P. 1
GE_sem_I

GE_sem_I

|Views: 24|Likes:
Published by Roxana Ionescu

More info:

Published by: Roxana Ionescu on Sep 07, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/07/2011

pdf

text

original

TEMA 1

INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIA ECONOMICĂ. TRĂSĂTURI ALE ECONOMIEI MONDIALE ACTUALE (1)
Conţinut:

1.1 Geografia economică: definire şi obiect de studiu 1.2 Trăsături ale economiei mondiale. Globalizarea economică 1.3 Ierarhizarea statelor după potenţialul economic şi uman
Obiective:

• • • •

înţelegerea faptului că geografia economică studiază localizarea formelor de producţie şi consum specifice fiecărei activităţi economice ; cunoaşterea rolului factorului uman în valorificarea resurselor naturale ; receptarea problemelor legate de globalizarea economică şi a importanţei acesteia în dinamica structurilor economice contemporane; cunoaşterea principalelor efecte spaţiale ale globalizării din perspectivă geo-economică.

1.1 Geografia economică: definire şi obiect de studiu Geografia studiază o problematică foarte complexă cu preocupări atât în analiza mediului natural – Geografia fizică - cât şi în ceea ce priveşte grupurile de oameni şi activităţile desfăşurate de aceştia – Geografia umană. Această componentă cuprinde toate acele domenii şi obiecte de studiu din cadrul Geografiei care nu sunt direct preocupate de mediul natural, analizând diferitele regiuni ale lumii în care se găsesc oameni, cum se intercondiţionează ei cu spaţiul în care trăiesc, care sunt trăsăturile peisajelor în care îşi desfăşoară activitatea şi cum transformă aceştia mediul natural pe care îl ocupă. Geografia economică este o componentă a Geografiei umane care studiază răspândirea spaţială a comunităţilor umane şi relaţiile dintre acestea şi mediul natural. Ea include şi elemente din alte ştiinţe: sociologie, demografie, economie, dar impune o viziune globală ce trebuie analizată în fiecare loc şi moment în funcţie de jocul de forţe care se opun între ordinea genezei şi alte forme de ordine şi are menirea de a sesiza toate elementele revoluţionare nu numai pe plan cultural, social, politic, dar şi în plan tehnologic. Geografia umană păstrează grija pentru comparaţie şi explicaţie, în scopul găsirii cauzelor, modalităţilor şi efectelor acţiunilor umane. Scopul geografiei umane este acela de a determina extensiunea spaţiului uman, popularea acestuia, peisajele determinate de habitat, de activităţile productive şi de modurile de viaţă. (Erdeli G., 2000). Geografia economică studiază spaţiul unde se produc bunurile şi serviciile, fluxurile pe care le produc acestea, ca şi factorii de producţie, condiţiile şi resursele punerii lor în valoare. Conturarea unui obiect al geografiei economice s- făcut datorită contribuţiei economiştilor , într-o primă etapă, şi geografilor, îndeosebi după 1850. Înainte de 1850 interesul geografiei pentru aspectele teritoriale ale economiei era redus, în timp ce analiza fenomenelor economice în repartiţia lor teritorială, la economişti, ocupa un rol deosebit de important. Se remarcă aici interesul pentru a explica bogăţia statelor, 7

dezvoltarea activităţilor materiale prin prisma principiilor care le favorizează. Se disting, în această perioadă, trei puncte de vedere (curente): al mercantiliştilor, al fiziocraţilor şi cel al clasicilor. Mercantilismul este un sistem teoretic caracteristic secolelor XVXVIII care consideră că statul este cel care trebuie să regleze viaţa economică pentru a urmări interesele naţionale apelând la protecţionism şi deţinerea monopolurilor. Statul este cel care trebuie să favorizeze un excedent comercial prin intermediul căruia să permită intrarea în ţară a metalelor preţioase. Mercantiliştii identificau bogăţia cu banii şi considerau comerţul exterior principala sursă pentru sporirea avuţiei. Considerau că profitul se obţine din a vinde mai scump un produs. În realitate prin procesul de circulaţie a mărfurilor nu se creează plusvaloare ci doar se repartizează plusvaloarea iniţială obţinuta prin producerea bunurilor. Apariţia acestui curent a fost determinată de un complex de factori care au generat dezvoltarea comerţului: marile descoperiri geografice şi progresele spectaculoase în domeniul transporturilor. Acţiunea diferenţiată a acestor factori a determinat conturarea a trei arii geografice: centrală, mediană şi periferică (Wallerstein, 1974). În aplicarea politicii economice mercantiliste au existat patru: etape: mercantilismul timpuriu, mercantilism bazat pe industrie, mercantilism monetarist, mercantilismul dezvoltat (bazat pe comerţ). Fiziocraţia sau “guvernarea naturii” este un curent promovat de şcoala franceză începând cu 1758, când F. Quesnay a publicat Analiza Tabloului economic în care a prezentat, sub forma unei scheme doctrina fiziocrată care analizează posibilitatea reproducerii şi repartiţiei produsului social total în condiţiile capitalismului. Tabloul reprezintă reprezintă repartiţia avuţiei societăţii franceze pe care autorul o împărţea în trei categorii: producători, proprietari şi industriaşi şi comercianţi. Fiziocraţii considerau că fenomenele economice se desfăşoară potrivit unor legi naturale, deci independent de voinţa oamenilor şi a statului şi că unicul izvor al avuţiei este producţia agricolă, singura clasă productivă fiind arendaşii şi muncitorii salariaţi care lucrează în agricultură. Perioada liberalismului economic clasic. Teoriile liberalismului clasic au fost elaborate de reprezentanţii şcolii engleze la sfârşitul sec. al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea. Ei studiază producţia, circulaţia şi repartiţia bogăţiilor materiale, axându-se pe rolul motor al interesului individului, pe existenţa unei ordini naturale şi pe funcţia reglatoare a pieţei şi a liberei concurenţe. Liberalismul economic este o noţiune care se diferenţiază atât de etatism (controlul total al statului) cât şi de anarhie şi presupune intervenţia statului între anumite limite, care sunt stabilite prin negociere de părţile implicate în actul economic. Principalele caracteristici ale liberalismului clasic sunt:  concentrarea atenţiei pe producţie şi doar în plan secundar pe circulaţie;  identificarea cauzelor care au condus la îmbogăţirea naţiunilor prin abstractuzare;  ordonarea societăţii şi economiei după legi naturale. Cel mai important reprezentant al liberalismului economic clasic este A. Smith (1723-1790) care se remarcă prin câteva teorii care au în vedere şi dimensiunea spaţială a fenomenelor economice. 8

Teoria diviziunii muncii, a comerţului între state şi a avantajului absolut are ca idee centrală specializarea dintre state în funcţie de favorabilităţile naturale şi artificiale conduce la accentuarea avantajelor reciproce. Această inegalitate a avantajelor creşte pe măsură ce se accentuează diferenţele de nivel, structură şi rentabilitate. David Ricardo (1772- 1823) pune bazele unei noi teorii – avantajul comparativ relativ – care analizează rolul comerţului exterior ca factor de dezvoltare şi progres al ţărilor partenere în schimburi. Potrivit acestei teorii fiecare ţară trebuie să se specializeze în producţia şi exportul acelor bunuri pe care le produce cu costuri relativ mai scăzute Invers, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri pe care le produce la costuri mai mari. Pe această bază schimburile economice internaţionale pot fi reciproc avantajoase pentru toţi partenerii. Astfel apare liberul schimb, deplina libertate de concurenţă între ţări, indiferent de potenţialul lor economic. Acest principiu a reflectat mai mult economiile din sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX –lea. La sfârşitul sec. al XVIII-lea apar primele lucrări veritabile de Geografie economică ca urmare a dezvoltării statisticii. Aceste studii analizează datele statistice ce privesc populaţia, activităţile economice. Se poate vorbi de un asemenea interes pentru Geografia economică la C. Ritter (1779-1859) care depăşeşte viziunea statistică tradiţională, opera sa fiind centrată pe influenţa condiţiilor naturale asupra evoluţiilor istorice. F. Ratzel este un urmaş al lui Ritter fiind la originea conceptelor de oicumenă şi de spaţiu vital precum şi la originea orientărilor de cercetare a raporturilor dintre pământ, societate şi stat. Teoriile sale sunt preluate apoi de suedezul Rudolf Kjellen. Intre 1850 şi 1870 are loc o diminuare a interesului pentru spaţiu la economişti şi o dezvoltare progresivă a Geografiei economice. Începutul perioadei este marcat de teoria marginalistă sau neoclasică. Teoria marginalistă a fost emisă de şcoala austriacă. Potrivit acestei teorii, valoarea este o categorie subiectivă, rezultată din aprecierile “subiectelor economice” izolate. Reprezentanţii acestei teorii susţin că valoarea mărfii nu este creată în procesul producţiei ci ia naştere în procesul schimbului pe baza aprecierilor participanţilor la actul vânzare-cumpărare. Aceste aprecieri depind de raportul dintre intensitatea nevoilor individuale ce trebuie satisfăcute şi volumul de bunuri. Cu cât nevoia este mai mare, cu atât utilitatea este mai mare. După cum se poate observa dispare treptat interesul pentru analiza spaţială, în favoarea raţionalului). Excepţie fac studiile lui Alfred Marshall care insistă asupra factorilor de localizare ai activităţilor economice. În prima jumătate a sec. al XX-lea situaţia economică cunoaşte mutaţii profunde. Numeroase ţări revin la protecţionism, mecanismele capitaliste devin rigide, apar crizele economice în urma cărora creşte şomajul şi se amplifică supraproducţia. Apar, în aceste condiţii, alte modele economice (de ex. planificarea sovietică în 1928) pe fondul neîncrederii în mecanismele spontane ale pieţei. În intervalul analizat se remarcă două momente în constituirea acestei ştiinţe:  Geografie economică pragmatică (caracteristică sfârşitului de secol XIX); 9

Geografie economică teoretică (în prima jumătate a sec.al XXlea). În prima etapă se remarcă Şcoala Franceză de Geografie prin fondatorul său Paul Vidale de la Blache care acordă o atenţie deosebită progresului noilor regiuni industriale şi urbane. El evidenţiază rolul căilor ferate şi marilor centre industriale în noile forme de structurare a spaţiului. Printre succesorii săi cei mai de seamă, J. Brunhes consacră un capitol important al lucrării sale Geografie umană (1910) geografiei economice. Se remarcă în această etapă dezvoltarea geografiei economice în învăţământul secundar şi practic, începând cu 1860. Astfel ia naştere geografia economică, ca răspuns la nevoile unui public interesat de transformarea lumii şi extinderea pieţelor. Devine în anii 1870-1880 ramura geografiei cu cel mai mare succes public. Apar în aceşti ani societăţi de geografie colonială, comercială sau maritimă. Obiectul Geografiei economice este reprezentat în această etapă de inventarierea resurselor (minerale, energetice, agricole) din diferite ţări, de a descrie utilizarea lor productivă şi de a prezenta fluxurile de schimburi internaţionale corespunzătoare (rute ale comerţului mondial). Cadrul natural, care determină activităţile economice, deţine un rol foarte important. Această geografie economică este foarte empirică, ea prezintă fapte concrete, statistici şi nu utilizează fundamentul teoretic. Observaţiile sale cu privire la economie sunt mai ales descriptive. Al doilea moment este marcat de contribuţia lui Pierre George care va exercita un ascendent puternic asupra epocii sale. El încearcă să adapteze geografia la epoca sa considerând că această ştiinţă trebuie să servească mai ales în acţiunile de planificare. El se opreşte asupra problemelor de actualitate cum ar fi industrializarea, urbanizarea, legătura dintre modul de viaţă şi modul de producţie. Pentru P. George nu există mecanisme naturale care determină o anumită adaptare ci doar concepţii guvernamentale care împart lumea în societăţi capitaliste şi socialiste. El plasează astfel, în centru regimurile economice şi politicile macroeconomice (legislaţie, infrastructură, protecţionism). Autorul privilegiază producătorul însă nu ignoră consumul care îi serveşte să măsoare nivelurile de dezvoltare ale ţărilor (George, 1956). Paul Claval în lucrarea Eseu asupra evoluţiei umane-1964 propune o reorientare a geografiei economice prin apropierea de economie şi abordarea problemelor de microeconomie. În lucrarea Geografia generală a pieţelor-1963 el analizează dimensiunea spaţială a teoriei pieţelor, acordând un loc important cheltuielilor de transport şi costurilor de informare. Autorul, în lucrarea Regiuni, naţiuni, mari spaţii1968, se opreşte asupra rolului mecanismelor macroeconomice în structurarea spaţiului. Noile orientări ale geografiei economice, fondate pe luarea în considerare a comportamentelor raţionale au căpătat o asemenea importanţă în anii 1950-1970 încât geografii le-au considerat o bază pentru reorganizarea totală a Geografiei umane. Geografia economică era calificată, în Franţa anilor 1968, ca fiind noua geografie. După 1970 curentul economiei spaţiale la economişti îşi pierde din importanţă din cauza rolului secundar al costurilor de transport. În această perioadă capătă o importanţă deosebită reintegrarea mediului în teoria economică, idee reluată în zilele noastre indirect prin  10

plecând de la un demaraj aproape arbitrar. cercetarea ştiinţifică etc). Începând din 1990. serviciilor. în legătură cu discursul şi ideologiile grupurilor sociale. Globalizarea economică Economia mondială reprezintă un ansamblu al schimburilor reciproc de activităţi (producţia materială. 1. telecomunicaţiilor. definite ca acele firme care şi-au extins activitatea economico-financiară dincolo de 11 . este de a înţelege de ce activităţile economice apar şi se dezvoltă într-un loc mai degrabă decât în altul. mai competitivă decât alta.reflecţiile asupra dezvoltării durabile şi căutarea unor soluţii noi în gestiunea mediului. ca dimensiune a dezvoltării economice. În diferite zone geografice. afirmă el. datorită randamentelor crescute permise de concentrarea spaţială a activităţilor. şi determină o creştere a interesului pentru noua geografie. cercetările lui Paul Krugman s-au reorientat către Geografia economică. Economistul american Paul Krugman a devenit unul dintre cercetătorii actuali cei mai cunoscuţi pentru că a contribuit la o reorientare fundamentală a teoriei comerţului internaţional. încă. activităţilor de servicii. pentru că statele diferă ca mărime. evoluţia economică este diferită. Una din sarcinile economiei. şi celelalte elemente ale teritoriului. dar rezultanta globală este de creştere a produsului mondial brut. Această evoluţie conferă o mare putere explicativă pentru progresele realizate în economia internaţională. Economia mondială este un sistem eterogen. economiilor regionale sau naţionale. Această posibilitate justifică intervenţia publică în politicile industriale şi comerciale private. Acesta este un salt calitativ remarcabil ce plasează Geografia economică în rândul ştiinţelor indispensabile în abordarea realităţii economice contemporane. datorită randamentelor ridicate realizate de economiile de scară. capitalurilor. ele fiind consacrate pieţelor internaţionale. În prezent. ea fiind consolidată pe baza teoriei ricardiene fondată pe heterogenitatea geografică. în această perioadă. realizate de geografi sunt foarte numeroase. dar se mai menţin diferenţe şi în privinţa sistemului economic. a căror influenţă asupra economiei mondiale este în funcţie de nivelul lor de dezvoltare. se poate spune că cele mai importante elemente ale evoluţiei economiei mondiale sunt societăţile transnaţionale. în cursul anilor 1980. aspectele economice fiind urmărite într-un context mai larg. percepţia indivizilor asupra proceselor şi fenomenelor economice. economiile naţionale. El a demonstrat că schimburile internaţionale ar putea exista şi în lipsa unui avantaj comparativ. Lucrările de geografie economică. El mai arată că o regiune poate deveni prin efect cumulativ şi. meritul lor fiind acela de a depăşi caracterul explicativ. localizărilor industriale. potenţial demografic şi economic. optimizarea raporturilor între economie. şi mai ales către problemele localizării. trecându-se la abordări teoretice. În economia internaţională s-au realizat dezvoltări teoretice importante. această ramură fiind printre puţinele care nu au eliminat dimensiunea spaţială a abordărilor. Se poate spune că este un sistem de interdependenţe în care celulele de bază sunt. pentru caracteristicile determinate de schimburile internaţionale sau localizarea unor activităţi.2 Trăsături ale economiei mondiale. fazele de expansiune alternând cu cele de recesiune. Complexitatea abordărilor creşte. circulaţia bunurilor.

Un proces tot mai evident este globalizarea economiei. Globalization. cel de asigurări. Capitalul intern nu mai poate fi factorul principal al creşterii economice. investiţiilor şi fluxurilor de capitaluri dintre ţări. În general. de servicii. fiind interesate în special de sectorul bancar. Un efect al transnaţionalizării este procesul de delocalizare. În sens mai restrâns. apariţia şi ascensiunea blocurilor economice (Keinichi Ohmae. de la activităţi economice la internaţionalizarea culturii. Strategia generală a societăţilor transnaţionale vizează abandonarea economiilor bazate pe consumuri mari de materii prime. s-au afirmat în ţările dezvoltate cu economie de piaţă. producţia. de schimburile comerciale în formarea produsului intern brut. Waters (Waters M. manifestată prin creşterea rolului jucat de investiţiile şi capitalurile străine. ajungând. culturală) şi apoi propune o comparaţie între ideal-tip şi starea de fapt. Acest proces implică noi forme de organizare internaţională a producţiei. ideologia organizaţională (impunerea unui anumit mod de a face producţie). de energie şi trecerea la o economie bazată pe informaţie şi tehnologie de vârf. în unele cazuri. cu un nivel economic mai scăzut. politică şi socială. piaţa financiară şi piaţa muncii. începerea producţiei de subansamble. adică transferul unei producţii interne în alte state. în ceea ce priveşte globalizarea economică Waters consideră că dimensiunile acesteia sunt: comerţul. Ele reprezintă un ansamblu la scară globală. globalizarea se referă la liberalizarea comerţului. alcătuit dintr-o societate principală . politic. cultural. apariţia unor filiale comune. implantate într-un număr mai mare sau mai mic de ţări. formarea statelor. cel de relocalizare. ocolirea unor bariere vamale. Se observă că profiturile obţinute în urma delocalizării sunt utilizate pentru modernizarea tehnologiilor în ţara în care îşi are sediul firma – mamă. politică. să aibă o forţă economică mai mare decât a unui stat – naţiune. (1996) . delocalizarea vizează produse standardizate şi s-a dezvoltat mai întâi pe axa Nord – Nord. adică asistăm la un proces invers. 1995). dependente de aceasta. Autorul operaţionalizează pentru fiecare concept (globalizare economică. investiţiile. Are loc o întrepătrundere a economiilor.şi un număr de filiale. minimizarea costurilor de fabricaţie.firma mamă . Dintre acestea piaţa financiară şi comerţul reprezintă acele elemente în care globalizarea este realizată aproape în întregime. încheierea unor acorduri de licenţe. pentru ca apoi să includă şi ţările în curs de dezvoltare. Globalizarea nu este un proces uniform şi linear ci include o gamă largă de fenomene. M. sectoare în care deţin aproape 60% din active la nivel global. End of the Nation State. educaţiei. Mergând pe schema conceptuală propusă de acesta se poate vorbi despre o tridimensionare a globalizării: pe plan economic. Astfel. datorită unor interese ca: prelungirea ciclului de viaţă a produsului. Procesul de globalizare cuprinde trei dimensiuni: globalizarea economică. Reorganizarea economiei mondiale este determinată în mod hotărâtor de trei elemente esenţiale: globalizarea consumatorilor şi a corporaţiilor.. Iniţial.regiuni ca reacţie la statele naţiuni. precum şi la integrarea mijloacelor de producţie din diferite ţări sub 12 .graniţele ţării de origine. Routhlege. London) spune că globalizarea reprezintă reducerea constrângerilor geografice asupra aranjamentelor sociale. extinderea concurenţei. tehnologiei.

acestea capătă o putere de negociere pe plan internaţional care devansează reprezentanţii puterilor naţionale. foarte eficient la începutul secolului. creând oraşe informaţionale globalizate. Noua Zeelandă. astfel la transportul pe apă. Apar diferenţieri importante între state ca urmare a creşterii veniturilor: SUA. astfel că fluxurile totale de forţă de muncă în primul val de globalizare au implicat circa 10% din populaţia Terrei. de asemenea. Migraţiile din zonele populate ale Chinei şi Indiei către Thailanda. Noile tehnologii (calea ferată) au deschis mari posibilităţi pentru exporturile de produse industriale.1945 poate fi considerată ca o reîntoarcere la naţionalism. Vietnam au însemnat fluxuri aproape egale. Motivaţiile de natură naţională încep să îşi piardă teren în condiţiile în care componentele sistemului economic mondial nu mai reprezintă decât în mică măsură interesele naţionalului. la crearea de locuri de muncă. Producţia de bunuri primare necesita şi forţă de muncă. Australia. Există două forţe care acţionează asupra globalizării: răspândirea reţelelor informaţionale. costurile scad de 3 ori în perioada interbelică. dar şi cele din Europa de Vest în care se constată creşterea salariilor datorită emigraţiei. care necesită politici financiare şi comerciale liberalizate. care urmăresc traseul infrastructurii urbane. Această integrare presupune schimbări de mentalitate la nivelul entităţilor statale. Un prim rezultat a fost acela că bunurile primare legate de agricultură erau schimbate cu produse industriale. este distrus datorită războiului. Filipine. Migraţia este considerată un factor mai important decât schimburile comerciale sau de capital. deci întrun sistem unic. Primul val al globalizării a fost determinat de o combinaţie între scăderea costurilor de transport (motorul cu aburi) şi eliminarea obstacolelor legate de tarifele vamale ceea ce a făcut posibilă folosirea unor regiuni mai extinse. spaţială. dar şi la nivelul fiecărui agent economic în parte. şi cooperarea naţiunilor la crearea unei reţele economice globale.proprietatea societăţilor transnaţionale şi la integrarea pieţelor de produse şi financiare Din punct de vedere economic globalizarea semnifică integrarea sistemelor economice naţionale sistemului economiei mondiale. Perioada 1914. Circa 60 milioane persoane au emigrat din Europa spre America Nord şi Australia pentru a lucra terenurile disponibile. a activităţii economice şi a puterii politico-economice. Tehnologia a dus în continuare la scădere costurilor de transport. Globalizarea economică reprezintă o transformare majoră în organizarea teritorială. Statele care urmează direcţia impusă de societăţile transnaţionale trebuie să-şi adapteze politica economică şi legislativă în funcţie de interesele acestora pentru a nu genera probleme sociale ţinând cont de faptul că aceste firme gigant contribuie tot mai mult la crearea valorii adăugate în cadrul economiei naţionale. iar în încercarea de a atrage cererea către pieţele 13 . Birmania. Sistemul monetar. şi. Astfel în numeroase state în care societăţile transnaţionale produc o mare parte din produsul intern brut. In aceste condiţii există riscul ca cele două grupări să intre în conflict şi să dea o altă direcţie şi formă procesului. pe de o parte.

Al doilea val de globalizare (1950-1980) a însemnat o reîntoarcere la internaţionalism. ceea ce a permis aglomerarea industrială şi o economie de scară. Experimentul de globalizare inversă a arătat faptul că acest lucru este posibil dar nu şi atractiv. Se poate vorbi de apariţia unui nou sistem comercial: intra-Nord care a avut un efect benefic pentru ţările industriale cu venituri mici. Se produce o liberalizare a comerţului cu bunuri datorită activităţii Acordului General pentru Tarife şi Comerţ.U. dar pentru ţările în curs de dezvoltare acestea au fost îndepărtate doar pentru bunurile primare care nu puteau concura cu agricultura din ţările dezvoltate. A fost o liberalizare selectivă atât în privinţa ţărilor care participa la acest proces cât şi în privinţa produselor care erau acceptate. apare specializarea internaţională în cadrul producţiei. de bunuri şi servicii precum şi transferurile de informaţie. astfel că la nivelul anului 1950 exporturile. 2) Liberalizarea mai mare a comerţului prin apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Acordul de la Marrakech. Apare o atitudine antiimigrare: în SUA au intrat numai 6 milioane persoane faţă de 15 miloane între 1870-1914. Până în 1980 comerţul cu bunuri industriale dintre ţările dezvoltate a fost mult eliberat de bariere tarifare.interne ţările puternice adoptă măsuri protecţioniste care dau rezultatte negative: în SUA între 1929-1933 importurile au scăzut cu 30%. Acest lucru a dus la apariţia unor mari inegalităţi Nord – Sud. La nivel internaţional protecţionismul a dus la un declin al comerţului mondial. 1995) care aduce noi reglementări privind comerţul cu servicii şi drepturile de proprietate intelectuală. care însumează jumătate din valoarea schimburilor mondiale. Retragerea fenomenului de globalizare nu a schimbat însă situaţia marilor inegalităţI mondiale. A fost o liberalizare selectivă atât în privinţa ţărilor care participa la acest proces cât şi în privinţa produselor care erau acceptate. Se produce o liberalizare a comerţului cu bunuri datorită activităţii Acordului General pentru Tarife şi Comerţ. Acest lucru a dus la apariţia unor mari inegalităţi Nord – Sud. principalii actori fiind Uniunea Europeană. Liberalizarea a fost aplicată în special în sectorul financiar după care au urmat transporturile aeriene şi 14 .A. Până în 1980 comerţul cu bunuri industriale dintre ţările dezvoltate a fost mult eliberat de bariere tarifare. S. ca parte din venitul global. În prezent caracterizează toate procesele de schimburi. iar exporturile cu 40%. dar pentru ţările în curs de dezvoltare acestea au fost îndepărtate doar pentru bunurile primare care nu puteau concura cu agricultura din ţările dezvoltate. se situau la acelaşi nivel cu cel din 1870. 3) Multinaţionalizarea presupune un complex de transformări legate de politicile de liberalizare şi dezvoltarea noilor tehnologii. Pentru ţările dezvoltate a crescut foarte mult comerţul exterior. şi Japonia. Noul val de globalizare (după 1980) este marcat de câteva elemente cu efecte semnificative în evoluţia economiei mondiale : 1) În ultimele decenii se constată tendinţa de „tripolarizare” a schimburilor comerciale internaţionale.

Ea implică organizarea şi controlul activităţilor de producţie şi de comerţ în străinătate ale firmelor care sunt ancorate în sistemele economice naţionale. exporturi şi importuri.telecomunicaţiile. Această grupă de 15 . circa 120 de milioane de persoane trăiesc în afara ţărilor în care îşi au domiciliul. Multinaţionalizarea este rezultatul interdependenţei între patru componente fundamentale: investiţiile străine directe.  Evitarea crizelor financiare (crizele financiare din Asia şi America Latină au perturbat serios economia mondială) prin instituţii financiare credibile.  Diminuarea decalajului dintre ţările bogate şi cele sărace.3 Ierarhizarea statelor după potenţialul economic şi uman I.  Sprijinirea statelor aflate în curs de dezvoltare pentru standarde de viaţă ridicate şi pentru consolidarea unor economii stabile şi deschise. 6) Creşterea migraţiei internaţionale. Ţări dezvoltate cu economie de piaţă Această grupare de ţări concentrează cea mai mare parte a resurselor financiare mondiale. 5) Creşterea mişcărilor de capital. cauzele economice fiind principalul motiv al deplasărilor internaţionale şi internaţionale. Chile. ştiut fiind faptul că funcţionarea sa a fost deseori frânată de politicile naţionale protecţioniste. După nivelul general de dezvoltare economică: 1. dar în 2003 acestea scad la 172 milioane USD. Multinaţionalizarea este o fază superioară internaţionalizării şi presupune o nouă logică de producţie în străinătate. eliminării barierelor faţă de investiţiile străine şi progresului extraordinar din domeniul transporturilor şi comunicaţiilor. Brazilia. În momentul actual se poate aprecia despre globalizare că este un proces inevitabil. 1. Diferenţele mari salariale conduc la creşterea presiunilor migraţiei. transferuri de capital şi transferuri de tehnologie. ci şi de tehnologie avansată şi acces la pieţele internaţionale. reuşita sa fiind legată de rezolvarea unor probleme care afectează funcţionarea sistemului mondial:  Stabilirea noului rol pe care îl ocupă statul în sistemul mondial. urmat de industrie şi agricultură.în 1997 se atinge un maxim de fluxuri către ţările în curs de dezvoltare de peste 300 miliarde dolari SUA. Thailanda. Ţări cu primiri importante în grupa celor în curs de dezvoltare: China (cele mai mari primiri – 61 miliarde USD în 2004). principalul argument al adversarilor globalizării. Cu toate acestea fluxurile de capital către gruparea respectivă reprezintă doar o parte redusă din piaţa totală de investiţii ca urmare a neîncrederiii faţă de situaţia economică şi politică internă. 4) Creşterea exportului de servicii datorită liberalizării comerţului. Malaezia. ISD implică nu numai fluxuri de capital. Controlul asupra fluxurilor externe de capital din ţările dezvoltate a fost înlăturat . având o structură economică dominată de sectorul serviciilor.

Ţări în curs de dezvoltare Ţări în tranziţie economică Statele din Europa Centrală şi de Est nu au cunoscut elementele care în Europa Occidentală au determinat o creştere economică deosebită: revoluţia managerială şi revoluţia tehnologică.5%. permite realizarea celor mai ridicate eficienţe economice. în exporturile mondiale – peste 2/3.C. Brazilia 4. Cehia. cât şi de stimularea comerţului internaţional. desfăşurarată în majoritatea acestora. Creşterea PIB a fost de circa 5 – 8% în zona asiatică: Filipine 5. Astfel. Argentina. Thailanda 8% şi ceva mai mică în America Latină: Chile 5. cu un nivel ridicat de dezvoltare. În acelaşi timp. pentru ca. Indonezia 7. ca urmare a aplicării mai rapide a măsurilor de reformă economică.D. în investiţiile externe de capital.A. de un grup de 20 de state. după 1990. aceste state s-au confruntat cu serioase crize de subproducţie. acestea având prilejul de a intra în Uniunea Europeană (mai 2004).6%. a cuprins 24 de state. Structura economică a acestor ţări se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului terţiar şi acelui secundar. care au generat apariţia unui fenomen social necunoscut până atunci: şomajul. astfel că la ora actuală are 30 de membri. ceea ce a permis prelucrarea resurselor naturale proprii. coordonarea şi promovarea unor politici destinate să încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare ale ţărilor membre.ţări deţine cea mai mare pondere în produsul mondial brut. 16 . obţinerea unor venituri pe locuitor cu mult superioare mediei mondiale. la Roma. Coreea de Sud. Uniunea Europeană reprezintă principala putere comercială a lumii. ceea ce a permis un export masiv de produse manufacturate. Coreea de Sud.E. în comparaţie cu cel primar. 2. Argentina 2%. Slovenia – procesul de redresare economică a fost mai rapid. Exporturile contribuie cu o pondere însemnată la formarea PIB. după 1994 să mai fie primite şi alte ţări: Mexic. Ţări recent industrializate Această grupă formează o categorie cu trăsături specifice pentru că şi-au axat dezvoltarea economică pe investiţii masive în industrie. în ultima perioadă.U. Cehia. Foarte mulţi ani O. Multe din aceste ţări au fost în imposibilitatea de a asigura capitalul autohton necesar dezvoltării economice şi ca urmare necesitatea investiţiilor străine directe a devenit foarte acută.5%. Ungaria şi Polonia. a unui volum mare de materii prime din import. Aceste ţări dezvoltate fac parte. Această organizaţie interguvernamentală are ca scop formularea. urmată de S. Se remarcă faptul că multe firme din aceste ţări au devenit companii transnaţionale cu filiale în multe ţări ale lumii. Revoluţia managerială. în câteva dintre acestea – Polonia. iar venitul pe locuitor este comparabil cu cel din ţările dezvoltate: Singapore. este preocupată de stimularea şi armonizarea eforturilor membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare. alături de altele. dezvoltarea ramurilor industriale de vârf.1%. Ungaria. din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare creată în 1961.

Ţări mai puţin dezvoltate Acestea reprezintă categoria cea mai defavorizată sub aspectul resurselor naturale şi umane. astăzi această grupă este mult mai extinsă cuprinzând 50 de tări.D.90. de multe ori negative. 10% în 1995. o viaţă lungă şI sănătoasă. Dezvoltarea umană semnifică. ceea ce face ca Republica Populară Chineză să fie considerată o viitoare putere economică pe plan mondial. ponderea extracţiei de ţiţei în PIB fiind de peste 1/3 în Arabia Saudită. Noţiunea a fost introdusă de către ONU în 1975 pe baza analizei unor indicatori socio-economici şi la acel moment un număr de 25 de state erau incluse în această grupă.P. majoritatea din Africa. Astfel. iar în cea a ţărilor cu venituri scăzute se află Nigeria (300). iar cea mai mare parte a populaţiei lucrează în agricultură. în categoria ţărilor cu venituri foarte ridicate intră Kuwait (25 314) şi Emiratele Arabe Unite (16 666).U. Emiratele Arabe Unite. a activităţilor private.D. socială şi politică. Venitul pe locuitor este încă redus. Malawi – 160. educaţia.N. după ce la un moment dat avea 13 state. care a înregistrat o scădere cu 0. Sunt însă diferenţe semnificative între valorile înregistrate de industrie (17% între 1990 – 1996) şi agricultură... se recunosc drept cerinţe fundamentale următoarele. Ritmurile de creştere economică sunt foarte scăzute. 1 290 USD/locuitor (2004).Majoritatea ţărilor exportatoare de petrol sunt reunite în O. Balanţa comercială este excedentară.C.). acest concept integrează îngrijirea sănătăţii. reprezentând peste 75% din încasările la export. SUA). în dimensiunea sa globală. Congo. creată în 1960 şi care în prezent numără 11 state. influxul de investiţii străine directe situează această ţară pe primul loc în lume (urmată de Luxemburg.4% faţă de perioada 1986 – 1990. Creşterea PIB în ultimii ani a fost diminuată datorită necesităţilor de a adopta reforme care au vizat dezvoltarea sectoarelor nepetroliere. Veniturile pe locuitor cunosc diferenţieri foarte mari (1998). Etiopia – 100. dobândirea de cunoştiinţe. Arabia Saudită. participarea la viaţa economică. conform P. acele capacităţi şi îndreptăţiri ale oamenilor de a-şi alege şi urma propriile opţiuni în toate domeniile calităţii vieţii.Ţările exportatoare de petrol Multe din aceste ţări îşi bazează economia pe exporturile de petrol şi de produse petroliere. Kuwait. Diferenţele foarte mari se datoresc în special numărului diferit de locuitori: Kuwait aproape 2 milioane. în cea mai mare parte sub 500 USD/loc (R. Niger – 170 etc. Veniturile pe locuitor sunt foarte mici. acces la resursele necesare pentru un nivel de trai decent. iar Nigeria peste 110 milioane. Din păcate. cu diferenţieri majore între mediul rural şi cel urban. II. Franţa.E. Republica Populară Chineză Ţara cu cel mai mare număr de locuitori a înregistrat după 1990 cele mai rapide ritmuri de creştere economică din lume (13% în 1993. De remarcat că acest lucru se produce în condiţiile în care aproape 7% din terenurile arabile ale lumii ar trebui să asigure hrana pentru mai bine 1/5 din populaţia lumii. În acest cadru. religia. 1996). cât şi reducerea cheltuielilor publice. în cea a ţărilor cu venituri medii: Oman. accepţiune internaţională convenită şi nu determinată exclusiv în funcţie 17 .

