Structura economiei de piaţă I. Piaţa capitalului II. Piaţa muncii III.

Piaţa monetară şi de credit

I. Piaţa capitalului

Piaţa capitalului (piaţa financiară) asigură atragerea pe de o parte disponibilităţilor băneşti în activitatea economică, iar pe de altă parte, mişcarea capitalului agenţilor economici din acelaşi domeniu de activitate sau trecerea lui dintr-un sector în altul prin intermediul hârtiilor de valoare, prin vânzarea şi cumpărarea lor. În concluzie putem afirma că piaţa capitalului asigură mobilitatea capitalului. Piaţa capitalului asigură finanţarea suplimentară a activităţilor economice. Sursele de finanţare se pot împărţi în două categorii: 1. Surse interne a. Autofinanţarea (cash-flow) – presupune reinvestirea profitului obţinut şi nedistribuit sub formă de dividende. Autofinanţarea este influenţată (determinată) de evoluţia ciclului economic. Acest tip de finanţare se află în prim plan în perioada de „boom” economic, în faza de expansiune, când masa profiturilor creşte. Autofinanţarea a jucat un rol important până spre sfârşitul anilor ’60 după care a crescut rolul finanţării externe. b. Amortizarea capitalului fix, economii personale – asociaţii pot împrumuta firma (contractele de împrumut încheiate pe perioade mai lungi de 12 luni, sau încheiate în EURO, necesită avizul BNR). 2. Surse externe a. Directe – emiterea şi vânzarea hârtiilor de valoare (acţiuni şi obligaţiuni). b. Indirecte – contractarea de credite – credite acordate de instituţii financiare specializate (bănci). Credite pe termen lung (scadenţă mai mare de 5 ani); Credite pe termen mediu (scadenţă între 1-5 ani);

1

-

Credite pe termen scurt (scadenţa sub 1 an).

Cele mai importante titluri de valoare care circulă pe piaţa capitalului (piaţa financiară) sunt: acţiunile şi obligaţiunile.

Exemplu: finanţarea firmei prin emisiunea de acţiuni (majorarea capitalului)

În momentul T0 ne aflăm în următoarea situaţie: Capitalul propriu al firmei = 100.000.000 Euro, din care: Capital social = Rezerve legale = Rezerve facultative = Număr acţiuni = 50.000.000 Euro 10.000.000 Euro 40.000.000 Euro 1.000.000 titluri capital social număr acţiuni = 50.000.000 1.000.000 = 50 Euro

Valoarea nominală acţiune (Vn0) =

Valoarea reală acţiune (Vr0) =

capital propriu număr acţiuni

=

100.000.000 1.000.000

=

100 Euro

În momentul T1 se emit 100.000 acţiuni noi, cu valoarea nominală de 50 Euro.  o creştere a capitalului propriu la 105.000.000 Euro  o creştere a capitlalului social la 55.000.000 Euro capital social număr acţiuni 55.000.000 1.100.000

Valoarea nominală acţiune (Vn1) =

=

=

50 Euro

Valoarea reală acţiune (Vr1) =

capital propriu număr acţiuni

=

105.000.000 1.100.000

=

95,45 Euro

Observăm că în timp ce valoarea nominală a unei acţiuni se menţine egală cu cea a unei acţiuni vechi, valoarea sa reală se reduce, de la 100 Euro la 95,45 Euro. Are loc o diluare a capitalului. Acest efect se cuvine compensat. Altfel, vechii acţionari n-ar aproba majorarea capitalului.

2

Dreptul de subscriere Fiecare acţiune veche conferă proprietarului un drept de subscriere la o nouă emisiune de acţiuni. Acest lucru este firesc în condiţiile în care, de-a lungul anilor, aportul vechilor acţionari la constituirea capitalului social şi a rezervelor a fost constant. Să presupunem că portofoliul unui vechi acţionar era de 1000 de acţiuni. Valoarea reală a unei acţiuni vechi fiind de 100 Euro, el poseda, în total, un patrimoniu în valoare de 100.000 Euro. După majorarea capitalului, fiecare acţiune veche îi conferă gratuit un drept de subscriere la noua emisiune; în total va beneficia de 1000 de drepturi. Valoarea unui drept de subscriere va fi de 4,55 Euro, adică diferenţa dintre Vr0 şi Vr1. Vr0 – Vr1 = 100 Euro – 95,45 Euro = 4,55 Euro Iniţial, existau 1.000.000 de acţiuni vechi şi 1.000.000 de drepturi de subscriere. Ele vor servi la cumpărarea celor 100.000 de acţiuni noi. Prin urmare, vor trebui prezentate 10 drepturi pentru a subscrie la o acţiune nouă. Fie un vechi acţionar care deţine 1000 de acţiuni. Patrimoniul său, înaintea majorării capitalului, era de 1000 acţiuni x 100 Euro = 100.000 Euro. Având la dispoziţie 1000 de drepturi de subscriere (l acţiune veche = l drept), el poate să subscrie la noua emisiune sau să vândă drepturile de care dispune. În primul caz, schimbând 10 drepturi contra l acţiune nouă, el va putea subscrie la 100 de acţiuni noi. Patrimoniul său va deveni: 1100 de acţiuni x 95,45 Euro = 104.995 Euro, deci se va mări cu 4995 Euro (104.995 Euro – 100.000 Euro), ca urmare a investiţiei făcute. În al doilea caz, vechiul acţionar îşi va menţine patrimoniul iniţial (100.000 Euro), o parte în acţiuni (1000 x 95,45 Euro = 95.450 Euro), plus lichidităţile provenite din vânzarea drepturilor de subscriere (1000 drepturi x 4,55 Euro = 4550 Euro). În aceste condiţii, el nu va pierde nimic. Noii acţionari În situaţia în care o firmă îşi majorează capitalul prin emisiune de acţiuni, noii investitori nu vor avea acces la noile acţiuni, plătind un titlu la valoarea sa „diluată” de 95,45 Euro. Dacă acest lucru ar fi posibil, ei ar beneficia gratuit de rezervele la care nu au

3

contribuit cu nimic. Vechii acţionari ar fi nedreptăţiţi. De aceea, un nou investitor va trebui ca, mai întâi, să cumpere dreptul de acces la rezervele existente. El poate să achiziţioneze, de pildă, 1000 de drepturi de subscriere, plătind 4,55 % pentru fiecare. Apoi, cu aceste drepturi, va avea posibilitatea să cumpere 100 de acţiuni noi (10 drepturi pentru l acţiune nouă). În concluzie, dreptul de subscriere face ca, pe de o parte, să nu fie lezate interesele nimănui, iar, pe de altă parte, ca nimeni să nu fie avantajat.

