracic şi vena limfatică dreaptă – colectează limfa din toate trunchiurile limfatice.Trunchiurile limfatice sunt canale limfatice care colectează limfa. cu enzime (de la nivel hepatic) sau cu hormoni (de la nivelul glandelor endocrine). După trecerea prin ganglionii limfatici se îmbogăţeşte cu elemente celulare şi cu proteine (anticorpi).membre inferioare. care deversează limfa în venele de la baza gâtului. Sensul de înaintare este asigurat de valvulele semilunare ale vaselor limfatice care nu permit întoarcerea limfei. trunchiul intestinal . trunchiul subclavicular . gât 2. Există 5 trunchiuri. iar la acest nivel face un unghi spre stânga şi în faţă şi se varsă în vena jugulară stângă. Începe printr-o dilatare numită cisterna chili. Forţele motrice ale limfei sunt: -extrinseci (includ presiunile tisulare şi factorii ce favorizează circulaţia de întoarcere) -instrinseci (reprezentate de contracţiile ritmice ale vaselor limfatice mari) Conţinutul limfei: . peretele anterior al toracelui şi glanda mamară 3. De fapt prin limfă.membru superior. situată la nivelul vertebrei L2. trunchiul bronho – mediastinal . Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic.pereţii şi viscerele toracice 4.la nivel de capilare are compoziţie asemanătoare cu a lichidul extracelular şi cu a plasmei. apa de la nivel tisular se întoarce la inimă.cap. trunchiul jugular . Circulaţia limfei se face dinspre capilare spre marile ducte limfatice. denumite după zona din care colectează limfa: 1.

4. în sistemul de apărare antiinfecţios prin efectul de barieră al ganglionilor: 5. 2. cale auxiliară de întoarcere a lichidului extracelular în sistemul venos. 3. . transportul lipidelor absorbite în intestinul subţire (fiind insolubile nu penetrează peretele capilar). drenarea continuă a proteinelor tisulare extravazate prin capilare (în special le nivel hepatic şi intestinal).Rolul sistemului limfatic: 1. crearea de depozite de anticorpi.

Îndeplineşte o dublă funcţie: de conduct aerovector şi de organ al fonaţiei. 3. . Este format din două fose nazale despărţite de septul nazal. alcătuit din 1520 de inele catilaginoase incomplete posterior. Faringele este un conduct muscular care continuă cavitatea nazală. fiind căptuşit de o tunică mucoasă. porţiunea terminală. Cavitatea nazală este primul segment al căilor respiratorii fiind situat deasupra cavităţii bucale. Traheea este un organ tubular fibrocartilaginos.APARATUL RESPIRATOR Cuprinde plămânii şi căile respiratorii extra şi intrapulmonare. un calibru de 1 cm şi este înconjurată de crosa aortei. la nivelul cărora inelele cartilaginoase devin complete. precum şi senzaţia olfactivă. cu un calibru de 1. Prin ramificare. Este format din rinofaringe întins între cavitatea nazală şi cea bucală. mai scurtă si este înconjurată de crosa venei azigos. de bucofaringe porţiunea comună a aparatului respirator şi digestiv (separarea celor două căi se face cu ajutorul unui „căpăcel” cartilaginos numit epiglotă) şi laringofaringele. Comunică cu exteriorul prin nări şi la contactul cu faringele prin coane.5 cm. 4. Căile respiratorii extrapulmonare: 1. dă naştere la 2 bronhii principale. la nivelu vertebrei T4. Este format din cartilaje legate prin ligamente şi muşchi striaţi. 2. Dacă bronhia stângă are un traiect aproape orizontal. cea dreaptă este aproape verticală. la contactul cu esofagul. Laringele este un conduct musculo-cartilaginos de formă piramidală cu baza în contact cu laringofaringele iar cu vârful întreptat spre trahee. A. La acest nivel se realizează purificarea şi umectarea aerului.

