UNIVERSITATEA “AL.I.

CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE Invăţământ la distanţă

ISTORIA MEDIEVALĂ A ROMÂNILOR
PARTEA I (Sec. VIII-XVI)

Prof. univ. dr. Ion TODERAŞCU

SEMESTRUL I 2004 - 2005

CUPRINS
EPOCA MEDIEVALĂ. Concept şi periodizare ………………………...……..3 I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII …………………...……4 1. Românii în izvoarele medievale timpurii …………………………………….4 2. Românii şi ultimile neamuri migratoare ……………………………………...5 3. „Ţări”, cnezate şi voievodate româneşti ……………………………………...7 4. Românii din Peninsula Balcanică …………………………………………..9 II. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI ………………….12 1. Trăsături generale …………………………………………………………...12 2. Ţara Transilvaniei …………………………………………………………..14 3. Ţara Românească …………………………………………………………...17 4. Ţara Moldovei ……………………………………………………………...20 5. Ţara Dobrogei ………………………………………………………………22 6. Concluzii …………………………………………………………………….23 III. ECONOMIA ……………………………………………………………………….26 IV. INSTITUŢIILE ………………………………………………………………........34 V. ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A CREŞTINĂTĂŢII ………………………………….39 1. Trăsături generale …………………………………………………………...39 2. Consolidare şi afirmare politico-militară ……………………………………39 3. Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului al XV-lea ……………………………………………42 4. Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XV-lea …………………………………...44 5. Moştenirea ştefaniană ……………………………………………………….46 6. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei ………………………..48 VI. CREAŢIA CULTURALĂ ………………………………………………………..49 - BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ ……………………….…………………………….51

2

EPOCA MEDIEVALĂ Concept şi periodizare Ceea ce în mod obişnuit, dar şi impropriu, numim Ev Mediu, adică „timpul de mijloc” (expresie folosită întâia oară de umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea, spre a desemna perioada intermediară dintre Antichitate şi Renaştere), constituie în istoria noastră o durată lungă, de aproximativ un mileniu, pentru care se mai folosesc şi denumirile de orânduire feudală, feudalism, epocă medievală. Cea mai cuprinzătoare, mai suplă şi mai adecvată este formula de epocă medievală, care desemnează tot ceea ce ţine de civilizaţia românească în răstimpul veacurilor VIIIXVIII: structuri, instituţii, spiritualitate, viaţă zilnică pe întreg portativul social. Aceasta nu exclude însă utilizarea celorlalte concepte-noţiuni, fie şi pentru că sunt intrate în obişnuinţă şi fiecare se justifică într-un fel. Începutul epocii medievale în istoria României se situează, după o opinie în general acceptată de istoriografia noastră, în secolul al VIII-lea. Această limită iniţială a putut fi aproximată mai cu seamă prin rezultatele oferite de cercetarea arheologică. În ultimul sfert de secol, pe această cale s-a putut dovedi existenţa unei civilizaţii unitare în spaţiul carpato-danubiano-pontic. De asemenea, s-au observat schimbări importante în structura economică, se produce, treptat, o diferenţiere de situaţie, este subminată egalitatea economică şi socială. Se conturează, începând cu secolul al VIII-lea, o altă imagine socială, apare proprietatea privată. Nu au întârziat nici reflexele politicomilitare, edificarea aşezărilor fortificate care trebuie asociate cu existenţa unor conducători locali, ridicaţi din cadrul obştilor. Este vorba, în ansamblu, despre prefigurarea unei noi epoci istorice. Sfârşitul epocii medievale româneşti este socotit, după cea mai chibzuită opinie, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când se pun toate problemele abolirii feudalismului şi sunt sugerate perspectivele unei noi ordini sociale în Ţările Române.

3

I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII 1. Românii în izvoarele medievale timpurii Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost încheiată, sub etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au fost desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa descendenţei romane, s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam neoromanic care purtăm, prin nume, amintirea directă a strămoşilor noştri. Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate, proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în atenţia acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii. Cea mai veche amintire istorică scrisă despre români ca popor se referă la ramura balcanică a neamului nostru. Ea aparţine cronicarului Gh. Kedrenos, datează din anul 976 şi se referă la un conflict dintre vlahi şi conducerea statului bulgar din Macedonia. Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionează pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile, forţa umană, configuraţia şi bogăţiile pământului românesc transilvan. Geograful persan Gardizi, în tratatul săi intitulat Podoaba istoriilor, care datează din a doua jumătate a veacului al XI-lea, vorbind despre situaţia politică şi etnică din Europa răsăriteană, plasează între slavi (bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman, care toţi sunt creştini”. Gardizi situează geografic acest popor între Dunăre şi „un munte mare”, pe care unii istorici şi geografi l-au identificat cu Carpaţii Meridionali. Istoricul bizantin Ioan Kinamos, secretar al împăratului Manuel I Comnenul, îi arată pe românii norddunăreni angajaţi, în 1167, la o campanie împotriva ungurilor alături de armata bizantină. Despre românii nord-dunăreni, pe care amintitul istoric bizantin îi numeşte vlahi (ca, de altfel, întreaga istoriografie din acele secole), adaugă o informaţie deosebit de importantă: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia”. Această formulare trebuie socotită drept prima dovadă despre conştiinţa originii romane la românii de la nord de Dunăre. Poemul german Cântecul Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează, de asemenea, existenţa românilor în spaţiul nord-dunărean, ceea ce este încă o dovadă în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste. Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa în unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de organizare teritorial-politică. Prezenţa românilor ca etnie conturată, făuritoare a unei civilizaţii proprii, în spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de mărturii: arheologice, etnologie, instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.

4

2. Românii şi ultimile neamuri migratoare În perioada timpurie a epocii medievale, societatea românească a fost confruntată cu ultimul val al neamurilor migratoare: ungurii (maghiarii), pecenegii, uzii, cumanii şi tătaro-mongolii. Dacă maghiarii au înrâurit preponderent situaţia din Transilvania, ceilalţi au influenţat, mai cu seamă, evoluţia societăţii româneşti din spaţiul sud-est carpatic. Ungurii sau maghiarii, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai (Siberia apuseană până la râul Kama), au înaintat, datorită deteriorării cadrului ecologic, spre apus, ocupând ţinuturile de stepă dintre cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830), iar pe la 839 au ajuns în Atelkuz (formă derivată din cuvântul maghiar Etelköz = „între râuri” sau „mesopotamie”), regiune delimitată de Nipru şi Nistru. Înfrânţi de pecenegi şi bulgari, ei au părăsit acest spaţiu, în 895, şi s-au îndreptat spre nord, au trecut pe lângă Kiev (după informaţiile vechilor cronici ruseşti şi maghiare), apoi prin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi şi s-au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii, zonă propice pentru un neam de păstori. De acolo au organizat o serie de expediţii (35 la număr) de pradă spre vest, până când au fost înfrânţi categoric la Lech, în Bavaria (10 august 955), de trupele împăratului german Otto cel Mare. Spre răsărit de locul aşezării lor, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe strămoşii românilor, neam vechi şi sedentar, cultivator de pământ şi crescător de animale, dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor. Pe timpul lui Ştefan I (997-1038), maghiarii s-au creştinat în rit catolic. Drept recompensă, papa Silvestru II i-a trimis lui Ştefan (ca prinţ se numea Vajk) coroana de rege, în 1001, cerându-i să lupte împotriva „necredincioşilor”. Misiunea apostolică a noilor creştinaţi de papalitate avea să fie resimţită, foarte curând, de românii din Transilvania, unde ungurii au pătruns pentru aşi extinde stăpânirea. După plecarea ungurilor din Atelkuz, locul lor a fost luat, la sfârşitul sec. al IXlea, de pecenegi, care făceau parte, ca şi uzii şi cumanii, din neamurile turanice sau vechi-turcice. La începutul sec. al X-lea, pecenegii se aflau deja în apropierea Dunării. Cronicarul bizantin Gh.Kedrenos ni-i prezintă ca fiind numeroşi şi puternici, împărţiţi în 13 triburi. În anul 934, pecenegii au traversat, prima dată, Dunărea şi au invadat Imperiul Bizantin, pentru ca în anii următori astfel de incursiuni să se repete. Neam de păstori, pecenegii au preferat ca loc de viaţă câmpia. Aşa se face că în teritoriul românesc ei s-au aşezat în Bugeac şi Bărăgan. Un trib peceneg a pătruns şi s-a sedentarizat, nu se ştie precis când, în Transilvania, unde, în 1224, privilegiul dat saşilor de regele ungurilor Andrei al II-lea menţionează, în partea de sud, „pădurea românilor şi a pecenegilor” („sylva Blachorum et Bissenorum”; în izvoarele latineşti pecenegii sunt numiţi bessi). În anul 1068, un grup peceneg, condus de Osul, a întreprins o mare invazie prin pasurile Carpaţilor contra Transilvaniei şi a Ungariei. Ei au ajuns până la cetatea Biharia (lângă Oradea). La întoarcere au fost înfrânţi, nu departe de Dăbâca, de trupele regelui Solomon. Uzii (sau oghuzii), care în sec. al X-lea sălăşluiau în părţile Mării Caspice şi ale Volgăi, s-au deplasat pe două direcţii, din care una spre vest, spre Dunăre, datorită presiunii cumanilor şi lovind, la rândul lor, pe pecenegi. Stabiliţi în stepele nordpontice, uzii aveau să se deplaseze, pe la 1050-1060, sub loviturile cumanilor, în regiunile nord-dunărene de câmpie. Staţionarea lor aici a fost de scurtă durată; în 1064, forţând Dunărea, au trecut în Imperiul Bizantin. Invazia aceasta soldându-se cu un eşec, unele grupuri de uzi au revenit în Câmpia Română şi în Bugeac, unde au convieţuit cu rămăşiţe al pecenegilor.

5

După Ginghis-han (care a murit în 1226) a urmat Ogodai. Cozia.000 de oşteni. a trecut prin pasul Oituzului în Transilvania şi a distrus Braşovul. Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult. De altfel. pe râul Sajó. Talabă. Comăneşti. un afluent de pe dreapta Tisei. cumanii împreună cu pecenegii au făcut prima expediţie în Peninsula Balcanică. în Transilvania şi în Ungaria. producând mari pagube umane şi materiale. au rămas sub dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”). au fost devastate Bosnia. Clujul şi Oradea.Locul uzilor în vecinătatea gurilor Dunării a fost luat. admirabili mânuitori ai arcului. Bahlui. Derehlui şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă. până la marea invazie tătaromongolă din 1241. pe nume Budjak. De origine turanică (veche-turcică) sunt toponime precum: Peceneaga. până în 1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei. pe nume „Mishelav” (în care istoricii au văzut pe voievodul Seneslau de la Argeş. Ca şi 6 . Spre sfârşitul dominaţiei lor. La sfârşitul sec. La 11 aprilie 1241. spre nord-est de Buda. Călmăţui. împărţită în mai multe corpuri şi acţionând pe mai multe direcţii. au fost cucerite Cracovia şi Wroclav (atunci Breslaw). Valea Uzului. Izvorul arab care ne oferă aceste date aminteşte şi de un stăpânitor. armata maghiară a fost distrusă la Mohi. au fost un neam de păstori călăreţi neîntrecuţi şi războinici pe măsură. a cărui oaste a fost înfrântă de tătari. O alta a trecut Carpaţii prin Bucovina şi s-a îndreptat spre Transilvania. în 1078. hidronimie şi onomastică. luptele de succesiune în care s-a angajat şi Batu-han. a intrat cu oştirea sa în „Ţara Cara Ulag” (= ”ţara românească”) şi a biruit poporul „Ulag” (= românii). Tîncabă. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau Ginghis-han. de unde au întreprins expediţii în Imperiul Bizantin. tătaromongolii au înaintat pe coasta Dalmaţiei. Burnaz. toponimele terminate în ui. se reflectă copios în toponimie. Un şef tătar. moravieni şi silezieni. apele fiind îngheţate. Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi. o coloană tătară a biruit oştirea formată din cavaleri poloni. mongolii reuşesc să-şi extindă stăpânirea de la Pacific până la Urali şi în Asia Mică. purtată cu 150. tătarii au început să se retragă din Ungaria şi Transilvania. Din iniţiativa papei Grigore al IX-lea. Partea principală a armatei tătăreşti. al XI-lea. Covurlui. până la constituirea statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei. până la Olt. Serbia şi Bulgaria. La 6 decembrie 1240 a căzut Kievul. acolo unde se găsea episcopatul cumanilor. sub conducerea vestitului general Subotai. a românilor cu care convieţuiau) la catolicism. cumanii încep să se creştineze. cavalerii mongoli au continuat ofensiva. în 1242. Bela al IV-lea. s-a salvat cu greu. regele Ungariei. vreme de peste trei secole. Teleorman. s-a îndreptat spre Ungaria şi ţinuturile româneşti. Moartea marelui han Ogodai la Caracorum în decembrie 1241. Alt corp expediţionar a traversat Moldova spre sud. Oituz.precum: Vaslui. cucerind Rodna. de către cumani. originari din Mongolia. De asemenea. Comanca. În ianuarie 1241. Alba Iulia şi Aradul. Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene. cel amintit în diploma din 1247). Ozinca. Tătaro-mongolii. Caraiman. desigur. a străbătut drumul Siretului („drumul românilor”). apoi au fost atacate cnezatele ruseşti. s-a înfiinţat un episcopat al Cumaniei. După ocuparea Budei. Au fost înfrânţi mai întâi cumanii din nordul Mării Negre. Bărăgan. În scurt timp. Băsărabă. lângă Liegnitz. Teslui. al XIII-lea. Bistriţa. O coloană a trecut Carpaţii Păduroşi prin pasul Verecke (Poarta Rusiei) şi a pătruns în Câmpia Panoniei. prin 1065-1078. în 1227-1228. Comani. Au fost înfrânte armatele polone. La 9 aprilie 1241. Sibiul. Caracal. pentru convertirea cumanilor (şi. cumanii erau prezenţi în Câmpia Română. condusă de Batu-han şi Subotai. una din cele mai însemnate şi mai „spectaculoase” din istoria universală. explică de ce. fugind pe o insulă în Marea Adriatică. la începutul sec.

care în limba pecenego-cumană înseamnă „a da”). Astfel de formaţiuni. au fost numite cnezate de vale şi voievodate de vale. Voievodatul din Banat era condus acum de Ahtum. Urmaşul lui Gelu a fost Gyla. În afara acestor formaţiuni. turanici şi mongoli. însemnând dare din cereale (şi ilişar. au existat şi altele. care nu practicau decât cu totul accidental cultivarea pământului. Cele mai vechi informaţii despre organizarea politică începătoare a românilor se referă la Transilvania. cel care strânge darea). Hulubei). Acestea. o dovadă în acest sens fiind şi originea cuvântului bir (derivat din verbul bérmek. în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Pătrunderea şi aşezarea ungurilor în Transilvania. S-a creat o punte între Europa şi Extremul Orient. Adăugăm şi termenul iliş. ne informează izvoarele bizantine.în cazul dominaţiei precedente. şi voievodatul lui Glad care cuprindea Banatul în întregime. Dominaţia nomazilor asiatici. fuseseră ocupate de asiatici. Tătarca. stăpânirea tătară a lăsat urme în toponimie (vârfurile montane Tătarul Mare şi Tătarul Mic. fapt care a determinat. economice şi culturale. Românii au trebuit să dea. dominatorii asiatici au stânjenit şi încetinit procesul de organizare politică. a neamurilor turcice. evoluţia societăţii româneşti spre organizarea statală. ceea ce a deschis drumul misionarilor şi al negustorilor. a determinat însemnate modificări în structurile social-politice 7 . din Oaş în Banat şi de aici până în Codrii Tigheciului din partea de răsărit a Ţării Moldovei. În secolul al XI-lea se constată o extindere şi consolidare a unora dintre aceste structuri prestatale. ci şi pozitive. situat pe Mureşul mijlociu şi „Ţara Făgăraşului” (= terra blachorum). vreme de peste patru secole în teritoriul românesc a cauzat pierderi demografice şi economice. Dar. Mârzac. constituite în zone precis delimitate geografic precum depresiunile. Tătăraşi) şi onomastică (Mârza. Aşezaţi în Câmpia Română. Autohtonii erau cultivatori de pământ. Călăreţii stepei au fost pentru români şi o pavăză. iar cele mai bune pământuri pentru agricultură. Ultimul val al migraţiilor a avut consecinţe multiple asupra societăţii româneşti. Localnicii au fost supuşi la prestaţii tributare. turano-mongolii au stânjenit legăturile tradiţionale. cu reşedinţa la Biharea (lângă oraşul Oradea). la rândul lor. consecinţele acestei dominaţii nu sunt în exclusivitate negative. o parte din cereale neamurilor nomade. Cantemir. Ei au împiedicat înaintarea ungurilor peste Carpaţi. o mare înflorire a negoţului. spuneam mai sus. erau părţi componente ale „ţărilor”. de la o dregătorie. centrul de conducere fiind. la finele secolului IX şi începutul veacului următor. nume care vine. De asemenea. după expresia lui Gheorghe I. precum voievodatul Albei. cuvânt de origine veche-turcică (din ülüs. „ducele românilor” în podişul Transilvaniei. probabil. cum în mod obişnuit se crede. cu lumea Bizanţului. Obştile de pe văile râurilor ori din depresiuni s-au unit formând uniunile de obşti. marele imperiu euroasiatic al tătaro-mongolilor a dispus de excelente comunicaţii poştale şi de călători (pe lângă cele militare). nu numai negative. sate cu numiri precum Tătarul. Apoi. prin urmare. menţionate în cronica amintită. o adevărată „placă turnantă” a comerţului internaţional. Marea Neagră a devenit. „Ţări”. care înseamnă parte). cnezate şi voievodate româneşti Structurile incipient-statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială (=satul). care acopereau întreg pământul românesc. 3. „Ţara” sau voievodatul lui Menumorut în Crişana. Brătianu. în cronica maghiară numită Gesta hungarorum (= Faptele ungurilor). începută în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Dăbâca. menţionată în scris la 1222. cele din câmpie. Trei voievodate româneşti sunt menţionate. voievodatul lui Gelu. de la Mureş la Dunăre.

La numai şase ani de la marea invazie tătaro-mongolă (1241). Şefii politici locali au reglementat relaţiile cu migratorii şi viaţa a continuat. „Vlaşca” au fost date de slavi unor structuri politice româneşti existente la venirea lor. „ţările”. Tulcea). conferind o notă particulară Transilvaniei medievale. din centrul Câmpiei Române. Care au fost consecinţele ultimului val al marilor migraţii? 2. după râul omonim). Contextul în care sunt amintiţi ne face să credem că jupanii Dimitrie şi Gheorghe. elaborată de cancelaria regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Pe litoralul Mării Negre. aflaţi în zona de astăzi a oraşului Bucureşti. uzi. de asemenea. Renumiţii „Codri ai Vlăsiei”. „voievodul românilor”. Tatu. Sestlav şi Satza (Saccea) erau căpetenii politico-militare. cnezate şi voievodate din cuprinsul teritoriului fostei Dacii erau dotate cu instituţii corespunzătoare. cu reşedinţa la Baia (aşezare care la început s-a numit Moldavia. polone. întrerupând procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat medieval unificat. amintită documentar în 1230. avem informaţii despre unii feudali. în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali sunt atestate mai multe formaţiuni politice incipiente. Judeţul Vlaşca. Ce vă sugerează cartarea structurilor teritorial-politice prestatale? 8 . Organizarea politică premergătoare statului feudal unificat în teritoriul carpatonistrean este atestată mai întâi (secolul VII-XI) de concentrările demografice descoperite arheologic. „Ţări” ale românilor sunt menţionate în izvoare orientale. probabil fruntaşi politici. Formele româneşti de organizare. s-au dovedit puternice şi au rezistat multă vreme. sugerează o „Ţară a Vlăsiei” (=ţara românilor). arheologic. germane. pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească. Întrebări recapitulative 1. Într-o următoare etapă dispunem şi de informaţii scrise.existente. cumani) şi a tătaro-mongolilor a prejudiciat evoluţia societăţii româneşti. în diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247). Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. la Niculiţel (jud. Documentul în discuţie ne arată existenţa a cinci formaţiuni statale incipiente. Aici a fost reşedinţa lui Dragoş „descălecătorul”. se integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. Din toate aceste cnezate şi voievodate se va constitui. Toate aceste „ţări”. O „ţară” românească se constituise în regiunea Dunării maritime. s-a dezvoltat „Ţara Cărvunei”. necesare exercitării funcţiilor interne şi externe. între Mangalia şi Varna. Cel mai puternic voievodat de la est de Carpaţi s-a constituit pe valea râului Moldova. ne duce cu gândul tot la o veche „Ţară a vlahilor” (=ţara românilor). probabil. În dreapta Oltului se aflau: Ţara Severinului. Începând cu secolul al X-lea. voievodatul lui Litovoi şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş. iar în stânga Oltului „ţara” lui Seneslau. în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Invazia neamurilor turanice (pecenegi. „Vlăsia”. care urmează contururi naturale (mai ales văile râurilor). Între Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Aceste denumiri. statul feudal Ţara Românească. cu centrul. viitorul stat feudal Ţara Dobrogei. O altă formaţiune politică se numea „Ţara Dristrei” (=Silistrei) şi s-a constituit în jurul centrelor urbane Silistra şi Păcuiul lui Soare. s-au putut delimita. concentrări demografice care au fost puse în legătură cu formele incipiente de organizare statală. patru în dreapta şi una în stânga Oltului.

pe nume David. prin care hotăra ca „vlahii din întreaga Bulgarie” să fie. pe care şi-au putut-o asigura şi datorită protecţiei naturale. basileul a dispus ca în dieceza de la Ohrida să funcţioneze un episcopat al vlahilor. relatată de generalul bizantin Kokaumenos. după care familia Comneilor era originară din satul Comné (Tracia). apoi. a fost provocată de excesele fiscului bizantin. între căpetenii fiind Grigore Bumbăcarul şi Teodor Scriban Petestas. Istoria politică a românilor sud-dunăreni din secolele de afirmare include două momente mai însemnate: revolta vlahilor din Tesalia (1066) şi răscoala Asăneştilor din 1185. Mai mult. Românii de aici (Vlahia Mare) se bucurau de autonomie fiscală şi militară. pe nume Verivoiu (Berivoiu). un urmaş al celui ce avea domnia în „thema” Elada la anul 980. o simpatie aparte. în Etolia şi Acarnania (Vlahia Mică). în 1020. Prima informaţie sigură despre românii sud-dunăreni datează din 976 şi se află la cronicarul bizantin Gh. erau divizaţi în trei grupuri mari: cel sudic. În secolul împăraţilor bizantini din familia Comnenilor (1081-1185). în privinţa vieţii bisericeşti. fiind. Croaţia şi Istria. Ştirile din 976 şi 980 sunt foarte importante pentru rosturile politice pe care românii din Balcani le-au avut în Imperiul Bizantin. Bosnia. 9 . în urma căreia s-a constituit statul românilor şi al bulgarilor. cu o concentrare masivă în Tesalia (Vlahia Mare) şi cu ramuri în Epir (Vlahia de Sus). o populaţie de munte. susţinută pe baza a două surse istorice. A doua menţiune este din anul 980. care era situat în Serbia. împărţind-o în două mari grupe: dacoromânii la nord de Dunăre şi românii balcanici la sud de marele fluviu. de nişte „vlahi călători”. împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul. cărora le-au purtat. Muntenegru. grupul apusean. a fost ucis între Prespa şi Castora. Atunci. români şi ei. regiune de locuire românească densă. Românii din Peninsula Balcanică Aşezarea slavilor în Balcani (secolul. grupul nordic. precumpănitor. mai întâi. Consfătuirile. în Macedonia şi în Rodope. După desfiinţarea primului Ţarat Bulgar (în 1018). Din secolul al XI-lea se cunoaşte o însemnare despre „Ioan preotul sfintei episcopii a vlahilor”. meglenoromâna şi istroromâna. în consecinţă. Românii de la sud de Dunăre. cel ce dăduse lovitura de graţie statului lui Samuel. Purtătorul de cuvânt al răsculaţilor a fost Niculiţa. la locul numit „Stejarii Frumoşi”. care se afla în Munţii Balcani (Haemus). aceştia din urmă vorbitori ai dialectelor romanice: aromâna.4. pentru ca împărăţia bizantină să-i aibă alături. a promulgat un edict. când împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul a acordat tesalianului Niculiţa „domnia peste vlahii din Elada”. „themă” (provincie) bizantină care cuprindea Grecia de nord cu Tesalia şi Pindul. despre învăţatul bizantin Mihail Psellos. cu care au fost desemnaţi romanicii). românii balcanici s-au bucurat de o atenţie specială. Explicaţia a fost căutată în posibila origine românească a acestor basilei. la Kimba Longos (1014). Mişcarea insurecţională antibizantină din 1066. Kedrenos. constituirea statului bulgar (679/681-701. Dalmaţia. care spune despre Comneni că erau „de acelaşi neam cu vlahii”. VI-VII) şi. iar apoi despre rabinul spaniol Beniamin din Tudela călător prin lumea Balcanilor. Gravitatea situaţiei l-a făcut pe împăratul bizantin Constantin al X-lea să suprime dările care provocaseră nemulţumirea din luna iunie 1066. organizarea s-au desfăşurat în casa unui român din Larissa. în plin sezon agricol şi pastoral. cu prelungiri spre Dunăre şi spre sud. fratele ţarului bulgar Samuel. numiţi (ca şi cei de la nord) în izvoarele istorice vlahi (termen de origine germanică. Este vorba. sub ascultarea arhiepiscopiei din Ohrida. sau aromânii. sub Asparuh) au dizlocat unitatea romanităţii carpato-balcanice.

Răscoala Asăneştilor din 1185. care cuprinde evenimentele dintre 1118-1206. cu repercusiuni directe asupra proprietarilor de turme şi cirezi. toate acestea trimise de Înaltul Pontif. Declanşarea mişcării a fost determinată de politica fiscală a împăratului Isac al II-lea Anghelos. principalul izvor pentru această revoltă. ca şi rangul de Patriarh pentru arhiepiscopul bisericii valahe şi bulgare. ‚cel mai reprezentativ dintre Asăneştii. vrând să-şi legitimeze situaţia. să asigure pacea internă şi să consolideze puterea centrală. acelaşi trimis al Papei. spre sud de Balcani. Originea românească a celor trei fraţi. într-un moment de înfrângere. 10 . cardinalul Leo. care a dus la constituirea statului româno-bulgar din Balcani.Judecată cu rigoare. împăratul de la Constantinopol recunoscând. cele două căpetenii îndeamnă pe români şi bulgari la răscoală. oferindu-i diadema. fraţii Petru şi Asan. În loc de înţelegere. până în părţile Munţilor Rodope şi la Varna. încorona pe Ioniţă ca „rege al bulgarilor şi valahilor” (nu ca împărat cum ceruse el. Asan şi Ioniţă. stat cu o evoluţie foarte interesantă. Guvernul bizantin a ignorat existenţa noului stat în Balcani. au trimis pe doi fruntaşi. în 1204. s-a adresat Papei Inocenţiu al III-lea solicitându-i coroana de împărat şi sceptrul. Petru. nemulţumiţi de măsurile basileului Isac al II-lea Anghelos. A doua zi. unde se retrăseseră. Vlahii care locuiau în Munţii Haemus (Balcani). de asmenea. hrisovul de recunoaştere şi un steag cu chipul apostolul Petru. în 1201. zis şi Caloianul. în concepţia acestor împăraţi. ne informează Choniates. Ioniţă Caloianul. Rolul principal în izbucnirea răscoalei din 1185 l-au avut românii. Românii balcanici au fost buni militari în toate timpurile. La capătul tratativelor. delegatul papal a „uns” pe arhiepiscopul Vasilie de la Târnovo ca Patriarh al bulgarilor şi valahilor. În urma acestor izbânzi. El a reuşit să consolideze tânărul stat şi să-i dezvolte hotarele. Împăratul Isac al IIlea Anghelos a trecut la înăbuşirea mişcării. uzurpări interne). dar bulgarii veneau cu tradiţia statală şi bisericească a primului ţarat bulgar. Petru încoronându-se după obiceiul bizantin şi adoptând o costumaţie imperială. ca şi acelea oferite de cronicarii francezi ai Imperiului Latin de la Constantinopol (înfiinţat în 1204. om cu rosturi înalte în stat. contestată de unii istorici. Ea a fost generală şi a voit. în urma cruciadei a IV-a. Ofensate. noiembrie 7. converg total în acest sens. insurgenţii au avut la început unele succese. Apoi. Istoricul bizantin Nicetas Choniates. să prezinte curţii imperiale necazurile lor. ei sunt insultaţi. făcând mai multe expediţii în Balcani. în 1190. În sprijinul răsculaţilor au venit românii şi cumanii de la nordul Dunării. iar Comnenii. este în afara oricărui dubiu. Informaţiile cronicarului bizantin Nicetas Choniates. mai ales bulgari. care anulase privilegiile fiscale ale vlahilor atribuite de împăraţii Comneni. iar Asăneştii rămân stăpâni peste teritoriul dintre Dunăre şi Balcani. armata bizantină este înfrântă grav în pasurile Balcanilor. cu normanzii. conducerea statului românilor şi bulgarilor este luată de Ioniţă. Asan e chiar pălmuit. s-a încheiat pacea cu Imperiul Bizantin. când Bizanţul a fost dezmembrat. foarte probabil. Petru şi Asan. Conflictele continuă până când. rămâne cel mai de seamă eveniment din viaţa politică a vlahilor sud-dunăreni. până în 1261). Documentele cancelariei papale mărturisesc. le-au preţuit cum se cuvenea calităţile. obârşia valahă a lui Ioniţă. Pe un fond de criză politică generală prin care trecea statul bizantin (conflictele cu unguri. sceptrul. După uciderea lui Asan (în 1196) şi Petru (în 1197). care au redat în secolul al XII-lea strălucirea Imperiului Bizantin. prin Cronica sa. independenţa statului Asăneştilor. anticipându-şi titlul de „imperator Bulgariae et Blachiae”). care fusese recunoscut de Bizanţ. politica Comnenilor de încurajare a autonomiilor locale nu poate fi limitată doar la vlahi. este.

„credinciosul ţar şi singur stăpânitor al bulgarilor”. ceea ce se întemeiase din iniţiativa românească ca stat al românilor şi bulgarilor a evoluat şi s-a transformat într-un stat bulgar. fiul bătrânului Asan (subl. au voit să-şi extindă dominaţia şi dincolo. pe malul stâng.Implicat în conflictele dintre bizantini şi Imperiul latin de la Constantinopol. în pisania din 1230 a bisericii înălţate la Târnovo. termeni cu care fuseseră denumiţi cândva de sârbi şi de bulgari. de unde descind. bizantin. românii sud-dunăreni au dat măsura capacităţii lor în viaţa politică de stat. în formele de viaţă ale popoarelor balcanice pentru a-şi pierde individualitatea. Apoi. În vremea lui Ioan Asan al II-lea. cu capitala la Târnovo. statul Asăneştilor. La conducerea statului româno-bulgar a urmat Borilă (1207-1218). Politica aceasta. Voind să-şi extindă stăpânirea asupra regatului Tesalonicului. bulgarii veneau cu tradiţia politică de stat. Meglenoromânii şi istroromânii şi-au abandonat numele etnic propriu. El nu acceptă să devină un suveran catolic. care implica dublul caracter. Orice aluzie la coroana trimisă de Înaltul Pontif dispare. Simeon. bulgăresc şi românesc. care le este trunchiul comun. întemeiat după succesul cruciadei a IV-a (1204) împotriva Imperiului Bizantin. profesată vreme îndelungată. Nu există nici un document care să menţioneze stăpânirea Asăneştilor la nord de Dunăre. ci un protector al ortodoxiei greceşti (bizantine). Boris. Faptul acesta nu trebuie să surprindă. biserica bulgară (ortodoxă. nepot de frate al lui Ioniţă. şi acesta un „stat latin”. tot mai izolaţi între celelalte popoare din Peninsula Balcanică. pe toate căile. Elementul vlah este abandonat din limbajul politic. În structura politică creată după răscoala din 1185. iar apoi Ioan Asan al II-lea (1218-1241). în fond. a persistat la neamul nostru suddunărean conştiinţa romanităţii. Ioniţă a fost ucis prin trădare de către comandantul cuman aliat. toate imperiile care şi-au întins stăpânirea până la Dunăre. ei au fost supuşi deznaţionalizării şi asimilării de către acestea. de la Marea Neagră la Marea Adriatică şi de la Dunăre până la Adrianopol şi la Orhida. a comunităţii. Ioniţă „regele bulgarilor şi a vlahilor”. a afişat şi pretenţii la coroana bizantină. Au fost integraţi. roman. Ioan Asan al II-lea se intitulează. la asediul Salonicului (8 octombrie 1207). a cunoscut cea mai mare întindere. Asăneştii erau.). dar fără finalitate. De-a lungul timpului s-a dus o politică de separare a lor faţă de masa principală a românilor de la nord de Dunăre. nişte continuatori ai vechilor ţări. Ioan Asan al II-lea s-a sprijinit pe câteva instrumente sigure: doctrina imperială bulgară (decurgând din aceea bizantină). De aceea. Acum. Prin dinastia Asăneştilor. De altfel. a dat rezultate. otoman. fiul lui Asan cel Bătrân. 11 . precum în Bizanţ) şi cultura slavă (slavii fiind elevii bizantinilor). Au existat legături cu românii de la nord de marele fluviu. Krum. N-a lipsit nici tendinţa de a-i îngloba pe românii nord-dunăreni în statul Asăneştilor. Mulţi dintre românii din întinsa arie balcanică n-au uitat cine sunt. spunându-şi ei înşişi vlasi sau vlaşi. cu lumea românească nord-dunăreană. Samuel. ns. ca şi cu neamul cumanilor de aici. Ioan Asan al II-lea a renunţat la formula de existenţă statală asigurată de Papă.

precum răzvrătirea saşilor. din evoluţia definită atotcuprinzător prin expresia de la sat la stat. acela de la „ţară” la stat. răscoala din Banat. în toamna anului 1330.00 kg aur fin. cele din Ţara Haţegului. Cetăţeni (Argeş). vreme de 13 ani (1257-1269). în frunte cu Negru-vodă. Ungaria a trecut. Tezaurele monetare şi obiectele de podoabă sugerează. Aceste treceri au impulsionat constituirea statului Ţara Românească. care reuşise să-şi păstreze pământul şi o anumită libertate. printr-o perioadă de criză. care au rezultat dintr-o situaţie demografică corespunzătoare. 12 . din nou. care a refuzat să-l recunoască pe noul suveran şi să-i restituie (până în 1310) coroana regală pe care o avea „în păstrare”. O dată cu acest rege s-a stins pe linie bărbătească dinastia arpadiană şi au început tulburări de succesiune. Constituirea statelor medievale româneşti a avut resorturi interne. ieşind de sub autoritatea tatălui său şi conducând Transilvania. ca un adevărat suveran. proces aflat atunci în desfăşurare. Trăsături generale La capătul a mai multor secole de evoluţie istorică nouă. De teama represaliilor o parte a acestora a trecut la sud de Carpaţi. şi ea.447 kg argint. favorabilă.II. cumani. cu 1. Aici trebuie căutat sensul „descălecatului” Ţării Româneşti de către românii din Făgăraş. anarhia feudală a luat proporţii. Ştefan. Între cei răzvrătiţi erau şi românii din Făgăraş. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de Anjou. totodată. care n-au fost nici mici şi nici puţine. După o scurtă redresare în vremea lui Andrei al III-lea (1290-1301). pecenegi. Zarand.000 de dinari. trecere care a antrenat şi unele căpetenii politice. care a preluat puterea la vârsta de 15 ani. fiul lui Bela al IV-lea (1235-1270). societatea românească a acumulat disponibilităţi demografice. economico-sociale. care au durat până în 1308 şi s-au terminat cu victoria lui Carol Robert de Anjou. că pentru reglementarea relaţiilor cu dominatorii asiatici. În diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247) se vorbeşte despre „venituri” şi „foloase” pe care regalitatea maghiară şi ordinul militar colonizat le realizau din spaţiul viitorului stat Ţara Românească. ridicarea voievozilor români din Oltenia. apoi.680. angajată în relaţiile de schimb internaţional. sau cu 3. când s-au cristalizat relaţiile de tip feudal. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI 1. Conjunctura externă a fost. Să nu se uite. care se află în strânsă relaţie cu situaţia din ţara intracarpatică. Începutul domniei sale a fost frământat de nesupunerea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan. creşterea aşezărilor rurale şi organizarea vieţii urbane. s-a răsculat contra feudalilor care erau sprijiniţi de stat. pe nume Bărbat. s-au plătit dări. A existat o viaţă economică îndestulătoare.000 de mărci de argint. Litovoi şi Bărbat. tătari. Voievodul Litovoi şi-a răscumpărat fratele. o despăgubire de 7. o societate închegată. De semnalat. precum acelea de la Curtea de Argeş. luat captiv de unguri în timpul conflictului dintre 1271-1277. Bihor sau Maramureş. Ungaria traversa de mai multe decenii o criză politică. au loc aici împotriviri faţă de autoritatea regelui de la Buda. cu o importantă sumă de bani. cu putere economică. A fost parcurs şi ultimul „segment”. În Transilvania puterea voievodului ţării sporeşte. politice şi spirituale necesare unei noi etape de organizare statală. Cnezii şi voievozii români au avut curţi. În vremea regelui Ladislau al IVlea Cumanul (1271-1290). ceea ce echivala cu 1. fortificaţii şi au înălţat numeroase biserici cu pictură de factură bizantină. aşa cum reiese din izvoarele contemporane. de asemenea. mulţimea locuitorilor. Ţărănimea din colţul sudic al Transilvaniei. O adevărată anarhie cuprinsese regatul.

Dintre evenimentele politice externe. controlul asupra regiunilor occidentale ale Hoardei. Disensiunile apărute între fiii emirului Nogai au uşurat misiunea hanului Toktai. Aceste grupări s-au găsit în contradicţie şi în ceea ce priveşte interesele din spaţiul carpato-nistrean. statul vecin de la sud. succesor la coroana Poloniei să fie unul din fiii lui Carol Robert. fiul şi urmaşul său Ludovic I cel Mare (1342-1382). trupele mongole au intervenit în Halici şi au alungat pe cele polone. şi. Actul suveranului polon era socotit şi ca o măsură de apărare contra atacurilor mongole ce veneau prin acest cnezat. bulgarii au pierdut războiul cu Serbia. Teodora. Carol Robert de Anjou. s-a căsătorit cu Ivan Alexandru. În deceniul doi al secolului al XIV-lea. cnezatul de Halici-Volhinia a fost invadat de oştile lui Cazimir al III-lea. ceea ce corespundea politicii sale de expansiune în spaţiul extracarpatic. continuând rezistenţa. fusese istovită de loviturile tătaro-mongolilor. Principalul teatru de operaţiuni ale războaielor interne din cadrul Hoardei de Aur s-a mutat în nordul Dunării de Jos. un rol important. Acesta din urmă şi-a găsit sfârşitul în luptă. Cu sprijinul Papalităţii. între altele şi ca urmare a loviturilor primite din partea armatelor ungare. scop în care au acţionat Carol Robert de Anjou (1308-1342). poziţia Hoardei de Aur în spaţiul est-carpatic şi în nordestul Peninsulei Balcanice s-a consolidat. iar în 1330 în luptele contra sârbilor. şi domnul Ţării Româneşti. interesat şi el în stăpânirea statului halician. care a reuşit să-şi impună. regele Carol Robert de Anjou a organizat mai multe acţiuni contra tătaro-mongolilor. Ţaratul bulgar a continuat să fie tributar Hoardei. detaşamentele acestora luând parte la disputele cu caracter local din Balcani. Învingători în războiul cu Imperiul Bizantin. puterea Hoardei de Aur era în regres. Ţaratul Bulgar a avut conflicte cu bizantinii şi cu sârbii. prin unul din fiii săi. Existau relaţii de rudenie între casa domnitoare de la Argeş şi casa domnitoare bulgară.O situaţie dificilă a traversat şi puterea tătărească din Hoarda de Aur (cu centrul pe Volga inferioară şi reşedinţa la Sarai-Batu). de asemenea. În 1323. hanul a reacţionat. pe vremea hanului Uzbec (1313-1342). În prima jumătate a secolului al XIV-lea. acest cnezat a cunoscut o perioadă de criză. ceea ce a stimulat tendinţele de anexare din partea Ungariei şi Poloniei. Dar Polonia avea alianţă cu Ungaria. conform căreia suveranul polon se obliga ca. Bulgaria. De aceea Ungaria a sprijinit Polonia în pretenţiile ei asupra cnezatului de Halici-Volhinia. unde Ungaria dorea să-şi extindă dominaţia eliminând pe aceea a Hoardei de Aur. mai ales. care era cumnat cu ţarul bulgar. Cum Haliciul era tributar Hoardei de Aur. regele Poloniei. care pe vremea hanului Uzbec (1313-1342) şi-au întărit poziţiile în părţile vestice ale Hoardei de Aur. nepotul ţarului Mihail Şişman. alături de basileul Andronic al III-lea. iar fiii săi s-au refugiat în regiunile vestice. 13 . cneazul sârbilor Uroş al III-lea a obţinut victoria în faţa lui Mihail Şişman. Basarab I. Din coaliţia antisârbească a făcut parte. fiica lui Basarab. cete mongole sălăşluiau încă în dreapta Dunării la începutul secolului al XIV-lea. În bătălia de la Velbujd (28 iulie 1330). Alianţei dintre Polonia şi Ungaria i s-a opus aceea dintre Hoarda de Aur şi Lituania. dus în timpul lui Mihail Şişman (1323-1330). care s-au repercutat asupra societăţii româneşti aflate pe drumul constituirii statale. unde a şi murit. încheiase o înţelegere cu Cazimir al III-lea. oştile româneşti ale lui Basarab I Întemeietorul au fost în sprijinul bulgarilor contra Bizanţului. care a căzut în captivitate. de va fi lipsit de urmaşi pe linie bărbătească. cele din cnezatul de Halici-Volhinia au avut. La sfârşitul secolului al XIII-lea s-au înfruntat pentru putere hanul Toktai şi emirul Nogai. care a revendicat moştenirea asupra tronului halician pe baza unor legături de rudenie. purtat pe vremea lui Theodor Svetoslav (1300-1321). În 1340. În mai multe rânduri Bulgaria a fost invadată de mongoli. Către jumătatea secolului al XIV-lea.

a fost dominată de războaiele civile. în ţaratele de la Târnovo şi Vidin a slăbit forţa acestui stat. existau aici forme de organizare care prefigurau statul. izvoarele narative înregistrând două voievodate în spaţiul celor trei anterioare. din hotarul Ţării Făgăraşului şi Haţegului până la marginile Ţării Maramureşului şi Porţile Meseşului. primul pas făcut în Europa. condus de Ahtum. Nimic nu probează. Existenţa acestora este o certitudine din perspectiva a ceea ce ştim astăzi. Al doilea război civil s-a desfăşurat între 1341-1351. Haţegul. treptat. El se întindea. al V-lea şi al VI-lea. Dobrotiţă a primit şi titlul de „despot” pentru stăpânirea sa. Între 1320 şi 1328 a fost conflictul dintre Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea. precum Maramureşul. Celălalt. rezistente mult timp la penetraţia organizată de regalitatea maghiară. stăpânitorul Ţării Cărvunei. Din punct de vedere politic avusese loc un proces de unificare. a reizbucnit în 1352. fiind cel religios. voievodatele. fost prim-ministru. De aceasta au profitat otomanii care s-au stabilit în Peninsula Galipoli (în 1354). tutelat de mama sa Ana de Savoia. în frunte cu fraţii Theodor şi Dobrotiţă. Ţara Transilvaniei Ţara Transilvaniei s-a constituit ca voievodat într-un mod particular şi a avut o situaţie cu totul proprie până către jumătatea secolului al XVI-lea. Uzurpatorul s-a aliat. Pentru serviciile aduse. Glad şi Gelu. În secolul al XI-lea se constată progrese notabile pe întreg portativul social. neasimilate total. expansiunea puterii otomane. Cenad). „duce mare şi puternic”. dar conflictul a slăbit statul şi a încurajat acţiunile otomane antibizantine. era „foarte întins şi foarte bogat”. formată din români şi resturi ale slavilor. Unele „ţări”. care se întindea pe litoralul Mării Negre. „o mie de ostaşi aleşi”. încheiat pentru moment. apoi şi lumea românească. refuzul voievodului transilvan de a împărtăşi creştinismul de tip apusean. Viaţa politică internă din Imperiul Bizantin. cu care va fi confruntată mai întâi lumea balcanică. care n-au intrat însă în vederile naratorului regal pentru că ele n-au fost în zona de contact. cu fiica ministrului Apokaukos şi titlul de generalisim în armata bizantină. Acesta i-a trimis. motivul declarat. contemporane cu cele conduse de Menumorut.Împărţirea Bulgariei pe vremea lui Ivan Alexandru (1331-1371). instalarea. aproximativ. când a avut loc impactul între triburile maghiare şi populaţia Transilvaniei. depăşind limitele voievodatului condus de Gelu. regele Serbiei şi cu sultanul Orkhan (1326-1359). A început. Au fost şi altele. Făgăraşul. a dominaţiei maghiare în ţara intracarpatică. Mai apoi. cu prelungiri dincolo de Mureş până la Crişul Alb. Andronic al III-lea a ieşit victorios. în 1346. trei la număr în Cronica lui Anonymus. Unul în Banat. cu căpeteniile de aici. s-a ridicat marele feudal Ioan VI Cantacuzino. care descindea din neamul lui Glad îşi avea reşedinţa la Urbs Morisena (Oraşul Mureşana. Războiul civil dintre cei doi Ioan. uşurând sarcina cuceritorilor otomani. Ana de Savoia a cerut sprijin de la Balica. Urmaşul lui Gelu din Ţara Ultrasylvană a intrat în conflict cu regele maghiar Ştefan I. care s-a complicat prin intervenţia sârbilor pentru cel dintâi şi a bulgarilor pentru celălalt. 2. în prima jumătate a secolului al XIV-lea. la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X. poate numai un pretext. comandant al armatei şi al flotei. în 1346. Ceea ce nu exclude aşezarea unei populaţii maghiare paşnice de păstori şi agricultori. Ştefan I a căutat să-şi extindă stăpânirea în Transilvania purtând război. însă. cu Ştefan Duşan (1331-1335). când împotriva succesorului minor Ioan al V-lea (fiul lui Andronic al III-lea). Cum s-a arătat în capitolul anterior. în 1002-1003. 14 . cu puternice structuri româneşti. al lui Gyla. mai multe în realitate. Ana de Savoia i-a oferit lui Dobrotiţă o căsătorie aleasă. la această dată. între Mangalia şi Varna. au coexistat cu voievodatele menţionate de cronicile ungureşti pentru secolele IX-XI.

iar Maramureşul în secolul XIV. presărate pe tot cuprinsul ţării. la întăriturile de la Porţile Meseşului. regalitatea maghiară a făcut colonizări. Turda. trib de elită dintre chazari). instituţia superioară rămânând voievodatul. De la românii din Bihor. iar după lupte au rămas acolo convieţuind cu românii bihoreni. În 1210 îi întâlnim pe români alături de secui. spun vechile cronici maghiare. Pe pământul ocupat. Coloman Cărturarul. Cucerirea maghiară atinge arcul carpatic pe la 1200. foarte probabil scrierea pe răboj. iar în final în teritoriile viitoarelor scaune Ciuc şi Treiscaune. În cazul secuilor n-a fost vorba despre o aşezare (=colonizare) organizată. în 1241. precum Dăbâca. apoi la Oradea). transmisă de Cronica pictată de la Viena. cea mai veche menţiune documentară fiind din 1111. el nu şi-a exercitat în practică atribuţiile. În următoarea etapă. chazari. pe la începutul secolului XIII. cnezatul şi voievodatul. au participat la ocuparea Panoniei în 895896 alături de unguri. iar apoi au locuit cu aceştia în câmpia Panoniei şi a Tisei. greu de precizat (după o opinie ei erau o populaţie composită. anume comitatul Bihorului (cu sediul în cetatea Biharea. Dacă principatul nu s-a putut impune. de instituţiile ei consacrate. Secuii au găsit la venirea lor în Transilvania o populaţie românească statornică de agro-păstori. saşi şi pecenegi în oastea comitelui Ioachim din Sibiu. în părţile Târnavelor. Mai întâi au fost lăsaţi în Bihor. ei sunt de origine cabară. 1047-1077. secuii se găseau în fruntea acestora. Alba Iulia. Când cetele lui Arpad au pornit împotriva voievodatului Bihorului. Ladislau cel Sfânt. Sunt singurele menţiuni ale acestui dregător. regalitatea ungară a introdus ca instituţie locală politico-administrativă comitatul. cu care au convieţuit. Secuii. Moreşti. Dincolo de Carpaţi n-au putut trece deoarece îi întâmpina forţa cumană. Şirioara. apoi Cavalerii Teutoni. îi întâlnim spre interiorul Transilvaniei. Să reţinem că în 1068. care nu pare să fi jucat un rol real în istoria acestei ţări. secuii au învăţat „scrisul”. pecenegi. Saşii au venit în Transilvania din cauze multiple şi în mai multe etape. între dregătorii regali înregistraţi ca martori în documente apare şi un „Mercurius principele Transilvaniei”. În 1111 şi 1113. 1095-1116) şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din Transilvania. Ei sugerează itinerarul penetraţiei maghiare în Transilvania. avari. românii şi secuii din părţile răsăritene ale Transilvaniei au închis pasurile pentru a opri trecerea tătarilor. la marginea răsăriteană a Trasilvaniei. spre estul Transilvaniei. fiind însărcinaţi de regii arpadieni cu paza marginilor teritoriilor cucerite. iar apoi. la sfârşitul secolului XI şi începutul secolului XII. 1077-1095. De altfel. saşii. În a doua jumătate a secolului XI şi la începutul secolului următor. Nici instituţia principatului nu s-a impus. Biharea. formată din huni. pecenegii conduşi de Osul au pătruns în Ungaria după ce au distrus „prisăcile” (=întăriturile) de la Porţile Meseşului. până la linia subcarpaţilor răsăriteni. este deosebit de importantă: spre sfârşitul secolului al XI-lea înaintarea maghiară ajunsese până aici. secuii. pe emisiunile monetare din secolul XI regii maghiari se intitulau „rex Pannoniae”.care au convieţuit cu populaţia românească. pentru strajă la Carpaţi faţă de primejdia cumană ce venea dinspre Moldova. apoi în părţile Târnavelor (unde ajunsese cucerirea maghiară pe la jumătatea secolului XII). Medieş (lângă Satu Mare). regii arpadieni (Geza I. fiind străină de realităţile Transilvaniei. Cel mai important motiv al plecării acestor germanici din teritoriile lor de baştină se socoteşte a 15 . neam de origine controversată. Informaţia aceasta. Sunt ocupate şi reconstruite mai vechi cetăţi. A fost nevoie de peste un secol pentru a fi organizate câteva comitate ardelene în jurul unor cetăţi. după o alta.

flamanzi). Au urmat alţi ţărani şi meşteşugari din regiunea Rinului şi a Mosellei. Arheologia şi toponimia confirmă prezenţa românilor. din cea venită deja în Transilvania. feudalizarea societăţii germane. cu sporirea privilegiilor şi recunoaşterea unor noi teritorii: cetatea Cruceburg cu împrejurimile. sosit în Transilvania pe la sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII. apoi au fost colonizate teritoriile din jurul Sibiului. juridic. în vremea regelui Geza II (1141-1161). de la sud şi est de Carpaţi. ori adusă din Renania şi Flandra. Trebuie amintite şi interesele bisericii catolice. De asemenea. Mai apoi s-au aşezat coloniştii germani în părţile Sighişoarei şi Mediaşului. regalitatea ungară urmărea un dublu scop: apărarea sud-estului Transilvaniei de atacurile cumanilor. de însemnate privilegii din partea regilor unguri: au avut libertatea de a se organiza social. Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea erau iniţial foarte bune şi au fost mereu sporite în anii următori. S-au sustras autorităţii episcopului de la Alba Iulia supunându-se direct Papei. pentru ca la începutul secolului al XIII-lea să fie colonizată Ţara Bârsei. pe care şi-l doreau mereu extins. la aşezarea în Transilvania. germanii transilvăneni au avut un aport substanţial la propăşirea acestei provincii. N-a fost exclusă. până la hotarele brodnicilor („ad terminos Brodnicorum”) spre răsărit. le-a potenţat apetitul de cucerire spre sudul Carpaţilor. care ameninţa libertatea locuitorilor din obşte.fi schimbarea situaţiei sociale. diploma de danie este reînnoită. şi extinderea stăpânirii ungare asupra zonei controlate de cumani. au bătut monedă proprie. aşezaţi în Ţara Bârsei. Un alt grup. numiţi în documente teutoni. numiţi de aceea cu toţi saşi. a fost de a ieşi de sub orice autoritate. De aceea. a venit din Saxonia (saxones. Uşurinţa cu care li s-a dăruit mai mult i-a determinat la abuzuri. care îşi făcuse un program din convertirea populaţiei ortodoxe şi a păgânilor cumani din vecinătate. i-au constrâns pe localnici să se catolicizeze şi au făcut ei înşişi colonizări de populaţie germanică. Cavalerii Teutoni. ori curentul european al cruciadelor (a doua 1147-1149 şi a treia 1189-1192) care stimula aşezarea pe tărâmuri depărtate. în 1222. au supus populaţia la dijme grele. Cel mai vechi grup de populaţie germanică a venit în Transilvania din Flandra (flandrenzi. Prin noii colonişti. religios. înfiinţat de Papalitate în „locurile sfinte” (Ierusalim). de a deveni stăpâni autonomi în spaţiul de colonizare. ordin cavaleresc-religios. a practica meşteşugurile şi negoţul. Aceştia din urmă. au practicat o fiscalitate aspră. Noii veniţi au dispus. anterioară colonizării săseşti. Intervenţia Papei Honoriu al III-lea a ameliorat situaţia. Papa Honoriu al III-lea le-a mai 16 . mai mulţi şi mai bine organizaţi. formele de organizare şi obiceiurile şi celorlalţi veniţi în Transilvania. Zonele Bistriţei şi Rodnei şi-au primit oaspeţii germani pe la 1200. Tendinţa acestor cavaleri-clerici. aveau obligaţia de a apăra teritoriile de colonizare faţă de pericolul cuman. În schimb. puţini dar puternici. Miercurea-Sebeş şi Orăştie. încălcarea înţelegerii. organizaţi în obşti. saşi). Pământul acesta n-a fost deşert (terra deserta). cel mai numeros. deteriorarea cadrului ecologic (inundaţii. foamete). şi-au impus instituţiile. cu un oarecare deficit demografic şi insuficient organizat. Conflictul cu regalitatea ungară era de aşteptat şi el a izbucnit în 1221. În felul acesta. în 1190. înzestrat. întinzându-se până la Rupea. Teutonii şi-au construit cetăţi din piatră. Neam vrednic. Saşii au trăit în vecinătatea românilor. care au fost găsiţi aici. Primii oaspeţi germani s-au aşezat în părţile Albei şi Hunedoarei. populaţia românească a trebuit să-şi mute aşezările. care dominau în câmpiile de la sud şi est de Carpaţi. au fost chemaţi în Transilvania de regele Andrei al II-lea. ci mai curând deşertat. coloniştii germani au construit fortificaţii. multe încă libere. de a valorifica pământul. în 1211. dintre cauze. la sud până la izvoarele Bârsei şi de acolo până la Dunăre. ordonat şi harnic. când Teutonii au fost alungaţi.

de tradiţia literată păstrată în cronicile muntene. i-a alungat pe Cavalerii Teutoni din Transilvania în august 1225. Din Ţara Făgăraşului ar fi venit Negru Vodă. iau parte la acţiunile de apărare a ţării. organizarea şi colonizarea făcute de regalitatea maghiară în Transilvania a produs însemnate mutaţii în structurile demografice. cu cnezii şi voievozii lor. ale noilor veniţi. după puţin timp. Din necesităţi reale. Cnezimea şi voievozimea românească au constituit un potenţial militar apreciabil în războiul antiotoman. au deţinut un rol foarte important. ci şi constituţională. cu prepositură şi. politice şi spirituale locale. Mai întâi a făcut oraşul Câmpulung. cancelarie. O lungă coexistenţă de forme vechi şi noi avea să caracterizeze istoria acestei provincii. Transilvania a avut o organizare şi o conducere proprie. cu voievozi. Ţara Românească Întemeierea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre a fost pusă. încurajat de nobilimea locală şi de înaltul cler. mai mult. cu o populaţie preponderent ortodoxă. 3. apoi Argeşul. era diferită de cea a Ungariei. episcopie. * Cucerirea. Peste instituţiile autohtone s-au suprapus altele. precum districtele. regim vamal propriu şi monedă proprie. congregaţii generale şi instituţii administrative vechi. Transilvania a dispus de o organizare militară proprie în care românii. li s-a recunoscut statutul propriu printre „stările” ţării. Deşi a făcut parte din regatul Ungariei până către jumătatea secolului XVI. contenind procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat unificat. Românii autohtoni formau majoritatea absolută a locuitorilor. nu numai realitate etnică. unde „şi-a pus scaunul de domnie”. coborând pe apa Dâmboviţei. Erau. Transilvania a avut o economie ce a individualizat-o de regatul maghiar. Angajarea elementului românesc în politica şi viaţă militară a ţării a asigurat un plus de consistenţă orientărilor autonome ale voievodatului Transilvaniei. pe seama „descălecatului” din Făgăraş. până la mijlocul secolului al XIV-lea. Zona mlăştinoasă a Tisei a constituit o adevărată barieră între Transilvania şi Ungaria. Situaţia confesională a Transilvaniei. Basarabeştii şi boierimea de peste Olt i s-au închinat şi i s-au supus lui Negru 17 . în viitor. Înainte de toate. Tendinţa de autonomie. conştiinţa unei existenţe politice separate constituie o trăsătură fundamentală a vieţii de stat din voievodatul transilvan. româneşti. Românii sunt atestaţi cu atribuţii militare. ocupanţi şi colonişti. care au continuat cnezatele şi „ţările” anterioare. el este „inima teritoriului etnic românesc”. prin urmare. În a doua jumătate a secolului trecut. dreptul de organizare bisericească proprie. „a început să facă ţara nouă”. social-economice. la sfârşitul secolului al XIII-lea „cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade” şi. Transilvania s-a orientat economic spre Ţara Românească şi Moldova. pe când Carpaţii au oferit căi de comunicaţie mai multe şi mai practicabile. mai ales din cauză că populaţia ei aparţinea în majoritate bisericii răsăritene”. La viaţa politică a Transilvaniei au participat şi românii cărora.adăugat. Erau chemaţi să decidă în adunările locale şi în adunarea ţării. ea a fost o unitate fizicogeografică distinctă faţă de Câmpia Panoniei. Pământul Transilvaniei se leagă organic de întregul pământ românesc. Transilvania şi-a păstrat individualitatea. dar sunt prezenţi şi în campaniile ofensive. un istoric maghiar scria că „busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre răsărit. Regele Andrei al II-lea.

prin urmare. este amintit Basarab „voievodul nostru transalpin”. Pornind de la legăturile permanente şi puternice dintre Ţara Transilvaniei. Litovoi II?). o recunoaştere a preeminenţei unuia dintre voievozi. Ţara Românească şi Ţara Moldovei. de voievozii din stânga Oltului. Foarte probabil. Basarab este primul domn. Aceste treceri sunt mai vechi (prima înregistrare scrisă este din 1234). şi a Ţării Haţegului la constituirea statului muntean este un fapt real. populaţie românească mai ales. A fost o unificare prin violenţă sau. Bărbat. A fost. Aşadar. Împreună cu fraţii săi. faptul acesta nu cuprinde în el cel puţin instinctul. Pe ce cale s-a făcut unificarea structurilor politice existente anterior. celorlalţi cnezi şi voievozi. repusă în valoare.Brătianu a mers mai departe cu reabilitarea tradiţiei întrebându-se: „Dar însăşi tradiţia ce o aflăm din cele mai vechi cronici ale noastre. va fi trecut şi un voievod din Ţatra Făgăraşului (care intrase în conflict cu regele Ungariei pentru stăpânirea acestei „ţări”). „în necredinţa sa. La capătul acestei perioade. de unde s-a eliberat contra unei însemnate sume de bani. de altfel. Basarab este înfăţişat ca „fiu al lui Tihomir”. terminologie politică în care N. voievodul român din Oltenia a ignorat autoritatea suveranului de la Buda. căreia nu i se cunoaşte precis data (după 1272. pe timpul minoratului regelui ungar Ladislau al IV-lea. un urmaş. care a avut loc după anul 1272.I. Litovoi a căzut în luptă. prin urmare. de factorul românesc de la nord de Carpaţi. Într-un alt act. Am avea astfel succesiunea Seneslau-Tihomir-Basarab. perceput ca atare de istoriografia românească. Atunci. este greu de spus. cu oştenii şi curtea sa. răzvrătirea lui Litovoi (acelaşi de la 1247. Gh. condusă de un mare voievod ca unic stăpânitor. superior. Confruntarea armată s-a terminat nefericit pentru români. Basarab ne este înfăţişat ca „mare voievod”. Acţiunea începută de Litovoi. Tihomir a fost un voievod în stânga Oltului. de unde se poate deduce că la acea dată suveranul Ungariei era suzeranul voievodului Ţării Româneşti. în 1324. tradiţia descălecării […]. care rezidau la Curtea de Argeş. s-a desfăşurat în timp şi a cunoscut mai multe etape. Voievodul din Oltenia a pierdut controlul asupra Ţării Haţegului (care la 1247. şi după aceea. dar s-au amplificat cu timpul şi au antrenat şi pătura boierească românească din Făgăraş. silită de ofensiva feudală maghiară împotriva instituţiilor şi obiceiurilor vechi obşteşti să treacă munţii. Un proces aflat în plină desfăşurare a putut fi stimulat. din 26 iulie 1324. cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru aflătoare dincolo de Carpaţi şi cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte […]”. Ce a urmat după răscoala lui Litovoi este greu de reconstituit. dar înainte de 1282) a fost continuată. dregător regal. Într-o diplomă a regelui Carol Robert de Anjou. Ţara Românească exista ca entitate statală. unde în 1276 este menţionat un comite. 18 . conţine un mare adevăr: adaosul de populaţie din Transilvania. Pentru aproape o jumătate de secol informaţiile lipsesc. Oricum. Tradiţia „descălecatului”. potenţat la un moment dat. ţinea de Ţara Litua sau Ţara lui Litovoi).Vodă. iar fratele său. la sfârşitul secolului al XIII-lea (1290). ori poate altul. ca. un stăpân al întregii ţări. Iorga a văzut un adevărat program de unificare. însăşi descălecarea din Ardeal a voievodului întemeietor de ţară. Aceeaşi tradiţie literară a reţinut şi motivul pentru care voievodul făgărăşean a trecut munţii: „să se fi învrăjbit domnul românilor (= voievodul făgărăşean) cu domnul ungurilor (=regele Ungariei) şi cu al saşilor (=comitele de Sibiu) pentru nişte pricini”. Litovoi. mai întâi. pe care le socotea o adevărată „stare osmotică”. un urmaş al lui Seneslau. a fost dus la curtea regală. Contribuţia Ţării Făgăraşului. reţinut de tradiţie cu numele de Negru Vodă. dacă nu conştiinţa unei origini comune a românilor de dincolo şi de dincoace de Carpaţi?” Constituirea statului medieval Ţara Românească. o confederare. luat captiv . poate.

Domnul Ţării Româneşti a trimis solie de pace. când s-a ajuns la un conflict armat a cărui principală consecinţă a fost independenţa Ţării Româneşti. fiind şi vicecancelar. principi şi nobili fără nici o deosebire”. sus pe râpi – spune izvorul citat – alergând din toate părţile arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii. fiul lui Dionisie”. între 9-12 noiembrie 1330. de „necredinţă”. unde este menţionat Basarab „voievodul nostru transalpin”. bani de aur şi argint. pentru a scăpa „şi-a schimbat însemnele armelor sale. Ultima etapă. voievodul Transilvaniei şi Dionisie Szécsi.000 mărci de argint (= 1. pe care l-a şi căpătat la începutul expediţiei. mai ales. „ca să alunge din ţara aceasta pe Basarab. regele a ordonat retragerea.. din care unul.000 dinari). măcinat de lupte interne. oştirea condusă de regele însuşi a urmat itinerarul: Severin (cetatea este cucerită şi dată. plata unui tribut anual. pe un drum care însă nici nu ar fi trebuit numit drum. trecerea „de la ţară la stat”. aflat atunci în stăpânirea Ţării Româneşti. haine preţioase. prin Loviştea. pe care magistrul Martin le îndeplinea în Ţara Românească. lui Dionisie Szécsi). În acest defileu a fost atacată de armata lui Basarab I. Românii au luat mulţi prizonieri şi captură de război: arme. o succesiune de etape social-politice care au prefigurat statul. aspiraţiile lui se pare că vizau chiar ţara lui Basarab. reşedinţa marelui voievod Basarab. Cât despre Toma Szécsény. care fiind luat drept rege „românii cu cruzime l-au omorât”. strâmtă […]”. cai cu şei şi frâie. în consecinţă. Şi aceasta a fost. împreună cu titlul de ban. Trufaşul rege angevin a respins oferta deşi fusese avertizat că. care narează întreaga campanie. Cauzele acestui diferend ne sunt înfăţişate de Cronica pictată de la Viena. oferind regelui condiţii foarte avantajoase: cedarea Severinului. 19 . noul suveran a reluat politica transcarpatică. sau […] să o dea unuia din sfătuitorii săi”. s-a putut realiza într-o conjunctură externă favorabilă (înfăţişată la începutul acestui capitol). Mulţimea nenumărată a românilor. Cronica pictată de la Viena. Au murit trei administratori ai bisericii catolice din Ungaria. Armata maghiară a continuat înaintarea. Voievodul muntean a fost acuzat. fost castelan de Mehadia. este ceea ce s-a numit „bătălia de la Posada”. o evoluţie de la sat la stat. a traversat Oltenia şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş. Când în Ungaria criza politică s-a încheiat prin victoria la tron a lui Carol Robert de Anjou. unde „ostaşii regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în mreajă”. Este vorba. de partea maghiară. dar avea să simtă curând efectele drumului pustiit şi. despre situaţia critică prin care a trecut regatul Ungariei. cu care a îmbrăcat pe Desev. spre Sibiu. au căzut acolo. Regele Carol Robert de Anjou. pe valea Argeşului superior. „a pierit cu sigiliul regelui”. cred cei mai mulţi istorici. Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au durat până în 1330. în drumul ei de întoarcere. spune că.680. „un loc crângos şi păduros închis cu dese întărituri”. situaţie care a fost folosită de voievozii români de la sud de Carpaţi. A trebuit s-o facă pe calea cea mai scurtă. de „nesupunere” şi „răzvrătire”. Documentul din 1324. primejdia niciodată nu o va putea înlătura”. „tineri şi bătrâni. precum Toma Szécsény. de va continua expediţia „înlăuntrul ţării. Dionisie Szécsi dorea Banatul de Severin. vase scumpe. aminteşte de mai multe solii precedente acestei date (ceea ce sugerează şi anterioritatea domniei lui Basarab). un fiu ca ostatic şi o despăgubire de război în valoare de 7. ci mai curând un fel de corabie. Regele Carol Robert a fost îndemnat de câţiva mari nobili.Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre are la bază un lung proces. spre Transilvania. Expediţia maghiară contra Ţării Româneşti a început în septembrie 1330. oştirea lui Carol Robert de Anjou a trebuit să traverseze o vale lungă şi îngustă. Pierderile au fost mari. fără motive.

Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă. Mai mult. după numele căţelei Molda „cu care au gonit hiara aceia”. conducătorii de „ţări”. Pe vremea hanului Djanibek (1341-1357). trebuia explicat numele ei şi. Realitatea istorică a îmbrăcat. Moldova. iar marele voievod şi-a înscris numele între oamenii de seamă ai neamului nostru. Situaţia demografică s-a îmbunătăţit. relatează despre ieşirea lui Dragoş Vodă din Maramureş la vânătoare. care a asigurat independenţa Ţării Româneşti. dovadă fiind şi tezaurele monetare. cu domnul. românii din acest spaţiu au putut rezista şi evolua. Trebuia explicat „cum s-a început Ţara Moldovei”. scris în secolul XVII şi atribuit lui Grigore Ureche. turcici (turanici) şi mongoli. Ţara Moldovei Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru a fost socotită. De această situaţie au profitat regii angevini. „singur stăpânitor”. Numele apei a dat numele ţării. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului care. Reglementându-se relaţiile cu dominatorii asiatici. la o comuniune de viaţă) datorită achitării dărilor. În cazul Ţării Moldovei. au trecut la răsărit de Munţii Carpaţi. au ucis-o la locul unde se chiamă acum Boureni […]”. ca şi podoabele descoperite arheologic. mai ales Ludovic I cel Mare. după numele său va fi numit uneori şi statul: Ţara Basarabească. Regele Ludovic cel Mare a hotărât să pună capăt 20 . ci şi un apărător. Basarab I a fost nu numai întemeietor. instituţiile. cnezate şi voievodate de văi. principele Athlamos. disponibilităţile economice şi militare. unele dintre ele fiind nuclee ale viitoarelor aşezări urbane. de tradiţia literară târzie. cel de al doilea a fost voievod şi domn independent. în luminişul pădurilor şi la poalele munţilor. haina legendei. Acolo „fiindu şi hiara obosită. Statutul lor aici e diferit fundamental. apoi al lui Bogdan. mai ales din cereale. care şi-a făcut un program din lichidarea dominaţiei tătare la est de Carpaţi şi asigurarea drumului spre Marea Neagră. Exista o ţară. Vreme de un secol. Acest mare voievod. iar la întâlnirea drumurilor de negoţ se ţineau târguri. Ţara Moldovei s-a dezvoltat din acumulări structurale şi instituţionale proprii. al lui Dragoş mai întâi. Concentrându-şi atenţia spre răsărit. ajungându-se la o viaţă de vecinătate cu aceştia (nu. a fost fondatorul dinastiei muntene care-i va purta numele. însă. hanul Djanibek a lăsat rezolvarea problemelor din această zonă cumnatului său. fiul hanului Uzbek. Legenda s-a creat din nevoia de explicaţie a unor fapte reale. Se făcea comerţ. Statul cârmuit de Basarab I Întemeietorul şi-a dovedit puterea. întâlnirea unui bour („au dat de o hiară ce se chiamă bour”). Exista o pătură socială superioară. tot ca produsul unui „descălecat”. un dublu „descălecat”. satele se înşiruiau de-a lungul văilor. în secolul al XVII-lea. Istoriceşte se poate spune că Dragoş a fost un „descălecător”. la marginea codrilor. Apa pe malul căreia a avut loc această întâmplare s-a numit Moldova.Victoria din noiembrie 1330 constituie un moment de referinţă în istoria românilor. tătarii au făcut numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria. dominaţia Hoardei de Aur în părţile de vest (deci şi în teritoriul românesc) a slăbit. Şi atunci s-a născut legenda despre vânătoarea lui Dragoş Vodă. pe care l-a gonit prin munţi „cu dulăi” până la şesul apei Moldovei. Din rândul acesteia s-au ridicat fruntaşii locali. iar Bogdan un întemeietor. Basarabii. realitatea personajului ”descălecător” este în afara oricăror îndoieli. Cel dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei. Către jumătatea secolului al XIV-lea şi condiţiile externe au fost favorabile. stema ei. însemnele ei şi trebuia desluşit cum s-a ajuns aici. în anumite condiţii istorice. iar stema noului stat („hierul ţării”) s-a hotărât să fie un cap de bour. 4. de asemenea. În fond.

Dragoş ar fi murit în 1354. fiul lui Iuga şi nepotul lui Bogdan. Dragoş a condus aici ca vasal al regelui Ungariei. oraş care iniţial s-a numit Moldavia. Ţara Moldovei. departe. urmaşul voievodului Sas. Ludovic I cel Mare. Peste şase ani. prin documentul citat. dinspre răsărit. Carol Robert şi ludovic I. cu voia lui Dumnezeu. printr-o nouă interpretare a documentelor. Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea. În anul 1364 armata lui Ludovic cel Mare a suferit o grea înfrângere în Ţara Moldovei şi suveranul maghiar a trebuit să renunţe la „restaurarea” pe care şi-o dorea. data cea mai acceptabilă fiind 1346-1347. de esenţă militară. în 1349. după râul omonim). pe care le-a făcut nu fără vărsarea propriului său sânge şi fără răni şi cu moartea fraţilor săi. Intervenţia regelui maghiar a fost inutilă. ca voievod dependent de regele Ungariei. un pericol şi ameninţau. s-a suprapus formaţiunilor politice „de văi” existente. de la Dragoş la Bogdan. începând cu 1359. La 21 octombrie 1343. a celor apropiaţi şi a slujitorilor săi. Românii s-au răsculat în frunte cu Bogdan din Cuhea. fiul lui Sas. desemnat să urmeze părintelui său şi l-a obligat să părăsească Moldova şi să se întoarcă în Maramureş. a organizat o expediţie împotriva lor pusă sub comanda lui Andrei Láckfi. pentru aşi apăra viaţa de obşte. Cronicarul Ioan de Târnave scria că „acei dintre tătari care mai rămăseseră au fugit la ceilalţi tătari. Balc. Regii angevini ai Ungariei. atribuie lui Dragoş doi ani de domnie. Ioan. mai ales în ţara noastră moldovenească. Revolta lui Bogdan a durat încă mulţi ani. Ţara Moldovei n-a mai putut fi recuperată (într-un document regal se vorbeşte despre restaurarea „Ţării Moldovei”). care au constituit o etapă din evoluţia de la sat la stat. Bogdan a înlăturat pe Balc. Dovadă este documentul din 2 februarie 1365. în Ţara Moldovei. Data când a avut loc această trecere este pusă. pentru „serviciile sale strălucite. În 1345. Tătarii au fost înfrânţi şi împinşi spre răsărit. Venirea lui Dragoş în Moldova. De aceea. au voit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor. a fost pusă de istorici la ani diferiţi. îi dăm o moşie numită Cuhea. Apărarea se putea lesne realiza de pe versantul Carpaţilor Orientali. scris în vremea lui Ştefan cel Mare. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes. evident. voievodul Transilvaniei. ceea ce schimbă total cronologia primilor voievozi moldoveni. care au voit să-l urmeze. Când n-a mai putut rezista în Maramureş el a trecut la răsărit de Carpaţi cu fiii. la 15 septembrie. de asemenea. tătarii constituiau.acestor prădăciuni. Lui i-a succedat fiul său Sas şi apoi. de cei mai mulţi istorici. încă. Voievozi au fost şi Iuga. spre părţile mării”. Documentul acesta este foarte important pentru datele despre familia lui Bogdan şi deţinerea dregătoriei de voievod în cadrul ei. Bogdan apare documentar ca rebel (infidelis) şi fost voievod al Ţării Maramureşului. rudele şi colaboratorii săi. Letopiseţul de când s-a început. în 1359. în ţara aceasta a 21 . fiul lui Sas. iar principele lor Athlamos a fost ucis. ceea ce arată durata nesupunerii. cu obiceiurile ei şi cu deplina ei libertate. destituit de rege pentru „necredinţa” lui. După cercetări mai noi. ceea ce a dat naştere la tulburări. Fusese. anul 1363. care nu putea să consimtă la pierderea controlului dincolo de Carpaţii Orientali. Ţara Maramureşului cunoştea o mişcare de mare interes. Recent s-a propus. În paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi. condusă de voievodul Bogdan. Voievodul Bogdan a devenit exponentul dorinţei de emancipare a boierilor moldoveni şi a organizat rezistenţa împotriva oştirii lui Ludovic I. fiind înmormântat la Volovăţ. Structura aceasta (cu reşedinţa la Baia. nu se poate accepta. ceea ce. Ludovic s-a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia a numit pe Dragoş. prin urmare. voievodul românilor din Maramureş. La această campanie au participat şi românii din Maramureş sub comanda voievodului Dragoş. Ungaria. Venit peste munţi. pe Balc. comitele secuilor. Bogdan este pomenit ca „infidel notoriu”. socotit un adevărat „act de naştere” al statului independent Ţara Moldovei. fratele lui Bogdan şi. fratele lui Ştefan. Dar. efemer (mai curând desemnat pentru a domni).

şi aici. Nucleul statului dobrogean l-a constituit „Ţara Cărvunei”. drept 22 . Tulcea. şefii politici locali. Cu acest prilej. Moiseni. până în 1367. Căci Bogdan şi fiii lui. Începând cu secolul X sunt menţionaţi. ceea ce s-a socotit a fi o „recunoaştere bizantină. În 1365 statul românesc Ţara Moldovei era constituit şi independent. cu o vie activitate comercială. amintită prima oară documentar în 1230. „ţări”. Procesul de unificare s-a desfăşurat şi în următoarea perioadă. a împodobit acest mormânt strămoşului său. al cărui nume se întâlneşte. văduva basileului Andronic al II-lea şi mama lui Ioan al V-lea Paleologul.Maramureşului cu satele Ieud. într-o perioadă şi printr-o succesiune greu de reconstituit. de aici. n. Constanţa. puşi sub comanda fraţilor Theodor şi Dobrotiţă. în vremea lui Petru I (1375-1391) sau Roman I (1391-1394). în anul 6988 (1480. Vecinătatea Mării Negre. infidelii noştri notorii. pe arhiereul Mathodie. Baliţa. bătrânului Bogdan Voievod. Statul dintre Dunăre şi Marea Neagră s-a format prin unificarea acestora. pe care moşie am luat-o de la Bogdan voievodul şi de la fiii lui. luna ianuarie. Bogdan I a fost îngropat la biserica domnească din Rădăuţi. 5. stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare”. fiul lui Sas.n). Mai târziu Ştefan cel Mare a refăcut acest lăcaş de închinăciune. amândouă Vişăele. Ţara Dobrogei Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră se integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. au trecut pe ascuns din regatul nostru ungar în ţara noastră amintită a Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestăţii Noastre”. ctitorie care i se pune în seamă. Nu se ştie exact care era întinderea statului său. Bogdan I Întemeietorul a avut o domnie scurtă. Într-un document din 30 martie 1392. patriarhia de la Constantinopol a numit un nou „mitropolit de Varna şi Cărvuna”. statul extinzându-se către răsărit şi sud. foarte probabil. păduri şi munţi şi orice s-ar ţine de ele. Vicina. anume ape. formaţiunea aceasta se afla sub cârmuirea arhontelui Balica. treptat. precum Mangalia. „Ţara” aceasta era situată pe litoralul Mării Negre. În acest mozaic etnic s-a impus politic. ecleziastică şi imperială. elementul românesc. Io Ştefan Voievod. într-o diplomă a lui Ioan Asan al II-lea pentru negustorii raguzani. precum peste tot în mediul românesc) a putut furniza împărătesei Ana de Savoia. Bălcescu). sub diferite variante (Balc. Bală. acesta din urmă se intitula „marele singur stăpânitor. depărtându-se de la credinţa ce ne datorau. suveranul Ungariei recunoştea eşecul încercărilor de a-l îndepărta pe Bogdan din Moldova. În 1235. Dunăre şi Marea Neagră. se constituie. spre Nistru. Statul s-a desăvârşit. prin lucrarea diavolului. Bascov. în scris. posibilitatea participării la mişcarea internaţională de mărfuri şi. Bale. cu văile Siretului şi Prutului. Dârstorul adunau laolaltă o populaţie „de toate limbile”. o mie la număr. agonisirile băneşti au generat o civilizaţie înfloritoare. un corp de oşteni aleşi. marele domn a înfrumuseţat mormântul Întemeietorului cu o lespede pe care stă scris: „Cu mila lui Dumnezeu. fiul lui Bogdan Voievod. Io Roman voievod. Cernavodă. Prin anii 40 ai veacului al XIV-lea. Prin donaţiunea pe care i-o făcea lui Balc. Este de presupus că el cuprindea întreg versantul răsăritean al Carpaţilor Orientali. între Mangalia şi Varna. Arhontele Balica (desigur un voievod. din mila lui Dumnezeu domn. Borşa şi amândouă Seliştele din aceeaşi ţară a Maramureşului. duşmanul neamului omenesc. Chilia. a entităţii statale a Ţării Cărvunei”. Domnul Ţării Moldovei. cu toate pertinenţele sale. în tot spaţiul românesc medieval. pe care l-a transformat în necropolă domnească. Numeroase oraşe-porturi. de la Ceremuş la Oituz şi până în Vrancea. în 27”.

Aici. Lui Balica. dispărut în 1347. constituite cam în aceeaşi perioadă. a fost primul stat unificat. Ţara Dobrogei a fost Ţara lui Dobrotiţă. forma grecească a numelui) asociată cu semnul despotal. Moldova. cu un rol deosebit în unificarea celorlalte cnezate de vale. Dar. Ţara Cărvunei a fost o formaţiune puternică. Făgăraşul). este de o mare importanţă şi semnificaţie. Actul istoric al constituirii unei singure stăpâniri politice din Severin până la Marea Neagră. toate au fost ţări româneşti. „domni ai Ţării Moldovei”. fiul lui Dobrotiţă. „printre românii cei mai de vază”. în cnezatul de pe valea râului Moldova a fost şi prima reşedinţă a statului. fapt care poate nedumeri. primind de la împăratul Ioan al V-lea Paleologul titlul de „despot”. Transilvania. 23 . omul a dat numele statului. iar Mircea. mai ales când voievozii de la Argeş şi Târgovişte au stăpânit feude dincolo de Carpaţii Meridionali (Severinul. nu a putut organiza rezistenţa. a avut legături politice strânse cu Vladislav I. Cârmuitorii lui şi-au spus. expresie politică a romanităţii. pentru că. Despotul Dobrotiţă. succesor la domnie. şi-a sfârşit domnia şi viaţa. Haţegul. viitorul domn. Dobrotiţă s-a aflat în relaţii bune cu Bizanţul. domnul Ţării Româneşti. românesc. Dan I şi-a pierdut viaţa. întemeiat în spaţiul românesc nord-dunărean. ca şi de rivalitatea ţarilor bulgari de la Târnovo şi Vidin. Acela format între Carpaţii Meridionali şi Dunăre a avut parte de acest nume. Românii epocii moderne au numit statul românesc din spaţiul carpato-nistrean simplu. care a ştiut să se folosească de conflictul dintre Genova şi Veneţia. a sugerat. Dobrotiţă. rezultând o singură Ţară Românească în spaţiul românesc medieval. care s-ar fi putut continua şi desăvârşi. rude foarte apropiate ale despotului Dobrogei. cârmuită de la Curtea de Argeş. „ţara de dincolo de păduri”. Concluzii Din cele patru state româneşti. Marea suprafaţă de munte cuprinsă în hotarele sale. Statul românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru s-a intitulat Ţara Moldovei. când expansiunea otomană se anunţa tot mai ameninţătoare. oraşul Moldavia (=Baia). unificatorul Ţării Dobrogei. Prin fondul lor etnic de bază. i-a urmat Dobrotiţă rânduit. foarte probabil. mai ales. pe valea căruia se constituise o „ţară” importantă. În sprijinul ţării danubiano-pontice a intervenit atunci Dan I. factorul extern ar fi fost favorabil. Ea a fost. Moneda de aramă bătută la Caliacra de stăpânitorul Ţării Cărvunei poartă iniţiala T (de la „Tomprotiţa”. Ţara Românească s-a mai numit şi Ţara Muntenească sau Muntenia. dar în epoca medievală el a fost Ţara Moldovei. În cazul Ţării Dobrogei. de la numele râului Moldova. Ioancu. începutul unui proces unificator la nivelul statelor româneşti. desigur. constant. voievodul Ţării Româneşti şi fratele lui Mircea. dacă conjunctura internaţională. Ţara românească din spaţiul intracarpatic poartă un nume ce stă în legătură cu o mare bogăţie a pământului dacic: pădurea. privită dinspre Câmpia Panoniei. iar conducătorul ei un bun politician. Terra Ultrasilvana. Avem în vedere aici atât avantajele economice şi strategice cât şi. denumirea aceasta care s-a format în mediul politic al Ţării Moldovei. unificatorul „ţărilor” dintre Dunăre şi Marea Neagră. se spune în Memoriile lui Ioan al VI-lea Cantacuzino. a unit Ţara Dobrogei cu Ţara Românească. În bătălia din 23 septembrie 1386 cu forţele otomane-bulgare. numai unul s-a numit Ţara Românească.ajutor în războiul civil purtat cu Ioan al VI-lea Cantacuzino. cel mai de seamă dintre conducătorii acestui stat în perioada formării şi consolidării lui. în vara anului 1386. Amlaşul. 6. cronologic.

se poate constata că etnicul. trebuie să fie „leagăn al statului românesc”. s-a instalat tot mai puternic pe măsura trecerii timpului. statul dacic şi unirea lui Mihai Viteazul dovediseră că Transilvania. Moldova s-a îndreptat spre regatul Poloniei de al cărui protectorat a simţit că are nevoie şi pe care l-a socotit a-i fi de folos. * Istoricii s-au întrebat stăruitor: de ce românii nu şi-au constituit un singur stat unificat în Evul Mediu. create de factorul extern. o convergenţă politicomilitară. şi o unitate politică. ideea de stat corespundea ideii dinastice. Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-au orientat spre grupări de forţe internaţionale cu interese politice şi economice divergente. „sâmburele tare al unităţii româneşti” a intrat de timpuriu în stăpânirea regatului arpadin. Ţara. astfel. s-a creat o obişnuinţă politică care n-a mai putut fi depăşită în epoca medievală. Moldova a prevenit expansionismul Ungariei. în care a operat sistemul ereditar-electiv. un stat al tuturor românilor nu s-a putut realiza în epoca medievală. pădurea şi apa au generat numirile statelor medievale româneşti. instituţii asemănătoare. „unsul lui Dumnezeu” (moştenire politică bizantină). Polonia. pluralitatea statală românească medievală? Experienţa antică şi aceea medievală. deci. a devenit o stare permanentă. decât multe limbi europene. Ideea de stat nu se suprapunea încă ideii de neam. A existat. cum au dovedit şi cercetările străinilor. s-a îndreptat spre 24 . a văzut în domnul şi voievodul ei elementul de garanţie. Curând după formarea ca state independente. care ar fi putut determina. Conjunctura internaţională din Europa răsăriteană şi sud-estică („zonele de influenţă politică”. Ţara Românească. muntele. Tradiţia dinastică. Centrul pământului românesc a rămas în afară. mai unitară. omul-personalitate politică. Dar platoul transilvan. din două direcţii şi din două centre.P. „bun şi mare”. A deveni atunci vasalul unui stat puternic era o necesitate şi era o asigurare. A existat o dinastie a Basarabilor şi una a Muşatinilor. Recunoscând suzeranitatea puternicului regat de la nord. de pe valea râului Moldova. de timpuriu. îndepărtate unul de celălalt: din zona Argeşului şi respectiv. conştiinţa că fiecare ţară românească îşi are domnul ei. încât nici aceia care au dezvoltat în scris unitatea etnică a românilor n-au mers mai departe şi n-au avansat necesitatea unui stat unitar pentru un popor unitar. o viaţă confesională pentru toţi românii. două entităţi statale în spaţiul românesc extracarpatic. o limbă şi o cultură unitare? Ţările Române au avut o viaţă economică comună. ameninţată direct de otomani. că Ţara Moldovei şi Ţara Românească rămân în situaţie excentrică. o puternică conştiinţă a unităţii de neam. de stabilitate şi de permanenţă politică. prin urmare. prin situaţia sa de „centru natural”. aceeaşi limbă.Rememorând. de asemenea. Unificarea structurilor teritorial-politice de la sud şi est de Carpaţi a început. au prevalat asupra elementelor interne de unitate. Şi totuşi. este limpede la o simplă imaginare a hărţii. fiecare dintre ele. Au rezultat. rezultat al simbiozei dintre factorul uman şi cel geografic. Au fost domnii separate. despre care a vorbit P. În schimb. în etapa hotărâtoare. Ocuparea Ţării Transilvaniei de către Ungaria arpadiană constituie una din cauzele principale ale inexistenţei unui singur stat pentru tot spaţiul locuit de români. pentru că anumite situaţii politice şi economice.Panaitescu) a înrâurit decisiv menţinerea separatismului politic românesc. Atât de puternică a fost tradiţia ţărilor separate. lipsite de nucleul central. prin aşezarea sa geografică. Fără Ţara Transilvaniei. s-a produs o scindare teritorială cu repercusiuni asupra evoluţiei organizării politice. De ce au existat. mai multe state româneşti într-un teritoriu unitar. cu un etnic. Cum se explică.

dar cu o existenţă neîntreruptă şi o evoluţie istorică unitară. Definiţi factorii externi favorizanţi constituirii statale româneşti. polon şi maghiar. nu un cadou politic unitar. Destrămarea organismului politic realizat de marele voievod român Mihai Viteazul. arată clar o asemenea politică. A existat o preocupare din afară de a menţine separate Ţările Române. Ţara Românească şi Ţara Moldovei. străbătând teritoriul românesc. Două state. Întrebări recapitulative 1. Factorul politic extern a acţionat permanent şi hotărâtor în sensul prelungirii pluralităţii statale româneşti.colaborarea cu Ungaria. * Constituirea statelor româneşti unificate a însemnat un cadru politic corespunzător pentru societatea românească. Imperiul Habsburgic şi Polonia. În ce constă individualitatea voievodatului Transilvaniei? 3. cauzele pluralităţii statale româneşti medievale au fost în primul rând de natură externă. s-a răsfrânt negativ şi asupra Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei. spre porturile de la Dunăre şi Marea Neagră a fost fundamentală. Imperiul Otoman. Care este raportul? 25 . Rivalitatea dintre regatele vecine. Legendă şi adevăr în tradiţia „descălecatului”. în anii 1599-1600. ci şi cu consecinţe mai grave. aveau să asigure pentru o mare parte a poporului nostru o dezvoltare liberă. Este drept. în care concurenţa pentru controlul marilor artere comerciale ce duceau. 2. prin acţiunea celor trei puteri ce voiau să domine spaţiul românesc. întreţinând şi stimulând separatismul. Nu doar mai numeroase. Puse în balanţă.

26 . acestea. pe tot teritoriul României. şi Moldova şi Ţara românească. condiţii naturale (resurse. la strângerea relaţiilor economice dintre Transilvania. de iscusinţă şi experienţă meşteşugărească. Ea asigura necesităţile alimentare şi de materii prime oferind. drumurile continentale de comerţ. Întâlnim tineri moldoveni şi munteni în Transilvania. ca o unitate fizică cu o viaţă geografică aparte”. fapt recunoscut şi de geograful maghiar Jenö Cholnoky. Moldova şi Ţara Românească şi la atragerea lor în circuitul comerţului internaţional. pe de o parte. arheologic şi documentar. ECONOMIA Îndeletnicirile poporului român au constituit un ansamblu format din agricultură (cultura cerealelor. totodată. de numeroase drumuri (16) care au uşurat relaţiile dintre spaţiul intracarpatic (Transilvania) şi cel extracarpatic (Moldova. învăţând ori completându-şi cunoştinţele. Adeseori meşteri din Transilvania erau solicitaţi pentru a onora diverse comenzi din partea domnilor. mai ales. slavă. mai ales în ceea ce priveşte Ţara Românească şi Ţara Moldovei. în mare măsură. Structura geografică a teritoriului românesc a înlesnit.III. intensificate îndeosebi în condiţiile progresului economic înregistrat în Ţările Române cu începere de la mijlocul secolului al XV-lea. Dobrogea). fapt confirmat şi de relatarea umanistului transilvănean Georg Reicherstorffer care constata că „în această ţară nimic nu lipseşte din cele care ar putea folosi oamenilor”. Transilvania s-a remarcat prin exploatarea subsolului şi prelucrarea metalelor. case domneşti ori boiereşti. Carpaţii Orientali şi Meridionali sunt brăzdaţi de trecători şi pasuri uşor accesibile. tipărirea de cărţi pentru „toată seminţia românească”). Complinirea a stat la baza legăturilor economice strânse între Transilvania. preocupări specifice populaţiei sedentare atestate fără întrerupere. influenţa factorului extern – turanic. multiplele legături dintre Ţările Române. contactul cu alte medii şi civilizaţii – bizantină. occidentală. ci şi schimbul de cunoştinţe profesionale. fertilitate) şi istorice (aşezarea geopolitică a Ţărilor Române). germanic. În acelaşi timp. maghiar. au înrâurit fundamental evoluţia structurilor economice româneşti şi au determinat caracterul complementar al economiei Ţărilor Române. Fiecare din Ţările Române şi toate laolaltă îşi puteau astfel acoperi necesităţile materiale esenţiale prin produse proprii. Aşezarea Ţărilor Române de-a lungul drumurilor comerciale care legau apusul şi centrul Europei de sud-estul continentului şi de Marea Neagră a contribuit. creşterea animalelor. ea rămâne în afară. Ţara Românească. câteodată. când dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti din Transilvania şi a economiei agrare din Ţara Românească şi Moldova a creat posibilitatea unor surplusuri pentru exportul şi importul reciproc de bunuri. Sunt. iar meşteşugari din toate Ţările Române sunt cuprinşi. viticultura. satisfăcea necesităţile pentru întreg spaţiul românesc. însemnate cantităţi de produse pentru export. orientarea economică a Transilvaniei era preponderent spre răsărit şi sud (spaţiul românesc) şi mai puţin spre vest (Regatul Ungariei. Economia agrară constituie ocupaţia de bază a locuitorilor. orăşeneşti. făurirea unor obiecte de podoabă. care scria că Transilvania „nu gravitează spre Buda. exploatarea subsolului şi meşteşuguri. pomicultura. de asemenea. în aceleaşi organizaţii profesionale (bresle). din care făcea parte). boierilor sau clericilor din Ţara Românească şi Moldova (edificarea unor biserici. pe de altă parte. legumicultura). Practic. Relaţiile economice interromâneşti cuprind nu numai schimbul de produse (care rămâne totuşi cea mai importantă componenţă). Dezvoltarea meşteşugurilor săteşti şi.

a sec. Concentrarea aşezărilor nu a fost uniformă. Unul din factorii importanţi în sporirea potenţialului economic al Ţărilor Române a fost cel demografic. pun în evidenţă concentrări importante de populaţie în zone de convergenţă umană. De altfel. Peninsula Balcanică (români. S-a putut estima că în a doua jum. La cumpăna dintre mileniul I şi al II-lea. Europa centralrăsăriteană şi de sud-est cunoaşte o perioadă de linişte. Aşadar. boieri pribegi din cele două ţări române stabiliţi în oraşe transilvănene. secui. pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. fortificaţii. schimbau mărfuri şi gânduri având. încă un prilej să constate că aparţin aceluiaşi neam. Oltenia. spaţiul dintre Siret şi Prut. în urma dispariţiei Caganatului avar (la 803). iar Moldova şi Ţara Românească. a cerne. care este de origine latină: aratru. Căderea Ţărilor Române sub suzeranitatea otomană efectivă (păstrându-se. astfel. până în anii ’80. unguri. ba aproape nenumărat”. regiunile de şes transilvănene. oraşe-porturi.000 de locuitori. putându-se face şi estimări ale numărului locuitorilor. paie. bulgari. Acestea se desfăşurau de o parte şi de alta a munţilor şi a ţărmurilor Dunării de Jos.0001. Cea mai însemnată ocupaţie a românilor în Evul Mediu a fost cultivarea pământului. la 1370 un act sinodal arăta că „poporul acelei ţări se întâmpla să fie mult. a secera. fiecare. Clujul – 5. spic. Cele peste 1. secară. fapt dovedit. 27 . saşi.000 de locuitori. perioadă care se concretizează în creşteri demografice pe întinse spaţii geografice (inclusiv spaţiul carpato-danubiano-pontic). aşezări cu caracter urban. Oricum. aşezări miniere. a semăna. Aceasta are temeiuri adânci în viaţa neamului nostru. seceră. 3 milioane de locuitori. desigur. Factorii care au determinat oscilaţii frecvente pe plan demografic au fost marile invazii. câte 500. grâu.700.000 de locuitori. mei.800.000 de locuitori. Existau aşezări rurale. numite slobozii). care devin „grânarele”Constantinopolului. Pentru secolele următoare ştirile devin mai numeroase. meşteşugari din Transilvania veniţi temporar ori stabiliţi în Moldova şi Ţara Românească. Trebuie precizat că sporirea sensibilă a populaţiei în secolele XIV-XV s-a datorat unor diverse cauze: creşterea naturală a populaţiei. ruteni. admigrări din Transilvania. ceea ce probează existenţa unei societăţi sedentare. a culege. creşterea obligaţiilor feudale şi a abuzurilor. armeni. Aşadar. Marea majoritate a populaţiei era aşezată în sate.000 de locuitori) şi neomogenă din punct de vedere etnic. iar oraşele aveau o populaţie puţin numeroasă (Braşovul – 10. ce treceau munţii (apăsaţi de exploatarea feudală şi de stăpânirea maghiară) şi se statorniceau la sud şi est de Carpaţi. legăturile economice dintre Ţările Române s-au statornicit în condiţiile caracterului unitar al limbii. În secolul al XV-lea. înainte de toate. complexe monastice în jurul anului 1000. al felului de viaţă. al XVI-lea în spaţiul românesc existau vreo 6000 de aşezări. în Ţările Române erau aprox. cele mai dens populate zone fiind cea subcarpartică. ceea ce va duce la accentuarea tendinţei de urbanizare şi la mai buna valorificare a resurselor naturale. o pronunţată autonomie) a încetinit ritmul lor de dezvoltare. impunându-şi dreptul de prioritate asupra comerţului Ţării Româneşti. a măcina. că Transilvania avea 1. Imperiul Otoman. în relaţiile comerciale se folosea curent limba română. greci. orz. oieri transilvăneni ce-şi păşteau turmele din primăvară până în toamnă pe păşunile alpine de pe versantele carpatice. de terminologia fundamentală. al fondului spiritual-religios al poporului român şi însoţite de ample mişcări demografice pe teritoriul lor. Polonia.O dată cu circulaţia bunurilor au circulat şi oamenii: românii se întâlneau.000 de localităţi cercetate arheologic. antrenând ţărani români din Transilvania. a ara. pe baza unor izvoare incomplete. faptul că spaţiul românesc n-a fost afectat de flagelul ciumei din 1348-1349. sa estimat. însă. pe la 1500. Cetatea Albă – circa 20. epidemiile. sârbi – stabiliţi în oraşe ori aşezări rurale. Transilvaniei şi Moldovei.

teascuri. S-au constituit şi prisăci întinse. iar numeroase documente menţionează crame. Văratec). sfecla. orzul. Aluniş. ori albe sau roşii. cireşi. ovăzul. Cele mai răspândite cereale cultivate erau: grâul – de toamnă şi de primăvară. iar asolamentul bienal şi trienal se folosea mai ales în sudul Transilvaniei. nuci. dobândeşte într-al patrulea an atâta tărie încât ia foc”. Randamentele erau similare altor zone ale Europei. pentru că mierea era singurul aliment ce îndulcea bucatele. lăsându-l apoi să se refacă („în pârloagă”) şi semănând locuri noi defrişate. Alba. iar ceara era folosită la iluminat. având hotarele indicate ca pentru sate. Vişina. încât nu mai doreşti nici vinurile de Falern din Campania şi chiar comparându-le între ele îţi plac cu mult mai mult acestea”. Viticultura a cunoscut o constantă evoluţie. iar în Moldova constituindu-se puternice zone viticole în preajma unor oraşe – Cotnari. Hârlău.În primele secole ale Evului Mediu s-au extins suprafeţele agricole (prin desţelenire şi defrişare. în conformitate cu obiceiul pământului. totuşi tehnica agricolă nu permitea utilizarea unui teren mai mult de trei ani. Odobeşti. Se înregistrează preocupări în direcţia ameliorării utilajului agricol. Cireşu. Din grădinile de legume nu se lua dijma. O „ţară a vinului” (Weinland) este atestată în jurul Mediaşului. Valea Nucului. Schimbul cu produse cerealiere se realiza mai ales dinspre Ţara Românească şi Moldova spre Transilvania. sunt aşa de bune la gust şi de soi ales. Pomicultura şi legumicultura. Valea Cireşului. lintea. Merişor. Este ceea ce s-a numit „agricultura itinerantă” sau „în moină”. secara. precum: Runc. în Ţara Românească viile coborând tot mai mult în regiunile de şes. Corni. Pojorâta. Timiş. s-au perfecţionat uneltele. Iaşi. fapt sugerat de toponimice. Huşi. Dimitrie Cantemir scria în Descriptio Moldaviae că vinul de Cotnari e „cel mai de seamă şi cel mai ales din toate vinurile Europei. Laz. Documentele atestă existenţa unor suprafeţe întinse de livezi şi grădini de legume. bobul. de 3. 28 . pivniţe de piatră. Podgorii existau şi în comitatele transilvănene Bihor. s-au obţinut randamente superioare (mai ales în anii favorabili din punct de vedere climateric). Prisăcile erau delimitate. Dacă se ţine trei ani într-o pivniţă adâncă de piatră. Bistriţa şi Cluj. vieri (şi în acest caz principalii termeni folosiţi sunt de origine latină). vişini. Merişani. trifoiul. meiul. Se cultivau pruni. Alături de plugul primitiv de lemn (aratrul) se folosea şi plugul cu brăzdar şi cuţit lung de fier. prin diversificarea acestuia şi importul unor piese din fier de peste graniţe. varza. iar dintre legume mai răspândite au fost pătrunjelul. ceapa. piatra sau arcul. dar existau numeroase situaţii când se importau grâne din spaţiul intracarpatic (socotit un „obicei strămoşesc”). meri. Prisăcăritul s-a bucurat de o însemnată atenţie în Evul Mediu din partea domniei şi a proprietarilor de pământuri. Umanistul Anton Verancsics din Sebenic arată că „Moldova şi Ţara Românească au un pământ roditor şi sunt foarte bogate în vin”. Interesant este că numele multor localităţi au fost inspirate de soiuri pomicole din zona respectivă – de exemplu: Agriş. Cornăţel. cum se obişnuieşte la noi. socotind şi vinul de Tokaj. iar vinurile din Transilvania „fie că le vrei tari sau slabe şi aspre sau dulci. Arsura. Taxa percepută pentru desfăşurarea acestor activităţi era dijma din stupi (vama stupilor). Secătura. recolta ajungând la de patru ori sămânţa la grâu şi orz.5 ori la ovăz şi secară. Arad. prin aruncarea „în toate părţile” cu toporul. peri. butoaie.

Târgu Ocna. că ar putea hrăni „peste 100. iar unul dintre domnii moldoveni (Petru Rareş) se ocupa cu negoţul cu peşte. Pescuitul şi vânătoarea au satisfăcut o parte din cerinţele de carne şi blănuri.Toponimia şi onomastica sunt. Se creşteau nenumărate turme de oi. aceştia rezervându-şi anumite terenuri de vânătoare. era cel mai important pentru economie şi apărarea ţării (făurindu-se. Oierii din Transilvania veneau în Ţara Românească şi Moldova pentru a-şi păşuna animalele (transhumanţa. Ţara Maramureşului devenise de timpuriu un spaţiu destinat vânătorilor regale (pentru regele Ungariei). folosite şi pentru creşterea animalelor. Prosperitatea sau decăderea mineritului indică prosperitatea sau decăderea economică generală a ţării. Domnia. lipsite de asemenea resurse). domnii munteni şi moldoveni au stimulat procesul de dezvoltare a mineritului. Ocna Sibiului. Prisăcani. iazurile. Slănic. unelte şi arme). Despre păşunile din Moldova. rezervată satelor de munte şi care a lăsat puternice urme şi în literatura populară – Mioriţa). În spaţiul intracarpatic existau rezerve bogate de „aur. uneori. Caii moldoveneşti („caii buni de ţară”) erau vestiţi şi nu puteau fi exportaţi. Bogăţiile subsolului erau considerate drept proprietate a statului (drepturi regaliene). Ocna Mare. şi în acest caz. înainte de a urca treptele tronului domnesc (1527). hergheliile de cai fiind „abia mai puţin numeroase ca turmele de vite mărunte”. în 1445. bălţile. în spiritul ficţiunii. Stupina. XVI) sunt expuse principiile de prospectare magnetică a minereului de fier. boierii şi mănăstirile şi-au creat rezervaţii întinse (branişti). argint. puterea sau şubrezenia regimului său politic. Sarea era exploatată de către tăietorii calificaţi. mai ales de către nobili. voievozii Transilvaniei. apelând chiar la specialişti din afara graniţelor (Slovacia). avea să spună cavalerilor burgunzi. „ciocănaşi” şi constituiau unul din principalele articole exportate (mai ales în Peninsula Balcanică şi Ungaria. arama şi sarea (importante resurse de sare se găseau şi în Transilvania şi Moldova). vorbind despre cetatea Giurgiului: „nu e piatră în acest castel care să nu-l fi costat pe tatăl meu un bolovan de sare”. Mineritul a cunoscut o dezvoltare mai mare în Transilvania. Matei de Muriano scria. ca şi întinsele păduri au constituit condiţiile naturale ce au înlesnit practicarea acestor îndeletniciri. Creşterea animalelor domestice s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultura cerealelor şi viticultura. Vânatul se practica în lovişti şi branişti. anumite cantităţi devenind disponibile şi pentru export. redactat de Conrad Haas şi Ioan Românul (sec. Prisecaru. Există în spaţiul românesc localităţi cu nume sugestive: Ocna Mică. exploatat mai ales în spaţiul intracarpatic. Toate veniturile rezultate din comercializarea acestor bogăţii ale subsolului reveneau. în primul rând. acordând privilegii şi. iar în Ţara Românească era semnalată „o mare mulţime de vite”. domniei. Ocna Dejului. Într-un capitol al celebrului manuscris de la Sibiu. Georg Agricola). fier şi alte metale” (Nicolaus Olahus. Vlad Dracul.000 de cai”. cum s-a arătat. semnificative: Prisaca. Regii Ungariei. Bogata reţea de ape curgătoare. fiul lui Mircea cel Bătrân. 29 . ”Un tânăr persan şi un cal moldovean sunt mai lăudaţi decât toţi ceilalţi” – scria Dimitrie Cantemir. Domnii români au acordat frecvent danii care constau din bălţi şi pescării. În Ţara Românească se exploata fierul. Începând cu secolul al XIV-lea se înregistrează progrese în tehnica producţiei miniere (se utiliza forţa motrice a apei pentru sfărâmatul minereului sau pentru a pune în mişcare foalele de la cuptoarele-furnal). Fierul.

apar breslele – primele în Transilvania. tâmplari. Breslele au avut şi funcţii militare. sociale şi religioase. olarii. dar şi noi meşteşuguri). de îmbrăcăminte etc. politice. o pondere mult mai ridicată. îndeosebi a celor din mediul urban. întinsele terenuri pentru agricultură reprezentând baza de aprovizionare cea mai apropiată. la intersecţia căilor de comerţ) a reprezentat un adevărat salt în economia feudală. Ţara Românească şi Moldova aveau unele caracteristici pe care le regăsim la toate oraşele europene – anumite elemente de urbanistică. se adânceşte specializarea meşteşugarilor (apar. beneficiare ale privilegiilor regale şi ale îndemânării recunoscute a saşilor. morarii. În ceea ce priveşte rolul lor. o economie specific urbană. cizmari. întreţineau strânse legături cu mediul urban transilvan şi polon. faptul că pentru meşteşugarii satelor îndeletnicirile agricole aveau. centre de schimb şi mai puţin de producţie meşteşugărească (cum au fost cele din Transilvania). trebuie să luăm în considerare. Cele mai multe şi-au menţinut şi trăsăturile de economie agricolă. nivelul atins de producţia meşteşugărească în oraşele din Ţara Românească şi Moldova a fost inferior celui atins în centrele urbane transilvănene. însă. cojocari. lemnul – fiind menţionaţi documentar rotari. croitorii. 30 . a curţilor domneşti. Oraşele concentrau mulţi negustori şi meşteşugari. asociaţii. curţi boiereşti ori nobiliare au apărut de timpuriu meşteşugarii. numite frăţii. dar au constituit o frână în calea dezvoltării meşteşugurilor specializate. care. Evident. noi ramuri şi subramuri. Se pot remarca activităţile meşteşugarilor care prelucrau fierul (mai ales în Transilvania). în primul rând. Obligaţiile faţă de feudali au constituit piedici în calea unui avânt al meşteşugarilor în acest mediu. iar în unele cazuri întâlnim tineri ucenici trimişi „cu mare cheltuială” să se perfecţioneze în anumite domenii peste graniţe. erau destul de variate. de obicei. dulgheri. zlătarii au prestat activităţi utile în economia satului medieval. dogari. deci. Meşteşugurile casnice apăruseră de timpuriu. din diverse branşe. Apariţia şi dezvoltarea aşezărilor urbane în Ţările Române (în jurul cetăţilor.Meşteşugurile din mediul sătesc au cunoscut o intensificare mai ales după încheierea năvălirilor populaţiilor migratoare. Dintre meşteşugari oraşelor s-au remarcat mai ales cei care se ocupau cu prelucrarea fierului – executând arme şi unelte şi cei ce lucrau aurul ori argintul. un sistem de organizare şi mentalităţi în mare măsură deosebite de cele din mediul rural. Se pun în practică unele inovaţii tehnice. oraşele din Ţara Românească şi Moldova au fost. ţesătorii. uneori aceştia fiind scutiţi de dări şi beneficiind de dreptul de a face negoţ scutit de vamă în toată ţara (cazuri mai frecvente în Moldova). încă din secolul al XIV-lea. Meşteşugurile orăşeneşti. hinterlandul oraşelor. lemn. deci în perioadele de stabilitate de după secolul al XIII-lea şi o dată cu creşterea nevoilor populaţiei de obiecte din fier. Pe lângă mănăstiri. ce făureau uneltele agricole. activând în toate cele trei ţări româneşti. De asemenea. comunităţi. case şi biserici de lemn – meşteşugari specializaţi în prelucrarea pieilor. Producţia meşteşugărească din Ardeal a dominat în secolele XIV-XXV piaţa spaţiului extracarpatic. Oraşele. numeroşi tăbăcari. societăţi. Oraşele din Transilvania. făurind obiecte de podoabă şi de cult atât de necesare vieţii cotidiene. se organizează mai bine procesul de producţie şi desfacere a mărfurilor.

Târgovişte. acreditată pe la jumătatea sec. bisericilor şi mănăstirilor din spaţiul românesc. precum şi meşteri zidari. Importanţa oraşelor transilvănene a crescut şi datorită privilegiilor pe care le aveau de „loc de depozit” (obţinute în secolul al XIV-lea). nedei. 1508). Astfel de privilegii au fost acordate de Alexandru cel Bun ( la o dată necunoscută) şi de Mircea cel Bătrân (în 1413). până la Ştefan cel Mare. au exercitat o vreme (secolele XIV-XV). a meşteşugurilor casnice şi săteşti – ce produceau o mare parte a bunurilor de care localnicii aveau nevoie – a antrenat mărfuri tot mai variate. regilor Poloniei ori Ungariei să aplice negustorilor moldoveni şi munteni acelaşi tratament pe care-l aveau negustorii ţărilor respective în Ţara Românească şi Moldova. Comerţul a cunoscut o evoluţie. aproape în exclusivitate schimbul de mărfuri în spaţiul românesc. tiparul se va dezvolta în a doua parte a epocii medievale. Bistriţa. prin centrele comerciale şi meşteşugăreşti de margine – Sibiul. „după obiceiul cel vechi”. deşi stânjenit într-o anumită măsură de existenţa vămilor. fiind organizate. ascendentă până la mijlocul secolului al XVI-lea. Cluj. sunt menţionaţi croitorii. Negustorii transilvăneni. Oraşele. încheiat între Moldova şi Regatul Polon. cojocari. prepararea berii. Bistriţa. este exprimată şi în tratatele internaţionale. fiind subordonate direct domniei. au avut un rol deosebit în dezvoltarea legăturilor spirituale dintre români. 31 . Unii erau scutiţi de vamă pentru mărfurile lor. fapt ce sugerează o implicare tot mai accentuată a puterii de stat în reglementarea vieţii comerciale. brutărit. mai ales. blănari. Ţesătorii erau concentraţi mai ales în oraşele transilvănene Sibiu. actele fiind înnoite de şapte ori până la 1444. în cazul Moldovei. când suzeranitatea otomană asupra Ţărilor Române se accentuează. sunt tot mai mult stimulate printr-o adevărată politică de stat. având şi un rol deosebit pentru întreg spaţiul românesc. Ideea de protecţionism a orăşenimii locale. al XV-lea. şi de nouă ori. curelari etc. care au contribuit la edificarea cetăţilor. Pentru lărgirea activităţii negustorilor locali au fost reduse privilegiile şi limitată pătrunderea negustorilor străini pe teritoriul Ţării Româneşti şi Moldovei. cum ar fi cel din 1499. şelari. Câmpulung. Meşteşugurile alimentare sunt reprezentate de morărit. periodic. Meşterii tipografi. Legăturile comerciale dintre Transilvania. Franţa. De asemenea. cerându-se. în cazul Ţării Româneşti. Caransebeşul şi Braşovul (cu cea mai numeroasă populaţie din Transilvania.Existau meşteri specializaţi în prelucrarea pietrei şi a lemnului. ce-şi are începuturile în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. dar şi din import – mai ales postav din Flandra. Introdus mai întâi în Ţara Românească (Târgovişte. de obicei de calitate inferioară – boboul. a miedului şi a brăgii – activităţi atestate frecvent de documentele medievale. Braşov – unde apare o casă a postăvarului (Gewandhaus). De o importanţă care trebuie subliniată era activitatea meşterilor ce prelucrau pieile şi confecţionau îmbrăcămintea – sunt menţionaţi tăbăcari. apropiaţi prin munca lor de activitatea intelectuală. adevărat „atelier” şi „piaţa comună” pentru cele trei ţări române). care circulau liber prin Ţara Românească şi Moldova. în general. meşteşugarii şi mai ales negustorii. Ţara Românească şi Moldova se realizau. bucurându-se de numeroase privilegii din partea domnilor acestor ţări. Cehia. drept obţinut mai târziu şi de unele oraşe moldovene ori muntene – Suceava. Germania. Schimbul intern. cizmari. bâlciuri şi iarmaroace. însoţită şi de o exploatare economică mai intensă. în acelaşi timp. obţinând cantităţi mari de postav. la care participau cu produsele lor ţăranii. care îşi procurau desigur materiile prime din materialele autohtone.

postavuri. dintre cei mai buni din Europa”). grânele. însemnate cantităţi de articole orientale sau „turceşti” – mirodenii. Polonia.). contribuind şi la întărirea coeziunii interne a poporului român. pieile. Circulaţia monetară a fost intensă şi în directă legătură cu negoţul intern. lemnul de construcţie. brutari – stimulând în felul acesta dezvoltarea meşteşugurilor respective. podoabe. Veneţia. Cehia. în actele şi corespondenţa folosite în cadrul relaţiilor comerciale dintre Ţările Române pătrunde limba română. mierea. mierea. Cehia. îndeosebi al Ţării Româneşti se aduceau din Imperiul Otoman şi se desfăceau în Ţările Române. contestat de Poartă. orăşeni. Aşezarea Ţărilor Române de-a lungul marilor drumuri comerciale ce legau apusul şi centrul Europei de sud-estul continentului a uşurat desfacerea şi tranzitul a numeroase articole occidentale şi orientale.Pe numeroasele căi de legătură existente între Transilvania. „Drumul moldovenesc”. vinul. podoabe. iar în Moldova din vremea lui Petru I (1375-1391) şi până în domnia lui Ştefăniţă (1517-1527). Raguza. metale. Contactul negustorilor străini cu ţările noastre. Germania. Franţa. spre Peninsula Balcanică postavuri din Ţările de Jos. Prin mijlocirea Transilvaniei şi mai ales a Braşovului. miere. încălţăminte. blănuri scumpe. brânză. explică. armeni din Polonia) aveau frecvent nevoie de serviciile unor meşteşugari locali – fierari. precum şi activitatea negustorilor români în străinătate au avut largi implicaţii pe plan politic. prin marile venituri încasate de către domnie. Pe baza privilegiilor comerciale primite de la Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrân negustorii polonezi (în special cei lioveni) au desfăşurat o vastă activitate comercială în oraşele Moldovei (îndeosebi) şi Ţările Româneşti. ori erau tranzitate mai departe. al cărui control devenise foarte important pentru marile venituri aduse. la vămile de hotar ori din interior. îmbrăcăminte. Germania. Negustorii străini aflaţi în trecere prin ţările noastre (cei italieni din Levant. Sibiului şi Bistriţei se aduceau din apusul şi centrul Europei şi se desfăceau în Ţările Române sau erau tranzitate. pânzeturi. arme şi felurite alte „mărunţişuri”. Ţara Românească şi Moldova negustorii transportau variate produse (vite. grânele. parţial desigur. sarea. boieri şi nobili. Prin mijlocirea. apoi pânzeturi. lâna. grâne. extern sau de tranzit. Imperiul Otoman (care va deţine ponderea după mijlocul secolului XVI. peşte. apoi. hămurari. este sugestiv faptul că. spre centrul Europei. boi. articole de uz casnic. cai. ceara. ţesături. arme etc. arme. coloniale. Au circulat şi numeroase monede străine. ceară. mănăstiri. ceara. S-au bătut monede „naţionale” mici de argint (aspri) începând cu Vladislav-Vlaicu (1364-1377) şi terminând cu Radu cel Fumos (1462-1473) şi Laiotă Basarab (1477) în Ţara Românească. strădaniile regilor Poloniei de a-şi institui suzeranitatea asupra Moldovei. brânzeturile etc). seul. Comerţul de tranzit a fost benefic pentru economia Ţărilor Române. Italia. De altfel. Acest „drept regalian” de a bate monedă a fost. brânza. blănurile. peştele (se exportau anual „mai multe mii de care”). lână. cum ar fi oile. blănuri. care făcea legătura cu Marea Neagră. ilustrând procesul de participare covârşitoare a negustorimii române la comerţul intern şi cel de tranzit. vin. lemnul. unelte agricole. piei. începând cu secolul al XVI-lea. administrativ şi cultural. S-au stabilit relaţii comerciale cu Ungaria. Polonia. Deosebit de important a fost faptul că Ţările Române se găseau situate pe axul unor drumuri comerciale internaţionale. produsele lor fiind căutate în multe ţări ale Europei. militar. Austria. dovadă a 32 . (socotiţi „dintre cei mai frumoşi. existând şi un adevărat drept de preempţiune asupra unor produse. Principalele articole exportate din Ţările Române au fost vitele – oi. rotari.

ducaţi. asemănătoare cu marca de Colonia (Köln). de Buda şi de aur. de Sebeş. de Ungaria. tătăreşti de aur). precum perperi. Întrebări recapitulative 1. Oradea şi Satu-Mare. Moneda divizionară era dinarul şi grosul. bătuţi la Zagreb. XIV-XVI). mărci de Transilvania (de Alba. Au mai circulat şi dinarii banali. de Sibiu).implicării în comerţul internaţional. aspri (bani). iar în secolul al XVI-lea existau. ascendentă. în general. adusă de către coloniştii veniţi din regiunea Rhinului. de Bistriţa. Ce vă sugerează dezvoltarea permanentă a meseriilor şi specializarea meşteşugarilor? 33 . noi. În Transilvania principala monedă era marca. 2. Ce efecte a avut politica domnilor munteni şi moldoveni de privilegiere a negustorilor din Transilvania? 3. groşi. de Cluj. dinari (vechi. în paralel. cei de Frisach şi cei vienezi. constituind unul din factorii fundamentali în conturarea profilului poporului român. Definiţi caracterul complementar al economiei din Ţările Române (sec. zloţi. banali. Lipova. florini. Monedele se băteau în cămările regale de la Sibiu. Evoluţia economică a Ţărilor Române în Evul Mediu a fost.

de ierarhizare a puterii. îmbunătăţirea şi diversificarea hranei. INSTITUŢIILE Întemeierea statelor româneşti a asigurat poporului nostru dezvoltarea într-un cadrul instituţionalizat. paralelisme explicabile prin schimbarea statului social-juridic. Făgăraş şi Maramureş. Indiscutabil. toleranţa religioasă. Într-un asemenea binom „încap” toate clasele şi categoriile sociale. o „majoritate tăcută” tratată inuman şi supusă la dări „tot mai grele şi mai greu de suportat”. Este important de relevat că. Imaginea unei societăţi româneşti formată preponderent din oameni supuşi. De la structural la suprastructural s-au făcut progrese însemnate. scutiţii temporar. în întreg spaţiul românesc. În acest sens s-au creat instituţii şi s-au cristalizat normele de ordine politică şi socială. cifrele avansate de izvoare pentru oştenii români participanţi la marile bătălii din sec. care era determinată de regimul proprietăţii. jus valachicum. statutul. vecini în Ţara Moldovei). de cupluri antitetice. rumâni în Ţara Românească. preponderent. în primul rând. şi economică şi personală. fiind legaţi de glie (în Transilvania după marea 34 . secui. Solidaritatea „naţională”. moşneni în Ţara Românească) şi. pe cei cu o situaţie specială. comites). bulgari. după întemeierea statelor româneşti. participarea celor valizi la apărarea ţării se explică. pani). care a rămas în vigoare. care se explică şi prin precaritatea ori liniaritatea surselor. Raportul libertate-dependenţă era în favoarea libertăţii. în societatea românească a prevalat statutul de libertate pe întreg portativul social. Structura socială a urmat principiile statului centralizat. pusă sub o ordine de stat. nobilii ( barones. creşterea indicelui de siguranţă. progresele economice. de libertate pentru „cei mulţi”. Ameliorarea climei. „husiţi”). prin statutul social al majorităţii populaţiei. în cazul românilor din Banat. au existat relaţii de dependenţă. în Transilvania. laică şi bisericească. Schema binară. s-a cristalizat treptat. dar până la agravarea suzeranităţii otomane şi dezvoltarea relaţiilor de schimb majoritatea ţăranilor erau liberi din punct de vedere juridic.IV. oamenii s-au simţit în siguranţă. toate acestea pledează în favoarea dezvoltării indicelui demografic. XIV-XVI pot fi şi ele un indiciu. recrutările pentru oştire. nemeşi. jupani. în primele două secole de după întemeierea statală. Viaţa socială. boierilor. Vechiul drept românesc. a cunoscut o altă dinamică a evoluţiei. prin nevoia de a defini categoriile intermediare. Societatea românească. ceea ce a stimulat iniţiativele. Existau şi nobili mici numiţi în voievodatul intracarpatic familiares. iar în ţările româneşti extracarpatice malinki boliari. De asemenea. ţărani liberi (răzeşi în Moldova. vlastelini. Situaţia acestora din urmă s-a agravat treptat. Alături de privilegiaţi şi în număr mult mai mare se aflau. Nu lipsesc ambiguităţile. O dată unificat. terminologia socială comportă unele suprapuneri. veniţii din afară etc. mai ales. aşezarea unui însemnat număr străini (unguri. pentru un mod general de raportare. În fruntea societăţii se aflau. definite prin termeni diverşi. sârbi. ţărani dependenţi de proprietăţile nobililor. episcopilor sau mănăstirilor (iobagi în Transilvania. precum bogat/sărac sau puternic/sărac care defineşte societatea medievală apuseană. se poate aplica şi la noi. fapt sugerat de creşterea numărului satelor şi a aşezărilor cu caracter urban. statul a cunoscut un proces de centralizare. de origine latină ori slavonă. Populaţia a sporit. la secui purtau numele de primores. Dar. inexistenţa unor mari epidemii (precum ciuma). trebuie revizuită. iar în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei boierii mari (velichi boliari. servientes sau. armeni. viteji. cnezi. germani. a fost completat cu legea scrisă de origine bizantină. curteni. Haţeg.

Ţăranii dependenţi erau lipsiţi de proprietăţi funciare. În Ţara Românească şi Ţara Moldovei în fruntea statului se afla domnul (dominus). etc.). proprietatea asupra pământului.). care se intitula şi voievod sau mare voievod. se spune în Învăţăturile lui Neagoe Basarab. în urma căruia suveranul dobândea atribute charismatice. dar făceau şi diferite munci pe domeniile feudale. erau convocate congregaţiile generale (în Transilvania) şi sfatul de obşte sau marea adunare a ţării (în Ţara 35 . fapt simbolizat prin ceremonialul ungerii cu mir. protonotarii. având numai un drept de folosinţă asupra pământului (jus utile). încheierea unei păci. de asemenea. se ocupau cu negoţul şi nu lipseau îndeletnicirile agricole în hotarul târgului. iar în Ţara românească şi în Ţara Moldovei domnii îşi exercitau un drept superior de proprietate asupra pământului (dominium eminens). îşi exercita autoritatea voievodul. „De la Dumnezeu se dă împărăţia şi domnia”. Când ţările se confruntau cu probleme mai complicate (declararea unui război. În această perioadă. paharnicul. fiind desemnat de către domnul anterior şi ales de boieri şi înaltul cler dintre membrii legitimi. unele foarte întinse. judecătoresc. Unguraşul) ca şi unele oraşe se aflau sub dependenţa directă a regelui. precum sclavii din antichitate. fiscal şi militar. cu ajutorul regalităţii şi al bisericii catolice în Transilvania. al domnilor şi boierilor în Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-au format mari domenii ecleziasticeepiscopale. El era un monarh absolut. Robia era o stare socială ereditară. practicau meserii. Pentru realizarea multiplelor sarcini ale domnilor şi voievozilor. în Ţara Românească şi Ţara Moldovei. mănăstireşti. un rol important a avut. zlătari. stolnicul. Dăbâca. comisul etc. Cetatea de Baltă. în Ţara Moldovei prin Pravila lui Vasile Lupu). sfatul domnesc. Rodna. dar şi la curtea domnească (postelnicul. dăruiţi ori lăsaţi moştenire. pentru a sublinia calitatea sa de conducător militar al statului. muzicanţi recunoscuţi. vornicul. spătarul etc. Alba. în Ţara Românească prin „legătura” lui Mihai Viteazul. Robii puteau fi vânduţi.răscoală condusă de Gheorghe Doja. Cluj. din 1514. Făgăraş. Îşi alegeau organele de conducere şi luau parte la oastea mare a ţării. în voievodatul intracarpatic regii Ungariei. Proveneau din ţigani şi din tătari. Ciceul. raporturi speciale cu alte state). puterea domnului ţării venea de la Dumnezeu. Ţărănimea liberă deţinea. Voievodul era ajutat de un vicevoievod. Zarand. În Transilvania. comitatele din Banat. De asemenea. principalul bun care dădea statutul social individual. Astfel. Organizarea politică. iar în Transilvania notarii. în şapte comitate: Solnocul Interior. Zonele locuite de saşi şi secui. Potrivit ideologiei feudale. Erau buni meşteri fierari.). dar nu puteau fi ucişi. Sfatul domnesc era alcătuit din dregători care îndeplineau importante funcţii în stat (banul. Domnii aveau prerogative de ordin politic. Arad. Bihor. legitimaţi sau nelegitimaţi ai familiilor Basarabilor în Ţara Românească şi Bogdăneştilor (Muşatinilor) în Ţara Moldovei. în proprietate deplină anumite suprafeţe de pământ. aflată sub stăpânirea regilor maghiari. comiţii şi juzii curţii. vistierul. Crasna. Acesta era numit de rege şi atribuţiile sale se întindeau doar asupra unei părţi a Transilvaniei. care ocupa tronul pe baza aşa-numitului sistem ereditar-electiv. comitatele apusene (Satu Mare. Orăşenii erau oameni liberi din punct de vedere juridic. Robii constituiau categoria socială cea mai de jos. Bistriţa. Târnava şi Hunedoara. Turda. executiv. ales de el dintre „familiarii” săi. logofătul. a cunoscut interesante mutaţii. comitatul Maramureşului ca şi feudele acordate de regii Ungariei domnilor din Ţara Românească şi Ţara Moldovei (Amlaş. Nobilii şi boierii deţineau importante proprietăţi funciare.

Sighişoara. judele regal. munera (daruri). În toate zonele locuite de români problemele de natură juridică erau rezolvate de „oamenii buni şi bătrâni”. juristul regatului maghiar. juzi şi cnezi adunaţi în scaune de judecată. Braşov. voievodului. Autoritatea domnilor munteni şi moldoveni era reprezentată în oraşe de vornicii de târg sau. Tot în ţara intracarpatică s-au menţinut. Organizarea judecătorească. terragium (apoi s-a numit cens). Cele trei ţări româneşti nu au avut o organizare administrativă identică. cei din Oaş. Orăştie. Forma superioară de organizare în Ţara Românească era judeţul (16 la număr). conduse de un căpitan şi un jude scăunal (judex sedis) (în cazul secuilor) şi de un jude scăunal (în cazul saşilor). Secuii şi saşii aveau ca forme de organizare teritorială scaunele (sedes). Conducerea lor era asigurată de un sfat format din 12 pârgari conduşi de un judeţ (în Ţara Românească). aşa-numitul jus valachicum („dreptul românesc”. După constituirea statelor feudale au apărut şi alte instanţe de judecată. Domnul ţării era instanţa supremă de judecată. în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei. De la sfârşitul sec. oraşele aveau în frunte un jude şi 12 juraţi. 36 . având în frunte un comite. dar existau destule elemente comune. unitatea de bază era satul. unii dregători. Syntagma lui Matei Vlastares). În Transilvania. boierii judecau adeseori diferite cauze. nona (în cereale). care a îndeplinit rolul de constituţie şi pentru Transilvania până la 1691. iar cea a regilor maghiari în oraşele din Transilvania de juzii regali. a întocmit o legislaţie fundamentală. pe baza dreptului nescris. după caz. unitatea administrativă era comitatul. În Transilvania. al comiţilor. sau de un vataman (în Ţara Moldovei). sfatul celor o sută de bărbaţi care alegeau. Ţăranii iobagi din Transilvania plăteau stăpânului de pământ o dare în bani. în frunte cu un sudet. În Transilvania s-au impus norme juridice specifice secuilor şi saşilor. Organizarea administrativă. domnul. boieri.Uneori judecata se făcea pe baza unor legiuiri scrise de origine bizantină (Zakonicul. Bistriţa) este menţionat centumviratul. în unele oraşe (Cluj. rege) sau de stăpânii de moşii (nobili. iar acolo unde se găseau cetăţi de un pârcălab. episcopi). condus de un cnez. în Ţara Moldovei era ţinutul (24 în total). condus de un vătav sau staroste. trebuind să asigure strângerea unor dări multiple percepute de puterea centrală (voievod. iar faţă de stat plăteau venitul cămării (lucrum camerae). mănăstiri. „ţările” româneşti sau districtele. Numai el avea drept de viaţă şi de moarte (jus gradii). „obiceiul pământului”). alături de jude orăşenii alegeau şi un bürgermeister (sau magister civium). tretina (o dare în animale de trei ani).Românească şi Ţara Moldovei). timp îndelungat. când administraţia habsburgică a elaborat ceea ce s-a numit Diploma Leopoldină. episcopi) de la supuşi. Organizarea fiscală. În sec. s-a exercitat dreptul de judecată al stăpânilor de pământ (nobili. uneori de un jude (în Ţara Românească şi Transilvania). Regele Ungariei îşi avea şi el un reprezentant. iar secuii signatura boum (datul boilor). Din aceste organe de conducere făceau parte doar elementele privilegiate ale societăţii. Românii din Transilvania dădeau a 50-a parte din oi (quinquagessima ovium). Organizarea oraşelor cunoaşte importante progrese. Astfel. Aparatul fiscal al celor trei ţări româneşti era foarte complicat. al XV-lea. dintre ei. al XVI-lea. a cărui origine trebuie căutată în vremurile antice. Ştefan Werböczi. regelui. Astfel. Bisericii catolice îi achitau dijma din toate produsele. Tripartitul (1517). Mediaş. La Sibiu. În Ţara Românească şi în Ţara Moldovei oraşele aparţineau domniei. de pârcălabi. de un şoltuz sau voit (în Ţara Moldovei). pe jude şi juraţi.

au luat fiinţă încă două episcopii în Muntenia (la Râmnic şi la Buzău) şi trei episcopii în Moldova (Rădăuţi. Din 1401. Neamţ. Dregătorul care se ocupa de problemele fiscale era vistierul sau marele vistier (în Ţara Românească şi Moldova) şi trezorierul (în Transilvania). dări şi nu făceau munci. În ambele state au fost edificate numeroase mănăstiri. la Suceava. Subalternii lor (birarii. de asemenea. În Ţara Românească şi Ţara Moldovei un rol însemnat a avut „oastea cea mică” sau „curtea”. de obicei. cetăţi de margine şi de interior (Turnu. Neamţ. Nobilimea şi înalţii prelaţi din Transilvania. goştinarii etc) trebuiau să adune dările în bani şi produse şi să supravegheze prestarea muncilor. O importanţă deosebită a avut-o întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti. Boierii foloseau cămăşi de zale. Roman şi Huşi). Deva. Oastea era împărţită în cete şi steaguri comandate de boieri. Secuii au fost buni oşteni formând. s-a ridicat un adevărat sistem defensiv şi s-a perfecţionat armamentul. în 1359. executau diferite munci. În Transilvania s-a folosit armament perfecţionat (în sec. aveau detaşamente proprii (banderii). Tismana. abaţii. structurile militare sau putut organiza mai bine. Unguraşul). iar saşii. Dealul. Soroca. Humor. Făgăraş. desetnicii. Putna etc. Din prima jumătate a secolului al XV-lea s-au folosit şi mercenari. ilişarii. călare. Suceava. Orhei. platoşe. Moldoviţa. În dotarea armatelor muntene şi moldovene se găsea un armament variat. Mai apoi. Chioar. mai puţin afirmaţi în acest domeniu. Un rol militar important l-au avut cnezii români din Banat. făceau munci la cetăţi şi drumuri. episcopii. unii dintre ei fiind înnobilaţi pentru faptele lor de arme. Nobilii. Organizarea bisericească a făcut importante progrese după constituirea statelor medievale. aveau şi ei obligaţia să trimită oşteni. Haţeg şi Maramureş. 37 . de obicei. tunurile). Chilia) a asigurat tăria şi continuitatea statală. mai ales pentru defensivă. laic ori ecleziastic dijme din produse. boierii şi clerul înalt din Moldova şi Ţara Românească nu plăteau. Snagov. Românii ortodocşi au fost sprijiniţi de domnii munteni şi moldoveni. saşii şi secuii au fost. În Transilvania. făceau transporturi. Toleranţa ortodoxă a făcut posibilă înfiinţarea unor episcopii catolice şi armeneşti (la Siret. o biserică de zid. Organizarea militară. de obicei. autoritatea mitropolitului de la Argeş s-a extins şi asupra românilor din Transilvania. Voievodul Transilvaniei comanda oastea recrutată din cele şapte comitate aflate sub jurisdicţia sa. ţăranii dependenţi plăteau stăpânului de moşie. În fruntea oştirii se afla voievodul ţării. Ungurii. Tighina. scuturi. În vremurile de mare primejdie se convoca „oastea ce mare”. Ciceu. până în secolul al XVI-lea. Bistriţa. Cozia. coifuri. Baia. devenită episcopie. în veacul următor. spătar). arcuri şi săgeţi şi. Hotin. Voroneţ. Roman. Giurgiu. Brăila. După constituirea statelor feudale. Un puternic sistem defensiv. s-au ridicat cetăţi (Bran. adevărate opere de artă şi centre de creaţie artistică: Vodiţa. Cetatea de Baltă. în componenţa căreia intrau ţăranii şi târgoveţii. Ştefan cel Mare a ridicat la Vad. Oradea şi Alba Iulia. principalele structuri organizatorice fiind episcopiile de Cenad. din „steagurile” de sub comanda dregătorilor teritoriali care luptau. Gherla. săbii. avangarda sau ariergarda. instituţia bisericească s-a consolidat şi s-a diversificat. Poenari. în 1381-1386. care putea fi înlocuit de fiul asociat la domnie sau de un mare dregător (vornic. Astfel s-au putut înfiinţa structuri ecleziastice şi s-a încurajat edificarea de biserici şi mănăstiri. Suceava). formată din boieri mici. pârcălab. arbaletele. şi aceea a Ţării Moldovei. XIV.În Ţara Românească şi Ţara Moldovei. în părţile Dejului. suliţe. s-au fortificat oraşe şi mănăstiri. Oştirea din Transilvania se găsea sub autoritatea superioară a regelui Ungariei. organizarea bisericească a fost mai complexă. catolici. la Argeş. arme de foc.

a funcţiilor interne şi externe. Asemănările şi identităţile instituţionale. ca şi paralelismele ţin de acea unitate în diversitate a societăţii româneşti medievale. Odată constituit. Ce efecte a avut toleranţa ortodoxă? 38 .Care este specificul instituţional în Transilvania? 2.* Cum se poate vedea din această succintă prezentare. instituţiile medievale din Ţările Române s-au dezvoltat şi s-au mulat pe specificul vieţii românilor. statul şi-a creat structuri corespunzătoare exercitării puterii. Întrebări recapitulative 1.

legitimată în 1330 (Ţara Românească) şi 1364 (Ţara Moldovei). În secolele XIV-XV. într-o societate. de apărare şi sursa principală de venituri. care era moşia cea mare. în accepţiunea politică de atunci. cunoscute şi răspândite în lumea feudală. statul protejat era obligat la anumite datorii convenţionale („consillium et auxilllium”) în raport cu protectorul său. Tânărul rege îşi făurise obiective politice de anvergură şi numai o politică abilă.V. care a ţinut seama de expansionismul Ungariei la sud şi est de Carpaţi şi. Libertatea de stat. Reconcilierea 39 . greci. purtau coroană. conform principiilor de drept internaţional din Evul Mediu. iar Ţara Românească pe aceea a Ungariei. putea să-i tempereze exaltarea. Consolidare şi afirmare politico-militară Urmaşii lui Basarab I Întemeietorul au continuat politica de organizare a statului. Omagiul şi învestitura îi punea pe cei doi contractanţi în situaţie de egalitate faţă de toţi ceilalţi factori politici rămaşi în afara sistemului. Relaţia suzeran-vasal a fost considerată drept protectorat. repercusiunile dispariţiei acestora pentru popoarele respective (bulgari. pierderea a ceea ce. precum aceea românească. Ceea ce s-a întâmplat în secolele Evului Mediu şi la începutul epocii moderne cu statele din vecinătatea românilor. să dea măsura calităţilor şi a capacităţilor sale. suzeranul fiind dator vasalului cu protecţie şi ajutor. Îşi spuneau „domn din mila lui Dumnezeu”. boierimea şi biserica cu tot ceea ce acestea deţineau. XV şi XVI au apărat statul (=ţară) pe calea armelor (atunci când s-au aflat în situaţii limită) şi a dialogului (soluţie primă şi preferată). poloni) constituie un argument fundamental pentru importanţa edificării şi continuităţii statale în istoria românilor. 2. La rându-i. erau legislatori şi judecători. Funcţiile externe ale statului vasal nu erau. vasali fiind. „cavalerii” şi „vitejii” sec. „cei mulţi”. care să implice toţi factorii din zonă şi care să nu-i ignore nici vanitatea. a devenit posibilă o dată cu venirea lui Ludovic I la tronul Ungariei. foloseau purpura la costumul de ceremonial. Voievozii români. după războiul din 1330. totodată. în care războiul de apărare se purta cu toţi cei valizi. unguri. conceptul de ţară a căpătat sensuri multiple. S-a creat. Astfel. Ei au asigurat independenţa Ţării Româneşti printr-o politică chibzuită. astfel. Ţara Moldovei a recunoscut suzeranitatea Poloniei. sârbi. Numai sub protecţia statului. definind uneori atât statul cât şi societatea. Trăsături generale Constituirea statelor româneşti a însemnat un moment de apoteoză politică. cadrul de siguranţă pentru dezvoltarea poporului nostru în structuri proprii. astfel. ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A CREŞTINĂTĂŢII 1. cu un termen modern. dinastia. însemna. atributele externe. Acceptarea suzeranităţii unui stat mai puternic nu însemna. „Majoritatea tăcută”. Reglementarea relaţiilor cu Ungaria. albanezi. dispuneau de toate prerogativele suveranului. afişau generozitate şi indulgenţă. uneori (şi) pe aceea a Ungariei. Ţara. o comunitate etnică este capabilă să-şi păstreze identitatea. afectate. făceau danii. însă. în 1342. a stimulat diverse mijloace politico-militare. Este ceea ce s-a numit suzeranitate-protectoare. de centralizare a puterii şi de afirmare externă. de înaintarea otomană în Balcani. „cei mici” erau ai ţării. fapt care nu-i limita. Urmaşii „ctitorilor”. Vasalitatea era un contract reciproc între doi parteneri feudali. între care şi relaţiile de tip suzeran-vasal. se va numi independenţa. constituiau forţa de muncă.

de fapt. 1396). apoi Turnu făcând o bază de atac contra Ţării Româneşti. punct strategic pentru expansiunea în Balcani. au masacrat cavaleria cruciată. germani. Sigismund de Luxemburg a iniţiat. a organizat o expediţie în Ţara Românească (1391). cea mai importantă fiind lupta antiotomană. La 7 martie 1395. sultanul Baiazid I (1389-1402). echipaţi uşor şi foarte mobili. a sprijinit pe Mircea pentru alungarea „Uzurpatorului” şi a otomanilor. alături de sârbi. Mircea şi Sigismund au încheiat. Starea de război româno-otomană a continuat şi s-a amplificat. când domnul Ţării Româneşti. Amlaşul şi Făgăraşul. la Braşov. Regele Ungariei. Prin Timişoara. Voievodul Transilvaniei. Politica autoritară a lui Mircea cel Bătrân. Regele Ungariei a simţit pericolul pierderii poziţiei în Ţara Românească şi a intervenit. Ostilitatea Ungariei faţă de Ţara Românească a continuat şi în anii următori. Se crede că în acele împrejurări a avut loc o „defecţiune boierească”. succesorul lui Murad I (asasinat la Kossovo). cavaleri italieni. a fost ameninţată cu o agresiune directă din partea Ungariei. Peste doi ani. în primăvara anului 1395. în 1368. La scurt timp. 40 . „la rovine”. starea de război cu turcii care însemna nesiguranţă. După victoria de la Nicopole (15 sept. când domnului român i-au fost retrase feudele „de peste munţi”. Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi-a ameliorat relaţiile cu Ungaria unde rege devenise. apoi. să-şi instaureze o stăpânire efectivă asupra Ţării Româneşti. oştirea Transilvaniei condusă de voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi fiind învinsă de armata munteană condusă de pârcălabul Dâmboviţei. Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). Dragomir. echipată excesiv. sub domnia lui Radu I (1377-1385). Suveranul puternicului regat cu veleităţi imperiale dorea. distrugeri de bunuri. posesiuni muntene în Transilvania care. greoaie. zis „Uzurpatorul”. a costat scump oştirea cruciată. militari renumiţi. la cererea suveranului Ungariei. Foarte probabil Mircea cel Bătrân s-a alăturat oştilor sârbilor. Sigismund de Luxemburg (1387-1437). în 17 mai 1395 şi „au biruit Mircea Vodă pe turci care făr de număr au pierit”. oştenii munteni au participat. Ţara Românească. i-a făcut pe unii boieri să dorească îndepărtarea voievodului şi să susţină un pretendent. Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul Argeş.româno-maghiară a avut loc în 1355. l-a recunoscut ca suzeran pe Ludovic I. în Bulgaria). Curând. în ultimul moment. Succesele turceşti în Balcani. burgunzi. Ţara Românească şi Ungaria au avut direcţii comune în politica externă. unde otomanii au obţinut victoria. o mare cruciadă antiotomană. La începutul anului 1365. condusă atunci de Vladislav I (1364-1377). pot sugera evoluţia raporturilor politice dintre suzeran (regele Ungariei) şi vasal (domnul Ţării Româneşti). unde au fost învinşi de turci. imobilă. s-a produs şi o campanie împotriva Ţării Româneşti. adică „la şanţuri”. Baiazid I a organizat o mare expediţie în Ţara Românească. după o perioadă de criză politică. ca şi „împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”. Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a avut loc în 1369. O greşeală tactică făcută de Sigismund de Luxemburg. iar în replică Mircea cel Bătrân a iniţiat o incursiune la sud de Dunăre. la care au participat. bosniecilor şi maghiarilor în lupta de la Kossovopolje (1389. căderea Bulgariei răsăritene (1393) au determinat consolidarea apropierii dintre Ţara Românească şi Ungaria. francezi. Domnul Ţării Româneşti şi-a consolidat relaţiile cu Transilvania şi Moldova. Vlad. Turcii. până la Karânovasî. contra Vidinului. Drept represiune. Orşova şi Vidin. în Serbia). cruciaţii au ajuns la Nicopole. Baiazid I a ocupat Vidinul. transilvăneni şi oşteni munteni sub comanda marelui voievod. fiind respinsă de oştenii lui Vladislav I. Acesta pare să se fi recunoscut vasal lui Baiazid I şi să fi plătit primul tribut. alături de unguri. la bătălia de la Cirmen (1371. urmărite în timp. englezi. un tratat de alianţă prin care îşi făgăduiau „sprijin şi ajutor împotriva turcilor”. dar expediţia a fost redirijată. rege tânăr şi vanitos. Ştibor.

prin intermediul lui Alexandru cel Bun şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia. o poziţie realistă. i-a confirmat lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra Severinului. Voievodul Moldovei spera. În acord cu împăratul bizantin Ioan V Paleologul a creat Mitropolia Moldovei. succesorii lui Bogdan I Întemeietorul s-au arătat vrednici gospodari. l-a făcut pe Mircea cel Bătrân să se angajeze pe calea tratativelor. La est de Carpaţi. Moldova a putut desfăşura un comerţ activ pe marele drum comercial care lega Liovul de Cetatea Albă. cu sediul la Suceava. unde „au curs multe valuri de sânge creştin”. a fost silit să renunţe la Pocuţia. asigura continuitatea statală. În schimb. Ţara a agonisit venituri însemnate. însă. la Suceava (care a devenit reşedinţă domnească) şi la Neamţ. în final acceptând statutul de „ahd” care. prevenirea expansionismului Ungariei. Rezolvarea succesiunii la tronul sultanilor în favoarea lui Mehmed I (14131421). prin mijlocirea lui Petru I. şi ca rege al Poloniei (1370). cum era Ungaria. 3000 ruble argint (= aprox. Pe fondul unei situaţii externe complexe (moartea reginei Hedwiga. realizarea uniunii polono-lituaniene (1385). 52 kg aur). La 26 septembrie 1387. un garant faţă de alţi factori de agresiune. în acele împrejurări. alegerea lui Ludovic I. a instituţiilor. determinat de împrejurări. la 5 ianuarie 1393. unde otomanii erau în plină ascensiune. regelui Poloniei. care a desăvârşit formele instituţionale şi a arătat mult realism în politica externă. Amlaşului şi Făgăraşului. De asemenea. Petru I a depus omagiu de vasalitate în faţa regelui Vladislav Iagello la Liov. Petru I împrumuta suzeranului său. La 6 ianuarie 1395. Petru I şi-a îngăduit să cheltuiască însemnate sume de bani pentru construirea de biserici şi cetăţi de piatră. De asemenea. 1389) urmărind acelaşi scop politic. diferendele dintre Polonia şi Ungaria pentru spaţiul est-carpatic şi evenimentele de la Dunărea de Jos. un tratat cu Polonia (Radom. de alimentare a disputelor pentru tronul vacant. Prin acest gest politic. El a înnoit. Roman I (1391-1394) a continuat aceeaşi direcţie în politica externă. prin toate acestea concesii. tronul Moldovei a fost ocupat. orientarea prioritară în politica externă. vasalitatea faţă de regele Poloniei. voievodul Moldovei trebuind să întâmpine numai cu forţele ţării campania maghiară din ianuarie-februarie 1395. introducând. de Alexandru cel Bun (1400-1432). Politica externă a domnilor moldoveni a fost determinată de o conjunctură foarte complicată: ocuparea Galiţiei de către regii poloni (1366) şi apropierea lor de hotarele Moldovei. pentru care primea în gaj ţinutul Haliciului (cunoscut şi sub numele de Pocuţia). respectarea teritoriului.recunoscându-i virtuţile. domnul Ţării Moldovei îşi asigura un protector. Criza din Imperiul Otoman de după moartea lui Baiazid I (1403) i-a prilejuit lui Mircea cel Bătrân o politică abilă. el recunoştea suzeranitatea lui Vladislav Iagello. A fost. A fost o domnie lungă şi calmă. când i-a învins pe agresori la Hindău. să obţină sprijin în eventualitatea unui atac din partea Ungariei. Ţara Moldovei şi-a definit. Lituania şi în ţinuturile „de dincolo de Cracovia”. pentru mai bine de un secol. obligându-se la sprijin militar chiar şi „împotriva voievodului Basarabiei”. gândită ca o soluţie cu caracter temporar. Noul voievod a avut 41 . Ajutorul scontat pare să nu fi venit. Să amintim că şi Mircea cel Bătrân a încheiat. La adăpostul Poloniei. Interese economice şi politice au decis o colaborare strânsă cu Polonia şi Lituania. care explică disponibilităţile băneşti. în schimbul plăţii tributului (3000 de galbeni). Ştefan I (1394-1399). şi-a asumat obligaţii mult mai mari faţă de Polonia. regele Ungariei. care se constituiseră într-o puternică uniune (1385). În 1388. în 1400. înrăutăţirea relaţiilor dintre Polonia şi Ordinul Teutonic). unii termeni limitativi în ceea ce privea sprijinul militar oferit suzeranului în Ţara Prusiei. În vremea lui Petru I (1375-1391). limbii şi religiei. asigurând Ţării Moldovei o organizare instituţională şi o dezvoltare politică în acord cu imperativele timpului. De asemenea.

dar şi prin intervenţiile externe (Polonia. 9 domni şi 18 domnii. Ungaria. La 15 iulie 1410. Dacă în cazul unui război antiotoman Moldova nu şi-ar fi onorat obligaţiile de vasal. a cerut aplicarea tratatului de la Lublau (1412) pentru împărţirea Moldovei. au încheiat un tratat secret la Lublau (1412). relaţii prefigurate de sprijinul primit la instaurarea în domnie şi a urmat traseul impus de Petru I în raporturile cu Polonia. armistiţiul încheiat de regele Ungariei cu turcii (în 1419). Vladislav Iagello. În realitate regatul Iagellomilor nu dorea să se angajeze atunci într-un război cu turcii şi nici să sacrifice Moldova. Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului al XV-lea Criza politică care a urmat stabilităţii de la sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV a avut şi efecte pozitive. Alexandru cel Bun reuşise să asigure Moldovei un statut care s-ar putea defini prin conceptul modern de independenţă. neexceptând niciodată pe nimeni”. în 25 de ani (1432-1457).bune raporturi cu Ţara Românească (unde domn era Mircea cel Bătrân). prin care îşi precizau pretenţiile asupra Moldovei. La 1 august 1404. iar Alexandru cel Bun a trebuit să recunoască şi suzeranitatea lui Sigismund de Luxemburg. la bătălia de la Grünwald. la Luck. alături de polono-lituanieni. regele Ungariei. 3. unde aliaţii au obţinut o victorie strălucită. Când. s-a dovedit un bun protector al Ţării Moldovei. aflate în competiţie pentru controlul liniei Dunării şi al bazinului Mării Negre. 7 domni şi 16 domnii. Moartea lui Mircea cel Bătrân. Mai mult. ai Poloniei şi Ungariei. Alexandru cel Bun a mijlocit o alianţă între Mircea cel Bătrân şi Vladislav Iagello. nu doar Transilvania şi Ţara Românească. Astfel. Sigismund de Luxemburg. în 1418. omagiul fiind reînnoit la 6 octombrie 1407. pe care n-a putut-o cuceri. Polonia a intrat în tratative cu Ungaria. ajungând până la Cetatea Albă. cei doi regi. Ţara Românească şi Ţara Moldovei au cunoscut o perioadă de criză politică. regele Poloniei. În anii următori situaţia s-a complicat. suveranul polon a refuzat încă o dată. în 1423. şi frământările interne din Ţara Românească. în Cameniţa. explicabilă în parte prin neexistenţa unui cod de reguli pentru succesiunea la tron. ea urma să fie împărţită între cele două regate. la Kiezmark şi în 1429. ci şi sudul Moldovei. Alexandru cel Bun şi-a trimis oştenii să lupte alături de poloni la Marienburg (1422). a Ungariei şi a Cavalerilor Teutoni. Voievodul Ţării Moldovei şi-a respectat obligaţiile asumate colaborând cu polonii şi lituanienii împotriva Rusiei moscovite. la Liov. Puterile vecine. contra Teutonilor. Ca altădată Petru I. în 1420. Deşi în acele împrejurări ajutorul polon pare să nu fi venit. au oferit Imperiului Otoman prilejul să atace. contingente moldoveneşti au participat. el a recunoscut suzeranitatea regelui Vladislav Iagello. a depus personal jurământ de vasalitate. în 38 de ani (1418-1456). Imperiul Otoman) în statutul dinastic al Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei. Ţara Românească a cunoscut. au influenţat decisiv viaţa politică în Ţările Române. Ea a arătat că societatea românească era pregătită 42 . contra Cavalerilor Teutoni. * Urmaşii lui Mircea cel Bătrân (până la 1456) şi ai lui Alexandru cel Bun (până la 1457) n-au arătat aceeaşi vrednicie. În 1402. iar Moldova. căruia îi promitea ajutor „contra oricărui duşman al său. la capătul unei domnii de peste trei decenii.

concentrându-şi toate eforturile în direcţia cuceririi Constantinopolului. În anii lui de guvernare (1441-1456) au fost aliate resurse militare din tot spaţiul românesc. Iancu de Hunedoara. a relevat care îi erau direcţiile şi priorităţile politice şi totodată. N-a fost ascultat şi. Marele strateg n-a putut face joncţiunea cu forţele albaneze ale lui Skanderbeg şi a fost biruit de turci la Kossovopolje (oct. Campania din Balcani (1448) s-a desfăşurat. Negreşit. Ţările Române au devenit. în frunte cu regele Vladislav I (care era şi rege al Poloniei) şi Iancu de Hunedoara s-a terminat cu un dezastru în lupta de la Varna. o altă campanie. Bizanţul şi Europa centrală intrau în programul de perspectivă al Islamului. se accentua. şi în deceniile de criză. atât ca idee. marele erou. supranumit „cheile” regatului Ungariei. a fost răpus de ciumă. Ungaria şi Polonia. rămâne un simbol al luptei contra „limbilor păgâne” a „necredincioşilor”. iar tensiunea dintre cele două luni. în consonanţă şi cu toate forţele. Încurajat de această biruinţă. De asemenea. Peninsula Balcanică a fost în întregime ocupată şi inclusă în hotarele Imperiului Turcesc. cum a spus umanistul Enea Silviu Piccolomini. Linia Dunării trebuia apărată cu orice preţ şi în acest sens interesele Ţării Româneşti şi ale Ungariei erau în convergenţă. Franţa şi Germania. numai cu forţe din Ungaria. Planurile Semilunei erau din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai mari. nu a adus rezultatele scontate. s-a organizat o cruciadă care trebuia să-i alunge pe „păgâni” din Europa. în 1446. Din Transilvania. 1448). acest 43 . Marele voievod realizase. cum avea să spună mai târziu un agent imperial habsburgic. Un an mai târziu. După această înfrângere. devenind căpitan suprem al regatului. guvernator al Ungariei (regele succesor fiind minor). care a obţinut acolo o mare victorie. precum Balcanii. solii săi ajungând la Veneţia. Imperiul Otoman a încheiat un armistiţiu cu Ungaria (1451). totodată. Ţara Românească şi Moldova şi s-a încheiat cu un eşec. ce soluţii trebuia să adopte. dar zis şi Dracula. În 1442 a respins o oştire turcească din Transilvania şi a înaintat în Ţara Românească unde a restabilit ordinea şi a biruit. Iancu şi-a pierdut funcţia de guvernator al Ungariei. cum erau numiţi turcii otomani în diplomatica şi cronistica timpului. o continuitate politică. „în gura Turcului”. au fost. cât şi ca acţiune. Aragon. atacată de otomani în iulie 1456. cu deosebite efecte morale asupra Europei. Cel ce s-a arătat vrednic de o asemenea misiune a fost Vlad al III-lea. puteri creştine. Apărarea acestei vestite cetăţi. creştinătatea şi păgânătatea. un adevărat scut-protector pentru Europa. Bazele sistemului militar al Ţărilor Române au fost puse de Iancu de Hunedoara. personalitate foarte controversată. că are disponibilităţi umane şi economice. şi a îndemnat la chibzuinţă şi pregătire asiduă. o altă oştire turcească. supranumit Ţepeş. Cel ce sporise „gloria românilor”. el a dus o vie activitate diplomatică pentru închegarea unei coaliţii antiotomane. cel mai mare general al Ungariei medievale. Europa s-a confruntat cu o nouă etapă a expansiunii otomane. în 1444. intrat în calendarul creştin al Europei. Campania din 1443. dar fapta lui a asigurat încă o vreme liniştea Europei Centrale. pe valea Ialomiţei. a fost asigurată de Iancu de Hunedoara. misiunea rezistenţei armate antiotomane a trecut la Ţara Românească. În 1447. astfel. cel mai mare voievod al Transilvaniei şi. însă. Vatican. Transilvania. ceea ce s-a şi întâmplat în mai 1453.să reziste şi în condiţii mai puţin favorabile ori foarte grele. care se afla în hotar direct cu Imperiul Otoman. A existat. unde regele şi-a pierdut viaţa. desfăşurată în Balcani (numită şi „campania cea lungă”). n-au acţionat constant. din iniţiativă papală. cu această ocazie. al XV-lea. ceea ce a încurajat ofensiva otomană. exigenţele unei ofensive de durată într-o zonă geografică aşa de dificilă. La scurt timp după biruinţă. Către jumătatea sec. a ajuns. Mehmed II s-a orientat spre o altă cetate care nu putea fi ocolită şi care figura în programul european al marelui sultan: Belgradul. pentru multe decenii.

oameni liberi sau dependenţi. la o soluţie–vicleşug. Vatican. el a sprijinit pe Ştefan. a revenit în jilţul domnesc de la Târgovişte. în fond artificial. Vlad Ţepeş a fost arestat şi întemniţat vreme de 12 ani la Buda. 100. apărător de ţară. Politica externă a lui Ştefan cel Mare a fost una dinamică şi echilibrată. A fost o domnie meteorică. Polonia. Aflat în duşmănie prelungită cu o grupare boierească.000 oşteni. dar Ţepeş a căutat alte motivaţii pentru a nu se prezenta. Vilnius ori Moscova. cel ce avea să se numească „cel Mare”. foarte probabil vreo 22. Târgovişte. Vlad Ţepeş a procedat cu tact atunci când a acceptat să plătească un tribut ridicat (10. ceea ce s-a şi întâmplat în vara anului 1462. dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2”. Vlad Ţepeş a iniţiat ceea ce s-a numit marele „atac de noapte”. Mehmed II l-a chemat pe „beiul” Ţării Româneşti la Istanbul. Vlad Ţepeş a fost detronat. sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări. cu regele Matei Corvin al Ungariei. El a iniţiat şi a purtat un „război total”. iar domnia ţării a fost luată de fratele său Radu cel frumos. Ungaria era marcată de tulburări. a-l duce la împărăţie şi a-i transforma ţara în paşalîc. trimis în Moldova de către dogele Veneţiei la solicitarea lui Ştefan cel Mare. tributară turcilor. care i-a adus victoria. încredinţată grecului Catavolinos şi lui HamzaPaşa de Vidin pentru a-l prinde pe Ţepeş „prin orice chip”. Sultanul a recurs. Vecinii Moldovei. La 16-17 iunie 1462. Constanta politică a lui Vlad Ţepeş a fost războiul contra turcilor. al XV-lea se identifică cu personalitatea lui Ştefan cel Mare.000 de galbeni ca tribut. este cu totul revelatoare: ”Eu. cu sprijinul lui Ştefan cel Mare. a sec. ameliorându-şi relaţiile cu Poarta. 4. a pornit să transforme Ţara Românească în paşalîc.000 oşteni. sprijinit şi de sultanul Mehmed II. sfârşită tragic. 44 . pactizase cu Imperiul Otoman. Ţepeş fiind ucis de boierii care îi erau potrivnici. el a încetat să mai plătească sultanului cei 10. În 1461. În primăvara anului 1457. solii Ţării Moldovei purtând ideea de cooperare creştină la Cracovia. mobilizând pe toţi aceia capabili să poarte arma. de pustiire a itinerarului şi de înfometare a duşmanului. o mentalitate antiotomană. Vlad Ţepeş a convocat „oastea cea mare”. care punea accent pe neutralizarea duşmanilor. în preajma reşedinţei voievodale. motivânduşi în diverse chipuri gestul. dar conflictul era deschis şi o campanie otomană în Ţara Românească era de aşteptat. după un secol de la impactul româno-otoman (1369). iar în Transilvania îşi găsiseră adăpost mai mulţi competitori la domnia Ţării Româneşti. Primul său instrument politic a fost diplomaţia. voievodul care a intrat în posteritate ca simbol al luptei pentru independenţă. Este vorba de partida boierească care nu agrea autoritatea şi care. Consemnarea medicului italian Matei de Muriano. Viena. pe care „abia o ducea pământul” (cum spune cronicarul turc Enverî).descendent al Basarabilor a fost un monarh viteaz. Veneţia. dar care s-a impus prin măsuri proprii tiraniei. Buda. Exista deja. În 1459. În toamna anului 1476. i se mărturisise Ştefan în primăvara anului 1502. Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XV-lea Istoria Ţărilor Române în a doua jum.000 de galbeni). să ocupe tronul Moldovei. Vlad al III-lea Ţepeş a venit la domnie în împrejurări externe nefavorabile. Anul 1462 a rămas un an de referinţă în ansamblul cruciadei europene antiotomane. Acţiunea a eşuat. O armată otomană de aprox. Milan. Moldova devenise. atunci (în 1461). În urma unui conflict. toţi cei valizi. din 1456. din motive imediate. Cu această oştire a purtat un război de hărţuire.

Anunţând victoria. la 2 martie 1462. regele Matei Corvin a organizat o expediţie în Moldova. Milan. O campanie otomană în Moldova. la 3000 de galbeni. Veneţia. la două săptămâni după luptă (25 ianuarie 1475) o scrisoare de biruinţă principilor Europei. Viena. promiţând că „în ziua şi la locul pe care craiul ni le va hotărî. care îl precedase pe Ştefan în domnie şi care continua să aspire la tronul Moldovei. la 10 ianuarie 1475. Este ceea ce s-a numit scrisoareacirculară expediată „către coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare”. Petru II.000 de poloni. În schimb. nu în ultimul rând. fiind un motiv de precipitare a războiului (cetatea fusese stăpânită de unguri începând cu 1448. a recunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea. Armata maghiară. Cu Ungaria. dar nu declarate. numirea unor pârcălabi de încredere la cetăţi. l-a preocupat permanent pe Ştefan cel Mare. şi să predea Porţii Chilia şi Cetatea Albă. în ianuarie 1465. Acţiunile domnului moldovean în Ţara Românească. Vilnius şi Moscova.000 de luptători) la Baia (14-15 decembrie 1467).800 de unguri şi 2. La sfârşitul anului 1467. Refuzul lui Ştefan cel Mare a echivalat cu o declaraţie de război. protejatul turcilor. El a achitat tributul stabilit. precum hanul turcoman Uzun Hasan. în 1470 şi 1473. sub o atenţie specială. „duşmani ai creştinilor”. A fost o mare victorie românească. să păzească cetatea „de limbile necredincioase” şi. Un ultimatum venit de la Mehmed II cerea voievodului Moldovei să aducă personal tributul la Istanbul. Ştefan cel Mare a urmat direcţia statornicită şi. În 1469. desfăşurată cu 120. Deteriorarea relaţiilor cu Poarta şi începutul emancipării afirmate s-a produs în 1473. marele domn îşi arăta îngrijorarea ce plana 45 . „cum face beiul Ţării Româneşti”. în 1465. regele Poloniei promitea să apere Moldova „de turci. Perspectiva unui război cu otomanii. Ştefan cel Mare a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii antiotomane. după ocuparea Chiliei (1465). Momentul a fost bine ales: în Mediterana se desfăşura războiul otomano-veneţian. când voievodul Moldovei. cei mai mulţi fiind ţărani. în Asia Mică sultanul avea rivali de temut.000 de secui. primită cu satisfacţie de suveranul polon Cazimir IV. au fost socotite un afront şi consecinţele n-au întârziat. 1. Confruntarea a avut loc la sud de Vaslui. remanierea sfatului domnesc. socotit an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare. ocuparea Chiliei de către Ştefan cel Mare. Ştefan cel Mare a trimis. a fost învinsă de moldoveni (12.000 de ostaşi. loc numit Podu Înalt. de tătari şi de unguri”. raporturile au evoluat spre un conflict deschis. contra lui Radu cel Frumos. Hanatul Crimeii au fost ţinuţi sub o observaţie continuă. Ea se poate descifra dintr-o sumă de măsuri luate în timp şi focalizate pe consolidarea capacităţii de apărare precum: recuperarea cetăţilor Chilia şi Hotin. pusă sub comanda lui Soliman. construirea cetăţii de la Orhei. aplicarea unor pedepse capitale boierilor vinovaţi de trădare („hiclenie”). Cracovia. „neam fără de lege”. cărora li s-au adăugat 5. Până în 1473. la Buda. ceea ce semnifica „ascultarea” faţă de sultanul-suzeran. În relaţiile cu Polonia. a întâlnit rezistenţa unei armate de 40. Dar sultanul a obţinut succese şi în Mediterana şi în Asia Mică. prevederea expresă din tratatul cu regele polon (1468). ceea ce defavoriza pe Ştefan cel Mare. A fost o biruinţă de mare ecou.Ungaria. noi ne vom închina şi vom face jurământ de credinţă”. căruia Ştefan cel Mare i s-a recunoscut din nou vasal. Ea a ajuns. Ştefan cel Mare i-a înfrânt la Lipnic pe tătari şi tot în acelaşi an Petru Aron. formată din 40.000 de oşteni. ori recomandarea făcută noilor pârcălabi puşi la Chilia. viu comentată în Europa creştină. într-adevăr. rezistenţa albaneză sub Skanderbeg continua. o dăruise lui Iancu de Hunedoara). până în 1485. a fost atras într-o cursă şi ucis. beglerbegul Rumeliei.000 de moldoveni. iar otomanii. unde Cazimir I se obliga să-l protejeze şi să-l apere „de turci”. promisiune mereu amânată de voievodul Moldovei.

Sultanul şi-a reluat acţiunile contra Moldovei în 1476. Ştefan cel Mare a crezut în cooperarea Moldovei cu Ţara Românească şi Transilvania. Lituania. Anul următor. Ştefan cel Mare prezenta dogelui Veneţiei situaţia grea prin care a trecut. Războieni). Ştefan îndemna la o acţiune generală. oficiat într-un moment de cumpănă.asupra Moldovei. * Domnia lui Ştefan cel Mare este una de referinţă în istoria noastră. apoi. lui Sigismund Iagello. prin solul său Ioan Ţamblac. Ştefan a creat epocă în istoria românilor. accentuând din nou pe rolul Moldovei. Cetăţile. De aceea a intervenit Muntenia. Hotin. A fost un gest de speranţă. a depus omagiu de vasalitate lui Cazimir IV. Ţara Moldovei era pretutindeni cunoscută. Ştefan cel Mare a fost confruntat cu ceea ce s-a numit planul iagellonic. un vechi deziderat al părintelui său Mehmed II. ceea ce înseamnă renunţarea Moldovei la statutul de vasalitate. arătând că el va lupta „până la moarte pentru legea creştinească”. când a condus personal o mare campanie. Lupta a avut loc la Valea Albă (loc numit. astfel. La 8 mai 1477. Baiazid II finalizând. au obţinut o biruinţă. În această situaţie. Mare gospodar. Ioan Albert. fiul lui Cazimir IV şi fratele noului rege al Poloniei. Este interesant de remarcat că statele semnatare. turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă. pe care o considera „poartă a creştinătăţii”. În ultimii ani de domnie. iar apoi pe Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul. cetăţi de strajă şi numeroase edificii religioase. dar victoria finală a fost a moldovenilor. Spre sfârşitul veacului XV. Pacea cu Veneţia (1479). la Colomeea unde. Ştefan a încheiat pacea cu Imperiul Otoman. iar foamea şi ciuma au făcut ravagii în rândul invadatorilor. care redeschidea perspectiva colaborării antiotomane. Reconcilierea moldo-polonă a venit prin pacea de la Hârlău (1499 iulie 12). când oştirea leşilor a fost grav înfrântă la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). 5. care reunea Polonia. Existau resurse umane şi materiale. Domnul Moldovei a aplicat tactica veche. înfrângerea definitivă a rezistenţei albaneze (1479) au consolidat poziţiile Porţii. ne apar în deplină egalitate. I-au fost alături tătarii din Crimeea care erau vasali Porţii şi. clasică. Acesta a fost mobilul principal al campaniei polone în Moldova din august-octombrie 1497. au rezistat. Creaţia 46 . contrar „învoielilor şi jurămintelor”. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ştefan de regele Matei Corvin. superiori ca număr şi dotare. în ţinutul Neamţului la 26 iulie 1476. pe mare şi pe uscat. mare oştean şi diplomat. În 1484. tronul Moldovei fiind „rezervat”. conform acestui plan. Ungaria şi Boemia. acceptând să plătească tribut ca semn al închinării. Pierderea acestor fortificaţii. conjunctura politică internaţională a evoluat în favoarea Imperiului Otoman. Ştefan cel Mare era ameninţat. pe care Ştefan la considera „Moldova toată”. ţara a devenit „pustie”. 1486. sultanul a ordonat retragerea spre Dunăre. a fost o grea lovitură pentru comerţul şi defensiva Moldovei. Dezamăgit de atitudinea creştinătăţii. pe care o socotea o adevărată „strajă” a Europei. faptele eroice avuseseră un mare ecou în Europa. Moldova şi Polonia. unde a instalat la domnie pe Vlad Ţepeş. Ştefan s-a deplasat în Polonia. de asemenea. Moştenirea ştefaniană Urmaşii lui Ştefan cel Mare au moştenit o situaţie de prestigiu. a ars aşezările şi proviziile de pe itinerar. care l-a lăsat singur. Neamţ. Turcii. la 15 septembrie 1485. Suceava. oastea munteană a lui Basarab Laiotă.

situaţia a fost acolo şi mai gravă. Tezaurul Ţării Moldovei a fost confiscat. Relaţiile moldo-otomane au intrat într-o altă etapă. Apoi. i-a înfrânt pe tătari la Ştefăneşti şi s-a decis să înfrunte numeroasa oştire otomană. În 1533 se încheiase „pacea veşnică” polono-otomană. statutul Pocuţiei n-a fost clarificat. în final. 22 iunie 1529) şi a obţinut legitimarea vechilor feude stăpânite de Ştefan cel Mare. Ţara Românească era mult mai expusă. Domnul Moldovei s-a retras în Transilvania şi de acolo a plecat la Istanbul unde a reuşit reconcilierea cu sultanul şi revenirea pe tronul Moldovei (15411546). pusă sub arbitrajul regelui Ungariei. Campania otomană din 1538 a agravat situaţia Moldovei. retrocedarea fugarilor şi o comisie mixtă moldo-polonă. a avut conflicte cu Polonia pe tema Pocuţiei. a intervenit în Transilvania. Petru Rareş. în 1531. În 1534. dar a fost înfrântă. Ciceul şi Cetatea de Baltă. la confluenţa marilor interese şi conflicte dintre Imperiul Otoman şi Ungaria. Prevederile tratatului nu au fost respectate de partea polonă. unde se precizau termenii acestei „bune înţelegeri”: respectarea hotarelor. ceea ce a întreţinut o stare de tensiune. Petru Rareş a trebuit să acţioneze pe trei fronturi şi să găsească soluţii optime. iar în Ungaria şi Transilvania sultanul Soliman Magnificul se dorea un arbitru al situaţiei. În 1530 prima oară şi. Intervenţiile lui Petru Rareş în Polonia şi Transilvania i-au creat domnului moldovean o situaţie de război cu Imperiul Otoman. iar cetatea Tighinei. „această bucată de pământ. preţuirea eroilor. când i-a înfrânt pe partizanii lui Ferdinand de Habsburg la Feldioara. apoi. Comparativ cu Moldova. fastul de la curte. în 1510 s-a încheiat tratatul „de pace veşnică şi bună înţelegere” dintre Moldova şi Polonia. A întreprins mai multe expediţii în Ardeal (cea mai importantă a fost în 1529. După multe negocieri. pe Aloisio Gritti. oştirea Moldovei a ocupat Pocuţia. Bogdan al III-lea. riscând să ajungă în situaţia teritoriilor din Balcani. tratatul a fost reînnoit în 1518 de Ştefan cel Tânăr (1517-1527) şi în 1527 de Petru Rareş (1527-1538). Campania sultanului în Moldova. 47 . fire autoritară şi cu aspiraţii care depăşeau Moldova. din august-septembrie 1538. slobozirea negoţului. Ţara Românească s-a aflat. al XVI-lea. Pentru prima oară principiul succesiunii la tron a fost încălcat. iar Petru Rareş îşi avusese partea sa de contribuţie la încheierea „episodului Gritti”. În prima jumătate a sec. A pendulat între a-l sprijini pe Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya. sultanul numind domn pe Ştefan Lăcustă. şi a rămas în final alături de aceasta din urmă. la care Ioan Zápolya a adăugat Bistriţa. a fost transformată în raya. Petru Rareş a revendicat Pocuţia pe care o considera „adevărată şi legiuită moşie” şi această cerere insistentă a dus la un război. care să clarifice statutul Pocuţiei.culturală. Ţara Moldovei a fost mereu confruntată cu situaţii războinice. cum a fost în vremurile vechi şi de demult” Cam în aceiaşi termeni. acest reprezentant al sultanului fusese ucis la Mediaş. toate acestea au avut un puternic ecou în posteritate. A renunţat la Pocuţia în favoarea Poloniei. cu teritoriul aferent. Deteriorarea relaţiilor dintre Petru Rareş şi Soliman Magnificul a fost grăbită şi accentuată de o parte a boierilor moldoveni. unde se desfăşura un război de succesiune la tronul Ungariei. a cărei situaţie nu fusese rezolvată prin tratatul de la Hârlău (1499). adversari ai domnului ţării. aceea a dependenţei efective. Boieri moldoveni potrivnici autorităţii centrale s-au refugiat în Polonia şi n-au fost extrădaţi. a avut consecinţe foarte grave. Ameninţat în acelaşi timp şi de poloni şi de tătari. Prin poziţia ei geografică. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. zis „cel Chior” (1504-1517). N-a putut-o face din cauza „defecţiunii boiereşti”. Rodna şi Unguraşul. la Obertyn (22 august 1531) şi acţiunea a eşuat. scop în care îşi trimisese acolo un comisar. voievodul Transilvaniei.

de voievodat autonom în cadrul regatului maghiar. Slatina. Dieta alegea principele. Gherghiţa. conştienţi de pericol. gândind la o întoarcere de situaţie dacă se va pune problema unei noi cruciade antiotomane. voievodul Transilvaniei şi Ferdinand de Habsburg. Radu cel Mare (1495-1508). Zarandul. Chiar voievodul Radu de la Afumaţi a fost nevoit să meargă la Istanbul. care trebuia confirmat de sultan. numit Consiliul principelui. Întrebări recapitulative 1. atunci. la Mohàcs. Clejani. Alimăneşti. Boierii ţării. acceptând statutul de „supuşi ai sultanului”. decidea în problemele războiul şi ale păcii. unii domni (Vlad cel Tânăr. În această bătălie şi-a pierdut viaţa şi regele Ungariei. În 1526. Banatul şi Partium (comitatele vestice-Satu Mare. Domnii munteni au acceptat mai devreme regimul de „pământ al legământului păcii” (dar-al-ahd). O adevărată cronică a unui război care a salvat autonomia Ţării Româneşti. care asigura autonomia ţării. Aradul) au format un principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane. A existat. Grumazi. Bucureşti. lupte la Gubavi. de două ori pe an. Târgovişte. În paralel. capitala ţării. s-au grupat în jurul lui Radu de la Afumaţi (1522-1529). Urmaşii viteazului domn au urmat aceeaşi direcţie faţă de Imperiul Otoman. tronul fiind revendicat de Mehmed beg de la Nicopole. un alt statut politico-administrativ. au mers chiar în persoană la Istanbul pentru a primi confirmarea domniei. a ocupat Buda. Ţara era condusă de o dietă formată din 150 persoane. care a pornit un greu război cu turcii. Solnocul Exterior. plătind ca semn al „protecţiei” sultanului un tribut anual. Ungaria centrală şi de sud a fost transformată în paşalîc.000 de florini. Rucăr etc. Piatra lui de mormânt de la Curtea de Argeş înregistrează. Principele era comandantul oştirii şi judecătorul suprem. Transilvania a avut. s-a schimbat către jumătatea secolului al XVI-lea. care pretindea că descinde din neamul Basarabilor. Neagoe Basarab) au cultivat relaţii bune cu Ungaria. Depedenţa faţă de Imperiul Otoman a fost acceptată în continuare. Care a fost semnificaţia tributului plătit de Ţările Române faţă de Imperiul Otoman? 48 . Care au fost zonele de influenţă politică pentru Moldova şi Ţara Românească? 3. Ciocăneşti. Pe aceeaşi poziţie s-a situat şi Neagoe Basarab (1512-1521). care continua tradiţia adunărilor nobiliare din perioada voievodatului şi care era convocată. Solnocul de Mijloc. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei Statutul Transilvaniei. Ludovic II. Partea de dincolo de Dunăre a trecut în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Definiţi raportul suzeranitate-vasalitate în relaţiile dintre state. Transilvania a intrat sub suzeranitatea otomană până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Crasna. să facă act de supunere şi să accepte creşterea haraciului. în 1525. şi la 29 august 1541. 6. în condiţiile asaltului otoman spre Europa Centrală. Poenari. Plata. în pisanie. ceea ce a deschis o luptă acerbă pentru tronul regatului între Ioan Zápolya. Mihnea Vodă cel Rău (1508-1510) şi Vlad cel Tânăr (1510-1512) au fost obedienţi faţă de sultan. au plătit conştiincios tributul. Ştefeni. de la această dată. O dată cu statutul de principat. armata maghiară a suferit o gravă înfrângere din partea celei otomane. iar Transilvania. Când şi cum s-a format principatul autonom al Transilvaniei? 4. în mod obişnuit.unde se instalase regimul de paşalâc. fixat la început la 10. pericolul transformării ţării în paşalîc. El conducea ţara cu sprijinul unui sfat constituit din 12 persoane. 2. La moartea lui Neagoe Basarab situaţia Ţării Româneşti s-a agravat brusc. Sultanul Soliman Magnificul a intervenit direct în această criză.

Sighişoara). Constituirea statală a oferit un cadru favorabil dezvoltării vieţii culturale. Hans Benker. Meşterii profilaţi pe artele frumoase sunt preţuiţi şi răsplătiţi pentru operele lor. Psaltirea Voroneţeană şi Codicele Voroneţean. căsătoria şi „trecerea la Domnul” sau cu lupta pentru independenţă. apoi. sărbătorile de iarnă. care se dezvoltă pe lângă aşezămintele religioase (mănăstiri. Pe teritoriul românesc s-au realizat manuscrise celebre. Istoriografia a fost un domeniu fecund şi foarte important. Ţara Moldovei. variante în slavonă şi germană. Viena. biserica. Pătrunderea tiparului. boierii au promovat şi au protejat diferite forme ale culturii. prin diaconul Coresi. episcopul Macarie a scris o cronică în care sunt tratate evenimentele de la 1504 la 1552. care a imprimat la Braşov 36 de cărţi în română şi slavonă.VI. unde se află portretul lui Ştefan cel Mare. A fost continuată de călugării Eftimie şi Azarie. Din 1521 datează scrisoarea în limba română a marelui negustor Neacşu Lupa din Câmpulung Muscel către judele Braşovului. s-au răspândit pe tot teritoriul românesc. chemat din Muntenegru de voievodul Radu cel Mare. interesul pentru culegerea folclorului manifestându-se destul de târziu. scris la mănăstirea Neamţ (1429). scris în 1404-1405. de aceea mulţi râvnesc să intre în pomelnice. în centrul atenţiei fiind domnia. Apoi. care se află astăzi la Biblioteca Bodleiană de la Oxford. La Biblioteca din München a fost descoperit un Evangheliar copiat în Moldova la 1493. Meşteşugul tiparului s-au dezvoltat puternic în a doua jumătate a secolului XVI. Tineri de la noi . cronicile au avut un caracter oficial. ca obiect de învăţământ. pe care Petru Rareş l-a luat în pribegia lui din Transilvania şi. anonimă şi colectivă. artă. Pentru Ţara Românească sunt de menţionat cunoscutele Povestiri despre Vlad Ţepeş. Cultura populară a fost greu de recuperat. la începutul secolului XVI. Praga). cu voia lui Dumnezeu. episcopii). Tetraevangheliarul de la Humor (1473).Octoih (1510) şi Evangheliar (1512). naşterea. Între 1500 şi 1505 au apărut şi primele texte în limba română. S-a scris în limba slavonă. o adevărată limbă latină a Răsăritului ortodox. CREAŢIA CULTURALĂ Creaţia culturală în secolele Evului Mediu s-a manifestat pe două registre: cel popular şi cel al elitelor. a fost o adevărată cucerire pentru cultura noastră. În vremea lui Petru Rareş. cu momentele principale din viaţa omului. precum psaltirea Şcheiană. care fixează pentru posteritate o imagine 49 . precum Tetraevanghelul grecoslav. S-a dezvoltat interesul pentru carte. Cele mai multe producţii populare stau în legătură cu muncile agricole. fii de boieri sau patricieni ai oraşelor sunt trimişi la studii în străinătate (Cracovia. La curtea lui Ştefan cel Mare a fost redactat Letopiseţul de când s-a început. Unele creaţii populare în versuri. Condiţia de ctitor devine o cinste. Se constată o grijă pentru ocrotirea şi tezaurizarea valorilor culturale. Apoi. Cultura oficială. Sibiu. Sunt recuperate piese scumpe căzute în „captivitate duşmană”. în prima jumătate a secolului al XIX-lea. ea este o creaţie orală. care s-a transmis sub cinci variante. Elitele sociale sunt interesate de şcoală. dar şi marfă. Dinastia. Un manuscris de mare valoare este Evangheliarul călugărului Nicodim. Primele texte au fost imprimate la mănăstirea Dealu (Târgovişte) de către tipograful Macarie. Pentru început s-au tipărit în limba slavonă trei texte religioase: Liturghier (1508). iar în Transilvania. şi în oraşe (Braşov. precum Mioriţa şi Meşterul Manole. ceea ce face imposibilă plasarea exactă în timp. la Istanbul.

Biserica Neagră (Braşov). cu preponderenţa factorului autohton. Arhitectura militară. Mihail (Cluj). Neamţ. Ladislau (Oradea). iar arta cusutului prin broderii celebre. creaţia culturală românească este o frumoasă carte de vizită receptată şi preţuită pretutindeni. Operă de sinteză. Râşnov. după cercetările cele mai noi. Moldoviţa. Orhei. Chilia. Putna. Suceava. Deva. cetăţile de margine şi de interior sunt bine reprezentate în tot spaţiul românesc.defavorabilă voievodului (mai ales cele în limba germană). socotită a fi „literatura analfabeţilor”. Faima meşteşugului şi a artei o constituie arhitectura religioasă. O caracteristică fundamentală a arhitecturii bisericeşti a fost pictura interioară şi exterioară. Neamţ. Dâmboviţa. politică. Roman. loc de retragere şi de rezistenţă. precum Cozia. nordul Moldovei. A fost reprezentat de N. Curtea de Argeş. prin bisericile de la Voroneţ. Cea mai importantă elaborare o constituie Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.P.Olachus. sau în interior Poenari. cetăţile formează adevărate nervuri. ca formă superioară de exprimare a virtuţilor unui popor a găsit în mediul românesc medieval mari resurse umane şi materiale. Gherla sau Chioar. În acest domeniu. Unele ctitorii sunt celebre. precum epitrahilul dăruit mănăstirii Argeş de Neagoe Basarab şi cel de la mănăstirea Putna cu imaginea lui Ştefan cel Mare şi a fiului său Alexandru. Moldoviţa. filozofie şi elocvenţă” (B. XV-XVI)? 2. Bălineşti au dus faima măiestriei şi bunului gust. A existat. Brăila. oraşele şi bisericile fortificate. o grijă pentru sistemul defensiv. în seama căruia se pun. Întrebări recapitulative 1. apoi în Transilvania Bran. pentru Transilvania.Haşdeu). 33 de biserici. Humor. creaţia culturală în Evul Mediu românesc (sec. Giurgiu. ripide. Care sunt principalele domenii de creaţie? 3. Voroneţ. Sculptura în piatră şi în lemn s-a dezvoltat mai puţin în mediul ortodox şi mai mult în mediul catolic. Biserica Sf. ferecături de cărţi). Ioan Vitéz. Ioan Honterus şi Valentin Wagner. Prin ce se caracterizează. Arbore. Din sec XVI se afirmă umanismul. Cel mai mare ctitor al secolelor XIV-XVI a fost Ştefan cel Mare. „falnic monument de literatură. ca pretutindeni în lumea medievală. Cotedrala Sf. Ce domeniu de creaţie a asigurat românilor o faimă deosebită în străinătate? 50 . Orfevrăria este reprezentată prin numeroase obiecte de cult (cădelniţe. Soroca. Hotin. în general. curent care a promovat plenipotenţa raţiunii. din care 21 se păstrează „în picioare”. Domnia lui Petru Rareş a făcut epocă în domeniul picturii exterioare. Cultura. Dealu. Tighina. Se adaugă. De la Severin la Măgurele. Arhitectura constituie un capitol fundamental al creaţiei Evului Mediu. Cetatea Albă.

ClujNapoca. 1997. – Vlad Georgescu. 1973. – Şerban Papacostea. Geneza statului în Evul mediu românesc. – Victor Spinei. Iaşi. 1988. – Gh. Dicţionar. Bucureşti. Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei. Bucureşti. 1988. Bucureşti. – Ion Toderaşcu. – Petre P. Ţara Românească în sec. Cluj-Napoca. vol. Bucureşti. Voievodatul Transilvaniei. 1988. Întemeierea Moldovei. – Virgil Vătăşianu. Introducere la Istoria culturii româneşti. 1991-1993. Panaintescu. – Dinu C.Giurescu. 1959. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei. Geneza statului medieval în Transilvania. – Şt. 1965. Bucureşti. Bucureşti. 1965. I-III. Iaşi. Bucureşti. Istoria românilor. – Ştefan Ştefănescu. Istoria românilor. 1999. I. Permanenţe istorice medievale. 1994. I. Iaşi. Istoria medie a României. Constantin Şerban. – Ştefan S. – Radu Manolescu. 1992. 1980.Panaitescu. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Unitatea românească medievală. – P. Bucureşti. Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu. 1989. 1996. Dinu C. 1976. Brătianu. Bucureşti. Cluj. IX-XIV. 1997. 51 . Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. – Ion Toderaşcu. – Ştefan Pascu. vol. 1980. Iaşi. Istoria Românilor. 1972. I. Bucureşti. Istoria artei feudale în Ţările Române. Olteanu. 1969. XIV-XVI). 1969. Ion Toderaşcu (coord. Giurescu. Bucureşti.P. II.Giurescu. Românii şi maghiarii în sec. – Cristina Feneşan. Cluj-Napoca. Bucureşti.). – Ioan Aurel Pop.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ – Constantin C. Probleme controversate. I. 1996. – *** Constituirea statelor feudale româneşti. Bucureşti. XIV-XV. – Ion Agrigoroaiei. Bucureşti. – *** Instituţii feudale în ţările Române. Gorovei. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. IV.