I.1. Piaţa acţiunilor Acţiunile sunt titluri de valoare pe termen lung, fiind valabile atâta timp cât există societatea emitentă. Acţiunea atestă faptul că posesorul ei participă la capitalul firmei cu suma înscrisă pe acţiune şi ca urmare are dreptul la o parte din profitul pe care îl obţine firma. Profitul asigurat de acţiune se numeşte dividend. Acţiunile circulă prin vânzare-cumpărare pe piaţa bursieră la un preţ numit curs, stabilit în funcţie de cerere şi ofertă. Cursul în general nu coincide cu valoarea nominală a acţiunii, el variază în funcţie de rezultatele economice prezente şi de perspectivă ale firmei şi de gradul de solicitare pe piaţă. În funcţie de numărul de acţiuni deţinute, posesorului i se dă posibilitatea de a participa la luarea deciziilor (pachet minoritar/majoritar). În funcţie de drepturile conferite deţinătorului, acţiunile pot fi ordinare (comune) sau privilegiate (preferenţiale). În cazul acţiunilor ordinare, posesorul acţiunii răspunde în limita participării la capitalul social, are dreptul să tranzacţioneze liber pe piaţă acţiunile, are dreptul la vot în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor şi are dreptul anual la un dividend proporţional cu numărul acţiunilor deţinute. În funcţie de numărul de acţiuni deţinute, posesorului i se dă posibilitatea de a participa la luarea deciziilor. Acţiunile preferenţiale asigură un dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizat, neasigurând în schimb dreptul de vot. În România conform legislaţiei în vigoare societăţile comerciale pe acţiuni pot emite acţiuni privilegiate, cu divident fix şi fără drept de vot. Dividendul se poate stabili ca o sumă fixă sau ca o cotă procentuală din valoarea nominală a acţiunii.

4

După modul de identificare al proprietarului acţiunile pot fi nominative şi la purtător. Acţiunile nominative au specificat numele deţinătorului în schimb acţiunile la purtător nu sunt individualizate cu numele proprietarului. Acţiunile circulă prin vânzare-cumpărare pe piaţa bursieră la un preţ numit curs, stabilit în funcţie de cerere şi ofertă. Cursul în general nu coincide cu valoarea nominală a acţiunii, el variază în funcţie de rezultatele economice prezente şi deperspectivă ale firmei şi de gradul de solicitare pe piaţă.

I.2. Piaţa obligaţiunilor Obligaţiunile sunt titluri de credit pe termen scurt, mediu şi lung. Obligaţiunile pot fi emise de către stat sau de către societăţi comerciale în vederea contractării unui împrumut. Obligaţiunile nu conferă deţinătorului nici o putere de decizie în firmă şi nu-i permite acestuia să beneficieze de dezvoltarea societăţii aşa cum se întâmplă în cazul acţiunilor. Valoarea nominală a obligaţiunii reprezintă suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către subscriptor (creditor). Emitentul se obligă ca la un anumit termen specificat (scadenţă) să plătească deţinătorului valoarea nominală a obligaţiunii şi periodic (anual sau semestrial), până la scadenţă, o dobândă fixă, numită cupon, stabilită în funcţie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţa creditelor. Preţul de emisie poate fi mai mic decât valoarea nominală diferenţa reprezentând o primă de emisie. Obligaţiunile se pot cota la bursă, emitentul poate astfel să-şi reducă datoria, răscumpărând obligaţiunile la un preţ care poate fi inferior valorii de rambursare. În economia de piaţă emisiunea de obligaţiuni reprezintă o modalitate de finanţare a întreprinderii mai avantajoasă în comparaţie cu emisiunea de acţiuni, ţinând cont de următoarele aspecte:  În cazul emisiunii de obligaţiuni, deţinătorul nu are nici un drept de control asupra întreprinderii, el nu se poate implica direct în conducerea firmei indiferent de cuantumul obligaţiunilor deţinute, deoarece obligaţiunea nu îi dă drept de vot în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor;

5

Emisiunea de obligaţiuni reprezintă un simplu împrumut fără să genereze o modificare a Adunării Generale a Acţionarilor;

Diminuarea costului real al imprumutului datorită deprecierii monetare.

I.3. Piaţa ipotecară Ipoteca este titlul de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă specializată o sumă de bani pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării sumei respective cu o valoare imobiliară (clădire, teren). Suma primită are o dată fixă de scadenţă. În cazul în care suma nu este restituită până la data scadenţei, imobilul va trece în proprietatea băncii. Banca va proceda la vânzarea imobilului la licitaţie în scopul recuperării pierderilor. În concluzie, importanţa pieţei financiare decurge din capacitatea acesteia de a asigura mobilitatea capitalului prin vânzarea şi cumpărarea hârtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni, cambii etc.), prin care se asigură transformarea banilor din economii în capital, mişcarea capitalului de la un domeniu de activitate la altul, precum şi posibilitatea revenirii oricând a banilor din sfera capitalului în cea a circulaţiei monetare.

I.2. Instituţiile pieţei capitalului În cadrul pieţei capitalului se disting: piaţa primară şi piaţa secundară. Pe piaţa primară se vând şi se cumpără titlurile de valoare nou emise. Pe piaţa primară au acces toţi subiecţii vieţii economice care au nevoie de bani şi care oferă spre vânzare titluri de valoare pe tremen lung. Orice nouă emisiune de titluri de valoare este însoţită de un prospect care reflectă situaţia prezentă a societăţii şi evoluţia prognozată. Titlurile de valoare sunt puse în vânzare pe piaţă în general de către casele de brokeraj contra unui comision. Pe piaţa secundară se tranzacţionează titluri de valoare emise anterior. Cu alte cuvinte piaţa secundară cuprinde bursele şi pieţele hârtiilor de valoare, anterior emise şi care nu sunt listate la bursă. Instituţiile de bază ale pieţei capitalului sunt: a. Comisia hârtiilor de valoare;

6

b. Casele de brokeraj; c. Bursa de valori; d. Piaţa OTC (Over The Counter Market) sau extrabursieră;

a. Comisia hârtiilor de valoare este o instituţie guvernamentală care asigură funcţionarea corectă a pieţei capitalurilor. Este o instituţie prin care statul se implică direct pe piaţa capitalurilor şi implicit în economia de piaţă. Comisia hârtiilor de valoare are rolul de a reglementa piaţa financiară prin intermediul atribuţiilor sale:  înregistrează toate hârtiile de valoare ce se emit pe piaţa primară şi confirmă prospectele de emisiune;   atestă brokerii şi instituţiile de brokeraj; aprobă, în consultare cu autoritatea guvernamentală, funcţionarea burselor de valori;  controlează activitatea burselor de valori.

b. Casele de brokeraj sunt considerate instituţii cheie ale pieţei capitalurilor deoarece ele fac legătura dintre piaţa primară şi piaţa secundară. Brokerul este persoana fizică sau juridică care are rolul de intermediar între cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare pe piaţa secundară. Principalele funcţii ale caselor de brokeraj sunt următoarele: 1. Introducerea noilor emisiuni pe piaţa primară după ce acestea sunt înregistrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare; 2. Efectuarea de tranzacţii pe piaţa secundară pe cont propriu (dealing); 3. Efectuarea de tranzacţii pe piaţa secundară a capitalurilor prin intermediul brokerilor care acţionează în numele şi pe baza dispoziţiilor primite de la posesorii titlurilor de valoare; 4. Gestionarea portofoliului de hârtii de valoare ale clienţilor; 5. Acordarea de consultanţă de specialitate agenţilor economici în probleme de investiţii financiare. În România instituţia de brokeraj apare sub denumirea de Societate de Valori Mobiliare, iar brokerii – agenţi de bursă.

7

Brokerii se specializează în general pe o anumită categorie de hârtii de valoare, pe anumite firme ale căror acţuini sunt cotate la bursă. Cele mai importante acţiuni ale brokerilor în raporturile cu clienţii lor se referă la primirea şi centralizarea pe titluri, a ordinelor de vânzare şi de cumpărare, stabilirea preţului cerut de client şi asigurarea cursivităţii tranzacţiilor, prin licitaţie la bursa de valori.

c. Bursa de valori, componentă a pieţei secundare, reprezintă o piaţă reglementată prin lege, care mijloceşte tranzacţii cu hârtii de valoare emise anterior de către cele mai importante societaţi comerciale pe acţiuni, precum şi de autorităţile statului. În economia de piată apar de regulă patru categorii de burse:  burse de valori mobiliare (London Stock Exchange, New York Stock Exchange, Bucharest Stock Exchange – Bursa de valori din Bucureşti);  bursele de mărfuri (Chicago Board of Trade, London Metal Exchange, Tokyo Grain Exchange, Romanian Commodites Exchange – Bursa Română de Mărfuri);  bursele complementare comerţului internaţional – bursele de asigurării, bursele de navlu (Baltic Mercantile and Shipping Exchange);  bursele valutare. Bursele de valori sunt, de regulă, societăţi comerciale pe acţiuni care funcţionează după norme extrem de riguroase. Bursa este condusă de către consiliul de conducere, împuternicit de acţionari, ca în cadrul normelor legale să reglementeze întreaga activitate a acestei organizaţii. Bursa de valori reprezintă o instituţie care dispune de spaţii organizate pentru realizarea tranzacţiilor, este locul unde cererea se întâlneşte cu oferta. În interiorul bursei au acces: conducătorul licitaţiei; brokerii care efectuează tranzacţiile; curierii care ţin legătura între brokeri şi agenţii economici. Fiecare agent economic care doreşte să efectueze o tranzacţie, adresează brokerului un ordin în scris care conţine: denumirea titlului, valoarea nominală, numărul

8

de acţiuni ce urmează a fi tranzacţionate şi preţul (cursul) la care se va efectua tranzacţia. Ordinul poate să conţină un preţ stabilit sau menţiunea „cel mai bun preţ”. Cursul care se formează prin licitaţie este unul de echilibru, care întruneşte condiţiile unui preţ de echilibru. Punctul de plecare îl constituie indicaţia cuprinsă în ordinele emise de clienţi către brokerii lor. Urmează întocmirea tabloului de ansamblu al ordinelor de cumpărare şi separat al ordinelor de vânzare. Departajarea sau ordinea în tabelele respectivei este în funcţie de preţ. În primele rânduri sunt trecuţi cei ce doresc să cumpere şi să vândă „la cel mai bun preţ” (în dreptul fiecărui solicitanal specificându-se numărul de acţiuni şi valoarea lor), în tabelul pentru cumpărare (cerere) se trec în continuare solicitanţii care oferă cel mai mare preţ şi în ordine descrescătoare (în ceea ce priveşte preţul) toţi ceilalţi cumpărători. La vânzare (oferta), după cei ce specifică „la cel mai bun curs” sunt cuprinşi, în ordine crescătoare, toţi ofertanţii din acţiunile respective, pornind de la cel mai mic preţ cerut. Astfel, pe baza ordinelor de vânzare şi de cumpărare şi a tabelelor, întocmite, după modalitatea arătată, prin compararea treptată a cererii şi a ofertei ce se pot realiza la diferite preţuri cuprinse în tabele se ajunge la cursul de echilibru, respectiv la acel curs care permite satisfacerea celui mai mare volum de cerere şi de ofertă la grupul respectiv de acţiuni. Acest curs este valabil până la următoarea licitaţie. Bursele au programe diferite de funcţionare: în anumite zile, sau în toate zilele lucrătoare, între anumite ore. Operaţiunile pe piaţa bursieră se efectuează: la vedere şi la termen. Operaţiunea „la vedere” impune ca tranzacţia să se efectueze în ziua în care s-a stabilit cotaţia. Operaţiunea „la termen” persupune că tranzacţia s-a încheiat la momentul T0, la cotaţia din acel moment, iar tranzacţia efectivă şi plata se va realiza la o dată viitoare stabilită (T1). Vânzătorul este un speculator „a la baisse”(bear), deoarece mizează pe scăderea cursului, iar cumpărătorul este un speculator „a la hausse”(bull) pentru că mizează pe creşterea cursului. Operaţiunile „la termen” permit speculaţii bursiere. În România bursa de valori a fost reânfiinţată în 1995 în baza Deciziei CNVM nr. 20/21.04.1995, modificată prin Decizia nr. 86/21.06.1995 prin care se aloca suma de 1

9

miliard de lei în vederea deschiderii şi funcţionării. În cadrul Bursei poate activa orice societate autorizată de C.N.V.M. (Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare). Se poate aprecia că în cadrul economiei de piaţă, instituţia bursieră este cotată ca un adevărat barometru al activităţii economice.

d. Piaţa OTC (Over The Counter Market) sau piaţa extrabursieră asigură circulaţia hârtiilor de valoare care nu sunt cotate la bursa de valori. Înfiinţată în România în 1996, este organizată după modelul american NASDAQ (National Association of Securites Dealers Automated Quotations) şi este alcătuită din următoarele componente:  piaţa RASDAQ (Romanian Association Securites Dealers Automatic Quantification – Asociaţia Română a Negociatorilor de Titluri de Proprietate Valorificate);    Asociaţia naţională a societăţilor de valori mobiliare (SVM); Societatea de depozitare, cliring şi decontare a valorilor mobiliare; Registrul român al acţiunilor.

Piaţa OTC (Over The Counter Market) şi Bursa de valori sunt componente ale pietei secundare. Piaţa OTC este o piaţă de negociere în timp ce Bursa de valori este o piaţă de licitaţie. Prin bursă se tranzacţionează cele mai importante titluri din ţară dar şi din străinătate în timp ce prin intermediul pieţei OTC se tranzacţionează titlurile nou emise pe piaţa primară şi titlurile care nu sunt listate la bursă. Rolul de conducere a pieţei OTC este îndeplinit de societăţile de valori mobiliare, întâlnite sub denumirea de „creatori sau formatori de piaţă”(market maker), care stabilesc preţul de tranzacţionare în funcţie de cerere şi ofertă. Specific tranzacţiilor cu valori mobiliare pe piaţa OTC este negocierea directă a preţului de tranzacţie între dealeri, agenţi şi clienţi. Tranzacţia ordonată de un investitor are loc la un preţ de tranzacţie care include preţul titlului respectiv şi o sumă destinată acoperirii cheltuielilor de tranzacţie, care se numeste comision.

10

Oferta de preţ afişată de catre formatorii de piaţă este fermă, adică un preţ odată oferit sau acceptat devine obligaţie de executare din partea celui care l-a înregistrat în sistem. Evoluţia şi creşterea complexităţii pieţei OTC au dus la dezvoltarea sistemului computerizat de tranzacţii, tip RASDAQ, utilizat în mai multe ţări.

11

II. Piaţa muncii

Piaţa muncii reprezintă ansamblul acţiunilor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă. Piaţa muncii relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, respectiv negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de munca prestată şi de performanţele personale ale salariaţilor. Piaţa muncii asigură mobilitatea forţei de muncă (pe locuri de muncă, firme, zone geografice). Munca reprezintă un consum de energie (intelectuală şi fizică) îndreptat spre un anumit scop care se concretizează în bunuri şi servicii. Factorul demografic influenţează direct oferta de muncă. De asemenea trebuie luat în considerare factorul vârstă – delimitând populaţia aptă de muncă. Oferta de muncă de pe piaţă constă însă din populaţia aptă de muncă disponibilă calculată prin excluderea din populaţia aptă a celor inapţi din motive de invaliditate, a contingentelor care îndeplinesc stagiul militar şi a celor care urmează diferite forme de învăţământ. Populaţia aptă de muncă poate fi interpretată ca o noţiune de stoc deoarece este influenţată de natalitate (intrări) şi de mortalitate (ieşiri). Datorită faptului că omul este mai important decât o „marfă”, piaţă muncii are un rol deosebit în teoria şi practica economică, fiind cea mai reglementată piaţă, ca urmare a implicării sindicatelor, patronatelor şi a guvernului. Omul are dreptul de a-şi alege profesia, locul de muncă, de asemenea nimeni nu-l poate obliga să muncească „conform drepturilor fundamentale ale omului”. Toate acestea influenţează cererea şi oferta de muncă. În concluzie piaţa muncii nu poate fi definită ca fiind locul în care se întâlnesc şi se confruntă liber cererea şi oferta de muncă, stabilindu-se salariul de echilibru (preţul factorului de producţie muncă). Este o piaţă cu concurenţă imperfectă. În prezent forţa de muncă întâmpină dificultăţi datorită creşterii gradului de specializare a activităţilor economice, a celei de producţie în special, practic se adânceşte

12

diviziunea mondială a muncii 1. Drept urmare, ofertanţii trebuie să ţină pasul cu noile tehnici şi tehnologii. Segmentarea accentuată a pieţei influenţează mecanismul ei de funcţionare. Negocierile, tranzacţiile, stabilirea condiţiilor de muncă, plata muncii, respectiv aspectele esenţiale ale pieţei cu o concurenţă imperfectă se produc pe mai multe trepte. În primul rând tranzacţiile se desfăşoară la nivel naţional între sidicate, patronat şi guvern în vederea stabilirii condiţiilor generale de angajare, de muncă, de salarizare – toate fiind cuprinse în contractul colectiv de muncă. Următoarele trepte de negociere sunt fie pe sectoare, domenii de activitate, fie direct la nivelul firmelor între sindicate si conducere. Structura pieţei muncii (pe sectoare de activitate, pe ramuri) are o foarte mare importanţă pentru analiza economică, în vederea cunoaşterii repartizării forţei de muncă în economie, pe ramuri şi subramuri.

II.1. Oferta şi cererea de muncă

Oferta şi cererea de muncă sunt factori dinamici şi greu de corelat.

Oferta de muncă – reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor criterii: 1. salarizarea; 2. posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare; 3. căutarea susţinută a locului de muncă; 4. disponibilitatea de a ocupa imediat un loc de muncă – de a presta un serviciu. Oferta de muncă se caracterizează prin rigiditate, deoarece pentru ofertant, câştigul de pe urma ei este condiţia fundamentală de existenţă atât pentru el cât şi pentru familia sa.

1

expresia sintetică a tendinţei de specializare a agenţilor economici în vederea participării la circuitul economic global.

13

OFERTA DE MUNCĂ S Om S2 S1 S0 O Q0 Q1 Q2 Q Om – curba ofertei de muncă (are caracter rigid) Q – cantitatea de muncă S - salariul

Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcţie de salariu. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată ce se formează într-o economie de piată concurenţială la un moment dat sau pe o anumită perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă. Cererea de muncă depinde de factori de natură economică – investiţii efectuate de agenţi economici. Pe piaţa muncii o firmă poate obţine profitul maxim la acea cantitate de muncă angajată ce presupune egalitatea între costul marginal al angajării unui lucrător suplimentar şi venitul încasat de firmă pe baza producţiei marginale realizate prin munca respectivă. CEREREA DE MUNCĂ S Cm S3

S1

S0

O

Q3

Q1

Q0

Q 14

Curba cererii de muncă are pantă negativă reflectând că firma va angaja mai multă muncă dacă salariile sunt mai mici şi invers. Cererea de muncă se schimbă în funcţie de modificarea preţurilor în economie şi a cererii de bunuri şi servicii. Cererea de muncă are o anumită elasticitate determinată în special de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite. Elasticitatea cererii are importanţă pentru deciziile privind stabilirea salariilor. Cererea de muncă este elastică în mai multe condiţii: a. dacă cererea pentru produsul final va fi elastică; b. dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă; c. dacă alţi factori de producţie, în special capitalul, pot fi substituiţi cu factorul muncă; d. dacă costurile datorate muncii reflectă o parte din costurile totale.

CEREREA ŞI OFERTA DE MUNCĂ S Cm Om E SE

O

QE

Q

15

Elasticitatea cererii de muncă este importantă pentru evoluţia pieţei bunurilor economice. Efectul elasticităţii cererii asupra tranzacţiilor după o mărire a preţului P O2 P3 P2 C2 P1 O Q2 Q3 Q1 C2 – cerere elastică C1 Q O1

C1 – cerere inelastică Observaţii:

• Datorită modificării factorului demografic, curba cererii s-a deplasat spre stânga. • Preţul bunului pentru care cererea este elastică creşte puţin, iar cererea se contractă mult la Q2. • Preţul bunului pentru care cererea este inelastică creşte mult, dar cererea se contractă puţin la Q3. • Reiese că un furnizor pentru al cărui bun cererea este elastică va rezista la creşterile de salarii mai bine decât un furnizor pentru al cărui bun cererea este inelastică. Dacă el este constrâns sa crească salariile, el va diminua cererea pentru muncă. Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice.

II.2. Salariul Salariul reprezintă preţul de achiziţie a factorului de producţie muncă în condiţiile economiei de piaţă. Datorită pieţei muncii – piaţă cu concurenţă imperfectă – salariul se formează în principal pe baza negocierilor dintre sindicate, patronat şi guvern

16

şi mai puţin pe baza echilibrului dintre cerere şi ofertă. Din punct de vedere economic, nivelul salariului ar trebui să depindă direct de productivitatea marginală a muncii. Stabilirea salariului minim pe economie S A B E SE Om

Cm O QA QE QB Q

În cazul unei pieţe cu concurenţă pură şi perfectă, punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea (Cm) şi oferta de muncă (Om) – îi corespunde salariului de echilibru (SE). Cum acesta în general nu este suficient se stabileşte prin negocieri un salariu minim (S1). Salariul minim garantat prin contractul colectiv de muncă va fi întotdeauna deasupra salariului de echilibru – SE. Dacă salariul minim S1 devine prea mare scade cererea de muncă (punctul A de pe grafic). Datorită nivelului ridical al salariului minim S1 creşte oferta de muncă (punctul B de pe grafic). În concluzie pe piaţa muncii apare o diferenţă între cererea de muncă (Cm= A) şi oferta de muncă (Om= B) denumită şomaj. CmA – OmB = ŞOMAJ

Împortanţa şi rolul complex al salariului în economia de piaţă pot fi sesizate doar dacă se are în vedere că salariul, pe de o parte îmbracă o formă de venit (din punctul de vedere al posesorului factorului de producţie muncă), iar pe de altă parte este un element

17

de cost (din punctul de vedere al agentului economic). Calitatea salariului de a fi în acelaşi timp şi venit şi cost, îi oferă proprietatea de pârghie de intervenţie guvernamentală. W = pQ, unde W – productivitate, pQ – încasări; S ≤ pQ S = pQ – limita maximă a salariului ce poate teoretic să fie atinsă la un moment dat, deoarece firma urmăreşte să obţină profit. În negocierea salariului patronatul are interes să negocieze un salariu cât mai mic în comparaţie cu pQ (încasările), pe când sindicatele tind spre un salariu cât mai apropiat de pQ. În teoria şi practica economică se folosesc următoarele tipuri de salarii: Salariul nominal – suma de bani încasată de salariat. Salariul real – cantitatea de bunuri şi servicii ce se pot procura cu salariul nominal sau salariul nominal corectat cu indicele preţurilor SR = (SN / IP) x 100

18

II.3. Şomajul S S1 A B E SE Om

Cm O QA QE QB Q

CmA – OmB = şomaj Şomajul se manifestă ca o discrepanţă între cererea şi oferta de muncă, reprezentând excedentul de forţă de muncă de pe piaţă. În cadrul politicilor macroeconomice şomajul este o componentă importantă deoarece are implicaţii atât economice căt şi sociale. Şomajul reprezintă situaţia în care persoanele apte de muncă şi disponibile nu găsesc un loc de muncă. Sunt consideraţi „şomeri” persoanele care fac parte din populaţia activă disponibilă şi care nu-şi găsesc un loc de muncă deşi doresc să muncească. Proporţiile şomajului se estimează în două feluri: 1. în mod absolut – prin numărul populaţiei neocupate; 2. în mod relativ – prin rata şomajului. Rata şomajului este raportul exprimat procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia aptă (populaţia aptă ocupată). RŞ = Nr. şomeri Po Nr. şomeri PA

100

RŞ =

100

19

PT = PI + PA PO PA

GO =

100

Po – populaţia aptă ocupată; PA – populaţia aptă; PT – populaţia totală; PI – populaţia inaptă; PAN – populaţia aptă neocupată. GO – gradul de ocupare al forţei de muncă.

Exemplu: Dacă la un anumit moment numărul şomerilor se ridică la 3 milioane persoane, iar populaţia aptă ocupată reprezintă 28 milioane persoane, rata şomajului va fi: 10,7%. În estimarea şomajului trebuie avut în vedere elementul timp – respectiv durata perioadei de şomaj. Se impune determinarea duratei medii a şomajului. Durata medie se determină în funcţie de numărul de şomeri şi de ritmul în care se desfăşoară intrarea şi ieşirea din şomaj. Numărul şomerilor trebuie interpretat ca o noţiune de „stoc” – intrări/ieşiri. Durata medie a şomajului este direct proporţională cu mărimea stocului şi invers proporţională cu mişcarea fluxurilor (intrări/ieşiri).

Costul şomajului – se referă la consecinţele pe care le are fenomenul asupra individului şi societăţii în ansamblu. Pentru persoanele care devin şomeri costul şomajului are un aspect economic şi unul moral. La nivelul economiei costurile şomajului sunt următoarele: 1. subutilizarea factorului de producţie muncă presupune: a. scăderea producţiei realizate sub cea potenţială; b. scăderea veniturilor; c. scăderea consumului; d. scăderea investiţiilor.

20

2. scăderea încasărilor la bugetul statului: a. reducerea impozitelor pe venit; b. reducerea TVA; c. reducerea taxelor şi accizelor. Scăderea încasărilor bugetare determină automat o scădere a cheltuielilor publice. 3. sporirea cheltuielilor statului: a. finanţarea oficiilor de plasare a forţei de muncă; b. plata ajutoarelor de somaj; c. cheltuieli sociale legate de calificarea şomerilor şi de îngrijirea sănătăţii.

Analize recente ale şomajului în ţările membre OCDE au condus la concluzia că şomajul este rezultanta schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB). Asfel s-au constatat următoarele: 1. Încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia, în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi – generează şomaj sau sporeşte rata şomajului dacă acesta există. 2. Dacă la o scădere a PIB productivitatea creşte atunci şomajul se amplifică mai mult, iar dacă populaţia activă se va mării, şomajul va creşte şi mai mult. 3. Dacă PIB scade iar productivitatea şi populaţia activă scad mai mult decât PIB – nu se va forma şomaj, iar dacă acesta există scade. 4. Şomajul poate să apară şi în situaţia în care PIB creşte, dacă populaţia activă şi productivitatea depăşesc creşterea PIB.

21

Formele şomajului

A. Şomajul de dezechilibru

S A B E SE Om

Cm O QA QE QB Q

Om – reprezintă numărul de persoane dispuse să accepta munca la orice salariu obţinut. Are o tendinţă crescătoare, relativ neelastică. Cm – are o tendinţă descrescătoare deoarece, cu cât salariul este mai mare firmele caută să angajeze mai puţin personal sau să substitue factorul de producţie muncă cu alţi factori. SE – salariul de echilibru (exemplifică situaţia unei pieţe cu concurenţă pură şi perfectă) S1 – salariul minim practicat. S1 – generează un un excedent de muncă de mărimea A – B = şomajul de dezechilibru.

Cauzele şomajului de dezechilibru sunt strâns legate de cauzele care determină situarea salariului negociat (S1) deasupra salariului de echilibru (SE). 1. Presiunile externe (sindicale) care prin negocieri duc la creşterea salariului minim – generează „şomajul calsic”. Soluţia de contracarare a acestui tip de şomaj este reducerea salariului minim. Reducerea salariului minim → reducerea cheltuielilor de consum → reducerea cererii pentru bunuri şi servicii → reducerea producţiei → reducerea cererii de muncă.

22

2. Scăderea cererii de muncă fără să aibă loc o reducere corespunzătoare a salariilor – generează „şomajul ciclic”. Şomajul ciclic este caracteristic fazei de recesiune economică (scăderea cererii de muncă fiind determinată de reducerea activităţii economice). S S1 Om

S2

Cm1

Cm2 O Şciclic = Q1 – Q2 Soluţia este păstrarea cererii agragate (CA) la un nivel ridicat, în special prin încurajarea cheltuielilor publice. Q2 Q1 Q

3. Creşterea ofertei de muncă, fără a fi însoţită de o scădere corespunzătoare a salariilor. S Om1 Om2 S1 S2 Cm O Q1 Q2 Q

Şomaj = Q2 – Q1

23

B. Şomajul de echilibru S S1 SE A E B D Om C N

Cm O N – oferta totală de muncă sau populaţia diponibilă să se angajeze N – Om reprezintă şomajul de echilibru (D – E) adică cei care caută de muncă peste oferta agregată, reprezentată de S1. B – A = şomajul de dezechilibru; C – B = şomajul de echilibru; C – A = şomajul total. Cauzele şomajului de echilibru – nepotrivirea sau necorelarea dintre cererea şi oferta de muncă. Şomajul de echilibru poate fi: fricţional, structural sau sezonier. Şomajul fricţional – se manifestă când unele persoane îşi părăsec serviciul în mod intenţionat sau în urma unei concedieri. În cazul în care nu acceptă prima ofertă datorită condiţiilor(salariului), ei pot să rămână în şomaj o perioadă de timp. Durata şomajului poate fi determinată astfel: S Te Sa O Te Q So

Q

24

So – speranţele şomerului de a găsi un serviciu bine plătit; Sa – salariile oferite. Te – durata perioadei de şomaj. Pentru reducerea duratei şomejului fricţional se poate acţiona: o informare mai bună a şomerului (So – îşi atinge punctul maxim mai repede); reducerea ajutorului de şomaj (deplasează punctul de intersecţie spre stânga).

Şomajul structural – este consecinţa adâncirii diviziunii muncii, a specializării activităţii economice. Factorii care determină apariţia şomajului ştructural: rapiditatea cu care apar modificări între cererea şi oferta de bunuri şi servicii; lipsa de diversificare a producţiei şi a serviciilor; caracteristica specifică majorităţii ofertanţilor de muncă – imobilitatea.

Combaterea şomajului structural: încurajarea recalificării, orientarea spre alte regiuni.

Şomajul sezonier – este specific activităţilor influenţate de factori naturali: agricultură, construcţii. Şomajul sezonier are o durată relativ scurtă. Se poate combate prin pregătirea în vederea deşfăşurării unei activităţi complementare.

25

III. Piaţa monetară şi de credit

Obiectul tranzaţiilor pe această piaţă este moneda. Banii sunt un produs care îndeplineşte rolul de echivalent general, adică însuşirea de a fi schimbaţi oricând pe o altă marfă şi totodată orice produs poate să fie transformat în bani. Funcţiile banilor: exprimă valoarea produselor şi serviciilor (concretizată în noţiunea de preţ); instrument al tranzacţiilor (banii mijlocesc operaţiunea de vânzare-cumpărare); mijloc de plată; economisire – acumulare – tezaurizare. Complexitatea relaţiilor băneşti a evidenţiat necesitatea constituirii unor sisteme monetare. Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi a instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat. Extinderea şi intensificarea raporturilor economice internaţionale a determinat încercarea constituirii unui sistem monetar internaţional (Convenţia de la Bretton Woods 1944 – sistemul aurdevize). În Europa s-au remarcat trei sisteme monetare: 1. În prima perioadă s-au folosit monede cu valoare intrinsecă: aur, argint (până în 1600). 2. A doua perioadă – perioada de tranziţie (1600 – 1914) folosirea atât a monedelor cu valoare proprie cât şi a monedelor fără valoare proprie (simboluri ale valorii). 3. A treia perioadă (1914 – ) se caracterizează prin circulaţia bacnotelor convertibile, neconvertibile şi a banilor scripturali (bani de cont). Banii scripturali – reprezintă sumele băneşti din conturile bancare ale persoanelor fizice sau juridice, care circulă dintr-un cont în altul (prin transfer bancar) fără să îmbrace formă materială. Convertibilitatea reprezintă însuşirea unei monede de a putea fi transformată în altă monedă, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară. Convertibilitatea monedei naţionale are implicaţii foarte importante asupra economiei ţării: 1. Convertibilitatea poate influenţa pozitiv sau negativ comerţul exterior în funcţie de gradul de competitivitate a bunurilor şi serviciilor autohtone;

26

2. Convertibilitatea impune o foarte mare mobilitate economică în întreaga activitate economică determinată de necesitatea restructurării sectoarelor economiei naţionale în funcţie de evoluţiile de pe piaţa mondială. 3. Convertibilitatea asigură echilibrul dintre preţurile interne şi cele internaţionale. 4. Convertibilitatea oferă un avantaj din punct de vedere financiar.

III.1. Cererea şi oferta de bani

Cererea de monedă este determinată de toate de toate operaţiunile financiare care necesită monedă sub formă fizică sau scripturală. Oferta de monedă este asigurată de către Banca Centrală prin emisie de monedă, prin acordarea de credite (în special Băncilor Comerciale) şi prin atragerea economiilor în circuitul economico-financiar. Raportul dintre cererea şi oferta de bani determină preţul lor, respectiv dobânda. Dobânda se plăteşte pentru banii oferiţi prin sistemul de credit. Dobânda fluctuează în funcţie de cererea şi oferta de monedă. În cazul creşterii cererii de monedă pe piaţă, dobânda creşte şi invers. Echilibrul monetar se realizează în momentul în care masa monetară acoperă necesitatea economico-financiară. Masa monetară de echilibru se determină astfel: M= M – masa monetară; pQ – suma tranzacţiilor economice; C – valoarea bunurilor şi serviciilor vândute pe credit; S – plăţile scadente şi alte plăţi; P – plăţile care se achită prin compensaţie; V – viteza de circulaţie a unei unităţi monetare. pQ – C + S – P V , unde:

Formula se poate reduce la: M= ∑ (pQ) V

27

Echilibrul monetar: MV = PT, unde: M – masa monetară; V – viteza de circulaţie; P – preţurile; T – tranzacţiile economice.

Puterea de cumpărare a unităţii monetare (Pc) se determină: Pc = ∑ (pQ) MV , sau

Pc =

PT MV

Situaţia în care activitatea economică creşte, cunoscând un ritm de creştere mai rapid decât al masei monetare, puterea de cumpărare a unităţii băneşti creşte iar preţurile se reduc. Rezultatul este creşterea salariului real. Dacă masa monetară creşte iar activitatea economică stagnează puterea de cumpărare scade conducând la deprecierea monetară. Deprecierea monetară reprezintă situaţia în care oferta de monedă depăşeşte cererea reală.

Preţul mediu se determină: PM = MV ∑ (pQ) , sau

PM =

MV PT

Principalii factori care pot provoca scăderea puterii de cumpărare, printr-o creştere rapidă a masei monetare: 1. Deficitul bugetar: cheltuielile > veniturile, statul contractează un împrumut de la Banca Centrală ceea ce duce la o creştere a masei monetare peste cererea reală. 2. Creditul bancar: datorită creşterii exagerate a volumului banilor scripturali.

28

3. Excedentul balanţei de plăţi externe – creşterea rezervelor valutare prin intrarea în ţară a unei cantităţi de valută – care asigură acoperirea pentru noi emisiuni băneşti care nu-şi găsesc un echivalent în bunuri şi servicii exprimat prin pQ. 4. Intrarea în circulaţie monetară a banilor ţinuţi în formă de rezervă de posesorii lor, intrare determinată în general de frica deprecierii.

III.2. Creditul, dobânda şi băncile Creditul reprezintă vânzarea unui produs care se va plăti la o dată ulterioare, în rate. Creditul bancar are două funcţii: 1. de absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţii economici, populaţie, autorităţi; 2. de distribuire a acestor disponibilităţi.

Funcţia de creditare este îndeplinită de instituţii specializate: bănci, case de depuneri şi economii. Creditele sunt acordate în baza unei documentaţii temeinice prezentate de solicitant care se obligă printr-un angajament ferm să restitue creditul la data scadentă şi să plătească o dobândă. Dobânda este suma cuvenită pe care debitorul o plăteşte creditorului (băncii) pentru banii primiţi sub formă de credit. Dobânda variază în funcţie de cererea şi oferta de bani pe piaţă. Mărimea dobânzii se exprimă prin rata dobânzii, adică prin dobânda cuvenită pentru un credit de 100 unităţi băneşti pe timp de 1 an exprimată în procente. D = c ·d’ · t, unde: D – dobânda; d’ – rata dobânzii; t – timpul. Suma totală pe care debitorul o datorează creditorului la expirarea termenului prevăzut se determină: Sn = C · (1+d’)n , unde: Sn – suma totală datorată; d’ – rata dobânzii; n – numărul de ani. Dobânda compusă se calculează: Dc = C · (1+d’)n – C, sau Dc = Sn – C

29

În acordarea de credite băncile trebuie să ţină seama de rezerva obligatorie stabilită de Banca Centrală. Sistemul bancar este format din Banca Centrală şi Băncile Comerciale. Funcţiile Băncii Centrale: 1. Emisiunea de monedă; 2. Concentrarea rezervelor băneşti ale Băncilor Comerciale şi acordarea de credite Băncilor Comerciale; 3. Influenţarea directă şi indirectă a costului (d’) şi volumului creditului în ţara respectivă; 4. Acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat.

Funcţiile Băncilor Comerciale: 1. atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile; 2. efectuarea de transferuri bancare în numele şi pe contul clienţilor; 3. acordarea de credite; 4. vânzarea şi cumpărarea de valută.

30

III.3. Inflaţia Fenomenul inflaţionist este şi va rămâne cel mai periculos dezechilibru. Inflaţia reprezintă o formă de manifestare a dezechilibrului economic global. Politicile de inflaţie-deflaţie-dezinflaţie se pot încadra în strategiile de dezvoltare ale guvernelor. Inflaţia reprezintă un dezechilibru, care se manifestă prin deprecierea banilor neconvertibili în aur sau neconvertibili în general şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor. Inflaţia presupune existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economice. Dimensiunea inflaţiei poate fi exprimată prin creşterea procentuală a preţurilor, ceea ce reprezintă rata inflaţiei. Rata inflaţiei reprezintă creşterea procentuală a preţurilor 2 în perioada de referinţă, lună, trimestru, an. În situaţia în care preţurile scad apare fenomenul de deflaţie. Deflaţia este procesul (monetaro-material) caracterizat prin scăderea durabilă pe termen lung al preţurilor. Dezinflaţia constă în procesul (monetaro-real) care semnifică încetinirea durabilă, controlată şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor.

Mecanismul şi cauzele inflaţiei Într-o economie de piaţă nivelul preţurilor la scară macroeconomică este determinat de interacţiunea dintre cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA), iar punctul de intersecţie determină preţul de echilibru (PE). P CA E PE OA

O
2

QE

VN = Q

nu orice creştere a preţurilor înseamnă inflaţie

31

CA – nivelul total al cheltuielilor efectuate de agenţii economici. OA – cantitatea totală de bunuri şi servicii existente în economie. PE – mecanism de formare: Dacă CA>OA atunci datorită lipsei de produse preţurile tind să crească. Creşterea preţurilor determină creşterea producţiei. La un nivel dat al veniturilor, creşterea preţurilor determină scăderea CA până la nivelul PE.

A. Inflaţia prin cerere (demand-pull inflation)

Inflaţia prin cerere apare ca urmare a creşterii CA însoţită de creşterea preţurilor(P) şi a producţiei(Q). P CA1 CA1 CA1 < CA2 P1 < P2 Q1 < Q 2 P2 + P1 + O Creşterea CA poate fi provocată de: creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei – „inflaţie prin bani”; creşterea cheltuielilor guvernamentale; creşterea investiţiilor efectuate de firme; creşterea exporturilor. Q1 Q2 Q OA

Efectele creşterii CA sunt: creşterea preţurilor şi creşterea producţiei.

32

Pe măsură ce CA creşte are loc o creştere a OA şi respectiv o creştere a costurilor de producţie şi o scădere a resurselor. Creşterea producţiei este oprită în final de creşterea costurilor, acestea atingând plafonul preţurilor. Din acest punct de vedere inflaţia generată de creşterea CA este o inflaţie limitată în timp – inflaţie pe termen scurt. Pentru ca fenomenul să persiste o perioadă mai lungă de timp – preţurile trebuie să crească continu.

B. Inflaţia prin costuri sau prin ofertă (cost-push sau supply-side inflation)

Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de CA care rămâne constantă. Firmele confruntate cu o sporire a costurilor răspund fie prin creşterea preţului de vânzare fie prin scăderea producţiei. P OA2 CA OA1 P2 + P1 _

O

Q2 Q1

Q

Cu cât cererea va fi mai puţin elastică cu atât firmele vor reuşi să transmită mai uşor creşterea costurilor de producţie spre consumatori prin intremediul preţului (prin preţuri mai ridicate). Factorii care determină creşterea costurilor: creşterea salariilor; creşterea profiturilor – situaţia apare în cazul firmelor mari (de oligopol), prin stabilirea unor preţuri mari independent de cerere;

33

-

creşterea preţurilor la materiile prime din import – inflaţie importată; creşterea impozitelor.

C. Inflaţia combinată

Inflaţia combinată este rezultatul interacţiunii celor doi factori analizaţi cererea şi costurile.

P

CA3 CA2 CA1

OA3 OA2 OA1

O

Spirală inflaţionistă

Q

În situaţia în care agenţii economici provoacă în mod constant o creştere a costurilor – curba OA se deplasează constant spre stânga – statul pentru a evita creşterea şomajului întreprinde măsuri în vederea creşterii cererii agregate (reducerea impozitelor, sporirea cheltuielilor guvernamentale). În această situaţie reducerea producţiei şi creşterea şomajului pot fi foarte mici sau chiar nule, în schimb preţurile vor creşte în mod substanţial.

Costurile inflaţiei Inflaţia contribuie la redistribuirea veniturilor în detrimentul majorităţii populaţiei; Inflaţia generează o stare de incertitudine în rândul investitorilor;

34

-

Înflaţia conduce la înrăutăţirea raporturilor economice externe ale ţării – dezechilibrarea balanţei de plăţi (scumpirea exporturilor) – creşterea importurilor şi scăderea exporturilor – generează o balanţă comercială deficitară.

Amploarea inflaţiei: 3-4% - inflaţie lentă (nu îngrijorează agenţii economici find un factor de stimulare a creşterii ofertei şi deci a activităţii economice). 5-10% - inflaţie deschisă. Peste 15% - inflaţie refulantă – stârneşte îngrijorarea agenţilor economici.

35

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful