Tot interesul raţiunii mele (atât cel speculativ cât şi cel practic) e cuprins în următoarele trei întrebări: 1.

Ce pot şti? 2. Ce trebuie sa fac? 3. Ce-mi este îngăduit să sper? Prima întrebare este pur speculativă. Am epuizat (cum îmi închipui) toate răspunsurile posibile şi, în sfârşit, am găsit pe acelea cu care raţiunea trebuie, desigur, să se mulţumească şi, Dacă nu e vorba de domeniul practic, are şi motiv să fie mulţumită; dar am rămas tot atât de departe de cele două mari scopuri spre care era îndreptată propriu-zis această întreagă străduinţă a raţiunii pure, ca şi când din comoditate, am fi renunţat chiar de la început la această muncă. Dacă e vorba deci de cunoaştere, atât cel puţin este cert şi hotărât, că niciodată nu vom avea parte de ea cu privire la cele două probleme. A doua întrebare este pur practică. Ca atare, ea poate aparţine, în adevăr, raţiunii pure dar atunci nu este transcendentală, ci morală, prin urmare nu poate în sine ocupa Critica noastră. A treia întrebare este: dacă fac ceea ce trebuie, atunci ce-mi este îngăduit să sper? Este parctică şi totodată teoretică, astfel încât practicul conduce numai ca un fir călăuzitor la soluţionarea problemei teoretice şi, când aceasta se înalţă, aproblemei speculative. Căci toată speranţa tinde spre fericire şi este pentru practic şi pentru legea morală exact acelaşi lucru ca ştiinţa şi legea naturii pentru cunoaşterea teoretică a lucrurilor. Speranţa ajunge în cele din urmă la concluzia că ceva (care determină ultimul scop posibil) există, fiindcă ceva trebuie să se întâmple, pe când ştiinţa ajunge la concluzia că ceva (care acţionează în calitate de cauză supremă) există fiindcă ceva se întâmplă [5, pp.573-574]. Analiză textuală În Partea întâi a Discursului asupra metodei Descartes deschide analiza metodologică prin Consideraţii privind ştiinţele: Raţiunea este lucrul cel mai bine rânduit din lume; căci fiecare se consideră aât de bine înzestrat, încât chiar cei greu de mulţumit în orice altă privinţă nu doresc să aibă mai mult decât au. Nu este posibil ca toţi să se înşele; aceasta dovedeşte mai curând că aptitudinea de a judeca bine şi de a distinge adevărul de fals, adică ceea ce numim bunul simţ sau raţiunea este în mod firesc aceeaşi la toţi oamenii; iar diversitatea opiniilor nu provine din faptul că unii sunt mai înţelepţi decât alţii, ci doar din aceea că gândirea urmează căi diferite şi nu ne referim la aceleaşi lucruri. Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel se îndepărtează de ea (…) …Doresc să arăt în acest discurs care sunt căile pe care le-am urmat şi să îmi înfăţişez viaţa ca într-un tablou, pe care fiecare să îl poată aprecia; din aceste opinii voi obţine un nou mijloc de a mă instrui, pe care îl voi adăuga celor folosite de obicei. 1

Astfel intenţia mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui să o urmeze pentru a-şi călăuzi bine raţiunea, ci doar de a arata în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea (…) Îmi plăcea mai ales matematica pentru certitudinea şi evidenţa raţionamentelor ei, dar nu remarcasem încă adevărata lor întrebuinţare şi crezând că nu serveau decât artelor mecanice mă miram că pe aceste fundamente atât de ferme şi solide nu s-a constituit nimic mai deosebit …Tradiţia şi exemplul ne conving în mai mare măsură decât o cunoştinţă sigură; totuşi unanimitatea părerilor nu constituie o davadă valabilă pentru adevărurile greu de descoperit, din cauză că este mai probabil ca la ele să fi ajuns un singur om decât un popor întreg; eu nu puteam să mă fixez asupra cuiva ale cărui opinii să-mi pară preferabile şi m-am văzut oarecum constrâns să ma conduc singur [3, pp.113-114, 115, 116, 121]. Accentuând perspectiva normativă de interpretare a naturii umane, Socrate, Platon şi Aristotel considerau că raţiunea este facultatea definitorie acţiunii umane, fiind sursa adevărului şi binelui. Diferenţa de statut social presupunea şi diferenţa datoriilor, obligaţiilor sociale. Statul era anterior individului. Individul se manifesta social numai în virtutea rolului pe care-l juca în stat. Gândirea modernitatea aduce în atenţie omul dinamic, de necuprins într-o ierarhie absolută, afirmându-şi pasiunile şi interesele. Vechea perspectivă normativă este înlocuită de o cultură a drepturilor, a egalităţulor de şanse în cadrul contextului social. Descartes aduce o nouă perspectivă de înţelegere a statutului uman, democratismul modern, în conţinutul căruia întâlnim egalitatea de şanse şi drepturi pentru toţi oamenii. Ceea ce numim bunul simţ sau raţiunea este în mod firesc aceeaşi la toţi oamenii. Diversitatea opiniilor se datorează căilor diferite pe care gândirea umană le urmează. Aşa se face că indiferent de înzestrarea spirituală oamenii pot avea fie cele mai mari vicii, fie cele mai mari virtuţi. Calea parcursă de gândire duce la obţinerea unor rezultate diferite. Adept al raţionalismului, Rene Descartes alege ca model metoda matematică pentru certitudinea şi evidenţa raţionamentelor ei. Doreşte să elimine din gândire orice îndoială care ar îngreuna drumul spre cunoştinţa sigură. Tradiţia şi exemplul, acceptarea cutumelor care exercită influenţă mai mare decât o cunoştinţă sigură, nu constituie o davadă valabilă pentru adevărurile greu de descoperit. Drept consecinţă, etosul său este unul raţionalist din care vor fi eliminate nehotăârile şi dezacordurile existente în moravuri iar proiectul său are drept finalitate să căute adevărata metodă de a dobândi cunoaşterea tuturor lucrurilor. Referinţe bibliografice: 1. 2. 3. Bacon,Fr. Despre înţelepciunea anticilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, Bacon, Fr. Noul Organon, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, *** Descartes, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990,

2

4.

Descartes, R, Meditaţii carteziene, meditaţia a II-a: Despre natura spiritului uman şi că el este mult mai uşor de cunoscut decât corpul, în Rene Descartes, Două tratate filosofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, 5. Kant, I. Critica raţiunii pure, Editura IRI, Bucureşti, 1994

Capitolul III
ŞCOLI ŞI CURENTE FILOSOFICE ANTICE
Asupra începutului gândirii filosofice Ca etapă istorică, filosofia se manifestă ca efort teoretic în epoca sclavagistă, epocă în care a apărut răgazul necesar reflecţiei asupra lumii, odată cu separaţia dintre munca intelectuală şi cea fizică. Căci oamenii când au început să filosofeze au fost mânaţi de mirare, mai întâi faţă de problemele mai la îndemână, apoi, progresând încetul cu încetul, faţă de problemele mai mari [1, p. 55]. Tot în această perioadă istorică s-au realizat premisele cognitive necesare întemeierii unui nou mod de gândire şi interpretare a lumii. Filosofia nu este posibilă fără categorii, concepte, principii care să redea esenţa fenomenelor şi să facă posibilă elaborarea unei imagini totalizatoare asupra lumii. Limbajul face eforturi spre depăşirea concretului şi sensibilului, maturizându-se pentru a desemna universalul, principiul lumii. În acest efort de semnificare vom regăsi vechile noţiuni ce exprimau fenomene sensibile – apă, aer foc, pământ – schimbându-le sensul. Acest proces complex s-a remarcat, cel puţin pentru Europa, în secolele VII-VI î.e.n., perioadă în care efortul de găsire a unui nou principiu unificator care să explice existenţa era prioritar. Grecii au ştiut să înceapă la momentul potrivit, remarca Fr. Nietzsche, şi această învăţătură, despre când anume trebuie să înceapă îndeletnicirea cu filosofia, ei o exprimau mai limpede decât orice popor. Şi anume, nu în clipele de mâhnire, aşa cum înţeleg cei care fac să purceadă filosofia din nemulţumire. Ci în clipele de fericire, în acea epocă a bărbăţiei mature, în miezul bucuriei înflăcărate a vârstei adulte, a curajului victorios [2, pp. 25-26]. În Antichitate, filosofia era concepută ca formă supremă a cunoaşterii. Până la Aristotel nu existau ştiinţe separate, compartimentarea efortului cognitiv şi împărţirea lumii pe domenii. Filosofia începe odată cu mirarea în faţa schimbărilor neîncetate din univers şi încercarea de a găsi o explicaţie printr-un principiu conceput ca origine şi temei al schimbării, al transformărilor. Filosofia începe cu presocraticii, pentru care filosofia s-a identificat cu căutarea principiului care stă la baza alcătuirii lumii. Principiul trebuie să fie absolut, să explice naşterea lucrurilor, felul cum ele trec din ceva în altceva. În acelaşi timp, temeiul sau principiul acordă identitate fiecărui lucru în parte, deosebindu-l de celelalte de acelaşi fel. Descifrarea diversităţii lucrurilor presupune şi dezvăluirea notelor comune, ceea ce duce la evidenţierea unităţii acestora. Termenul folosit pentru a cuprinde toate atributele lucrurilor, substratul tuturor, poartă denumirea de arche, ce semnifică început, punct de plecare, principiu, substanţă 3

aer.) este durata nelimitată în timp (. neutru în raport cu determinaţiile. nepieritor. Pentru el principiul lucrurilor este aerul şi infinitul. care exprimă diversitatea lucrurilor din univers formează principiul în sens filosofic. Filosofii presocratici se vor concentra pe găsirea esenţei din care decurg toate cele câte există. p. considerat unul din cei şapte înţelepţi ai Antichităţii pentru ştiinţa sa totală. Anaximandros nu alege pentru principiu numele şi forma unui element anume (natură sensibilă). Anaximenes preia şi foloseşte termenul anaximandrian al principiului într-un mod diferit. înţeles ca totalitate a sistemelor materiale cu care omul interacţionează. El orientează gândirea asupra universului şi caută să numească începutul. divin. care este altceva decât cele patru elemente. Şcoala din Milet Primul filosof grec este Thales. deschizând drumul limbajului filosofic. o rezervă infinită de substanţă de bază. În această perioadă se manifestă preocupări pentru problema cosmologică. aerul. şi (. ci le ia pe toate patru (apă. substanţa unică şi existentă înainte de formarea lumii noastre. Apa este fondul etern al lucrurilor. 20]. căci principiul trebuie să fie altceva decât elementele cunoscute. apeiron. Thales elaborează prima concepţie cosmologică care prezintă pământul ca un talger plat care pluteşte pe apă. foc pământ) şi le strânge sub forma unui cuvânt nou. p. Modelul presocraticilor este ontologic. Explicaţiile asupra universului cuprinse în conţinutul acestor teorii lasă în plan secund problematica umanului. Aristotel va face din arche substratul material al lucrurilor [3. p. numind principiul printr-un element al lumii. fiul lui Eurystratos. Cuvântul arche nu semnifica decât începutul lucrurilor. calitativ şi cantitativ. a fost discipolul lui Anaximandru. Apeiron derivă din cuvântul grecesc peras (limită) cu sensul de indeterminat. Prin acest termen Anaximandros îşi propune să explice perceptibilul prin imperceptibil. (. arche însemna iniţial începutul tuturor lucrurilor şi sfârşitul acestora.321-232].. Acesta este ideal. Principiul unificator este apa. toate luând 4 . toate lucrurile vin din apă şi se întorc în apă. temeiul a tot ce există.. Prin acest termen Anaximandros uneşte substanţe opuse. III. divin. din care decurg toate existenţele şi în care se întorc toate cele ce există. După unii. nu pe sub el [4. ideea sa de apeiron ( . Acel element esenţial. problema centrală fiind descoperirea acelui temei prin care lumea este ceea ce este. Potrivit lui Aram Frenkian. Spunea că stelele se mişcă în jurul Pământului. Aerul produce prin propria mişcare..subiacentă ultimă.. principiu indemonstrabil ultim. în vreme ce ea rămâne eternă.) Arche este masa materială cea mai importantă. Apeiron desemnează ceea ce este etern.) nedeterminarea [5. 92].. astfel încât generarea (genesis) şi distrugerea (phtora) nu încetează niciodată (Aristotel. a fost şi elevul lui Parmenide. început în sens temporal.. lumea luând naştere printr-o desprindere a contrariilor din amestecul numit apeiron. interesul fiind centrat pe structura universului fizic. născut la Milet.. Phys.. Anaximene. pp.). Pe bolta cerească sunt fixate stelele iar împrejur nu este decât apă. pe care o are universul viu. 39]. Se zice că a descoperit anotimpurile şi că a împărţit anul în trei sute şaizeci şi cinci de zile [4. şi nu trebuie confundat cu aerul din natură. Doctrina lui era că apa este începutul tuturor lucrurilor şi că lumea e însufleţită şi plină de zei. 203b). imparţial.

douăzeci om tânăr şi douăzeci bătrân. şi şcoala sa. culori. p. De asemenea. Pentru el. pe acela care nu-i copt încă. ce trece dincolo de omenesc. iar intervalele armonioase de pe scara muzicală sunt produse prin raporturi numerice simple). Împărţea viaţa omului în patru părţi: Douăzeci de ani eşti copil. în univers ar exista o mulţime de particule omogene. adolescentul – verii. că aceasta se întâmplă numai la noi.naştere prin condensarea şi rarefierea aerului. 5 . a separat elementele ce existau amestecate. şi întregul rămâne tot aşa [6. aceste patru perioade corespund celor patru anotimpuri. Forţa numerelor generează atât lucrurile cât şi artele tehnice. atunci trebuie socotit că în toate cele ce se împreună sunt conţinute multe şi felurite substanţe şi nuclee ale tuturor lucrurilor care au forme. Accentul pus pe raţiune ia adus porecla de Raţiune. nu puteai să distingi cu precizie nici unul. pe urmă a venit raţiunea şi le-a pus rânduială [4. iar prin tânăr un om în floarea vârstei . a conceput natura lumii ca fiind exprimată prin număr şi raporturi numerice. ca la noi. Homeomeriile au fost scoase din haosul iniţial de inteligenţă (nous) care. omul tânăr – toamnei şi bătrânul –iernii. Intreaga existenţă este rânduită de raţiune: Toate lucrurile erau amestecate la un loc. nesfârşite în mulţimea şi micimea lor. începutul ştiinţei şi extensia matematicii la experienţele omeneşti. căci micimea era tot aşa de nesfârşită şi atâta timp cât lucrurile erau împreună. în modul următor: copilul – primăverii. căci ceva mai mult decât întregul nu poate fi dat. Prietenia înseamnă egalitate iar discipolii lui Pitagorau puneau totul laolaltă. fără să-l vadă pe Pitagora. Şcoala pitagoreică Pitagora este numit filosof pentru ştiinţa sa totală şi pentru faptul că a considerat înţelepciunea ca fiind un atribut divin. 142]. şi că aşa se constituie şi oamenii şi celelalte fiinţe vii care posedă un suflet. organizarea socială şi operele spirituale. punând ordine în lume. 27]. p. douăzeci adolescent. şi că ei au soare şi lună şi celelalte astre ca şi la noi. muzica. Comprimarea şi rarefierea sunt mişcări specifice acestui principiu aflat în mişcare eternă şi în extindere permanentă. culoare. p. înţelegând prin adolescent. tocmai din cauza micimii lor. gusturi multiple. păstrau tăcerea. (…) Dacă lucrurile se petrec astfel. a însemnat prima reducere cu succes a calităţii la cantitate. Acesta. timp de cinci ani. şi că pământul lor produce multe şi felurite plante. gust.95]. infinit de mici. (…) După ce s-a separat în acest fel. nici mări. Toate lucrurile erau împreună. Din acel moment erau primiţi în casa lui şi le era îngăduit să-l vadă [7. Descoperirea de către Pitagora a legăturii dintre matematică şi muzică (înălţimea unei note depinde de lungimea coardei care o produce. ascultându-I numai învăţăturile. Şi că aceşti oameni au oraşe locuite şi câmpuri lucrate. Discipolul lui Anaximene este Anaxagora cel dintâi care a pus raţiunea peste materie. numiţi de Aristotel homeomerii. până ce erau supuşi unui examen. diferite prin formă. imprimând o mişcare circulară într-un loc al haosului. trebuie recunoscut că întregul nu se poate micşora. din care pe cele mai bune le duc în casă şi trăiesc din ele. Aceasta este explicaţia mea cu privire la separaţie. dar că s-a petrecut şi în altă parte. pe care le numeşte germenii lucrurilor.

Şcoala ioniană Pentru Heraclit. dar mintea numai omul. efect al raporturilor numerice.) a considera lucrurile compuse din numere. nici vreunul dintre oameni. deoarece se desprinde tot de ceva ce este nemuritor. 1083]. În timp ce milesienii explicau unitatea lucrurilor prin elemente primordiale (apa. Sufletul omului este nemuritor. din linii figurile plane. pătrat-dreptunghi. Ei aplică deci enunţuri teoretice lucrurilor. implică unităţi abstracte. Principiile lucrurilor. considerate principii explicative ale lumii: limitatnelimitat. Să concepi numărul ca fiind neseparat (de lucruri) suprimă multe din consecinţele imposibile. în Univers domneşte ordinea întrucât principiul care le uneşte este numărul. drept-strâmb. însă(. iar numărul acesta ca fiind cel matematic. esenţe. Pentru că domneşte armonia. Principiul tuturor lucrurilor este unitatea. În ciuda acestor opoziţii. Din principiul numărului s-au dedus zece opoziţii întâlnite în lume. iar din ele se naşte un univers însufleţit. Ea a fost întotdeauna şi va fi un foc veşnic viu. ci ca fiind acordarea corzilor conform intervalelor din scara muzicală.. în sine. drept-stâng. focul şi pământul). care după măsură se aprinde şi după măsură 6 . neîntrupate. esenţa realităţii este numărul. mintea şi pasiunea. dotat cu raţiune. din figurile solide corpurile sensibile ale căror elemente sunt patru: focul. această lume.. Ele sunt originea dar şi structura internă a tot ce există în lume. lumină-întuneric. Virtutea este armonie. natura lor este spirituală.. Sufletul se hrăneşte din sânge. Cel puţin numărul aritmetic luat ca atare. aerul. Echilibrul şi ordinea constituie legea după care se conduce Universul. evidenţiind asemănările şi trecerile unora în altele. n-a făurit-o nici vreunul dintre zei. Pitagora spune că sufletul omului se împarte în trei: raţiunea. par-impar. facultăţile sufletului sunt sufluri. masculin-feminin. partea care se află în inimă e pasiunea. ca şi sufletul. bine-rău. p. Luând naştere din această unitate. Dar pentru pythagorei numărul înseamnă lucruri ca existenţă (reală). Mintalul e nemuritor. aceeaşi pentru toţi. principii – şi lumea lucrurilor sensibile. XIII. cu orice bun şi cu Zeul însuşi. cel mai important reprezentant al şcolii ioniene.Pentru Pitagora. pure. din figurile plane figurile solide. care este cauza. diferit de viaţă. Simţurile sunt stropi ale acestora. sferic şi locuit de jur împrejur [7. apa. sunt nevăzute întocmai ca şi eterul nevăzut [7. repaos-mişcare. unu-multiplu.. Numerele sunt sacre. doctrina lui Pitagora pune accentul pe deosebirile dintre lucruri prin intermediul structurii interne. 8. Sediul sufletului se întinde de la inimă până la creier. din puncte liniile. ca şi cum ar fi alcătuite din numere [1. din unitate şi din doimea nedefinită se nasc numerele. Numerele generează lucrurile şi în acelaşi timp intră în alcătuirea lor.147]. Raţiunea şi pasiunea o au şi celelalte animale. toate celelalte sunt muritoare. aceste elemente se schimbă între ele şi se transformă în toate lucrurile. este imposibil. Ea este echilibrul intern şi extern al lucrurilor. din numere punctele. termen folosit pentru prima dată în gândirea filosofică. numerele. în timp ce părţile care sălăşluiesc în creier sunt mintea şi raţiunea. p. el a numit Universul cosmos. căci. tot aşa-i cu sănătatea. Pitagora formează analogii între numere – considerate prototipuri. au o existenţă separată. 149]. pământul şi aerul. doimea nedefinită serveşte ca substrat material unităţii. Armonia nu este concepută numai ca efect plăcut al coardelor.

jumătate vârtej de foc. care e întocmai unui germene al ordinii universale. p. Toate lucrurile sunt existenţe ulterioare focului. 21]. în vecii vecilor (..) lor proprie [6.). deşi logosul este comun. în planul naturii. Într-adevăr. aşezându-l în centru universului. şi pe care Heraclit o numeşte mare. Ea se naşte din foc şi iarăşi ia foc. sub acţiunea logos-ului. a unui nou mod de înţelegere şi interpretare a lumii.). odată cu aceasta. devenind mare şi. manifestată ca inteligenţă. Focul generează în mod universal.. Cu toate acestea. jumătate devine pământ. el susţine că focul. De aceea datoria noastră este să ne orientăm după ceea ce este comun (. raţiunea datorită căreia lumea aflată în mişcare nu se transformă în haos... căpătând consistenţă. prin intermediul aerului. Într-adevăr. Transformările focului: mai întîi mare. apa. Universul e limitat şi nu există decât o singură lume. fără să-şi diminueze puterea. Termenul to on (fiinţă) desemnează realitatea absolută sau ce rămâne dincolo de orice schimbare. este preschimbat. una avea ca obiect adevărul. Este cel dintîi care a considerat că pământul este sferic. ci discursul despre Fiinţă. Filosofia sa nu mai este o gândire despre feluritele reprezentări şi forme ale lumii. iarăşi întărindu-se se preface în pământ. Toate lucrurile se nasc din contrarii şi toate se scurg. îndeplineau două roluri importante în concepţia sa despre lume: rolul creator aparţinea focului iar rolul de materie este atribuit pământului. Lucrurile sunt transformări ale focului şi iau fiinţă prin rarefiere sau condensare.. p. divinitatea care le gospodăreşte pe toate. Schimbarea presupune logos-ul pentru a desemna ordinea. exprimă ordinea lumii. Căutarea fiinţei revine ontologiei. divinitate care le gospodăreşte pe toate. iar alta se ocupa de părerile oamenilor.se stinge [6. pp. şi ca necesitate. îşi menţine măsura pe care o avea mai înainte de a fi devenit pământ [6. iar apa. Doctrina lui Heraclit aduce pentru prima dată în atenţie problema schimbării necontenite a lucrurilor: nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu şi nici atinge de două ori substanţa pieritoare într-o stare identică cu sine însăşi [6. Două elemente. prin reaprindere. se lichefiază şi. la nivel uman.. 21]. cei mai mulţi trăiesc ca şi când ar avea doar gândirea (.. Principiul focului veşnic viu. determină caracterul ciclic al lucrurilor. focul şi pământul. produce lucrurile. sunt universale.) Pe urmă iarăşi pământul se lichefiază şi dă naştere în modul acesta apei şi din aceasta derivă toate celelalte [7. dar nu sunt nelimitate. Şcoala eleată Parmenide este întemeietor al şcolii din Elea şi. din mare. 21-22]. în apă. şi revine la sine. pp. (. aşa cum curge un râu.. conform aceluiaşi logos. 21].. aprinzându-se rând pe rând. aerul şi pământul sunt forme pe care le produce focul. îngroşându-se. 207-208].. Din aceasta se ivesc iarăşi pământul şi aerul şi tot ce se găseşte între ele. 7 . Focul şi logos-ul. Împărţea filosofia în două părţi.. care după măsură (ordinea) se aprinde şi se stinge. p. după anumite perioade determinate. (pământul) se împrăştie. se transformă în apă. El se stinge. focul. El expune apoi lămurit felul în care are loc revenirea şi incendiul universal.

16]. veşnică. Dreptatea n-a lăsat <Fiinţa> nici să se nască nici să piară […] Hatărât e însă. e şi cea adevărată. identică cu sine. că. El consideră raţiunea drept criteriu al adevărului şi declară senzaţiile nesigure [7. afară de fiinţă câtă vreme soarta a constrâns-o să fie întreagă şi nemişcată [6. solidul geometric. diversitatea. [fiinţa] e şi nepieritoare. una din căi să fie lăsată la o parte (căci nu e calea adevărată) şi că cealaltă care zice este. p. într-adevăr. legătura dintre gândire şi obiectul gândit este indisolubilă. nenăscută. Ci. fără fiinţa în care e exprimat. p. avem două căi de cercetare a realităţii: • Calea Opiniei (care în plan ontologic vizează Nefiinţa. Sfera pe care o invocă Parmenide este o imagine ce-şi are cauza în sine însăşi şi îşi este suficientă sieşi.. Ce obârşie iai putea găsi? Ce fel şi de unde ar fi putut creşte? Căci n-am să te las să spui nici să gâdeşti că <s-a putut ivi> din nefiinţă: nu se poate. întreagă. Multiplul) este tributară simţurilor iar rezultatul se concretizează în reprezentări omeneşti. să piară ceva care este. Fiinţa nu are început şi sfârşit spaţial. Unul) urmează calea raţiunii iar rezultatul este Fiinţa. în ea nimic nu se schimbă.) E totuna a gândi şi gândul că (ceva) este. Într-u cufăr plin nimic nu se mişcă. Fiinţa este una şi unică. Acestei totalităţi grecii îi dădeau forma unei sfere [8. exprimată sau nu prin acelaşi cuvânt. fără început şi sfârşit. pentru că e toată la fel: niciunde nu se află un mai mult ori un mai puţin în stare să-i împiedice continuitatea. singura analogie posibilă: sphairos. într-adevăr. În acest plan. Numai ea poate reprezenta Fiinţa ca perfecţiune. nici altceva nu poate să apară. stă fără început şi sfârşit. absolut. una şi neîntreruptă. A fi şi a gândi reprezintă acelaşi lucru. Ea este omogenă (nu poate fi într-o parte mai mult şi într-o parte mai puţin). 237]. la care poate avea acces doar raţiunea. identică cu sine. Şi iarăşi niciodată tăria convingerii nu va încuviinţa că din nefiinţă se poate naşte altceva decât nefiinţă. nici nu va fi. Şi-apoi ce nevoie ar putea-o face – ivită din nimic – să nască mai târziu ori mai devreme? Aşa ca trebuie neapărat <să credem> că este întru totul. nici nu va mai fi. …nenăscută fiind. ca o minge bine rotunjită. mişcarea. spune nici gândi că ceea ce nu este <este>. nu vei găsi niciodată gândul. Căci nimic nu este. Dacă fiinţa este plină.Considerând că datele primite pe cale senzorială nu constituie adevărata realitate. doar. În acest sens. omogenă.. gonite de convingerea adevărată. 8 . neputând fi nici gândită nici formulată. • Calea Convingerii (care în plan ontologic vizează Fiinţa. p. singurul ce poate fi acomodabil felului ei de a fi: limitată. 15]. ori că nu este. Cum ar putea. Ea este absolut calmă. ci toată e plină de fiinţă. Parmenide va accepta drept adevăr ceea ce este imuabil. nepieritoare şi nemişcată. Iar. Pentru descrierea Fiinţei Parmenide foloseşte tiparul geometric. de vreme ce naşterea şi moartea au fost alungate departe. Din această pricină. aşa cum ea nu a apărut. În fiinţă nu există nimic altceva decât fiinţa. cum şi trebuie. În felul acesta e în întregime continuă: înlăuntru fiinţa se mărgineşte cu fiinţa. este perfecţiunea ca totalitate. rotundă. cum ar putea sa se nască? […] Nici divizibilă nu-i. Parmenide porneşte de la determinarea tautologică a Fiinţei (Fiinţa este): judecată în care subiectul şi predicatul sunt exact aceeaşi noţiune. nemişcată în hotarele unor cumplite legături. (. neclintită şi fără capăt: nici nu era. de vreme ce e acum laolaltă. care presupun multiplicitatea.

Antologie filosofică. argumentul stadionului. ea se află într-un loc A al traiectoriei sale. Distanţa dintre Achile şi broasca ţestoasă va deveni tot mai mică. Pentru ca Achile să ajungă broasca ţestoasă. Fr. vol. Concluzia este că în cele din urmă un mobil nu poate să ajungă dintrun punct în altul. Achile şi broasca ţestoasă. Frenkian. Bucureşti. Pentru această situaţie. Sofismul săgeţii este la fel de sugestiv: un arcaş îşi întinde arcul şi lansează o săgeată. 4. 6. p. spiritul nostru fiind imuabil şi etern. Bucureşti. Cluj-Napoca. 1997. Mobilul ar trebui să parcurgă o infinitate de puncte într-un spaţiu finit şi o infinitate de momente într-un timp finit. Bucureşti. F. Iată acum ce spune Zenon: vedeţi această săgeată. 2. şi tot aşa la infinit. 1997. Editura Minerva. Argumentele lui Zenon împotriva realităţii mişcării sunt: argumentul mişcării.I. săgeata a ocupat un loc determinat [8. iar prin gândire ne dăm seama că existenţa este nemişcată. 9 . 3. Achile cel iute de picior nu poate ajunge o broască ţestoasă. Peters. 11]. 17]. I. Editura Minerva. Laertios. Dar în timp ce el parcurge această distanţă. grecii foloseau termenul de aporie (cale fără ieşire. Vedem mişcarea dar nu o putem gândi. care trebuie să fie de asemenea străbătut de Achile. el stă pe loc. În fiecare moment săgeata ar ocupa un loc. Scrieri filosofice. Între acestea două. trebuie să parcurgă şi jumătatea acestei jumătăţi. Puţin mai târziu. problemă). şi aşa mai departe. 1975. dificultate. la un anumit moment. Bucureşti. formulează câteva argumente prin care urmăreşte să arate că pe calea simţurilor nu putem avea o cunoaştere veritabilă. Prin paradoxuri. Zenon. 1965. el trebuie să parcurgă distanţa intermediară dintre el şi broască. Editura Humanitas. p. În fiecare moment al timpului. ea ocupă locul B. mai cu seamă atunci când existau argumente la fel de puternice atât pentru. D. infinit de mică. Aristotel. 1998. cât şi împotriva oricărei soluţii. impas.Un alt reprezentant al şcolii eleate. Sageata descrie o traiectorie în spaţiu. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Editura Academiei. Termenii filosofiei greceşti. Referinţe bibliografice: 1. A. vol. Editura Dacia. Naşterea filosofiei. Zenon arată că mişcarea poate fi sesizată doar la nivelul simţurilor. 1988. fiecare poziţie succesivă dovedind că ea este. Toate argumentele au în comun ideea că un mobil pentru a ajunge din puctul A în punctul B trebuie să parcurgă jumătatea distanţei dintre A şi B. Nietzsche. ea a ocupat locul A’. broasca are un avans. Pentru a ajunge în acest punct. 5. Filosofie antică. Metafizica. putând fi chiar fotografiată. Argumentele lui Zenon sunt semnificative şi pentru situaţia în care se găseşte gândirea când apare o problemă pentru care nu există o cale de soluţionare. dar niciodată nu va putea ajunge la O (zero) [6. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.I. iar între locul A şi locul A’ a ocupat locul A”.E. Bucureşti. care are un mers foarte lent şi un avans faţă de el.

Aristotel. Platon şi Aristotel armonizează discursul despre om cu discursul despre natură. Capitolul IV ONTOLOGIA UMANULUI Grecia antică clasică O primă abordare a ontologiei umanului se găseşte la Protagoras. atât obscuritatea problemei. În dialectica lui.J. Urmarea acestei afirmaţii nu s-a lăsat aşteptată: atenienii l-au expulzat şi i-au ars scrierile în piaţa publică. gânditorul sofist îşi exprimă propria opinie: În ce-i priveşte pe zei. devine calea formativă asupra persoanei proprii. 8 . care defineşte omul drept măsura tuturor lucrurilor. Iată de ce. p. Cele ce există le măsurăm în şi prin înfăptuirile din universul socio-cultural. a celor care există precum există. a neglijat înţelesul în favoarea îndemânării verbale şi a dat naştere modei discuţiei polemice. Platon. Cunoaşte-te pe tine însuţi. Cele ce nu există rămân în universul fanteziei şi creativităţii umane. vol. cât şi scurtimea vieţii omeneşti. 1994. Bucureşti. Laertios. 10 . Bucureşti. omul este înţeles nu ca individualitate ci ca specie.7. La Socrate afăm un interes exclusiv pentru om. Editura Humanitas. a înfiinţat concursurile oratorice şi i-a învăţat pe cei care discutau în contradictoriu întrebuinţarea sofismelor. D. fiecare acordând omul cu propria perspectivă elaborată asupra lumii.El cel dintîi a luat o plată de o sută de mine pentru lecţiile sale. n-am mijloace să ştiu nici dacă există. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. elevul lui Democrit. îndemn existent pe frontispiciul templului lui Apollo. Hersch. 259]. Editura Minerva. el exprimă măsura după care preţuim lucrurile. în sens generic. nici că nu există. Poate fi considerat iniţiatorul concursurilor oratorice şi al discuţiei polemice (neglijarea înţelesului în favoarea îndemânării verbale). aşa de răspândită astăzi. Aristotel considera că : Socrate concepe filosofia ca fiind studiul omului asupra lui însuşi. Istoria filosofiei europene. considerând că răul provine din ignoranţă iar ştiinţa este autocunoaştere. şi a celor care nu există precum nu există ( Adevărul sau Dărâmătorii). Protagoras este primul cercetător al timpului verbelor şi a subliniat importanţa folosirii momentului oportun. a subliniat importanţa folosorii momentului oportun. În această accepţiune.II. Tot primul a deosebit timpurile verbelor. Despre zei. căci multe sunt pricinile care împiedică cunoaşterea. Concepţiile despre natura umană în Grecia antică clasică au ca puncte de reper pe Socrate. Socrate şi filosofia umanului Socrate deschide calea filosofiei umanului prin mutarea interesului demersului filosofic de la natură la om. după ce-au trimis crainicul să le strângă de la toţi cei care le posedă [1. 1997.

undeva între zeu (theos) şi erou [2. întrucât respectă cetatea şi legile acesteia. sau daimonion: prezenţă sau entitate supranaturală. scânteia sa de divin. Cunoaşterea nu este doar un demers teoretic. Socrate este demn. El socoteşte că nu e drept să convingi prin rugăminţi. căci câştigul unui astfel de trai ar fi cu mult mai rău decât moartea. în dialogul Apărarea lui Socrate (Apologia).Pentru Socrate. Celelalte valori: dreptatea. Socrate nu recurge la presiuni sentimentale pentru a scăpa de condamnarea la moarte. ceea ce în final va conduce la punerea sa sub acuzare. cercetarea a ceea ce este lăuntric şi propriu fiecărui om şi discuţia argumentată erau baza adevărată pentru răspunsul la întrebările fundamentale: Ce este virtutea? Ce este frumosul? Ce este binele? Ce este dreptatea? Răspunsul la prima întrebare nu se poate învăţa ci necesită un proces deschis. de investigaţie lăuntrică. ai atins virtutea deoarece auto-examinarea reîncepe. la un moment dat. liniştit. Nu poate fi acuzat de ateism. dat fiind că acestea îi înfăţişează cu slăbiciuni omeneşti. curajul. Înţelepciunea socratică se afirmă în exerciţiul formării conştiinţei de sine. nerecunoaşterea zeilor cetăţii şi introducerea unor noi zeităţi. proces desfăşurat de-a lungul întregii vieţi. un cetăţean al cetăţii.57]. aşa cum îi propuneau prietenii. ci prin argumente solide. deopotrivă. senin până la limita umanului. Socrate însă recunoaşte că vorbeşte adesea de daimoni (daimon. nu se va umili în faţa adversarului mincinos. încurajând pe cei tineri să-şi asume responsabilitatea individuală de a gândi şi de a decide cum să-şi conducă viaţa. Platon. înţelepciunea sunt. Socrate acceptă condamnarea la moarte pentru a-şi susţine ideile. Verdictul este pe măsura durităţii capetelor de acuzare: condamnarea la moarte. Tot procesul reflexiv se reia pentru că omul este incertitudine. curajul celor care apărau cetatea. ea presupune un anumit mod de viaţă. Apărarea lui Socrate Pentru cutezanţa de a pune în discuţie dreptatea celor care trebuiau să o înfăptuiască. singura certitudine este raţiunea. Procesul lui Socrate este descris de către elevul său. calm. prin stârnirea milei. 11 . p. În pledoaria sa. fără spaima morţii. pe care l-ar poseda fără să-şi dea seama şi care ar trebui moşit pentru a ieşi la iveală. Socrate îşi atrage dezaprobarea tuturor acestora. Prin întrebări meşteşugite omul ar ajunge la descoperirea adevărului. Socrate susţine că nu face altceva decât să respingă portretele zeilor cetăţii. Acest proces reflexiv este însoţit de eliminarea erorilor din gândire. Maieutica este metoda folosită spre descoperirea adevărului. cumpătarea. Demnitatea vieţii sale coincide cu demnitatea asumării condamnării la moarte. chiar şi atunci când este nedreaptă. Socrate foloseşte gândirea critică. Voi alege mai bine moartea. Acuzaţiile care i se aduc sunt în număr de trei: coruperea tineretului. condiţie obligatorie pentru a progresa către adevăr. decât să cerşesc o viaţă lipsită de libertate. Nu va părăsi Atena. echilibrat. cu desăvârşire stăpân pe sine. virtuţi. Nu poţi spune că. Alege moartea pentru că respectă hotărârea cetăţii. care se bazează pe raţiune şi pentru înţelegerea cărora este nevoie de raţiune. înţelepciunea minţii însemnând şi înţelepciunea faptelor. priceperea de a conduce a oamenilor politici. odată cu edificarea libertăţii interioare. respectând legile acesteia.

atenieni. Pedeapsa nedreaptă la care este condamnat se va transfera asupra cetăţii. în faţa nenorocirii. dacă până în această zi n-am arătat deschis ceea ce simt. 42]. căci fuge mai repede decât moartea [3. p. 136]. ca de obicei. spunându-vă că nu virtutea se naşte din avere. Această formulă ce cuprinde necunoaşterea asumată deschide drumul cunoaşterii. ci cu mult mai greu e să scapi de ticăloşie. ci din virtute vin şi averea şi toate celelalte bunuri. Pentru Socrate.. iar atenienii au rostit osândirea mea la moarte. părea nepăsător. În acelaşi timp. reveni Socrate. De vreme ce nu sunt nevoit să fug. în puterea daimonului său. iar gândul că peste puţin voi pleca pentru totdeauna mă doare nespus. să scap de moarte. există preocupări mult mai importante decât a te teme de moarte. atât pe voi cei care sunteţi de faţă. Pe figura sa de bătrân. cu galben contur..pentru un om e chiar cel mai mare bine să discute în fiecare zi despre virtute şi despre celelalte lucruri cu privire la care m-aţi auzit vorbind şi supunându-mă pe mine şi pe alţii cercetării. iar în ochi îi scânteia o lumină vie.) Dacă se va dovedi că săvârşim un lucru nedrept. p.. îi provocau o stare de împăcare: Socrate era. obrajii se înroşiseră uşor. de vină e numai îndemnul din vechime care le spune celor ce păşesc pe drumul lui Hades: nu te întoarce înapoi! Dar aţi ascultat îndeajuns dezvinovăţirile mele. pentru fiecare om în parte.prin urmare crede în zei. Înfruntarea morţii este mult mai uşoară decât săvârşirea unei ticăloşii: . p. “vă iubesc pe toţi.. Pentru mine moartea nu înseamnă nimic. Iar cei care-l înconjurau îl priveau cu mirare şi se mâhneau fiindcă el nu părea că suferă la despărţirea de cei dragi sau că o îndură cu prea multă seninătate [4.nu acest lucru e greu. fără să ne lăsăm tulburaţi peste măsură. ca şi pentru cetate [3. aprigă. nici deopotrivă ca de suflet. în timp ce viaţa lipsită de această cercetare nu e trai de om [3.. spre a-l face să fie cât mai bun. de vreme ce nedreptatea nu trebuie săvârşită cu nici un chip. (. aşa cum se întâmplă de fiecare dată când obişnuia să izvodească dimpreună cu prietenii adevărul lucrurilor prin întrebări şi răspunsuri. nu va trebui să ţinem seama nici de moarte. Credinţa lui se sprijină pe alte premise decât cea comună. p. El căuta să dovedească oamenilor că singurul lucru de care şi-a dat seama este: ştiu că nu ştiu nimic. Despărţirea de cei apropiaţi şi tristeţea prietenilor din jurul său. p. aflaţi acolo pentru a-I fi alături. 170-171].) Să nu vă îngrijiţi de trup şi de bani nici mai mult.. având o bază raţională. dreptatea trebuie practicată indiferent de consecinţe şi niciodată comportamentul virtuos nu trebuie amestecat cu nedreptatea: trebuie să admitem că dacă cineva a fost nedreptăţit. 40] “Eu”.. preocupări care ţin de viaţa virtuoasă: . 123]. aşa cum aflase despre sine un prieten de la oracolul din Delfi. 134]. aşa cum cred cei mulţi.. nici de orice altă suferinţă rezultând din acceptarea situaţiei de acum. pp. nu se cuvine ca el să răspundă printr-o nedreptate. la ce mai trebuie sa ne întristăm atâta? E limpede doar că această soartă e de neocolit şi că intră în firea lucrurilor: aşa trebuie s-o luăm. care-l stăpânea ori de câte ori se îndeletnicea cu dezlegarea unor tâlcuri filosofice greu de pătruns. 12 . Socrate nu crede despre sine că este înţelept. Nici viaţa nu e cea mai mare fericire pentru oameni şi nici moartea cel mai mare rău”[4. cât şi pe cei ce lipsesc. Acum însă. Totuşi. (. ci numai de primejdia de a săvârşi un lucru nedrept [3.

cea deplină [4. de la lucru la noţiunea abstractă. care venea dinspre Pireu. îndreptându-se către casele lor. Repaosul. imuabilă. la o răscruce de drumuri. iar lucrurile sensibile se aseamănă cu ele. Ideile sunt modelele.Tu (Parmenide) însuţi nu crezi şi nu eşti de părere că există o anume formă în sine a asemănării. Aşa se face că putem numi această stare “a doua moarte”. atunci deabia că se ticăloşeşte. esenţe – prototip. dar nu că-l înfăţişează ca plural pe Unul însuşi sau că înfăţişează însăşi pluralitatea ca Unu.. 129d. În timp ce Ideea este absolută.87] 13 . p. În adevăr. pp. care reprezintă Universalul.. Atunci se zbuciumară şi mai mult şi încă mai adânc se mâhniră. muritorii aflaţi în pragul bătrâneţii. Lumea Ideilor constituie modelul ontologic pentru lumea sensibilă.45]. tu şi toate celelalte lucruri pe care cu îndreptăţire le numim plurale? Şi nu crezi că părtaşii la asemănare ajung asemenea prin aceea că participă şi într-atât cât participă. Soarele asfinţise de tot şi slujitorul Celor Unsprezece veni la prietenii lui Socrate ca să-I prevină că era timpul să plece.Când un ins va purcede să arate că unele şi aceleaşi lucruri. 47-48]. Problema participării acestor genuri priveşte raportul Fiinţei cu celelalte. p.Aşadar. Iar ei. după ce-l îmbrăţişară. (. care se apropie de suflet mai înainte ca el să ajungă să se despartă de trup. Ideea se prezintă intelectului uman în măsura în care se poate apropia de ea. Acelaşi şi Altul. de felul pietrelor. este răul cel mai cumplit. susţin eu. fiindcă aceasta însemna că a doua zi Socrate trebuie să moară [4.. lemnelor. Aceasta. lumea sensibilă este supusă trecerii veşnice. odată cu vigoarea trupului şi cu acuitatea gândirii încep să-şi piardă şi capacitatea de a lua parte la simţămintele celorlalţi (sympatheia). pe când cei ce iau parte la amândouă ajung şi una şi alta? [5. Înainte de a se despărţi.. Filosofia lui Platon Platon concepe un nou model explicativ asupra lumii. lucruri şi participare cu scopul refacerii căii de închegare a existenţei în plan logic. Mişcarea. Dialogul Parmenide prezintă raporturile dintre Idei. că în port tocmai sosise corabia de la Delos. p. Neasemănătorul însuşi – la acestea două luând deopotrivă parte eu. Ideea este cea care conferă valoare de adevăr judecăţilor şi omului îi oferă statutul de subiect cunoscător. existenţe în sine. . În schimb.. opusă celei dintâi.. după cum mai este şi o alta. modelul ontologic ce participă la lumea sensibilă. dacă sufletul îşi iroseşte sentimentele sale umane şi locuieşte cu nemernicie în alcătuirea trupului. şi pe drept cuvânt l-aş putea numi “a doua moarte”. 129 a.) [5. mergând de la fenomen la lege. tot aşa cum părtaşii la neasemănare ajung neasemenea. sufletul cuprinde viaţa şi propria substanţă şi de aceea împărtăşeşte cu acest principiu vital tot ce atinge şi chiar după ce s-a despărţit de făptura corporală nu pare văduvit de virtualitatea de a trăi ca esenţă. vom spune că insul le arată pe acestea ca plurale şi ca unu. ieşiră din închisoare pe rând. aflară de la unul dintre cunoscuţi. sunt şi plurale şi unu. fără a se confunda cu aceasta. sau al altora. Sunt evidenţiate cinci genuri de participare: Fiinţa. după ce îi strânseră mâna. 86] . o construcţie logică care se fundamentează pe principii. după ce rostiră ultimele cuvinte de rămas bun.

Prietenia e o atracţie între lucruri neasemănătoare. se simte mai întâi încercat de o înfiorare şi ceva de nedesluşit […] Frumuseţe putea fi văzută în toată strălucirea ei pe vremea când.(. Platon dezvoltă tema prieteniei şi dragostei de oameni şi lucruri. aici îşi face el sălaj. neatinşi de vreunul din relele ce ne-aşteptau în vremea ce avea să vină. unii însoţindul pe Zeus. Argumentul este căutat în declaraţia lui Hesiod: Olarul pizmuieşte pe olar.) Formele acestea subzistă în sânul firii în calitate de prototipuri. subordonate valorilor de Bine.. Pentru a legitima statutul Inteligibilului şi sensul Participării. şi cel slab cu cel puternic. Şi mai spune că toate celelalte. sau un trup asemenea alcătuit. de aceea când cineva vede un chip ce aduce cu cel zeiesc. contradictorii. simplitatea. prinse. spunând că e peste putinţă ca cei ce se aseamănă să fie prieteni. ci se întâmplă exact contrariul: tacmai lucrurile cu totul opuse sunt cele mai prietene.91]. pe când lucrurile celelalte vin să li se asemene. La fel. Frumos. Însă toate acestea să le lăsăm să fie după cum e pe placul divinităţii şi tot astfel să şi vorbim despre ele [6. când de fapt pricina mişcării este puterea sufletească. îl tragem în această viaţă după noi. Este ideea lui Socrate care susţine raporturile contradictorii dintre raporturile de asemănare: asemănătorul e cel mai înverşunat împotriva asemănătorului şi cei buni împotriva celor buni. ia chip de fiinţă pământească ce pare că se mişcă de la sine. simţindu-se iniţiaţi într-una din acele taine despre care poţi cu dreptate spune că naşte cea mai aleasă dintre fericiri. luând chipul şi înfăţişarea lor. de îndată ce şi-a pierdut aripile. noi nu facem decât să ne închipuim divinitatea: o vieţuitoare fără de moarte. chipul. prinşi într-un cor preafericit. se ridică în văzduhuri şi stăpâneşte peste lumea întreagă. şi cu cât sunt mai deosebite. cu atât se umplu mai tare de invidie. pentru că noi înşine eram fără de pată şi neînsemnaţi cu semnul mormântului pe care. Binele coordonează şi armonizează celelalte valori. el rătăceşte până ce dă peste tăria unui lucru de care se animă. statornicia. Când sufletul e desăvârşit şi bine înaripat. el reprezintă tot ceea ce este şi tot ce devine. tot neştiutorul trebuie să-I poarte mulţumire şi să-l iubească pe cel învăţat. fără să o vedem şi fără să o pătrundem îndeajuns prin forţa cugetului nostru. luând apoi şi numele de “muritor”. îngemănarea acestora sa chemat “vieţuitoare”. nimic nu ne dă sprijin să-l înţelegem cu ajutorul minţii. fericirea le puteam privi în imagini care. pp. de vrajbă şi de duşmănie. numindu-l trup. iar această participare a altor lucruri la forme nu este nimic altceva decât faptul de a lua asemănare cu ele [5. dar unite în eternitate. cu cât seamănă mai mult între ele. contemplau divina privelişte ce te umplea de bucurie. legaţi de el precum o scoică de carapacea ei [6.84-85]. iar cel bolnav cu medicul. Înţelepciune. Deplinătatea. În dialogul Lysis. trup şi suflet laolaltă. Raţiunea poate ajunge la cunoaşterea esenţelor. Şi acela îşi continua ideea cu multă strălucire. cu atât ajung mai prietene. 132d. Că săracul e silit să fie prieten cu cel bogat. ca să-i fie de ajutor. Căci fiecare doreşte contrariul şi nu 14 . singurul capabil de cunoaştere superioară. p. Frumuseţea aparţine zeilor. Cât priveşte cuvântul “nemuritor”. Dreptate. schimbându-şi. desprins din chipul frumuseţii însăşi. la răstimpuri. Platon elaborează teoria sufletului nemuritor – sediul raţiunii omeneşti -. p. însă. alţii în suita altor zei. omul simte o încântare care-l umple de armonie iar Frumosul naşte cea mai aleasă dintre fericiri. Fiecare suflet ia în primire câte un corp neînsufleţit şi tot colindă cerul în lung şi-n lat. poetul pe poet şi săracul pe cel sărac. ne apăreau într-o lumină fără pată. În faţa Binelui. iniţiaţi fiind. având şi trup şi suflet.92]. Iar taina aceasta o sărbătoream în toată cuprinderea fiinţei noastre. Şi..

foamea şi setea.. ci alta. nespus mai mult decât lăsaseşi în urmă. Cotrariile sunt hrană unele pentru celelalte. abia.Recunoaştem. suprema fidelitate. nu-şi aduce aminte de însuşi Simmias? -Nici borbă. Nimic nu merită să fie lăsat acolo unde este. vei putea rămâne la ele [7. apoi. ascuţitul rotunjimea. oamenii şi lucrurile. . zise. din cele de mai sus. şi oare nu zicem pe drept cuvânt de asta că-i amintirea unui lucru ce a fost cândva în minte? (. când vezi zugrăvit un cal sau o liră. nu este aceeaşi cunoştinţă.. .Iată cum.Atunci. o amintire. reluă Socrate. .Recunoaştem în totul că dacă cineva îşi aduce aminte de un lucru trebuie să fi ştiut cândva mai dinainte acel lucru? . revăzând un obiect. în înţelesul următor: vede cineva. p. Şi pe această cale. nu putem oare încheia.Aşa ceva însă ar fi cu neputinţă dacă sufletul nostru n-ar fi existat mai înainte de a fi apărut într-o fiinţă omenească. până la urmă. Iubim instinctele şi jocul. dar a resimţit pietatea către cele de primă instanţă. în numele căruia risipise toate fantomele. Atunci. îndeosebi când fie din pricina lungimii timpului. acrul dulcele. pp. că asta nu e tot. şi toate celelalte în acelaşi mod.Dar încă să vadă cineva pe Simmias pictat. nu numai că-l va cunoaşte. Uscatul doreste umedul. a riscat nu numai indiferenţa. zise dânsul. în alte vremi. nu-ţi aduci aminte de om? Când vezi pictat pe Simmias. nu-ţi aduci aminte de Kebes? -Fără îndoială. că aducerea aminte se stârneşte pe de o parte. aude sau percepe cu oricare alt simţ pe unul din aceste două obiecte ce sunt împreună. cele ce ni le amintim acum.Ştiinţa noastră nu este altceva decât o aducere aminte. fie din neatenţie.asemănătorul său. zise Socrate. zise acesta. din asemănări. infidelitatea ta de on devine. unele lucruri s-au putut uita? -Fară îndoială. cel gol doreşte umplerea.. sufletul apare nemuritor.Acum. Kebes. temeiurile acestor susţineri? Zise întrrupându-l Simmias. Nu s-a mai amăgit cu zei. Fedon (fragmente) . putem susţine că oricând vom avea într-un chip oarecare o cunoştinţă.Care sunt. După acest principiu în chip necesar a mai învăţat cândva. dar îi va apărea în minte în acelaşi timp şi celălalt.150].) -Nu-i asta. Asta e tot? Lysis îţi spune.. spunea Constantin Noica. recele caldul.) . căci nu-mi sunt acum la îndemână. simplu. zise Simmias. .128-129]. în timp ce lucrurile asemănătoare nu-şi sunt de nici un folos [7. -Dar ce. pe de alta din neasemănări? 15 . când a ieşit din ea. Dialogul Lysis ne învaţă să înfrângem fidelităţile noastre joase. ea este de fapt numai o aducere aminte? Am zis într-un chip oarecare. a riscat devoţiunea pentru valorile imediatului. Dar părăsund lucrul. iar plinul doreşte golirea.(. deci. Căci în aceleaşi lucruri pe care le-ai părăsit vei putea pune altceva. Cu Lysis înveţi infidelitatea. aminteşte-mi-le. Omul modern.

Inainte de a fi început să vedem. ci vorbesc de o lată parte. neputând să-i devină egal. .Cu necesitate. că în acelaşi timp în mintea lui răsare conceptul către care ţinteşte acel obiect..Nicio îndoială. neegale altuia? .Da. nu urmează cu necesitate că acela în a căruia minte să înfăţişează cunoştinţa despre lucru trebie să fi văzut şi cunoscut de mai înainte conceptul cu care obiectu seamănă. zise Simmias. .. Putem susţine deci că există egalitate sau nu.Putem atunci spune că avem dobândită cunoştinţă egalului mai înainte de a ne fi folosit de simţuri? . .Cu siguranţă.Acum bagă de seamă. zise acesta. o piatră cu alta sau despre orice obiecte de acest fel. . . . am început să vedem. zise Simmias. şi asta tocmai pe temeiul asemănării? . să auzim şi să ne folosim de celelate smţuri. pietre şi alte lucruri egale a răsărit în suflet ideea egalităţii. pentru ca să fim în stare să comparăm cu ea cele percepute prin simţuri ca egale şi să ne dăm seama că toate năzuiesc spre aceea. în chip perceptibil. egalitatea reală. . faţă de care însă rămâne mai prejos. dacă astea-ş aşa.Se vede.. zise el. Sau cum putem spune altfel? . putem încheia cu necesitate că avem în noi ideea egalităţii mai dinainte de a ne fi născut. care însă este cu totul alyceva decât însuşi lemnul. dar că-i rămân totuşi mai prejos.Oare avem această cunoştinţă? Ştim anume ce este egalitatea în sine? .Pe Zeus! Fireşte că putem.Să zicem că vede cineva un obiect concret.Putem. nu se întâmplă cu necesitate că înţelegem îndată dacă este sau nu la mijloc vreo lipsă în lucrul de care-şi aduce aminte.Dar de unde am luat asemenea ştiinţă? Nu cumva din pildele ce-am dat adineauri? Că văzând lemen.Când îşi aminteşte cineva de un lucru din cauza asemănării. . Socrate. chiamă în suflet însuşi egalul inteligibil. cum eu văd acum lucrul acesta. . ba câteodată fiind chiar celeaşi nu apar egale unuia.) .(.Aşadar. de egalul în sine. . piatra şi celelalte? Sau poate tu nu crezi că este altceva? Observă şi mai departe: pietrele şi lemnele egale. putem susţine că există ceva egal? Nu zic un lemn egal cu altul. a trebui deci să fi cunoscut egalul în sine. 16 . pe căre însă nu-l poate ajunge.Intocmai aşa.. să auzim şi să avem toate celelalte simţuri.. faţă de care însă rămâne inferior? . . şi încă ce minunat.Nu aşa? Indată ce ne-am născut.Dar ce? Oare nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu noi în privinţa lucrurilor egale faţă de egalul în sine? .Desigur.(. . care este în afară de toate acestea. . precum se vede.Adevărat.Numai aşa.Urmează cu necesitate din cele de mai înainte.) .Dar tot din simţuri trebuie să răsară ideea că toate cele ce ni se arată ca egale.

17 . Şi în frumoasă poziţie s-a retras argumentaţia ta în susţinerea asemănării desăvârşite între sufletul nostru şi esenţa lucrurilor de care ne vorbeşti.Dar dacă pierdem după naştere o cunoştinţă primită mai dinainte. atunci urmează cu necesitate că şi sufletul nostru a fiinţat mai înainte de noi. oare ceea ce numim a şti nu este de fapt recăpătarea propriei noastre ştiinţe? Putem deci numi faptul pe drept cuvânt o aducere aminte? (. . .Oare. o trezim ca pe una ce-am avut-o înainte de naştere. Dacă. venind pe lume cu asemenea concepte. asemenea esenţe sunt pentru mine desăvâşit dovedite. zise Simmias... Simmias. căci astai a şti: să păstrezi cunoştinţă pe cae o ai despre un lucru. cu un cuvânt toate asupra cărora punem ca o pecete însuşirea de existenţe în sine. In adevăr. nu-i asta ceea ce numim uitare. Oare nu este adevărat şi nu e necesitate tot aşa de mare ca sufletele noastre să fi avut fiinţă înainte de naştere precum au avut conceptele? Si tot astfel. atât în cercetările cât şi in răspunsurile noastre... mai marele sai mai micul. Astfel dar. sfinţenia în sine. bunătatea. nu-i nimic mai lămurit pentru mine decât că există frumosul. să nu fi avut nici conceptele? . nu le-am uitat niciodată. adică piederea unei cunoştinţe? . iar obiectele perceptibile le asemuim doar cu dânsele.Aşa este. binele şi toate celelalte concepte de acest fel... atunci nu numai egalul..Dacă am avut conceptul egalităţii mai înainte de naştere şi ne-am născut cu dânsul. Doar raţionamentul nostru nu priveşte mai mult egalul în sine cum ar privi frumosul. putem statornici un lucru ca acesta? Dacă au fiinţă toate câte le repetăm mereu: şi frumosul şi binele şi în genere orice esenţă de acest fel. dacă spre acestea ne călăuzesc cele dobândite prin simţuri întrucât sunt esenţe pe care le-am aflat fiinţând în noi de mai înainte. Simmias. Dar dacă acestea nu există. este o necesitate să recunoaştem că avem dobândite ca realităţi existente dinaintea naşterii toate conceptele acestor lucruri.. adică să n-o pierzi. . ci toate cele de acest fel sunt în conştiinţa noastă încă mai dinaintea naşterii. tocmai la această necesitate mă gândeam şi eu. este necesar să ni le aducem aminte şi să le ştim mereu în cursul întregii vieţii.. dacă sufletele n-au avut fiinţă. în ce priveşte existenţa lor mai înainte ca noi să ne fi născut. Socrate.Mai mult. Socrate. dreptatea. corespunzătoare..) .Minunat. iar în urmă.Desigur. de care ne-ai vorbit adineauri. folosindu-ne de simţuri prin cunoştinţe perceptibile. în zadar am desfăşurat acest raţionament. Oare. tocmai cum au avut fiinţă şi acele esenţe.

Astfel. este realmente dreptatea.) Nu te opri. iar supunându-se acesteia şi sporind-o. îl fericeşte pe cel ce o are şi tot prin care nedreptatea îl vatămă. o esenţă. atât pentru ceea ce decurge de pe urma lor. La Glaucon şi Adeimantos se afirmă ideea că dreptatea nu e în acord cu natura umană. asupra celui ce o posedă. îşi vor ţine sub pază cetatea lor [8. Cel mai mult ei vor preţui ceea ce e just şi cinstirile ce decurg din justeţe. cei care vor conduce cetatea. Polemarcos extinde accepţiunea: drept este să faci bine prietenului şi rău duşmanului.. 2. 123]. ci doar silnic..(. iar cealaltă un rău [8. asemănătoare unui organism uman iar factorul principal al vieţii sociale ar fi psihologia individuală. Cetatea ideală imaginată de Platon se apropie de forma dreptăţii. Din dialog rezultă că dreptatea echivalează cu respectarea legii instituite de putere..Nimeni nu este drept de bunăvoie. dreptate înseamnă să achiţi ceea ce datorezi. dreptatea este folosul celui mai tare. să arăţi că dreptatea este mai bună decât nedreptatea. vor preţui dreptatea. alta aparentă. dar mai mult şi mai mult şi în chipul cel mai necesar. auzul. ci arată-ne şi care este acţiunea proprie fiecăreia. ce ţine de nevoi primare – şi statul va fi alcătuit din trei clase: 1. Simonides şi Thrasymacos. le face. filosofii sunt în măsură să cunoască ce este drept şi pot să menţină dreptatea. cu scopul de a proba dacă ceea ce cred aceştia despre dreptate. oricând şi oriunde omul se gândeşte că e în stare să săvârşească nedreptăţi. sănătatea şi câte alte bunuri sunt autentice prin fiinţa lor şi nu printr-o aparenţă. să fie doar artizani desăvârşiţi ai libertăţii cetăţii şi să nu se îndeletnicească 18 . Dreptatea este o Idee. unind dreptatea individuală cu cea colectivă. fie că aceasta s-ar petrece cu ştiinţa zeilor şi a oamenilor... precum vederea. în sprijinul căreia prezintă mitul lui Gyges. Socrate propune căutarea unei idei de dreptate autentică. Eficienţa este rezultatul faptului că fiecare individ se va concentra asupra unei singure activităţi. căci în cadrul statului trebuie să conducă minţile cele mai elevate. Adeimantos către Socrate: . predominând în ei partea raţională a sufletului.[8. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea.. dar mai mult pentru ele însele. laudă atunci acest aspect al dreptăţii. şi care vor fi slobozi de orice altă ocupaţie.o parte raţională. una pasională. Pentru Thrasymacos. Polemarcos. prin ea însăşi. prin care aceasta. cu urmarea că una este un bine.. pp. Înţelepţii sau filosofii. cugetarea. a căror autoritate nu trebuie pusă la îndoială de restul cetăţii. Pentru Cephalos. . Aşa cum sufletul are o structură tripartită . Tema dreptăţii este dezvoltată pa calea dialogului dintre Socrate şi Cephalos. unită cu structura biologică generală a oamenilor.Dreptatea este unul din cele mai mari bunuri care merită a fi dobândite. care vor apăra cetatea. Acest comportament este denumit oikeiopragia. deci. prin sine însăşi. nu ai cum să o modifici.Statul şi omul la Platon Dialogul Republica prezintă structura şi organizarea vieţii sociale. Raţiunea întemeiată pe principiul dreptăţii stă la baza organizării societăţii. p. p. 346].. neexistând un bine propriu al /dreptăţii/.131-132]. Paznicii (militarii). Fiecare trebuie să îndeplinească o îndeletnicire care i se potriveşte.

ci sunt în lucruri ca forme. Nimeni nu va îndeplini ocupaţia potrivnică firii sale. La ei va predomina partea pasională a sufletului din care izvorăşte curajul şi vitejia. p. folosindu-se de el ca de o pildă şi de un model. explicaţia unor lucruri diferite are la bază mai multe tipuri de cauze. dar când le va sosi rândul. Lumea concepută de Aristotel va fi susţinută de trei principii: materia. ca potenţialitate. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător. pp. 3. sunt cerşetori şi flămânzi. fiecare. ci ca pe ceva silnic. pleca-vor ei să locuiască în Insulele Fericiţilor! [8. către ceea ce naşte şi piere. care întemeiază lucrurile. atunci când le soseşte rândul. O educaţie specială este destinată celor ce vor cârmui cetatea: După ce împlinesc cincisprezece ani. ea deţine o infinitate de forme (virtualităţi). asigurând traiul din cetate şi ascultând de cei care îi conduc. nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită [8. ci este o lume adevărată. Materia şi forma sunt unite iar prin conjugarea lor rezultă întreaga realitate. Dar dacă vor veni în viaţa publică cei care. acordul cu Ideea de dreptate. plimbându-şi de sus în jos părerile. în fapte. p. Dar când ar privi către lumina amestecată cu întuneric. cârmuitori fiind cetăţii. este multiplă.141]. se vor trudi şi cu obşteştile treburi. înălţându-şi lamura sufletului către însuşi cel ce dă lumină tuturor.345] Statul şi omul la Aristotel Perspectiva ontologică aristotelică va influenţa abordarea omului şi societăţii. că este cu neputinţă ca un om să îndeplinească cum trebuie mai multe meserii [8. Materia conţine forma în stare latentă. într-o viaţă bună şi raţională. p. De aceea. el gândeşte şi le cunoaşte şi e vădit că are inteligenţă. văzând ei Binele însuşi. nu în bani.cu nimic altceva care nu duce spre cest scop [7. dintre care numai una va deveni act. Educaţia tinerilor are drept scop cultivarea virtuţilor. o copie a lumii adevărate. socotind că de aici – din domeniul public – le va fi dat să pună mâna pe bine. şi apărând lipsit de inteligenţă [8. ca şi în ştiinţe. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi. forma (cu funcţie constructivă) şi privaţiunea de formă (cu funcţie relaţională). vor împlini însă această sarcină nu ca pe ceva frumos. Meşteşugarii şi agricultorii care vor îndeplini cum trebuie meseriile. Ideile platoniciene nu mai acţionează din afară. Gândeşte-te în acelaşi chip şi în privinţa ochiului sufletesc: Când ar străluci adevărul şi ceea-ce-este.168-169]. atunci el va opta şi va pierde din puterea văzului. aşa cum credea Platon. acasă. substanţele. trebuie ca cei ce nu s-au schimbat şi şi-au dovedit vrednicia pretutindeni. 308]. el se va bizui pe acesta. fiinţa ca fiinţă. În cazul fiecărui obiect se 19 . eliminând orice confuzie care ar amesteca binele cu răul. să orânduiască întru frumuseţe atât cetatea cât şi pe cetăţeni. Ele formează Principiul. Binele era ideea centrală a actului educaţional. Cea mai mare parte a timpului se vor îndeletnici deci cu filosofia.320]. să fie îndreptaţi către ţintă: ei trebuie ca. şi astfel. lăsând în locul lor paznici pentru cetate. dar viaţa ce le-a rămas. educând mereu pe alţii pe potriva lor. p. este cu putinţă să ai o cetate mai bine orânduită. Lumea sensibilă nu mai este. ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit.

dovedind o profunzime specifică divinităţii. devenind identici [9. semnificând faptul că statul este mai important decât individul. Formula lui Aristotel gândirea care se gândeşte exprimă faptul că gândirea se ia pe sine însăşi ca referent. Afirmaţia lui Aristotel că statul este anterior individului priveşte necesitatea contextului social pentru afirmarea umanului. Acesta precizează că şi alte vieţuitoare prezintă un anumit instinct al sociabilităţii şi anumite rudimente de gândire şi limbaj. afirmată de Aristotel. Omul are nevoie de legi. amendează comportamente umane. În timp ce intelectul pasiv aduce imagini. de la cunoaşterea despre la cunoaşterea în sine. care au şi ele un caracter social. astfel că intelectul şi inteligibilul se confundă. prin faptul că fiinţa umană are cea mai desăvşită raţiune şi prezintă grai articulat. care au caracter individual. activ şi creator şi intelectul inferior. cel articulat. durere. Oamenii sunt înzestraţi cu limbaj articulat. Ele acţionează spre apărarea speciei. spre deosebire de limbajul nearticulat al celorlalte fiinţe. întrcât omul trăieşte şi acţionează prin multiple raportări interumane. Gândirea se gândeşte pe sine însăşi prin participarea la inteligibil. iar nevoile lor sunt direcţionate instinctual. nu este una cronologică. p. trecându-se de la sensibil la inteligibil. Fiinţa umană se desăvârşeşte în stat şi datorită statului. Aceste sentimente pot fi 20 . Formele sunt forţele care realizează lumea construită din materie. care nu conţine materie. ierarhizează viaţa socială. ci este una valorică. cum sunt raţiunea şi limbajul. norme prin care “trăieşte” în contextul social. 7 1072b]. Şi aceasta. iar nevoile individuale se pot împlini în viaţa socială numai în măsura în care se înscriu pe fondul comunitar. îl conduc pe Aristotel la admiterea unei cauze ultime. care. Aristotel consideră că omul este de la natură o fiinţă socială. cauza eficientă (uneltele care ajută la conceperea creaţiei) şi cauza finală (scopul pentru care a fost realizată opera). un prim motor: forma pură. Drept consecinţă. exprima şi respecta valori logico-morale. poate cunoaşte. precum şi alte trăsături. forma care urmează să fie realizată). poate transmite sentimente morale.XII.22]. Limbajul uman. forma fiind cauza mişcării. cauza materială (materialul ce va fi utilizat). animalele acţionează instinctual.poate vorbi de patru cauze: cauza formală (ideea. Structura intelectului cuprinde două niveluri: intelectul superior. Viaţa sa depinde de aceste reguli ale societăţii. implicându-se activ în viaţa politică a cetăţii. Anterioritatea statului. Lucrurile sensibile sunt inteligibile prin esenţa încorporată în ele. legi juridice prin care organizează. în sensul că prezintă de la naştere tendinţa spre sociabilitate. pasiv supus influenţelor. Doar prin stat devine fiinţă socială. Omul nu poate exista decât ca fiinţă socială. legile morale şi juridice călăuzindu-l ca zoon politikon. omul este definit drept zoon politikon. p. Acest prim motor este cauza iniţială a întregului univers. având doar capacitatea să presimtă şi să transmită stări elementare de plăcere. căci ea însăşi devine sesizabilă de intelect. Statul este anterior individului. frică. el este o instituţie naturală iar omul din natură este o fiinţă socială [10. evidenţiind esenţa socială a condiţiei umane. intrând în atingere cu obiectul său şi cugetându-l. Omul se distinge de celelalte vieţuitoare. la care sunt prezente rudimente de sociabilitate. cauza fiind materia imanentă din care ia naştere un lucru. pentru a fi explicate. viaţa fiecărui individ social fiind posibilă numai alături de ceilalţi. Spre deosebire de om. Întreaga existenţa este o serie de cauze şi efecte care. valori. cel activ le gândeşte în formele lor generale.

prin esenţa ei şi prin conceptul care o defineşte. şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice. a democraţiei. scopul înzestrării omului cu limbaj articulat este traiul său în societate. în sfârşit când guvernează majoritatea în interesul general. ea fiind determinată de raţiune. 41-42]. a regalităţii.161].. De aceea. Nici una dintre 21 . de unde rezultă posibilitatea statului de a interveni. dreptate.împărtăşite numai în cadrul societăţii.. p.. căci în timp ce unele vicii constau în excesul. determinată de raţiune. Statul îşi impune scopurile în faţa cetăţeanului. cât şi în cel al actelor. Cu aceeaşi condiţie. Viaţa morală este o viaţă practică.. constând în măsura justă în raport cu noi. care sunt cuprinse în activitatea statului. Guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii. ea reprezintă punctul cel mai înalt [11. pp. Scopul statului este acela de a realiza cel mai mare bine moral: fericirea omenească. altele în insuficienţa faţă de ceea ce se cuvine. atât în domeniul afectelor. Ştiinţa de a guverna (politica) nu trebuie să fie influenţată de dorinţele. bunăvoinţă.. unul provocat de exces. în viaţa privată a cetăţenilor. Prin urmare. oligarhia. fiind o instituţie de educaţie. Statul hotărăşte ce este bine şi cum trebuie să acţioneze individul. de unde a primit şi numele. virtutea este o medietate. în numele misiunii sale superioare. Ideea de scop joacă un rol important în concepţia lui Aristotel: lumea este întemeiată teleologic. omul este în mod necesar fiinţă socială.) Virtutea este. ori din masa cetăţenilor. o dispoziţie habituală dobândită în mod voluntar. Cetatea nu este decât o asociaţiune de fiinţe egale ce caută cel mai bun fel de viaţă [10. mărinimie. grandoare sufletească. celălalt de insuficienţă. pe când cea etică se dobândeşte prin formarea deprinderilor.). dianoetică şi etică. Deviaţiile acestor guvernări clasice sunt trei: tirania. Virtuţile se împart în etice (practice. a aristocraţiei şi demagogia. sentimentele sau opiniile cetăţenilor. Când guvernământul unui singur individ are drept obiect interesul general se numeşte regalitate. Virtutea este calea de mijloc între greşeala excesului şi greşeala lipsei. diferită de viaţa inteligibilă sau de cunoaşterea speculativă. Binele ne priveşte pe noi ca acţiune sau ca desăvârşire în noi înşine şi în cetate. ori dintr-o minoritate. în raport însă cu binele suprem şi cu perfecţiunea. virtutea găseşte şi alege măsura justă. guvernământul minorităţii este aristocraţia (. Întrucât natura nu creează nimic fără scop. (. ce sunt cuprinse în sfera Binelui) şi dianoetice ( ce se referă la modalităţile în care sufletul se raportează sau enunţă adevărul).. Ea este calea de mijloc între două vicii. fiind diferite de la un popor la altul şi de la un individ la altul.. cea dianoetică se naşte şi se dezvoltă mai ales prin intermediul învăţăturii (de aceea necesită experienţă şi timp). prietenie. trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ. generozitate... Virtutea fiind de două feluri.. El îl învaţă pe om valorile morale. obţinută prin: cumpătare. pentru că acestea nu au valoare absolută. guvernământul primeşte numele de democraţie. printr-o uşoară deviaţie a cuvântului ethos. Binele este virtute. iubire de sine şi de altul.

În Etica Nicomahică. pentru ca reprezintă doar o uşoară deviere de la regimul constituţional [11. aristocraţia şi. că toţi oamenii înţeleg prin dreptate acea dispoziţie morală datorită căreia suntem apţi de acte drepte şi datorită căreia le înfăptuim efectiv sau dorim să le înfăptuim. Aristocraţia. cel puţin. în al treilea rând. Cartea a VIII-a. căci tirania este o corupere a monarhiei şi. Denaturarea regalităţii este tirania. ci pe acelea ale supuşilor săi. precum şi extremele între care ceea ce este drept reprezintă măsura justă. acelaşi lucru etse valabil şi în ceea ce priveşte nedrepatea. care ne determină să ne complacem în a comite efectiv sau a dori să comitem acte nedrepte. în consecinţă. la rândul ei. Tirania este contrariul regalităţii. nu-şi va urmări interesele personale. în cercetarea de faţă. Regalitatea degenerează deci în tiranie. Iar faptul că este forma constituţională cea mai rea apare cu toată evidenţa. Este perspectiva etică de analiză a manifestării guvenămintelor. dar deosebirea dintre ele este extrem de mare: tiranul îşi urmăreşte doar propriul interes. pp. adică de corupere a acestora. altfel n-ar fi decât un rege tras la sorţi. Aristotel tratează despre prietenie o virtute sau. mai propriu ar fi termenul de timocraţie. Există trei forme de guvernământ şi tot atâtea forme de denaturare. iar cea mai rea timocraţia. Pentr aceasta vom adopta. În astfel de situaţii. 22 . ei distribuie bunurile cetăţii fără să ia în consideraţie meritul. va trebui să examinăm natura actelor ce le implică. când cei ce guvernează sunt oameni vicioşi. regele rău devine un tiran. III. aşadar. rezervându-le pentru sine pe toate sau pe cele mai multe. regele pe cel al supuşilor săi. Timocraţia deviază în democraţie. principala lor preocupare fiind îmbogăţirea. aceste două forme de guvernământ sunt apropiate. evident. căci totdeauna contrariul a ceea ce este mai bun e lucrul cel mai rău.aceste forme (degradate) de guvernământ nu are în vedere binele obştesc [10. deţinând asupra tuturor superioritatea în privinţa bunurilor. Un astfel de rege. pentru care. Dar nu poate fi cu adevărat rege decât cel ce se bucură de o independenţă totală. încredinţând totdeauna aceloraşi persoane magistraturile. Dintre formele de guvernământ corupte. guvernarea se află în mâna câtorva oameni corupţi. degenerează în oligarhie. în loc să aparţină celor mai valoroşi. 5]. Ele sunt regalitatea. democraţia este cel mai puţin rea. Etica nicomahică (Cartea a V-a) (fragmente) Privitor la dreptate şi nedrepate. amintite şi în Politica. neavând nevoie de nimic în plus faţă de ceea ce are. timocraţia dorindu-se şi ea un regim al celor mulţi şi toţi cei ce posedă un cens fiind egali.Cea mai bună dintre ele este regalitatea. Observăm. cea întemeiată pe cens. aceeaşi metodă ca şi în cele precedente. dar pe care majoritatea oamenilor obişnuiesc s-o numească regim constituţional. Ambele sunt monarhii. Analiza prieteniei îl conduce la manifestarea acesteia asupra formelor de guvernământ. este indispensabilă de virtute. pentru că tiranul urmăreşte doar binele personal. 200-201]. tipul de medietate care este dreptatea.

este evident că „drept” şi cel ce se conformează legilor şi cel ce respectă egalitatea.Şi totuşi oamenii pentru acestea se roagă la zei şi pe acestea le urmăresc. căci această noţiune acoperă ambele aspecte şi le este comună. şi starea proastă a corpului ne devine clară. ceea ce creează şi menţine pentru o comunitate politică fericirea şi elementele ei constitutive. alteori o recunoştem după subiectul ce o posedă. iar cel ce le respectă este drept. o dispoziţie poate fi dedusă din dispoziţia contrară. căci. Aşadar. deşi sunt totdeauna bunuri în sine. că buna stare a corpului constă în fermitatea cărnii. servindu-ne de ea în linii generale. kleis. şi dispoziţii morale. El este. De pildă. desemnăm atât clavicula animalelor cât şi obiectul cu care se încuie uşile. în mod necesar starea sa proastă va consta în moliciunea cărnii. dar o anumită dispoziţie nu poate produce efectul contrar. Presupunând. Intrucât omul nedrept este cel ce caută să aibă mai mult decât i se cuvine. dar. deşi n-ar trebui s-o facă. Trebuie să facem însă o distincţie intre ştiinţe şi facultăţi. după cum ceea ce o favorizează poate fi dedus din cunoaşterea ei. desigur. atunci şi contrariul lui va fi luat în mai multe sensuri. omul nedrept pare avid şi în acest caz. Se pare într-adevăr că dreptatea. pe de alta. dar nu a tuturor. De aceea numim drept. fie al tuturor cetăţenilor. ci. pe de o parte. de fapt. Se consideră că nedrept este şi cel ce violează legeea. dacă un termen este luat în mai multe sensuri. sănătatea nu poate genera ceva contrar sănătăţii. Astfel. Dat fiind că cel ce violează legile este un om nedrept. nesocotind astefl principiul egalităţii. sunt susceptibile de mai multe sensuri. Dar legile se pronunţă asupra tuturor lucrurilor.Să luam şi noi ca punct de plecare această definiţie. ci numai ceva sănătos: spunem că mersul cuiva este sănătos când merge ca un om sănătos. iar cupiditateaare ca obiect binele. ci s-ar cuveni să se roage ca bunurile în sine să coincidă cu bunurile pentru ei înşişi şi pe acestea din urmă să le aleagă. putem afirma că fiecare dintre aceste prescripţii este dreaptă. şi care. întrucât tot ce se stabileşte prin legislaţie este legal. Rezultă deci că. şi cel ce caută mai mult decât i se cuvine. noţiunea de „drept” semnifică legalitate şi egalitate. iar factorul generator al bunei stări va fi ceea ce dă cărnii fermitate. prin acelaşi termen. 23 . de pildă. având în vedere interesul comun. într-o primă accepţiune. buna stare a corpului o putem deduce din ceea ce o favorizează. când este vorba de lucruri rele în sine. iar cea de „nedrept” ilegalitate şi inegalitate. în majoritatea cazurilor. Dar omul nedrept nu alege totdeauna partea cea mai mare. omonimia lor rămâne ascunsă. indiferent dacă aceştia din urmă sunt desemnaţi după criteriul valorii sau după vreun alt criteriu asemănător. dacă buna stare a corpului ne apare clar. după cât se pare. pentru că răul cel mai mic pare într-un fel un bine. dacă termenul de „drept” are mai multe sensuri. lipsit de simţul egalităţii. fie al conducătorilor. Totuşi. de pildă. la fel va fi şi în cazul celui de „nedrept” şi „nedreptate”. ca şi nedreptatea. de asemenea. Prin urmare. nu totdeauna sunt astfel şi pentru un individ sau altul. nedreptatea lui se va manifesta în sfera bunurilor. din cauza marii apropieri dintre aceste sensuri. este evident că toate dispoziţiile legale sunt într-un anume sens drepte. alege partea cea mai mică. Uneori. şi. nemaifiind vizibilă ca în cazul semnificaţiilor îndepărtate una de alta (căci marea diferenţă o dă ideea). ci în raport cu cele ce depind de şansă sau neşansă. aceeaşi facultate sau aceeaşi ştiinţă poate fi aplicată unor lucruei contrare. Să vedem deci în câte feluri poate fi interpretat cuvântul „nedrept”. de pildă când.

Astfel înţeleasă. La fel procedează legea şi cu privire la celelalte virtuţi şi vicii. şi ca fiecare cetăţean să se comporte ca un om curajos (de exemplu. mai strălucitoare decât luceafărul de seară. dar în mod defectuos dacă a fost concepută cu neglijenţă. Şi de aceea ea este privită. nu este doar o parte a viciului. să nu lovească şi să nu insulte). ca o suverană a virtuţilor. în măsura în care se raportează la alţii. ea îndeplineşte ceea ce este în favoarea altuia. să aibă o atitudine moderată (de exemplu. ci în raport cu altceva.. De aceea. căci lucrul dificil acesta este. 24 . ci şi pentru alţii. să fie amabil (de exemplu. să nu fugă şi să nu-şi abandoneze armele). de asemenea. dar sunt incapabili s-o facă în cele privitoare la alţii. dreptatea nu reprezintă o parte a virtuţii. căci cel investit cu putere se află în raporturi cu alţii şi prin aceasta intră în comunitate cu ei. Aşadar. nu în sens absolut. trebuie să fim de acord Bias când spune că „exercitarea puterii dezvăluie omul”. este virtute. iar în măsura în care este o dispoziţie habituală propriu-zisă. după cum nici contrariul ei.” Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că exercitarea ei este cea a unei virtuţi perfecte. Astfel înţeleasă. ci. prescriindu-le pe unele şi interzicându-le pe celelalte. dacă omul cel mai rău este cel ce face uz de răutate atât împotriva lui însuşi cât şi împotriva prietenilor. şi este perfectă pentru că cel ce o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea altora.. mai strălucitoare decât luceafărul de zi. manifestându-se în favoarea altuia. nu numai pentru sine. Căci mulţi pot practica virtutea în chestiuni personale. fie de un simplu membru al societăţii. nedreptatea. să nu comită adulterul sau acte de violenţă). De aici şi proverbul: „Dreptatea concentrează în ea întreaga virtute. ci virtutea în întregime. fie că este vorba de un om cu autoritate publică. Din acest motiv.Legea prescrie. ea este dreptate.. să nu-şi parăsească locul pe câmpul de luptă. dreptatea este o virtute perfectă. dar esenţa lor nu este aceeaşi. ci viciul în întregime. omul cel mai bun este cel ce practică virtutea nu numai pentru sine. în general. dreptatea este singura dintre virtuţi ce pare a fi un bine pentru altul. şi face aceasta în mod corect dacă ea însăşi a fost corect instituită. Din cele de mai sus reiese clar diferenţa dintre virtute şi dreptatea astfel concepută: dreptatea este identică cu virtutea.

. Corpurile sunt alcătuite din unităţi mici. Atomismul îi influenţează şi concepţia etică.. ci trebuie să crezi despre el orice poate să-i păstreze fericirea. date fiind consecinţele lor neplăcute. O viaţă plăcută este o viaţă înţeleaptă. fie numai unui reziduu al lor. ci adesea renunţăm la multe plăceri. corpurile pe care le vedem au forme variate. sau ca o formă sau ca nişte calităţi ce revin acesteia.) Din cauza prea marii sale modestii şi echităţi. această formă aşa cum e înfăţişată. neexistând motive de teamă: Nu trebuie să afirmi despre zeu nimic ce ar fi contrar nemuririi lui sau nepotrivit cu fericirea. omul evită plăcerile imediate. Prin separarea atomilor corpurile dispar şi nu mai pot fi văzute. (. neavând extremitate. 316]. nici n .) Şi oricare ar fi reprezentarea pe care o primim prin contact direct. p. acceptând suferinţa numai cu scopul obţinerii unei plăceri cât mai mari. De aceea. Atomii corpurilor. p. Salvarea omului se află în el însuşi. când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi [1. Nimic nu poate tulbura liniştea sufletească. greutate şi formă. înţeleasă ca netulburare.. (. linişte sufletească. de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi. va fi infinit [1. Falsitatea şi eroarea depind întotdeauna de opinia pe care ne-o facem noi [1. Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute.a intrat în viaţa publică [1. căci ceea ce-i finit are o extremitate iar extremitatea unui lucru se înţelege în raport cu altul deosebit de el. absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. este însăşi forma obiectului solid şi e datorată fie unei continuităţi neîntrerupte a simulacrelor. 358]. atomi.Concepţii despre om în perioada elenisto-romană Epicurianismul Avem o mulţime de mărturii care să dovedească neîntrecuta bunăvoinţă a filosofului nostru faţă de toată lumea: patria lui l-a cinstit cu statui de bronz.. care sunt plini şi din care se nasc corpurile compuse şi-n care se risipesc. Teoria lui Epicur asupra universului este în mare parte bazată pe concepţia atomistă a lui Democrit. cumsecade şi dreaptă.. În acest sens. Pentru obţinerea fericirii oamenii fac adeseori sacrificii. aşa cum le vedem. pp. 328]. omul îşi este propriul scop iar generozitatea şi dăruirea de sine pot deveni sursele satisfacţiei sale intelectuale. 360]. Epicur susţine că lucrurile din univers sunt corpuri pe care le experimentăm cu ajutorul simţurilor. Cunoaşterea presupune contactul senzorial direct cu efigiile sau simulacrele corpurilor care intră în noi venind de la lucrurile exterioare. Întrucât ei se îmbină în diferite feluri. n-ar fi putut niciodată să ia naştere din îmbinarea de atomi având aceleaşi forme [1.329]. p. iar năzuinţa oricărei fiinţe umane este plăcerea. prietenii lui sunt aşa de numeroşi c-abia ar putea încăpea în multe oraşe şi toţi care l-au cunoscut erau foarte ataşaţi de farmecul doctrinei lui. . Universul e infinit. variază la infinit în formele lor. îmbinată cu nemurirea [1. <dar universul nu este considerat în raport cu altceva>. nu are nici limită şi deoarece n-are limită. p. căci o asemenea varietate de lucruri. 25 . 331-332]. în intelect sau în organele simţurilor. care diferă ca mărime. p... Alteori.

de aceea este îndemnat să nu participe la viaţa publică. nu există dreptate absolută (doar o convenţie): nu există o justiţie absolută. La rândul lor. p. pentru că este în beneficiul nostru. ţine foarte scurt timp şi chiar acel grad de suferinţă care întrece plăcerea cărnii nu durează mai multe zile în şir. Este bine ceea ce oamenii consideră că e bine. putem încălca legile. putând exercita funcţia specifică sufletului divin. Ea se explică prin prezenţa în univers a unui singur spirit. p. Boala de lungă durată îngăduie chiar un exces de plăcere asupra suferinţei din trup [1. dacă e extremă. Libertatea umană înseamnă supunerea în faţa necesităţii. fiind un crâmpei de univers supus aceloraşi legi. suntem drepţi numai pentru că ne este de ajutor. Virtutea este secretul unei vieţi cu adevărat umane. pentru că este stăpânul vieţii sale. după ce s-a risipit în elementele lui.Moartea nu are nici o legătură cu noi. dominarea dorinţelor. nu durează mult. a trăi potrivit virtuţii înseamnă a trăi potrivit naturii. Scopul stoicismului îl reprezintă cunoaşterea omului. susţine că omul nu poate interveni asupra întâmplărilor ce i se ivesc în viaţă. dimpotrivă. grupul oferind protecţie mai mare în faţa duşmanilor. iar dacă acestea nu mai au valoare pentru obţinerea a ceea ce doresc ei. căci trupul. pot fi modificate sau eliminate.364]. Lumea lui Epicur nu este o lume a necesităţii. Marcus Aurelius. în carnea noastră. în relaţiile lor reciproce pentru a vătăma şi a nu fi vătămaţi [1. Omul este responsabil de faptele sale. Când supunerea în faţa legii nu este în folosul nostru. ci numai un contract încheiat între oameni. Destinul 26 . din oarecare teritorii. Destinul hărăzeşte omului anumite întâmplări. a îndepărta patimile şi viciile. 368]. O suferinţă continuă. În om şi în univers raţiunea trebuie să conducă. Divinitatea este înţeleasă ca o forţă imanentă naturii şi omului. imperativele ce se înscriu în legile universului sunt rod al creaţiei divine. Viaţa socială este bazată pe interesul propriu al individului. departe de agitaţiile vane ale vieţii! Stoicismul Problema centrală a acestui curent este cea a idealului de viaţă şi a obţinerii fericirii. Nedreptatea nu este un rău în sine. iar el trebuie să se subordoneze legilor universului. Omul face parte din ordinea universală. suferinţa. Legile sunt reguli acceptate de membrii comunităţii. adaptarea acestora la ceea ce este realizabil. Viaţa publică nu contribuie la fericirea individului. unul din reprezentanţii de seamă ai acestui curent. Omul nu este pus în opoziţie cu necesitatea implacabilă a destinului. a trăi raţional. Devenim membri ai unui grup numai pentru ca să realizăm mai mult pentru noi înşine. nu mai are simţire şi ceea ce nu are simţire nu are nici o legătură cu noi. tot aşa cum medicul prescrie bolnavului anumite remedii. a virtuţilor şi îndatoririlor proprii înţeleptului. Formula existenţială epicureică este : Trăieşte retras. Sufletul omului emană din sufletul divin care guvernează universul şi are capacitatea de a realiza unitatea şi legea fundamentală a oricărei existenţe. gândire şi acţiune. capabil de simţire.

. 132]. dorinţa. 7]. Este cazul supraomului ori fiarelor. dar fără nelinişti. Pentru Epictet. grijulie cu trupul ei. curioasă să descopere acele lucruri care împodobesc viaţa. Prin urmare. în absenţa virtuţii.fiecărui om este o parte a destinului universal. omul înţelege că evenimentele nu depind de el. iar în al treilea rând.. omul se transformă în cea mai rea dintre fiinţe. p. aduce în atenţie faptul că omul este mai social decât oricare altă fiinţă. atunci când îi este potrivnic: orice s-ar întâmpla în viaţă. Analiză textuală În lucrarea Politica Aristotel defineşte omul ca fiind zoon politikon. deoarece este singura vietate care posedă grai (limbaj articulat) prin care poate să exprime ceea ce e folositor şi ceea ce e vătămător. p. Aristotel prezintă ideea conform căreia statul din natură este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi. Ca urmare a unei educaţii filosofice. forţa de conducător). să doreşti numai ceea ce se poate [13. Suntem liberi să facem ce vrem cu primele. 12]. precum şi ce e drept şi nedrept. dar fără a admira vreunul. aşa cum organismul are grijă de funcţionerea tuturor organelor sale. desăvârşind fiinţa umană. dar prin raţiune se află în posesia înţelepciunii. p. deoarece prin inteligenţă şi prin voinţă. poate comite cele mai mari nelegiuiri. viaţa fericită este cea mai potrivită cu natura. fiecare destin contribuie la armonia universală. ceea ce se traduce prin excluderea oricărui antisocial din viaţă socială.Să ne amintim că atât Platon cât şi Aristotel consideră drept virtute generală înţelepciunea. nu să li se înrobească [12. faima. un alt reprezentant al stoicismului. în mod obligatoriu vei fi nefericit [13. În ceea ce priveşte statul. Omul trebuie să găsească în sine puterea de a se confrunta cu destinul. riscă să ajungă în acest caz sclavul propriilor aspiraţii. minunat de răbdătoare. cea de fiinţă socială. Omul este din natură o fiinţă socială. în sfârşit. 10]. Omul este liber dacă doreşte numai lucrurile pe care le poate obţine: Obişnuieşte-te . aversiunea) şi realităţi care nu depind de noi (trupul. Fără lege şi dreptate. să te formezi după legile şi exemplul ei. deprinsă cu orice împrejurări. Acela care consideră proprii pe cele care nu depind de ei şi le constrânge pe cele care-i stau în putinţă îşi face singur rău. apoi curajoasă şi ageră. impulsurile. Accepţiunea aristotelică asupra umanului. Prin această afirmaţie Stagiritul arată că omul nu poate trăi decât în interiorul statului şi că statul prin legile şi valorile pe care le promovează. dacă ai să doreşti ceva din cele ce nu stau în puterea noastră. Nesupunerea omului în faţa destinului duce la întreruperea mersului firesc al lucrurilor. trăsătura definitorie fiind aceea de fiinţă socială. p. 27 . A fi înţelept – spune Seneca – înseamnă să nu te abaţi de la natură. Ea nu poate fi atinsă decât de o minte într-o stare de sănătate. aminteşte-ţi să te concentrezi asupra ta însuţi şi să cauţi să afli ce putere îţi e de folos împotriva evenimentului respectiv [13. există realităţi ce pot fi controlate de noi (cum sunt părerea. Ultima variantă reprezentând căderea omului lipsit de lege şi dreptate. iar statul este o instituţie naturală. Omul nu trebuie să se ataşeze de scopuri care nu depind de el. urmăreşte să se folosească de câştigurile puse la îndemână de soartă. în timp ce ultimele sunt determinate de voinţe străine.

afirmată de Aristotel. animalele acţionează instinctual. cele care nu există încă se situează în orizontul imaginaţiei şi creativităţii umane. în transformările produse în universul social. aspectele necunoscute. legile morale şi juridice călăuzindu-l ca zoon politikon. preţuieşte şi faptele sale. ierarhizează viaţa socială. amendează comportamente umane. Ele nu manifestă diversitate acţională. a celor ce există precum există. arătând cu calritate că statul este mai important decât individul. proprie fiinţei umane. având doar capacitatea să presimtă şi să transmită stări elementare de plăcere. nu este una cronologică. Pentru prima dată în istoria filosofiei antice apare dimensiunea valorizatoare a fiinţei umane. el exprimă măsura cu sensul de criteriu după care valorizăm lucrurile. norme prin care “trăieşte” în contextul social. Limbajul uman. Omul are nevoie de legi. Spre deosebire de om. Anterioritatea statului. omul este înţeles nu ca individualitate ci ca specie. în sens generic. şi a celor care nu există precum nu există. nu pot face altceva decât să-şi reproducă condiţiile necesare supravieţuirii.Dacă ne oprim la definiţia aristotelică asupra omului ca zoon politikon putem face următoarele precizări: Această accepţiune a fost precedată de definiţia omului realizată de sofistului Protagoras din Abdera. frică. Gândirea. iar nevoile lor sunt direcţionate instinctual. Cele ce există exprimă măsura nivelului cultural. Atât raţiunea cât şi limbajul au caracter social. cel articulat. legi juridice prin care organizează.Viaţa sa depinde de toate normele şi regulile societăţii. faptele neînţelese nu le poate apropia. viaţa fiecărui individ social fiind posibilă numai alături de ceilalţi. Aristotel întăreşte rolul raţiunii şi puterea valorizatoare umană. ci este una valorică. este raportată la limbaj. cea de fiinţă creatoare. Înţelepciunea şi comportamentul raţional erau normele prin care oameni puteai fi evaluaţi şi încadraţi într-o ordine socială. iar nevoile individuale se pot împlini numai în măsura în care se înscriu într-o ordine şi o ierarhie socială. Afirmaţia lui Aristotel că statul este anterior individului priveşte necesitatea contextului social pentru afirmarea umanului. 28 . care au caracter individual.. durere. valori. Sugestiv este titlul lucrării lui Protagoras care conturează trăsătură esenţială fiinţei umane. În această formulare. exprima şi respecta valori logico-morale. în lucrarea Adevărul sau Dărâmătorii: omul este măsura tuturor lucrurilor. El nu vede decât ceea ce cunoaşte. Raţiunea este măsura advărului şi binelui individual şi social. proprie numai fiinţei umane. faptele şi comportamentele. poate cunoaşte. Fiinţa umană se desăvârşeşte în stat şi datorită statului. Doar prin stat devine fiinţă socială. el subliniază tendinţa spre sociabilitate. Şi aceasta. întrcât omul trăieşte şi acţionează prin multiple raportări interumane. Ele acţionează spre apărarea speciei. În măsura în care omul se preţuieşte pe sine. Iar dimensiunea creativităţii sale se reflectă în toate operele făurite. elevul lui Democrit..

Platon Eutyphron. Editura Academiei. vol. Termenii filosofiei greceşti. 13. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. în Dialoguri.P. Bucureşti. 1998. II. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică. Platon. Bucureşti. 1997. Platon. 1977. Aristotel. vol. Platon. M a r c u s A u r e l i u s . 2. Editura Humanitas. Aristotel.I. 3. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1988. 1997.Politica. Criton. 7. Laertios D. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Humanitas. Bucureşti. PetersF. 1993. în Opere. Editura Minerva. Bucureşti.Referinţe bibliografice 1. Editura Humanitas. Bucureşti. 1996. Editura IRI.M. Frenkian A. 8. Manualul. Aristotel. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti. Către sine. vol. 1965. 1924. Scrieri filosofice alese. Metafizica. Scrieri filosofice. Parmenide. 1988. 4. 12. 1989. 11. Bucureşti. Fedon. Bucureşti. 1998 6. 1986.A. L.Republica. Apărarea lui Socrate. VI. Bucureşti. Editura Cultura Naţională. 10. 1981. 9. Bucureşti. vol. Etica Nicomahică. V. Editura Humanitas. Platon. Platon Lysis. Bucureşti. 6. 29 . 5. Epictet. Editura Minerva. Seneca. Bucureşti. în Opere. Phaidros. Editura Minerva. Bucureşti.

Capitolul V IMAGINEA OMULUI IN PERIOADA MODERNA În epoca modernă omul are un statut cu totul diferit de cel pe care îl avea omul premodern. În perioada modernă. Acest lucru este pus în evidenţă foarte bine de raportul dintre descriptiv şi normativ. fiecare individ având un anumit statut social şi moral. Perspectiva normativă. Percepţia asupra răului este una diferită în gândirile celor două epoci. Această idee este completată de o a doua. În cultura modernă constatarea faptului că omul este dominat de pasiuni şi interese este prezentată ca ceva normal şi inevitabil. este expresia unei stări de fapt. profesionale. dar şi al fiecărui individ erau bine definite pe o scară ierarhică. Această teorie porneşte de la o simpla constatare: oamenii nu sunt neapărat buni. în timp ce perspectiva descriptivă. cum sa gândească). Perspectiva normativă asupra răului dispare în gândirea modernă. o poziţie bine ordonată şi ierarhizată. De aceea se poate spune că în perioada premodernă era dezvoltată o cultură a datoriei. Astfel. Identitatea fiecărui om era ţintuită în nişte roluri sociale. prin acestea înţelegându-se ceea ce se aştepta de la el sa facă în comunitate(cum să se comporte. acesta este un fapt. iar pasiunea şi comportamentul pasional erau condamnabile şi susceptibile de a fi eliminate. Datoriile şi îndeplinirea lor aveau un rol identitar. era considerată o eroare şi totodată indezirabilă. Individul era asociat cu rolul social care îi era atribuit. Gândirea premodernă pleca de la o judecată normativă conform căreia oamenii ar trebui să fie buni. iar ceea ce rămâne esenţial este faptul că oamenii sunt răi. prin accentuarea pasiunilor. Societatea era una a oamenilor diferenţiaţi după status care presupunea datorii pentru fiecare individ. A prezenta imaginea omului în perioada modernă presupune însă o analiză comparativă cu imaginea pe care o avea omul în perioada veche. o stare de lucruri care se subordonează elementului normativ. În cultura veche raţiunea şi comportamentul raţional erau prezentate ca normale. dar nu mai este un element pe care se construieşte teoria asupra naturii umane. Perspectiva normativă este ceva dezirabil. în timp ce pasiunile nu pot conduce decât la eroare şi rău. în perioada veche. care promova o mentalitate moralizatoare. imperativului absolut. este mai mult expresia unei stări de spirit. Individul aparţinea unei comunităţi unitare şi avea un loc fix într-o comunitate socială. ci dimpotrivă sunt răi. iar constatarea faptului că ei sunt răi ocupă o poziţie subordonată în analiza făcută naturii umane. specifică perioadei premoderne. Înţelegerea naturii umane era bazată pe încadrarea omului într-o ordine . orice abatere de la ea. facultatea raţională. natura umană era analizată prin prisma raţiunii şi de aceea se stabilea ca facultate definitorie a omului. De aici se poate deduce faptul că natura umană este prezentată diferit în cele două perioade în funcţie de facultatea care se consideră a fi definitorie acesteia. conform căreia există o 30 . natura umană era considerată a fi una dominată de pasiuni şi de forţă. în schimb. specifică gândirii moderne. Abordarea diferită a omului în cele două perioade se datorează de fapt existenţei unei deosebiri între universurile spirituale ale celor două epoci. Raţiunea este sursa adevărului şi al binelui. Şi locul umanităţii în univers. având aşadar ca facultate definitorie pe cea emoţională. Raţiunea era cea după care omul trebuia să se conducă.

dreptul la supravieţuire etc. ele nu constituiau fundamentul teoriei despre natura umana şi societate. Iar lumea în care acesta trăieşte este una în care predomină interesele înguste. Pentru a stabili acest lucru se apelează la stategia stării naturale. şi anume a drepturilor naturale de genul dreptului la autoapărare. spre deosebire lumea în care trăia omul premodern. o lume în care valorile erau consubstanţiale formând un tot. Întrucât faptele rele erau considerate anormale. Omul este văzut ca o fiinţă pusă în mişcare în primul rând de pasiunile şi interesele pe care le are. Accentul cădea pe faptul că oamenii deşi sunt răi.permanentă luptă şi rivalitate între indivizi. refuzându-se cele pioase despre cum ar fi frumos să fie oamenii. întrucât se pleacă d la adevăruri concrete. Şi in gândirea premodernă răul era un fapt. ei trebuie să fie buni. Se face astfel trecerea de la o viziune raţionalistă la una mai realistă asupra naturii umane. 31 . Această cultură a datoriei este schimbată în perioada modernă cu o cultură a drepturilor. răutatea şi egoismul. Prin această perspectivă se poate spune ca gândirea a fost adusă la realitate. Şi apare întrebarea: Cum era omul în starea naturală? În starea naturală nu se punea problema datoriilor ci numai a drepturilor. Individul este prezentat nu ca o fiinţă care are datorii ci ca una care are drepturi. Forţa cea mai puternică ce pune în mişcare conduita umană într-o astfel de stare nu mai este ratiunea ci pasiunea. dar totul era pus sub auspiciile a ceva ce ar trebui să fie.

o morală statală. căutând. întrucât politica. angajează până la urmă întregul mediu social căruia îi aparţine individul.. Cînd o acţiune este benefică pentru interesul colectiv. impusă fiind de anumite exigenţe apărute în viaţa şi acţiunea statală. de norme. ajunge la concluzia că uneori răul este necesar pentru guvernare. ar fi. De aceea el postulează ca unică lege. energia şi talentul. Machiavelli s-a născut la Florenţa în 1469 şi avea să fie un spirit inovator al vremii. Politica îşi are morala sa proprie. nu considerentele morale. Morala de stat constă în subordonarea individului colectivităţii şi intereselor sale. Om politic. în realitate. aparent. nu este o ştiinţă divină ci una pământeană. ea îşi poate crea propria morală. Morala nu poate lupta decât pe un plan absolut. prin aceasta înţelegând capacitatea. pentru Machiavelli. de sfaturi. educativ. arătând că în politică dictează interesele şi forţa. Etica politică este una diferită de cea individuală. Secretar de stat al Consiliului seniorilor din Republica Florenţa a îndeplinit unele misiuni diplomatice. scriitor şi renascentist italian. Pentru Machiavelli valoarea supremă a omului activ constă în conştiinţa lui politică. etica şi politica se desfăşoară pe două planuri diferite. sumă care sintetizează întreaga sa practică politică şi analiza întregii sale experienţe. Problema fundamentală a politicii este cea a virtuţii. totdeauna superioare. Mergând pe acest raţionament. Ea pecetluieşte orice acţiune umană care. Scopul principal al operei sale este acela de a apăra şi de a menţine statul cu orice mijloc. închinată lui Cesare Borgia. Identitatea Principelui se manifestă în realitatea conjuncturii vieţii politice.A fost adept al necesităţii realizării în Peninsula Italică a unui stat naţional unitar. necompatibile integral cu ale vieţii comune. Prin urmare. Scopul lui în Principele este acela de a prezenta trecerea de la statutul de persoană privată la cel de 32 . pentru acela sau aceia care guvernează. iar prima o aspiraţie ideală. bazată pe principiul fundamental al responsabilităţii în faţa istoriei. cea din urmă fiind considerată o ştiinţă şi o activitate autonomă. şi anume în cazul în care în stat este prea multă corupţie. propriul său univers eticMoralitatea este echivalentă. cu a fi intens activ. pe cea care este generată de necesitate. Acest tratat este în realitate o sumă de reguli. în care a zugrăvit cu luciditate epoca. a contribuit hotărâtor la despărţirea teoriei politice de morală şi de teologie. Opera sa fundamentală Principele. Toate aceste trei caracteristici sunt specifice omului şi de aceea el le situează pe un plan superior moralei. forţă sau vicleşug.unui principe îi este necesar să ştie să fie şi animal şi om: căci unul fără celălalt nu poate să dureze. Rădăcina profundă a acestor sfaturi stă în convingerea fermă conform căreia politica este o activitate autonomă care are reguli proprii de acţiune. oricât de individuală..NICCOLO MACHIAVELLI „. ideal şi teoretic cu forţa. pentru Machiavelli. ca pasiunile umane să fie transformate în virtuţi cetăţeneşti. sub egida monarhiei absolute.” N.

Politica poate fi astfel. cu forţa. care este Principele. Aşadar politica este o mare realitate autonomă iar raţiunile ei pot fi legi determinantepentru acţiunea umană. cristalizarea într-o singură individualitate. Prin urmare. curajul şi iniţiativa care ascultă doar de legea primei necesităţi. şi mai ales principii. Omul. Trăsăturile care-l definesc pe principele lui Machiavelli sunt acţiunea.încât acela care lasă la o parte ceea ce pentru ceea ce ar trebui să fie. El este totdeauna un reprezentant. Căci sunt mulţi aceia care şi-au imaginat republici şi principate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca existănd în realitate. În realitate virtutea nu este altceva decât libertatea omului de a fi activ. deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc şi felul în care ei ar trebui să trăiescă. Ea este generată de o profundă aspiraţie umanistă. 33 . PRINCIPELE (fragmente) CAPITOLUL XV Despre acele lucruri pentru care oamenii. acesta fiind un exerciţiu continuu al voinţei umane. este întreprinzător şi îndrăzneţ în faţa destinului. Iar şeful statului care ştie că nu există fatalitate în istorie. Scopul politicii este acela de a crea şi de consolida statul. Şi întrucât ştiu că s-a scris mult despre aceasta. mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească. ci fapta. un servitor al Statului care are ca singur ţel pe acela de a servi scopurile acestuia. Orice stat piere dacă nu trăieşte în concordanţă cu vremea sa. Virtutea ocupă un loc important la Machiavelli. el trebuie sa se ridice deasupra oricărui considerent. acela care îşi iubeşte patria mai mult dec1t sufletul. să nu se spună că sunt încrezut. Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înţeleg. Într-adevăr. Instrumentul cel mai important şi totodată cel mai sigur pe care-l poate avea la dispoziţie candidatul la domnie este talentul. putem spune că mântuirea sufletului nu este rugăciunea. la un moment dat. chiar dacă din punctul de vedere al moralei comune ar părea deficitar. gândirea politică. Omul virtuos nu mai este ascetul ci înţeleptul. Omul virtuos nu-şi aparţine. mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor decât simpla închipuire. el este acela care trebuie să ştie ce hotărâri să ia în situaţii limită. că evenimentele pot fi prevăzute şi preîntâmpinate. mă tem că.Principe. Acela care ar voi să-şi proclame oricând şi oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborât de ceilalţi care sunt în jurul lui şi care nu sunt oameni de bine. cu valoare. înzestrat cu virtute. mai ales pentru că în prezentarea problemelor mă voi îndepărta de modul de tratare obişnuit al celorlalţi. Acesta este mai important chiar şi decât averea. merită să fie lăudaţi sau aspru dojeniţi Ne rămâne să vedem acuma care trebuie să fie atitudinea şi comportarea unui principe faţă de supuşi şi de prieteni. încărcat de energie potenţială. pentru a-şi salvca ţara. este activ în faţa Naturii. Talentul nu-i aparţine decât lui şi prin talent nu depinde decât de el însuşi. sciind la rândul meu despre acelaşi lucru.

ne-ar duce la pieire dacă le-am urmări. şi siguranţa şi bunăstarea. alţii miloşi. unii cu credinţă în Dumnezeu. este şi acela care vrea să dobândească un lucru prin jaf. şi va face tot ceea ce se poate face pentru a obţine bani. care le aduc fie dojană. Lăsând la o parte toate acele lucruri care au fost închipuite cu privire la pricipi şi vorbind numai despre acelea care sunt adevărate. deoarece condiţiile vieţii noastre omeneşti nu o îngăduie. unii oameni întregi. cu toate acestea. De asemenea. vom observa că unele scopuri care ni se arată a fi virtuoase. iar la sfârşit. fie laudă. şi aşa mai departe. împovărându-l cu biruri. CAPITOLUL XVI Despre dărnicie şi economie Începând cu cele dintâi dintre însuşirile pe care le-am arătat mai sus. nimeni nu va şti despre această însuşire a ta şi nici nu vei înlătura reputaţia ruşinoasă a contrariului ei. Dacă aceasta nu este posibil. să se ferească de ele. miseri. De aceea. căci dacă cercetăm lucrurile cu atenţie.Într-adevăr. Dacă însă îşi dă seama de ceea ce se întâmplă şi vrea să se schimbe. să nu-i pese dacă va merita faima rea a acelor păcate fără de care i-ar fi greu să păstreze statul. alţii mândri. alţii caşti. îşi atrage pe loc faima de om meschin. unii serioşi. pricipele va trebui să fie atât de înţelept încât să ştie să evite acele josnicii care l-ar face să-şi piardă statul. principele care vrea să-şi păstreze puterea va trebui să înveţe neapărat să poată să nu fie bun şi să ştie să fie sau să nu fie astfel după cum este nevoie. Ştiu prea bine că fiecare va declara că ar fi minunat dacă ar exista un principe care să aibă dintre toate însuşirile arătate mai sus numai pe acelea care sunt considerate drept bune. care ni se par a fi rele. unii cruzi. va fi nevoit să apese nespus de greu asupra poporului. alţii drept meschini (folosind aici cuvântul toscan. alţii cutezători şi curajoşi. alţii docili. în timp ce altele. alţii uşuratici. spun că ar fi bine să fii considerat darnic. unii iubitori de plăcere. În felul acesta dărnicia lui. nu va trebui să laşi deoparte nici un fel de măreţie costisitoare. întratâta încât un principe de felul acesta va ajunge să-şi cheltuiască bogăţia cu asemenea lucruri. dar întrucât nimeni nu poate să le aibă pe toate laolaltă şi nici să le practice în întregime. dacă vrei să-ţi păstrezi între oameni faima de om darnic. noi numim meschin pe acela care nu îşi îngăduie decât prea puţin să se bucure de ceea ce îîi aparţine). cu care a făcut rău celor mai mulţi şi a răsplătit pe prea puţini. dacă-i este cu putinţă. 34 . unii sunt consideraţi drept darnici. Şi anume. îţi este dăunătoare. deoarece el va ajunge un om sărac. iar cât despre acelaa care nu l-ar duce la aceasta. dacă va voi să-şi păstreze şi mai departe faima de om darnic. unii binevoitori şi apropriaţi. încât oamenii să te socotească darnic. ei sunt caracterizaţi prin una din trăsăturile următoare. unii încăpăţânaţi. Lucrul acesta va aduce însă cu sine ura tot mai mare a supuşilor săi şi totodată puţina preţuire din partea tuturor.Aşadar. alţii fără religie. prin atingerea lor. să se lase în voia lor fără prea multă grijă. spun că atunci când se vorbeşte despre oameni şi mai ales despre principi care se găsesc pe o treaptă mai înaltă. în limba noastră. îl va face să vadă îndată efectele nemulţumirii poporului şi la cea dintâi primejdie puterea lui se va clătina. unii sunt consideraţi darnici. alţii lacomi. alţii vicleni. dacă o practici în mod chibzuit şi aşa trebuie. o dărnicie practicată în aşa fel. ne fac să dobândim. deoarece avar.

ceea ce va însemna pentru tine atât dezonoarea cât şi ura oamenilor. În vremurile nostre. în al doilea caz.. care. dacă este prudent. Iată de ce. CAPITOLUL XVII Despre cruzime şi milă. lasă să se dezvolte liber dezordinile. cu toate acestea. pentru ca el să se dovedească a fi în realitate mai milos decât aceia care. dărnicia este dăunătoare. iar dărnicia te duce şi la una şi la cealaltă. pentru a-şi ţine supuşii strâns uniţi şi credincioşi lui. întrucât vor vedea că.În primul caz. decât să vrei sâ-ţi câştigi faima de om darnic şi pentru aceasta s-o dobândeşti pe aceea de om lacom şi jefuitor. pentru a nu ajunge sărac şi dispreţuit. care îţi creează o faimă proastă dar lipsită de ură. adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui. fără ca aceasta să nu-i dăuneze. Fapte de acest fel fac rău unei colectivităţi întregi. ne vom da seama că el a fost cu mult mai milos decât poporul florentin care. el va fi darnic faţă de toţi aceia cărora nu le ia nimic şi care sunt nesfârşit de mulţi şi va fi zgârcit faţă de aceia cărora nu le dă nimic şi care sunt puţini. Prin urmare este mai înţelept să-ţi păstrezi reputaţia de om zgârgir. că Cezar a ajuns împărat prin dărnicia lui şi că mulţi alţii au urcat treptele măririi pentru că au fost în adevăr darnici sau pentru că au fost socotiţi astfel. în timp ce condamnările ordonate de un principe ating numai un singur om. Dacă vom privi cu atenţie aceste lucruri. în adevăr.) Nu există altceva care să se consume singur atât de mult ca dărnicia. pe când ceilalţi au fost nimiciţi.. Cezar Borgia era socotit un om crud.) Aşadar. îi ajung veniturile pe care le are. Într-adevăr. spun că fiecare principe trebuie să vrea ca oamenii să-l socotească milos şi nu crud. în aşa fel încât ea să fie cunoscută.Deci un principe nu poate să practice această virtute a dărniciei. nu trebuie să-i pese de faima de om meschin pe care şi-ar face-o. că se poate apăra împotriva celui care porneşte cu război împotriva lui şi că poate să întreprindă lucruri mari fără să apese cu biruri asupra poporului. pentru a nu fi acuzat de cruzime. şi dacă este mai bine să fii iubit decât temut sau mai curând temut decât iubit Trecând mai departe la celelalte însuşiri mai sus arătate. pentru a nu trebui să-şi jefuiască supuşii.(. la rândul lor. deoarece cu vremea oamenii îl vor socoti tot mai darnic. sau eşti pe cale de a dobândi pricipatul. şi în acelaşi timp pierzi posibilitatea de a o mai practica şi ajungi sau sărac şi dispreţuit şi urât. totuşi această cruzime a lui restabilise ordinea în Romagna.(.. el trebuie să ia seama şi să nu folosească rău această milă.. o practici. un principe nu trebuie să fie îngrijorat dacă. duc la omoruri şi la jaf. pentru a nu fi nevoit să devină lacom. vor fi de ajuns câteva exemple numai de cruzime. pentru a putea să se apere. Astfel. dimpotrivă. Iar dacă cineva ar spune. îşi crează faima de om crud. îi voi răspunde: sau eşti principe domnitor în statul tău. am văzut că au înfăptuit lucruri mari doar aceia care au fost socotiţi zgârciţi. Astfel. a lăsat ca Pistoia să fie distrusă. este foarte necesar să fii socotit darnic. din prea mare milă. Şi este mult mai greu 35 . principele nu trebuie să fie nicidecum îngrijorat de faima de zgârcit pe care şi-ar face-o. făcând economie. Acesta este unul dintre viciile care îi îngăduie să domnească.

aşa încât un principe înţelept trebuie să se sprijine pe ceea ce depinde de el. şi nici să nu se sperie din nimic. atâta vreme cât le faci bine.. 36 . dimpotrivă. toţi se ridică împotriva ta.pentru un principe nou. Şi apoi. prilejurile de a vărsa sânge sunt rare şi ele trec mai repede. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta.) Închei. teama se păstrează prin frica de pedeapsă. dacă nu-şi câştigă iubirea supuşilor.. după cum s-a mai spus. atâta vreme cât nevoia este departe. dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri. lucrul acesta se va întâmpla întotdeauna dacă principele se va feri de a pune mâna pe averile cetăţenilor şi supuşilor lui şi de a se atinge de femeile lor. iar atunci când ar fi constrâns să verse sângele cuiva. s-o facă numai dacă există o justificare adevărată şi o cauză evidentă. după cum prea marea neîncredere să nu-l facă lipsit de orice îngăduinţă. este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. deoarece statele noi sunt pline de primejdii. Iar principele care s-a încrezut cu totul în vorbele lor şi se găseşte acum lipsit de orice posibilitate de apărare este pierdut. sau invers. dar când ea se aproprie. şi cum oamenii sunt răi. prefăcuţi şi ascunşi. spun că. dar nu le ai în realitate şi nu te poţi folosi de ele la momentul potrivit. sunt ai tăi în întregime. iar încrederea prea mare să nu-l lipsească de prudenţă. (. Se pot împăca foarte bine cele două lucruri. principele trebuie să se facă în aşa fel temut.) Cu toate acestea. sunt gata să-şi dea sângele pentru tine.. Trebuie să procedeze cumpătat. Oamenii şovăie mai puţin atunci când este vorba să facă rău unuia care şi-a câştigat iubirea celorlalţi.. anume să fii temut şi să nu fii urât. Străduninţa lui trebuie să fie numai aceea de a ocoli ura supuşilor lui. (. dar mai presus de toate trebuie să se ferească de a se atinge de averile oamenilor pentru că oricine uită mai uşor moartea propriului tată. cu înţelepciune şi cu omenie. aceasta poate fi oricând ruptă atunci când intră în joc folosul tău particular. că fug de primejdii şi sunt lacomi de câştig. în schimb. să evite faima de om crud. căci armatele n-au fost niciodată strâns unite şi gata de acţiune. revenind la intrebarea dacă trebuie să fii iubit sau temut. prin afirmaţia că oamenii iubesc aşa cum vor ei şi se tem după cum vrea principele. Dar când un principe este în fruntea armatelor şi are sub comanda lui un număr mare de soldaţi. pentru că iubirea se păstrează prin legătura obligaţiei. dacă nu au avut în fruntea lor oameni care să se bucure de această faimă. atunci când unul din două trebuie să lipsească. iar nu pe ceea ce depinde de alţii. el nu trebuie să se dea uşor crezare acuzaţiilor sau să treacă prea repede la acţiune. încât. să evite însă ura lor. aceasta după cum am mai spus. îţi oferă averea. Căci despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecunoscători. decât altuia care se face temut. prilejurile de a-i lua cuiva averea nu lipsesc niciodată. căci prieteniile pe care le obţii cu bani şi nu cu un suflet înalt şi nobil le cumperi. Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut. decât pentru oricare altul. iar acela care începe să trăiască din jaf găseşte oricând motive ca să pună stăpânire pe ce este al altuia. schimbători. Cu toate acestea. care nu-l părăseşte niciodată pe om. viaţa şi copiii lor. decât pierderea bunurilor care i-au fost luate. atunci mai ales nu trebuie să-i pese în nici un fel de faima cruzimii lui.

Acest răspuns este justificat dacă avem în vedere condiţia umanităţii propusă de el. Primul pas pe care Hobbes îl face este acela de a dezvolta o teorie cu privire la natura umană. născut la 5 aprilie 1588. susţinute de matematică) ar fi astfel baza ştiinţei despre om în general (teoria despre pasiuni şi acţiuni. acolo unde nu există lege. cuprinde de asemenea şi scrieri de metafizică. nu există lege. iar aceasta la rândul ei. Teoria sa despre starea de natură şi despre formarea corpului politic este destinată clarificării acestor drepturi şi obligaţii a căror necesitate este. ale căror acţiuni sunt toate menite să procure binele şi să evite răul pentru ei înşişi. astfel. istorie. pe de altă parte susţine că moartea este răul cel mai mare. la Magdalen Hall. nu există nedreptate” Thomas Hobbes. aşa cum o conturează Hobbes. Pshihologia individului. Nu există nimic de tipul unei fericiri finale. Asumpţia de la care porneşte el este aceea că există o natură umană imuabilă şi că nu putem construi instituţii politice funcţionale şi stabile dacă nu ţinem cont de datele acestei naturi. pentru satisfacerea interesului propriu este condiţia necesară şi suficientă a oricărei acţiuni umane. Opera sa. Preocuparea pentru binele propriu. etc. aceea despre om în general (cuprinsă în De Homine) şi aceea despre corpul politic şi despre lege şi datoriile morale (cuprinsă în De cive). Ştiinţa despre corp (fizica şi ontologia. Teoria stării de natură dedusă de Hobbes din pasiunile oamenilor. cunoscută mai ales pentru partea de filosofie politică. 37 . limbaj). este o altă modalitate de a trata o mai veche problemă psihologică. Deşi sunt prezentate şi publicate într-un mod aleator cele trei secţiuni pot fi privite ca elemente ale aceluiaşi sistem de idei. La vârsta de 15 ani devine student la Oxford.THOMAS HOBBES „Acolo unde nu există putere comună. alcătuieşte un sistem. În acest sistem ştiinţele naturale (precum fizica) şi ştiinţele morale (precum ştiinţa corpului politic) sunt părţi distincte. ar fi baza pe care se clădeşte ştinţa legii morale şi politice. problemă de o importanţă decisivă pentru filosofia politică : Omul este prin natura sa social şi politic ? Răspunsul lui Hobbes este negativ. va căuta să îndeplinească acele acţiuni care vor duce la propria sa prezervare. Scopul general pe care Hobbes îl urmăreşte în scrierile sale politice este clarificarea datoriilor şi a drepturilor supuşilor şi suveranilor. Filosofia sa este compusă din trei părţi : aceea denspre corp în general (cuprinsă în De corpore). Fiecare om va urmări ceea ce este bine pentru el însuşi. deoarece oamenii nu pot să se oprească din a dori. oamenii sunt prin natura lor fiinţe egoiste. scoate în evidenţă două propoziţii care vor deveni fundamentale pentru argumentaţia ce o propune: pe de o parte. întemeiată obiectiv şi raţional. Faptul de a obţine un obiect al dorinţei contribuie la obţinerea fericirii care este concepută însă în mişcare neîncetată de la un obiect al dorinţei la altul. epistemologie. filosofia religiei. în localitatea Westport din comitatul englez Wiltshire are parte de o educaţie destul de convenţională în epocă.

fie prin unirea cu alţii aflaţi în aceeaşi primejdie. care nu este înnăscută. Hobbes este singurul gânditor politic în a cărui operă moartea. îndeplineşte un rol crucial. Dintre cele trei cauze ale conflictului am discutat până acum în special despre prima. Fiecare individ. onoarea nu sunt decât forme ale acestei puteri. Hobbes nu vorbeşte de vreun fel de drept de naştere în virtutea căruia toţi oamenii ar fi egali. vedem că filosofia naturală ce o justifică este una care îşi găseşte punctul focal într-o calitate esenţială a fiinţei omeneşti – mortalitatea. 3) Urmărind acelaşi scop. a treia. “Aflăm astfel.Prin “condiţia umanităţii “ Hobbes înţelege în primul rând libertatea tuturor indivizilor şi egalitatea acestora. a forţei noastre superioare faţă de a altuia este o componentă esenţială. la o stare suficient de inferioară pentru ca să nu mai constituie un pericol. Este o egalitate de ansamblu a corpului şi spiritului. ci dobândită.”(Leviathan. “cel mai slab are destulă putere ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă. Numai concepţia deşartă pe care o are fiecare despre propria sa înţelepciune împiedică pe oameni să vadă o asemenea egalitate. Bogăţia. în natura omului. cea mai caracteristică dintre aceste “pofte nesfârşite” se dovedeşte a fi setea de putere. pentru reputaţie”. dreptul absolut şi puterea celorlalţi”. XIII. care se întâlneşte în diferite forme. deosebirile fizice şi spirituale dintre oameni nu sunt decât graduale şi ca atare nu îndreptăţesc pe nimeni să reclame” pentru sine vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde şi altcineva. “egal cu ceilalţi. Mai mult. ”(Leviathan. spune a noua lege a naturii aşa cum este ea dezvăluită de Hobbes. gloria. ci dimpotrivă luptă. XIII. concurenţa în dobândirea resurselor. Ea este o egalitate naturală mai ales pentru că se întemeiază pe un atribut intrinsec naturii umane:mortalitatea. din “egalitatea aptitudinilor ia naştere egalitatea speranţelor de a ne atinge scopurile. dacă facem abstracţie de ştiinţă. XIII. pentru că aflăm că. constatăm o egalitate şi mai mare decât aceea fizică. fie prin forţă. a treia. “ (Leviathan. o limită a omului pe care experimentul mental şi evenimentul empiric al dizolvării societăţii o fac vizibilă. pentru siguranţă personală. Războiul apare din acest punct de vedere îndreptăţit. motivelor şi voinţei oamenilor.6). XIII. el nici nu întemeiază aici egalitatea “pe locul comun conform căruia toţi oamenii sunt egali pentru că fiecare în parte are de dat socoteală singur în faţa divinităţii”. Prima este concurenţa. a doua. (Leviathan XIII. de a procura putere după putere care încetează decât o dată cu moartea. găseşte ca o limită şi ca un obstacol la dreptul său absolut. “Prima îi face pe oameni să-i atace pe alţii pentru un câştig. La Hobbes apare astfel una din cele mai timpurii menţiuni ale “metaforei întrecerii”: viaţa este o cursă şi nu se poate ca între oameni (care apar ca şi concurenţi) să existe cooperare.1) Oamenii sunt egali de la natură în sensul că din punct de vedere al vigoarei trupeşti. ştiinţa. a doua. Sentimentul puterii noastre.. Într-adevăr. Iraţionala sete nesfârşită de putere este. Dacă ne aplecăm mai îndeaproape asupra naturii egalităţii la Hobbes. 38 . Egalitatea se extinde şi asupra dorinţelor.” (Leviathan. neîncetată de a obţine. Nu există un alt mijloc de securitate în acest caz decât a reduce pe duşman. 7). Fiecare întâlneşte un concurent în celălalt. Egalitatea se traduce în normă a dreptului natural : fiecare trebuie să-l recunoască pe celălalt ca egal al său de la natură. Există în om o dorinţă perpetuă. sub forma fricii de moarte violentă. Am stabilit că specifică omului este infinitatea dorinţelor. neîncrederea. naturală şi începe de la naştere pentru a “sfârşi doar o dată cu moartea”. Călcarea acestui precept este semeţia. 1) Iar în ceea ce priveşte facultăţile spiritului. ei se luptă până când neîncrederea între popoare sau state duce la război. În cadrul relaţiilor interumane. pentru om. fie prin şiretenie. trei cauze principale ale gâlcevei.

oamenii au dreptul şi resimt impulsul de a se îndepărta de condiţia mizerabilă de război. o părere contrară”(Leviathan. LEVIATHANUL (fragmente) CAPITOLUL XIII: Despre condiţia naturala a omenirii in ceea ce priveste fericirea si mizeria ei Natura i-a făcut pe oameni atât de egali în privinţa facultăţilor trupului şi ale minţii încât. Scopul final al acţiunilor omeneşti fiind propria supravieţuire şi „asigurarea unei vieţi liniştite”. O dată stablită necesitatea de a găsi pacea. 7). nu poate exista nici o siguranţă pentru nimeni.”(Leviathan. vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde şi altcineva. un zâmbet.. în timp ce condiţia naturală este una de insecuritate generală. pe care totuşi nu-l pot obţine amândoi. neîncrederea între indivizi este o consecinţă imediată a posesiei dreptului natural:”atâta timp cât se aplică acest drept natural al fiecărui om asupra tuturor lucrurilor. rezultă că. Omul doreşte pacea pe de o parte în mod raţional (un exemplu în acest sens sunt legile naturale.XIII. Ea devine nelimitată ca urmare a unui calcul raţional de genul: dacă văd în celălalt un potenţial inamic. iar soluţia constă în instituirea statului.4) Duşmănia dintre indivizi este totuşi una limitată. pe care un timp egal o conferă într-o măsură egală tuturor oamenilor. raţiunii îi revine sarcina de a identifica soluţia. atunci mi-aş minimiza riscurile dacă l-aş elimina înainte de a mă elimina el pe mine. iar soluţia ratiunii constă în instituirea statului. atunci când le considerăm pe toate la un loc. joacă şi ele un rol important în potenţarea ameninţărilor. iar pentru a-şi atinge scopul (care este în principal propria conservare sau uneori doar simplă desfătare). Căci. în acele lucruri pe care ei le urmăresc fiecare în mod egal(…). fiecare caută să-l distrugă sau să-l supună pe celălalt. neîncrederea şi dorinţa de glorie. de dreptate sau nedreptate nu-şi au locul în starea naturală aşa cum ne-o prezintă Hobbes. pentru că noţiunile de corectitudine şi incorectitudine. Căci prudenţa nu e decât experienţă. cel mai slab are destulă ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă. XIV. ea declanşând conflicte “pentru nimicuri cum ar fi un cuvânt. Din această egalitate a aptitudinilor. ei devin duşmani. Astfel. în ceea ce priveşte forţa trupului. diferenţa între un om şi altul nu este atât de însemnată încât cineva să poată cere pentru sine. De aceea. dacă doi oameni îşi doresc acelaşi lucru. deşi s-ar putea găsi un om a cărui forţă a trupului sau agerime a minţii să fie câteodată în mod evident mai mari decât ale altuia. Iar cât priveşte facultăţile minţii(…) găsesc că există aici o şi mai mare egalitate decât cea a forţei fizice. fie prin unirea cu alţii aflaţi în aceeaşi primejdie. pe acest temei.un prim pas spre obţinerea păcii) şi pe de altă parte din teamă (teama de moarte). Dacă dorinţa de glorie ţine mai mult de capriciile naturii umane. ia naştere egalitatea speranţelor de a ne atinge scopurile. totuşi.Celelalte două cauze. în timp ce un atacator nu are a se 39 . Ei ţintesc la asigurarea propriei securităţi. Într-un asemenea război nimic nu poate fi considerat nedrept. Această neconcordanţă trebuie rezovată.

. iar la orice semn de dispreţ sau lipsă de apreciere. Dreptatea şi nedreptatea nu sunt facultăţi ale trupului şi nici ale minţii.) Iarăşi. construieşte sau stăpâneşte un teren convenabil se poate aştepta probabil ca alţii să vină cu forţe unite ca să-l deposedeze nu doar de fructul muncii sale. adică. 40 . alţi oameni. pentru siguranţă personală.(. Dacă lucrurile ar sta aşa. existând destulă ca să-i împingă să se distrugă unul pe altul). iar a treia. şi nu în condiţia singurătăţii. Atât despre starea de restrişte în care simpla natură îl plasează de fapt pe om. ba dimpotrivă găsesc aici o mare pricină de nemulţumire. nimic nu poate fi nedrept.. până când nu mai vede altă putere destul de mare pentru a-l pune în primejdie.(. Forţa şi înşelăciunea sunt cele două virtuţi cardinale ale războiului. pentru că există unii care prind gustul puterii în actele de cucerire pe care le continuă mai mult decât este necesar pentru propria lor siguranţă. gloria.(. să se înstăpânească peste cât de mulţi poate. trebuie să-i fie permisă. nici distincţia între al meu şi al tău. nu ar fi în stare să reziste multă vreme bazându-se doar pe propriile lor mijloace de apărare. pentru reputaţie(…). Iar atacatorul. dorinţa de a avea acele lucruri necesare unui trai tihnit şi speranţa de a le obţine prin propria sârguinţă. se va afla la rândul său în acelaşi pericol. în natura omului. Acolo unde există o putere comună. în această stare. o asemenea sporire a dominaţiei asupra altora fiind necesară oricui pentru propria conservare. Ele sunt calităţi ce se raportează la oamenii aflaţi în societate. printer oamenii care nu veghează nici o putere comună care să-i ţină la respect. ci şi de viaţă sau de libertate.. O altă urmare a unui astfel de război al fiecărui om împotriva fiecărui altul este şi aceea că. să stoarcă mai multă preţuire de la cârtitori. nici stăpânire. unde nu există lege. vătămându-i. nu există nedreptate. atunci ele s-ar putea găsi şi la un om care ar fi singur pe lume. a treia. a doua. Prima este concurenţa. trei cause principale ale gâlcevei.teme decât de puterea unui singur om. acolo unde nu există nici o putere capabilă să-i ţină pe toţi la respect.. Prima îi face pe oameni să-i atace pe alţii pentru câştig. pe baza cărora oamenii pot ajunge la un accord(…). pentru a se păzi de efectele acestei neîncrederi reciproce. a doua. mai apoi. care altfel ar fi mulţumiţi cu tihna traiului modest.) Si nimeni nu poate găsi. nu există lege.. Prin urmare. atât cât îndrăzneşte ( îndrăzneală. iar de la alţii. iar făcând astfel nu ar face nimic mai mult decât îi cere propria conservare şi decât este în generalm permis. Noţiunile de corectitudine şi incorectitudine sau dreptate şi nedreptate nu-şi au locul aici. la fel cum se pot găsi pasiunile şi simţurile sale. prin exemplul dat.. el caută în mod firesc. dacă nu şi-ar mări puterea printr-un act de atac. Pasiunile ce-i înclină pe oameni înspre pace sunt frica de moarte. Iar raţiunea sugerează elementele potrivite păcii. cineva care cultivă pământul. Căci fiecare om aşteaptă ca tovarăşul său să-l preţuiască la fel de mult cum se preţuieşte el însuşi. Tot o urmare a condiţiei naturale a omenirii este şi aceea că aici nu există nici proprietate. oamenii nu găsesc nici o plăcere în a se întovărăşi.) Aflăm astfel. neîncrederea. prin forţă sau vicleşug. De asemenea. deşi îi lasă o posibilitate de a părăsi această stare în parte cu ajutorul pasiunilor şi în parte cu ajutorul pasiunilor şi în parte cu cel al raţiunii. iar fiecare va avea ceea ce poate obţine şi doar atât timp cât poate păstra ceea ce a obţinut. o cale mai rezonabilă decât preîntâmpinarea lor.

totuşi ele trebuie să fie distinse. Din această lege fundamentală a naturii. care sunt contradictorii atunci când se aplică la unul şi acelaşi lucru. chiar şi asupra trupului altcuiva. caz în care care fiecare este condos de propria raţiune. pe când LEGEA determină şi constrânge la una sau la cealaltă. pentru conservarea naturii sale. pe care scriitorii îl numesc de obicei jus naturale este libertatea fiecărui om de a-şi folosi puterea după propria voinţă. a propriei vieţi. Iar cum condiţia oamenilor. Si este acea 41 . Pin LIBERTATE se înţelege. adică. fiindcă DREPTUL constă în libertatea de a face sau a nu face ceva. atâta vreme cât se aplică acest drept natural al fiecărui om asupra tuturor lucrurilor. faceţi şi voi asemenea. iar atunci când nu o poate obţine. Dar dacă alţi oameni nu vor renunţa. este derivată a doua lege: ca omul să fie dispus. O LEGE NATURALA. aşa cum îi dictează judecata şi raţiunea. nu poate exista nici o siguranţă pentru nimeni. absenţa piedicilor externe. care să nu-I poată fi de ajutor pentru a-şi conserva viaţa împotriva duşmanilor săi. atunci nu există nici o raţiune ca cineva să se lipsească de el. la dreptul lor. precum şi să nu ia în seamă acele lucruri prin care crede că viaţa îi va fi cel mai bine conservată. Cea de-a doua rezumă dreptul natural. dar care nu-l pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă. atâta vreme cât are speranţa de a o obţine. şi să se mulţumească cu atâta libertate faţă de alţi oameni câtă le-ar acorda el lor faţă de el însuşi. Aceasta este legea Evangheliei: precum voiţi să se facă vouă oamenii. Căci. Prin urmare. dreptul cu legea. atunci când sunt şi alţii. că poate să caute şi să folosească toate resursele şi avantajele războiului. conform sensului propriu al cuvântului. de a trăi întregul timp pe care natura le permite de obicei oamenilor să-l trăiască. să renunţe la acest drept asupra tuturor lucrurilor. este un precept sau o regulă generală. oamenii sunt cu toţii într-o stare de război. aşa cum s-a arătat în capitolul precedent este o stare de război al fiecăruia împotriva fiecăruia. altfel spus. va considera că este cel mai potrivit mijloc pentru aceasta. să caute pacea. conform judecăţii şi raţiunii sale.deşi cei care tratează acest subiect obişnuiesc să confunde jus cu lex. care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi. asemeni lui. si despre contracte DREPTUL NATURAL. în consecinţă de a face orice lucru care. oricât ar fi de puternic sau de înţelept. rezultă de aici că fiecare are un drept asupra tuturor lucrurilor. care este aceea de a căuta şi urmări pacea. Căci atât timp cât fiecare îşi păstrează acest drept de a face orice îi place. căci aceasta l-ar face o pradă (lucru la care nimeni nu este obligat) mai degrabă decât să-l îndrume către pace. care este de a ne apăra prin toate mijloacele posibile. şi cum nu există nimic din ceea ce poate folosi. prin care oamenilor li se cere să urmărească pacea. şi. şi în măsura în care crede că este necesar pentru pace şi pentru propria apărare.CAPITOLUL XIV: Despre prima si despre cea de-a doua lege naturala. prin care unui om îi este interzis să facă ceea ce îi primejduieşte viaţa sau îl lipseşte de mijloacele pentru a o conserva. Este prin urmare un precept sau o regulă generală a raţiunii că fiecare om trebuie. lex naturalis. astfel încât legea şi dreptul diferă la fel de mult ca şi obligaţia şi libertatea. Cea dintâi ramură a acestei reguli conţine legea primă şi fundamentală a naturii.

ci doar una dintre părţi transferă un drept. ori al mărinimiei. sau pentru a-şi elibera mintea de povara compasiunii. ori al prietenilor aceluia. de vreme ce nu există ceva la care fiece om să nu fi avut un drept prin natură. A renunţa la dreptul tău la ceva înseamnă a te lipsi de libertatea de a-l împiedica pe altul să beneficieze de propriul lui drept la acel ceva. sau în nădejdea unei răsplăI-l transferă. sau pentru a-şi elibera mintea de povara compasiunii. Prin simplă RENUNTARE. ori al mărinimiei. Căci cel care renunţă la dreptul său ori îl transferă nu dă vreunui alt om un drept pe care acesta să nu-l fi avut dinainte. fie prin transferul către un altul. sau nădejdea că ar dobândi reputaţia carităţii. ci este DAR. atunci când intenţionează ca beneficiul cedării să-i revină unei (sau unor) anumite persoane(…). acesta nu este contract. Si prin TRANSFER. CADOU SAU MILOSTENIE (care cuvinte semnifică unul şi acelaşi lucru) 42 . Astfel încât efectul ce se răsfrânge asupra unui om din faptul că un altul este lipsit de un drept nu este decât o asemenea micşorare a obstacolelor din calea folosirii propriului drept originar.lege a tuturor oamenilor: quod tibi fieri non vis. alteri ne feceris (Nu face altora ceea ce nu ai dori să ţi se facă ţie însuţi). atunci când celui ce renunţă nu-I pasă asupra cui se va răsfrânge beneficiul. Atunci când transferul de drepturi nu este reciproc. ca acela să se poată bucura de propriul drept originar. Un drept este cedat fie prin simpla renunţare la el. fără piedici din partea lui. cu nădejdea că ar câştiga astfel prietenia ori ajutorul celui căruia i-l transferă. dar nu fără piedici din partea altora. sau nădejdea că ar dobândi reputaţia carităţii. ori al prietenilor aceluia. Transferul reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc CONTRACT. sau în nădejdea unei răsplăţi cereşti. ci doar se dă la o parte din calea altcuiva.

în limitele legii naturii. autorul tratatelor despre cârmuire nu este un ideolog de partid. limbi clasice). menit să susţină direct poziţia uneia dintre taberele aflate în conflict sau să confere o apartenenţă de credibilitate unei anumite stări de lucruri. se pare. În jurul anului 1660 începe cariera de profesor a filosofului. deoarece toţi sunt egali şi independenţi. este limpede că ideile filozofice la care au condus aceste preocupări răspundeau. independente de frământările publice din Anglia secolului şaptesprezece. Locke devine student la colegiul Christ Church din Oxford unde încep să se manifeste preferinţele sale.”(&34) şi de egalitate politică şi juridică „în care indivizii stăpânesc în comun tot ceea ce le-a dăruit Dumnezeu („Dumnezeu a dăruit oamenilor lumea în comun” &34) şi totodată nu recunosc nici un superior pământesc drept legitim („Oamenii trăind împreună 43 . ci spre ştiinţele naturii (în special medicina). dar un „filozof în cetate”. el rămâne un filozof. pentru că altcineva are în proprietate persoana lor. legislaţie. Cel de-al doilea tratat conţine esenţa concepţiei lockeene „pozitive” despre natura umană. geneza şi limitele puterii politice. care sfidează convingerea comună privind poziţia de spectator detaşat a înţelepţilor. Faimoasa Scrisoare despre toleranţă considerată un document filozofic clasic al doctrinei toleranţei şi al pledoariei liberale pentru separaţia dintre chestiuni de interes public şi chestiuni de interes privat (de conştiinţă).&4). originea şi scopul societăţii civile. oamenii s-au aflat. drepturi şi libertăţi civice. sau a depinde de voinţa altui om (. În 1652. etc). apare (anonim) abia în 1689. sănătatea şi libertatea altuia. şi de persoanele lor. nici un om neavând mai multă decât altul. în mare măsură. “Aceşti oameni au renunţat la vieţile lor şi o dată cu aceasta .) O stare de asemenea de egalitate.” John Locke s-a născut la 29 august 1632. la libertatea lor. care nu se îndrumau către tradiţionalele arte umaniste (gramatică. în care toată puterea şi jurisdicţia erau reciproce. Al doilea tratat despre cârmuire. şi de a dispune de posesiunile lor. Deşi angajat politic. proprietatea. este din nou limpede că opera lui Locke nu este un simplu manifest politic. într-o stare de libertate şi egalitate: “o stare de perfectă libertate.. problemelor ridicate în cursul acelor frământări.JOHN LOCKE „Nimeni nu trebuie să atenteze la viaţa.. Acest fel de proprietate se identifică cu libertatea: sclavii nu sunt liberi pentru că nu sunt stăpânii propriei lor persoane. În concepţia fondatorilor liberalismului. Înainte de constituirea organizării sociale cu tot ceea ce presupune ea (structuri ierarhice. consideră Locke. În toamna aceluiaşi an (deşi datate 1690) apar lucrările fundamentale de filozofie politică: Două tratate despre cârmuire. Din aceeaşi perioadă datează. în mica localitate Wrington din comitatul Somerset. Locke prezintă starea naturală ca pe o „stare de perfectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi de persoanele lor aşa cum găsesc potrivit. fără a cere permisiune. prima formă de proprietate – proprietate naturală este cea asupra propriului trup şi a propriei persoane. Preocupările filozofice ale lui Locke nu erau pur teoretice. &85) Şi contrariul celor spuse mai sus. omul care este propriul său stăpân poate fi numit liber. aşa cum socotesc ei potrivit. Pe de altă parte. la acelaşi colegiu unde studiase şi al cărui Fellow (membru senior) rămâne.”(Al doilea tratat despre cârmuire. primele sale încercări de teorie politică.” (Locke. de a-şi comanda acţiunile. retorică.

necunoscutei voinţe arbitrare a altuia. În consecinţă drepturile fiecăruia sunt în permanent pericol. nu are legătură cu experienţa politică a oamenilor. Dacă la Hobbes. libertăţii şi posesiunilor sale. şi acest individ stabileşte cu ceilalţi relaţii pozitive.” În starea de natură oamenii nu au judecători recunoscuţi care să le arbitreze disputele: fiecare este judecătorul propriei cauze. apare instaurarea arbitrariului. sub forma dreptului fundamental de proprietate. Este vorba despre o anumită formă de relaţie umană. astfel încât fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii în asemenea măsură încât să împiedice pe viitor violarea ei. prin consimţământ. Iar legea ce preexistă societăţii este legea naturală care coincide cu cerinţele raţiunii.” Pentru Locke.” Legea naturală este însoţită însă şi de o putere executivă. au căzut de acord să cedeze comunităţii dreptul de a le apăra interesele şi de a face dreptate.” (&22) Soluţia care apare într-o asemenea situaţie este încorporarea indivizilor.”(&7) Această putere executivă încorporată în legea naturală va genera pricipalul inconvenient al stării naturale. sănătăţii. vieţii. Astfel societatea civilă a luat naştere în virtutea unui contract prin care indivizii. „Starea naturală lockeană este în acelaşi timp mai individualistă şi mai socială decât cea a lui Hobbes: drepturile. putem spune că a fi om înseamnă.”&19).cea a războiului”. şi ca o urmare imediată. Comunitatea îşi asumă acum sarcina de a apăra interesele tuturor. necesară a fiintei omeneşti. într-o comunitate. în concepţia lui Locke. În interpretarea lui Locke.”Puterea politică nu se poate atinge de proprietatea unui om fără consimţământul acestuia. atunci când există. fiind toţi egali şi independenţi nici unul nu ar trebui să pricinuiască rău altuia. proprietatea nu poate fi pierdută prin consimţământ. 44 . a fi om înseamnă a fi liber. ceea ce se realizează pe baza instituirii unor reguli de convieţuire socială şi de pedepsire a oricăror vătămări aduse drepturilor şi intereselor oamenilor.conform raţiunii. „Executarea legii naturale în această stare aparţine fiecărui om. Libertatea este însă pentru Locke strâns legată de existenţa unei reguli cunoscute dinainte şi aplicate în mod nearbitrar. a fi liber. îi aparţin individului solitar. fără vreun superior comun pe pământ. dacă acestea nu le-ar conserva vieţile. libertatea înseamnă „a nu fi supus inconstanţei. care este menită să apere proprietatea („oamenii nu ar părăsi libertatea stării naturale şi ale căror constrăngeri nu şi le-ar asuma. Ca atare. Indivizii obţin astfel pacea şi siguranţa proprietăţii lor. libertăţile şi averile şi nu le-ar asigura pacea şi liniştea prin reguli explicit formulate ale dreptului şi proprietăţii”&137). ci dimpotrivă. la Locke această sociabilitate capătă o consistenţă pozitivă: este ansablul schimburilor economice în care oamenii intră ca muncitori şi proprietari. nesigurei. este asigurată. Existenţa acestei relaţii.” Această siguranţă este dată de existenţa legii. în concepţia lui Locke. „Libertatea este o trăsătură definitorie. înglobeazămai mult decât o simplă descriere a condiţiei omului înainte de apariţia societăţii civile. unei legi („unde nu există lege nu există libertate”&57). care sâ aibă autoritatea de a judeca între ei. tot aşa cum înseamnă şi a fi raţional.Important de menţionat este faptul că starea de natură. „societatea civilă” este iniţial fondată „pe o sociabilitate inversată sau negativă. „societatea” (un ansamblu de relaţii reglate între indivizi) se naşte înaintea instituţiei politice.”(&6) Concluzionând. „Starea naturală e cârmuită de o lege naturală care porunceşte tuturor. iar libertatea este strâns legată de existenţa unei reguli. până atunci izolaţi. iar raţiunea care este această lege îi învaţă pe cei care ţin cont de ea că. siliţi să se apere şi să-şi facă dreptate singuri.

Sau. să nu se rănească reciproc şi să respecte legea naturală. iar raţiunea. şi anume că în starea naturală oricine deţine puterea executivă a legii naturale.) Dar.(…). atunci oricine poate face acelaşi lucru. fiind toţi egali şi independenţi.AL DOILEA TRATAT DESPRE CÂRMUIRE (fragmente) Pentru a înţelege dreptul puterii politice şi a-i deduce din originea sa trebuie să luăm în considerare starea în care se află oamenii în mod natural.. sănătăţii. libertăţii şi posesiunilor sale.. cum ar fi aceea că este nedrept ca oamenii să fie judecători în propriile cazuri. fără deosebire. Fiecare om are dreptul de a fi executorul legii naturale. pe de altă parte. De asemenea. vieţii. care garantează pacea şi conservarea întregii omeniri. atât cât poate. să conserve restul umanităţii. să protejeze nevinovatul şi să constrângă atacatorul. o stare de perfectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit. membrele sau bunurile altcuiva. Căci în această stare de perfectă egalitate. dat fiind că egoismul îi va impinge la parţialitate faţă de ei înşişi şi prietenii lor. Astfel. nu mă îndoiesc că vor apărea obiecţii. fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om. nici unul nu ar trebui să pricinuiască rău altuia. executarea legii naturale în această stare aparţine fiecărui om. ar trebui să fie egale între ele fără subordonare şi fără supunere. deşi aceasta este o stare de libertate.(…) La această doctrină. doar dacă nu cumva Domnul şi Stăpânul tuturor ar situa-o pe vreuna dintre ele. inutilă. ar trebui ca. printr-o declaraţie manifestă a voinţei sale. nici unul neavând mai mult decât altul. îi învaţă pe cei care ţin cont de ea că. decât dacă un scop mai înalt decât simpla sa conservare o cere. libertatea. iar dacă cineva poate pedepsi pe altcineva pentru răul făcut în starea naturală. decât pentru a face dreptate faţă de un criminal. astfel încât fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii în asemenea măsură încât să împiedice pe viitor violarea ei. el nu are totuşi libertatea de a se distruge pe sine sau orice altă vietate aflată în posesia sa. Căci această lege naturală ar fi. în care în mod natural nu există nici o superioritate sau jurisdicţie a unuia asupra celuilalt. neputănd să afecteze viaţa sau ceea ce protejează viaţa. chiar dacă în această stare omul are o libertate fără margini de a dispune de persoana sau proprietatea sa. sănătatea. deasupra celorlalte şi i-ar oferi printr-o evidentă şi clară numire un drept neîndoielnic de a domina şi a stăpâni.(…) Fiecare având obligaţia de a se conserva el însuşi şi de a nu renunţa de bună voie la aceasta. dacă n-ar fi nimeni în starea naturală care să aibă autoritatea să o execute şi. toţi oamenii pot fi constrânşi să nu încalce drepturile altora.(. fiecare trebuie să aibă dreptul să facă ceea ce unul poate face pentru executarea legii. născute cu aceleaşi avantaje naturale şi dotate cu aceleaşi facultăţi. natura lor 45 . atunci când propria sa conservare nu este ameninţată. nimic nu e mai evident decât faptul că toate creaturile de aceeaşi specie şi rang. este o stare de egalitate în care toată puterea şi jurisdicţia sunt reciproce. astfel. căci. ca şi celelalte legi ce privesc omul. la rândul său. care este această lege. nu este totuşi o stare de permisivita te completă. Starea naturală e cârmuită de o lege naturalăcare porunceşte tuturor. în limitele legii naturale.

fiecare. aşa cum am arătat mai înainte.) Deoarece omul se naşte. o asemenea pedeapsă. şi nimeni altcineva.. aşa cum s-a dovedit. se află împreună într-o societate civilă.rea. adică viaţa. chiar şi cu moartea. după cum este convins că este necesar. încredinţând-o colectivităţii. deoarece nici o societate politică nu poate exista sau supravieţui fără a avea în ea însăşi puterea de a conserva proprietatea şi deci de a pedepsi pe măsură încălcările tuturor membrilor ei.. Dar. împotriva vătămărilor şi încercărilor altor oamni. pasiunea şi răzbunarea îi vor conduce prea departe în pedepsirea celorlalţi. şi cu siguranţă că Dumnezeu a numit cârmuirea. din moment ce oamenii pot fi judecători în propriile cazuri. după părerea sa. desăvârşită stare naturală. în mod egal ca oricare alt om sau număr de oameni din lume. există societate politică acolo şi numai acolo unde fiecare dintre membrii săi a părăsit această putere naturală. cu scopul de a limita parţialitatea şi violenţa oamenilor. incoveniente care sunt cu siguranţă mari. va urma doar confuzie şi dezordine. Astfel. în cazul fărădelegilor al căror caractere atroce merită.(. înzestrate cu autoritatea de a decide controversele dintre ei şi de a-i pedepsi pe cei ce încalcă legile. Aceia care sunt reuniţi într-un singur corp şi pot apela la o lege şi la o magistratură stabilite în comun. cu îndreptăţirea la o libertate desăvârşită şi cu dreptul de a se bucura fără îngrădire de drepturile şi privilegiile legii naturale. şi este uşor de imaginat că acela care a fost atât de nedrept încât să-şi prejudicieze cumva fratele e foarte puţin probabil că va fi atât de drept încât să se condamne singur. fiind judecător şi executor pentru sine însuşi – stare care eset. el are prin natură nu numai puterea de a-şi conserva proprietatea. libertatea şi averea. ci şi puterea de a judeca şi de a pedepsi încălcările acestei legi de către alţii. 46 . dar aceia ce nu au o astfel de instanţă de apel comun – mă refer la un apel pământesc – se află încă în starea naturală. Recunosc cu uşurinţă cârmuirea civilă ca remediul corect pentru incovenientele stării naturale.

care aparţin de fapt laturii sensibile a omului. Legăturile de ostilitate pe care le trezesc pasiunile sunt şi ele legături sociale. sunt cele care presupun reunirea oamenilor în societate. iar pe de altă parte la repulsia naturală în faţa morţii sau a suferinţei oricărei fiinţe sensibile şi mai ales a oamenilor. cum ar fi limba. omul. Rousseau consideră că în naturalul cel mai originar al umanităţii noastre se află dragostea de sine şi mila sensibilă. Prin urmare. Starea de fapt îi dovedeşte contrariul: oamenii sunt răi. Rousseau a avut o existenţă plină de frământări. ci societatea poartă toată răspunderea pentru această stare mizerabilă a lucrurilor. cuprinzând acum şi capacitatea să existe laolaltă cu semenii. nemaifiind acel om singur preocupat doar de autoconservare şi având ca singură teamă pe aceea de violenţă. Societatea este cea care îl face pe individ dependent de ceilalţi şi prin aceasta vulnerabil. societăţii denaturante . Descendent dintr-o familie franceză de librari refugiaţi din Paris prin secolul XVI. în urma socializării dăunătoare determinate de constrângerea nevoii. de suferinţă.ea este cea care îi denaturează caracterul. s-a extins. natura sa s-a îmbogăţit. În societăţile moderne. Prima sa operă importantă a fost Discurs asupra originilor şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755). El opune. Anumite componente esenţiale ale socializării. ci din slăbiciune. atât de mizerabilă. Omul este prezentat însă de Rousseau. La aceasta se adaugă Contractul social. viziune care a fost respinsă şi de John Locke. Pentru a caracteriza natura originară a omului el recurge la „primele şi cele mai simple operaţii ale sufletului uman”. Omul nu este rău în sine. denunţând instituţiile şi aranjamentele sociale. Deci. Aceasta este concluzia la care a ajuns Rousseau căutând imaginea originară a naturii umane. apărut în 1762. Din momentul în care omul a devenit o fiinţă a pasiunilor. care există. conform naturii sale. dar pretutindeni este în lanţuri” Rousseau s-a născut în Geneva la 28 Iunie 1712. ceea ce precede raţiunea. Prin urmare. Rousseau atribuie societăţii tot răul din lume. aşadar. în acea stare naturală. dezumanizând-o. omul nu este responsabil de propria răutate. pentru Rousseau omul este prin natura sa bun. aceasta fiind provocată de societate. Acestea se referă pe de o parte la principiul bunăstării şi autoconservării.Jean Jacques Rousseau „ Omul s-a născut liber. sunt raportate de el la plăcere. ca o fiinţă a nevoii. animalului din el. aceasta neepuizându-i totuşi natura. deci de moarte. la pasiune şi nu la nevoie. În textele lui Rousseau se regăsesc principii şi idealuri care vor sta la baza ideologiilor politice de stânga precum : idealul de justiţie socială. 47 . Ce s-a întâmplat cu natura omului? Ce i-a determinat schimbarea ? Cine i-a determinat schimbarea ? Răspunsul lui Rousseau este societatea. ca un lup trăind printre lupi. spiritul revoluţiei complete. de care este legat primul pas al vieţii sale istorice şi sociale. El face din semenii săi o parte sensibilă din el însuşi. supremaţia „Voinţei generale” etc Dacă pentru Hobbes omul natural era văzut ca un individ sălbatic şi egoist. Pasiunile. cel de Bine general. în calitatea lor de pasiuni. nu îi epuizează natura. Condiţia sa originară. Firea omului nu este vinovată pentru starea de lucruri. este bun. o stare naturală autentică şi superioară primeia. Acestea sunt nu numai artificiale şi ineficace ci şi distrugătoare în ceea ce priveşte natura umană. din cauza persecuţiilor religioase.

.. tanto + in illis proficit vitiorum ignoratio. lipsit de înţelepciune şi raţiune. mai puţin perfectă.. (. în locul acestei maxime sublime a dreptăţii bazate pe raţiune: fă celuilalt aşa cum vrei să ţi se facă şi ţie. în schimb. de legi. (. de bune moravuri şi de virtuţi (. populaţia se adună. inspiră tuturor oamenilor cealaltă maximă a bunătăţii naturale. şi nu în argumentele subtile. Ea este cea care ne împinge. de eficacitatea nevoii de a-i inaugura istoria şi socializarea. Condiţia umană este dată de contingenţa originii sale.. În acest cuvânt al sentimentului natural. ea ţine loc.. ea îl separă de tot ce îl deranjează şi necăjeşte. Caracterul nefast al acestei condiţii nu poate fi redresat decât cu preţul unui act de voinţă raţională capabil să asigure triumful pasiunii asupra nevoii.această extensie pasională a fiinţei este o sursă de nefericire. Natura umană este în mod intrinsec bună. Este important să distingem la Rousseau între ceea ce ţine de condiţia omului şi ceea ce ţine de natura acestuia. care. căci omul nu mai există decât în opinia celorlalţi. celuilalt..(..) Starea naturală fiind cea în care grija pentru propria noastră conservare dăunează cel mai puţin grijii similare a celorlalţi. trebuie căutată cauza repulsiei pe care o încearcă fiecare om faţă de răul pe care l-ar putea face. omul prudent se îndepărtează: doar oamenii cei mai de jos.(. Natura umană. rezidă în aptitudinea sa pasională şi chiar în aptitudinea raţională de a învălui constrângerea dăunătoare a nevoii prin legăturile afecţiunii sociale.) Omul sălbatic.. Acest lucru se realizează prin intermediul contractului social.. La răzmeriţe.) Am putea zice că sălbaticii nu pot fi răi tocmai pentru că ei nu ştiu ce înseamnă a fi bun. Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (fragmente) (. ia îl împinge pe om să se ocupe mereu de el însuşi. Este deci foarte sigur că mila este un sentiment natural.) Ea este cea care. Căci nu dezvoltarea intelectuală.. quam in his gognitio virtutis.) 48 . nici frănele legii. dar mai utilă decât cea dinainte: fă-ţi bine ţie însuţi. să sărim în ajutorul pe care îi vedem suferind.) Raţiunea este cea care dă naştere egoismului. moderând în fiecare individ activitatea egoismului contribuie la conservarea reciprocă a membrilor întregii specii. făcând cât mai puţin rău posibil. reflecţia este cea care îl întăreşte pe acesta. îl vedem întotdeauna cum cade pradă fără a-şi dea seama primului sentiment caracteristic umanităţii.. la încăierările de stradă.. în starea naturală. doar femeile de la Hale îi despart pe cei ce se bat şi îi împiedică pe cetăţenii de treabă să se strângă de gât unii pe alţii. această stare este deci cea mai proprie păcii între oameni şi cea mai potrivită speciei umane. în timp ce condiţia umană este în mod intrinsec rea şi are puterea de a transforma natura umană în victimă şi în responsabil pentru relele istoriei sale. fără nici o cugetare. chiar fără nici o legătură cu maximele educaţiei. ci calmul pasiunilor şi necunoaşterea viciului sunt cele ce-l împiedică să facă răul.

întreaga natură. se reunesc în diferite grupuri şi formează în cele din urmă. nici limbaj. specia umană continuă să se îmblânzească. atât cât puteau fi prin firea lor. Dar din momentul în care un om a avut nevoie de ajutorul altuia. şi fericiţi. din pură întâmplare făcea vreo descoperire.). şi nici chiar cei aflaţi în starea de mijloc nu sunt în stare să se lipsească de ei (. Nu exista nici educaţie.).(. şi nici raporturi cu alţii. o dată ce au ocupat o poziţie mai stabilă. neavând nici o nevoie de semenii săi.) Dar trebuie observat că odată înfiinţată societatea şi stabilite relaţiile între oameni. şi au continuat să se bucure între ei de plăcerile unor legături în condiţii de independenţă. secolele se scurgeau în aceeaşi grosolănie din prima perioadă.). în absenţa legilor. câtă vreme se ocupau doar de treburi pe care le putea face un singur om şi de meserii ce nu aveau nevoie de cooperarea mai multor mâini.. are nevoie de serviciile lor. că trebuia ca pedepsele să devină mai severe pe măsură ce ocaziile de a jigni deveneau mai frecvente. ba poate chiar fără a-i recunoaşte ca persoane individuale. şi că teroarea răzbunărilor era cea chemată să ţină loc frâielor legii (.. precum şi glasul. nici progres. ambiţioşi şi răi.(.) Oamenii ce pînă acum rătăceau prin păduri. Într-un cuvânt. supus la puţine pasiuni şi fiindu-şi suficient lui însuşi. întrun anume sens. cu cât el nu-şi recunoştea nici măcar proprii săi copii.. omul sălbatic. patimile neînfrânate ale tuturor. iar cum fiecare pleca din acelaşi punct... neavând nici fabrici. uzurpările comise de cei bogaţi. în fiecare ţinut. bunătatea potrivită stării naturale pure nu mai era potrivită şi societăţii pe cale de a se naşte..: specia umană..Să tragem deci concluzia că. Din liber şi independent cum era omul înainte. (... o naţiune anume. iar inteligenţa sa nu progresa mai repede decât vanitatea sa.. nu prin legi şi regulamente. nu simţea decât nevoile sale autentice. încă slab. i-au făcut pe oameni zgârciţi. dgradată şi devastată. nici domiciliu. chiar şi atunci când devine stăpânul lor: bogat fiind. ci prin acelaşi de viaţă şi de hrană. are nevoie de ajutorul lor. putea cu atât mai puţin să o comunice altora. după cum nu avea nici o dorinţă de a le face vreun rău. tâlhăriile făcute de cei săraci.. era singurul judecător şi răzbunător al jignirilor la care fusese supus. egalitatea a dispărut sa instaurat proprietatea. sărac fiind. legăturile se strâng şi se dezvoltă. nemaiputându-se întoarce 49 . nu privea decât către ce credea el că are interesul să vadă.. nici războaie.. buni.) Pe măsură ce ideile şi sentimentele se succed. înăbuşind mila naturală.) Societatea care se năştea a cedat locul celei mai oribile stări de război. Invenţia pierea odată cu inventatorul ei. specia era deja bătrână şi omul rămânea mereu copil. că întrucât moralitatea începea să-şi facă loc în acţiunile umane şi fiecare om. ca să zicem aşa. iar marile păduri s-au preschimbat în câmpii deschise ce trebuiau udate cu sudoarea oamenilor şi pe care s-a putut vedea curând cum sclavia şi mizeria încolţesc şi cresc o dată cu recoltele (. se aproprie încet între ei. Egalitatea deja distrusă a fost urmată de cea mai groaznică dezordine: în acest fel. iar spiritul şi inima îşi exercită funcţiile. al căror sclav devine. munca a devenit necesară. precum şi prin influenţa comună a climei. oamenii au trăit liberi. Dacă. nu avea decât sentimentele şi lumina călăuzitoare caracteristice acestei stări. pe când rătăcea prin păduri. al dreptăţii. (.. iată-l aservit printr-o mulţime de noi nevoi faţă de. ele cer acestora calităţi diferite de cele pe care le aveau în alcătuirea primitivă. sănătoşi. O vecinătate permamentă nu poate să nu dea naştere în final la anumite legături între diversele familii. şi generaţiile se înşirau unele după altele fără nici un rost. şi mai ales faţăde semenii lui. de îndată ce s-a observat că era folositor ca un singur om să aibă provizii cât doi. unită în moravuri şi caractere.

ar pretinde curând să fie şi judecătorul celorlalţi: starea de natură ar persista. fiind întrucâtva propriul său judecător. tacit admise şi recunoscute pretutindeni în aşa măsură încât. s-a pus să vegheze la propria sa ruină (. ci numai să le unească şi să le direcţioneze pe cele existente. DESPRE CONTRACTUL SOCIAL sau Principiile Dreptului Politic CAPITOLUL VI Despre pactul social Îmi închipui oamenii ajunşi în împrejurări când piedicile care stingheresc rămânerea lor în starea de natură sunt. la care renunţase în favoarea libertăţii convenţionale. fiecare dăruindu-se pe de-a-ntregul de la început. nici renunţa la nenorocitele câştiguri pe care le dobândise. astfel încât nici un asociat nu mai are nimic de reclamat. înstrăinarea făcându-se fără rezervă.. Clauzele acestea. către întreaga comunitate. Totalul acesta de forţe nu poate lua fiinţă decât din unirea mai multora. foarte precise. clauzele contractului sunt astfel prevăzute încât cea mai mică modificare le-ar face inutile şi fără efect. dar forţa şi libertatea fiecărui om fiind cele dintâi mijloace de autoconservare. condiţia este aceeaşi pentru toţi. În consecinţă. se reduc toate la una singură şi anume: înstrăinarea totală a fiecărui asociat. să apere şi să ocrotească persoana şi bunurile fiecărui asociat în parte. Aşa se pune problema fundamentală. astfel încât oricine s-ar uni cu ceilalţi să nu se supună. formând prin unire un total de forţe pe care să le pună în mişcare pentru acelaşi scop şi făcândule să lucreze de acord. să înfrângă rezistenţa. se poate exprima astfel: „ Găsirea unei forme de asociere care. mai mari decât forţa pe care fiecare individ în parte o poate consuma pentru a se menţine în acea stare. nefăcând nimic altceva decât să se umple de ruşine prin felul cum abuza de facultăţi care fuseseră spre cinstea sa. Cum oamenii nu pot produce forţe noi. Prin natura actului. cum s-ar putea angaja el fără a-şi prejudicia şi nesocoti grija de sine însuşi? Această dificultate. căci dacă unele drepturi ar rămâne la nivel individual şi fireşte. fiecare îşi recapătă imediat drepturile iniţiale şi-şi reia libertatea naturală. totuşi. ele sunt aceleaşi pretutindeni. nimeni n-are interesul s-o facă grea altora. pe care o rezolvă contractul social. prin rezistenţa lor.. prin totalul fortei comune. cu toate drepturile sale. ei nu mai au alt mijloc de a dărui decât acela ca. cum n-ar exista nici un superior comun care să se poată pronunţa în mod public în cazul unor divergenţe. iar condiţia fiind egală pentru toţi. pactul social fiind violat. devine posibilă unirea cea mai desărvâşită.pe propriile sale urme. în legătură cu subiectul meu. decât sie însuşi şi să rămână liber cum a fost şi până atunci”. această stare nu mai poate continua şi omenirea ar pieri dacă nu şi-ar schimba felul ei de a fi.). şi cu toate că n-au fost poate enunţate niciodată formal. iar asociaţia ar deveni inevitabil tiranică ori nefolositoare. 50 . Mai mult. fiecare.

Mondero. Elogiul libertatii . Contractul social. Nemira. Catalin Avramescu . îl vom găsi rezumat în următorii termeni: fiecare dintre noi îşi pune în comun întreaga persoană şi putere. Radu M. fiecare dăruindu-se tuturor. Originile puterii politice moderne. iar aceştia se numesc în particular cetăţeni. Niccolo Machiavelli. Referinţe bibliografice: 1.J. Ed. J. cap. Polirom 1998 10. Solcan . Bucureşti. All 1998 11. Ed. Ed. Liberalismul intre succese si iluzii . fiecare câştigă echivalentulk pierderii prin diferenţă şi. Rousseau.P. 1999 5. Nemira 1999 8. Moderno. 1999 4. Scrisoare despre toleranţă. Leo Strauss.Presser Universitaires de France. Ed. fiind folosiţi unul în locul altuia. De la teologia puterii absolute la fizica sociala . ca participând la autoritatea suverană şi supuşi. Adrian-Paul Iliescu. Ed. iar astăzi poartă numele de republică sau corp politic. În acelaşi moment. John Locke. i se spunea cândva cetate. ca ascultători plecaţi ai legilor statului. Corpul politic ia în mod colectiv numele de popor faţă de asociaţii săi. de A.2001 3. Bucureşti.ce que la philosophie politique? traduit de l’anglais par Olivier Sedyn. Polirom. când sunt. Ed. 1998 2. Bucureşti. Ed. comentariu in Al doilea tratat despre guvernare . J.Iliescu şi E. Nemira 2000 12. Thomas Hobbes. Dacă vom înlătura din pactul social tot ce nu este de natura lui. şi putere în comparaţie cu alcătuiri similare. prin urmare. şi primim apoi pe fiecare membru ca parte indivizibilă din întreg. întrebuinţaţi în toată precizia lor. apărut în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes. Ed. Pierre Manent. e suficient să se ştie a-i deosebi. apărută în Fundamentele gândirii politice moderne. Aurelian Craiutu . Principele. Ed. Bucureşti. Qu’est. Polirom. alcătuit din atâţia membri câte voturi are adunarea – un corp care-şi dobândeşte chiar prin acel act unitatea şi eul său comun.VII(Sur les fondamentes de la philosophie politique de Hobbes) 51 . viaţa şi voinţa sa. însă. coord. când este activ. fiind numit de către membrii săi stat. în locul persoanei particulare a fiecărui contractant. mai multă forţă spre a conserva ceea ce îi rămâne. suveran.Socaciu. Rousseau. John Locke si ideea de libertate. Ed. Al doilea tratat despre cârmuire.În sfârşit. 2000 6. Pierre Manent . nu se dăruieşte nimănui şi fiindcă nu există nici un asociat asupra căruia să nu dobândeşti acelaşi drept pe care l-ai cedat.M.Ed. Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni. Ed. când este pasiv. Humanitas Buc. Dar aceşti termeni se confundă deseori. sub conducerea supremă a voinţei generale. 1992 9. All 1998 7. Leviathan. Istoria intelectuala a liberalismului . Bucureşti. prin unirea tuturor persoanelor particulare. Persoanei publice formată astfel.J. actul de asocierea produce un corp moral şi colectiv.

opiniile. în lucrarea Etica în afaceri şi politică propune următoarea clasificare: a)eticile de gradul I sau etica valoric-normativă (studiul marilor teorii şi doctrine etice). acţiunile. Vasile Morar. ethosul românesc etc. corespunzătoare eticilor filosofice. Pentru teoriile de primul tip. c)eticile aplicate (analiza unor fenomene sau cazuri morale particulare: avortul. De asemenea termenii de anetic şi imoral sunt sinonimizaţi în situaţiile în care descriem anumite persoane rele. Termenul de „morală” ne parvine de la latini şi semnifică aproape acelaşi lucru. iar de la romani ne-a rămas termenul care reprezintă obiectul cercetat de respectiva teorie (termenul de „morală”). respectiv pe consecinţe. Datorie. atât al limbajului utilizat de eticile de ordinul I cât şi a limbajului comun). Dreptate etc. problemele mediului şi afacerilor etc. datorii şi virtuţi. în timp ce teoria virtuţii pune accentul pe ideea de persoană bună. În timp s-a evidenţiat următoarea distincţie: etica este disciplina teoretică care studiază fie ideile de Bine.. Ceea ce se admite în mod curent este faptul că etica generală sau filosofia morală se compune din trei domenii sau nivele. spunând că acţiunile lor sunt imorale. a produce o teorie etică este o întrepridere filosofică diferită. Teoriiile etice (acele teorii de gradul I) tind să dea o formă teoretică conţinutului gândirii etice. iar noţiunea de virtute e importantă în etică . Mulţi filosofi disting între „etică” şi „morală”. Ele sunt prezentate de regulă ca făcând parte din trei categorii de bază. dsar se va ocupa în mod esenţial de conceptele experienţele. clonarea. Ultimul accent este unul important. aşa cum se întâmplă şi în alte arii ale filosofiei. centrate. caracterele. Astăzi noi folosim cuvântul ethos referindu-ne la atitudini. pentru al doilea tip.Capitolul VI TEORII ETICE Termenul de “etică” provine din grecescul ethos. iar „etica” se ocupă cu studiul a tot ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor morale de acţiune. caracteristici. iar interogaţiile ei pot lua o formă teoretică.) prin intermediul criteriilor şi teoriilor propuse de eticile de gradul I şi /sau II. Această diviziune are la bază modul în care vede fiecare reprezentant al acestor teorii valoarea etică. Aceasta nu este însă acelaşi lucru cu a produce o teorie etică. Rău. în măsura în care ele sunt relevante pentru reflecţia asupra a ceea ce este viaţa etică. de la greci s-a moştenit termenul care desemnează teoria (termenul „etică”). temeiurile noastre. valoarea etică este reprezentată de stările de luicruri bune. Se consideră că „morala” are în vedere comportamentul uman văzut prin prisma valorilor de bine şi rău.). Teoriile 52 . corespunzătoare moralitâţii oamenilor. În limbajul obişnuit cei doi termeni se confundă adesea mai ales în situaţii în care se descriu oameni pe care îi considerăm buni şi acţiunile lor morale ca fiind corecte. ethosul francez. Ca alte ramuri ale filosofiei ea va acorda atenţie limbajului. eutanasia. deciziile. de acţiunea corectă. Merită să menţionăm faptul că meta-etica nu se ocupă exclusiv de limbaj. obiceiuri ce sunt specifice unei culturi sau popor sau chiar grup uman (ex. b)eticile de gradul II sau meta-etica (studiul limbajului moral. Prin urmare. de dreptatenedreptate etc. datină. care înseamnă caracter sau obişnuinţă. fie studiază atitudinile.

ca ceea ce dorim să întreprindem pentru a-l obţine. toate privind structura sufletului şi a intelectului. Etica lui Aristotel se fundamentează pe câteva idei esenţiale. Ea sugerează că singurele temeiuri pe care le avem.Aceasta constă în actualizarea puterilor sufleteşti ale omului. este eliminată de Aristotel din această sferă. Introducere în filosofie. ci cu binele pentru noi.Binele ne priveşte pe noi înşine ca acţiune. Unul dintre puţinii eticieni puri ai virtuţii este Aristotel deoarece el argumenta că binele uman (eudaimonia) constă în activitatea virtuoasă şi în nimic altceva. conform teoriei etice a virtuţii. Dimensiunea morală a omului ca dimensiune sufletească nu coincide totuşi cu tot ceea ce aparţine sufletului. căutat şi săvârşit de noi. intelectul şi dorinţă. Filosofia antică.consecinţioniste şi ale datoriilor vizează sistematizarea principiilor sau regulilor noastre de acţiune în moduri în care se presupune că ne vor ajuta să înţelegem ce să facem sau să recomandăm în situaţii particulare. Pornind de la structura sufletului filosoful stabileşte o ierarhie a virtuţilor corespunză 53 . luate în acţiunea lor conjugată determină acţiunea morală sau altfel spus sunt surse sau temeiuri ale acţiunii morale. ar trebui să reprezinte de fapt materializarea virtuţilor de justiţie. nu o teorie despre virtuţi. În suflet sunt trei factori care determină adevărul şi acţiunea: senzaţia.273). p. bunăvoinţa etc. De asemenea un lucru important este acela referitor la distincţia pe care o face Aristotel între cunoşterea speculativă şi acţiunea practică. Intelectul este gândire intuitivă şi gândire discursivă. de exemplu. „viaţa morală este o viaţă practică difwerită de viaţa inteligibilă sau de cunoaşterea speculativă”(Gh.. Această distincţie este importantă pentru că. Nu există niciun temei pentru a urma un alt mod de viaţă. Modul nostru de viaţă. Binele proriu omului este. generozitatea. de a acţiona sau a trăi într-un anume fel sunt acelea bazate pe virtuţi. Cazan.. ambele forme constituind cunoaşterea teoretică. O teorie a virtuţii nu poate pretinde aşa ceva: teoria ca atare spune că ceea ce ne trebuie pentru a face şi a recomanda ceea ce este corect să facem sunt virtuţile. Astfel binele suprem nu se identifică nicidecum cu Binele în sensul dat de Platon. în viziunea lui Aristotel. cinste. Binele nu poate fi realizat de către om decât sub forma şi prin intermediul acţiunii. Al. activitatea sufletului dirijată de virtutea perfectă. după Aristotel. Prin acestea din urmă se înţelege înainte de toate calităţile persoanelor Însă nu şi acte ale acestora. iar acesta este şi ea situată tot în plan concret şi nu într-unul abstract. prietenia. Gorgias) Etica virtuţii constă într-o pledoarie pentru virtuţi. TEORIA ETICĂ A VIRTUŢII „. În acest sens vorbeşte Aristotel despre diferite tipuri de virtuţi: cumpătarea. Intelectul şi dorinţa. acestea reprezentând singurul temei necesar pentru a urma respectivul mod de viaţă. Senzaţia. Aristotel consideră că Binele este virtute. dreptatea. grandoarea sufletească.pentru orice om cu un dram de minte nu poate exista un subiect de discuţie mai important decât ce fel de viaţă trebuie să ducă” (Platon.. în genere. Întrebarea centrală a eticii virtuţii priveşte modul „cum ar trebui să trăim” şi nu „care acte sunt moralmente corecte şi care sunt greşite”. generozitate etc. conform cu superioritatea naturii sale care se defineşte prin atributul raţiunii.

reprezentând „fiinţa însăşi a fiecăruia dintre noi”.Ea este virtutea perfectă. Pasiunile însă se diferenţiază. 1. Fericirea perfectă a vieţii contemplative şi cea umană a vieţii morale într-o viaţă socială reprezintă în concepţia aristotelică două căi posibile pentru om. Acesta este orizontul său de acţiune. Fericirea ca bine suprem presupune căutare. activitate şi nicidecum ceva care ne este înăscut sau dat aprioric. fericirea. Ne vom referi în cele ce urmează la viruţile omului integrat în viaţă socială. de a da şi a pune în valoare tot ce e mai bun în el. Elementul cel mai elevat din om. Calitatea . Pentru Aristotel virtutea se află în relaţie cu afectele şi acţiunile. constând în activitatea sufletului şi în actele ce se conformează raţiunii”. onoarea. Vidam. cea care face această diferenţă. Introducere în filosofia moralei. amândouă aceste trăsături fiind proprii virtuţii” (Aristotel. A trăi nu este specific omului cum nu este nici faptul de a se hrăni. Ea este scop pentru că este căutată pentru sine şi nu pentru altceva sau în vederea a altceva. proprie părţii înzestrate cu raţiune”. a cărui natură înrudeşte omul cu divinul atât prin origine.9) Măsura justă în ceea ce priveşte virtutea constă în faptul că acţiunea omului este în conformitate cu norma morală ce îşi primeşte legitimitatea prin raţiune. contemplarea.”(T. Acestea caracterizează omul virtuos. De aici rezultă că modul de viaţă cel mai fericit va fi cel contemplativ. Etica nicomahică. Excesul şi insuficienţă aparţin viciului.toare fiecărei părţi a acestuia. specific diferite. în care fericirea aristotelică poate fi cu adevărat accesibilă oricărui om.Dar a şti ce este fericirea ca scop înseamnă a şti care este actul specific omului. pe când virtuţii îi este proprie linia de mijloc. plăcerea. „specific omului este un anumit mod de viaţă.(Aristotel. VII) Binele specific uman va consta astfel în activitatea sufletului pusă de acord cu virtutea. Virtutea se referă atât la pasiuni cât şi la acţiuni. cu alte cuvinte îl îndeamnă să fie ceea ce este şi trebuie să fie. Ea este un scop în sine faţă de celelalte mijloace care duc spre ea. filosoful fiind astfel cel mai fericit dintre oamnei. Aristotel însuşi se întreabă însă dacă nu cumva un astfel de mod de viaţă ar depăşi condiţia umană. echivalentă cu binele suprem. înţelepciunea speculativă sau filosofică este singura ce poate fi considerată liberă de orice legătură cu corpul. devenire. p. Virtutea sa. pe când măsura justă este lăudată şi înseamnă rectitudine. ea este pentru noi şi de noi săvârşită. marcând o primă distincţie între virtuţile etice ( sau cele ale caracterului) şi cele dianoetice (sau intelectuale). Etica nicomahică. Virtutea este o „dospoziţie habituală dobândită în mod voluntar. Ceea ce este specific omului este „existenţă activă. altfel spus. Ea este dorită întotdeauna „pentru sine” în timp ce. este dată de faptul că anumiote pasiuni sunt raţionalizate. de exemplu. este intelectul. Scopul vieţii umane este. spre exemplu. Omul este o fiinţă integrată în orizontul contingenţei. 41). cu singura condiţie: s-o vrea. cât şi prin obiectele activităţii sale specifice. orizont care-l separă totodată de divinitate. I. Acesta este sensul nobil şi sever. prin ele. am putea dobândi fericirea. conform teoriei lui Aristotel. De aceea Aristotel cere omului o permanentă voinţă de auto-perfecţionare spirituală şi morală. stă în puterea noastră să ne-o construim. care-i constituie esenţă. în care „excesul este greşit şi insuficienţă blamată. inteligenţa le dorim atât pentru sine cât şi pentru că . Răspunsul său este unul afirmativ. 54 . dar dar între care există o ierarhie ontologică.

sau cel puţin nu lipsită de raţiune. dar noi suntem în căutarea specificului uman. ARISTOTEL. Acest lucru va fi uşor de realizat. Virtutea este este singura care oferă rectitudine abilităţii.Introducere. Astfel încât. Or. generic vorbind.. mai multe scopuri iar dintre ele unele ne interesează de dragul altora.... noi considerăm că ceea ce este de dorit pentru sine reprezintă un scop mai desăvârşit decât ceea ce este de dorit pentru altceva şi ceea ce niciodată nu este dorit pentru altceva este mai desăvârşit decât ceea ce este dorit şi pentru sine şi pentru altceva. inteligenţa şi orice virtute le dorim atât pentru sine (căci. deoarece există. chiar dacă n-ar duce la nimic. acesta trebuie să fie cel căutat de noi. Morala lui Aristotel este „o morală a înţelepciunii practice(„phronesis”) al cărei imperativ este punerea în aplicare efectivă a virtuţii. proprie părţii înzestrate cu raţiune. plăcerea. cât şi de dragul fericirii.. Vadim.11) La ea se ajunge prin efortul de a perfecţiona înzestrarea naturală. dacă vom stabili care este actul specific omului.). necesitatea de a păstra măsura. constând în activitatea sufletului şi în actele ce se 55 . ea constă într-o dispoziţie. am putea-o atinge(. alta care doar se supune raţiunii. Virtutea ne arată în fond calea de mijloc între extreme. evident. Rezultă deci că desăvârşit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva. atunci el este cel mai desăvârşit din toate. noi tot am simţi un impuls pentru toate acestea). virtutea nu înseamnă indiferenţă faţă de plăcere şi durere. care ne face să adoptăm conduita cea mai bună posibilă. căzând de acord asupra faptului că fericirea este binele suprem. spiritul de moderaţie în ceea ce gândim şi înfăptuim. pe care o credem că. ceva comun chiar şi plantelor.p. Dacă actul specific omului este activitatea sufletului conformă cu raţiunea.. Rămâne deci o existenţă activă. flautele sau instrumentele în general. comportă o parte care posedă raţiunea şi gândeşte. vom spune că actul specific omului este un anumit mod de viaţă. evident. Ar urma cea bazată pe senzaţii.. că nu toate sunt scopuri perfecte. şi dacă.(. Etica nicomahică (fragmente) Aşadar. dacă există un singur scop perfect. este evident. iar dacă există mai multe. de asemenea. actul propriu unui individ oarecare este identic cu cel al unui om desăvârşit (.. În raport cu acestea însă. Dar binele suprem este desigur.) Dar. Trebuie deci să lăsăm la o parte latura existenţei bazată pe hrană şi creştere. Dar aceasta la rândul ei. Dat fiind această dublă structură.” (T. ar trebui poate să lămurim şi mai bine ce anume este ea. dar e clar că aceasta este comună şi calului şi boului.Prin urmare. În acest sens ea acţionează ca un îndemn spre bine prin perfecţionarea bunelor dispoziţii ale naturii nostre. pe când onoarea. prin intermediul lor. orientând-o spre acceptarea imperativului raţional ce constituie condiţia majoră a acţiunii morale. Un asemenea scop pare să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva. ca bogăţia.) A trăi este. trebuie luată în consideraţie partea activă.. ea fiind socotită pe drept cuvânt superioară. şi oricărui animal.

. virtuţile nu apar în noi nici în mod natural.(.. pentru a le perfecţiona prin deprindere. executând în mod perfect fiecare act. ea reprezintă punctul cel mai înalt. virtutea este o medietate. cumpătat. de unde şi-a primit şi numele. ci pe cea a sufletului. aşa cum şi binele pe care-l căutăm este cel specific uman şi fericirea de asemenea. nici contra naturii. unul provocat de exces. inteligenţa. în raport însă cu binele suprem şi cu perfecţiunea.(..(. Mai mult încă. ci blănd sau cumpătat.(. Numim însă virtute umană nu pe cea a corpului. iar etice generozitatea sau moderaţia. vom putea astfel înţelege mai bine şi cele privitoare la fericire. Se vede clar.conformează raţiunii. cât şi în cel al actelor. ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi. şi că propriu omului desăvârşit este să facă toate acestea bine şi frumos.) Evident. căci. or.) Unele virtuţi le numim dianoetice.. altele în insuficienţa faţă de ceea ce se cuvine. practicând dreptatea devii drept. pe care ulterior le punem în act (lucru evident în ceea ce priveşte simţurile. constând în măsura justă în raport cu noi. dimpotrivă. (. celălalt de insuficienţă. cea dianoetică se naşte şi se dezvoltă mai ales prin intermediul învăţăturii (de aceea necesită experienţă şi timp). de aici. dianoetice fiind înţelepciunea speculativă. Şi aceasta de-a lungul unei întregi vieţi desăvârşite. atât în domeniul afectelor. căci nimic din ceea ce există în mod naturalnu poate fi schimbat prin deprindere. virtutea găseşte şi alege măsura justă. Astfel fiind. dianoetică şi etică. aducem cu noi mai întâi facultăţile. prin esenţă ei şi prin conceptul care o defineşte.) Aşadar. şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice. că niciuna dintre virtuţile etice nu este inoculată în noi de natură. Ea este calea de mijloc între două vicii. şi binele specific uman va fi activitatea sufletului în acord cu virtutea. iar dacă virtuţile sunt mai multe. după virtutea care-i este proprie. aşadar. curajos. din înzestrarea nostră naturală.. De aceea. iar pe celelalte etice. căci nu pentru că am vâzut de mai multe ori sau am auzit de mai multe oriam căpătat simţurile respective. virtutea pe care trebuie s-o examinăm este cea specific umană. înţelepciunea practică. O dispoziţie habituală dobândită în mod voluntar. Dar virtuţile le dobândim după ce mai întâi am depus o activitate. construind case devii arhitect şi cântând la chitară devii cithared..) Virtutea este. ci.) Pentru că fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă. le folosim pentru că le avem şi nu le avem pentru că le-am folosit). Căci referindu-ne la caracter. Căci lucrurile pe care trebuie să le facem învăţând sunt cele pe care le învăţăm făcându-le: de exemplu. aşa cum se întâmplă şi în cazul artelor.. în acord cu cea mai bună şi mai desăvârşită.. Virtutea fiind de două feluri. 56 .. să ne ocupăm de virtute.. practicând cumpătarea. Îl lăudăm totuşi şi pe omul înţelept pentru dispoziţiile sale habituale. pe când cea etică se dobândeşte prin formarea deprinderilor. determinată de raţiune. printr-o uşoară deviaţie a cuvântului ethos.iar fericirea o privim ca activitate a sufletului. La fel. practicând curajul. dispoziţiile habituale lăudabile le numim virtuţi. în timp ce unele vicii constau în excesul. nu spunem că cineva este îţelept sau inteligent.

El nu e propovăduitorul unei vieţi de martir sau de sfânt. un criteriu universal pentru a răspunde la întrebarea: Ce trebuie să fac? Utilitarismul este o teorie morală care permite să coordonăm într-o manieră precisă evaluarea şi acţiunea morale. consideră că o acţiune nu poate fi apreciată ca moralmente bună sau rea decât în virtutea consecinţelor sale bune sau rele pentru fericirea indivizilor avuţi în vedere. plecând doar de la subiectul uman şi de la nevoile acestuia. St. Pentru că el a fost perceput ca morală prin excelenţă a lui homo oeconomicus modern. trupeşti şi spirituale.138) Criteriul corectitudinii morale este conform lui Mill maximizarea soldului plăcerilor în raport cu durerile atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. Utilitarismul a încercat să enunţe . a preferat vreodată pe cele inferioare cu bună ştiinţă şi cu deplină cumpănire. Utilitarismul. Critică o morală de tip deontologist (cum ar fi spre exemplu cea a lui Kant) în cazul căreia respectarea unor principii independente ar fi modalitatea prin care se stabileşte caracterul moral al unei acţiuni. o regulă de evaluare a acţiunii morale graţie acestui criteriu (consecinţionism). un imperativ moral: maximizarea acestui bine (prescriptivism).7) Mill nu cere sacrificarea plăcerilor trupeşti sau indiferenţă în raport cu ele. Soldurile vor fi compuse din cantităţi de plăceri „inferioare” şi cantităţi de plăceri „superioare” iar corectă moral va fi întotdeauna acţiunea cu soldul plăcerilor „superioare” cel mai mare. II. o personă raţională („un judecător competent”) ar alege pe cea de-a doua. p. Îşi propune să stabilească anumite reguli de acţiune sau principii în funcţie de care să decidem ce trebuie să facem sau ce trebuie să recomandăm în situaţii particulare.” (Catherine Audard. una plină de fapte care produc numai satisfacţii trupeşti şi altă plină de fapte care produc „variate plăceri”.” (J. eliberat de tabuurile religioase şi morale tradiţionale şi preocupat în primul rtând de maximizarea avantajelor personale.TEORIA ETICĂ CONSECINŢIONISTĂ – UTILITARISMUL „Doctrina utilitaristă spune că nimic nu e bine pentru fiinţele umane decât dacă e fie plăcut fie un mijloc pentru a realiza plăcerea şi a evita durerea.( Mill. sensibil la ambele clase de plăceri. utilitarismul lui Jeremy Bentham şi cel al lui John Stuart Mill a făcut obiectul a numeroase critici.indiferent de soldul plăcerilor inferioare în raport cu durerile inferioare. Utilitarismul. O viaţă în care există şi chiar predomină plăcerile intelectuale e absolut preferabilă uneia în care domnesc plăcerile inferioare. ca teorie etică consecinţionistă. Utilitarismul) Consecinţionismul ca teorie etică consideră că valoarea etică ar consta într-o stare de lucruri bună. Acţiunile care produc plăceri „intelectuale” vor fi mai morale decât cele care produc oricât de multă plăcere fizică. indiferent cât de exaltante sau durabile ar fi plăcerile primeia. Teoria etică conssecinţionistă se opune intervenţiei unor criterii a priori pentru a judeca din punct de vedere moral o acţiune. Ceea ce susţine el este faptul că dintre două vieţi. El posedă trei dimensiuni esenţiale: „un criteriu al binelui şi al răului (welfarism). Utilitarismul. Iar dintre două vieţi pline de fapte 57 . Mill. Ne-am putea îndoi că există cineva care.

prin nefericire durearea şi privarea de plăcere. A presupune că viaţă nu are (cum susţin ei) niciun alt scop mai înalt. avantajele. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii. instruite. următorul: Conform Principiului Celei Mai Mari Fericiri. între care unele dintre cele mai demne de stimă pentru sentimentele şi ţelurile lor. principii. Ei bine. JOHN STUART MILL.10) Prin urmare. Utilitatea se poate stabili fie în raport cu o persoană. UTILITARISMUL (fragmente) Concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Happiness Principle). în afara plăcerii – 58 .(II. Principiul millian al utilitarismului este aşadar. cât şi calitativ.. Dar aceste explicaţii suplimentare nu afectează teoria vieţii în care e înrădăcinată această teorie morală.care produc atât plăceri inferioare cât şi plăceri superioare. fericirea oamenilor şi va condamna (moral) pe cele ce produc insatisfacţii. utilitarismul pleacă de la premisa că.o repulsie înveterată.. o asemenea teorie a vieţii suscită în multe minţi. În cazul unor asemenea calcule. Criteriul utilităţii se poate aplica fie direct acţiunilor umane. ce anume lucruri se includ în ideile de durere şi plăcere şi în ce măsură aceasta rămâne o problemă deschisă. la fel de numeroase ca în orice altă schemă) sunt dezirabile fie pentru plăcerea inerentă lor. suferinţă etc. concepţiile utilitariste recurg şi la calcule privind suma totală de avantaje şi dezavantaje (fericire şi durere) decurgând dintr-o acţiune sau conduită. fie ca mijloc de promovare a plăcerii şi de evitare a durerii. se recurge la formule sintetice cum ar fi: Binele (moral) maxim sau scopul utilitar de urmărit este suma maximă de avantaje (fericire) pentru un număr maxim de persoane. care au avut experienţa ambelor genuri de plăceri) e de aşteptat să aleagă viaţa care are soldul plăcerilor superioare în raport cu durerile superioare cel mai mare. fie unor reguli. dintr-o lege sau dintr-o opinie. Cum anumite consecinţe utile pentru o persoană pot fi dăunătoare alteia. având o conştiinţă morală. capabile de sentimente sociale. norme etc. (. Perspectiva utilitaristă va aprecia deci conduitele ce sporesc satisfacţia. Pentru a oferi o prezentare clară a standardului moral formulat de această teoriear trebui spuse multe alte lucruri. prin acţiunile lor. judecătorii competenţi ( Fiinţe umane inteligente. aranjamente sociale. oamenii urmăresc obţinerea de rezultate utile (sau fericite) şi trage concluzia că acţiunile. susţine că acţiunile sunt corecte (right) în măsura în care tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii. dezavantaje.în particular. adică al capacităţii lor de a contribui la atingerea rezultatelor utile (fericite). atât sub aspect cantitativ.) scopul ultim. în raport cu care şi pentru atingerea căruia toate celelalte lucruri sunt dezirabile (fie că avem în vedere propriul nostru bine sau pe al altora) este o existenţă scutită cât se poate de mult de durere şi bogată cât se poate de mult în delectări. fie în raport cu o comunitater. atitudinile şi conduitele trebuie judecate pe baza criteriului utilităţii.anume că plăcerea şi absenţa durerii sunt singurele lucruri dezirabile (care sunt în schema utilitaristă.

) Dar nu există nicio teorie epicureană a vieţii cunoscută care să nu atribuie plăcerilor intelectului.. indiferent de intensitatea lor. – adică pe seama avantajelor lor de circumstanţa mai degrabă decât pe aceea a naturii lor intrinseci. scopul ultim.) Nici plăcerile şi nici durerile nu sunt omogene.. dacă există una căreia i-au dat preferinţă toţi..deci niciun alt obiect mai nobil al dorinţei şi al strădaniei – se consideră a fi absolut jalnic şi umilitor. şi regula de a măsura calitatea în raport 59 . au pus această superioritate a plăcerilor mentale asupra celor corporale în primul rând pe seama caracterului lor mai stabil. trebuie acceptat ca răspuns final judecata celor ce sunt calificaţi întru aceasta. nesemnificativă.. Recunoaşterea faptului că unele genuri de plăceresunt mai dezirabile şi mai valoroase decât altele e pe deplin compatibilă cu principiul utilităţii. decât acelora ale simplei senzaţii. încă de timpuriu). Utilitariştii şi-au susţinut pe deplin concepţiasub aceste aspecte deşi ar fi putut adopta. dispreţuitor. iar durerea este întotdeauna diferită de plăcere. deci abstracţie făcând de cantitatea ei mai mare. încât o face. prin cunoaşterea ambelor cazuri sau. Ce ar putea decide dacă o plăcere particulară merită să fie procurată cu preţul unei dureri particulare decât sentimentele şi judecata celor ce au făcut experienţa lor? Cnd.) Conform Principiului Celei Mai Mari Fericiri aşa cum a fost explicat mai sus. judecata celor mai mulţi dintre ei. cu totală consecvenţă şi celălalt punct de vedere. în raport cu care şi pentru atingerea căruia toate celelalte lucruri sunt dezirabile (fie că avem în vedere propriul nostru bine sau pe al altora) este o existenţă scutită cât se poate de mult de durere şi bogată cât se poate de mult în desfătări atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. (. deplina noastră încredere. în această privinţă. o doctrină demnă doar de porci (cu care urmaşii lui Epicur erau asemănaţi.(. Dacă una din cele două plăceri este plasată – de către aceia care sunt cunoscători competenţi ai amândurora.) În faţa acestui verdict al singurilor judecători competenţi cred că nu mai e loc de apel.. exclusiv în calitatea ei de plăcere. apoi aceea este plăcerea cea mai dezirabilă. Ar fi absurd ca. dacă aceştia diferă în păreri. în general. La întrebarea care din două plăceri e preferabilă sau care din două moduri de existenţă este cel mai plăcut pentru trăirile noastre. neposesoare a facultăţilor superiore. mai puţin costisitor etc. o valoare mult mai mare. nu văd decât un singur răspuns posibil. în condiţiile în care. comparativ.(. independent de orice sentiment de obligaţie morală care i-ar face să o prefere. atunci avem dreptul să atribuim acestei desfătăriprefewrate o superioritate calitativă ce covârşeşte atât de mult cantitatea. abstracţie făcând de atributele lor morale şi de consecinţele lor. prin urmare. aceste sentimente şi această judecată declară că plăcerile derivate din facultăţile superioare sunt preferabile ca gen celor de care e capabilă natura animală. mai sigur. evaluarea plăcerilor să fie făcută numai sub aspect cantitativ.. atunci când evaluăm un lucru. considerat îndeobşte superior. Dacă sunt întrebat ce înţeleg prin diferenţa calitativă a plăcerilor sau ce anume face ca o plăcere să fie mai valoroasă decât altă.sau aproape toţiaceia care au avut experienţa amândurora. trebuie admis că sciitorii utilitarişti. ale trăirii şi imaginaţiei. ca şi sentimentelor morale. testul calităţii. ca plăceri..atât de sus deasupra celeilalte âncât ei o preferă chiar dacă ştiu că atingerea ei e însoţită de o mai mare cantitate de insatisfacţie şi nu abandonează urmărirea ei pentru nicio cantitate din cealaltă plăcere.(. ele merită. Dintre două plăceri.. o facem atât din punct de vedere al cantităţii cât şi al calităţii. Totuşi.

Acesta fiind. el e. conduitele trebuie să respecte datoriile stabilite. aptă să orienteze într-un sens sau altul virtuţile. Voinţa omului trebuie determinată 60 . în măsura în care natura lucrurilor o admite. Immanuel Kant este cel mai cunoscut autor al unui sistem deontologic. Mureşan) şi derivă în întregime din „puritatea inimii sau intenţiei”. şi le prescrie.) pleacă de la premisa unor caracteristici universale (natura umană comună tuturor indivizilor.cu cantitatea. caracterul este cel care „corectează” scopurile intenţionate ale actiunilor oamenilor făcându-le conforme unui principiu moral universal. la care trebuie să adăugăm aptitudinile lor de a se introspecta şi auto-observa. ci o are originar în sine şi de aceea nu o poate pierde niciodată. acestea putând fi fi de asemenea folosite într-un sens rău şi dăunător de o voinţă rea. conţinut tacit în conştiinţa morală comună. ca atare. această voinţă bună empirică. Bun nu poate fi decât ceea ce stă în puterea noastră şi depinde de noi. Ce anume ar putea fi bun în aceste condiţii. şi nu doar omenirii ci şi. fiind raţională. nevoile umane caracteristice. aceasta. totodată. conform opiniei utilitariste.” Aceasta pare a fi o evidenţă a conştiienţei morale comune. „Morala kantiană nu este o morală a faptei (a consecinţelor). numită şi etică deontologică (a nu se confunda etica deontologică cu deontologiile profesionale: etica medicală. oricât de superior ar fi el.sunt cei mai înzestraţicu mijloacele necesare comparării. în consecinţă. Conceptul de „voinţă bună” ca sursă a moralităţii e. standardul moralităţii. ceea ce este bun prin sine şi. este bun în mod necondiţionat. utile sau nu.datorită ocaziilor pe care le-au avut de a trăi aceste experienţe.Conform unei etici a datoriei. ba în genere şi în afara ei. spune Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor. „ Din tot ceea ce este posibil de conceput în această lume. în concepţia lui Kant? Bun este numai ceea ce nu-şi deţine valoarea din afară. pe de altă parte. este preferinţă resimţită de aceia care. absolut. Kant susţine că acţiunile morale nu sunt valoroase în sine. indiferent de consecinţele (plăcute sau nu. V. scopul acţiunii umane. cu alte cuvinte. în măsura cea mai mare posibilă.” (V. TEORIA ETICĂ A DATORIEI Etica datoriei. Teoria etică a lui Kant este construită în jurul a două teze principale: pe de o parte teza conform căreia valoarea morală este atribuită voinţei care stă la baza actiunilor oamenilor şi nu la baza efectelor sau consecinţelor acestor acţiuni. ci în funcţie de intenţie sau motiv (de existenţa unei voinţe bune în calitate de cauză a lor). Mureşan) Voinţă bună poate folosi într-un sens bun virtuţile sufletului omesc. întregii creaţii sensibile. În sensul lui Kant. Răspunsul lui Kant este: voinţa. se numeşte „caracter” (empiric) şi constă din proprietatea voinţei de a putea lega acţiunile subiectului de anumite principii pe care voinţa însăşi. teza conform căreia umanitatea (adică oamenii şi acţiunile lor) este cea care depozitează valoarea absolută.) pentru a deduce din acestea un set de datorii general valabile pentru oameni. Aceasta este numită de Kant „voinţă bună”. de la vreun scop oarecare. avantajoase sau nu) la care conduc respectarea lor. datorii prin prisma cărora se poate evalua moral comportamentul şi situaţiile morale. nimic nu poate fi considerat ca bun fără nicio restricţie decât numai o voinţă bună. poate fi definită: regulile şi preceptele conduitei umane prin subordonare la care se poate asigura întregii omeniri o existenţă aşa cum a fost descrisă aici. nici prin consecinţele lor. existenţa unor imperative morale incontestabile etc. Ce este bun. ci o morală a intenţiei. Morala este o chestiune de „interioritate” (cf. etica jurnalistică etc. în mod necesar.

în acest sens . dar nu „stima”. o crimă comisă pentru a salva ostatici. dar nu din principiul moral al onestităţii. O acţiune are conţinut moral (acţiune făcută „din datorie”) atunci când este „cauzată de o voinţă determinată de un principiu formal. Aceste principii sunt de două feluri: formale. e făcută dintr-un alt motiv decât cel al respectului moral pur. Numai acest tip de acţiuni au valoare morală. respectarea datoriei morale e accidentală şi exterioară. care sunt obiectiv valabile pentru orice fiinţă raţională şi se numesc precepte sau imperative. pentru Kant această acţiune nu are valoare morală deoarece este contrară datoriei de a respecta viaţa omului. principiile. Ele exprimă o constrângere a voinţei relativă la un scop. atunci trebuie să faci Y”. V. ne obligă să facem 61 . voinţa sa morală apare ca datorie. sunt sau maxime. respectiv materiale. omul fiind o fiinţă raţională. şi anume de acea parte a raţiunii care poate stabili principii sau reguli directoare ale acţiunii. ci înclinaţia. un act făcut conform datoriei e un act fără conţinut moral. care înseamnă o voinţă activă ce se bazează pe principii auto-date şi se manifestă conform acestor principii în ciuda anumitor limitări şi obstacole subiective impuse de condiţia umană care se află sub dominaţia „înclinaţiilor”( adică a dorinţelor şi pasiunilor). acţionând astfel conform datoriei de a fi cinstit. Dacă în cazul unei fiinţe umane. ci dintr-un calcul egoist. A acţiona din datorie înseamnă a avea ca principiu determinant al voinţei chiar motivul datoriei. care fac abstracţie de scopuri contingente şi de înclinaţii. b) acţiuni conforme datoriei: acele acţiuni care au drept mobil sau principiu determinatnu datoria îsăşi. În ceea ce priveşte teoria etică a lui Kant. putem distinge mai multe situaţii: a) acţiuni contrare datoriei: acţiuni care nu au valoare morală chiar dacă se poate întâmpla ca aceste acţiuni să aibă consecinţe utile (de exemplu. voinţa bună se manifestă în acţiunile de dragul datoriei. care trebuie să lupte neîncetat împotriva înclinaţiilor şi dorinţelor. nu un altul. un act care poate atrage „lauda şi încurajarea”. Recunoaşterea existenţei datoriei sau a obligaţiei resimţite subiectiv de a respecta legea morală e punctul de plecare a filosofiei practice kantiene. Astfel. adică principii subiective acceptate şi observate de subiecţi în interesul lor particular şi care nu se bucură de valabilitate universală. „datoria” este strâns legată de conceptul de „voinţă bună”.. Primele imperative sunt numite de Kant imperative ipotetice şi au forma „Dacă vrei scopul X. (cf. nu al plăcerii sau interesului egoist. şi doar în acest caz acţiunea are conţinut moral. care constiuie premisele oricărei etici. crima rămâne crimă indiferent de scopul pentru care a fost înfăptuită). Acesta este cazul unei acţiuni făcute de dragul datoriei. Aceasta. care se referă la mobiluri accidentale. în mod absolut. Nici acest tip de acţiuni nu au valoare morală. prin raportarea ei la datorie. ci este guvernată de raţiune. în acest caz. Există doar o congruenţă accidentală cu datoria (Kant dă exemplul unui băcan care nu cere un preţ exagerat clienţilor. nu este un impuls orb. Mureşan) Prin urmare. Kant susţine că orice acţiune umană este cauzată de voinţă. Dacă analizăm valoarea moraă a unei acţiuni. Imperativele se împart la rândul lor în imperative valabile numai în anumite condiţii şi imperative valabile necondiţionat. Si aceasta pentru că. ca o constrângere impusă de un „trebuie” al conştiinţei sale morale. c) acţiuni făcute din datorie: principiul determinant al acestor acţiuni este chiar datoria.să depăşească tentaţiile dorinţelor şi. rezultă că pentru a înţelege binele uman trebuie să elucidăm mai întâi conceptul de „datorie”. sau legi practice. valoarea ei morală nu derivă din raportul de determinare al voinţei cu un efect sperat”.

Dar dacă o acţiune făcută din datorie trebuie să separe cu totul influenţa înclinaţiei şi. ci în maxima după care este determinată. tocmai din cauză că ea nu este decât efectul şi nu activitatea unei voinţe.. Denham. ci o predomină sau cel puţin o exclude cu totul de la deliberare în decizia de luat. dar niciodată respect. ceea ce nu serveşte înclinaţiei mele. şi cum trebuie totuşi să fie determinată de ceva. această valoare nu depinde deci de realitatea obiectului acţiunii.” ( A. prin aceasta. fie ea a mea sau a altuia. Numai ceea ce este legat de voinţa mea ca principiu.(.acţiuni care sunt bune ca mijloace. ci numai de principiul voliţiei în virtutea căruia a fost împlinită acţiunea. Imperativul categoric „este un test: moralitatea ne cere să supunem principiile nostre acestui test. şi între mobilul ei a posteriori. căci voinţa stă la mijloc între principiul ei a priori. o poruncă. făcând abstracţie de scopurile care pot fi realizate printr-o astfel de acţiune.. eu pot cel mult s-o aprob în cazul dintâi. ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR (fragmente) . şi să le respingem dacă nu-l trec. trebuie să te pregăteşti. F. Jackson) IMMANUEL KANT. Kant îşi propune fixarea într-o formulă unică a conţinutului imperativului categoric (ca un imperativ al moralităţii)Aceasta este: Acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală. acest Imperativ Categoric este mai degrabă o meta-lege universală a metafizicii moravurilor. Din cele ce preced rezultă clar că scopurile pe care le putem propune acţiunilor noastre şi efectele lor ca scopuri şi mobiluri ale voinţei nu pot conferi acţiunilor nicio valoare necondiţionată şi morală. ci se refeeră la legi şi la maxime. Aceasta este celebra formulă kantiană a Imperativului Categoric numită şi Formula legii universale. adică s-o consider favorabilă propriului meu interes. Unde poate să rezide deci această valoare. Ele sunt necesare în mod necondiţionat sau absolut. Eu pot avea fără îndoială înclinaţie pentru obiectul considerat ca efect al acţiunii pe care mi-o propun. care este formal. orice obiect al voinţei. care este material. Un asemenea imperativ porunceşte nemijlocit o anumită purtare. de exemplu: dacă vrei să treci examenul. valabilă pentru fiinţele parţial raţionale.) Datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege. Ea e formula principiului suprem al metafizicii moravurilor.o acţiune făcută din datorie işi are valoarea ei morală nu în scopul care trebuie atins prin ea. S. când o acţiune are loc din datorie. fără a ţine seama de niciunul din obiectele râvnirii. ea trebuie să fie determinată de principiul formal al voinţei în genere. fiindcă orice principiu material i-a fost sustras. dar niciodată ca efect. pentru că nu este o lege concretă(ex. Celelalte sunt numite imperative categorice ( „imperativele moralităţii”. Tot astfel nu pot avea respect pentru înclinaţie în genere. dacă nu a consta în raportul voinţei cu un efect sperat? Ea nu poate rezida nicăieri altundeva decât în principiul voinţei. oarecum la răscruce.. nu rămâne pentru voinţă nimic care s-o poată 62 . Trebuie să nu ucizi). „imperativele datoriei” ) şi au formă „Trebuie să faci X”. prin urmare numai simpla lege în sine poate fi obiect de respect şi.. Mai precis. în cazul al doilea câteodată so iubesc. o dată cu ea. adică pentru fiinţele a căror voinţă e afectată de dorinţe şi înclinaţii. adică ne-relativ la un scop.

Cele dintâi exprimă necesitatea practică a unei acţiuni posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altcevape care-l vrem (sau totuşi e posibil să-l vrem). întrucât ea. chiar în dauna tuturor înclinaţiilor mele. Reprezentarea unui principiu obiectiv. Acest imperativ poate fi numit imperativul moralităţii. nu rămâne decât universalitatea unei legi în genere.(.. poate constitui acest bine atât de preţios pe care îl numim bine moral. prin urmare maximade a mă supune unei astefl de legi.. se numeşte o poruncă (a raţiunii). adică numai ea are voinţă. adică raportul legilor obiective faţă de o voinţă nu pe deplin bună este reprezentat ca determinare a voinţei unei fiinţe raţionale ce-i drept de principii ale raţiunii. deci nu rezidă nici într-un principiu oarecare al acţiunii şi care are nevoie să-şi împrumute mobilul de la acest efect scontat. nu le dă ascultare în mod necesar. (. ea singură. nu ştiu mai dinainte ce va conţine.(. şi determinarea unei astfel de voinţe conform legilor obiectiveeste constrângere.(. care desigur nu are loc decât într-o fiinţă raţională. voinţa. Numai o fiinţă raţională are facultatea de a acţiona conform reprezentării legilor.) Când concep un imperativ ipotetic în genere. întrucât este constrângător pentru voinţă. adică voinţa este o facultate de a alege numai ceea ce raţiunea.determina decât. nimic altceva decât reprezentarea legii în sine. Imperativul categoricar fi acela care ar exprima o acţiune ca obiectiv necesară în sine. ştiu îndată ce conţine. căreia maxima acţiunii 63 . independent de orice alt scop. iar legea nu este supusă niciunei condiţii care s-o restrângă. obiectiv.. Căci cum imperativul nu conţine în afară de lege decât necesitatea maximei de a fi conformă acestei legi. care obiectiv sunt recunoscute ca necesare. atunci acţiunile. nu etse determinată necesar de această lege (o constrângere). Dar când concep un imperativ categoric. independent de înclinaţie. şi formula poruncii se numeşte un imperativ. Acest bine este deja prezent în persoana însăşi care acţionează conform acestei reprezentări şi deci nu poate fi aşteptat în primul rând de la efectul acţiunii.) Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. valoarea morală a acţiunii nu rezidă în efectul ce se aşteaptă de la ea.) El nu priveşte materia acţiunii şi ceea ce trebuie să rezulte din ea. Prin urmare. subiectiv. legea şi. iar nu efectul scontat este principiul determinant al voinţei. cunoaşte ca practic necesar. ba chiar promovarea fericirii străine) puteau fi produse şî de alte cauze. în natura ei subiectivă. dacă voinţa în sine nu este pe deplin conformă raţiunii (cum este în adevăr cazul la oameni). voinţă nu este altceva decât raţiune practică. dar cârora această voinţă. şi nu era deci nevoie pentru aceasta de voinţa unei fiinţe raţionale. care sunt cunoscute ca fiind obiectiv necesare. acţiunile unei astfel de fiinţe. Toate imperativele se exprimă printr-un trebuie şi indică prin aceasta raportul unei legi obiective a raţiunii faţă de o voinţă care. nu ştiu decât când este dată condiţia. şi binele ei esenţial constă în caracter.. deşi numai în această voinţă poate fi întâlnit binele suprem şi necondiţionat.. dacă voinţa este supusă şi unor condiţii subiective (unor anumite mobiluri) care nu concordă întotdeaunacu cele obiective. Căci toate acetse efecte ( o situaţie agreabilă proprie. subiectiv sunt contingente. oricare ar putea fi rezultatul..) Orice lucru al naturii acţionează după legi. Astfel... Dar dacă raţiunea nu este suficientă să determine. conform principiilor. prin natura ei. ci forma şi principiul din care derivă ea însăşi. respectul pur pentru această lege practică. Cum pentru derivarea acţiunilor din legi se cere raţiune. Când raţiunea determină inevitabil voinţă. adică bun. cu un cuvânt.

1994 3. Alternative. V. Referinţe bibliografice: 1. ci numai pe raportul fiinţelor raţionale între ele. Bernard William. fiindcă altfel ea nu s-ar putea concepe ca scop în sine. Introducere în filosofia moralei. V. Humanitas. Utilitarismul lui J. Influenţa lui Kant asupra filosofiei morale britanice contemporane. I. în Filosofia morală britanică. şi anume acesta: acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală. Ed. Jackson. 1996 11. Introducere în etică. Etica nicomahică. 1999 4. Teodor Vidam. A. Universităţii Bucureşti. Mill(curs). V. Immanuel Kant. 1998 2. Bucureşti. ClujNapoca.) Necesitatea practică de a acţiona potrivit acestui principiu. în Filosofia morală britanică. Filosoafia antică. Etica în afaceri şi politică. Roger Crisp. Mureşan. Alternative. Inter-Tonic. Ed. 1996 8. ed. Raţiunea raportează deci orice maximă a voinţei ca universal legislatoare la orice altă voinţă. Mill. Introducere în filosofie. şi aceasta nu în virtutea unui alt motiv practic sau a unui avantaj viitor. Bucureşti. 1998 7. St. Ed. Berlin.. Utilitarismul. Alternative. Al. Ed. IRI. F. 2006 5. ed.trebuie să-i fie conformă. Întemeierea metafizicii moravurilor. Mill şi finalităţile vieţii.(. Mureşan. Ed. St. 1994 9. Ed. Denham. Bucureşti. impulsuri şi înclinaţii. adică datoria. Valentin Mureşan. Ed. ed. 2001 12. Utilitarismul. Catherine Audard. Cazan. Ed. Nu este deci decât un singur imperativ categoric. Bucureşti. în Filosofia morală britanică. Alternative. Aristotel. Mureşan. St. Alan Montefiore. precum şi la orice altă acţiune faţă de sine însăşi. Alan Montefiore. Alan Montefiore. 1992 6. în care voinţa unei fiinţe raţionale trebuie considerată totdeauna în acelaşi timp ca legislatoare. Actami. Bucureşti. Teorii ale virtuţii. Ed. J.. nu se întemeiază deloc pe sentimente. St.cap. Vasile Morar. Gh. şi numai această conformitate reprezintă propriu-zis imperativul ca necesar. ci în virtutea Ideii demnităţii unei fiinţe raţionale care nu ascultă de altă lege decât de aceea pe care şi-o dă în acelaşi timp ea însăşi. Ed. IRI. 1998 64 . J. Patru eseuri despre libertate. 1998 10. Alternative. Ed.

53) ANALIZA PASAJULUI ÎN CONTEXTUL OPEREI Termenii importanţi ai acestui pasaj sunt: „originea statului” din care se va deduce şi „dreptul puterii politice” şi „starea în care se află oamenii în mod natural”. (John Locke. aşa cum afirmă în acest paragraf. Ceea ce contează este baza legală a statului. ci asupra validităţii acesteia. ci <principiul> statuluiun raison d`être.” (Ernst Cassirer. Prin urmare legitimitatea unei puteri politice se stabileşte în funcţie de modul în care ea a luat fiinţă.Capitolul VII ANALIZA UNUI TEXT FILOSOFIC Pentru a înţelege dreptul puterii politice şi a-l deduce din originea sa tebuie să luăm în considerare starea în care se află oamenii în mod natural. atenţia nu este îndreptată asupra istoriei ordinii sociale şi politice . nu istoric. oamenii s-au aflat întro stare de libertate. prin care se întelege de fapt „legitimitatea” puterii politice. Mitul statului. El va „deduce”. legislaţie). Locke prezintă foarte clar în acest pasaj care este scopul întregii sale lucrări şi anume acela de a stabili „dreptul puterii politice”. Ceea ce caută el „nu este începutul. Care a fost originea acestei puteri politice? Locke o identifică a fi într-o stare de natură. El înţelege termenul „origine” în sensul lui logic. expresie folosită pe tot parcursul lucrării sub forma de „stare naturală”. această „legitimitate” din „originea puterii politice”. 2001. p. în limitele legii naturale.Conform acestei idei. şi totodată într-o stare de egalitate: „o stare de asemenea egalitate. Problema este una de natură „analitică” şi nu istorică. o stare de perfectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit. A doilea tratat despre cârmuire. p. o stare. în care se află oamenii în mod natural. a exista anterior stării sociale a oamenilor. nu cea istorică. după cum o numeşte el în acest paragraf. aşa cum apare precizat în acest paragraf. Starea în care oamenii se află în mod natural este propusă. Institutul European. Această exprimare este foarte importantă pentru a stabili faptul că prin această perspectivă asupra originii statului nu se avea în vedere realizarea unei edificări asupra începuturilor statului în ordine istorică. înainte de constituirea organizării sociale cu tot ceea ce presupune ea (structuri ierarhice.218) Astfel. de Locke. în care toată puterea şi jurisdicţia erau 65 . fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om.

2003. p. „Puterea politică nu se poate atinge de 66 . vieţii. Amândouă au o regulă . În consecinţă drepturile fiecăruia sunt în permanent pericol. în concepţia lui Locke. Locke. Libertatea este însă pentru Locke strâns legată de existenţă unei regulicunoscute dinainteşi aplicate în mod nearbitrar.103) Şi contrariul celor spuse mai sus. p. Astfel o concepţie „bazată pe un cult al libertăţii (aşa cum este liberalismul) ajunge.Iliescu. înglobează mai mult decât o descriere a condiţiei omului înainte de apariţia societăţii civile.65]. pentru că altcineva are în proprietate persoana lor. În starea naturală oamenii nu au judecători recunoscuţi care să le arbitreze disputele: fiecare este judecătorul propriei cauze.”[ J. 1999.65] Pentru Locke a fi om înseamnă a fi liber. Indivizii obţin astfel pacea şi siguranţa proprietăţii lor. nici unul nu ar trebui să pricinuiască rău altuia. îi aparţin individului solitar. tot aşa cum înseamnă şi a fi raţional. p.cit.”Drepturile. în viziunea lui Locke. nu are legătură cu experienţa politică a oamenilor. doar că prima este o regulă naturală. nici un on neavând mai mult decât altul. Al doilea tratat despre cârmuire. iar libertatea este strâns legată de existenţa unei reguli („unde nu există lege nu există libertate”).90]. p. Ed. neavând altă regulă [de urmat]decât legea naturală.P. op. p. „Starea naturală e cârmuită de o lege naturală care porunceşte tuturor. sub forma dreptului de proprietate. în concepţia lui Locke. la libertatea lor”(J. necunoscutei voinţe arbitrare a altuia”[ J. p.Iliescu..cit. ci dimpotrivă. Ed. este asigurată.. proprietatea nu poate fi pierdută prin consimţământ. şi acest individ stabileşte cu ceilalţi relaţii pozitive”[Pierre Manent. Locke operează cu două tipuri de libertate: libertate naturală (existentă în starea de natură) şi libertatea civilă (existentă. op. putem spune că a fi om înseamnă. Locke. libertăţii şi posesiunilor sale”[J. omul care e propriul său stăpân poate fi numit liber.”( J. Ca atare. Nemira. evident. Important de menţionat este faptul că starea de natură. pe când cealaltă se bazează pe convenţii. Istoria intelectuală a liberalismului. şi ca o urmare imediată. Este vorba despre o anumită formă de relaţie umană. necesară a fiinţei omeneşti” [A. Iar legea ce preexistă societăţii este leagea naturală care coincide cu cerinţele raţiunii.45]. op. libertatea înseamnă „a nu fi supus inconstanţei. în mod explicabil şi la un cult al proprietăţii”[A..2]. Soluţia care apare într-o asemenea situaţie este încorporarea indivizilor. spune el. cit. şi anume proprietatea naturală asupra propriului trup şi asupra propriei persoane. sclavii nu sunt liberi pentru că nu sunt stăpânii propriei lor persoane. „societatea” (un ansamblu de relaţii reglate între indivizi) se naşte înaintea instituţiei politice. „Libertatea este o trăsătură definitorie. op. apare instaurarea arbitrariului. sănătăţii.Locke. Relaţiile dintre oameni constă în ansamblul schimburilor economice în care oamenii intră ca muncitori şi proprietari. De exemplu.P. Libertatea omului în societate înseamnă că el nu este supus altei puteri legislative decât aceleia stabilite în comunitate prin consimţământ. nesigurei. Existenţa ecestei relaţii atunci când există. Dacă ar fi să conchidem.53) Libertatea de care vorbeşte in acest paragraf se identifică cu prima formă de proprietate. au renunţat la vieţile lor şi. Locke. a fi liber. Locke p. În interpretarea lui Locke. iar raţiunea care este această lege îi învaţă pe cei care ţin cont de ea că. în cazul societăţii civile). „Liberatatea naturală a omului înseamnă că acesta este liber faţă de orice putere superioară pe pământ şi nu este supus voinţei sau autorităţii legislative umane. „Aceşti oameni. o dată cu aceasta.reciproce.54]. prin consimţământ într-o comunitate.. Humanitas. p. cit. fiind toţi egali şi independenţi.

În al doilea rând. John Locke şi ideea de libertate. 1961 3. „Oamenii nu ar părăsi libertatea stării naturaleşi ale câror constrângeri nu şi le-ar asuma. pp 138-139]. Ed. 1998 4. Solcan. De la teologia puterii absolute la fizica socială. Nemira. Adrian-Paul Iliescu. ceea ce se realizează pe baza instituirii unor reguli de convieţuire socială. o astfel de teorie asupra originii puterii politice trebuia respinsă şi pentru faptul că oamenii se nasc.cit. art.P. Ed. Ed. 2003 7. Locke este intersat să realizeze o analiză principială a acestei probleme. supuşi şi aşa vor rămâne. în primul rând. John Locke şi idealul modern al unei vieţi fondate pe reguli. Liberalismul între succese şi iluzii. 1999. All. Ed.17]. p. în Al doilea tratat despre guvernare. Al doilea tratat despre cârmuire. Astfel societatea civilă a luat naştere în virtutea unui contract prin care indivizii. Nemira. Ed. Pierre Manent. Nemira. 1999 6. Locke. Humanitas. În Al doilea tratat despre cârmuire. Ed. libertăţile şi averile şi nu le-ar asigura pacea şi liniştea prin reguli explicit formulate ale dreptului şi proprietăţii”[ J. Ed.290]. Locke. 1999 2. care e menită să apere proprietatea. All. art.1 998 8. J. Comunitatea îşi asumă acum sarcina de a apăra interesele tuturor. Institutul European. Referinţe bibliografice: 1. Opunându-se teoriei lui Filmer care privea problema originii statului ca pe o chestiune de fapt adică analizând-o din punct de vedere istoric. „libertattea şi egalitatea oamenilor”. op. Locke consideră că puterea patriarhală a lui Filmer nu poate fi transformată în putere politică pentru că nu putea exista nici o limitare a puterii regale. art. Locke stabileşte astfel care este originea puterii politice şi totodată faptul că aceasta este legitimă. Orice astfel de atitudine era considerată ca profanatoare. Această siguranţă este dată de existenţă legii. dacă acestea nu le-ar conserva vieţile.Iliescu. 2001 67 . Şi de pedepsire a oricăror vătămări aduse drepturilor şi intereselor oamenilor. siliţi să se apere şi să-şi facă dreptate singuri. Istoria intelectuală a liberalismului. Mitul statului. Adrian-Paul Iliescu. Bucureşti. să arate ceea ce este îndreptăţită sau nu să facă autoritatea politică. 1999 5.proprietatea unui om fără consimţământul acestuia” [Cătălin Avramescu. insistând cu precădere asupra limitelor puterii.Locke. J. Cătălin Avramescu. Ştiinţifică. conform acestei teorii. atunci legitimitatea ei este produsul unui consens(al celor de la care a emanat puterea) şi depinde de respectarea unor condiţii puse implicit odată cu transferarea ei (de la cei conduşi la cei însărcinaţi să conducă). Ed. Ernst Cassirer. În Al doilea tratat despre cârmuire. p. op. A încercat să demonstreze faptul că dacă puterea emană de la cei cârmuiţi. au căzut de acord să cedeze comunităţii dreptul de a le apăra interesele şi de a face dreptate.. privind-o ca pe o chestiune de drept [A. Deci ei nu pot fi în mod legitim liberi şi totodată nici egali prin raportare la cei care îi conduc.. Radu M. Reuşeşte astfel. Eseu asupra intelectului omenesc I. De ce apare însă această nevoie de justificare a puterii politice? Datorită interpretării originii puterii politice a lui Robert Filmer conform căreia aceasta era dăruită de Dumnezeu lui Adam şi transmisă de la unul la altul urmaşilor săi. până atunci izolaţi. John Locke şi idealul modern al unei vieţi fondate pe reguli.cit. prin întregul său demers justificativ bazat pe anumite idei precum „stare naturală” . Nemira.

angoasa are sensul de “nelinişte metafizică”. a fost ulterior aplicat şi la nivelul acţiunilor individuale. In existenţialism. care dispun în mod liber de propria voinţă. Astfel se manifestă libertatea morală a subiectului care acţionează în conformitate cu ceea ce-i dictează raţiunea şi nu prin simplă supunere faţă de alte norme sau faţă de propriile pasiuni. Autonomie: situaţie a unei persoane sau a unei colectivităţi umane de a se supune numai legilor. Rousseau şi-a propus să schiţeze o formă de societate politică care să salveze libertatea şi egalitatea cetăţenilor prin supunerea faţă de un set de legi pe care ei înşişi si le-au dat. Angoasă: sentiment al înstrăinării omului. reprezentant de marcă al existenţialismului. structura. Prin aceasta Kant respinge autonomia eticii de tip religios care incerca să subordoneze propriilor norme voinţele morale ale indivizilor. In „Contractul social”. In 68 . aplicând termenul în filosofie. Altfel spus. postulând imperativul categoric căruia ea îi corespundea. Axiologie: disciplină filosofică care studiază geneza. exceptând situaţia în care acesta îngrădiri sunt consimţite. Conştiinţă: cunoaşterea pe care o are omul despre gândurile.DICŢIONAR DE TERMENI FILOSOFICI Anarhism: doctrină politică care urmăreşte abolirea statului şi a oricărei forme de autoritate pentru a le înlocui cu o societate de oameni liberi şi egali.J. o responsabilitate manifestată atât faţă de sine cât şi faţă de semeni. La J. este teoria valorilor. nefiind îngrădiţi de nimic din afara lor. Susţine că societatea nu are nevoie de stat întrucât acesta este considerat o instituţie de opresiune careşi manifesta utilitaea numai prin conservarea inegalitaţii între indivizi. normelor izvorâte din ei/ele înşişi/însele. Termenul. Sartre. inspirată de o ordine “naturală” şi spontană. este teorie a valorilor etice. Kant a absolutizat „autonomia voinţei”. Ea transformă omul într-o fiinţă capabilă să gândească lumea care-l înconjoară şi totodată să se gândească pe sine. J. interacţiunea şi ierarhizarea valorilor în viaţa socială şi care studiază totodată dinamica sistemelor de valori. teamă nedeterminată. In filosofia modernă.P. relevându-i omului iraţionalitatea existenţei sale şi totodată absurditatea vieţii. întrebuinţat mai întâi cu referire la state. sentimentele şi actele sale. Prin acest tip de cunoaştere ea se întoarce asupra ei însăşi devenind astfel conştiinţă de sine. angoasa capaătă forma unei responsabilităţi totale şi profunde faţă de propriile opţiuni şi fapte.

organizarea socială şi politică. Contingenţă: provine din latinescul „contingere” ce semnifică „a se întâmpla prin hazard”. a propriilor condiţii de viaţă. în schimb. O dată cu naşerea societăţilor de mari dimensiuni a luat naşere o nouă problemă şi anume „dreptatea socială”. Prima are de-a face cu bunurile de care trebuie să beneficieze fiecare individ. juridice. cunoaşterea socială reprezentând însă reflectarea existenţei sociale a indivizilor. relaţiile economice. Dacă Socrate ne îndemna să ne „cunoaştem pe noi înşine”. Se disting mai multe înţelesuri ale acestui tip de dreptate: socialiştii au văzut în dreptate „egalitate de şanse”. având ca termen contradictoriu „necesarul”. termenul a primit diferite înţelesuri. în lumina unui anumit ideal etic. Determinism: doctrină potrivit căreia orice eveniment are o cauză. In ceea ce priveşte dreptatea distributivă. Acestea se diferenţiază de acele propoziţii generale. de educaţie. Dreptate: noţiune pe baza căreia se aprobă sau se dezaprobă. Walzer prin intermediul „pluralismului şi egalităţii”. pentru care negaţia sau afirmaţia este adevărată sau falsă în mod necesar. prin acesta înţelegându-se posibilitatea ca un lucru să se întâmple sau nu. că aceasta este „un atavism”. In ceea ce priveşte liberalii. Nu trebuie confundat cu simpla cauzalitateprin care se stabileşte de asemenea o legătură între două evenimente. iar cea de-a doua cu pedepsirea abaterilor săvârşite. Se poate observa insă. primul producându-l pe cel de-al doilea. aceasta a suscitat numeroase dispute filosofice. Fr. această „întâmplare” a lui fiind una accidentală şi nu necesară.cursul istoriei filosofiei. că între cele două există o strânsă interdependenţă. hazardului. în timp ce relaţia de determinare este una necesară. „contingentul” este acea caracteristică ce se prezinta ca neesenţială şi varibilă. Incepând cu Aristotel se face o distincţie între dreptatea distributivă şi dreptatea corectivă. In logică. 69 . fiind judecată din punctul de vedere al meritelor sau din punctul de vedere al nevoilor. astăzi se poate distinge între o cunoaştere individuală şi o cunoaştere socială. comuniştii au optat pentru o definire holistă a dreptăţii care să fie administrată şi controlată exclusiv de către stat. Noţiunea de „contingent” apare la Aristotel în „Despre interpretare” semnificând acea proprietate a propoziţiilor enunţate despre evenimente din viitor. Rawls o defineşte ca „echitate”. prin urmare distincţia dintre le este mai degrabă una formală. Hayek consideră că însăşi noţiunea de dreptate nu are sens în societăţile actuale. M. Prin urmare. acţiunile indivizilor precum şi cele ale statelor. pentru termenul „contingent” există ca sinonim termenul”probabil” sau „plauzibil”. Diferenţa dintre cele două constă în faptul că relaţia de cauzalitate se datorează întâmplării. aceştia definesc diferit dreptatea: J. Cunoaşerea individuală reprezintă reflectare propriei existenţe.

pe de altă parte. Existenţialism: curent filosofic din secolul al XX-lea al cărui discurs se axează pe 70 . prin urmare se va exclude metafizica. rolul experienţei sau al raţiunii în aceasta. Astfel de exemple pot constitui. fenomenologia (Husserl) etc. Epistemologia clasică era preponderent speculativă. Se distinge de hedonism pentru care fericirea era asemuită unei plăceri imediate. Intrucât cunoaşerea are o bază sensibilă se vor exclude orice speculaţii referitoare la „un dincolo de” datele experienţei. Carnap).Locke). spiritul şi materia. raţionalismul (Descartes). este o teorie conform căreia realitatea este formată din două substanţe independente una de cealaltă şi de o natură absolut diferită. Eudaimonismul: doctrină etică potrivit căreia scopul ce trebuie urmărit în viaţă este fericirea.Dualism: opozitie a două opinii sau a două doctrine. In eudaimonism. fericirea se identifică parţial sau total cu virtutea. care afirmă existenţa unor idei înnăscute şi eleborează o cercetare de tip metafizic. potrivit căruia virtutea se identifică cu iubirea intelectuală de Dumnezeu. care aduce cu sine cunoaşterea necesiţăţii universale şi împărtăşirea acestei necesităţi. Empirism: vine din grecescul „empiria” care semnifică „experienţă”. Problemele centrale ale epistemologiei sunt: originea cunoaşterii. a priorică. concepţie conform ăreia cunoaşterea se fundamentează pe experienţă sensibilă externă. forma cea mai cunoscută de eudaimonism este etica lui Spinoza. Locke în „Eseu asupra intelectului omenesc”. In epistemologie. Principalele curente ale acesteiasunt. Epistemologie: termen compus din „episteme”(ştiinţă) şi „logos”(discurs) ce semnifică „discurs despre ştiinţă”. susţinut de Descartes. El pleacă de la următoarea presupoziţie: cunoaşerea senzorială . nemijlocită este o cunoştere „pură” întrucât este independentă de structurile subiectului cunoscător. Vine de la grecescul „eudaimonia” cve înseamnă „fericire”. Primele forme de eudaimonism sunt atribuite lui Platon şi Aristotel. fără să stabilească niciun fel de legătură cu ştiinţa. empirismul(J. In epoca modernă. pe de o parte. relaţia ce se stabileşte între cunoştere şi certitudine. care susţineau că pentru a ajunge la fericire trebuie să fii virtuos.Eudaimonismul stoic susţine că fericirea este însăşi virtutea. şi între cunoaştere şi eroare. raţionalismul critic (K. sufletul şi corpul. Teza empirismului clasic este formulată de J. curentul opus empirismului ete raţionalismul. lucru care nu se mai întâmplă în epistemologia actuală. raţionalismul ştiinţific (Einstein). Popper). empirismul logic/ filosofia analitică (R.

o dată cu Husserl.fatalismul nu trebuie confundat însă cu determinismul pentru care acţiunile umane au efect. Kant considera frumosul ca rezultat exclusiv a unei reacţii a subiectului. Ea ia naştere însă cu adevărat la începutul secoluilui al XX-lea. Gândire: proces cognitiv care reflectă realul prin intermediul abstractizării şi 71 . Platon susţinea că frumosul ar exista ca Idee înainte de realitatea sa concretă în natură sau în artă. înstrăinarea.existenţă umană. dată a priori. De aceea îşi ancorează meditaţia în concretul existenţei individuale.P. Frumos: categorie a esteticii. indică descrierea a ceea ce apare şi desemnează în acelaşi timp acea ştiinţă care se ocupă cu această descriere. Lambertcu sensul de „doctrină a aparenţei”. singurătatea şi fragilitatea existenţei acestuia. (2) „intuirea esenţei” într-un mod nemijlocit. Termenul apare al J. ultimul publicând chiar o „Fenomenologie a spiritului”. în sens foarte larg. „Existenţialismul este un umanism”. astăzi fiind înlocuit de termenul „estetic”. impersonale. într-un domeniu independentă atât de obiect cât şi de subiect): (1) „reducţia fenomenologică” prin care întreaga lume este pusă între paranteze. Este reluat de Kant şi de Hegel. considerată fundamentală în doctrinele mai vechi ale esteticii. a capacităţii acesteia de a înţelege şi a explica condiţia omului.H. absurdul acesteia. apărută atunci ca disciplină filosofică ce se ocupă de frumos şi de artă. Se caracterizează prin respingerea gândirii abstracte. Reflecţia asupra termenului de frumos a cunoscut de-a lungul secolelor numeroase semnificaţii. Acesta definea fenomenologia ca pe o metodă filosofică care întruneşte următoarele două condiţii pentru a ajunge la „fenomen”(prin care el înţelege acea esenţă. Fenomenologie: termen filosofic care. independentă de însuşirile obiective ale realităţii. pe care omul nu o înţelege şi in faţa căreia este neputincios.(vezi angoasă) Fatalism: doctrină filosofică sau religioasă care susţine că dezvoltarea naturii. Incepând cu secolul al XVIII-lea frumosul a fost asociat cu estetica. Termenul s-a răspândit începând cu 1930 şi s-a impus prin cartea lui J. Temele sale principale sunt: contingenţa existenţei umane.Acţiunile oamenilor nu au niciun fel de influenţă asupra evenimentelor şi de aceea fatalismul provoacă în plan cognitiv dar şi în plan ul acţiunii pasivitate şi resemnare din partea omului. neputinţa omului de a cunoaşte. a societăţii şi chiar a evenimentelor din viaţa oamenilor sunt determinate dinainte de o foerţă implacabilă. Sartre.

Spiritul.generalizării. Se poate distinge. şi va căpăta ulterior o multitudine de sensuri în funcţie de intenţiile celui care-l foloseşte. In filosofie însă reprezintă acea orientare care consideră gândirea. ideile ca factor primordial. însă între două variante fundamentale ale idealismului: idealismul obiectiv şi idealismul subiectiv. Imanent: semnifică acel ceva dintr-o fiinţă sau un lucru ce ţine de un principiu sau de o cauzalitate internă şi nu de o instanţă exterioară. la Platon. la Hegel. Prin gândire se realizează un salt calitativ în cunoaştere. Hermeneutică: este înţeleasă ca artă a interpretării. independentă de subiect şi recunoaşte ca unică realitate conştiinţa individuală.). iar în Franţa prin P. ca esenţă a existenţei. că ambele variante ale idealismului nu sunt altceva decât rezultate ale conştiinţei umane. Prin urmare. independentă de materie. care ducea muritorilor mesele zeilor şi astfel trebuia să „traducă” limbajul divin în cel uman. In filosofie are semnificaţii multiple: din punctul de vedere al realităţii. din punctul de vedere al cauzalităţii se poate afirma că acţiunea individului rămâne inerioară acestuia. Hermeneutica devine obiect de gândire filosofică la Platon. Ea se dezvoltă în sec. conştiinţa.Se poate observa însă. etc. din punctul de vedere al logicii. şi teoria generală a exegezei hermeneuticii. Trebuie făcută o distincţie între practica hermeneutică. în care Hermes era mesagerul zeilor din Olimp.Gadamer. culturală şi artistică. se referă la faptul că un predicat aparţine unui subiect sau că un subiect are intrinsec proprietatea specificată prin acel predicat. prin care se înţelege interpretarea textelor. al XVII-lea. Cel de-al doilea neagă existenţa obiectivă. Ricoeur. de-sinestătătoare.XX. mare interpret al miturilor. care a folosit termenul în sensul de tehnică a interpretării. Termenul apare prin opoziţie cu materialismul. senzaţiile. convenţională. percepţiile. în sec. nefiind condiţionată sau influenţată de nimic din afara sa. putem spune că distincţia dintre cele două este mai mult formală. Inteligenţă: termenul este revendicat astăzi atât de filosofie cât şi de psihologie. de la accidental la necesar. In 72 . etc. Işi are originea în mitologia greacă. Primul consideră că laq baza existenţei stă o realitate spirituală. Idealism: In sens comun termenul semnifică acea atitudine care constă în a nu acorda suficientă importanţă realităţii. independentă de individ şi de conştiinţa acestuia (Ideile. se referă la ceea ce nu este exterior sau transcendent. care interpretează întreaga sferă spirituală. în Germania prin H. şi anume trecerea de la particular la general. de la o simplă constatare la o analiză a cauzelor şi efectelor.

filosofie el era şi este sinonim cu intelect, gândire sau raţiune. Conceptul de inteligenţă este foarte vast, astfel încât nu există o definiţie univocă şi unanim acceptată. H. Bergson considera inteligenţa drept facultatea omului „de a fabrica şi de a utiliza instrumente artificiale”. Inteligenţă se opune astfel comportamentului automatizat şi adaptării instinctive. Astăzi se face distincţie între o inteligenţă de tip abstract, conceptual (capacitate de a întelege şi structura un set de informaţii), o inteligenţă practică (capacitatea de a face faţă unor situaţii concrete cărora să li se poată găsi soluţii potrivite) şi o inteligenţă socială (capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi indivizi, de a rezolva probleme de organizare socială).

Intuiţie:

este acea formă a cunoaşterii imediate, neinferate, prin care se conştientizează fie adevărul unui concept, fie adevărul unei propoziţii. Pentru Descartes, intuiţia este echivalentă cu conceperea imediată şi perfect clară a unei idei de către spirit; ea este deci pur intelectuală. La Kant, intuiţia desemnează modul în care un obiect se oferă în mod direct cunoaşterii noastre. Intelectul uman nu poate gândi însă, decât obiectele date în prealabil, adică simţite. Omul nu are acces decât la intuiţia sensibilă, intuiţia intelectuală fiindu-i rezervată lui Dumnezeu.

Libertate:

In sens larg, semnifică absenţa obstacolelor şi a limitărilor care garantează o voinţă autonomă şi decizii personale în conformitate cu aceasta.La nivel social şi politic, reprezintă acel set de acţiuni ce se află în afara jurisdicţiei corespunzătoare legii, adică acel set de acţiuni pe care un individ are dreptul să le realizeze. In filosofia politică, începând cu I. Berlin se face distincţie între o libertate negativă şi o libertate pozitivă. De aici rezultă şi cele două tipuri de drepturi umane cuprinse în Declaraţia Drepturilor Omului: drepturi pozitive şi drepturi negative. Libertatea pozitivă, respectiv drepturile pozitive se reeferă la acea sferă a libertăţii umane asigurată numai prin intermediul statului. In schimb, libertatea negativă, respectiv drepturile negative, se referă la acea sferă a libertăţii umane pe ca omul o are în mod natural şi asupra căreia statul nu trebuie să intervină coercitiv.

Metafizică: termenul vine de la grecescul „meta”(„dincolo de”) şi „fizică, natură”. Este
legat de lucrarea lui Aristotel, „Metafizica”, în care se tratau principiile fundamentale ale teoriei existenţei precum şi ale cunoaşterii absolute. Intr-un sens mai larg, metafizica reprezintă cunoaşterea, prin raţiune şi nu printr-o revelaţie de tip religios, a realităţilor imateriale, aflate „dincolo de” realităţile fizice, naturale. Exemple în acest sens pot fi Ideile lui Platon, sufletul, Dumnezeu, etc. Poate fi definită şi ca acea ştiinţă supremă sau primă, care are ca obiect de studiu absolutul, acel fundament necondiţionat al tuturor lucrurilor. 73

Nihilism:

teorie ce promovează ideea de a nu crede în nimic sau de a nu avea nicio credinţă sau niciun scop.Nihilismul proclamă „nimicul”, neagă orice valoare transcendentă. Prima ilustrare a nihilismului este una literară şi apare în opera lui Dostoievski sub forma expresiei: Dumnezeu nu există! Totul e permis! In filosofie se remarcă începând cu Nietzsche, care propune o reevaluare a tuturor valorilor, o devalorizare a celor vechi, impuse de creştinism, şi o înlocuire a lor cu valorile impuse de o „voinţă puternică”. Din punct de vedere social şi politic, termenul este înrudit cu anarhismul.

Ontologie: teorie despre esenţele sau principiile ultime ale tuturor lucrurilor. Deşi
termenul nu datează decât din secolul al XVII-lea, principiul care a stat la baza formării lui poate fi găsit la Aristotel, potrivit căruia”există o ştiinţă care studiază fiinţa ca fiinţă”, opusă ştiinţelor particulare care „decupează anumite părţi ale fiinţei, studiindu-le proprietăţile”.Este numită de Aristotel „filosofie primă”. Ontologia ar fi astfel, studiul esenţei fiinţei, a ceea ce face ca o fiinţă să fie. Termenul este înlocuit ulterior cu cel de metafizică.

Paradox:

termen provenit din grecescul „para”(contra) şi „doxa” (opinie) semnificând, în sens curent afirmarea unor teorii contrare opiniei comune. In logică , paradoxul reprezintă raţionamentul care ajunge la consecinţe contradictorii sau imposibile, chiar dacă se poate ajunge sau nu la depistarea erorii. Dacă în cadrul unui sistem este demonstrabil atât enunţul A cat şi contradictoriul său, non-A, atunci ia naştere un paradox care constă în faptul că A şi non-A sunt adevărate în acelaşi timp.Rezolvarea unui paradox va presupune fie arătarea faptului că există o eroare la nivelul premiselor, fie demonstrarea faptului că raţionamentul este greşit. Paradoxurile sunt foarte importante în filosofie deoarece ele ne arată că, până în momentul în care le rezolvăm, în raţionamentele noastre există ceva ce nu înţelegem şi pe care va trebui să-l înţelegem.

Pragmatism: teorie întemeiată pe un principiu de eficacitate, nepreocupată de ceea ce
este ideal, de speculaţie teoretică. Potrivit acestei teorii , adevărul reprzintă ceea ce este avantajos pentru noi, pentru gândirea noastră. Astfel, între credinţă în adevăr şi succesul acţiunilor noastre trebuie să existe o strânsă legătură. Pentru pragmatism, criteriul adevărului unei idei este reusita acţiunii. Curentul a fost răspândit mai ales în S.U.A., iniţiat de Ch. Pierce şi dezvoltat ulterior de W. James şi J. Dewey. W. James afirmă că o idee este adevărată numai în măsura în care ea reprezintă un ghid util pentru acţiune, fiind în acord cu realitatea.

Praxis:

termen folosit în filosofie pentru a desemna activitatea oamenilor de 74

transformare a naturii şi a societăţii şi implicit a gândirii, potrivit unor scopuri şi idealuri proprii. Pentru Aristotel, prexis se referă la la cele ce „pot să existe într-un mod diferit de cel în care sunt”, dar care nu se transformă in mod aleatoriu, ci prin sporire.Pentru Kant, praxis-ul este aplicarea unei teorii la cazuri întâlnite în experienţă, dar este şi gândirea etic-semnificativă sau raţiunea practică, adică raţionare despre ceea ce ar fi trebuit să fie, în opoziţie cu ceea ce este.

Realitate:

In sens general, reprezintă ansamblul a tot ceea ce există, adică totalitatea fiinţărilor. Deoarece nonrealitatea se defineşte ca ireal,ca nonact, ca aparenţă, într-o acceptiune mai restrânsă şi prin contrast, realitatea poate fi înţeleasă ca ansamblul fiinţărilor care nu sunt fiinţări ideale sau altfel spus, ca ceea ce există efectiv, actual, prin opoziţie cu ceea ce este doar posibil, potenţial, imaginat, dezirabil, utopic.

Relativism: teorie care neagă caracterul obiectiv al adevărului; Formularea sa clasică
este reprezentată de Protagoras, pentru care omul era „măsura tuturor lucrurilor”. Relativismul easte o încercare de a lua în considerare faptele contingente cu scopul de a exprima relaţia dintre cel care crede în adevăr şi adevărul crezut. Prin urmare, adevărul însuşi este relativ la punctul de vedere al subiectului care judecă. Putem spune că nu mai avem de-a face cu un adevăr absolut ce trebuie căutat, ci cu mai multe adevăruri. Pe această linie se încadrează şi perspectivismul lui Nietzsche. Marele câştig al relativismului constă în lărgirea orizonturilor şi în recunoaşterea diversităţii experienţei umane a lumii.

Spirit:

principiul individual al gândirii, situat în opoziţie cu corpul. Prezentat în opoziţie cu natura sau cu materia, poate fi definit ca principiu imaterial, considerat a fi prim în ordinea cunoaşterii şi a esenţei. Termenul e folosit, de obicei, ca sinonim pentru conştiinţă, inteligenţă, gândire, raţiune. In istoria filosofiei i s-au atribuit şi înţelesuri particulare în funcţie de concepţiile filosofice în care a fost încadrat.La Hegel, spre exemplu, spiritul este principiul raţional care însufleţeşte istoria. Spiritul absolut este spiritul ajuns la adevărul său sau la realizarea sa absolută prin medierea artei, religiei şi filosofiei.

Teleologie: reprezintă studiul finalităţilor sau scopurilor lucrurilor. Se referă la un tip
aparte de explicaţii, potrivit căruia scopul intervine ca factor motivaţional în structurarea şi ghidarea acţiunilor umane. Apare cu precădere în concepţia aristotelică despre natură şi apoi în tradiţia creştină.Aristotel afirma că natura nu a creat nimic fără sco; pe această linie se regăseşte şi omul, scopul pentru care acesta a fost creat fiind acela de a trăi în

75

Kant considera transcendenţă drept ceea ce este dincolo de orice experienţă posibilă. „a trece dincolo de”. In perspectivă creştină. Utilitatea se măsoară atât în sensul unor stări mentale cât şi în sensul uora sensibile. cu acest nume. prin intenţionalitate. „a depăşi” şi semnifică ceea ce are o natură superioară. ca gen filosofic şi literar. instaurată pe o insulă imaginară. care manifestă o dimensiune critică şi regulativă la adresa societăţii. Utopie: vine din termenul grecesc „utopia” care semnifică „loc care nu există nicăieri”. armonioasă şi fraternă. cel care stabilişte scopul şi sensul vieţii omului este Dumnezeu. „Utopia”. Insă aceasta. Există utopii teoretice. Transcendenţa: provine din latinescul „transcendere”.St. se poate întâlni una dintre primele forme de gâdire utopică. ce trebuie admirat sau cum trebuie trăit. 76 .societate. aceştia formulând răspunsuri la problemele referitoare la ce trebuie făcut. adică prin acea capacitte a conştiinţei de a se raporta la ceea ce nu este şi de a tinde către un dincolo de ea însăşi. este înscrisă în chiar inima acestei lumi. Ca teorie etică. avantaj. neavâd pretenţia de a se şi aplica în plan real. în termenii maximizării utilităţii sau fericirii. care descrie o orânduire socială ideală. Utilitarismul este mai mult decât o teorie etică. Calculul consecinţelor acţiunilor se face în raport cu totalitatea subiecţilor afectaţi de aceste consecinţe. Erste o formă de consecinţionism întrucâtconsecinţele acţiunilor oamenilor sunt relevante doar din perspectiva cantităţii de fericire. în special în Republica. Din perspectiva metafizicii clasice. Fenomemologia şi existenţialismul accentuează faptul că transcendenţa.utilitate. acest punct de vedere fiind preluat de întreaga tradiţie neoplatonică. radical diferită şi separată de lumea sensibilului. Mill. Morus. el este de fapt o concepţie despre viaţă ce ar trebui să reprezinte fundamentul oricărei organizări politice şi economice. Utilitarism: provine din latinescul „utilitas”.Utilitarismul face din utilitate singurul criteriu al moralităţii. numite practice. prin transcendenţă se înţelegea acel principiu sau acea fiinţă separată în mod radical de lume şi infinit superioară acesteia. definindu-se astfel ca „zoon politikon”. Există însă şi utopii. La Platon. Este totuşi dificil să vedem în utopii un factor real de schimbare a societăţii. ea este propusă de Bentham şi J. criteriu ce afirmă că o acţiune este bună în măsura in care contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de indivizi. Platon. se dezvoltă în Renaştere prin opera lui Th. care manifestă tocmai această pretenţie. în condiţiile în care fericirea se măsoară în termeni economici. Intâlnim o formă de utopie şi la Marx care proiecta o sociatate egalitară. înainte de a caracteriza un dincolo de lume. a afirmat că Binele este „dincolo de” fiinţă. spre exemplu.

care vizează doar structura sa formală. de validitatea unui raţionament. 77 . în sens logic. care constă în acordul dintre ceea ce enunţă şi faptele care o verifică. ci adevărate sau false. Premisele şi concluziile însele nu sunt considerate valide sau nevalide. adevărul unei propoziţii. Prin urmare.Validitate: se referă la argumentele care sunt valide sau nevalide în funcţie de faptul de a decurge sau nu o concluzie din premisele sale.

..............4 Capitolul II.................12 Capitolul III.............................................................................................................................................................Gabriela Vasilescu Ontologia umanului.........................................................................................................................................................Gabriela Vasilescu Metodă şi metodologie în filozofie........Nicoleta Leu Teorii etice...........................97 78 ....................................71 Capitolul VII...........Gabriela Vasilescu Şcoli şi curente filosofice antice.........Nicoleta Leu Imaginea omului în perioada modernă.................84 Dicţionar de termeni filosofici.....................................................................................................................................Nicoleta Leu Analiza unui text filosofic(exemplu)......CUPRINS Prefaţa........................................................Gabriela Vasilescu Obiectul filosofiei...............................................49 Capitolul VI..............................87 Cuprins.................................................................... 2 Capitolul I...................................................................................................................29 Capitolul V............22 Capitolul IV..............................................................