Australia. state cu dezvoltare umană medie (indicele este cuprins între 0. grupă care numără 36 de state. 18 .D. în trei mari grupe: a. După o recesiune simţită la începutul anilor ’90 a urmat o perioadă de redresare iar în ultima perioadă s-a produs o creştere economică echilibrată din punct de vedere geografic. Speranţa de viaţă la naştere. aflate în tranziţie economică). depăşind nivelul de 2 % în principalele grupe de state (state dezvoltate. în principal acumulările obţinute în timp în domeniul sănătăţii şi al educaţiei.. rezultată dintrun set de norme alese pentru valorile maxime şi minime pentru fiecare componentă: speranţa de viaţă variază între 25 şi 85 de ani. Primul Raport al Dezvoltării Umane. Raportul Dezvoltării Umane din anul 2005 evidenţiază următoarele: sunt ierarhizate 177 de state. care caracterizează gradul în care oamenii au acces la resursele necesare pentru o viaţă decentă.5).de posibilităţile economice ale unei anumite perioade a dezvoltării comunităţii din care fac parte. Numitorul are o dimensiune normativă. printre care şi România (locul 64. Indicele Dezvoltării Umane este o măsură relativă. Belgia. Islanda. Numărătorul este dat de diferenţa dintre valoarea atinsă în domeniul specific şi valoarea minimă. iar venitul pe locuitor între 100şi 40 000 dolari internaţionali. Media aritmetică a celor trei componente – sănătate. cu valori ale indicelui de peste 0. Venitul pe locuitor este o variabilă de tip „flux”. nivelele de alfabetizare şi de cuprindere în învăţământ între 0 şi 100%.00 – care presupune o speranţă de viaţă de 85 ani. în curs de dezvoltare. c. a adoptat ca măsură a dezvoltării umane un indice agregat pe baza celor trei componente esenţiale ale dezvoltării umane: longevitatea. în care IDU este sub 0. educaţie. reflectând distanţa care separă o ţară de nivelul maxim al dezvoltării umane În ultimii ani au avut loc schimbări majore în economia mondială. împărţite.U. exprimând astfel realizările obţinute într-o anumită unitate teritorială. b.8. dintre care se detaşează.8 şi 0. gradul de alfabetizare a populaţiei adulte şi cel de cuprindere în învăţământul de toate nivelele. venit – reflectă nivelul atins în dezvoltarea umană. după nivelul IDU. ţări cu dezvoltare umană scăzută. alături de venitul pe locuitor sunt indicatorii care se folosesc la calcularea Indicelui Dezvoltării Umane (IDU). respectiv o valoare a IDU de 1. Nivelul de educaţie se calculează prin agregarea gradului de alfabetizare (o pondere de 2/3) cu cel de cuprindere în învăţământul de toate nivelele (o pondere de 1/3). în cea mai mare parte din continentul african. comparativ cu 69 în raportul anterior). publicat în anul 1990 de P. Luxemburg. Canada. reflectând distanţa de parcurs între valoarea minimă şi maximă pentru indicatorul respectiv. Olanda. SUA. în ordine descrescătoare: Norvegia. grupă ce include 86 de naţiuni. alfabetizare şi cuprindere în învăţământ universale şi un venit pe locuitor de 40 000 dolari internaţionali. Islanda. ţări cu dezvoltare umană ridicată.N.5.930). Japonia (valori de peste 0. în număr de 55. Calculul indicelui este simplu pentru fiecare componentă în parte. nivelul de educaţie şi standardul de viaţă. Primele trei variabile reflectă factorii de „stoc”.

Aceste neconcordanţe între cele două ierarhii pot fi explicate prin modul în care se distribuie. Ierarhizarea tărilor lumii. Emiratele Arabe Unite. pe criterii economice cunoaşte o multitudine de aspecte. transferuri de capital şi transferuri de tehnologie. şi geografilor. venitul naţional la nivelul întregii societăţi. de activităţile productive şi de modurile de viaţă.Dacă se compară ierarhia statelor după valoarea PIB/locuitor şi cea a IDU se pot desprinde câteva concluzii: ţări cu poziţii superioare în privinţa veniturilor ocupă locuri cu mult inferioare în privinţa dezvoltării umane (Luxemburg. ca dimensiune a dezvoltării economice. Scopul geografiei umane este acela de a determina extensiunea spaţiului uman. într-o primă etapă. a activităţii economice şi a puterii politico-economic. percepţia indivizilor asupra proceselor şi fenomenelor economice. Africa de Sud). ţări cu poziţii mai joase în ierarhia veniturilor au un plasament mai bun în ceea ce priveşte dezvoltarea umană (Suedia. Multinaţionalizarea este o fază superioară internaţionalizării şi presupune o nouă logică de producţie în străinătate. aspectele economice fiind urmărite într-un context mai larg. Test de autoevaluare : 1. şi celelalte elemente ale teritoriului. fluxurile pe care le produc acestea. condiţiile şi resursele punerii lor în valoare. în timp. Chile. Rep. nivelul general de dezvoltare economică şi dezvoltarea umană fiind printre cele mai semnificative. Începând cu a doua jumătate a secolului XX complexitatea abordărilor creşte. în legătură cu discursul şi ideologiile grupurilor sociale. Kuwait. spaţială. Conturarea unui obiect al geografiei economice s-a făcut datorită contribuţiei economiştilor . Multinaţionalizarea este rezultatul interdependenţei între patru componente fundamentale: investiţiile străine directe. popularea acestuia. Ea implică organizarea şi controlul activităţilor de producţie şi de comerţ în străinătate ale firmelor care sunt ancorate în sistemele economice naţionale. exporturi şi importuri. Globalizarea economică înseamnă o întrepătrundere a economiilor naţionale manifestată prin creşterea rolului jucat de investiţiile şi capitalurile străine. ca şi factorii de producţie.Identificaţi principalele elemente de ordin economic ale curentelor mercantilist şi liberalismului economic. Spania. Rezumat : Geografia economică este o componentă a Geografiei umane care studiază răspândirea spaţială a comunităţilor umane şi relaţiile dintre acestea şi mediul natural. Geografia economică studiază spaţiul unde se produc bunurile şi serviciile. Costa Rica.Care este poziţia geografiei economice în ansamblul disciplinelor geografice ? 2. peisajele determinate de habitat. îndeosebi după 1850. România). 19 . Singapore. optimizarea raporturilor între economie. de schimburile comerciale în formarea produsului intern brut Globalizarea economică reprezintă o transformare majoră în organizarea teritorială.

coord. Peptenatu D.. (1999). cunoaşterea situaţiei actuale a dezvoltării umane la nivel regional şi local. Dumitrescu S. Élements de géographie économique.. 5. 20 . Ed. Economie mondială. Frăsineanu D. Bucureşti. Bucureşti. Ed. Bal Ana. Braghină C.. harta de bază . Comunicări de geografie vol. Erdeli G. anexa 1 . Consideraţii privind conceptul de Geografie economică pe plan mondial. 7. (1976). reprezentarea cartografică. Corint. Enumeraţi şi caracterizaţi fazele globalizării economice. Geografie economică mondială. identificarea cauzelor care conduc la apariţia disparităţilor privind elementele esenţiale ale calităţii vieţii . Metode de lucru utilizate : analiza bibliografiei indicate . VII. întocmirea referatului care să analizeze situaţia dezvoltării umane la nivel global şi regional. Ed. Analizaţii cauzele care au determinat apariţia diferenţelor economice dintre naţiuni. (2003)... Bibliografie selectivă: Braghină C. Erdeli G. economică.. 6.. Cerinţe obligatorii : realizarea hărţii care să reflecte distribuţia geografică a valorilor dezvoltării umane . Care au fost factorii ce au determinat apariţia noii geografii economice ? 4.3. Claval P. Dicţionar de geografie umană.. Instrumente şă materiale folosite : harta politică a lumii . (1999).Fundaţiei România de mâine. Paris. Bucureşti. Universităţii din Bucureşti. selectarea grupelor de ţări in funcţie de valoarea indicelui dezvoltării umane pe baza datelor din Anexa 1 . Enumeraţi principalele trăsături geo-economice ale ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă şi ale ţărilor în curs de dezvoltare. (2000).. Ed. Obiective : cunoaşterea conceptului de dezvoltare umană . Care sunt elementele de analiză în domeniul dezvoltării umane ? Temă de referat : Analiza distribuţiei geografice a indicelui dezvoltării umane.

să producă bunuri şi servicii capabile să satisfacă cerinţele de pe pieţele globalizate.3 Societăţile transnaţionale şi rolul lor in economia mondială 2. • Înţelegerea libertăţii economice ca un factor al dezvoltării.abilitatea unei ţări pentru a crea valoare adăugată şi astfel. • Identificarea cauzelor care determină fluxurile de investiţii străine directe şi importanţa acestora. arătând ca ea devine tot mai puţin o problemă de maximizare a rezultatelor în cadrul unor constrângeri stricte şi tot mai mult dependentă de capacitatea statelor de a genera acel mediu şi a firmelor de a acţiona în acea manieră care să conducă la îmbunatăţirea calităţii factorilor. prin abordări în termeni de globalitate şi proximitate. Forumul Economic Mondial defineşte competitivitatea la nivel naţional ca fiind: „abilitatea unei ţări de a realiza rate de creştere ridicate şi susţinute a PIB/locuitor”. în paralel cu menţinerea sau extinderea venturilor reale ale populaţiei pe termen lung”. conform căruia competitivitatea economică reprezintă . introdus şi analizat de către Institutul Internaţional pentru Dezvoltarea Managementului din Lausanne. Porter subliniază caracterul profund dinamic al competitivităţii. ** (1990-2005).2 Libertatea economică 2. indice de potenţial şi de performanţă Obiective : • Cunoaşterea conceptului de competitivitate economică. Forum du Development. prin agresivitate şi atractivitate. Human Development Report. precum şi prin integrarea tuturor acestor categorii de probleme într-un model economic şi social robust”. Raportul Brundtland.4 Investiţiile străine directe: definire. • Identificarea factorilor care determină competitivitatea unei economii.1 Competitivitatea economică Competitivitatea este un nou indicator pentru evaluarea performanţelor economice şi sociale ale naţiunilor.. pentru a creşte nivelul de bunăstare naţională prin administrarea activelor şi proceselor. la creşterea productivităţii în utilizarea lor. • Cunoaşterea importanţei societăţilor transnaţionale pentru economia mondială.** (1987). UNDP. avantajul competitiv localizând acel nivel al productivitatii care permite firmelor sa realizeze pe piata internationala 21 . iar OECD defineşte competitivitatea naţională astfel: „gradul la care o naţiune poate. New York. la crearea de noi factori. TEMA 2 TRĂSĂTURI ALE ECONOMIEI MONDIALE ACTUALE (2) Conţinut: 2.1 Competitivitatea economică 2. în condiţiile unei pieţe libere şi a unor condiţii corecte de derulare a activităţilor economice şi comerciale. El optează pentru interpretarea competitivităţii ca decurgând în mod esenţial din productivitatea cu care o naţiune îşi utilizează resursele într-un tip de activitate economică. 2.

sector economic. Flexibilitatea unei grupări de interese (firmă. Pe de altă parte. • Dezvoltarea sectorului comercializant în relaţie optimă cu celelalte subsisteme. produse finite) şi subsistemul produselor de interferenţă. şi mult mai recent.  Rapiditatea cu care gruparea socială şi economică poate asimila un produs. Coreea nu este foarte atractivă pentru investiţii străine.). competitivitatea a fost legată de agresivitatea economică a statelor şi anume volumul exporturilor de bunuri. The MacMillan Press Ltd.  Potenţialul instituţiilor publice de a interveni rapid la şocurile interne şi externe şi capacitatea de a asigura investiţii publice (educaţie. sănătate etc. (Porter. Japonia şi Coreea de Sud au folosit astfel de strategii. Gradul de flexibilitate este dat de o serie caracteristici:  Posibilitatea de a prevedea tendinţele şi de a orienta politica economică în conformitate cu aceste tendinţe (dezvoltarea microelectronicii în ţările din Asia de Sud-Est). servicii financiare etc. combinată cu potenţialul de a genera rapid variaţia parametrilor sistemului în noile condiţii create. Germania. Funcţionarea unui sistem economic în condiţii de competitivitate este condiţionată de funcţionalitatea a trei subsisteme: subsistemul produselor necomercializante (educaţie. o naţiune se opreşte la una din aceste abordări : Irlanda nu este agresivă pe piaţa internaţională. London. în general. Aceasta înseamnă că şi statele bogate nu trebuie să neglijeze factorul . economie naţională) este dată de capacitatea acesteia de adaptare la schimbările aşteptate sau nu. dar poate fi de scurtă durată.  Capacitatea de susţinere a activităţii de cercetare.  Capacitatea firmelor de a asigura investiţii.exporturi substantiale şi susţinute către un numar semnificativ de ţări sau să genereze importante fluxuri de ISD. sănătate etc.  Disponibilitatea populaţiei de a privi piaţa forţei de muncă ca pe o piaţă liberă supusă concurenţei. • Crearea cadrului legislativ necesar pentru un transfer rapid de informaţii. Singapore). unele naţiuni sunt competitive prin faptul de a fi atractive (ex: Irlanda. Elveţia a urmat un curent opus.). iar factorul .: "The Competitive Advantage of Nations". În prezent sunt considerate ţări cu o economie competitivă cele care îndeplinesc următoarele condiţii: • Facilitarea internaţionalizării sectoarelor tradiţionale.. care asigură legătura între cele anterioare (transporturi. subsistemul produselor comercializante (materii prime. trecând de la 22 . În mod tradiţional. Michael E. 1992). • Capacitatea de adaptare a sistemului economic la schimbările previzibile sau imprevizibile (flexibilitatea).atractivitate” creează locuri de muncă în ţările gazdă ale ISD . dar acum şi-a schimbat politica. Marea Britanie era agresivă. Drept urmare.agresivitate ” în special datorită impactului. telecomunicaţii.). servicii şi de investiţii străine directe. • Raportul optim între atractivitate şi “agresivitate” (vezi SUA). Agresivitatea conduce la venituri în ţara de origine. ţările trebuie să ia în considerare atât factorul atractivitate cât şi pe cel agresivitate...

apă. mai ales la nivelul învăţământului secundar cât şi în pregătirea pe viaţă a forţei de muncă. consumuri. sănătatea. Norvegia (17). Columbia. 2005) indică în continuare supremaţia S. Israel. Islanda pe când unele ţări au avut un declin puternic: Marea Britanie (locul 22). calitatea mediului. . utilizarea terenurilor.a fi atractivă în a fi agresivă. să încurajeze economiile particulare.infrastructura are ca subfactori infrastructura de bază (populaţie. 23 . investiţiile străine (importuri şi exporturi). pieţele financiare. să promoveze agresivitatea pe pieţele internaţionale (export) cât şi atractivitatea pentru investiţiile străine directe. România ocupă locul 55 din 60 de economii analizate.eficienţa afacerilor esta analizată prin productivitate. să investească în infrastructura tradiţională şi în tehnologie.) reţeaua instuţională. . Federaţia Rusă.U. rapiditate şi transparenţă la nivelul guvernului şi al administraţiei. să pună accent pe calitate. care îşi păstrează locul I încă din 1997. Aceste 4 dimensiuni modelează competitivitatea unui stat şi mediul în care se formează aceasta. grad de urbanizare etc). politica fiscală (taxe individuale şI pe profit. Adoptând o nouă metodologie. se analizează competitivitatea folosind statistici pentru 60 de economii industrializate şi în curs de dezvoltare care se focalizează asupra a 4 factori care includ peste 300 de criterii socio+economice: performanţa economică.perfomanţa economică include economia internă (PIB. preţurile. piaţa muncii (forţa de muncă. relaţii de muncă). Austria. Finlanda. fiind adesea rezultatul tradiţiei. impactul globalizării. iar SUA par a fi singurul stat care este totodată atractiv şi agresiv. constant. să-şi dezvolte o structură economică cât mai flexibilă şi mobilă. nivelul tehnologiei. Ierarhia competitivităţii (World Competitiveness Yearbook. să investească masiv în educaţie. India. indiferent de numărul de criterii. investiţii) comerţul internaţional. Ascensiuni semnificative în aceşti ani au înregistrat Canada. să încerce să realizeze un echilibru între politica economică pe termen scurt şi politica de globalizare în scopul asigurării bunăstării sociale şi să menţină în acelaşi timp sistemul de valori dorit de către populaţie. populaţia ocupată şi în şomaj). istoriei şi sistemului de valori şi reprezintă modul de operare economică al unei ţări. să promoveze construcţiile sociale prin reducerea diferenţelor de venit şi prin consolidarea clasei de mijloc. producţiei şi nivelul taxelor. mediul de afaceri. să păstreze o relaţie între nivelul veniturilor. Institutul din Lausanne consideră că pentru a fi şi a rămâne competitive statele trebuie să acţioneze după următoarele reguli: să creeze un mediu legislativ stabil şi predictibil. datoria publică şi cea externă. de către Singapore. iar unele state şi–au păstrat aproape aceleaşi locuri: Cehia.eficienţa guvernului cuprinde finanţele publice (bugetul de stat. reţele de comunicaţii. nivelul managementului. . Fiecare din aceşti 4 factori. Japonia (23). evaziunea fiscală etc.A. infrastructura. sistemul de valori. de alimentare cu energie. mediul ştiinţific. Anuarul Competitivităţii Mondiale ierarhizează şi analizează abilitatea ţărilor de a oferi un mediu în care întreprinderile să poată concura. costuri. rezervele de stat). eficienţa guvernului eficienţa mediului de afaceri. educaţia. Australia. urmată. se subdivide în 5 subfactori care au o pondere maximă de 5% în valoarea finală a scorului competitivităţii: .

Politica monetară se analizează îndeosebi în funcţie de rata inflaţiei pe o anumită perioadă de timp. sistemul de reguli. distribuirii sau consumului de bunuri şi servicii. sunt examinate prin rata de evoluţie a acestora şi nivelul cheltuielilor facute de guvern.cu un scor de 1. dacă un guvern pune taxe pe importul unui anumit produs.. Valoarea valutei unei ţări depinde în mod deosebit de politica monetară a ţării respective. investiţii în infrastructură etc. iar dacă pocentajele sunt mai mari de 45% valoarea primită este de 5. dincolo de necesitatea cetăţenilor de aşi proteja şi menţine propria libertate.95). Scala de intervenţie a statului în economie este gradată astfel: pentru ponderea sectorului de stat de sub 10% se obţine scorul 1. Pentru a măsura libertatea economică. Limitarea importului reduce libertatea economică prin faptul că descurajează indivizii de la aşi folosi talentele şi priceperile într-un mod util. Taxele fiscale impuse de guvern cetăţenilor. dacă guvernul unei ţări mici din punct de vedere economic îşi însuşeşte o treime din venitul naţional. plata angajaţilor. folosindu-l pe cheltuieli proprii. cât şi dezvoltarea ei.00 la 2. drepturile de proprietate. Pentru tările în care taxele pe profit sunt limitate sau chiar lipsesc şi cheltuielile guvernamentale sunt mai mici de 15% din PIB scorul este foarte bun – 1. De exemplu.00 la 3. absenţa barierelor tarifare. cât şi activitatea guvernului. Gradul cu care guvernul împiedică desfăşurarea liberă a comerţului străin poate influenţa în mod direct abilitatea individului de aşi urmări scopurile economice. Când politica monetară a unui anumit guvern facilitează preţurile pieţei. Scorul pentru acest factor a fost calculat de asemena pe baza ratei taxelor si a cheltuielilor de guvern. politica monetară.2 Libertatea economică Libertatea economică este definită prin gradul de constrângere pe care guvernul unei ţări îl exercită asupra producerii.2. Politica comercială este un factor cheie în măsurarea libertăţii economice. Aceştia sunt: politica comercială. Intervenţia guvernului în economie se referă la ponderea proprietăţii de stat în economie. Cele 4 mari categorii de ţări din acest punct de vedere sunt: libere . salariile şi preţurile. 24 . iar cel mai slab – 5 revine acelor state în care această medie este de cel puţin 19%. iar peste 45% este 5.95). situaţia privatizării. rata de revenire din partea acestui sector. s-a ţinut cont de 10 categorii de factori. situaţia corupţiei în serviciile vamale. De exemplu. taxele fiscale impuse de guvern. aproape libere (de la 2. Mărimea apetitului guvenului de a cheltui afectează atât libertatea economică. pentru valorile cuprinse între 25 – 35% se acordă 3 puncte. Măsurarea include atât consumul care constă în cumpărarea de servicii.2. de la 35 la 45% scorul obţinut este 4.Fiecare ţară îşi primeşte scorul de libertate economică pe baza mediei între aceşti 10 factori care se apreciază de la 1 (cel mai bine) la 5 (cel mai prost). activitatea pieţei negre. activitatea bancară şi financiară. un grup de oameni din acea ţară va produce acel produs şi nu un altul care ar avea mai mult succes. aproape nelibere (de la 3. Variabilele care se iau în calcul sunt: media tarifelor vamale. reprimate (peste 4.95 sau mai puţin. îndepărtează resurse care ar fi putut fi folosite pentru consum.00). între 10 şi 25% . investiţiile străine. intervenţia guvernului în economie. Scorul cel mai bun (1) este obţinut de ţările care au a medie a taxelor vamale cel mult egală cu 4 %.

Prin contrast. 5 pentru o medie a inflaţiei de peste 20%. resursele vor fi folosite în modul cel mai productiv pentru a satisface consumatorii. dacă firmele străine sunt tratate în acelaţi mod ca şi firmele autohtone şi dacă industria specifică ţarii este apropiată de investiţiile străine. Regulile şi restricţiile fac dificilă pentru antreprenori crearea de noi afaceri. Când preţurile sunt determinate în mod liber. Se examinează dacă un guvern încurajează investiţiile străine . Activitatăţile bancare şi finanţele produc toate serviciile financiare necesare oentru creşterea economiei: împrumută bani pentru deschiderea afacerilor. Tot acest factor măsoară gradul de corupţie din guvern şi dacă sistemul de reguli este aplicat în aceeaşi măsură tuturor afacerilor. Într-o economie de piaţă preţurile sunt alocate resurselor la gradul cel mai mare de utilizare. dacă cerinţa pentru un anumit produs creşte. De asemenea. cu atât gradul de libertate economică este mai mic. În cazul acestei categorii. O piaţă la negru este una asupra căreia guvernul a 25 . calculată ca medie pentru ultimii 10 ani: 1 pentru o medie de sub 3%. Drepturile de proprietate sigure conferă cetăţenilor încrederea de a prelua activităţi economice. cu cât o ţară impune mai multe restricţii investiţiilor străine.indivizii se bucură de libertate economică. Cu cât această protecţie este mai mică. deci libertatea economică. Acest factor măsoară cât de uşor sau de dificil este să deschizi o afacere. securizează credite pentru a oferi consumatorilor bunuri şi pentru a le furniza locuri sigure unde să-şi depoziteze câştigurile. Economia subterană este rezultatul direct al implicării guvernului în funcţionarea pieţei. în unele cazuri pot creşte. deoarece investiţiile străine aduc fonduri care să extindă economia. O dată ce o afacere este iniţiată.cu atât este mai greu să se poată deschide o afacere. 2 pentru valori medii cuprinse între 3 şi 6%. nici o restricţie sau foarte puţine asupra investiţiilor străine favorizează libertatea economică. Acest factor examinează măsura în care guvernul protejează proprietatea particulară. existenţa unei pieţe la negru poate apărea drept pozitivă. cu atât libertatea sa economică va fi mai mică. cu scopul de a asigura securitatea sistemului financiar. Notele se acordă în funcţie de rata inflaţiei. Aceasta se determină în funcţie de cât de capabile sunt băncile şi serviciile financiare de a lucra cât mai liber. regulile impuse de guvern nu se micşorează întotdeauna. cu atât libertatea economică este mai mică. O firmă care are nevoie de angajaţi semnalează acest lucru pe piaţă prin oferirea de salarii mai mari. De exemplu. Cu cât există mai multe reguli şi restricţii impuse. Cu cât guvernul controlează mai mult activitatea băncilor. acest lucru va fi reflectat în preţul acelui produs. Abilitatea de a acumula proprietăţi private este factorul cel mai important în economia de piaţă. Ar trebui de asemenea precizat că toate ţările au un sistem de verificare şi supervizare a băncilor. Investiţiile străine sunt considerate ca un motor al dezvoltării oricărei economii. În unele cazuri. cât de greu este să se deschidă bănci autohtone. cât de regulat este sistemeul financiar etc. Salariile şi preţurile reprezintă un factor care se măsoară în funcţie de cât permite un guvern pieţei să stabilească preţuri şi salarii. Restricţiile asupra investiţiilor străine limitează dezvoltarea capitalului şi. preţurile au rolul de a semnala producătorilor şi consumatorilor informaţii despre anumite produse. Acest factor măsoară deschiderea sistemului financiar şi bancar al unei ţări.

Principala modalitate de pătrundere a multiplelor tipuri de corporaţii multinaţionale pe pieţele naţionale ale diferitelor state. principalul purtător al capitalului peste hotare. valorile proprii şi să schimbe culturile de afaceri. Cehia şi surprinde declinul pentru Franţa şi Japonia. în diferite domenii de activitate. • ele au ajuns să ofere peste 30% din produsul naţional brut mondial. Republica Moldova etc. O societate transnaţională este un ansamblu la scară internaţională format din firma mamă (cu sediul în ţara de origine) şi un anumit număr de filiale prezente în alte ţări (ţări gazdă). Analiza realizată de către specialiştii de la Institutul Fraser din Vancouver începând cu anul 1995 pentru mai mult de 150 de state scoate în evidenţă următoarea repartiţie pe cele 4 mari grupe: 14 economii sunt considerate libere.impus multe taxe. societăţile transnaţionale s-au dovedit a fi.3 Societăţile transnaţionale şi rolul lor in economia mondială O caracteristică actuală a economiei internaţionale. gradul de libertate economică va creşte. având peste 8000. să-şi impună normele. iar dimpotrivă. au transformat stări de fapt. unul dintre actorii principali în cadrul mediului de afaceri internaţional. generând extrateritorializarea activităţii de producţie. în ultimii ani. Ungaria. Aceste tipuri de entităţi economice au ajuns. ce integrează resursele materiale şi umane aparţinătoare unui capital "multinaţional”.). aceste firme au generat mecanisme economice noi.D. Germania. Laos. Cuba etc. Sunt de remarcat ascensiunea Noii Zeelande şi Australiei cât şi poziţia constantă pe care se menţin SUA. dar într-un număr mic. Slovenia. Cu cât într-o ţară există mai multe astfel de situaţii. Bulgaria. repartiţie.000 de filiale de producţie. Multiplele surse de specialitate ne permit realizarea unei „fişe” sintetice a acestor firme: • în lume există şi funcţionează cel puţin 60. Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a concurenţei şi de internaţionalizare a diverselor interese economice. cu atât scade gradul de libertate economică.se evidenţiază progresul înregistrat de Canada. Libia.P.000 de societăţi multinaţionale. al formării şi modificării diferitelor tipuri de fluxuri de capital. • deţin 3/4 din capacitatea de inovaţie a întregii omeniri. 2. iar efectele indirecte produse asupra ocupării şi 26 . Luxemburg sau Marea Britanie. în particular. ci chiar să rivalizeze cu guvernele naţionale. • în cadrul corporaţiilor sunt direct angajate peste 73 de milioane de persoane. cercetare sau comercializare în alte state decât cel de origine. 3/5 din comerţul mondial cu produse nonagricole. iar economiile considerate reprimate sunt în număr de 13 (R. în grupa economiilor nelibere intră 72 de state printre care şi România. nu numai să influenţeze una sau mai multe pieţe. 56 de naţiuni sunt înregistrate ca având o economie aproape liberă . schimb şi consum. fără îndoială. dacă există totuşi pieţe la negru. Având forme şi structuri organizatorice extrem de diversificate. a fost şi a rămas investiţia directă de capital. cele mai bune situaţii fiind în această perioadă cele ale provinciei chineze Hong Kong şi ale statului Singapore care rămân în continuare pe primele locuri cu toate că scorul lor este puţin mai slab în 2004 faţă de anii anteriori. Coreeană.

având unităţi naţionale de decizie cu o largă autonomie. Resursele sunt. iar structura organizatorică cel mai des întâlnită.specializării forţei de muncă sunt cel puţin tot atât de importante ca şi cele directe. dar ţinându-se seama de orientările strategice ale “cartierului general”. de fapt. cel puţin la nivel regional. de unde pleacă un întreg flux de informaţii. cât şi acceptarea publică la nivel local. care deţin un plus de autonomie decizională faţă de “cartierul general”. în esenţă. iar standardele de performanţă pot fi determinate şi adoptate la nivel de filiale. în acest caz. Politica de personal urmăreşte pregătirea de specialişti pentru posturile de conducere din rândul localnicilor. • între primele 100 entităţi economice ale lumii (măsurate prin diverşi indicatori economici). • fluxurile anuale de investiţii directe în străinătate au înregistrat în ultimii 10 ani ritmuri de creştere valorică mai mari decât ritmurile de creştere a schimburilor comerciale internaţionale. Aceasta urmăreşte atât eficienţa în ansamblu. strategia este atât 27 . Societatea regiocentrică urmăreşte. de cele mai multe ori. Unităţile de producţie urmăresc fabricarea de loturi de produse adaptate la cererea fiecărei ţări pentru care le produc. adică prin negocieri între diviziile regionale şi cele locale. recomandări şi ordine. Societatea de tip etnocentric este cea care manifestă o “predispoziţie” către luarea de decizii strategice ghidându-se mai ales după valorile şi interesele companiei-mamă. în fapt. acest obiectiv. în conţinutul său. Ea este bazată pe mai multe centre decizionale. de la filiale către centru. • o treime din comerţul mondial reprezintă. alocate de către diviziile pe regiuni. Strategia urmată este “globalintegrativă”. realizarea compromisului între interesele de ansamblu ale centrului şi cele ale filialelor de afaceri. cât şi filialele sale amplasate în străinătate. acestea. Deciziile sunt luate în mai multe sensuri. Societatea policentrică se referă la cea care îşi propune. rezultă câteva forme de existenţă şi funcţionare ale corporaţiilor. domină cele orientate către producţia de masă. atât vertical. de multe ori. Deciziile sunt luate de jos în sus. autofinanţându-se. prin deciziile strategice luate. cât şi orizontal între subdiviziunile firmei de pe acelaşi nivel ierarhic. în mare parte. Aceasta controlează strâns atât sucursalele. Scopul principal urmărit de acest tip de companie este acceptarea publică în statele în care activează. constă în adaptarea la nevoile clienţilor din ţările unde există filiale ale firmei. 51 sunt în prezent societăţi multinaţionale şi abia 49 sunt economii naţionale. iar structura de organizare se bazează pe divizii regionale. În ceea ce priveşte deciziile luate pe fiecare funcţiune a companiei în parte. să fie adaptată la specificul culturii şi nevoilor fiecărui stat în care îşi are amplasate filialele. tranzacţii economice între diferitele unităţi teritoriale ale aceleiaşi corporaţii multinaţionale (comerţ intrafirmă). Ţinând seama de acest criteriu. Din această cauză. Strategia. Deciziile sunt luate la sediul central al companiei. Profiturile sunt. este cea bazată pe produs. reinvestite pe plan local. programul de marketing reflectând. Un criteriu frecvent folosit în caracterizarea spectrului organizaţional al societatilor multinaţionale este cel care ţine seama de relaţia existentă între filialele din străinătate şi “cartierul general” al firmei în ceea ce priveşte planificarea strategică a afacerilor.

dar. la nivelul firmelor locale beneficiare sau furnizoare ale filialelor străine. iar profiturile sunt. cât şi bazată pe specificul naţional. iar personalul de conducere este ales dintre cei mai merituoşi angajaţi. dirijarea de venituri sporite la bugetul statului sub forma de taxe şi impozite. indice de potenţial şi de performanţă Investiţiile străine directe (ISD) reprezintă fluxurile financiare ăi nefinanciare (tehnologie. atât de producţie şi realizare a mărfii în plan naţional şi regional. Structura de organizare este matriceală. Aceasta se constituie. în mare măsură. autorităţi ale unor state-gazda. generarea unor efecte de demonstraţie şi antrenare în restul economiei. Politica de personal urmăreşte pregătirea de specialişti provenind din cadrul fiecărei regiuni. dar cu aportul tuturor diviziilor. Se urmăresc principiile producţiei flexibile. iar produsul este standardizat la nivel global. acestea sunt nevoite să adopte principiile producţiei flexibile. tehnologie. redistribuite la acelaşi nivel. tot mai mult. sub forma unei “reţele” de afaceri de dimensiuni mari sau foarte mari. 2. într-o organizaţie complexă şi interdependentă. Luarea deciziilor se face prin negocieri reciproce desfăşurate între toate nivelele companiei. cât şi decizional. expertiză manageriaă şi de marketing). veniturile reinvestite ale unei filiale şi fondurile luate cu împrumut de la firma-mamă de către o filială a acesteia. pentru posturile de conducere. orientată către fiecare spaţiu naţional de afaceri în parte. dar nu şi între regiuni. analişti ai fenomenului. ca întreg. în acelaşi timp. restructurarea activităţii la nivel microeconomic. Structura de organizare se prezintă sub forma unei reţele întinse de filiale care au rol complex. fie că este vorba despre firme investitoare. componenta cea mi dinamică a fluxurilor economice internaţionale şi cea mai importantă cale de transfer a tehnologiei care duce la stimularea competitivităţii. cât şi orizontal. impulsionarea exporturilor constituie tot atâtea 28 . Programul de marketing este conceput la nivel regional. Acest gen de firmă este constituită. deschiderea accesului la noi pieţe. Resursele sunt alocate în vederea dezvoltării de proiecte de foarte mare anvergură. În ceea ce priveşte compartimentele de producţie. indiferent de naţionalitate şi din orice parte a lumii. Ele sunt considerate principala sursă de finanţare a creşterii economice pe plan mondial. Pe baza trăsăturilor care o definesc. Societatea geocentrică este cea care caută să integreze diferitele filiale într-un sistem global de luare a deciziilor. Profiturile sunt redistribuite la nivel global. Realizarea unui important transfer de resurse productive (capital financiar. care nu mai are origine naţională sau un “cartierul general” unic. procesul de comunicare fiind atât vertical. Programul de marketing este unitar. produsele fiind standardizate la nivel zonal. cu unele adaptări la mediul local. ISD includ fondurile investite direct în străinătate de societăţile transnaţionale. putem afirma că acest gen de societate se identifică.“regional-integrativă”. la scară globală. de fapt. iar strategia urmată este “global-integrativă”.4 Investiţiile străine directe: definire. dar şi pe regiuni sau arii geografice mai extinse. cu ceea ce tot mai mulţi economişti numesc astăzi “firmă mondială”. expertiză managerială şi de marketing) care fac posibilă producţia internaţionalizată. fiind totodată orientată pe fiecare produs în parte. Existenţa unui impact pozitiv al investiţiilor străine directe (ISD) asupra competitivităţii ţărilor receptoare este unanim recunoscută.

care promovează diferite metode şi mijloace pentru ca intrările de capital străin să fie cât mai mari. Încetinirea economică a intensificat presiunile competitive. Tabel 2.1997 310 180 95 68 118 74 33 22 16 6 11 690 472 249 197 194 102 45 52 29 9 24 1086 828 479 308 231 112 4040 69 37 11 26 2000 1387 1 107 671 380 252 146 40 57 39 9 27 2001 817 571 357 186 219 111 48 38 49 19 26 2002 678 489 374 83 157 94 52 26 24 11 31 2003 560 366 295 36 172 107 53 21 28 15 21 Sursa: UNCTAD.1 Economia gazda Mondial Ţări dezvoltate. ele continuă să atragă de trei ori mai multe investiţii decât ţările din sud. Japonia) care au intrat în recesiune.A. Ţările dezvoltate cunosc de câţiva ani o scădere procentuală a intrărilor de investiţii străine. Atragerea de ISD constituie o problemă fundamentală pentru economiile în curs de dezvoltare. după un nivel record atins în anul 2000. Uniunea Europeană. dar pe ansamblu. procentajul primirilor destinate sectorului servicii a crescut de la 25% în anii '70 la aproape jumătate în anul 1990 şi la 60% în anul 2003. iar Schimbările tehnologice au impus costuri în scădere la transporturi şi comunicaţii («decesul distanţei») şi au condus la integrări mai eficiente ale operaţiunilor la distanţă.2004 Modificări structurale în orientarea sectorială a ISD În ultimulle decenii compoziţia ISD s-a schimbat. Acesta a fost rezultatul declinului economiei globale. să transfere anumite activităţi de producţie pentru reducerea costurilor. Încetinirea economică a intensificat presiunile competitive şi a accentuat nevoile de găsire a unor localizări la costuri mai mici. ceea ce s-a dovedit în evoluţia recentă a investiţiilor străine directe. Creşterea competiţiei obligă firmele să caute noi modalităţi de mărire a eficienţei.. din care: Uniunea Europeana America de Nord Ţări in curs de dezvoltare. în acest sens se explică creşterile de ISD către China. În anul 2003 fluxurile globale au scăzut – pentru a doua oară în ultimul deceniu. În aceeaşi perioadă ponderea sectorului primar în stocurile mondiale de ISD a scăzut de la 29 . Distribuţia geografică a ISD Comportamentul investiţional al firmelor este puternic influenţat de schimbările pe termen scurt ale afacerilor. Aceasta poate avea ca rezultat sporirea ISD în activităţi care beneficiază de realocări sau către economiile unde costurile cu forţa de muncă sunt mai mici. America Centrală şi chiar Africa. din care : China America de Sud America Centrală Africa Europa Centrală şi de Est Intrarile de ISD (miliarde USD) Medie 1998 1999 1992. din care : Asia. îndeosebi în cele mai mari trei economii ale lumii (S.coordonate de-a lungul cărora sunt prezentate şi exemplificate efectele pozitive ale ISD în economiile receptoare.U.

iar competitivitatea lor în planul producţiei este un factor important pentru bunăstarea societăţii. De aici importanţa deosebită a activităţii companiilor străine afiliate la marile STN-uri. mass – media). servicii de sisteme informaţionale. comerţ. 2004 Serviciile reprezintă sectorul cel mai productiv în majoritatea economiilor. finanţe sau în sectoarele care s-au deschis mult sectorului privat : telecomunicaţii. apă. Importanţa sectorului servicii rezidă şi din participarea acestuia la formarea PIB. Tehnologia informaţiei. 30 . poştă şi telecominicaţii. iar a sectorului manufacturier a avut un declin de 8 procente (tabel 2. energie. servicii de leasing. India. apă. hoteluri şi restaurante. majoritatea fiind orientată către serviciile tradiţionale : turism.9% la 6%.2). Se poate vorbi de o activitate intra-firmă sau de asa numitul . servicii personale. centrele de comunicaţie sunt printre cele mai dinamice activităţi care generează offshoring. media pentru grupa ţărilor dezvoltate era în anul 2003 de 72%. iar pentru regiunea Europei Centrale şi de Est cota de participare a fost de 57%. conform ISIC (International Standard Industrial Classification). servicii comerciale. servicii financiare şi de asigurări. servicii de afaceri. Abordarea teoretică a componentelor sectorului servicii naşte opinii diferite. activităţi financiare. O altă componenţă (cu peste 600 activităţi) a sectorului servicii este realizată de Central Product Classification: servicii de transport. Dezvoltarea şi eficienţa serviciilor determină competitivitate. sănătate. construcţii. Tabel 2. Investiţiile în servicii joacă un rol din ce în ce mai mare. O economie competitivă presupune o infrastructură modernă şi de siguranţă corelată cu o funcţionare eficientă a serviciilor financiare. tehnice. Creşterea importanţei economiei bazată pe informaţie şi cunoaştere determină şi creşterea rolului serviciilorcheie în toate activităţile. Astfel. transport. ele trebuie produse la momentul cererii şi acolo unde se consumă. Astfel. servicii de administraţie şi apărare. pentru ţările în curs de dezvoltare de 52%.offshoring".. servicii de telecomunicaţii. servicii juridice. Pentru că multe activităţi din sectorul servicii nu se pot comercializa în extern. Canada şi Israel care concentrează 71% din piaţa serviciilor offshoring îndeosebi pentru activităţile software. servicii de afaceri. servicii de construcţii. servicii de relaţii publice. Cea mai mare parte a serviciilor de acest fel se regăseşte în Irlanda. cercetare. comerţ.2 Economia Distribuţia sectorială a stocurilor de ISD (%) Primar Secundar 1990 2003 1990 2003 1990 9 10 7 6 6 7 3 42 41 48 34 32 38 39 49 49 45 - Servicii 2003 60 62 55 58 Mondial Ţări dezvoltate Ţări în curs de dezvoltare Europa Centrală şi de Est Sursa : UNCTAD. servicii culturale şi de recreere. servicii comunitare (educatie. servicii sociale. activităţi de asigurări. gaz. echipamentele software şi hardware. aici sunt incluse activităţile din domeniile: electricitate.

Australia cu 72 si Olanda cu 52. liderul de până acum. arată nivelul de trai şi probabilitatea de atragere a ISD). potrivit raportului UNCTAD. urmată de Marea Britanie cu 187. care a luat locul Statelor Unite. Cele opt variabile analizate pentru a calcula valoarea indicelui de potenţial sunt:  PIB/loc (indică nivelul dezvoltării economice a ţării gazdă. 31 . India gazduieste in momentul de faţă 228 de proiecte externe. India continuă să se afle in fruntea tuturor ca ţintă favorită pentru investiţii. Statele Unite 123. Dupa Singapore se afla Germania si Irlanda cu 77 fiecare.  Numar de linii telefonice/1000 locuitori (telecomunicaţiile sunt elemente de bază ale infrastructurii fizice. incluzând abilităţile de invenţii şi inovaţii).  Consumul de energie/locuitor (măsoară eficienţa energetică. China 132. gradelor de dezvoltare economică. Raportul UNCTAD arată că Europa s-a apropiat de valoarea de 60 de miliarde de dolari SUA. Se calculează ca o medie a valorilor standardizate ale fiecărei variabile: Scor = Vi −V min . Lupta pentru cel mai mare client de outsourcing a fost castigată de către Europa. în general. V max −V min unde: Vi – valoarea variabilei pentru ţara respectivă. urmată de Statele Unite cu 44% din proiectele majore. Marea Britanie este liderul de necontestat al Europei generând mai mult de 20 de procente din valoarea contractelor totale ale lumii pentru anul 2003. Este construit pe baza analizei a 8 factori structurali care au tendinţa de a se modifica relativ puţin pe termen scurt şi mediu. Canada 98 şi Singapore 95. Vmax – cea mai mare valoare din şirul de ţări. Astfel. cu potenţialul natural şi uman ale acestora. Indicele de potenţial al ISD se referă la potenţialul ţărilor de a atrage investiţii străine.  Ponderea exporturilor în formarea PIB (arată nivelul de implicare al ţării în schimburile economice internaţionale). Vmin _ cea mai mică valoare pentru tarile analizate.Unele companii multinaţionale preferă să desfăşoare activităţi peste graniţă prin intermediul unor firme subcontractoare generând astfel aşa numitul . cu derularea programelor economice. un important factor al producerii de bunuri şi servicii). dar şi disponibilitatea şi costul energiei. cuprinzând mărimea şi complexitatea cererii de bunuri şi servicii..outsourcing”.  Ponderea cheltuielilor pentru C&D în venitul naţional (indică capacităţile tehnologice ale economiei gazdă.  Rata de creştere a PIB pentru ultimii 10 ani (prevede mărimea pieţei ţării gazdă pentru perioada următoare). valorile indicelui la nivelul ţărilor este relativ stabil în timp şi corespunde. Analiza Indicelui de potenţial şi a celui de performanţă al ISD în diferite perioade scoate în evidenţă particularităţile evoluţiei economice a ţărilor în strânsă legătură cu situaţia internă şi internaţională. absolut necesare pentru dezvoltarea mediului de afaceri).

Riscul de ţară (este un indicator al gradului de stabilitate politică.  ţări cu o valoare a indicelui egală cu 1 – există o concordanţă între nivelul dezvoltării economice şi puterea de atracţie a ISD. se măsoară pe oscară de la 0 la 100. Cu toate acestea SUA rămân un loc atractiv pentru investiţii şi prin faptul că majoritatea marilor STN – uri îşi au originea aici. cu 11 state din ultimele 20. restul fiind reprezentate de ţările industrializate. Ţările în curs de dezvoltare înregistrează creşteri mici la acest indice. Indicele de performanţă pentru ISD compară cota deţinută de o ţară în fluxurile de investiţii directe globale cu partea pe care o are în PIB-ul global. Finlanda. Coreea. Ţările Uniunii Europene sunt cotate cu potenţial ridicat care concordă. într-o anumită măsură. Rep. 32 . SUA conduc această ierarhie dar poziţia performeră a ţării a slăbit în ultimul deceniu. socială a unei ţări. Aceasta se poate explica prin faptul că majoritatea statelor africane au rate de creştere economică mediocre. Belgia şi Luxemburg. riscul politic este legat de capacitatea guvernului de a-şi realiza obiectivele. Ierarhia primelor 20 de ţări pentru perioada 1998-2003 include patru economii în curs de dezvoltare: Hong Kong (China).  ţări în care valorile sunt subunitare – primesc un volum mai mic de investiţii comparativ cu cota de participare la venitul mondial. valorile mai mari indicănd un grad mai mic de risc). Aceasta s-a datorat scăderii numărului de fuziuni şi achiziţii şi faptului că importurile Japoniei de la filialele din străinătate ale STN-urilor sale au crescut mai repede decât exporturile firmelor de bază japoneze (importuri inverse). Danemarca. iar riscul economic poate fi determinat de apariţia unor crize financiare care afectează politicicile manageriale. fiind privite favorabil de către investitori. Atractivitate peste media UE înregistrează Suedia. Taiwan. foarte puţine reuşind să-şi îmbunătăţească valorile. Considerând partea deţinută de o ţară în fluxurile globale de ISD ca fiind egală cu partea sa în PIB-ul mondial. economică. o infrastructură slab dezvoltată şi un nivel redus al educaţiei.atrag investiţii străine peste aşteptările date de mărimea PIB-lui lor. cu volumul fluxurilor primite. Se calculează după formula: Ip = ISDi / ISDm PIBi / PIBm unde: Ip – indicele de performanţă ISDi – fluxurile de ISD primite de către ţara respectivă. Africa este cea mai bine reprezentată în partea finală a ierarhiei. este analizat îndeosebi pe baza riscului politic şi economic pe care îl presupune realizarea unei investiţii. pot să rezulte următoarele situaţii:  ţări cu o valoare a indicelui supraunitară (>1) . Singapore.  Ponderea studenţilor în totalul populaţiei (măsoară gradul de extindere a învăţământului superior şi a competenţelor de care dispune forţa de muncă). toţi aceşti factori fiind foarte importanţi în obţinerea unor valori ridicate pentru indicele de potenţial. Japonia este cotată cu al 14 -lea potenţial de primire a ISD rămas însă nevalorificat.

PIB al ţării. Mozambic. Aici se regăsesc 42 de ţări. din Europa Centrală (Polonia. iar 66 de economii primesc ISD-uri sub potenţialul lor. dar şi cu potenţial mare (situate peste mijlocul ierarhiei în ambele cazuri).totalul mondial al intrărilor de ISD. Suedia. ~n acest grup se regăsesc economii bogate. iar altele (Australia. Kuweit. Azerbaidjan. Brazilia. fără o structură industrială puternică.  ţări cu performanţe scăzute în privinţa ISD (situate în a doua parte a clasamentului) şi cu un potenţial ridicat (prezente în prima jumatate a clasificării) . Ungaria) . care au primit ISD reduse datorită preferinţelor politice sau tradiţiei slabe in această privinţă (Federaţia Rusă. dar cu potenţial scăzut (sub mijlocul ierarhiei referitore la potenţial) . Israel. Coreea de Sud). SUA au fost incluse în această categorie. în marea majoritate din grupul statelor mai puţin dezvoltate. 33 .PIB mondial Conform datelor pentru perioada 1998-2003 un număr de 9 state au valori ale indicelui egale cu 1 (intrările de ISD sunt în concordanţă cu mărimea lor economică).Irlanda. 42 de state au fost incluse in această grupă: statele industrializate. Africa înregistrează o scădere mare a intrărilor în special în regiunea subsahariană. Chile).economii peste potenţial.8 şi 1.  ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte ISD (peste punctul de mijloc al clasificării performanţelor).economii performante. pe ansamblu. PIBm . Iran) . Islanda. Oman. PIBi . Ţările în curs de dezvoltare. Acestea nu dispun de capabilităţi deosebite. 31 de ţări înregistrează o concordanţă relativă (valori ale indicelui între 0.28 de economii. Japonia.ISDm . tigrii asiatici.  ţări cu performanţe scăzute în atragerea de ISD şi cu un potenţial de atracţie redus (sub mijlocul ierarhiei în ambele cazuri) economii subperformante. Italia.2). 43 de ţări au performanţe superioare faţă de mărimea economică. Noua Zeelandă. Cehia. Ţările dezvoltate înregistrează diferenţe semnificative între ele: Uniunea Europeană primeşte cele mai multe ISD-uri (se remarcă Belgia. dar care dispun de unele resurse naturale care sunt atractive pentru STN-uri (Angola. în general sărace.28 de economii. ~n perioada 1998-2000.economii sub potenţial. majoritatea lor sunt ţări relativ sărace. alături de state în curs de dezvoltare care dispun de o relativă abundenţă de capital (Arabia Saudită. Japonia) rămân în baza ierarhiei pentru această grupă. păstrează un relativ echilibru în privinţa potenţialului şi a performanţelor. Compararea ţărilor în funcţie de cei doi indici reliefează următorele situaţii:  ţări cu performanţe ridicate în privinţa ISD. Olanda). atracţia scăzută fiind în concordanţă cu mărimea redusă a PNB-ului. Kazahstan. ţări din America Latină( Argentina. unele chiar din ţările industrializate. Venezuela) .

000 de filiale. Experienţa mondială după anul 1990 a demonstrat că singura cale de creştere durabilă a competitivităţii şi valorii este inovarea radicală. Aceste motoare sunt in prezent: managementul performant. Cum este definită libertatea economică şi care sunt factorii care se analizează pentru cuantificarea acesteia ? 5. în final. de asemenea. în diferite localizări. Caracterizaţi importanţa investiţiilor străine directe pentru dezvoltarea economică a unei naţiuni. Fluxurile de ISD s-au orientat către acele ţări care au dovedit în mod practic dorinţa de a le primi introducând un regim comercial şi de schimb valutar liberal. conectarea la reţeaua Internet. cu universităţi. intercorelată în management şi tehnologie. Care sunt condiţiile necesare pentru ca o economie să fie competitivă? 3. Fluxurile ISD s-au schimbat în ultimele decenii. economiilor locale. regionale. eliminând restricţiile de diferite tipuri. inovarea performanta. nationale. Investiţiile străine directe sunt forţele motrice ale dezvoltării economiilor naţionale şi a celei globale. creând un climat favorabil de afaceri. Pe măsura dezvoltării lor. acceptate în organizaţii şi în mediile lor externe şi aplicate imediat şi perseverent în practica organizaţiilor. telefonia mobilă constituie priorităţi tehnologice pentru o ţară care doreşte să fie competitivă. Noile cerinţe tehnologice din întreprinderi au determinat. Aceasta inseamnă noi soluţii performante în management şi tehnologie. Iar acum acetea sun asociate cu achiziţiile şi fuziunile în afara graniţelor pentru că STN preferă locaţii deja existente. acrdând anumite stimulente şi. naţiunile progresează din punct de vedere al avantajului lor competitiv şi al modalităţilor specifice de competiţie. 34 . Nivelul competitivităţii este tot mai mult influenţat de dezvoltarea telecomunicaţiilor. naţionale şi continentale. Ce se înţelege prin flexibilitate economică ? 4. apariţia unei alte priorităţi ceea ce a impus colaborarea cu centre de cercetare. Analizaţi rolul societăţilor transnaţionale în economia mondială 6.000 de companii transnationale cu 800. Acum două decenii ISD erau asociate cu investiţiile greenfield. Test de autoevaluare: 1. eficienţa acestui sistem. Cum este definită competitivitatea economică în viziunea diferitelor organizaţii internaţionale ? 2. globalizarea accelerata a determinat o profunda schimbare a “topului motoarelor” economiilor regionale. Marile companii transnaţionale vor continua expansiunea internaţională ceea ce conduce la noi investiţii. cele circa 60. milioanele de companii nationale competitive. cu nuclee neoindustriale de profil. continentale si mondiale.Rezumat: Dezvoltarea economică eficientă presupune un proces de modernizare continuă. In ultimii 50 de ani.

cunoaşterea conceptului produs intern brut. (2002). Foreign Direct Investments in Post-Comunist Romania. . (1998).anexa 2. Editura Universităii din Bucureşti Braghină C.. Cerinţe obligatorii : . Terra 1-2/2001.selectarea grupelor de ţări in funcţie de valoarea PIB/loc.harta politică a lumii . .reprezentarea cartografică..analiza bibliografiei indicate . Bibliografie selectivă: Aliber R.distribuţia PIB/loc. Investiţiile străine directe.întocmirea referatului care să analizeze situaţia veniturilor pe locuitor la nivel global şi regional. New York 35 .identificarea cauzelor care conduc la apariţia disparităţilor privind . VII. . Identificaţi factorii care determină distribuţia geografică şi sectorială a investiţiilor străine directe. . .. Temă de referat: Repartiţia geografică a PIB/locuitor Obiective : . Cambridge University Press Braghină C. (1970). (2003). Comunicări de geografie vol. 1. .realizarea hărţii care să reflecte distribuţia geografică a valorilor PIB/loc .(2004). . .7. World Investment Report. produs naţional brut .. Editura Corint Braghină C... Editura Universităţii din Bucureşti Erdeli G. în The International Corporation. (1999). Editura Corint *** (1990-2005).U. Instrumente şi materiale folosite : . VIII. Zamfir Daniela. Indicele de potenţial şi indicele de performanţă.. în RomanianBritish Geographical Interchange. SGR Braghină C. . A theory of foreign direct investment.A. şi dolari internaţionali Metode de lucru utilizate : . Criterii de ierarhizare economică a naţiunilor. UNCTAD. din Anexa 2 .harta de bază . Comunicări de geografie vol. Dicţionar de geografie umană. Aspecte actuale în distribuţia geografică şi sectorială a investiţiilor străine directe.cunoaşterea situaţiei actuale a repartiţiei veniturilor exprimate în dolari S. coord.

în 1783. unde transportul pe şine se folosea încă din secolul al XVII-lea.îşi păstrează întâietatea.capacitate. calea de rulare era construită din lemn. aceasta rezolvând problema distrugerii rapide a căilor de rulare.1 Transporturile feroviare 8.1 Transporturile feroviare Evoluţia reţelei de căi ferate. informaţiilor a dus la dinamizarea producţiei materiale.TEMA 8 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR Conţinut: 8. • Cunoaşterea repartiţiei geografice a căilor de comunicaţie. Primele încercări de construire a căilor ferate datează încă din secolul al XV-lea. La nivel mondial. • Evidenţierea principalelor tendinţe ale dezvoltării transporturilor contemporane. iar în localitatea Whitehaven a fost introdusă prima dată linia de rulare din fier. persoanelor. Belgia. costuri . În 1841 în Anglia existau deja 2 520 km de cale ferată. astfel. iar în 1823 a condus lucrările de construcţie ale primei căi ferate pentru Darlington. cel feroviar. Austria (1838). Franţa. Posibilitatea crescută de circulaţie a mărfurilor. Germania (1835). puternic concurat de cel rutier. iar la începutul secolului al XIX-lea existau numeroase căi ferate în mine. În minele de cărbune din Anglia. • Înţelegerea rolului transporturilor în dezvoltarea economică. la dezvoltarea unor regiuni geografice izolate. Dintre toate tipurile de transport. întemeietorul transportului feroviar G.3 Transporturile maritime 8. Evoluţia ulterioară este extrem de rapidă. ritmul dezvoltării reţelei de căi ferate cunoaşte de asemenea un ritm accelerat. viteză. Această cale ferată a funcţionat doar până în 1827. datorită avantajelor pe care le prezintă . siguranţă. în 1820 primele linii de oţel. Germania. frecvenţă. În 1808 au început a fi folosite liniile de fontă. motiv pentru care liniei ferate date în exploatare în 1830 între Liverpool şi Manchester îi aparţine întâietatea. începând cu 1814. care foloseau tracţiunea animală sau umană la transportarea cărbunelui. în anii imediat următori apar căi ferate în Franţa (1833). Stephenson construieşte mai multe tipuri de locomotive. în 1840 lungimea totală a căilor ferate era de 8 000 36 . 8. Apariţia şi dezvoltarea transportului feroviar este socotită ca o revoluţie tehnică în istoria omenirii.2 Transportuile rutiere 8.4 Transporturile aeriene Obiective: • Cunoaşterea factorilor de evoluţie a căilor de comunicaţie la nivel regional şi global. În prima jumătate a secolului al XIX-lea.

6 mil. Belgia 12km/1000 km2. agricolă dar şi în zonele montane pentru transportul călătorilor c ) după importanţa liniei pentru trafic: . India (60 000 km). şi Africa. Asia.căi ferate subterane (cele de mine. în 1951 lungimea căilor ferate era de 1. în SUA şi Canada: New York – Los Angeles (6 350 37 . China (50 000 km). care unesc puncte extreme (nordul şi sudul continentului: Arhanghelsk – Moscova – Odessa.căi ferate cu ecartament foarte larg (1 676 mm) – prezente în unele ţări din America de Nord şi de Sud. Franţa. germania. În perioada actuală. 7 000 km în Australia şi 4 000 km în Africa. Edinburgh – Brindisi. Magistrale feroviare importante sunt în Europa.). din care 3 758 km cale ferată electrificată. India. Cele mai mari densităţi ale reţelei de căi ferate. Japonia ş. .căi ferate cu ecartament îngust (700 – 1 200 mm) – folosite în transporturile industriale. pe 1000 de km2 se înregistrează în Europa (Germania – 12km/1000 km2. Australia. Luxemburg .3 mil. Km. Km. 165 000 km în America.căi ferate cu ecartament larg ( 1524 mm) – specifice pentru unele ţări din Asia: Rusia.căi ferate de suprafaţă (cea mai mare parte a reţelei feroviere). . metrourile. 15 000 km în Asia. în America de Nord.11km/1000 km2). astfel.căi ferate suspendate pe piloni (liniile aeriene urbane. Spania. pentru ca în prezent lungimea totală să fie de 11 380 km. Canada (93 000 km). Rusia (137 500 km).căi ferate magistrale (de importanţă pentru circulaţia naţională şi internaţională).căi ferate cu ecartament normal (1 435 mm) – caracteristice celei mai mari părţi a reţelei feroviare din Europa.2km/1000 km2. Mongolia. China. Răspândirea căilor ferate pe ţări este dominată de SUA (341 000 km). tunelurile). . pentru ca în prezent să însumeze peste 1. cu direcţie est-vest.1km/1000 km2) Cea mai mare parte din lungimea căilor ferate aprţine ţărilor cu suprafeţe mari. în 1850 de 38000 km şi în 1881 de 363 000 km. la nivel mondial. Canada . Africa cu 5% şi Australia/Oceania cu 3%. Bordeaux – Odessa ş. urmată fiind de Europa cu 27%.de km. În România. Clasificarea căilor ferate Căile ferate se diferenţiază astfel: a) după mediul în care este construită linia: . din care: 172 000 km în Europa. Pe continente şi pe regiuni există mari diferenţieri în ceea ce priveşte lungimea căilor ferate. în zonele de exploatare forestieră. America de Sud cu 7%. ea aflându-se în concordanţă cu nivelul de dezvoltare economico-socială şi cu particularităţile fizico-geografice ale diverselor regiuni. până în 1939 se ajunsese deja la 9 900 km. reţeaua feroviară are o repartiţie neuniformă. în America de Nord se concentrează 45% din totalul mondial. prima cale ferată a fost cea dintre Oraviţa şi Baziaş (construită între 1854-1856). apoi.a. b) după dimensiunea ecartamentului (distanţa dintre şine): . Narvik – Atena. .a. vestul şi estul: Lisabona – Moscova. urmată de America de Nord (SUA . . Asia cu 13%. Argentina. sau din regiunile industriale).

Bruxelles – Amsterdam (cu 1 oră şi 15 minute). Intrarea în funcţiune a tronsonului Paris – Lille în 1993 şi a traseului pe sub Canalul Mânecii în 1994 au fost primele realizări din acest proiect. Australia.Spania – Franţa. din perimetrele exploatărilor miniere (Strehaia-Motru.căi ferate principale – ce fac legătura între magistrale şi liniile secundare. cu o mare densitate a populaţiei. SUA-regiunea industrială nord-estică). India. linia Hokuriku între Tokyo şi Nagano (1997). datorită vitezelor de 200.Fortezza – Verona. . va contribui la obţinerea unor câştiguri de timp. Se are în vedere construirea unor noi linii de mare viteză şi îmbunătăţirea celor existente până la niveleul care să permită viteze mari. Africa. Băbeni-Alunu). 515 km. Astfel. fac din trenurile de mare viteză o componentă a transportului viitorului. Bruxelles – Paris (cu 1 oră). Trenul de mare viteză Franţa – Belgia . Proiectul conţine 2 părţi: Berlin – Nurnberg şi traversarea Alpilor (Munchen – Verona). Trenurile de mare viteză în Europa : Trenul de mare viteză Nord – Sud pe relaţia Berlin – Halle/Leipzig – Erfurt – Nurnberg / Munchen – Innsbruck – tunelul Brenner. Aproape 75% din acest proiect vizează teritoriul Spaniei şi include 2 componente: Mediterana şi Atlanticul.). Consiliul Europei a aprobat şi includerea în proiect a legăturii Koln – Frankfurt. siguranţa. Japonia). Viena etc. Va aduce o contribuţie deosebită la reducerea impactului negativ asupra mediului produs de traficul rutier. Trenurile de mare viteză prezintă o serie de noi avantaje faţă de transportul clasic feroviar. în America de Sud liniile transandine: Buenos Aires – Valparaiso (1 420 km). linia Joetsu de la Tokyo la Niigata (1982). Acest proiect este primul pentru viteze mari. în special în regiunea Alpilor. care va traversa mai multe graniţe.Germania – Olanda – Anglia. Proiectul vizează realizarea unei legături de ecartament standard între Peninsula Iberică şi Franţa. Halifax – Vancouver (6 000 km). întreTokyo – Osaka. agro-industriale (Caracal-Corabia). calitatea excepţională a serviciilor. . Primele trenuril de mare viteza au apărut în Japonia (Tokaido.căi ferate secundare – sunt considerate cele din zona de centură a marilor oraşe (Milano. în 1964). în Asia (în China. pentru care se va construi un tunel lung de 55 km. sunt construite pentru a asigura deplasarea unor cantităţi mari de mărfuri şi a unui număr mare de persoane (Germania-Ruhr. iar ulterior reţeaua s-a extins pe alte direcţii : linia Sanyo între Osaka – Okayama (1972) şi apoi până la Hakata (1975).250 km/oră (un câştig de 2 ore şi 30 minute pentru distanţa Berlin – Munchen şi de 3 ore pentru Munchen – Verona. • Trenul de mare viteză Sud . Ele vor permite 38 . viteza de deplasare sporită.km). Va aduce mari economii de timp : Bruxelles – Londra (cu 2 ore şi 50 minute). va lega câteva capitale şi alte oraşe importante din Europa. linia Tohoku care leagă Tokyo de Morioka (1982). Franţa-regiunea pariziană. Belgia-Brabant. Căile ferate principale sunt caracteristice zonelor industrializate.

8 km. va fi realizată o legătură între Metz şi Luxemburg. 8. tuneluri moderne (în Alpi: Tirol 14 km. între Milano şi Paris cu peste 3 ore). Luxemburg. Frejus 12. pasaje de nivel. Paris – Munchen – aproape 4 ore. Trenurile de mare viteză în SUA au o răspâdire mai redusă : reţeaua Acela care cuprinde liniile New York – Boston.2 Transportuile rutiere Transporturile rutiere. 2 000 m în Carpaţi). • Trenul de mare viteză Est: Franţa Germania – Luxemburg are ca scop construirea unei noi linii între Paris şi graniţa de est a Franţei unde vor fi realizate 2 legături cu reţeaua feroviară germană : Forbach – Saarbrucken şi Strasbourg – Kehl. Texas TGV între Dallas – Houston – San Antonio. tuneluri. al construcţiei de poduri. în Marea Britanie. protecţia mediului şi scurtarea duratei călătoriei (între Lyon – Torino cu peste 2 ore. Principalele avantaje sunt date de mărirea posibilităţilor de traversare a Alpilor. Secţiunea Lyon – Torino constă în aproaope 250 km de cale nouă şi include un tunel de 54 km lungime. Secolul XX apare deja ca un secol al şoselelor moderne.6km. până la 4 800m în Anzi. Mont Blanc 11. Economiile de timp sunt estimate astfel : 3 ore pentru distanţa Madrid – Barcelona. asfaltate. Saint Gothard 16. În prezent reţeaua rutieră depăşeşte de circa 10 ori reţeaua feroviară mondială. inginerul Mac Adam a introdus în secolul al XIX-lea un sistem de îmbrăcăminte a drumurilor care îi poartă numele – «macadam». 2 500m în Alpi. cu posibilităţi de dezvoltare către est. Tot acum încep a se construi magistrale rutiere continentale. autostrăzi (începând cu perioada interbelică în Europa de Vest. considerată vitală pentru Europa.8 km. 240 km şi New York – Washington. Va permite construcţia unei rute Atlantic – Adriatica. posibilitatea penetrării în locuri greu accesibile – ocupă un loc principal în structura formelor de transport. Acest proiect are o mare importanţă pentru accesul la instituţiile europene: Strasbourg. unde în 1775 s-a trecut la pietruirea drumurilor. datorită avantajelor pe care le prezintă comoditate. al unor regularizări de trasee. • Trenul de mare viteză Franţa – Italia. Dacă drumurile sunt cunoscute încă din antichitate. Economiile anticipate de timp : Paris – Frankfurt – 2 ore. reţeaua Florida Over Land Exprex (Fox) între Miami şi Orlando (2004) apoi Tama (2006). Secţiunea Torino – Trieste înseamnă aproape 500 km de reţea nouă. Paris. drumuri de altitudine (care urcă până la 5 000m în Tibet. Proiectul doreşte să vitalizeze axa Lyon – Torino – Trieste. SUA).realizarea unor legături rapide între Madrid. Drumurile reprezintă cea mai veche cale de legătură între diversele puncte de pe Glob. cu conexiuni cu TGV-ul mediteranean şi cel atlantic. 6 ore pentru Madrid – Perpignan. De asemenea. preocupări mai intense în ceea ce priveăte modernizarea acestora au apărut abia în secolul al XVIII-lea în Franţa. Barcelona. Frankfurt. viteză sporită. cel mai înalt fiind Oroya 39 .

2 mil km lungime. iar. În paralel cu modernizarea. “Transamazonianul”. având o lungime de 15 000 km. “Transbrazilianul”. În Africa. Din această şosea derivă numeroase ramificaţii mai ales în SUA. Alte magistrale se află în sudul Federaţiei Ruse. Reţeaua de drumuri din România măsoară 74 000 km lungime. Basel-Rotterdam («Autostrada Rinului»). Marea Britanie..4 mil km (Federaţia Rusă . China.3285 km: Dresda – Praga – Bratislava – Gyor – Budapesta – Arad – Craiova – Sofia – Plovdiv – Salonic – Istanbul 40 . Transafricană de Nord (Marrakech-Cairo). Danemarca – 1648 km la 1 000 km2. desfăşurându-se între Istanbul-Teheran-KabulRawalpindi-Lahore-Delhi-Asansol-Calcutta. Din totalul de 16 mil km lungime cât înregistrează în prezent reţeaua rutieră.uneşte punctele extreme Fairbanks (Alaska) şi Puerto Mont (Chile). Tot pe continentul american se remarcă: “Transcanadianul”.3 mil.4 km la 1 000 km2. Canada. Argentina şI Chile. reţeaua de drumuri a înregistrat şi o puternică extindere. Franţa.cale ferată şi şosea – 1000 km : Helsinki – Tallin – RigaKaliningrad – Gdansk – Varşovia Coridorul 2 – cale ferată şi şosea – 1830 km: Berlin – Varşovia – Minsk Moscova Coridorul 3 – cale ferată şi şosea – 1640 km: Berlin – Wroclaw – Cracovia – Lvov .6 mil km. Marea Britanie. Marsilia-Paris-Amsterdam. SUA deţine primul loc cu un total de 6. Pentru îmbunătăţirea reţelelor de transport în Europa există acorduri privind amenajarea a nouă coridoare de transport : Coridorul 1 . centrală şi de sud.880 mii km). Brazilia.în Munţii Anzi situat la 4 770m). km. Principalele autostrăzi sunt: Hamburg-Verona. Densitatea cea mai mare a reţelei rutiere este în Europa: Luxemburg – 1997 km la 1 000 km2. Magistrala Ecuatorială (Lagos-Mombasa) etc. cu o lungime de 3 000km între El Golea (Algeria) şi Gao (Mali). Germania – 1767. Milano-Palermo («Autostrada del Sole»). Japonia – 1 mil km. în China de Est. Cea mai lungă şosea de pe glob străbate faţada pacifică a continentului american (« Panamericana »). iar de la nord la sud alte trei şosele: Kairns – Melbourne. Darwin – Port Augusta. În Asia. cu o concentrare mai mare în Europa vestică. fluvii ăi râuri etc. Wyndham – Perth. în Japonia menţionăm autostrada «Tomei» (Tokyo-Osaka-Kobe) dar există şi alte numeroase autostrăzi cu lungimi mai mici.1. principalele magistrale rutiere sunt: «Transaharianul». poduri peste strâmtori. urmată la mare distanţă de India – 2. Australia. « Autostrada Pacifică » pe teritoriul SUA şi « {oseaua Panamericană » . Brazilia . fostul CSI – 1. în celelalte continente înregistrându-se valori mult mai reduse. în SUA densitatea medie este de 660 km la 1 000 km2. Viena-Paris. Pe locul al doilea în ceea ce priveşte lungimea autostrăzilor este Europa. Pentru Australia menţionăm magistralele Est-Vest: Sydney – Canberra – Melbourne – Adelaide – Perth. cea mai importantă şosea-magistrală străbate Asia de Sud-Vest şi Sud. Marsilia-Milano («Autostrada del Fiori»).Kiev Coridorul 4 – cale ferată şi şosea . formată din trei sectoare: « Alaska Highway ».

bauxită. Dezvoltarea economică de ansamblu.Varşovia sau Torun – Katowice – Bratislava – Zilina Coridorul 7 – fluviul Dunărea . uleiurilor vegetale. manufacturate).(minereuri. Petersburg – Moscova .nave pentru transportul mărfurilor solide (dry cargo). datorită avantajelor pe care le are.nave speciale.Kiev – Chişinău – Bucureşti .3 Transporturile maritime Transportul maritim reprezintă. Economia şi relaţiile economice externe se bazează. nave pentru transportul mărfurilor în cantitate mare –vrachiere . în categoria navelor tanc mai intră navele pentru transportul gazelor naturale. pentru majoritarea ţărilor. necesarul tot mai mare de materii prime. . în afara petrolierelor. vinului etc.Dimitrovgrad – Istanbul Alexandropolis 8. Flota pentru transportul mărfurilor solide este formată din cargouri (pentru transportul mărfurilor generale. cele de pescuit. Navele combinate îmbină avantajele mineralierelor cu cele ale tancurilor petroliere şI pot transporta concomitant mărfuri solide şi lichide. vrachiere universale (nave care pot transporta orice fel de mărfuri în vrac).nave auxiliare. . .). produse finite a determinat sporirea capaacităţii de transport a navelor. navele port-container şi navele port-barje.iar apoi motorul cu aburi.nave tanc destinate transportului de mărfuri lichide.nave combinate care pot transporta concomitant mărfuri solide şi lichide. Categoria navelor speciale include navele frigorifice. a vitezei.20 000 tdw şi pot fi de tip LO-LO (cu încărcare-descărcare pe verticală) şi de tip RO-RO (permit încărcareadescărcarea pe orizontală). cocs. . Cele din urmă au două variante mai 41 . motorul Diesel au însemnat elemente ce au generat practice o explozie a acestui mod de transport. creşterea siguranţei în exploatare. Navele tanc sunt reprezentate în cea mai mare parte de petroliere care pot să aibă tonaje cuprinse între 20 000-60 000 tdw pentru produsele rafinate şI între 100 000-400 000 tdw pentru ţiţei sau păcură. Transporturile maritime au cunoscut o dezvoltare accentuată începând cu perioada marilor descoperiri geografice. Navele port-container au tonaje cuprinse între 1 000. Se are în vedere modernizarea porturilor şI a căii navigabile în vederea creşterii eficienţei sistemului de transport fluvial Rhin – Main – Dunăre Coridorul 8 cale ferată şi şosea – 900 km: Durres – Tirana – Skopje – Sofia – Plovdiv – Burgas – Varna Coridorul 9 – cale ferată şi şosea – 3400 km: Helsinki – St. pe transportul maritime.Coridorul 5 – cale ferată şi şosea – 1600 km: Trieste –Ljubljana – Budapesta – Lvov Coridorul 6 – cale ferată şi şosea – 715 km: Gdanssk . principala categorie prin care se realizează transportul intercontinental de mărfuri (între 75-80%). cereale etc. Flota maritimă comercială este alcătuită din următoarele categorii de nave: . produselor chimice lichide.1600 km. cărbuni.

China. Japonia. Profiturile obţinute de armatorii străini care îşi înregistrează navele sub aceste pavilioane nu sunt supuse. apă potabilă. Ins.Porturile comerciale sunt organizaţii complexe de transport. Activitatea de transporturi maritime este strans legată de reţeaua mondială de porturi. ajungând la circa 25% din totalul navelor comerciale. de regulă. de depozitare. armatorii nu sunt obligaţi să-şi stabilească domiciliul sau să îşi deschidă birouri în aceste ţări. Marshall. pot încărca şi descărca marfă. instalaţii de reparare şi întreţinere a navelor (şantiere navale. Durban. utilaje de transport şi stivuire. Japonia (13%). Germania şi Norvegia. de prelucrare pentru mărfurile transportate)şi pe cele administrative (asigurarea securităţii navigaţiei. urmate de navele port-container (10%). spărgătoare de gheaţă etc. de incărcare/descărcare. plătind o taxă foarte mică de înregistrare. Japoniei şi Norvegiei. Cele mai numeroase flote (după numărul total de nave) sunt deţinute de Grecia. în creştere continuă este numărul navelor port-container. în acelaşi timp. docuri uscate). Flota comercială mondială însumează un tonaj de peste 800 mil. impozitării sau aceste impozite sunt foarte mici. neglijabile. prevenirea poluării bazinelor etc. spaţii de depozitare). în sistemul general al transporturilor şi schimburilor de valori. etc. Federaţia Rusă. reprezentand importanete noduri rutiere şi feroviare. de pază. 42 . Liberia. Grupa navelor auxiliare include remorchere. Barcelona. Norvegia (7%).) De asemenea. tdw. reparare pentru nave. Porturile pot fi clasificate după mai multe criterii: a)după poziţia geografică: -porturi de front de mare (situate la marea liberă)-Constanţa. care autorizează armatorii străini să folosească pavilioanele lor şi să înregistreze navele în porturile lor. la adăpostul cărora navele pot intra şi ieşi. cele mai mari tonaje revenind petrolierelor (41%) şi navelor pentru trasportul mărfurilor usacte (36%). SUA (5%). Acest lucru se practică de unele ţări în curs de dezvoltare: Panama. La nivel de ţări cele mai mari ponderi în tonajul mondial le au Grecia (18%).răspândite: RO-RO container ship care asigură încărcarea şI descărcarea containerelor cu utilaje obişnuite ale portului şI RO-RO trailer ship care transportă containere fixate pe trailere (prezintă avantajul că în portul de destinaţie trailerele pot fi remorcate şI transportate pe şosele). nave de alimentare. depozite de alimente). porturile ocupă un loc deosebit. Bahamas. unităţi administrative. Bari. O analiză a repartiţiei flotei comerciale după pavilionul de înregistrare arată o altă ierarhie a celor mai mari flote: ţările care dispun de pavilion de convenienţă (pavilion de înmatriculare liberă). pot efectua manevre în condiţii de siguranţă a navigaţiei Portul reprezintă o aglomerare de instalaţii de apă şi uscat care asigură funcţiile comerciale (operaţiile de acostare. Cipru. Germania având aproape un sfert din numărul acestora. Tampico. instalaţii de aprovizionare a navelor (combustibili. Infrastructura portuară este organizataă în funcţie de scopul diverselor instalaţii ce-l deservesc: instalaţii de încărcare/descărcare a mărfurilor (macarale. dragoare. aprovozionare. îÎn structura flotei comerciale mondiale ponderea numărului petrolierelor este într-o uşoară scădere. Vanuatu. Navele port-barje sunt utilizate pentru transportul intermodal (maritime-fluvial). Se poate constata că cele mai multe petroliere aparţin Greciei. protejate prin mijloace naturale sau artificiale. Malta. Costa Rica.

tone/an) . Pentru comerţul maritim internaţional cele mai importante sunt drumurile maritime internaţionale (rutele care asigură legătura dintre porturile diverselor state care nu fac parte dintr-o uniune vamală.Alger. New Orleans (Mississippi). porturi militare (Brest. Kerci. Vancouver.tone/an) . Hamburg. Taranto. Acestea sunt rutele transoceanice. -porturi pe canale-Port Said-Suez (canalul Suez). Principalele rute maritime se află în Oceanul Atlantic (peste 50% din totalul mondial). porturi pescăreşti (în Japonia. Anvers. -avanporturi (pentru prelucrarea traficului greu-Europoort pentru Rotterdam). 1) după gradul de dependenţă şi integrare: -porturi simple (autonome) cu bazine şi cheiuri (Barcelona. Osaka. 2) după mărimea traficului anual de mărfuri: -porturi foarte mari (peste 100 mil. Port Cartier. Gibraltar. Barcelona. Lulea. Bordeaux. La Salina. porturi de tranzit (Santa Cruz. Gibraltar. Montreal. Port Arthur). Chiba. Bremen.Rio de Janeiro. La Valleta). -porturi de cap şi peninsule-Brindisi. Calais. Newport). Rotterdam. Newcastle. America de Sud.alte categorii: porturi de ferry-boats (Folkestone. situate în acelaşi bazin maritim – Constanţa . Rosario. Alger. Nice. Alexandria. Bordeaux. -porturi mijlocii (10-50 mil. din Europa spre America de Nord. -porturi de fiorduri-Oslo. porturi turistice (Acapulco. New York. Ostende). Colon-Panama (Canalul Panama). Rouen. Cannes. Constanţa.Buenos Aires. -porturi mici (1-10 mil. New Orleans. San Remo. Brest. Shanghai.Rotterdam. b)după funcţionalitate (această clasificare ia în considerare natura operaţiilor portuare) -porturi cu trafic mixt de mărfuri-Lisabona. Tacoma). Constanţa.tone/an) . cerealiere (Adelaide. Recife. Trondheim (Norvegia). Santa Cruz (Tenerife).-porturi de estuar (situate la gurile de vărsare ale unor fluvii)Hamburg. Havana (Cuba). Cherbourg. Tokyo. -porturi de insule-Colombo (Sri Lanka). Hamburg). Port Hedland). Norvegia. -porturi de golf-Marsilia. Aden. Portsmouth. -complexe portuare (Keihin Port). Milford Haven. de cursă lungă. Singapore. Singapore. carbonifere (Norlfok. Porto Fino). Tokyo.străbătute de nave de mare tonaj. Bergen. Shanghai. -porturi de deltă-Tulcea. Dakar. Mangalia. Chile). Yokohama. în ambele cazuri este permisă circulaţia navelor tuturor statelor. Tacoma). New York. 43 . Sevastopol). -porturi de strâmtori-Istanbul. La Valleta (Malta). Brunbruttel-Kiel (Canalul Kiel). OuluFinlanda. New York. pentru transportul lemnului (Arhanghelsk. Calcutta. Vancouver. în condiţii de egalitate. Sydney. mineraliere (Narvik. .Odessa) şi drumurile oceanice internaţionale. Londra. Dover. Cape Town. Barcelona. Marsilia. potrivit normelor mării libere reglementate prin Convenţia de la Genava din 1958. -porturi specializate: petroliere (Kharg. Liverpool.tone/an) . -porturi mari (50-100 mil.

Africa. pe bază de egalitate. Europa. 10% cărbuni.3 km şi o lăţime de 24 m. Are o lungime de 161 km şi o lăţime cuprinsă între 70 şi 125 m fiind cel mai lung canal fără ecluze din lume. fluxurile comerciale din Oceanul Pacific s-au accentuat în mod deosebit. din 1919. îndeosebi între continentele America de Nord şi Asia. 2% fosforite. din America de Nord spre America de Sud. aparţine Greciei. Cele de importanţă naţională sunt situate pe teritoriul unui singur stat şi nu au importanţă mare pentru traficul internaţional. etc. 44 . Canalul Corint. Navigaţia prin acest canal a fost reglementată prima dată prin Convenţia de la Constantinopole din 1888 prin care canalul era deschis navelor comerciale şi militare ale tuturor statelor . sau prin ocolire. rutele comerciale se desfăşoară între Asia de Sud. 5% fier. în anul 1903 s-a încheiat un acord între Panama şi SUA prin care primul stat a cedat pe operioadă de 99 ani o fâşie de 5 mile de ambele părţi ale canalului.300 m. între Marea Ionică şi Marea Egee. Un capăt al canalului se află aproape de gura de vărsare a fluviului Elba. lucru finalizat la sfârştul anului 1999. din Africa spre America de Nord. Mai mult de 1/3 din lungimea canalului reprezintă o suprafaţă excavată. Ulterior. În Oceanul Pacific se derulează circa 35% din principalele fluxuri maritime. 3% lemn. s-a prevăzut cedarea progresivă a canalului către statul Panama. În Oceanul Indian. se transportă peste 5 miliarde tone mărfuri în următoarea structură procentuală: 60% petrol. Australia şi America de Nord. iar celălalt este lângă portul german Kiel. ceea ce reprezintă circa 80% materii prime şi 20% produse agricole şi industriale. America de Sud. Canalele maritime sunt căi de navigaţie artificială şi în funcţie de poziţia lor în sistemul rutelor maritime pot să fie de importanţă naţională sau internaţională. Anual. pe aceste rute. Până în 1919 a făcut parte din apele interioare ale Germaniei care avea drept de folosinţă exclusivă. Canalul Suez leagă Marea Mediterană de Marea Roşie şi asigură cel mai scurt drum maritim între Europa şi Asia. are o lungime de 99 km şi o lăţime de 102 m şi face legătura dintre Marea Nordului şi Marea Baltică. Are o lungime de 81 km şi o lăţime de 100 . Din cauza diferenţei de nivel dintre apele acestor lacuri şi ale celor două oceane (26 m) a fost nevoie să fie construite 3 ecluze în trepte. datorită dezvoltării regiunii Asia-Pacific. în ultimele decenii. iar restul trece prin lacurile Gatun şI Miraflores. Canalele de importanţă internaţională (pot fi pe teritoriul unuia sau mai multor state) sunt supuse unor norme juridice deosebite prin care se asigură libertatea de navigaţie pentru navele altor ţări. a adus internaţionalizarea şi libertatea de navigaţie pe bază de egalitate pentru navele comerciale şi de război ale tuturor statelor.Africa. Tratatul de la Versailles. Canalul Kiel a fost construit între 1887-1985. pe la Capul Horn. Este dotat cu ecluze duble la ambele capete şi este traversat de poduri care limitează înălţimea catargelor navelor la 30 m. A fost construit în perioada 1859-1869 când Egiptul se afla sub stăpânirea Turciei. America de Sud şi Asia. Sud-Vest şi Asia de Est. Canalul Panama a fost dat în folosinţă în 1914 şi realizează legătura dintre Oceanul Atlantic (portul Colon) şi Oceanul Pacific (portul Ciudad de Panama) scutind navele comerciale să parcurgă o rută lungă şi anevoioasă prin strâmtorile Magellan şi Drake. are a lungime de 6. datorită îndeosebi exporturilor masive de hidrocarburi din zona Golfului Persic.

Transportul mărfurilor prin cabotaj se face sub control vamal şi este rezervat. Cu toate acestea. pus în circulaţie în 1947. avioanele cu reacţie revoluţionează aviaţia civilă. a cărui punere în funcţiune va debuta în 1976. Până în 1918. Cabotajul naţional se împarte în mic cabotaj. Cabotajul poate fi naţional (între porturile aceleeaşi ţări) şi internaţional (între porturi ale unor ţări diferite).Transportul de cabotaj este un transport de-lungul coastelor.500 km (intre o ora si patru ore de zbor). Cabotajul internaţional se desfăşoară între porturile care aparţin ţărilor ce fac parte dintr-o uniune vamală (Uniunea vamală a Africii de Sud sau Uniunea Europeană). a căror folosinţă comercială se dezvoltase în Atlanticul de Nord graţie unui inginer german pe nume Ferdinand von Zeppelin. la maximum 100 mile marine distanţă de limita apelor teritoriale. ultimul în 1980).000 km/h şi putând transporta mai multe sute de persoane (ajungându-se până la 500 de pasageri în cazul marilor avioane apărute în anii 1970). De-a lungul anilor 1960. remarcabilul succes tehnic al acestui aparat se va transforma într-un eşec comercial (15 exemplare construite. presurizarea permiţându-le zboruri la înălţimi superioare. un serviciu cotidian între Paris şi Londra a fost inaugurat la data de 8 februarie 1919. navelor naţionale. practicat între porturile unei ţări situate în acelaşi bazin maritim (Constanţa-Mangalia.4 Transporturile aeriene Spre deosebire de calea ferată care s-a dezvoltat sub presiunea nevoilor industriei. deşi câteva servicii ale poştei aeriene fuseseră experimentate anterior. transportul aerian a monopolizat transporturile intercontinentale.500 km ( patru ore de zbor minim). atingând uşor o viteză de 1. După 1945. de 10. În anii 1950. nu putea asigura îmbarcarea decât a câtorva zeci de pasageri. Odessa-Ialta) şi mare cabotaj desfăşurat între porturile aceleeaşi ţări situate în mări sau oceane diferite (New York-Los Angeles. Transportul aerian supersonic îşi face apariţia odată cu crearea avionului francezo-britanic Concorde. avioanele de cursa medie ce acopera o distanta cuprinsa intre 700 si 3. Primele linii regulate de pasageri au fost introduse imediat după terminarea primului război mondial.000 m. aparatele de zbor devin din ce în ce mai confortabile. asigurând aproape toate legăturile internaţionale intracontinentale. suplinind progresiv „dirijabilele”. Astfel. avionul este un mijloc de transport „minoritar” în comparaţie cu trenul sau transportul maritim datorită capacităţii limitate a aparatelor: de exemplu. graţie progreselor înregistrate de aviaţie în timpul celui de-al doilea război mondial. în special. avioanele de 45 . de circa 5-10 persoane. dar şi o mare parte din legăturile interne (la distanţe mai mari de 500 km). 8. avionul a fost utilizat doar în scopuri militare. Totodată. Astăzi. Distingem in prezent trei tipuri de linii aeriene: avioanele de cursa lunga care parcurg o distanta mai mare de 3. avionul transportă anual aproape 2 miliarde de pasageri. începând cu anii 1970 se dezvoltă şi companiile cu zboruri charter. transportul aerian şi-a făcut apariţia datorită cerinţelor militare. Aparatele asigurau doar un transport mic. Samsun-Ceyhan). Alături de celelalte companii aeriene existente. motorul Lockheed Constellation.

Reunind mai mult de 150 de state membre. sunt 6 companii ce oferă servicii intercontinentale: American Airlines. American Eagle Airlines. –KLM/ Northwest era compusă în 2003 din compania olandeză KLM şi cea americană Northwest. companii ce au realizat 18 % din traficul mondial în acelaşi an. Air New Zealand. Amsterdam-Marseille şi Charles de Gaulle-Rotterdam. LOT-Polish Airlines (din octombrie 2003). Air France.2003). SAS. Southwest Airlines şi America West (ultimele trei sunt companii low cost). Companiile aeriene (în număr de 222 în 2004) sunt regrupate în Asociaţia Internaţională a Transportului Aerian (A. Cea mai recentă asociere (2004) este cea dintre Air France (Franţa) şi KLM (Olanda). British Airways.C. – Oneworld.U. La nivelul anului 2003. Asociaţia Air France-KLM propune pasagerilor un total de 225 de destinaţii în lumea întreagă: 106 curse lungi şi 119 curse pe distanţe medii şi scurte. Spanair (din 1.A. grupa 6 companii în 2003: Aeromexico.T. organizaţia îşi are sediul la Montreal. Lufthansa.).).I. Lan Chile şi Qantas.03. American Trans Air (ATA).2003). Alitalia. – Skyteam. CSA Czech Airlines. Continental şi US Airways. creată în iunie 1999 în jurul companiilor Air France şi Delta Air-Lines.cursa scurta (mai putin de o ora de zbor). există 14 companii aeriene. Austrian Airlines Group. ANA (All Nippon Airways). în S. este compusă din 8 membri: Air Lingus. 2002.04. în lume existau patru mari alianţe: – Star Alliance care regrupează 14 companii: Air Canada. Lufthansa. 46 . celelalte 5 companii având reţele limitate doar la continentul american: Alaska Airlines. British Midland. când a luat naştere alianţa Air France–KLM. fondată în 1919 şi reorganizată în 1945. Air France şi KLM vor obţine un profit complementar din reţelele lor de corespondenţă: Air France beneficiază de o prezenţă importantă în Europa de Sud. În cazul ultimelor două alianţe. Mexicana Airlines. Delta Air Lines. acestea din urma concureaza cu trenurile tgv si chiar cu cele traditionale. Dintre acestea. Asiana (din 1. United Airlines. La ora actuală. Aceste două companii aeriene au participat cu 7 % la traficul mondial pentru anul 2002. 13 % din traficul mondial. American Airlines. Delta Air Lines şi Korean Air.. cea mai mare parte a companiilor naţionale (ce asigură organizarea transporturilor aeriene) se asociază formând asociaţii de companii: în jur de 400 de alianţe existau în 1995. Northwest. Air France şi KLM vor intensifica liniile între Amsterdam şi regiunea franceză şi între Paris şi regiunea olandeză. în timp ce KLM a dezvoltat o însemnată reţea în Europa de Nord. Thai Airlines şi United Airlines. În categoria companiilor destinate transportului de pasageri. Singapore Airlines. SAS (Scandinavian Airline System). Finnair. prin punerea în funcţiune a trei noi trei linii: Amsterdam-Bordeaux. situaţia s-a schimbat în 2004. Air Canada şi Singapore Airlines au asigurat 24 % din traficul mondial în anul 2002. dintre care 11 de transport al pasagerilor şi 3 de transport al mărfurilor.I. United Airlines. Cathay Pacific. Alianţa Skyteam a realizat în 2002.A. Transportul aerian se află sub egida Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (O. Iberia. fondată în septembrie 1998 de către American Airlines şi British Airways. Astăzi.A. creată provizoriu cu ocazia Conferinţei de la Chicago din data de 7 decembrie 1944 şi definitiv instaurată în aprilie 1947.

9 % privind raportul pasageri/km şi de 2. După criza severă care a marcat sectorul aerian la începutul anilor 1990.5 % referitor la ponderea de acoperire a capacităţii avioanelor). şi transportul aerian de mărfuri va progresa din ce în ce mai mult. În afara liniilor aeriene regulate şi a zborurilor charter (de pasageri şi mărfuri) trebuie menţionat şi sectorul aviaţiei generale ce include toate activităţile aeriene civile: liniile aeriene de afaceri.Naţionale-care servesc curse interne (Băneasa).4 mil. responsabilă de ineficienţa şi întârzierile considerabile (în anul 2000.Aeroporturi foarte mari-peste 10 mil/an (O’Hara-Chicago. Totalul transporturilor de mărfuri pentru Europa a fost de 11. dar şi pe cele internaţionale.A. Palma de Mallorca). În ceea ce priveşte ponderea de acoperire a capacităţii avioanelor – un alt indicator cheie – aceasta a scăzut cu 1. şcolile de pilotaj şi zborurile de loisir. S. companiile aeriene îşi revin cu greu. media transportului aerian de mărfuri în cadrul companiilor aeriene este de 16%. KLM. Aviaţia de afaceri pune la dispoziţia întreprinderilor sau a particularilor avioane cu o capacitate în general de zece locuri. În anul 2003. Totodată. 25% din zborurile la nivel mondial au avut întârzieri). Nice. pasageri) şi Chicago (69 mil. pentru deceniile următoare este prevăzută o creştere a traficului de pasageri pe rutele naţionale.Turistice (Miami.Tokyo (aproape 63 mil.8 %.A concentrează primele două aeroporturi din lume ca trafic de pasageri. Amsterdam.I. Las Palmas. Japonia .U. Doar transportul aerian de mărfuri înregistrează un scor pozitiv (respectiv creşteri de 4.Londra (63 mil. Los Angeles. . b) după traficul anual de pasageri: .Piaţa europeană este dominată de patru mari companii: Air France.U.). La nivel mondial. planurile de restructurare şi de liberalizare a pieţei europene au permis companiilor aeriene o perioadă de reînnoire a legăturilor cu succes. . care va depăşi valorile traficului de pasageri. Dar. Între cele patru companii există un echilibru privind participarea lor la realizarea traficului european (valori apropiate de 17%).t/an în anul 2000. pasageri). O nouă diminuare de 7-8 % este aşteptată şi anul acesta. . 47 . HarstfieldAtlanta). Clasificarea aeroporturilor: a) după tipul de rute pe care le deservesc: . fiind prevăzută în următorii douăzeci de ani o triplare a acestei categorii de transport. pasageri). British Airways şi Lufthansa. pasageri). Paris . Aceste activităţi aeriene de afaceri au luat naştere imediat după al doilea război mondial în S.4 % faţă de anul anterior în ceea ce priveşte raportul pasageri/km (conform bilanţului pe 2003 publicat de către A. depăşind valoarea de 20 % în cazul unor companii. traficul aerian mondial a scăzut cu 2.Locale. Prezenta situaţie se explică prin faptul că acestea fac parte sau au făcut parte din cele mai mari alianţe la nivel mondial. Dallas. Frankfurt am Main. Ca urmare a întâmplărilor din septembrie 2001. În lume există aproximativ 200 de aeroporturi care sunt în curs de construcţie sau renovare.Internaţionale-destinate curselor externe (Kenedy-New York. Orly-Paris).A.T. Otopeni-Bucureşti. situate în Atlanta (79 mil. vitalitatea transportului aerian a adâncit problemele legate de saturarea aeroporturilor sau de supraîncărcarea sistemelor de control aerian. Urmează platformele aeroportuare din Marea Britanie . Heathrow-Londra.

Alături de celelalte companii aeriene existente. asigurând aproape toate legăturile internaţionale intracontinentale. motorul Diesel au însemnat elemente ce au generat practice o explozie a acestui mod de transport.E. dar şi o mare parte din legăturile interne (la distanţe mai mari de 500 km).Aeroporturi mari-între 5 şi 10 mil/an (Charles de Gaule-Paris). Exploatarea unor resurse din regiuni geografice situate în zone mai izolate sau în condiţii climatice mai dificile ar fi foarte greu de realizat fără prezenţa unei reţele feroviare. creşterea siguranţei în exploatare. Anumite aeroporturi însemnate sunt deja saturate. Ţările cu suprafeţe mari dispun de reţele feroviare cu lungime totală foarte mare şi pe teritoriul lor se află cele mai lungi magistrale feroviare. Transporturile maritime au cunoscut o dezvoltare accentuată începând cu perioada marilor descoperiri geografice. studiază repartiţia geografică a fluxurilor şi infrastructurilor de transport. între consumatorul turistic şi produsul turistic. a vitezei. Ponderea traficului rutier este însă mai mare faţă de traficul feroviar ca urmare a dezvoltăriitransportului multimodal. produse finite a determinat sporirea capaacităţii de transport a navelor. avionul transportă anual aproape 2 miliarde de pasageri. între generatorul de informaţie şi receptorul acesteia. În cadrul ţărilor membre U.iar apoi motorul cu aburi. siguranţei. pentru majoritarea ţărilor. Dezvoltarea economică de ansamblu. începând cu anii 1970 se dezvoltă şi companiile cu zboruri charter. Transporturile maritime reprezintă. iar lungimea totală este de circa 10 ori mai mare faţă de aceasta. continuităţi ale fluxurilor de transport. transporturile şi comunicaţiile ocupă un loc central în cadrul activităţilor economice. Repartiţia reţelei rutiere este mai echilibrată în comparaţie cu cea feroviară. ca disciplină a Geografiei Economice. necesarul tot mai mare de materii prime. a permis interconexarea economiilor locale-naţionale şi deci apariţia şi dezvoltarea unei economii mondiale ce cunoaşte în prezent o derulare spectaculoasă. Rezumat : Geografia transporturilor şi a căilor de comunicaţie. costuri tot mai reduse ale deplasării. Evoluţia continuă a transporturilor şi comunicaţiilor în direcţia rapidităţii. Dintre cerinţele care au impulsionat în permanenţă evoluţia transporturilor amintim: nevoia de cunoaştere. De-a lungul anilor 1960. primele locuri privind traficul pasagerilor sunt deţinute de Marea Britanie. Transporturile feroviare şi-au menţinut importanţa îndeosebi pentru transportul de mărfur. între materia primă-producţie-consum. 48 .. între reşedinţă şi locul de muncă. . principala categorie prin care se realizează transportul intercontinental de mărfuri (între 75-80%).Aeroporturi mijlocii-între 1 şi 5 mil/an (Hamburg. ponderile fiecărui tip de transport în economiile naţionale şi în cea mondială. nevoia de a schimba produsele muncii fiecărui individ sau grup de indivizi. Astăzi. factorii care influenţează această repartiţie. fapt ce limitează accesul noilor companii doritoare de concurenţă în ceea ce priveşte traseele clasice. pe transportul maritime. Franţa. tipurile de căi de comunicaţie. De asemenea. transporturile joacă un rol hotărâtor în atragerea în circuitul economic a noi teritorii rămase până nu demult în afara acestuia. Datorită legăturilor pe care le oferă. -Aeroporturi mici-sub 1mil/an. datorită avantajelor pe care le are. rolul general al transporturilor şi comunicaţiilor în dezvoltarea economică şi socială şi nu în ultimul rând. Infrastructura europeană a aeroporturilor se apropie în fiecare an de limitele capacităţii. Otopeni).. consumului redus de combustibil. impactul acestei activităţi asupra mediului. viteză. Economia şi relaţiile economice externe se bazează. transportul aerian a monopolizat transporturile intercontinentale. containerizarea favorizând transportul rutier. Germania şi Olanda.

49 . Comentaţi distribuţia geografică a marilor porturi şi interdependenţa cu rutele canalele maritime 8. evidenţierea principalelor categorii de nave care formează flota comercială. redactarea unui comentariu care să reflecte situaţia actuală a flotei comerciale mondiale. Instrumente şă materiale folosite : harta politică a lumii . anexa 8. Încercaţi să explicaţi modul de evoluţie a căilor ferate la nivel regional.1. Analizaţi structura şi repartiţia flotei comerciale mondiale 7. Caracterizaţi canalele maritime 9. Cerinţe obligatorii : . Cum se clasifică căile ferate ? 5. selectarea ţărilor pe grupe de mărime în funcşie de tonajul total al flotei. Care sunt coridoarele de transport în Europa ? 6. reprezentarea cartografică. harta de bază .Test de autoevaluare : 1. cunoaştera rolului statelor care au pavilion de convenienţă. Cum explicaţi declinul unor mari companii aeriene ? şi Tema de referat: Analiza mondiale repartiţiei flotei comerciale Obiective : cunoaşterea repartiţiei flotei comerciale la nivel regional şi naţional . Ce implicaţii a avut aparitia transportului aerian asupra economiei ? 11. Metode de lucru utilizate : analiza bibliografiei indicate . Identificaţi factorii răspâdirii căilor ferate de mare viteză 4. . Ce este cabotajul ? 10.realizarea unei cartograme pentru a reflecta distribuţia geografică şi structura capacităţilor de transport maritim . 2.

Ungureanu Al. Şansa SRL. (2004). Bucureşti Negoescu B. Ed.. (2000). Geografie economică mondială. Bucureşti Velcea I. Meteora Press.Vlăsceanu Gh. (2001).. Ed. UNCTAD.. Geografie economică. Frăsineanu D. Fundaţiei România de Mâine.. Braghină C. Ştiinţelor Sociale şi Politice.. Economia Lumii -2004.. Ed. Geneva 50 .. Bucureşti Gamblin A.. Resursele Terrei.Bibliografie minimală: Erdeli G. (1993). Geografia economică a lumii contemporane. Ed. Review of maritime transport. Bucureşti *** (2000-2005).

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->