iar acestea în LOBULI. deserviţi de câte o bronhie secundară. sac alveolar şi alveolă pulmonară (la acest nivel au loc schimburile gazoase). fiind despărţite de membrana alveolocapilară. Căile respiratori intrapulmonare Ramificarea intrapulmonară. duct alveolar. în timp ce foiţa parietală căptuşeşte cavitatea toracică. unităţile funcţionale ale plămânilor. Plămânii sunt principalele organe respiratorii. Alveolele vin în contact strâns cu sângele capilar. Lobuli sunt formaţi din ACINI PULMONARI. Este învelit la exterior de foiţa viscerală a pleurei. Lobii se împart în SEGMENTE. bronhiole respiratorii. care reduce frecarea din timpul mişcărilor respiratorii. a celor două bronhii primare (dreaptă şi stângă) dă naştere arborelui bronşic. bronhiole. structuri adaptaze funcţiei de schimb. C. la nivelul lor realizându-se schimburile gazoase. Ei permit schimbul de gaze. datorită prezenţei ALVEOLELOR PULMONARE. terţiare. de la nivelul hilului pulmonar. Bronhiile primare se divid în bronhii secundare. Sunt situaţi în cavitatea toracică. o strucură simplă şi extrem de permeabilă. Pleura se răsfrânge şi la nivelul scizurilor.B. Între cele două foiţe există o peliculă fină de lichid pleural. cel stâng venind în strâns contact cu inima. şanturi pulmonare cu rol în delimitarea unităţilor morfologiceLOBII PULMONARI (3 în dreapta şi 2 în stânga). .

Vascularizaţia plămânului: este de 2 feluri:  Funcţională reprezentată de mica circulaţie. la nuvelul căreia se desfăşoară „respiraţia” şi  Nutritivă reprezentată de arterele şi venele bronşice (fac parte din marea circulaţie) .

! . inferior la diafragmă. iar aerul este expulzat. care constă în contracţia muşchilor inspiratori şi are drept rezultat mărirea diametrelor cutiei toracice.Mediastinul este spaţiul cuprins între feţele mediale ale celor 2 plămâni. Frecvenţa respiratorie în condiţii de repaus estede 16/min la bărbat şi 18/min la femei. iar superior până la baza gâtului. şi EXPIRAŢIA. proces pasiv prin care toracele revine la dimensiunile de repaus prin relaxarea musculaturii. proces activ.. posterior până la coloană vertebrală. Mecanica respiratorie este constituită de 2 procese: INSPIRAŢIA. permiţând intrarea aerului. Anterior se întinde până la stern.

porţiunea digestivă a stomacului şi 3. Tubul digestiv are o structură unitară fiind alcătuit din 4 tunici: mucoasa. Esofagul este un conduct de 25-30 cm lungime. iar posterior cu faringele. Cavitatea bucală este segmentul iniţial al tubului digestiv. şi totodată eliminarea rezidurilor neasimilate ale alimentelor ingerate. 2. iar la exterior adventiţia sau peritoneu. Este reprezentat de tubul digestiv. 3. Dacă dinţii sunt organe dure.Aparatul digestiv Este constituit din totalitatea organelor care au ca funcţii principale digestia şi absorbţia principiilor alimentare. frământare şi mestecare a alimentelor. o porţiune orizontală formată din antrul şi canalul piloric. în vorbire. Glandele de la nivelul cardiei şi . corpul stomacului. Astfel stomacul este constituit din 3 regiuni: 1. căruia i se alătură glandele anexe. 2 margini sau curburi (curbura mare şi mică) şi 2 orificii: cardia. care măresc suprafaţa de contact cu bolul alimentar. prin care comunică cu esofagul şi pilor. limba intervine pe lângă funcţia digestivă (masticaţie. care leagă faringele de stomac. care asigură contactul cu duodenul. adaptate funcţiei de rupere. în senzaţia gustativă prin prezenţa la nivel lingual a papilelor gustative (organe specializate în recepţia gustatvă). formarea şi înghiţirea bolului alimentar). numită fornix sau fundul stomacului. Faringele este un conduct muscular prin care bolul alimentar (alimentele fragmentate şi amestecate cu salivă) este condus înspre esofag. cum ar fi: dinţii şi limba. anterior comunică prin orificiul bucal cu exteriorul. având forma literei J sau în „cârlig de undiţă”. A. 4. Adăposteşte organe specializate. o porţiune vertical. musculara. Este despărţită de fosele nazale prin bolta palatină. precum şi orificile de deschidere a numeroase glande gastrice. 2. Stomacul situat în abdomen. Prezintă 2 feţe: anterioară şi posterioră. submucoasa. Mucoasa gastrică prezintă numeroase cute. care nu se umple cu alimente. în loja gastrică este segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. Musculatura faringelui cu dispoziţia sa circulatorie şi longitudinală are un rol important în deglutiţie. 1.

datorită musculaturii din pereţi. favorizând prin structura lor absorbţia intestinală.7 m lungime. 5. ultima parte a intestinului care se termină prin canalul anal ce comunică cu exteriorul prin anus. transvers. care se întinde de la nivelul pilorului până la valva ileo -cecală. care iniţiază digestia intesinală prin secreţia sucului intestinal bogat în enzime proteolitice (descompun proteinele) şi lipolitice (descompun lipidele). astfel asigurându-se un bun contact cu enzimele sucului intestinal şi cu dispozitivele de absorbţie. care se împarte în 3 porţiuni: 1. prin care comunică cu intestinul gros.pilorului sunt secretoare de mucus. jejunul şi ileonul. Intestinul gros este segmetul distal al tubului digestiv. Inervaţia intestinului gros provine din plexurile ! . care formează un cadru abdominal constituit de segmentele ascendent. numit apendice vermiform. La nivel intestinal. Inervaţia stomacului este realizată prin fibre parasimpatice ale nervului vag şi prin fibre simpatice ale plexului celiac. colonul . rectul. Intestinul subţire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv (peste 4 m). porţiunea fixă.duodenul. sub formă de potcoavă. 2. 6. alimentele sunt deplasate prin mişcări peristaltice. 2. de 1. dar şi o evacuare corespunzătoare a rezidurilor. porţiunile mobile ale intestinului. iniţială a intestinului. iar cele de la nivelul fundului şi corpului secretă HCl. descendent şi sigmoid. şi 3. Are 3 segmente constitutive: 1. segmentul situat sub valvula ileo-cecală şi terminat într-un fund de sac. care comunică cu intestinul gros. cecul.

mezenterice (superior şi inferior). cu care comunică prin canale excretoare. bogată în mucus. arterei hepatice şi căilor biliare. sublingula secretă o salivă mai vâscoasă. iar a sfincterului anal din nervii ruşinoşi. submaxilara şi sublinguala) sunt situate în vecinătatea cavităţii bucale. Unitatea structurală a ficatului este reprezentată de lobulul hepatic. 2. în loja hepatică (partea dreaptă a abdomenului). cu rol de fixare şi protecţie şi are o structură segmentară dată de ditribuţia intrahepatică a venei porte. alcătuită din celule hepatice (hepatocite) aranjate în cordoane cu dispoziţie radiară spre o venă centrolobulară. Acestea se continuă cu căile extrahepatice. intervenind în condiţii necesare chiar şi în hematopoeză (formarea celulelor sanguine). iar submaxilara o salivă mixtă. În perioadele . situată subdiafragmatic. care se deschide la nivelul duodenului printr-un orificiu prevăzut cu sfincterul Oddi. B. Glandele salivare (parotida. Canaliculii biliari se varsă în canale biliare interlobulare. Glandele anexe 1. El intervine în numeroase procese metabolice. Este învelit la exterior de o capsulă fibroasă numită capsula Glisson. şi din vase capilare şi canaliculi biliari ce ocupă spaţiile dintre celule. formaţiune piramidală. secretă un lichid cu rol esenţial în digestie numit bilă. Astfel parotida scretă o salivă mai apoasă dar mai bogată enzimatic şi mineral. iar consistenţa salivei pe care o produc diferă. Ficatul este cea mai mare glandă din corpul omenesc (1500g). reprezentate de canalul hepatic comun şi apoi canalul coledoc. Sunt glande de tip tubulo-acinos. care se colectează în final în 2 canale hepatice (drept şi stâng).

care se deschide în canalul Wirsung. Inervaţia pancresului provine din plexul celiac. înapoia stomacului. Produsul de secreţie este colectat în 2 canale: unul principal ( Wirsung). corp şi coadă. 3. Pancreasul exocrin are structură tubulo-acinoasă asemănătoare glandelor salivare şi secretă sucul pancretic cu rol în digestie. situat în potcoava duodenală. Este format din cap.interdigestive bila este colectată în vezica biliară. care se deschide în duoden împreună cu coledocul şi un canal accesoriu (Santorini). . de unde în momentul digestiei este eliminată prin canalul cistic în canalul coledoc. Pancreasul este o glandă mixtă situată retroperitoneal.

de boabă de fasole. de o parte şi de alta a coloanei vertebrale lombare. Pe marginea medială există hilul renal prin care pătrund în rinichi artera şi vena renală. Structura internă prezintă rinichiul împărţit în 2 zone: zona corticală .concavă). structură ce îndeplineşte toate procesele complexe care au drept rezultat formarea urinii. substanţele nevolatile. Există in jur de 2 milioane de nefroni/rinichi. ureterul şi nervii.Aparatul excretor Cuprinde totalitatea elementelor destinate eliminării substanţelor de catabolism. A. . accesoriu prin sudoare şi materii fecale. inutilizabile sau în exces sunt eliminate împreună cu o cantitate variată de apă.la periferie şi zona medulară situată central. prezintă 2 feţe (anterioară şi posterioară) şi 2 margini (laterală-convexă şi medială. Aparatul excretor este reprezentat: de rinichi şi căile urinare. în cea mai mare parte prin rinichi şi. El are o formă caracteristă. Unitatea morfo-funcţională renală este reprezentată de NEFRON. Rinichii sunt organe perechi. situate retroperironeal. Dacă prin plămâni se elimină CO2 şi alte substanşe volatile.

un segment intermediar (ansa Henle) şi un segment distal. Sunt clasificate în căi intrarenale. închisă şi dilatată a nefronului. rinichii primind 2025% din debitul cardiac de repaus. care are forma unei cupe cu pereţi dubli. din care apoi iau naştere arteriolele aferente.  Tubul urinifer este constituit dintr-un segment proximal. vezica eliberează cantitatea de urină acumulată. Căile urinare sunt organe musculare adaptate funcţiei de conducere şi depozitare a urinii. . şi de bazinet sau pelvisul renal (locul de deschiudere a celor 3 calice mari). În adâncitura capsulei se află un ghem de 4 . Vascularizaţia renală este extrem de bogată. urină care parcurge uretra (caracteristică fiecărui sex) şi este ulterior eliminată la exterior. A.Alcătuirea unui nefron:  Corpusculul renal Malpighi: este extremitatea proximală. Cănd apare senzaţia de urinare (la o acumulare de circa 200-300ml de urină în vezică) şi există condiţii adecvate. reprezentate de calicele mici şi mari. Artera renală (ramură a aortei abdominale) pătrunde prin hilul renal se împarte în ramuri interlobare. care conduce urina spre căile de excreţie. La nivelul hilului renal iau naştere căile extrarenale: astfel. ce formează prin capilarizare glomerulul renal. care rezultă prin unirea arteriolei aferente şi care se reunesc la ieşire în arteriola eferentă. care dau naştere arterelor arcuate. Capilarele glomerului se regrupează în arterila eferentă care conduce sângele înspre venele arcuate şi de aici în vena renală. Este reprezentat de capsula Bowman. vezica acumulează urina până la o nouă micţiune (procesul de urinare propriu-zis). Mai mulţi tubi distali se unesc şi formează tubul colector. care se va vărsa în vena cavă inferior. mărginind o cavitate ce se continuă cu lumenul tubului urinifer. care preiau urina tubului colector.12 bucle capilare (glomerul). ureterul preia urina pentru a o conduce spre vezica urinar. Aici datorită structurii peretelui vezical. care are proprietatea de distensie.

induce o stare patologică. ioni de Na. În urma acestor procese ia naştere un lichid de culoare alb-gălbui. . care conţine: apă. Este contituit din glande care nu au canal de excreţie. Hipofiza este situată la baza creierului. Prezenţa proteinelor de orice tip.! Formarea urinii presupune alternanţa a 3 procese: ultrafiltrarea glomerulară. care formează neurohipofiza. care formează adenohipofiza. K şi Cl. care controlează şi reglează activitatea tutror organelor. I. Sistemul endocrin Este conceput ca un sistem anatomo-funcţional complex coordonat de sistemul nervos. reabsorbţia tubulară şi secreţia tubulară. Este împărtită in 3 lobi cu structuri embriologice diferite: lobul anterior şi lobul intermediar. transportaţi la nivelul structurilor celulare. creatină. uree. şi lobul posterior. iar produşii lor de secreţie – HORMONII . fiind legată prin tija pituitară de hipotalamus. cu ph de 4-6. unde reglează intesitatea şi viteza unor procese specifice. acid uric şi o mică cantitate de glucoză. în şaua turcească a osului sfenoid.sunt eliminaţi direct în sânge.

Lobul anterior secretă hormonii:  Somatotropi (STH- hormonul de creştere) care intervin în procesul de creştere, fiind un hormon anabolizant (stimulează sinteza proteinelor, lipidelor şi glicidelor). Dereglările secreţiei hormonale dau naştere diferitelor boli: nanismul hipofizar, caracterizat prin deficit de statură şi se datorează unei hiposecreţii de STH (secreţie scăzută) în copilărie, gigantismul (înălţime peste 2m), datorat unei hipersecreţii de STH (secreţie crescută) şi acromegalia, o hipersecreţie instalată la adulţi şi caracterizată prin creşterea extremităţilor (nas, urechi, mâni).  Tirotropi (TSH) care controlează secreţia tiroidei  Gonadotropinele (LH-hormonul luteinizant şi FSHhormonul foliculostimulator) cu rol asupra gonadelor (organelor sexuale).  Corticotropina(ACTH) care stimulează secreţia corticosupralenarei şi creşterea.  Prolactina a cărei secreţie la femeie stimulează dezvoltarea glandelor mamare şi menţinerea secreţiei lactate. Dereglările secreţiei sunt reprezentate de hiperprolactinemie care determină la femeie infertilitate şi amenoree (lipsa ciclului menstrual), iar la bărbaţi impotenţă şi absenţa libidoului, precum şi galactoree la ambele sexe. Lobul intermediar reprezintă doar 2% din masa glandei şi secretă homonul melanocitostimulator (MSH), răspunzător de pigmentarea pielii, a pupilei. Lobul posterior (neurohipofiza) este o structură adaptată depozitării şi eliberării hormonilor secretaţi de hipotalamus- hormonul antidiuretic (ADH) cu rol în reglarea metabolismului apei şi ocitocina cu rol în declanşarea contracţiilor uterine în timpul travaliului şi în crestera secretiei laptelui.

II. Tiroida este situată în partea anterioară a gâtului fiind formată din doi lobi uniţi printr-un istm. Este singura glandă endocrină care îşi depozitează produsul de secreţie în interior într-un material vâscos numit coloid. Hormonii secretaţi sunt tiroxina şi triiodotironina, hormoni care intensifică metabolismele energetic glucidic şi protidic stimulând creşterea şi dezvoltarea organismului. Tulburările secreţiei de hormoni tiroidieni sunt de două feluri: hipotiroidism (insuficienţă tiroidiană) care se poate instala în copilărie producând cretinismul (un deficit de creştere cu lipsa proporţionalităţilor dintre segmentele corpului, însoţit de un retard mintal extrem), sau la vârsta adultă producând mixedemul (edeme, uscarea pielii, pierderea părului, luare în greutate şi guşă). hipertiroidism – (hiperfuncţie tiroidiană) care provoacă boala Basedow-Graves (tireotoxicoza) caracterizat prin nervozitate, insomnie pierdere în greutate şi guşă.

Paratiroidele sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni şi sunt esenţiale pentru viaţă datorită secreţiei de parathormon (PTH). El intervine în metabolismul calciului şi al fosfaţilor. Împreună cu celulele C din tiroidă, paratiroidele secretă calcitonina un antagonist al parathormonului.
III.

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, care secretă insulina hormon ce intervine în metabolismul intermediar mai ales în metabolismul glucidic. În hiposecreţia de insulină se instalează diabetul zaharat, caracterizat printr-o glicemie de peste 180 mg%, poliurie (eliminarea unei cantităţi mari de apă), polidipsie (sete exagerată), polifagie (foame exagerată). În hipersecreţie de insulină se instalează o hipoglicemie caracterizată prin tremurături nervozitate care poate evolua spre o comă hipoglicemică. Glucagonul şi somatostatina sunt antagonisti ai insulinei. V.Glandele suprarenale sunt situate la polul superior al rinichilor păstând configuraţi internă a acestora (corticală la periferie şi medulară central). 1. Corticosuprarenala secretă hormonii glucocorticoizi (cortisolul, corticosteron), hormonii mineralcorticoizi (aldosteron) cu rol în menţinerea echilibrului hidric şi hormonii sexosteroizi (androgenii). Tulburările de secreţie produc boala Addison (insuficienţa corticosuprarenală) caracterizată prin scăderea marcată a lichidelor organismului, prin hipoglicemie, hiperpigmentare şi slăbiciune extremă. boala Cushing caracterizată prin modificarea aspectului corpului (torace „de bizon”, faţă de „lună plină”) hiperaldosteronism primar, caracterizat prin hipertesiune arterială, creşterea volumului lichidelor şi paralizie musculară. 2. Medulosuprarenala secretă catecolaminele (adrenalina şi noradrenalina)
IV.

VI.Epifiza (glanda pineală) este situată în partea posterioară a diencefalului şi secretă melatonina. VII.Gonadele 1. Ovarele sunt organe perechi situate în pelvis cu rol în formarea gametului feminin necesar reproducerii (ovulul), dar şi în secreţia unor hormoni, cum ar fi: estrogenii şi progesteronul, cu rol în dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare, dar şi în modificarile necesare menţinerii unei sarcini.

2. Testiculele sunt situate în sacul scrotal şi sunt organe cu rol în formarea gametului masculin (spermatozoidul), dar şi în secreţia hormonilor androgeni (testosteronul) cu rol în dezvoltarea şi pregătirea organismului pentru reproducere.

după care involuează. Intervine în apărarea imunitară prin maturare limfocitelor T.Timusul este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin situat înapoia sternului. Are o dezvoltare maximă în copilărie. . VIII.

Produc lichidul seminal cu rol nutritiv. care la nivelul mediastinului formeză reţeaua tesiculară a lui Haller. care formează corpul şi coada epididimului. prin producerea gameţilor masculini şi endocrină prin secreţia hormonilor sexuali masculini (testosteron). Prezintă un cap. la nivelul cărora are loc procesul de spermatogeneză (formarea spermatozoizilor). reprezentând partea iniţială a căilor spermatice extratesticulare. Din punct de vedere sexual prostata are rol în depozitarea şi maturarea spermei. vene.  Testiculul este un organ pereche suspendat în sacul scrotal. dar şi de muşchiul cremasterian. Testiculul este învelit la exterior de o capsulă fibroconjuctivă. cu calibru inegal. glandele bulbouretale) şi organul copulator (penis). corp şi coadă.  Epididimul este un organ alăturat testiculului. cu diverticuli şi un traiect sinous. care delimitează cei 1-4 tubi seminiferi încolăciţi. la nivelul căreia se unesc cele două canale: ejaculator şi uretra. căile spermatice de excreţie (intra şi extratesticulare). glandele anexe (veziculele seminale. .  Glandele anexe: Veziculele seminale sunt reprezentate de două tuburi lungi.Aparatul genital Aparatul genital masculin: este format din gonadele masculine (testicule). Tubii se unesc într-un tub drept. prostata. care împreună cu gameţii (spermatozoizii testiculari) formează sperma. alături de artere. nervi şi limfaticele testiculare. Capul este alcătuit din 10-15 canale înghesuite în mase mici (canalele eferente). Prostata este o glandă tubuloalveolară ramificată. Se găseşte în cordonul spermatic.  Ductul deferent este un conduct musculo-membranos care continuă canalul epididimar. care se unesc şi se continuă într-un canal încolăcit (canalul epididimar). îndeplinind o dublă funcţie: reproductivă.

vaginul). . cilindrică. situată central.gametul feminin).  Uterul este un organ musculo-cavitar în formă de pară. o porţiune mijlocie strâmtă şi îngustă. şi care are important rol hormonal. în fecundarea acestuia şi în conducerea lui spre uter. având rol în captarea ovulului expulzat. o structură fibroasă. Suprafaţa fiecărui ovar este acoperită de un epiteliu cubic. reprezentînd organul gestaţiei.Aparatul genital feminin: se compune din: .corpul sau fundul . corpul galben involuează. care se aplatizează cu vărsta. trompe uterine.colul uterin. Din punct de vedere anatomic prezintă: o porţiune superioară dilatată. cicatriceală. şi clitorisul)  Ovarele sunt organe perechi de formă ovalară turtită. care rezultă din foliculii ovarieni. Dacă ovulul nu este fecundat. prin secreţia progesteronului în caz de sarcină. Uterul prezintă 2 cavităţi: cavitatea uterin. uterul. cu labiile mici şi mari. avasculară. în urma expulzării ovulului în trompe. sub care se găseşte tunica albugineea. precum şi nervii. la periferie cu numeroşi foliculi ovarieni (structuri care prin diferenţiere dau naştere ovulului. transformându-se într-o structură fibroasă.istmul uterin şi o porţiune inferioară. unde are loc implantarea ovulului . Ţesutul ovarian este împărţit în: corticală. numită corpul alb.organele genitale interne (ovare. perechi care se întind de la uter la cele 2 ovare.organele genitale externe (vulva. medulara. şi hilul ovarian prin care intră şi ies vasele de sânge şi limfatice. Corpul galben este o structură celulară. cu numeroase vase de sânge şi nervi.  Trompele uterine sunt organe tubulare.

Asemeni uterului . suferă modificării ciclice induse hormonal. progesteron. şi canalul cervical .). intern spre cavitatea uterină şi extern spre vagin. Ea se dezvoltă atât din ţesuturi materne.  Placenta este un organ tranzitoriu care se dezvoltă în uter în timpul sarcinii. cu rol de a asigura schimbul dintre mamă şi făt.fecundat. comunicând la exterior cu orificiul valvular.  Vaginul este un conduct musculo-membranos. . cât şi fetale. având rol şi în secreţia hormonală (HGCgonadotropina corionică umană. etc. care se inseră pe cervix (colul uterin). cu 2 orificii.

. Şi glanda mamară suferă modificări periodice în funcţie de fazele ciclului menstrual. fiind atunci capabilă de secreţia lactată. numit canal galactofor. Glandele mamare sunt alcătuite din 15-20 de lobi mamari. adipos. ţesut conjuctiv lax. Totalitatea canalelor galactofore se deschid la nivelulul mamelonului. Corpul glandei conţine pe lângă structurile glandulare. dar şi în sarcină. structură pigmentară situată central glandei. care drenează într-un canal de excreţie. vase şi nervi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful