CUPRINS

• • • • • • •
DECEBAL GOREA, Ştiri din viaţa Bisericii şi a parohiei noastre ......... ION CÂRJA, Unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei ...... MIRELA BOŢAN, Recenzie: Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii .......................................................... CLAUDIU MORUŢAN, Sărbători din lunile septembrie şi octombrie .... MARCEL AGRIŞAN, Călăuza sufletului ................................................. IULIU GOREA, Curiozităţi biblice ........................................................... GRAŢIELA AGRIŞAN, Aripi de îngeraş ................................................ 2 6 8 9 11 13 14

ŞTIRI DIN VIAŢA BISERICII ŞI A PAROHIEI NOASTRE
• În luna august a.c. am demarat proiectul privind construcţia Aghiazmatarului din curtea bisericii parohiale. A fost debitat lemnul necesar, costurile lui ridicându-se la suma de 7500 lei, din care au fost achitaţi deja 1500 lei. Reluăm apelul în vederea colectării de fonduri, prin donaţii, pentru definitivarea acestui proiect. • În urma deciziei luate în permanenţa Arhiepiscopiei Clujului, începând cu data de 1 septembrie a.c. parohia noastră s-a extins, incluzând în jurisdicţia ei strada Porii, inclusiv duplexurile în contrucţie de pe această stradă, până la strada Uruşagului, care a devenit astfel limita de vest a parohiei noastre.
În perioada Postului Sfintei Marii, parohia noastră a organizat tabăra de creaţie „Hristos pe înţelesul tuturor”, menită să-i apropie pe copii de Biserică. Pe lângă acest obiectiv principal, copiii au avut ocazia să se cunoască, să lege prietenii şi să înveţe despre valorile, care ne înfrumuseţează viaţa. Dorim să mulţumim şi pe această cale tuturor celor care au răspuns pozitiv la iniţiativa noastră şi au contribuit, într-un fel sau altul, la realizarea ei. Bucuria cea mai mare a fost dată de numărul copiilor participanţi, care a întrecut cu mult aşteptările noastre. Astfel, dacă în primele zile au fost înscrişi 40 de copii, în cele din urmă numărul acestora a crescut la 85, având vârstele cuprinse între 4 şi 14 ani. Pe parcursul celor două săptămâni de tabără, 16 voluntari de diferite profesii (preoţi, călugăriţe, profesori de religie, pictori etc.) şi-au dat concursul pentru instruirea copiilor. Aceştia din urmă au fost împărţiţi în două grupe, în funcţie de vârstă, participând pe rând la cele cinci ateliere de lucru: pictură bisericească, meşteşug bisericesc, artizanat popular, teatru religios şi lecţii de religie. Primul dintre ateliere, pictura bisericească, a inclus mai multe tehnici, începând de la cele mai simple – lipirea icoanelor de hârtie pe lemn, icoane pe sticlă, peisaj – până la tehnici mai complicate, precum mozaicul (prin această tehnică au

Tabăra de creaţie „Hristos pe înţelesul tuturor”

2

realizat un mozaic din hârtie reprezentând-o pe Maica Domnului). Pe lângă toate acestea au învăţat multe lucruri despre importanţa şi rolul iconei în viaţa noastră. Sub îndrumarea monahiei Justiniana de la mănăstirea Floreşti, copiii au confecţionat brăţări şi cruciuliţe împletite din şnur de mătase, în cadrul atelierului de meşteşug bisericesc. O activitate asemănătoare a fost cea intitulată artizanat popular, în cadrul căreia copiii au realizat brăţări din mărgele. Teatrului religios i s-au alocat 8 ore, în care au fost puse în scenă două piese: Sufletul copilului între bine şi rău şi Fiul risipitor, care au implicat diverse tehnici de dramatizare. Tot aici, copiii au învăţat rugăciuni, poezii şi cântări religioase, închinate Maicii Domnului Cea mai mare importanţă li s-a acordat lecţiilor de religie. Au fost abordate teme importante precum: Iosif, Moise, minuni ale Mântuitorului Iisus Hristos (învierea fiicei lui Iair, umblarea pe mare, potolirea furtunii), pilde (samarineanul milostiv, fiul risipitor), importanţa şi rolul Maicii Domnului. Predarea s-a făcut cu ajutorul tehnicilor moderne (videoproiector, laptop, ecran de proiecţie, sistem de sonorizare), folosindu-se show-uri PowerPoint, metode de gândire critică şi creativă. S-a lucrat în perechi, individual sau pe grupe, în final realizându-se şi câteva postere, care au ilustrat temele abordate. Câteva dintre ele vor fi prezentate mai jos. La finalul lecţiilor, copiii au vizionat desene animate religioase, legate de subiectul predat. În data de 2 august copiii mai mari, împreună cu părinţii lor, au asistat la o prezentare a efectelor nocive ale dependenţei de alcool, tutun şi droguri, care distrug viaţa şi copilăria unui tânăr, susţinută de Pr. Simion Ioan, din Cluj-Napoca. Tabăra a culminat cu o serbare, care a avut loc în curtea bisericii parohiale, în data de 14 august, după Sfânta Liturghie. Copiii au prezentat ceea ce au învăţat, copleşindu-ne cu talentul lor actoricesc şi cu vocile lor frumoase. Cu toţii au primit diplome de participare, ca expresie a aprecierii noastre pentru efortul depus, precum şi rodul vizibil al muncii lor: icoanele, brăţările şi cruciuliţele realizate. Totul s-a încheiat în data de 16 august, cu excursia finală, care a urmat itinerarul: Mănăstirea Salva, casa memorială George Coşbuc, Mănăstirea Bârsana, Sighetul Marmaţiei, unde s-a vizitat Memorialul Durerii, locul unor mari suferinţe din istoria poporului nostru, cimitirul vesel şi Mănăstirea din localitatea Săpânţa. Aducem mulţumiri tuturor copiilor pentru participarea la prima ediţie a taberei „Hristos pe înţelesul tuturor” şi pentru dragostea lor faţă de Biserică. De asemenea, le mulţumim părinţilor pentru că i-au lăsat să participe şi nu în ultimul rând voluntarilor implicaţi în proiect, pentru dăruirea lor.

3

Postere care ilustrează teme abordate în cadrul lecţiilor de religie

4

Imagini din timpul activităţilor de creaţie

DECEBAL GOREA

5

UNIREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea apare pe harta confesională a Transilvaniei o nouă structură bisericească: Biserica Română Unită cu Roma, numită şi Biserica Greco-Catolică. Faptul a avut consecinţe profunde şi pe termen lung pentru românii din regiune; asupra semnificaţiei „unirii religioase” de la 1700 nu s-a ajuns nici până astăzi la o unanimitate de păreri, subiectul numărându-se printre cele mai controversate din istoria modernă a românilor. Considerăm important, înainte de toate, să lăsăm faptele să vorbească. Trecerea românilor ardeleni la catolicism nu a fost un fapt singular, avuseseră loc în veacurile precedente şi alte „uniri” cu Roma ale unor comunităţi din Orientul apropiat: armeni, copţi, asirieni, libanezi etc. a căror confesiune iniţială nu fusese ortodoxia, ci diferite variante ecleziale schismatice ale creştinismului din primele veacuri. Venind dinspre ortodoxia de rit bizantin în schimb, ucrainienii, numiţi şi ruteni, se uniseră cu Biserica Romei, la Brest-Litovsk (1596) şi Ujgorod (1646). După înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, la 1863, Imperiul Habsburgic a pornit expansiunea spre Europa de sud-est, integrând în componenţa sa numeroase teritorii, inclusiv Transilvania. Habsburgii au reprezentat braţul politic şi militar care a promovat şi sprijinit trecerea la catolicism a unor populaţii de confesiune răsăriteană din regiune, printre care şi românii transilvăneni. Trecerea românilor din Transilvania la catolicism era, în viziunea politică a Habsburgilor, de natură să le întărească poziţia în regiune şi să diminueze din autoritatea nobilimii maghiare ardelene, care aderase la protestantism cu ocazia Reformei din secolul al XVI-lea. Trecerea românilor transilvăneni la noua confesiune, sprijinită sistematic de noi stăpânitori politici ai regiunii, s-a făcut în două etape; primele tratative în acest sens au avut loc sub mitropolitul Teofil Seremi, care a organizat un sinod în 1697 şi a adoptat o primă rezoluţie de unire. Urmaşul său, Atanasie Anghel, va duce lucrurile mai departe, mai întâi în cadrul sinodului din 1698, care va adopta „manifestul de unire” semnat de 38 de protopopi ai Bisericii româneşti din Transilvania. Un nou sinod, în 1700, validează unirea, care rămâne definitivă după vizita făcută de Atanasie la Viena în 1701. Aici Atanasie a fost numit episcop al românilor uniţi din Transilvania, prin aceasta Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei înceta să mai existe. O contribuţie importantă la demersurile pentru unirea românilor a avut şi iezuitul Ladislau Barany. Reacţiile comunităţii ortodoxe faţă de noua stare de lucruri au fost prompte şi categorice: Atanasie a fost caterisit şi anatemizat de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei (Ţării Româneşti) precum şi de patriarhiile de la Constantinopol şi Ierusalim. Într-o perioadă relativ scurtă a avut loc o densă şi consistentă derulare a evenimentelor, nu lipsite de ambiguitate şi nu foarte bine documentate, în totalitatea lor, la nivelul surselor rămase până astăzi. Asupra unor documente care s-au elaborat pe tot acest parcurs planează suspiciuni de neautenticitate, în timp ce istoria acestor

6

ani a beneficiat de la începuturile sale de interpretări inevitabil subiective şi partizane, existând astfel o istoriografie „ortodoxă” şi una „greco-catolică” a unirii bisericeşti a românilor cu Roma, alături de care avem vocile care se doresc, pe cât posibil neutre şi echidistante ale istoricilor din mediile academice. Ce a rezultat, în cele din urmă, din unirea bisericească a românilor transilvăneni cu Biserica Romei? Cei 38 de protopopi în manifestul lor de unire din cadrul sinodului din 1698 făceau o menţiune cu valoare definitorie pentru noua construcţie eclezială; astfel ei aderau la cele patru puncte dogmatice pe baza cărora avusese loc unirea bisericească a Ortodoxiei bizantine cu Apusul catolic la sinodul de la FerraraFlorenţa (1438-1439): Filioque, primatul papal, Purgatoriul, valabilitatea cuminecării cu azimă (pâine nedospită), precizând în acelaşi timp că doresc să rămână o Biserică esenţialmente răsăriteană: „ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească”. A rezultat aşadar de pe urma acestor evenimente o Biserică ce dorea să-şi perpetueze mai departe identitatea sa spirituală şi rituală de factură răsăriteană, încorporând în acelaşi timp elemente de identitate ecleziastică latină sau romano-catolică. Acestea din urmă s-au accentuat şi s-au potenţat în timp, cu deosebire în a doua jumătate a veacului XIX, după conciliul Vatican I (1869-1870), când s-a încercat aducerea uniţilor mai aproape de paradigma latină a catolicismului. Ce a însemnat pentru români Unirea cu Biserica Romei? Răspunsul la această întrebare nu poate fi unul univoc, iar adevărul istoric se plasează mai degrabă într-o zonă „gri”, cu numeroase nuanţe, decât în tonalităţi de „alb” şi „negru”. Astfel, începând cu secolul al XVIII-lea românii trăitori în interiorul fruntariilor Imperiului Habsburgic vor avea o dublă identitate confesională: uniţii (greco-catolicii) răspândiţi în partea de nord a blocului românesc şi ortodocşii, care s-au menţinut în special în sudul Transilvaniei, unde rezistenţa la catolicizare a fost mai fermă. Pe termen mediu şi lung, Unirea cu Roma a impulsionat în mod decisiv şi definitoriu renaşterea culturală şi naţională a tuturor românilor din Imperiul austriac, cu consecinţe benefice, care s-au extins şi asupra românilor din provinciile sud şi est carpatice. E suficient să ne gândim în acest sens la importanţa şcolilor de la Blaj, la accesul la studii la Roma, la Colegiul Propagandei Fide, la faimoasa triadă a Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, fără de care nu se poate înţelege evoluţia culturală şi naţională a românilor din epoca modernă. Unirea cu Roma nu a fost însă, pe de altă parte, rezultatul unor frământări de conştiinţă, al unor căutări şi preocupări în plan spiritual, ci expresia unei opţiuni pragmatice, gândite exclusiv în coordonate social-politice şi naţionale: elita românilor ardeleni a văzut în unirea cu Roma, la finalul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, o modalitate de emancipare în condiţiile în care românii până atunci erau doar toleraţi, nerecunoscuţi aşadar ca naţiune cu drepturi egale cu celelate comunităţi ale Transilvaniei, în baza legiuirilor medievale. Existenţa celor două confesiuni

7

printre români a fost în acelaşi timp sursa a numeroase neînţelegeri şi tensiuni, cu expresie variabilă în timp, care au făcut adesea dificilă manifestarea comunităţii româneşti ca un tot unitar, exprimarea unităţii naţionale. Constatarea că „unirea” cu Roma a dus dezbinare şi convulsii printre români se verifică la modul cel mai evident în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, când s-a manifestat în forma sa de maximă amplitudine reacţia românească la politica de unire cu Roma, ilustrată prin acţiunea unor personalităţi precum: Visarion, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, onoraţi astăzi ca sfinţi mărturisitori şi apărători ai ortodoxiei ardelene în faţa expansiunii catolicismului susţinut politic şi militar de Habsburgi. ION CÂRJA

ANDREI PLEŞU, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, 273 p.
Titlul te îndeamnă să arunci o privire, s-o deschizi apoi, s-o răsfoieşti şi odată ce-ai făcut aceasta, nu poţi să te opreşti, n-o poţi lăsa deoparte. Apoi, s-ar putea să-ţi placă şi să-ţi spui: de-ar fi să mă opresc la fiecare gând, cuvânt sau zicere, ar însemna că aş rescrie de mână această carte cu gândul de-a nu scăpa nimic şi cu dorinţa de-a rămâne în provocarea la care te invită autorul. Despre frumuseţea uitată a vieţii este încercare, aceea de a ieşi din vârtejul ce ne cuprinde zilnic şi ne aduce acolo unde nu mai avem răgaz pentru ceea ce suntem. Cartea se scrie într-o limbă românească de excepţie, cu totul aparte, frumoasă, limpede şi caldă, pe care autorul o mânuieşte şi-o mână către sufletul cititorului ca şi cum cel din urmă aceasta aşteaptă şi este uimit de felul în care îi este răsplătită aşteptarea. Despre frumuseţea uitată a vieţii adună textele filosofului, publicate în Dilema veche şi Adevărul, într-o manieră rafinată, inteligentă, ironică, şi oferă răspunsuri pertinente pentru „ce facem cu viaţa noastră”. Cele opt capitole sunt un fel de căutare, o căutare de sine şi către sine, meditaţie asupra autenticităţii noastre, demnitate, despre ce nu aduc banii, despre cum ne-am înrăit şi înstrăinat, gânduri rapide despre iubire, onoarea meseriei etc. În Ordinea subtilă a lumii s-ar zice că „de la o vreme, competenţa noastră supremă e disperarea, iar a-ţi pierde speranţa nu este un accident, ci un păcat, adică un eşec al sufletului”, căci „speranţa e, în definitiv, un corelativ al carenţei, ea îşi dă întreaga măsură, sau cel puţin măsura ei de virtute creştină, când niciun motiv lumesc nu o mai justifică. Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce”. Introducere la vicii după Principii, Despre mânie şi Ura ca mod de viaţă, Feluri de a vorbi, Cititul cărţilor şi statul la televizor, te poartă acolo unde parcă nu ai vrea să ajungi de teama că vei descoperi ceva ce nu-ţi va plăcea despre tine şi te va

8

obliga să faci „inventarul a tot ceea ce ţii să nu se ştie despre tine”, şi îţi vei da seama că ,,ai, în dozaje felurite, toate viciile”. Despre frumuseţea uitată a vieţii îţi vorbeşte despre acele lucruri mărunte pe care le-ai uitat, le-ai lăsat să se şteargă, dar pe care le-ai avut şi le-ai purtat cândva în tine şi ele colorau viaţa ta în culori curate şi blânde, îi dădeau sens sau te îndemnau să-l cauţi. Ca să ajungi să uiţi ceva, trebuie ca acel ceva să fi existat, să te fi trecut, săl fi avut în suflet şi în minte. „Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă”, vei descoperi ,,că încă mai există oameni întregi, tradiţii vii” şi minţi sănătoase. ,,Se poate (încă) trăi frumos”. Despre frumuseţea uitată a vieţii îndeamnă la gând bun. MIRELA BOŢAN

SĂRBĂTORI DIN LUNILE SEPTEMBRIE ŞI OCTOMBRIE

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) Prin această sărbătoare creştinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului Crucii: 1) aflarea Crucii (de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare) pe care a fost răstignit Iisus şi înălţarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 326; 2) readucerea lemnului Crucii de la perşi, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălţat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

Istoric Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării lui Iisus. Conform pelerinei creştine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de Sfânta Elena, mama lui Constantin. Dar sărbătoarea liturgică a Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, şi aşa sa transmis şi în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei Sfintei Cruci de către împăratul bizantin Heraclie, în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, şi a depus-o în Biserica

9

Sfântului Mormânt. Câţiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie. Părţile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de Episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma.

Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir (26 octombrie) Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Mucenic Dimitrie la data de 26 octombrie. Mucenicul lui Hristos a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian (284-305), trăgându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios şi învăţător al credinţei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins Sfântul şi pus în temniţă, pentru că era vestit în dreapta credinţă. Şi lăudându-se împăratul cu un om al lui, pe nume Lie, i-a îndemnat pe oamenii cetăţii să iasă la luptă cu el, căci acesta îi întrecea pe toţi cei de vârsta lui, la mărimea trupului şi la putere. Un oarecare tânăr creştin, anu-

me Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie, unde se afla în temniţă, îi zise: „Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie; roagă-te pentru mine”, iar Sfântul, însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: „Şi pe Lie vei birui şi pentru Hristos vei mărturisi”. Deci luând Nestor îndrăzneala din cuvintele acestea, merse la luptă cu Lie şi-i puse semeţia lui jos, omorându-l. Ruşinându-se de acest lucru, împăratul s-a mâhnit şi s-a mâniat, şi fiindcă s-a aflat că Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostaşi şi le-a poruncit să-l străpungă cu suliţele pe Sfântul în temniţă. Pentru suferinţa, credinţa, răbdarea şi dragostea martirului faţă de Hristos, Dumnezeu a rânduit ca moaştele sale să izvorască mir şi să săvârsească nenumarate minuni. CLAUDIU MORUŢAN

10

CĂLĂUZA SUFLETULUI

Avortul şi cauzele lui În cazul dezbaterii asupra avortului se ridică problema următoare: care anume este momentul începutului vieţii? Când începe viaţa umană? Aceasta este o problemă crucială, deoarece în societatea zilei de astăzi vedem că avorturile sunt la ordinea zilei. Cei care promovează avortul la cerere – şi din păcate sunt mulţi aceştia – nu sunt neapărat, în mod raţional pro-crimă, ci mai degrabă susţin că fetusul nu este cu adevărat om. Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna, că viaţa umană începe la concepţie, când un spermatozoid se contopeşte cu un ovul pentru a produce o fiinţă vie, unică din punct de vedere genetic. Sufletul omului, aşa cum ştim, este creat la concepţie. Noi exprimăm acest adevăr în chip liturgic, prin anumite sărbători. Prăznuim aşadar zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul în 24 septembrie, cea a Maicii Domnului în 8 decembrie şi a Mântuitorului Hristos în 25 martie. Ortodoxia conchide că avortul făcut în orice moment al sarcinii, este o formă de omucidere şi atrage vina asupra celui care săvărşeşte acest lucru, la fel de mult ca şi asupra mamei. Excepţiile şi „cazuri grave” ale avortului? În cazul în care alegerea medicală trebuie făcută între viaţa mamei şi cea a copilului nenăscut, atunci este admisibil moral să se acorde prioritate mamei. Aceasta nu pentru că ea ar fi o „persoană” integră, în timp ce copilul este doar o „viaţă potenţială”, deoarece amândoi sunt oameni în aceeaşi măsură, ci pentru că mama îşi are locul şi responsabilitatea ei în familie, unde prezenţa sa poate influenţa direct viaţa soţului şi a celorlalţi copii. Cu toate acestea, o mamă care îşi dă viaţa pentru copilul său, face actul cel mai profund de dragoste. Orice decizie de acest gen trebuie făcută în lumina şi cerinţele întregii familii. Violul şi incestul sunt adesea invocate ca fiind motive foarte clare pentru a justifica avortul. Ambele acte, nu mai trebuie să amintim, sunt brutale şi dezumanizante. Când o femeie devine victimă a violului sau a incestului, ar fi ideal dacă poate gândi atunci lucid, să caute imediat un medicament pentru oprirea imediată a sarcinii. Ştiinţa embriologiei a arătat că fertilizarea, adică unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36 de ore pentru finalizare. Acest lucru deschide o „fereastră” de mai mult de o zi pentru a face o astfel de intervenţie, fără riscul de a avorta un rod al concepţiei, recunoscut drept o persoană umană, un „individ” uman. Dacă sarcina se produce ca urmare a celor două cauze amintite, atunci copilul ar trebui să se nască şi, dacă mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta, copilul ar putea fi oferit spre adopţie. Ştiu că e un sfat greu cu siguranţă, mai ales în

Rubrică destinată întrebărilor legate de problemele spirituale ale cititorilor noştri. Întrebările pot fi adresate prin intermediul cutiei aşezate în biserică în acest scop sau pe adresa de e-mail: cetateafetei@yahoo.com.

11

societatea noastră, în care avortul a devenit o formă de control a naşterii, acceptată şi considerată legală. Este tragic faptul că femei creştine, prea traumatizate de viol pentru a mai apela la medic, s-au sinucis pentru că un membru al familiei sau un preot bine intenţionat, le-a obligat să poarte copilul zămislit. Sfinţenia vieţii, principiul ei, se aplică în aceeaşi măsură şi mamei şi copilului, iar în situaţia rară în care trauma este atât de mare încât constituie un adevărat pericol pentru viaţa mamei, avortul după implantare – care are loc la şase sau opt zile după concepţie – poate fi cel mai mic dintre două rele. De la o vârstă foarte mică copiii ar trebui învăţaţi cu grijă, dar deschis, despre locul şi funcţia sexualităţii în viaţa noastră. Ei ar trebui să afle că violenţa sexuală există şi în interiorul, dar şi în exteriorul familiei, şi că nu ar trebui să se ruşineze dacă devin victimele ei. Nu ei poartă vina. Mai degrabă ar trebui să caute un tratament medical, spiritual şi psihologic, pentru a vindeca urmările traumei, ca şi pentru a evita concepţia. Dacă copilul este descoperit prin investigare genetică ca anormal, destinat să trăiască o viaţă întreagă cu un grav handicap, este acceptat avortul? Dată fiind sfinţenia inerentă fiecărei vieţi, răspunsul este nu! În unele cazuri cum este sindromul Down, părinţii sau îngrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. În alte cazuri grave, tehnologia medicală poate aduce o însemnată uşurare pacientului. În rarele cazuri de boli incurabile, care debilitează fiinţa umană, dilema pare mai acută, întrucât suferinţa fizică nealinată şi cea psihică pot să se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune o povară financiară insuportabilă asupra familiei. Totuşi nu există altă explicaţie pentru avortarea unor astfel de copii, decât aceea că se ucide un nou născut considerat „anormal”. Împotriva afirmaţiilor făcute de militanţii pro-avort, sarcina nu implică doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o relaţie creată între mamă şi fiinţa unică, ce trăieşte şi se dezvoltă în ea. Fie că recunoaştem sau nu acest lucru, propria ei viaţă îi aparţine lui Dumnezeu şi se află în întregime sub puterea Lui. Acest lucru este adevărat şi implicit şi în ce priveşte viaţa copilului nenăscut. Sarcina la adolescente este şi el un motiv major privind avortul. Biserica trebuie să-i înveţe pe cei tineri şi pe cei bătrâni laolaltă însemnătatea sexualităţii şi necesitatea responsabilităţii sexuale. Trebuie să facem cu toţii, ca Biserică, eforturi susţinute ca să-i învăţăm pe cei tineri că activitatea sexuală îşi are locul potrivit doar în contextul unei uniri binecuvântate, heterosexuale şi conjugale. Trebuie să insistăm asupra responsabilităţii tatălui, deplină şi egală moral, spiritual şi financiar, în orice situaţie în care este conceput un copil. Instruirea aceasta nu ar trebui să o lăsăm numai şcolilor, sau altor organizaţii, care de multe ori am văzut că nu promovează valorile etice creştine. De asemenea, tebuie să oferim suport pentru mamă şi copil, sau pentru copilul care nu poate fi crescut în familia de origine, pentru că: „..cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”(Romani 12, 5). MARCEL AGRIŞAN

12

CURIOZITĂŢI BIBLICE
• Naşterea Maicii Domnului Părinţii Maicii Domnului au fost Drepţii Ioachim şi Ana. Tatăl Fecioarei Maria, Ioachim era din seminţia lui Iuda, iar soţia lui, Ana, era fiica preotului Mathan. Astfel, tatăl Fecioarei Maria era un urmaş al regelui David, iar mama, o descendentă din familia preoţească a lui Aaron, împlinindu-se prin aceasta proorocia potrivit căreia Mesia va avea o dublă descendenţă: împărătească şi preoţească. Ioachim şi Ana aveau însă o mare tristeţe în viaţa lor: deşi şi-au

dorit foarte mult să aibă un copil, cel puţin, au ajuns la o vârstă înaintată şi Dumnezeu nu i-a învrednicit încă de această mare binecuvântare. Faptul le-a atras batjocura celor din jur, întrucât sterilitatea unui cuplu era considerată o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Ioachim şi Ana nu s-au răzvrătit şi nici nu au renunţat la viaţa lor virtuoasă, rugându-se în continuare cu lacrimi şi nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu. Întristaţi, cei doi părinţi au hotărât să se retragă fiecare, în post şi rugăciune. Potrivit Tradiţiei, Ioachim a mers în peştera Acor, unde se refugiase odiniară Sfântul Ilie, şi a petrecut acolo timp de 40 de zile în post negru şi rugăciune. La finalul acestei perioade, Arhanghelul Gavriil s-a arătat celor doi părinţi, vestindu-le că Dumnezeu a primit rugăciunea lor şi că li se va naşte o fiică, care se va numi Maria şi prin care se va mântui neamul omenesc. Plini de recunoştinţă şi de bucurie, părinţii I-au făgăduit lui Dumnezeu că îşi vor aduce fiica la Templul din Ierusalim, pentru a o închina slujirii Lui, fapt ce s-a şi întâmplat, când Maria a împlinit vârsta de 3 ani. Maica Domnului a fost un copil dorit, cerut şi dobândit prin rugăciune, un rod al îndurării lui Dumnezeu, cu o chemare dumnezeiască pe umeri: aceea de a fi mama care a dat trup omenesc lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos. • Sfântul Mucenic Longhin În data de 16 octombrie Biserica noastră îl prăznuieşte pe Sfântul Mucenic Longhin, sutaşul de la poalele Crucii lui Iisus. Aflat sub ascultarea lui Pilat, guvernatorul Iudeei, Longhin a fost rânduit să supravegheze răstignirea Domnului şi să păzească mormântul cu strajă. Vazând minunile care au avut loc după moartea Domnului: cutremurul, întunecarea soarelui, mormintele ce se deschideau, morţii care ieşeau afară şi pietrele care se despicau, a strigat: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54). La fel ca alţi doi ostaşi, Longhin nu a primit arginţii care li s-au dat pentru a tăgădui Învierea Domnului. La scurt timp, părăsindu-şi slujba de sutaş, La propovăduit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Văzând aceasta, Pilat a trimis un raport împăratului Tiberiu, în urma căruia Împăratul a poruncit să fie decapitat, atât

13

Longhin, cât şi cei doi ostaşi care îl însoţeau. Capul Sfântului Longhin a fost luat din Capadocia şi adus la Ierusalim, unde i s-a arătat lui Pilat spre încredinţare. IULIU GOREA

ARIPI DE ÎNGERAŞ
GHICITORI CRESTINE 3. N-are nimeni aşa soartă: N-a fost vie, dar e moartă! Că e-n Ţara Sfântă ştie Cine-i bun la geografie; Şi o vezi din depărtare, 2.E din lemn sau din metal, Fiindcă e atât de mare! O auzi de peste deal. PROBLEME DE LOGICĂ ŞI PERSPICACITATE 1.Ce se pune pe cărbuni? Peste tot cu ea afumi, Fiindcă-aroma ei sfinţeşte Şi pe diavoli îi goneşte!

14

CE ÎNSEAMNĂ NUMELE MEU? MARIA – din ebraică: cea iubită, cea îndrăgită, acest nume fiind cel mai răspândit şi mai drag nume folosit de creştinii ortodocşi. Astfel s-a numit Maica Domnului, Fecioara Maria, mama cea după trup a Mântuitorului nostru. Ea simbolizează pentru creştini icoana dragostei fără sfărşit, fiind o pildă vie de sfinţenie, de bunătate şi smerenie. PARASCHIVA – din greacă: vineri. Acest nume ne aminteşte de sfânta zi de vineri, ziua în care Mântuitorul a fost răstignit şi a murit pentru mântuirea noastră. Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva – ocrotitoarea Moldovei – este pe 14 octombrie, zi de mare pelerinaj. DUMITRU – din greacă: pământul-mamă, în sensul legăturii dintre om şi natură, dintre om şi pământul din care a fost făcut. Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie este pe 26 octombrie. În ţara noastră se bucură de o cinstire deosebită şi Sfântul Dimitrie Basarabov (27 octombrie), ocrotitorul Bucureştiului, care a fost un cuvios retras, ce şi-a petrecut viaţa în post şi rugăciune. Răspunsuri: GHICITORI- tămâia, toaca, Marea Moartă PROBLEME:

GRAŢIELA AGRIŞAN

15

16