I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1.ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3.„Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4.Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5.pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a IIa: „vin’”; interjecţia. 6.„(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7.Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8.Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9.Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil.

I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1.mister = taină parfum = mireasmă 2.„sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3.a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4.sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5.„luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte”

6.Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri. 7.Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8.Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9.Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată.

I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1.a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2.Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3.cânta ≠ tăcere 4.Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5.„tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6.Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”.

7.Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8.Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9.Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic.

I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1.muşchi, râul, munţi, valuri 2.punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, intensifică sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent suspans. 3.a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul 4.Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii 5.„glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6.Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7.În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8.Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui

împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului. 5. .Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii. şi anume. Luni începuseră şcoala de la ora şapte. atins chiar de aparenta lor banalitate. motivul dragostei de natură. Mircea.român. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. 7. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. Metafora „nori. I. 5. al cărui nume este precizat în titlu. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie. „mea”. 6. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. 2. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4. 9. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. tema poeziei. De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. motivul recunoştinţei. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător. 8. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. cu măiestrie. această strofă este ea însăşi o metaforă. dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. Tiltul poeziei exprimă simplu. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil. forme şi culori. Repetiţie anaforică. ideea centrală. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. motivul amintirii. unde poetul îmbină atent. motivul divinităţii. 9. etc. prin vocea eului liric. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. Fiind un substantiv propriu.

poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . caişi. elidarea lui e. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. pruni 2. înveşmântaţi. . El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. motivul toamnei. a-l trece toate apele. a trece pragul. Limbajul folosit de D. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual. şi fata singură. zarzări. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului.I. 9. anotimpul în care toate florile mor. 6. pe care toamna le lasă în urmă. toamna. şi casa fetei. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. 7. „şubredă şi pală”. 4. s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. motivul oglinzii 5. 6. de mâhnire. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia „evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. pentru cea care „n-a fost mireasă”. „o fată şubredă şi pală”. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă. obsesive. 3. a trece în nefiinţă. „Preschimbă florile în vase. Anghel în poezia sa este sugestiv. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. având rol în păstrarea măsurii versului. 8. „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. prefăcut. candidă = pură beteală = podoabă 2. În prima strofă a poeziei. având rol în menţinerea măsurii versului 3. I.

Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. cu sufletul la gură. – folosirea simbolului cromatic – sinestezie „dulci orchestre” I. Substantivul „balul”. înţelese şi neînţelese” 5. fraţi de suflet. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. cum ar fi: „zburaţi”. „porniţi”. motivul primăverii. strălucind în lumina lunii. balul pomilor fiind dulcea primăvară. Pomii. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la . „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”. 9. trişti şi delicaţi”. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. ce o vor păstra mereu. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. pomii parcă dansează. Cele două copile seamănă ca două picături de apă. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri. redevin „banalii pomi din faţa casei”. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. 8. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. 2. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. zarzării şi prunii. 3. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. Legănânduse uşor în bătaia vântului. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. 4. 5. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. persoana a II-a. 8. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. Toamna se seamănă grâul. care transformă întrega natură în sărbătoare. care îi va impresiona pe tinerii cititori. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. 6. „caişii. Poezia are un puternic impact asupra cititorului. 8. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect tema poeziei. motivul lunii. 6. 7. „Pătrundeţi. intr-un suflet.4.

După cum arată şi titlul. 5. mod ce prezintă o acţiune îndesfăşurare. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1. adjective pronominale posesive (mea). forme verbale la persoana I (iubesc). Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. 9. Deasemenea. Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare. Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ. „epigraf”. Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a IIa. ca prin vis. 7. prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară). subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. I. 6. etc) . metonimie – „aur şi parfum”. a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2. 3. urmat de un determinant. neterminată. implicarea afectivă a eului liric. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. singular. Adjectivul „lină”. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului. 4. utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. 8. Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. (ceva) de vis. 9. dormind).imperativ „zburaţi”. 9. care urmat de adverbul de timp „acum”. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator.

în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. . „huleşte-le!”). 5. huleşte-le). 3. prin exprimarea directă a trărilor. imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. îngroape 2. titlul anticipează tema poeziei. buze. I. estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”. a sentimentelor eului liric (dezamăgire. cuvintele.ce creează surprinzător imagini artistice. relaţia poet – material poetic. având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului. 7. 10. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. „îs” – sunt . indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele. desfrunzeşte. În al doilea rând. 9. De altfel. Încă din titlu. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. Am să vin când voi avea puţin timp. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric. a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”. 8. („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. 11. voci 2. Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele. 3. cuvinte. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. „Fâstâcite şi neroade”. I. s-au sculat. „deştele” – degetele.” 4. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. etc. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. plural a pronumelui personal „-le”. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 6.). revoltă şi uimire. „Le vezi? Au căzut.

„Palid aşternut e şesul cu mătasă”. În poezie. verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. 9. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. 3. „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea). 2. Am cumpărat azio imensă stea de mare. etc. Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică. „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”. comunicarea cu divinitatea. „Păsările negre suie în apus”. subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”. Folosirea verbelor la mod indicativ. precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne. Substantivul toamna. 7. neputinţă = imposibilitate. 7. Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul. „(mă) rog”. „vorbeai”. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. I. mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. şi totodată dezamăgirea sa. Este o stea în devenire. În limba literară este timpul specific poeziei. 12. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate. motivul trecerii timpului. evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a). 4.Am băut o carafă de vin roşu. 5. 8. 5. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric. 6. dorinţa de concret. 6. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. Povaţă = sfat. „mie”. Motivul îngerului (ca semn al divinului). ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber. rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui . Băiatul acela este slab de înger. Motivul toamnei. 4.

Limbajul este familiar. I. „voiam”. întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. Teoria iubirii neîmplinite. 7.. 13. trăiri ale poetului (deznădejdea. împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. „Voiam să pleci”. Domnul. Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-". . a-şi pleca capul. care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”. / Nu mi-ai trimis. Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci. îmbinat cu termeni arhaici (ghies). de când mă rog. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii. voiam să şi rămâi/ [. exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări. „mea”. „mie”). 3.. evidentă prin folosirea verbului „vreau”. a adeverbului abia. 8. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului. vecinicul şi bunul. „voiam şi să rămâi” 5.. Titlul poeziei. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”. 2. niciunul. Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. „am rugat”. a pleca urechea.]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”. 4. „plecaseşi”). regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii). evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului. motivul plecării. ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. 9. Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”.de sus „doar mie. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1. 9. a se pleca. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”..” 8. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire.

persoana a II-a. devenind astfel un laitmotiv. De asemenea. anticipează tema poeziei. adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”. „mea”. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. Linia de pauză marchează o structură incidentă. a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei. cuprins în forma unui monolog adresat din poezie. îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”. 15. posomorât. motiv des întâlnit în opera bacoviană. 4. până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. I. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. motivul plumbului. 6. „gri”. 7. „plumb”. („Gri” – George Bacovia) 1. 8. separând vorbirea directă de restul versului. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie. singurătate. sentimentul de vid. construit simplu din adjectivul cromatic „gri”.lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate). „ninge”. „gri”. întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. 9. sugerând tristeţe. „am oftat”. (greu)ca plumbul. Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului. Se remarcă acea concordanţă. „plumb”. 14. subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului. în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său semantic „înnegri”. 3. Titlul. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. . „plumb” 5. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească. I. Verbe. motivul iernii. De asemenea. deprimare. tema solitudiniii. sumbru = întunecat. 2. singurul. Inimă de plumb. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric. („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1.

2. sentimentul vidului I. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). 9. glul. carbonizate = arse. 4. agonizantă. tematica: moartea. iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. în amurg. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. („Negru” – George Bacovia) 1. Totuleste ars. 7. atât în finalul acestei strofe. tristă. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru.orizont = zare. Iubirea a murit de . 8. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. sicrie. corb). 6. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc. Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. 7. parfum = miros 2. 4. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. peste tot sunt semne ale distrugerii. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. prezenţa simbolului. tema morţii. arse. a sugestiei. mangal. carbonizat. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. dar şi în cel al primei strofe. culoarea dominantă este negrul morţii. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. motivul sicriului. Motivul centralal strofei este amorul. motivul corbului. 5. 16. 3. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. 6. 5. diametral”. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. tema morţii. 3. în amurgul vieţii.

9.”  imagine auditivă 5. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. 3. De asemenea. „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. „mă”. I. galbenă. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. Tema poeziei este tipic bacoviană. Deşi intitulată „Pastel”. 6. I se asociază „parfumul de pene arse”. Punctele de suspensie. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. „chemam”. sentimentul de vid. Focul şi ploaia. 2. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. alături de linia de pauză. Se menţine măsura şi ritmul versului. Astfel. pentru că este prezent verbul „fumegă”. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme . care au pus stăpânire pe sufletul poetului. „stai”. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. cădere şi moarte. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei.curând. aceea de a renunţa la iubire.. 7. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. în această poezie. („Pastel” – George Bacovia) 1. „spune”. pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea. care pustieşte natura. dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. 9. „tine”. 4. 8. frunză. a umbla de funza frăsinelului. 8. ci de a le sugera prin intermediul simbolului. a tăia frunze la câini. marcând elidarea vocalei „î”. prezente în text. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte. 17.

2. Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. ci unul al dezagregării materiei. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. I. cauzate de ploaia nesfârşită). Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei. „-mi”. în care până şi lumina pare tristă. Nu mai pot merge la mare. deznădejdea. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia. 2. de deznădejde a poetului ca urmare a ploii. 18. Aici ea cade neîncetat. astfel. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. tipic bacoviană. 3. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani. Ploaia. motivul talangei. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) . nu vine să purifice. 5. 7. („Pălind” – George Bacovia) 1. „tristele becuri cu pală lumină”. 6. tină. cu valoare de refren („Ah. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. depresia. „pustiilor pieţe” 5. „pală lumină”. 4. „noapte deplină”. motivul ploii. 19. în poezia bacoviană. 3. agonizantă. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. stări ale poetului (Aici agonia. plouă. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia. 9. 6. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie. („Plouă” – George Bacovia) 1. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. 4. al tristeţii pune stăpânire pe poet. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. Sentimentul vidului.I. nu este un simbol al fecundităţii naturii. marcând pronunţarea într-o singură silabă. 8.

7. Ultima strofă are aceeşi structură închisă, ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”), cu valoare de refren. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii, al pustiului, ce îl macină pe poet. Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i, spaţiul închis în care agonizează poetul, lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară, imagine schematică, obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete), este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. 8. Titlul poeziei, constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian, dominat de obscuritate, dar şi la „pălirea” sufletului poetului, devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. 9. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea, piaţa pustie.

I. 20. („Ţi-am împletit...” – Ion Barbu) 1. cunună = coroană gravă = solemnă 2. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv), în vocativ, de restul propoziţiei. 3. inimă de piatră; cu mâna pe inimă; 4. Nu mi-a spus unde pleacă. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. 5. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”. 6. Inversiunea „umedă [...] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”, care imprimă ideea de măreţie. 7. Titlul poeziei, constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”, arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”, ce simbolizează de fapt creaţia. Se anticipează, astfel, încă din titlul, caracterul de artă poetică al textului barbian. 8. Poezie modernistă, „Ţi-am împletit...” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric, indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic. 9. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic. Poezia poate fi privită ca o artă poetică, al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate, trăsătură specifică poeziei

moderniste. Mesajul poetic este încifrat, relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ, din crearea unor figuri de stil.

I. 31 (Dan Botta, Cununa Ariadnei) 1.înlănţuiţi = uniţi; melancolie = tristeţe. 2.Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. 3.„Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”. 4.Teme/motive literare: tema iubirii, motivul cântecului, motivul lunii. 5.Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”. 6.Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora, prin intensitatea lor, îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră, materială, au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate, un clocot interior. 7.Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste, idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”, „să cânte”. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. 8.În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui, creând o atmosferă melancolică, aflată în contrast cu cea dinamică, înfocată, din incipitul poeziei. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”, care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric, dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”, prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc, spre care tinde eul liric, plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. 9.Cuvântul cântec, devenit un motiv al poeziei, simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa, sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat, referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii, iar cântecul devine asemenea unei vrăji, o incantaţie a iubirii: „Un

cântec printre ani şi un descânt”.

I. 32 (Emil Botta, Marea) 1.,,frunze”; ,,valuri” 2.Cratima folosită în construcţia ,,nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei ,,î” din forma pronominală ,, îmi’. 3.Am fost la mare. (substantiv) Parcul acela este mare. (adjectiv) 4.teme/motive literare: marea, valuri, uitarea, 5.pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”, „meu”, „mă”); verbe la persoana I („nu ştiu”, „nu vreau”, „să uit”) 6.În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. Astfel, prin utilizarea adverbelor negative („nu”, „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. 7.Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii, stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor. Sintagma este folosită de doua ori pe parcursul textului, o data la mijloc şi o data în finalul poeziei, astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului. 8.Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat. Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil, precum epitetul în inversiune (,,clocotitoare valuri’’), metafora(,,digul pieptului meu’’), dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”, „valuri… loveau”, „talazuri creşteau”). Gradaţia este marcată şi de verbele folosite, trecându-se de la ,,se trezeau’’ şi ,,abia

Caragiale..Teme/ motive prezente în poezie: timpul. la . 3. tulburi nori”.Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ). Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie.în zadar vei cere viclenei .loveau’’ şi . 4..creşteau”. 9.marea pădurii”. continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent. cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (. umbra. metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric.văzduhul veşted”.Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului.ursuză = posomorâtă.. Grădinile Amăgirii) 1.În primul vers. Astfel. Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (. Imperfectul. apare ideea trecerii ireversibile a timpului. timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia. .începea’’. face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ). acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu nostalgie. 5.Grădinile Amăgirii”. . 2.).. cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului).mohorâte flori”.. În poezia .. 6. titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării.. nefiind mulţumit de prezent. 33 ( Mateiu I. Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea. I.. .ursuză luna” etc. taină= secret. luna.. .

.apusa tinereţe”. spaţiu legat de clipa prezentă.. 8.. se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric. Călinescu. . grădina..năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”). Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit. Epitetul . inducând un sentiment de tristeţe. trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului. Apare epitetul în inversiune .. Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut.grădinile”) şi unul abstract (. 7.Amăgirii”). Inversiunea . Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (. arătându-se starea eului liric – regretul după .. .amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe.tulburi”. la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire. 34 (G. Spaţiul imaginat. .veşted”.amara”. natura împărtăşindu-i parcă suferinţa. Titlul . Totodată.ursuză”. acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric. lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el..... . . care este personificat prin scrierea cu majusculă. 9.mohorâte”..Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (. figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură. . I.s-a ofilit”. . Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric. mohorât.văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul. clipă în care nu mai există decât amăgirea...vei plânge”.searbedele”). acesta fiind lipsit de viaţă. . Astfel.. respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce.searbedele zori”. Neoromantică) 1. o imagine a efemerului. a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie..

Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”.Pe coama acestui deal se cultivă pomi. creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură. observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”. eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric. prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. 7. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. 2. la timpul prezent. 9. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată. motivul lacului 5. „eu”. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. 3. 8. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. a imaginii redingotei şi a turlei realizează paralelismul cu prima strofă. preluând de la acesta atitudinea elegantă. 6. la neoromantism. natura. Se reia motivul apei.motivul codrului. din care „ies sirene şi undine”. Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”. Motivul lacului este unul specific romantismului. poetul. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet. În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus. pronume la persoana I – „îmi”. Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric. Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. primele trei .

ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului. singurătatea. şi reluarea motivelor literare ale acestuia.Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea. dar într-o manieră “neoromantică”. visul) justifică încadrarea textului în lirica de inspiraţie romantică.„cevaşi”. 3. „mă”. I. personificarea – „luna[. 6. sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). „sgomot”. singurătatea ş. „blajană” 4. 8.Din punct de vedere fonetic.a. cu ochii în soare. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. luna şi stelele.. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric. În ultimele două versuri.strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. tipic unei creaţii romantice. luna. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea . conferind oralitate stilului. Motivul lunii este predominant. 7. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese. 5. 35 (Vasile Cârlova.mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”.Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”. Înserare) 1. aceasta este personificată.. soare cu dinţi 2.]îşi caută de cale adesea mulţumind”). „eu”. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive. „tristă vale”.Atmosfera strofei este de melancolie. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul.teme/motive: natura. repetiţia – „încet. încet”.

în astă tristă vale.Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii.”).astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el. dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă. cu frunte mai blajană / Îşi caută de cale adesea mulţumind”). Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. I. Prin repetiţia „încet. Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. încet…se urcă”. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor. 9. linişte 6. 4.. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme. 3. „mac” 2. În această strofă. „pădure”. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”. Pastel) 1. deci se întunecă mai târziu. cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. . credea că o să-l cert. motivul – înserarea 5. 36 (George Coşbuc. E vară./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. tema – natura. Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte.

Verbele la prezent. în toate detaliile ei. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. Astfel. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. Titlul „Pastel” este sugestiv. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. Se haineremarcă ntunecate”. „adoarme”. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”. Munţii) 1)degeaba. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării. orice trimitere spre ideea de mişcare dispare. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. predominante în poezie. motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. parcă. „tace” etc. 37 (Aron Cotruş. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii de a din crea ponoare”. o Personificarea plină de „Ea-mbracă mister. 9. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. 8. utilizată doar în cadrul literaturii române. indicând denumirea speciei liricii peisagistice.7. Treptat. din strofa a doua. precum şi epitetul personificator „tăcută”. au rolul atmosferă impersonalitatea vocii lirice. I. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel. şi-n curând s-alină”. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”. o magnifică panoramă surprinsă. necuprins .

astfel. o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”). 7)Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. în comparaţie cu năzuinţele sale. să scap.2)Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. să fug”). prin atingerea absolutului. Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. lumina etc. realizată valoare apoziţională. singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere. 5)„În coaja lui tirană”. pentru a delimita o construcţie metaforică cu 3)Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să . Lipsa armoniei ritmului. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale. 4)teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”. care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. „setea-mi” 6)Metafora „piedica-mi de humă”. 8)Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. enumeraţii („să ies. munţii. astfel. în ambele cazuri. de care nu putea să scape. iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor. măsurii şi a rimei ar putea sugera. ideea de limitare a individului. „setea-mi de lumină”).

„-mi”. 2. tristă. I. ca o luptă Comparaţia continuă. Strofa a doua însă. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I singular: „mă”. a pune la inimă. Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale. să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei.Teme/motive: tema dezmărginirii.Virgulele din versul „Iar tu. manifestat atât prin admiraţie. vieţii. 4. este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii „ca voi” atât la începutul strofei. „voi . aduce o schimbare: încercarea munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de aşi depăşi propriile posibilităţi. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte. finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen.absoarbă”) „statornic” şi etc. Desmărginire) 1. 9)Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. văzute „sălbatic”. Astfel. „slut”. motivul stelei.Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”.). 3. „meu”. epitete („omorâtor”.Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. 5. cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor. cât şi spre sfârşitul acesteia. 38 (Nichifor Crainic. cu fenomenul de ridicare a munţilor. a avea o inimă de aur. 6.amară = dureroasă. azur = albastru. aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan.a-şi lua inima în dinţi. frumoasă lume. „voi sfărâma”. motivul arhanghelului. Deci. „voi deslipi”. „mea”. a-şi călca pe inimă.

„m-oi topi”). între de materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la vrea „şalupă/Ritmată arhangheli”. este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric.Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului.Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. I. „voi culca”. 39 (Leonid Dimov. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile 9. 8. năluci – fantasme 2. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând . la Divinitate. terestru norul. dematerializarea acestuia contopirea reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”. „Desmărginire”. Oximoronul „creştete de hău” sugerează imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră.Titlul şi regretele inerente trupescului odată cu atingerea care prefigurează tema poeziei. eliberarea de materialitate a eului liric.jale – tristeţe. care reprezintă care el un intermediar să acceadă. sugerează spiritualului. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut. 7. între Astfel. iar metafora „m-oi topi în boare şi de muzică lui divină” cu ilustrează Divinitatea. şi ceresc. de a se contopi cu Divinitatea („Mă va-nvăli”.deslipi”). Să fie iarnă) 1. „s-or lumina”) şi de a accede la esenţă.

7.În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite.teme/motive: iarna. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. conservare a acestui timpului. dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. tărâm al minunilor în contingent. Prizonier al cotidianului. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („-nţeleg”). element intermediar între divin şi terestru. – sens figurat 4. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. 3. noaptea etc.măsura. Apariţia figurilor mitologice. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. singular („mă”. Valoarea imperativă. 8. Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. Iarna capătă conotaţiile unui moment miraculos. firea.Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la persoana I.Fata se privea într-o oglindă spartă. 5. Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei . Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. într-o lume de „preziceri şi colinde”. visul. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. meandri.Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. de care aminteam.„A chipurilor în amurg plăpând” 6. sugerează intensitatea sentimentului.

Expresivitatea lirică este. . astfel. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”. o imagine de mişcare absurdă. absolut. prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. („Cum roade visul…”. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”. de asemenea. ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă.Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. Se observă. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract. timpul să îşi piardă esenţa. structura simetrică a începutului celor trei strofe. epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea fuziunii dintre real şi ireal. iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. cât se poate de bine conturată. „Cum se lipesc cu toţii…”. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. „Cum nasc apoi năluci…”). Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. Poezia este formată din patru catrene. în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract. ireal. care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică. Oniricul tinde spre invadarea realului.asocieri paradoxale. singular („mă”. „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”). 9.

prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”.. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. Autorul foloseşte acest procedeu. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă. 8. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri. Iedera îndrăgostită) 1. timpul prezent („muşca”. des utilizat din perioada modernistă până în prezent.I. fără a marca aceasta printr-o pauză. „deschide”. „mişcă”). 40 (Ştefan Augustin Doinaş. motivul timpului 5. iedera „încerca” zadarnic să se prindă de piciorul lui. 3. indicând acţiuni durative. „se alintă”. În versul „Ah. iederea. . sihastră”. începe să urce. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. tema creaţiei. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică. timidă.ntregi de clipe”.. „arhitravă” . aceasta este reţinută. sfioasă. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. Iniţial. ademenită de cuvânt. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”. a şterge de pe faţa pământului. „coloane” 2. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. a intra în pământ de ruşine 4. personificare: „Iederambătată de cuvânt” 7. După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. 6. prezentată metaforic.

Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”. 3. 41 (Ştefan Augustin Doinaş. „Pădurile – schelete care ţipă”.Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. 4. sihastră”. sihastra”. cumplit = teribil. 2. personificări „iedera-mbătată de cuvânt”. construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză. sleind. formă neaccentuată). cât şi prin interjecţia din versul: „ah. durerea bolii stăpânului. fiind personificat. apele 6. tânjea = zăcea. repetiţii „şi mereu. prelungi”). are rol de a marca elidarea vocalei î . Urmează o amplă personificare a sa. gingaşe : „se alinta”. „linge”. metafore „glezna pietrelor”. sihastră”). care dinamizează atmosfera poeziei. prin imaginile artistice folosite . palidă. „Şi apele.imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente. de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. teme/motive: natura. palidă.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. Odată ce a gustat din fructul dragostei. castelul. mereu îşi ia avânt”. realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal. stagnau solemne” 5. metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză. prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. Balada întrebării lui Parsifal) 1. 9. E în floarea vârstei. În primele patru versuri. „mişca braţe gingaşe. I. .

Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile schelete”. Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric. Epitetul metaforic „vântul galben”. Banală) 1)firesc = natural . Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. 3)Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos. „Văzduhul tras prin tină”). stagnau solemne”. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. legendar sau mitologic. sleind. Nicio înălţare nu mai este posibilă. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire. iar pe de altă parte de prezenţa grupurilor nominale. „apele. „cumplit zugrav”. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. specifice unei descrieri („vechi castel”. Incipitul marchează o atmosferă de poveste. văzduhul însuşi fiind târât prin noroi. 4) „m-am gândit că eşti frumoasă”. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. având şi pasaje de lirism. „streşinile toate-ntr-o aripă”. sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. 9. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. „cu toate că eşti frumoasă” . 8. 42 (Geo Dumitrescu. Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei.7. Natura întreagă respiră a boală. I. „vântul galben”). urăsc = detest 2)Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului liric faţă de iubită.

iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”. Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă . Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. intensă cum la început fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă. 8) Titlul poeziei. iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de sugerează îndrăgostiţi. Însă. care nu pare a fi real. că te iubesc. Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi. Doar gândul la frumuseţea iubitei. Astfel se poate observa dragostea este acaparatoare.. În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare.5) teme / motive literare : iubirea.. că te iubesc. Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţiam simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. format doar din adjectivul „banal”. pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături.”. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de pasiunii celor doi.. 7) În a doua strofă. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură. în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite. sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă.”.

„În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). ele pot marca şi o stare de melancolie. De asemenea. reflecţii asupra propriilor concepţii. 2. dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”. Sentiment inefabil. 9) Poezia citată este una de dragoste. având în vedere tema acesteia (iubirea). 6. tema creatorului/condiţia poetului. vers = stih trezind = deşteptând. 7. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală. sugerând întreruperea ideii poetice.(„deşi faptul că te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. iubirea. melancolia. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. motivul inspiraţiei poetice. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu. E toamna în sufletul meu. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. o pauza afectivă în text. 43 (Mihai Eminescu. I. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. „ m-am gândit că eşti frumoasă”. 4. 3. Iambul) 1.„ura”. Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului. semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii. prin . marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”.

. stelele. „trezind în suflet patimă şi ură”.Teme/motive: iubirea. Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. 9. luna. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. ramuri. mai blând şi mai pudic”. redată în prima strofă. Se creează o atmosferă intimă. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului. Versul al doilea. decât să afle că a fost trădat de propriul frate.Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. 44 (Mihai Eminescu. Stau în cerdacul tău…) 1.epitetul în inversiune: „dulce glas”. pe de o parte. 3. 4.Procedează cum vrei. 8. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. Fereastra. mişcă = freamătă. I.Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură. menit să-l caracterizeze pe Amor. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară.Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. 2. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. „umeri de ninsoare” 5. de mister. atâta timp cât transferul nu va bate la ochi.senină = clară. element recurent în lirica eminesciană reprezintă. melancolia). pe exprimarea subiectivă a trăirilor.„mâna ta cea fină” . care este „cel mai plin. accentul fiind pus pe sentimente. sugerează exprimarea sentimentelor în poezie. 6. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. 7. compus din doua silabe. Preferă să rămână în întuneric. pe imaginea iubitei care este privită.

fapt ce presupune reveria trăirii. „încet te-ardici”). un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar. 9. în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. prin motivul visului. de data aceasta absolută. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină. „desfaci visând pieptarul de la sân”. Epitetul „mâna ta cea fină”. Pe de altă parte.. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre.”. 8. Avem de-a face cu o . fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite.”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină. invadând spaţiul sacru al intimităţii.. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi.) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim.” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”. feeric.Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren.hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi. dar şi prin tema naturii. „ în val de aur părul despletind”.. desemnând un spaţiu intermediar... Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”. Feminitatea nudă. urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare. contaminând natura. Multitudinea imaginilor artistice. O modalitate de evadare. marmoreană. reflectând razele lunii. Vraja este atât erotică. personificarea „stele tremură” etc. cât şi exterioară. specifică romanticilor este reflectată şi aici. spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice..Sonetul „ Stau în cerdacul tău. Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac.

45 (Mihai Eminescu. alt argument în sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul I.O! glasul amintirii prin puterea amintirii.. influenţează măsura şi ritmul versului. Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului.. vreme. Comparaţia . aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte nefericire. Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea. Departe sunt de tine. minimalizând luciditatea şi raţiunea este un romantic. a imaginaţiei şi a fanteziei. nemuritor. tristeţe. 5. înţeleasă ca amestec între fericire şi rămâie pururi mut”.bătrân” din pricina depărtării de iubită.. doar Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică .Şi parc-ai vrea aTeme/motive: viaţa lipsită de noroc. moartea. Cultivarea sensibilităţii.. evidenţiată şi în acest sonet...) 1.. Cratima din structura . .aducerile-aminte” aflată în versul..iarna” evocă motivul de mi spune ceva.Aducerilepe suflet unei cad în picuri” marchează Sub grafic raport rostirea prozodic aminte împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză.natură copleşitoare... visul/ reveria. „rămâie” fără . 7.bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia iremediabile. nelinişte. asupra căreia domină lumina selenară.apoi suspini” amintirea îmbătrânirii ideea singurătate. aspectul de pustietate. 2. cu mâini subţiri şi reci”. clipa = moment.. 6. lipsit de viaţă.Cu ochii mari în lacrimi. . locuţiuni substantivale. Folosirea verbului la conjunctiv prezent. etern = veşnic. 4. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene. fiind asociată cu vârsta celui care se simte . intrând în alcătuirea 3. un motiv caracteristic curentului romantic. Substantivul .

Trăirile eului liric sunt contradictorii.. Titlul .glasului amintirii”. amintirea (. În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii.. limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate.. melancoliei... metafora .bătrân şi singur”.singur lângă foc”. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate. Trăsături romantice de creaţiei. sugerează depărtarea fiinţei de realitate. al melancoliei. 9... reprezintă un final melancolic şi dramatic. bazate pe relaţia atracţie-respingere. Antitezele norocul (. un final melancolic şi dramatic. Adverbul „departe” are dublă trăieşte perspectivă.sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării.să” indică dorinţa de respingere a . având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite.. al refuzului asumării unei realităţi banale. universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: . pus sub semnul regretului.. .aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(. dorinţei de uitare. cultivarea emoţiei şi a sentimentului. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate deosebită. dar şi al dorinţei de uitare.glasul iubirii”.” evidenţiază tema iubirii eterne. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii.. noroc-nenoroc. Trăirile eului liric sunt contradictorii..vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate.viatami lipsita de noroc”). care prin puterea amintirii. atât locativă cât şi temporală. amintire-uitare. odinioară/altădată-prezentul clipei. este principiul de fundamental antitezele generatoare melancolie: norocul-nenorocul. 8.. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă. Folosirea verbelor la viitor . amintirea-uitarea.norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. ale poeziei: imaginaţia romantice. epitetele .conjuncţia ..Departe sunt de tine. Prezentul visării este pus sub semnul regretului.

umbra = amintirea. iar apoi încep să scadă în intensitate. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular. 4. „iubite înger scump”.„vântul loveşte în fereşti”. umbra. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. Ai încălzit un şarpe la sân. evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului. Metafora „Din valurile vremii…”. I. 6. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. sinceră a propriilor sentimente. 2. zadarnic = inutil. ireversibilitatea timpului. Epitetul în vocativ „iubite” transfigurează iubirea.Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”.Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. stelele.tema iubirii/ motivul visului 5. melancolia eului liric. 7. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. predilecţia pentru mărturisirea directă. afectivitatea. iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. 46 (Mihai Eminescu. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. conferind textului simetrie. modul imperativ „răsai”. 8. Din valurile vremii…) 1. din care se constituie titlul.Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi. iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. 3. dar şi . Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. În metafora „iubite înger scump”. Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. De asemenea. aduc sentimente puternice. visul. apare şi la începutul primului şi ultimului vers.

efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. folosirea cratimei ajută la păstrarea măsurii şi a ritmului. melancolia „Peste vârfuri trece lună. În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă. teme/motive: iubirea. „zâmbetul tău dulce”). Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. 47 (Mihai Eminescu. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”. Peste vârfuri) 1. „părul lung. De asemenea. care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. evidenţiind frumuseţea. întrucât are adiere uşoară şi tristă a codrului. I. Epitetul de melancolie resimţită de eul liric. care este pusă în legătură cu starea . cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. bălai”. 3. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. codrul. „faţa străvezie”. din inimă Cratima este un semn de ortografie. în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. 4. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. slab de inimă. 9. Ea are o inimă mare. luna./ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează „lin” redă o apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. 5. perfecţiunea iubitei. 7. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. 2. 6. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. natura.

Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului. 3. noaptea . starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă. a o lua pe o cale greşită 2. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. timpul nu ia în seamă această suferinţa. 8. La steaua) 1. care parcă se completează reciproc. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren.dorul.la baza trăsături specifice romantismului. Intensitatea trăirilor eului liric.teme/motive: steaua. amor –iubire 4. şi face trimitere spre tema textului. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. ci îşi continuă drumul „mai departe. Toate mişcările. Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei. care califică sunetul cornului. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. Inversiunile („trece luna”. 9. mai departe” într-un ritm firesc.a face cale întoarsă. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. la fel ca sunetul cornului.a pieri – a se pierde.Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. 48 (Mihai Eminescu. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. I. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. la fel ca trecerea lunii.

nu dispare ca senzaţie cu totul. chiar după ce sentimentul s-a consumat.a se face foc şi pară. I. Ea luminează vieţile oamenilor. la fel ca şi cosmosul. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea. Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. 8. a-şi lua un foc de pe inimă 2. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. De asemenea. aproape divină. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice.Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. 9. este eternă. cu călătoria luminii emanată de o stea. cosmosul.În ultimul catren poetul compară iubirea. .Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului. conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. Noaptea…) 1. 6. Dragostea.5. Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat. Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge. 49 (Mihai Eminescu. care cândva i-a luminat sufletul. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. iubirea. dorul care persistă.„Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7.Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. învăluind atmosfera într-o aură de mister.

comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real. molatic.Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte. de desfăşurare a iubirii absolute.somnul.lin”). al căderii într-o stare meditativă: noaptea. 7.Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor.Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu. molatic. în care exteriorul nu mai are nicio importanţă.„ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin.” 6.. de cotidian. fiind surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor . De asemenea. 5.Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. „somnu-i cald. iubirea şi meditaţia nocturnă). 9. considerat a fi mai consistent decât realul. metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor. simbolizând spaţiul romantic de împlinire. iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării. exploatându-se zona subconştientului şi visului. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele. 4. noaptea. de visare. 8. pentru a conserva măsura versurilor. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare.Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim.respectiv substantivul şi adjectivul posesiv). 3. Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald. lin”).teme/ motive : iubirea. somnul este cel care creează o lume aparte. somnu-i cald. lin.. în cadrul nocturn. Mihnea a fost mereu fruntea clasei. molatic.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă.

referitoare la „luna cea galbenă". „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă. imposibilitatea de a străbate această distanţă. 5. În această atmosferă. raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” . Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. calificată de trei epitete („somnu-i cald. molatic. În versul „Departe doară luna cea galbenă . Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi. 50 Mihai Eminescu.Metafora împlinirii „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea sentimentului de iubire. „mă-ntunec şi îngheţ” . marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia.vizuale („arde focul în cămin”.metaforă). lin”). De câte ori. pe care nimic nu pare s-o poată leza. iar gheaţa. ca ideal al eului liric.ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2. se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. reconfortantă a odăii. Linia de pauză are rol stilistic. „pierzându-se-n apus”.El a plecat departe de casă.„pe bolta alburie. iubito…) 1.o pată". „Lumânarea-i stinsă în casă”). I. Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”. deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată". 3. o stea nu se arată”. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin.

Incipitul poeziei reia titlul. I. punctele de suspensie prelungind parcă. exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute. întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. prin cezură. Balada lunii) 1. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. Revenirea iubirii. Titlul „De câte ori. ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri. este palidă de tristeţe. Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”.6. de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra. 9. Luna. tăinuit = ascuns. secret. precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. într-un timp nedefinit. 7. deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii. (Horia Furtună. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”. Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al interiorităţii eului liric. acest sentiment. 2. 51. . Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii. simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice. de moment. ci sugerează şi sentimentul de melancolie al eului liric. Între cele două există o evidentă legătură. „De câte ori iubito…”. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”. este imposibilă. 8. fugară = scurtă. găseşte ecou în toate elementele naturii. ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”.

astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul. monologul liric adresat. 7. constituie un clişeu poetic eminescian. a ieşi în lume. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. (Barbu Fundoianu. care trimite la ambiguitatea sentimentului. 8. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”. descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin. este laitmotivul poeziei. de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. „luna”. explicată prin apoziţie (iubirea). deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna. 52. virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a . de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor. „toamna”. 9. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii. al iubirii. discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. cât lumea şi pământul. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”. 4. În cazul primului vers al poeziei Herţa. 3. „iedera” 2. pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit. care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii. iubirea) cât şi la nivelul expresiei: invocaţia retorică adresată lunii. I. gura lumii etc. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. reunind bucuria şi tristeţea. motivul lunii. visul. iar îndrăgostitul în poet. al visului 5. iar doilea substantiv din titlu. acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul.sonoritatea poeziei. Herţa) 1. descrierea 6. „ploaie”. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual.”vântul”. Acesta este semnificativ. noaptea.

contemplate cu naivitatea copilăriei.. Urmează. tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. a toamnă”). Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist. „gâşte. 5. „căruţe fugărite”. cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei. dar anumite imagini sunt create în stil modernist. prezenţa indicilor spaţiali şi temporali. împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie. iar sintagma „zâmbet de iaz. văzută în oglindă. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali. Amintirea vremurilor trecute. „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă. al spaţiului natal văzut ca geografie mitică.. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei. neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album.. motivul toamnei. apoi. „liniştea. prin .ploaie. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe. a satului/târgului provincial. toate mărci ale modernismului. 8. Metafora „zâmbet de iaz. de ploaie şi de vânt. timpul prezent al verbelor. cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor. cu pantofi galbeni”. de şes. al aducerii aminte. numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”. al trecerii ireversibile a timpului. 3.azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. 6. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. „fetele aşteaptă în uliţa murdară. care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv. tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”. a toamnă şi a fân”. de şes. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective). prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4..mucegăieşte”. iar descrierea unui peisaj tipic românesc. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste. „. „grilajul de iederă coclit”. 7.

Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji. „albumele cu clampă de-alamă”. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”. cuminte”. În partea estică a Europei bate Crivăţul. prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe. de a le face uitate. 6. spoveditul. „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic. 5. 8. a toamnă şi a fân”. prin transformarea hiatului în diftong. de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 2. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie. Poezia este un monolog liric adresat. Poezia este de esenţă spirituală. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei. 7.imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”. ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa . de şes. 3. alinarea şi purificarea sufletească. metafore „liniştea în lucruri de mult mucegăieşte”. altarul. I. epitete „factorul greoi şi surd”. fiind o marcă a tipului direct de adresare. pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea. oferind substantivului o poziţiecheie. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti. 9. 53. „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. un rol central în structura poeziei. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar. „un zâmbet de iaz. precum mersul la biserică. liniştite. caz afectiv. biserică. (Octavian Goga. Sonet) 1. 4. personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului. prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi. „tăcerea lungă şi gri”. În prima strofă.

prin utilizarea termenilor religioşi biserică. 5. fără a face diferenţe. dar şi prin expresivitate. prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi. ea este tainică. tema iubirii. asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva. al apei. apa şi soarele. Comparaţia „aşa-i iubirea mea. . putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi. reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit. „cetăţi de unde”. al soarelui. personificarea poeziei în sine. predispoziţie spre meditaţie. în nici un chip. şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. 9. 54 (Octavian Goga. marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie. 7. motivul nostalgiei. I. dezvăluie legătura între poezie şi religie. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6. Metafora centrală a poeziei. căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate.umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”. având porţile deschise pentru toată lumea. a spovedi şi altar. creştetele = adâncul 2. ascultând păcatele şi oprind amarul. curată şi senină” şi mai ales. tema naturii. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică. în fel şi chip. caracterizată drept „tainică. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi. la nivel sintactic un atribut apoziţional. 3. nu este chip 4. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii. Iubirea mea) 1. „Biserică cu porţi neîncuiate”. transformat într-un ritual religios. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi. curată Poezie”.

reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. 4. mărci specifice ale subiectivităţii poetice. 9. „să fi rămas”. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită. este profundă. 8. catrene. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. rima apare doar la versurile 2 şi 4. Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. 55 (Octavian Goga. sentiment trăit de eul poetic. coasă 2. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. „tremur”. 6. al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie. „prelung şi pătimaş tresare”.. I. În esenţă. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului. poetul ilustrează. prin personificare. Măsura este de şapte-opt silabe. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază .În penultima strofă a poeziei. iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri.” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. 3. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei. timpul perfect. văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug. Bătrâni) 1. subliniază regretul părăsirii satului. 5. aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare. prin rostirea versurilor două câte două. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”. / Să fi rămas la coasă”.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata.Verbul la modul conjunctiv.. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. repetat în ultimele două versuri din prima strofă. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare.Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea. „spuma albă înfiorată''. mi . ceea ce creează o sonoritate amplă. plug.

Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”. la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. tumult = zbucium. De asemenea. am strâns = am cuprins. fiind dat de regretul înstrăinării. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Substantivul din titlu este nearticulat. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. Toate afirmaţiile din text sunt .dorinţa de a fi ramas în satul natal. 56 (Radu Gyr. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. Utilizarea pers. prozodie clasică. „în orice zi”. eul liric raportânduse la trecut. 7. 3. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci. dar şi prin verbul „vă treceţi”. subliniind generalitatea. alăturat substantivului „bătrâni ”. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. cu nuanţe stilistice. Specific lumii satului. ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. Victorii negre) 1. 9. ne vrem granit”. Tema trecerii timpului.. urmat de puncte de suspensie. / Şi-n barbă plânge tata. reprezentând o marcă a implicării afective. „cu atât” 4. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului.. motivul sensului existenţei. faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. motivul morţii. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. figuri de stil lipsite de ambiguitate. 8. văzut ca o matrice existenţială. prin evitarea hiatului. am adunat 2. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic. Astfel. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului. I. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe.

Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. dar care se află. Zburătorul) 1. 8. ideile din strofele precedente. Este prezentă o nota de optimism. Victorii negre. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). prin condiţia lor efemeră. marcă a adresării directe. ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. 3. al somnului etc. până la urma. slăbiciune. puse în relaţie cu această ultimă idee. 2. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). „morele” – forma literară: morile. 57 (Ion Heliade Rădulescu. concluzia discursului liric. „prinz” – forma literară: prind. în loc să fie neliniştit de faptul că în ziua aceea .. mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut. motivul nopţii. căci aparenţa este întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. 4. Ca mijloace artistice. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ. ce ne dau impresia puterii. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională. în acelaşi timp. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. N-am cumparat două veste. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. fragilitate. I. de fapt. Titlul poeziei. sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua. motivul comuniunii omului cu natura. ci una. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. la nivel sintactic. pentru a păstra rima şi ritmul. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. 7. care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului. 9. se referă la victoriile mici. înghiţite de moarte. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are. N-am nicio veste de la rude. 6. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate. Ultima strofă. motivul literar al zburătorului.. . a mai murit puţin.observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea. oamenii fiind întotdeauna învinşi.

la nivelul expresiei. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. idilicul rural ). În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. 6. topica afectivă / cezura. persoana I singular „tremur”. inima-mi zvâcneşte!. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. un superlativ afectiv. de o vibraţie profunda. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi.. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. Repetiţia epitetului „înaltă”..5. şi zboară de la mine! / [. „semănat cu stele”. „n-am . incapabilă de a se stăpâni. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. încât.. iar rima este încrucişată. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt.. corpul tremură. deci nici un locutor. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. propice pentru apariţia Zburatorului. Locutorul devine mai abstract..] Şi cald. uite cămi furnică prin vine. al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. de la bucurie la tristeţe şi plâns. verbele la timpul prezent. Este momentul aprinderii stelelor pe cer. noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică. larg. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la maximum. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. Măsura versurilor este de 13-14 silabe.. Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. cuprinzând întregul trup. fără oprire. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. 8. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. el fiind pretutindeni şi nicăieri. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser).”(Eugen Simion) 7. şi rece. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. părând ca se exprimă pe sine. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”.nu-ş ce-mi cere”.

ostenit 2. 3. În poezia Zburătorul. iar poezia pare a se naşte. ele vizează o imagine ideală a poetului. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat. „răcori mă iau la spate”. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră . ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. posibilă. „Că uite. Noaptea. exclamaţii şi vocative: „Vezi. mă vezi. a face umbră pământului. Fata este derutată. ca la Arghezi. ce mă doare!”. Poetul este un meşteşugar. ca artă. / Nici frunza nu se mişcă. Poetul este cel care „făureşte”. „tremur de nesaţiu”. Iosif. I. Cântăreţul) 1. pururea = mereu. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti. prin intermediul efortului creator. Dragostea se manifestă ca o boala. „un foc s-aprinde-n mine”. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină. prin interogaţii. 9. aflate în antiteză. a se speria (chiar şi) de umbra sa 4. înger şi demon în acelasi timp. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. „slova de foc şi slova făurită”. aşa cum ar spune Arghezi. „îmi ard buzele”. mamă?”. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare.nimica şi parcă am ceva”. punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. „obrajii-mi se palesc”. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol. „ochii-mi văpăiază”. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. care modelează poezia. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate. totdeauna. O. un tablou imobil. în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. trudit= obosit. mamă. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. undeva la graniţa dintre real şi ireal. bulversată de senzaţiile contradictorii. întrun paradis terestru. 58 (Şt. „-mi furnică prin vine”. 7. nici vântul nu suspină. se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul. 5. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”. „inima-mi zvâcneşte!”.

asociat casei. fiinţa biologică. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”.. odată sublimată în Text. sugerează caracterul orfic. poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea. reală. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea. a replica) Nu m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. teamă 2. disperarea). În structura „O.prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). ca în Antichitate. spaimă = groază.) 1. 9. „să treacă nebăgat în seamă”. este important. muzical. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. marchează intonaţia imperativă a versului. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa. melodios. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului. Nu omul în sine. să scape = să salveze. viziunea despre artă. interiorizarea poetului şi a universului său. 59 (Emil Isac. un poet ce pare să aspire către anonimat. De asemenea. I. (a reacţiona. La început. o alinare pentru fiecare suflet. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. 3. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. (a corespunde) . semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. să elibereze. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. armonios al poeziei. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”. Vânturile nopţii. frică. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa.. epitetul personificator „sihastră”. 8. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. pare a spune vocea poetică. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic.

„(sufletu)-mi”. poate. ce reliefează atmosfera încordată. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. nesfârşită. încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. neliniştea. pronumele personale la persoana I sg: mă. evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. La nivel tematic. moartea şi spaima. Verbul la pers. vocea poetică este marcată de anormalitate. „O. 9. fior = înfiorare. trăiri specifice poeziei moderne. freamăt. În poezie este prezentă tema naturii. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul. I. 6. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul . Vânturile nopţii…. I mă cufund. De asemenea. 7. precum şi tema răului existenţial. impusă. tremur. De asemenea. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. prezenţa interjecţiei afective o. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. vălmăşaguri = valuri. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii.negru. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. Rondelul rozelor ce mor) 1. în tenebrele propriei fiinţe. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. 8. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. 60 ( Alexandru Macedonski. Astfel. sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. învolburări 2. Antiteza alb . 5. nenumit. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. care se menţine pe tot parcursul poeziei. transformând totul într-o noapte totală. evidenţiată de motivul nopţii. angoasă şi înstrăinare.4. lumină – întuneric devine astfel expresivă. mi.

al morţii. . Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. funcţie emotivă şi estetică. „vălmăşaguri de suspine” 6. 4. tema naturii. 8. Tristeţea faţă de trecerea timpului. Moartea. „suspine". tema trecerii timpului. ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei. 3. Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. 5. prin evitarea hiatului. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. rezultând un limbaj poetic expresiv. din structura emoţională: „fior". 7. Personificarea florilor. Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită. de asemenea. contribuind. metaforă a plenitudinii fiinţei. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. principiu estetic fundamental al simboliştilor. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri". Cuvintele au sens conotativ. Se remarcă. versul amplasat atât la începutul. prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. S-a lovit la frunte. restul fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". şi anume a sentimentului efemerităţii. al tristeţii. Privesc frunţile de piatră ale munţilor. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. ca dezintegrare cosmică. 9. este sugerată de metafora „marea noaptea care vine". motivul rozelor. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea.duioase. ce contribuie la muzicalitatea versurilor. nostalgia faţă de vară. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. Respectând trăsăturile specifice rondelului. Tema efemerităţii fiinţei. cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei. formulele artistice de factură ideatică.

I. apă de ploaie. Pe balta clară) 1. 61 (Alexandru Macedonski. precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi.. Tema naturii. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. muzicalitatea textului poetic. norii albi). Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. la un pastel. de fapt. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. intensitatea luminii sau seninătatea. Imperfectul creează iluzia duratei. – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. 8.. a-i lăsa gura apă. corespondenţe ale sentimentului nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. cel puţin pe cele ale .. În acelaşi timp. a inocenţei ( „visul ce şoptea”). . de beatitudine melancolică a eului poetic. a da apă la moară. dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis. refuzul de a numi obiectele realităţii. pe apa Sâmbetei 2. 3. motivul trecerii timpului. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste. reluat în incipit. sugestia de puritate a întregului cadru. cât şi evocării unei vârste trecute. care se reflectă şi asupra sufletului. Dublarea sa. plutea”. În cazul de faţă. în lumina proaspătă a dimineţii („barca. Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. 9. Prin urmare. „zâmbeau. 4. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. ne duce cu gândul la un peisaj din natură. 5. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică. împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. conturând un peisaj lacustru. de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint de-odinioară”.. crinii suavi. titlul poeziei Pe balta clară. textul contrazice aşteptările cititorului. răsfrângeri argintoase”). „Albeţi neprihănite curgeau din cer. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică. 7. punând în evidenţă starea ambiguă. tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă. tema visului. prin inversiune. Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea.

4. Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. Moartea iminentă. conştiente de propriul sfârşit. „gemea” . Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I. Situaţia are însã sã se schimbe. 5. în momentul apariţiei iubitei. se usucã odatã cu aceasta. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I plural noi. 9. însã în final. motivul trecerii timpului. Stuful de liliac) 1. cât şi pe cel obiectiv. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori. I. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. înflorind. plângându-şi soarta potrivnică. „ vãitându-se” 2. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi.unui cititor neavizat. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. odată cu apariţia iubitei. 7. „O! Doamne” 6. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. la nivelul expresiei. ambele prezente în discursul poetic. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. liliacul se transformã. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. „nu mai suntem doi”. 8. motivul iubirii. Astfel. a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. stuful de liliac înfloreşte magic. verbul „nu mai suntem” la . În al doilea vers. dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . 62 (Alexandru Macedonski. îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). timpurie.

impresionant pentru privitor. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. I. arzând pucioasă”). „cimitirul” 2. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric. motivul morţii. poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). topica afectivă. furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. este sobră. plasată inegal. 4. dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”. pierdut. impunători. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. „cimitirul cerului”. 63 (Adrian Maniu. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. motivul toamnei. „ţipa. „leş”. dar viziunea poetului. vocea lirică descrie natura. „arături”. prin evocarea vremurilor de odinioară. sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. „groparii”. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale. Versificaţia este clasică. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii. prin viziunea frapantă a cristalizării norilor. stolul cocorilor. „nuci mocirloşi au gâlgâit. de asemenea. iar limbajul este modernist. motivul furtunii. 3. „înmormânta”. . o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”.. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. mai ales. expresia interjecţională „O! Doamne”. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. 7. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi. „Treceau cocorii”.] s-au despuiat”.. „vie”). Imperfectul sugerează. rememorarea. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. susţinerea confesiunii lirice.timpul prezent. Tema naturii. În textul dat.” 6. specificul naţional. 5. Furtună de toamnă) 1. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”.

Acuarelă) 1. . 3. monoton şi artficial al oraşului... tumultuos şi zgomotos. „nu răsună decât paşii celor care merg. I. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă. motivul ploii programate. a ţine pasul etc.. Tema universului banal. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă. „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian. „[. 9.8. 64 (Ion Minulescu. Imaginarul are o notă de fabulos macabru. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva. sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. la tot pasul. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. Epitete precum „nuci mocirloşi”.] vechile umbrele. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. „miros de humă şi de cremeni”. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. „cimitirul cerului”.. pas cu pas.. În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”. Pe plan stilistic. Motivul ploii programate conturează universul banal.”. „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6. În cazul poeziei de faţă. 4. al sfârşitului.”). Imaginea vizuală a cerului acoperit de nori. ce suspină”. 5. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". concretizate de autor prin imagini vizuale.. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. 2. al durerii. motivul citadin. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul. Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie. a face primul pas. el intră întro imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg.

prin ritm şi refren. elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. „fu scris” 2. motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. de blazare absolută. marcat de ploaia monotonă. personificate). izolează circumstanţialele cauzale. „cântăreţ”. „ diluat” de apa ploii. Totul pare automat. prin repetiţii (paralelism sintactic). I. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. care domină întregul text liric. o proiecţie a celui interior. La nivelul conţinutului. „Şi-am să te uit”). efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. 65 (Ion Minulescu. până şi mişcările oamenilor. de lipsă de orizont. totul este estompat. aliteraţii discrete. Trei lacrimi reci de călătoare) 1.7. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie. prin sacadarea textului. „versul”. 9. subliniind impresia de monotonie repetitivă. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun. alături . de asemenea. la fel ca în tehnica amintită. se impune muzicalitatea. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. La nivelul formei. Plimbarea orăşenilor. după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. prin paralelismul sintactic. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. fluiditatea ingambamentului. anularea cezurii fixe. o atitudine afectivă. principiu estetic fundamental al simboliştilor. cu rol explicativ. „ritmul unui vers”. iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. titlul este unul foarte sugestiv. marcat de plictis şi blazare. tema universului citadin. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. sunt reduse la ritmul pur. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. 8. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. 3. dar şi suspinele vechilor umbrele. Universul exterior este o reflexie. pe trotuare. totul pare egal cu sine. Ea marchează. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă. Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. bizară şi nemotivată („Orăşenii. de plictiseală şi artificialitate.

iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. Comparaţia „urmări-vei ţărmul. „lăcrima-vor”). însoţind-o cu privirea. cuplul erotic se desparte. Imaginea este clişeizată şi sentimentală. inversiuni („urmări-vei”. aduce o sugestie magică. suferinţa transformată în poezie). plecarea femeii. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării. motiv frecvent la Minulescu. motivul visului. „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. 4. I. topindu-se ca noru-n zare”. plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri. deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. motivul poeziei. va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. 7. Verbele la viitor. însă doar „trei lacrimi reci”. 66 (Ion Minulescu. pe care poetul o va transpune în versuri. „eu”. „ca şi mine” etc. „am să te uit”. topindu-se ca noru-n zare”. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a IIa. 9. „până la tine”. motivul corăbiei (vaporul). „ţărmul. motivul călătoriei. Iubita pleacă. „trei lacrimi reci”. Cifra trei. Poezia de dragoste. precum şi epitetele „palidul vis”. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi.de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. subliniind desfăşurarea imaginară. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi. „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. 8. dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. 5. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. Tema despărţirii îndrăgostiţilor. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. Cântec de drum) . deşi discursul poetic aparţine eului poetic.

„am colindat" etc. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". „călăuzit de-o stea”. a călători. În finalul discursului liric. expresie plină de gingăşie şi haz. nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers. este şi aici o viziune specifică a sentimentului. 8. care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi. din orice epocă în căutarea iubirii. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. ştiam. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta.. „am colindat”. ca orice om. drum. motivul nopţii. care. sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. eul liric întrebându-se. prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum". stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie. i se părea obositoare. „mea”. deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. Tema iubirii. Formula ludică a iubirii. bagaj. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. Eul poetic are un sentiment de regret. în drumul său spre un ideal. Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 3. 4. eternitate. 9. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. „voiam". a colinda. călător 2.1. motivul drumului (al călătoriei) 5. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica . oricum. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. acţiunea lor neavând finalitate. bătătorite” 6. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu.

marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată.. „marginile albului fiord” etc. „Eu cred”. motivul visului. „Noi nu vom şti-o. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”. ca orice cântec sau ca orice vis. 6. devenit chiar unul aprig. a cânta. „un cântec trist”. dar împăcată oarecum. Tema iubirii. marinarii. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. motivul călătoriei. 67 (Ion Minulescu.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic. Apostroful. semn ortografic. Discursul poetic. „O melodie / Ce n-am cântat-o.. 3. construit pe tehnica surprizei. „refrenul unor triolete”. elegiacă a titlului. 4. Celei care pleacă) 1. iar starea sufletească este vag nostalgică. contrazice sugestia nostalgică. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. motivul cântecului etc. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”. acum destrămat. tristă. iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv).. cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite. „păsări albe”. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist.inimii îndrăgostite. cântec. niciodată”. greu de explorat. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. „albastrul răzvrătit al altor mări”. „un ţărm de mare”. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”. melodie 2. refren. 7. Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării.. pescarii. I. unde vraja . pe un ţărm uitat. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a IIa. poate. 5. Iubirea-melodie s-a sfârşit.

estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. despărţirea cuplului erotic. 8. oglinda. de exemplu. Oglinda oarbă) 1. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie.iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu. motive: iluzia simţurilor. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric. Astfel. „auzi" 2. Flacăra vieţii încă mai ardea în el. marinarii. „Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine. Muzicalitatea este importantă. păsările albe. curiozitate şi stare de veghe. 3. 68 (Gellu Naum. prin urmare duce cu gândul la mister. cântecul). pentru a sugera plecarea. prin excesul de transparenţă al versurilor. 4. fluidizează ritmul versului. În sine. deşirarea. Din punct de vedere prozodic. fiind atât element de construcţie al poeziei. care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. „tu poţi crede". Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare. Specia romanţei. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. Transcendenţa pare accesibilă prin . lirică şi sentimentală. Tema şi motivele sunt specifice acestui curent artistic. insomnia. Cultul artificialităţii. 9. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. „să mă miroşi". „miroşi". sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. I. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit. pescarii. 5. Tema identităţii. ci mai degrabă printr-o lipsă. cât şi motiv al imaginarului liric. sugerând nostalgia rememorării. ca un refren şi laitmotiv. „insomnia mea” 6.

descompunându-se în fire de sânge. Cu toate acestea. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. auditiv. dintre vis şi realitate. Din punct de vedere ortografic. În opinia mea. 8. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric. Pârâul şi marea) 1. De asemenea. vizual) plasate în contexte subtile. Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. îi dă. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială. semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. oglinda rămâne oarbă în continuare. cât şi la cea a autocunoaşterii. orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. În strofa a doua. neaşteptate. suprarealismului în cazul de faţă. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. 69 (Miron Radu Paraschivescu. întinsă. simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. 3. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. valuri 2. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. adâncă”. ţărmul. fără o descifrare precisă a eului. Valoarea expresivă a adverbului tot. predomină caracterul ambiguu.această stare de veghe permanentă. I. şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. inumană. marea. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. constă în . 9. de asemenea. 7. tactil. pârâul. În prima strofă. lână. fără a-i surprinde corect reflecţia. Din punct de vedere al limbajului poetic. afirma Gellu Naum cândva. barierele dintre cele două fiind redefinite. esenţele. tutun şi flăcari. folosit în strofa a patra. Pe de altă parte. „Poetul vede în măsura în care orbeşte”. iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv. eul liric pare să se deşire.

amurg. . tot mai repede fuge” 4. adâncă”. sugerează vivacitatea. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. înţeleaptă şi statornică. Tema naturii. 70 (Ştefan Petică. voioşia pârâului. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. tema iubirii. întinsă. 8. ceea că dă un aer glumeţ. adjectivul pronominal posesiv „mea”. IV) 1. „Zglobiul. pârâul zglobiu – iar eu. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. eul liric se regăseşte în ipostaza mării – bătrână. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). metaforizate şi transpuse în cadrul natural. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. I. marea”.faptul ca acesta amplifică. În ultima strofă. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. Personificarea în inversiune. de persoana I şi a IIa. redată prin alegorie în întregul poem. roze = trandafiri. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule. 9. Fecioara în alb. 5. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. Astfel. „tânărul pârâu”. întâlnită în prima strofă a poemului. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. întinsă. 2. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. discursului liric. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. „tu”. motivul mării. Titlul este un element esenţial al receptării. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”. înserare = seară. accentuează intensitatea momentului. „eu”. motivul pârâului. jucăuş. adâncă”. însoţit de determinanţi. 7. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. crepuscul. iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”.

. „dulcea pocăinţă” etc). a unei viziuni personale asupra lumii.3. Simbolul rozelor. „Tu eşti o blândă rugăciune”. 6. vaporos. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii. metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. 8.. selectarea cuvintelor din sfera religioasă. vag. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel). Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic.. exprimarea la persoana I („aş putea”). 5. inocenţei. 4. divin. Repetiţia metaforei fecioararugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. sfântă – caracterul sacru. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. înălţimea. prin intermediul fiinţei feminine. amestec de livresc şi senzualitate. după „dulcea pocăinţă”. Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive. schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”. Epitetele subliniază. comparaţia „. 7. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. blândă – delicateţea. sugerează manierismul arhaizant. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate. rugii – forme literare actuale. pure şi angelice. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea. calmă – liniştea. dar şi paliditatea romantică a îngerului. sugestiile cromatice şi olfactive. „Tu eşti o sfântă rugăciune”. purtătoare a atributelor divine pe pământ. muzicalitatea. a binecuvântat-o. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. „Tu eşti o calmă rugăciune”.. al purităţii. motivul rozelor. În a doua strofă. prezenţa unei interjecţii afective (o). rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară. motivul fecioarei în alb. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. Tema adoraţiei. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final. sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan. . laitmotivul şi refrenul discursului liric. fiecare.” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb. câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii. versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic. În acelaşi timp. serenitatea. imagine a purităţii sacre. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei.

nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod. flori înserare .val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă.rouă”. a fecioarei în alb. cromatica delicată (alb.. care vorbesc despre .. imaginea olfactivă. Tehnica sugestiei (simbolul rozelor. al icoanei.cu rol stilistic. 71 (Ştefan Petică. Comparaţia . Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică. .9.. 5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric.. I.. prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită. muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială. . de rugăciune. prin urmare o poezie simbolistă. Virgula („O.. poetul parcă pictează atmosfera de pace.. . asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine. al binecuvântării divine).înaripată”. . 6) Metafora . sugestie centrală a textului. Prin multitudinea figurilor de stil. Apar termeni ca .albă”.binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre.. ideală. 7) Poezia simbolistă este una a universului interior..azurie”. apus 2) . Astfel poetul creează o poezie lirică. IV) 1) roze . pocăinţa intră în categoria motivelor literare. prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”. spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”).trandafiri.”) marchează pauza necesară după interjecţie.clar”. ... conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul. puritatea. Fecioara în alb.roze”. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. . Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă. de dimineaţă şi de înserare. e un procedeu al sugestiei simboliste. „asemenea binecuvântărei”).. rugăciunea. Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului. azuriu). frunţi”.tu eşti. alcătuită pe baza sugestiei. Universul interior este aici marcat de subiectivitate.asfinţit. 4) Angelitatea feminină. Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede.

dulcea pocăinţă”. / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi. antonime: “jos” / ”sus”. 5.albă”. texul nu transmite o viziune categoric seninã. . Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O. aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic... Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic.. Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune. angelitate. . “tăceri” / ”glasuri” 2. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. I.. În piaţă s-a adunat multă lume..ceasul clar al dimineţii”. uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească. către sacru. 3. iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată . mai ales. glasuri. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni.. dar care pot fi percepute în plan spiritual.. In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite. de provenienţă romantică. . ..8) Cele patru adjective. al stelelor şi al cerului. .albă rugăciune”. Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: .”).... 6. Cu toate acestea. Philippide. Glasuri) 1.caldă”. 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate. Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică. . din parfumul rozelor şi al anemonelor şi.rugăciune”.sfântă”. Poetul reia aceeaşi imagine. . Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea. (sens denotativ) Ochii sunt ferestre către o lume interioară..blândă”. .. cu o evidentă conştiinţă a păcatului. . Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia.privirea de madonă”. (sens conotativ) 4. 72 (Al. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul. din atitudinea celui pierdut în rugăciune.templu”.. de provenienţă supranaturală. În prima strofă rima este încrucişată. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului. cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul .

urat ” – în acest vers. dar si de speranţă. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. descifrarea misterelor lumii. sugerând drumul către cer al sufletului. Eul îşi imaginează doua posibilităţi. ritmului si imaginilor. uşor steril= nefertil. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman . Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine. prin intermediul armoniei. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. 3./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”. 5.7. “O să ajungem oare şi la stele. “priviri de stele”. interogaţia retorică. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii.. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. “Un plat pustiu. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. O alta temă este trecerea timpului. Tema poemului “Secrete şi mistere” este. Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ. 6. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. 73 (Alexandru Philippide. monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers. Ultima strofă. “să ajungem”. sarac. de aspiraţie către perfecţiunea spirituală. Secrete şi mistere) 1. de fiinţă imaterială. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”.molcom= încet. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'. aşa cum reiese încă din titlu. neproductiv 2. “cine-a cioplit acele chipuri” 4. “sărac”. Rima încrucişată. atributele adjectivale “pustiu”. “urât” şi “steril”. “Portice lungi”. sentimente. “Tu. virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei. steril. Metafora “glas” are sensul de suflet. invocaţia 8. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei.imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. I. mai precis.

a oamenilor. misterioase chiar. de obicei. sărac. Motivat de gândul că s-ar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”. “ajunşi în lună”. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. lumea noastră. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică. Timpul. este un vers conclusiv. urât”imaginea vizuală conţine patru epitete. Însă nici aici. Titlul anunţă tema poemului.Caligula. Având în vedere că tema poeziei este misterul. steril.De asemenea. a fi în contratimp. cu planul cosmic. urât”. 8. sărac. Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. Alexandru Philippide schimbă planul terestru. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. Sfinxul . “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu. “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. Astrul care. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. şterge totul. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. întrucât “secretele” şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula.. steril. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. steril. catrenele. şi până la urmă lumea întreagă. 74 (Alexandru Philippide. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem.. de viaţă. istoric. a pierde timpul. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”. sărac. 7. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. apare în cadre idilice. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. lipsit de secrete. spune el. în care nu găseste niciun răspuns.cratima ajută la formarea inversiunii. . poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”.”. enumeraţia:“pustiu. ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. cu timpul 2. rămânând în urmă doar pietre. Apropieri) 1. În final. 9. devine aici urât. urât”. I. chipurile stranii de pe insula pierdută.

de asemenea . Acest cuvânt. ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”. Scrisă pe un fundament modernist. între timp şi spaţiu. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut. În versurile următoare. 4. într-o „ punte”. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea. prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate.3. 7. Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri. şi doreşte o apropiere permanentă a acestor două elemente. Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. ideea de apropiere .Imaginarul poetic atinge nivelul spaţiotemporal în finalul textului. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn. fiind în legătură cu imagini importante în poezie. dorită. prin simplitatea sa. simţurile se armonizează. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte. Se sugerează astfel o posibilă temă a textului. El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz). Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. Rima împerecheată susţine . Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. 9. un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii. de această dată la grad avansat . Ele au o topică inversă. „faldurile unor înalte draperii”. dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută. şi anume . provenit din adverb: apropieri. „scăpat de spaţiu” . eliberându-se de spaţiu.aceea a călătoriei iniţiatice. 5. 8. cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . motivul urcuşului. Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns. are o puternică încărcătură expresivă.dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii. adică în timpul “scăpat de spaţiu”.se doreşte o nouă corespondenţă .El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “. Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. ipotetică.motivul drumului 6. poezia susţine . Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit.

structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. zdravăn la minte 2. Rezonanţele simbolice sunt.”fără călăuză” . măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale. verbe la persoana I . pasărea.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. 7. cultivând sugestia unei lumi mai bune .Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut. de asemenea prezentate . Al. a ţine minte . aripi . Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”.Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca. “să am”. către idealuri înalte care nu pot fi atinse. Predicatul ar fi fost inutil. Cocorul) 1. eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”. i-au fost înfrânte. I. singurătatea 5. pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. sugerând o puternică încărcătură emoţională . ochiul.“creşte”.pronumele la persoana I- . iubirea. marea. “să îndemn” -. Primele strofe.75 (Camil Petrescu. Astfel. a învăţa minte. care este simbolul zborului către înălţimi. un fund de mare în care zac peşti. poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului. cu cît mai concisă. dorinţa. în acest caz.ambiguitatea imaginilor. Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie. 9. bivoli. viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă. oase. poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. 3. cu atât mai aproape de deznădejde. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor. să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge. pasăre călătoare. 4. 8.

tăcerea.tot versul 5. imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. aproape arghezian. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri.76 (Alexandru Philippide.şi imaginile artistice create de figuri de stil. fără legătură cu un moment temporal anume. Cerul. a doua limită. I) Un glas în mine prinde să mă cheme. cred. iar această ”călătorie” este pentru el permanentă. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri.. conversiune-meu 4. pământul. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). sufletul. (adjectivul pronominal posesiv de pers. Este vorba de aşa-zisul prezent etern. Eul lui Philippide se defineşte. este orb (epitet). veghea fiind. adică între două spaţii obscure. astfel. se zbate. 8.Veghe) 1. ci cu generalitatea unei situaţii. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară. orb.).“mi”. “îmi”. precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”. Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte. I. În ultima strofă. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat.tăcut. In preajma mea. starea dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii.derivare-căpătâiul. comparația dublă.se frământă 2. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite.unghere-colţuri.. somnul. Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului. care nu-i oferă decât experienţa morţii. veghea. epitetul. prins în capcană între două nopţi. care încadrează un eu insomniac. cerul 7. prima limită. ( pronumele personal de persoana I ) 6. prin somn pământul geme. . Pământul. 3. este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm.

cum ar spune Dante. Dintre verbele la modul precizat. an 2) Linia de pauză marchează. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii. trecutul. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc. Ctitorii) 1) vreme. diferenţierea între prezent şi amintire. ci într-una modernă. traseul unei coborări în sine reflexive. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. înconjurat de tăcere. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. cu un oarecare grad de ambiguitate. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile. în special. a scindării şi alienării. în faţa focului din vatra. de a reface comuniunea cu pământul. Ctitorii. dealul. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii . să aud. o “tăcere” a eului liric. livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului. comparaţii (globul terestru ca o minge). au modelat amintirea ce-l va însoţi toată viaţa. al stabilităţii împotriva trecerii timpului. 3) a da viată. de fructele oferite de livezile de pruni. podgoriile. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. la plural. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară. Acestea pot fi considerate ctitorii . I. alb Negoiu). amintirea. şi descoperă în ea pământul şi cerul. al ritmurilor naturale şi al belşugului. 6) tema: timpul. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. acelor imagini care conturează.77 (Ion Pillat. atât pentru intensificarea emoţiei. pe dealuri de podgorii. amintim: epitete (pridvorul străbun. dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. a lua viaţa. enumerăm: să desluşesc. Expresivitatea textului se datorează. articulat. când toamna se apropie.9. motive: râul. Dintre figurile de stil din această strofă. viaţa. cu bogăţiile pe care le oferă. 9) Titlul poeziei. la nivel semantic. cu liniştea mult dorită. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci. să stau.

“cu casă. De asemenea. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile.timpu-n zbor. marcate de punctele de suspensie. A venit toamna în sufletul ei. ia seamă”. “Florica e acolo.livezi”. pe de-o parte zborul vrăbiilor. 9. unde cenuşa stingea toate şoaptele. moşia Florica aici..“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus./ Că ai cuprins Florica. parc. exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii. la aflarea veştii. Străinul) 1. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera . cu casa. parc . 6.primilor paşi ai eului-copil. „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”. iar pe de altă parte . care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului. 78 (Ion Pillat. 8. 7. pauze ale emoţiei. I. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră.. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural. 4.. 2. livezi”.dar n-ai .. 5.dar n-ai zărit... iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”. la fel de repede ca o bătaie de aripi. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi. Floarea era vie când a primit-o. o clipă” conţine o imagine vizuală. În fiecare toamnă plecăm la ţară.. “Vrr. la nivel auditiv . care se produce instantaneu. sugestia se realizează şi prin pauzele din discursul liric. pe-amurg ca peo ramă”. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pe-albastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului.că tot astfel trece şi timpul . 3. Enumeraţia din prima strofă.

iar metafora “aur vânăt”. 79 (Ion Pillat. la amurg. de 11 şi 10 silabe. personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. dureros scâncind = plângând 2. Amurg în deltă) 1. 6. apa şi o notă istorică (“cai tătari”). cu rol chromatic. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul. Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului.. . trist = amar. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie.. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării. Rima este incrucişată. 7. a vieţii in deltă. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers. In ultima strofă. 5. caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac. 8. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat.zărit. subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus.” I. Aparent un cadru de natură. Ne-a tăiat calea o pisică neagră. dintre viaţă şi moarte. o stagnare. 3. Din păcate. tabloul este totuşi încărcat de emoţie. atât l-a tăiat capul să facă. o ilustrare concisă a temei acesteia.. Astfel. iar măsura versurilor . Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric. 4. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei. ia seamă. 9. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”). fapt necesar pentru păstrarea măsurii. din perspective unui observator neutru. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric.

”Nu-i în apus şi nici în auroră” . . Timpul) 1. fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii.Prin folosirea pluralului articulat „paşii”. se pune accent pe acest substantiv. „simt”). totuşi. Ca de obicei.I. „mei”. 80 (Ion Pillat. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. si verbe la persoana I. şi anume. eul liric este marcat. nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. La Polul Nord) 1. 5. ca prezenţă. de asemenea. de fapt. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. 6. Titlul reprezintă. 3. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba ceva în această privinţă. 81 (Iuliu C. 9. I. Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. 7. „paşii”. compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. „simt”. aceea a trecerii timpului. iar a doua separa două propoziţii coordonate. În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. prin verbe la persoana I („aud” . 8. cum ar fi „aud”. Aceasta sugerează. Săvescu. deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului. Această operă este o poezie lirică. „fără ieri şi fară azi” 2. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă). Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului. tema poeziei. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului.

6.3. Astfel. aceştia sunt atât de înalţi. a pierde din ochi. obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. Gãvescu. a sorbi din ochi. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” . ochiul dracului” 4. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. care dominã peste câmpii si vãi. Prin intermediul laitmotivului. “câmpii nemãrginite”). “îngalbeneşte”. “La Polul Nord”. “se văd”. nevrozã. înduioşaţi. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte. aducând monotonie. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. “dorm adânc”-“dorm mereu”. în poezia “La Polul Nord”. 9. pustietatea (“munţii solitari”. devenind singuratici. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. chin şi frig lãuntric. “dorm”. prin motive precum motivul singurãtãţii. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb. Boala) . întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. 5. încât par desprinşi din universul terestru. culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. „Banul.“La Polul Sud” etc. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã. solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. ochi de vultur. iarna are rezonanţã în sufletul omului. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului. prin albul care dominã. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem. I. şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului.“La Polul Sud”). Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. “se-aude” etc. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi. o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “sentind”. imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor. 8. 82 (Marin Sorescu. într-un oftat adânc şi greu” 7. dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. este asociatã cu izolarea.). “adorm”.

a gândi 2. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nu-e” într-o singură silabă. din punct de vedere sintactic. “am citit”. direct. 9. verbe la persoana I singular: “simt”. Se vorbeşte despre moarte. 6. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. Iubirea. priveşte moartea ca pe o boala. a fi frumos. separă . „Boala”. “mi” 5. 8. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. adresarea directă (“Doctore”). Discursul liric este confesiv. Pleacă trenul) 1. a fi bun. gânditor. viaţa fiind antidotul pentru moarte. un început de detaşare de această lume. a trăi. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. cititul. ura. senzaţie = percepţie 2. este o metaforă sugerând moartea. “ziua mă doare soarele. 7. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. toate înseamnă a fi viu. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă. “cand m-am nascut”. “am urât şi am iubit.gândire. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. iubirea. 83 (Marin Sorescu. am vorbit cu oameni şi m-am gândit. sugerat de epitetul “mortal”. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. “ aici în regiunea fiinţei mele”. oraşe. Se realizează ca moartea în final nu are loc.1. Lumea înconjurătoare devine o povara. degeaba = zadarnic. de a simţi în fiecare moment. Se observă o Moarte generală. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. cea cu care ne naştem. noapte luna şi stelele”.„Oameni. I. moartea. cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. pronume la persoana I singular “mă”. se eschivează. iar „medicamentele” (ura. Titlul poeziei. o moarte care incepe de la inceputul vietii. 3. Eul liric încearcă să evite aceste simptome. pe care încearcă să o înfrângă. a se trezi cu noaptea în cap. prost ca noaptea 4. de la primele simptome.gând .

indiferent din ce parte se produce acţiunea. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă. timpul tot se scurge. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. trăirea. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. ca lumea. că facem alegeri. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat. lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. marcă a eului liric şi indică autoadresarea. 6. efectul este acelaşi. dar nu priveşte. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea.de când lumea şi pământul. ca un strigăt debusolat. de asemenea. 5. cu riscuri şi frământări. de vapor. Astfel. ruptura tot se produce. confuz. Pasiv. de tren. Mai este. fără a apuca să o şi cunoască. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. 3.« De ce ?» este o interogaţie retorică. « Pleacă trenul » este o metaforă. Astfel. Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe. că luptăm. niciodată „tu”. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. 7. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. cât şi efectele ei. dar îi este teamă să simtă. nu să se şi apropie de ea. iar timpul trece pe lângă noi. a aceluia blocat în pasivitate. eul liric nu îşi asumă viaţa. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe . dar să nu cunoască. dar se conştientizează ruptura .Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. iar întrebările sunt adresate sieşi. el reuşeşte să privească lumea. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă.« Tu » este un pronume personal. « Tu » doar eşti în tren. ce concentrează şi expune drama omului care ştie. condamnat de sine să privească.elementele unui subiect multiplu. a-şi lua lumea în cap 4. care vede. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. 8. un tren tot se pune în mişcare.Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare.Tema poeziei o constituie îndepărtarea.Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. 9. hurducat de căruţă ». de lume. dar nu cunoaşte. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. reprezentând atât despărţirea.

Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. eul liric este cel purtat. îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului. fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui. responsabilitatea nu este asumată. Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire. copacii fug. de fapt. romantică. fiind un simbol al iubirii. o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei. el este cel care nu se opreşte la ele. « de ce ? » vine ca o răbufnire.. 84 (Nichita Stănescu.motivul relaţiei omului cu transcendenţa . el nu acţionează. –a avea nevoie de ceva ca de aer . -prezenţa monologului liric adresat -mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam. 3. de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală.. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil. continente » când. 8. Interogaţia din final.a-şi da aere . vag 2. Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe.a avea un aer preocupat . iar el fuge. o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » I. el nu stă. tema iubirii . 5. Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii. oameni.fereastra ».). În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic. oraşe. Fug « copacii. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului.motivul cuplului adamic 6. . omul poate atinge absolutul. Totul stă. Sărutul) 1. el nu fuge. 7.a rămâne în aer 4. Prin intermediul simbolurilor. pe cabluri. care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. Din nou. ne-nfaşura) 9. peste iarbă.motivul iubirii creatoare de lumi .

radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive.. 2.”. „vă dau jumătate.Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor.mai arunc sub cazanul vostru. „. Alchimie) 1. 85 (Marin Sorescu.Plutoniul. un număr rotund.Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei. fericirea. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat. a da cu bâta-n baltă.I.. 7. număr fatidic. 4.”. El ...”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele.. 6. „daţi-mi”.Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii.”). deoarece nu sunt o sută.” . „mea”. Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”. „mele”).„Vă dau jumătate. 3.Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu. întreg.Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale.. asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor. Fericirea este un scop ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul.. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat. a da de veste. Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. a da ocol. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis. Risipa se realizează prin consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea.... Cele nouăzeci şi nouă de elemente. 8. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard. sunt insuficiente. 5.Opoziţia fericire umană în timp din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia dar ele au valori şi înţelesuri diferite.

transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil, piatra filosofală, şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii. 9. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei. I. 86 (Radu Stanca; Frunzele – Elegie de toamnă) 1.Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. 2.Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. 3. în ceasul al doisprezecelea, a se da de ceasul morţii, a-i suna ceasul 4.Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mite alăturea”, „Fă focul”, „Fereşte-mă”, „preumblă-te” 5.O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane, trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. 6.Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. Astfel, poezia capătă forma unui monolog adresat. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse, acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. Tonul autoritar, ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. 7.Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii, în raport cu universul. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt, neputând să se împotrivească destinului. Conştientizarea dramei umane, a realităţii necruţătoare generează deznădejde, angoasă, dezolare. Astfel, eul liric este înspăimântat, este cuprins de tristeţe, căutând refugiu şi alinare în iubire. 8.Titlul poeziei, „Frunzele-Elegie de toamnă”, fixează motivul central al acesteia, toamna. Prin referire la specia genului liric, elegia, este anticipată încărcătura afectivă a poeziei, sentimentele dominante fiind melancolia, durerea, regretul. De asemenea,

titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului, aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric, frunzele, şi care, reluat în cadrul fiecărei strofe, accentuează ideea deznădejdii, a disperării şi tristeţii eului liric. Astfel, încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic, toamna cu frunzele moarte, cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate. 9.Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. În cadrul poeziei, expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente, precum metafora, personificarea, inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. Astfel, se remarcă personificarea „frunzele sub paşi, cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior, deznădejdea şi durerea provocate de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei, cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul, ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”. Astfel, expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. I. 87. (Radu Stanca, Sonet) 1.“n-o să piară”- “n-o să moară” 2.Cele doua virgule din versul “Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”), focalizând accentul asupra iubirii. 3.Iubirea lui nu va muri nicicând. Nici când mi-a arătat dovada, nu l-am crezut. 4.Pronumele de persoana I singular “-mă”, “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv, implicarea afectivă a eului liric. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”, dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”. Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”, acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea, ea ,nicicând n-o să dispară”. 5.“Iubirea, ea , nicicând n-o să dispară.” “Şi dragostea - dar , vezi, ea n-a murit.”

6.Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate. Ea este o slăbiciune, căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens. Persona încercată de acest afect, devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea. 7. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire,. Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment, de a-l proiecta într-un plan ireal şi, totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. Apoziţia “ea”, subliniază importanţa iubirii pentru eul liric. Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”), reliefează lirismul subiectiv. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “,”n-o să dispară“, “va dăinui “, “la nesfărşit”. Folosirea cratimei, pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”, “înc-o “, “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe. Rima este încrucişată. 8. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar.../şi multe...”) şi prin inversiunile cu rol prozodic, de accentuare a sentimentului de iubire (“ea, nicicând n-o să dispară “, “tainice cununi”). 9. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”, “noi”. I. 88 (Nichita Stănescu, Nedreptate) 1.a trage cu urechea, a se culca pe o ureche 2.Virgula, din punct de vedere gramatical, marchează elipsa predicatelor, iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi, mai ales, a duioşiei în planul iubirii. 3. speranţe, duioşie, tristeţe, dragoste 4.18 silabe 5.„De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”, prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului, o desprindere de contingent. 6.nedreptatea firescului, pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7.prezenţa eului liric implicat, prin folosirea verbelor la pers. I plural; prezenţa interogaţiilor retorice 8.Mijloacele artistice la care apelează , întotdeauna, orice poet, au drept scop înfrumuseţarea versurilor, dar şi evidenţierea ideii poetice. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”, “înfrigurată”. Astfel, figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens, de absurd, prin răsturnarea firescului,

adevăr reprezentat de un singur cuvânt. “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. În acest sens titlul este semnificativ. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. antonimie: realitatea-visul despărţind-unind 2. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. care luptă cu sine. I. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. a tăia elanul. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general. poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. a-l tăia capul 4. Astfel.Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. dar totodată. 6.inclusiv prin ermetismul expresiei. 8. a temei. acel laser lingvistic = acel cuvânt 5. Necuvintele) 1. 9. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. o creaţie a esenţei lucrurilor. 9. Cu ajutorul limbajului. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul. 89 (Nichita Stănescu. . pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice. a tăia frunza la câini. 7.

Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare. făcând apel la propria lor sferă semantică. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . „înlăuntru” – exterior. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă .” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. în tipare sintactice de neclintit. identifică specia lirică cu o odă. plutind.. pe parcursul celor trei strofe. să atingă absolutul. Lauda omului) 1.I. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. 6. planând”. Lauda omului. bătut de soartă / de Dumnezeu 4. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. Titlul poeziei. ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. Titlul este un element esenţial al receptării. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. a se bate cu morile de vânt. iar al doilea i este articol hotărât. Cea de-a treia strofă. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. toate trei cu privire la Om. / care bat. 7. În ultima strofă. 90 (Nichita Stănescu. a pietrelor şi a aerului. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. 3. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”.. a-şi bate gura degeaba. 2. „adăugată” – înlăturată. 5. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă. sporesc impresia de dinamism continuu. 8. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”. definitive.

este a elogia la maximum intelectul uman. complementare una alteia. „care e gândul“. I. 5.„umeri” . chiar dacă cu valoare generalizatoare.a da apă la moară. eul liric este sugerat.„şi plopii. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. a se îmbăta cu apă rece. În poezie.ipoteza ca elementele lumii materiale. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. trezindu-se brusc” – personificare. motivul ascensiunii. motivul luminii. 3. 91 (Nichita Stănescu. universul material prinde viaţă. pe apa Sîmbetei 4. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6. Ultimele doua imagini. pietrele şi aerul. fiecare cuvânt. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. motivul somnului. Dimineaţă marină) 1. „ochii”. devenind o prelungire a universului uman. De asemenea. prin personificare. 1-3 feminină şi 2-4 masculină. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. Pentru aer. să aiba un „punct de vedere“ despre Om.Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide.Rima este încrucişată. pietrele şi aerul. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. vâslind în aerul gândului. „sprâncene”. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului.Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare. . „frunte”. mediul păsărilor. copacii. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului. „ce-o zăreşti”. sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare. „tâmplele” 2. 9. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. A imagina aripi crescute înlăuntru. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. a şti ca pe apă. vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă.

Sentimentul este generator de sens. într-o viziune monumentală. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. . Titlul sugerează un tablou de natură. prelungit şi în neomodernism. 6. În primele patru versuri – rimă încrucişată. moment auroral privilegiat. 92 (Nichita Stănescu. numit ingambament. glorificând momentul naşterii lucide. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. 9. ţeapănă = puternică.7. numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. I. 8. schimbându-i contururile. măsură de 16 silabe în primul vers. ţine lumea în fiinţă. a-i tăia cuiva (toată) pofta. motivul mării. 3. 14 silabe în al doilea vers. identificându-se cu soarele. tema adolescenţei. într-un moment al zilei. a tăia frunză la câini etc. a tăia drumul / calea cuiva.Cuvintele au valoare în sine. consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. în lumină. motivul biblic al mersului pe valuri 5. al iluminării.Textul aparţine neomodernismului. lentă = lină. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. omul devine centru al universului. natura se trezeşte la conştiinţă). Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu.Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare. având drept caracteristici lirsmul reflexiv şi imagismul metaforic. 4. 2. Adolescenţi pe mare) 1. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului.

Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii. 6. motivul ploii. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu. I . Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. „infernal". ca Isus. „concretă". Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator. împlinire şi desăvârşire a fiinţei. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. 9. „zvelţi” şi „calmi”. care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. 5. motivul zeului Marte. 93 (Nichita Stănescu. „ploua”. motivul zborului. calmă. 8. pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. a pune suflet. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”. a-şi da sufletul. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Tema iubirii. reprezintă calităţi ale tinerilor. fără multe figuri de stil. motivul Lorelei. 3. „dansau”) . din suflet. cunoaştere de sine.care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. pe mare. „mansarde” 2. ca un dans cosmic. a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase. Ploaie în luna lui Marte) 1. 7. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască. cu sufletul la gură 4. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu. firesc. Cele două epitete. ci este ea însăşi un act. impulsionaţi spre descoperire.

Septemvrie) 1. sugerează destrămarea cuplului erotic. Tot prin personificare. căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. septemvrie. 8.. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi. chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [. urmată de repetiţia „răspunde-mi. dar care pot fi efemere („ploaia") 9. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". De asemenea.. el îndreptându-se spre alte idealuri. este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". al depăşirii limitelor banalului. se exprimă bucuria existenţială intensă. a bucuriei existenţei. „Septemvrie…” . al înălţării. întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau". Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească". Metafora „mie-mi plouă zborul. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri. I. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei. . prin iubire. sunt de neclinit. până şi lucrurile care. provocându-le moartea). din ultima strofă. lucru sugerat de primele doua versuri. sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară.]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi. care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor.. „sufletele noastre dansau”. la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam". înalţătoare. târzii 2. este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei . îşi pierd această calitate.7. asociat iubirii tragice.]" şi „Sufletele noastre dansau". de obicei. De altfel. Ploaia este o metaforă a vieţii. cu pene" sporeşte expresivitatea textului. răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe. care conţin o imagine vizuală: „Şi mănălţam. Rolul punctelor de suspensie din primul vers. În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu. imposibile în romantism. sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă. care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului.. se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [. a instinctului. ambele impunâd motivul zborului. 94 (Gheorghe Tomozei. pentru a sugera nostalgia. Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă".

lasă cititorul în suspans. copilăria. „carte”. „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă.3. Frunzele simt trecerea timpului şi . „septemvrie. cad „domol”. apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Utilizarea verbelor la modul indicativ. Acestea „ruginesc”. singurătatea. întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte. timpul imperfect creează durată şi simultaneitate. Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate. Virgula folosită în versul „Cântecul trist. 6. singular. într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor. I. la timpul lor. Când îi cer explicaţii. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea. 9. „frunze”. implicit şi poezia. 8. asemenea unei fiinţe umane. Tema trecerii timpului. exprimă starea de tristeţe a fiinţei. 4. ca la Virgiliu. prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare. Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei. parţial doar. 95 (Ion Vinea. „rădvanul”. 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe. Sintagma „cântecul cel mai trist” este. se înroşeşte tot şi se eschivează. cântecul cel mai trist” are rolul de a izola. îmbătrânesc şi se sting. dar care nu va mai veni niciodată. cât şi falsitatea zâmbetului. o alinare mult aşteptată. Strofa curentă. 5. care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”. asociindu-şi mai multe motive. amintirea. pentru că timpul copilăriei a trecut. se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie. precum toamna. 7. Declin) 1. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. de după himericele clăi de fân ale verii. . cât şi în ultimul vers. Rima încrucişată (1-3 feminină. (cer = verb la persoana I. omonim lexico-gramatical) 2.

„frunzele care se dau în vânt” ). Pe de altă parte. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei. nici nerăbdare. în viaţă. respectiv sărutul). una după cealaltă. este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare. pe viaţă. aspirând tristeţea peisajului tomnatic. acestea fiindu-I atribuite de către privitor. care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”. la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”. În aşteptarea elementului salvator (iarna. 8. prin „arborii neajunşi la cer”. cât şi lumea animală. astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. şi chiar şi elementele naturii. având. a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie. singular) 6. cele două planuri au atitudini diferite. viaţă de câine. 3. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. Astfel. prin „apele ce-şi urmează albia”. . de asemenea. „turmele ce-şi pasc soarta”. sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte. ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe.aşadar. natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă. şi rol de gradare a intensităţii. sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului. prin „turmele ce-şi pasc soarta”. Atât lumea vegetală. 7. care „întârzie” în planul său interior. 5. o lămurire asupra primei sintagme. a lua viaţă 4. persoana I. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei. Tristeţea eului poetic. pentru a rupe şirul de zile derulate identic. lumea interioară. „(nu)-mi” (pronume personale. de-o viaţă.

Puse sub semnul metaforic al titlului. pustietatea.arşiţă = dogoare. „glasul sterp”. imagini vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). a-şi duce crucea.. oboseala existenţială. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. pentru a se salva. continuă. în cea mai mare parte. imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei.. 96 (Vasile Voiculescu. vagă. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. „umilinţa tălăngilor”. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ).Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. 9. în cruce 4. renunţă aşadar. „frunzele care se dau în vânt” ). Declin. I. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate. „curata-i frunte”. ca în poeziile simboliste. ocărau = huleau 2. Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”. „lumea cea pribeagă”). „turmele ce-şi pasc soarta”).Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ. Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei. Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. „În vale…dormea Ierusalimul”).Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil .a-şi face cruce. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă.Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. termenii îşi menţin proprietăţiile. spre . autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. concisă. folosite cu sensurile lor denotative. Pe cruce) 1. 3. Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. se „dă în vânt”. Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. „arborii neajunşi la cer”. 5. de exemplu. ci numindu-şi sentimentele în mod direct.epitete („arşiţa grozavă”.

mijloacele artistice (figuri de stil. adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină. În opinia mea.Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. spinii. I. 9.Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. „Ierusalimul doarme”. ţipatul Mariei Magdalena. 7. în final moartea lui Iisus. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. mama lui Isus. când suferinţa lui este maximă. prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. dezlănţuită. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. Prima propoziţie. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. reprezentată de elemente precum sângerase. Poezie) . Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. căci ei sunt fără frunze. Apoi. Nu în ultimul rând. Natura. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. Chiar înainte ca Isus să moară. 97 (Vasile Voiculescu. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. sporind tragicul. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. determinând şi schimbările naturii. 8. curat. 6. Adverbul „adânc”. În primul rând. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. dramatismul versurilor. disperarea mamei. chinurile şi. La fel şi măslinii.Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. reacţiile celorlalte personaje lirice. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri.primordial. cerul) este învinsă de moarte. În concluzie.

I. crăiasă 2. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final.loc!”. 7. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. 9. iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. 3.buchi – arhaism. 8. dar şi la menirea poetului.a pune pe gânduri.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. menirea poetului. Creaţia este văzută ca un basm. cosmos – neologism 4. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc.1. redat prin personificarea „Amuţesc. De acum se instalează un haos. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. zurgălăii de rime”. 98 (Vasile Voiculescu. De asemenea. speriaţi. caii răzvrătiţi.Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. a cădea pe gânduri. „m-”. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”.teme/motive literare: creaţia.Am trecut cu bine peste sesiune.palat. „mă”. a zbura ca gândul şi ca vântul.Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia. 3. 6. buzdugan. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”.Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”. Cartea) 1. totul se destramă.Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. a bate gândul 4. cuvântul 5. (au transportat) 2.Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe. . „le strunesc”. cuvânt de cuvânt.În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe.

Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb.Penultima strofă prezintă imaginea cărţii.În Antichitate. 99 (Vasile Voiculescu. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane. 9. ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării. Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere. ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”. 7. ducând aşadar la „moartea” lor. În viziunea autorului. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu. Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. neputând trece peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. Autoportret romantic) 1.Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic. I. 8. Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. posterităţii prin opera sa. 6.Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric.5. în vreme. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător. „seminţe-ale ideii”. văzută ca un „stup”. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate. nevoia credinţei în zei a dispărut. . fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii. rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”. Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. care ar fi putut perpetua mitul.

a bate palma.mi” de verbal auxiliar . ajutând la creionarea autoportretului.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele . steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului..De asemenea. fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil.. I..ca faldul unui steag”. 100 (Ilarie Voronca.. precum epitetul cromatic . Talazurile... Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii. Poezia .. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (. Titlul poeziei .Visez mereu. 8. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap. dovadă fiind motivul visului (.În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării. poet-creaţie. comparaţiile .Mă sprijin în condei ca în toiag”). . prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic . 7. 6. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă. 3.Autoportret romantic” este sugestiv. deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. neatinsă.. dar într-o viziune romantică. nava.pieptul liber”)..a avea”. Îl doare la inimă când vede atâta risipă.ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea..„uzată”=nefolosită. 9.. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea. Ulise) 1. Cratima din structura . . metaforele . că visul mi-e trezie”). cât şi a celor morale (meafora . 4.chip uscat”). metafora . trăsătura fízică.bătrâneţe bravă”. Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora . a bate o carte. a bate pasul pe loc..ca în toiag”.păr alb”. punând în lumină propria stare sufletească. 5. unui monolog. Măsura este 10 -11 silabe. Prin mijloacele artistice.. Textul ia forma unei confesiuni..Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume.inimă ratacită”. apăsare.pajişte firavă’’.. timpul se scurge implacabil pentru om. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele . sunt redate propriile idei despre lume. . Comparaţia .. cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil. „credincios”=necredincios 2. În prima strofa se realizează autoportretul artistului.bântuita navă”. .2. creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice. dar creează şi o stare de singurătate. iar rima este îmbrăţişată...păr alb”.

„strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”. Conţinutul textului însă contrariază aşteptările cititorului. nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise. Prin metafora „arcul din pupilele tale”. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. a duce dorul (cuiva) 4.3. numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. a duce grija. utilizarea limbajul uzual. identificându-se trăsături precum nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber.Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu. în platitudinea vieţii comune. Fiind scrisă în spirit avangardist. iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului. 7. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. prezentat într-o manieră avangardistă. .„acum strada te primeşte ca o cutie poştală”. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. 9.În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii. 8. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică).Poezia este un monolog adresat. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. poezia dezvăluie o parte ludică.Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală. a duce cu vorba. adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite.Textul aparţine mişcării de avangardă. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. 6. 5. punctul de vedere. în care elementul surprinzător nu poate să intervină. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului. folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. este „întors” de altcineva.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful