PREFAŢĂ In ţara noastră, îndeosebi în ultimii ani, industria chi­ mică, cu ramura sa principală privind tehnologia şi chi­ mizarea

petrolului şi gazelor, a cunoscut o dezvoltare im­ petuoasă. Conform cu politica statului nostru de dezvoltare multilaterală a ţării, în etapa actuală şi viitoare, indus­ tria chimică va fi orientată mai hotărît spre valorificarea superioară a materiilor prime şi energiei; menţinîndu-se cantitatea de ţiţei supusă prelucrării la nivelul anului 1980, se va ridica substanţial gradul de chimizare a pe­ trolului. Aceasta implică o preocupare susţinută pentru înlocuirea tehnologiilor învechite, perfecţionarea agrega­ telor şi instalaţiilor, introducerea unor procedee tehno­ logice cît mai economice din punct de vedere energetic, astfel încît să se asigure diminuarea în continuare a consumurilor specifice. In cadrul instalaţiilor tehnologice din rafinării şi com­ binate petrochimice, utilajele de transfer de căldură (cup­ toare tubulare, schimbătoare de căldură etc.) au o pon­ dere deosebită. Cursul „Procese de transfer termic şi utilaje specifice" constituie o disciplină de bază în pregătirea studenţilor ca ingineri tehnologi pentru rafinării şi combinate petrochi­ mice, precum şi pentru institutele de proiectări şi cercetări de profil. Acest curs se ocupă cu studiul „Cuptoarelor tubulare" şi al „Schimbătoarelor de căldură", specifice instalaţiilor tehnologice, precedat de analiza „Proceselor de combustie" şi a „Proceselor de transfer de căldură" corespunzătoare acestor utilaje. Avîndu-se în vedere dezvoltarea deosebită, din anii noştri, a industriei de prelucrare şi chimizare a petrolu­ lui, precum şi cerinţele actuale privind modernizarea şi îmbunătăţirea performanţelor tehnico-economice ale in­ stalaţiilor tehnologice, cursul conţine elementele de bază

necesare dimensionării aparaturii termice cu performanţe ridicate, respectiv analizării tehnologice a aparaturii exis­ tente, în scopul îmbunătăţirii performanţelor acesteia, prin adoptarea unor măsuri constructiv-funcţionale. In afara tratării celor patru capitole de bază, lucrarea conţine şi anexe, cu date privind caracteristicile agenţilor termici şi exemple de dimensionare a unor utilaje termice caracteristice. Cursul este adresat studenţilor de la Facultatea de Tehnologia şi Chimizarea Petrolului şi Gazelor, din cadrul Institutului de Petrol şi Gaze Ploieşti. Conţinînd elemente de dimensionare şi analiză a uti­ lajelor de transfer termic, specifice instalaţiilor tehnolo­ gice din combinatele petrochimice, cursul este util şi stu­ denţilor altor facultăţi cu profil chimic sau mecano-chimic. De asemenea, este folositor inginerilor chimişti sau mecanici de utilaj chimic care lucrează în diversele do­ menii specifice de proiectare, cercetare sau exploatare.

C U P R I N S

Prefaţă 1. Procese de combustie 1.1. Bilanţul material al proceselor de combustie 1.1.1. Compoziţia elementară a combustibililor 1.1.2. Consumul de oxigen pentru ardere 1.1.3. Consumul de aer şi coeficientul cantităţii de aer . . . . . 1.1.4. Limitele de inflamabilitate 1.1.5. Cantitatea gazelor rezultate la arderea completă 1.1.6. Bilanţul material al arderii incomplete 1.1.7. Analiza gazelor- de ardere 1.1.8. Stabilirea coeficientului cantităţii de aer pe baza datelor analizei gazelor arse uscate 1.1.9. Stabilirea compoziţiei gazelor arse umede şi a naturii com­ bustibilului, pe baza datelor analizei gazelor arse uscate . . 1.1.10. Diagrama Ostwald pentru controlul arderii 1.1.11. Diagrame generale pentru controlul arderii amestecurilor de hidrocarburi 1.2. Bilanţul energetic al proceselor de combustie 1.2.1. Aplicarea primului principiu al termodinamicii reacţiilor de ardere . 1.2.2. Arderea izobar-adiabatieă, arderea izobar-politropică şi omo­ genitatea fizică a relaţiilor de bilanţ termic 1.2.3. Puterile calorice, superioară şi inferioară a combustibililor 1.2.4. Pierderea de căldură cauzată de arderea incompletă . . . 1.2.5. Entalpia gazelor de ardere 1.2.6. Temperatura adiabatică a flăcării fără disocieri 1.2.7. Temperatura adiabatică a flăcării cu disocieri 1.2.8. Punctul de rouă, neacidă sau acidă, al gazelor de ardere . . 2. Procese de transfer de căldură 2.1. Moduri şi regimuri de transfer de căldură 2.2. Transferul de căldură prin conducţie în regim staţionar 2.2.1. Legea lui Fourier 2.2.2 Conductivitatea termică 2.2.3. Conducţia prin pereţi plani simpli 2.2.4. Analogia termoelectrică 2.2.5. Conducţia prin pereţi plani compuşi 2.2.6. Conducţia prin pereţi cilindrici . . .
;

9 9 12 13 15 17 19 21 23 25 26 27 30 32 32 35 37 41 42 47 49 55 60 60 62 62 63 73 74 75 76 5

2.3.

2.4.

2.5.

2.6.

2.7.

2.2.9. Conducţia într-un perete cilindric cu sursă interioară de căldură 2.2.7. Conducţia prin pereţi sferici 2.2.8. Conducţia prin sol Ecuaţiile diferenţiale fundamentale ale convecţiei 2.3.1. 'Ecuaţia Navier-Stokes pentru curgerea forţată 2.3.2. Forţa ascensională şi ecuaţia Navier-Stokes pentru curgerea liberă 2.3.3. Noţiuni elementare privind stratul limită fluidodinamic . . 2.3.4. Legea lui Newton şi coeficientul de convecţie 2.3.5. Ecuaţia Newton-Fourier 2.3.6. Ecuaţia Fourier-Kirchoff Aplicarea teoriei similitudinii la studiul convecţiei 2.4.1. Similitudinea corpurilor geometrice 2.4.2. Similitudinea proceselor fizice 2.4.3. Stabilirea criteriilor de similitudine pe baza ecuaţiilor dife­ renţiale fundamentale 2.4.4. Relaţiile criteriale generale ale convecţiei fără schimbare de fază, în regim staţionar 2.4.5. Stabilirea criteriilor de similitudine prin metoda analizei dimensionale 2.4.6. Importanţa aplicării teoriei similitudinii la studiul convecţiei Date experimentale privind transferul de căldură prin convecţie în regim staţionar 2.5.1. Convecţia forţată fără schimbare de fază, în cazul secţiunilor de curgere constante 2.5.2. Convecţia forţată fără schimbare de fază, în cazul secţiunilor de curgere nelimitate 2.5.3. Convecţia liberă fără schimbare de fază 2.5.4. Convecţia la fierberea lichidelor 2 5.5. Convecţia la condensarea vaporilor : . 2.5.6. Transferul de căldură în straturile de particule Transferul d e căldură prin radiaţie î n regim staţionar . . . . 2.6.1. Noţiunile de bază ale radiaţiei 2.6.2. Legile radiaţiei termice 2.6.3. Schimbul de căldură prin radiaţie între două suprafeţe plane paralele 2.6.4. Pierderea de căldură prin radiaţie a unei suprafeţe convexe 2.6.5. Schimbul de căldură prin radiaţie între două corpuri oarecare 2.6.6. Absorbţia radiaţiilor solare 2.6.7. Radiaţia gazelor 2.6.8. Radiaţia flăcărilor deschise Schimbul global de căldură în regim staţionar 2.7.1. Coeficienţii globali de transfer de căldură 2.7.2. Izolarea termică a conductelor şi aparatelor

79 77 78 82 82 84 87 89 91 91 93 93 95 96 99 100 103 104 104 112 115 119 125 136 141 141 143 147 150 151 153 154 157 158 158 162 168 168 168 171 173 180 180 183 184 186 190 192 194 196 196 197 198

3. Schimbătoare de căldură 3.1. Clasificări, tipuri şi date constructive 3.1.1. Clasificări 3.1.2. Schimbătoare de căldură cu fascicul tubular în manta . 3.1.3. Date constructive 3.2. Diferenţa medie de temperatură 3.2.1. Schimbul de căldură în contracurent 3.2.2. Schimbul de căldură în echicurent 3.2.3. Variaţiile temperaturilor fluidelor în schimbător 3.2.4. Schimbul de căldură în curent mixt 3.2.5. Schimbul de căldură în curent încrucişat 3.2.6. Diferenţa de temperatură medie în timp 3.2.7. Diferenţa de temperatură medie în timp şi spaţiu . . 3.3. Temperaturile calorice şi rezistenţele termice ale depunerilor 3.3.1. Coeficienţii globali d e transfer d e căldură practici . . 3.3.2. Temperaturile calorice ale fluidelor 3.3.3. Rezistenţele termice specifice ale depunerilor . .

. . . . . .

0

3.4. Schimbătoare de căldură fără transformare de fază 201 3.4.1. Principiile calculului termic 201 3.4.2. Relaţii simple pentru calcularea coeficientului de convecţie exterior 204 3.4.3. Calculul fluidodinamie 207 3.0. Schimbătoare de căldură cu transformare de fază 209 3.5.1. Refierbătoare 209 3.5.2. Vaporizatoare 214 3.5.3. Condensatoare 218 3.5.4. Cristalizatoare 221 3.6. Schimbătoare cu tuburi cu suprafaţă extinsă 222 3.6.1. Răcitoare şi condensatoare cu aer 223 3.6.1.1. Aspecte constructiv-funcţionale 223 3.6.1.2. Calculul termic 228 3.6.1.3. Calculul aerodinamic 232 3.7. Schimbătoare de căldură prin contact direct 233 3.7.1. Turnuri de răcire a apei de recirculare 234 3.7.1.1. Proprietăţile aerului umed 234 3.7.1.2. Noţiunile d e bază ale transferului d e masă . . . . 238 3.7.1.3. Schimbul de căldură în turnurile de răcire 240 3.7.2. Alte tipuri de schimbătoare prin contact direct 243 4. Cuptoare tubulare 4.1. Tipuri constructive de cuptoare tubulare 4.2. Sisteme de preîncălzire a aerului la cuptoare 4.3. Sisteme recuperatoare de căldură din gazele de ardere 4.4. Recomandări privind dimensionarea cuptoarelor 4.4.1. Dimensiunile secţiei de radiaţie 4.4.2. Dimensiunile tuburilor 4.4.3. Tipuri de tuburi cu aripioare 4.4.4. Plasarea tuburilor faţă de perete 4.4.5. Tipuri de arzătoare şi injectoare 4.4.6. Plasarea arzătoarelor ş i injectoarelor faţă d e tuburi . . . . 4.4.7. Tipuri de ventilatoare 4 5. Bilanţul termic şi randamentul cuptoarelor 4.6. Dimensionarea secţiei de radiaţie 4.6.1. Stabilirea numărului de circuite în paralel 4.6.2. Alegerea tensiunii termice 4.6.3. Stabilirea dimensiunilor secţiei de radiaţie şi a amplasării tuburilor 4.7. Verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie 4.7.1. Relaţia de verificare a tensiunii termice 4.7.2. Coeficientul relativ de radiaţie 4.7.3. Temperatura medie din focar 4.7.4. Temperatura medie a ecranului 4.7.5. Coeficientul de emisie a gazelor 4.7.6. Grosimea medie a stratului de gaze 4.7.7. Gradul de ecranare 4.8. Stabilirea temperaturii maxime a ecranului 4.9. Dimensionarea secţiei de convecţie 4.9.1. Coeficientul d e transfer d e căldură prin convecţie . . . . 4.9.2. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţia gazelor . . 4.9.3. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţia pereţilor . . 4.9.4. Diferenţa medie de temperatură 4.9.5. Verificarea numărului de şiruri de tuburi 4.10. Dimensionarea preîncălzitoarelor de aer 4.11. Dimensionarea generatoarelor de abur 4.12. Căderile de presiune pe circuitul materiei prime 4.12.1. Căderea de presiune în zona de vaporizare 4.12.2. Căderea de presiune în zona de încălzire 4.12.3. Diferenţa de presiune dinamică 4.13. Căderile de presiune pentru gazele de ardere şi aer 246 246 250 253 255 255 255 256 256 257 258 258 260 263 263 264 265 266 266 269 270 270 271 272 273 274 277 278 280 283 283 284 285 288 290 290 295 295 297

7

4.14. Dimensionarea coşului . . . . . . . . -. . .-•. .'. . .. •/ : 4.15. Controlul şi reglarea automată a cuptoarelor .' . ţ . : '. " ; : 4.15.1. Aparatura de control . ' . . ./ . . / 4.15.2. Circuitul de combustibil . . . . . . . . • . . ; • , 4.15.3. Protecţia cuptorului . . . ..,'-, . . . . . . . . . . • 4.15.4. Reglarea automată a cuptorului . . . . - , . . . . . . > •.4.15.5. Decocsarea cuptorului ' . . . . . . :

. . . • . . .

302 306 307
3 0 8

308 310 311 314 314 328 337 349 356 362 367 373 376 391 409 414 418 147 357

Anexe. Metode de calcul specifice şi exemple de dimensionare tehnologică Anexa 1. Agenţi termici de încălzire sau răcire . . . . . . . .-•-. . Anexa i2. Eficienţa schimbului de căldură şi numărul de unităţi de transfer Anexa 3. Metoda Delaware pentru calculul termic şi fluidodinamic al schimbătoarelor Anexa 4. Dimensionarea tehnologică a unui refierbător. termosifon. vertical ,... . . . . Anexa 5. Metoda Kern pentru calculul condensatoarelor de amestecuri complexe . Anexa 6. Dimensionarea tehnologică a unui răcjtor cu aer . . . . Anexa 7. Calculul altor tipuri de schimbătoare cu suprafaţă extinsă Anexa 8. Analiza tehnologică a schimbătoarelor de căldură Anexa 9. Optimizarea schimbătoarelor de căldură . . . •. .. . . . Anexa 110. Dimensionarea unui cuptor de încălzire a. unui amestec gazos Anexa 11. Particularităţile cuptoarelor cu pereţi radianţi . . . . . . . . . ' Anexa 12. Calculul dispersiei S 0 2 din gazele de coş . . . .'". . . , ;. Anexa 13. Particularităţile dimensionării cuptoarelor de reacţie . . . . . Anexa 14. Dimensionarea unui cuptor de încălzire şi vaporizarea parţială a ţiţeiului . . . . '.,. Bibliografie . . . . . ! .

PROCESE DE COMBUSTIE
Industria de prelucrare a petrolului, petrochimică şi chimică este o foarte mare consumatoare de energie. Ea utilizează peste 25% din con­ sumul total de energie din industrie, ocupînd primul loc după industria siderurgică şi metalurgică. Global, aproximativ 4/5 din energia necesară se obţine prin arderea combustibililor. Marea majoritate a instalaţiilor tehnologice din rafinării şi combinate petrochimice conţin cuptoare, recuperatoare de căldură de reacţie, rege­ neratoare de catalizatori etc., în care au loc procese de combustie. De ase­ menea, se întîlnesc frecvent şi recuperatoare de căldură sensibilă din ga­ zele de ardere. Cunoaşterea problemelor specifice proceselor de ardere (bilanţul ma­ terial, controlul arderii, bilanţul termic etc.) este utilă pentru dimensio­ narea sau analiza tehnologică a aparatelor în care au loc astfel de procese şi pentru conducerea în condiţii cît mai bune a proceselor de ardere. în plus, cunoştinţele respective intervin în rezolvarea unor probleme de mare actualitate, privind economia generală de energie, reducerea consu­ murilor de combustibili şi înlocuirea, în rafinării şi combinate petrochi­ mice, a combustibililor gazoşi cu combustibili reziduali lichizi. Arderea (combustia) este reacţia chimică, puternic exotermică, de oxidare rapidă a substanţelor combustibile, care conţin ca elemente princi­ pale carbonul şi hidrogenul. Studiul arderii se poate face din punct de ve­ dere static şi dinamic, sau din punct de vedere termodinamic şi cinetic. Prezentarea care urmează, privind procesele de combustie, se referă la aspectele statice şi, respectiv, termodinamice ale arderii. Statica arderii se ocupă cu stabilirea stării finale a sistemului, în funcţie de starea sa iniţială, iar termodinamica arderii cu transformările energetice care în­ soţesc procesul de ardere. Pentru arderea în focare, nu sînt interesante practic aspectele dinamice sau cinetice ale proceselor de combustie (desfăşurarea în timp a procesului, mecanismele de reacţie, vitezele de reacţie etc). Cele ce urmează se referă la procesele de ardere cu aer, a combustibili­ lor caracteristici întîlniţi în rafinării şi combinate petrochimice. 1.1. BILANŢUL MATERIAL AL PROCESELOR DE COMBUSTIE In această primă parte a studiului proceselor de combustie, se vor dis­ cuta problemele caracteristice de bilanţ material, ca de exemplu: consumul de oxigen şi consumul de aer pentru arderea unui combustibil, caracteri-

1.

9

zat prin compoziţia sa elementară, limitele de inflamabilitate ale ames­ tecurilor combustibile, cantitatea şi compoziţia produselor rezultate prin ardere, completă sau incompletă, analizele gazelor de ardere şi controlul arderii prin intermediul datelor acestor analize.

1.1.1. COMPOZIŢIA ELEMENTARA A COMBUSTIBILILOR în rafinării şi combinate petrochimice se utilizează obişnuit combus­ tibili gazoşi (gaze naturale, gaze de rafinărie, gaze de schelă) şi combus­ tibili lichizi (păcură). în prezent se recomandă să se înlocuiască, în mă­ sura posibilităţilor, combustibilii gazoşi, care pot fi valorificaţi superior, cu combustibili lichizi reziduali. Regenerarea catalizatorilor de cracare constă în arderea cocsului depus pe particulele de catalizator, acest cocs fiind un combustibil solid caracteristic. Combustibilii pot conţine ca elemente chimice componente C, H, S, O şi N şi în plus umiditate şi substanţe minerale complexe (acestea prin ardere formează cenuşa, compusă în general din oxizi şi carbonaţi de Na, Ca, Mg, Si, V şi Fe). Pentru calculele de combustie, compoziţia unui combustibil se ex­ primă prin fracţiile masice ale carbonului (c), hidrogenului (h), sulfu­ lui (s), oxigenului (o), azotului (n), umidităţii (w) şi substanţelor mine­ rale (z)\conţinute, suma acestora fiind egală cu unitatea: (14) Determinarea compoziţiei elementare a unui combustibil se poate face pe cale experimentală, prin analize de laborator. Pentru hidrocarburi pure, elementele componente fiind numai C şi H, fracţiile masice ale elementelor pot fi calculate prin împărţirea masei carbonului, respectiv a hidrogenului, dintr-un kgmol, la masa întregului kgmol din hidrocarbura respectivă. Pentru hidrocarbura Cnîim corespund:

Dintre hidrocarburi, CH 4 are conţinutul maxim de hidrogen, 25% masă. Acetilena (C2H2) are un conţinut mic de hidrogen şi anume 7,69% masă. Compoziţia elementară a unei hidrocarburi poate fi exprimată indi­ rect şi prin raportul masic H/C. Pentru hidrocarbura CnHm corespunde: (1.3) CH 4 are pentru raportul masic H/C valoarea 0,3333, iar C 2 H 2 are H/C=0,0833. Pentru hidrocarburi, fracţia masică a carbonului se corelează cu ra­ portul masic H'C prin relaţia:

10

In calculele de combustie, pentru combustibilii petrolieri lichizi, se obişnuieşte deseori neglijarea elementelor O şi N, precum şi a umidităţii şi substanţelor minerale, în raport cu C şi H, deoarece ele sînt prezente in aceşti combustibili în cantităţi foarte mici. Conţinutul de S fiind în majoritatea cazurilor sub lo/ 0 masă, iar comportarea sa fiind asemănă­ toare cu cea a C, în privinţa consumului de 0 2 p e n t r u ardere şi a com­ portării în analiza chimică a gazelor de ardere, pentru simplificarea cal­ culelor se poate neglija şi conţinutul de S sau se poate însuma conţinutul de S la cel de C. In lipsa determinărilor experimentale, combustibilii petrolieri lichizi, de la benzină la păcură, pot fi consideraţi amestecuri de hidrocarburi, iar compoziţia lor elementară se poate calcula prin intermediul relaţiei empirice: (1.5) In această relaţie, d]jj reprezintă densitatea relativă a combustibilului petrolier lichid în raport cu apa, ambele la 15°C (mai exact 15,555°C). P e n t r u valori dj* cuprinse î n t r e 0,7 şi 1, corespund p e n t r u c valori cuprinse între 0,84 şi 0,89. Densitatea relativă d™ poate fi calculată în funcţie de densitatea r e ­ lativă df, standardizată în ţara noastră, prin relaţia: (1.6) P e n t r u combustibilii petrolieri lichizi, neglijîndu-se numai prezenţa O şi N, fracţia masică a carbonului se poate calcula cu relaţia: (1.7) Această relaţie a lui c se simplifică pentru hidrocarburi p u r e la forma întîlnită anterior.

Fig. 1.1

11

7). ci numai densitatea sa relativă în r a p o r t cu aerul în aceleaşi condiţii de tempera­ tură şi presiune (d). Corelîndu-se analitic datele din figura 1. lui CnHmSpOTNt (din care elementară) prin reiaţi de cunoaşte compoziţia pe componenţi. compoziţia elementară a amestecului de gaze se poate calcula prin relaţii de aditivitate de tipul: (1.79.6 şi 0.Raportul masic H/C.1 şi înlocuindu-se.76 şi 0.9 rezultă pentru c va­ lori cuprinse între 0. H/C în funcţie de K şi d £ ° . In figura 1. pentru combustibilii petrolieri lichizi. poate fi citit din figura 1.8) Dacă pentru un gaz de schelă nu se cunoaşte compoziţia. Se constată că valoarea lui H/C scade odată cu creşterea densităţii rela­ tive şi odată cu scăderea lui K (la parafine H/C are valori mai mari decît la aromate). gazul de schelă se asimilează cu un amestec de hidrocarburi parafinice CnH2n+2 şi compoziţia sa elementară poate fi calculată în funcţie de densitatea relativă. exprimată prin fracţiile masice g h şi compoziţiile elemen­ tare ale componenţilor. în rela­ ţia (1. dacă se prin fracţiile molare y%. a (1.1.10) în acelaşi caz. Se constată că această relaţie co­ respunde cu aproximaţie valorii K = 1 2 . care se determină foarte uşor experimental.1 este trasată cu linie î n t r e r u p t ă şi variaţia lui H/C în funcţie de d\l. 12 . Dacă pentru un amestec oarecare de gaze se cunosc compoziţia pe componenţi. m L — n u m ă r u l de atomi de H e t c . se obţine relaţia cea mai completă a lui c pentru fracţiunile petroliere lichide: (1. exprimată se poate calcula formula brută a combustibilu­ în continuare se calculează uşor compoziţia aditivitate de tipul: în care n t reprezintă n u m ă r u l de atomi de C. pe baza relaţiei anterioare: care nu ţine seamă de influenţa lui K. în moleculele diverşilor componenţi ai amestecului. în funcţie de djf şi de factorul de caracterizare K.9) P e n t r u valori ale lui d cuprinse între 0.

CONSUMUL DE OXIGEN PENTRU ARDERE In cazul unei hidrocarburi pure date. H şi S. pentru arderea metanului consumul de oxigen se poate exprima astfel: în cele ce urmează se tratează cazul general al arderii complete.=H. 1 kmol C + l kmol 0 2 = 1 kmol C 0 2 12 kg C + l kmol 0 2 . De exemplu. pe baza reacţiei stoechiometrice. consumul de oxigen pentru ar­ derea completă (oxidarea carbonului la C 0 2 şi a hidrogenului la H 2 0) se poate exprima direct.J c rkmol_COj1 12Lkg comb.2.0 j 2 - 1 kmol H 2 + — kmol O 2 =l[kmol H 2 0] bil Se reţine consumul de 0 2 pentru arderea hidrogenului din combustikmol O2 ' 13 . J Pentru arderea hidrogenului: H 2 + .J Se reţine consumul de 0 2 pentru arderea carbonului din combustibil: c r kmol 02 "1 12 l_kg comb.1. Pentru arderea carbonului: C + 0. stabilindu-se o relaţie pentru calcularea cantităţii minime de oxigen necesar.0. în funcţie de compoziţia elementară a combustibilului.=CO.1.i l kmol C 0 2 [ kg C -l kg combj c [" kmol 0. elementele com­ bustibile fiind C.1 12 |_kg comb.

se recomandă scrierea expresiei mol îm­ preună cu unitatea de măsură de masă corespunzătoare cantităţii expri­ mate (Kgmol. Masa molară (de la mol) este o valoare absolută şi are 14 . mol-ul (nu kmol-ul) este definit prin M kg (nu grame). gram-mol. Pe baza celor anterioare.). ca de exemplu: Prin condiţii normale (indice N) se înţeleg: t=0°C şi presiunea nor­ mală atmosferică egală cu 1. d) Masa moleculară (de la moleculă) este o valoare relativă şi nu are unităţi de măsură. sovietice. Pentru a se evita confuziile. m 3 în condiţii normale se simboliza prin Nm 3 . „Mol"-ul introdus recent ca a şaptea unitate funda­ mentală a S. c) în foarte multe lucrări anterioare introducerii unităţilor S. expresia „mol" era însoţită de o unitate de măsură de masă (lbmol. se poate scrie relaţia consumului minim de 0 2 . într-o lucrare englezească despre uni­ tăţi de măsură.01325 bar. gmol). a) în lucrările mai vechi. observaţii refe­ ritoare la unele valori numerice şi la scrierea unor unităţi de măsură. (ame­ ricane. dă naştere la confuzii. de unităţi de măsură.I.Pentru arderea sulfului: Se reţine consumul de 0 2 pentru arderea sulfului din combustibil: Oxigenul existent în combustibil: reduce necesarul de 0 2 consumat din exterior.I. In cele ce urmează se prezintă cîteva observaţii critice. pentru a nu apare confuzii. utilizîndu-se S.12) Consumul minim de 0 2 poate fi exprimat şi în alte unităţi de măsură. exprimare întîlnită în mai multe lucrări. la substanţele cu mo­ lecule monoatomice.I. necesar arderii complete a combustibililor: (1. Kgmol. în prezent. N poate fi con­ fundat cu newtonul. româneşti etc). Se recomandă simbolizarea m^ . b) Este incorectă exprimarea cantităţii molare. valabile atît pentru paragraful anterior cît şi pentru cele următoare. corelîndu-se unitatea fundamentală mol cu unitatea fundamentală kg. tonă-mol. prin „atom" sau multiplii acestuia. „Atomul" nu a fost şi nu este o unitate de măsură.

aerul se consideră uscat şi avînd următoarea compoziţie: 2 1 % voi (mol) 0 2 sau 23. în paragraful anterior s-au utilizat pentru ma­ sele atomice şi masele moleculare ale substanţelor numerele întregi cu­ noscute. C etc.01.7o/0 masă N 2 100 100. Valorile exacte ale aces­ tor mărimi se găsesc în standardul românesc corespunzător.0 Cunoscîndu-se consumul minim de 0 2 pentru ardere şi concentra­ ţia 0 2 în aerul tehnic. necesar arderii complete a combustibililor: (1. pentru S 32.13) Dacă arderea decurge cu mai puţin aer decît cel minim necesar. De asemenea. conţinutul de vapori de apă al aerului este variabil.3o/0 masă O a 7 9 % voi (mol) N 2 sau 76. Arderea incompletă este întîlnită practic la regenerarea catalizatorilor de cracare (căldura degajată este mai mică. de altitudine (conţinutul de 0 2 scade cu creşterea alti­ tudinii) etc. 1. Valorile exacte sînt. în 15 . Pe lîngă N 2 şi 0 2 . în gazele arse va fi prezent în primul rînd CO (produs de oxidare incom­ pletă) şi uneori chiar H 2 . nepoluată). p e n t r u H 2 2. f) Tot pentru simplificare.06 etc. aşa cum rezultă din următoarea analiză de aer uscat: în calculele tehnice ale proceselor de combustie.016.3. pentru CH 4 masa molară este egală cu 16 kg/kmol. se poate scrie următoarea relaţie p e n t r u consumul minim de aer.unităţi de măsură. s-au luat valorile rotunjite ale volumului molar normal şi presiunii normale atmosferice. temperatura este mai redusă şi se protejează catalizatorul). aerul conţine şi alte substanţe. De exemplu.1. e) P e n t r u simplificare. depinzînd de zonă (po­ luată. CONSUMUL DE AER Şl COEFICIENTUL CANTITĂŢII DE AER Compoziţia aerului atmosferic este variabilă. la motoarele cu ardere internă cu piston cu aprindere prin scînteie (de exemplu. de exemplu: pentru C 12.

In general. Acest lucru este necesar p e n t r u evitarea ar­ derii incomplete (pierderii de căldură. Cu cît a este mai mare. prin intermediul lui a. Practica a arătat că arderea în focare este optimă la valori a de ordi­ n u l : a = l . a = l . 0 5 — 1 . se lucrează cu o cantitate de aer mai m a r e decît cea minimă necesară arderii complete. p e n t r u aceeaşi t e m p e r a t u r ă la coş. în plus. Dozajul se exprimă obişnuit în kg comb. de tipul ar­ zătoarelor sau injectoarelor. Consumul practic de aer pentru arderea combustibililor se poate ex­ prima. deoarece ar­ derea incompletă poate fi cauzată şi de neomogenitatea amestecului aer-combustibil (lipsă de 0 2 în raport cu combustibilul în unele zone ale focarului). Un injector sau arzător de combustibil este cu atît mai bun. caracteristic./kg aer şi variază invers proporţional cu a: Gradul de omogenizare a amestecului combustibil-aer este determinat de n a t u r a combustibilului (mai m a r e la combustibilii gazoşi). cu cit realizează o ardere completă la un consum de aer cît mai apropiat P e n t r u că practic arderea se face fie cu o cantitate de aer mai m a r e decît Lmln. Creşterea lui a conduce în plus şi la scăderea temperaturii flăcării. pier­ derile de căldură cu gazele arse evacuate în atmosferă sînt mai mari. este necesară introduce­ rea u n u i coeficient al cantităţii de aer. în focarele cuptoarelor de rafinărie. cu atît arderea este m a i incompletă şi căldura degajată este mai mică. prin relaţia: (1. de construcţia focarului etc. în practică ar fi foarte greu să se dozeze cantitatea de aer exact la valoarea Lmin. cu atît cantitatea de gaze de ardere este mai m a r e şi. generatoarelor de abur etc. fie cu o cantitate mai mică decît Lmln.HHH regimul de p u t e r e maximă) şi la cuptoarele metalurgice (unde este nece­ sară o atmosferă reducătoare). ca de exemplu: (29 reprezintă masa molară medie rotunjită a aerului). 4 p e n t r u com­ bustibili lichizi. deci la un transfer de căldură mai redus. Cu cît a este mai mic. Se înţelege prin dozaj raportul dintre cantitatea de combustibil şi can­ titatea de aer corespunzătoare. Se defineşte coeficientul cantităţii de aer (a) prin r a p o r t u l dintre consumul practic (real) de aer (L) şi cantitatea minimă de aer corespun­ zătoare: Cie LimXn* Acest coeficient are valori supraunitare la arderea cu un exces de aer şi valori subunitare la arderea cu lipsă de aer. poluării atmosferei).15) Consumul practic de aer poate fi exprimat şi în alte unităţi de mă­ sură. 2 p e n t r u combustibili gazoşi. 16 . 2 — 1 .

Ea poate fi utilizată.23. a are valori în jurul lui 0. în condiţiile ambiante. după metoda de determinare. Pentru hidrocarburi parafinice CnH2n+2 cu n = l . C 5 H 1 2 1.9. de exemplu. în condiţiile ambiante. Această denumire corespunde cazului în care <x>l. dar este improprie cazului în care arderea decurge cu lipsă de aer (în acest caz „excesul" ar trebui să fie o valoare negativă).4. . în regimul de pu­ tere maximă. LIMITELE DE INFLAMABILITATE Declanşarea arderii unui amestec omogen de aer şi combustibil gazos (sau în fază vapori) nu este posibilă decît între anumite limite ale con­ centraţiei combustibilului în acest amestec. poate fi calculată cu relaţia: Această relaţie conduce la valori apropiate de cele din tabel (CH4 5. atunci cînd se cunoaşte numai densitatea relativă: Procese de transfer termic 17 m .La regenerarea catalizatorilor de cracare a are valori cuprinse între 0. exprimate în % voi. In tabelul 1.8 şi 1. 1. No­ ţiunea de coeficient al cantităţii de aer este mai potrivită pentru <x şi ea este întîlnită si în alte lucrări româneşti. limita infe­ rioară de inflamabilitate în aer.1. In unele lucrări în limba română sau în limba engleză. .53).1 se prezintă pentru cîteva substanţe combustibile limi­ tele de inflamabilitate (inferioară şi superioară. Aceste limite sînt obţinute pe cale experimentală şi diferă puţin de la un autor la altul. La arderea benzinei în motoare cu carburaţie. 10. combustibil în amestec) în aer. a este numit coeficient „de exces" de aer. şi pentru un gaz de schelă.

De exemplu. Cîteva exemple pentru ZTOp în condiţiile ambiante: CH 4 în aer 15% voi. exprimată în % voi. llnf la 300°C repre­ zintă numai 0. Pentru un combustibil dat. iar limitei superioare de inflamabilitate îi cores­ punde valoarea minimă a lui a. iar Z. iar în O. asigurîndu-se local o temperatură cel puţin egală cu tem­ peratura minimă de aprindere. Cunoaşterea limitei inferioare de inflamabilitate în aer este intere­ santă din punct de vedere practic. 93% voi. în amestec cu aer. care conţin CO. C 2 H 2 305°C. iar linf rămîne constantă. iar în 0 2 40% voi. sau pentru evitarea exploziilor în încăperile în care există scăpări de gaze combustibile (vapori). pentru CH 4 în aer. prezenţa altor substanţe şi geometria sistemului (la volume mici). CO 610°C. C 2 H 2 în aer 80% voi. Temperatura minimă de aprindere în 0 2 are valori ceva mai mici. Limitei inferioare de inflamabilitate îi corespunde valoarea maximă a coeficientului cantităţii de aer. presiune. C 4 HJQ în aer 8. limita superioară de inflamabilitate creşte. dar limita superioară de inflamabilitate în oxigen este întot­ deauna mai mare decît în aer. Cîteva valori ale temperaturii minime de aprindere.Pentru un amestec de compoziţie cunoscută. Cu creşterea presiunii. Iniţierea arderii unui amestec combustibil. gazele reziduale de la fabricarea negrului de fum din materii prime lichide.up la 300°C este de 1. la care poate avea loc arderea unui amestec combustibil. în aer. iar în 0 2 60% voi. limitele de inflamabilitate depind de tem­ peratură. concentraţia gazelor combustibile trebuind să se afle sub limita inferioară de inflamabilitate.41% voi. în amestec cu aer). Pentru dimensionarea arzătoarelor de combustibili gazoşi este intere­ santă variaţia vitezei de propagare a arderii în interiorul tuburilor care 18 . ambele limite de inflamabilitate pot fi calculate cu aiutorul relaţiei: în care yt reprezintă fracţia molară a unui component în combustibil şi li limita de inflamabilitate a componentului. se realizează prin intermediul unei flăcări sau al unei scîntei electrice. pentru a se cunoaşte dacă arderea unui amestec este sau nu posibilă (de exemplu: gazele de la regenerarea cata­ lizatorilor de cracare. aflat în domeniul de in­ flamabilitate. la presiunea atmosferică: H2 570°C.13 ori mai mare decît lmp la 100°C. Corelarea limitelor de inflamabilitate cu valorile limită ale coeficien­ tului cantităţii de aer se face prin următoarele relaţii: în care M este masa molară a combustibilului. C 4 H 1 0 420°C.. care conţin H 2 şi CO. Limita inferioară de inflamabilitate în oxigen este practic aceeaşi ca şi în aer. Cu creşterea temperaturii amestecului combustibil-aer se lărgeşte domeniul de inflamabilitate (scade limita inferioară şi creşte limita superioară).86 din linf la 100°C. CH 4 580°C.

iar a —• cantitatea de abur de pulverizare. Pulverizarea combustibililor lichizi (păcură) în focare se face obişnuit cu abur de 3 . Ea creşte odată cu creş­ terea temperaturii amestecului. S 0 2 — provenit din arderea sulfului conţinut de combustibil. în kg/kg comb.. sau peste 1 m/s. aflate în domeniul de inflamabilitate. H 2 0 — vapori de apă proveniţi din arderea hidrogenului conţinut de combustibil..2. 02 — provenit din excesul de aer utilizat pentru ardere. C 2 H 4 7% voi. Pulverizarea se mai poate face cu aer comprimat sau mecanic. N2 — provenit din aerul utilizat pentru ardere şi din azotul conţi­ nut de combustibil. CH 4 10. 1.conţin amestecuri combustibile. în kg/kg comb. la amestecuri statice aflate în spaţii mari. scriindu-se reacţiile de ardere ale C.5 kg abur/kg comb.5.. trecîndu-se combustibil cu presiune ridicată prin orificii foarte mici. din aburul utilizat pentru pulverizarea combusti­ bilului. 0 . In paragraful 1. . Viteza de propagare a arderii are valori minime la linj şi îWp şi valori maxime la o concentraţie intermediară a combustibilului în amestecul cu aerul. H 2 6 şi S 0 2 rezultate la arderea unui kg de combustibil.1. viteza de propagare a arderii este de ordinul 1 .1. 3 km/s. dacă este cazul. s-au obţinut şi cantităţile molare de C0 2 . 10 bar. l . în calculele tehnice ale arderii se neglijează umiditatea aerului atmo- 19 . Cîteva exemple de concentraţii corespunzătoare vi­ tezelor maxime de propagare a arderii: H2 42o/0 voi. gazele rezultate din ardere pot conţine următorii componenţi: C 0 2 — provenit din arderea carbonului conţinut de combustibil. Cantitatea de C 0 2 rezultat la arderea combustibilului: Cantitatea de H 2 0 rezultat la arderea combustibilului: în care: w reprezintă umiditatea combustibilului. H2 şi S. din umiditatea iniţială a combustibilului şi. 0. . . cu creşterea presiunii şi cu creşterea dia­ metrului tubului. CO 43% voi. . . în cazul exploziilor.5% voi. CANTITATEA GAZELOR REZULTATE LA ARDEREA COMPLETA La arderea completă ( a > l ) a unui combustibil. Această viteză are valori sub. utilizîndu-se a = .

Cantitatea de S 0 2 rezultat la arderea combustibilului: Cantitatea de N 2 prezent în produsele de ardere: Primul termen reprezintă azotul din aerul utilizat pentru ardere (79o/0 voi. Cantitatea de 0 2 prezent în produsele de ardere: Cantitatea de oxigen din produsele de ardere reprezintă 2 1 % voi. în condiţii normale: Cantitatea totală de gaze de ardere umede se poate exprima şi prin bilanţul material global al procesului de ardere. sau mol din aerul în exces. pentru un kg combus • tibil: 20 .de apă. iar n — conţinutul de azot al combustibilului în kg/kg comb. se obţine canti­ tatea de gaze arse uscate. poate fi calculată compoziţia acestor gaze. exprimată prin fracţii sau procente molare (volumice) sau masice. I Cantitatea totală de gaze arse (umede): Dacă nu se însumează şi cantitatea de vapori. Consumul de oxigen pentru oxidarea substanţelor minerale se neglijează. De oxigenul prezent în combustibil s-a ţinut seamă în calculul consumului de aer pentru ardere. Masa molară medie a produselor rezultate prin ardere: Volumul gazelor arse rezultate. Avînd cantităţile componenţilor gazelor de ardere. sau mol).

Apariţia CO este cauzată în primul rînd de lipsa oxigenului (oc<l). la temperaturi relativ scăzute. P e n ­ tru ca rezultatul să fie perfect. iar conţinutul de 0 2 în gazele arse este cuprins între 0 şi 2o/0 voi. In cazul arderii incomplete a hidrocarburilor. Cantităţile molare ale componenţilor gazelor arse. . în majoritatea cazurilor. In cazul arderii parţial incomplete a combustibililor. care conţin pe lîngă CO şi o canti­ tate mică de 0 2 . la arderea parţial incompletă a hidrocarburilor. CO apare în gazele arse împreună cu CO. H 2 0 . benzinele utilizate la motoare etc. deci c=0. . în care în gazele arse apare ca produs de ardere incompletă numai CO. 21 . se va analiza cazul arderii parţial incomplete numai pentru hidrocarburi (combustibili de tipul.c + / i = l ) .1. N .55. în această categorie de combustibili intră practic majoritatea calităţilor de cocs depus pe catalizatori. în continuare.93.. se calculează cu relaţiile prezentate în con­ tinuare.88 .30 . S 0 2 . corespunzătoare compoziţiei admise: 1. . şi 0 2 . ca de exemplu la regenerarea catalizatorilor de cracare.07 .6. BILANJUL MATERIAL AL ARDERII INCOMPLETE Se analizează cazul întîlnit în practică. CO. . pentru x/c valori de ordi­ nul 0. In practică. . pentru simplificare. CO. N 2 şi O. gazele arse pot conţine următorii componenţi: C 0 2 . Se notează cu x fracţia masică a carbonului din combustibil care arde incomplet: In cazuri practice. cunoscîndu-se compoziţia elementară a combusti­ bilului şi compoziţia volumică (molară) a gazelor arse umede sau uscate. se pot întîlni gaze arse. de disocierea C 0 2 la t e m p e r a t u r i ridicate (în CO şi 0 2 ) şi de răcirea intensă a zonei de ardere. H 2 0 . se poate calcula valoarea lui x din relaţiile: (atît în kmol CO cît şi un kmol C 0 2 conţin cîte 12 kg C).12..Această relaţie se utilizează obişnuit pentru verificarea lui m. La regenerarea catalizatorilor de cracare se întîlnesc p e n t r u h valori de ordinul 0. 0. . trebuie să se ia p e n t r u aer masa molară exactă. 0. gazele arse pot conţine C 0 2 . 0. dar ea poate fi cauzată şi de imperfecta omogenizare a amestecului com­ bustibilului (a 5şl).

). iar conţinu­ tul de O. pentru oc<l. se impune valoarea lui oc. iar n O 2 = 0 . Se defineşte prin coeficient al cantităţii de aer critic (a. Stabilirea relaţiei lui ocr: în cazul în care. (a—l)-O m ! n are valori negative.Pentru aflarea cantităţii de 0 2 din gazele arse se efectuează un bilanţ al oxigenului. între 1 şi a r . în gazele arse este nul. valoarea Iui a pentru care tot carbonul din combustibil trece în CO. valoarea lui x se poate calcula cu relaţia: . pentru un combustibil dat.

Se trece apoi prin celulă un debit egal şi la aceeaşi temperatură de ga­ ze arse. P u n t e a se dezechi­ librează. în aparatul Orsat se introduc 100 cm 3 gaze de ardere uscate. 0 2 şi CO. constă în cunoaşterea valorii practice a coeficientului cantităţii de aer şi a eventualei prezenţe în gazele arse a unor componenţi rezultaţi prin ardere incompletă (obişnuit CO) şi se realizează prin analizarea gazelor arse. C 0 2 . In condiţiile ambiante.1.7. Ceea ce rămîne final este N 2 . Analizorul chimic utilizat frecvent este analizorul Orsat. electrice. Controlul arderii. în figura 1. aşa cum rezultă din următoarele valori relative: Pentru măsurarea concentraţiei C 0 2 . ANALIZA GAZELOR DE ARDERE I T e r m i n a r e a directă a debitului de aer care alimentează un focar -. care sînt barbotate în or­ dine printr-o soluţie de KOH care reţine C 0 2 (împreună cu S 0 2 ) . Conductivitatea termică a gazelor ar­ se fiind mai mică decît cea a aerului.: _ . Cunoscîndu-se debitul de combustibil şi compoziţia acestuia. in gazele arse uscate. Analiza gazelor arse se poate face cu analizoare: chimice. proporţional cu concentraţia C 0 2 . sau chiar înregistra. r r r u de realizat practic. magnetice şi cromatografice. şi indicatorul milivoltmetrului indică pe o scală etalonată. fi calculat n u m a i debitul de aer minim necesar. conţinutul de C 0 2 în % voi.2. compusă d i n : 1 — sursă de curent. la presiunea şi t e m p e r a t u r a ambiante. se trece iniţial cu o pompă vi­ bratoare un debit constant de aer prin celula 4. cu care se determină conţinuturile procentuale volumice (molare) de C 0 2 . 0 2 sau CO). 23 . Debitul real de aer care alimentează un focar poate fi stabilit numai după cunoaşterea valorii reale a coeficientului cantităţii de aer cu care decurge arderea. — milivoltmetru. necesar conducerii corecte a unui proces de ardere. t i b i l . este prezentată schema de principiu a unei punţi electrice. în care se află o rezistenţă caldă de platină.1. spre deosebire de determinarea debitului de . Unele tipuri de analizoare pot indica. continuu concentraţia unui component din gazele arse (de exemplu. uscate şi răcite în prealabil. 0 2 şi CO). răcirea re­ zistenţei este mai redusă şi deci cresc temperatura şi rezistenţa electrică a firului de platină. din cauza prezenţei C 0 2 . şi se echilibrează puntea prin intermediul reostatului 3. printr-o soluţie de pirogalat de potasiu care reţine 0 2 şi printr-o soluţie amotiacala de cupru care reţine CO. C 0 2 are o conductivitate termică sensibil mai mică decît ceilalţi componenţi (biatomici) ai gazelor arse uscate (N 2 . direct. . 3 — rezistenţă reglabilă şi 4 — celulă de măsurare. Analizoarele electrice conţin punţi electrice şi se bazează pe feno­ menele termoconductometrice.

Pe scala milivoltmetrului se citeşte direct conţinutul de CO în % voi. Se dezvoltă căldură. proporţional cu concentraţia 0 2 în gazele arse.. 10o/0 voi 0 2 . este mică în acest caz. marea lor majori­ tate servind la determinarea . fac ca oxi­ genul să-şi reducă sensibil susceptibilitatea magnetică şi astfel apare în acest tub o circulaţie de la stînga spre dreapta. Influenţa prezenţei CO. In figura 1. proporţional cu concentraţia CO. Indicatorul milivoltmetrului indică direct conţinutul de O. într-o anumită proporţie. Se constată şi în această schemă prezenţa unei punţi electrice. în % voi. în care temperatura este redusă. Cîmpul magnetic atrage oxigenul din braţul sting al camerei inelare. Cu analizoarele electrice se determină deci conţinutul procentual volumic (molar) de C 0 2 şi (sau) CO în gazele arse uscate. 4 şi 5 — rezistenţe de platină pen­ tru încălzire.2 . compus din: 1 — cameră inelară metalică. . Analizoarele cromatografice de gaze arse sînt şi ele de mai multe tipuri. Reostatul serveşte la echilibrarea iniţială a punţii electrice. spre deosebire de C 0 2 şi N 2 care sînt diamagnetice. se bazează pe comportarea magnetică caracteristică a 02 şi servesc la determinarea concentraţiei volumice a 02 în gazele arse uscate. 2 — ţeava transver­ sală de sticlă. 3 — magnet permanent. Susceptibilita­ tea magnetică a oxigenului este de 5 ori mai mare decît cea a aerului şi de 150 ori mai mare decît cea a C 0 2 şi scade sensibil odată cu creşterea temperaturii. răcite în prealabil şi eventual uscate.. în funcţie de compo­ ziţia gazelor arse. Gazele arse de analizat. sau chiar umede. este prezentată schema de principiu a unui analizor magnetic. Firul de platină are o temperatură de aproximativ 500°C şi catalizează oxidarea CO la G0 2 . Rezis­ tenţele care încălzesc tubul de sticlă. la un tablou de comandă. şi puntea electrică se dezechilibrează. în dreapta magnetului. de mai multe tipuri constructive. 6 — sursă de curent.3. Fluxul care circulă re­ duce temperatura rezistenţei 4 mai mult decît pe cea a rezistenţei 5. Analizoarele magnetice. 7 — rezistenţă reglabilă şi 8 — milivoltmetru. în dreptul căreia fluxul este mai cald. trec cu un debit constant prin camera 1.Pentru măsurarea concentraţiei CO se utilizează 6 schemă asemănă­ toare. cresc tem­ peratura şi rezistenţa electrică a firului de platină şi puntea se dezechili­ brează. în domeniul 0. Analizoarele electrice şi cele magnetice pot indica continuu compoziţia gazelor arse. Prin celulă se circulă un amestec de gaze arse uscate şi aer. şi pot fi adaptate pentru înregistrarea acestei compoziţii sau pentru reglarea automată a procesului de ardere. Oxigenul este o substanţă paramagnetică (este atras de un cîmp mag­ netic).

cu analizoare cromatografice sau cu anali­ zoare electrice ( C 0 2 şi CO) plus magnetice (0 2 ).8. Conţinutul de N 2 se află prin diferenţă: Luîndu-se ca bază 100 kgmol gaze arse uscate. 1. în funcţie de concentraţiile com­ ponenţilor gazelor arse uscate. nu reprezintă oxigenul în exces. Y C o kmol CO ar necesita.1. CO. oxigenul real consu­ mat va fi: . se poate exprima prin relaţia: 25 . deoarece arderea nu este completă. O.01% voi. C 3 H 4 şi C2H(. CH 4 . Analiza cromatografică prezintă o m a r e precizie. STABILIREA COEFICIENTULUI CANTITĂŢII DE AER. acestea conţinînd C 0 2 . Aceste concentraţii se stabilesc cu analizoare chimice (direct C 0 2 . sau raportul între oxigenul practic consumat şi oxigenul minim necesar arderii complete (acesta este egal cu diferenţa dintre oxigenul practic consumat şi oxigenul în exces faţă de oxigenul minim)..5 kmol 0 2 iar. Oxigenul în exces. iar prin diferenţă la o sută N 2 ). dintr-o singură probă de gaze. P e n t r u cazul considerat Yo. 0. putîndu-se stabili concentraţii şi de ordinul a 0. di­ rect. faţă de oxigenul teoretic (minim) necesar arderii complete. PE BAZA DATELOR ANALIZEI GAZELOR ARSE USCATE în cele ce urmează se urmăreşte stabilirea valorii coeficientului can­ tităţii din aer cu care are loc arderea. în gazele arse uscate. în ultimii ani s-au pus la punct şi metode cromatografice pentru determinarea compoziţiei gazelor arse umede. 1 kmol CO ar nece­ sita 0.5 Yco [kmol 0 2 ] . rezultaţi prin descompunerea termică a unui combustibil lichid. P e n t r u arderea completă.. Se notează cu Y"co2» Yo 2 Şi YCo % voi (mol) p e n t r u componenţii res­ pectivi. şi CO. Un alt avantaj al analizei cromatografice constă în faptul că pot fi depis­ taţi individual diverşi componenţi combustibili aflaţi în cantităţi mici în gazele arse (în afara CO) ca de. va fi: Coeficientul cantităţii de aer fiind raportul între aerul practic consu­ mat şi aerul minim necesar arderii complete. ca arderea să fie completă. exemplu: H 2 . p e n t r u : b a z a admisă.compoziţiei gazelor arse uscate. 0 2 şi N 2 .

Y 0 2 şi ^co. se poate ob­ ţine următoarea formă a relaţiei: In cazul arderii complete.Dacă se înlocuieşte Y N2 în funcţie de YCo2. masa hidrogenului ars se poate exprima prin re­ laţia : Pentru obţinerea a Yco 2 kmol C0 2 . masa carbonului ars este egală cu: 26 . corespund la ar­ dere 4 kg hidrogen. In această situaţie se neglijează umiditatea iniţială a com­ bustibilului şi se consideră că nu se face pulverizare cu abur (vaporii de apă provin numai din arderea hidrogenului conţinut de combustibil). STABILIREA COMPOZIŢIEI GAZELOR ARSE UMEDE SI A NATURII COMBUSTIBILULUI. PE BAZA DATELOR ANALIZEI GAZELOR ARSE USCATE Pentru baza admisă anterior de 100 kgmol gaze arse uscate. din oxi­ genul total introdus: pentru obţinerea a Fco 2 [kmol C0 2 ] s-au consumat: iar pentru obţinerea a Fco kmol CO s-au consumat: Avîndu-se în vedere că în gazele arse se găsesc: prin bilanţul oxigenului rezultă cantitatea de 0 2 consumată pentru ar­ derea hidrogenului: şi corespunzător cantitatea de vapori de apă: Avînd cantitatea de vapori de apă corespunzătoare celor 100 kmol gaze arse uscate. ştiind că pentru 1 kmol O. . se poate calcula compoziţia molară (volumică) a gazelor arse umede. aceste relaţii pot fi simplificate corespun­ zător (Yco=0). Tot pentru baza admisă.9. 1.1.

1. în figura 1. Din diagramă se poate citi direct valoa­ rea lui a. este prezentată în principiu diagrama Ostwald.4. se poate aduce la forma: Relaţia lui c. o familie de drepte pentru valori con- 27 . de exemplu. prin înlocuirea lui YJV2 . se poate scrie şi expresia fracţiei masice a carbonului con­ ţinut de combustibil: Această relaţie. Dacă se admite că arderea este completă (Y C o=0). Y C o 2 Şi ^ o 2 stabilite cu analizor chimic. poate servi indirect la o verificare a corectitudinii datelor analizei gazelor arse. pentru că de multe ori apar erori cauzate de: solubilitatea C 0 2 în apă. 2 Şi ^co stabilite cu analizor electric). Este bine să se facă verificarea datelor analizei chimice a gazelor arse uscate.10. neetanşeitatea perfectă a aparatului. este suficientă cunoaşterea concentraţiei unui singur compo­ nent (Yco2 sau Y 0 2 ) în gazele arse uscate. scăderea concentraţiei soluţiilor etc.iar pentru obţinerea a YCo kmol CO: In total. Aceasta conţine.: r j combustibilul ars: Dacă combustibilul este o hidrocarbură sau un amestec de hidrocar­ buri (c+7i=l). variaţia temperaturii gazelor în timpul analizei. dreptele corespunzătoare valorilor Y C o 2 . Yco2. 1. Yo 2 Şi ^co (% ° l în gazele arse uscate). sau Y c c . rezultă expresia raportului masic H/C » . în cazul în care valoarea acestuia este cunoscută. DIAGRAMA OSTWALD PENTRU CONTROLUL ARDERII Diagrama Ostwald se poate construi pentru oricare combustibil dat şi v corelează parametrii a. în coordonate Y C o 2 —Y D 2 . masa carbonului ars va fi: Pe baza valorilor anterioare. în acest caz fiind suficiente numai valorile a două concentraţii (de exemplu. ^ o 2 Şi ^co trebuind să se intersecteze în acelaşi punct. cele stabilite prin analiză chi­ mică. Această diagramă este utilă pentru verificarea corectitudinii datelor de analiză a gazelor arse uscate.

5.stanţe ale lui YCo şi o familie de drepte pentru valori constante ale lui oc ( a ^ l ) . Y" c o =0 şi YQo = 0 .2 Parametrii caracteristici din diagrama Ostwald Diagrama Ostwald se poate construi pentru oricare tip de combusti­ bil.2. Se obţine valoarea maximă pe care o poate avea Ycqj 28 . Pentru simplificare. In figura 1. TABELUL 1. în cele ce urmează se prezintă modul de con­ struire a diagramei pentru combustibilii de tipul c+h=l. este redată diagrama Ostwald pentru CH 4 . în care parametrii au valorile din tabelul 1. •Se porneşte de la cele două relaţii de bază stabilite anterior: Intersecţia dreptei Y c o = 0 cu ordonata se află făcînd în relaţia lui c. Diagrama are trei puncte caracteristice.

Dacă în relaţia anterioară a lui Yco2 se face Y C o 2 ==0. Se obţine: Se constată că pentru Y c o =.Intersecţiile dreptelor Y C o=ct. Pentru dreptele de <x=ct. se poate constata că pentru a = l se obţine YCo maxDreptele de <x=ct. în cazul a < l . Pentru a se găsi valorile lui Y C o 2 în punctele de intersecţie ale acestor drepte cu dreapta Y c o = 0 ) > se elimină Yo 2 între relaţiile lui c şi a şi se face Y C o='0. Se elimină YCo între relaţiile lui c şi a şi apoi se face Y o 2 = 0 . se trasează prin cîte două puncte. indiferent de natura combustibilului. în continuare. Relaţia anterioară se utilizează pentru a > l . cu abscisa: Dreptele a = c t . Se obţine: Ca verificare. Y c o a = 0 . se pot stabili punctele de intersecţie cu ordonata. care au fost de­ finite. Dreapta Yx>=0 se trasează prin două puncte. Dacă se elimină YCp între relaţiile lui c şi a şi apoi se face Y C o 2 = 0 .. se constată că pentru a = l se obţine Yco. se obţine o re­ laţie a lui <nc pentru combustibilii de tipul c+h=l: .max. sînt paralele între ele şi egal distanţate. Dreptele Y C o=ct. cîteva observaţii suplimentare privind diagrama Ostwald. aceasta fiind valoarea maximă a lui Y 0 a .0 rezultă Y 0 „ = 2 1 . iar celelalte drepte necesită pentru a fi trasate numai cîte un singur punct. Relaţia anterioară a lui Y0 scrisă sub forma: conduce la concluzia că pentru a=00 corespunde Yo 2 =21. obţinîndu-se: Ca verificare. se găsesc intersecţiile dreptelor a = c t .. nu sînt paralele între ele şi trebuiesc trasate prin cîte două puncte. cu abscisa se află făcînd în relaţia lui c.

indiferent de valorile lui a şi c (polul este comun pentru toţi combustibilii). stabilind numai intersecţiile drep­ telor de <x=ct. citirea acesteia din diagramă se face numai pentru o verificare a corec­ titudinii datelor analizei gazelor arse. DIAGRAME GENERALE PENTRU CONTROLUL ARDERII AMESTECURILOR DE HIDROCARBURI Spre deosebire de diagrama Ostwald (în literatură există şi alte tipuri de diagrame. Valorile lui Yco2 de pe abscisă repre­ zintă Yco2 max în funcţie de fracţia masică a carbonului con­ ţinut de combustibil. au un pol comun. în cazul în care arderea este com­ pletă (Yco=0). cu­ noscîndu-se natura combustibi­ lului (valoarea lui c). pe baza relaţiilor stabilite pentru a şi c. cu coordonatele YCo2 — =—200 şi Yo2=100.Dacă în relaţia lui c se fac Yco2 =0 şi Y0. trasînd dreapta a = l şi ducînd apoi celelalte drepte paralele cu aceasta. Dacă din relaţiile lui a şi c se elimină YCo. se pot construi şi diagrame generale.11. valori stabilite. se con­ stată în continuare că pentru Yo2 —100 rezultă Y C o 2 =—200. 1. Dacă valoarea lui c este cunoscută. dar mai puţin interesante). cu abscisa.7 este prezentată o nomogramă generală pentru controlul arderii combustibililor de tipul c + h = l .1. se poate simplifica construirea diagramei. care trebuie construită pentru fiecare combustibil în parte. de exem­ plu. pentru controlul ar­ derii combustibililor de tipul c+h=l. în figură 30 . în funcţie de Yco2 Şi YCo.2 =0 se obţine valoarea ma­ ximă a lui Yco­ şi se constată că YComax este mai mare decît Ycos maxDreptele neparalele de a = c t . Acest pol fiind foarte îndepărtat de domeniul practic al diagramei. se poate citi valoarea lui oc. In figura 1. este prezentată o diagramă generală. Cunoscîndu-se valoarea lui c. pot fi citite valorile a şi c. In figura 1. cu analizoare electrice. pentru toţi combustibilii de tipul c+h=l.6. în cazul în care arderea poate fi şi incom­ pletă. în funcţie de Yco2 Şi ^02» reprezentînd % voi. oc poate fi stabilit în func­ ţie numai de o singură concen­ traţie (Yco2 s a u Y 0 2 ). în gazele arse uscate.

Dacă se admite că arderea este completă (Y C o=0) şi se cunoaşte valoarea lui c. se prezintă principiul construirii acestei nomograme. apoi pe orizontală pînă la curba Yco=0 şi se citeşte pe verticală valoarea lui Y C o 2 mmIn continuare.este redat şi modul de utilizare a nomogramei. se merge pe verticală pînă la valoarea lui c.Nomograma permite şi citirea valorii maxime a lui YCo2 '• pornind de la valoarea oc=l. Eliminîndu-se Yco2 între relaţiile lui a şi c.31 . se obţine: Această relaţie se poate scrie sub o formă în care variabilele sînt se­ parate cîte două: . pentru stabilirea lui a este suficient să se determine experimental numai Yco2.

7. respectiv pentru un proces în sistem static: 32 . sau într-un cilindru cu piston mobil (sistem static). entalpia gazelor rezultate din ardere. în coordonate A—YCo2Figurile 1. cu condiţia ca reacţia să se desfăşoare complet şi precizîndu-se stările de agregare ale substanţelor care intră sau re­ zultă din reacţie. nu prin c. în cele ce urmează se utilizează convenţia de semne din termodina­ mica chimică: căldură cedată-pozitivă (reacţie exotermică) şi căldură pri­ mi tă-negativă (reacţie endotermică). 1. 1. Căldura de reacţie reprezintă căldura schimbată cu mediul exterior. reacţie izobară) sau. în cursul reacţiei unităţii' de cantitate de reactant principal. are următoarele forme.Notîndu-se cu A valoarea comună a celor doi membri ai egalităţii.2. în condiţii izobar-izotermice (căldura.1. în coordonate A—a şi o familie de curbe Y c o = c t . astfel încît natura combusti­ bilului să se exprime. se constată că nomograma reprezintă două diagrame suprapuse: o familie de drepte c=ct. de. indiferent de variaţia temperaturii între starea iniţială şi cea fi­ nală. Căldura de reacţie corespunzătoare reacţiei de oxidare a unei sub­ stanţe combustibile se numeşte şi căldură de ardere. puterile calorice ale combustibililor. principiul conservării şi transformării energiei. tempe­ ratura flăcării fără şi cu disocieri şi temperatura minimă admisibilă a ga­ zelor de ardere (punctul de rouă). şi 1.6. Reacţiile izobare se realizează obişnuit în flux continuu (sistem dina­ mic). lucrul mecanic efectuat-negativ (creştere de volum. izocor-izotermice (căl­ dura ele reacţie izocoră). pentru un proces în flux continuu (sistem dinamic). ci prin raportul masic H/C. în sistem static) şi lucrul mecanic consumat-pozitiv (scădere de volum. se vor discuta problemele caracteristice de bilanţ energetic. ca de exemplu: apli­ carea primului principiu al termodinamicii reacţiilor de ardere. iar reacţiile izocore se realizează obişnuit în bombe calorimetrice (sistem static). Ecuaţia generală a primului principiu al termodinamicii.2. Se înţelege prin reacţie izotermică o reacţie în care pro­ dusele reacţiei se readuc la temperatura pe care au avut-o iniţial reactanţii. APLICAREA PRIMULUI PRINCIPIU AL TERMODINAMICII REACŢIILOR DE ARDERE In cursul unei reacţii chimice. în sistem static). BILANŢUL ENERGETIC AL PROCESELOR DE COMBUSTIE In această a doua parte a studiului proceselor de combustie. ar putea fi modificate. schimbarea structurilor moleculare este însoţită şi de un efect termic.

Conductivitatea termică a gazelor ar­ se fiind mai mică decît cea a aerului. Ceea ce rămîne final este N 2 . constă în cunoaşterea valorii practice a coeficientului cantităţii de aer şi a eventualei prezenţe în gazele arse a unor componenţi rezultaţi prin ardere incompletă (obişnuit CO) şi se realizează prin analizarea gazelor arse.1. Unele tipuri de analizoare pot indica. C 0 2 . care sînt barbotate în or­ dine printr-o soluţie de KOH care reţine C 0 2 (împreună cu S 0 2 ) . aşa cum rezultă din următoarele valori relative: Pentru măsurarea concentraţiei C 0 2 . t i b i l . în care se află o rezistenţă caldă de platină. proporţional cu concentraţia C 0 2 . cu care se determină conţinuturile procentuale volumice (molare) de C 0 2 . fi calculat n u m a i debitul de aer minim necesar. In condiţiile ambiante. Analizorul chimic utilizat frecvent este analizorul Orsat. continuu concentraţia unui component din gazele arse (de exemplu. se trece iniţial cu o pompă vi­ bratoare un debit constant de aer prin celula 4. 0 2 şi CO). electrice. conţinutul de C 0 2 în % voi. la presiunea şi t e m p e r a t u r a ambiante.1. C 0 2 are o conductivitate termică sensibil mai mică decît ceilalţi componenţi (biatomici) ai gazelor arse uscate (N 2 . în figura 1. din cauza prezenţei C 0 2 . în aparatul Orsat se introduc 100 cm 3 gaze de ardere uscate. direct. printr-o soluţie de pirogalat de potasiu care reţine 0 2 şi printr-o soluţie amotiacala de cupru care reţine CO. 0 2 sau CO). 3 — rezistenţă reglabilă şi 4 — celulă de măsurare. sau chiar înregistra. magnetice şi cromatografice. Analiza gazelor arse se poate face cu analizoare: chimice. 0 2 şi CO. Controlul arderii. Analizoarele electrice conţin punţi electrice şi se bazează pe feno­ menele termoconductometrice. — milivoltmetru.2. in gazele arse uscate. şi indicatorul milivoltmetrului indică pe o scală etalonată. 23 . uscate şi răcite în prealabil. este prezentată schema de principiu a unei punţi electrice. . şi se echilibrează puntea prin intermediul reostatului 3. compusă d i n : 1 — sursă de curent.: _ . P u n t e a se dezechi­ librează. Se trece apoi prin celulă un debit egal şi la aceeaşi temperatură de ga­ ze arse. ANALIZA GAZELOR DE ARDERE I T e r m i n a r e a directă a debitului de aer care alimentează un focar -.7. răcirea re­ zistenţei este mai redusă şi deci cresc temperatura şi rezistenţa electrică a firului de platină. r r r u de realizat practic. spre deosebire de determinarea debitului de . Debitul real de aer care alimentează un focar poate fi stabilit numai după cunoaşterea valorii reale a coeficientului cantităţii de aer cu care decurge arderea. necesar conducerii corecte a unui proces de ardere. Cunoscîndu-se debitul de combustibil şi compoziţia acestuia.

şi puntea electrică se dezechilibrează. de mai multe tipuri constructive. şi pot fi adaptate pentru înregistrarea acestei compoziţii sau pentru reglarea automată a procesului de ardere.2 . răcite în prealabil şi eventual uscate. sau chiar umede. Gazele arse de analizat. Se constată şi în această schemă prezenţa unei punţi electrice. Analizoarele magnetice.. Reostatul serveşte la echilibrarea iniţială a punţii electrice. Rezis­ tenţele care încălzesc tubul de sticlă.Pentru măsurarea concentraţiei CO se utilizează 6 schemă asemănă­ toare. Prin celulă se circulă un amestec de gaze arse uscate şi aer. 7 — rezistenţă reglabilă şi 8 — milivoltmetru. este mică în acest caz. într-o anumită proporţie. proporţional cu concentraţia 0 2 în gazele arse. Oxigenul este o substanţă paramagnetică (este atras de un cîmp mag­ netic). Analizoarele cromatografice de gaze arse sînt şi ele de mai multe tipuri. proporţional cu concentraţia CO. In figura 1. în dreapta magnetului. fac ca oxi­ genul să-şi reducă sensibil susceptibilitatea magnetică şi astfel apare în acest tub o circulaţie de la stînga spre dreapta. Cu analizoarele electrice se determină deci conţinutul procentual volumic (molar) de C 0 2 şi (sau) CO în gazele arse uscate. compus din: 1 — cameră inelară metalică. Susceptibilita­ tea magnetică a oxigenului este de 5 ori mai mare decît cea a aerului şi de 150 ori mai mare decît cea a C 0 2 şi scade sensibil odată cu creşterea temperaturii. în dreptul căreia fluxul este mai cald. Pe scala milivoltmetrului se citeşte direct conţinutul de CO în % voi. Influenţa prezenţei CO. 10o/0 voi 0 2 . .3. Se dezvoltă căldură. cresc tem­ peratura şi rezistenţa electrică a firului de platină şi puntea se dezechili­ brează. în % voi. Firul de platină are o temperatură de aproximativ 500°C şi catalizează oxidarea CO la G0 2 . în care temperatura este redusă. Analizoarele electrice şi cele magnetice pot indica continuu compoziţia gazelor arse. Indicatorul milivoltmetrului indică direct conţinutul de O. spre deosebire de C 0 2 şi N 2 care sînt diamagnetice. 6 — sursă de curent. Cîmpul magnetic atrage oxigenul din braţul sting al camerei inelare. trec cu un debit constant prin camera 1. 2 — ţeava transver­ sală de sticlă. 4 şi 5 — rezistenţe de platină pen­ tru încălzire. la un tablou de comandă. se bazează pe comportarea magnetică caracteristică a 02 şi servesc la determinarea concentraţiei volumice a 02 în gazele arse uscate.. 3 — magnet permanent. marea lor majori­ tate servind la determinarea 24 . în funcţie de compo­ ziţia gazelor arse. Fluxul care circulă re­ duce temperatura rezistenţei 4 mai mult decît pe cea a rezistenţei 5. este prezentată schema de principiu a unui analizor magnetic. în domeniul 0.

dintr-o singură probă de gaze. sau raportul între oxigenul practic consumat şi oxigenul minim necesar arderii complete (acesta este egal cu diferenţa dintre oxigenul practic consumat şi oxigenul în exces faţă de oxigenul minim). rezultaţi prin descompunerea termică a unui combustibil lichid. p e n t r u : b a z a admisă. nu reprezintă oxigenul în exces. acestea conţinînd C 0 2 . PE BAZA DATELOR ANALIZEI GAZELOR ARSE USCATE în cele ce urmează se urmăreşte stabilirea valorii coeficientului can­ tităţii din aer cu care are loc arderea. CO.5 kmol 0 2 iar. Analiza cromatografică prezintă o m a r e precizie. 1 kmol CO ar nece­ sita 0. O. 0. STABILIREA COEFICIENTULUI CANTITĂŢII DE AER. în funcţie de concentraţiile com­ ponenţilor gazelor arse uscate. se poate exprima prin relaţia: 25 . deoarece arderea nu este completă. di­ rect. ca arderea să fie completă. exemplu: H 2 . 0 2 şi N 2 . şi CO. C 3 H 4 şi C2H(.8.01% voi. Un alt avantaj al analizei cromatografice constă în faptul că pot fi depis­ taţi individual diverşi componenţi combustibili aflaţi în cantităţi mici în gazele arse (în afara CO) ca de. Aceste concentraţii se stabilesc cu analizoare chimice (direct C 0 2 . în ultimii ani s-au pus la punct şi metode cromatografice pentru determinarea compoziţiei gazelor arse umede. P e n t r u arderea completă.compoziţiei gazelor arse uscate.5 Yco [kmol 0 2 ] . CH 4 .1.. faţă de oxigenul teoretic (minim) necesar arderii complete. Conţinutul de N 2 se află prin diferenţă: Luîndu-se ca bază 100 kgmol gaze arse uscate.. Oxigenul în exces. 1. iar prin diferenţă la o sută N 2 ). cu analizoare cromatografice sau cu anali­ zoare electrice ( C 0 2 şi CO) plus magnetice (0 2 ). în gazele arse uscate. putîndu-se stabili concentraţii şi de ordinul a 0. Y C o kmol CO ar necesita. Se notează cu Y"co2» Yo 2 Şi YCo % voi (mol) p e n t r u componenţii res­ pectivi. oxigenul real consu­ mat va fi: P e n t r u cazul considerat Yo. va fi: Coeficientul cantităţii de aer fiind raportul între aerul practic consu­ mat şi aerul minim necesar arderii complete.

1. din oxi­ genul total introdus: pentru obţinerea a YCo2 [kmol C0 2 ] s-au consumat: iar pentru obţinerea a YCo kmol CO s-au consumat: Avîndu-se în vedere că în gazele arse se găsesc: prin bilanţul oxigenului rezultă cantitatea de 0 2 consumată pentru ar­ derea hidrogenului: şi corespunzător cantitatea de vapori de apă: Avînd cantitatea de vapori de apă corespunzătoare celor 100 kmol gaze arse uscate. se poate calcula compoziţia molară (volumică) a gazelor arse umede. masa carbonului ars este egală cu: 12 Yco2 kg C 26 . STABILIREA COMPOZIŢIEI GAZELOR ARSE UMEDE SI A NATURII COMBUSTIBILULUI. corespund la ar­ dere 4 kg hidrogen. . Y 0 2 şi ^co. ştiind că pentru 1 kmol O. se poate ob­ ţine următoarea formă a relaţiei: In cazul arderii complete.9.Dacă se înlocuieşte Y N2 în funcţie de Y C o 2 . Tot pentru baza admisă. 1. In această situaţie se neglijează umiditatea iniţială a com­ bustibilului şi se consideră că nu se face pulverizare cu abur (vaporii de apă provin numai din arderea hidrogenului conţinut de combustibil). PE BAZA DATELOR ANALIZEI GAZELOR ARSE USCATE Pentru baza admisă anterior de 100 kgmol gaze arse uscate. masa hidrogenului ars se poate exprima prin re­ laţia : Pentru obţinerea a Yco 2 kmol C0 2 . aceste relaţii pot fi simplificate corespun­ zător (Yco=0).

Este bine să se facă verificarea datelor analizei chimice a gazelor arse uscate. scăderea concentraţiei soluţiilor etc. în coordonate Y C o 2 —Y D 2 . Y 0 a şi Y c o trebuind să se intersecteze în acelaşi punct. rezultă expresia raportului masic H/C :--:r. masa carbonului ars va fi: mc=12(Y C o 2 +Yco) [kg C] (1. în acest caz fiind suficiente numai valorile a două concentraţii (de exemplu.10. în cazul în care valoarea acestuia este cunoscută. se poate aduce la forma: Relaţia lui c. Y C o 2 Şi Y 0 2 stabilite cu analizor chimic. DIAGRAMA OSTWALD PENTRU CONTROLUL ARDERII Diagrama Ostwald se poate construi pentru oricare combustibil dat şi v corelează parametrii a. Yco2. variaţia temperaturii gazelor în timpul analizei. este prezentată în principiu diagrama Ostwald.iar pentru obţinerea a YCo kmol CO: 12 Yco kg C. In total. este suficientă cunoaşterea concentraţiei unui singur compo­ nent (Yco2 sau Y 0 2 ) în gazele arse uscate. o familie de drepte pentru valori con- 27 . cele stabilite prin analiză chi­ mică. Dacă se admite că arderea este completă ( Y c o = 0 ) . prin înlocuirea lui YJV2 . dreptele corespunzătoare valorilor Y C o 2 .. 2 şi YCo stabilite cu analizor electric). poate servi indirect la o verificare a corectitudinii datelor analizei gazelor arse. se poate scrie şi expresia fracţiei masice a carbonului con­ ţinut de combustibil: Această relaţie. 1. Aceasta conţine.51) Pe baza valorilor anterioare. Această diagramă este utilă pentru verificarea corectitudinii datelor de analiză a gazelor arse uscate. pentru că de multe ori apar erori cauzate de: solubilitatea C 0 2 în apă. de exemplu. sau Y c c . combustibilul ars: Dacă combustibilul este o hidrocarbură sau un amestec de hidrocar­ buri (c+7i=l). în figura 1. Yo 2 Şi YCo (% ° l în gazele arse uscate).1.4. neetanşeitatea perfectă a aparatului. Din diagramă se poate citi direct valoa­ rea lui a.

stanţe ale lui YCo şi o familie de drepte pentru valori constante ale lui oc ( a ^ l ) .5. •Se porneşte de la cele două relaţii de bază stabilite anterior: Intersecţia dreptei Y c o = 0 cu ordonata se află făcînd în relaţia lui c. Pentru simplificare. în care parametrii au valorile din tabelul 1. Diagrama are trei puncte caracteristice. este redată diagrama Ostwald pentru CH 4 . în cele ce urmează se prezintă modul de con­ struire a diagramei pentru combustibilii de tipul c+h=l. In figura 1. Diagrama Ostwald se poate construi pentru oricare tip de combusti­ bil. Se obţine valoarea maximă pe care o poate avea Ycqj 28 .2. Y" c o =0 şi YQo = 0 .

. Pentru a se găsi valorile lui Y C o 2 în punctele de intersecţie ale acestor drepte cu dreapta Y c o = 0 ) > se elimină Yo 2 între relaţiile lui c şi a şi se face Y C o='0. se trasează prin cîte două puncte. indiferent de natura combustibilului. în continuare. Dacă se elimină YCp între relaţiile lui c şi a şi apoi se face Y C o 2 = 0 . iar celelalte drepte necesită pentru a fi trasate numai cîte un singur punct. în cazul a < l . Relaţia anterioară a lui Y0 scrisă sub forma: conduce la concluzia că pentru a=00 corespunde Yo 2 =21. obţinîndu-se: Ca verificare. care au fost de­ finite. Pentru dreptele de <x=ct. sînt paralele între ele şi egal distanţate. Y c o a = 0 . Dreptele Y C o=ct. se găsesc intersecţiile dreptelor a = c t . Dacă în relaţia anterioară a lui Yco2 se face Y C o 2 ==0.max. Relaţia anterioară se utilizează pentru a > l . se obţine o re­ laţie a lui <nc pentru combustibilii de tipul c+h=l: . se poate constata că pentru a = l se obţine YCo maxDreptele de <x=ct. Dreapta Yx>=0 se trasează prin două puncte. se constată că pentru a = l se obţine Yco. nu sînt paralele între ele şi trebuiesc trasate prin cîte două puncte. Se obţine: Ca verificare. cu abscisa: Dreptele a = c t . Se obţine: Se constată că pentru Y c o =.0 rezultă Y 0 „ = 2 1 . aceasta fiind valoarea maximă a lui Y 0 a . se pot stabili punctele de intersecţie cu ordonata. Se elimină YCo între relaţiile lui c şi a şi apoi se face Y o 2 = 0 .Intersecţiile dreptelor Y C o=ct. cu abscisa se află făcînd în relaţia lui c. cîteva observaţii suplimentare privind diagrama Ostwald..

6. Dacă din relaţiile lui a şi c se elimină YCo. cu analizoare electrice. DIAGRAME GENERALE PENTRU CONTROLUL ARDERII AMESTECURILOR DE HIDROCARBURI Spre deosebire de diagrama Ostwald (în literatură există şi alte tipuri de diagrame. stabilind numai intersecţiile drep­ telor de <x=ct.Dacă în relaţia lui c se fac Yco2 =0 şi Yo2 =0 se obţine valoarea ma­ ximă a lui Yco­ şi se constată că YComax este mai mare decît Yco2 maxDreptele neparalele de a = c t . pentru toţi combustibilii de tipul c+h=l. se poate simplifica construirea diagramei.11. se poate citi valoarea lui oc. dar mai puţin interesante). în funcţie de Yco2 Şi Yco» valori stabilite. cu­ noscîndu-se natura combustibi­ lului (valoarea lui c).1. în figură 30 .7 este prezentată o nomogramă generală pentru controlul arderii combustibililor de tipul c + h = l . Valorile lui Yco2 de pe abscisă repre­ zintă Yco2 max în funcţie de fracţia masică a carbonului con­ ţinut de combustibil. cu coordonatele YCo2 — =—200 şi Yo2=100. In figura 1. indiferent de valorile lui a şi c (polul este comun pentru toţi combustibilii). de exem­ plu. au un pol comun. pe baza relaţiilor stabilite pentru a şi c. în cazul în care arderea este com­ pletă (Yco=0). este prezentată o diagramă generală. se pot construi şi diagrame generale. citirea acesteia din diagramă se face numai pentru o verificare a corec­ titudinii datelor analizei gazelor arse. Cunoscîndu-se valoarea lui c. pentru controlul ar­ derii combustibililor de tipul c+h=l. care trebuie construită pentru fiecare combustibil în parte. 1. cu abscisa. trasînd dreapta a = l şi ducînd apoi celelalte drepte paralele cu aceasta. în funcţie de Yco2 Şi ^02» reprezentînd % voi. In figura 1. Acest pol fiind foarte îndepărtat de domeniul practic al diagramei. se con­ stată în continuare că pentru Yo2 —100 rezultă Y C o 2 =—200. Dacă valoarea lui c este cunoscută. oc poate fi stabilit în func­ ţie numai de o singură concen­ traţie (Yco2 s a u Y 0 2 ). pot fi citite valorile a şi c. în cazul în care arderea poate fi şi incom­ pletă. în gazele arse uscate.

Dacă se admite că arderea este completă (Y C o=0) şi se cunoaşte valoarea lui c. se obţine: Această relaţie se poate scrie sub o formă în care variabilele sînt se­ parate cîte două: .Nomograma permite şi citirea valorii maxime a lui YCo2 '• pornind de la valoarea oc=l.31 . apoi pe orizontală pînă la curba Yco=0 şi se citeşte pe verticală valoarea lui Y C o 2 mmIn continuare. se merge pe verticală pînă la valoarea lui c.este redat şi modul de utilizare a nomogramei. se prezintă principiul construirii acestei nomograme. pentru stabilirea lui a este suficient să se determine experimental numai Yco2. Eliminîndu-se Yco2 între relaţiile lui a şi c.

Căldura de reacţie corespunzătoare reacţiei de oxidare a unei sub­ stanţe combustibile se numeşte şi căldură de ardere. sau într-un cilindru cu piston mobil (sistem static). în coordonate A—a şi o familie de curbe Y c o = c t . entalpia gazelor rezultate din ardere. se constată că nomograma reprezintă două diagrame suprapuse: o familie de drepte c=ct. izocor-izotermice (căl­ dura ele reacţie izocoră). 1. în coordonate A—YCo2Figurile 1. ar putea fi modificate. ca de exemplu: apli­ carea primului principiu al termodinamicii reacţiilor de ardere. astfel încît natura combusti­ bilului să se exprime. Căldura de reacţie reprezintă căldura schimbată cu mediul exterior. se vor discuta problemele caracteristice de bilanţ energetic. Ecuaţia generală a primului principiu al termodinamicii.1. pentru un proces în flux continuu (sistem dinamic). schimbarea structurilor moleculare este însoţită şi de un efect termic. principiul conservării şi transformării energiei. în sistem static).7. indiferent de variaţia temperaturii între starea iniţială şi cea fi­ nală. cu condiţia ca reacţia să se desfăşoare complet şi precizîndu-se stările de agregare ale substanţelor care intră sau re­ zultă din reacţie. reacţie izobară) sau. în condiţii izobar-izotermice (căldura. respectiv pentru un proces în sistem static: 32 . puterile calorice ale combustibililor. iar reacţiile izocore se realizează obişnuit în bombe calorimetrice (sistem static).2. are următoarele forme. în sistem static) şi lucrul mecanic consumat-pozitiv (scădere de volum. şi 1. 1. lucrul mecanic efectuat-negativ (creştere de volum. Se înţelege prin reacţie izotermică o reacţie în care pro­ dusele reacţiei se readuc la temperatura pe care au avut-o iniţial reactanţii. BILANŢUL ENERGETIC AL PROCESELOR DE COMBUSTIE In această a doua parte a studiului proceselor de combustie.Notîndu-se cu A valoarea comună a celor doi membri ai egalităţii. Reacţiile izobare se realizează obişnuit în flux continuu (sistem dina­ mic). ci prin raportul masic H/C. APLICAREA PRIMULUI PRINCIPIU AL TERMODINAMICII REACŢIILOR DE ARDERE In cursul unei reacţii chimice. de. în cursul reacţiei unităţii' de cantitate de reactant principal. tempe­ ratura flăcării fără şi cu disocieri şi temperatura minimă admisibilă a ga­ zelor de ardere (punctul de rouă). în cele ce urmează se utilizează convenţia de semne din termodina­ mica chimică: căldură cedată-pozitivă (reacţie exotermică) şi căldură pri­ mi tă-negativă (reacţie endotermică).6. nu prin c.2.

ecuaţia de bilanţ energetic se reduce la forma (L 1 2 =0): 3 — Procese de transfer termic 33 . In aceste relaţii. temperatură şi presiune. în cursul trecerii din starea iniţială 1 în starea finală 2. AI — variaţia entalpiei (sensibile) a sistemului în cursul transformării. L 12 — lucrul mecanic al variaţiei de volum schimbat de sistem cu me­ diul exterior. în cursul trecerii din starea 1 în starea 2. Iit T — entalpia reactanţilor la temperatura T. L tl2 =iO. în studiul proceselor de ardere AEP şi AEW pot fi neglijate.Starea unui sistem se defineşte prin: natură chimică. termenii au următoarele semnificaţii: Lj12 — lucrul mecanic tehnic schimbat de sistem cu mediul exterior. Dacă reacţia ar decurge la T=0[K]. întotdeauna A reprezintă diferenţa între valoarra parametrului în starea finală şi valoarea parametrului în starea iniţială. în cursul trans­ formării 1—2. AEch — variaţia energiei (interne) chimice a sistemului în cursul transfor­ mării. stare de agre­ gare. Pentru o reacţie de ardere izobar-izotermică. h. entalpiile absolute 1X şi I2 sînt nule şi rezultă concluzia: Pentru o reacţie de ardere izocor-izotermică (sistem static). ecuaţia de bilanţ energe­ tic se reduce la forma: care se poate scrie şi astfel: QPt T este căldura de reacţie izobară la temperatura T. AU — variaţia energiei interne (sensibile) a sistemului în cursul transformării. Intr-un proces obişnuit de ardere izobară. T — entalpia produselor de reacţie la temperatura T. în sistem dinamic (ardere într-un focar). Ql2 — căldura schimbată de sistem cu mediul exterior. AE„ — variaţia energiei potenţiale (macroscopice) a sistemului în cursul transformării. AEW — variaţia energiei cinetice (macroscopice) a sistemului în cursul transformării.

Dacă reacţia ar decurge la T = 0 [ K ] . egal. la o temperatură oare­ care dată. în cele ce urmează se exemplifică acest lucru pentru căldura de ardere izobară. pentru substanţele în fază gazoasă. Căldura de reacţie izobară la o temperatură IV Căldura de reacţie izobară la o temperatură T2>T1: Diferenţa acestor călduri de reacţie: După cum se ştie. medie între tx şi t2. Exemplificări pentru cîteva reacţii de ardere: Căldurile de reacţie sînt în general variabile cu temperatura. iar C& căl­ dura specifică molară. QP poate fi mai mare. a unui component. AI se poate exprima prin relaţia: In consecinţă. sau mai mic decît Qy. Diferenţa dintre cele două călduri de reacţie.T este căldura de reacţie izocoră la temperatura T. 34 . la presiune constantă. izobară. La T > 0 [ K ] . energiile interne absolute U t şi U2 sînt nule şi rezultă concluzia: Se constată deci că. la OK. în cazul în care nu există schimbare de fază. relaţia anterioară se poate scrie sub forma: I în care: nt reprezintă numărul de kgmol al unui component.care se poate scrie şi astfel: QV. Qp=Qy. care este frecvent utilizată practic. se poate scrie astfel: Se constată că diferenţa celor două călduri de reacţie depinde de va­ riaţia numărului de moli în cursul reacţiei.

Se poate imagina un focar orizontal. izolat termic perfect (sistem adiabatic). spre deosebire de celelalte două. reacţia respectivă neputîndu-se realiza individual. Aplicarea principiului doi al termodinamicii reacţiilor de ardere este de asemenea neinteresantă practic. Din expresia căldurii de reacţie. că la arderea H2 căldura de reacţie izobară creşte odată cu creşterea temperaturii şi că la arderea CH 4 căl­ dura de reacţie izobară scade pe măsură ce creşte temperatura (pînă la aproximativ 600°C). de exemplu izobare: se poate constata că partea dreaptă a egalităţii depinde numai de starea şi de starea finală a sistemului. fiind indiferentă calea pe care se ajunge de la starea iniţială la cea finală. 1. ca de exemplu: efectul termic al unei reacţii globale poate fi obţinut prin însumarea al­ gebrică a efectelor termice ale reacţiilor parţiale care compun reacţia globală. nu se poate determina experimen­ tal. Variaţia căldurii de reacţie izobare cu presiunea nu este interesantă din punct de vedere practic.Dacă paranteza mare are o valoare pozitivă. Toate cele trei călduri de reacţie trebuiesc luate la aceeaşi temperatură şi la aceeaşi pre­ siune. ARDEREA IZOBAR-ADiABATICÂ. 3* 35 . Această constatare nu repre­ zintă altceva decît cunoscuta lege a lui Hess. Legea lui Hess poate fi enunţată în mai multe feluri. în care să decurgă în flux continuu o ardere izobară şi la care secţiunea de intrare a amestecului combustibil şi secţiunea de ieşire a gazelor de ardere să fie astfel alese încît viteza la intrare să fie egală cu viteza la ieşire. S-ar putea constata.2. căldura de reacţie creşte cu creşterea temperaturii. pentru arderea în focare. se poate scrie: Această egalitate a permis calcularea căldurii de ardere a C la CO care. în care apar numai Qli} Al sau A17 şi AE(i„ se numesc şi relaţii de bilanţ termic. Exemplificare a aplicării legii lui Hess. de exemplu. pentru arderea C la C 0 2 : Observîndu-se că relaţia finală (globală) provine din însumarea pri­ melor două relaţii. ARDEREA IZOBAR-POUTROPICA Şl OMOGENITATEA FIZICA A RELAŢIILOR DE BILANŢ TERMIC Formele simplificate ale relaţiilor de bilanţ energetic.2.

Această ardere este politropică. Expresia căldurii de reacţie izobare. în focarul (secţia de radiaţie) al unui cuptor de exemplu. stabilite relativ. re­ zultă : i t Parantezele din această relaţie reprezintă corespunzător. pentru că produsele de ardere cedează căldură către materia primă care circulă prin tuburi şi nedorit. 36 . entalpiile ga­ zelor propriu-zise se exprimă în raport cu faza gazoasă la 0°C). ambele exprimate în raport cu temperatura de origine 0°C. iar Te temperatura de evacuare din focar (Te>Tt). entalpia re­ lativă a produselor de reacţie la temperatura finală şi entalpia relativă a reactanţilor la temperatura iniţială. către mediul ambiant. Relaţia anterioară se scrie obişnuit sub forma simplă: Ea arată că: entalpia gazelor de ardere la temperatura flăcării este egală cu suma dintre căldura de ardere izobară şi entalpia amestecului combustibil la temperatura sa iniţială. entalpiile apei şi aburului se exprimă în raport cu faza lichidă la 0°C. în calcule intervin obişnuit diferenţe de entalpii. prin pereţi. Entalpiile se exprimă relativ faţă de aceeaşi temperatură pentru care se ia Qp (obişnuit 0°C). stabilită în paragraful anterior. Se mai remarcă şi că Qp corespunde tempe­ raturii de 0°C. în raport cu o origine admisă arbitrar (entalpiile frac­ ţiunilor petroliere se exprimă în raport cu faza lichidă la 0°C. arderea de­ curge practic izobar. se poate scrie astfel pentru temperatura de 0°C: Eliminîndu-se AEch între ultimele două relaţii (prin însumare). deci temperatura flăcării). Relaţia generală a bilanţului energetic pentru sisteme dinamice: se simplifică în acest caz la forma (AEP şi AEW sînt neglijabile): în care: Q12 este căldura cedată de gazele de ardere. In calculele tehnice se lucrează obişnuit cu entalpii experimentale. Originea unor entalpii este starea pentru care se admite entalpia egală cu zero. Tf este entalpia absolută a produselor de reacţie la temperatura fi­ nală (temperatura de evacuare este temperatura maximă atinsă în timpul arderii. După cum se ştie. iar Iu T» este entalpia absolută a reactanţilor la temperatura iniţială (temperatura de intrare în focar). iar valorile acestor diferenţe nu depind de originea admisă.Relaţia bilanţului energetic: se simplifică în acest caz la forma: h.

trebuie să se exprime faţă de aceleaşi stări de agregare la origine. Ix şi I2 trebuie să se exprime faţă de aceeaşi temperatură (obişnuit 0°C). PUTERILE CALORICE. mai rar mţj pentru combustibili gazoşi sau kgmol). Această relaţie se scrie obişnuit sub forma simplă: Căldura cedată de gazele de ardere în focar este egală cu căldura de ardere izobară. Aceste relaţii trebuie să se aplice categoric în condiţii de omogenitate dimensională. parantezele reprezintă entalpiile relative. a entalpiei reactanţilor şi a entalpiei produ­ selor de reacţie în raport cu aceeaşi stare de referinţă. co­ respunzătoare reacţiei de ardere a unui combustibil. De asemenea. arderea decurgînd în condiţii izobar-izotermice. atunci şi entalpiile acestor componenţi. 1. Prin omogenitate fizică a unei relaţii de bilanţ termic se înţelege ex­ primarea căldurii de reacţie. prin temperatură şi prin presiune. In cele anterioare au fost stabilite două relaţii (formele simple) de bi­ lanţ termic. Starea de refe­ rinţă se exprimă prin stările de agregare ale tuturor componenţilor. entalpia vaporilor de apă se va exprima fată de origintea vapori la 0°C şi nu li­ chid la 0°C.Dacă la arderea unui combustibil lichid. care intră în Ir şi respectiv I2.2. dar în plus aplicarea lor trebuie să se facă şi în condiţii de omogenitate fizică. de exemplu Qv corespunde combustibilului în fază lichidă şi apei rezultate din ardere în fază vapori (la temperatura de referinţă). Entalpiile se exprimă relativ faţă de aceeaşi temperatură pentru care se ia Qp (obişnuit 0°C). Puterea calorică este deci căldura de reacţie izobară. Concret. relaţii utilizate frecvent.Eliminîndu-se &Ech între această relaţie şi expresia căldurii de reac­ ţie izobare la 0°C: rezultă următoarea relaţie de bilanţ termic: Şi în acest caz. pentru procesele de combustie izobar-adiabatice şi respectiv izobar-politropice. aceasta fiind obişnuit presiunea atmosferică (pentru diferenţe mici de presiune. 37 .3. plus entalpia amestecului combustibil la temperatura sa iniţială şi minus entalpia gazelor de ardere la temperatura de evacuare din focar. It şi J2). aceste mărimi trebuie să se exprime faţă de aceeaşi presiune. SUPERIOARĂ Şl INFERIOARĂ ALE COMBUSTIBILILOR Se înţelege prin putere calorică (în literatura mai veche —• calorifică) a unui combustibil. exprimate faţă de originea 0°C. căldura degajată în cursul arderii complete a unităţii de cantitate de combustibil (în majoritatea cazurilor kg. S-a constatat anterior că Qp. poate fi neglijată influ­ enţa presiunii asupra lui Qp.

25°C. Gazele rezultate prin arderea unui combustibil conţin şi vapori de apă. cu TOH2O [kg vapori apă/kg comb.] puterea calorică inferioară. 20 sau 25°C. Combustibilii pentru care h=0 şi w—0. La diferenţe de tempe­ ratură de 15 . Se numeşte putere calorică superioară. Notîndu-se cu Hs [kJ/kg comb. S-a arătat anterior că o căldură de reacţie se de­ fineşte şi prin precizarea stărilor de agregare ale reactanţilor şi ale pro­ duselor reacţiei. se poate scrie următoarea relaţie în­ tre puterile calorice: Cantitatea de condens muto se stabileşte experimental sau se calcu­ lează. influenţa temperaturii asupra căldurii de reacţie izobare este neglijabilă.] puterea calorică superioară. Cum la determinarea puterii calorice a combustibili­ lor (lichizi) nu se face pulverizare cu abur. Conden­ sarea vaporilor de apă începe la punctul de rouă al gazelor arse (tempe­ ratura de saturaţie corespunzătoare presiunii parţiale a vaporilor de apă) şi continuă pe măsura scăderii temperaturii. Căldura cedată prin răcirea produselor de reacţie depinde şi de cantitatea de vapori de apă care con­ densează. care pot proveni: din arderea hidrogenului conţinut de combusti­ bil. Puterea calorică inferioară corespunde cazului în care vaporii de apă conţinuţi de gazele arse nu ar condensa în timpul aducerii gazelor arse la temperatura de origine. că în gazele arse rămîne final o cantitate de vapori de apă aproxi­ mativ egală cu cantitatea de vapori de apă conţinuţi iniţial de aerul uti­ lizat pentru ardere. în funcţie de compoziţia elementară a combustibilului. gazele arse rămînînd final saturate cu vapori de apă la temperatura corespunzătoare. la determinarea experimentală a puterii calo­ rice.Obişnuit se utilizează puterile calorice corespunzătoare condiţiilor nor­ male (p=l. ţinîndu-se seamă de faptul că diferenţa dintre puterile calorice este egală cu căldura cedată prin con­ densarea vaporilor de apă. prin re­ laţia: . puterea calorică corespunză­ toare cazului în care condensează total vaporii de apă proveniţi din ar­ derea hidrogenului conţinut de combustibil şi din umiditatea iniţială a combustibilului. iar puterea calorică inferioară se calculează. din umiditatea iniţială a combustibilului. Obişnuit se determină experimental puterea calorică superioară. din aburul de pulverizare şi din umiditatea iniţială a aerului utilizat pentru ardere. Se întîlnesc uneori şi puteri calorice cores­ punzătoare temperaturilor de 15. Prin aducerea gazelor arse la temperatura de origine a puterii calo­ rice. S-a constatat practic. vaporii de apă conţinuţi vor condensa parţial. . 18.013 bar şi £=0°C).] cantitatea de vapori de apă care condensează şi cu r [kJ/kg vapori apă] căldura latentă de condensare. . au numai o singură putere calorică. rezultă că vaporii de apă pro­ veniţi din arderea hidrogenului conţinut de combustibil şi din umidita­ tea iniţială a combustibilului condensează integral. cu Ht [kJ/kg comb.

In calculele tehnice se utilizează numai puterea calorică inferioară. 60°C. Hi variază cu aproximaţie între limitele: P u t e r e a calorică scade. Căl­ dura dezvoltată prin ardere este preluată de apa din calorimetru (canti­ tate cunoscută). Se calculează apoi puterea calorică a combustibilului (căldura de reacţie izobar-izotermică). condensarea vaporilor şi răci­ rea lichidului rezultat şi căldura cedată n u m a i prin răcirea vaporilor pe acelaşi interval de t e m p e r a t u r ă (căldura specifică a lichidului este mai m a r e decîf căldura specifică a vaporilor). în cadrul aceleiaşi clase de hidrocarburi. P e n t r u combustibilii solizi sau lichizi nevolatili. p e n t r u care se măsoară creşterea de temperatură. P e n t r u hidrocarburi gazoase şi fracţiuni petroliere lichide. debitul de apă de răcire şi debi­ tul de condens acumulat din gazele de ardere. m a n u a l e (există şi calori­ m e t r e automate care înregistrează continuu puterea calorică a unui flux de combustibil gazos). se utilizează calori­ m e t r e cu flux continuu de apă. P e n t r u combustibilii gazoşi sau lichizi volatili. In ambele cazuri puterile calorice pot fi aduse la originea de 0°C. de tip J u n k e r s . se calculează iniţial H s din bilanţul termic: în care: B este debitul de combustibil. 39 . Cunoscîndu-se debitul de condens. t e m p e r a t u r a maximă fiind situată în majoritatea cazurilor în jurul a 40 . . ast­ fel încît t e m p e r a t u r a lor finală este practic egală cu t e m p e r a t u r a ameste­ cului combustibil (condiţii izotermice. se calculează în continuare Ht. din motive care vor fi prezentate ulterior.Condensarea vaporilor de apă are loc pe un interval de temperatură. Determinările experimentale ale puterilor calorice ale combustibililor se fac cu calorimetre specifice. Măsurîndu-se şi diferenţa de t e m p e r a t u r ă cu care se încălzeşte apa. pentru intervalul trouă . Suprafaţa de schimb de căldură a calorimetrului asigură o foarte bună răcire a gazelor arse. La calorimetrele J u n k e r s se măsoară debitul de combustibil ars (arderea este completă). iar t e m p e r a t u r a minimă fiind t e m p e r a t u r a de origine (obiş­ n u i t 0°C). în aparat se introduc o cantitate cunoscută de combustibil şi 0 2 sub presiune. aceasta fiind foarte redusă. . diferenţa intre căldura cedată prin răcirea vaporilor. D — debitul de apă. presiunea este aproximativ egală cu presiunea atmosferică). Convenţional se consideră căldura latentă de condensare (acea­ sta creşte odată cu scăderea temperaturii) aproximativ egală cu valoarea corespunzătoare la 0°C (se admite că vaporii se răcesc pînă la 0CC şi apoi condensează integral la această t e m p e r a t u r ă ) : Mai exact. iar arderea se declanşează cu o scînteie electrică. se utilizează bombe calorimetrice. . acest r reprezintă. odată cu scăderea conţinutului de hidrogen al combustibilului. 0°C. . ţinîndu-se seama de faptul că în bomba calorimetrică arderea decurge izocor-izotermic. C — căldura specifică a apei şi At — diferenţa de t e m p e r a t u r ă cu care se încălzeşte apa.

. . Pentru un combustibil de orice natură. cu compoziţie elementară cu­ noscută: Pentru un amestec de hidrocarburi parafinice gazoase în funcţie de densitatea relativă: Pentru d=0.9 rezultă H*=49 530 . majoritatea hidrocarburi.3 sînt prezentate pentru mai multe substanţe combustibile. Pentru fracţiuni petroliere lichide numai în funcţie de densitatea re­ lativă: i Pentru d\* =0. . . puterea calorică inferioară a unui com­ bustibil poate fi calculată cu suficientă exactitate. 40 . valorile experimentale (acestea diferă puţin de la un autor la altul) ale puterii calorice inferioare. In lipsa datelor experimentale. 40 810 [kJ/kg comb.în tabelul 1.] (Ht scade odată cu creşterea densităţii relative).. . 0.1.6 . 1 rezultă Ht=44 340 . Se reaminteşte că: în continuare. cu ajutorul unor re­ laţii empirice. se prezintă relaţii mai exacte pentru puterea calorică inferioară a fracţiunilor petroliere lichide.] (Ht scade odată cu creşterea densităţii relative).. în condiţii normale. 47 690 [kJ/kg comb..

Pentru fracţiuni petroliere lichide reziduale (păcură). în funcţie de densitatea relativă. din punct de vedere chimic. în cazul oxidării parţial incom­ plete a carbonului. căldura de reacţie este mai mică decît la trecerea în CO.4.] (1. [kJ/kg comb. In cazul oxidării incomplete a carbonului. pentru un amestec de combusti­ bili puterea calorică medie este egală cu media masică a puterilor calo­ rice ale componenţilor (în cazul în care puterile calorice se exprimă pe kg): |_ kg comb.. sau din punct de vedere chimic.. Diferenţa acestor călduri de reacţie este egală cu căl­ dura de ardere a CO (la COâ). deci 10 170 [kJ/kg CO] sau: Pentru a se afla pierderea de căldură. La trecerea carbonului în CO.— + 5 013K-10 465 <dis) d is d + 9 420s—2 449w [ n Puterile calorice fiind mărimi aditive.J ——1 J (1-s-w-z) + (1.83) /15623 \ Pentru fracţiuni petroliere lichide distilate (de la benzină pînă la mo­ torină). în funcţie de densitatea relativă şi parţial de compoziţia elementară: Ht= » • — +24 300 j (1—s—w—z) + + 9 420s—2 449u. PIERDEREA DE CĂLDURA CAUZATA DE ARDEREA INCOMPLETA Arderea poate fi incompletă din punct de vedere mecanic (obişnuit numai în cazul combustibililor solizi).85) {gi sînt fracţiile masice ale componenţilor din amestec). Această valoare se poate calcula cu una din relaţiile prezentate şi anterior: 41 . nu se dezvoltă prin ardere întreaga putere calorică a combustibilului (aceasta corespunde arderii complete). 1.. deci există pierderi de căldură cauzate de arderea incompletă a combustibilului.84) Hfmşywitn 1 d. trebuie să se cunoască fracţia masică a carbonului care trece în CO (x kg C—> CO/kg comb.). de factorul de caracterizare şi parţial de compoziţia elementară: [ 5 675 27 273 3 275/v "1 — 7 + — .2.

iar C P j i căldura speci­ fică molară. izobară. a componentului respectiv.cînd apariţia CO este datorată numai lipsei de oxigen (în acest caz a este numai subunitar). la o temperatură oarecare t. se exprimă prin relaţia: în care: n4 reprezintă numărul de kgmoli al unui component al gazelor arse rezultate la arderea unui kg de combustibil. se poate ajunge la următoarea expresie a lui AH: Această relaţie permite calcularea lui AH numai pe baza datelor ana­ lizei gazelor arse uscate. Efectul termic al reacţiei de ardere incompletă a unui combustibil (cu apariţie de CO) este egal cu diferenţa dintre puterea calorică a combusti­ bilului şi pierderea de căldură cauzată de arderea incompletă: 1. fără a fi necesar să se cunoască valoarea lui c. în kJ/kmol °C. în tabelul 1. pierderea de căldură cauzată de oxidarea incompletă a carbonului se exprimă prin relaţia: In cazul combustibililor de tipul c + 7 i = l . medie între 0 şi t°C şi exprimată. In concluzie. cum c din expresia lui x se poate exprima în funcţie de datele analizei chimice a gazelor arse uscate.4 sînt prezentate aceste călduri specifice medii. sau: yco cînd prin analiza gazelor de ardere se cunoaşte caracterul real al arderii (în acest caz a poate fi eventual şi supraunitar). entalpia fiind o mărime aditivă. ENTALPIA GAZELOR DE ARDERE Entalpia gazelor de ardere se exprimă obişnuit ca valoare relativă faţă de originea fază gazoasă (inclusiv vaporii de apă) la 0°C şi presiunea normală atmosferică. pentru toţi componenţii gazelor de ardere şi în plus pentru aer şi H 2 (utile şi 42 . Entalpia gazelor arse umede.5.2.

Pentru valori a > 1 se poate proceda în acelaşi mod. aceasta adăugîndu-se la valorile cores43 . este bine să se construiască pentru combusti­ bilul dat diagrama entalpie — temperatură a gazelor arse. în domeniul presiunilor joase. reprezentîndu-se fcurba respectivă pentru arderea teoretică. Diagramele i—t se construiesc obişnuit pentru :-rea completă a combustibilului. ar trebui ca CPi t să se utilizeze la presiunea parţială a compo­ nentului respectiv.8 pentru CH 4 . asupra căldurilor spe:e este însă neglijabilă. la una sau i multe valori ale lui a. In acest scop. Diagrama i—t se construieşte astfel: se calculează produsele arderii fcentru a = l şi apoi entalpia lor la cîteva temperaturi. deci pentru valori a > l . Corect.acestea pentru calculele de combustie). se constată că la 0°C entalpia gazelor arse este nulă şi că această entalpie creşte odată cu creşterea temperaturii. Ele corespund presiunii atmosfepentru fiecare component. La dimensionarea cuptoarelor sau a recuperatoarelor de căldură din gazele arse. Aspectul unei astfel de diagrame se redă în figura 1. I :enţa presiunii. sau mai simplu se calculează cantitatea de aer -ia exces şi entalpia respectivă. Din expresia anterioară a entalpiei gazelor arse. presiunea totală fiind egală cu presiunea atmosferică. este necesar să se cunoască entalpia gazelor arse la diverse temperaturi.

a şi t.95). In coordonate i—t. .9 şi 1. 0. curbele de a = c t . .10. . .75 . 1. pentru că Cp creşte cu creş­ terea temperaturii. pentru <x=l) şi se citeşte din figura 1. 2 000°C). . în funcţie de c. Entalpfa gazelor arse se obţine prin însumarea a trei valori citite în nomograme: Valoarea it reprezintă entalpia gazelor arse corespunzătoare arderii teoretice {ardere completă. cu ajutorul cărora se poate stabili entalpia gazelor arse umede (t=0 . . Valoarea ie reprezintă entalpia excesului de aer (ac>l) şi se citeşte din figura 1.8 .]). au concavitatea în jos. .punzătoare la aceeaşi temperatură. calculate pentru a = l . 0. iar combustibilul fiind sau nu pulve­ rizat cu abur (a=0 . .8).9 în funcţie de t şi c.6 [kg/kg comb.10 se prezintă un sistem de nomograme. arderea fiind com­ pletă sau incompletă (a =0. pen­ tru combustibili de tipul c + h = l (c==0. în figurile 1. De la valoarea lui c se coboară pe verti- 44 .

i e are expresia: Valoarea ia reprezintă entalpia aburului de pulveriza­ re din gazele de ardere şi se citeşte din figura 1. re­ prezintă fracţia masică a car­ bonului oxidat incomplet. stabilite anterior pentru ar­ derea izobar-adiabatică şi respectiv izobar-politropică. Valoarea lui Ai este însă practic neglijabilă. In cazul arderii cu lipsă de aer ( a < l ) . în funcţie de t şi a. în bilanţuri­ le termice ale proceselor de combustie. întotdeauna. Relaţiile de bilanţ termic.]. Dacă în gazele de ardere apare CO în prezenţă de 0 2 . se 45 . aşa cum se vede şi în relaţiile anterioare. se scriu obişnuit sub urmă­ toarele forme: termenii avînd semnificaţiile cunoscute şi fiind exprimaţi în kJ/kg comb.cală pînă la valoarea lui a. la calculul entalpiei ar mai trebui adăugat un termen de corecţie: în care y [kg C/kg comb. se merge pe orizontală la stingă pînă la va­ loarea lui t şi se coboară pe verticală pînă la scara entalpiei.9. din alte cauze în afara lipsei de 0 2 . din cauza neomogenităţii amestecului combustibil etc.

.

nu de faptul că în majoritatea cazurilor practice gazele arse sînt evacuate în atmosferă la £>100°C. după concepţia actuală. şi ix — entalpia iniţială a amestecului combustibil. care reduc temperatura). Temperatura corespunzătoare lui i2 este temperatura adiabatică a flă­ cării fără disocieri (în flacără._> reprezintă entalpia gazelor de ardere la temperatura maximă atinsă. în măsură mai mică sau mai mare. care de asemenea este mult întîlnită şi care înlocuieşte noţiunea de căldură specifică( masică. TEMPERATURA ADIABATICA A FLĂCĂRII. Hj — puterea calorică inferioară a combustibilului. s-a ajuns anterior la relaţia: în care: i. Ambele noţiuni sînt de natură flogistică şi se menţin de două secole. Un corp nu poate să con­ ţină căldură. Căldura. 47 . după cum nu poate să conţină lucru mecanic. volumică). ci de necesitatea de a se respecta omogenitatea fizică a relaţiilor de bilanţ ter­ mic. deci „acu­ mularea" se face sub formă de energie internă. Căldura a fost considerată iniţial ca fiind un fluid invizibil (flogistic) care se putea „acumula" (de unde „conţinut" şi „capacitate"). în kJ/kg comb. Aşa cum s-a mai arătat şi anterior. iar en­ talpia aburului de pulverizare să se exprime tot în raport cu faza va­ pori la 0°C. în diversele corpuri. au loc reacţii secundare endotermice. în kJ/kg corn.utilizează puterea calorică inferioară a combustibilului. nu este corectă. molară. omogenitatea fizică reprezintă exprimarea tuturor termenilor relaţiei în raport cu aceeaşi origine.6. în majoritate reacţii de disociere termică. Pentru că entalpia vaporilor de apă din gazele de ardere se exprimă faţă de originea fază vapori la 0°C. în kJ/kg comb. nu este corectă. In încheierea acestui paragraf referitor la entalpia gazelor de ardere. temperatura fiind ridicată. ambele fiind forme de tranziţie a energiei. Căldura primită de un corp duce la creşterea energiilor cinetică şi potenţială ale particulelor care îl compun. cum se justifică în unele cărţi. sînt necesare cîteva observaţii privind terminologia. este o formă de tranziţie a energiei (se schimbă între două corpuri atunci cînd între ele există o diferenţă de temperatură) şi nu o energie proprie unui corp într-o stare dată. care este întîlnită în multe cărţi şi care obişnuit înlocuieşte noţiunea de entalpie.. în care s-au întîlnit şi căldurile specifice ale diverşilor componenţi. este obligatoriu ca puterea calorică să se ex­ prime faţă de aceeaşi origine (puterea calorică inferioară la 0°C). Acest lucru este impus.2. 1. FARA DISOCIERI Prin aplicarea primului principiu al termodinamicii proceselor de ar­ dere izobar-adiabatice. Noţiunea de „capacitate calorică specifică". Noţiunea de „conţinut de căldură". Omogenitatea fizică se referă şi la starea de agregare a com­ bustibilului la temperatura de origine.

P e n t r u combustibilii gazoşi sau solizi. în kmol/kg comb. sau abur supraîncălzit cu presiune şi t e m p e r a t u r ă date) citită din tabele sau diagrame în raport cu originea fază lichidă la 0°C. aşa după cum s-a discutat anterior. Entalpia aburului de pulverizare rezultă din relaţia: în care a reprezintă consumul de abur de pulverizare. In cele ce urmează se prezintă modul de aplicare a acestei relaţii. iar r 0 — căldura latentă de vaporizare a apei la 0CC. în kJ/kmol °C. în kJ/kmol °C.. se poate calcula cu relaţia: în care K este factorul de caracterizare. exprimată în raport cu originea lichid la 0°C. In lipsa factorului de caracterizare. iar t se referă la combustibil. Mai puţin exact. Entalpia aerului de ardere rezultă din expresia: în care L este consumul real de aer. Entalpia gazelor rezultate din ardere are expresia: 48 . se poate utiliza relaţia simplă: P e n t r u o mai uşoară pompare şi pulverizare.Relaţia anterioară serveşte la calcularea temperaturii flăcării şi trebuie aplicată. CPiaeT — căldura specifică medie a aerului.. iar taer — t e m p e r a t u r a aerului la intrarea în focar (aerul poate fi nepreîncălzit sau preîncălzit). Paranteza din relaţie r e p r e ­ zintă entalpia aburului exprimată faţă de originea vapori la 0CC. comb. comb este căldura specifică medie a combustibilului în kJ/kg°C. icomb se calculează cu relaţia: în care C P . păcura ajunge la injector cu o t e m p e r a t u r ă de preîncălzire apropiată de 100°C. în kg abur/kg. Entalpia amestecului combustibil se compune din trei t e r m e n i : Entalpia unui kg de combustibil petrolier lichid.HOv este căldura specifică medie a vaporilor de apă. în condiţii de omogenitate fizică. i — entalpia aburului în condiţiile de intrare (abur saturat cu presiune şi titlu date. iabur s-ar putea calcula cu relaţia: în care Cp.

Relaţia anterioară se referă la cazul în care arderea este completă şi se dezvoltă prin ardere întreaga putere calorică a combustibilului. 4 — Procese de transfer termic 4g .7. temperatura flăcării este sen­ sibil mai mare decît la arderea cu aer. . Se obţine: Cîteva concluzii bazate pe această formă generală a relaţiei tempera­ turii adiabatice a flăcării. pentru că numărul de kgmoli de gaze de ardere este mult mai redus (lipseşte N 2 ). 2 000°C. odată cu creşterea consumului de abur de pulverizare (creşte în mai mare măsură nn 2 o decît iabur). odată cu creşterea puterii calorice a combustibilului. pentru că creşte cantitatea de gaze de ardere (tf este maxim la arderea completă cu oc=l). 1. s-a arătat cum se calculează temperatura flă­ cării la o ardere adiabatică. TEMPERATURA ADIABATICÂ A FLĂCĂRII. In cazul în care. odată cu creşterea lui ot. fie temperatură adiabatică fără disocieri. se numeşte fie temperatură adiabatică stoechiometrică. CU DISOCIERI în paragraful anterior. Hj trebuie înlocuit cu efectul termic real al reacţiei de ardere.2. La arderea unui combustibil cu oxigen. pentru combustibilul dat. tf poate fi citit direct din diagramă. cu atît mai mult cu cît arderea este mai incompletă. se citesc căldurile specifice ale componenţilor gazelor arse umede şi se calculează tf (se poate admite drept corectă valoarea tf calculată. se poate scrie expresia temperaturii flă­ cării: Pentru că valorile C p . tempe­ ratura teoretică a flăcării are valori de ordinul 1 500 .Pe baza relaţiilor anterioare. — tf scade. * trebuie luate ca medii între 0 şi tf [°C] (ne­ cunoscută). această relaţie se aplică prin încercări succesive: se presupune tf. Dacă arderea este incompletă. dacă tf presupus nu diferă de tf calculat cu mai mult de 50CC). conform reacţiilor stoechiometrice. Această temperatură teoretică. fără disocieri: — tt creşte. — tf scade. întîlnite frecvent în practică. — tf creşte. există construită diagrama i—t gazelor de ardere completă. în funcţie de u şi a. în procesele de ardere cu aer. — tf scade. odată cu creşterea temperaturii de preîncălzire a aerului (creşte i^). .

printr-un filtru de lumină roşie. cu atît mai mare cu cît temperatura flăcării este mai mare. ci din lipsa globală sau locală de 0 2 .Temperatura reală a flăcării nu poate fi calculată. . C 2 H 4 . înnegrită pe partea care primeşte radiaţiile flăcării. In gazele arse reci pot fi întîlniţi componenţi oxidaţi parţial sau neoxidaţi. nu există pierderi de căldură suplimentare prin ardere incompletă. în interiorul lunetei există un bec special cu filament de wolfram. Aceste reacţii fiind reversibile (pe măsura scăderii temperaturii gazelor arse. ci numai determi­ nată experimental cu ajutorul pirometrelor (pirometre optice şi pirometre de radiaţie). Scala milivoltmetrului este gradată direct în °C (obişnuit pînă la 3 000°C). 50 . modificîndu-se incandescenţa acestuia. Această diferenţă este cauzată de faptul că arderea într-un focar este politropică şi nu adiabatică (flacăra cedează căldură. la temperaturi peste 1 500°C. Reacţiile secundare care au loc în flacără. Tem­ peratura reală a flăcării. cauzată de faptul că aceste reacţii sînt endotermice. ţinîndu-se seamă de termodinamica reacţiilor secundare. C 2 H 6 etc. dar obişnuit se măsoară tem­ peratura zonei mai calde a flăcării. . Bateria de termocupluri este închisă într-un bec de sticlă umplut cu gaz inert şi este legată la un milivoltmetru. O flacără nu are temperatură uniformă. pot apare în gazele arse evacuate în atmosferă şi H 2 ) CH 4 . în special prin radiaţie) şi de faptul că în flacără au loc diverse reacţii secundare reversibile endotermice care reduc temperatura. sudurile se încălzesc. ci numai o re­ ducere a temperaturii flăcării. Milivoltmetrul din circuitul electric este gradat direct în °C. indicator sau înregistrator (acesta poate rea­ liza şi o reglare automată). Reacţiile de disociere conduc la o scădere a temperaturii flăcării. sudurile acestora fiind acoperite cu platină. în special la arderea unui combustibil lichid. iar principalele disocieri se referă la C 0 2 şi H 2 0. fie temperatură adiabatică termodina­ mică. care se află spre vîrful flăcării. La arderea în focarele obişnuite nu se pun astfel de probleme. Această temperatură se numeşte. prin intermediul unui reostat. Pirometrul de radiaţie constă într-o ba­ terie de termocupluri legate în serie. pînă cînd în cîmpul vizual al lunetei dispare imaginea filamentului (incandescenţa filamentului devine identică cu incandescenţa flăcării). care este alimentat de un acumu­ lator. pro­ porţional cu intensitatea radiaţiilor deci cu temperatura flăcării. este aproximativ cu 100 . răcirea bruscă a flăcării (îngheţarea reacţiilor) etc. produsele de disociere se reasociază). dar aceştia nu provin din disocierile discutate. pentru că ele sînt cu atît mai intense cu cît temperatura este mai ridicată. Marea ma­ joritate a reacţiilor secundare din flacără sînt cunoscute şi studiate şi este posibil să se calculeze temperatura teoretică a flăcării pentru o ar­ dere adiabatică. cu disocieri. De exemplu. provenite din descompunerea termică a combustibilului. fie temperatură adiabatică cu disocieri a flăcării (marea majoritate a reacţiilor secundare sînt reacţii de disociere). Radiaţiile flăcării ajung la sudurile termocuplurilor printr-un tub prevăzut cu lentilă. Pirometrul optic constă într-o lunetă prin care se pri­ veşte flacăra. şi apare o forţă electromotoare. In cele ce urmează se prezintă principalele reacţii secundare din fla­ cără şi modul de calcul al temperaturii adiabatice a flăcării. determinată experimental. 300°C mai mică decît temperatura adiabatică stoechiometrică. Se reglează intensitatea curentului prin filament. sînt în majoritate reacţii de disociere termică.

NH 3 . mai există si alte reacţii secundare. — singura reacţie care nu este o disociere este reacţia de formare a monoxidului de azot. natura combustibilului şi coeficientul cantităţii de aer. NH. cu apariţie de: N0 2 . Sînt trecute în tabel şi valorile temperaturii de echilibru (temperatura adiabatică a flăcării.0 prezintă două posibilităţi de disociere termică. şi conţin numai principalii compo­ nenţi. cu un program specific.5 sînt prezentate compoziţiile de echilibru pentru arderea jzobar-adiabatică a CH 4 . pentru patru valori ale coeficientului cantităţii de aer (ot «s 1). Echilibrul stabilit între diverşii componenţi rezultaţi din reacţiile se­ cundare şi componenţii de bază ai gazelor de ardere depinde de tempera­ tură. sînt reacţii de disociere a moleculelor în atomi. 51 . principalele reacţii reversibile din flacără sînt următoarele: Din aceste reacţii termochimice se constată următoarele: — toate reacţiile sînt endotermice (în sensul de la stînga spre dreapta. căldurile de reacţie izobare corespund condiţiilor ambiante şi pentru H 2 0 în fază vapori). la presiunea ambiantă şi cu amestecul combus­ tibil aflat iniţial la temperatura ambiantă. — H. CHO etc. în afara reacţiilor anterioare. care au loc la temperaturi relativ mari.In ordinea importanţei lor. cu disocieri). N (atomic). presiune. — ultimele două reacţii. Aceste compoziţii sînt stabilite pe calculator. în tabelul 1.

între t'f la oc=l şi t'f la a=0. Datele pe baza cărora s-a construit graficul sînt obţinute pe calculator. în funcţie de temperatura adiabatică a flăcării. în figura 1. cu disocieri. în funcţie de a ( a ^ l ) . — la vapori a mari. pentru metan. . etan şi propan (ames­ tecul combustibil în condiţiile ambiante). disociaţia vaporilor de apă se face mai mult în OH (hidroxil) şi H 2 .6. t'f creşte de la CH 4 la C 3 H 8 . cau­ zată de reacţiile secundare. Pen­ tru un combustibil dat şi o va­ loare a dată. Pentru aceeaşi valoare a. Valorile din tabel sînt obţinute la calculator. . concentraţiile de CO şi H. Se constată că Ai poate de­ păşi şi valoarea 200°C şi că At creşte sensibil odată cu creşte­ rea lui tf şi. — prezenţa O atomic depinde nu numai de temperatură. în pri­ mul rînd din cauza lipsei de oxigen. variaţia scăderii de temperatură a flăcării. fără disocieri. se remarcă următoarele: — la valori <x<l. după un program care ţine seamă practic de toate reacţiile secun­ dare care au loc în flacără.11 este prezenta­ tă. tf poate fi majorat prin mărirea temperaturii ini­ ţiale a aerului (prin preîncălzire). în tabelul 1. sînt redate variaţiile temperaturii adiabatice a flăcării. ci şi de con­ centraţia 0 2 (a). sînt relativ mari. C4. decît în H2 şi 02(. în mai mică măsu52 . şi de valoarea lui a ( a > l ) .909 există o diferenţă de numai 2°C.Pe baza datelor din acest tabel. pentru hidrocarburile parafinice Ct . Se constată că t'f prezintă valori maxime pentru a—1 şi că pentru C 3 H 8 .

După cum se ştie. la t / = l 500°C. la t cuprins între 1 500 şi C 2 450 C. sînt redate constantele de echilibru ale reacţiilor de di­ sociere a C 0 2 şi a H 2 0 (în H 2 şi 0 2 ).ră. odată cu scăderea lui a. rezultă: In cazul particular al reacţiilor de disociere a C0 2 şi H 2 0. In tabelul 1. care însă se referă numai la cîteva din reacţiile secundare. sau metode exacte. recalculate pentru temperatura expri­ C mată în C şi presiunea exprimată în bar. Presiunea parţială a unui component din amestec are expresia: în care n este numărul total de kmoli. cu disocieri. iar p presiunea totală a amestecului. Calculul temperaturii adiabatice termodinamice a flăcării. punîndu-se condiţia de constanţă a potenţialului izobar-izotermic. Pentru procesele de ardere din cuptoarele de ra­ finărie. la o reacţie reversibilă de tipul: se defineşte constanta de echilibru prin relaţia: în care p 4 reprezintă presiunile parţiale ale componenţilor. Se constată că valorile lui Kp sînt mai mari pentru C0 2 decît pen­ tru H 2 0 şi că există o creştere rapidă a lui Kp cu t. care iau în consideraţie toate cele 6 reacţii secun­ dare principale. înlocuindu-se în expresia lui K p presiunile parţiale. cauzate de disocieri.7. 53 . luîndu-se în consideraţie numai reac­ ţiile de disociere a C0 2 şi a H 2 0 (în H 2 şi 0 2 ). Există metode simplificate de calcul. constantele de echilibru au expresiile: Indicele „prim" se referă la situaţia stabilită după disocieri. în cele ce urmează. la diverse temperaturi. şi corespund unei anumite unităţi de măsură a presiunii. Constantele de echilibru s-au determinat pentru fiecare reacţie în parte. efectuat exact şi fără programare pe calculator. la care temperatura flăcării nu este foarte mare. Această metodă este utilă pentru înţelegerea problemei reducerii temperaturii flăcării. Cu aproximaţie. At este prac­ tic nul. este suficient să se ţină seamă numai de primele două reacţii secundare. este foarte dificil. Această expre­ sie a constantei de echilibru se obţine pentru condiţii izobar—izotermice şi comportare de gaz perfect a componenţilor. se prezintă metoda exactă de calcul a temperaturii adiabatice a flăcării.

de CO. respectiv ILO. «cfe şi tf). rezultaţi la arderea unui kg de combustibil.Pentru a se stabili temperatura flăcării cu disocieri este necesar să se calculeze anterior numărul de kmoli din fiecare din componenţii gazelor de ardere. în urma disocierilor simultane gazele de ardere se vor compune din: 54 .. disociaţi. nH.2o.. 71N2. precum şi temperatura flăcării fără disocieri (valorile nCo. Notîndu-se cu x şi y numărul de kmoli/kg comb.

Temperatura t'f presupună se verifică apoi prin bilanţul termic. 1. Pentru stabilirea temperaturii punctului de rouă al gazelor de ardere. urmată de corodarea tuburilor. se calculează iniţial presiunea parţială a vaporilor de apă din gazele de ardere: în care: n H a o reprezintă kmol H 2 0/kg comb. coroziunea fiind determinată de prezenţa C0 2 şi 0 2 în gazele de ardere. în scopul evitării coroziunilor. se obţine un .2.Se presupune apoi temperatura flăcării cu disocieri t'j. prin cedare utilă de căldură. se presupune o altă valoare a temperaturii t'. Temperatura gazelor de ardere (se discută iniţial situaţia în care nu există S în combustibil) nu trebuie să coboare sub temperatura punctului de rouă al gazelor de ardere. ca­ racteristic gazelor provenite din arderea combustibililor care conţin sulf.. NEACIDA SAU ACIDA. care se rezolvă.8. Bilanţul termic se exprimă prin relaţia: i Dacă bilanţul termic nu se verifică. (<tf) şi se citesc pentru aceasta valorile Kp> co. şi calculul se repetă. Acest punct de rouă al gazelor de ardere reprezintă temperatura la care începe condensarea vaporilor de apă conţinuţi în gazele de ardere şi se numeşte punct de rouă al apei sau punct de rouă neacidă.H 2 O. 55 . spre a-1 deosebi de punctul de rouă al acidului sulfuric (punct de rouă acidă). pentru stabilirea temperaturii minime admisibile a gazelor de ardere. cu necunoscutele x şi y. n — kmolgaze de ardere iimede/kg comb. PUNCTUL DE ROUĂ. pînă la o temperatură apro­ piată de temperatura tuburilor prin care circulă fluidul care primeşte căl­ dură. Introducîndu-se în expresiile constantelor de echilibru toate valorile numerice cunoscute.2 Şi K P .^:em de două ecuaţii. Cunoaşterea punctului de rouă al gazelor de ardere este necesară. gazele de ardere se răcesc. pentru că în acest caz are loc o condensare parţială a vaporilor de apă. AL GAZELOR DE ARDERE în cuptoare şi cazane recuperatoare (cu gaze de ardere). şi p — presiunea totală a gazelor de ardere (în majoritatea cazurilor presiunea atmosferică). în care entalpia gazelor de ardere după disociere (la t'j) trebuie să fie egală cu diferenţa dintre entalpia gazelor de ardere înainte de disociere (la tt) ldura consumată de reacţiile de disociere a C 0 2 şi H 2 0.

în ţara noastră. Pentru o concentraţie a vaporilor de apă dată. temperatura punctului de rouă este de ordinul 40 . creşte Pn2o Şi deci creşte temperatura punctului de rouă. deci vor creşte atît PH 2 O c ît Şi temperatura punctului de rouă. în ga­ zele de ardere se vor găsi şi vaporii de apă introduşi cu aerul. pentru valoarea lui pn„o.. In majoritatea cazurilor practice. . în calculul temperaturii punctului de rouă. Cum în realitate aerul atmosferic este umed. odată cu creşterea pre­ siunii totale. se recomandă să 56 . 60°C. aerul de ardere s-a considerat uscat.8). care reprezintă temperatura punctului de rouă. temperatura de saturaţie corespunză­ toare. scade tem­ peratura punctului de rouă (cresc concentraţiile NQ şi O? şi scade concen­ traţia H 2 0). . cu creşterea umidităţii iniţiale a combustibilului şi cu creşterea cantităţii de abur de pulverizare. In calculele anterioare de bilanţ material al arderii. 60%.în continuare se citeşte din tabelul presiunii de vapori a apei (tabe­ lul 1. odată cu creşterea conţinutului de H al combustibilului. Pentru un combustibil dat şi o presiune totală dată. Temperatura punctului de rouă creşte. . umiditatea relativă a aerului este în medie de ordinul 50 . în stabilirea punctu­ lui de rouă este bine să se ia în consideraţie şi umiditatea aerului atmo­ sferic. odată cu creş­ terea coeficientului cantităţii de aer cu care are loc arderea.

cu o umiditate relativă a aerului de 80"/0 şi cu o temperatură ridicată a aerului atmosferic. iar aceasta trebuie să fie mai mare decît temperatura punctului de rouă al gazelor de ardere (pentru a se evita condensarea şi deci coroziunea tuburilor): Avîndu-se în vedere cerinţele actuale de economisire a energiei. de ordinul 30°C (cazuri defavorabile). Se trage concluzia că temperatura minimă admisibilă a gazelor de ardere (temperatura gazelor de coş) trebuie să fie mai mare decît tempera­ tura minimă a peretelui tuburilor (pentru a fi posibil transferul de căl­ dură).se lucreze. Prezenţa S 0 3 în gazele de ardere este datorată reacţiei de oxidare a S02 cu oxigenul atomic format prin disocierea 02 la temperaturi ridicate 57 . se re­ comandă în prezent ca temperatura gazelor de ardere evacuate în atmo­ sferă să nu depăşească cu mai mult de 30CC temperatura punctului de rouă (neacidă sau acidă. absorbţia S 0 3 în alcool izopropilic. în gazele de ardere se constată. urmată de absorbţia S 0 2 în acid sulfuric. La arderea combustibililor care conţin sulf. presiunea de vapori a apei. Prezenţa picăturilor de apă lichidă în aer (ceaţă) duce şi ea la creşterea temperaturii punctului de rouă al ga­ zelor de ardere. Conţinutul de vapori de apă al aerului rezultă din expresia: iar surplusul de vapori de apă în gazele de ardere se calculează cu relaţia: Deoarece condensarea vaporilor de apă are loc iniţial pe tuburile reci care primesc căldură de la gazele de ardere („aburirea" cunoscută a cor­ purilor reci într-o atmosferă mai caldă). pentru temperatura aerului atmosferic. indiferent de temperatura medie a acestor gaze (condensarea are loc în pelicula de gaze din jurul tuburilor). pentru evitarea condensării este necesar ca tuburile să aibă o temperatură mai mare decît temperatura punctului de rouă al gazelor de ardere. obţinîndu-se presiu­ nea parţială a vaporilor de apă din aer (presiunea totală este egală cu presiunea atmosferică). pentru siguranţă. respectiv problema punctului de rouă acidă. Există mai multe metode de deter­ minare a acestor oxizi. ca de exemplu. In cele ce urmează se discută problema combustibililor care conţin sulf. Temperatura punctului de rouă creşte odată cu creşterea temperaturii aerului atmosferic şi cu creşterea umidităţii relative a aeru­ lui (în raport cu limita de saturaţie). în funcţie de natura combustibilului). Pentru a se calcula surplusul de vapori de apă aduşi de aer se citeşte iniţial. Aceasta se înmulţeşte cu fracţia umidităţii relative. pe lingă S 0 2 şi prezenţa S0 3 .

indiferent de con­ ţinutul de S al combustibilului. condensarea de acid sulfuric (diluat). din care se poate citi temperatura punctului de rouă acidă. Presiunea de vapori a H 2 S0 4 este mult mai mică decît presiunea de vapori a apei şi deci temperatura punctului de rouă acidă este mult mai mare decît temperatura punc­ tului de rouă al apei. Se constată că temperatura punc­ tului de rouă acidă creşte. această oxidare fiind catalizată de depunerile de pe suprafeţele de schimb de căldură (tuburi). formarea S 0 3 este influenţată de excesul de 0 2 .12 este prezenta­ tă o diagramă. pentru că disocierea oxigenului molecular este mai intensă la temperaturi mai mari. tem­ peratură şi conţinutul de S al combustibilului. în figura 1. K). la temperaturi relativ joase (sub 1 000°C). în funcţie de concentraţia S 0 3 ex­ primată în ppm molare în ga­ zele de ardere uscate şi de % mol H. Meta­ lele cu acţiune catalitică provin din substanţele minerale conţinute de combustibil (de exemplu în păcură) şi ajung pe suprafaţa tuburilor prin intermediul cenuşii antrenante de gazele de ardere. Temperatura punctului de rouă acidă al gazelor de ardere este funcţie de concentraţia S 0 3 şi de presiunea parţială a vaporilor de apă. obişnuit la temperaturi sub 200°C.(în flacără) şi reacţiei de oxidare a S02 cu oxigenul molecular prezent în gazele de ardere. Creşterea temperaturii flăcării favori­ zează formarea S0 3 . care au acţiune catalitică asupra oxidării S 0 2 cu O. de viteza gazelor de ardere (timpul de contact) şi de concentraţia 0 2 în gazele de ardere. construită pe baza datelor experimentale. (molecular). concentraţia SO s în gazele de ardere este practic nulă. Formarea S 0 3 la temperaturi joase este influenţată de temperatură (formarea S 0 3 este maximă la 700°C). acest lucru dovedind că excesul de oxigen este determinant în formarea S0 3 . prin formare de sulfaţi acizi. în zona flăcării. La o ardere cu <x=l. Condensarea acidului sulfu­ ric pe suprafaţa tuburilor este urmată de coroziuni puternice. sînt în primul rînd cele care conţin vanadiu şi metale alcaline (Na. odată 58 . Depunerile de pe tuburi.0 în gazele de arde­ re (diagrama se referă la pre­ siunea totală egală cu presiu­ nea normală atmosferică). Prezenţa în gazele de ardere a S 0 3 alături de vaporii de apă face posi­ bilă.

0 >o Dificultăţile produse de sulf justifică necesitatea eliminării lui din di­ verşii combustibili. se constată coroziuni şi în zone cu temperaturi peste 300°C. luîndu-se cu aproxima ţie temperatura punctului de rouă acidă egală cu 150°C. la arderea combustibililor cu S. . Pentru calcularea punctului de rouă acidă se poate admite că 5 . temperatura ga­ zelor de ardere evacuate în atmosferă trebuie să fie de ordinul 180°C (pierderile de căldură cu gazele de coş sînt mai mari.. cu temperaturi de topire relativ joase şi cu acţiuni corosive pronunţate. . formîndu-se substanţe complexe. acolo unde nu au loc condensări de acid sulfu­ ric. La arderea combustibililor cu S. pre­ siunea de vapori este direct proporţională cu % mol H 2 0). 1 < / din S 0 2 trec în SO s . Aceste coroziuni nu sînt în prezent satisfăcător explicate. Curba pentru 0 ppm S 0 3 corespunde punctului de rouă al apei şi nu este altceva decît curba presiunii de vapori a apei (p fiind fixat.cu creşterea concentraţiei S 0 3 şi cu creşterea concentraţiei vaporilor de apă. decît în cazul com­ bustibililor fără S). Se pare că SO s este adsorbit parţial de depunerile de pe suprafaţa tuburilor. în gazele de ardere (cu creşterea presiunii parţiale a vaporilor de apă). In practică. şi confirmă calitatea superioară a titeiurilor nesulfuroase. prin hidrofinare.

dorite sau nedorite. Cunoaşterea fenomenologică a proceselor de transfer de căldură. prin intermediul mişcărilor vibratorii ale ionilor din reţeaua structurală a corpului. sau în interiorul unui corp între două zone cu temperaturi diferite. fie în paralel. transferul de căldură avînd loc transversal pe direcţia curentului. 60 . care se caracterizează prin transferul de energie de la o particulă la alta. în cuptoare. atunci cînd acestea nu pre­ zintă mişcări macroscopice sau atunci cînd acestea se află într-o peliculă subţire care curge laminar. MODURI Şl REGIMURI DE TRANSFER DE CĂLDURA între două corpuri cu temperaturi diferite. în unele cazuri. PROCESE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ 2.1. Rolul principal în acest transfer de energie revine unor particule constitutive ale substanţei. schimbătoare de căldură etc. Conducţia se întîlneşte şi la fluide. în majoritatea cazurilor practice de transfer de căl­ dură se întîlnesc toate aceste trei moduri de transfer. conducţia se realizează prin intermediul ciocnirilor dintre molecule. conducţia se produce prin intermediul ciocnirilor dintre electroni. cu­ noaşterea legilor transferului de căldură sînt utile. Conducţia este un mod de transfer de căldură specific interiorului cor­ purilor solide. se urmăreşte întotdeauna realizarea unui transfer de căldură cit mai intens între cele două fluide de lucru cu temperaturi diferite. ele fiind prezente fie în serie. atît pentru operarea în condiţii optime a instalaţiilor în care au loc procese de transfer de căldură. are loc un proces de transfer de căldură de la sine. dim­ potrivă se urmăreşte întotdeauna o reducere cît mai mare a transferului de căldură dintre sistem şi mediul ambiant. transferîndu-se întotdeauna căldură de la corpul cald către corpul rece. Procesele de transfer de căldură sînt fenomene complexe. în cazul necesităţii de a menţine într-o incintă o temperatură mai mare sau o temperatură mai mică decît temperatura atmosferică etc. în cazul transportului agenţilor de încălzire sau al agenţilor frigorifici prin conducte. în instalaţiile industriale se întîlneşte o mare diversitate de procese de transfer de căldură. convecţia şi radiaţia. fie într-o combinaţie mixtă. cît şi pentru proiectarea diverselor aparate sau instalaţii în care au loc asemenea procese.2. în care însă se pot deosebi trei moduri de transfer de căldură caracteristice: conducţia. în cazul gazelor în special. din zona cu temperatură mai mare către zona cu tem­ peratură mai mică. iar în alte cazuri.

transferul de căldură se realizează în regim nestaţionar (cîmp de temperatură ne­ staţionar). în tot timpul funcţionării cuptorului. Radiaţia este un mod de transfer de căldură care constă în transferul de energie de la un corp care emite radiaţii către un corp care absoarbe radiaţii. cîmpul de temperatură poate fi unidi­ recţional. marea majoritate a cercetărilor teoretice şi experimentale privind transferul de căldură se referă la regimul staţionar. o variaţie de temperatură (încălzire sau răcire). Spre deosebire de convecţie şi radiaţie. iar radiaţiile termice. De exemplu. al focarului unui cuptor. la corpul receptor. în instalaţiile tehnologice. se poate răci sau îşi poate schimba starea de agregare (vaporizare. se propagă şi prin vid. marea majoritate a proceselor de transfer de căldură decurg în regim staţionar. Trans­ formarea energiei termice în energie electromagnetică de radiaţie. are însă un caracter microscopic. bidirecţional sau tridirecţional (transfer de căldură uni. Miş­ carea fluidului care schimbă căldură cu un solid poate fi liberă (cazul în care mişcarea se datorează diferenţelor de densitate din masa fluidului. radiaţia se manifestă la orice distanţă între corpurile care schimbă căldură. transferul de căldură se realizează în regim staţionar (cîmp de temperatură staţionar). prin variaţia energiei cinetice si potenţiale a moleculelor sale. 61 . corpuscular. la care regimul nestaţionar a fost foarte puţin studiat. temperatura unui punct oarecare trebuie definită prin poziţia punctului şi prin timp: Ansamblul valorilor temperaturii prin care se caracterizează un corp se numeşte cîmp de temperatură iar funcţia anterioară este expresia cea mai generală a cîmpului de temperatură. conducţia în regim nestaţionar este în prezent satisfăcător rezolvată pentru necesităţile practice. temperaturile inte­ rioară şi exterioară ale unui perete. bi sau tridirecţional). pe lingă suprafaţa solidului cu care schimbă căldură. şi transformarea inversă.Convecţia este un mod de transfer specific schimbului de căldură dintre un solid şi un fluid. Cum temperatura într-un corp poate varia după una. Prin schimb de căldură. au un caracter cuantic. Datorită acestui fapt. Spre deosebire de conducţie şi convecţie. Primirea sau cedarea energiei termice de către fluid. prin intermediul unor unde electromagnetice caracteristice. la corpul emiţător. fluidul se poate încălzi. într-un corp cu temperatură neuniformă care prezintă. cauzate de diferenţele de temperatură) sau forţată (cazul în care mişcarea fluidului se realizează prin intermediul unor acţiuni mecanice din ex­ terior). care emit şi absorb reciproc radiaţii. iar dacă ele variază în timp. Cînd două corpuri. a energiei electromagnetice de radia­ ţie în energie termică. ca şi celelalte unde electromagnetice. au tem­ peraturi diferite. care se caracterizează prin mişcarea macroscopică a fluidului. condensare). în ansamblu. de la corpul cu temperatură mai mare către corpul cu temperatură mai mică. două sau toate cele trei coordonate ale spaţiului. Dacă valorile temperaturii nu variază în timp. se constată un transfer efectiv de căldură. sînt practic constante în timp.

adică gradientul de tem­ peratură luat cu semnul minus. Se înţelege prin suprafaţă izotermică. luată pe normala la suprafaţa t. convecţia în cazul suprafeţelor de schimb de căldură nervurate (în răcitoare şi condensatoare cu aer etc). în secţia de convecţie a cuptoarelor). vor fi analizate în capitolele respective. din zona cu temperatură mai mare către zona cu temperatură mai mică. pe baza ob­ servaţiilor experimentale. trans­ ferul de căldură nu se poate face decît pe direcţii care intersectează astfel de suprafeţe. procese care decurg în regim staţionar (conducţia în regim nestaţionar nu prezintă un interes deosebit pentru astfel de instalaţii). Fourier a formulat.1. legea care îi poartă numele şi pe baza căreia se dez­ voltă tot studiul conducţiei. transferul de căldură în vaporizatoare şi condensatoare. prin conducţie. J. TRANSFERUL DE CĂLDURA PRIN CONDUCTIE ÎN REGIM STAŢIONAR 2. care depind de construcţia schimbătoarelor de căldură sau a cuptoarelor tubulare. Se defineşte prin gradient de temperatură limita raportului Ai/An cînd An tinde către zero: Se înţelege prin cădere de tempera­ tură — dt/dn.2. într-un punct oarecare O. locul geometric al punctelor care au aceeaşi temperatură şi. lege care 62 . radia­ ţia gazelor de ardere şi a flăcărilor (în cuptoare).în cele ce urmează se analizează principalele aspecte ale proceselor de transfer de căldură întîlnite în instalaţiile tehnologice din rafinării şi combinate petrochimice. Fie o secţiune printr-un asemenea corp (fig. LEGEA LUI FOURIER Intr-un corp solid cu temperatură neuniformă are loc un proces de transfer de căldură. diferenţa medie de tempera­ tură între două fluide care schimbă căldură (în schimbătoare de căl­ dură) etc. 2.1) în care apar profilurile a două suprafeţe izotermice: t şi t + A t . evident. 2. Unele probleme specifice de transfer de căldură prin convecţie şi ra­ diaţie. transferul de căldură prin contact direct (în turnuri de răcire etc).2. Dintre aceste probleme specifice fac parte: convecţia în cazul secţiunilor de curgere variabile (în mantaua schimbătoarelor de căldură prevăzute cu şicane transversale. Se notează cu An distanţa între aceste două suprafeţe.

Solidele au. care poate fi deter­ minată experimental sau care poate fi calculată empiric. In continuare se redau relaţiile de echivalenţă dintre dimensiunile lui X în principalele vechi sisteme de unităţi de măsură şi dimensiunile lui X în 3.01 si 3 W/m c C. 2. în medie. următoarele di­ mensiuni: Cum scara de temperatură Celsius este tolerată nelimitat. cu umiditatea corpului (X creşte. între două suprafeţe izotermice distanţate cu unitatea de lungime şi avînd o diferenţă de tempera­ tură egală cu unitatea de temperatură. materiale de construcţie etc. cu starea sa de agregare. actual: Conductivitatea termică este o proprietate fizică.1.2. X variază cu n a t u r a corpului. în unitatea de timp. cu creşte­ rea umidităţii). în dimen­ siunile lui X diferenţa de temperatură poate fi simbolizată şi prin °C. cu porozitatea (X este mai mic la corpurile poroase decît la cele neporoase). CONDUCTIVITATEA TERMICĂ Din legea lui Fourier rezultă expresia şi semnificaţia fizică a conduc­ tivităţii termice: Conductivitatea termică reprezintă căldura care se transmite prin conducţie. Fluxul termic corespunzător unităţii de secţiune (Q/A) se numeşte ilux termic specific sau tensiune termică. cu n a t u r a şi concentraţia impurităţilor conţinute de corp etc. 63 .) în­ tre 0. în Sistemul Internaţional de unităţi de măsură. Din condiţia de omogenitate dimensională a relaţiei anterioare.2.exprimă proporţionalitatea căldurii transmise în unitatea de timp (flux termic) cu aria secţiunii normale de transfer de căldură şi cu căderea de temperatură (căldura se transmite în sensul scăderii temperaturii): Q=XA(-£) ' (2. cu t e m p e r a t u r a şi presiunea. P e n t r u metale X variază aproximativ între 10 şi 420 W/m c C iar pentru nemetale (mate­ riale termoizolante. printr-o secţiune normală pe direcţia trans­ ferului de căldură egală cu unitatea de arie. în funcţie de alte proprietăţi fizice. materiale refractare. rezultă pentru X. coeficientul de proporţionalitate X poartă numele de conductivitate termică. conductivităţi termice mari.2) In această relaţie.

In tabelele 2.1. \ este o conductivitate termică echivalentă. aliaje metalice şi nemetale).2 şi 2. Pentru majoritatea corpurilor solide X variază aproximativ liniar cu t e m n p r ^ f r i r a - 64 . 2.3 sînt redate valorile conductivităţii termice pen­ tru unele materiale solide (metale. La materiale neomogene. aluminiu). Se constată că valorile maxime ale conductivităţii termice aparţin acelor metale care au şi conductivitate electrică maximă (cupru.

Fluidele (lichidele. Pentru majoritatea metale­ lor b este negativ şi deci K scade odată cu creşterea temperaturii. Pentru a se ilustra aceste 5 — Procese de transfer termic . vaporii şi gazele) au variaţii caracteristice ale con­ ductivităţii termice cu temperatura şi presiunea. iar pen­ tru majoritatea solidelor nemetalice b > 0 .(a şi b sînt constante specifice fiecărui corp).4 se redau relaţiile de variaţie a lui Ji cu t pentru cîteva materiale solide. în tabelul 2.

influenţa presiunii asupra conductivităţii termice este relativ mică la temperaturi depărtate de temperatura critică: 2 — la presiuni relativ mari.5 sînt redate 66 . între 8 şi 80 W/m. 3 — la temperaturi mult mai mari decît temperatura critică. 5 — neexistînd date experimentale asupra amestecurilor de lichid şi vapori. nu se poate exprima influenţa titlului de vapori asupra conductivi­ tăţii termice a vaporilor saturaţi umezi. X creşte odată cu creşterea temperaturii gazului. 1 — atît la lichide. Cu linii pline sînt trasate mai multe izo­ bare. compusă din curba de sa­ turaţie a lichidului 1 şi curba de saturaţie a vapo­ rilor 2. curba de variaţie a conductivităţii ter­ mice a lichidelor cu temperatura prezintă un maximum. Lichidele au conductivităţi termice cuprinse aproximativ între 0. zona amestecului de lichid şi vapori 4. conductivitatea termică creşte odată cu creşterea presiunii. influen­ ţele temperaturii şi presiunii asupra conductivităţii termice sînt foarte mari. Influenţele deosebite ale temperaturii şi presiunii în zona punctului cri­ tic nu sînt caracteristice numai conductivităţii termice. X variază aproximativ între 0. prezintă puncte de minimum. Din analiza acestei diagrame de principiu rezultă următoarele con­ cluzii. printre care şi izo­ bara critică pc. trasate la p = c t . X creşte odată cu creşterea temperaturii la temperaturi mai mici şi scade cu creşterea temperaturii la temperaturi mai mari. viscozitate etc). plasată în jurul punctului critic. curbele X=f (t).5 W/m-°C iar pentru c metale în stare lichidă. şi izoterma critică t„ tangentă la curba de saturaţie în punctul cri­ tic C. cît şi la gaze. în această zonă. între 0. ci şi altor pro­ prietăţi fizice ale fluidelor (căldură specifică. zona vaporilor supraîncălziţi 5 şi zona gazelor propriu-zise 6. la diverse valori constan­ te ale presiunii. pentru un fluid pur.7 W/m-°C. Pentru apă. pentru majoritatea lichidelor obişnuite.4 şi 0.08 şi 80 W/m-°C. în figura 2.variaţii.2 s-a reprezentat variaţia de principiu a conductivităţii termice cu temperatura. Acestea determină în diagramă patru zone caracteristice: zona lichi­ dului 3. decît calitativ: la amestecurile de lichid şi vapori K scade odată cu creşterea titlului de vapori (presiunea şi temperatura fiind constante). în tabelul 2.C. în special la vaporii supraîncălziţi şi la gaze. In această diagramă apar: curba de saturaţie. 4 — într-o zonă relativ mare.08 şi 0.

valorile lui X pentru diverse lichide.7 — pentru apă la diverse temperaturi şi presiuni. în tabelul 2.8 — pentru diverse metale lichide (împreună cu alte proprietăţi).6 — pentru apă la pre. iar în tabelul 2.unea atmosferică (împreună cu alte proprietăţi fizice). :• 67 . în tabelul 2.

68 . pentru majoritatea lichi­ delor. Apa este principalul lichid care face excepţie de la această regulă (la apă X creşte odată cu creşterea temperaturii). X scade odată cu creşterea temperaturii.In domeniul temperaturilor utilizate practic. Literatura prezintă numeroase relaţii empirice pentru calcularea con­ ductivităţii termice a lichidelor în funcţie de alte proprietăţi fizice sau pentru exprimarea variaţiei lui X cu temperatura.

6 W/m. La t e m p e r a t u r ă constantă. pen­ tru a fi aplicabilă în Sistemul Internaţional de unităţi de m ă s u r ă ) : in care djf reprezintă densitatea relativă a produsului petrolier în raport cu apa.005 şi 0. Cragoe a stabilit u r m ă t o a r e a relaţie (transformată. în tabelele 2. şi s 2 s e citesc din figura 2. C.3 în funcţie de t e m p e r a t u r a redusă şi de presiunile reduse corespunzătoare.10 se redau valorile lui X p e n t r u diverse gaze şi vapori.9 şi 2. P e n t r u un amestec de mai multe lichide. M. Gazele (sau vaporii) au conductivităţi termice cuprin­ se aproximativ între 0. la diverse temperaturi şi la o presiune egală sau mai mi­ că decît presiunea atmosfe- 69 . creşterea fiind sensibilă la presiuni mari. de parametrii critici T c şi p c şi de valoarea conduc­ tivităţii termice a lichidului l x la t e m p e r a t u r a T şi presiunea atmosfe­ rică p x : Factorii de conductivitate &. în funcţie de tempera­ tură T şi presiune p 2 . Pe baza unor date experimentale. J. S. pentru calcularea conductivităţii termice a fracţiunilor petro­ liere lichide. Se recomandă să se lucre­ ze cu valoarea mai mică a conductivităţii termice medii. sau al relaţiei: în care Xj sînt fracţiile mo­ lare.°C. X creşte cu creşterea presiunii. ambele la 15°C. Lenoir a stabilit o metodă de calculare a conductivităţii termice a lichidelor la presiuni superioare presiunii atmosferice (X2). conductivitatea termică medie poate fi cal­ culată cu ajutorul relaţiei empirice: în care gi reprezintă fracţii­ le masice ale componenţilor.Astfel. Se constată că X scade liniar cu creşterea tempe­ raturii şi că 1 este invers proporţional cu densitatea relativă a produ­ sului.

<X creşte odată cu creşterea temperaturii.11 sînt redate valorile lui X (împreună cu alte proprietăţi fizice) pentru aer. pentru hidrogen şi.12 şi 2. la presiunea atmosferică şi diverse temperaturi. Se constată că. pentru abur. Se constată că •X creşte odată cu creşterea presiunii şi că. respectiv. în general. la presiuni şi temperaturi relativ depărtate 70 .rică. în tabelul 2.13 se redau variaţiile lui X cu presiunea şi temperatura. în ta­ belele 2.

71 .

conductivitatea termică medie poate fi calculată cu relaţia: în care y* sînt fracţiile molare. 72 . sau cu relaţia: în care Mj sînt masele molare ale componenţilor. cpvp/X este dependent numai de expo­ nentul adiabatic al gazului k. \ creşte odată cu creşterea tempe­ raturii. valoarea conductivităţii termice la o presiune diferită de presiunea atmosferică Xp. în figura 2. Trebuie remarcat şi faptul că hidrogenul are o conductivitate termică mult mai mare decît cele­ lalte gaze sau vapori. în funcţie de valoarea conductivităţii termice la presiunea atmosferică şi aceeaşi t e m p e r a t u r ă \ t şi de valorile parametrilor reduşi P T P e n t r u un amestec de gaze cu compoziţie cunoscută. va­ lorile raportului cpvp/X nu diferă cu mai mult de 1 0 % faţă de valorile corespunzătoare gazelor perfecte. în majoritatea cazurilor. p e n t r u gaze.767 p e n t r u gaze perfecte poliatomice. şi valoarea 0.de punctul critic. P e n t r u gaze reale. indiferent de temperatură. La gaze. ca şi la lichi­ de. Acest raport se numeşte criteriul P r a n d t l . s-au stabilit numeroase relaţii empirice pentru cal­ cularea lui X în funcţie de alte proprietăţi fizice. C. Relaţia lui J. sau p e n t r u exprimarea varia­ ţiei lui X cu temperatura. Max­ well: este interesantă prin fap­ tul că ea conduce la con­ cluzia că raportul adimensional.4 este redată o diagramă cu care poate fi stabilită. Acest raport are valoarea 0.737 pentru gaze perfecte biatomice.

CONDUCTIA PRIN PEREŢI PLANI SIMPLI Căldura transmisă. în unitatea de timp. 2. conside­ rată constantă. poate fi ex­ primată prin relaţia lui Fourier: Separînd variabilele. în cazul variaţiei liniare cu tempe­ ratura.3. fig. Dacă la o distanţă oarecare x de faţa peretelui cu temperatura t x corespunde temperatura t. este valoarea corespunzătoare temperaturii medii aritmetice a peretelui.Pentru un amestec gazos de hidrogen şi hidrocarburi. printr-un perete plan omogen de suprafaţă relativ mare în ra­ port cu grosimea. după direcţia x perpendiculară pe perete. prin conduţie. relaţiile an­ terioare capătă următoarele forme: Se constată că valoarea medie a lui X.2. 8 reprezintă grosimea peretelui (con­ stantă) rx şi t2 temperaturile pe cele două feţe ale peretelui (uniforme — transmisie unidirecţională) şi A — aria secţiunii de transfer de căldură constantă şi egală cu aria suprafeţei peretelui). Admiţîndu-se pentru \ o variaţie liniară cu temperatura.5). re­ zultă: i In această relaţie (v. în regim sta­ ţionar. se poate 73 . 2. se recomandă următoarea relaţie pentru calcularea conductivităţii termice medii: în care y este fracţia molară a hidrocarburilor. admiţînd că X este constant şi integrînd.

că intensităţii curentului electric îi corespunde fluxul ter­ mic. în transferul de căldură se poate introduce noţiunea de rezistenţă termică care. in caz contrar tem­ peratura peretelui ar fi variabilă în timp): Din această egalitate rezultă variaţia lui t cu x (variaţie liniară): în cazul în care X nu este considerat constant.4. 2. se obţine următoarea expresie a intensităţii curentului electric: în această relaţie o este conductivitatea electrică. şi: în cazul rezistenţelor termice plasate în paralel. rezis­ tenţa termică echivalentă se calculează în acelaşi mod ca şi în cazul re­ zistenţelor electrice: în cazul rezistenţelor termice plasate în serie. Pe baza analogiei legilor Fourier şi Ohm.lungimea con­ ductorului şi S — aria secţiunii normale a conductorului. este analogă cu legea lui Fourier. are expresia: în cazul rezistenţelor termice prezente în serie sau în paralel. ci variabil liniar cu tem­ peratura. I -.scrie (în regim staţionar fluxul termic este constant. scrisă sub forma anterioară. 74 . ANALOGIA TERMOELECTRICA Explicitînd în legea lui Ohm (I—U/R) rezistenţa electrică. Legea lui Ohm. printr-un procedeu asemănător se poate stabili variaţia tempe­ raturii în perete. în cazul peretelui plan simplu.2. aceasta fiind reprezentată printr-o curbă cu concavitatea în sus (6>0) sau în jos (b<0). a conducţiei printr-un perete plan simplu: Se constată că diferenţei de potenţial electric îi corespunde diferenţa de temperatură. că conductivităţii electrice îi corespunde conductivitatea termică etc.

respectiv. se poate calcula Q cu ajutorul relaţiei anterioare şi apoi se pot stabili temperaturile dintre straturi. La aceeaşi relaţie se poate ajunge şi prin metoda explicitării şi însu­ mării diferenţelor parţiale de temperatură.6 este redată o secţiune printr-un perete plan compus. Pentru valori X constante.6. Fluxul termic transferat printr-un perete plan compus.Uneori rezistenţa termică a peretelui plan simplu se exprimă prin re­ laţia: care. CONDUCTIA PRIN PEREŢI PLANI COMPUŞI în practică se întîlnesc numeroase cazuri de transfer de căldură prin conducţie. în regim staţionar. pereţii unui cuptor pot fi compuşi din trei straturi: că­ rămidă refractară la interior. temperaturile ex­ treme. poate fi exprimat prin relaţia: Se constată că în această relaţie apar numai temperaturile extreme ale peretelui. în care sînt trecuţi parametrii caracteristici transferului de căldură. în care transferul se face unidirecţional (perpendicular pe pe­ rete). aplicată fiecărui strat în parte. grosimile celorlalte straturi şi flu­ xul termic. în figura 2.2. segmentul de dreaptă cel mai vertical corespunzînd stratului cu valoare minimă a lui X. prin pereţi plani compuşi din mai multe straturi. variaţia temperaturii în perete arată ca în figura 2. fiind impuse temperaturile extreme şi grosimile straturilor şi. 2. Relaţia stabilită poate fi utilizată pen­ tru calcularea pierderilor de căldură prin diverşi pereţi plani compuşi sau pentru calcularea grosimii stratului izolator. De exemplu. un strat din material izolant la mijloc şi cărămidă obişnuită la exterior. la care re­ zistenţele termice sînt plasate în serie.5. cu ajutorul relaţiei pentru pere­ tele plan simplu. 75 . Cunoscîndu-se temperaturile extreme ale peretelui. corespunzînd unei secţiuni de 1 m2 este o rezistenţă termică spe­ cifică.

(2. în cazul peretelui cilindric. care în cazul peretelui cilindric. 2. prin conducţie.24) . rezultă: Qf£ r = _X2-LCdt. în regim staţionar şi unidirecţional (da­ torită simetriei. are urmă­ toarea formă logaritmică (>>. ca şi în cazul peretelui plan. se poate stabili relaţia de variaţie a lui t cu r. Prin acelaşi procedeu. Prin pere­ te se transmite căldură prin conducţie. la care temperatura de pe su­ prafaţa interioară ty (constantă) este mai mare decît temperatura de pe suprafa­ ţa exterioară t2 (constantă). o variaţie liniară cu temperatura.22) se obţine: t-dl Fig. printr-un perete cilindric simplu.6. Admiţîndu-se pentru X. ca şi în cazul peretelui plan: valoarea medie a lui X (considerată constantă) este valoarea luată la temperatura medie aritmetică a peretelui.): t=tr 76 lnln (2.=ct. CONDUCŢIA PRIN PEREŢI CILINDRICI în figura 2.(tl-li) (2. i Q= 2nL/.2.23) Relaţia obţinută permite calcularea căldurii transmise în unitatea de timp. scrisă sub forma: Q=—\2xrL-> dr Separînd variabilele şi integrînd această ecuaţie diferenţială.7 este redată secţiunea transversală printr-un perete cilindric omogen.2.7 Relaţia lui Fourier.22) nu poate fi aplicată direct. se poate ajunge la aceeaşi concluzie. Acest pere­ te are conductivitatea termică X con­ stantă şi o lungime finită L. Considerînd o porţiune a peretelui cilindric. nu are valoare constantă. variaţia temperaturii este identică pe oricare dintre raze). deoarece A. de rază r şi de grosime infinită mică dr (la care variaţia lui A este neglijabilă) şi aplicînd acesteia relaţia (2.

ţinîndu-se seamă de cele discutate la analogia ter­ moelectrică. relaţia (2. se ex­ primă prin următoarea relaţie de formă hiperbolică (dedusă prin metoda prezentată anterior): Conform analogiei termoelectrice. prin conducţie. pereţi formaţi din mai multe straturi cilindrice concentrice (de exemplu. Pentru X constant. rezultă următoarea expresie a rezistenţei termice pentru un perete cilindric: In practică se întîlnesc frecvent cazuri de transmitere a căldurii. poate fi exprimată prin următoarea relaţie: La aceeaşi relaţie se poate ajunge şi prin metoda explicitării şi însu­ mării diferenţelor parţiale de temperatură. Aplicînd unui asemenea perete.Din relaţia (2. prin pereţi cilindrici. se obţine: Separînd variabilele şi integrînd. variaţia temperaturii este identică pe oricare rază. conducte" izolate). Căldura transmisă în unitatea de timp prin asemenea pereţi. la care rezistenţele termice sînt plasate în serie. 2. de grosime infinit mică (fig. în cazul peretelui sferic.23). rezultă: Dacă X variază liniar cu temperatura.7). rezistenţa termică a unui perete sferic are expresia: 77 . utilizată în calcul este valoarea luată la temperatura medie aritmetică a peretelui. valoarea sa medie. CONDUCŢIA PRIN PEREŢI SFERICI La un perete sferic omogen.2.7. 2. compuşi.22). variaţia lui t cu r.

se ex­ primă prin următoarea relaţie: Relaţiile stabilite sînt utile în calculul transmiterii căldurii prin conducţie.4 şi pentru nisip 1. In figura 2. relaţia stabilită de London. ca­ lote sferice şi Q rezultat din relaţie trebuie înmulţit cu raportul dintre aria suprafeţei calotei şi aria suprafeţei sferei corespunzătoare). în primul rînd. la umidităţi medii Xs are pentru humus valoarea 0. într-un plan perpendicular pe axul conductei.8 este redată imaginea izotermelor 1 şi a liniilor de flux termic constant 2. L. are următorul aspect: în această relaţie tp reprezintă temperatura peretelui conductei.31) poa­ te fi simplificată la forma: 78 .s variază aproximativ între 0.3 şi 2. de umiditatea solului. după direcţii normale la suprafeţele izotermice. (aceste capace sînt. London. Această problemă a fost rezolvată de către A. pentru calcularea pierderilor de căldură ale unei conducte îngropate. obişnuit.8. ts — temperatura solului la o distanţă relativ mare de conductă.7 W/m°C). în forma generală. L — lungi­ mea conductei.Căldura transmisă în unitatea de timp printr-un perete sferic compus din mai multe straturi (rezistenţele termice sînt plasate în serie). relaţia (2. r — raza exterioară a conductei. în cazul 7i/r>4. Se constată că transmiterea căldurii se face prin sol. de la suprafaţa conductei către su­ prafaţa solului. schimbătoarelor de căldură tubulare etc. pentru o conductă de lungime mare în raport cu diametrul său. în jurul unei conducte în­ gropate. h — distanţa de la axul conductei la suprafaţa solului şi Xs — conductivitatea termică a solului (X. CONDUCTIA PRIN SOL Schimbul de căldură între suprafaţa exterioară a unei conducte îngro­ pate şi solul înconjurător este o problemă de conducţie relativ dificilă. 2.2.9. pentru argilă 1. în sol. prin pereţii rezervoarelor sferice sau prin capacele coloanelor. în funcţie.3 W/m°C. admiţîndu-se că temperatura nu variază în lungul conductei şi că transmiterea căldurii se face în regim staţionar.

prin peretele lateral al unui bazin cilindric (adîncimea h. 2. care micşorează pierderile de căldură către mediul ambiant şi care asigură la exterior o temperatură redusă. Absorbţia de căldură din sol. în studiul analitic al acestei probleme se admite că stratul respectiv este omogen şi că dez­ voltarea de căldură în strat este uniform reparti­ zată. Pentru 79 . constituie peretele cilindric cu sursă interioară de căldură. la exteriorul peretelui me­ talic 1 al reactorului se află un strat de şamotă 2. absorbindu-se căldură din sol. la temperaturi sub 0°C. prin conducţie în regim staţionar (fluxuri termice constante). în asemenea cazuri (fig.Pierderea de căldură prin sol. există transferuri de căldură obişnuite. pentru depozitarea la temperatură joasă a unui gaz lichefiat. Stratul de şamotă. în care se dezvoltă căldură. prin pereţi cilindrici omogeni. diametrul d) se exprimă prin relaţia: în cazul unei caverne subterane.9. prevăzute cu încălzire elec­ trică exterioară. în care este înglobată rezistenţa electrică de încălzire. în scop util. de la fundul unui rezervor cu tempera­ tura t„ şi diametrul d. către interiorul reactorului şi parţial către mediul ambiant. absorbţia de căldură din sol se calculează cu relaţia: în care h este adîncimea la care este plasată caverna. Fluxul termic dezvoltat de stratul de şamotă se transferă parţial. 2. Bazinele excavate în sol sînt frecvent utilizate pentru depozitări de hidrocarburi uşoare în fază lichidă.2. în peretele metalic al reactorului şi în stratul izolator termic. se poate calcula cu relaţia: Relaţiile anterioare se utilizează şi în cazul în care se transportă sau se depozitează lichide reci (tp<ts). iar la exteriorul acestuia este plasat stra­ tul izolator termic 3. pentru realizarea unor reacţii endotermice la temperaturi ridicate.9). CONDUCŢIA INTR-UN PERETE CILINDRIC CU SURSA INTERIOARA DE CĂLDURA în laboratoare se utilizează frecvent reactoare. iar d diametrul sferei de arie egală cu aria cavernei.

cu sursă interioară de căldură. există probleme speci­ fice. cu transfer de căldură unidirecţional şi cu dez­ voltare de căldură.stratul de şamotă. In cazul peretelui cilindric. care vor fi analizate în cele ce urmează. relaţia se scrie sub forma: în care q reprezintă căldura dezvoltată. în cazul în care se aplică la un corp solid (fără sursă interioară de căldură): în cazul în care în interiorul corpului se dezvoltă (semnul +) sau se consumă (semnul —) căldură. caz mai puţin interesant practic. sau consumată. Ecuaţia diferenţială Fourier-Kirchhoff se simplifică la următoarea formă. relaţia se simplifică în continuare la formele: Această ultimă relaţie permite studierea conducţiei în regim staţio­ nar. relaţia anterioară poate fi transpusă în coordonate cilindrice: Această relaţie poate fi scrisă şi sub următoarele forme: Prin integrarea ultimei forme (X este considerat constant) se obţine: Printr-o nouă integrare se obţine funcţia t=f(r): 80 . printr-un perete plan omogen cu sursă interioară de căldură. la care temperatura variază numai cu raza. în unitatea de timp şi pe unitatea de volum [W/m3]. In regim staţionar.

pentru care se pot afla tmax şi raza corespunzătoare rmox: Prin înlocuirea lui C". această ultimă relaţie se poate aduce la forma: Fluxul termic în stratul de şamotă este variabil eu r şi are următoarea expresie: Pentru d x rezultă Qlt iar pentru d 2 rezultă Q2. se poate scrie sistemul: care permite stabilirea valorilor con­ stantelor de integrare: Curba de variaţie t=î(r) prezintă un punct de maximum (fig. fluxul termic corespunzător este nul (Qmax=0).în figura 2.10).10 este redată în pring — Procese de transfer termic oi . Pentru r = r m o x . In figura 2. 2.10 este redată o sec­ ţiune prin peretele de şamotă. în care indicele 1 se referă la suprafaţa in­ terioară. Cum la r = r t corespunde t=tu iar la r—r2 corespunde t=t2. iar indicele 2 la suprafaţa exterioară.

In cazul în care.cipiu şi variaţia lui Q cu r. Dintre numeroasele ecuaţii fluidodinamice existente. a fluidelor vîscoase. Asupra acestui volum elementar de fluid acţionează trei forţe: greutatea. în figura 2. iar pe de altă parte. cît şi în varianta corespunzătoare curgerii libere. dy. z. incompresibile. 2. Greutatea elementului de volum este egală cu: în care p este masa specifică a fluidului şi g acceleraţia gravitaţională.11 este reprezentat. forţa de pre­ siune şi forţa de frecare. scrisă atît în varianta co­ respunzătoare curgerii forţate. într-un sistem de coordonate x. este impusă valoarea lui Q2. cu sursă interioară de căldură. Teoria prezentată. cu privire la conducţia în regim staţionar printr-un perete cilindric omogen. are diverse apli­ caţii practice. 2. valoarea temperaturii t2 se calculează cu relaţia: di Această relaţie este dedusă prin combinarea relaţiilor anterioare. dz. ECUAJIA NAVIER-STOKES PENTRU CURGEREA FORŢATĂ Această ecuaţie este caracteristică proceselor de curgere forţată în re­ gim nestaţionar. pe axa y. de natură termodinamică. dintr-un fluid care se depla­ sează de sus în jos.3. un element de volum cu laturile da:. pe de o parte de na­ tură jluidodinamică. ECUAŢIILE DIFERENŢIALE FUNDAMENTALE ALE CONVECŢIEI Convecţia fiind un mod de schimb de căldură între un fluid şi un solid. 82 . Proiecţiile acestor forţe. în care fluidul se găseşte în mişcare (forţată sau liberă) în raport cu solidul.3. y.1. în studiul convecţiei este necesară în primul rînd ecuaţia Navier-Stokes. sînt redate în cele ce urmează. ecuaţiile fundamentale ale convecţiei sînt. luîndu-se pentru Q valori absolute (în partea stingă valorile lui Q sînt negative). de exemplu. Dacă în relaţia anterioară a lui Q se înlocuieşte C şi se ia q = 0 (conducţie prin perete cilindric fără sursă interioară de căldură) se obţine re­ laţia clasică cunoscută.

11). se poate scrie că pe suprafaţa 1 se exercită forţa de frecare — fdydz (forţa de frecare se opune deplasării elementului de volum) şi că pe suprafaţa 2 se exercită forţa de frecare: Rezultanta acestor două forţe de frecare va fi: Cunoscînd că. apar forţe de frecare numai pe suprafeţele 2 şi 2 ale elementului de volum. Admiţînd că viteza creşte de la stînga spre dreapta (fig. Dacă se admite cazul general. forţa de pre­ siune şi forţa de frecare): poate fi egalată cu produsul dintre masa şi acceleraţia elementului. în care viteza fluidului variază după toate cele trei direcţii. viteza fluidului. iar wu este proiecţia vitezei fluidului pe axa y. 2. forţa specifică de frecare are expresia: rezultanta celor două forţe de frecare poate fi scrisă şi sub forma: în aceste relaţii u este viscozitatea dinamică a fluidului. forţa de frecare rezultantă va fi: Suma proiecţiilor pe axa y a celor trei forţe (greutatea. iar pe suprafaţa 4 presiunea: forţa de presiune rezultantă va fi: în cazul în care viteza fluidului variază numai după direcţia x. sau oricare dintre pro­ iecţiile ei.Admiţînd că pe suprafaţa 3 se exercită presiunea p. potrivit legii lui Newton. în cazul regimului nestaţionar. variază în timp şi spaţiu: 6 * 83 .

FORJA ASCENSIONALA Şl ECUAŢIA NAVIER-STOKES PENTRU CURGEREA LIBERA Forţa ascensională a unui volum de fluid cald (cu temperatura tp).16 sînt redate valorile coeficientului de di­ latare volumică izobară pentru cîteva lichide.2.45) Egalitatea forţei rezultante cu produsul dintre masă şi acceleraţie con­ stituie ecuaţia Navier-Stokes (dV se simplifică): (2. sub presiune constantă. fluidul fiind acelaşi.46) Dacă se pleca de la proiecţiile forţelor caracteristice pe axa x sau pe axa z. în funcţie de coeficientul de dilatare volumică izobară £: Făcînd înlocuirea corespunzătoare. iar presiunea constantă. pentru n-octan lichid la diverse temperaturi şi pre­ siuni (§ creşte cu creşterea temperaturii şi scade cu creşterea presiunii) 84 . 2. re­ zultă: Se constată că produsul ^At reprezintă forţa ascensională specifică (corespunzătoare unităţii de greutate) a curenţilor de convecţie liberă. la temperatura ambiantă şi presiunea atmosferică. care dislocuieşte un volum egal de fluid rece (cu temperatura tf).14. 2. în care difereau numai indicii (în fond ecuaţia Navier-Stokes este constituită din ansamblul relaţiilor co­ respunzătoare celor trei proiecţii).Diferenţiala lui wy va fi: iar acceleraţia elementului este: (2. se căpătau relaţii asemănătoare. în expresia anterioară a lui F. în tabelele 2.15 şi 2.3. se poate deduce expresia diferenţei celor două den­ sităţi. poate fi exprimată prin relaţia: Din relaţia clasică a variaţiei volumului specific cu temperatura.

85 .

iar curbele cu linie şi punct la lichid. rezultă următoarea re­ laţie pentru calcularea lui p. .5(t1 + t2). la presiunea atmosferică şi t=0 . . Valorile coeficientului de dilatare volumică izobară a fluidelor sînt ne­ cesare pentru calcularea forţelor ascensionale ale curenţilor de convecţie liberă. pentru un fluid în stare gazoasă sau lichidă.950.- în care a şi 6 sînt constantele caracteristice Van der Waals. este redată în fig. 0. 150°C.700 . Variaţia lui p cu temperatura şi presiunea.12. într-un interval relativ mic de temperatură. pentru t=0.5-10 -4 [1/°C].4 şi 15. în această figură. La lichide. din ecuaţia Van der Waals.şi pentru apă şi abur în funcţie de temperatură şi presiune (la abur P creşte cu creşterea presiunii şi scade cu creşterea temperaturii). . Curbele cu linie plină se referă la gaze sau va­ pori supraîncălziţi. 2. 86 . p are expresia: Pentru gaze reale. . Pentru fracţiuni petroliere lichide cu d*°=0. p poate fi calculat cu ajutorul relaţiei: P creşte cu creşterea temperaturii. pentru gaze perfecte. 1 reprezintă curba de saturaţie a vaporilor şi 2 curba de saturaţie a lichidului. scade cu creşterea densităţii relative şi are valori cuprinse între 6-IO . cunoscîndu-se variaţia densităţii cu temperatura. p poate fi cal­ culat cu relaţia: După cum se ştie.

Ea se poate menţine laminară pe toată placa sau poate deveni la un moment dat turbulentă b. pentru curgerea unui fluid paralelă cu o placă şi pentru curgerea unui fluid prin interiorul unui tub de secţiune circulară. Pe 87 . curgerea fluidului poate fi la­ minară sau turbulentă. de grosime relativ mică (fig. Distanţa faţă de bordul de atac x. zonă în care se manifestă forţele de fre­ care dintre solid şi fluid.46) se face — =0 (la curgerea liberă a fluidelor forţa de presiune este nulă) şi se înlocuieşte greutatea specifică cu forţa ascensională specifică (corespunzătoare unităţii de volum). în cele ce urmează se vor discuta pe scurt principalele probleme ale stratului limită.3. în apropierea bordului de atac curgerea este în­ totdeauna laminară a. curgînd paralel cu aceasta. vine în contact cu o placă. NOŢIUNI ELEMENTARE PRIVIND STRATUL LIMITA FLUIDODINAMIC Imersînd un corp solid într-un fluid aflat în mişcare cu o viteză uni­ formă. la care curgerea devine turbulentă.13).3.Dacă în ecuaţia (2. 2. Studiile referitoare la stratul limită au fost iniţiate de L. în care viteza variază între valoarea 0 (la suprafaţa plăcii) şi valoarea w (la extremitatea stratului). 2. în acest strat. Se defineşte prin strat limită. depinde de viteza iniţială a fluidului w şi de viscozitatea acestuia v. se constată că la suprafaţa solidului apar neuniformităţi în circu­ laţia fluidului. la suprafaţa plăcii există totuşi un substrat laminar c. în cazul în care fluidul şi solidul au aceeaşi temperatură. Prandtl şi continuate apoi de către numeroşi cercetători. la suprafaţa plăcii apare stratul limită. în cazul stratului turbulent. care are iniţial o viteză uniformă w. Dacă un fluid. zona de fluid din apropierea corpului solid pe lingă care curge fluidul. în care mişcarea fluidului este influenţată de prezenţa solidului şi în care apar variaţii mari ale vitezei de curgere a fluidului. deoarece forţele de frecare care se manifestă la interfaţa solid-fluid modifică repartiţia vitezei de curgere în masa fluidului din apropierea solidului. se obţine ecua­ ţia Navier-Stokes pentru curgerea liberă: (semnul minus al forţei ascensionale arată că aceasta este de sensV con­ trar greutăţii).

în cazul curgerii lami­ nare. lungimea de stabilizare. Pohlhausen: în care y reprezintă distanţa de la suprafaţa plăcii. dintre care mai des utilizată este următoarea: Variaţia vitezei (după direcţia x) în stratul limită laminar poate fi ex­ primată prin relaţia stabilită de K. Hansen a ajuns la concluzia că natura curgerii fluidului se schimbă aproximativ la o valoare: Grosimea stratului limită laminar. Grosimea stratului limită turbulent se poate calcula cu ajutorul mai multor relaţii empirice. Profilul vitezei este în continuă schimbare pînă la o anu­ mită distanţă Ls de la capătul tubului. cînd curgerea se stabilizează. în cazul stratului limită tur­ bulent. se poate calcula cu formula: 88 . Se admite că fluidul intră în con­ ductă cu o viteză uniformă w. curgerea unui fluid printr-o conductă de secţiune circulară este laminară la valori: unde iv este viteza medie de curgere a fluidului. poate fi calculată cu relaţia: stabilită pe cale analitică şi verificată experimental. Pentru exprimarea profilului vitezei wx. Langhaar. Se constată că. la o distanţă x de bordul de atac. von Karman: După cum se ştie. M. datorită frecărilor de la in­ terfaţa solid-fluid. se poate utiliza relaţia empirică propusă de T.14 este redată imaginea stratului limită la curgerea lami­ nară a unui fluid printr-o conductă. L. După H. viteza fluidului scade la peretele conductei şi creşte pe axul conductei. In figura 2.baza unor date experimentale.

2. profilul vitezei nu mai este parabolic. referitoare la schimbul de căldură între un fluid şi un solid. în figura 2. iniţial. Newton a ajuns la următoarea concluzie: căl­ dura schimbată în unitatea de timp. Şi în acest caz se ad­ mite că fluidul intră în conductă cu o viteză uniformă w.76 (pentru fie—5-103) şi 0. apare un strat laminar.89 (pentru i?e=5-10 6 ). Raportul dintre viteza medie şi viteza maximă are valori cuprinse între 0. pînă la o distantă de ca­ pătul tubului: Grosimea substratului laminar poate fi calculată cu următoarea for­ mulă empirică: în curgerea turbulentă.Pe baza ecuaţiei Navier-Stokes. care apoi se transformă într-un strat tur­ bulent. Alte probleme ale stratului limită fluidodinamic sau ale stratului li­ mită termodinamic se vor discuta atunci cînd va fi necesar. că la peretele conductei rămîne permanent un substrat laminar. stabilizată şi izotermică: în care y este distanţa de la axul conductei.4.3. ca în cazul curgerii laminare. este di89 . I.15 este redată imaginea stratului limită la curgerea tur­ bulentă (7îe>2 300) a unui fluid printr-o conductă. Se constată că. Se constată că pe axul conductei wnwx—2w.5. spre deosebire de curgerea laminară la care acest ra­ port are valoarea 0. Profilul vitezei în secţiunea conductei se poate exprima printr-o rela­ ţie empirică de forma: în care n variază între 1/7 (pentru valori Re mici) şi 1/10 (pentru valori Re mari). stabilizată şi izotermică. deci că viteza maximă este egală cu dublul vitezei medii. s-a stabilit analitic următoarea rela­ ţie care redă profilul vitezei la curgerea laminară. între un fluid şi un solid. LEGEA LUI NEWTON Şl COEFICIENTUL DE CONVECŢIE Pe baza observaţiilor experimentale. şi că profilul vitezei este în continuă schimbare.

In Sistemul Internaţional de unităţi de măsură. ci pe o cale mixtă. între un fluid şi un solid. .. Principala dificultate în calculul schimbului de căldură prin convecţie este stabilirea unor relaţii care să redea dependenţa dintre a şi parametrii de care depinde acesta. . p.68 W/m2 °C. pentru diverse cazuri de schimb de căldură prin convecţie: 2 convecţie liberă — gaze a= 1 . 100 [W/m °C] convecţie forţată — gaze oc=10 . diverse proprietăţi fizice ale fluidului (cp. fi etc). relaţiile pentru calcularea lui a nu se pot stabili pe cale analitică. . . IO5 [W/m2 °C]. ţi. care poartă numele lui Newton şi care se utilizează în primul rînd pentru calcularea schimbului de căldură prin convecţie. coeficientul de convecţie depinde de foarte mulţi parametri. coeficientul de proporţionalitate oc poartă numele de coeficient de con­ vecţie. mai mare decît la convecţia în gaze. diferenţa de temperatură dintre solid şi fluid etc. în unitatea de timp. . Spre deosebire de conductivitatea termică.163 W/m2 °C. relaţiile generale deduse prin teoria similitudinii. . . în general. IO5 [W/m2 °C] fierberea lichidelor a = 1 0 3 . . în general. natura curgerii şi viteza de curgere a fluidului. dimensiunile lui a sînt următoarele: Trecerea lui a din principalele vechi sisteme de unităţi de măsură în Sistemul International se face prin echivalentele: 1 kcal/m 2 h°C=l. 5 000 [W/m2 °C] condensarea vaporilor a = 1 0 3 . . iar diferenţa de temperatură dintre fluid şi solid fiind egală cu unitatea de temperatură. . 90 . pe baza date­ lor experimentale. ca de exemplu: forma şi dimensiunile solidului care schimbă căldură cu fluidul. X.rect proporţională cu aria suprafeţei solidului şi cu diferenţa de tempe­ ratură dintre fluid şi solid: în această relaţie. Pentru orientare. Din aceste date se constată că a are valori maxime la convecţia cu schimbare de fază. . solidul avînd o suprafaţă egală cu unitatea de suprafaţă. Legea lui Newton poate fi scrisă şi sub forma: dacă se referă la o suprafaţă elementară de schimb de căldură. prin convecţie. valori medii la convecţia forţată şi valori minime la convecţia liberă şi că la convecţia în lichide coeficientul de convecţie este. completînd. Coeficientul de convecţie: reprezintă căldura schimbată. 1 Btu/it 2 hr°F=5. 1000 [W/m2 °C] convecţie forţată — lichide ot=50 . se redau în continuare limitele aproximative de variaţie a lui a. Coeficientul de convecţie are limite foarte largi de variaţie. acceleraţia gravitaţională. 20 [W/m °C] 2 convecţie liberă — lichide a = 2 0 .

Deoarece în regim staţionar Q este constant. variaţia temperaturii fluidului este relativ mică. între fluid şi solid) se poate egala cu valoarea lui Q exprimată prin legea lui Fourier (căldura transmisă în unitatea de timp. ECUAŢIA NEWTON-FOURIER In figura 2.5. prin con­ ducţie.Rezistenţa termică. cît şi mişcării fluidului. există o cădere foarte mare de temperatură.16 este redată variaţia temperaturii unui fluid. prin care circulă un fluid cu temperatură neuniformă. dy şi ăz (fig. Caracteristic în variaţia temperaturii fluidului. într-un fluid. se exprimă prin relaţia: 2. Acest profil are aproximativ aceeaşi formă în toate cazurile. într-o pe­ liculă foarte subţire de fluid. Grosimea peliculei este foarte greu de determinat. în afara acestei pelicule. care se uti­ lizează în studiul convecţiei: 2. cu cît viteza medie de curgere a fluidului este mai mare.3. valoarea lui Q exprimată prin legea lui Newton (căldura schimbată în unitatea de timp. la schimbul de căldură prin convecţie. Fie un element de volum cu laturile dx. prin peliculă): Prin simplificarea lui A rezultă ecuaţia Newton-Fourier. transmi­ terea căldurii în peliculă se face prin conducţie. în apropierea solidului. fluidele au o conducti­ vitate termică mică şi deci căderea de temperatură corespunzătoare este foarte mare. ECUAJIA FOURIER-KIRCHHOFF Ecuaţia Fourier-Kirchhoff este principala ecuaţie diferenţială. atît la curgerea forţată. de na­ tură termodinamică. că la un moment dat pe 91 . este faptul că. existînd numai mici variaţii. prin con­ vecţie. dar se poate aprecia că ea este cu atît mai mică. Căderea mare de temperatură din peliculă (pelicula nu trebuie confundată cu stratul limită şi nici chiar cu substratul laminar) se explică în urmă­ torul mod: viteza fluidului în această peliculă este neglijabilă. cit şi la curgerea liberă.3. Ea exprimă variaţia temperaturii în timp şi spaţiu. Se admite că proprietăţile fizice ale fluidului sînt constante. 2. fix în spa­ ţiu.11). necesară în studiul convecţiei. la o curgere neizotermică printr-o conductă. datorată atît conducţiei. în funcţie de valoarea crite­ riului Re şi de valoarea diferenţei de temperatură.6.

92 . în unitatea de timp. corespunzătoare conducţiei după direcţia x. va fi: Asemănător se obţin şi expresiile dQ'J. corespunzătoare celor­ lalte direcţii. corespunzătoare conducţiei după toate cele trei direcţii. corespun­ zătoare celorlalte două direcţii. va fi: Căldura acumulată în elementul de volum. datorită deplasării fluic după toate cele trei direcţii. Căldura acumulată global în element.suprafaţa 1 a elementului temperatura este t şi că pe suprafaţa 2 tem­ peratura este: Căldura care intră în elementul de volum. căldura acumulată în element. va fi: Căldura care intra în elementul de volum. şi dQl'. în unitatea de timp. va fi: In mod asemănător se pot obţine şi expresiile AQ'y şi dQ^. prin conducţie. va fi (conform legii lui Fourier): iar căldura care iese din element prin suprafaţa 2 va fi: Căldura „acumulată" în element. se exprimă prin: . datorită atît condu: şi deplasării fluidului. căldură corespunzătoare deplasării fluidului. Global. suprafaţa 1. prin suprafaţa 1. corespunzătoare deplasării fluic după direcţia x. . se exprimă pi entalpia debitului de fluid şi deci: iar căldura care iese din element prin suprafaţa 2 este: Căldura „acumulată" în element.

2. In studiul dinamicii fluidelor. APLICAREA TEORIEI SIMILITUDINII LA STUDIUL CONVECŢIEI Teoria similitudinii are un cîmp larg de aplicaţii. este totuşi utilă în studiul convecţiei.1.4. la forma: Raportul \fpcp se notează obişnuit cu a. se exprimă în m2/s şi se nu­ meşte difuzivitate termică. adică fac parte din aceeaşi clasă de corpuri geometrice (un cilindru. Fie patru cilindri cu următoarele dimensiuni caracteristice: Aceşti cilindri sînt calitativ identici.Valoarea lui dQ poate fi exprimată şi prin variaţia entalpiei cantităţii de fluid din elementul de volum. simili­ tudinea corpurilor geometrice. 2. în studiul transferului de masă. cu toate că nu este integrabilă în forma generală. sau — mai exact — stabilirea relaţiilor pentru calcularea coeficienţilor de convecţie. în cazul conducţiei tridimensionale în regim nestaţionar printr-un corp solid (wx. wy şi wz sînt nule). Ecuaţia Fourier-Kirchhoff. pentru comparaţie. şi anume.4. în studiul conducţiei în regim nestaţionar. un con. Studiul convecţiei. cu atît corpul se încălzeşte sau se răceşte mai rapid. în studiul conducţiei bidirecţionale în regim staţio­ nar etc. se va discuta iniţial. Difuzivitatea termică dă o indicaţie asupra inerţiei termice a corpurilor. similare (asemenea) sau cantitativ identice. SIMILITUDINEA CORPURILOR GEOMETRICE Un cilindru (circular. Două corpuri geometrice calitativ identice pot fi: nesimilare. de exemplu. drept) poate fi definit simplu prin lungimea şi diametrul său. în unitatea de timp: l Din egalarea celor două expresii ale lui dQ. nu s-ar fi putut efectua cu succes fără ajutorul teoriei similitudinii. 93 . Pentru a se înţelege mai uşor noţiunile şi teoremele de bază ale simi­ litudinii proceselor fizice. nu sînt corpuri geometrice calitativ identice). cu cît a este mai mare. de exemplu. un cub şi o sferă. ca. în studiul proceselor de sedimentare şi fluidizare etc. rezultă ecuaţia diferenţială Fourier-Kirchhof f: Această ecuaţie se simplifică.

că aceşti doi cilindri sînt similari (Q este constanta de similitu­ dine a lungimilor. Relaţia dintre Cs şi CL se poate stabili uşor. pe baza relaţiilor care exprimă suprafeţele în funcţie de lungimile caracteristice: Din egalitatea de mai sus: rezultă. se pot scrie diverse rapoarte adimensionale.Corpurile sînt similare numai atunci cînd ele admit o constantă de si­ militudine a lungimilor sau. Comparînd cilindrul 4 cu cilindrul 1. admisă). Comparînd cilindrul 3 cu cilindrul 1. că aceşti doi cilindri sînt nesimilari (dimensiunile liniare cores­ punzătoare nu sînt proporţionale. dacă ele admit o constantă de similitudine a lungimi­ lor egală cu unitatea (identitatea cantitativă este un caz particular al simi­ litudinii). deci. pentru cele două corpuri geometrice similare. iar s — aria suprafeţei bazei. respectiv. se constată că: şi. numai atunci cînd dimensiunile lor liniare corespunzătoare sînt proporţionale. se-constată că: şi. prin altele: şi se constată că. deci. formate cu ajutorul mărimilor ca­ racteristice şi că aceste rapoarte sînt. nu se admite o constantă de similitudine a lungimilor). altfel spus. Comparînd cilindrul 2 cu cilindrul 1 (de referinţă). egale. se constată că: şi se poate preciza că două corpuri geometrice calitativ identice sînt şi cantitativ identice. format cu ajutorul mărimilor caracteristice unui corp geome­ tric şi se reţine că două corpuri geometrice calitativ identice admit ace94 . Se defineşte prin criteriu de similitudine geometrică un raport adimensional. Cilindrii similari 2 şi 1 admit şi o constantă de similitudine a supra­ feţelor: în care S reprezintă aria suprafeţei laterale.

drepţi) sînt similari. se poate constata uşor că două paralelipipede sînt similare dacă. respectiv latura) nu pot fi nesimilare. Două procese calitativ identice pot fi similare (în caz particular şi cantitativ identice) sau nesimilare. cele două procese calitativ identice sînt şi cantitativ identice. dacă corpurile sînt similare. dacă criteriul de similitu­ dine (simplexul) L/d are pentru aceşti cilindri aceeaşi valoare. Două paralelipipede. egale. la analiza similitudinii proceselor fizice. Notînd cu a. pentru ca aceste paralelipipede să fie similare. respectiv. Rezultă deci. referitoare la similitudinea cor­ purilor geometrice. fiind definite prin trei lungimi caracteristice (cele trei laturi). ci numai similare. între un proces de fluidizare şi un proces de sedimentare. în continuare. Simplexul se deosebeşte de constanta de simi­ litudine prin faptul că el conţine două mărimi ale aceluiaşi corp şi nu mărimile corespunzătoare a două corpuri diferite. nu este suficientă. egalitatea: Noţiunile prezentate în acest paragraf. b şi c laturile unui paralelipiped. în caz particular. care nu sînt calitativ identice. nu pot fi niciodată similare (asemenea). Relaţiile dintre diversele constante de similitudine admise de două procese similare se pot stabili pe baza relaţiilor dintre diversele mărimi 95 . Două sfere (sau două cuburi) fiind definite printr-o singură lungime caracteristică (diametrul. Dacă toate constantele de similitu­ dine admise sînt egale cu unitatea. ele nu sînt similare.leaşi criterii de similitudine şi că aceste criterii sînt. Dacă cele două procese comparate nu admit constante de similitudine pentru toate mărimile caracteristice. ca. de exemplu. poate exista o analogie (asemănare parţială). Sînt similare acele procese fizice cali­ tativ identice care admit constante de similitudine (fizice şi geometrice) pentru toate mărimile caracteristice. necesită pentru a fi similare egalitatea reciprocă a două criterii de similitudine. două dimensiuni liniare). de exemplu. cantitativ identice. Doi cilindri (circulari. de exemplu: şi că. între un proces de transfer de căldură şi un proces de transfer de masă. între două procese diferite ca­ litativ. sînt extinse şi completate. definite prin două lun­ gimi caracteristice este necesară pentru similitudine egalitatea unui singur criteriu de similitudine.4. că la corpurile geometrice calitativ identice. SIMILITUDINEA PROCESELOR FIZICE Două procese fizice. 2. în multe cazuri însă.2. Simplexul este forma cea mai simplă a unui criteriu de similitudine şi este reprezentat de raportul a două mărimi de acelaşi fel (de exemplu. sau. între conduqţia ter­ mică şi conducţia electrică etc.

cele două procese nu sînt similare. egale. La analiza similitudinii corpurilor geometrice s-a constatat că numărul minim de criterii de similitudine care trebuie să fie. respectiv. m — numărul de unităţi de măsură fundamentale.caracteristice proceselor. în general. în plus. pen­ tru ca două corpuri geometrice calitativ identice să fie similare. Pentru două procese fizice calitativ identice. constatarea anterioară se exprimă prin teo­ rema iz a similitudinii: numărul minim de criterii de similitudine inde­ pendente. teorema iz.4. respectiv. minus unu. un ra­ port adimensional. Criteriile de similitudine caracteristice proceselor de convecţie pot fi stabilite pe baza ecuaţiilor diferenţiale fundamentale sau pe baza para­ metrilor care definesc procesul. cele două pro­ cese sînt similare. mai conţine şi următoarea completare: relaţia care exprimă cantitativ un proces fizic şi care se scrie obişnuit ca o funcţie a parametrilor ce definesc procesul: poate fi scrisă şi ca o funcţie a criteriilor de similitudine caracteristice procesului.3. respectiv. respectiv. într-o formă generală. STABILIREA CRITERIILOR DE SIMILITUDINE PE BAZA ECUAŢIILOR DIFERENŢIALE FUNDAMENTALE Scriind ecuaţia Newton-Fourier pentru două procese de convecţie si­ milare sub formele: 96 . se pot scrie aceleaşi criterii de simili­ tudine (prin criteriu de similitudine fizică se înţelege. Buckingham şi care poate fi tratată şi exprimată analitic. egale. iar n—m numărul de criterii de similitudine in­ dependente. dacă ele admit aceleaşi cri­ terii de similitudine şi dacă acestea sînt. procese care se definesc prin aceleaşi mărimi caracteristice. egale. care se pot forma cu numărul de mărimi caracteristice prin care se defineşte un proces fizic. chiar dacă aceste relaţii sînt scrise sub formă diferenţială. criterii formate cu ajutorul parametrilor corespunzători: i în care n reprezintă numărul de parametri. este egal cu diferenţa dintre numărul de mă­ rimi caracteristice prin care se defineşte procesul şi numărul minim de unităţi de măsură fundamentale cu care se pot exprima dimeiisiunile mărimilor caracteristice. Dacă criteriile de similitudine corespunzătoare celor două procese calitativ identice sînt. este egal cu numărul de mărimi (lungimi) caracteristice prin care se defineşte cor­ pul. 2. care este atribuită lui E. prin metoda analizei dimensionale. Cele anterioare sînt concentrate în teorema lui Newton referitoare la similitudine: două procese fizice sînt similare. format cu ajutorul unora dintre mărimile care carac­ terizează procesul fizic). iar dacă criteriile de similitudine nu sînt. egale.

şi utilizînd constantele de similitudine corespunzătoare:

m care: Ci este constanta de similitudine a coeficientului de convecţie; Cx — constanta de similitudine a conductivităţii termice; C; — constanta de si­ militudine a lungimilor; Ct — constanta de similitudine a diferenţelor de temperatură, se constată că relaţia (2.75) poate fi scrisă sub o nouă formă:

Raportînd, membru cu membru, relaţia (2.76) la relaţia (2.74), rezultă următoarea relaţie între constantele de similitudine:

înlocuind constantele de similitudine cu rapoartele corespunzătoare, se obţine:

în care l este o lungime caracteristică a solidului care schimbă căldură cu fluidul, iar \ — conductivitatea termică a fluidului. Criteriul de similitudine stabilit poartă numele lui W. Nusselt şi se notează astfel:

Prin relaţia (2.78) se constată că două fenomene de convecţie similare au criteriul Nusselt numeric egal. Ecuaţia diferenţială Fourier-Kirchhoţf (2.70), simplificată pentru regim staţionar (dt/di=0), are forma:

Prin acelaşi procedeu ca şi în cazul anterior, pentru un proces de con­ vecţie similar se poate ajunge la relaţia:
l

şi, în continuare, la următoarea relaţie între constantele de similitudine:

înlocuind constantele de similitudine cu rapoartele corespunzătoare, pentru fenomenele de convecţie similare, se obţine următoarea egalitate:

7 — Procese de transfer termic

Acest criteriu de similitudine poartă numele lui E. Peclet şi se no­ tează cu:

Dacă se pornea de la forma iniţială a ecuaţiei Fourier-Kirchhoff, ne­ simplificată pentru regim staţionar, s-ar fi obţinut în plus încă două cri­ terii de similitudine, dintre care interesant este criteriul lui Fourier:

caracteristic schimbului de căldură în regim nestaţionar. Ecuaţia Navier-Stokes pentru curgerea forţată (2.46), simplificată pen­ tru regim staţionar (dwy/dz=0), dacă se neglijează variaţia presiunii (dp/dy=0) şi influenţa greutăţii asupra curgerii (pp=0), capătă forma:

Pentru un proces de convecţie similar se poate scrie:

în continuare se poate ajunge la următoarele egalităţi:

Criteriul obţinut este criteriul lui O. Reynolds:

în care l este o lungime caracteristică, iar w — o viteză caracteristică. Dacă ecuaţia Navier-Stokes nu s-ar fi simplificat, s-ar fi obţinut în plus încă nouă criterii de similitudine, printre care şi criteriul Euler:

utilizat foarte mult în dinamica fluidelor. Ecuaţia Navier-Stokes pentru curgerea liberă (2.52), simplificată pen­ tru regim staţionar (dwv/di:=0), dacă se neglijează acceleraţia (al doilea membru al ecuaţiei (2.52), care reprezintă produsul dintre masă şi acce­ leraţie, este nul), capătă forma:

Pentru un proces de convecţie similar, se poate scrie:

98

în continuare se pot obţine următoarele egalităţi:

Criteriul de similitudine obţinut, neavînd un nume special, se va nota
V .

2.4.4. RELAŢIILE CRITERIALE GENERALE ALE CONVECTIEI, FARA SCHIMBARE DE FAZA IN REGIM STAŢIONAR Din ecuaţiile diferenţiale fundamentale ale convecţiei, prin efectua­ rea unor simplificări, s-au obţimit criteriile de similitudine termodina­ mică Nu şi Pe şi criteriile de similitudine fluidodinamică Re (pentru curgerea forţată) şi X (pentru curgerea liberă). Conform teoremei 7c a similitudinii, pentru procesele de convecţie forţată, fără schimbare de fază şi în regim staţionar, se poate scrie o re­ laţie criterială sub forma generală: în general se obişnuieşte (nu numai la schimbul de căldură prin con­ vecţie) ca relaţiile criteriale ale diverselor procese fizice să se scrie sub următoarea formă: criteriul de similitudine care conţine necunoscuta pro­ cesului (la convecţie necunoscută este a) este egal cu o constantă, înmul­ ţită cu produsul celorlalte criterii de similitudine, ridicate la anumite puteri. în consecinţă, pentru convecţia forţată, fără schimbare de fază şi în regim staţionar, se poate scrie: sau:

Raportul criteriilor Pe şi Re este un nou criteriu de similitudine, care poartă numele lui L. Prandtl:

Prin utilizarea criteriului Pr relaţia (2.97) poate fi scrisă şi sub forma: care prezintă avantajul că îl conţine pe w (viteza medie de curgere a flui­ dului) într-un singur criteriu şi avantajul că Pr conţine numai proprietăţi fizice ale fluidului (s-a constatat anterior, pe baza relaţiei lui Maxwell, că acest criteriu are valori constante pentru gaze perfecte).

Pentru procesele de convecţie liberă, fără schimbare de fază şi în regim staţionar, se poate scrie relaţia criterială sub forma generală: Ca şi în cazul anterior, această funcţie poate fi exprimată prin relaţia: Deoarece viteza intervine în criteriul Pe la puterea+ 1, iar în criteriul X la puterea — 1 , şi pentru că în curgerea liberă nu poate fi definită o viteză medie de curgere a fluidului şi deci ea trebuie eliminată din relaţie, exponenţii a şi b trebuie să fie egali: Preferîndu-se utilizarea criteriului Pr, în locul criteriului Pe, relaţia (2.101) poate fi scrisă astfel:

Produsul dintre criteriile X şi Re este un nou criteriu de similitudine, care poartă numele lui F. Grashof:

Prin utilizarea criteriilor Pr şi Gr relaţia (2.101) poate fi scrisă sub forma: formă cunoscută în literatură sub numele de relaţia lui L. Lorenz. Eliminînd din expresia criteriului Gr produsul pAt, care este adimensional, se obţine un nou criteriu de similitudine, care poartă numele lui Galilei:

înlocuind în Gr produsul j-SAt prin Ap/p (egalitatea respectivă a fost întîlnită la stabilirea forţei ascensionale a curenţilor de convecţie liberă), se obţine criteriul lui Arhimede:

în majoritatea cazurilor în care se utilizează criteriul lui Arhimede, Ap nu reprezintă variaţia densităţii fluidului, ci diferenţa densităţilor a două faze diferite.

2.4.5. STABILIREA CRITERIILOR DE SIMILITUDINE PRIN METODA ANALIZEI DIMENSIONALE Analiza dimensională permite stabilirea criteriilor de similitudine ca­ racteristice unui proces, pornind de la parametrii care definesc procesul. Aceşti parametri pot fi cunoscuţi din observaţiile experimentale sau pot fi luaţi din ecuaţiile diferenţiale ale procesului. 100

Se cunosc două variante principale de utilizare a analizei dimensio­ nale: varianta stabilită de Buekingham şi varianta stabilită de Rayleigh. Aceste variante se exemplifică, în continuare, p e n t r u procesele de schimb de căldură prin convecţie forţată, fără schimbare de fază şi în regim staţionar. Varianta lui Buekingham. Procesul ales p e n t r u exemplificare poate şi exprimat printr-o relaţie de forma generală: Prin varianta metodei analizei dimensionale stabilită de Buekingham se urmăreşte stabilirea funcţiei criteriale generale, care poate înlocui funcţia generală a parametrilor ce caracterizează procesul. Conform teoremei iz a similitudinii, n u m ă r u l de criterii independente este egal cu diferenţa dintre n u m ă r u l parametrilor (7) şi n u m ă r u l unită­ ţilor de măsură fundamentale corespunzătoare (4; m, kg, s, K). Se admite ca primul criteriu să conţină ca p a r a m e t r u caracteristic pe a (necunoscuta procesului), al doilea criteriu, pe tu şi al treilea criteriu, pe cp. Cele trei criterii care trebuiesc stabilite se scriu, sub forma generală, astfel:

Valorile exponenţilor existenţi în aceste relaţii se stabilesc din condi­ ţia omogenităţii relaţiilor. Expresia dimensională a primei relaţii este:

P e n t r u fiecare unitate de măsură fundamentală în parte, suma expo­ nenţilor trebuie să fie n u l ă :

Rezolvarea acestui sistem de ecuaţii este foarte simplă şi se obţin u r ­ mătoarele valori: b1=—1; c1=0, d1=0 şi at=l. P r i m u l criteriu de similitudine va fi deci:

Stabilirea celorlalte găsesc: deci:

două

criterii

se

face în

mod

asemănător.

Se

101

şi, respectiv: pentru care:

în concluzie, funcţia criterială generală căutată este: Varianta Iui Rayleigh. Varianta metodei analizei dimensionale sta­ bilite de Rayleigh presupune că relaţia criterială căutată este de forma: criteriul care conţine necunoscuta este egal cu o constantă înmulţită cu celelalte criterii, ridicate la anumite puteri. O asemenea relaţie criterială, prin explicitarea criteriilor, devine o relaţie de forma: necunoscuta proce­ sului (a) este egală cu o constantă înmulţită cu ceilalţi parametri ai pro­ cesului, ridicaţi la anumite puteri. Pentru procesul de convecţie, care s-a ales pentru exemplificare, se poate scrie: Expresia dimensională a acestei relaţii este:

Pentru fiecare unitate de măsură fundamentală în parte, suma expo­ nenţilor trebuie să fie nulă (condiţia omogenităţii relaţiei):

Acest sistem de patru ecuaţii conţine şase necunoscute şi se pot exprima patru dintre necunoscute, în funcţie de celelalte două alese arbi­ trar. In acest scop se aleg m şi n (exponenţii lui w şi cv), pentru a s: bili un criteriu caracteristic pentru w şi un criteriu caracteristic pen­ tru cp (în afara criteriului care conţine necunoscuta procesului a). Rezolvarea sistemului de ecuaţii conduce la:

Relaţia iniţială poate fi scrisă deci sub forma:

Grupînd parametrii care au acelaşi exponent se obţine: sau: Trebuie reţinut că în criteriile stabilite (numărul lor este fixat prin teorema iz) sînt cuprinşi toţi parametrii admişi iniţial. 102

Dacă în locul lui m şi n s-ar fi ales alţi exponenţi de referinţă, s-ar fi ajuns, în final, la o altă formă a aceleiaşi relaţii (o relaţie cu criterii rezul­ tate din combinarea criteriilor stabilite anterior).

2.4.6. IMPORTANTA APLICĂRII TEORIEI SIMILITUDINII LA STUDIUL CONVECTIEI Teoria similitudinii a permis stabilirea unor relaţii criteriale generale, relativ simple, pentru exprimarea proceselor de convecţie, fără schimbare de fază, în regim staţionar, pornind fie de la ecuaţiile diferenţiale funda­ mentale ale convecţiei, fie de la parametrii care caracterizează un aseme­ nea proces. Chiar dacă relaţiile criteriale stabilite nu sînt aplicabile numeric direct, ele conţinînd cîteva necunoscute (constanta şi exponenţii), totuşi aceste relaţii sînt de mare importanţă, pentru că ele pot fi aduse uşor la forme concrete, pe baza unor date experimentale. Ecuaţiile diferenţiale funda­ mentale, neputînd fi integrate, nu permiteau stabilirea directă a unor re­ laţii aplicabile numeric pentru calcularea coeficientului de convecţie. Comparînd relaţiile (2.108) şi (2.99) întîlnite în paragraful anterior, se constată că relaţia (2.99) conţine numai trei necunoscute, spre deosebire de relaţia (2.108), care conţine şapte necunoscute. Este evident că numărul de experienţe care trebuiesc efectuate pentru a aduce la forme concrete aceste relaţii este mult mai mic în cazul relaţiei (2.99), decît în cazul re­ laţiei (2.108). Se poate conchide, că teoria similitudinii îndrumă şi uşu­ rează foarte mult cercetarea experimentală, care urmăreşte stabilirea unor relaţii pentru calcularea coeficientului de convecţie. Cercetările experimentale efectuate în ultimele decenii de către nume­ roşi cercetători au condus la stabilirea relaţiilor concrete de calcul pentru majoritatea proceselor de convecţie întîlnite în practică. Relaţiile stabilite sînt, în general, de forma celor obţinute prin aplicarea teoriei similitudinii, în tmele cazuri, pe lîngă criteriile de bază, în aceste relaţii se întîlnesc şi unele simplexuri caracteristice. Presupunînd că pentru un proces de convecţie se cunoaşte forma ge­ nerală a ecuaţiei criteriale, dar că nu se cunosc valorile constantei şi ex­ ponenţilor din relaţie, se poate constata uşor, pe baza teoriei similitudinii, că pentru a stabili valoarea coeficientului de convecţie pentru un proces industrial este suficientă o singură determinare experimentală pe un model de laborator, în condiţii de similitudine. Admiţînd, pentru exemplificare, un proces de convecţie forţată, fără schimbare de fază şi în regim staţionar, la curgerea unui fluid printr-o conductă, pentru cazul industrial şi cel de laborator, se pot scrie urmă­ toarele relaţii:

Pentru ca procesul realizat în laborator să fie similar cu cel industrial este necesar ca: în aceste condiţii, implicit şi criteriile Nu vor avea aceeaşi valoare.

103

Pentru determinarea experimentală de laborator se vor alege: fluidul de lucru, temperaturile caracteristice, viteza medie a fluidului şi diametrul conductei, în aşa fel încît să se respecte condiţiile de similitudine. Cu aju­ torul legii Iui Newton, pe baza datelor experimentale, se calculează va­ loarea coeficientului de convecţie şi apoi valoarea criteriului Nusselt. Cum NUi=Nuu urmează în continuare să se calculeze valoarea coefi­ cientului de convecţie, corespunzător instalaţiei industriale. Din cele discutate se constată că teoria modelării proceselor fizice,nu este decît o parte componentă a teoriei similitudinii şi că modelarea în laborator a proceselor fizice poate da indicaţii utile asupra aspectelor industriale ale acestor procese.

2.5. DATE EXPERIMENTALE PRIVIND TRANSFERUL DE CĂLDURA PRIN CONVECŢIE ÎN REGIM STAŢIONAR Se vor discuta în ordine, transferul de căldură prin convecţie forţată fără schimbare de fază a fluidelor, transferul de căldură prin convecţie liberă fără schimbare de fază, convecţia la fierberea lichidelor, convecţia la condensarea vaporilor şi în final transferul de căldură în straturile de particule. La convecţia forţată şi cea liberă, fără schimbare de fază a fluidelor, se vor întîlni forme concrete, stabilite pe baza datelor experimentale, ale relaţiilor generale obţinute prin aplicarea teoriei similitudinii proceselor de convecţie. In cazul convecţiei forţate, fără schimbare de fază a fluidelor, se întâl­ nesc trei clase de relaţii, după tipul secţiunii de curgere a fluidului: con­ stantă, nelimitată şi variabilă. Secţiunea de curgere variabilă este întîlnită în special la curgerea flui­ delor transversal pe fascicule de tuburi: curgerea gazelor de ardere în secţia de convecţie a cuptoarelor, curgerea fluidelor în mantaua schim­ bătoarelor de căldură prevăzute cu şicane transversale şi curgerea aerului peste fascicule de tuburi cu aripioare în răcitoarele cu aer. Problemele de convecţie referitoare la secţiunile de curgere variabile, fiind în mare măsură dependente de construcţia aparatelor în care au loc astfel de pro­ cese de convecţie, se vor discuta la studierea aparatelor respective.

2.5.1. CONVECŢIA FORŢATĂ FÂRÂ SCHIMBARE DE FAZA, IN CAZUL SECŢIUNILOR DE CURGERE CONSTANTE După cum se ştie, în dinamica fluidelor se deosebesc două regimuri de curgere: regimul laminar, pentru R e < 2 300, şi regimul turbulent, pentru Re > 2 300. între aceste două regimuri există o zonă intermediară, plasată aproximativ între R e = 2 300 şi fte=3 000, care practic se neglijează. La schimbul de căldură prin convecţie, zona intermediară se întinde de la Re=2 300, pînă la 7?e=10 000 şi nu poate fi neglijată. în consecinţă, la convecţia forţată, în cazul secţiunilor constante de curgere, se deose­ besc trei regimuri caracteristice: regimul laminar pentru .Re<2 300, re­ gimul intermediar pentru Re=2 300 . . . 10 000 şi regimul turbulent pentru 104

Re > 10 000. Relaţiile sau metodele de calcul al coeficientului de convecţie diferă de la un regim la altul. Regimul turbulent. Dintre numeroasele relaţii stabilite pe cale expe­ rimentală pentru calcularea coeficientului de convecţie (au fost efectuate şi încercări de a stabili asemenea relaţii pe cale analitică), cea mai utili­ zată este relaţia lui W. H. McAdams: Această relaţie se aplică la încălzirea sau răcirea lichidelor sau gazelor, pentru valori Re>10i, Pr>0,6 şi L/d>50. Proprietăţile fizice care inter­ vin în această relaţie aparţin fluidului şi se iau la temperatura sa medie, indicată de un termometru plasat în curentul de fluid. Viteza care inter­ vine în criteriul Re este viteza medie de curgere a fluidului. Lungimea caracteristică utilizată în criteriile Re şi Nu este, în cazul curgerii printr-o conductă circulară, diametrul interior al conductei. Explicitîndu-se criteriile de similitudine, relaţia (2.109) poate fi scrisă sub forma:

din care rezultă că parametrul care influenţează cel mai mult valoarea lui a este w (influenţa cea mai mică o are d). Factorul lui w°'8/d0'2 poate fi calculat pentru diverse fluide şi exprimat în funcţie de temperatură şi de presiune. Dacă secţiunea de curgere a fluidului nu este circulară, ca lungime caracteristică se utilizează un diametru echivalent. Diametrul echivalent hidraulic se defineşte prin relaţia:

iar diametrul echivalent termic — prin relaţia:

în care 5 este aria secţiunii de curgere, Pi, — perimetrul udat de fluid şi Pt — perimetrul prin care se transmite căldura. Aplicînd aceste relaţii la curgerea printr-un canal de secţiune dreptunghiulară, se găsesc (a şi b sînt laturile):

iar la curgerea printr-o secţiune inelară (D şi d sînt diametrele) se obţin:

la transmiterea căldurii spre interior şi:

la transmiterea căldurii spre exterior. 105

113) "n care. este în fond un factor de corecţie.109). are o valoare maximă la intrarea în tub. se ţine seamă de influenţa asupra 106 . E. N. coeficientul de convecţie calculat trebuie corectat cu un factor supraunitar. Miheev recomandă pentru regimul turbulent o relaţie şi mai com­ plexă: ATu=0. această va­ loare scade treptat. cu cît fluidul prezintă o va­ riaţie mai mare a viscozităţii cu tem­ peratura. Sim­ plexul care apare în relaţie (raportul dintre viscozitatea fluidului la tem­ peratura de pe ax şi viscozitatea fluidului la temperatura peretelui). prin intermediul criteriului J r. A. Sieder şi G. pînă la stabilizarea curgerii şi apoi rămîne practic constantă). M.17 este redat un asemenea exemplu (tp este tem­ peratura fluidului la perete.Unii autori recomandă utilizarea diametrului echivalent hidraulic. iar alţii utilizarea diametrului echivalent termic (se întîlneşte şi utilizarea lui dh în criteriul Re şi a lui dt în criteriul Nu). în figura 2./— I s 0 43 / pr\ 0. s-a ajuns la concluzia că. care ţine seamă de variaţia viscozităţii în secţiunea conductei şi care are valori cu atît mai depărtate de unitate. poate fi utilizată şi relaţia stabilită de E. Pe baza unor determinări experimentale. Pentru calculul coeficientului de convecţie forţată în regim turbulent.25 (2. tf — temperatura fluidului pe axa conductei. iar y — distanţa de la axa conductei). alături de criteriile caracteristice convecţiei forţate. în secţiunea unei conducte. profilul variaţiei temperaturii este identic cu profilul variaţiei vitezei şi că acest profil este influenţat de valorile crite­ riilor Re şi Pr. Dacă L/d are o valoare mai mică decît 50. redat în tabelul 2. din cauza turbu­ lenţei suplimentare.17 în funcţie de L/d şi Re (coeficientul local de convecţie.021 Re°> Pr . Tate: Această relaţie se aplică în aceleaşi condiţii ca şi relaţia (2.

care constituie un nou factor de corecţie. Regimul laminar.coeficientului de convecţie a variaţiilor mai multor proprietăţi fizice (Cp. a tinde incorect către zero).18 şi 2. atunci cînd curgerea este însoţită de schimb de căl­ dură între perete şi fluid. X) în secţiunea conductei. în raport cu curgerea izotermică. 2. se pot utiliza şi relaţiile: pentru încălzire lichide sau răcire gaze: pentru răcire lichide sau încălzire gaze.112). a. Relaţia nu dă rezultate corecte la rapoarte L/d foarte mari (cînd L tinde către infinit. cea mai des utilizată este relaţia stabilită de Sieder şi Tate: în comparaţie cu relaţia anterioară (2. în fig. Pentru conducte de lungimi mari în raport cu diametrul. această relaţie mai conţine în plus şi simplexul d/L (L este lungimea conductei). în condiţii medii. Dintre relaţiile existente pentru calcularea lui a la convecţia forţată în regim laminar.19 sînt redate cîteva curbe carac- 107 . se poate utiliza relaţia: Variaţia vitezei în secţiunea conductei se modifică.

pe lîngă criteriul Re caracteristic convecţiei forţate.teristice de variaţie a vitezei locale în func­ ţie de rază. In primul caz. Factorul de corecţie f. calculat cu ajutorul relaţiei. Influenţa curenţilor de convecţie liberă. luîndu-se proprietăţile fizice ale fluidului la t=0. în care a introdus şi criteriul Gr. sau de sus în jos.15 atunci cînd flui­ dul curge de jos în sus. se înmulţeşte cu 0. w este viteza medie). iar gazele wx<2w (viscozitatea creşte cu creşterea tem­ peraturii. a.21. mişcarea liberă are acelaşi sens cu mişcarea forţată. este funcţie de raportul L/d: La curgerea fluidului printr-un tub vertical. sau cu 1.20 este reprezentată varia­ ţia vitezei la un fluid care curge de sus în jos. şi se răceşte. ci în apropierea peretelui. sau de sus in jos. acolo unde curentul de convecţie liberă care apare are acelaşi sens cu mişcarea globală a flui­ dului (fluidul se răceşte în apropierea peretelui şi masa sa specifică creşte). Aladiev a stabilit o relaţie pentru calcularea lui a în regim lami­ nar. şi se răceşte. în tuburi ori­ zontale. mişcarea liberă este opusă mişcării forţate. In figura 2. pentru curgerea laminară stabilizată.116) în raport cu relaţia (2. Se constată că atunci cînd fluidul are temperatură mai mare pe ax decît la perete. lichidele au pe ax wx>2w (viscozitatea scade cu creşterea temperaturii). şi se încălzeşte. T. care caracte­ rizează stabilizarea curentului de fluid.85 atunci cînd fluidul curge de jos In sus. care apar la curgerea forţată în regim laminar a fluidelor este pusă în evidenţă şi prin figura 2.114) conţine. Relaţia (2. răcindu-se. realizindu-se o turbulenţă în curentul de fluid. Viteza nu mai este maximă pe ax. şi criteriul Gr caracteristic convecţiei libere. La curgerea laminară prin tuburi verti­ cale este foarte mult modificat profilul vite­ zei fluidului de către influenţa convecţiei li­ bere. după date experimentale. I.5 (tp+tf). şi se încălzeşte. iar în al doilea caz. 108 . caracteristic convecţiei libere: Această relaţie se aplică pentru RePr> 1800.

22 conţine.22). 2. . Se constată că în secţiunea conductei apar curenţi de convecţie liberă. pentru regimul intermediar. prin conducte orizontale de diametru mare. propuse de Sieder şi Tate. P. conform relaţiei (2. In regim turbulent (. pentru diverse valori constante ale simplexului L/d. . grafic Nu I a \°-l4 în care. la curgerea ţiţeiului sau păcurii prin conducte magistrale de transport. Bazîndu-se pe date experimentale. curbele de racordare. Este de remarcat.114): şi în grafic apare o familie de drepte. şi că viteza maximă de curgere se află deasupra axului conductei. lichidele cedînd căldură mediului exterior.I O 4 .care se referă la curgerea unor lichide vîscoase în regim laminar. Diagrama redată în figura 2.25. conform relaţiei (2. Pentru curgerea în regim intermediar ( R e = 2 300 . Ford recomandă pentru cal­ cularea coeficientului de convecţie în regim laminar. a dreptelor din regimul laminar la dreapta unică din regimul turbulent.112) Pr1'3 \ [x / şi în grafic apare o dreaptă caracteristică. următoarea relaţie: în care produsul Gr-Pr are expresia: Toate proprietăţile fizice se iau la tf. E. Relaţia a fost stabilită pentru domeniul Gr-Pr=l. iar valoarea obţinută se corectează cu următorul factor: O altă metodă pentru calcularea lui oc în regim intermediar se bazează pe un grafic (fig. în acest caz. Regimul intermediar. în coordonate logaritmice. 6-IO8. ascendenţi în partea centrală şi descendenţi în părţile laterale. construit cu ajutorul relaţiilor Sieder-Tate. . Se calculează a cu ajutorul unei relaţii caracteristice regimu­ lui turbulent. s-a reprezentat — — | —) în funcţie de Re. cu excepţia viscozităţii vp care se ia la tp. Această diagramă se utilizează astfel: în funcţie de valorile Re şi L/d se citeşte valoarea ordo109 . faptul că criteriul Re este înlocuit total cu criteriul Gr şi deci că. coeficientul de convecţie nu este influenţat de viteza medie a fluidului prin conductă. . în această relaţie pentru convecţie forţată.Re>104). In regim luminar (i?e<2 300). O metodă simplă de aflare a lui a în regim intermediar a fost propusă de Ramm. 10 000) nu s-au putut stabili direct relaţii specifice pentru cal­ cularea coeficientului de convecţie. ci de intensitatea curenţilor de convecţie liberă care apar în cadrul curgerii forţate.

Pr=0. Metalele în stare lichi­ dă.6. sub presiuni apropiate de presiunea atmosferică şi conduc la coeficienţi de convecţie relativ ridicaţi de ordi110 . utilizîndu-se con­ stanta 0.1245. Cazul metalelor lichide. In regim intermediar. Relaţiile prezentate anterior se referă la fluidele obişnuite (gaze şi lichide). constituie o clasă deosebită de fluide. Metalele lichide. . pentru transporta­ rea căldurii de la un mediu cald la un mediu rece (de exemplu. Ele prezintă marele avantaj de a putea fi utilizate la temperaturi mari. din aceasta se calculează valoarea criteriului Nu şi apoi coeficien­ tul de convecţie. . .. pentru care s-au stabilit relaţii speciale.065. diagrama Sieder-Tate poate fi înlocuită cu re­ laţia stabilită de H. valoarea parantezei mari tinde corect către unu. Cînd L tinde către infinit. sînt agenţi termici intermediari foarte mult utilizaţi în ultimii ani. la care P r > 0. 500 şi L/di>l). în stare pură sau sub formă de aliaje. se poate renunţa la paranteza mare.natei. de la un reactor atomic la un cazan cu abur).6 . Pentru valori L/d mari. avînd valori Pr<0. IO5. Hausen: care dă rezultate corecte şi în regimul turbulent (această relaţie se aplică în domeniul Re=2 300 .

se recomandă următoarele relaţii empirice: 111 . utilizîndu-se ca lungime caracteristică diametrul echivalent hidraulic. Lubarsky şi S. pentru curgerea prin spaţii inelare.nul miilor). J. care sînt fluide newtoniene. Pentru acest caz de convecţie. Circulaţia metalelor lichide se realizează cu pompe speciale electromagnetice. In cele ce urmează se discută numai un caz particular şi anume con­ vecţia în regim turbulent la o suspensie de particule solide într-un lichid. Majoritatea relaţiilor exis­ tente în prezent pentru calcularea lui a sînt de forma: Pe baza unor date experimentale existente în literatură. se recomandă aplicarea relaţiei SiederTate corespunzătoare: cu observaţia că proprietăţile fizice care apar în cele trei criterii de simili­ tudine se referă la suspensie. Kaufman au propus relaţia: aplicabilă pentru Pe > 100. Relaţiile prezentate anterior pentru convecţia forţată se referă la fluidele obişnuite. N. cu comportări deosebite. . în primul rînd din cauza multitudinii de tipuri de astfel de fluide. R. totuşi nu s-au putut stabili relaţii suficient de generale şi exacte pentru calcularea coeficientului de convecţie. Problema convecţiei la fluidele nenewtoniene nu este satisfăcător rezolvată. spre deosebire de viscozităţile din simplexul de corecţie care se referă la faza lichidă.3. B. densitatea medie şi căldura specifică medie ale suspensiei se calculează cu relaţiile clasice de aditivitate. Tot pentru convecţia la metale în stare lichidă. Lyon a propus următoarele relaţii: pentru curgerea prin conducte circulare cu fle=4-103. la curgerea prin conducte circulare cu L/d > 60. Cu toate că s-a studiat destul de mult convecţia în cazul metalelor lichide. Pentru aplicarea acestei relaţii. Cazul fluidelor nenewtoniene. proprietăţile fizice luîndu-se la temperatura de pe ax.2-IO6. Pentru calcularea conductivităţii termice medii şi a viscozităţii dina­ mice medii a suspensiei. .

Cazul amestecurilor de fluide nemiscibile. d se referă la faza dispersă. cu o viteză iniţială uniformă. Şi în acest caz. G. b) La un amestec gaz-lichid. Aspectul termodinamic al curgerii laminare a unui fluid. admiţîndu-se că este prezentă nu­ mai faza lichidă (inclusiv la calcularea vitezei). printr-un fluid staţionar). 2. G se referă la gaz. c) Pentru amestecurile lichid-gaz. Conductivitatea termică medie a amestecului poate fi calculată ca la lichidele miscibile. Prezenţa bulelor de gaz în masa de lichid duce la majorarea coefi­ cientului de convecţie. se poate utiliza relaţia: (gr reprezintă fracţia masică.L se calculează cu relaţiile clasice. gazul fiind în fază dispersă. CONVECTIA FORJATĂ FÂRÂ SCHIMBARE DE FAZA. L la lichid şi P la particule. Anterior s-a discutat aspec­ tul fluidodinamic al curgerii unui fluid. indicele S se referă la suspensie. Eckert). între placă şi fluid are loc un schimb de căldură prin convecţie. coeficientul de convecţie loca] poate fi calculat cu relaţia: 112 . IN CAZUL SECŢIUNILOR DE CURGERE NELIMITATE Curgerea unui fluid paralelă cu o placă. a) Pentru amestecurile de două lichide nemiscibile. iar L la lichid). a. pot fi utilizate relaţiile clasice. toate proprietăţile fizice calculîndu-se aditiv ca medii volumice: u ^ E f a u O . în urma transferului de căldură. schimbările de stare de agregare trebuie să fie negli­ jabile. \=S(riXi) etc. R. cu viteză uniformă. iar c la faza continuă). iar rP este fracţia volumică a particulelor din suspensie (rPmax corespunde stratului fix de particule).în aceste relaţii. lucrîndu-se cu proprietăţile fizice medii ale amestecului. pa­ ralel cu o placă (aceeaşi situaţie o prezintă şi deplasarea unei plăci. cît şi experimental (E. In acest caz. Viscozitatea medie a unui amestec de două lichide nemiscibile se cal­ culează cu relaţia empirică: (r reprezintă fracţia volumică. Pohlhausen).5. se reco­ mandă utilizarea relaţiilor clasice. Prezenţa picăturilor de lichid în masa de gaz duce la majorarea coeficientului de convecţie. Dacă temperatura plăcii tp este diferită de temperatura iniţială a flui­ dului tf. a fost studiat atît teoretic (E.2. lichidul fiind în fază dispersă. în cazul curgerii laminare (iîe<3-10 5 ). schimbările de stare de agregare trebuie să fie negli­ jabile. paralel cu o placă.

Curgerea unui fluid transversală pe o conductă. conduc la concluzia că OLX scade. Variaţia temperaturii în stratul limită se exprimă printr-o relaţie ase­ mănătoare cu cea a variaţiei vitezei: în care y este distanţa de la suprafaţa plăcii. aplicabile pentru Pr>0. ce se formează iniţial la supra­ faţa tubului şi care apoi se desprind de tub. pe întreaga placă. datorită frecărilor dintre fluid şi solid. în două planuri perpendiculare pe suprafaţa tubu­ lui.132) se utilizează. în care există variaţii mari ale vi­ tezei de curgere a fluidului. în cazul stratului limită turbulent (i?e>3-10 5 ). se constată că. Grosimea stratului limită termodinamic A este. extinzîndu-se şi dispărînd treptat în curentul de fluid.5(tp+tf). P r < l şi A>8).23 sînt stratu­ rile limită. viteza fluidului variază între zero şi o valoare maximă. apar vîrtejuri şi există deci o reversare a curgerii fluidului (pentru Re>0. odată cu creşterea lui x (creşte grosimea stratului limită).în care lungimea caracteristică este distanţa de la bordul de atac x şi în care proprietăţile fizice ale fluidului se pot lua la t=^0. 8 — Procese de transfer termic 113 . pentru curgerea laminară. diferită de cea a stratului limită fluidodinamic 8. în jurul tubului apar nişte zone caracteristice. la calcularea schimbului de căldură între un perete plan şi un curent paralel de aer sau apă. Coeficientul de convecţie mediu. prin relaţia: (la gaze.6. în general. superioară în unele locuri vitezei iniţiale w. plasată pe spatele tubului (după sensul curgerii).5). se extinde şi dispare treptat în curentul de fluid. în primul rînd. In aceste zone. Dacă într-un curent de fluid cu viteză uniformă w se plasează un tub. se calculează cu re­ laţia: în care lungimea caracteristică este dimensiunea plăcii corespunzătoare direcţiei de curgere a fluidului L.129) şi (2. în figură este reprezen­ tată şi variaţia vitezei locale. redate în figura 2. Relaţiile de mai sus. Zona 6. corelarea lui A cu § se face. transversal pe direcţia curgerii. Cele două zone a. După Eckert. în zona b. valoarea medie a coefi­ cientului de convecţie se poate calcula cu relaţia: Relaţiile (2. ca şi zonele a.

Aspectul curgerii fluidului la periferia tubului nefiind uniform. Pentru calcularea coeficientului de convecţie mediu se poate utiliza relaţia : în care proprietăţile fizice se iau la temperatura t—0./v (Qd creşte. în fig. Relaţiile prezentate 114 . .. 130°. coeficientul local de convecţie poate fi calculat cu ajutorul relaţiei empirice: (proprietăţile fizice se iau la temperatura fluidului). iar pentru valori Re mari la 80 . oti8o» este mai mare decît a 0o . . corespunzător punctului de desprindere a stratului limită. 90°. Valorile constantei şi exponentului sînt redate în tabelul 2.24 şi 2. ae creşte odată cu creşterea lui Re: între 9 = 0 şi 0 = 9^. pentru că turbulenţa de pe spatele tubului este foarte puternică. Qd. 2. în funcţie de valoarea cri­ teriului /îe=du.25 este reprezentată variaţia valorilor locale ale criteriului Nusselt. poate avea valori mai mici sau mai mari de 90°. .5(tp + tf). după date experimentale. odată cu creşterea lui Re). Se pot constata urmă­ toarele: curbele de variaţie a lui Nue (sau ae) cu 6 prezintă puncte de minimum. <o scade pentru că creşte grosimea stratului limită. nici valoarea coeficientului local de convecţie nu este constantă. ..Unghiul 8rf.18. x la valori Re mari. în funcţie de 0 şi Re. Pentru 9 = 0 . pentru valori Re mici minimele se plasează la 120 .

73 şi valoarea lui Pr poate fi înglobată în valoarea constantei C. schimbătoare­ lor. la calcularea schimbului de căldură între o conductă şi un curent transversal de aer m sau apă. în primul rînd. în cazul trecerii de la o mişcare laminară la o mişcare tur­ bulentă. Fluidul în masa căruia se transmite căldură prin convecţie liberă se poate afla fie într-un spaţiu mare (practic nelimitat). CONVECTIA LIBERĂ FÂRÂ SCHIMBARE DE FAZA în practică se întîlnesc numeroase cazuri de transmitere a căldurii prin convecţie liberă. în care stratul limită are o grosime mai mică. transmi­ terea căldurii de la serpentina de încălzire către produsul dintr-un rezer­ vor. Pentru gaze Pr^0. stabilită prin teoria similitudinii: 8* 115 .134) se aplică. într-un spaţiu limitat. Cazul spaţiului nelimitat. în cazul în care tp>tf (curenţii se inversează în cazul în care tp<tf). pe lîngă suprafaţa solidului.135) 2. trece de la un aspect laminar la un aspect turbulent şi că. fie sub forma unui strat subţire. are o valoare mai mare în zona turbulentă şi în partea inferioară a zonei laminare. conductelor şi pereţilor cuptoarelor către aerul înconjurător. fără schimbare de fază a fluidului.3.26 sînt redate schematic for­ mele curenţilor de convecţie liberă pentru cîteva suprafeţe caracteristice. In primele două cazuri se constată că mişcarea fluidului. Relaţia lui L.5.dau valori corecte. sau de la produs către peretele rezervorului. deplasarea fluidului este greoaie atunci cînd schimbul de căldură are loc pe faţa inferioară (tp>tf). coloanelor. ca de exemplu: trans­ miterea căldurii de la suprafaţa rezervoarelor. In figura 2. Relaţia (2. numai în cazul în care nu există turbulenţă în curentul iniţial de fluid. Coeficientul local de convecţie. Lorenz. la o suprafaţă plană orizontală. transmiterea căldurii printr-un strat izolator de aer etc. Pentru aer Miheev recomandă relaţiile mai simple: (2.

sînt redate în tabelul 2. în cazul pereţilor plani orizontali.5 (constant) şi că. a rezultat din relaţie se majorează cu 30o/0 cînd schimbul de căldură are loc pe faţa superioară şi fluidul se încălzeşte (sau cînd fluidul se răceşte pe faţa inferioară a peretelui). sînt de preferat valorile stabilite de către M. Proprietăţile fizice care intervin în relaţia (2. Curba obţinută a fost împărţită în patru seg­ mente. segmentele respective au fost asimilate cu nişte drepte. Aceste majorări sau reduceri ale lui oc sînt determinate de o circulaţie foarte uşoară. în tabelul 2.19 se constată că.IO7.3 . diametrul — pentru o conductă orizontală şi latura mai mică — pentru un perete plan orizontal. A. pe lîngă suprafaţa solidului cu care schim­ bă căldură. Valorile constantei C şi exponentului n. n = 0 şi Nu=0.137).137) aparţin fluidului şi se iau la temperatura t=0. iar în Gr are exponentul 3). pentru GrPr< IO . pe baza a nume­ roase date experimentale. sau se reduce cu 30% cînd schimbul de căldură are loc pe faţa inferioară şi fluidul se încălzeşte (sau cînd fluidul se răceşte pe faţa superioară a peretelui). s-au obţinut patru perechi de valori C-n. pentru cele patru domenii. 116 . pentru GrPr>2. Dintre nu­ meroasele valori experimen­ tale existente pentru constan­ tă şi pentru exponent. definite prin valoarea produsului GrPr. lungimea — pentru o conductă verticală. Lungimea caracteristică existentă în criteriile Nu şi Gr este acea mărime geometrică care determină forma curenţilor de convecţie: înălţimea — pentru un perete plan vertical.este principala relaţie cu aju­ torul căreia se poate calcula valoarea medie a coeficien­ tului de convecţie. a nu depinde de forma şi dimensiunile corpului (în Nu lungimea caracteristică are exponentul 1. stabilite de către Miheev. pe baza prelucrării datelor obţi­ nute de către mai mulţi cer­ cetători. n = l / 3 şi. Miheev.19. recoman­ date de Rohsenow pentru convectia liberă la gaze. în final. Miheev a reprezen­ tat într-o diagramă dublulogaritmică variaţia lui Nu în funcţie de produsul GrPr.20 sînt redate valorile C şi n din relaţia (2. Pe baza datelor din tabelul 2. res­ pectiv foarte grea a fluidului.5 (t p +t/). deci. s-au scris ecuaţiile acestor drepte şi.

La fundul rezervorului <x este foarte mic. iar d diametrul exterior al conductei ex­ primat în m. există o du­ blă convecţie). practic numai prin conducţie. Schimbul de căldură între cele două suprafeţe are loc prin intermediul fluidului. dar tempera­ tura este mai mare pe supra­ faţa inferioară decît pe su­ prafaţa superioară. pentru că practic nu apar curenţi de convecţie. sau dacă ele sînt orizontale. la neretple lateral al rezervorului la fundul rezervorului v este viscozitatea cinematică în m2/s la t—0. Dacă cele două suprafeţe sînt orizontale şi suprafaţa superioară are o temperatură mai mare decît suprafaţa inferioară. cu temperaturi diferite. dar mai puţin exacte: — pentru pereţi verticali — pentru pereţi orizontali calzi-sus — pentru conducte orizontale In aceste relaţii At=tp—tf.La convecţia liberă în aer se recomandă şi următoarele relaţii simple. pentru păcură sau ţiţei cald din rezervoare.5 (tp+tf). pentru că stra­ tul de fluid este subţire. şi 117 . în masa fluidului nu pot apărea curenţi de convecţie. în figura 2 27 sînt reprezentate două suprafeţe plane paralele orizontale. res­ pectiv verticale. între care se află închis un strat subţire de fluid. Dacă suprafeţele sînt verticale. Cazul spaţiului limitat de două suprafeţe cu temperaturi diferite. Alte relaţii simple de convecţie liberă. iar căldura se transn de fluid. Aceşti curenţi se pot însă frîna reci­ proc (curenţii ascendenţi cu cei descendenţi. în masa fluidului pot apărea curenţi de convecţie liberă.

regimul nestaţionar poate fi în­ locuit cu o succesiune de regimuri pseudostaţionare. a poate fi calculat şi cu relaţia mai simplă: care se aplică în unităţile fundamentale SI. iar proprietăţile fizice ale fluidului se iau la temperatura t=0. In cazul în care produsul GrPr< IO3. cu diverse lichide (apă. Pentru fracţiunile petroliere grele şi ţiţei. corespunzătoare con­ diţiilor medii. prin faptul că fluidul este în contact cu o sin­ gură suprafaţă izotermică. . are valori mici. lichidul rămas în conductă se răceşte prin convecţie liberă în regim nesta­ ţionar. Coeficientul de convecţie determinat a variat între 15 şi 160 W/m-"C. Relaţia a fost stabilită pentru domeniile P r = 2 . X. Se constată că a este deter­ minat de difuzivitatea termică a fluidului şi de forţa ascensională speci­ fică a curenţilor de convecţie liberă (central ascendenţi şi lateral descen­ denţi).5 (£/+tp). p şi c. Cum pentru fluide A.5(tx+t2). . s-a stabilit următoarea rela­ ţie de formă clasică. pentru perete plan. 3. Studiindu-se experimental acest proces specific de convecţie liberă. Considerîndu-se intervale mici de timp. în cazul straturilor subţiri de fluid. ca lungime caracteristică se utilizează grosimea § a stratului. Dacă pe o conductă orizontală de transport al unui lichid cald se opreşte accidental circulaţia. Valorile constantei şi exponentului din această relaţie sînt redate în tabelul 2. căldura transmisă în unitatea de timp se calculează cu ajutorul relaţiei lui Fourier. stratul respectiv joacă rolul unui strat izolator. cu diverse diametre de tuburi şi la temperaturi sub 100°C. . Influenţele cele mai mari asupra lui a le au X. iar cele minime fracţiunilor grele de ţiţei. iar în criteriul Gr diferenţa de temperatură este At=tf—tp. . şi deci prin stratul de fluid căldura se transmite prin conducţie pură.e='A. pentru calcularea coeficientului de convecţie: în această relaţie. Cazul lichidelor staţionate în conducte orizontale. valorile maxime corespund apei.7 . benzen. lungimea caracteristică este diametrul interior al conductei. iar cele mai mici u şi d. fracţiuni grele de ţiţei etc). limitate de două suprafeţe plane para­ lele.21. proprietăţile fizice ale fluidului se iau la tempera­ tura medie t=0. Un astfel de proces de convecţie liberă în spaţiu limitat se deosebeşte de cazul analizat anterior. în care se utilizează o conductivitate termică echivalentă calculată cu ajutorul rela­ ţiei: In această relaţie. respectiv intervale mici de temperatură pentru răcirea lichidului.3.atunci principalul mod de transmitere a căldurii este conducţia.IO7. 9 620 si Gr= 0. 118 .

particulele de piatră de calcar depuse pe suprafaţa de încălzire etc. în acest domeniu nu toată masa lichidului a ajuns la ts. în 119 . a creşte rapid cu creşterea lui At. în spaţii relativ mari. unde supraîn­ călzirea (At=. în domeniul mişcării libere. iar mişcarea lor creează t u r ­ bulenţă în masa lichidului (se îmbunătăţeşte schimbul de căldură). în vase relativ mari. Acest domeniu. care vine în contact cu suprafaţa de încălzire. în figura 2. printre altele. în literatură se întîlnesc diverse studii referitoare la aspectele fizice ale formării şi mişcării bulelor de vapori. 2. apa) şi greu în cazul lichidelor care nu udă suprafaţa (de exemplu. S-a studiat în special fierberea lichidelor pure. Dimensiunile lor în timpul desprin­ derii depind.5. Bu­ lele de vapori se măresc şi după desprindere. cel mai interesant practic. a crescînd uşor cu creşterea lui At. lichidul se încălzeşte prin convecţie liberă. în funcţie de diferenţa de t e m p e r a t u r ă At=tp—ts.28 este redată în principiu diagrama (în coordonate logaritmice) de variaţie a coeficientului de convecţie. Bulele de vapori se măresc treptat şi.Valorile coeficientului de convecţie. este domeniul fierberii globulare (nucleate). în acest domeniu. la fierberea lichidelor pure sub presiune constantă. Bulele de vapori se formează pe suprafaţa de încălzire. de tensiunea superficială a lichidului (forţa sub acţiunea căreia suprafaţa liberă a lichidului tinde să se reducă) şi de faptul că lichidul udă sau nu suprafaţa solidului. S-a constatat că t e m p e r a t u r a lichidului este mai m a r e în toată masa sa decît t e m p e r a t u r a de saturaţie corespunzătoare presiunii. la un moment dat. Diferenţa de t e m p e r a t u r ă este de ordinul zeci­ milor de grad p e n t r u cea mai m a r e parte a lichidului şi de cîteva grade pentru un strat subţire de lichid. sînt necesare în calculele de stabilire a variaţiei tempera­ turii lichidului în timp. se creează o turbulenţă accentuată şi are loc eliminarea de vapori din masa lichidu­ lui. Desprinderea se face uşor în cazul lichidelor care udă suprafaţa (de exemplu. bulele de vapori formate străbat întreaga masă de lichid.4. în domeniul BC.t p —-t s ) este maximă şi n u m a i în anumite puncte (centre de vaporizare). corespunzător unor valori mai mari At. Lichidul studiat cel mai mult a fost apa. în legătură cu evitarea congelării sale în conductă. Centre de vaporizare pot fi asperităţile peretelui. S-a constatat că n u m ă r u l centrelor de vaporizare creşte odată cu creşterea lui At (se pot forma bule de vapori şi pe asperităţile cu rază de curbură mai mică şi se intensifică fierberea). Domeniul AB corespunde unor valori At şi a mici. sub presiune constantă. în această diagramă se constată patru domenii caracteristice. ele se des­ prind şi se ridică prin masa lichidului. mercurul). la un lichid staţionat într-o con­ ductă orizontală. iar vaporii formaţi pe suprafaţa de încălzire (tp>ts) recondensează în masa de lichid. CONVECŢIA LA FIERBEREA LICHIDELOR Procesul de fierbere.

la fierberea glo­ bulară a lichidelor pure în spaţii relativ mari. dar ea se reface imediat. în practică se recomandă ca procesele de fierbere să se realizeze nu­ mai în domeniul BC al fierberii globulare. Curba de variaţie a fluxului termic spe­ cific q—Q/A (tensiunea termică). în funcţie de diferenţa de tempera­ tură tp—ts şi de presiune.domeniul CD. Se constată că.29 este redată în principiu diagrama (în coordonate logaritmice) de variaţie a coeficientului de convecţie. odată cu creşterea presiunii. obţinîndu-se valori mari ale coeficientului de convecţie. s-au stabilit următoarele valori pentru limitele domeniului fierberii globulare: în figura 2. i c creşte odată cu creşterea o presiunii. în domeniul DE fierberea este total peliculară şi reîncepe creşterea lui oc cu creşterea lui At. numărul centrelor de vaporizare fiind mai mare. pentru o valoare At dată. în figura 2. iar pentru 120 . Punctele de pe curba limită indică o creştere a lui a„ respectiv o scădere a lui At 0 odată cu creşterea presiunii. La o circulaţie forţată a lichidului pe lîngă suprafaţa de încălzire (obiş­ nuit la circulaţia prin interiorul tuburilor). Peli­ cula de vapori se rupe periodic. q creşte odată cu creşterea presiunii (prin creşterea lui a). Pe­ licula de vapori (conductivitate termică mică) opune o rezistenţă termică mare şi schimbul de căldură se reduce (a scade cu creşterea lui At). apar zone cu peliculă continuă de vapori pe suprafaţa de încălzire.. Se constată că. formîndu-se bule mari care se ridică la suprafaţa liberă a lichidului. la aceeaşi valoare At se ob­ ţine o valoare mai mare a lui a. Pentru fierberea apei la presiunea normală atmosferică (ts=100°C). în spaţiu relativ mare. este asemănătoare cu curba de variaţie a lui a. fără a fi necesară o supraîncălzire prea mare a suprafeţei de încălzire. Curba limită din partea superioară este locul geometric al punctelor C.30 este redată în principiu diagrama (în coor­ donate logaritmice) de variaţie a fluxului termic specific. Asemănător. pentru o valoare At dată. în funcţie de diferenţa de temperatură şi de presiune. Curba limită din partea superioară este locul geometric al punctelor C (punctele de maximum pentru fierberea globu­ lară). peliculă rezultată prin unirea bulelor de vapori în formare. la fierberea globulară a lichidelor pure în spaţii relativ mari. în funcţie de At. Punctele de pe curba limită indică o scădere a lui At. la valori At relativ mari.

în spaţii relativ mari (în mişcare liberă). Relaţiile anterioare se aplică pentru tuburi de oţel sau cupru (şi aliajele sale). Acest lucru este întîlnit numai în cazul convecţiei la fierberea lichidelor. la diverse presiuni. în care nu apar proprie­ tăţile fizice ale fluidului. pentru At=10°C. a lichidelor pure care udă suprafaţa solidului. G. calculate cu diversele relaţii. Natura metalului din care este confecţionat tubul are şi ea o influenţă asupra lui a. Pentru fierberea în domeniul globular. se iau la temperatura de saturaţie şi aparţin lichi­ dului. g este acceleraţia gravitaţională). inclusiv tensiunea superficială 0 şi căldura latentă de vaporizare r. Se remarcă forma deosebită a ultimei relaţii. At=t p —t s \ Ts se ia în K.I. — relaţia Forster-Zuber (se aplică în unităţile fundamentale S. Relaţii de calcul pentru a. Ap este diferenţa presiunilor de vapori la tp şi t s ).22). 121 . Pentru alte metale.qc iniţial o creştere şi apoi o scădere. pot fi utilizate şi următoarele relaţii mai simple: — relaţia McNelly (relaţia este omogenă dimensional. pentru că în punctul critic vaporizarea se produce fără consum de căldură.. Pentru acelaşi caz. dintre numeroasele relaţii existente. Se constată că nici una dintre aceste relaţii nu conţine diametrul tu­ bului. care justi­ fică afirmaţia anterioară (tab. iar pr presiu­ nea redusă). Se prezintă în continuare comparativ cîteva valori a. 2. Krujilin a stabilit următoarea relaţie care permite calcularea coeficientului de convecţie: Toate proprietăţile fizice. iar la presiunea critică (termodinamică) qc=0. Există o presiune la care qc are o valoare maximă (de exemplu. Cu toate că relaţiile anterioare au fost selectate. pentru apă această presiune este de apro­ ximativ 98 bar). Această relaţie foarte complexă se aplică practic la fierberea în exte­ riorul unui tub orizontal singular. după rezultatele date. — relaţia Starczewski (a rezultă în W/m2 °C. cu excepţia lui p„ care aparţine vaporilor (Ap=p—p„. p este presiunea la care are loc fier­ berea). Cercetările recente indică o scădere uşoară a lui a. N. odată cu creş­ terea lui d. pc este presiunea critică în bar. se constată că ele duc în cazuri con­ crete la valori destul de diferite. trebuie introdus un coeficient de co­ recţie.

2 si 98 bar (p se introduce în bar.Este bine ca. cularea lui a. re­ zultă oc=21580 W/m2°C).151) 122 . ca de exemplu: — pentru fierberea apei între 0. la dimensionarea aparaturii în care au loc procese de fierbere. (2. In literatură se întîlnesc şi relaţii individuale foarte simple pentru cal-. rezultă a = l l 724 W/m2 °C). să se calculeze a cu mai multe relaţii şi să se aleagă o valoare mijlocie.2 + 0. — pentru fierberea amoniacului «=(4. pentru p—10 bar sau i s =180 c C si At=10 c C.0294 *J 3 ' 333 At 2 ' 333 [W/m 2 °C] (pentru ts=—30°C şi At=10 c C.

p e n t r u care A r este mai m a r e şi deci F mai mic. a poate fi calculat cu relaţia lui M u t h o o : Relaţia este omogenă dimensional.31). redat prin următoarea relaţie empirică: în care G este debitul specific de vapori p e n t r u tuburile singulare (din partea inferioară a fasciculului). se află înmul­ ţind valoarea calculată prin u n a dintre relaţiile anterioare. chiar dacă lichidul este introdus în manta au ajutorul unei pompe Cse admite că spaţiul în care are loc fierberea este relativ mare. Trebuie evitată la fierbere aşezarea în pătrat normal. Fierberea peliculară. Toate relaţiile anterioare se referă la fierberea în m a n t a u a schimbă­ toarelor de căldură cu fascicul tubular în manta.31): — aşezarea în triunghi p0=s. bulele de vapori se lovesc de tuburile superioare. In interiorul unui t u b vertical. chiar dacă cir­ culaţia se face numai prin termosifonare. Relaţia pentru calcularea lui G: Pasul tuburilor de pe un şir orizontal p„ şi pasul tuburilor de pe un şir vertical p v au următoarele valori (fig. în interiorul tuburilor verticale. cu un factor de corecţie. In relaţia (2. — aşezarea în p ă t r a t rotit p 0 = p v = \2 s. 2. pv=\3 s. care reduce transferul de căldură.La schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta. în p ă t r a t sau în pătrat rotit cu 45° (fig. tuburile pot fi plasate în triunghi echilateral. P e n t r u o astfel de fierbere. p e n t r u un fascicul tubular. după cum se va discuta a m ă n u n ţ i t în capitolul respectiv. a fost foarte puţin studiată.152) N=DJpv şi reprezintă n u m ă r u l de tuburi pe un şir vertical central (Dj este diametrul interior al mantalei schimbătorului). în domeniul fier­ berii globulare. existînd posibili­ tatea ca pe aceste tuburi să se formeze peliculă parţială de vapori. care nu este interesantă din punct de vedere prac­ tic. fierberea este mai apropiată de domeniul circulaţiei forţate. în mişcarea lor ascensio­ nală. şi că a creşte odată cu creşterea lui Ac. exprimat pe unitatea de arie liberă din­ tre două tuburi alăturate. cu circulaţie ascendentă a lichidului. mişcarea fluidului fiind practic liberă). p r i n t r e care conductivitatea termică. La fier­ berea unui lichid în exteriorul unui fascicul tubular orizontal se constată o valoare medie a lui ot mai mică decît valoarea corespunzătoare u n u i t u b singular. P e n t r u fierberea lichidelor p u r e care udă suprafaţa. Se constată că ea conţine mai m u l t e proprietăţi fizice ale fazei vapori. vaporizarea fiind totală 123 . Acest lucru se explică prin faptul că. 2. —• aşezarea în p ă t r a t normal p0=pc=s. Valoarea medie a lui a.

numită deseori şi valoare critică. Re şi Pr. L reprezintă lungimea tubului. coeficientul de convecţie se calculează cu relaţia lui Hughmark: Relaţia se aplică în unităţile fundamentale S. se remarcă lipsa căl­ durii latente de vaporizare. la calculul lui a).I.I.) Se constată că în punctul critic qc=0.23). O relaţie mai deosebită pentru calcularea lui qc este cea stabilită de Mostinski: (presiunea critică se introduce în bar. se recunosc în relaţie criteriile Nu. Pentru că în practică trebuie să se lu­ creze în domeniul fierberii globulare. Viteza utilizată în relaţie este media logaritmică a vitezei la intrarea şi respectiv la ieşirea din tub: Relaţii de calcul pentru qc. proprietăţile fizice se iau la temperatura de saturaţie. în punctul critic p r = l si rezultă 124 . Aceste relaţii dau valori apropiate. Valoarea fluxului termic specific în punctul C.sau parţială. dintre care cea mai complexă este relaţia lui Krujilin: (notaţiile sînt cele întîlnite anterior. corespunzător acestui do­ meniu de fierbere. pentru că r = 0 . Dintre relaţiile mai simple pentru calcularea lui qc au fost selectate următoarele: — relaţia Kutateladze (această relaţie nu este omogenă dimensional. ea se utilizează în unităţi fundamentale S. punctul de maximum al fierberii globulare. 2. aşa cum rezultă din următoarele date calculate (tab.. este bine să se cunoască valoarea maximă admisibilă a fluxului termic specific. poate fi calculată cu diverse relaţii.

hidrocarburi uşoare. în care au loc procese de fierbere. Pentru fierberea unor amestecuri cu do­ meniul de fierbere relativ îngust. nu există relaţii pentru calcularea coeficientului de convecţie. condensarea vaporilor de apă pe o suprafaţă murdară de ulei). bioxid de sulf) şi refierbătoare în care are loc fierberea produsului de la baza coloanelor de fracţionare (în majoritatea cazurilor acest produs poate fi asimilat cu o substanţă pură). . . prin neglijarea sau aproximarea rezistenţei termice corespunzătoare. atunci cînd condensul formează picături pe supra­ faţa solidului. . nu se in­ troduce o eroare însemnată în calculele de dimensionare a aparaturii de transfer de căldură. 50 000 W/m?. Dacă vaporii saturaţi vin în contact cu un solid rece. . respectiv cu o căldură latentă de vaporizare aparentă. freoni. Cum la fierbere a are în majoritatea cazurilor valori foarte mari. atunci cînd condensul formează o peliculă pe suprafaţa soli­ dului. 15°C). ei condensează pe suprafaţa solidului. se recomandă în cazurile prac­ tice să se lucreze cu tensiuni termice de ordinul q=10 000 . exemplu.5. Pentru procesele complexe de fierbere. CONVECŢIA LA CONDENSAREA VAPORILOR Teoria condensării peliculare. tem­ peratura şi presiunea variind foarte mult în timpul vaporizării. pot fi adaptate şi utilizate relaţiile pre­ zentate anterior. 2. . ca de exemplu: generatoare de abur (prin recuperare de căldură) în care are loc fierberea apei. în instalaţiile tehnologice din industria petrochimică se întîlnesc di­ verse aparate de schimb de căldură. avînd loc un schimb de căldură prin convecţie între vapori şi solid. care se referă la fierberea lichidelor pure. ca de exemplu fierberea ţiţe­ iului în tuburile unui cuptor DA. la care corespund valori mici ale lui Ai (de ordinul 5 . de vaporizare a lichidului şi de încălzire a vaporilor şi trebuie să se lucreze cu valori medii. iar curge­ rea fiind categoric forţată. sau în picături.5. In astfel de cazuri au loc simultan procese de încălzire a lichidului. la care amestecul este foarte larg.Pentru a se asigura o fierbere globulară. Condensarea în picături este întîlnită la lichidele care nu udă suprafaţa solidului cu care vin în contact şi în cazul în care suprafaţa solidului este murdară de un lichid cu care condensul nu este miscibil (de. Condensarea poate fi peliculară. răcitoare sau condensatoare cu agenţi frigorifici în care are loc fierberea acestor agenţi (amoniac.

în continuare: Valorile constantelor de integrare din ecuaţia variaţiei vitezei în peli­ culă (după direcţia x) se obţin din condiţiile la limită: pentru x = 0 . rezultanta lor fiind: rpznltantă p s t p n n l ă : Considerînd că acceleraţia elementului este nula. Gro­ simea peliculei este variabilă: ega­ lă cu zero la partea superioară a peretelui şi maximă la baza pe­ retelui. Asupra acestui element acţionează forţa de greutate şi forţele de frecare. un element de volum cu dimensiunile dx. în această pe­ liculă. pentru a:=S. Se admite. iar viteza de circu­ laţie a vaporilor pe lîngă suprafaţa solidului este neglijabilă. Schim­ bul de căldură în acest caz a fost analizat de către Nusselt şi în cele ce urmează se redă această teorie a condensării peliculare. ăy şi L. în care pelicula de con­ dens se scurge laminar pe supra­ faţa solidului. corespund w=wmax (viteza maximă).32 este redată ima­ ginea peliculei de condens pe su­ prafaţa unui perete plan vertical.în majoritatea cazurilor prac­ tice se întîlneşte condensarea peliculară. în figura 2. deci: Ecuaţia variaţiei vitezei în peliculă va fi: 126 . cu înălţimea H şi lungimea L. corespund w—O şi C 2 = 0 . rezulta ca şi torţa Forţa specifică de frecare se exprimă prin relaţia lui Newton: Rezultă.

se poate exprima prin relaţia: 127 . la distanţa h de la par­ tea superioară a peretelui.Viteza medie a peliculei de condens este: Din egalarea expresiilor Fourier şi Newton pentru schimbul de căl­ dură prin pelicula de condens. rezultă: Valoarea locală a coeficientului de convecţie.

şi în care. constanta C are valoarea 0. pe lîngă suprafaţa solidului pe care are loc condensarea. în care caz rezistenţa termică scade). p. în stabilirea relaţiei lui a va intra proiecţia for­ ţei de greutate pe planul peretelui: şi se va ajunge la concluzia că: La condensarea vaporilor pe suprafaţa exterioară a unui tub orizontal. Relaţia (2. sau. iar lungimea caracteristică este diame­ trul exterior al tubului.Valoarea medie a coeficientului de convecţie. La mişcarea forţată a vaporilor. pentru întreaga supra­ faţă a peretelui. coeficientul de convecţie are valori mai mari decît în cazul mişcării libere a vaporilor (pelicula de condens poate fi antrenată de vapori.943.725.163) poate fi scrisă şi sub următoarea formă criterială: Pentru curgerea turbulentă a peliculei de condens. cu un unghi cp faţă de planul orizontal. caz mai rar întâl­ nit în practică. pentru tuburi orizontale C=0. va fi: La condensarea vaporilor pe un perete plan înclinat. coeficientul de convecţie va fi: Relaţiile obţinute pot fi scrise sub următoarea formă generală: în care. respectiv lungimea tubului. iar r se ia la temperatura ts. pentru pereţi plani verticali sau pentru tuburi verticale (con­ densare în exterior). 128 .5(tp+ts). w creşte şi 8 scade. iar lungimea carac­ teristică l este înălţimea peretelui. u) se iau la temperatura t=0. pelicula poate fi desprinsă de pe supra­ faţa peretelui. există relaţii deosebite pentru calcularea coeficientului de convecţie. Proprietăţile fizice ale condensului (X.

In cele ce urmează se prezintă unele date suplimentare privind convecţia la condensarea vaporilor. P r i n teoria condensării peliculare a lui Nusselt. în figura 2. care au rolul de a îndepărta de pe t u b pelicula de condens.15. care cedează căldură prin ră­ cire. în funcţie de poziţia tubului (orizontal sau ver­ tical). coeficientul de convecţie avînd valori mici şi deci fiind necesară o suprafaţă de schimb de căldură m a r e . înlocuindu-se căldura latentă cu: (At rămîne însă egal cu ts—tp). P e n t r u încălziri este de preferat aburul sa­ turat. Condensarea la exte­ riorul tuburilor verticale este întîlnită în mai m u l t e cazuri practice. agentul de încălzire fiind aburul saturat. propuneri bazate pe unele determinări experimen­ tale.163) poate fi utilizată şi în cazul în care vaporii nu sînt saturaţi. cînd în m a n t a există şicane transversale (aces­ tea nu etanşează pe tuburi) gro9 — Procese de transfer termic 129 . s-a stabilit p e n t r u o astfel de condensare relaţia: In literatură se întîlnesc mai m u l t e propuneri de modificare a con­ stantei acestei relaţii. De sub fiecare aripioară grosimea peli­ culei începe practic de la zero. La condensarea vaporilor în exteriorul u n u i tub. Mai frecvent întîlnită în literatura sovietică este valoarea constan­ tei 1. Se constată că prin creşterea lungimii tubului. coeficientul de convecţie avînd valori mari şi nu aburul supraîncălzit. valoarea lui a scade.8622. ca de exemplu în m a n t a u a refierbătoarelor termosifon verticale. La valorile practice ale raportului L/de coeficientul de convecţie este m u l t mai m a r e în cazul aşezării ori­ zontale decît în cazul aşezării verticale (condensatoarele tubulare se pla­ sează obişnuit în poziţie orizontală). ci uşor supraîncălziţi. în acest caz lungimea caracteristică (care de­ t e r m i n ă grosimea medie a peli­ culei de condens) este distanţa dintre două aripioare alăturate. în cazul b tubul este prevăzut cu aripioare circulare transversale. crescînd grosimea medie a peliculei de condens. în cazul c. Condensarea la exteriorul tuburilor verticale. Prezenţa acestor aripioare duce la o majorare a lui a. Şi a o r t z > a „ e r t pentru L/de>2.Relaţia (2.33 sînt redate schematic peliculele de condens la conden­ sarea în exteriorul tuburilor verticale. coeficientul de convecţie are valori diferite. care cedează căldură prin condensare.

iar final aceasta trebuie verificată. Condensarea în exteriorul tuburilor orizontale. în acest caz lungimea caracteristică este: x fiind distanţa dintre două şicane alăturate. In această relaţie se ţine seamă de căldura cedată prin răcirea par­ ţială a condensului şi de diferenţa densităţilor fazelor. care influenţează curgerea peliculei de condens. obţinîndu-se: (proprietăţile fizice se iau la £. s-a stabilit pentru condensarea în exteriorul unui tub orizontal singular..165) la forma: (c este căldura specifică a condensului la temperatura medie. cu expresia: în care m este debitul masic de condens corespunzător lungimii de tub L (cazurile a şi o din figura 2. toate proprie­ tăţile fizice se iau la ts). Pentru aplicarea practică a relaţiei (2.165) poate fi modificată corespunzător. relaţia (2. 130 . Prin teoria conden­ sării peliculare a lui Nusselt. a fost eliminat At). M.165) trebuie presupusă tempe­ ratura tp. avîndu-se în vedere faptul că At are o valoare redusă şi deci proprietăţile fizice citite la t„ sînt apropiate de cele corespunzătoare temperaturii medii.simea peliculei de condens nu începe de la zero. Pentru a se evita acest calcul prin încercări succesive.34 corespunde relaţia: în care m corespunde lungimii de tub x. următoarea relaţie: (se mai întîlnesc pentru constantă şi valorile 0. iar pc c sitatea vaporilor la ts).728).720 şi 0. Pentru a se evita presupunerea lui tt„ această relaţie poate fi adusă la forma: (debitul masic de condens m corespunde lungimii de tub L. Rohsenow a corectat relaţia (2. necesară în At şi pentru citirea proprietăţilor fizice ale conden­ sului la temperatura medie. Pentru cazul c din figura 2.34). W. Se înlocuieşte în relaţie r.

3 d e corespunde cp=22. grosimea peliculei şi rezistenţa termică cresc. Conform figurii 2.8° P e n t r u un n u m ă r relativ m a r e de genţială a condensului.88.31 sînt redate tipurile de fascicule de t u b u r i utilizate frec­ vent (a — aşezarea tuburilor în triunghi echilateral.31. precum şi mărimile geometrice caracteristice. la scurgerea t a n ­ relaţiile tubului singular se corec­ rotit pentru a se obţine scurgerea corecţie p e n t r u a poate fi calculat — p e n t r u aşezarea în triunghi sau pătrat rotit — p e n t r u aşezarea în p ă t r a t normal 131 . pelicula de condens se m ă ­ reşte numai pe o zonă a tubului şi scăderea coeficientului de convecţie este minimă. condensul se scurge de pe un t u b pe al­ tul. factorul de cu următoarele relaţii: — indiferent de aşezare şiruri de tuburi. în cazul în care fasciculul nu este tangenţială a condensului.8 — p e n t r u aşezarea în pătrat normal la s = l . d. b — aşezarea tubu­ rilor în pătrat şi c — aşezarea tuburilor în pătrat rotit cu 45°). Dacă fasciculul de tuburi se roteşte. cu referire la triunghiul ABC. astfel încît scurgerea condensu­ lui să se facă tangenţial de la un t u b la altul. p e n t r u că ei îi corespunde grosimea medie a peliculei de condens cea mai m a r e .3 de corespunde cp = 12. iar coeficientul de convecţie scade (de sus în jos). pot fi stabilite valorile unghiului cp de rotire a fasciculului: — pentru aşezarea în triunghi la s=l. La un şir vertical de tuburi. condensări în exteriorul unor fascicule de tuburi orizon­ tale. aşezarea în pătrat normal este cea mai dezavantajoasă. La acelaşi n u m ă r dat de şiruri orizontale de tuburi. 3 de corespunde cp = 15. a calculat cu tează cu factorul f=0. In figura 2.în practică se întîlnesc frecvent condensări în m a n t a u a schimbătoare­ lor de căldură.6° — pentru aşezarea în pătrat rotit la s = l .

575 cu o constantă C=0. M. 0.9 m şi n=518 tuburi.1 si 20.9 m şi n=598 tuburi.556. următoarea relaţie: Condensarea în interiorul tuburilor orizontale. pv=s la aşezarea în pătrat.177 şi 2.175) Pentru un schimbător cu Dj=0. la condensatoarele tip cadă cu apă etc. din cauza acumulării condensului.Nv este numărul mediu de tuburi pe şirurile verticale şi acesta poate fi stabilit cu următoarele relaţii: — indiferent de aşezare — pentru aşezarea în triunghi sau pătrat rotit — pentru aşezarea în pătrat normal în aceste relaţii n este numărul total de tuburi în fascicul.174) şi /=0. cu de—2o mm şi s=32 mm. rezultă: JV0=12.2 (relaţiile 2. cu d e = 2 5 mm şi s = 3 2 mm. aşezate în triunghi. aşezate în pătrat normal. M. rezultă: WB=21. Chen propune. la condensatoarele cu aer. Dt — dia­ metrul interior al mantalei şi pv — pasul tuburilor pe un şir vertical ( p c = y 3 s la aşezarea în triunghi.470. p c = \ / 2 s la aşezarea în pătrat rotit). Frecvent se recomandă următoarea relaţie de tip clasic: Cum practic se constată că a scade odată cu creşterea lungimii tubului. ca de exemplu la refierbătoarele orizontale (termosifon sau cu spaţiu de vapori) cu încălzire cu abur.467.553 şi 0. în serpentinele de încălzire cu abur a produselor grele (ţiţei sau păcură) din rezervoare.5 /=0.535 (relaţia 2. se recomandă înlocuirea constantei 0. în care C'=j(L): 132 . Pentru un schimbător cu Dj=0.659 (relaţia 2. pentru condensarea în exteriorul unui fascicul de tuburi orizontale. Astfel de precese de condensare se întîlnesc frecvent în practică.725 C.178) f=0. 0.

acolo unde înălţimea stratului de condens h este maximă. Se constată că a creşte odată cu creşterea lui w şi cu scăderea lui L.181) poate fi adusă la forma: (debitul masic de condens m corespunde lungimii de tub L. Dacă diametrul tubu­ rilor este relativ mare. constanta 0. trebuie redus debitul de vapori care condensează în tub (se utilizează mai multe tuburi în paralel). în cazul în care la intrarea în tub vaporii au iîe 0 <35 000. Este de preferat însă următoarea relaţie specifică. Chato recomandă pentru condensarea în interiorul tuburilor ori­ zontale. în interiorul unui tub orizontal. să se respecte condiţia: Valoarea acestui raport se calculează cu relaţia empirică: Vj este debitul volumic de condens la ieşirea din tub. la condensarea în interiorul unui tub orizontal. Condensarea în interiorul tuburilor verticale. urmă­ toarea relaţie: Numai pentru condensarea aburului.3. J. se pot utiliza relaţiile corespunzătoare condensării în exteriorul tuburilor verticale (formarea şi deplasarea peliculei de con­ dens este asemănătoare).Conform acestor date. C. In figura 2. Dacă h/dt este mai mare decît 0. Pentru a se evita presupunerea lui tp.34 este redată imaginea peliculei de condens şi a stratului de condens acumulat. toate proprietăţile fizice se iau la t s ). în m3/s. De­ plasarea stratului de condens se face cu o viteză sensibil mai mică decît viteza vaporilor. Pentru a nu se reduce prea mult valoarea lui a. aplicabilă în cazul în care vaporii circulă de sus în jos: 133 . L — lungimea tubului în m).575 cores­ punde tuburilor cu L = 4 m. relaţia (2. în m/s. se poate utiliza şi relaţia simplă. se recomandă ca la ieşirea din tub. neomogenă: (w este viteza aburului la intrare.

La condensarea vaporilor de fracţiuni petroliere. x reprezintă conţinutul de vapori în gaze. r este căldura latentă de condensare la temperatura medie a peretelui tp. Proprietăţile fizice apar­ ţin condensului şi se pot lua fie la temperatura medie a peliculei de con­ dens. a. şi viteza medie a vaporilor wv (la condensare totală. . la condensarea vaporilor în prezenţă de gaze necondensabile. pe măsura condensării. wB este apro­ ximativ jumătate din viteza vaporilor la intrare). gazelor şi condensului. au loc simultan procesele de răcire a vaporilor. Pentru a se evita presupunerea lui tv. este relaţia bazată pe analogia dintre transferul de căldură şi transferul de masă: In această relaţie omogenă dimensional. fie la temperatura medie de condensare a vaporilor. temperatura este în continuă scădere. O primă relaţie pentru calcularea lui a. conden­ sare a vaporilor şi răcire a lichidului şi valoarea lui a este sensibil mai mică decît la condensarea vaporilor unei substanţe pure. iar At=tf—tp. în absenţa gazelor necondensabile şi a aburului. pe lîngă densitatea va­ porilor. Pentru a rezultă obişnuit valori de ordinul sutelor de W/m2 °C. în astfel de cazuri. care îngreunează procesul de condensare. cp este căldura specifică izobară medie a ameste­ cului de vapori şi gaze la tf. Cele prezentate se ba­ zează pe date experimentale şi se referă la condensarea vaporilor de fracţiuni petroliere. este coeficientul de con­ vecţie pentru răcirea amestecului de vapori şi gaze în condiţii medii. scade presiunea parţială a vaporilor şi deci temperatura de condensare. l)10 _6 [m 2 /sl I — Pentru v = ( l . Apare in plus şi un proces de difuzie a vaporilor prin stratul de gaze.Relaţia este omogenă dimensional şi conţine. calculat cu relaţiile clasice prin utilizarea proprietăţilor fizice medii ale amestecului la tf. Coeficientul de convecţie este mai mic în caz decît la condensarea vaporilor puri. Condensarea vaporilor în prezenţă de gaze necondensabile. exprimat în kg vapori/kg gaz şi se stabileşte cu relaţia: 134 . . la exteriorul fasciculelor de tuburi orizontale (nu a unui tub individual). relaţia poate fi adusă la urmă­ toarea formă: Debitul masic de condens corespunde unui tub de lungime L.15 . Condensarea vaporilor de fracţiuni petroliere. . — Pentru v=(0. 10)10-° Relaţiile se aplică în unităţile fundamentale S. . dar pot fi utilizate şi la condensarea în interiorul tuburilor orizontale. Procesul de condensare este însoţit şi de procese de răcire a vaporilor.I.

in care M sint masele molare.: Se constată că prezenţa gazelor necondensabile în vaporii care con­ densează reduce sensibil valoarea lui a corespunzător condensării pure (se întâlnesc uneori şi valori mai mici ale factorului lui a r ). Ele pot fi adaptate şi utilizate şi la condensarea parţială a amestecurilor de hidrocarburi. Con­ densarea vaporilor nu este totală. Problema de condensare. Pentru amestecul abur-aer în curgere turbulentă. valoarea medie a lui a se poate stabili şi cu următoarea relaţie: în care Y reprezintă % volum aer în amestecul iniţial. care este funcţie de temperatură. şi reprezintă diferenţa de concentraţie a vaporilor. O a doua relaţie pentru calcularea lui a. are loc iniţial numai un proces de răcire a amestecului. amestecurile de hidro­ carburi condensabile şi hidrogen etc. este relaţia bazată pe o medie a coefi­ cienţilor de condensare şi răcire: Coeficientul de convecţie la răcirea gazelor şi vaporilor ar se cal­ culează ca în cazul anterior. In caz contrar. la temperatura medie între intrare şi ie­ şire tf. iar Qr fluxul termic cedat prin răcire. la condensarea vaporilor în prezenţă de gaze necondensabile. calculat cu r luat la tf. p presiunea totală constantă şi pv pre­ siunea parţială a vaporilor. lucrîndu-se cu condiţiile medii din zonele respec­ tive. care cauzează trans­ ferul de masă. în absenţa aerului. Relaţiile se utilizează la amestecurile abur-aer (condensatoarele de suprafaţă din sistemul de vid al instalaţiilor DV). Relaţiile prezentate se referă la gazele saturate iniţial cu vapori. Relaţiile pot fi aplicate şi pe mai multe zone în serie. Coeficientul ac pentru condensare se calculează cu relaţiile corespun­ zătoare. la temperatura corespunzătoare. Cîteva valori calculate ale factorului lui de. se referă la con­ densarea vaporilor de fracţiuni petroliere. calculat pentru întreg debitul iniţia'l de vapori şi gaze (pentru a se compensa şi răcirea condensului). cea mai complexă practic. Qc reprezintă fluxul termic cedat prin condensare. în amestec cu abur şi în pre­ zenţă de hidrocarburi gazoase necondensabile (condensatoarele instala135 . ctc este coeficientul de convecţie pentru condensarea vaporilor. calcu­ lat cu relaţiile clasice aplicate în condiţiile medii. pentru că final gazul rămîne saturat cu vapori.

— îmbunătăţirea transferului de căldură. — procese de uscare a unor substanţe sub formă de particule. iar în altă coloană nisipul preîncâlzeşte aerul). petrochimică şi chimică. O altă problemă de condensare care va fi discutată ulterior este pro­ blema condensării pe tuburile cu suprafaţă extinsă. mobile sau fixe. fascicul plasat într-o coloană cu strat de particule flui­ dizate. Se tratează transferul de căldură fluid-perete tub (la fluidizare staţionară şi strat fix) şi transferul de căldură fluid-particule (la fluidizare nesta­ ţionară şi strat mobil). de exemplu. pentru preîncălzirea aerului cu gazele de ardere. Cîteva exemple de utilizare a straturilor de particule: — reacţii de cracare catalitică. care conţine în tuburi un strat de particule fluidizate sau fixe. aşezate în triunghi sau în pătrat (d). în strat flui­ dizat. pentru realizarea unor procese catalitice.5. — reacţii de ardere a nămolului de la tratarea bacteriologică a apelor reziduale. c — reprezintă un fascicul de tuburi orizontale. în care au loc procese de transfer de căldură: a — reprezintă un schimbător de căldură cu fascicul tubular în manta. In tehnologia petrolului. e — este un sistem de fluidizare nestaţionară (cu circulaţie a soli­ dului). în care interesează transferul de căldură dintre fluid şi particule. bazată pe valori experimentale ale lui a. astfel de sisteme se utilizează. — procese de absorbţie a unui gaz într-un lichid. procese de transfer de masă şi procese de transfer de căldură. cu catalizatorul în strat fluidizat. în strat de particule fluidizate. Straturile de particule prezintă suprafeţe specifice de contact mari şi realizează o bună omogenizare a fluidului (temperatură şi conce ţii) şi coeficienţii de transfer de căldură ridicaţi (între fluid şi perete tub). TRANSFERUL DE CĂLDURĂ IN STRATURILE DE PARTICULE In cele ce urmează se prezintă problemele transferului de căldură în regim staţionar. se întîlnesc uneori şi serpentine în elice. CC etc). Kern.35 sînt prezentate citeva aparate cu straturi de particule. prin intermediul straturilor de particule mo­ bile sau fluidizate etc. b — reprezintă un schimbător de căldură cu stratul de particule in exteriorul tuburilor (verticale). prin intermediul unor particule de nisip (într-o co­ loană gazele arse încălzesc nisipul. 136 . 2. metodă care va fi prezentată la studiul condensatoarelor. în straturile de particule fluidizate. Rezolvarea acestor probleme se face prin metoda lui D.ţiilor DA. pro­ cese de ardere. In figura 2.6. Q. în strat de parti­ cule fluidizate sau fixe. — preîncălzirea aerului. se utilizează frec­ vent straturi de particule. — reacţii de ardere a cocsului depus pe catalizator. prin utilizarea unui strat de particule. fluidizarea fără circulaţie a solidului se numeşte fluidizare staţionară.

Problemele fluidodinamice ale straturilor de particule sînt cunoscute de la cursul de specialitate. ps — densitatea solidului (reală a particulelor). astfel de sisteme se utilizează pentru preîncălzirea aerului cu gazele de ardere (asemănătoare cu tambu­ rul rotativ metalic.f — este un sistem de trans­ fer de căldură cu curenţi încru­ cişaţi. sau cu zgura evacuată din focarele în care ard cărbuni. dacă aerul circulă descendent. utile la rezolvarea pro­ blemelor de transfer "de căldu­ ră în straturi de particule. Principalele aspecte fluidodinamice. la transferul de căl­ dură cu încrucişare simplă. se prezintă numai cîteva relaţii de bază. s — porozitatea stratului (fracţia volumică a fluidului din strat). stabilite pe baza analogiei dintre fluidizare şi sedimentare: Criteriile de similitudine Reynolds şi Arhimede au următoarele ex­ presii: în care: dp este diametrul mediu echivalent al particulelor. n — viscozitatea dinamică a fluidului. w — viteza fluidului în secţiunea totală de curgere. 137 . Vitezele caracteristice de fluidizare a particulelor (vi­ teza minimă de fluidizare. spre deosebire de cel în contracurent. p — densi­ tatea fluidului. temperatura de evacuare a me­ diului rece este mai mică decît temperatura de evacuare a me­ diului cald. viteza lui nu este limitată. g — acceleraţia gravitaţională. între un fluid şi un strat mobil de particule. plasat în po­ ziţie orizontală). în cele ce urmează. vi­ teza maximă de fluidizare nu­ mită şi terminală sau de antre­ nare şi vitezele intermediare de fluidizare) pot fi calculate cu ajutorul relaţiei criteriale gene­ rale.

la care a are o valoare maximă. prin relaţia: Relaţii pentru calculul coeficienţilor de transfer de căldură fluidperete tub. în tabelul 2. Se constată că in stratul fluidizat există o viteză optimă (indice 0). corespunzătoare stratului fix). din cauza complexităţii procesului. Transferul de căldură în straturi de particule a fost destul de mult studiat dar. Viteza minimă de fluidizare poate fi calculată şi cu ajutorul relaţiei: iar viteza terminală. viteza fluidului în stratul fix nu este limitată de wm. iar pentru calcularea vitezei terminale de fluidizare se ia e = l . în cazul pre­ zenţei unui strat de particule.24.36 este redată în principiu variaţia coeficientului de coovecţie fluid-perete tub. cu ajutorul relaţiei: Înălţimea stratului fluidizat H se exprimă în funcţie de înălţimea stratului fix Hm. Indicele m se referă la viteza mini­ mă de fluidizare (trecerea de la strat fix la strat fluidizat). în stratul fix şi par­ ţial şi în stratul fluidizat. pentru cele trei regimuri caracteristice de fluidizare. nu s-au putut stabili relaţii de calcul general valabile. în funcţie de valoarea produsu­ lui Are4'9. a scade cu ff/n creşterea vitezei fluidului. în figura 2. Pentru calcularea vitezei minime de fluidizare se ia e = e m (porozitatea minimă. ac creşte cu creşterea vitezei fluidului. Dacă este blocată expandarea stra­ tului de particule (sită şi în partea su­ perioară sau circulaţie descendentă a fluidului).Valorile constantei C şi exponenţilor n şi m sînt redate. Se constată că. 138 . La valori w>wQ. în funcţie de viteza fluidului (exprimată in sec­ ţiunea totală de curgere).

dar tot numai în cazul w=w0) rezultate mai precise dau următoarele relaţii. 0. indiferent de geometria tuburilor.Viteza optimă. şi la fluidizarea cu gaze. echivalentă cu o puternică tur­ bulenţă a fluidului. w0. fluidizare în exteriorul tuburilor verticale. . cînd w=£wm. şi prin reducerea grosimii filmului staţionar de fluid de la peretele tubului. . viteza fluidului menţinîndu-se constantă (aceste ultime valori se calculează cu relaţiile clasice cunoscute). Geometria peretelui (fluidizare în interiorul tuburilor verticale. Majorarea coeficientului de convecţie prin fluidizare se explică prin influenţa agitaţiei particulelor din strat. cu rezultate satisfăcătoare. ea poate fi extinsă. In cazul fluidizării cu gaze. a două efecte contradictorii: tendinţa de creştere a lui oc datorată creşterii intensităţii agitaţiei particulelor şi tendinţa de scădere a lui a datorată distanţării particulelor (creşterea porozităţii). care ţin seamă de geometria fasciculului: — la fascicule de tuburi verticale de este diametrul exterior al tuburilor.7. clar dă rezultate satisfă­ cătoare şi pentru gaze. dar numai pentru punctul de optimum (w=tu 0 ). Valoarea maximă a lui a corespunde unor porozităţi de ordinul 0. iar s pasul tuburilor (aşezatg în triunghi sau pătrat). la creş­ terea vitezei fluidului. In lipsa altor relaţii. sau chiar la stra­ turile fixe de particule. coeficientul de convecţie fluid-perete tub poate fi calculat cu relaţia: Pentru fluidizarea cu gaze.. Variaţia lui a cu iu după o curbă cu punct de maximum este explicată prin existenţa. la fluidizarea cu lichide în interiorul tuburilor. fluidizare în exteriorul tubu­ rilor orizontale) nu are o influenţă însemnată asupra lui wQ şi nu intervine în relaţiile lui Ren. în exteriorul fasciculelor de tuburi. în cazul w= —wm . Valorile lui a în strat fluidizat sînt mult mai mari decît valorile ob­ ţinute în absenţa particulelor.6 .. Pentru calcularea coeficientului de convecţie între fluid şi peretele tubului. se poate calcula cu ajutorul relaţiilor: A doua relaţie a fost stabilită pentru lichide. Expresiile criteriilor Re şi Ar sînt cele prezentate anterior. pentru transferul de căldură fluid-perete tub în strat fluidizat. 139 . se poate utiliza relaţia: în care: Această relaţie poate fi utilizată şi la fluidizarea în exteriorul tubu­ rilor verticale sau orizontale. sub acţiunea particulelor.

Aria de transfer de căldură este aria tuturor particulelor aflate în strat şi să află prin înmulţirea masei solidului din strat cu aria specifică a particulelor (considerate sferice): (S este aria secţiunii totale de curgere a fluidului). în aceste situaţii existînd global un regim staţionar. ia curgerea gazelor prin straturi fixe de parti­ cule. se prezintă două relaţii pentru calcularea coeficientu­ lui global de transfer de căldură mediu. Transferul de căldură fluid-particule este interesant practic la fluidizarea cu circulaţie continuă a solidului şi la straturile mobile de particule. aşezate în pătrat l se recomandă s/d e >2. în 140 . mediu pentru întregul strat. Se constată lipsa unor relaţii pentru calcularea coeficientului de convecţie fluid-perete tub. care se stabileşte experimental prin bilanţ termic global al sistemului. încrucişare simplă sau eventual echicurent. La strat mobil de particule se poate opera cu w ^ wm. de ordinul 100 . Dacă solidul nu este în circulaţie continuă. are valori mari. pentru contracurent. Fluxul termic schimbat are expresia: în care: At este diferenţa medie de temperatură dintre cele două medii. în continuare. 200 W/m2 XI. şi are valori mici. Relaţii pentru calculul coeficienţilor de transfer de căldură fluidparticule. cu cît înălţimea stratului este mai mare şi cu cît diferenţa medie de temperatură fluid-particule este mai mică. Coeficientul de convecţie fluid-particule. dar nu prezintă interes. poate fi calculat cu diverse relaţii.— la fascicule de tuburi orizontale. incluzînd atît convecţia fluid-particule cit şi conducţia în particule. aşezate în triunghi echilateral sau pătrat rotit cu 45°. regimul de transfer de căldură fluid-particule este nestaţionar şi nu prezintă interes practic. între particule şi fluid (gaz). pentru că aria de transfer este foarte mare).. Numai la contracurent este posibil ca temperatura de ieşire a mediului rece sâ fie mai mare decît temperatura de ieşire a mediului cald. de ordinul unităţilor sau zecimilor de W/m2 °C (fluxul termic schimbat este mare. Acesta este în fond un coeficient global de transfer de căldură k. s'=s-^3J2). se reco­ mandă s/d e >2. în zona iniţială de contact. s' este pasul şirurilor (la triunghi echilateral. Este util practic coeficientul de transfer de căldură fluid-particule. local. El este cu atît mai mic. — la fascicule de tuburi orizontale.

în care domeniul 1 conţine radiaţii cosmice şi gama. 5 — ra­ diaţii infraroşii sau termice. cu Qa energia absorbită de corp. 1 000. fără a exista influenţe reciproce im­ portante. Se constată lipsa unor relaţii pentru calcularea coeficientului de trans­ fer de căldură între lichide şi particule.1. Radiaţiile termice corespund unor lungimi de undă cuprinse aproximativ între 0. 3 — radiaţii ultraviolete.6. 6 — unde scurte radio şi radar. cu Qr energia reflectată de corp şi cu Qt energia care traversează corpul. TRANSFERUL DE CĂLDURA PRIN RADIAŢIE IN REGIM STAŢIONAR 2. se deosebesc calitativ de celelalte tipuri de unde electromagnetice şi se caracterizează printr-un domeniu specific de lungimi de undă (fig. . se poate scrie egalitatea: 141 . 2. în strat fluidizat sau în strat mobil. Radiaţiile termice care cad asupra unui corp pot fi absorbite. Re are expresia din relaţiile anterioare. 4 — raze luminoase sau vizibile.strat fluidizat (fluidizare nestaţionară) pentru w<*w0. 2. 7 — unde medii radio şi S — unde lungi radio). dacă se aplică la limita începerii fluidizării. care pot fi extra­ polate şi la strat mobil: stabilită pentru Re=2 . w=wm şi s = « m .37. NOŢIUNILE DE BAZA ALE RADIAŢIEI Radiaţiile termice (infraroşii).8 şi 100 (maximum 400) micrometri.6. 2 — raze X. . pot fi reflectate sau pot traversa corpul. prin intermediul cărora se realizează transferul de căldură prin radiaţie între două corpuri cu temperaturi diferite. . Notînd cu Q energia radiantă incidenţă.

au loc absorbţii şi r e ­ flecţii repetate. se obţine relaţia: în care a poartă numele de coeficient de absorbţie. de starea de agregare. din incintă. nu se încălzeşte prin absorbţia radiaţiilor solare).40 este reprezentată imaginea unei incinte sferice. Dacă. care conduc la o absorbţie globală mai mare in raport cu absorbţia de pe suprafaţa perfect şlefuită. Se defineşte drept coj-p negru acel corp care absoarbe în întregime radiaţiile termice incidente. Acest lucru este pus în evidenţă prin figurile 2. parţial reflectată. de exem­ plu. pre­ văzute cu un orificiu prin care în incintă pătrunde un fascicul de radiaţii termice. căruia îi corespunde energia Q 0 .Împărţind toţi termenii acestei egalităţi cu Q. în concavităţile suprafeţei rugoase. Aceşti coeficienţi pot avea valori numerice cuprinse între 0 şi 1. Coeficientul de absorbţie al unui corp depinde de n a t u r a corpului. la un moment dat.39. de rugozitatea suprafeţei corpului etc. Corpurile solide reale sînt practic opace la radiaţiile termice ( i = 0 ) şi au deci a + r = l (aceste corpuri absorb o parte din radiaţiile incidente şi reflectă cealaltă parte). din care se constată că. energia reflectată iese. prin orificiu. deci a u t = l .2 şi dacă în incintă au loc şase reflecţii con142 .8 şi ?^=0. o suprafaţă rugoasă are un coeficient de absorbţie mai mare decît o suprafaţă per­ fect şlefuită. r — coeficient de re­ flecţie şi t — coeficient de transparenţă. dar se pot realiza sisteme de la­ borator care să se comporte ca un asemenea corp ideal. fiind compus din gaze biato­ mice. de temperatură. Acest fascicul cade asupra pere­ telui sferei în punctul 1. deci acel corp care are a=l. P e n t r u un acelaşi material şi la aceeaşi temperatură. energia incidenţă fiind parţial absorbită. a = 0 ş i r = 0 (aerul. Aceste absorbţii şi reflecţii se pot repeta de mai multe ori (procesul are loc în spaţiu şi nu în plan) pînă cînd. Un asemenea corp nu există în natură. peretele sferei are as=0. Energia reflectată în punctul 1 (reflecţia termică respectă legile reflecţiei optice) cade din nou asupra peretelui sferei in punctul 2 şi este parţial absorbită şi par­ ţial reflectată. Gazele mono şi biatomice sînt practic total transparente la radiaţiile termice. r—O şi t=0. în figura 2.38 şi 2.

(2. egal cu 1).\.2. că la oricare lungime de undă puterea de emisie creşte cu creşterea temperaturii şi că pentru X=0 sau X=oo puterea de emisie este nulă. la o variaţie elementară a lungimii de undă (E„.6. relaţia care exprimă variaţia puterii de emisie a corpu­ lui negru. se constată că în­ tr-o diagramă En.3 [m-K]. de unitatea de suprafaţă a unui corp.x—X izotermele sînt nişte curbe care prezintă maxi­ me. pe cale teoretică. Punctele de maxim ale izoterme­ lor se înşiră pe o curbă.898 IO. LEGILE RADIAŢIEI TERMICE Se defineşte prin putere de emisie E energia radiantă emisă. 2.secutive. lungimile de undă la care puterea de emisie este maximă sînt de ordinul micrometrilor.210) La temperaturi întîlnite obişnuit în practică.41). putere de emisie monocromatică sau intensitate de radiaţie). 143 . Planck a stabilit. practic.718 (baza logaritmilor naturali). 2. iar constan­ tele dimensionale C\ şi C„ au valorile: Reprezentînd grafic relaţia lui Planck (fig. M. în uni­ tatea de timp. Cu asemenea sisteme s-au putut studia experimental diverse aspecte ale radiaţiei termice. pentru care produsul dintre lungimea de undă hmax Şi temperatură are o valoare constantă (legea lui Wien): X m a . în funcţie de lungi­ mea de undă "k şi de temperatura T: în această relaţie e=2.T=2. raportul dintre energia care iese prin orificiu şi energia care pătrunde prin orificiu va fi: în spatele orificiului (în incintă) se absoarbe fracţia din energia inci­ denţă egală cu: şi rezultă că orificiul incintei se comportă ca un corp negru (coeficientul de absorbţie este.

în medie.<0. Ştefan — L. la valori X. teoretic de către Boltzmann şi experi­ mental de către Ştefan) şi este. constanta o este o con­ stantă universală a radiaţiei. deoarece. se exprimă prin noua formă a legii Stefan-Boltzmann: Coeficientul de emisie poate avea valori cuprinse între 0 şi 1 (valoa­ rea 1 corespunde corpului negru). 400 |um. pe toată gama lungimilor de undă. se notează cu e şi poartă numele de coeficient de emisie: Se numesc corpuri cenuşii acele corpuri pentru care. la o anumită temperatura. izotermele din dia­ grama lui Planck sînt foarte apropiate de abscisă. această integrală ar trebui efectuată între limitele corespunzătoare radiaţiilor termice X=0. însă. . care se determină pe cale experimen144 . Puterea de emisie a corpului negru se poate exprima printr-o relaţie simplă de forma: care arată că puterea de emisie este direct proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului. între aceste limite. corpurile reale pot fi considerate corpuri cenuşii şi pute­ rea lor de emisie poate fi exprimată prin relaţia: Energia (căldura) radiată de un corp real. integrala nu poate fi rezolvată analitic. poate fi calculată prin integrala: în mod normal. puterea de emisie a corpului negru este mai mare decît puterea de emisie a oricărui alt corp.8 . la o temperatură constantă se respectă condiţia: In general.. oo este posibilă şi nu conduce la diferenţe sensibile faţă de cazul normal. Valoarea lui o a fost stabilită pe diverse căi teoretice şi experimentale (iniţial. la aceeaşi temperatură. Raportul dintre puterea de emisie a unui corp oarecare şi puterea de emisie a corpului negru. Boltzmann. avînd aria suprafeţei A. In această relaţie cunoscută sub numele de legea J..8 |mm şi X>400 |nm.211). Rezolvarea între limitele \=0 . în unitatea de timp. următoarea: înlocuind valoarea constantei universale a radiaţiei în relaţia (2. se obţine: La aceeaşi temperatură. .Puterea de emisie a corpului negru.

în unitatea de timp. ener­ gia Q. coeficientul de emisie este funcţie de natura corpului. de starea lui de agregare. suprafeţele fiind foarte mari în raport cu distanţa dintre ele (fig. In majoritatea cazurilor practice (oţel oxidat. In tabelul 2. materiale izolante etc. materiale refractare. Fie două corpuri cu suprafeţe plane pa­ ralele. 2. că vopselele de aluminiu au valori ale lui e mai mici decît cele ale vopselelor obişnuite de ulei etc. Se constată că. co­ eficientul de emisie al metalelor creşte. de temperatură. . 0.tală.9. Această energie radiantă cade asu­ pra corpului negru (suprafeţele fiind foar­ te mari şi foarte apropiate. de rugozi­ tatea suprafeţei corpului etc. Corpul ce­ nuşiu emite.42).25 sînt redate valorile experimentale ale co­ eficientului de emisie pentru diverse ma­ teriale. . prin oxidare.8 . Ca şi coeficientul de absorbţie. radiaţiile care 10 — Procese de transfer termic 145 .) coeficientul de emisie are valori de ordinul 0. un corp negru şi un corp cenuşiu.

Emiterea de radiaţii. Aceasta cade asupra corpului cenuşiu. care se stabileşte în continuare. H. care este cunoscută sub numele de legea lui H. cos <x=0 şi energia radiată este nulă). Dacă cele două corpuri au aceeaşi temperatură. în figura 2. care exprimă energia radiată după toate direcţiile.43 este redată configuraţia unui sistem. la rîndul său. se poate scrie şi valoarea unghiului solid corespunzător: 146 . cos a = l şi energia radiată este maximă. Intensitatea radiaţiei este maximă după direcţia normală la suprafaţa corpului (la fel şi absorbţia de ra­ diaţii). Se admite că energia emisă de elementul d ^ . dar în mod inegal. există un echilibru dinamic şi energia emisă de corpul cenuşiu trebuie să fie egală cu energia absorbită de acesta: Avînd în vedere această egalitate şi relaţia (2. după direcţia paralelă cu dAu a=90°. Kirchhoff. care absoarbe aQn şi reflectă (1—a)Qn (energia reflectată cade asupra corpului negru şi este integral absorbită).213). se face după toate direcţiile. exprimă energia emisă după o anumită direcţie (pe toată gama lungimilor de undă). Lambert. în care o supra­ faţă elementară dAt emite radiaţii către o altă suprafaţă elementară cL42.rr îi corespund 2~ radiani. rezultă: deci o egalitate între coeficientul de emisie şi coeficientul de absorbţie. laturii a îi corespunde unghiul la centru (plan): Prin analogie.ies în afara sistemului sînt neglijabile) şi este integral absorbită. este direct proporţională cu energia radiată după normala la dAu cu cosi­ nusul unghiului cuprins între normală şi direcţia pe care este plasat dA2 şi cu valoarea unghiului solid sub care este văzut elementul dA2 de pe elementul d ^ : (după direcţia normală la dAu <x=0. în unitatea de timp. legea lui J. către elementul dA2. Spre deosebire de legea Stefan-Boltzmann. din oricare punct al unei suprafeţe. Deoarece lungimii cercului 2. Corpul negru emite. energia Qn.

Tl fiind mai mare decît T2 (are loc un schimb de căldură prin radiaţie de la corpul cu temperatura Tu către corpul cu temperatura T2).Energia radiată de suprafaţa dAx în toate direcţiile se poate scrie astfel: (energia radiată după normală este de 3. C 1 2 depinde de forma şi dimensiunile corpurilor. Fie două suprafeţe plane paralele. ambele constituind corpuri negre. prin radiaţie. de poziţia reciprocă a corpurilor. va fi: Intr-o formă generală. energia: şi absoarbe în totalitate energia emisă de-al doilea corp: Energia schimbată efectiv. de coeficienţii de emisie respectivi etc. între cele două corpuri. Primul corp emite. în unitatea de timp. Se preferă uneori să se calculeze căldura schimbată prin radiaţie cu ajutorul legii lui Newton.14 ori mai mică decît energia radiată în toate direcţiile).6. 2. următoarea expresie a energiei emise ele elemen­ tul dAj. Se admite că temperaturile celor două suprafeţe sînt Tt şi T2.3. în final. căldura schimbată prin radiaţie între două corpuri oarecare poate fi exprimată prin relaţia: în care aria Aj aparţine corpului ce pierde căldură şi în care C12 este un coeficient de radiaţie reciprocă. şi nu poate fi determinat pe cale analitică decît în cîteva cazuri particulare (în exemplul tratat 0 ^ = 1 ) . de distanţa dintre corpuri. după direcţia oc. SCHIMBUL DE CÂLDURÂ PRIN RADIAŢIE INTRE DOUA SUPRAFEŢE PLANE PARALELE Cazul corpurilor negre. scrisă sub forma: 10* 147 . foarte mari în raport cu distanţa dintre ele. sub un unghi solid dQ: Această lege a lui Lambert este verificată de datele experimentale la valori a<60°. Rezultă.

dar poate fi totuşi rezolvată analitic. In aceleaşi condiţii ca şi la punctul anterior. la corpul 2.44 sînt reprezentate. ci cenuşii. în unitatea de timp şi pe unitatea de suprafaţă. situaţia este mult mai complicată. va fi egală cu diferenţa dintre emisia proprie a corpului 1 şi suma tuturor radiaţiilor absorbite de acest corp: 148 . pentru acest caz. In figura 2. pornind de la emisiile proprii de radiaţii ale celor două corpuri.în care a. cu deosebirea că corpurile nu sînt negre. este coeficientul de schimb de căldură prin radiaţie şi are ex­ presia: Cazul corpurilor cenuşii. absorbţiile şi reflec­ ţiile repetate la infinit. Energia care trece efectiv de la corpul 1.

—e e =e. pentru e.Se constată că parantezele sînt nişte progresii geometrice de forma ( 1 + P + P 2 + • • •). în continuare: 149 .222) cu relaţia (2. cu un număr infinit de ter­ meni şi cu suma egală cu 1/(1—p).219). se obţine: Deoarece. rezultă: şi. conform relaţiei (2. Expresia lui E12 se simplifică la următoarea formă: împărţind toţi termenii cu produsul ata2 şi ţinînd seama de faptul că a=e.. cu raţia p=(l—cti)(l—a2). rezultă valoarea lui C12 pentru acest caz: Din această egalitate.214): se poate scrie: Comparînd relaţia (2.

temperatura cor­ pului interior fiind mai mare decît temperatura corpului exterior. 2. prin introducerea unui ecran. această energie provenind şi din emisia proprie şi din reflecţii.Se constată că. Cu Q2 se notează energia care părăseşte suprafaţa corpului exte­ rior (ambele corpuri sînt cenuşii). suprafaţa corpului interior. o nouă expresie a lui Q2: astfel: Aducînd la acelaşi numitor şi reducînd termenii asemenea.4. în continuare. rezultă: 150 . se re­ duce de două ori.. plasat în interiorul unei incinte (in­ dice 2) (fig. pen­ tru reducerea schimbului de căldură prin radiaţie. ^_ Valorile Qt şi Q2 se pot exprima prin următoarele relaţii: înlocuind pe Q t în expresia lui Q2. PIERDEREA DE CĂLDURA PRIN RADIAJIE A UNEI SUPRAFEŢE CONVEXE Fie un corp convex (indice I). In practică se utili­ zează deseori sisteme de ecrane. Spre deosebire de Qu care cade în între­ gime asupra corpului exterior (corpul interior este convex). 2. rezultă: Căldura schimbată efectiv între corpul 1 şi corpul 2 se poate scrie şi. căldura schimbată prin radiaţie. Se no­ tează cu Qj energia radiantă care părăseşte. pentru ipoteza fă­ cută (egalitaea coeficienţilor de emi­ sie). în unitatea de timp.6. Q. cade par­ ţial asupra corpului interior (cpQ2) şi parţial asupra corpului exterior în­ suşi [(1—cp)Q2].45).

către mediul înconjurător. schimbătoa­ relor. se obţine: Pentru a se determina valoarea fracţiei cp. Temperatura mediului înconjurător se con­ sideră egală cu temperatura atmosferică. în care două suprafeţe elementare dA t şi ăA2 schimbă căldură prin radiaţie. care este lipsit de proprietăţi radiante (gazele biatomice nu absorb şi nu emit radiaţii termice).împărţind toţi termenii cu podusul c^a» şi înlocuind coeficienţii de absorbţie prin coeficienţii de emisie corespunzători. valoarea lui C 1 2 este: Pentru A 2 > » A l f rezultă C12c^ely iar "relaţia (2. conductelor etc.226) şi (2. ale cuptoarelor. Prin mediu înconjurător se înţeleg solul. SCHIMBUL DE CĂLDURA PRIN RADIAŢIE INTRE DOUA CORPURI OARECARE în figura 2.46 este repi'ezentată configuraţia unui sistem. şi nu aerul. valoarea coeficientului de schimb de căldură prin radia­ ţie va fi: Relaţiile (2.6. coloanelor. construcţiile alăturate etc.224) capătă forma: în acest caz. se consideră Tt=T2.5. în acest caz Q = 0 sau: Forma finală a expresiei lui Q va fi deci: şi. 2.227) sînt utilizate practic pentru calcularea pier­ derilor de căldură prin radiaţie. rezervoarelor. corespunzător. 151 .

se obţine: (această relaţie corespunde cazurilor în care distanţa dintre cele două suprafeţe este relativ mare în raport cu dimensiunile suprafeţelor. din energia emisă de supra­ faţa dA2: Neglijînd reflecţiile şi absorbţiile repetate. 152 . din această energie incidenţă Asemănător. ener­ gia radiată de suprafaţa dAu către suprafaţa ăA2. suprafaţa dAt absoarbe. este dată de relaţia: în care valoarea unghiului solid se poate exprima prin: înlocuind pe ăQlf în relaţia lui d2Qi.Conform legii lui Lambert. se obţine: Suprafaţa ăA2 absoarbe. căldura schimbată efectiv între cele două suprafeţe elementare va fi: Integrînd pentru suprafeţe finite.228) poate fi rezolvată în cîteva cazuri particulare. Integrala dublă din relaţia (2. pen­ tru că s-au neglijat reflecţiile şi absorbţiile repetate).

qs — radiaţia solară directă. Q. după datele experimentale obţinute de către P. căldura absorbită din radiaţiile solare. Energia radiată de corp se exprimă prin legea Stefan-Boltzmann: Qs poate fi calculat cu ajutorul următoarei relaţii: în care: f este un coeficient experimental care ţine seama de reflecţiile difuze din spaţiu. în unitatea de timp. Căldura absorbită efectiv de un corp. ce — unghiul dintre normala la suprafaţa corpului şi direcţia radiaţiilor. pentru latitudinea nordică de 45° (corespunzătoare ţării noastre).6. 2 — verticala locu­ lui. Qe — căldura radiantă emisă de corp. Problemele puse anterior reprezintă dificul­ tăţi produse de absorbţia radiaţiilor solare (creşterea presiunii în rezervoarele de depozi153 .2. as — coeficientul de absorbţie la radiaţii solare (diferit de coeficientul de emisie). în tabelul 2.47 sînt reprezentate unghiul a şi un alt unghi caracteris­ tic £. în majoritatea cazurilor practice Qr este neglijabil. qs şi /. va­ lorile (3. In această figură. de către diverse corpuri. 3 — direcţia radiaţiilor solare.26 sînt prezentate.230). ABSORBŢIA RADIAŢIILOR SOLARE încălzirile rezultate prin absorbţia radiaţiilor solare este bine să fie cunoscute în unele cazuri practice. In figura 2. Datele din aceste tabele sînt necesare în aplicarea relaţiei (2. — căldura absorbită din reflecţiile solului sau ale construcţiilor înconjurătoare. se poate exprima prin relaţia: i în care: Qs este căldura absorbită direct din radiaţiile solare şi din reflec­ ţiile difuze din spaţiu. ca. cu aproximaţie. Produsul A cos a reprezintă aria suprafeţei corpului. de exemplu: la rezervoarele pen­ tru depozitarea produselor volatile.6. corespunzătoare unităţii de timp şi unităţii de suprafaţă normală pe direcţia radiaţiilor. 4 — planul care absoarbe radiaţii 5i 5-normala la planul care absoarbe radiaţii. Există însă posibilitatea de a calcula. 1 reprezintă panul orizontal. cuprins între verticala locului şP direcţia radiaţiilor solare (a şi {5 pot fi în acelaşi plan sau în plane diferite).27 sînt redate valorile experi­ mentale ale coeficientului de absorbţie la ra­ diaţii solare. la drumurile asfaltate etc. Rezolvarea exactă a problemei încălzirii produse prin absorbţia radiaţiilor solare este complicată. proiectată pe un plan normal pe direcţia radiaţiilor. corespunzătoare la diverse ore din zilele senine de vară. pentru calcularea căl­ durii absorbite direct din radiaţiile solare şi din reflecţiile difuze din spaţiu. Moon. în tabelul 2. pentru diverse materiale.

4. Proprietăţile radiante ale C0 2 şi H a O au fost sufi­ cient de mult studiate şi s-au constatat unele deosebiri.5 um şi 12 .24 .5 .7. 3. bioxidul de carbon şi vaporii de apă. . . Principalele benzi carac­ teristice.02 fim. în raport cu pro­ prietăţile radiante ale corpurilor solide. 3.36 . înmuierea asfaltului etc). care emit şi absorb radiaţii pe toată gama lungimilor de undă (spectru continuu). pentru H. 154 . . . 16. .. Dintre celelalte gaze care au proprie­ tăţi radiante importante. sînt interesante.5 um. . . 4.8 . RADIAŢIA GAZELOR Proprietăţile radiante (de absorbţie şi emisie) ale gazelor mono şi biatomice sînt practic neglijabile. . corespunzătoare bioxidului de carbon şi vaporilor de apă.80 um: şi 12. Spre deosebire de solide.6. 8. 4.27 um. 2. . De mare actualitate este în prezent utilizarea în scopuri utile a energiei absorbite din radiaţiile solare. 25 um. . gazele emit şi absorb radiaţii numai pe anumite benzi de lungimi de undă. în studiul radiaţiei. în cuptoare etc.tare la temperatura atmosferică a hidrocarburilor uşoare în fază lichidă.01 . . sînt următoarele: pentru CO» — 2.0 — 2. Acestea sînt prezente în gazele arse şi schimbă căldură şi prin radiaţie cu corpurile solide cu care vin în con­ tact.

O.49. Factorul de corecţie fi se citeşte din figura 2. proprietăţile radiante se manifestă la supra­ faţă. Tv — temperatura peretelui. în funcţie de raportul PH2a/(Pii2o+Pco2). între gaze arse şi corpuri solide. C. iar A — aria suprafeţei solidului cu care se schimbă căldură. Din această cauză. Coeficienţii de emisie ai C 0 2 şi H 2 0 se citesc din diagramele lui H. la tp. Relaţia anterioară se poate simplifica la forma: Coeficientul de emisie al gazelor se calculează cu relaţia: iar coeficientul de absorbţie al gazelor. în funcţie de temperatură şi de produsul dintre presiunea parţială a componentului respectiv şi gro­ simea echivalentă a stratului de gaze (l). redate în figurile 2. de produsul pi (p este presiunea totală a gazelor) şi de temperatură. Căldura schimbată prin radiaţie. de concentraţiile C0 2 şi H 2 0 în amestecul respectiv (exprimate indirect prin presiunile lor parţiale) şi de grosimea medie a stratului de gaze. emisia şi absorbţia de radiaţii. Cea mai generală relaţie pentru calcularea grosimii echivalente a stra­ tului de gaze este următoarea: 2 2 în care V este volumul ocupat de gaze. este următoarea: în care: e p este deficientul de emisie al peretelui (solidului). printre altele. Hottel.l Şi exprimă influenţa mai mare a Iui PHO> hi raport cu l. în funcţie de PH O Şi PH. care ţine seamă de suprapunerea parţială a benzilor de lungimi de undă ale radiaţiilor C0 2 şi H 2 0. în întregul lor volum. eg — coeficientul de emi­ sie al gazelor la temperatura tg. se calculează obişnuit cu relaţia lui Newton. Termenul de corecţie Aeg. în cazul gazelor arse. 155 . Cea mai cunoscută relaţie pen­ tru calcularea coeficientului de schimb de căldură prin radiaţie. se poate citi din nişte grafice.48 şi 2. ag — coeficientul de absorbţie al gaze­ lor la temperatura tv.50. depind. iar în cazul gazelor. dar în cazurile obişnuite acest termen este neglijabil. T g — tem­ peratura gazelor.în cazul corpurilor solide. cu relaţia: In aceste relaţii indicele prim se referă la tg. asupra lui e H2 o.jax indicele secund.

.

cînd căldura primită de utilaj este egală cu căldura cedată de aqesta aerului atmosferic.6. la schimbul de căldură între gaze arse şi corpuri solide. utilajele din apropierea flăcării se încălzesc în timp. Prin încălzirea utilajelor se reduce rezistenţa meca­ nică a acestora şi este posibilă prăbuşirea lor. care vor fi prezentate în capitolul res­ pectiv. 157 . pot apărea autoaprinderi ale unor materiale şi cedări ale unor vase aflate sub pre­ siune. Oamenii supuşi unor radiaţii termice puternice pot căpăta arsuri grave ale pielii. radiază puternic asupra obiectelor înconjurătoare. în tabelul 2. De asemenea. tempe­ ratura iniţială fiind temperatura atmosferică.28 se prezintă cîteva date experimentale privind încălzirea în timp a utilajelor. specifice cuptoarelor tubulare. în funcţie de fluxul termic specific primit. pînă la atingerea unei temperaturi de regim. ca de exemplu în cazurile faclelor şi incendiilor. există şi alte metode de calcul.8. In funcţie de fluxul termic specific primit.în afară de metoda expusă pentru calcularea lui <xf. 2. producînd încălzirea acestora. RADIAŢIA FLĂCĂRILOR DESCHISE Flăcările deschise (libere) în atmosferă.

2 pentru arderea metanului. de exemplu la un flux termic specific q = 6 308 W/m2. Anterior. Aspectele elementare prezentate. în paralel. în paralel. de la suprafaţa exterioară a pere­ telui coşului către mediul ambiant.7. căldura se transmite. s-a ajuns la concluzia că: în care R este rezistenţa termică. Pentru coeficientul de emisie a flăcării se recomandă următoarele valori : e=0. arsurile încep după un timp de expunere T = 2 0 secunde. e=0. Iată un exemplu: gazele arse care circulă printr-un coş pierd căl­ dură către mediul ambiant. r — distanţa de la centrul flăcării la utilajul radiat [m]. se obţine de exemplu pentru un obiect plasat la 50 m de o flacără rezultată prin arderea a 20 kg/s metan. în serie sau în paralel. în continuare. COEFICIENŢII GLOBALI DE TRANSFER DE CĂLDURA Anterior au fost analizate separat cele trei moduri caracteristice de transfer de căldură: conducţia. Pentru două moduri de transfer de căldură în paralel.7. e=0. prin convecţie liberă şi prin radiaţia peretelui.33 pentru arderea propanului.1. privind radiaţia flăcărilor deschise. două sau chiar toate cele trei moduri de transfer de căl­ dură.Pentru oameni. In marea majori­ tate a proceselor practice de schimb de căldură sînt prezente. convecţia şi radiaţia. de exemplu convecţie şi radiaţie. se poate scrie: 158 . căldura se transmite prin peretele coşului prin conducţie.4 pentru arderea hidrocaburilor grele. un flux termic specific de 6 374 W/m2. justifică necesitatea amplasării judicioase a faclelor. necesitatea răcirii prin stropire cu apă a utilajelor din apropierea unor flăcări de incendiu şi necesitatea evitării de către oameni a radiaţiilor termice puternice. de la gazele arse la suprafaţa interioară a peretelui coşului căldura se transmite. 2. Fluxul termic specific primit de un obiect de la o flacără deschisă este invers proporţional cu pătratul distanţei şi se poate calcula cu re­ laţia: în care: e este coeficientul de emisie a flăcării. Prin aplicarea relaţiei anterioare. prin convecţie forţată şi prin radiaţia gazelor. în serie. pe baza analogiei termoelectrice. Q — căldura dezvoltată prin ardere în unitatea de timp [W]. SCHIMBUL GLOBAL DE CĂLDURĂ IN REGIM STAŢIONAR 2.

k are deci expresia: Această expresie se putea obţine şi prin metoda explicitării şi însu­ mării diferenţelor parţiale de temperatură. Cazul fluidelor separate de un perete plan. rezistenţele termice fiind prezente în serie. 159 .în acest caz. Pe baza relaţiei (2.237) se pot constata următoarele: (coeficientul global de schimb de căldură este mai mic decît ambii c De­ ficienţi parţiali de schimb de căldură). Pentru două fluide separate de un perete plan simplu. scriindu-se sub forma: în care k se numeşte coeficient global de schimb de căldură (are aceleaşi dimensiuni ca şi a). între cele două fluide. se Doate scrie: %-Vi Relaţia lui Newton se utilizează şi pentru un schimb global de căl­ dură (prin mai multe moduri de transfer în serie). aşa cum s-a discutat. în cele ce urmează se ur­ măreşte exprimarea lui Q în funcţie de temperatu­ rile celor două fluide. a poartă numele de coeficient par­ ţial de schimb de căldură şi reprezintă suma coefi­ cienţilor de schimb de căldură prin cele două mo­ duri de transfer prezente în paralel. şi unor mo­ duri de transfer în paralel. prin nervurarea peretelui pe faţa corespunzătoare lui oc mic). O majorare însemnată a lui 7c nu se poate obţine decît prin majora­ rea coeficientului parţial cu valoare mică (de exemplu.51 sînt redaţi parametrii caracteristici schim­ bului de căldură între două fluide separate de un perete plan simplu. care sînt greu de măsurat. în fi­ gura 2. evitîndu-se temperaturile de pe cele două feţe ale peretelui. Coeficienţii parţiali de schimb de cădură at şi oc2 pot corespunde.

239) şi (2. compus din mai multe straturi. In numeroase cazuri. prin egalarea relaţiilor (2. co­ respunzător suprafeţei exterioare a peretelui cilindric. căldura schimbată în unitatea de timp între două fluide separate de un perete cilindric se poate exprima prin relaţia (parametrii caracteristici sînt redaţi în figura 2.în cazul fluidelor separate de un perete plan. Cunoscînd expresia re­ zistenţei termice la un perete cilin­ dric simplu. se preferă utilizarea coeficientului global de schimb de căldură. este următoarea: în mod asemănător se poate stabili şi o expresie a coeficientului glo­ bal de schimb de căldură corespunzător suprafeţei interioare a peretelui cilindric.52): Scriind ecuaţia Iui Newton sub forma: se constată că expresia coeficientului global de schimb de căldură. exprimat pe unitatea de lungime a conductei kL (W/m °C).241): 160 . k are expresia: Cazul fluidelor separate de un pe­ rete cilindric. care apare în legea lui Newton scrisă sub forma: Expresia lui kr rezultă simplu.

Prin acelaşi procedeu. ca şi în cazul peretelui cilindric. /c^ are expresia: Cazul fluidelor separate de un perete sferic. este dată de relaţia: (se poate stabili valoarea lui ke şi în cazul în care peretele este format din mai multe straturi). că valoarea coeficientului global de schimb de căldură. în figura 2. Cunoscînd expresia rezistenţei termice a solului. se poate scrie: S-a constatat deci. la fluidele sepa­ rate de un perete sferic simplu. pen­ tru 7i/de>2. se poate scrie următoarea rela­ ţie pentru Q: iOl^ A rezultat aşadar expresia lui ke: 11 — Procese de transfer termic 161 . cunoscînd rezistenţa termică a perete­ lui sferic simplu. Cazul fluidelor care circulă prin conducte îngropate.53 sînt redaţi parametrii caracteristici acestui caz de schimb global de căl­ dură. exprimat pe unitatea de suprafaţă exterioară.In cazul fluidelor separate de un perete cilindric compus din mai multe straturi. în cazul conductelor îngropate.

058 . cu apa formează o pastă care se aplică uşor pe suprafeţele care se izo­ lează. Vata de sticlă are X<=0.058 . Vata de zgură se obţine prin pulverizarea. printr-un perete plan izolat. se utilizează pînă la o temperatură de 900°C. iar indi­ cele iz. de radiaţie şi de influenţa vîntului. — a se asigura securitatea muncii (se recomandă ca temperatura pe suprafaţa exterioară să nu depăşească 50CC). obişnuit.) este necesară pentru: — a se reduce schimbuT de căldură cu mediul ambiant şi a se mări economicitatea instalaţiilor. — să nu fie corosive faţă de metalele care se izolează. de exemplu. Materialele izolante trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: — să aibă conductivitate termică mică (sub 0. 700 kg/m3. 60 mm. Căldura schimbată.2. se foloseşte sub formă de saltele cu grosimi de 15 .081 W/m°C şi p = =M150 . 8 0 kg/m3. Calculul termic al izolaţiei se face. se poate exprima prin relaţia: în care: tlnt este temperatura fluidului din interiorul aparatului şi tatm — temperatura atmosferică.21 W/m°C! şi p=500 . IZOLAREA TERMICA A CONDUCTELOR Şl APARATELOR Izolarea termică a conductelor şi diverselor aparate (coloane. tre­ buie şi ea protejată Ia exterior. oce ţine seamă de convecţia liberă. a zgurei topite de la cuptoarele siderurgice. vata de zgură şi diatomitul. cu ajutorul relaţiilor întîlnite la stabilirea coeficienţilor globali de schimb de căldură.. — la izolaţie. . . în unitatea de timp. se pot utiliza şi diverşi lianţi.093 W/m c C şi p = 4 0 . schim­ bătoare de căldură etc. tablă galvanizată sau un strat de gips (la conducte şi aparate interioare).23 W/m °C). se protejează la exterior.7. se protejează la exterior cu carton asfaltat. 0. . — să aibă densitatea mică. la umiditatea atmosferică. agenţilor frigorifici etc).. ca. 0. încălzirea sau vaporizarea. are X=0.12 . cu aer sau abur. se utilizează pînă la o temperatură de 600CC. mică./se utilizează pînă la o temperatură de ZOO^. fulgi de azbest. — a se evita degradarea fluidelor din interiorul conductelor şi apa­ ratelor (scăderea titlului de vapori la aburul saturat. . 162 . . . indicele m se referă la metal. —' să fie rezistente la temperatura de lucru. . . . . 300 kg/m3. — să fie ieftine şi să se monteze uşor. se pot utiliza pentru izolare şi cărămizi de diatomit fasonate special. > Principalele materiale izolante utilizate sînt: vata de sticlă. Diatomitul este un pămînt natural izolant. are X=0. . 0. pentru a nu încărca prea mult conductele şi aparatele izolate (sînt preferate materialele poroase care au şi X şi p mici). . la acţiuni mecanice.2. . tuf vulcanic etc. .

pentru diverse grosimi ale izolaţiei. apoi Q. se presu­ p u n e t.247).-. La conductele izolate. Cele două valori ale lui Q trebuie să fie practic egale. cu ajutorul relaţiei: şi al relaţiei (2.250) şi (2. şi apoi Q cu ajutorul relaţiilor (2. se presupune texf iz.^. se calcuează <xe şi apoi Q. calculul se repetă. se calculează iniţial cce. se presupune rOTj iz. t e r m e n u l om/\m se neglijează în raport cu termenul Sjj/i. — Dacă este impusă valoarea lui Q. Dacă valorile iui Q sînt egale. se calculează. ci se recomandă de­ terminarea grosimii optime a izolaţiei. < £ « şi X m » Kz. t e m p e r a t u r a presupusă este corectă. Dacă cele două valori obţinute pentru Q nu sînt egale. în cazul în care nu se impun nici text <* Şi nici Q. rezultă grosimea necesară a izolaţiei. din relaţia (2.250) şi (2. capătă forma: — Dacă este impusă temperatura pe suprafaţa exterioară a izolaţiei.247). — Dacă este impusă valoarea lui 8. —• Dacă este impusă valoarea lui S«. se calcu­ lează OLS şi apoi se verifică Q cu ajutorul relaţiei (2. cu ajutorul relaţiei: şi în final. pentru că O j » <xe. Aceste trei valori trebuie să verifice simultan relaţiile (2. din punct de vedere economic. iz.247) şi (2.251) (în caz contrar. termenul l/a t se neglijează în raport cu t e r m e n u l l/<xe. cît şi t„xt a şi se calculează a e .250).248) (încercări succe­ sive. se presupun atît dextiz. se calcu­ lează u a şi apoi se stabileşte Q cu relaţiile (2. Asemănător.251).jgibi se calculează a(. presupunînd un alt dext«. In final se calculează S i z cu relaţia (2. — Dacă este impusă grosimea izolaţiei (se cunoaşte dext iz). căldura schimbată în unitatea de timp se poate calcula cu relaţia: y care. sub forma simplificată: poate fi utilizată în moduri diferite. Relaţia anterioară. — Dacă este impusă t e m p e r a t u r a pe suprafaţa exterioară a izolaţiei. se fac noi presupuneri şi calcu­ lul se repetă).P e n t r u că $ „ . I Relaţiile de calcul corespunzătoare peretelui plan pot fi utilizate şi în cazul vaselor cilindrice de diametru mare. căldura pierdută în ii* 163 . în funcţie de datele impuse iniţial.248). simplificată. se presupune d„.

. în această diagramă. polistiren expandat. în funcţie de t. plută.56 este redată o nomograma pentru citirea coeficientului de schimb de căldură prin radiaţie. de exemplu. In figura 2. în amor­ tizarea anuală a izolaţiei 2 sînt incluse costul materialelor utilizate. te—tatm. în funcţie de temperatura medie t=0. Pentru izolarea sistemelor cu temperatură inferioară temperaturii am­ biante se utilizează. . pe lîngă vată de zgură.unitatea de timp 1 şi se construieşte o diagramă de tipul celei redate în figu­ ra 2.3 m. 0. . perlit (granule). 100°C) este foarte mult utilizată în ultimul 164 . primul termen se referă la convecţia liberă. At şi e^. aplicabilă la conducte orizontale. costul ma­ noperei şi costul întreţinerii. Pentru suprafeţe de schimb de căldură cu lungimi caracteristice mai mari de 0. dar mai puţin exact. . construită după rela­ ţia exactă (pentru suprafeţele plane orizontale a se vedea observaţiile de la convecţia liberă). pierderea de căldură prin radia­ ţie a unei suprafeţe convexe către mediul înconjurător) sau. Cele prezentate anterior se referă în special la izolarea conductelor şi aparatelor cu temperatură interioară superioară temperaturii atmo­ sferice. care se aplică în Sistemul Internaţional de unităţi de măsură (fundamentale). t = — 2 0 0 .032 W/m °C. . .. în privinţa temperaturii atmosferice şi a vitezei medii a vîntului (obişnuit se ia w=5 m/s pentru conductele şi aparatele plasate în aer liber şi w=Q în cazul plasării lor în interiorul diverselor construcţii).5(text. tz-\-tatm) şi de diferenţa de temperatură At=text. spumă solidă de poliuretan. p=30 .016 . convecţia li­ beră. este următoarea: In această relaţie. azbest (şi un strat subţire de aer poate fi izolator termic) şi materiale specifice ca. mai rapid. Spuma solidă de poliuretan (X=0. . Coeficientul parţial de schimb de căldură exterior se obţine cu for­ mula: în dimensionarea izolaţiei termice se admit condiţii relativ aspre. vată de sticlă. cu ajutorul unor relaţii simplificate. Coeficientul parţial de schimb de căldură exterior se poate calcula cu re­ laţiile exacte prezentate anterior (convecţia forţată în cazul secţiunilor de curgere practic nelimitate. coeficientul de schimb de căldură prin convecţie liberă se poate citi din nomograma redată în figura 2.54.55. O asemenea relaţie. iar ultimul la influenţa vîntului (w este viteza medie a vîntului). . 130 kg/m3. Grosimea optimă a izolaţiei este cea care cores­ punde punctului de minim al curbei cos­ tului total 3.

pentru temperatura atmosferică de 30°C. măresc fluxul termic ab­ sorbit. uşor congelabile (ţiţei. Pentru a se evita depunerea de gheaţă. trebuie să se realizeze o izo­ lare termică foarte bună (dimensionată pentru temperatura atmosferică defavorabilă +30°C) care să asigure la exterior o diferenţă de tempera­ tură de numai 1 . De exemplu. Izolarea termică asigurată de poliuretan este mult superioară izolării realizate de sol.. 2°C. pentru transportul lichidelor calde. în unele cazuri. In acest ultim caz. la un rezervor pentru depozitarea etilenei la —104^.timp. temperatura pe suprafaţa exterioară a sistemului este de +29°C. poliuretanul se protejează mecanic la exterior. de exemplu cu poliesteri armaţi. . păcură. 165 . benzen). Pe conductele şi aparatele cu temperatură exterioară mai mică decît 0°C. pentru izolări în sistemele frigorifice şi la conductele magistrale în­ gropate în sol. se formează staturi de gheaţă (din umiditatea atmosferică) care îngreunează sistemul şi care.

în continuare, se prezintă două probleme interesante în legătură cu izolarea termică a conductelor. In unele cazuri, la conducte calde de exemplu, în special la diametre mici şi materiale izolante cu ~K relativ mare, se constată că prin izolare, pierderea de căldură creşte, cu toate că temperatura pe suprafaţa exte­ rioară se reduce. Prin intermediul relaţiei lui Newton, scrisă pentru transferul de căldură la exterior: comparîndu-se cazurile fără şi cu izolaţie termică, se constată că prin izo­ lare scad Ai e şi ae şi creşte Ae. Dacă creşterea lui Ae este mai însemnată decît scăderile lui Ate şi ote, fluxul termic creşte prin izolarea conductei. Un studiu mai amănunţit al problemei duce la concluzia că este posibil uneori ca variaţia lui Q cu grosimea izolaţiei să se facă după o curbă cu punct de maximum. Deci, pînă la o anumită valoare a diametrului exte­ rior al izolaţiei, este posibil ca Q să crească, cu creşterea grosimii izola166

ţiei. In cele ce urmează, se stabileşte o relaţie pentru calcularea aproxi­ mativă a acestei valori critice a diametrului exterior al izolaţiei. Pe baza relaţiei simplificate:

se constată că Q este maxim, pentru valoarea minimă a numitorului (Ar). Se admite pentru ae o valoare medie constantă.

Prin anularea derivatei numitorului, rezultă valoarea critică a lui

" Â' 'doUa problemă interesantă se referă la cazul izolării' uriei conducte cu două straturi'dirt materiale diferite. Suma rezistenţelor termice ale celor două straturi izolatoare are ex­ presiile:

in cazul în care materialul cu Xt se plasează la interior ( d 1 < d a < d 3 ) ;
, • • : • ' • • . • • : •
:
• .

în cazul în care materialul cu k2 se plasează la interior. Se introduc notaţiile:
li i IO ,

noate Krrie:

Fluxurile termice fiind invers proporţionale cu rezistenţele termice, se

Punîndu-se condiţia Q<Q', rezultă:

Fluxul termic mai mic Q corespunde rezistenţei termice R, deci cazu­ lui în care materialul cu Xl este plasat la interior. Rezultă concluzia că, în cazul izolării unei conducte cu două straturi concentrice din, materiale diferite, stratul cu X mai mic trebuie plasat la interior, pentru ca fluxul termic schimbat să fie mai mic. 167

3.
SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ
3.1. CLASIFICĂRI, TIPURI Şl DATE CONSTRUCTIVE Schimbătoarele de căldură sînt aparate (utilaje) în care se realizează procese (operaţii) de transfer de căldură între două fluide.

3.1.1. CLASIFICĂRI Clasificarea schimbătoarelor de căldură se poate face din mai multe puncte de vedere, dintre care trei sînt mai importante: — clasificarea după procesul principal de transfer de căldură; — clasificarea după modul de contactare a fluidelor; — clasificarea după tipul constructiv al aparatului. După procesul principal de transfer de căldură, se deosebesc nume­ roase clase de aparate, ca de exemplu: preîncălzitoare, răcitoare, conden­ satoare, răcitoare-condensatoare, refierbătoare, vaporizatoare, cristalizatoare, recuperatoare, regeneratoare (schimbătoare de căldură propriu-zise) etc. Intr-o instalaţie DA de exemplu, schimbătorul de căldură motorină-ţiţei nu se numeşte nici preîncălzitor de ţiţei nici răcitor de motorină, ci schimbător de căldură propriu-zis sau regenerator, pentru că ambele procese de transfer de căldură sînt importante. Prin preîncălzirea ţiţeiu­ lui se urmăreşte reducerea consumului de combustibil la cuptor, iar prin răcirea motorinei se urmăreşte reducerea ulterioară a consumului de agent de răcire, pentru realizarea temperaturii de depozitare. Un răcitor de motorină cu aer, de exemplu, nu este un încălzitor de aer, pentru că scopul transferului de căldură corespunzător nu este încălzirea aerului atmosferic. Schimbătorul motorină-ţiţei este un regenerator de căldură, pentru că el realizează, pe circuitul ţiţei-produse, o recirculare de căldură din avalul în amontele sursei calde (gazele de ardere din cuptor), cu avantajele precizate anterior. După modul de contactare a fluidelor, se deosebesc trei clase de apa­ rate: schimbătoare de căldură de suprafaţă, schimbătoare de căldură prin contact direct (de amestec) şi schimbătoare de căldură cu fluid interme­ diar staţionar. Schimbătoarele de căldură de suprafaţă se caracterizează prin faptul că cele două fluide care schimbă căldură între ele sînt separate prin pereţi
168

,

metalici, în majoritatea cazurilor cilindrici (tuburi). Aceste schimbătoare sînt cele mai frecvent utilizate. Schimbătoarele de căldură prin contact direct nu conţin pereţi des­ părţitori între fluide şi cum fluidele vin în contact nemijlocit, transferul de căldură este însoţit şi de un proces de transfer de masă. Schimbătoarele de căldură cu fluid intermediar staţionar sînt de con­ cepţie mai recentă, se utilizează în cazuri practice caracteristice şi p r e ­ zintă unele avantaje specifice. Ele se caracterizează prin faptul că trans­ ferul de căldură de la fluidul cald către fluidul rece, care sînt în curgere continuă prin schimbător, este mijlocit de un fluid intermediar staţionat aparat. ) P e n t r u că aceste tipuri de schimbătoare des căldură sînt mai puţin cunoscute, se dau în continuare cîteva exemple. Etilena se depozitează în fază lichidă, practic la presiunea atmosferică, deci la aproximativ —104 q C. Ea trebuie livrată către consumatori în fază gazoasă, sub presiune. In acest scop, ea este iniţial comprimată în fază lichidă şi apoi vaporizată şi încălzită, agentul termic de încălzire fiind obişnuit aburul. Schimbătorul de căldură utilizat nu este de tip clasic (există pericolul îngheţării condensului pe suprafaţa tuburilor), ci un schimbător cu fluid intermediar staţionar. La acest aparat cu fascicul tubular în manta, aburul condensează în tuburile din partea inferioară, iar etilena se vaporizează şi se încălzeşte în tuburile din partea supe­ rioară a mantalei. In m a n t a se află fluidul intermediar (butan) în dublă fază, stratul de lichid înecînd tuburile în care condensează aburul. Buta­ nul se vaporizează prin aport de căldură de la abur, iar vaporii conden­ sează pe tuburile prin care circulă etilena. In cazul în care gazul n a t u r a l are o presiune de zăcămînt mai mare decît cea necesară transportului, el este destins într-o turbină de expan­ siune, producîndu-se lucru mecanic. Cum printr-o astfel de destindere scade t e m p e r a t u r a gazului, pentru evitarea formării criohidraţilor, gazul trebuie încălzit înainte de destindere. încălzirea se face cu gaze obţinute prin ardere, utilizîndu-se un schimbător cu fluid intermediar staţionar (apa). înainte de a fi livrat consumatorilor, gazul n a t u r a l lichefiat trebuie comprimat, vaporizat şi încălzit. P e n t r u vaporizare şi încălzire se utili­ zează uneori schimbătoare de căldură cu fluid intermediar, în care apa este încălzită prin contact direct cu gaze de ardere (agitare puternică prin barbotare), ea cedînd căldură gazului natural, care circulă printr-un fascicul de tuburi scufundate ^n stratul de apă. După tipul constructiv al aparatului se deosebesc nu­ meroase clase de schimbă­ toare, principalele tipuri fiind prezentate în cele ce urmea­ ză, cu excepţia schimbătoa­ relor de căldură cu fascicul tubular în manta care, fiind cele mai utilizate, se tratează pe larg într-un paragraf spe­ cial. Schimbătoarele „tub în tub" (fig. 3.1) constau în două 169

tuburi concentrice, un fluid circulînd prin tubul interior, iar celălalt fluid prin spaţiul inelar (intertubular)l Obiş­ nuit se realizează baterii din astfel de elemente, plasate în serie, în paralel sau în combinaţie mixtă. Aceste schimbă­ toare prezintă avantajul de a lucra în contracurent, dar sînt voluminoase şi grele, în raport cu aria de transfer. Răcitoarele şi condensatoarele cu serpentină scufundată (fig. 3.2) con­ stau într-o cadă prevăzută cu deversor, prin care circulă apa de răcire şi în care se află scufundată serpentina prin care curge fluidul cald. Răcitoarele şi condensatoarele cu serpentină stropită cu apă constau în cîteva serpentine plasate vertical, peste care curge apa de răcire dis­ persată în picături. Schimbătoarele de căldură cu plăci lucrează cu presiuni relativ mici pentru ambele fluide şi au început să fie utilizate şi în industria petro­ chimică, ele fiind uşoare şi cu gabarit mic în raport cu aria de transfer. Constau în plăci profilate, din metal, suprapuse şi presate pentru etanşare. La extremităţile plăcilor sînt delimitate canalele de legătură pentru fluide, acestea circulînd prin spaţiile libere dintre plăci (fig. 3.3). Răcitoarele şi condensatoarele cu aer (fac obiectul unui paragraf se­ parat) constau într-un fascicul de tuburi prevăzute la exterior cu ari­ pioare transversale circulare, peste care circulă împins de ventilatoare aerul atmosferic. Răcitoarele şi condensatoarele prin contact direct (fac obiectul unui paragraf separat) constau în coloane de contactare în contracurent, cu sau fără umplutură, pentru două fluide practic nemiscibile (gaz-lichid sau lichid-lichid). în afara tipurilor constructive de schimbătoare de căldură amintite, mai există şi alte tipuri, dar fără importanţă pentru industria petrochi­ mică (de exemplu, schimbătoare de căldură spirale, schimbătoare de căl­ dură compacte etc). De asemenea, există sisteme de încălzire sau răcire anexate unor aparate în care au loc unele procese fizice sau chimice (de exemplu, autoclave cu agitare, cu sau fără reacţii chimice, prevăzute cu serpentină sau manta de încălzire sau răcire).

170

3.1.2. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ CU FASCICUL TUBULAR ÎN MANTA £ Schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în mania sînt cele mai utilizate tipuri de schimbătoare. Ele prezintă o arie specifică de transfer de căldură relativ mare (18—40 m 2 /m 3 , în raport cu 4—15 m 2 /m 3 la schimbă­ toarele t u b în tub) şi un consum specific de metal relativ redus (35—80 kg/m 2 , în raport cu aproximativ 175 kg/m 2 la schimbătoarele t u b în tub), în figura 3.4 este redată schema celui mai simplu schimbător de căl­ dură cu fascicul tubular în manta. El se compune dintr-o manta cilindrică prevăzută la extremităţi cu flanşe, două capace prevăzute cu flanşe spre interior, două plăci tubulare care se fixează (cu garnituri de etanşare) între flanşele mantalei şi capacelor şi fasciculul de tuburi, mandrinate în plăcile tubulare.JAcest schimbător este rigid (plăci tubulare fixe în raport cu mantaua), pentru că nu permite o dilatare sau contractare independentă a tuburilor (este solicitată mandrinarea). Racordurile (stu­ furile) p e n t r u fluidul care circulă prin tuburi se află la capace şi acest fluid trece în paralel prin toate tuburile, într-un singur sens. Mantaua conţine tot două racorduri, fluidul corespunzător circulînd longitudinal prin spaţiul intertubular (secţiune de curgere constantă), în contracurent cu fluidul din tuburi. In partea superioară a schimbătorului, atît la manta cît şi la capace, există dopuri cu filet pentru evacuarea iniţială a aerului. La o condensare de vapori, vaporii intră în partea superioară, iar condensul este evacuat la partea inferioară (la vaporizare circulaţia se face de jos în sus). P e n t r u fluidele fără transformare de fază, intrarea poate fi jos sau sus, iar ieşirea, fie pe partea opusă, fie uneori chiar pe aceeaşi parte. Xjdegerea trecerii fluidelor prin tuburi sau manta se face după u r m ă ­ toarele criterii, care nu pot fi întotdeauna respectate: — fluidul cu temperatură mai mare se trece prin tuburi, pentru a se reduce pierderea de căldură către mediul ambiant; — fluidul cu debit volumic mai mare se trece prin manta; — fluidul cu presiune mai m a r e se trece prin tuburi, acestea rezistînd la presiune mai uşor decît mantaua; — fluidul pentru care se doreşte o cădere de presiune mai mică se trece prin manta; — fluidul care depune mai multă murdărie pe suprafaţa tuburilor se trece prin tuburi, pentru că acestea se curăţă mai uşor în interior, prin demontarea capacelor; — fluidul mai coroziv se trece prin tuburi, pentru că acestea pot fi înlocuite sau izolate mai uşor. Creşterea coeficientului de convecţie în interiorul tuburilor se poate obţine prin creşterea vitezei fluidului (acest avantaj este însoţit de dez­ avantajul creşterii căderii de presiune). P e n t r u creşterea vitezei în tuburi, se introduc în camerele de distribuţie (sub capace) şicane, astfel încît se obţin două sau mai multe păsuri (treceri) prin tuburi. 171

Schimbătoarele din figurile 3.5 şi 3.6 funcţionează cu două păsuri în tuburi (iniţial curgere de la stingă spre dreapta şi apoi de la dreapta spre stingă; în raport cu cazul unui singur pas, secţiunea de curgere s-a redus la jumătate, iar viteza s-a dublat), iar cel din figura 3.7 cu patru păsuri în tuburi."J Pentru majorarea vitezei fluidului din manta, pot fi utilizate şicane longitudinale. în figura 3.7, prin prezenţa unei astfel de şicane, se reali­ zează două păsuri în manta. Se constată la acest schimbător, cu 2 păsuri în manta şi 4 păsuri în tuburi, că global fluidele circulă în sens invers (unul de jos în sus şi celălalt de sus în jos). {în majoritatea cazurilor practice, în manta se utilizează şicane transversale segment de cerc (fig. 3.5 şi 3.6), care duc în general la o curgere transversală pe tuburi (secţiunea de curgere este variabilă; apar turbulenţe ce îmbunătăţesc transferul de căldură; prin fixarea distanţei dintre şica­ ne, se realizează viteza medie dorită pentru fluidul din manta)^ în figura 3.8 sînt schiţate şi alte tipuri de şica­ ne transversale, foarte rar utilizate (şicane „inel şi disc" şi şicane „benzi laterale — bandă centrală"). Obişnuit şicanele seg­ ment de cerc lasă libere fe­ restre orizontale, alterna­ tiv sus şi jos. La condensa­ toare şi la schimbătoarele cu două păsuri în manta se uti­ lizează ferestre verticale. [Şicanele transversale sînt solidarizate cu o placă tubulară, prin intermediul unor tije şi distanţiere (fig. 3.5). La intrarea fluidului în manta este prevăzută o placă deflectoare (fig. 3.5), care re­ duce-şocurile asupra tuburilor.j 172

Ulterior se vor discuta şi alte aspecte referitoare la şicanele transver­ sale segment de cerc, precum şi necesitatea unor şicane (benzi) orizon­ tale de etanşare. In unele cazuri se utilizează în manta o curgere scindată (fig. 3.9, a, în special la vaporizatoare) sau o curgere divizată (fig. 3.9, £»); printre două şicane alăturate circulă jumătate din debitul de fluid). Pentru a nu se solicita mandrinarea şi pentru a se evita apariţia neetanşeităţilor, trebuie să se asigure o dilatare (contractare) liberă a tu­ burilor în raport cu mantaua schimbătorului. Această problemă este re­ zolvată în special prin utilizarea schimbătoarelor cu cap flotant (mobil) sau a schimbătoarelor cu tuburi U. în figura 3.5 este prezentat un schimbător de căldură cu cap flotant. Placa tubulară mică are un diametru mai redus decît diametrul interior al mantalei şi, după demontarea capacului mic (acesta este fixat prin in­ termediul unui inel), fasciculul poate fi extras cu ambele plăci tubulare. în unele cazuri, pentru o alunecare mai uşoară, şicanele inferioare se spri­ jină ,pe nişte role. Obişnuit, schimbătoarele cu cap mobil au un număr par de păsuri în tuburi. Dacă este necesar să se lucreze cu un singur pas în tuburi, capacul mic este prevăzut cu un racord axial, care iese prin capacul mare, printr-o presetupă. JTn figura 3.6 este prezentat un schimbător de căldură cu tuburi U. Aceste schimbătoare pot avea în tuburi numai un număr par de păsuri.' Mai puţin utilizate, pentru preluarea dilatărilor inegale, sînt schim­ bătoarele cu compensator de dilataţie la manta, cele cu o placă tubulară flotantă, care asigură etanşarea pe un sistem de garnituri şi cele cu ţevi duble concentrice (fluidul circulă într-un sens prin tuburile de diametru mic, care nu constituie o suprafaţă de transfer de căldură, şi în sens in­ vers prin spaţiul intertubular, tuburile de diametru mare fiind închise la capătul liber; camerele de distribuţie se află de aceeaşi parte). Alte tipuri de schimbătoare de căldură cu fascicul tubular în manta, ca de exemplu cele cu spaţiu de vapori, vor fi discutate ulterior.

£3.1.3. DATE CONSTRUCTIVE Datele constructive prez?ntate în continuare se referă numai la schim­ bătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta. Tuburile utilizate frecvent la schimbătoare au diametrul exterior de=25 sau 20 mm, grosimea peretelui fiind obişnuit 2,5 sau 2 mm. Lun­ gimea tuburilor este în majoritatea cazurilor 6 m, dar in funcţie de nece­ sităţi se utilizează şi următoarele lungimi: 1,5; 2; 3; 4 şi 9 m. 173

Tuburile sînt plasate în fascicul cu axele în triunghi echilateral sau în pătrat, cu pasul s=32 mm pentru de—25 mm şi s=26 mm pentru de=20 mm (pasul relativ s/de are corespunzător valorile 1,28 şi 1,30). Se ştie că fasciculele pot fi rotite cu un unghi oarecare, ca de exemplu, rotirea cu 45° a fasciculelor cu aşezare în pătrat (în special atunci cînd în manta au loc transformări de fază). Avîndu-se în vedere avantajele tipizării în construcţia de utilaj teh­ nologic, pentru schimbătoarele de căldură există numai anumite diametre de manta şi corespunzător anumite valori ale numărului de tuburi în fascicul, în funcţie în primul rînd de diametrul exterior al tuburilor, de modul de aşezare (triunghi sau pătrat) şi de numărul de păsuri în tuburi (cu creşterea numărului de păsuri, din cauza prezenţei şicanelor din camerele de distribuţie se reduce numărul de tuburi din fascicul)-* în tabelul 3.1 sînt redate, pentru schimbătoare de căldură cu cap mo­ bil, valori standardizate ale diametrului mantalei şi ale numărului cores­ punzător de-tuburi în fascicul, în funcţie de modul de aşezare, de dia­ metrul şi pasul tuburilor şi de numărul de treceri prin tuburi (2, 4 sau 6). Asemănător, în tabelul 3.2 sînt redate valorile standardizate ale numă­ rului de tuburi în fascicul, pentru schimbătoarele de căldură cu tuburi U, avînd două treceri prin tuburi (un tub U conţine atît ducerea cît şi în­ toarcerea). Din aceste două tabele se constată că, la acelaşi diametru de manta, în cazul aşezării în triunghi corespund mai multe tuburi decît la aşeza­ rea în pătrat, deci că aria specifică de transfer (m2/m3) este mai mare la aşezarea în triunghi. In cadrul aceleiaşi aşezări, aria specifică este mai mare la tuburile de diametru mai mic. In tabelul 3.3 sînt prezentate valorile standardizate ale înălţimii re­ lative a şicanei (raportul dintre înălţimea şicanei şi diametrul interior al mantalei), pentru şicanele transversale segment de cerc utilizate la schim­ bătoarele de căldură cu cap mobil. în cazul ferestrelor orizontale, h/Dt variază între 0,68 şi 0,71, iar în cazul ferestrelor verticale (utilizate în special la condensatoare) între

174

68. dar creşte costul energiei consumate pentru compensarea căderilor de presiune.80. odată cu creşterea înălţimii şicanei se îmbunătăţeşte transferul de căl­ dură (scade costul schimbătorului).56 şi 0. La dimensionarea schimbătoarelor de căldură sînt necesare deseori ariile unor segmente de cerc.75 . în care s-a ţinut seamă de faptul că. . .80.0. 1. . pentru şicane cu ferestre orizontale. . 0.75 .4 sînt prezentate valorile necesare calcu­ lării rapide a ariilor segmentelor de cerc. . Pentru distanţa relativă dintre şicane se recomandă valori x/Di= =0. In tabelul 3.2 . aria secţiunii corespunzătoare spa­ ţiului de vapori). se reco­ mandă /i/D^O. pentru preţurile actuale. cu înălţimea mai mică decît raza cercului corespunzător (aria ferestrei şicanei. Efectuîndu-se un studiu de optimizare referitor la înălţimea relativă a şicanelor cu ferestre orizontale. . 0. s-a ajuns la concluzia că. In literatură. Efectuîndu-se un studiu de optimizare referitor la distanţa 175 . raportul h/Di este optim din punct de vedere economic la valori de ordinul 0.

pentru intrarea şi ieşirea fluidelor. 0.5 sînt redate valorile standardizate ale diametrului maxim admisibil al racordurilor utilizate la schimbătoarele de căldură cu cap mobil. pentru uosturile actuale.5 . în tabelul 3.relativă dintre şicane. . . dar creşte consumul de energie pentru pompare. odată cu re­ ducerea acestei distanţe se îmbunătăţeşte transferul de căldură.7. în funcţie de diametrul man- 176 . raportul x/Dt este optim din punct de vedere economic la valori de ordinul 0. în care s-a ţinut seamă de faptul că. s-a ajuns la concluzia că.

în funcţie de diametrul mantalei.7 sînt redate valori orientative ale vitezei admisibile în conducte. La fiecare caz. după normele ICITPR.6 sînt pre­ zentate diametre standardizate pentru ţevi de conductă).8 şi 3. Datele din acest tabel pot servi pentru o comparaţie cu datele din tabelele anterioare.9 sînt prezentate. pentru diverse ca­ zuri practice. In tabelul 3.1 mm. valorile n u m ă r u l u i de ţevi în fascicul.talei. utilizate în primul rînd ca refierbătoare termosifon verticale. astfel încît vitezele fluidelor să aibă valori rezonabile.6. Se constată că în acest caz sînt prezentate şi date referitoare la schimbătoarele de căldură cu un singur pas în tuburi. Dimensionarea tehnologică a racordurilor schimbătoarelor de căldură constă în alegerea diametrelor ţevilor necesare (în tabelul 3. natura fluidului şi numărul de păsuri în tuburi (pentru racordurile de la capac).10) sînt redate tipuri de fascicule tubulare după normele UOP. care corespund în or­ dine următoarelor valori ale diametrului exterior al racordului de intrare în m a n t a : 73. în tabele există cîte 4 coloane pentru n u m ă r u l de ţevi. 12 — Procese de transfer termic 177 . 141. în tabelele 3.3 şi 219. pentru aşezarea în triunghi şi respectiv în pătrat. In ultimul tabel (3.0. de diametrul şi pasul tubu­ rilor şi de n u m ă r u l de treceri prin tuburi (2 sau 4). 101.

Coeficientul iniţial se ia spre valoarea minimă la aparatele rigide şi spre valoarea maximă la aparatele cu cap flotant. în kg.Masa unui schimbător de căldură poate fi cunoscută numai după efectuarea proiectului de execuţie. în m. Dt — diametrul interior al mantalei. Orientativ. 178 . în m. Ae — aria de transfer de căldură. în anexa 1 sînt prezentate date pentru agenţii termici utilizaţi la schimbătoarele de căldură. L — lungimea tuburilor. în bar. în m 2 . masa unui schimbător de căldură cu fascicul tubular în manta poate fi apreciată prin următoarea relaţie empirică: în care: m este masa schimbătorului. p — presiunea de proiec­ tare a mantalei.

1—« .

între cele două fluide de lucru. SCHIMBUL DE CĂLDURA ÎN CONTRACURENT în figura 3. At trebuie să fie o diferenţă medie de temperatură. se exprimă prin legea lui Newton scrisă cu coeficientul global de transfer de căldură dintre cele două fluide: At din această relaţie reprezintă diferenţa de temepratură dintre cele două fluide şi.2. cu cir­ culaţie a fluidelor în contracurent. circulînd de 180 .2. deci şi diferenţa lor este variabilă. cum în general temperaturile celor două fluide sînt va­ riabile în lungul schimbătorului. DIFERENŢA MEDIE DE TEMPERATURA Fluxul termic schimbat într-un aparat de schimb de căldură. în diversele cazuri specifice întîlnite practic.3. Fluidul cald. 3.1.10 este repre­ zentat schematic un schimbător de căldură „tub în tub". în cele ce urmează se tratea­ ză modul de calcul al acestei diferenţe medii de temperatură.

1) rezultă: iar din relaţia (3. At M poate fi întîlnit uneori la capă­ tul rece. r — fluid rece. Din relaţia (3. Sub schimbător este redată în principiu diagrama de variaţie a temperaturilor celor două fluide în lungul schimbătorului (în realitate variaţiile nu sînt liniare). Cpc şi C^ sînt valori medii constante. se răceşte. rezultă în continuare: 181 . diferenţa medie de tempe­ ratură este media logaritmică a diferenţelor extreme de temperatură. se încălzeşte. iar fluidul rece. aceasta fiind întotdeauna mai mică decît media aritmetică. care este totuna cu media aritmetică a diferenţelor extreme de temperatură: Aşa cum se va demonstra în continuare.la dreapta spre stînga. ea fiind maximă (AtM) la un capăt al schimbătoru­ lui şi minimă (Atm) la celălalt capăt. s-ar putea considera că diferenţa medie de temperatură este egală cu diferenţa dintre temperatura medie a fluidului cald şi tempe­ ratura medie a fluidului rece.2): A rezultat deci egalitatea: Inlocuindu-se valoarea lui dQ. Se con­ stată că diferenţa de temperatură dintre cele două fluide este variabilă în lungul schimbătorului. 1 — intrare şi 2 — ieşire. fluxul termic schimbat poate fi exprimat prin legea lui Newton şi prin relaţia calorimetrică aplicată celor două fluide: Pentru o arie elementară de transfer de căldură se poate scrie: în care ke. Se utilizează următorii indici: c — fluid cald. circulînd de la stînga spre dreapta. Simplist. Neglijîndu-se pierderile de căldură ale fluidelor către mediul ambiant şi notîndu-se cu „m" debitele masice şi cu „c„" căldurile specifice izo­ bare ale fluidelor.

prin aport de căldură. diferenţa minimă de temperatură dintre fluide nu se află obişnuit la un capăt al schimbătorului de căldură. At este egal cu valoarea acestor diferenţe (acest lucru este logic şi nu rezultă direct din relaţia (3. Trebuie să se stabilească. respectiv.707°C.3) se obţine At=49. Astfel de variaţii discontinue se întîlnesc frecvent în practică. de exemplu cu propilenă. iniţial apa se încălzeşte pînă la temperatura de fierbere corespunzătoare presiunii.Se constată că diferenţa. în figura 3. cu erori neglijabile. pentru At M =100°C şi At m =20°C. iar cu relaţia (3. cu relaţia exactă (3. zona de răcire a vaporilor de propilenă). Nu este suficient să se fixeze temperaturile de intrare şi de ieşire ale fluidelor. se vaporizează apoi izotermic şi final vaporii obţinuţi se supra­ încălzesc (la generarea de abur saturat lipseşte supraîncălzirea vaporilor)-' In răcitor-condensatorul unui circuit frigorific (£>). Dacă diferenţele de temperatură de la capetele schimbătorului sînt egale. la generarea de abur supraîncălzit din apă (a).4) At=49. medie de temperatură dintre fluide este me­ dia logaritmică a diferenţelor de temperatură de la capetele schimbăto­ rului de căldură (în cazul schimbului de căldură în contracurent): Diferenţa dintre media logaritmică şi media aritmetică este cu atît mai mare. cu cît raportul AtM/Atm are valori mai mari. In astfel de cazuri. vaporii supraîncălziţi de propilenă se răcesc iniţial pînă la tem­ peratura de condensare corespunzătoare presiunii. şi cu ajutorul următoarei relaţii empirice. care obligatoriu trebuie să fie pozitivă. prin bilanţuri termice parţiale (zona de încălzire a apei. care evită utilizarea logaritmului (pentru minicalculatoare fără logaritmi): Spre exemplu. De exem­ plu. Diferenţa medie logaritmică de temperatură poate fi calculată. iar celălalt fluid o variaţie discontinuă.3) care duce la o nedeterminare).11 sînt reprezentate schematic două schimburi de căldură în contracurent în care un fluid are o variaţie continuă (crescătoare sau descrescătoare) a temperaturii. 182 .705°C. astfel ca la capete diferenţele de temperatură să fie acceptabile. condensează apoi izo­ termic şi în final condensul rezultat se răceşte (eventual răcirea conden­ sului poate lipsi). diferenţa minimă locală de temperatură.

4°C.6°C. pentru aceleaşi temperaturi (°C) de intrare şi de ieşire a fluidelor. diferenţa medie de temperatură este aceeaşi. rezultă: — contracurent AtM/Atm=l. indiferent de sensu­ rile de curgere a fluidelor. — echicurent At M /At m =4. Pentru valorile numerice din figură.2. este obişnuit >15°C. SCHIMBUL DE CĂLDURĂ IN ECHICURENT La schimbul de căldură în echicurent. pentru că raportul AtM/Atm are valori mai mici la contra­ curent. AtM Şi Atm avînd corespunzător aceleaşi valori.La aceste schimburi de căldură în contracurent specifice.5. se face asemănător ca la contracurent şi se ajunge la aceeaşi concluzie: diferenţa medie de temperatură este egală cu media logaritmică a diferenţelor de temperatură de la capetele schimbătorului. obişnuit nu se utilizează At mediu logaritmic global pe aparat. cu excepţia aparatelor de schimb de căldură din instalaţiile frigorifice. indiferent dacă schimbul de căldură se realizează în contracurent sau echicurent (acest lucru este general valabil. se poate admite global 3. la schimbul de căldură în echicurent. Analiza diferenţei medii de temperatură dintre fluide. în figura 3. fluidul cald răcindu-se iar fluidul rece încălzindu-se.12 este reprezentat schematic un schimb de căldură în echicurent a şi un schimb de căldură în contracurent b. 183 . Dacă unul dintre fluide are în schimbător o temperatură constantă (schimb de căldură izotermic. nu apar astfel de probleme de discontinuitate în variaţia de temperatură. în care Atm poate coborî pînă la 5°C şi a schimbătoarelor de căldură prin contact direct între flu­ ide. întotdeauna diferenţa medie de tempe­ ratură pentru contracurent este mai mare decît cea corespunzătoare echicurentului.2. La schimbările de stare de agregare ale ames­ tecurilor de hidrocarburi. La echicurent. La schimburile de căldură din figura 3. iar Atm capătului de ieşire. At=216. Diferenţa minimă de temperatură dintre fluide. ci separat pentru cele trei zone caracteristice. se poate extinde şi la curent mixt sau curent încrucişat şi se ţine seamă de el în practică). Pentru aceleaşi temperaturi. întotdeauna AtM corespunde capătului de intrare a fluidelor.11. At=246. fluidele intră în aparat la ace­ laşi capăt şi circulă în acelaşi sens. în care Atm poate coborî pînă la 1°C. prin vaporizarea unui lichid pur sau prin condensarea unor vapori puri).

dacă At este mai mare suprafaţa de schimb de căl­ dură necesară este mai mică (consum mai mic de metal pentru realizarea schimbătorului şi consum mai mic de energie pentru pomparea fluidelor. pentru un flux termic dat. Schimbul de căldură în contracurent. schimbul de căldură în echicurent este întîlnit uneori în practică şi anume atunci cînd se urmă­ reşte o temperatură maximă a tuburilor mai redusă (rezistenţă mecanică mai mare şi dilatare mai mică) sau eventual o temperatură minimă mai ridicată. să se realizeze schimburi de căldură în contracurent. în raport cu cel în echicurent.Faptul că diferenţa medie de temperatură este mai mare la schimbul de căldură în contracurent. se pot constata următoarele: — echicurent — contracurent stînga t p =300°C dreapta £P=250°C stînga t p =200 c C dreapta r p =350°C.12. pe baza temperaturilor din figura 3. Din legea lui Newton a schimbului global de căldură. întotdeauna t. Temperatura maximă a tubului poate fi întîlnită la echicurent fie la capătul de intrare a flui­ delor. prezintă şi un al doilea avantaj interesant din punct de vedere practic. căderile de presiune fiind mai reduse): în practică se urmăreşte.10 se poate constata că temperatura de ieşire a fluidului rece t. admiţîndu-se pentru simplificare rezistenţele termice pentru cele două fluide egale (temperatura locală a peretelui tubului este egală cu media aritmetică a temperaturilor fluidelor). variaţiile temperaturilor fluidelor în lungul schimbătorului nu sînt liniare. poate fi şi mai mare decît tc (avantaj). decît la schimbul de căldură în echicurent. Din figura 3.2. Cu toate că prezintă dezavantajele amintite. Pentru exemplificare. 3. Cpc şi Cpr constante). Temperatura peretelui tubului (tp) are deci valoarea maximă pentru echicurent 300°C. nu este limitată de temperatura de ieşire a fluidului cald te . numai dacă suprafaţa de schimb de căldură este infinită). Dacă în r p l n t i n - 184 .3. se poate observa că. iar pentru contracurent 350°C. fără schim­ bare de fază a fluidelor. La schimbul de căldură în echicurent. fie ila cel de ieşire. în sensul că t. VARIAŢIILE TEMPERATURILOR FLUIDELOR ÎN SCHIMBĂTOR La schimbul de căldură în contracurent sau în echicurent. pe măsura posibilităţilor. constituie primul şi principalul avantaj al contracurentului. în cele ce urmează se stabilesc relaţii pentru exprimarea acestor variaţii de temperatură. cu ipotezele de sim­ plificare admise anterior (ke. <tc2 (aceste temperaturi pot fi teo­ retic egale.

cu L.se face înlocuirea întîlnită în deducerea lui At: se obţin următoarele relaţii pentru contracurent: Pe baza bilanţului termic al schimbătorului. la schimbul de căldură în con­ tracurent. în acest caz. tr se poate calcula după aflarea lui t„ cu relaţia de bilanţ (t r j corespunde lui L total si se află din bilanţul global. B nu se poate determina. se poate scrie: şi făcîndu-se înlocuirea în relaţia anterioară. după calcularea lui t.6). fiind date temperaturile iniţiale ale fluidelor. în care t f> s-a înlocuit în general cu tc. direct din relaţia (At=AtM=Atm): rezultă foentru contracurent): Se poate stabili şi expresia variaţiei lui t. Dacă mcCpc=^mrCpr. ): . repre­ zintă variaţia exponenţială a lui tc cu L. rezultă: în care B are expresia (se anterior keAe=kLL): face înlocuirea cunoscută dintr-un capitol Relaţia stabilită (3. dar mai simplu.

Pentru intervale mici Atc impuse. şi prin intermediul numărului de unităţi de transfer de căldură.5). la un schim­ bător în contracurent. se pot stabili relaţii şi pentru calcularea variaţiilor tem­ peraturilor fluidelor în lungul schimbătorului. se stabilesc valorile Cpc şi kL şi se calculează lungimile tronsoanelor cores­ punzătoare.Asemănător. SCHIMBUL DE-CĂLDURA ÎN CURENT MIXT Marea majoritate a schimbătoarelor de căldură utilizate în industrie sînt aparate cu un singur pas în manta (majorarea transferului de căl­ dură în manta se realizează prin introducerea de şicane transversale) şi cu două sau patru păsuri (treceri) în tuburi. Ae. Foarte rar pot fi întîlnite aparate cu două păsuri în manta şi patru păsuri în tuburi. cu relaţia dată.\ Cpc=oo)t variaţia temperaturii fluidului rece este dată de relaţia: Această relaţie se stabileşte. pentru calcularea variaţiei temperaturii unui ţi­ ţei cald. 3. In situaţia inversă. Q şi t. la schimbul de căldură în echicurent.2.oo). mr=.10) scrisă sub forma: este utilă. Relaţia (3. prin simplificarea relaţiei (3. Relaţia (3. ţinîndu-se seamă şi de variaţiile lui kL şi Cpc.4. . în acest caz 186 . în funcţie de L. la răci­ rea unui 'fluid care circulă printr-o conductă îngropată în sol sau plasată în aer (tr=ct. concavitâţile curbelor de variaţie a temperaturilor au aspectul din figura 3. O astfel de problemă poate fi. rezolvată.6) poate servi pentru calcularea lui tc ..=tc. La vaporizafea izotermică a unui lichid (tr=ct. în două cazuri parti­ culare întîlnite în practică. tot fără încercări succesive.6) poate căpăta o formă mai simplă.6) se obţine expre­ sia variaţiei lui tc în funcţie de L (saU Ae): . prin simplificările corespunzătoare. din relaţia (3. \ Relaţia (3. cînd sînt date mcCpc. de exemplu. de exemplu la încălzirea unui fluid cu ajutorul aburului saturat (tc=ct. Pentru L—oo corespunde t. tansportat pe o conductă magistrală. mfipT. Cpr=oo) sau. ke. : IJ : Se constată din relaţie că pentru L=oo se obţine r<=i r . care apoi se însumează. iar pentru fluidul rece concavitatea este în jos la contrăcureht şi respectiv în sus la echicurent. tc şi tr . ' întotdeauna.12 şi anume: pentru fluidul cald concayitatea este în jos.

în funcţie de următorii parametri: în care: P are valori cuprinse între 0 şi 1.13 sînt prezentate cîteva scheme de schimb de căldură în curent mixt. atunci se realizează contra­ curent pur.14 este redată principala diagramă a factorului de Corec­ ţie pentru diferenţa medie de temperatură. Metoda recomandată în literatură.realizîndu-se global contracurent (un fluid circulă de sus în jos. diagramă corespunzătoare schimbătoarelor 1—2 (4). pentru stabilirea diferenţei medii de temperatură dintre fluide. constă în calcularea diferenţei medii de temperatură corespunzătoare contracurentului şi corectarea acesteia cu un factor de corecţie specific: Factorul de corecţie se citeşte din diagrama corespunzătoare tipului de curent mixt. în figura 3. 2—2. iar celă­ lalt de jos în sus). la schimbul de căldură în curent mixt. 187 . R valori sub şi supraunitare. iarF<l. în figura 3. de exemplu. Dacă numărul de păsuri în manta este egal cu numă­ rul de păsuri în tuburi.

în funcţie de P şi R. pentru schimbătoarele 1—2 (4): Există însă relaţii mai simple. se prezintă relaţia lui F. trebuie să se schimbe schema de circulaţie a fluidelor. în funcţie de P şi R. Pentru exemplificare. Valorile lui F sînt stabilite cu ajutorul unor relaţii analitice (nu ex­ perimentale).11 sînt redate valorile lui F. pentru schimbătoarele mai puţin utilizate. Pentru un schimbător cu „n" treceri prin manta şi „2 n" treceri prin tuburi (global contracurent). In tabelul 3. relativ complicate. care permit calcularea directă a lui A t (corectat). Dacă F are o valoare mai mică. în zona din stînga-jos a tabelului nu trebuie sau chiar nu se poate lucra.7. relaţia lui At este următoarea: 188 . cu două păsuri în manta şi patru sau mai multe păsuri în tuburi (obişnuit un număr par). Valorile din tabel sînt aceleaşi cu cele citite din diagrama corespun­ zătoare.Se recomandă să se lucreze cu valori F>0.

Pentru schimbătoarele obişnuite 1—2 (4). Factorul F nu poate fi citit din figura 3. dar relaţiile actuale ale lui At nu sînt perfecte pentru că nu ţin seamă de sensul curgerii fluidului din manta şi nici de faptul că prin tuburi circulă fluidul rece sau fluidul cald (relaţiile se aplică neţinîndu-se seamă de aceste lucruri). R=3. spre deosebire de contracurent.15) şi (3. tr =170 şi t. se calculează: Atcontr— =49. fluidul cald să devină mai rece (190°C) decît fluidul rece (240°C). relaţia (3. se recurge în continuare la o exempli­ ficare numerică.52 c C (valoare identică cu cea anterioară).in care: (AtM şi Atm corespund contracurentului pur).8 şi At=57. lucrînd cu: tCj =180. 3. Ai m =40 şi At«mtr. pentru că dreapta lui P nu se intersectează cu curba lui R.4118 şi fl=2.9329 (corespunde diagramei din figura 3.16) capătă forma simplă: O exemplificare numerică pentru calculul lui At la un schimbător 1—2. Relaţiile prezentate pentru calcularea lui At sînt uşor de aplicat nume­ ric şi sînt de preferat faţă de diagrame.17) şi (3.1818.19) se obţin: At f =70. schema în curent mixt 1—2 este imposibilă. tCi =110. Cu relaţiile (3.143. poate că schimbul de căldură ar fi posibil. pentru că apare în calcul logaritmul unui număr negativ.=61. Se trage concluzia că acest schimb de căldură nu este po­ sibil. Relaţiile (3.7°C. Cu relaţiile (3.66°C. Figurîndu-se schema în contracurent (fig. Pentru contracurent: Ar M =90. tc =190.14. 189 .5 şi F=0. t f j =70 şi tt> =90°C.15) se obţin: P=0. Pentru un schimbător 1—2 se dau: tc =340. Dacă fluidul din manta ar circula în sens invers. M=72. pentru că ar trebui ca în zona de ieşire a fluidelor. At r =20. în cazul realizării unui program de 'calcul. Pentru înţelegerea mai uşoară a imposibilităţii realizării uneori a unui schimb de căldură în curent mixt.19) nu duc la un rezultat. P=0.15 se constată că.14). Din figura 3.15). =240°C şi se cere valoarea lui At (se observă că tr >tc ).14) şi (3.

se poate considera că schimbul de căldură se realizează în contracurent încrucişat. care reprezintă încru­ cişări la niveluri de temperatură diferite ale fluidului exterior. 190 . fluidul interior circulînd în paralel prin tuburile de pe două şiruri. Un fluid circulă ascendent prin interiorul tuburilor. La un schimbător de căldură în contracurent (cu un pas în manta şi un pas în tuburi). în paralel prin toate tuburile unui fascicul. iar celălalt fluid circulă ascendent printre tuburile fascicu­ lului. Un fluid circulă de la stînga spre dreapta. Dacă.) se întîlnesc schimburi de căldură în curent încrucişat simplu sau în contracurent încrucişat (fig. răcitoare cu aer. Schema c reprezintă tot un schimb de căldură în contracurent încru­ cişat. Importante sînt cele trei şiruri de tuburi. Un fluid circulă ascendent peste trei şiruri orizontale de tuburi.2. prevăzut în manta cu şicane transversale. neglijîndu-se curgerile orizontale în raport cu cele transversale. 3. descendent de la un şir la altul. numărul de încrucişări fiind egal cu numărul de şicane plus unu.3. Schema 6 reprezintă un schimb de căldură în contracurent încrucişat. spre exemplu. fluidul care circulă transversal pe un fascicul dâ tuburi suferă o amestecare. numărul de încrucişări este egal cu numărul de şiruri de tuburi. iar celălalt fluid cir­ culă global descendent. iar celălalt fluid circulă prin interiorul tuburilor. în astfel de cazuri. Circulaţia fluidului din tuburi în plan orizontal (într-un şir de tu­ buri) în ambele sensuri nu are influenţă asupra diferenţei medii de tem­ peratură. SCHIMBUL DE CĂLDURA ÎN CURENT ÎNCRUCIŞAT în unele aparate sau sisteme de transfer de căldură practice (secţia de convecţie a unui cuptor. se realizează global 3 încrucişări. cauzată de turbulenţa ce se produce. preîncălzitoare de aer etc. Schema a reprezintă un schimb de căldură în curent încrucişat simplu.5. transversal pe fasciculul de tuburi şi pe două pă­ suri. întotdeauna.16). un răcitor cu aer este prevăzut cu 6 şiruri de tu­ buri.

5 <180. este: . cu creşterea lui N). dintre fluide se poate calcula cu relaţia întâlnită la. <tc . deci mult mai mică decît valoarea citită din diagramă (0. Pentru P=0. Rezultă P=0. Pentru exemplul anterior. ca de exemplu: pentru încruci­ şare simplă. Pentru un număr mai mare de încrucişări. diferenţa medie de tem­ peratură. se recomandă relaţia: în care Ft se referă la curent încrucişat simplu.4 şi R—2 se citeşte din diagrama încrucişării sim­ ple F 1 =0.. ci numai cu >4 încrucişări. considerîndu-se că fluidul rece realizează încrucişările şi admiţîndu-se pentru simplificare variaţii de temperatură egale pe fiecare încrucişare. cu un fluid amestecat şi unul neamestecat şi pentru contracurent încrucişat. în figura 3. Explicaţia acestui lucru constă în faptul că la o încrucişare simplă este obligatoriu ca t. 215<235 etc). 191 .767'şi #=0.La schimbul de căldură în curent încrucişat. conform relaţiei anterioare. Valoarea calculată a lui F2. pentru că dreapta lui P nu se in­ tersectează cu curba lui R şi deci Fjy Şi At nu pot fi stabilite.2 =330°C..94). pentru că în acest caz la fiecare încrucişare corespunde tr2 <te't (157.17 s-au trecut temperaturile ca­ racteristice pentru 3 şi 4 încrucişări. tT} =100 şi t. iar Ar reprezintă numărul de încrucişări (F creşte. în caz contrar schimbul de căldură nefiind posibil (local flui­ dul rece ar fi mai cald decît fluidul cald). aşa cum rezultă din exemplele următoare. se referă la un caz concret din practică. iar din diagrama contracurentului încrucişat. Această relaţie nu este satisfăcătoare. pentru un schimb de căldură în contracurent încrucişat cu 12 încrucişări. cu două păsuri realizate de fluidul care circulă prin tuburi.94. tCi =180.. cu două încruci­ şări. Al doilea exemplu.957. Se constată că schimbul de căldură în cauză nu poate fi realizat cu <3 încrucişări (330 > 327).7. F 2 =0. curentul mixt: în care F este funcţie de parametrii P şi R definiţi anterior. în literatură există diagrame ale lui F. la care: ^ = 4 0 0 . dar Fi nu poate fi citit din diagramă. NU există precizări în legătură cu faptul că încrucişările pot fi realizate de fluidul din tuburi sau de fluidul exterior.

la schimburi de căldură în regim staţionar. <tc ) poate fi utilizată şi relaţia: care dă rezultate apropiate de cele obţinute prin intermediul diagramei lui F. 3. Aplicîndu-se relaţia la exemplul anterior (N=12).20) nefiind satisfăcătoare. Concluzii generale referitoare la diferenţa medie de temperatură: — pentru cele patru temperaturi caracteristice date. se recomandă pentru calcularea lui At următoarea relaţie. pentru curent mixt 1-2 (4) şi local pentru fie­ care încrucişare simplă la contracurent încrucişat. minim la echicurent şi intermediar la curent mixt sau încrucişat. pentru ca schimbul de căldură să fie posibil. existentă în lite­ ratură.în consecinţă. între un capăt şi celălalt ca­ păt al schimbătorului. DIFERENŢA DE TEMPERATURA MEDIE ÎN TIMP Cele discutate pînă acum s-au referit la diferenţa medie de tempera­ tură dintre fluide. — pentru echicurent. relaţia (3. Semnul plus sau minus se ia astfel încît At să fie pozitiv. care ţine seamă de aspectele discu­ tate: în care: At^ reprezintă diferenţa de temperatură pentru fluidul din inte­ riorul tuburilor. Atext — diferenţa de temperatură pentru fluidul din exte­ riorul tuburilor. AtCc — diferenţa de temperatură la capătul cald al schimbă­ torului.2. schimbul de căl­ dură corespunzător nu este posibil.6. Dacă în calcule apare logaritmul unui număr negativ. AtCT — diferenţa de temperatură la capătul rece al schim­ bătorului. este obligatoriu ca tr <tc. 192 . At mediu este maxim la contracurent. pentru încrucişare simplă cu un fluid amestecat. Pentru încrucişare simplă (t. aceste dife­ renţe de temperatură fiind medii în spaţiu. rezultă.

în cazuri practice. utilizîndu-se coeficientul global pentru unitatea de lungime de conductă: Din egalarea expresiilor (3. sau medii si­ multan atît în timp cît şi în spaţiu. Este in­ teresant în acest caz să se calculeze. scăderea în timp a temperaturii lichidului.In cazul schimbului de căldură în regim nestaţionar. lichidul respectiv se răceşte în timp. Pentru un tronson de conductă cu diametrul interior dt şi lungimea L. răcirea lichidului cald făcîndu-se de la tc pînă la tc . pentru a se cu­ noaşte în cît timp trebuie reluată pomparea sau golită conducta. apă) se opreşte accidental pomparea. sol) fiind constantă.25) rezultă: 13 — Procese de transfer termic 193 . Dacă pe o conductă de transport de lichid cald (ţiţei. benzen. se întîlnesc. fluxul termic mediu cedat are expresia: Temperatura mediului rece (aer. în care apare diferenţa de temperatură logaritmică medie în timp. existînd pericolul congelării sale în conductă. în timpul x. se prezintă un caz concret de schimb de căldură în regim nestaţionar. diferenţa de tem­ peratură medie (în timp) logaritmică se scrie astfel: Fluxul termic poate fi exprimat şi prin legea lui Newton. şi diferenţe de temperatură medii în timp. In cele ce urmează.23) şi (3. pentru diverse zone mai periclitate ale conductei. cu consecinţe grave.

27) permite calcularea timpului în care lichidul se ră­ ceşte pînă la o temperatură tC2 impusă (se constată că pentru tro=tr co­ respunde T=OO). calculată ca medie în intervalul maxim Atc. utile în practică.. într-un mod mai puţin exact se poate lucra cu o singură valoare kL. DIFERENŢA DE TEMPERATURA MEDIE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU Se analizează problema practică (fig.27) se aplică astfel: pentru diverse intervale mici Atc im­ puse succesiv.26) redă variaţia exponenţială a temperaturii lichidului în timp. în scopul utilizării ei drept com­ bustibil (pompare şi pulverizare mai uşoare).7. în felul acesta. fluxul termic schimbat se reduce. de la temperatura iniţială tri pînă la temperatura finală trf. Pentru un moment dat. temperatură de intrare tci=ct. timpii obţinuţi însumîndu-se final. printr-o serpentină de arie Ae plasată la partea inferioară a rezervorului (pentru a se produce curenţi de convecţie liberă în masa păcurii). 3. Se admit pentru ke şi cpc valori medii constante.). 3. pe măsură ce diferenţa de temperatură dintre cele două fluide scade. pentru că. de exemplu apă caldă sub presiune (debit mc=ct. dintr-un rezervor. fluxul termic schim­ bat poate fi exprimat astfel: Din această egalitate rezultă: în continuare se va calcula valoarea medie Atc (scăderea de temperatură a fluidului cald) şi va rezulta valoarea medie At (diferenţa me­ die de temperatură dintre fluide): 194 . iar relaţia (3. transferul de căldură în regim nestaţionar se tratează ca o succesiune de transferuri de căldură pseudostaţionare. Relaţiile stabilite.Relaţia (3. Necunoscuta finală a problemei va fi timpul în care poate fi realizată încălzirea păcurii. se calculează kL şi x. încălzirea se face prin circularea unui fluid cald. se bazează după cum s-a observat pe diferenţa logaritmică de temperatură medie în timp. Sînt variabile în timp. atît temperatura păcurii t„ cît şi temperatura finală a fluidului de încălzire tC2. în cele ce urmează se urmăreşte stabilirea diferenţei de temperatură dintre fluide.2.18) a încălzirii în regim nesta­ ţionar a unei mase m'T de păcură. medie în timp (pentru că ţine seamă de variaţiile în timp ale temperaturilor) şi în spaţiu (pentru că ţine seamă de variaţia lui tc în lungul serpentinei). Această ultimă temperatură creşte în timp. Relaţia (3.

. în regim nestaţio­ nar. se rezolvă astfel: se dau mr. mc. se presupune ke 13* 195 .Deducerea valorii medii a lui Atc: La începutul încălzirii va corespunde: iar la sfîrşitul încălzirii: Valoarea medie Atc se consideră media logaritmică a valorilor ex­ treme: Rezultă valoaera At medie: Relaţiile (3.29) şi (3. tff. tr. tCl Şi Ae.30) permit calcularea valorilor: tC2i şi tCz/ Valoarea medie a fluxului termic schimbat este: Timpul necesar încălzirii rezultă din raportul dintre căldura necesară încălzirii păcurii şi fluxul termic mediu schimbat: Problema încălzirii unui lichid dintr-un rezervor.

In anexa 2 se discută noţiunile de eficienţă a schimbului de căldură şi număr de unităţi de transfer. necesară la dimensionarea serpentinelor de încălzire din rezervoare. în m2 °C/W (în cap. COEFICIENŢII GLOBALI DE TRANSFER DE CĂLDURA PRACTICI La schimbătoarele de căldură aflate în exploatare. Aceste rezistenţe ter­ mice sînt datorate straturilor de depuneri formate pe cele două feţe ale tuburilor (la interior şi exterior). 3. TEMPERATURI CALORICE Şl REZISTENTELE TERMICE ALE DEPUNERILOR 3. tc2{ Şi tC2f (necesare pentru stabilirea lui tc mediu la care se iau proprietăţile fizice ale fluidului cald). pot fi stabiliţi cu ajutorul legii lui Newton: Valorile ked practice sînt mai mici decît valorile stabilite cu relaţia dedusă în capitolul Procese de transfer de căldură (coeficientul global de transfer de căldură între două fluide separate de un perete cilindric. exprimat pe unitatea de arie exterioară): în care: a. în final se calculează a. este coeficientul parţial de transfer de căldură pentru fluidul din interiorul tuburilor. cu care lucrează practic schimbătoarele. dacă x şi tc nu sînt satisfăcătoare practic se pot schimba mc şi Ae. Este bine să se ţină seamă şi de pierderile de căldură exteri­ oare ale rezervorului.3.e pentru fluidul din exteriorul tuburilor (din manta). Ţinîndu-se seamă de aceste depuneri. 2 au fost definite rezistenţa termică şi rezistenţa termică spe­ cifică). At şi T. 196 . \ Faptul că valorile ked practice sînt mai mici este cauzat de prezenţa în exploatare a unor rezistenţe termice suplimentare. coeficientul global de transfer de căldură se exprimă prin următoarea relaţie: în care Rd sînt rezistenţele termice specifice ale depunerilor. In cadrul acestui paragraf. dife­ renţa de temperatură medie în timp şi spaţiu dintre fluide.1. s-a stabilit. pentru un caz practic. (convecţie forţată) şi txe (convecţie liberă) şi se veri­ fică ke presupus. iar \ conductivitatea termică a peretelui tubului. a. coeficienţii globali de transfer de căldură.3. prin intermediul cărora se poate evita utilizarea diferenţei medii de temperatură.şi se calculează în ordine x.

pentru alegerea iniţială a geometriei schimbătorului şi se re­ feră la schimbătoarele cu fascicul tubular în manta.Pentru că este greu să se aprecieze grosimile şi conductivităţile ter­ mice ale straturilor de depuneri. în contracurent sau echicurent. dar ea nu prezintă interes practic. pentru că variază temperaturile fluidelor. nu poate fi stabilită variaţia lui ked în lungul aparatului. în cazul cîtorva procese de transfer de căldură întîlnite frecvent. unică.3. de exemplu. 197 . sînt mai mari decît valorile reale. pro­ prietăţile fizice ale fluidelor şi deci valorile coeficienţilor parţiali de transfer de căldură. calculate cu proprietăţile fizice ale fluidelor luate la temperaturile medii aritmetice corespunzătoare. La dimensionarea schimbătoarelor de căldură este necesară o valoare medie. din cauza curgerii transversale pe tuburi. La schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta. 3.2. Variaţia coeficientului global de transfer în lungul schimbătorului poate fi stabilită numai la schimbătoarele de căldură tub în tub. care lu­ crează obişnuit cu mai multe păsuri în tuburi şi cu şicane transversale în manta. valoarea coeficientului global de transfer este variabilă. Studiile experimentale au arătat că valorile ked. la un capăt al schimbătorului există trei temperaturi carac­ teristice pentru fluidul din tuburi şi o variaţie a temperaturii fluidului din manta. în lungul unui schimbător de căldură. TEMPERATURILE CALORICE ALE FLUIDELOR Cele ce urmează se referă numai la schimbătoarele de căldură fără transformare de fază a fluidelor. Astfel de valori orientative sînt necesare în proiectare.12 sînt redate valori orientative pentru coeficienţii glo­ bali de transfer de căldură practici. a coeficientului global de transfer. valorile Rd nu se calculează. pentru Rd se utilizează valori sta­ bilite experimental. In tabelul 3. în dimen­ sionarea schimbătoarelor de căldură. Pentru un schimbător cu 4 păsuri în tuburi şi cu şicane transversale în manta.

Temperaturile calorice ale fluidelor sînt mai mici decît temperaturile medii aritmetice corespunzătoare şi se stabilesc cu următoarele relaţii: I în care: indicele c se referă la fluidul calci. circulînd prin spaţiul intertubular. pentru sim­ plitatea ei şi pentru faptul că poate servi la realizarea unui eventual program de calcul. iar 2 pentru ieşirea din schimbător. în cazul particular al fracţiunilor petroliere lichide. deci scade fluxul termic schimbat. iar r la fluidul rece. care este de preferat.3. se admite un schimb de căldură în contracurent şi se stabilesc valorile necesare pentru calcularea lui Fc: diferenţa medie logaritmică de temperatură &tmi. — creşte viteza fluidului. care se formează pe suprafeţele tuburilor din schimbătoarele de căldură. produc următoarele efecte nedorite: — scade coeficientul global de transfer de căldură. Valorile Fc stabilite cu aceste nomograme sînt foarte apropiate de cele obţinute cu relaţia generală anterioară.3. astfel încît valoarea medie obţinută pen­ tru ked să corespundă realităţii. există nomograme care permit stabi­ lirea lui Fc.5. iar variaţia lui ked se admite liniară. bazate pe variaţiile caracteristice ale viscozităţii şi densităţii fracţiunilor petroliere cu temperatura şi densitatea relativă (K=11.3 şi 0. El se calculează cu următoarea relaţie empirică generală: Indiferent de tipul schimbului de căldură.Temperaturile calorice ale fluidelor care schimbă căldură într-un schimbător sînt acele temperaturi caracteristice la care trebuiesc luate proprietăţile fizice ale fluidelor. — se modifică rugozitatea la suprafaţa tuburilor. REZISTENŢELE TERMICE SPECIFICE x ALE DEPUNERILOR 1 Straturile de depuneri. deci şi la schimbul de căl­ dură în curent mixt. Temperaturile calorice se utilizează în special la schimbul de căldura lichid-lichid în curent mixt sau contracurent. dar ele pot fi folosite şi pen­ tru contracurent încrucişat sau la schimbul de căldură lichid—gaz. depunerile avînd în general conductivităţi termice mici. Fc se numeşte factor caloric şi are obişnuit valori cuprinse între 0. 3. şi deci creşte căderea de presiune. diferenţa dintre temperaturile fluidelor la capătul cald al schimbătorului AtCc şi diferenţa de temperatură la capă­ tul rece AtCr. din cauza reducerii secţiunii. care schimbă căl­ dură (se răcesc) în contracurent. indicele 1 pentru intrare. 198 . în majoritatea cazu­ rilor crescînd şi deci majorîndu-se coeficientul de frecare (căderea de presiune).8).

— dezvoltarea în schimbătoare a unor straturi biologice. 199 . la scăderea temperaturii sau la vaporizare. — existenţa în fluide a u n o r substanţe care polimeri zează. cocsarea pe suprafeţele foarte calde). particule de cocs. depunerile cresc cu creşterea temperaturii). — corodarea tuburilor de către unele fluide. — t e m p e r a t u r a fluidului şi t e m p e r a t u r a peretelui tubului (la încăl­ zirea apei sau ţiţeiului. •— utilizarea unor inhibitori care reduc efectele corozive. — răzuirea continuă a suprafeţei tubului. Prezenţa depunerilor de pe suprafeţele tuburilor trebuie corelată cu unele aspecte economice. — adăugarea în fluid a unor substanţe germicide. care distrug micro­ organismele. Evitarea sau reducerea depunerilor de pe suprafaţa tuburilor pot fi realizate prin următoarele: — îndepărtarea anterioară din fluide a suspensiilor de particule so­ lide (decantare. la creşterea temperaturii. la scăderea temperaturii sau la vaporizare. formate de microorganisme. — adăugarea în fluid a unor bile de elastomer. teflon (politetrafluoretilenă) sau grafit. ca de exemplu: — admiţîndu-se în proiectare rezistenţe termice specifice mari pentru depuneri. atunci cînd există condiţii de formare a straturilor de depuneri. — viteza de circulaţie a fluidului (la viteze mici depunerile sînt mai mari). — prevenirea polimerizării prin adăugare de compuşi de stabilizare. precipitarea unor săruri. — utilizarea unor tuburi din materiale speciale. care curăţă suprafaţa tubului. avantajoase în unele condiţii de lucru caracteristice. cu apariţia unor straturi complexe cu rezistenţă termică m a r e . ca de exemplu răzuirea su­ prafeţei interioare a tubului în cazul cristalizatoarelor. în cazul produselor de cracare. — existenţa in fluide a unor substanţe dizolvate care. deci creşte costul schim­ bătorului . creşte suprafaţa de transfer necesară. produse de coroziune. — utilizarea unor tuburi fără asperităţi. — d u r a t a de funcţionare a schimbătorului de la ultima sa curăţare (mecanică sau chimică). la creş­ terea temperaturii. coagulare şi filtrare). mîl sau nisip în apă sau ţiţei insuficient decantate). Factorii care influenţează formarea depunerilor şi deci rezistenţa ter­ mică a acestora sînt: — n a t u r a fluidului şi compoziţia depunerii formate. ca de exemplu. dedurizarea sau demineralizarea apei). duc la depuneri (trecerea bicarbonaţilor de Ca şi Mg din apă în săruri insolubile. ca de exem­ plu.Depunerile de pe tuburile schimbătoarelor sînt datorate u r m ă t o a r e ­ lor cauze: — existenţa în fluide a unor suspensii de particule solide (praf de catalizator. depunerea de parafină prin răcire. — separarea anterioară a substanţelor dizolvate care pot forma de­ puneri (de exemplu. — materialul din care sînt confecţionate tuburile şi rugozitatea su­ prafeţei acestora (depunerile se formează mai uşor pe suprafeţele rugoasej.

există pierderi de producţie cauzate de oprirea instalaţiei şi cheltuieli mai mari cu opera­ ţiile de curăţare a tuburilor. creşte costul specific al energiei consumate pentru pom­ parea fluidelor. Studiindu-se experimental variaţia rezistenţei termice specifice a de­ punerilor în timp. tinzînd către va­ loarea maximă Rd. necesare la dimensionarea schimbătoarelor de căldură. stratul de depunere poate creşte continuu (caz mai rar întîlnit) sau poate tinde asimptotic către o grosime limită.max{l-~} (3-37) In această relaţie. T este timpul. — operaţiile utilizate pentru evitarea sau reducerea depunerilor nece­ sită cheltuieli importante. cînd depunerea este egală cu erodarea stratului.13 sînt prezentate valori orientative ale rezistenţelor ter­ mice specifice. cu creşterea lui T creşte Rd. mm)în tabelul 3. pentru depunerile datorate diverselor fluide. s-au propus diverse relaţii caracteristice. care se referă la straturi cu grosime limită. ca de exem­ plu: RdS=Rd. iar „a" o constantă specifică fluidului şi condiţiilor de lucru (pen­ tru T==0 corespunde Ra—O. în timp. 200 .— la o durată mare de funcţionare a schimbătorului* între două cu­ răţări succesive. — la o durată mică de funcţionare a schimbătorului.

neglijîndu-se obişnuit pierderile de căldură către mediul ambiant (schimbătoarele de căldură se izolează termic) şi utilizîndu-se. fie debitul masic. avîndu-se în vedere că. trebuie să se calculeze temperatura de evacuare.1. iar la presiuni relativ mari asupra tuturor proprietăţilor fizice.3. pe baza recomandărilor practice. Aceste date sînt necesare pentru stabilirea sarcinii ter­ mice a schimbătorului (fluxul termic schimbat) şi a mărimii necunoscute pentru al doilea fluid. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURA FARA TRANSFORMARE DE FAZA în cele ce urmează se tratează dimensionarea tehnologică. coeficientul global de transfer de căldură cu depuneri. dîndu-se cel puţin densitatea relativă şi factorul de caracterizare. Aspectele constructive ale acestor schimbătoare au fost tratate anterior. prin meto­ dele prezentate anterior. a schimbătoarelor de căldură fără transformare de fază a fluidelor. i 3. u sau v). debitul de ţiţei la un schimbător de căldură petrol-ţiţei dintr-o instalaţie DA). temperatura de evacuare a apei dintr-un răcitor de produs petrolier cu apă) trebuie să se calculeze debitul celui de al doilea fluid. şi se iau proprietăţile fizice la aceste tempera­ turi. iar pentru al doilea fluid temperatura de intrare şi. La lichide se neglijează obiş­ nuit variaţia proprietăţilor fizice cu presiunea. pe intervale relativ mici de temperatură. cu compoziţie cunoscută. corespunzător ariei exterioare a tubu­ rilor keii. Pentru fluide pure proprietăţile fizice se găsesc în literatură. p. 201 . Dacă se fixează temperatura finală (de exemplu. variaţia căldurii specifice cu temperatura este practic li­ niară. aceste proprietăţi trebuiesc cunoscute direct sau indirect. X.4. între intrare şi ieşire. sînt următoarele: debitul masic al unui fluid şi temperaturile acestuia la intrarea şi ieşirea din aparat. Corelarea mărimilor amintite se face prin relaţia de bilanţ termic cu­ noscută. schimbătoare cu fascicul tubular la manta. pentru amestecuri simple de mai mulţi com­ ponenţi. PRINCIPIILE CALCULULUI TERMIC Principalele date iniţiale necesare pentru dimensionarea tehnologică a unui schimbător de căldură. Dacă se dă debitul celui de al doilea fluid (de exemplu. la cîteva temperaturi.4. Se fixează care dintre fluide circulă prin tuburi şi care prin manta şi se presupune. fie entalpiile specifice ale fluidelor: Pentru că în calcule sînt necesare diverse proprietăţi fizice ale flui­ delor utilizate (c. compusă :":ntr-un calcul termic şi un calcul fluidodinamic. Se stabilesc temperaturile calorice ale celor două fluide. proprietăţile fizice se stabilesc prin metodele empirice existente. In relaţia de bilanţ termic este mai bine să se lucreze cu călduri specifice la temperatura medie aritmetică. se pot calcula cu relaţiile cunoscute proprietăţile fizice medii. la presiuni mici în special asupra lui p şi v. La gaze trebuie să se ţină seama de influenţă presiunii. iar pentru fracţiunile petroliere. fie temperatura de evacuare. de cele mai multe ori. fie căldu­ rile specifice medii.

Admiţîndu-se obişnuit că schimbătorul de căldură are un pas în mant a şi două sau mai multe păsuri în tuburi (foarte r a r este posibil să se rea­ lizeze contracurent) se calculează diferenţa medie de temperatură dintre fluide. dacă aria de transfer este foarte mică se propune un schimbător tub în tub. La schimbătoarele tub în tub. se propun două sau mai m u l t e aparate în paralel sau eventual o construcţie specială. se citesc: n u m ă r u l de tuburi cel mai apropiat într-un fascicul tipizat şi diametrul interior al mantalei corespunzătoare (Di). şi L) şi modul de aşezare a tu­ burilor în fascicul (aşezarea în triunghi echilateral sau în p ă t r a t şi pasul tuburilor). d. 202 . avîndu-se în vedere faptul că tuburile primesc căldură şi prin contactul cu plăcile tubulare). format din unul sau mai multe tronsoane. lungimea efectivă a tubului poate fi luată egală cu lungimea totală. în funcţie de: diferenţa de t e m p e r a t u r ă cu care se răceşte fluidul cald. diferenţa de t e m p e r a t u r ă cu care se încălzeşte fluidul rece. între in­ trare şi ieşire. admiţîndu-se vitezele fluidelor. se fixează înălţimea relativă a şicanei şi distanţa dintre şicane (numărul şicanelor). Cu noua valoare a lui nt. dife­ renţa maximă şi diferenţa minimă de t e m p e r a t u r ă dintre fluide. N u m ă r u l de păsuri în tuburi N p (2.Dacă aria de t r a n s ­ fer de căldură necesară este foarte mare. Invers. se sta­ bilesc diametrele celor două tuburi (se iau valori standardizate) şi p e n t r u A e necesar se calculează L. cu ajutorul relaţiei: Densitatea fluidului se ia la t e m p e r a t u r a medie aritmetică. Se admit în m a n t a obişnuit şicane transversale segment de cerc şi. care să lucreze în contra­ curent. cu L şi D t mai mari decît în cazurile obişnuite. pe baza recomandărilor practice. dacă între aceste tem­ peraturi diferenţa este mică. 4 etc.) se alege astfel încît viteza rezultată să fie de ordinul 1 m/s pentru lichide) şi 10—20 m/s p e n t r u gaze. Se calculează n u m ă r u l total de tuburi necesare: (pentru simpli care. se recalculează A e şi ked. Din tabelele de tipizare a fasciculelor tubulare. Se calculează viteza fluidului în tuburi. sau chiar la t e m p e r a t u r a calorică. cores­ punzătoare contracurentului: Rezultă în continuare aria de transfer de căldură necesară: Se aleg dimensiunile tuburilor (de.

coeficientul global de transfer de căldură pentru schimbătorul curat (fără depuneri) are expresia: Exprimîndu-se fluxul termic în două moduri (schimbat între fluide şi schimbat între peretele tubului şi fluidul din manta). Pentru a se evita aceste presupuneri şi verificări se calculează din relaţii valorile: Dacă se neglijează căderea de temperatură în peretele tubului {tpl—tpe—tp) şi corecţiile cu raportul viscozităţilor (u. relaţiile pentru calcularea lui a. urmează să se verifice coeficientul global de transfer de căldură presupus. ar trebui să se presupună temperatura peretelui la interior şi exterior. coeficientul de convecţie oce se calcu­ lează cu relaţii specifice. rezultă temperatura peretelui: tp=tc—Ate dacă fluidul cald este în manta. iar la finele calculului termic să se verifice aceste temperaturi. Pentru fluidul care circulă prin tuburi se calculează valoarea crite­ riului Re: şi în funcţie de aceasta se alege relaţia pentru calculul coeficientului de convecţie interior (relaţiile corespunzătoare au fost prezentate în capito Iul Procese de transfer de căldură).j/u=l). Pentru aflarea coeficienţilor «i şi a e . Pentru fluidele care circulă prin mantaua schimbătoarelor de căldură prevăzute cu şicane transversale.Ate dacă fluidul rece este în manta. în majoritatea cazurilor. pe baza princi­ piului că în regim staţionar fluxul termic este constant. s-a fixat geometria schimbătorului de căldură şi. şi a e conţin factorul de corecţie care ţine seamă de valoarea viscozităţii fluidului la temperatura peretelui tubului. V Coeficientul global de transfer de căldură are expresia cunoscută: Rezistenţele termice specifice. în continuare. 203 .Prin cele anterioare. ale depunerilor de pe suprafeţele inte­ rioară şi exterioară ale tuburilor. tp=tr-\. se iau după recomandările practice prezentate anterior. care vor fi prezentate în paragrafele următoare.

în contact cu fluidele corespunză­ toare. apar turbulenţe suplimentare. Pentru acest caz. existînd secţiune de curgere variabilă şi turbulenţă accentuată. curgerea fluidului se face în special transversal pe fasciculul tubular. relaţii simple. utilizîndu-se diametrul echivalent al secţiunii respective.70—0. iar At=£tc—tr etc). s-au stabilit relaţii specifice pentru calcularea coeficientului de convecţie. faţă de valoarea pre­ supusă (mai exact. Dacă în mantaua schimbătorului există şicane transversale (cazul frecvent întîlnit). pe de o parte de forma cilindrică a mantalei (la marginea ferestrei secţiunea de curgere este mai mică decît cea de pe diametrul mantalei schimbătorului) iar pe de altă parte de prezenţa tuburilor (secţiunea de curgere este mai mare între şirurile de tuburi şi mai mică în dreptul axelor tuburilor). iar coeficientul de convecţie se calculează cu relaţiile clasice pentru sec­ ţiune constantă.4.Temperaturile fluidelor tc şi tr pot fi temperaturile calorice sau tem peraturile medii aritmetice. La fel se procedează şi la schimbătoarele tub în tub. ar trebui ca valorile tpi şi tpe să se calculez* pe suprafeţele straturilor de depuneri.80 din diametrul mantaleh. 204 . recalculată după fixarea lui nt). în cele ce urmează se prezintă trei relaţii pentru calcularea coeficien­ tului de convecţie. se citeşte valoarea lui \ pentru materialul din cart sînt confecţionate tuburile şi cu relaţia (3. viteza medie şi turbulenţa fluidului cresc şi deci coeficientul de convecţie creşte.43) se calculează ked. Mai corect. uşor de aplicat numeric şi care duc la rezultate satisfăcătoare şi suficient de apropiate între ele. prin relaţia: 3.2. în caz contrar se pre­ supune din nou kea şi se repetă calculul. Erorile posibile introduse sînt mici şi nu este necesar să se verific* valoarea lui tp. Variaţia secţiunii de curgere este cauzată. RELAJII SIMPLE PENTRU CALCULAREA COEFICIENTULUI DE CONVECŢIE EXTERIOR Dacă în mantaua schimbătorului nu există şicane transversale. al fluidelor care circulă prin mantaua schimbătoa­ relor de căldură prevăzute cu şicane transversale. Relaţia se aplică pentru şicane segment de cerc cu înălţimea relativă obişnuită 0. iar secţiunea de curgere este variabilă. La temperatura tp stabilită se iau valorilor up ale celor două fluide se calculează qcj şi <xe. dar şi în acest caz sînt necesare ipoteze simplificatoare (ked co­ respunde lui Afc. pentru fluidul care circulă prin spaţiul intertubular. Cu valoarea ked calculată se stabileşte Ae necesar şi se exprimă procen­ tual supradimensionarea aparatului. AcesU trebuie să fie egal sau mai mare cu cel mult 10%. curge­ rea fluidului se face longitudinal. secţiunea de curgere este constantă. Prin pla­ sarea mai apropiată a şicanelor.

se ia la tem­ peratura medie aritmetică sau eventual la temperatura calorică. 5 se calculează corespunzător). se poate ţine seama eventual şi de grosimea şicanei.15 . aceste mărimi sînt redate în figura 3. . Această secţiune este secţiunea liberă dintre două şicane. în planul central al schimbătorului sau în ime­ diata apropiere a acestuia (dacă există două sau mai multe păsuri în tu­ buri. 205 . 1 m sau (0. Raportul Djs reprezintă cu aproximaţie numărul de tuburi din planul axial (dacă acest număr de tuburi se cunoaşte exact. Dt —• diametrul interior al mantalei. x este de ordinul 0. se calculează pentru sec­ ţiunea: în care: x este distanţa dintre şicane. La stabilirea distanţei dintre şicane. Densitatea fluidului. nu se pot plasa tuburi în planul axial). cu excepţia lui u p care se ia la temperatura medie a peretelui. Viteza de curgere a fluidului.2 .Proprietăţile . necesară stabilirii debitului volumic.. . calorică sau medie.14). în dreptul axelor unui şir de tuburi. s — pasul tuburilor pe şirurile transversale pe direcţia curgerii.fizice ale fluidului se iau la tempera­ tura acestuia. Valorile constantei C şi exponentului n se iau în funcţie de valoarea criteriu­ lui Re (tab. l)Dj. în majoritatea cazurilor. . necesară în Re.19. 3. din cauza şicanei de sub capac.

Se constată din figura 3. 3. pentru un fascicul cu un număr foarte mare de tuburi. definit prin relaţiile (fig.20): — Pentru aşezarea tuburilor în triunghi echi­ lateral — Pentru aşezarea tuburilor în pătrat Fig. Constanta C se ia în funcţie de unghiul de atac 0 (fig. această relaţie se deosebeşte de cea anterioară numai prin faptul că lungimea caracteristică utilizată este de (diametrul exterior al tuburilor). Pentru calcularea constantei C se poate utiliza relaţia: 206 .In criteriile Re şi Nu se utilizează ca lungime caracteristică diametrul echivalent. Această relaţie se aplică în special la aşezarea tuburilor în triunghi.19 că tg Q=h/x. Din punctul de vedere al aplicării. 3.20625.19) din tabe­ lul 3. Constanta C are următoarele valori: — pentru aşezarea în triunghi — pentru aşezarea în pătrat C=0. 3. aceste diametre ar fi diametrele echivalente co­ respunzătoare curgerii longitudinale.15.16250. C=0. Viteza fluidului şi proprietăţile fizice se iau ca în relaţiile anterioare. Lungimea caracteristică utilizată este de (diametrul exterior al tuburilor).20 După deducerea lor.

în cazul în care se utilizează alte tipuri de şicane transversale. CALCULUL FLUIDODINAMIC In acest paragraf se prezintă metodele de calculare a căderii de pre­ siune. obişnuit se aplică cu unităţile funda­ mentale S. (relaţia este omogenă dimensional. cauzate de schimbările de direcţie şi schimbările de secţiune de curgere din cir­ cuitul fluidului (intrarea din ştuţ sub capac. la curgerea prin schimbătorul de căldură. Pentru curgerea prin tuburi se utilizează relaţia clasică. pentru fluidul care cir­ culă prin tuburi şi pentru fluidul care circulă prin manta.3. intrarea de sub capac în tuburi. obţinîndu-se Ap. diferite de cele segment de cerc. se recomandă următoarele (pentru tuburi cu rugozitate medie aflate în exploatare): 207 .Relaţia (3. 3. trecerea de la un pas la altul etc). Dintre numeroasele relaţii existente în literatură pentru calcularea coeficientului de frecare.I. aceasta fiind prevăzută cu şicane transversale (pentru fluidul din manta se prezintă numai relaţiile simple).53) poate fi uşor adaptată şi pentru calculul lui oce. a) Există o cădere de presiune la curgerea prin tuburi (Apj) şi o sumă de căderi de presiune locale (Ap2). Pentru fluidul din tuburi. corectată corespunzător curgerii neizotermice (neadiabatice). Toate acestea se referă la cazul în care fluidele nu îşi schimbă stările de agregare. în N/m2).4.

60) (3. atunci cînd viscozitatea fluidului la peretele tubului este mai mare. în care apare criteriul Pr la cele două temperaturi. 3.59 3.0256 Cîteva valori ale lui f calculate cu aceste relaţii sînt redate în tab. u p este viscozitatea dinamică a fluidului luată la temperatura peretelui. Căderea de presiune este mai mare decît în cazul curgerii izotermice.3) IO5 N/m2.1 . Coeficientul de frecare se calculează cu relaţia: în Re utilizîndu-se diametrul echivalent discutat anterior (există relaţii ale lui f şi pentru . care duce la un consum mai mare de energie pentru pomparea fluidului.0591 0. Prin creşterea vitezei fluidului.58 3.0785 0. . iar în regim laminar chiar şi criteriul Gr.Re < 300). tre­ buie redusă viteza. b) Pentru regim turbulent de curgere.57 0. iar notaţiile sînt cele utili­ zate la calculul coeficientului de convecţie. dar creşte şi căderea de presiune.0256 3.16 0. Pentru F există şi relaţii mai complexe. In Re şi Ap se utilizează p şi w pen­ tru temperatura medie aritmetică a fluidului sau eventual pentru tem­ peratura calorică.61) în aceste relaţii. deci trebuie micşorat numărul de păsuri în tuburi. 0. deci la răcirea lichidelor şi respectiv încălzirea gazelor. Viteza din relaţie este cea întîlnită la 208 . Factorul de corecţie F se poate calcula cu următoarele relaţii: Re<2 300.0640 3.16. F = / . F=l^-Ţ25 i?e>2 300. creşte coeficientul de convecţie. . Pentru a se reduce Ap. . a) Această relaţie este omogenă dimensional. Raportul L/x este egal cu numărul de şicane plus unu (numărul de treceri transversale pe tuburi).^ ) ° ' 1 4 (3.TABELUL Valorile lui /* calculate cu diverse relaţii Relaţia i?e=103 Re=2 300 i?e=106 3. căderea de presiune a fluidului din tuburi se poate calcula şi cu relaţia: Pentru fluidul din manta. .0641 0.0221 0.56 0. In majoritatea cazurilor practice. In aceste relaţii Re—dtw p/fi. . Ap este de ordinul (0.

condensatoare şi cristalizatoare şi se redau cîteva date suplimentare privind dimensionarea acestora. prin care se realizează aportul de căldură la baza unor coloane de frac­ ţionare.calculul termic. Aportul de căldură duce la vaporizarea parţială a lichidului de 14 — Procese de transfer termic 209 . în cazul prezen­ ţei şicanelor transversale segment de cerc obişnuite este următoarea: in care s' este pasul şirurilor de tuburi (fig. utilizîndu-se diame­ trul echivalent hidraulic. în anexa 3 este prezentată metoda Delaware pentru calculul schimbă­ toarelor de căldură. în Re se utilizează diametrul exterior al tuburilor (de). Căderea de presiune locale. Coeficientul de frecare are valori sensibil mai mari decit cele întîlnite la fluidul din tuburi.63) se poate utiliza şi coeficientul de frecare: lucrîndu-se tot cu diametrul echivalent. secţiunea de curgere fiind constantă. 3. Ap se calculează cu relaţia clasică. b) O altă relaţie pentru calcularea lui Ap în manta. fără şicane şi cu curgere longitudinală. 3. vaporizatoare. Pentru fluidul din mantaua unui schimbător de căldură cu fascicul tubular. Această relaţie a lui Ap dă rezultate apropiate de cele obţinute cu relaţia anterioară.5.19). Raportul h/s' reprezintă numărul de şiruri de tuburi corespunzător Înălţimii şicanei.5. la intrarea şi ieşirea din manta. în relaţia (3. Căderea de presiune a fluidului din manta este de acelaşi ordin de mărime ca şi la fluidul din tuburi. REFIERBĂTOARE Refierbătoarele sînt aparate de schimb de căldură cu fascicul tubular. Coeficientul de frecare se calculează cu relaţia: în care s este pasul tuburilor de pe un şir (transversal pe direcţia curgerii). 3. sînt ne­ glijabile. Proprietăţile fizice şi viteza fluidului se iau ca la calculul termic.1. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURA CU TRANSFORMARE DE FAZĂ în cele ce urmează se prezintă principalele aspecte constructiv-funcţionale referitoare la refierbătoare. cît şi pentru fluidul din spaţiul intertubular al unui schimbător tub în tub.

In cazul unor sarcini termice foarte mari sau al unor temperaturi de vaporizare mari. Refierbătoarele tip schimbător de căldură sînt de multe tipuri contructive şi funcţionale. In figura 3. capătul superior al tuburilor se află la nivelul lichidului din coloană). aportul de căldură la baza coloanei se realizează printr-un cuptorrefierbător. evacuarea condensului se face printr-o oală de condens. In baza coloanei se men­ ţine un nivel constant de lichid. Lichi­ dul de pe ultimul taler al coloanei se scurge în baza coloanei. tipurile principale fiind cele prezentate în con­ tinuare. rigid şi cu un singur pas în tuburi. plasat vertical şi funcţionînd înecat (refierbătorul şi baza coloanei sînt vase comunicante. dar cum acest lichid este obişnuit un amestec. abur saturat care con­ densează. care asigură închiderea hidraulică). care asigură o temperatură constantă 210 . Refierbătorul este un schimbător de căldură cu fascicul tubular în manta. printr-un deversor care asigură şi închiderea hidraulică. şi la o uşoară creştere a temperaturii. Căldura necesară se obţine prin conden­ sare de abur. Debitul de agent de încălzire este reglat de un regulator de temperatură. cu legăturile sale la baza coloanei de fracţionare. Prin spaţiul intertubular al refierbătorului circulă agentul de încălzire (de exemplu.la baza coloanei. la care se consumă combustibil.21 este redată schema unui refierbător termosifon vertical cu recirculare. printr-un regulator de nivel care acţio­ nează asupra evacuării produsului de bază al coloanei. prin răcirea unei fracţiuni petroliere calde etc.

O parte din lichidul din baza coloanei circulă natural (prin termosifonare). circulaţia naturală cauzată de reducerea densităţii . Di­ mensionarea refierbătoarelor se face pentru valori ale coeficientului de recirculare cuprinse între 4 şi 10 (fracţia masică a vaporilor în amestecul final 0. vaporizarea care ur­ mează este cauzată nu numai de aport de căldură ci şi de destindere). iar în partea dreaptă a vaselor comuni­ cante (în tuburi) un amestec de lichid şi vapori cu densitate medie mai mică. Termosifonarea. Dacă se lucrează cu un coeficient de recirculare relativ mare. încălzirea şi vaporizarea parţială a lichidului de pe un braţ al vase­ lor comunicante. ex­ primată prin relaţia: în care ?i=L este lungimea tuburilor. neglijîndu-se încălzirea lichidului în partea inferioară a tuburilor (chiar la lichide pure există o uşoară încălzire. coeficientul de recirculare se' auto­ reglează astfel încît să se îndeplinească condiţia anterioară.1—0. 14* 211 . In funcţionarea refierbătoarelor. La dimensionarea refierbătoarelor. Mai logică ar fi definirea coeficientului de recirculare prin raportul dintre debitul care alimentează refierbătorul şi debitul care se scurge prin deversor. deficientul de recirculare reprezintă raportul dintre debitul masic de lichid care intră în refierbător şi debitul masic de vapori rezultaţi. care este prezentată în capitolul „Cuptoare tubulare". are loc J vaporizare parţială şi amestecul de lichid şi vapori reintră în coloană. constă în apariţia unei diferenţe de presiune activă. ia care are loc separarea fazelor.25). prin tuburile refierbătorului. în partea stîngă a sistemu­ lui se află o coloană de lichid. Căderile de presiune la curgerea bifazică lichid-vapori se calculează obişnuit cu metoda Lockhart-Martinelli. căderile de presiune locale cauzate de schimbarea direcţiei de curgere şi a secţiunii de curgere. din cauza prezenţei unei suprapresiuni hidrostatice în partea inferioară a tuburilor. diferenţa de presiune cauzată de accelerare). Refierbătorul prezentat este cu recircularef. Debitul de lichid care se vaporizează este determinat de fluxul termic schimbat. pentru amestecuri relativ înguste. Pe o înălţime egală cu lungimea tuburilor. refier­ bătorul poate echivala cu un taler teoretic şi se îmbunătăţeşte fracţio­ narea.pentru lichidul din baza coloanei. iar debitul de lichid care intră în refierbător (circulaţia lichi­ dului şi amestecului lichid-vapori prin refierbător şi conductele de legă­ tură) de condiţia: Diferenţa de presiune rezistentă este suma tuturor căderilor de pre­ siune din circuit (cauzate de frecare la curgerea prin conductele de legă­ tură şi tuburi. se lucrează cu valori medii constante ale temperaturii şi presiunii. pentru că o parte din lichidul reintrat în coloană poate ajunge din nou în tuburile refierbătorului. Definiţia utilizată pentru coeficientul de recirculare este preluată de la vaporizatoarele totale. Refierbătoarele se dimensionează pentru tensiuni termice de 10 000— 50 000 W/m2.

. în acest caz. La aceste refierbătoare nu se utilizează noţiunea de coeficient de recirculare.5 . care obişnuit este mai mare decît la refier­ bătoarele cu recirculare.4 m deasupra ni­ velului de lichid şi la 0. în raport cu debitul de produs de bază al coloanei. Debitul de lichid care alimentează refierbătorul este constant şi egal cu debitul deversat de pe taler. tot par­ ţială. In manta. 0. cu cap flotant sau cu tuburi U şi cu două sau patru păsuri în tuburi. 212 . . refierbătorul este alimentat.5 . . care îmbu­ nătăţeşte contactul vapori-lichid) : Coeficientul de frecare se calculează cu relaţiile cunoscute. Refierbătorul orizontal poate fi rigid. 0. ci numai fracţia masică a vaporizatului din amestec. nivelul de lichid din compartimen­ tul de deversare se ia corespunzător nivelului de intrare a amestecului în coloană. Ca sigu­ ranţă.9 m sub taler. fie dintr-un compartiment realizat la baza coloanei şi alimentat de deversor. se realizează în mantaua refierbătorului. de prezenţa acesteia se ţine seama numai la calculul căderii de presiune. calculat cu viscozitatea lichidului..Plasîndu-se cît mai jos racor­ dul pentru evacuarea condensului din manta. se neglijează prezenţa stratului de condens din partea in­ ferioară a mantalei. 2. Refierbătoarele termosifon fără recirculare nu sînt recomandabile pentru debite foarte mari de vaporizat. vaporizarea lichidului. Căderea de presiune a amestecului de lichid şi vapori din manta se poate calcula simplu astfel (cînd există o şicană de scindare. se poate lucra cu flux scindat sau dublu scindat şi cu una sau două intrări şi ieşiri.5) Ap rezistentă (prin coborîrea refierbătorului creşte sensibil Ap activă). Dacă se lucrează fără re­ circulare (refierbătoarele termosifon verticale sau orizontale pot fi reali­ zate cu sau fără recirculare). In figura 3. se poate admite Ap activă egală cu (1. . Dacă în mantaua refierbătorului se utilizează o şicană de scindare.22 este redată sche­ ma unui refierbător termosifon orizontal fără recirculare. Pentru a se reduce lungimea conductelor de legătură. Se constată că lichidul din amestecul evacuat nu mai poate reveni în refierbător. Nivelul de lichid din compartimentul de deversare se autoreglează. evitîndu-se astfel o eventuală inundare a talerului.3 . acest lichid trecînd o singură dată prin refierbător. refierbătorul se plasează cu partea laterală spre coloană.. .6 . 1 m. . iar h se măsoară de la partea inferioară a mantalei. Pentru dimensionare. fie direct din deversor. astfel încît diferenţa de presiune rezistentă să fie egală cu diferenţa de presiune activă. Intrarea amestecului în coloană se face la 0. în funcţie de Re. Nivelul de lichid în baza co­ loanei este de ordinul 0. pentru tuburi de lun­ gime mare.

delimitează camera lichidului care se evacuează din refierbător (produsul de bază al coloanei). care etanşează pe manta şi care are o înălţime ce depăşeşte cu /~5 cm înălţimea fasciculului. Mantaua refierbătorului conţine în partea inferioară un fascicul de tuburi. . 30 cm deasupra părţii inferioare a coloanei. In figura 3. Refierbătoarele cu spaţiu de vapori sînt constructiv mai complicate şi nu lucrează cu presiuni prea ridicate. . Acesta lucrează fără recirculare şi se caracterizează prin faptul că sepa­ rarea fazelor se face în refierbător şi nu în coloană. care ocupă o înălţime mai mică decît diametrul mantalei.Diametrul echivalent hidraulic are expresia: în care: „n" este numărul total de tuburi Viteza de masă a amestecului: Densitatea p se calculează ca medie aritmetică. Placa deversoare. Nivelul de lichid fixat de deversor trebuie să se afle cu 20 .23 este redată schema unui refierbător cu spaţiu de vapori. la lichide foarte vîscoase se introduce o pompă care împinge lichidul din baza coloanei în refierbător. prin intermediul unui regulator de nivel. 15 cm. . . Tuburile sînt susţinute obiş­ nuit prin plăci suport în formă de sfert de cerc. Diferenţa între cele două nivele de lichid din refierbător se fixează la aproximativ 10 . Circulaţia prin refierbător se realizează prin termosifonare şi numai în caz excepţional. astfel încît să se asigure echilibrul diferentelor de presiune: 213 . între densitatea lichi­ dului la intrare şi densitatea amestecului de lichid şi vapori la ieşire. Nivelul de lichid din coloană se autoreglează.

17 se prezintă valori practice ale coeficienţilor globali de transfer de căldură. Ap pe conducta de vapori şi Ap pentru accelerare (Ap în refierbător este neglijabilă).18 valori practice pentru rezistenţele termice specifice 214 . pentru refierbătoare şi vaporizatoare. a — amestec în condiţii medii). la care s-a renunţat la striparea directă cu abur (se reduce consumul de abur. In tabelul 3.(I — lichid. Aportul de căldură se realizează prin intermediul unei fracţiuni petroliere mai calde. In figura 3. Metodica de dimensionare a spaţiului de vapori este prezentată în capitolul „Cuptoare tubulare". v — vapori. Din relaţie se află h". Acesta constă într-un fascicul tubular plasat în stratul de lichid din baza coloanei. Refierbătoarele inte­ rioare se utilizează în cazul sarcinilor termice mici şi al coloanelor de dia­ metru mare. de care depinde poziţia conductei de vapori. scade sarcina condensatorului de la vîrful coloanei). Diferenţa de presiune rezistentă con­ ţine: Ap pe conducta de alimentare cu lichid. Ele se utilizează în prezent şi la stripere de fracţiuni petrolie­ re. iar în tabelul 3. al cărui nivel se menţine constant. cu depuneri.24 este redată schema unui refierbător interior orizontal.

215 .

cu fascicul tubular în manta. 216 . Dimensionarea vaporizatorului se face pen­ tru un coeficient de recirculare de ordinul 4—10 (la o trecere. Alimentarea cu lichid se face în vasul separator. pentru că întregul debit de lichid introdus este vaporizat. de exemplu. care se vaporizează parţial. în instalaţii de piroliză. Nu este corect ca aceste aparate să se numească evaporatoare.2. propan. amoniac etc).25). pentru că prin evaporare se înţelege vaporizarea unui lichid în prezenţa unui gaz.25 este redată schema unui vaporizator vertical termosifon. Prin spaţiul intertubular al vaporizatorului circulă prin termosifonare lichidul din separator. In anexa 4 este dat un exemplu de dimensionare a unui refierbător. VAPORIZATOARE Vaporizatoarele discutate în cele ce urmează. sînt aparate de schimb de căldură.ale depunerilor. în majoritatea cazurilor pur. Aceste va­ lori sînt utile la dimensionarea unor astfel de aparate. fie generatoare de abur cu rol de recupe­ ratoare de căldură. cu vaporizare în manta şi sepa­ rator exterior. cu vaporizare în manta şi separator exterior. Din separator se evacuează vapori saturaţi. în cazul refierbătoarelor şi vaporizatoarelor. prin răcirea ga­ zelor de piroliză evacuate din cuptor. Fluidul de încălzire cir­ culă prin interiorul tuburilor vapo­ rizatorului. în care prin aport de căldură se realizează vaporizarea unui lichid.1—0. Vaporizatoarele cu fascicul tubular în manta sînt de multe tipuri con­ structive şi funcţionale.26 este redată schema unui vaporizator orizontal termonfon. evacuarea vaporilor se face printr-un regulator de presiune. în care agentul frigorific se vaporizează izotermic. Majoritatea vaporizatoarelor utilizate în instalaţiile tehnologice din combinatele petrochimice sînt. care au numeroase as­ pecte comune cu refierbătoarele. tipurile principale fiind cele prezentate în con­ tinuare. în figura 3. De multe ori. Vaporizatorul este cu vaporizare totală. printr-un regulator de nivel. Astfel de vaporizatoare se întîlnesc. în manta poate fi uti­ lizată o şicană de scindare. In figura 3.5. La circulaţia prin termosifonare. separatorul se plasează mai sus decît vaporizatorul. amestecul lichid-vapori revenind în separator. pentru generare de abur cu căldură recuperată. fie răcitoare sau condensatoare cu agenţi frigorifici (etilena. obişnuit prin intermediul unui demister care reţine picăturile antrenate. vaporizarea avînd loc numai la interfaţa lichid-gaz şi la o temperatură mai mică decît temperatura de fierbere corespunzătoarea presiunii totale. Există şi vaporizatoare cu pom­ pă de recirculare a lichidului prin vaporizator. 3. fracţia masică a vaporizatului este 0.

28 este redată schema unui vaporizator orizontal cu spaţiu de vapori. acest nivel fiind varia­ bil. răcirea fiind realizată cu un lichid care se vaporizează în manta (apă. acesta vaporizîndu-se parţial (la o trecere) în man­ taua vaporizatorului.27 este redată schema unui valorizator înclinat termosijon. în zona de lichid are loc un trans­ fer de căldură intens (prin fierbere). Ele pot fi utilizate şi ca generatoare de abur. iar intrarea fluidului cald se face în partea superioară a tubu­ rilor (vaporizare locală mai intensă). difilul răceşte gazele de piroliză şi apoi generează abur) şi în instalaţiile de anhidridă ftalică şi anhidridă maleică (în acest ultim caz se utilizează ca agent săruri topite. se doreşte menţinerea unei temperaturi constante la ieşire. prin recuperare de căldură din efluenţi. atît la sisteme frigorifice. agent frigorific). care circulă prin tuburile unui schimbă­ tor de căldură. în figura 3. mai multe vaporizatoare pot fi deservite de un singur separator. ca de exemplu în instalaţiile de anhidridă maleică şi anhidridă ftalică. Dacă la răcirea unui fluid. cu valorizare în tuburi şi separator exterior. în instalaţia de oxid de etilena şi glicoli. 217 . Pentru a se uşura cir­ culaţia prin termosifonare. cît şi la generări de abur. In figura 3. ca de exemplu în instalaţii de piroliză (în circuit închis. vaporizatorul este înclinat cu v~15° faţă de orizontală. Astfel în vaporizatoare se întîlnesc în foarte multe sisteme frigorifice. care transportă căldură din reactor). In unele cazuri. în sensul că în aceeaşi manta sînt plasate cap la cap două fascicule de tuburi. prin care circulă fluide diferite care se răcesc.Astfel de vaporizatoare se întîlnesc frecvent la răciri sau condensări cu agent frigorific. In unele sisteme frigorifice se întîlnesc şi vaporizatoare cu spaţiu de vapori duble. ca de exemplu pentru răcire de solă cu agent frigorific NH 3 . Acesta se caracterizează prin faptul că separarea vaporilor se face chiar în mantaua vaporizatorului. Vaporizatoarele cu spaţiu de vapori se utilizează şi ca generatoare de abur prin recuperare de căldură. se poate lucra cu nivel de lichid în manta (cu separa­ rea fazelor).

cu amplasarea şi legăturile acestora. care evacuează cele trei faze rezultate într-un separator. atît vapori cit şi lichid). în figura 3. In general. inclusiv reglările mai impor­ tante din sistem. Presiunea pe sistem este determinată de presiunea de vapori a lichidului din vasul de reflux. modificîndu-se astfel fluxul termic schimbat. ca de exemplu concen­ tratoarele de soluţii din industria chimică. Toate vaporizatoarele prezentate anterior sînt cu vaporizare totală. cu impuls de la interfaţa apă-benzină. Condensul trece într-un vas de reflux în care se menţine nivel constant şi din care este evacuat cu o pompă. iar parţial este evacuată din instalaţie. este redată schema unui condensator total de fază unică.3. 3.5.iar în zona de vapori transferul de căldură este redus (uşoara supraîn­ călzire a vaporilor). Benzina separată este evacuată cu o pompă şi parţial este împinsă ca reflux la vîrful coloanei. referitoare la condensatoarele care deservesc coloanele de fracţio­ nare. In figura 3. Temperatura con­ densului poate fi reglată prin variaţia debitului de agent de răcire de la 218 . CONDENSATOARE în cele ce urmează se prezintă cîteva scheme de principiu caracteris­ tice. Impulsul de temperatură de la evacuarea fluidului răcit comandă nivelul necesar al lichidului din manta. La partea superioară a separatorului sînt evacuate gazele. obişnuit printr-un regulator de presiune. printr-un regulator de temperatură. dimensionarea tehnologică a vaporizatoarelor nu pune probleme deosebite faţă de dimensionarea refierbătoarelor. printr-un regulator care menţine constant nivelul de benzină din separator. iar aceasta la rîndul său este determinată de temperatură. La partea inferioară a acestuia separă apa. care se evacuează printr-un regu­ lator de nivel. iar acesta debitul de lichid care intră în manta.30. Se întîlnesc însă şi vaporizatoare cu vaporizare parţială (din separator se evacuează în exterior.29 este redată schema unui condensator clasic de amestec complex.

iar presiunea de vapori din vasul de reflux este mai mică decît presiunea din condensa­ tor (în bilanţul presiunilor in­ tervine şi presiunea hidrostati­ că a coloanei de lichid). se­ pararea fazelor se face într-un separator exterior. aceş­ tia condensează la suprafaţa li­ chidului subrăcit. Sistemul deversor are legătură de dren a r e pentru lichid şi legătură de ventilare p e n t r u vapori. evitarea necesităţii unui vas de reflux). care menţine un nivel constant de condens în partea inferioară a mantalei (închide­ re hidraulică. Cînd regulatorul de presiune permite trecerea parţială a vaporilor di­ rect spre vasul de reflux. cu condensare în m a n ­ ta. In acest caz poate fi obţinută uşor şi o subrăcire a condensu­ lui. Pe conducta de reflux se află o închidere hidraulică.31 este redată tot schema unui condensator total de fază unică.condensator.32 este redată schema unui condensator ori­ zontal. ne­ cesare la golirea instalaţiei (du­ pă oprire). In figura 3. regulatorul de presiune acţionează asupra debitului de agent de răcire. pen­ tru vaporii de la vîrful coloa­ nei. în figura 3. Cîteva aspecte generale asupra condensatoarelor. Condensatorul fiind plasat mai sus decît vîrful co­ loanei. circulaţia refluxului şi a produsului de vîrf al coloanei sînt asigurate prin cădere libe­ ră. — la condensare parţială. caracterizat p r i n faptul că el funcţionează înecat (este plasat sub nivelul lichidului din vasul de reflux). caracterizat prin faptul că evacuarea condensului se face printr-un sistem deversor (pre­ aplin). In final. subrăcire a con­ densului. iar uneori 219 . unele fiind ilustrate în schemele an­ terioare: —• condensatoarele pot luc­ ra cu condensare parţială sau totală.

este condensată numai partea care constituie refluxul). nu se consumă agent de răcire şi nu se consumă agent de încălzire. — condensarea se poate face în manta sau în tuburi (de exemplu. Există diverse scheme de pompe de căldură utilizate la coloanele de fracţio­ nare şi diverse posibilităţi de compensare 220 . condensatorul fiind plasat orizontal sau ver­ tical. comprimarea nece­ sară făcîndu-se cu un raport de compre­ sie mic şi deci cu consum mic de ener­ gie. scade temperatura şi are loc o uşoară vaporizare). creşte temperatura de condensare şi transferul de căl­ dură este posibil). este necesar un compresor care consumă energie pentru antrenare. Comparativ cu schema clasică. condensul este evacuat din partea inferioară a mantalei prin intermediul unui picior barometric. — produsul de vîrf al coloanei poate fi obţinut total în fază lichidă.chiar în mantaua condensatorului (la un condensator de surafaţă dintr-un sistem de vid. în schimb. sau într-un dom anexat la partea inferioară a mantalei). pentru că temperatura de con­ densare a vaporilor de vîrf este mai mică decît temperatura de fierbere a lichidului din bază. iar necondensabilele sînt trase de ejector pe la partea superioară a mantalei). — se poate lucra cu sau fără vas de reflux (în acest ultim caz. numai la separarea unor componenţi cu tempera­ turi de fierbere apropiate (propilenă-propan. agent frigorific etc. la condensatoarele cu aer). — evacuarea condensului se poate face cu o pompă (pompă de reflux) sau prin cădere liberă.33 este prezentată o schemă de principiu. numit „pompă de căldură" se caracterizează prin faptul că vaporii de la vîrful coloanei sînt comprimaţi înainte de intrarea în schimbătorul de căldură (creşte presiunea. în fază mixtă (lichid + vapori) sau total în fază vapori (în acest caz. tre­ buie menţinut un nivel de lichid în partea inferioară a mantalei. consumîndu-se un agent de răcire (apă. O coloană de fracţionare clasică este prevăzută cu două aparate de schimb de căldură: un condensator la vîrf. In figura 3. în care se evacuează căldură. este necesar la acest sistem un singur aparat de schimb de căldură. Partea de condens utilizată ca reflux este laminată înainte de intrarea în coloană (scade presiunea. Sistemul.) şi un refierbător la bază. Este posibil să se utilizeze un singur aparat de schimb de căl­ dură. la sistemul cu pompă de căldură. cu un astfel de aparat de schimb de căldură condensator-refierbător. — condensatoarele pot fi plasate deasupra sau dedesubtul vasului de reflux. Studiile din ul­ timii ani au dus la concluzia că sistemele de pompă de căldură utilizate la coloanele de fracţionare sînt economice. Acest trans­ fer de căldură nu poate fi realizat direct. în care se primeşte căldură. în care prin condensarea vaporilor de vîrf să se transfere căldura necesară vaporizării parţiale a lichidului de la baza coloanei. consumîndu-se un agent de încălzire. etilenă-etan etc).

Astfel de aparate sînt utilizate şi la răcirea unor gaze care conţin particule ce tind să se depună pe suprafaţa de transfer (gaze de reacţie cu particule de negru de fum).34 este prezentată schema unui cristalizator prevăzut pe ax cu un singur şir de lamele (racleţi) drepte (pot fi utilizate şi două şiruri de lamele opuse). 3. Stratul de cristale care se for­ mează pe suprafaţa de răcire trebuie continuu răzuit şi evacuat cu solu­ ţia. dax — diame­ trul axului. Deci cristalizatoarele sînt schimbătoare de căldură cu răzuire continuă a suprafeţei interioare a tuburilor. pe partea soluţiei supuse răcirii cu cristalizare. iar prin tubul interior soluţia supusă răcirii. N — turaţia axului (frec- 221 . In alte cazuri. In figura 3. acizi graşi. răzuirea suprafeţei prezintă avantaj (se distruge filmul de fluid de la perete şi se îmbunătăţeşte transferul de căldură). se recomandă următoarea relaţie. la fluide foarte vîscoase. din care se face sepa­ rarea unui component prin cirstalizare. Prin spaţiul intertubular circulă agentul de răcire (agent frigo­ rific). c şi X sînt proprietăţile fizice medii ale soluţiei. care se pare că este cea mai corectă: în care: p. nitrotolueni etc). prevăzut cu lamele de răzuire. Pentru calcularea coeficientului de convecţie. CRISTALIZATOARE Separarea prin cristalizare a unor componenţi din diverse amestecuri lichide este un proces întîlnit în numeroase instalaţii tehnologice (sepa­ rarea paraxilenului. Transferul de căldură este îmbunătăţit şi prin turbulenţa realizată de lamelele în mişcare. Cristalizatoarele obişnuite sînt schimbătoare de căldură tub în tub. deparafinarea uleiurilor. pe o distanţă egală cu pasul elicei (se acoperă întreaga suprafaţă a tubului). caprolactamă. sau eventual o mişcare longitudinală dus-întors. spre filtrele de separare. în ane­ xa 5 este prezentată metoda de dimensionare a condensatoarelor de amestecuri complexe. care conţin în tubul interior un ax în mişcare. pe ax este plasată o lamelă elicoidală (melc) care are tot o mişcare de rotaţie. paradiciorbenzen. Chiar în cazul în care nu există depuneri.a inegalităţii sarcinilor termice de la condensator şi refierbător. dt — diametrul interior al tubului. coloranţi organici.5.4. obţinerea de uree.

iar pentru lamelă elicoidală. dar exprimat pe unitatea 222 . corespunzător suprafeţei extinse şi exprimat pe unitatea de arie exterioară totală. w — viteza medie a soluţiei. Viteza de răcire a soluţiei are o mare influenţă asupra formării cristalelor. Se consumă o putere de aproximativ 0. oce coeficientul parţial exterior corespunzător tot suprafeţei extinse.. n=l în cazul rotaţiei şi n = 2 în cazul depla­ sării longitudinale. Pentru a se majora sensibil coeficientul global. Nu se cunosc relaţii satisfăcătoare pentru calcularea căderii de pre­ siune a soluţiei prin cristalizator. Se lucrează cu N<= =0. cuplate la pinioanele exterioare ale axelor rotoare). In acest ultim caz. Coeficientul de convecţie în cazuri 2 practice este de ordinul a cîtorva sute de W/m °C. 180 000.venţa deplasărilor longitudinale dus-întors). în Nu şi Re se utilizează d. se poate scrie relaţia: în care Ae reprezintă aria exterioară a tubului normal (iniţial). cu antrenare comună la elementele unei baterii (cu lanţ sau cu şurub fără sfîrşit. de exemplu.. pe două şiruri verticale.2 kW la fiecare rotor.=dj—d ax ).35 rot/s. trebuie să se majoreze coeficientul parţial cu valoare mică. cu relaţia X (curgere prin spaţiu inelar. Dacă. După o astfel de majorare a suprafeţei. transferul de căl­ dură poate fi îmbunătăţit prin majorarea (extinderea) suprafeţei exte­ rioare a tuburilor. < j poate fi calculat. sau a puterii consumate pentru antre­ narea rotorului cu lamele. Cristalizatoarele sînt amplasate în baterii de cîte 10—16 elemente. . funcţionînd cu coeficienţi globali de transfer de ordinul 50—180 W/m 2 °C. Cristalizatoarele tub în tub au diametre exterioare de 150—210 mm şi lungimi de 10—15 m.15—0. în raport cu cazul în care lipsesc lamelele şi se neglijează depunerea de cristale. n — numărul de răzuiri la o rotaţie a axului. Aet aria exterioară totală a tubului după extinderea suprafeţei. 3. SCHIMBĂTOARE CU TUBURI CU SUPRAFAŢA EXTINSA După cum se ştie. coeficientul parţial exterior are valoare mică. Pentru lamele drepte. pentru comparaţie. coeficientul global de transfer de căldură este mai mic decît ambii coeficienţi parţiali de transfer de căldură (exprimaţi pe aceeaşi unitate de arie).6. Relaţia este omogenă dimensional. n este egal cu numărul de şiruri de lamele. cu transfer de căldură spre exterior): (pentru Re=7 . Răzuirea suprafeţei de transfer şi turbulenţa realizată prin mişcarea lamelelor măresc de cîteva ori coeficientul de convecţie. Este de remarcat fap­ tul că în relaţie nu apare viscozitatea soluţiei. oceS coeficientul parţial de transfer la exteriorul tubului.

ASPECTE CONSTRUCTIV-FUNCŢIONALE La răcitoarele şi condensatoarele cu aer se utilizează tuburi din oţel prevăzute cu aripioare circulare.t» Ae. chiar dacă a.et<<x'e . în figura 3. cu tuburi cu aripioare circulare transversale joase.35 sînt redate secţiunile de principiu printr-un astfel de tub şi sînt trecute şi simbolurile mărimilor geometrice caracteristice. tubul interior fiind prevăzut la exterior cu nervuri longitudinale înalte. înalte sau joase. în ordinea importanţei lor. — cum obişnuit A<. — rugozitate artificială pronunţată etc. înalte sau joase.1. cu tuburi cu aripioare circulare transversale înalte (fiind cele mai importante.6. Extinderea suprafeţei exterioare a tuburilor se poate realiza prin: — aripioare circulare transversale. următoarele: — răcitoare şi condensatoare cu ear. Extinderea de suprafaţă la interiorul tuburilor este foarte puţin uti­ lizată. transversale. deci transferul de căldură se majorează prin extinderea suprafeţei exterioare a tubului. se obţine ote>o^ . Ea poate fi realizată prin caneluri longitudinale sau elicoidale şi prin rugozitate artificială. — schimbătoare de căldură cu fascicul tubular în manta. — ţepi cilindrice sau conice. 3.6.1.1. dife­ renţa medie de temperatură dintre perete şi fluid se micşorează după extinderea suprafeţei). — nervuri longitudinale. Principalele tipuri de schimbătoare de căldură la care se utilizează tuburi cu suprafaţa exterioară extinsă sînt. 223 . — schimbătoare de căldură tub în tub.de arie a tubului normal. Pentru extinderea de suprafaţă se pot face următoarele observaţii: — <xet este ceva mai mic decît <xc' corespunzător situaţiei fără majo­ rare de suprafaţă (modalităţile practice de extindere a suprafeţei duc la o creştere a grosimii medii a filmului de fluid staţionat la perete. în cele ce urmează se va insista asupra lor). înalte. RĂCITOARE Şl CONDENSATOARE CU AER 3.

dj= = 2 0 mm. în unele cazuri fasciculele nu sînt identice şi servesc la răcirea a două fluxuri de fluide diferite.5 mm. în figura 3. d e = 2 5 mm. face ca temperatura medie de pe suprafaţa aripioarelor să fie mai apropiată de temperatura peretelui tubului (avantaj).30 sau 34. tuburile cu aripioare înalte din aluminiu se fabrică astfel: pe peretele tubului se execută un canal elicoidal. Aet/Ae=23. Cele mai utilizate tuburi cu aripioare au: L—9 m.7. în prezent. printr-un tip obişnuit de răcitor cu aer. h—(D—de)/2=17 mm. Răcitorul conţine obişnuit două fascicule de tuburi (uneori mai multe) plasate alăturat. un tub din Al cu perete gros este supus extrudării pentru a se obţine un tub cu aripioare. 26.35 mm.22. pentru a se asigura buna contac­ tare dintre aripioare şi tub. pentru a fi transpor­ tate şi montate mai uşor. în aceste schiţe sînt trecute şi simbolurile mărimilor geometrice caracteristice. se stanţează individual aripioare cu distanţiere.Obişnuit (pînă la 250°C) aripioarele sînt din aluminiu care. ca de exemplu: banda de Al este încreţită la bază. 224 . D=59 mm.36 este redată o secţiune longitudinală de principiu. prin care se înfăşoară sub tensiune banda de aluminiu (aceasta se subţiază la exterior). Există şi alte metode de fabricare a tuburilor cu aripioare înalte. n=400 aripioare/m. avînd o conductivitate termică mare. iar apoi se presează în spaţiul dintre aripioare. care se fixează pe tub prin presare la cald sau prin zincare. grosimea medie a aripioarelor S= =0. iar în figura 3. acestea avînd lăţimi relativ reduse. înfăşurată elicoidal pe tubul normal şi final solidarizată prin zincare. iar final acest tub este tras la cald peste un tub din oţel (pentru rezistenţă). Se utilizează un număr de tuburi pe şir la o secţie (fascicul) iVt=18.37 o secţiune trans­ versală. pasul aripioarelor b = l 000/400=2.

fluxul de fluid este împărţit iniţial în două. Susţinerea tuburilor. Pentru curăţarea interioară a tuburilor. Cu­ tiile colectoare şi suporturile se solidarizează cu plăcile laterale ale fie­ cărui fascicul prin intermediul unor rame cu lăţimea Zr=80 mm. aşezarea fiind în majoritatea cazurilor în triunghi isoscel (pentru tubu­ rile prezentate anterior s=64 mm şi s'=62 mm). Obişnuit. de exemplu. înălţimea totală a fasciculului: 15 — Procese de transfer termic . In majoritatea cazurilor se utili­ zează un număr de suporturi ns=5. Sistemul de colectare la evacuarea produsului se construieşte asemănător. In cutiile colectoare există şicane pentru realizarea mai multor păsuri în tuburi.6 sau 8). Tuburile au capetele mandrinate în cutii colectoare de formă "paraleli­ pipedică. schimbul de căldură într-un răcitor cu aer se realizează în contracurent încrucişat. Pentru o bună distribuţie a fluidului supus răcirii. colectoarele sînt prevăzute la exterior. un şir de tuburi constituie un pas. a unei secţii (fascicul): (distanţa de la aripioare la perete lp—i mm). iar apoi fie­ care ramificaţie reîmpărţită din nou în două. fiecare avînd lăţimea Zs=50 mm. obţinîndu-se o distribuţie simetrică la patru racorduri de intrare. la un răcitor cu două fascicule. înălţimea ocupată efectiv de fascicul: (Ns este numărul de şiruri de tuburi). tuburile sînt la capete lipsite de aripioare (lungimea liberă Zj=50 mm). Lăţimea interioară. în locaşurile suporturilor sînt eliminate ari­ pioarele. fie cu dopuri filetate în dreptul fiecărui tub. Pentru uşurarea mandrinării. pentru a putea fi montate.~1 Tuburile sînt plasate intercalat pe 4—8 şiruri (obişnuit 4. care sînt foarte lungi. se face prin intermediul unor suporturi secţionate în dreptul axelor tuburilor de pe fiecare şir. cu lăţimea lc=250 mm. Cum global fluidul din tuburi circulă descendent. fie cu capace demontabile (greu de etanşat). Lăţimea totală a aparatului: (rif este numărul de fascicule). iar aerul ascendent. fără rame.

226 . In cazuri speciale de condensare sînt utilizate şi aparate cu fascicule în­ clinate. obişnuit prin intermediul unor demultiplicatoare (transmisii cu curele trapezoidale). cu ajutorul ventilatoarelor. Ven­ tilatoarele sînt prevăzute cu 3—8 palete şi funcţionează cu turaţii de ordinul sutelor de rotaţii/minut. fabricate în ţara noastră sînt redate în tab. pentru că temperatura aerului fiind mai mică consumul de putere la ventilatoare este mai redus şi pentru că aerul pătrunde în fascicul cu o turbulenţă mai mare (transfer de căl­ dură mai bun). — la răcirea eu aer nu sînt necesare instalaţii auxiliare. Obişnuit răcitoarele cu aer au fasciculele de tuburi plasate orizontal. ventilatoarele fiind orizontale şi plasate în partea inferioară. Acest ultim tip de aparat poate fi condensator parţial pen­ tru reflux şi se plasează chiar pe vîrful coloanei de fracţionare (nu sînt necesare pompă de reflux şi separator). astfel încît să se obţină o distribuţie mai uni­ formă a aerului. Răcitoarele şi condensatoarele cu aer. sau aparate cu fascicule verticale aşezate în poligon. aerul este circu­ lat forţat peste fasciculele de tuburi.(înălţimea liberă dedesubtul şi deasupra aripioarelor hi>=*50 mm). Principalele avantaje sînt următoarele: — aerul există pretutindeni şi în cantităţi nelimitate. prezintă mai importante avantaje decît dezavantaje. ca în cazul răcirii cu apă de recirculare {instalaţie de tratare a apei de adaos. tur­ nuri de răcire a apei). sub formă de V întors. astfel încît în prezent ele sînt de preferat. pentru a se ad­ mite 2 sau 3 ventilatoare. deci operarea cu tiraj refulat. Tipurile de ventilatoare pentru răcitoare cu aer. în raport cu cele cu apă de recirculare.79) Este bine ca raportul Ltjlt să fie aproximativ 2 sau 3. Ele sînt antrenate cu motoare electrice. Operarea cu tiraj aspirat (plasarea ventilatoarelor deasu­ pra fasciculelor) ar prezenta numai avantajul unei circulaţii mai uni­ forme a aerului în toată secţiunea răcitorului.19. ventilatorul fiind plasat central în partea superioară (partea inferioară este închisă). Lungimea totală a aparatului: Lt=L + 2lc (3. Pentru a se obţine un transfer de căldură mai bun. în prezent se preferă plasarea ventilatoarelor sub fasciculele de tu­ buri. 3. Aria plană ocupată de aparat este Lt • lt.

prin închiderea parţială a jaluzelelor plasate deasupra fasciculelor de tuburi (prezintă dezavantajul că nu se reduce consumul de energie). — reducerea debitului de aer. — în condiţiile dezavantajoase în care se dimensionează răcitoarele. la parafinele sau olefinele Cy—C4 saturate cu vapori de apă. recirculare la care se admit răciri pînă la 40°C (la benzină de exemplu. prin modificarea unghiului de încli­ nare a paletelor ventilatorului. ca de exemplu: — reducerea debitului de aer. — la răcitoarele cu aer nu este necesară demontarea fasciculelor tubulare. Pe timp de iarnă. — recircularea parţială externă a aerului cald evacuat. spre deosebire de răci­ toarele cu apă de.6°C). Principalele dezavantaje ale răcirii cu aer. manual sau automat (aceste prime două metode sînt cele mai frecvent utilizate). ciclohexan 6. răcitoarele cu aer sînt mai voluminoase şi mai scumpe (de 2—4 ori) decît răcitoarele cu apă (fără a fi luate în consideraţie şi instalaţiile auxiliare).— în cazul aerului depunerile de pe suprafaţa tuburilor sînt minore. răcirea cu aer trebuie urmată de o răcire cu apă).pînă la 50°C. — creşterea însemnată a viscozităţii lichidului şi deci creşterea că­ derii de presiune. aceşti coeficienţi se referă la unitatea de arie exterioară a tuburilor normale). la intrarea în fascicule. temperatura atmosferică fiind scăzută. răcirea pro­ dusului este avansată şi pot apărea următoarele dificultăţi: — solidificarea (congelarea) produsului în tuburi (cîteva temperaturi de solidificare: p-xilen 13.3°C. astfel încît să se obţină o temperatură medie acceptabilă a aerului. deasupra şi dedesubtul lor. — oprirea ventilatoarelor. în care caz circulaţia aerului este liberă. iar la răcire de petrol sau motorină ked=200—400 W/m2 °C. — sistemele de răcire cu aer ocupă un spaţiu mai mic. prin reducerea turaţiei ventilatorului. răcitoarele cu aer necesită spaţii libere relativ mari. sînt următoarele: — se consumă energie electrică pentru antrenarea ventilatoarelor (mai multă decît la pompele de recirculare a apei). — depunerea de parafină pe suprafaţa interioară a tuburilor. pentru curăţarea tuburilor la exterior. în raport cu răcirea cu apă de recirculare. — cum temperatura aerului atmosferic variază în limite foarte largi. dacă se iau în consideraţie şi instalaţiile auxiliare necesare pentru apa de recirculare. la răcitoarele cu aer se admit răciri . — răcirea unor gaze umede sub punctul de rouă şi apariţia coroziu­ nilor în tuburi. reglarea temperaturii finale a produsului la răcitoarele cu aer este mai dificilă. — în instalaţii. ben­ zen 5. Există diverse posibilităţi de reglare a temperaturii finale a produsu­ lui răcit. 15* 227 .6°C. — pentru acelaşi flux termic schimbat. — reducerea debitului de aer. — răcitoarele şi condensatoarele cu aer lucrează cu coeficienţi globali de transfer mari (la condensare de benzină k e d =350—500 W/m2°C. MEA 10. -— formare de hidraţi. — eventualele scurgeri de produse prezintă un pericol mai mare la răcitoarele cu aer decît la cele cu apă. — funcţionarea ventilatoarelor este zgomotoasă (poluare sonică).3°C.

39 este redată variaţia temperaturii atmosferice. . încălzirea se utilizea­ ză obişnuit pentru decon­ gelare).38 sînt pre­ zentate schemele a trei sisteme de reglare. prin schimbarea sensului de rotaţie a unui ventilator. Temperatura de eva­ cuare a aerului din răcitor se admite aproxi­ mativ egală cu temperatura de evacuare a pro­ dusului plus 0-i-20°C. .5% din numărul total de ore anual (pentru 30°C cores­ pund 1.— recircularea parţia­ lă internă a aerului. depăşită în anumite pro­ cente din numărul total de ore anual (media pe 5 ani). In practică se constată că temperatura aeru­ lui evacuat nu este uniformă. Se constată că temperatura de 32°C este depăşită numai în aproximativ 0. pentru oraşul Ploieşti.2.5%). cu recirculare de aer. In ţara noastră se reco­ mandă în proiectare temperatura atmosferică 30 . In figura 3. CALCULUL TERMIC Dimensionarea răcitoarelor cu aer se face pentru condiţii defavora­ bile (temperatura aerului atmosferic ridicată). 32°C. — prevederea sub fascicule a unei serpen­ tine de încălzire cu abur a aerului (la produsele care prezintă pericol de conge­ lare. iar ultima cu re­ circulare externă). 3. In zilele foarte căldu­ roase de vară. cu cît aerul atmosferic este mai uscat. în figura 3. aerul răcindu-se cel mult pînă la temperatura corespun­ zătoare a termometrului umed. cînd răci­ rea nu este satisfăcătoare. 228 . Răcirea este cu atît mai avansată. se evaporă apă în aer (prin stropire). în care apar diverse registre de închidere.1. din cauza varia­ ţiei temperaturii produsului în lungul tuburilor şi din cauza nerepartizării uniforme a aerului în secţiunea răcitorului.6. interioare sau exterioare (primele două scheme sînt cu recirculare internă. Temperatura de evacuare a produsului ră­ cit trebuie luată >50°C.

Viteza aerului în secţiunea minimă trebuie să fie cuprinsă între 4 şi 9 m/s (obişnuit 5 . Cunoscîndu-se cele 4 temperaturi caracteristice. se calculează debitul masic de aer nece­ sar. Viteza aerului. în majoritatea cazu­ rilor un pas fiind constituit de un şir de tuburi (mai rar 1. după stabi­ lirea fluxului termic schimbat. In continuare. se presupune un alt număr de şiruri de tuburi). . în continuare. La condensatoare. 5 . se stabileşte densitatea aerului. la temperatura sa medie din aparat şi la presiunea atmosferică corespunzătoare altitudinii de amplasare a răcitorului (faţă de nivelul mării). cu ajutorul relaţiei cunoscute: (k se referă la tubul din oţel). se află Smin şi apoi w=VJSmin.Prin bilanţul termic al răcitorului sau condensatorului. se presupune numărul de şiruri de tuburi necesare. 7 m/s). . Se stabileşte numărul de tuburi pe pas. numărul de încrucişări este egal cu nu­ mărul de şiruri de tuburi. pentru ca transferul de căldură şi căderea de presiune a aerului să fie acceptabile.5 sau 2 şiruri de tuburi). Cu această densitate se calculează debitul volumic mediu de aer V.0004 m2 °C/W (corespunde unităţii de arie de tub normal). Urmează să se verifice valoarea lui ked. numărul de încru­ cişări şi geometria aparatului. Dacă un şir constituie un pas.0003—0. primele păsuri pot fi alcă­ tuite din cîte două şiruri de tuburi. necesară în calcule. . Rezultă în continuare valoarea admisă indirect pentru coeficientul global de transfer de căldură: (dacă ked nu se află în limitele practice. 229 . astfel ca viteza produsului să fie în limitele practice (pentru lichide 0 . 1 m/s). iar ultimul pas dintr-un singur şir de tuburi. Pentru aer i?de=0. se calculează diferenţa medie de tempe­ ratură pentru contracurent încrucişat şi aria de transfer de căldură co­ respunzătoare exteriorului tuburilor normale (fără aripioare): (se neglijează capetele lise ale tuburilor). se stabileşte pentru secţiunea mi­ nimă de curgere: în care U este lungimea tubului liber (se exclude lungimea ocupată de suporturi): iar L„ lungimea nervurată a tubului (acoperită de aripioare): Se admit nf şi Nt. .

Coeficientul de convecţie interior se calculează cu relaţiile cunoscute. Raportul u.§/Xa=Bi este criteriul lui Biot. 230 . Coeficientul de convecţie exterior (pentru aer). de Ia bază către vîrf. cu rezultate foarte bune. se stabileşte cu relaţia: eS1+S2 reprezintă aria echivalentă exterioară a tuburilor (aria care ar schimba acelaşi flux termic. Aria feţelor laterale ale aripioarelor: Aria tubului liber dintre aripioare: Aria exterioară a tubului normal: în care e este un coeficient de eficacitate (eficienţă) a aripioarelor. 1. El a fost stabilit analitic (relaţia fiind complicată şi necesitînd pentru aplicare tabele auxiliare) şi obişnuit se ia dintr-un grafic specific care exprimă corelaţia: în care Xa este conductivitatea termică a aripioarelor.5. 3 şi X2=0 . aria vîrf ului aripioarelor se neglijează).5 . avînd valori cuprinse între 0 şi 1. . . cum temperatura în aripioare scade de la bază către vîrf. care se deosebeşte de Nu prin faptul că X apar­ ţine solidului şi nu fluidului. exprimat pe unitatea de arie exterioară a tuburilor normale. dacă suprafaţa aripioarelor ar avea o tem­ peratură uniformă egală cu temperatura tubului liber dintre aripioare. care ţine seamă de scăderea temperaturii în aripioare. a existent în relaţiile anterioare este coeficientul de convecţie exterior (pentru aer). se poate corecta s cu un factor de ordinul 0. . e poate fi calculat. Pentru a se ţine seamă de imperfecţiunea contactului dintre aripioare şi tub. . exprimat pe unitatea de arie echivalentă exterioară a tu­ burilor. luîndu-se proprietăţile fizice ale fluidului la temperatura medie aritme­ tică sau la temperatura calorică. cu relaţia: e creşte cu creşterea lui Xa (avantaj pentru aripioarele din aluminiu) şi cu scăderea lui h {pentru h mic este însă mică aria de transfer). această arie este mai mică decît aria exterioară totală. Pentru domeniul practic D/de=l.95—1.

în raport cu relaţiile an­ terioare. în Re şi Nu lungimea caracteristică este de. Proprietăţile fizice aparţin aeru­ lui şi se iau la temperatura sa medie (eventual la temperatura calorică). Relaţia Robinson-Briggs: Relaţia este de tip clasic pentru convecţia forţată şi conţine suplimen­ tar două simplexuri de natură geometrică.Pentru calculul lui a există mai multe relaţii criteriale stabilite ex­ perimental. Dacă se neglijează rezistenţa termică a peretelui tubului normal. pentru fasciculele de tuburi orizontale. transferul de căldură are loc prin convecţie liberă şi <x se calculează. re­ zultă: 231 . constă în faptul că în Re şi Nu lungimea caracteristică utilizată este diametrul echivalent termic: In cazul în care se opresc ventilatoarele. Relaţia Cook: Relaţia Kuzneţov: Relaţiile Cook şi Kuzneţov se aplică asemănător cu relaţia RobinsonBriggs. Viteza utilizată în Re corespunde secţiunii minime de curgere. Relaţia Jameson: Singura deosebire în aplicarea acestei relaţii. At reprezintă diferenţa dintre temperatura medie pe suprafaţa exte­ rioară a tubului normal (ipj şi temperatura medie a aerului (t„). dintre care cele mai importante vor fi prezentate în conare. cu următoarea relaţie: în care Diametrul mediu al aripioarelor are valoarea: Proprietăţile fizice ale aerului se pot lua la temperatura sa medie.

In cazul convecţiei forţate a este de ordinul zecilor şi ae de ordinul sutelor. Principalele căderi de presiune ale aerului sînt: diferenţa de pre­ siune dinamică realizată de ventilator Ap' şi căderea de presiune cauzată de frecare la trecerea aerului prin fascicul Ap. iar w viteza aerului în secţiunea carcasei ventilatorului 7rDv2/4 (se ţine seamă de faptul că există mai multe ventilatoare). 3. trecerea de la a la <xe se face în acelaşi mod ca şi la convecţia forţată. viteza corespunde secţiunii minime de curgere. Relaţia Gunter—Shaw: Relaţia Mirkovic: în aceste ultime două relaţii. lungimea caracteristică utilizată în Re este diametrul echivalent hidraulic: du'232 .în care tp este temperatura medie a produsului din tuburi. iar la convecţia liberă a este de ordinul unităţilor şi <xe de ordi­ nul zecilor de W/m2 CC. iar lungimea caracteristică în Re este de.1. Căderea de presiune cauzată de frecare în fascicul poate fi calculată cu diverse relaţii experimentale.6. CALCULUL AERODINAMIC Căderea de presiune pentru fluidul din tuburi se calculează la fel ca la schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta. dintre care cele mai importante sînt cele ce urmează. în care p este densitatea aerului la presiunea şi temperatura atmosferică.3. Relaţia Briggs—Young: Relaţia Antufiev — Beleţki: In aceste două relaţii. deci: La convecţia liberă.

aparatele corespunzătoare fiind condensatoare barometrice de amestec. Puterea consumată de ventilatoare (relaţie omogenă): în care: m/p este debitul volumic de aer în condiţiile din ventilator (at­ mosferice).3 ţine seamă şi de celelalte căderi de presiune existente (în difuzor. . 30 kW). prevăzîndu-se şi o rezervă de putere (motoarele utilizate au obişnuit puteri de ordinul 10 . prin contact direct în contracurent (scrubere). . în anexa 6 este prezentat un exemplu de dimensionare a unui răcitor cu aer. 1.95. apa circulînd în contra­ curent cu o viteză foarte mică. 0. 233 . Se mai cunosc şi alte procese de transfer de căldură prin contact di­ rect între două lichide nemiscibile. . . . 250 N/m . în contracurent. Se stabileşte puterea necesară a motorului electric pentru un singur ventilator. Astfel de procese se întîlnesc obişnuit la sisteme sub vid. în jaluzele etc). La unele instalaţii se utilizează pentru răcirea unor efluenţi gazoşi coloane de răcire cu apă (eventual cu un alt lichid).75. 6 5 . Randamentul ventilatorului ^ = 0 .7. Condensarea vaporilor de apă dintr-un amestec abur-gaze necondensabile (aer) se poate face prin contact direct cu apa. Coloanele sînt prevăzute cu umplutură şi. dintre care cele mai importante sînt enumerate în cele ce urmează.Diferenţa de presiune totală compensată de ventilator este: Factorul C = l . apa caldă provenită de la răcitoare şi condensatoare este răcită prin contact direct cu aerul atmosferic. pot realiza eventual şi absorbţia sau condensarea unor componenţi. sărurile depunîndu-se în stratul de ulei. 2 . în instalaţiile tehnologice şi în centralele de termoficare anexate com­ binatelor se întîlnesc frecvent turnuri de răcire a apei de recirculare. în aceste aparate. fracţiunea petrolieră fiind dispersată în picături. . Răcirea unor fracţiuni petroliere lichide se poate face prin contact direct cu apa. . . iar în anexa 7 metodici de calcul pentru alte schimbătoare cu suprafaţă extinsă. 0. în picături. în serpentina de încălzire. iar randamentul transmisiei *)t=0. care se deplasează ascensional printr-o coloană cu apă. Solidificarea bitumului sub formă de granule se poate obţine prin scurgerea bitumului cald din instalaţie. . într-o coloană cu apă. pe lingă răcirea gazelor. care se vaporizează. 3.85 . 2 AP( este de ordinul de mărime 150 . Un procedeu de obţinere a apei industriale din apă de mare con­ stă în introducerea într-un ulei fierbinte a picăturilor de apă. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURA PRIN CONTACT DIRECT In industria petrochimică şi în unele domenii colaterale se întîlnesc diverse procese şi aparate de transfer de căldură prin contact direct între două fluide. în care caz au loc şi transformări de fază. .

transformarea de fază avînd loc numai la interfaţa apă-aer. răcitoare şi condensatoare de suprafaţă cu aer. pentru că o scădere oricît de mică a temperaturii este însoţită de o condensare parţială a vaporilor). Spre deosebire de fierbere. Conţinutul de vapori de apă al aerului se exprimă fie prin umiditatea absolută. Cînd temperatura aerului saturat cu vapori de apă scade. se va discuta mai pe larg problema răcirii apei de recirculare în turnuri de răcire şi foarte pe scurt alte procese şi aparate de transfer de căldură prin contact direct între două fluide. In atmosfera clară. iar vaporii rămaşi asigură o presiune parţială egală cu presiunea de vapori a apei la noua tempe­ ratură. 3. In turnurile de răcire apa vine în contact direct cu aerul atmosferic şi transferul de căldură este însoţit şi de un proces de transfer de masă (evaporarea parţială a apei în curentul de aer). este necesar să se prezinte pe scurt proprietăţile aerului umed şi noţiunile de bază ale transferului de masă.In toate aparatele de transfer de căldură prin contact direct apar şi procese de transfer de masă. în continuare. înainte de a se analiza schimbul de căldură din turnurile de răcire. Ca urmare. aerul este saturat cu vapori de apă (starea aceasta se numeşte şi punct de rouă. transformarea apei în vapori este posibilă la temperaturi mai mici decît temperatura de fierbere cores­ punzătoare presiunii atmosferice. mari consumatoare de apă de recirculare.1. în mod obişnuit. TURNURI DE RĂCIRE A APEI DE RECIRCULARE Multe instalaţii tehnologice din rafinării şi combinate petrochimice. instalaţii de condiţionare a aerului etc. fie prin umiditatea relativă. pre­ siunea parţială a vaporilor este mai mică decît presiunea corespunzătoare fierberii la temperatura atmosferică (aerul nu este saturat cu vapori de apă). sînt înzestrate cu turnuri de răcire a apei proprii (cracarea catalitică etc. acest feno­ men (evaporarea) este de natură superficială. Prin umiditate absolută se înţelege raportul dintre masa vaporilor de apă şi masa aerului uscat corespunzător: în care n reprezintă numărul de kmol.1. o parte din vapori condensează formînd ceaţă. In prezenţa aerului.) Chiar dacă tehnologul de petrol nu proiectează turnuri de răcire a apei de recirculare. 3. Cînd presiunea parţială a vaporilor de apă este egală cu presiunea de vapori a apei la temperatura respectivă. instalaţii de uscare.7. este bine ca el să cunoască aspectele constructiv-funcţionale ale acestora.7. de mai mică sau de mai mare importanţă. PROPRIETĂŢILE AERULUI UMED Aerul atmosferic conţine întotdeauna (deci şi la temperaturi sub 0°C) o cantitate însemnată de vapori de apă şi în unele cazuri chiar şi apă în stare lichidă (ceaţă). Aerul umed este întîlnit în diverse tipuri de instalaţii: turnuri pentru răcirea apei.1. 234 .

iar p presiunea to­ tală a aerului umed. în condiţiile de temperatură şi presiune totală existente: Observîndu-se că pv=<ţPv.Conform legii lui Dalton (presiunile parţiale sînt proporţionale cu cantităţile molare). între umiditatea absolută şi cea relativă se poate scrie următoarea relaţie: Pornindu-se de la relaţiile: în care y reprezintă fracţia molară. masa specifică a aerului umed va fi: în care p se introduce în bar. Entalpia unui kg de aer umed se exprimă prin relaţia (entalpia aerului uscat se exprimă în raport cu faza gazoasă. se stabileşte uşor expresia masei mo­ lare medii a aerului umed: Conform legii gazelor perfecte. iar entalpia valorilor de apă în raport cu faza lichidă. această relaţie se simplifică la forma: In domeniul temperaturilor practice se pot admite: 235 . s. Prin umiditate relativă se înţelege raportul dintre cantitatea de va­ pori conţinuţi de aerul umed şi cantitatea maximă (la saturaţie) de vapori care pot fi conţinuţi. se poate scrie şi: în care p„ este presiunea parţială a vaporilor de apă. ambele la 0°C) : Dacă se admite că temperatura de saturaţie i s =0°C.

din care se poate citi. p şi t (prin intermediul lui pVr s) se face prin relaţia: 236 . în funcţie de t şi x. relaţia pentru calcularea entalpiei aerului umed este următoarea: în figura 3. entalpia aerului umed. raportată însă la un kg de aer uscat: în această diagramă este trasată şi o familie de curbe <p—ct (admiţîndu-se că presiunea totală este egală cu presiunea normală atmosfe­ rică).40 este redată o diagramă. Corelarea lui qp cu x.In consecinţă.

construite pentru diverse valori ale lui p şi conţinînd eventual şi curbe de p=ct. Pe lîngă rezervoarele celor două termome­ tre.cheie pentru resort). Psihrometrul. 1 — termometru umed. Determinarea experimentală a umidităţii aeru­ lui se efectuează cu ajutorul higrometrelor (indi­ catoare) sau a higrografelor (înregistratoare). prin schimbul de căldură existent între aerul atmosferic şi tifonul ud care îmbracă rezervorul termometrului umed. [con­ form relaţiei 3. După pornirea ventilatorului. In starea de echilibru (temperatura indicată de termometrul umed se menţine constantă). unul avînd rezervorul înfăşurat cu tifon (sau vată). adică temperatura aerului care părăseşte tifonul ud este egală cu tu şi că acest aer este saturat cu vapori de apă. aparate electrolitice (care măsoară rezistenţa electrică a unei pelicule de electrolit higroscopic). 8 — carcasă cu fante de refulare. cu ajutorul unui ventilator. Umiditatea aerului poate fi calculată în funcţie de cele două tempera­ turi caracteristice (temperatura indicată de termometrul uscat t şi tem­ peratura indicată de termometrul umed tu) şi de presiunea atmosferică.. unul dintre cele mai precise şi mai utilizate higrometre. 4 — tifon. cu condensaţie.107]. aerul atmosferic. Acest lucru se poate exprima prin relaţia: din care rezultă expresia umidităţii absolute: 237 . 3. higrometre cu evaporare (cu aspiraţie sau electrice) etc. El se compune din două termometre cu mercur (fig. 5 — tub central. se ajunge la egalizarea temperaturilor. 3 — tuburi de as­ piraţie. 6 — ventila­ tor. aparate optice (care utilizează banda de absorbţie în infraroşu a vaporilor de apă). căldură cedată prin răcirea sa de către aerul umed iniţial este egală cu căldura consumată pentru vaporizarea parţială a apei din tifon. se aspiră cu o anumită viteză.40. Se poate admite că. bazate pe proprietatea firului de păr de a se alungi odată cu creşterea umidităţii.Mai multe diagrame de tipul celei redate în fi­ gura 3. 9 . se constată că temperatura in­ dicată de termometrul umed scade rapid şi apoi se menţine constanta. 2 — termometru uscat. îligrometrele sînt de foarte multe tipuri: cu fir de păr (simple sau electrice). 7 — resort.41. aparate cu care se determină temperatura punctului de rouă. sînt suficiente pentru rezol­ varea problemelor de aer umed (citirea proprietă­ ţilor aerului umed şi reprezentarea proceselor aerului umed). este un higrometru cu evaporare şi aspiraţie. care se udă înaintea fiecărei determinări. cu adsorbţie.

1. entalpia aerului are practic aceeaşi valoare). se pot utiliza şi diagramele de tipul celei redate în figura 3.7. pe lîngă suprafaţa peliculei de apă. între două zone în care concentraţia lor este diferită. rtu se calculează cu relaţia 3. Coeficientul de proporţionalitate D[m2/s] poartă numele de coeficient de difuzie şi valoarea 238 . Debitul de vapori care difuzează prin aer. umiditatea absolută este practic egală cu xs> tc (umiditatea de saturaţie la temperatura tc). pe suprafaţa unei umpluturi care este plasată în partea in­ ferioară a turnului.40: cp se citeşte în punctul de intersecţie al izentalpicei care trece prin punctul determinat de izoterma tu şi curba cp=l. NOŢIUNILE DE BAZĂ ALE TRANSFERULUI DE MASA In turnurile de răcire apa caldă se scurge de sus în jos. de exemplu. cu izoterma t (înainte şi după rezervorul înfăşurat cu tifon ud al termometrului umed. pe care sînt trecuţi şi principalii parametri ai sistemului. căreia îi corespund p c .109) (sau se ia din tabele cu date experimentale). spre zona în care concen­ traţia lor este minimă.114) cVa şi c P c se înlocuiesc cu va­ lorile prezentate anterior. pentru anumite valori ale pre­ siunii atmosferice.c şi CVţ s> tc . într-un strat infinit subţire de aer din vecinătatea peliculei de apă. Vaporii de apă din zona în care concentraţia lor este maximă sînt obli­ gaţi să difuzeze prin aer. Datorită tirajului existent. aerul are umi­ ditatea absolută x. Temperatura apei (fluidul cald) este notată cu tc> iar temperatura aerului cu tr. analogă rela­ ţiei lui Fourier a transmiterii căldurii prin conductie: în această relaţie A este aria suprafeţei peliculei de apă. cp în funcţie de t şi t„. Si .In continuare. sub formă de peliculă.104) aplicată în condiţii de saturaţie (valorile p„ s se iau din ta­ bele).2.113) şi (3. La distanţa S de suprafaţa peliculei de apă. în acelaşi scop. tu şi xs> t se calculează cu rela­ ţia (3. umiditatea relativă a aerului poate fi exprimată prin următoarea relaţie: In aplicarea relaţiilor (3. aerul (fluidul rece) cir­ culă de jos în sus. 3. căreia îi corespund presiunea parţială a vaporilor pc şi concentraţia vaporilor Cv [kg/m3]. se poate exprima prin relaţia lui Fick. prin stratul de umplutură. din care să se citească. în figura 3. Se pot alcătui tabele sau diagrame.42 este schiţată o asemenea imagine a circulaţiei fluide­ lor. iar xs.

între coeficienţii D. Transferul de masă poate fi exprimat şi prin relaţii analoge relaţiei lui Newton.sa se determină experimental (ea depinde de natura componenţilor. kCv. kx corespunde variaţiei umidităţii absolute a aerului şi are dimensiunile kg/m2-s). analoge relaţiei lui Newton. kVv şi kx se pot stabili diverse relaţii specifice. K. In cazul circula­ ţiei forţate. în această situaţie.117).119). Dintre cele trei relaţii ale transferului de masă. Coeficientul de transfer de masă kCu se poate calcula cu ajutorul unor relaţii criteriale. Lewis. Pr) au expresiile în care l este o lungime caracteristică (D este corespunzător lui X). respectiv. mai des utilizată este relaţia (3.120) criteriul Sh are expresia: Coeficientul de transfer de masă kx poate fi corelat cu coeficientul de convecţie ce printr-o relaţie simplă. Cri­ teriul Reynolds are expresia cunoscută: în cazul turnurilor de răcire se preferă calcularea transferului de masă cu ajutorul relaţiei (3. în mod obişnuit. a transmiterii căldurii prin convecţie: Coeficienţii de proporţionalitate din aceste relaţii se numesc coefi­ cienţi de transfer de masă (kCv corespunde variaţiei concentraţiei vapo­ rilor şi are dimensiunile m/s. în relaţia (3. respectiv temperatura normală atmo­ sferică. analoge cu relaţiile pentru calcularea coeficientului de convecţie. de temperatură şi de presiune). aceste relaţii sînt. stabilită de W. kpv corespunde variaţiei presiunii parţiale a vaporilor şi are dimensiunile s/m. de forma generală: în care criteriile Sherwood şi Schmidt (corespunzătoare criteriilor Nu şi. 239 . Coeficientul de difuzie a vaporilor de apă prin aer se poate exprima prin relaţia experimentală: în care pN şi TN sînt presiunea.

Apa caldă este iniţial dispersată în picături deasupra umpluturii. acţionat cu motor electric). apa care tre­ buie răcită (suprafaţa umpluturii constituie suprafaţa de transfer).) pe care se scurge. care au loc la un termometru umed. implicit şi Nu=Sh (Re are aceeaşi valoare în cele două relaţii) şi rezultă în plus şi următoarele egalităţi: Inlocuindu-se D în expresia lui kx. piese de ceramică sau azbociment faso­ nate special etc. se poate utiliza relaţia corespunzătoare a transferului de căldură prin convecţie. se pot scrie următoarele relaţii: în care C. în care Nu se înlocuieşte cu Sh. rezultă legea lui Lewis: Această lege poate fi stabilită şi jprin analiza proceselor de transfer de căldură şi de transfer de masă.7. SCHIMBUL DE CĂLDURA IN TURNURILE DE RĂCIRE în figura 3. m şi n au corespunzător aceleaşi valori. avîndu-se în vedere analogia dintre aceste două procese. Din stra­ tul de umplutură. care realizează tirajul natural (la turnurile de răcire cu tiraj forţat.Pentru un sistem dat.1. In partea inferioară a turnului se găseşte stratul de umplutură (grătare din şipci de lemn suprapuse. la curgerea aerului în lungul unei pelicule plane de apă. Dacă Pr=Sc. 3.43 este reprezentată schema de principiu a unui turn de răcire. iar Pr cu Se. Partea superioa­ ră a turnului este în fond coşul. Pentru calcularea lui kx. Ea nu este riguros verificată de datele experimentale. apa se scurge în­ tr-un bazin plasat sub turn. Aerul atmosferic pătrunde în stratul de umplutură prin partea in240 . sub formă de peliculă. în care există şi transfer de căldură şi transfer de masă. coşul este mult mai mic şi conţine un ventilator.3. de unde în continuare este pompată la utiliza­ tori.

se poate scrie: Căldura totală schimbată între apă şi aer va fi: Ţinîndu-se seamă de legea lui Lewis. pentru o înălţime elementară a stratului de umplutură dh. într-o diagramă i'—tc (fig. căldura schimbată prin convecţie între apă şi aer. căldura sensibilă a vaporilor este neglijabilă în raport cu căldura latentă de vaporizare. prin calcul. diferenţa entalpiilor nu depinde de originea aces­ tora) şi în consecinţă se poate scrie: în care ma este debitul de aer. de la suprafaţa peliculei de apă către curentul de aer.ferioară a turnului şi circulă prin acesta forţat (datorită tirajului) în contracurent cu apa. în imitatea de timp. va fi: Cantitatea de vapori de apă care difuzează. prin vaporizarea sa parţială. iar ăi't specifice a aerului. Notînd cu -S aria secţiunii transversale a turnului în zona umpluturii şi cu s su­ prafaţa specifică a umpluturii [m2/m3]. expresia lui dQ se poate modi­ fica astfel: Paranteza acestei relaţii este practic egală cu (iStt—i't) (cp se referă la aer. se poate exprima ase­ mănător prin relaţia: Cantitatea de apă care se vaporizează este egală cu cantitatea de va­ pori de apă care difuzează în curentul de aer şi deci căldura cedată de apă. stabilită de către F. 3. sau: creşterea elementară a entalpiei Integrala entalpiilor din această relaţie. Merkel. în unitatea de timp. 16 — Procese de transfer termic 241 . Umiditatea aerului cald care pă­ răseşte turnul este mai mare decît cea a aerului care pătrunde în turn.44) se trasează iniţial curba i'st în funcţie de tc. poate fi rezolvată printr-o metodă grafică aproximativă.

045 kg/m2-s. Datele iniţiale. în turnurile de răcire se calculează cu relaţia: c f iar căldura schimbată numai prin convecţie. xu p. iar viteza aerului în secţiunea liberă a umpluturii este de ordinul 1 .Se figurează apoi punctul 1. Prin calculul termic. iar coeficientul de transfer de masă. conform legii lui Lewis.123) poate fi scrisă sub forma r care permite calcularea înălţimii necesare a stratului de umplutură ce asigură schimbul de căldură urmărit. necesare dimensionării unui turn de răcire. . Alegîndu-se tipul de umplutură. mapă. între tc2 şi tn. rezultă pentru P o valoare constantă şi deci i\ variază liniar cu tc (debitele şi căldura specifică sînt admise constante). . Căldura cedată de apă fiind egală cu căldura preluată de aer. u/kxcp—l. însă practic acest raport are. se cunosc suprafaţa specifică s (de ordinul zecilor de m2/m3) şi raportul între secţiunea liberă a umpluturii şi secţiunea totală a turnului (egală cu 0. Citindu-se din diagramă valoarea i't şi admiţîndu-se că aerul este saturat cu vapori de apă la ieşirea din turn. Coeficientul de convecţie are valori cuprinse între 10 şi 50 W/m2. Neglijîndu-se cantitatea de apă vaporizată (obişnuit ea este de ordi­ nul a 1—3o/0). fcj Şi tc2 (limita teoretică a lui tc2 este temperatura termometrului umed corespunzătoare aerului atmosferic). în final trebuie să se stabilească înălţimea necesară a stratului de umplutură (calculul termic este urmat de calculul aerodinamic). şi se trasează dreapta 1—2.1. rezultă şi valoarea lui tr2Relaţia (3. în unitatea de timp.010 şi 0. calculîndu-se i't şi ţinîndu-se seamă de faptul că intrarea aerului cores­ punde ieşirii apei (entalpiile necesare se pot lua şi din diagrama i'—t corespunzătoare presiunii atmosferice respective).°C (valori mici la turnurile cu tiraj natural). şi rezultatul se îm­ parte la numărul citirilor făcute).5 şi 1. Valoarea medie a diferenţei ('s. 4 m/s (valori mici la turnurile cu tiraj natural). se poate scrie: in care mapă este debitul de apa şi Capă căldura specitica a apei. în cele mai multe cazuri. corespunzător aerului atmosferic (xu trl). t — h ) se obţine din diagrama trasată (se însumează valorile acestei diferenţe. Căldura schimbată global.. cu legea lui Newton: 242 .5 . Teoretic. admiţîndu-se valoarea lui ma. Se calculează P. .9 m2/va2). între 0. 0. citite la intervale egale Atc. valori apropiate de 1. sînt urmă­ toarele: tri.5 kg aer/kg apă. Cantitatea specifică de aer este cuprinsă practic între 0.

Aceste răcitoare sînt simple constructiv şi lucrează cu coeficienţi de transfer ridicaţi şi dife­ renţe medii de temperatură foarte mici (sub 10°C). în proiectarea turnurilor de răcire. Cele expuse cu privire la schimbul de căldură în turnurile de răcire au avut ca scop principal analiza procesului. în care apa de recirculare este răcită cu apă netra­ tată în circuit deschis (apă de mare. 3. vine în contact cu pînza de apă de răcire şi are loc condensarea aburului. în cascadă. înainte de a se încheia acest paragraf despre turnurile de răcire a apei de recirculare. sub vid. Cercetări şi mai recente au dus la concluzia că cel mai economic sis­ tem de răcire a apei de recirculare constă în utilizarea unor schimbătoare de căldură cu plăci. Diametrul co­ loanei de contactare se fixează pentru sarcina maximă de vapori. în prezent. Debitul apei de răcire se stabileşte prin bilanţ termic. Evacuarea apei din coloana de contactare trebuie să se facă prin intermediul unei coloane (picior) barometrice. S-a studiat evitarea formării cetii deasupra turnurilor de răcire (po­ luare).7. ALTE TIPURI DE SCHIMBĂTOARE PRIN CONTACT DIRECT în figura 3.2. dar numai cu consum de energie. care realizează condensarea abu­ rului cu ajutorul apei recirculare. prin intermediul mai multor flăcări mici sau al unei ser­ pentine cu abur (tuburi nervurate). se utilizează foarte multe date şi relaţii specifice. Amestecul abur-gaze circulă ascendent. apa circulînd printr-un fascicul de tuburi cu aripioare. cu schimb de căldură de suprafaţă. în schemă sînt trecute pentru exemplifi­ care şi temperaturile corespunzătoare unui caz concret. Aburul iniţial are şi un con­ ţinut mic de gaze necondensabile (aer). cu tiraj natural sau forţat. se poate obţine situaţia ca dispersia vaporilor de apă să fie mai rapidă decît condensarea lor. de lac etc). Prin încălzirea în partea superioară a turnului a aerului evacuat.în care At este diferenţa medie logaritmică de temperatură dintre apă şi aer. Coloana de contactare este prevăzută cu şicane segment de cerc. Debitul de apă evaporată în curentul de aer se exprimă prin relaţia: în care Ax este diferenţa medie de umiditate absolută a aerului. Fluxul termic schimbat prin vaporizarea apei este de cîteva ori mai mare decît fluxul termic schimbat prin convecţie.45 este redată schema de principiu a unui tip de conden­ sator barometric de amestec. între pelicula de apă şi curentul de aer. se mai prezintă cîteva noutăţi în temă. Pentru că pierderile de apă prin evaporare în turnurile de răcire sînt importante şi deci trebuie permanent adăugată apă tratată în circuit. iar gazele evacuate spre ejector sînt saturate cu vapori de apă. stabilite pe cale experimentală. admi16* 243 . apa de răcire căzînd în cascadă de pe o şicană pe alta. s-au construit şi turnuri de răcire. ajungîndu-se la concluzia că acest lucru este posibil.

prin contact direct în contracurent. distanţate la 0. wg şi w i — vi­ tezele celor două fluide. De asemenea.60. s — suprafaţa specifică a umpluturii. în picături relativ mari. la care trebuie să şe evite înecarea sau fluidizarea umpluturii.6 m. Fracţiu­ nea petrolieră rece se acumulează în partea superioară a coloanei. coeficientul de transfer de căldură poate fi calcu­ lat. cu următoarea relaţie eriterială: în care criteriile de similitudine au expresiile 4U>. Se utilizează şicane cu înălţimea relativă h/Di=0. s — porozitatea stratului de 2 3 umplutură. în contracurent. 2 Valorile rezultate pentru a sînt de ordinul zecilor de W/m °C. în figura 3. Există relaţii empirice prin care se stabilesc viteza de cădere şi grosimea medie a pînzei de apă şi în final numărul de şicane necesare contactării. Frac­ ţiunea petrolieră caldă este dispersată. .ţîndu-se o viteză în secţiunea totală de 15—30 m/s. Picăturile au o miş­ care ascendentă. se face în majoritatea cazurilor în coloane cu umplutură (de exemplu. calculate pentru întreaga secţiune a coloanei. cu inele Raschig). dec=z4: E/S reprezintă diametrul echivalent. . inter244 .55—0. din cauza diferenţei dintre densităţile fazelor. m /m . prin stra­ tul de apă (faza continuă) care coboară cu o viteză foarte mică. există relaţie şi pentru stabilirea înălţimii coloanei barometrice.5 . în astfel de cazuri.46 este prezentată schema de principiu a unui răcitor de fracţiune petrolieră cu apă. 0. în partea inferioară a coloanei de contactare (fără umplutură). Transferul de căldură gaz-lichid prin contact direct. de exemplu.

Atd reprezintă diferenţa de temperatură cu care se răceşte fracţiunea petrolieră. iar At diferenţa medie logaritmică de temperatură dintre fluide (contracurent).faţa apă-fracţiune menţinîndu-se la un nivel constant prin reglarea de­ bitului de apă caldă evacuată. dar creşte puţin conţinutul de apă di­ zolvată în fracţiunea petrolieră (în rezervorul de depozitare se stabileşte insă un echilibru cu umiditatea aerului atmosferic). Se lucrează obişnuit cu apă recirculată. între două lichide practic nemiscibile (calculul dispersiei în picături individuale. în anexa 8 este prezentată metodica analizării tehnologice a schimbă­ toarelor.5 mm/s.6 mm şi cu valori Re=400—1 200. coeficientul de transfer este global şi s-a notat cu k. su­ prafaţă specifică de contact mare.2—1.2°C. cu diametre de picături d=A—9. Un astfel de răcitor prezintă: simplitate constructivă. s-a obţinut urmă­ toarea relaţie pentru calcularea coeficientului de transfer de căldură: în care criteriile de similitudine au expresiile (indice c pentru faza con­ tinuă şi indice d pentru faza dispersă): w reprezintă viteza relativă a picăturilor în raport cu apa (apa coboară cu 0. Lucrîndu-se cu fracţiuni de natura petrolului şi motorinei. . iar picăturile urcă cu 100—150 mm/s). S-a stabilit metodica de dimensionare a unor astfel de răcitoare prin contact direct. coeficient global de transfer ridicat. nu au loc emulsionări. . . El are valori de ordinul 300— 1 200 W/m2 °C (sensibil mai mari ca la răcitoarele de suprafaţă). lipsa necesităţii curăţirii periodice şi posibilitatea de a se obţine pentru diferenţa de temperatură de la capătul rece al aparatului o "valoare de 1 . iar în anexa 9 sînt redate exemple de optimizare a schimbă­ toarelor de căldură. calculul vitezei relative a grupului de picături. economie de metal. Pentru că sînt prezente în serie două moduri de transfer de căldură prin convecţie (în exteriorul şi în interiorul picăturilor). Proprietăţile fizice se iau la temperaturile medii ale fluidelor. calculul înălţimii de contactare necesare etc).

în care: a este secţia de radiaţie. la interior. fiind mai înde­ părtate de flacără. Cele mai solicitate tuburi. prin ardere de combustibil. în secţia de radiaţie tuburile se plasează la perete pe un singur şir (la unele cuptoare vechi se întîlnesc şi două şiruri de tuburi decalate). TIPURI CONSTRUCTIVE DE CUPTOARE TUBULARE Cuptoarele tubulare sînt aparate (utilaje) existente în instalaţiile teh­ nologice din rafinării şi combinate petrochimice.1. rezistentă la temperaturi ridicate.4. sînt cele din radiaţie de deasupra pragului. primesc mai puţină căldură prin radiaţie. b — pragul. pentru că tuburile de deasupra pragului. Cuptoarele au fundaţie. 4.1. tuburile de pe plafon au o solicitare termică mai uniformă. Pereţii cuptorului se compun obişnuit dintr-un strat de cără­ midă refractară. injectoarele (arzătoarele) pot fi plasate pe peretele frontal. un strat izolator termic şi un strat de cărămidă obişnuită la exterior. se obţin gaze de ardere cu temperatură ridicată. care trans­ mit căldură materiei prime care circulă prin tuburi. sînt de remarcat cuptoarele paralelipipedice orizon­ tale. Dintre tipurile mai vechi. 246 . schelet metalic şi suporturi pentru susţinerea tuburilor. modul principal de transfer de căldură fiind convecţia. In general. cu o secţie de radiaţie şi o secţie de con­ vecţie sau cu două secţii de radiaţie şi o secţie de convecţie comună (cu tavan orizontal. în care gazele de ardere circulă transversal pe un fascicul de tuburi. unde viteza gazelor de ardere este relativ mare. care este focarul ecranat cu tuburi al cuptorului şi în care modul principal de transfer de căldură este radiaţia. Prezenţa canalului de fum şi circulaţia descendentă a gazelor de ardere în secţia de convecţie măresc căderea de presiune pe circuitul gazelor de ardere (dezavantaj). şi o secţie de convecţie. CUPTOARE TUBULARE 4. La cuptoarele paralelipipedice orizontale. c — secţia de convecţie. Există numeroase tipuri constructive de cuptoare tubulare. cuptoarele conţin o secţie de radiaţie. Căldura absorbită de materia primă poate servi la încălzire. d — canalul de fum şi e — coşul. sau înclinat cu 30°) şi cu canal de fum pentru legătura cu baza coşului (fig. din punct de vedere termic. La cuptoarele cu tavan înclinat. în care. sau eventual pe cei doi pereţi laterali. la încălzire plus vaporizare sau la realizarea unor reacţii endotermice. în unele cazuri aceste procese sînt simultane şi necesită temperaturi ridicate. cu arzătoare orizontale.

2 sînt prezentate schemele tipurilor de cuptoare tubulare utilizate obişnuit. pe un singur şir. cu arzătoare verticale plasate în podea (flacără ascendentă) şi.La cuptoarele mai vechi. în majoritatea cazurilor tuburile sînt plasate orizontal. legătura dintre tuburi se realiza prin coturi demontabile. în figura 4. iar decocsarea tuburilor se face prin circulaţie de abur şi aer. se ecranează toţi cei 4 pereţi laterali ai secţiei de radiaţie. De multe ori. cu o secţie de radia­ ţie şi o secţie de convecţie. pe pereţii laterali ai focarului. cu spire dreptunghiulare în 247 . în prezent se utilizează coturi sudate. Majoritatea tipurilor de cuptoare tubulare utilizate în prezent sînt cuptoare paralelipipedice verticale sau cilindrice verticale. pentru a se putea îndepărta stratul de cocs depus în tuburi pe cale mecanică. pe cît posibil. Umerii de legă­ tură dintre secţia de radiaţie şi secţia de convecţie au obişnuit o încli­ naţie de 45°. prin turbinare. Tipul „a" este un cuptor paralelipipedic vertical. numai cu circulaţie ascendentă a gazelor de ardere. printr-o serpentină continuă. în prezent.

cuptoarele cilin­ drice sînt transportabile şi nu nece­ sită zidărie. Tipul „c" este un cuptor paralelipipedic vertical. fie la sarcini termice mari. la o instalaţie DAV. plasate vertical în podea. distanţa dintre axele tuburilor fiind >2d e . caracterizat prin faptul că este prevăzut cu pereţi laterali radianţi (arzătoare cu ardere fără flacără). tuburile fiind plasate central. Spre deosebire de cuptoarele paralelipipedice. în apropierea pereţilor laterali. cu două secţii de radiaţie şi o secţie de convecţie comună. Aceste cuptoare au sec­ ţia de convecţie redusă. lucrează cu tensiuni termice mari în sec­ ţia de radiaţie şi sînt întîlnite în special în instalaţiile de piroliză. Tipul „d" este un cuptor cilindric vertical. obişnuit pe două şiruri deca­ late. Tipul „b" este un cuptor paralelipipedic vertical. lungimea tuburilor din secţia de convecţie fiind mai mică decît diametrul secţiei de radiaţie. fie în cazul în care cuptorul încălzeşte două fluxuri de materii prime diferite (de exemplu.plan orizontal. cu tuburi orizontale sau verticale. Astfel de cuptoare. In figura 4. Pot fi utilizate şi arzătoare clasice (cu flacără). ţiţeiul circulă prin secţia de convecţie şi printr-o secţie de radiaţie. Utilizarea serpentinelor continue trebuie asociată şi cu ten­ dinţa de renunţare la utilizarea coturilor demontabile.3 este schiţat un cuptor paralelipipedic vertical ca­ racterizat prin faptul că are secţia de radiaţie compusă din mai multe 248 . Sînt întîlnite uneori şi cuptoare cilindrice cu serpentină con­ tinuă în elice (spire circulare în plan orizontal). ele torcretîndu-se cu tencuială refractară şi izolantă. Cuptoarele cu două secţii de radiaţie se utilizează. iar păcura prin a doua secţie de radiaţie). cu tuburi plasate vertical pe perete. plasată deasupra.

Secţia de convecţie este plasată ală­ turi de secţia de radiaţie. Prin secţia de convenţie a cazanului circulă apa de alimentare. avîndu-se în vedere criza de petrol. prin exte­ riorul focarului. pentru incineratoarele de nămol de la tratarea bacteriologică a apelor reziduale etc. In figura 4. preîncălzitorul de apă sau economizorul 2. fără pereţi despărţitori. (în centralele termo-electrice cu cărbune aceste probleme au rezolvări). . Secţia de convecţie conţine deci. Asemănătoare constructiv-fncţional cu cuptoarele tubulare sînt însă cazanele recuperatoare (generatoare de abur) prevăzute cu focar. au început să fie studiate şi cuptoare tubulare specifice rafinăriilor. Apa preîncălzită trece în tamburul separator 2. îndepăr­ tarea zgurii etc. ea preîncălzindu-se pînă în apropierea temperaturii de fierbere corespunzătoare presiunii. în care se generează abur prin recuperare de căldură de reacţie (arderea CO) şi de căldură sensi­ bilă. exis­ tente în unele instalaţii tehnologice (cracare catalitică. de distilare în vid şi de cocsare şi au capacităţi (sar­ cini) termice brute (căldura dezvoltată prin arderea combustibilului în unitatea de timp) de ordinul (70 . apa se vaporizează. în ultimii ani. 30—40% prin radiaţia gazelor şi 5—15% prin radiaţia pereţilor). deci cu o zidărie relativ redusă. amestecul apăabur circulînd liber spro tamburul separator. negru de fum etc). la care să se utilizeze drept combustibil cărbunele. alimentarea focarului. în aceste tuburi (vaporizatorul 4). Acest distribuitor distribuie apa în numeroase tuburi verticale care ecra­ nează pereţii focarului (sec­ ţiei de radiaţie). din gazele evacuate din regeneratorul de catalizator.4 este prezentată schiţa unui cazan recuperator dintr-o instalaţie de cracare catalitică în strat fluidizat. Aburul saturat trece în continuare din separator în serpentina '249 . iar în secţia de convecţie 15—40o/0 (din care 50—60<y0 prin con­ vecţie. 300)-IO6 [kJ/h]. Tuburile din secţia de radiaţie sînt plasate vertical. ca şi tuburile de pe pereţi). . In combinatele petrochimice noţiunea de „cuptor" este utilizată şi pentru reactoarele de fabricare a negrului de fum din materii prime lichide. care este legat. Cuptoarele paralelipipedice se întîlnesc în special în instalaţiile de distilare atmosferică. Din căldura total absorbită într-un cuptor. de hidrofinare şi de hidrocracare şi au obişnuit capacităţi termice brute pînă la 60-IO6 [kJ/h]. Acestea nu sînt însă cuptoare tubulare în care să se cedeze căldură unei materii prime. în secţia de radiaţie se absorb 60—85% (din care 75—90% prin radiaţie şi 10—25% prin con­ vecţie). la distribui­ torul 3. în contracurent cu gazele de ardere. prezenţa cenuşii. Cuptoarele cilindrice se întîlnesc în special în instalaţiile de refor­ mare catalitică.celule de secţiune pătratică. Se pare că aceste tipuri de cuptoare nu vor avea succes. în primul rînd. prin absorbţie de căldură. din cauza diverselor complicaţii aferente: transportul şi de­ pozitarea cărbunelui. iar pe şirurile centrale ele nu sînt decalate (primesc radiaţii pe o singură parte.

Această recuperare este un transfer util de căldură. De exemplu. în care ţiţeiul este preîncălzit cu ajutorul fracţiunilor obţi­ nute. 4. este o recu­ perare de căldură. obţinîndu-se reducerea consumului de combustibil la cuptor. într-o instalaţie DA. preîncălzitorul de aer cu strat mobil de particule şi preîncălzitorul de aer cu strat fluidizat de particule. Acest lucru poate fi realizat prin recuperare de căldură (în majoritatea cazurilor prin generare de abur) sau prin regenerare de căldură. gazele de ardere au. plasată în partea inferioară a sec­ ţiei de convecţie sau eventual în partea superioară a secţiei de radiaţie. asigurîndu-se o omoge­ nizare foarte bună a acestui amestec. generarea de abur. combustibil gazos suplimentar (necesar pentru asigurarea limitei de inflamabilitate şi a temperaturii minime de ardere a CO) şi aer.de supraîncălzire (supraîncălzitorul 5). Prezenţa regenerării de căldură duce la temperaturi ridicate ale ma­ teriei prime care intră în cuptor. Regenerarea de căldură la cuptoare (pe circuitul amestec combustibil-gaze de ardere) se realizează prin preîncălzirea aerului de combustie cu ajutorul gazelor de ardere. după schimbul de căldură cu materia primă. temperaturi mari. In focar se introduc gazele de la regenerarea catalizatorului. Regenerarea de căldură reprezintă obişnuit un transfer de căldură de la produsele finale evacuate din instalaţie către materia primă care alimentează instalaţia. Preîncălzitoarele de aer la cuptoare sînt de mai multe tipuri con­ structive. se transportă căl­ dură din avalul în amontele sursei principale de căldură (gazele de ardere din cuptor). SISTEME DE PREINCĂLZIRE A AERULUI LA CUPTOARE Problemele de utilizare raţională a căldurii şi de economisire a com­ bustibilului în instalaţiile tehnologice sînt rezolvate prin regenerări şi prin recuperări de căldură. In această situaţie. mai puţin cunoscut. 250 . schimbătoarele de căldură. trebuie redusă tempera­ tura gazelor de ardere evacuate la coş. Recuperarea de căldură reprezintă un transfer util de căldură de la produsele finale evacuate din instalaţie către un flux secundar de fluid.2. iar circuitul apă-abur este exterior circuitului de materie primă prelu­ crată în instalaţie. în majoritatea cazurilor exterior instalaţiei. preîncălzitorul de aer cu plăci plane. creşterea temperaturii flăcării şi deci creşterea transferului de căldură în secţia de radiaţie. Dintre tipurile mai puţin utilizate sînt de remarcat următoarele: preîncălzitorul de aer cu tambur rotativ. Pentru majorarea randamentului termic al cuptorului. Ultimul tip. particulele încălzindu-se în prima coloană cu ajutorul gazelor de ar­ dere şi răcindu-se în a doua coloană cu ajutorul aerului. prin circuitul de materie primă. De exemplu. se transportă căldură din avalul în amontele focarului. Prin regenerare. prin răcirea reziduului cald evacuat dintr-o instalaţie. Din această cauză. sînt regeneratoare de căldură. constă în două coloane de fluidizare cu recirculare continuă a particule­ lor.

pe două sau mai multe păsuri. împins de un ventilator. tirajul realizîndu-se natural.5 sînt prezentate schemele de principiu al preîncălzitoarelor de aer frecvent utilizate în prezent. circulă transversal pe fasciculul de tuburi. El conţine un fascicul de tuburi. Tipul a este preîncălzitorul de aer clasic. care acoperă căderile de presiunefpînă la intrarea în focar. plasat deasupra secţiei de convecţie a cuptorului.In figura 4. prin care cir­ culă ascendent gazele de ardere. 251 . Aerul.

s-au obţinut urmă­ toarele valori relative ale principalelor mărimi tehnico-economice carac­ teristice (tab. se recomandă tem­ peraturi pînă la 200°C pentru gazele de ardere evacuate în atmosferă. 200 W/m2 °C) şi deci suprafaţa de transfer necesară redusă. prin deschiderea intrării directe a aerului în focar şi a gazelor de ardere în coş. . funcţionînd cu un agent termic intermediar în fază lichidă. gazele de ardere circulînd prin interiorul ţevilor iar aerul prin spaţiul intertubular. ca de exemplu. Coeficienţii globali de transfer de căldură sînt mari (100 . Tubulatura de legătură pentru materia primă este simplă. avantajul de a da o cădere de presiune mai mică pe circuitul de aer şi dezavantajul de a duce la o cădere de presiune mai mare . fiind obişnuit necesară utilizarea unui exhaustor. El prezintă. iar celălalt pe circuitul de aer. materia primă fiind ţiţeiul. Preîncălzitorul conţine două fascicule tubulare de ţevi cu aripioare din oţel. Pentru un caz concret de preîncălzire a aerului la un cuptor DA. ulei cu rezistenţă ter­ mică mare sau amestec eutectic de difenil oxid şi difenil (numiri comer­ ciale: difil. dowtherm A. realizîndu-se indirect transferul de căldură de la gazele de ardere la aer. plasat însă la sol. în raport cu primul tip. c şi d. 4. unul plasat pe circuitul de gaze de ardere.1). iar consumul de putere la pompa suplimentară este redus. sînt grele şi costisitoare).Tipul b este un preîncălzitor de aer tot cu fascicul de ţevi normale. El realizează transferul de căldură de la gazele de ardere la aer prin intermediul unei părţi mici (sub 10%) din debitul de materie primă lichidă care alimentează cuptorul. dimensionîndu-se tipurile de preîncălzitoare a. Tipul d este cel mai modern sistem de preîncălzire a aerului şi se pare că şi cel mai economic. thermex). lucrează cu coeficienţi 2 globali de transfer de căldură foarte mici (10 . Tipul c este un preîncălzitor de aer modern. la dimensionarea cuptoarelor tubulare. o temperatură de maximum 400°C pentru gazele de ardere la intrarea în preîncălzitorul de aer şi o temperatură maximă de aproximativ 250°C pentru aerul preîncălzit. Preîncălzitoarele de aer cu tuburi normale. . deci nece­ sită suprafeţe de transfer foarte mari (consumul de oţel este mare. avantajul de a putea fi montat mai uşor. dar acest lucru nu influenţează randamentul cuptorului. temperatura aerului preîncălzit este obişnuit mai mică decît la celelalte tipuri. 252 . în prezent.pe circuitul gazelor de ardere. 18 W/m °C). realizînd un schimb de căldură între două gaze la presiunea atmosferică. avan­ tajul de a putea fi scos din circuit. . In schemă sînt tre­ cute şi temperaturile caracteristice aproximative pentru un cuptor DA. Agentul termic este recirculat con­ tinuu prin interiorul ţevilor celor două fascicule. . în scheme sînt trecute şi temperaturile aproximative ale fluidelor care schimbă căldură. La preîncălzitoarele de aer prin intermediul materiei prime.

în mod excepţional.3. care are foarte multe utilizări în instalaţiile teh­ nologice. SISTEME RECUPERATOARE DE CĂLDURA DIN GAZELE DE ARDERE Pentru reducerea temperaturii gazelor de ardere evacuate la coş. Din separator. în mod excepţional. rezultă că preîncălzitorul de aer cu materia primă este cel mai avantajos. ambele procese. indiferent de sensul în care circulă gazele de ardere (vaporizarea fiind practic izotermică. care are o temperatură iniţială redusă. Apa de alimentare trece iniţial prin serpentina de preîncălzire (economizor) în contracurent cu gazele de ardere. cu suprafeţele de trans­ fer de căldură (cu tuburi normale sau cu tuburi cu aripioare) plasate în partea superioară a secţiei de convecţie a unui cuptor.6 sînt prezentate trei scheme de principiu. 10 ori mai mare decît debitul de abur produs). în figura 4. la unele cuptoare DA. ea este trecută numai prin secţia de radiaţie). Pentru a nu exista variaţii mari de viteză în serpentina de vaporizare. Pre­ zenţa unei serpentine pentru supraîncălzirea aburului în secţia de con­ vecţie a unui cuptor. o pompă de recirculare împinge apa aflată la temperatura de saturaţie prin serpentina de vaporizare (vaporizator). Sistemul a este un generator de abur saturat. de sisteme re­ cuperatoare de căldură din gazele de ardere de la cuptoare. 10 (debitul pompei de recirculare este de 5 . inclusiv de majorarea secţiei de convecţie în cazul d. încălzindu-se pînă la temperatura de saturaţie (vaporizare) corespunzătoare presiunii. Recupe­ rarea de căldură din gazele de ardere poate fi realizată şi cu scopul de a se efectua unele încălziri la temperaturi joase. în instalaţiile tehno­ logice. ocupînd-o parţial sau eventual total (cînd materia primă care alimentează cuptorul are o temperatură ridicată. In schemă sînt trecute şi cîteva temperaturi orien­ tative. . 4. diferenţa medie de temperatură nu depinde de sensurile flu­ xurilor). trebuie să se ţină seamă şi de faptul că difilul este scump şi că el trebuie înlocuit periodic. fie. 253 . Apa de alimentare are temperatura iniţială în jurul a 100°C. Prin vaporizator circulaţia se face întotdeauna de jos în sus. pentru că provine din instalaţia de demineralizare şi degazare. In majoritatea cazurilor. se lucrează practic cu un coeficient de recirculare de ordinul 5 . . Apa preîncălzită trece din economizor într-un tambur separator plasat orizontal. se utilizează. Suprafeţele de transfer de căldură ale recuperatorului pot fi plasate fie în secţia de convecţie a cuptorului. pentru că nu are rolul de a reduce tem­ peratura gazelor de coş. deci pentru mărirea randamentului cuptorului. în ansamblul unui combinat ar exista un exces de abur. fie regene­ rarea de căldură (preîncălzirea aerului de combustie cu gazele de ardere). din toate punctele de vedere. . după sensul circulaţiei naturale. . prin recuperare de căldură din gazele de ar­ dere se generează abur.S-a ţinut seamă de toate aspectele. ca de exemplu. fie recuperarea de căldură. nu repre­ zintă o recuperare de căldură. La preîncălzitorul cu difil. Din comparaţia anterioară. Recuperatoarele de căldură din gazele de ardere realizează transferul de căldură către un fluid secundar. cuptorul funcţionînd cu tiraj natural. Dacă. se generează în continuare energie electrică. fie în afara secţiei de con­ vecţie.

Acest agent este recirculat în continuare prin refierbătorul în care cedează căldură. amoniacul vaporizîndu-se la —33°C şi condensînd la + 42°C. In ultimii ani au fost realizate instalaţii frigorifice cu absorbţie de amoniac în apă. cu rolul de a reduce umiditatea aburului produs. dar desi­ gur fără recuperare de căldură. fabri­ carea amoniacului e t c ) . printr-un regulator care acţionează asupra debitului apei de alimentare. este necesar un exhaustor. printre care şi gazele de ardere evacuate din cup­ toare. în eontracurent cu gazele de ardere. fabricarea cauciucului sintetic. La evacuarea aburului din separator.Amestecul apă-abur trece din vaporizator în separator. trei serpentine caracteristice: economizorul. se poate plasa un demister. plasat alături de cuptor. în i partea superioară a secţiei de con0 j-H ico'c " " * 1 vecţie a cuptorului este plasat un / \ fascicul de ţevi. de preferat cu ari­ pioare. în acest caz cuptorul lucrînd cu tiraj natural. Acesta prezintă avantajul de a putea fi scos independent din cir­ cuit (provizoriu). La desorberul de amoniac se utilizează cădură recuperată din 254 . ca­ racterizate prin faptul că principala energie consumată este căldura r e ­ cuperată din diverse fluxuri din in­ stalaţiile tehnologice. în care se menţine un nivel constant de apă. în care se încălzeşte un agent termic intermediar în fază lichidă (ulei). O astfel de instalaţie frigorifică cu absorbţie lucrează de exem­ plu cu o capacitate frigorifică de 20. Sistemul 6 este un generator de abur supraîncălzit. Sistemul c este un exemplu de recuperator de căldură din gazele de ardere de la un cuptor. Căde­ rea de presiune pe circuitul gazelor de ardere fiind relativ mare. la un refierbător. plasat în zona de t e m p e r a t u r ă minimă. care realizează temperaturi în jurul a —30°C. la o t e m p e r a t u r ă relativ joasă. Frigul artificial realizat este util în diverse instalaţii tehnologice (separarea hidrocarburilor uşoare.2-IO 6 kJ/h. care trage gazele de ardere prin recuperator şi le reintroduce în coş. pentru aport de căldură. vaporizatorul şi supraîncălzitorul. Re­ cuperatorul conţine.

. DIMENSIUNILE SECŢIEI DE RADIAŢIE La cuptoarele cilindrice se recomandă diametre de 4 . 4. 4. iar peste 20-IO6 kJ/h spre limita superioară. este în majoritatea cazurilor de ordinul 10 . La cuptoarele paralelipipedice verticale se recomandă lăţimi de 4 .4.2. pentru materia primă. . .5 şi 3 şi anume: pentru "sarcini termice brute sub 10'IO 6 kJ/h spre limita inferioară.4. . la o distanţă de maximum 1 m.5 şi 3. pot exista şi alte modali­ tăţi de recuperare de căldură din gazele de ardere evacuate. atît în secţia de radiaţie cît şi în secţia de convecţie.4. DIMENSIUNILE TUBURILOR Tipurile de tuburi şi coturi (păsuri) utilizate frecvent la cuptoare. 15 m şi poate ajunge la 25 m în cazul unor sarcini termice foarte mari. RECOMANDĂRI PRIVIND DIMENSIONAREA CUPTOARELOR în cele ce urmează se prezintă principalele date constructive recoman­ date pentru dimensionarea cuptoarelor tubulare. 6 m. faţă de podea.2. 4. Raportul H/D este bine să aibă valori cuprinse între 1. 6 m şi înăl­ ţime maximă 18 m. sînt date în tabelul 4. care sînt răcite pînă la 175°C. trans­ portul de căldură făcîndu-se direct sau prin intermediul unui agent ter­ mic în fază lichidă. egală obişnuit cu lungimea tubu­ rilor. 255 .1. in scopul majorării randamentului cuptoarelor. Raportul înălţime/lă­ ţime se ia între 1. în afara sistemelor recuperatoare amintite.67-IO6 kJ/h) putere electrică. în instalaţie se consumă pentru acţionarea pompelor de recirculare a lichidelor şi la ventilatoarele răcitoarelor cu aer numai 185_kW (0.gazele de ardere de la un cuptor. Primul tub de jos în secţia de radiaţie se poate plasa. . . Lungimea secţiei de radiaţie.

3). h mic şi n mic. 63. 19. 50 mm şi cu grosimea peretelui pînă la 5 mm (două exemple: d e =42. 4. 137. h =12.4. cu ţepi cilindrice sau cu aripioare circulare crestate. 141.3 mm.2.2 mm. Tuburile se plasează în triunghi echilateral. înălţimea aripioare­ lor h.Aceste tuburi au obişnuit grosimea peretelui de 6. 114.524. 1. . 1. 157. se utilizează tuburi cu supra­ faţa exterioară extinsă.7.3 şi 168. Se folosesc tuburi cu aripioare circulare (pline).9 mm). cu pasul mai mare cu 3 . di==35. dj=40. 76.27.l mm şi de=48.1 2 Ni 25 C r . Se fabrică coturi de 180° sau de 90° La preîncălzitoarele de aer. se utilizează tuburi cu diametrul exterior de ordinul 4 0 . Aripioarele se exe­ cută din oţel carbon sau aliat.4 şi 31. 25. .8. grosimea aripioarelor S şi numărul de aripioare pe un metru lun­ gime de tub n): d e =50. în funcţie de temperatura de lucru (tab. TIPURI DE TUBURI CU ARIPIOARE La preîncălzitoarele de aer cu agent intermediar sau cu materia primă şi uneori la generatoare de abur prin recuperare de căldură din gazele de ardere sau la încălzirea materiei prime în zona de temperatură joasă a gazelor de ardere din secţia de convecţie.8 Ni 25 C r . dar cele de diametru mare pot fi construite şi cu grosime mai mare a pere­ telui (12 şi 15 mm). n = 7 8 . In cele ce urmează se prezintă date geometrice pentru tuburi cu ari­ pioare circulare (diametrul exterior al tubului de. aşezarea tuburilor făcîndu-se în triunghi echilateral. .3.3. 88.3 [°C] .9.8 sau 10 mm. 118. 101. . cu schimb de căldură gaze de ardere aer.709 mm. TABELUL Tempe râturi maxime admisibi e pentru aripioare din <>ţel Aripioare (ţepi) din otel C 5Cr 12 Cr [°C] 430-510 595 650 Aripioare (ţepi) din oţel 18 C r .3 mm.6.905 şi 2. 196. 177. 216 şi 236 aripioare/m. . In funcţie de condiţiile de lucru.5. S =1.75 mm. Pasul folosit obişnuit este s = l .2 0 Ni 815 1040 1095 4. 98.05. In cazul combustibililor lichizi se utilizează S mare. 5 mm decît diametrul exterior al aripioarelor. 5 de. ele se execută din oţel carbon sau din oţeluri aliate. 4.

acest material devine incandes­ cent şi reacţiile de ardere au loc în interiorul canalelor (se pare catalitic). 4. Unele arzătoare fără flacără.4.Recomandări din două surse. TIPURI DE ARZĂTOARE Şl INJECTOARE Se redau debitele de combustibil ale unor injectoare şi arzătoare cu flacără. realizate într-un material refractar (ceramic)./h. ele fiind cu atît mai bune. Combustibil lichid: Cu aer rece: 200 kg/h Cu aer preîncălzit: 180 kg/h şi 360 kg/h Combustibil gazos: Cu aer rece: 210 m 3 N /h şi 290 m 3 N /h Cu aer preîncălzit: 50. arzătoarele şi injectoarele sînt prevăzute cu ajutaje convergente. 250 şi 400 m 3 N /h Combustibil mixt: Cu aer rece: 210 m 3 N gaz/h+200 kg lic./h Cu aer preîncălzit: 200 m3Ngaz/h + 180 kg lic. pentru această distanţă. sînt date în tabelul 4.7 sînt redate schemele de principiu pentru: un injector de păcură cu pulverizare cu abur a. care funcţionează cu aer rece (aspirat) sau cu aer preîncălzit (insuflat).5. cu cît realizează arderea completă la un exces de aer cît mai mic. neapărînd în exterior flacăra obişnuită. In regim. Se constată că distanţa de la faţa tuburilor la perete este de ordinul 110—150 mm. Panourile radiante prezintă două 17 — Procese de transfer termic 257 . în figura 4. 200. divergente sau convergent-divergente./h 3 400 m N gaz/h + 360 kg lic. cu care se realizează la cuptoare pereţi radianţi.4. se caracterizează prin faptul că amestecul combustibil gazos-aer trece în partea finală prin numeroase canale conice. un arzător de combustibil gazos cu aer primar aspirat b şi un arzător de combustibil gazos cu ardere fără flacără c. In general. Arzătoarele şi injectoarele sînt de diverse tipuri constructive.

4.avantaje: radiaţie mai uniformă decît în cazul unei flăcări şi posibilităţi mai mari de reglare a tensiunii termice. se recomandă distanţe mi­ nime admisibile de la axul arzătorului (injectorului) pînă la faţa tubu­ rilor. se prezintă pentru cîteva tipuri de ventilatoare de aer rece: debitul.6.4. 258 . la diversele zone ale ecranului de tuburi.5). 4.6.7. diferenţa de presiune realizată şi puterea motorului elec­ tric de antrenare. 4. PLASAREA ARZĂTOARELOR Şl INJECTOARELOR FAjA DE TUBURI Pentru ca flacăra să nu atingă tuburile. în funcţie de debitul de combustibil (tab. 4. TIPURI DE VENTILATOARE în tabelul 4.

17* 259 .

iar pentru gazele de ardere după preîncălzitorul de aer sau după recuperatorul de căldură).7. B1LANJUL TERMIC Şl RANDAMENTUL CUPTOARELOR Bilanţul energetic pentru un proces cu flux continuu de fluid se ex­ primă prin relaţia (cu convenţia de semne din termodinamica tehnicăcăldura primită şi lucrul mecanic produs sînt pozitive): Q1-2 — căldura schimbată în cursul procesului. viteza este constantă. în practică. decît cea necesară. se ia o putere mai mare a motorului de antrenare. cum aceasta este proporţională cu debitul volumic vehiculat. AEP — va­ riaţia energiei potenţiale. raportul densi­ tăţilor la P ^ c t . în majoritatea cazurilor însă. L (1 _ 2 —0. Randamentul global al ventilatoarelor prezentate ajunge aproximativ la valoarea 0. ventilatoarele utilizate pentru aerul din sistemul de pre­ încălzire se numesc şi „suflante" (ele au tragerea la presiunea atmosfe­ rică). este egal cu inversul raportului temperaturilor absolute corespunzătoare). AEW — variaţia energiei cinetice. deci tot cu p. Aceste valori se calculează în funcţie de valorile corespunzătoare ae­ rului rece şi de temperatura gazelor de ardere. iar ventilatoarele de pe circuitul gazelor de ardere se numesc şi „exhaustoare" (ele au refularea la presiunea atmosferică).Tipurile de ventilatoare prezentate corespund vehiculării de aer rece. prin relaţiile: (la debit volumic constant. de ia starea iniţială 1 pînă la starea finală 2. AI — va­ riaţia entalpiei fluidului. Ln-2 — lucrul mecanic tehnic schimbat. şi M=*ct. se scrie obişnuit sub forma: 260 . 4.5. P este proporţional cu Ap. de vaporizarea sa şi de reacţiile chimice care au loc. ventilatorul se plasează în zona cu temperatură mai joasă (pentru aerul din sistemul de preîncălzire înainte de preîncălzitor. Pentru ca puterea consumată de ventilator să fie mai mică. Ele pot fi însă utilizate şi pentru vehiculare de gaze de ardere calde. la 20°C. fără a se face o eroare însem­ nată. corespund va­ lori mai mici ale diferenţei de presiune realizate şi ale puterii motorului de antrenare necesar. Astfel rezultă: Această relaţie. Ap este proporţional cu pw2. dar în acest caz. pînă la 400°C. pentru debitul dat. care poate ţine seamă de încălzirea materiei prime. AEch — variaţia energiei chimice. deci cu p. La aplicarea acestei relaţii materiei prime care circulă prin cuptor. iar AEP şi AEW pot fi neglijate.

se simplifică tot la forma: care mai explicit se scrie astfel: Q p — căldura pierdută prin pereţi către mediul ambiant. Dacă materia primă se încălzeşte şi se vaporizează parţial. B — debitul masic de combustibil. Uneori prin cuptor există două circuite de materii prime diferite 'exemplu DAV). recupe­ rare de căldură printr-un fluid intermediar). în astfel de cazuri. căldura de reacţie specifică se dă iniţial pe unitatea de masă de component principal rezultat şi ea trebuie recalculată . p e n t r u unitatea de masă de combustibil. prin intermediul căldurii absorbite de fluxurile secundare. igc — entalpia gazelor de coş. entalpia aburului 261 . Şi în această ecuaţie de bilanţ termic trebuie respectată omogenitatea fizică. iar l la lichid).pe unitatea de masă de materie primă. Qmp se exprimă şi prin relaţia: (e reprezintă fracţia masică a vaporizatului. a combustibilului. pe lingă omogenitatea dimensională. pentru unitatea de masă de combustibil. în unitatea de timp. fără reacţii chimice. în multe cazuri. masică. aplicată circuitului amestec com­ bustibil — gaze de ardere. deci toţi termenii trebuiesc expri­ maţi faţă de aceeaşi origine. prin cuptor pot circula şi fluxuri de fluide secundare (exterioare circuitului principal al instalaţiei) care absorb căl­ dură în scopuri utile (supraîncălzire de abur. în aceste cazuri se scrie: în afara materiilor prime. iac — entalpia amestecului com­ bustibil. indicele v se referă la va­ pori.Qmp — căldura absorbită de materia primă în unitatea de timp. căldura utilă (global utilizată) este: Căldura preluată de aer în preîncălzitorul de aer este o căldură re­ generată şi nu recuperată şi ea nu intră în căldura utilă. i t — entalpia specifică masică a materiei prime la intrare. tre­ buie respectată şi omogenitatea fizică. chiar dacă există preîncălzire de aer. Relaţia generală de bilanţ energetic. i 2 — idem la ieşire. Entalpia amestecului combustibil se compune din: Entalpia aerului se ia la temperatura atmosferică. P u t e r e a calorică a combustibilului. Hi — puterea calorică inferioară. în relaţiile de bilanţ termic. Semnul minus se referă la căldură cedată şi respectiv la reacţie exotermică. q r — căldura de reacţie consumată pe unitatea de masă de materie primă. generare de abur. m^p — debitul masic al materiei prime.

In capitolul „Procese de combustie" s-a indicat modul de calcul al temperaturii punctului de rouă acidă. se poate calcula debitul de combustibil necesar la cuptor: In figura 4. corespunzătoare combustibililor cu un conţinut mediu de sulf. temperatură mai mare decît temperatura punctului de rouă acidă al gazelor de ardere.8 sînt redate fluxu­ rile materiale şi termice la un cup­ tor şi conturul corespunzător bi­ lanţului termic global al cuptoru­ lui (totalul fluxurilor termice intrate este egal cu totalul fluxurilor ter­ mice evacuate). care arde complet cu a = 1 . P e n t r u păcură. 2 5 . Din relaţia de bilanţ termic pentru circuitul amestec combustibil-gaze de ardere rezultă: Randamentul termic torului are expresia: al cup­ Din această relaţie de definiţie a randamentului. cu atît r a n d a m e n t u l cuptorului este mai mare. pot fi utilizate şi următoarele date orientative ale acestei temperaturi. H 2 0 în fază vapori. Cu cît temperatura gazelor de coş este mai mică. Acest lucru este exemplificat prin următoarele date ale unui caz con­ cret: In prezent se recomandă pentru gazele de coş o temperatură maximă de 200°C.de pulverizare. entalpia gazelor de ardere etc. se exprimă faţă de originea: t e m p e r a t u r ă 0°C. în funcţie de conţinutul de sulf al combustibilului: 262 .

9 sînt redate fluxurile materiale şi termice pentru secţia de radiaţie a unui cuptor şi conturul corespunzător bilanţului termic. răcirea acestora făcîndu-se prin preîncălzirea aerului sau prin recuperare de căldură cu un freon. STABILIREA NUMĂRULUI DE CIRCUITE IN PARALEL In majoritatea cazurilor. ca de exemplu la cuptoare DAV. pot fi efectuate şi bilanţuri termice parţiale. secţia de convenţie.05.7). iar tirajul realizîndu-se forţat. Pentru condiţiile prezentate. iar la cuptoarele cilindrice se folosesc două sau patru circuite. de o cădere de presiune redusă şi de evitarea (reducerea) cocsării tuburilor (tab.6. igp — entalpia gazelor de ardere. dintre acestea revenind aproximativ 2/3 secţiei de radiaţie. să nu fie mai mici decît 70°C. 4. Valorile din tabel sînt orientative şi nu rigide.85. Din acest bilanţ termic se calculează obişnuit fluxul termic absorbit de materia primă în secţia de radiaţie: Qpr — căldura pierdută prin pereţii secţiei de radiaţie în unitatea de timp.01 . recuperato­ rul de căldură şi preîncălzitorul de aer. 4. se admit pentru ga­ zele de coş temperaturi în jurul a 100°C. la temperatura de ieşire din sec­ ţia de radiaţie (temperatura la prag). unii proiectanţi admiţînd şi viteze ceva mai mari.1. cînd se utilizează combustibili fără sulf. pentru diversele fascicule de tuburi plasate în secţia de convecţie a cup­ torului. prezentat anterior. Se recomandă ca diferenţele locale de temperatură dintre fluide. corespunzătoare unui kg de com­ bustibil. în afara bilanţului termic global al cup­ torului. DIMENSIONAREA SECŢIEI DE RADIAŢIE 4. Pierderile de căldură relative prin pe­ reţii cuptorului Qp/B(Hi+iac) sînt la cuptoa­ rele actuale de ordinul 0.In cazuri excepţionale. Aceste limite sînt impuse de un transfer de căldură bun. i'ac — entalpia amestecului combustibil (pentru un kg de com­ bustibil). în secţia de radiaţie a cuptoarelor paraleli­ pipedice se utilizează două circuite în paralel. In figura 4.6. . Diametrul tuburilor şi numărul de circuite se aleg astfel încît să se obţină pentru materia primă viteza de masă (debitul specific) sau viteza liniară. în care intervine aerul preîncălzit. 0.. în limitele recomandate. sau 263 . pentru secţia de radiaţie. randamen­ tele cuptoarelor tubulare actuale au valori peste 0.

ALEGEREA TENSIUNII TERMICE Tensiunea termică (fluxul termic specific) din secţia de radiaţie a cup­ toarelor este un parametru foarte important şi alegerea sa pentru di­ mensionarea secţiei de radiaţie trebuie să se facă în limitele recomandate rtab. ca de exemplu la generatoare de abur şi cup­ toare de cocsare. stabilite De baza observaţiilor Dractice. 13—28.01 m/s.03 kg/m3 şi corespunde t u = l l .6.uneori şi viteze mai mici.2.8^. p=13. de exemplu pentru 35 bar şi 350°C. în condiţiile medii de lucru. La supraîncălzire de abur. Pentru încălzirea amestecurilor gazoase se recomandă viteze liniare. 4. Vitezele liniare din tabel sînt exprimate pentru densităţi aproxima­ tive ale materiei prime lichide reci. 4. de ordinul 15—20 m/s. 2(î4 .

prin bilanţul termic al secţiei de radiaţie. 4. cilindric). la care formarea cocsului este mai frecventă. STABILIREA DIMENSIUNILOR SECŢIEI DE RADIAŢIE Şl A AMPLASĂRII TUBURILOR Se aleg în ordine următoarele: tipul constructiv de cuptor (paraleli­ pipedic.Se constată că tensiunile termice recomandate au obişnuit valori mai mici la cuptoarele pentru fracţiuni petroliere grele. se recomandă tensiuni termice de ordinul 120 000 W/m2 pentru vaporizator şi de ordinul 35 000 W/m2 pentru supraîncălzitor.6. în cazul tensiunilor termice mici şi în cazul temperaturilor medii ale materiei prime mici. la cup­ toarele cilindrice etc. Aria de transfer de căldură necesară în secţia de radiaţie se calcu­ lează cu relaţia: La cuptoarele cilindrice se alege.) şi valoarea tensiunii termice în secţia de radiaţie (conform recomandărilor). Rezultă.3. atunci cînd ma­ teria primă trebuie încălzită la o temperatură mai ridicată. că valoarea tensiunii termice din secţia de radiaţie are numeroase implicaţii asupra proceselor de încălzire. modul de amplasare a tuburilor în secţia de radia­ ţie (numai pe pereţii laterali sau în serpentină continuă pe cei 4 pereţi. Tensiunea termică trebuie să fie mai mare. Temperatura la prag a gazelor de ardere se ia mai mică. în majoritatea cazurilor. Valoarea tensiunii termice determină lungimea serpentinei şi deci timpul de şedere a materiei prime in secţia de radiaţie a cuptorului. se poate calcula debitul de combustibil necesar (la celelalte cuptoare. după stabilirea căldurii utile şi a randamentului). Fluxul termic schimbat în secţia de radiaţie poate fi impus (cazul în care materia primă circulă numai prin secţia de radiaţie) sau poate fi calculat. Această temperatură este. în secţia de radiaţie a cazanelor recuperatoare prevăzute cu focar. cuprinsă între 700 şi 1 100°C. In ambele cazuri trebuie admisă temperatura gazelor de ardere la trecerea din secţia de radiaţie în secţia de convecţie (la prag). respectiv căderea de presiune a ma­ teriei prime. Alegerea ei se face in funcţie de tensiunea termică şi de temperatura medie a materiei prime în secţia de radiaţie. după fixarea temperaturii gazelor de ardere la prag. vaporizare şi reacţie ale materiei prime. amplasarea verticală a tuburilor. Valoarea maximă a tensiunii termice este intîlnită la cuptoarele de piroliză. din cele anterioare. numărul de tuburi ver­ ticale (multiplu al numărului de circuite) şi se calculează-diametrul cer265 . Cu creşterea tensiunii termice. debitul de combustibil se calculează anterior. cele din instalaţiile de cracare cata­ litică. La cuptoarele cu circulaţie a materiei prime numai prin secţia de ra­ diaţie. de exemplu. Pentru comparaţie. la cuptoarele paralelipipedice. ca de exemplu. creşte în general temperatura peretelui tuburilor.

T„ are valori de ordinul 45 0 0 0 . RELAŢIA DE VERIFICARE A TENSIUNII TERMICE In secţia de radiaţie a cuptoarelor. sensul circulaţiei forţate este acelaşi cu sensul circulaţiei libere. şi vo­ lumul camerei de radiaţie: ^JŞSgSS (4. dar acest lucru nu intervine în calculul fluxului termic schim­ bat.7. . La cuptoarele paralelipipedice se aleg lungimea şi lăţimea.12) La cuptoarele tubulare de rafinării. Trebuie să se stabilească la dimensionarea secţiei de radiaţie şi di­ mensiunile (lungime şi lăţime) secţiei de convecţie. In continuare. care trebuie să aibă o valoare rezonabilă. Dacă diametrul camerei de radiaţie sau raportul înălţime/diametru nu au valori în limitele recomandate.1. 80 000 W/m3 (pentru comparaţie. se alege un alt număr de tuburi. suprafaţa exterioară a tuburilor primeşte căldură prin radiaţie (de la flacără. 4. dacă aceasta circulă descen­ dent. La circulaţia descendentă există contracurent în raport cu gazele de ardere. în conformitate cu recomandările făcute în paragraful corespunzător. Alegerea sensului global de circulaţie a materiei prime în secţia de radiaţie depinde deci de mai mulţi factori. VERIFICAREA TENSIUNII TERMICE DIN SECŢIA DE RADIAŢIE 4. La secţiile de radiaţie actuale cu tuburi orizontale. . La circu­ laţia ascendentă. rezultînd în continuare înălţimea necesară a camerei de radiaţie. la cazane de abur Tv este de ordinul 350 000 W/m3).7.cului corespunzător axelor tuburilor şi diametrul interior al camerei de radiaţie. Cunoscîndu-se geometria secţiei de radiaţie şi avînd fixat numărul de arzătoare (injectoare). acest sens depinzînd printre altele şi de legătura de transfer a cuptorului. se stabileşte amplasarea acestora. după dimensionarea secţiei de radiaţie. în unitatea de timp (entalpia aerului se ia la temperatura de preîncălzire). se stabileşte lungimea unui tub: şi înălţimea camerei de radiaţie. urmează să se verifice dacă este asigurată ten­ siunea termică admisă. Cunoscîndu-se. geometria sec­ ţiei şi condiţiile de lucru. Tuburile superioare sînt mai solicitate termic decît cele inferioare şi ele sînt răcite mai bine de materia primă. circulaţia mate­ riei prime se poate face global descendent sau ascendent. conform recomandărilor practice. şi se calculează numărul de tuburi (sau numă­ rul de spire). de la componenţii triatomici ai gazelor de ardere şi de la pereţi) şi prin convecţie (de la gazele 266 . Tensiunea volumetrică a focarului (secţiei de radiaţie) reprezintă ra­ portul dintre căldura totală introdusă şi dezvoltată în focar. O tensiune volumetrică mare este asociată cu o tensiune termică mare.

Aria ecranului de tuburi reprezintă aria exteri­ oară a tuburilor existente în secţia de radiaţie (Ar). A x se înlocuieşte cu aria echivalentă a ecra­ nului Aee (corpul rece). Aria echivalentă a ecranului este aria plană continuă (fictivă) care. L — lungimea tuburilor.'relaţia anterioară se scrie sub forma: în care: Tmf este t e m p e r a t u r a medie din focar peratura medie a ecranului. în secţia de radiaţie a cup­ toarelor. 267 . n s — n u m ă r u l şirurilor de tuburi în ecran (1 sau 2).I. C\_ 2 este coeficientul de radiaţie reciprocă între cele două corpuri. din fluxul termic primit prin radiaţie Q r şi fluxul termic primit prin convecţie Q'^. T e — tem­ de radiaţie reciprocă. F — coeficientul acest caz cu mediu cald complex şi cu utilizare pului rece. A p este aria pereţilor pe care sînt plasate tuburile. Aria plană ocupată de ecran Ap se calculează (corpul cald). Fluxul termic primit de tuburi în secţia de radiaţie Q r se va compune deci. Cînd tuburile sînt plasate pe pereţi.de ardere). In capitolul „Procese de transfer de căldură". s-a exprimat prin relaţia generală: în care indicele 1 se referă la corpul cald. în condiţiile date. în a ariei echivalente a cor­ cu relaţia: în care: n reprezintă n u m ă r u l total de t u b u r i din secţia de radiaţie: s — pasul tuburilor. ar absorbi acelaşi flux termic ca şi ecranul de tuburi. se numeşte coeficient relativ de ra­ diaţie şi poate fi calculat în funcţie de modul de realizare şi amplasare a ecranului şi de pasul relativ al tuburilor. P e n t r u schimbul de căldură prin radiaţie. între două corpuri solide. Aria echivalentă a ecranului poate fi exprimată m funcţie de A„ astfel: Rezultă în continuare următoarea. pe care se realizează efec­ tiv transferul de căldură. expresie a lui Q'r . în regim staţionar. fluxul termic schimbat prin radiaţie. Constanta universală a radia­ ţiei este exprimată în unităţile fundamentale S. neavînd sens o arie a cor­ pului cald (mediu complex). Raportul Aee/Ap se notează cu Kr. în cazul secţiei de radiaţie a cuptoarelor.

utilizîndu-se relaţia de bază cu diversele variante pentru F şi <x0 se obţin rezultate apropiate. eg — coefi­ cientul de emisie a gazelor din focar. re­ un al doilea termen. relaţia utilizată în prezent pentru verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie se scrie astfel: Această relaţie. o — radiaţiei (5.=ll. în secţia de radiaţie. Lobo şi Evans recomandă pentru coeficientul medie constantă: oc.6667.67-10-8W/m2K4). prin relaţii aplicabile practic. constanta universală a de convecţie valoarea iar pentru coeficientul de radiaţie reciprocă relaţia de calcul: în care: § reprezintă gradul de ecranare a secţiei de radiaţie. omogenă dimensional. s-a stabilit pentru F următoarea expre­ sie simplă: In cazuri practice. se ex­ primă prin legea lui Newton: în care occ este coeficientul de convecţie [W/m2 C].6667 să se calculeze F cu relaţia: F creşte. Cercetările mai recente. iar la valori 4> <0. conţine feritor la transferul de căldură prin radiaţie şi referitor la transferul de căldură prin convecţie. Mai corect. cu creşterea lui eg şi cu scăderea lui i^Belokoni recomandă pentru calcularea lui QLC următoarea relaţie: Pe baza teoriei lui Belokoni. Conform definiţiei. re­ feritoare la transferul de căldură din secţia de radiaţie a cuptoarelor. nu s-au concretizat.Fluxul termic schimbat prin convecţie. pînă acum. ar trebui ca această relaţie a lui F să se utilizeze pentru 4)> 0. tensiunea termică din secţia de radiaţie este: Sub o formă generală. 268 .37 W/m2 °C un prim termen. Tt reprezintă tensiunea termică în W/m2.

2. deduse analitic prin aplicarea legii lui Lambert: — pentru un singur şir de tuburi plasat la perete: — pentru două şiruri de tuburi decalate plasate la perete: K. K. — 4x—6x 2 +4x 3 —x 4 — pentru un singur şir de tuburi plasat central: Kr=2x — pentru două şiruri de tuburi decalate plasate central: 269 .4.7. de poziţia ecranului şi de valoarea relativă a pasului tuburilor şi se calculează cu următoarele re­ laţii. depinde de numărul şirurilor de tuburi. COEFICIENTUL RELATIV DE RADIAŢIE Kr reprezintă raportul dintre aria echivalentă a ecranului Aee şi aria plană ocupată de ecran Ap.

In celelalte cazuri (încălzire lichid. TEMPERATURA MEDIE DIN FOCAR Tuburile din secţia de radiaţie primesc căldură prin radiaţie. ale lui şir. temperatura amestecului combustibil care pătrunde. ca de exemplu: temperatura maximă a flăcării. este bine să se ia diferenţa de temperatură spre limita superioară. Este practic imposibil să se stabi­ lească corect temperatura medie din focar. şi de distanţa la care sînt tuburile faţă de perete (Kr creşte. Pînă la stabilirea unor date mai precise în această privinţă. încălzire şi vaporizare. Pînă nu de mult. cu creşterea distanţe). TEMPERATURA MEDIE A ECRANULUI Aceasta reprezintă temperatura medie pe suprafaţa exterioară a tu­ burilor.In toate aceste relaţii x are expresia (arc tg se exprimă în radiani): în figura 4. pînă la o limită. în funcţie de raportul s/de. temperatura medie din focar se lua egală cu tem­ peratura gazelor de ardere la prag. într-o măsură nu prea mare. în exteriorul tuburi­ lor. temperatura gazelor de ardere Ia ieşirea din secţia de radiaţie. de la flacără. temperatura filmului de gaze de ardere de la suprafaţa tuburilor etc. In secţia de radiaţie.3.4. se poate admite: în care tp este temperatura gazelor de ardere la prag. necesară în calculul transfe­ rului de căldură.7. aceasta fiind considerată drept me­ die aproximativă între temperatura flăcării. direct sau indirect. In prezent se ştie că temperatura medie din focar este mai mare decît temperatura gazelor de ardere la prag. uneori chiar cu peste 100°C. temperatura medie a pereţilor focarului. In cazul încălzirii gazelor sau vaporilor. în focar. cu sau fără reacţii) se poate aprecia temperatura medie a ecranului. In cazul utilizării de aer preîncălzit.7. prin re­ laţia: 270 . temperatura flăcării fiind mai mare.10 sînt reprezentate grafic variaţiile celor 4 valori Kr. temperatura amestecului combustibil şi temperatura pereţilor. există o diversitate de temperaturi. de la componenţii triatomici ai gazelor de ar­ dere şi de la pereţii focarului. Kr plasate acestei 4. în cazul tuburilor plasate la perete pe un singur depinde. Mai corect. este bine să se calculeze coe­ ficientul de convecţie interior şi să se stabilească corect această tempe­ ratură. precum şi variaţia Iui x. 4.

. din care se poate citi e g în funcţie de tmf şi de (PCO 2 +PH 2 O)L Presiunile parţiale ale COa şi HUO se calculează în funcţie de fracţiile molare corespunzătoare şi de valoarea presiunii atmosferice. In figura 4.4 . 4. COEFICIENTUL DE EMISIE A GAZELOR Coeficientul de emisie a gazelor de ardere. în °C. presiunile parţiale ale C 0 2 şi H s O în bar.8 bar-m. . p co2. O a doua relaţie stabilită pentru calcularea lui e„ este următoarea: în care Tmf. în primul rînd. în m. atunci cînd în interiorul tuburilor se depune un strat de cocs. Tem­ peratura ecranului creşte sensibil. Această relaţie se aplică în domeniile: i m / = 6 0 0 .7. în K. iar grosimea medie a stratului de gaze în m. 25. ţinîndu-se 271 . .Temperatura tmv este temperatura medie a materiei prime în secţia de radiaţie.11 este redată o diagramă transpusă după Wimpress. Coeficientul x are obişnuit valori de ordinul 15 . .5.) Z=0. poate fi calculat. şi PH„O în bar şi l. . cu ajutorul relaţiei: în care tmf. . 1 600°C şi (PCO„+PH 2 O. în secţia de radiaţie a cuptoarelor. 1.

Raportul relativ al dimensiunilor: 272 . 4. care fiind generală este mai puţin exactă: în care: V reprezintă volumul camerei de radiaţie. înăl­ ţimea 8 m şi lungimea 24 m (dimensiunile secţiei de radiaţie). GROSIMEA MEDIE A STRATULUI DE GAZE Această lungime poate fi calculată cu relaţia lui Hausen.9). pentru secţia de radiaţie a cuptoarelor (tab. Exemplificare pentru un cuptor paralelipipedic cu lăţimea 4.seamă şi de altitudine. Se poate eventual lua în consideraţie. la calculul presiunilor parţiale. iar At aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie.5 m. Obişnuit se utilizează următoarele recomandări privind valoarea lui l. şi umiditatea iniţială a aerului atmosferic (tempe­ ratura atmosferică şi umiditatea relativă -~50%).6. 4.7.

la dimensio18 — Procese de transfer termic 273 . — la tuburile în cauză. există unele particularităţi în dimensionarea secţiei de radiaţie. primele două şiruri de tuburi din secţia de convecţie sînt văzute de flacără şi deci primesc căldură prin radiaţie şi direct din focar. . transferul de căldură prin convecţie este mult diferit şi relaţia de verificare a tensiunii termice din radiaţie nu mai este corespunzătoare. — este greu de precizat modul în care se calculează ij). duc la concluzia că. gradul de ecranare este defi­ nit prin relaţia: La majoritatea cuptoarelor actuale. GRADUL DE ECRANARE La cuptoarele obişnuite cu tuburile plasate pe pereţi. decît cele din radiaţie.7. definită anterior prin intermediul lui Kr. nu sînt satisfăcătoare. temperatura ecranului pentru primele tuburi din convecţie este diferită. 0. gradul de ecranare are valori de ordinul 0. 4. La cuptoarele cu tuburi plasate central. La majoritatea cuptoarelor actuale. — tuburile din convecţie pot avea alt diametru şi alt pas. Toate aceste complicaţii. iar Aee — aria echivalentă a ecranului.7.Grosimea medie a stratului de gaze: După Hausen. gradul de ecranare este definit prin relaţia: în care: At este aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie. şi în unele cazuri mai scurte. temperatura gazelor de ardere la prag şi bilanţul termic al secţiei de radiaţie se modifică. precum şi faptul că primele tuburi din secţia de convecţie sînt puţine la număr. — este greu de precizat valoarea lui K.\ — dacă şirul (şirurile) de tuburi în cauză se consideră ca făcînd parte din secţia de radiaţie. încercările existente în literatură.25 . de exemplu. în cazul cuptoarelor cu tuburi plasate central şi cu pereţi radianţi. în raport cu tuburile normale ale secţiei de radiaţie. din mai multe motive: — se pot lua în consideraţie primele două şiruri de tuburi sau numai primul şir. — dacă în secţia de convecţie există. .85. numai generare de abur. în privinţa rezolvării acestei probleme. considerînd secţia de radiaţie perfect paralelipipedică şi cu jumătate din plafon liber: (cele două valori obţinute sînt destul de apropiate). în raport cu tuburile din secţia de radiaţie.

In cadrul acestui paragraf a fost prezentată metodica de verificare a tensiunii termice din secţia de radiaţie. şi în porţiunea 274 . modificîndu-se în pri­ mul rînd temperatura gazelor de ardere la prag. pentru alegerea materialului din care sînt confec­ ţionate tuburile. STABILIREA TEMPERATURII MAXIME A ECRANULUI Cunoaşterea temperaturii maxime a peretelui tuburilor din secţia de radiaţie este necesară. Temperatura peretelui tuburilor este mai mare la tuburile finale. pe circumferinţa şi pe lungi­ mea tuburilor. Dacă tensiunea termică rezultată din calcul este diferită de cea admisă la dimensionarea secţiei de radiaţie (cu mai mult de 3—4%). în care temperatura materiei prime este mai mare.8. Tensiunea termică pentru care se dimensionează secţia de radiaţie a cuptorului este o tensiune termică medie. poate fi neglijată prezenţa tuburilor din secţia de convecţie văzute de flacără. 4. calculul trebuie repetat.narea secţiei de radiaţie.

Coeficientul C 2 este dependent de distanţa medie faţă de flacără a diverselor zone ale tuburilor. valoarea medie a tensiunii termice relative este 0. Valorile relative ale tensiunii termice locale. p e n t r u valori mai mari ale pasului relativ al tuburilor. cu tuburile văzute de flacără pe ambele părţi). valorile medii ale tensiunii termice relative sînt mai mici. Tensiunea termică maximă se află prin înmulţirea tensiunii termice medii cu trei coeficienţi de corecţie: Coeficientul C t este dependent de pasul relativ al tuburilor (s/de). P e n t r u flacără verticală şi t u b u r i orizontale. tensiunea termică este aproape uniformă. cu tuburile văzute de flacără pe o singură parte. de n u m ă r u l şirurilor de t u b u r i care formează ecranul (un singur şir sau două şiruri decalate) şi de modul de plasare a ecranului (la perete. P e n t r u plasarea centrală a tuburilor (acestea sînt văzute de flacără simetric pe ambele părţi). tensiunea termică este mai uniformă în cazul tuburilor scurte (C 2 are valori mai mici). p e n t r u pasul relativ s/de=2 si pentru ecranele cu un singur şir de tuburi. sau central. tensiunea termică este mai neuniformă în cazul camerelor de radiaţie de înălţime mare (tuburile superioare sînt mai îndepărtate de flacără şi au tensiuni termice mai mici).12 şi are desigur valori supraunitare. valoarea medie a tensiunii termice relative este 0.562 şi se constată din datele prezentate că pe spatele tubului se simte in­ fluenţa radiaţiei peretelui.10. 18* 275 .837 (sensibil mai mare ca în cazul anterior). Valoarea lui C x este mai mică. Valoarea lui C t se citeşte din diagrama din figura 4. pentru toate tuburile şi pe întreaga lor lungime (C 2 are valori minime).tuburilor în care tensiunea termică este maximă. în funcţie de unghiul la centru în raport cu direcţia şi sensul flăcării. Tensiunea termică este maximă pe partea văzută de flacără a tuburilor şi în porţiunea mai apro­ piată de zona cu t e m p e r a t u r ă maximă a flăcării. Tensiunea termică este mai uniformă la tuburile plasate central pe un singur şir (C t are valori minime) şi mai neuni­ formă în cazul a două şiruri plasate la perete. sînt redate în ta­ belul 4. P e n t r u flacără verticală şi tuburi verticale. P e n t r u plasarea tuburilor la perete (acestea sînt văzute de flacără pe o singură parte). C\ ţine seamă de variaţia tensiunii termice pe cir­ cumferinţa tuburilor. La camerele de radiaţie cu pereţi radianţi. La valori s/de mai mici.

C 3 =0.Pentru C2 se pot lua următoarele valori: — Cuptoare cilindrice — Cuptoare paralelipipedice verticale (l — lăţimea) — Cuptoare cu pereţi radianţi Coeficientul C3 ţine seamă de influenţa relativă a transferului de căldură prin convecţie. asupra uniformităţii tensiunii termice este redusă şi în sens negativ (C3 are valori mai mari). porţiunea superioară a tuburilor verticale sau tuburile orizontale din zona superioară primesc mai multă căl­ dură prin convecţie (în raport cu zona inferioară) şi tensiunea ter­ mică se mai uniformizează (C3 are valori mai mici.9. Pentru C 3 se pot lua următoa­ rele valori: — Cuptoare cu flacără cu H/D sau H/l mare. . 1. . subunitare). în ra­ port cu transferul de căldură prin radiaţie.l. C 3 =0. C3=l. asupra tensiunii termice.9 . — Cuptoare cu flacără cu H/D sau H/l mic. La cuptoarele cu valori mari ale raportului H/D sau H/l.8 . ..1.0.. 0.0. în raport cu transferul de căldură prin radiaţie.. Temperatura maximă a ecra­ nului se calculează cu relaţia: Coeficientul global de transfer de căldură între materia primă şi 276 . — Cuptoare cu pereţi radianţi. La cuptoarele cu pereţi radianţi in­ fluenţa transferului de căldură prin convecţie.

exprimat pe unitatea de arie exterioară a tuburilor. în anexa 11 sînt discutate particularităţile secţiei de radiaţie pentru cuptoarele cu pereţi radianţi. Din bilanţul termic al secţiei. pentru di­ versele tipuri de oţeluri. plasat în secţia de con­ vecţie a cuptorului. 4.9.11 se prezintă temperaturile maxime admisibile ale ecra­ nului.13 sînt redate variaţiile lui 1 0 cu temperatura. la temperatura peretelui). aşezarea obişnuită a tuburilor fiind cea în triunghi echilateral (în raport cu aşezarea în pătrat. se prezintă metodica şi relaţiile de bază pentru dimensionarea unui fascicul de tuburi normale. turbulenţa gazelor de ardere este mai accentuată şi deci coeficientul de convecţie mai mare).suprafaţa exterioară a tuburilor (convecţie în interiorul tubului şi conducţie în peretele tubului) are expresia: (X0 este conductivitatea termică a oţelului din care sînt confecţionate tuburile. în cazul în care în interiorul tuburilor se depune un strat de cocs. se cunosc fluxul termic schimbat şi temperaturile de intrare şi ieşire ale materiei prime şi gazelor de ardere. In figura 4. se stabi­ leşte final din relaţia lui Newton: în care coeficientul global de transfer de căldură. trebuie să se ţină seamă şi de rezistenţa termică a acestuia (temperatura ecranului creşte). DIMENSIONAREA SECŢIEI DE CONVECŢIE în cele ce urmează. are expresia: 277 . aria de transfer de căldură necesară. Necunoscuta problemei. pentru tuburi confecţionate din cîteva tipuri de oteluri. In tabelul 4.

transferul de căldură prin radiaţia gazelor de ardere (C0 2 şi H 2 0) şi transferul de căldură prin radiaţia pereţilor late­ rali ai secţiei de convecţie: 4.33 pentru aşezarea tuburilor în triunghi) este: care pentru gaze de ardere poate fi simplificată la forma: Pentru aşezarea în triunghi echilateral a tuburilor. rezistenţele termice specifice ale fluidului interior. peretelui tubului şi depunerilor de pe suprafeţele tu­ bului pot fi neglijate în raport cu rezistenţa termică specifică a fluidului exterior (gazele de ardere) şi în consecinţă: Coeficientul parţial de transfer de căldură exterior însumează trans­ ferul de căldură prin convecţie (forţată.1.In marea majoritate a cazurilor. COEFICIENTUL DE TRANSFER DE CĂLDURA PRIN CONVECŢIE Au fost analizate comparativ relaţiile existente pentru calcularea lui ctc (Colburn. Relaţia generală a lui Colburn (C'=0.9. Litvinov. constanta C are va­ loarea 0. 278 . Monrad. ajungîndu-se la concluzia că cele mai bune sînt relaţiile Colburn şi Litvinov. se obţine: Proprietăţile fizice aparţin gazelor de ardere şi se iau Ia temperatura medie a acestora. Explicitîndu-se clin relaţie ocf.292. din cauza existenţei tirajului) de la gazele de ardere. Antufiev-Beleţki şi Miheev).

Valorile lui e pentru aşezarea tuburilor în triunghi: Relaţia anterioară provine din forma mai generală: Creşterea valorilor (3 şi e. iar st pasul tuburilor. se iau în convecţie aceleaşi tuburi şi coturi şi acelaşi număr de circuite în paralel ca şi în secţia de radiaţie.fiind necunoscut se presupune iniţial şi se veri­ fică final. Fixîndu-se anterior lungimea secţiei de convecţie. Viteza gazelor de ardere în secţiunea minimă de curgere trebuie să fie de ordinul 2 . pentru aşezarea tubu­ rilor în triunghi: Proprietăţile fizice şi viteza se iau ca în relaţia anterioară. cores­ punzătoare unor gaze de ardere cu o compoziţie medie.Dacă se renunţă la calcularea valorilor mai exacte ale proprietăţilor fizice ale gazelor de ardere (în funcţie de compoziţie şi de proprietăţile fizice ale componenţilor). egal cu latura triunghiului). Valoarea vitezei de masă a gazelor de ardere (piu) nu dă indicaţii satisfăcătoare pentru dimensionarea secţiei de convecţie. pentru a se obţine valori rezonabile pentru <xc şi Ap. în majoritatea cazurilor. Coeficientul (J din relaţia lui Colburn este dependent de numărul şirurilor de tuburi. . cu creşterea numărului de şiruri de tuburi. 279 .12. se pot utiliza valorile date în tabelul 4. Viteza gazelor de ardere se calculează pentru secţiunea minimă de curgere (secţiunea de curgere este variabilă). care. . pentru materia primă. se alege numărul de tuburi pe şir (multiplu al numărului de circuite în paralel) şi rezultă lăţimea secţiei de convecţie: (nt este numărul de tuburi pe şir. Relaţia lui Litvinov. într-o formă modificată. Valorile lui fi pentru aşezarea tuburilor în triunghi: . se explică prin creşterea turbulenţei de la un şir la altul. 5 m/s.

9. Te (sau te) este temperatura medie a ecranului. Hottel. şi apoi se interpolează liniar (de la valoarea lui tg se merge pe verticală pînă la valoarea lui p H 2 o l şi apoi pe orizontală pînă la scara lui OCH2O).14 este prezentată o nomogramă construită pe baza rela­ ţiei: «COJ iar în figura 4. Tg în K (sau tg în DC) este temperatura medie a gazelor de ardere. lucrîndu-se cu presiunile parţiale expri­ mate în bar şi cu grosimea medie a stratului de gaze exprimată în m. pe orizontală pînă la valoarea lui pco 2 1 Şi apoi pe verticală pînă la scara lui a C o 2 In nomogramă pentru a H z o se fac două citiri.2. Coeficientul de emisie a ecranului ee—0. Adelson. COEFICIENTUL DE TRANSFER DE CĂLDURĂ PRIN RADIAŢIA GAZELOR Au fost analizate comparativ metodele existente pentru stabilirea lui ocrg (Schack. Wimpress şi Nelson). ajungîndu-se la concluzia că cea mai bună metodă este cea bazată pe relaţiile lui Schack. la aşezarea tuburilor în triunghi echilateral. la valorile apropiate ale lui te. 280 . In continuare se prezintă relaţiile adaptate ale iui Schack: Şi a H s o rezultă în W/m2 °C. In figura 4. Grosimea medie a stratului de gaze. se poate calcula cu una dintre relaţiile: Temperatura medie a ecranului se poate aprecia prin relaţia: în care tm este temperatura medie a fluidului din tuburi.4.15 o nomogramă corespunzătoare relaţiei: In nomogramă pentru aco2. de la valoarea lui tg se merge pe verti­ cală pînă la valoarea lui te.9.

281 .

in ni c .

. în cele ce urmează.3.95).4. Pentru calculul diferenţei medii de temperatură dintre fluide. ep — coefi­ cientul de emisie a pereţilor (0. la schimbul de căldură în contracurent încrucişat. preîncălzirea aerului şi recuperarea de căldură. oirp reprezintă cu aproximaţie 5—15o/0 din suma ( a f + a r g ) . înălţimea ocupată de fascicul: ns — numărul şirurilor Pasul şirurilor: nt — numărul de tuburi pe şir.Valoarea lui r este de ordinul 20 . COEFICIENTUL DE TRANSFER DE CĂLDURĂ PRIN RADIAŢIA PEREŢILOR Se recomandă relaţia: Api reprezintă aria pereţilor laterali. Ae — aria ecranului. DIFERENŢA MEDIE DE TEMPERATURA Acest subiect a fost tratat pe larg în capitolul „Schimbătoare de căl­ dură".9. . L — lungimea convecţiei. în convecţie. 4. relaţia cea mai generală este următoarea: 283 . se precizează pe scurt modul de calcul al lui At în secţia de convecţie a cuptoarelor. schimbul de căldură se face în general în contracurent încrucişat. 4. Te — temperatura absolută a ecra­ nului. 30 (spre limita inferioară pentru păcură şi spre limita superioară la fracţiuni petroliere uşoare şi apă).9. pentru materia primă.

4. N — numărul de încrucişări. Cînd fluidul din tuburi realizează încrucişările. la nivele diferite de temperatură. Se trage concluzia în acest caz că schimbul de căldură nu este posibil şi că trebuie majorat N. calculul se repetă cu o nouă presupunere pentru ns. în cazul în care temperatura de ieşire a fluidului rece este mai mare decît temperatura de ieşire a fluidului cald. Atext — diferenţa de temperatură pentru fluidul din ex­ teriorul tuburilor. pentru o valoare mică a lui N este posibil ca At să nu poată fi calculat (apare în relaţie logaritmul unui număr negativ). Dacă t.în care: Atint reprezintă diferenţa de temperatură pentru fluidul din in­ teriorul tuburilor. N este în general egal cu numărul de şiruri (ns). care s-a utilizat în calculele lui a f . a^. şi At. Dacă acesta nu coincide cu cel presupus ini­ ţial. At pentru curent încrucişat poate fi calculat şi cu relaţia: în care Atc este diferenţa de temperatură pentru contracurent pur. Aria de transfer de căldură necesară în secţia de convenţie se calcu­ lează cu relaţia: Rezultă numărul necesar de şiruri de tuburi: Pentru ns se ia un număr întreg (şiruri complete).5. iar Atintrărt diferenţa dintre temperaturile de intrare ale celor două fluide.9. în majoritatea ca­ zurilor cel imediat superior. odată cu creşterea lui N. At creşte. At rr — diferenţa de temperatură (dintre fluide) la ca­ pătul rece al sistemului de transfer de căldură. Atcc— diferenţa de tem­ peratură (dintre fluide) la capătul cald al sistemului de transfer de căl­ dură. Cu valoarea lui Ae calculată pentru numărul întreg de şiruri de tuburi. Semnul plus sau minus din relaţie se alege astfel încît At să fie pozitiv.2>tC!t este posibil uneori ca At să nu poată fi calculat. Dacă temperatura de ieşire a fluidului rece este mai mică decît tem­ peratura de ieşire a fluidului cald. se obţine tensiunea termică din secţia de convecţie: 284 . VERIFICAREA NUMĂRULUI DE ŞIRURI DE TUBURI Anterior a fost necesar să se presupună numărul de şiruri de tu­ buri (ns). transversale pe direcţia de curgere a fluidului exterior.

4. în continuare.în secţia de convecţie a cuptoarelor. X0 este conductivitatea termică a oţelului din care sînt con­ fecţionate tuburile. Luîndu-se pasul tuburilor s 1 = l . 5 d e . iar transversal pe tuburi. Se presupune valoarea coeficientului global de transfer de căldură (obişnuit între 10 şi 18 W/m2 °C) şi se calculează aria de transfer necesară. ţinîndu-se seamă de dimensiunile secţiei de convecţie. se calculează coeficientul global de transfer de căldură. se fixează numărul de tuburi pe şir şi numărul de şiruri de tuburi. Numărul de tuburi se fixează astfel încît viteza medie a gazelor de ardere să fie de ordinul 6—8 m/s.000344 m °C/W. Acestea conţin un fascicul de tuburi ver­ ticale.00172 m °C/W. în relaţie. pentru a fi comparat cu cel presupus.rg+txrp valori de ordinul 30— 2 40 W/m °C. Coeficientul parţial de transfer de căldură interior ţine seamă de convecţia şi de radiaţia gazelor de ardere: 285 . Expresia coeficientului global de transfer de căldură este: Rezistenţele termice ale depunerilor au în medie valorile: pentru gaze 2 2 de ardere Rdi =0. se cunosc fluxul termic şi cele patru temperaturi caracteristice. Din bilanţul termic al preîncălzitorului. iar pentru tensiunea termică valori de aproximativ 10 000— 2 15 000 W/m . de tip clasic. pentru materii prime lichide şi tuburi normale. deasupra căreia se plasează preîncălzitorul de aer. pe două sau mai multe păsuri (global contracurent). pentru aer Rde =0. Se admite numărul de păsuri pentru circulaţia aerului şi se calcu­ lează diferenţa medie de temperatură pentru contracurent încrucişat.10. circulînd aerul. DIMENSIONAREA PREÎNCÂLZSTOARELOR DE AER în cele ce urmează. se prezintă metodica de dimensionare a preîncălzitoarelor de aer. gazele de ardere circulînd ascen­ dent prin interiorul tuburilor. plasate în triunghi echilateral. se obţin pentru <xe—<yLc+a. iar apoi lungimea necesară a tuburilor: („n" este numărul total de tuburi).

In general lăţimea preîncăzitorului de aer se ia egală cu lăţimea sec­ ţiei de convecţie a cuptorului. . Această viteză se stabileşte pentru circulaţia aerului transversală obişnuit pe lungimea preîncălzitorului (pasul Sj al tuburilor corespunde şirurilor transversale pe direcţia curgerii aerului). în relaţia anterioară. pentru curgerea aeru­ lui transversală pe tuburi. Se poate ad­ mite pentru ked calculat o valoare cu 1 . De exemplu. mai mică decît lungimea secţiei de convecţie. Grosimea medie a stratului de gaze: Temperatura medie a ecranului (suprafeţei interioare a tuburilor) se poate admite astfel: (ta — este temperatura medie a aerului). în cazul secţiilor de convecţie de lun­ gime mare. prezentată in paragraful cu dimensionarea secţiei de convecţie: Viteza aerului se calculează pentru secţiunea minimă de curgere şi este bine ca ea să fie de ordinul 3 . întot­ deauna la cuptoarele paralelipipedice. prin fixarea corespunzătoare a numărului de păsuri. să nu apară neuniformităţi accentuate în circulaţia gazelor de ardere prin secţia de convecţie. se face cu relaţia lui Colburn. . Se calculează kea şi se compară cu valoarea presupusă. . se prevăd 2—3 preîncălzitoare de aer identice. plasate co­ respunzător deasupra convecţiei. 6 m/s. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de ardere: se calculează cu ajutorul relaţiilor lui Schack. prezentate anterior. Pentru ca. 3°C între valoarea calculată şi cea presupusă). . . proprietăţile fizice aparţin aerului şi se iau la tem­ peratura lui medie şi presiunea atmosferică. . Lungimea preîncălzitorului este. pentru o lungime totală a 286 . Calculul coeficientului de convecţie exterior <xe. 2 unităţi mai mare decît va­ loarea lui ked presupus (supradimensionare).Coeficientul de convecţie otf. Verificarea temperaturii ecranului se face cu relaţia: (se poate admite o diferenţă de 2 . se calculează obişnuit cu relaţia (pentru R e > 2 300): Proprietăţile fizice aparţin gazelor de ardere şi se iau la temperatura lor medie. pentru gazele de ardere. prin racordarea secţiei de convecţie la preîncălzitorul de aer.

In general deci a e = a f + a r g . cu obţin valori ale coeficientu­ lui global de transfer de căldură de ordinul 150—200 W/m 2 °C (mult mai mari decît la preîncălzitoarele de aer clasice). prezentate anterior. la tuburile prevăzute cu aripioare circulare transversale. aria de transfer de căl­ dură necesară şi n u m ă r u l de şiruri de t u b u r i se stabilesc după metodele cunoscute. La exteriorul tuburilor nervurate circulă fie gazele de ardere. d e — diametrul ex­ terior al tubului. în care caz transferul de căldură se realizează prin convecţie forţată (din cauza existenţei tirajului) şi prin radiaţia CO a şi H 2 0 . D — diametrul exterior al aripioarelor. coeficientul global de trans­ fer de căldură. P e n t r u calculul coeficientului de convecţie. în domeniul temperaturii mai joase a gazelor de ardere. n — n u m ă r u l aripioarelor pe m lungime de t u b . p e n t r u care se propune următoarea relaţie: în care: s^ este pasul tuburilor. Se poate deci admite în continuare <xe ^ a f . Coeficientul de convecţie interior. Fasciculele de t u b u r i cu suprafaţă extinsă se utilizează întotdeauna în sistemele de preîncălzire a aerului cu lichid intermediar sau cu materia primă lichidă şi uneori în sistemele de recuperare a căldurii din gazele de ardere sau chiar în secţia de convecţie pentru materia primă. pentru care în literatură se întîlnesc suficiente date necesare în proiectare. Cazul fasciculelor de t u b u r i cu aripioare. fie aerul în care caz transferul de căldură se realizează numai prin convecţie. diferenţa de t e m p e r a t u r ă medie. se cunosc mai multe relaţii (jprezentate în paragraful despre răcitoare cu aer). pe lingă dimen­ sionarea preîncălzitorului. P e n t r u a nu se obţine căderi de presiune prea mari.secţiei de convecţie de 24 m şi o lungime totală a preîncălzitorului de aer de 9 m. Valorile lui l sînt în general mai mici decît distanţa dintre două ari­ pioare alăturate. valoarea lui <xrg este mică. şi stabilirea dimensiunilor tubulaturii de le­ gătură. S — grosimea aripioarelor. se recomandă pentru viteza gazelor în secţiunea minimă valori de ordinul 3—5 m/s. în special la uti­ lizarea tirajului natural. pot fi prevăzute 3 preîncălzitoare de aer de cîte 3 m lungime. dispuse simetric deasupra a 3 sectoare de cîte 8 m lungime ale secţiei de convecţie. La fasciculele de tuburi cu aripioare. P e n t r u că valorile produselor p^î sînt foarte mici. iar 0trg='aco2+0tH2O. P e n t r u aplicarea acestora este însă necesară grosimea medie a stratului de gaze. pe şirurile tranversale pe direcţia curgerii gazelor. In majoritatea cazurilor se folosesc t u b u r i cu aripioare circulare din oţel. 287 . Calculul circuitului de preîncălzire a aerului conţine. dintre care mai uşor de aplicat este relaţia Robinson-Briggs. în raport cu a„ şi poate fi neglijată.P e n t r u calculul coe­ ficienţilor de transfer de căldură prin radiaţia C 0 2 şi H 2 0 se utilizează relaţiile lui Schack. a căderii totale de presiune pe circuit şi a puterii consumate de ventilatorul de aer. în special în domeniul temperaturilor joase ale gazelor de ardere.

prin recuperare de căldură din gazele de ardere. Debitul de abur produs rezultă din relaţia: in care Q este căldura disponibilă. factorul de corecţie a diferenţei de temperatură este întotdeauna egal cu unitatea). fie abur supraîncălzit. se citesc: entalpia apei de alimentare it [kJ/kg]. Fasciculele generatorului pot fi cu tuburi normale. In majoritatea cazurilor se întîlnesc generatoare de abur saturat. în economizor şi în vaporizator. 10. indiferent de sensul de curgere a gazelor de ardere. . Nu se lucrează cu vaporizare totală. entalpia aburului saturat uscat i2 [kJ/kg]. entalpia apei la temperatura de fier­ bere i' [kJ/kg]. Fracţia masică vaporizată este egală cu 1/Cr. Poate fi generat fie abur saturat. obişnuit nu se mai utilizează şi preîneălzitor de aer. se fixează după indicaţiile date în paragrafele anterioare. Calculul termic al economizorului şi vaporizatorului este identic cu cel a secţiei de convecţie pentru materia primă. pentru a nu avea variaţii foarte mari de viteză în serpentina de vaporizare. care au secţia de convecţie redusă. mate­ ria primă circulă numai prin secţia de radiaţie. Căldura disponibilă pentru generarea de abur este cunoscută din cal­ culul anterior al căldurii utile. în unele cazuri. 288 . Numărul de circuite în paralel. Diferenţa medie de temperatură la vaporizator este egală cu diferenţa medie logaritmică pentru contra­ curent (temperatura de vaporizare a apei fiind practic constantă. plasate în secţia de convecţie a cuptoarelor. se iau valori de ordinul 5 . se stabileşte temperatura intermediară a gazelor de ardere. iar secţia de convecţie este utilizată în întregime pentru generare de abur.11. sau eventual cu tuburi cu aripioare din oţel. Prin bilanţul termic pe una dintre secţii (vaporizator sau economizor). DIMENSIONAREA GENERATOARELOR DE ABUR In secţia de convecţie a cuptoarelor. la care se utilizează tuburi normale. în kJ/h. Dacă generatorul este prevăzut şi cu preîneălzitor de apă (economizor). Căldura schimbată în economizor: i Căldura schimbată în vaporizor: Debitul recirculat prin vaporizator este: Pentru coeficientul de recirculare C. în vaporizator circulaţia apei se face global de jos în sus. pentru un generator de abur saturat de exemplu.4. în special la cuptoarele cilindrice. în general de presiune medie (în ultimul caz generatorul este prevăzut şi cu supraîncălzitor). în economizor schimbul de căldură se face în contracurent încrucişat. Fiind impuse presiunea aburului produs şi temperatura apei de ali­ mentare. în primul rînd. pot fi plasate uneori fascicule de tuburi pentru generare de abur. . In cele ce urmează se prezintă pe scurt problemele specifice ale dimensionării generatoare­ lor de abur.

La unele cuptoare pot fi întîlnite supraîncălzitoare individuale. iar p. In ma­ joritatea cazurilor practice. în zona vaporizatorului. pen­ tru supraîncălzirea aburului necesar stripării (ele nu sînt recuperatoare 19 — Procese de transfer termic 289 .7n^ în kg/s. admisibil pe unitatea de volum de spaţiu de vapori. se ia în funcţie de raportul HZIDX. Debitul specific de vapori. şi p„ sînt densităţile celor două faze în echilibru. sau cu relaţia specifică simplificată (pentru regim turbulent): în care: pw este viteza de masă. se prezintă metoda de dimensionare a separatorului de apă-abur. Căderea de presiune în vaporizator se calculează cu metodele curgerii bifazice. Separatorul se pla­ sează suspendat. în kg/m2-s. L reprezintă (lungimea separatorului. Separatoarele apă-abur sînt vase cilindrice plasate orizontal. . raportul L/Dt este de ordinul 2 . La evacuarea aburului din separator este bine să se plaseze un demister. o este tensiunea superficială a apei la temperatura de saturaţie. . în m. Spre deosebire de economizor şi vaporizator. mv=. utilizată şi la refierbătoarele cu spaţiu de vapori. Pentru raportul dintre înălţimea spaţiului de vapori şi diametrul se­ paratorului se recomandă valoarea: Valoarea mărimii C. la care coeficientul de convecţie interior are valori foarte mari (deci rezistenţa termică cores­ punzătoare este neglijabilă). se calculează cu relaţia: Relaţia se aplică în unităţile fundamentale S. utilă pentru calcularea ariei unui segment de cerc. Mai pot fi calculate conductele de legătură şi puterea consumată de pompa de recirculare. necesară: ) Debitul masic de vapori care părăsesc separatorul. 3. Diametrul interior al separatorului se alege. în continuare. Coeficientul de convecţie pentru supraîncălzirea aburului se poate cal­ cula cu relaţiile criteriale clasice ale convecţiei forţate. la supraîncălzitor a4 are o valoare relativ mică şi el trebuie calculat. Se poate admite o uşoară supradimensionare a separatorului.Căderea de presiune a apei în economizor se calculează cu relaţia olasică (nu există schimbare de fază). d4 — diametrul interior al tubului. Aria secţiunii verticale a spaţiului de vapori.I. Prin admiterea lui Dit se calculează L din relaţia anterioară. iar coeficientul global de transfer de căldură se stabileşte cu relaţia generală cunoscută.

CĂDEREA DE PRESIUNE ÎN ZONA DE VAPORIZARE Metodele Ludwig şi Baklanov. problema calculării căderii de presiune este simplă. şi în care apar presiunile statice. şi la un cuptor refierbător de benzină şi la serpentina de vaporizare a apei dintr-un sistem recuperator de căldură. în majoritatea cazurilor de descompunere termică. CĂDERILE DE PRESIUNE PE CIRCUITUL MATERIEI PRIME Se discută cazul în care materia primă se încălzeşte şi se vaporizează parţial. problema se rezolvă prin calcularea lui Ap pe tronsoane. pre­ siunile de poziţie şi căderile de presiune cauzate de frecare (în zona de încălzire şi în zona de vaporizare a materiei prime). iar acest lucru trebuie verificat. In prezent. şi metodele Ludwig. iar indicele 2 la ieşirea din cuptor.de căldură). In cele ce urmează se redau. presiunile dinamice. prezentată de Adelson. Aceste noi metode prezintă avantajul că sînt generale. acestea fiind plasate obişnuit între două fascicule ale convecţiei pentru încălzirea materiei prime. fiind aplica­ bile. diferenţa de presiune de poziţie se neglijează şi urmează să se calculeze numai căderea de presiune cauzată de frecare în zona de vaporizare. de exemplu. In cazul în care în cuptor există mai multe circuite în paralel. spre deosebire de cea a lichidului la intrarea în cuptor. Conform relaţiei lui Bernoulli: în care indicele 1 se referă la intrarea în cuptor. în funcţie de temperaturile li­ mită ale aburului ce se supraîncălzeşte. 4. se poate scrie: 290 . căderea de presiune prin frecare în zona de încălzire şi di­ ferenţa de presiune dinamică (necesară accelerării). pentru condiţiile medii co­ respunzătoare. Presiunea dinamică a amestecului de lichid şi vapori la ieşirea din cuptor. adaptate. Admiţîndu-se că lungimea echivalentă a serpentinei este proporţio­ nală cu variaţia entalpiei. se poate scrie va­ loarea presiunii statice necesare la intrarea în cuptor (obişnuit presiu­ nea statică la ieşire este impusă): In general. se calculează mai greu. 4.1. fără vaporizare. Ap se calculează pentru un singur circuit. In cazul în care există numai încălzire. Lockhart-Martinelli şi cea clasică a curgerii bifazice.12. Dacă în serpentină au loc şi reacţii. Viteza va­ porilor la ieşirea din cuptor trebuie să fie subsonică. căderea de presiune a ma­ teriei prime în zona de vaporizare a unui cuptor se calculează cu metoda Baklanov.12.

25 p e n t r u coturi de 90°. Dacă Lev<Ler. . 0. U. sau n u m ă r u l de spire (pentru serpentină continuă). . if — entalpia amestecului final (la ieşirea din cuptor). p/ — densitatea amestecului de lichid şi vapori la ieşirea din cuptor. Relaţia este omogenă dimensional. f — coeficientul de frecare.024 p e n t r u vaporizare ţiţei. pw — vi­ teza de masă a materiei prime. 50 p e n t r u coturi de 180°. se lucrează cu mărimile corespunzătoare intrării în cuptor). dacă vaporizarea începe în secţia de convecţie. Ler — lungimea echivalentă a serpentinei din secţia de radiaţie. C = 3 0 .020 p e n t r u vaporizare păcură. n c — n u m ă r u l de coturi. din curba de variaţie a temperaturii iniţiale de vaporizare a materiei prime pe CVE în funcţie de presiune. 0. . di — diametrul interior al tubului.în care: Lev reprezintă lungimea echivalentă a serpentinei în care are loc vaporizarea. iar presiunile sînt valori absolute. Ap se calculează uşor cu metodele curgerii bifazice. şi se calculează hm. serpentina de vaporizare a apei). Dacă la intrarea în cuptor materia primă este par­ ţial vaporizată. în cazul în care zona de încălzire este neglijabilă (cuptor refierbător. vaporizarea începe în secţia de radiaţie. sau poate fi calculat ca la metoda clasică a curgerii bifazice. C = 1 5 . f=0. pentru spire dreptunghiulare. .020 . Densitatea vaporilor se calculează pentru condiţiile de ieşire cuptor. . Se stabileşte apoi entalpia materiei p r i m e lichide la această t e m p e r a t u r ă iu. 19* din 291 . LeT se calculează cu relaţia: în care: n t reprezintă n u m ă r u l de tuburi din secţia de radiaţie (pentru un circuit). — en­ talpia materiei prime la intrarea în secţia de radiaţie (în majoritatea cazu­ rilor. Densitatea amestecului la ieşirea din cuptor: (e este fracţia masică a vaporizatului la ieşirea din cuptor). ne=int coturi de 90°. Uv — entalpia materiei prime lichide la intrarea în zona de vaporizare. . intrarea în cuptor coincide cu intrarea în zona de vaporizare. Valorile entalpiilor if şi iir sînt cunoscute din bilanţurile termice. nc=nt (sau nc=nt—1) coturi de 180°. se citeşte t e m p e r a t u r a materiei prime la începutul zonei de vaporizare tiv. . L t — lun­ gimea geometrică a unui tub (a unei spire). Se presupune presiunea la începutul zonei de vaporizare p 4 şi. pi — densitatea materiei prime lichide la ti*. Coeficientul de frecare poate fi admis astfel: 1=0.. pen­ tru condiţii medii. vaporizarea începe în secţia de radiaţie. Relaţia lui Ludwig pentru verificarea presiunii presupuse: în care: p/ — reprezintă presiunea finală la ieşirea din cuptor. .018 .

p — densitatea materiei prime total în fază dichidă. e — fracţia masică a vaporizatului la ieşirea din cuptor. . m reprezintă debitul masic de materie primă (pe un circuit). în lipsa unor date experimentale. Pentru cunoaşterea viscozităţilor dinamice ale ceilor două faze.16 şi 4. 4> Şi Lev. Căderea de presiune în zona de vaporizare este: Relaţia lui Baklanov pentru verificarea presiunii presupuse: (relaţia este omogenă dimensional) x—34 335 pentru vaporizare ţiţei. U. Se presupune pt şi se stabilesc £• . şi u t . în condiţiile medii). factorul de corelare pentru lichid Zi (acesta corespunde curgerii dublu turbulente care este întîlnită în cuptoare). ca în cazurile anterioare. pj. se face o nouă presupunere şi calculul se repetă. la temperatura medie din zona de vaporizare. se pot folosi diagra­ mele existente.r=19 620 pentru vaporizare păcură. Valoarea criteriului Reynolds pentru faza lichidă: (mi este debitul masic al fazei lichide. Metodele curgerii bifazice. Pentru omogenitate dimensională. se stabilesc pi. din figurile 4.Dacă Pi calculat nu este aproximativ egal cu valoarea presupusă. Se calculează parametrul Loekhart-Martinelli cu ajutorul relaţiei: şi se citeşte în funcţie de X. pentru calcularea căderii de presiune a materiei prime în zona de vaporizare a cuptorului. Se prezintă iniţial adaptarea metodei Lockhart — Martinelli a curgerii bifazice. x trebuie să aibă dimensiunile m-/s2.„ Pentru fracţia masică medie a vaporizatului: şi pentru temperatura medie şi presiunea medie din zona de vaporizare. . Coeficientul de frecare corespunzător: Viteza fazei lichide se calculează cu relaţia: 292 .17..

.

p„ Şi M z Densitatea medie a amestecului: Cu această densitate se calculează viteza medie a amestecului wa şi apoi Rea şi fa (cu relaţiile anterioare). care se pare că este cea mai ri­ guroasă. fără a se mai presupune pL. singura deosebire constă în faptul că Lev este cunoscut (Pi se poate presupune numai pentru a se stabili pre­ siunea medie). se prezintă metoda clasică a curgerii bifazice. care este mai puţin exactă. vaporii au o viteză mai mare decît lichidul) şi prin faptul că Rea pentru amestec se calculează cu viscozitatea lichidului. Se presupune Pi şi se stabilesc Pentru fracţia masică medie a vaporizatului şi pentru temperatura medie şi presiunea medie din zona de vaporizare. prin faptul că vitezele celor două faze se consideră egale (în rea­ litate. se pot utiliza ca proprietăţi fizice medii proprietăţile fizice de la ieşire şi se calculează direct Apottp=Pi—pf. metoda Ludwig dă rezultate foarte apropiate de cele ob­ ţinute prin metoda Lockhart-Martinelli. 294 . în diverse cazuri. In continuare. adaptată pentru calcularea căderii de presiune a materiei prime în zona de vaporizare a cuptorului.Presiunea presupusă se verifică cu relaţia: In aplicarea acestei metode la cuptoarele refierbătoare şi la vaporizatoarele generatoarelor de abur. Presiunea presupusă se verifică cu relaţia: Calculîndu-se. — metodele Ludwig şi Lockhart-Martinelli dau pentru Apvat) valori puţin mai mari decît celelalte două metode. Metoda clasică este mai puţin exactă decît metoda Lockhart-Martinelli. se stabilesc p/. s-au constatat următoarele: — obişnuit. — metoda Baklanov dă rezultate foarte apropiate de cele obţinute prin metoda clasică a curgerii bifazice. în cazul în care căderea de presiune este mică în raport cu valoarea presiunii. Obişnuit. prin cele 4 metode. căderea de presiune în zona de va­ porizare.

CĂDEREA DE PRESIUNE IN ZONA DE ÎNCĂLZIRE Se calculează cu relaţia clasică: Proprietăţile fizice se iau la temperatura medie din zonă. într-o serpentină compusă din tuburi drepte şi coturi cu rază de curbură. . în cazul în care tubu­ rile din secţia de convecţie diferă de cele din secţia de radiaţie.12. C'=:0. Indicele 1 se referă la intrarea în cuptor.12. nc — numărul total de coturi. . se consideră F«*l. Lungimea echivalentă a unei serpentine se calculează după metodica prezentată anterior (prin intermediul coeficientului Q. Urmează să se stabilească lungimea echivalentă a serpentinei de încălzire. Coeficientul de frecare se calculează cu relaţiile prezentate anterior (pentru Re=103 . Prin calcularea lui Apvap s-a stabilit Lev şi deci se poate cunoaşte numărul de tuburi în care are loc vaporizarea. (există multe relaţii pentru calcularea lui f. 4. iar la încălzirea gazelor F > 1 . aceasta fiind cea mai corectă. în majo­ ritatea cazurilor practice. IO5 şi pentru Re > IO5). C'=0. La încălzirea lichidelor F < 1 . F se calcu­ lează cu relaţiile: Hp este viscozitatea fluidului la temperatura peretelui.4.35 pentru coturi de 90°. DIFERENŢA DE PRESIUNE DINAMICA Se prezintă metoda Lockhart-Martinelli.2.7 pentru coturi de 180°. se poate calcula şi astfel: în care: L reprezintă lungimea totală a tuburilor (numărul de tuburi în­ mulţit cu lungimea unui tub). iar indicele 2 la ieşirea din cuptor. 295 . dar acestea par mai corecte).3. relaţiile se referă la curgerea izotermică. se cal­ culează Apî„f separat pentru convecţie şi radiaţie. Căderea de presiune. Fără factorul F.

In cazul unui amestec de lichid şi vapori. Densităţile din relaţie sînt valorile medii pentru coloanele corespunzătoare de fluid. uneori depăşind însă şi 10 bar. Diferenţa de presiune dinamică are valori destul de mari. In ultimele tuburi de la ieşirea din cuptor. înălţimile h^ şi h2 se referă la distanţele dintre intrarea în cuptor. Cu ajutorul lui Yi poate fi calculată şi valoarea reală a densităţii amestecului la ieşirea din cuptor (mai mare decît cea clasică): în care: wv2 este mult mai mare decît wi2. Diferenţa de presiune de poziţie este obişnuit negativă şi neglijabilă. de ordinul unităţilor de bar. utilizîndu-se densitatea medie a amestecului la ieşire. . printr-o conductă de transfer de diametru mai mare (viteză mică şi deci cădere de presiune mică). cu creştere mare de viteză şi deci cu cădere mare de presiune.». ea avînd 3 . Viteza vaporilor la ieşirea din cuptor trebuie să fie subsonică. se poate calcula şi clasic. cu tempe­ ratura. după fixarea geometriei conduc­ tei de transfer. In multe cazuri. de exemplu. şi limita inferioară a serpentinei. Ap. iar fracţia vaporizată creşte). pentru că densitatea materiei prime variază în lungul serpentinei. în majoritatea cazurilor. cu variaţia fracţiei vaporizate.). cu presiunea şi cu vitezele fazelor (ecuaţia Bernoulli se referă obişnuit la lichide cu p=ct. M„ — reprezintă masa molară a vaporilor. pot fi calculate Ap şi Ai.. Căderea de presiune a materiei prime în cuptoare este. în funcţie de X. în condiţiile de ieşire din cuptor Yi se citeşte din figura 4. în condiţiile de ieşire din cuptor: Fracţia volumică reală a lichidului. respectiv ieşirea din cuptor. de exemplu. la un cuptor DA. în multe cazuri practice. Temperatura poate fi maximă în tu­ bul 2 sau 3 de la ieşire. o coloană de fracţionare. 4°C peste temperatura finală. cu vitezele fazelor egale.18. are loc o vaporizare intensă a materiei prime. avîndu-se în vedere procesul de vaporizare adiabatică (presiunea şi temperatura scad. Este posibil ca absorbţia de căldură din exterior să nu fie suficientă pentru vaporizare şi atunci are loc o răcire a materiei prime.Se calculează parametrul Lockhart-Martinelli. 296 . . Viteza sunetului pentru vaporii care ies din cuptor se poate calcula cu relaţia simplă: (se poate introduce sub radical şi factorul de compresibilitate). T2 — temperatura [în K] la ieşirea din cuptor. serpentina cuptorului este ilegată la aparatul din aval. Calculul ei nu se poate face riguros.

cauzate de frecare. CĂDERILE DE PRESIUNE PENTRU GAZELE DE ARDERE Şl AER Pe circuitul gazelor de ardere şi pe circuitul de preîncălzire a aerului există diverse căderi de presiune. 297 . căderi de presiune locale şi variaţii de presiune statică (datorate diferenţei de densitate din­ tre gazele de ardere şi fluidul dislocuit-aerul).13.4.

— căderea de presiune la intrarea în camera de aer de sub arzătoare (injectoare). — căderea de presiune în cutia de distribuţie a aerului la camera de aer. atunci cînd este cazul. care trebuie să asigure tirajul necesar. secţia de convecţie şi preîncălzitor. de la baza coşului. — diferenţele de presiune statice (negative) din secţia de radiaţie. — căderea de presiune prin frecare pe conducta de aer cald (se ţine seamă şi de prezenţa coturilor). — căderea de presiune prin frecare în ţevile preîncălzitorului. Pe circuitul de preîncălzire a aerului se întîlnesc următoarele căderi de presiune: — căderea de presiune prin frecare pe conducta de aer rece. 298 .Cunoaşterea acestor căderi de presiune este necesară pentru dimensio­ narea coşului. — căderea de presiune prin frecare în secţia de convecţie. — căderea de presiune prin frecare. secţie de convecţie şi preîncălzitor de aer clasic. — căderea de presiune cauzată de mărirea secţiunii de curgere. spre exemplu. la trecerea din secţia de radiaţie în secţia de convecţie. — căderea de presiune la întoarcerea de 180° din preîncălzitor. — căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. la ieşirea din ţevile preîncălzitorului. şi pentru dimen­ sionarea ventilatorului de aer şi a exhaustorului de gaze de ardere. la trecerea aerului peste fasci­ culul de tuburi (se ţine seamă de numărul de păsuri). la ieşirea din preîncălzitor. Căderile de presiune aferente coşului se calculează odată cu dimen­ sionarea acestuia. — căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. — căderea de presiune cauzată de mărirea secţiunii de curgere. La un cuptor paralelipipedic vertical. — căderea de presiune în cutia de distribuţie a aerului. la intrarea în preîncălzitor. Pentru calculul puterii consumate de ventilator se majorează suma căderilor de presiune anterioare cu 30—50%. la intrarea în preîncălzitor. — căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. cu secţie de radiaţie. ia trecerea din secţia de convecţie în ţevile preîncălzitorului de aer. se întîlnesc urmă­ toarele căderi de presiune pe circuitul gazelor de ardere: — căderea de presiune prin frecare în secţia de radiaţie (sub 20 N/m2). Pe conductele de aer rece sau cald se admit viteze de ordinul 10— 15 m/s. dintre ventilator şi preîncălzitor (se ţine seamă şi de prezenţa coturilor). — căderea de presiune cauzată de registrul de gaze de ardere. — căderea de presiune în cutia colectoare de aer cald. Diferenţa de presiune pe care trebuie să o realizeze ventilatorul 2 are o valoare în jurul a 1 000 N/m . pentru siguranţă şi pentru acoperirea căderilor de presiune în registrul de aer de la refularea ven­ tilatorului şi în zona arzătoarelor (injectoarelor). — căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere la intrarea în coş.

la care căderea de presiune totală pe circuitul gazelor de ardere este sensibil mai redusă. V — debitul volumic de aer. 299 . pe circuitul gazelor de ardere şi pe circuitul de preîncălzire a aerului. indiferent de valoarea lui sjde: Re şi w ca în cazurile anterioare. reprezintă numărul de şiruri de tuburi.95). sau la cele care necesită exhaustor pe circuitul gazelor de ardere. n.885: Pentru aşezarea în triunghi echilateral. nu există probleme deosebite în pri­ vinţa calculului căderilor de presiune. Curgerea transversală pe fascicule de tuburi cu aripioare. pe circuitul gazelor de ardere sau pe circuitul aerului.65—0. pen­ tru că în prezent se realizează obişnuit numai cuptoare cu circulaţie ascendentă a gazelor de ardere. transversală pe fascicule de tuburi cu aripioare circulare. se cunosc mai multe relaţii (prezentate în paragraful despre răcitoare cu aer). în condiţiile atmosferice. indice 1 pentru intrare şi 2 pentru ieşire.885: w se ia în secţiunea minimă. t\m — randamentul mecanic al sistemului (0. Nu se prezintă aceste relaţii. Curgerea transversală pe fascicule de tuburi normale. Pentru cal­ culul căderii de presiune la curgerea gazelor de ardere sau a aerului. — Pentru aşe­ zarea în triunghi echilateral şi s1/de< 1. Se prezintă în continuare principalele relaţii pentru calcularea căde­ rilor de presiune. Pentru canalele de fum există unele relaţii specifice de calcul al că­ derii de presiune a gazelor de ardere. rft — randamentul intern al venti­ latorului (0. dintre care mai uşor de aplicat este relaţia Briggs-Young. — Pentru aşezarea în triunghi echilateral şi Sj/de> 1.75). La preîncălzitoarele de aer moderne. în care: A este aria secţiunii de curgere.90— 0.Puterea consumată de ventilator (puterea motorului de antrenare) se calculează cu relaţia: Apc — reprezintă diferenţa de presiune realizată.

w se ia în secţiunea totală (fig.6. Reducerea secţiunii de curgere realizată prin registru Se aplică pentru x = 0 . sin cp=0.5 .5. Curaerea prin coturi 300 .Fig. 4. . 4.9.707. 45°. La calculul tirajului. 4. x reprezintă fracţia secţiunii libere din secţiunea totală. 90°. reducerea secţiunii nefăcîndu-se brusc. relaţia se scrie astfel: Ap ={l~TjTsmCf> <p este semiunghiul de divergenţă. Creşterea bruscă a secţiunii de curgere într-o formă mai generală (fig. relaţia anterioară poate fi scrisă astfel (fig. .20).20 Intr-o formă mai generală. . . 0. 0. 3 .19): cp este semiunghiul de convergentă. 4. se admite x=0.21). 0. 1. 30°. Pentru cp=0°. 0. pentru flexibilitate.

C=0.22). la funcţionarea arzătoarelor (injectoarelor) cu aer insuflat. La arzătoarele (şi injectoarele) cu aer aspirat.7 . Ap se poate afla şi prin intermediul lungimii echivalente a cotului. 3—4 căderile de presiune pe circuitul de aer. w=0. presiunea în aval nu poate fi decît tot inferioară presiunii atmo­ sferice. Diferenţa de presiune statică i Pa reprezintă densitatea aerului atmosferic. Căderea de presiune în arzătoare este aco­ perită obişnuit de către ventilator. pentru coturi de 180°. 2—3 creşterea de presiune realizată de ventilator. indice 2 pentru grupul de conducte paralele (fig. valorile mici pentru coturi cu rază de curbură mare.81 m/s2. g=9. . C=0. între ventilator şi intrarea în arzătoare. . căderea de presiune în zona arzătoarelor (debitul de aer aspirat 301 . . 1. 1—2 reprezintă că­ derea de presiune a aerului în aspiraţia ventilatorului. Se constată că la ieşirea din arzătoare presiunea aerului este inferi­ oară presiunii atmosferice. iar 4—5 căderea de pre­ siune în arzătoare. Curgerea prin tuburi.Pentru coturi de 90°. 4. Semnul minus corespunde deplasării ascensionale a gazelor de ardere. în figura 4. In încheierea acestui paragraf se redau cîteva detalii asupra căderilor de presiune ale aerului.5 (tUj + i^).23 este prezentată în principiu variaţia presiunii aerului. H — înălţimea sec­ ţiei la care se aplică relaţia. valorile mari pentru coturi fără rază de curbură. .35 . pg — densitatea gazelor de ardere la temperatura medie (în secţia de radiaţie tmf) şi presiunea atmosferică. 2. Se utilizează relaţia clasică: Cutii de distribuţie sau de colectare Indice 1 pentru conducta unică. acceleraţia gravitaţională. în cazul vehiculării acestuia cu ventilator.

de la intrarea aerului şi pînă la ie­ şirea gazelor de ardere în atmosferă. 4. DIMENSIONAREA COŞULUI în paragraful anterior au fost discutate căderile de presiune pe cir­ cuitul gazelor de ardere şi diferenţele de presiune statice. iar suma acestora trebuie să compenseze suma tutu­ ror căderilor de presiune rezistente. sistemul constituie un vas comunicant. La un cuptor cu tiraj natural şi aer aspirat.14. deasupra registrului de gaze de ardere. Diferenţa de presiune statică reprezintă chiar forţa ascensională a gazelor de ardere. Diferenţa de presiune statică realizată de coş are expresia: La un cuptor. pînă la presiunea atmosferică) există o depresiune.diametrul interior (mediu) şi o cădere de presiune locală la vîrful coşului. apare o forţă ascensională (principiul lui Arhimede). In coş există o cădere de presiune cauzată de frecare. Forţa motrice care cauzează curgerea constă în existenţa diferenţelor de presiune statice. w — viteza medie. aerul este aspirat de la presiunea atmosferică. existente în cuptor. de exemplu. raportată la unitatea de arie trans­ versală a coloanei de fluid. dar în schimb poate fi aspirat aer fals prin neetanşeităţile cuptorului. Gazele de ardere nu pot ieşi din circuit. care se exprimă prin relaţia (pierderea de presiune dinamică): (p„ şi wv corespund gazelor de ardere la temperatura de la vîrful coşului). Este bine ca în zona 2 de ardere să existe o depresiune de ordinul 20—30 N/m . Pe tot acest circuit de curgere (de la presiunea atmosferică. Acest bilanţ al diferenţelor de presiune poate fi exprimat prin ega­ litatea: (indicele r se referă la diferenţele de presiune rezistente). pînă la baza coşului. 302 . H — înălţimea coşului şi Dt —.se reglează şi prin registru) fiind acoperită de tiraj. în raport cu presiunea atmosferică. fără ventilator de aer şi fără exhaustor de gaze de ardere. cauzată de tre­ cerea gazelor de ardere de la o secţiune finită la o secţiune practic infi­ nită. gazele de ardere ridicîndu-se şi existînd tendinţa ca ele să fie înlocuite de aerul atmo­ sferic (fluidul dislocuit). iar gazele de ardere sînt evacuate prin coş tot la presiunea atmosferică. care se exprimă prin relaţia clasică: în care: pK reprezintă densitatea medie a gazelor de ardere în coş. cu atmosfera. Densitatea medie a gazelor de ardere fiind mai mică decît densitatea aerului atmosferic. atît la partea inferioară cît şi la partea superioară.

sau/şi o parte din căderea de pre­ siune a gazelor de ardere este compensată de exhaustor. de la intrarea aerului şi pînă la baza coşului. dar constituie un dezavantaj pentru tiraj. Notîndu-se cu Ap. conform bilanţului global al diferenţelor de presiune. se poate scrie: Tirajul brut realizat de coş este Hg(pa—ps). Prin tiraj se înţelege în general diferenţa de presiune statică cores­ punzătoare unei coloane de gaze de ardere. care este egală cu suma algebrică a diferenţei de presiune statică realizată de coş şi căderile de presiune din coş şi de la vîrful coşului.La cuptoarele de tip vechi. Se exprimă uneori tirajul global al cuptorului. Tirajul întîlnit la cuptoare poate fi natural sau mixt (parţial forţat). Deseori se exprimă şi depresiunea existentă la baza coşului (numită tot tiraj) deasupra registrului de gaze de ardere. iar tirajul net (efectiv) este Ap. curgerea gazelor de ardere este forţată. suma algebrică a tuturor diferenţelor de presiune rezistente şi statice. cu creşterea lui pa (cu scăderea temperaturii atmosferice. Se constată că tirajul realizat de coş creşte odată cu creşterea înăl­ ţimii coşului. în zonele în care gazele de ardere au o circulaţie descendentă (opusă tendinţei naturale). în ultimul caz. după registrul de gaze de ardere. această depresiune fiind egală şi cu suma algebrică a tuturor diferenţelor de presiune rezistente şi statice. respectiv cu creşterea presiunii atmosferice) şi cu scăderea lui p„. dar mai frecvent numai tirajul realizat de coş. de la intrarea aerului şi pînă la baza coşului (inclusiv registrul de gaze de ardere). Exemplificarea influenţei temperaturii atmosferice asupra înălţimii relative a coşului: Exemplificarea influenţei altitudinii (indirect a presiunii atmosferice) asupra înălţimii relative a coşului: 303 . diferenţa de presiune statică este de natură rezistentă. căderea de presiune a aerului în arzătoare este acoperită de ventilatorul de aer (aer insuflat). ci de existenţa diferenţei de presiune statice. în cadrul tirajului natural. această curgere nefiind cauzată de existenţa variaţiei de densitate din masa gazelor de ardere. (acesta este de ordinul zecilor de N/m2). Scă­ derea temperaturii gazelor de coş prezintă avantajul creşterii randamen­ tului cuptorului.

în cele ce urmează se prezintă pe scurt metodica de dimensionare a coşurilor cuptoarelor. Se calculează în ordine: pt (densităţile gazelor de ardere şi aerului pot fi calculate pentru presiunea atmosferică. . înălţimea coşului este cunoscută şi din relaţia anterioară se cal­ culează tirajul realizat de coş Apt. pentru a se evita spaţiile lipsite de o circulaţie satisfăcătoare a gazelor de ardere. Cînd coşurile trebuie să aibă înălţime şi diametru mari.Variaţia presiunii atmosferice cu altitudinea se poate exprima prin relaţia: în care altitudinea h se introduce în metri. la coşurile metalice. 9 m/s. Temperatura gazelor de ardere la baza coşului este cunoscută. w şi pa. cît şi rolul de a evacua gazele de ardere în atmosferă. ele se plasează pe sol şi sînt zidite. cu legea de stare a gazelor perfecte). 304 . Coşul unui cuptor are. pentru simplificare. se calculează cu relaţia: Această relaţie provine din bilanţul global al diferenţelor de presiune. la o înălţime satisfăcătoare. p„. In aceste cazuri pot fi deser­ vite de un singur coş mai multe cuptoare apropiate. căderea de temperatură a gazelor de ardere în coş este de ordinul 1 0 . IL\~. din motive de protecţie. atît rolul de a realiza tirajul. Dacă. . care se compară cu tirajul necesar. Înălţimea coşului necesară pentru realizarea tirajului efectiv stabilit. 15°C (în general. coşul se admite cilindric. dispuse pe lungimea cuptorului. In calcule. în foarte multe cazuri. Diametrul interior al coşului se stabileşte astfel încît viteza gazelor de ardere să fie de ordinul 7 . At g /H<l°C/m). Deasupra cuptoarelor se plasează obişnuit coşuri metalice de înăl­ ţime relativ mică. Tem­ peratura la vîrf trebuie iniţial presupusă şi final verificată. Cîteva date obţinute cu aju­ torul acestei relaţii sînt redate în tabelul 4. La cuptoarele paralelipipedice verticale de lungime mare. se prevăd mai multe coşuri. temperatura medie a gazelor de ardere. . . cota vîrfului coşului faţă de sol este impusă.13.

2. Grosimea medie a stratului de gaze: Temperatura ecranului admite astfel: (suprafeţei interioare a peretelui) se poate Relaţia lui Schack pentru calcularea lui ot Hî o s t e aplicabilă pînă la Pu. Calculul coeficientului de convecţie liberă pentru aer se poate face cu relaţia generală: 20 — Procese de transfer termic 305 e . în aceste cazuri.2 b a r . se calculează aj^o luîndu-se PH. prezentate anterior. Coeficienţii parţiali de transfer de căldură au expresiile: Coeficientul de convecţie forţată pentru gazele de ardere se calcu­ lează cu relaţia: Proprietăţile fizice aparţin gazelor de ardere şi se iau la temperatura lor medie.m . se calculează Re în condiţii medii şi. exprimat pe unitatea de arie exterioară: în care \ p este conductivitatea termică a peretelui. Verificarea temperaturii de la vîrful coşului. La coşurile de diametru mare.o-l"" 0. este posibil ca valoarea PHSO-1 să fie mai mare decît 0. f.2.în continuare.O-1— =0. Căldura pierdută prin peretele coşului: At se poate lua egală cu diferenţa dintre t e m p e r a t u r a medie a gazelor de ardere şi t e m p e r a t u r a atmosferică. Din relaţia anterioară (omogenă) rezultă înălţimea necesară a coşului. Aria exterioară a coşului: Coeficientul global de transfer de căldură. în funcţie de acesta. Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de ardere: se calculează cu relaţiile lui Schack.

15. în kg/h. . In anexa 12 este prezentată metodica de calcul privind dispersia S 0 2 din gazele de coş. . circuitul de alimentare cu combustibil a cuptorului. iar Q în kJ/h. principalele reglări automate ale cuptorului. simplificată în care tp««te este temperatura peretelui la exteriorul coşului. cu relaţia particulară. rezultă în continuare entalpia gazelor de ardere la vîrful coşului: în această relaţie. CONTROLUL Şl REGLAREA AUTOMATA A CUPTOARELOR In cadrul acestui paragraf.sau. . 3°C între temperatura rezultată şi cea presupusă. 3°C între temperaturile rezultate şi cele presupuse. . care au rolul de a menţine regimul de funcţionare stabilit şi sistemul de 306 . care evită exploziile în focar. B trebuie să corespundă unui singur coş. 0.. Dacă există mai multe coşuri. iar în anexa 10 este redat un exemplu de dimensionare a unui cuptor pentru încălzire de gaze. Temperatura gazelor de ardere la vîrful coşului: Căldurile specifice ale componenţilor gazelor de ardere se iau la tv. 5 este debitul de combustibil. Calculîndu-se Q.. Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia peretelui se face cu relaţia: Coeficientul de emisie a peretelui ep ** 0. 4.9.8 . sistemul de protecţie a cuptorului. cu exemplificare referitoare la combustibilul lichid. se prezintă pe scurt aparatura de control cu care trebuie să fie echipat un cuptor şi necesitatea acestei aparaturi. După calcularea lui ke se face verificarea temperaturilor te şi tp cu ajutorul relaţiilor: Se pot admite diferenţe de 2 . itc este cunoscut de la bilanţul termic al cuptoru­ lui. mai comod. Se poate admite şi în acest caz o diferenţă de 2 .

15. Debitul de aer se măsoară mai greu direct. se poate constata dacă există pătrunderi de aer fals în cuptor (de nedorit. între secţii şi la ieşire. iar combustibilul utilizat fiind păcură. APARATURA DE CONTROL In figura 4.de cocsare a tuburilor cuptorului. înainte şi după preîncălzitorul de aer. presiunea şi debitul şi este necesar să se cunoască proprietăţile fizicochimice ale combustibilului. Dacă în cuptor materia primă suferă şi reacţii chimice.24 este prezentată schema de principiu a u n u i cuptor paralelipipedic vertical prevăzut cu preîncălzitor de aer. P — pre­ siune. Cunoaşterea parametrilor stabiliţi prin aparatura de control este utilă pentru stabilirea unor concluzii privind funcţionarea cuptorului şi luarea unor măsuri care să ducă la îmbunătăţirea funcţionării. controlul trebuie efectuat pe fiecare circuit în parte. Analizîndu-se gazele de ardere în mai multe puncte de pe circuit şi calculîndu-se valorile corespunză­ toare ale coeficientului cantităţii de aer. precum ş_i flu­ xurile p e n t r u care trebuie să se efectueze analize (A) chimice sau fizice. este necesar să se anali­ zeze produsele de reacţie la ieşirea din cuptor. în locurile caracteristice indicate. dar el poate fi calculat în funcţie de n a t u r a şi debitul de combustibil şi de coeficientul cantităţii de aer cu care are loc arderea. Pe circuitul de materie primă trebuiesc cunoscute debitul. pulverizată cu abur. simetria geome­ trică a circuitelor nefiind o garanţie pentru simetria funcţională.1. tempera­ t u r a şi presiunea la intrare. 4. Dacă există mai multe circuite în para­ lel. Pe baza datelor 20* 307 . insistîndu-se asupra aparaturii de control şi reglare automată ne­ cesare. temperatura gazelor de ardere se măsoară în mai multe puncte). de exemplu. Pe această schemă sînt indicaţi prin­ cipalii parametri care trebuiesc stabiliţi prin a p a r a t u r a de con­ trol (T — temperatură. Pe circuitul de aer este bine să se măsoare t e m p e r a t u r a şi presiunea. precum şi proprie­ tăţile fizico-ehimice ale acesteia. D — debit). Pe circuitul de gaze de ardere este necesară cunoaşterea. pentru că acestea influenţează negativ r a n d a m e n t u l cuptorului). materia primă circulând prin secţia de convecţie şi prin secţia de radia­ ţie. a temperaturii (la prag. P e n t r u circuitele de combustibil şi abur de pulverizare este bine să se măsoare temperatura (se utilizează obişnuit abur uşor supraîncălzit). a presiunii (pe cir­ cuitul gazelor de ardere există depresiuni în r a p o r t cu presiunea atmo­ sferică) şi a compoziţiei gazelor de ardere.

25 este prezentată schema circuitului de alimentare cu combustibil lichid (păcură) a unui cuptor. Prin analiza tehnologică se pot trage concluzii privind posibilita­ tea majorării randamentului cup­ torului. .2. stabilindu-se performanţele acestuia (ran­ dament. înainte de aprindere. CIRCUITUL DE COMBUSTIBIL în figura 4. — pompa de păcură trebuie să aibă un debit mai mare decît debitul maxim care poate fi utilizat la cuptor. care trebuie să asigure o temperatură constantă pentru materia primă evacuată din cuptor. 100 C (circulaţie şi pulverizare mai uşoară). — păcura trasă din rezervor (uşor preîncălzită) este împinsă prin preîncălzitorul cu abur saturat. plasat după preîncălzitor. temperatura iniţială a păcurii etc). 4. — debitul de păcură care alimentează injectoarele este variat prin intermediul regulatorului de temperatură (RT). temperatura de preîncălzire menţinîndu-se constantă (RT) prin modificarea debitului de abur. . tensiuni termice. au loc scăpări de com303 .amintite.15. prin intermediul unui regulator de presiune (RP)'. 4. — în afara regulatoarelor figurate. căderi de presiune etc). In această schemă se constată următoarele aspecte mai interesante: — există un circuit închis de păcură. care. evită înfundarea injectoarelor. care au rolul de a preveni exploziile în focar. Astfel de accidente ar putea avea loc atunci cînd. — pe circuitul de păcură există cel puţin un filtru. PROTECŢIA CUPTORULUI Este bine ca cuptoarele (la fel şi cazanele recuperatoare cu focar exis­ tente în instalaţiile tehnologice) să fie prevăzute cu sisteme de protecţie. S-a preferat circuitul de combustibil lichid pentru că este mai complex decît circuitul de combus­ tibil gazos şi pentru că există tendinţa de a se înlocui combustibilii gazoşi. presiunea aburului de preîncălzire. reţinînd impurităţile mecanice. pot fi utilizate şi diverse indica­ toare (presiunea la refularea pompei. care se compară apoi cu cele din proiect sau cu cele ale altor cuptoare similare. constatarea ştrangulărilor sau a rezervelor de capacitate şi chiar a corectitudinii metodelor de proiectare utilizate.15.3. în care se menţine presiune constantă. în care este preîncălzită pînă la Q 80 . se poate efectua analiza tehnologică a cuptorului.

După ventilarea cuptorului. ca de exemplu: — montarea de ventile duble pe conductele de alimentare cu com­ bustibil. — montarea de clapete de siguranţă (de explozie) pentru preluarea suprapresiunilor din focar. de în­ treruperea funcţionării ventilatorului de aer sau a pompei de păcură. la stingerea flăcării. formîndu-se în focar un amestec exploziv. Se iau diverse măsuri de siguranţă. sisteme cu termometre bimetalice sau cu termocupluri. pentru un timp scurt. Există numeroase sisteme automate de protecţie a cuptoarelor. sau cînd se întrerupe accidental arderea. sisteme electropneumatice de închidere a alimentării cu combustibil sau de avertizare sonoră la stingerea flăcării. ce­ lula fotoelectrică comandă închi­ derea automată a ventilului 6. întreruperea arderii poate fi provocată de prezenţa unui dop de apă în conducta de păcură sau a unui dop de aer în conducta de gaze. sisteme fotoelectrice etc. Tubul cu celulafotoelectrică 5. bazat pe utilizarea unei celule fotoelectrice care vizează flacăra. In cele ce urmează se prezintă schemele a două sisteme automate de protecţie a cuptoarelor. sau la întreruperea funcţionării ventila­ torului de alimentare cu aer. După declanşarea flăcării principale. se deschide ventilul manual 1 de alimen­ tare cu combustibil. de la blocul de comandă BC. — ventilarea cuptorului înainte de aprinderea sau reaprinderea focu­ rilor.26 este redată schema unui sistem automat de aprindere a flăcării şi de întrerupere a alimentării cu combustibil la stingerea flă­ cării. se co­ mandă intrarea în funcţiune a bujiei 3 de aprindere a flăcării pilot şi ventilul 4 de alimentare cu combustibil a acesteia. în figura 4. La întreruperea ali­ mentării cu combustibil. — prevederea unor sisteme care să închidă automat alimentarea cu combustibil. de întreruperea alimentării cu abur de pulverizare. Prin butonul 2. comandă deschiderea ventilului 6 care alimentează arzăto­ rul principal. flacăra pilot se întrerupe. ca de exemplu: sisteme pneumatice. în special pentru combustibilii gazoşi. deci pentru reducerea efectului unei even­ tuale explozii. 309 . sisteme electrice sau electronice bazate pe ionizarea gazelor (conductivitatea electrică a flăcării).bustibil în focar. în figura 4. deci la stingerea flăcării principale. care vizează fla­ căra. de scăderea presiunii în conducta de combustibil gazos sau de creşterea peste limită a excesului de aer. ba­ zat pe utilizarea unui termocuplu care preia temperatura din zona de ardere.27 este redată schema unui sistem automat de aprindere a flăcării şi de între­ rupere a alimentării cu combus­ tibil la stingerea flăcării.

intră în funcţiune termocuplul 6. De asemenea. la care forţele motoarelor electrice se în­ sumează.4. 4. separat pe fiecare circuit. se deschide circuitul elec­ tric al termocuplului şi ventilul 7 se închide. dar există adaptări ale acestora şi pentru combustibilii lichizi. flacăra pilot se întrerupe. în figura 4. Cele două sisteme automate de protecţie a cuptoarelor prezentate se referă la utilizarea combustibililor gazoşi. Funcţionînd ventilatorul de aer. este bine să se regleze debitul. La stingerea flăcării principale.După ventilarea cuptorului. termo­ cuplul comandă închiderea automată a ventilului 7. care închide circuitul electric al termocuplului. pe baza presiunii realizate se comandă dispozitivul 2. în cazul exis­ tenţei a două circuite în paralel.28 este redată schema unui cuptor. scăzînd temperatura. care trebuie să le asigure regimuri staţionare de funcţionare. prin intermediul unui regulator de debit. Se utilizează obişnuit un grup de termocupluri în serie. care comandă deschiderea ventilului 7 ce alimentează arzătorul principal.15. După declanşarea flăcării principale. Prin butonul 3 se comandă intrarea în funcţiune a bujiei 4 de aprindere a flăcării pilot şi ventilul 5 de alimentare cu combustibil a acesteia. REGLAREA AUTOMATĂ A CUPTORULUI Cuptoarele actuale sînt echipate cu diverse dispozitive de reglare au­ tomată. în care apar principalele dispozitive de reglare automată. Debitul de materie primă este menţinut constant. la care pericolul de explozie este mai mare. 310 . se deschide ventilul manual 1 de alimen­ tare cu combustibil. care poate fi plasat la intrarea în cuptor sau la refularea pompei de alimentare. dacă se întrerupe funcţionarea ventilatorului de aer. Crescînd temperatura în zona de ardere.

trebuie modificat corespunzător şi debitul de abur.Al doilea parametru care trebuie menţinut constant este temperatura materiei prime la ieşirea din cuptor. rezultă ne­ cesitatea ca acest parametru să se menţină constant. asupra funcţionării cuptorului. dar regulatorul de pre­ siune se plasează obişnuit la sistemul de separare din avalul cuptorului. în funcţie de caracteristicile constructiv-funcţionale ale cuptorului (de exemplu. Acest lucru se realizează prin intermediul unui regulator de temperatură. care acţionează asupra debitului de combus­ tibil injectat în focar. măsurată continuu de un analizor magnetic. 4. această reglare se face manual. care se efectuează periodic. Debitul de aer poate fi modificat şi odată cu debitul de combustibil. Schema reglării automate a unui cuptor poate prezenta unele particu­ larităţi specifice.5. Avîndu-se în vedere in­ fluenţa deosebită a valorii coeficientului cantităţii de aer cu care are loc arderea. sau even­ tual de săruri. DECOCSAREA CUPTORULUI în tuburile cele mai solicitate termic ale cuptoarelor (obişnuit tubu­ rile finale din secţia de radiaţie) pot apărea depuneri de cocs. Presiunea materiei prime la ieşirea din cuptor este practic constan­ tă. în cazul reglării automate a coeficientului cantită­ ţii de aer. Sistemele de reglare automată a cuptoarelor prezintă inerţii relativ mari. menţinîndu-se con­ stant raportul acestor debite. Se menţine constantă fie con­ centraţia C 0 2 în gazele de ardere. menţinîndu-se la o va­ loare constantă raportul ce­ lor două debite. sau în cazul cuptoarelor cu două secţii de radiaţie şi cu două circuite de materii prime diferite). pe baza datelor analizei chimice a gazelor de ardere. faţă de variaţia debitului de com­ bustibil. Prezenţa acestor depuneri se constată prin creşterea tem311 . măsurată continuu de un analizor elec­ tric. fie concentraţia 0 2 în gazele de ardere. în cazul în care materia primă circulă numai prin secţia de radiaţie. în multe cazuri. constatîndu-se de exemplu o modificare întîrziată a temperaturii materiei prime la ieşirea din cuptor. în ca­ zul unei pacuri pulverizate cu abur. prin registrele de aer şi (sau) de gaze de ardere. printr-un sistem de reglare în cascadă.15. prin intermediul unui regulator de concentraţie se modifică debitul de aer care alimentează cuptorul.

Aburul avînd un efect de răcire. 850°C. . în această situaţie. cu u?«=.peraturii peretelui tuburilor (creşte incandescenţa tuburilor).4— 2 7 m/s (pw?=&6 kg/s m ). iar gazele arse la prag la G50 . Se utilizează abur şi aer cu o presiune de circa 8 bar. pînă cînd aburul la ieşire ajunge la 500 . î n t r e cocs şi abur are loc parţial şi reacţia C + H 2 0 = C O + H 2 şi se elimină prin intermediul aburului apro­ ximativ 9 0 — 9 5 % din cocs. 600CC (valoarea mică pentru tuburi din oţel carbon). prin termocupluri m o n t a t e special. dacă cuptorul este prevăzut cu coturi demontabile. Este bine să se mă­ soare. începe introducerea de abur prin tuburi. după oprirea cuptorului. . . din cauza dilatărilor inegale. şi t e m p e r a t u r a peretelui tuburilor fi­ nale din secţia de radiaţie. aşa cum se redă în figură. 312 . După un timp. După oprirea şi golirea cuptorului. în care apar şi parametrii care trebuiesc con­ trolaţi. are loc desprinderea cocsului şi antrenarea sa. se inversează sensul de circulaţie a aburului prin tuburi. iar viteza de circulaţie a aburului w^20 m/s. . 700CC. Depunerile de săruri solubile se e'imină prin circulaţie de apă caldă.29 este prezentată schema de principiu a sistemului de decocsare. pentru arderea cocsului final. se m e n ţ i n cîteva focuri mici. mărindu-se treptat debitul de abur şi debitul de combusti­ bil. In prezent decocsarea tuburilor cuptorului se face obişnuit prin circu­ laţie de abur şi aer. . Depune­ rile de cocs mai puţin dure pot fi îndepărtate prin turbinare (cu turbine acţionate cu aer comprimat). ast­ fel ca t e m p e r a t u r a gazelor arse la p r a g să fie de ordinul 400 . în figura 4. debitul specific de abur este 2 aproximativ pw=90 kg/s m . p e n t r u un cuptor cu două circuite în paralel. prin creş­ terea presiunii de refulare la pompa de alimentare sau prin creşterea temperaturii gazelor de ardere la prag. . în continuare se introduce şi aer. T e m p e r a t u r a peretelui tuburilor nu trebuie să depăşească 540°C p e n t r u tuburi din oţel carbon şi respectiv 815CC p e n t r u t u b u r i din oţel 18 Cr-8 Ni.

a CO. clon (intrarea este tangenţială). stabilindu-se efectul decocsării şi terminarea operaţiei. H2 şi C0 2 ). în care se separă particulele de cocs. . pentru răcirea gazelor evacuate şi pentru reţinerea mai uşoară a particulelor de cocs. pentru analize fizico-chimice (se constată prezenţa particulelor de cocs. Problemele discutate în cadrul acestui paragraf se referă în special la principalele aspecte ale controlului şi reglării automate a cuptoarelor şi constituie o introducere care se adresează tehnologului de petrol. In tubul central al ciclonului se introduce apă. ga­ zele fiind în continuare evacuate la coş. Amestecul evacuat din serpentina cuptorului trece final printr-un c .Din conducta de evacuare se iau periodic probe.

1. încălzirile cu abur se întîlnesc frec­ vent la refierbătoarele coloanelor de fracţionare. GENERALITĂŢI ASUPRA AGENŢILOR TERMICI Agenţii termici de încălzire clasici sînt apa caldă. Apa caldă este obişnuit condensul obţinut din abur. temperaturile realizate C fiind în general sub 200 C.METODE DE CALCUL SPECIFICE Şl EXEMPLE DE DIMENSIONARE TEHNOLOGICA Anexa 1. se vor prezenta cîteva generalităţi privind agenţii termici de încălzire sau răcire şi agenţii termici intermediari. este bine să se realizeze un 314 . la o presiune joasă sau medie. 1. se vor discuta pe scurt principiile obţinerii temperaturilor joase şi se vor reda cîteva date mai deosebite privind proprietăţile fizice ale fluidelor. încălzirea electrică fiind neeconomică este foarte puţin întîlnită în industria petrochimică şi obişnuit la sarcini termice mici (exem­ ple: topirea iniţială a sărurilor utilizate ca agent termic intermediar în unele instalaţii petrochimice. A. spre deosebire de aburul utilizat ca agent energetic (prin destindere într-o turbină se produce lucru mecanic). Aburul utilizat ca agent de încălzire este întotdeauna abur saturat. AGENŢI TERMICI DE ÎNCĂLZIRE SAU RĂCIRE In cadrul acestui paragraf. aburul şi gazele de ardere. evitarea congelării unor substanţe trans­ portate pe conducte. preîncălzirea materiei prime lichide în instalaţiile de negru de fum). evitarea îngheţării solului sub rezervoarele de de­ pozitare criogenică a hidrocarburilor uşoare). coeficientul de transfer de căldură fiind ridicat iar aria de transfer necesară redusă. şi este utilizată în general pentru încălziri de produse grele. Cum eficienţa economică a unei instalaţii tehnologice creşte odată cu creşterea gradului de regenerare a căldurii. iar sarcinile termice relativ reduse. se utilizează ca agent termic gazele obţinute prin ardere de combustibil. încălzi­ rile cu apă caldă se fac pînă la temperaturi de maximum 100°C. la o presiune puţin superioară presiunii atmosferice şi o temperatură ceva mai mare decît 100°C. în scopul evitării congelării şi reducerii viscozităţii (de exemplu. pentru că acesta prin cedare de căldură conden­ sează practic izotermic. Pentru încălziri la temperaturi ridicate şi în general la sarcini ter­ mice mari. Se preferă pentru încălziri abur saturat. care este abur supraîncălzit de presiune medie sau ridicată.

propilenă. In astfel de cazuri.. . se asigură cu agenţi frigorifici. iar aceasta de temperatura agentului de răcire utilizat la condensator (cu apă de recirculare se poate asigura în condensator o temperatură de aproximativ 40°C. adăugîndu-se în circuit apă. care transportă căldură de la un flux cald la un flux rece.schimb de căldură cît mai intens între efluenţi şi materia primă care alimentează instalaţia. . . 60°C. 15°C. Se admite o încălzire a apei cu numai 10 . este mai costisitoare şi nu pot fi asigurate debite mari. . încălzire. 18°C. Ea prezintă avantajul că are o temperatură practic constantă. efluenţii sînt agenţi termici de încălzire în raport cu materia primă. depen­ dentă de temperatura atmosferică. 30°C. Prezintă dezavantajul că temperatura sa este variabilă şi dezavanta­ jul că la răcitoare şi condensatoare este costisitoare circularea sa forţată cu ajutorul ventilatoarelor. extrasă din pînze freatice mai bogate şi de adîncime re­ lativ mare. la o presiune apropiată de presiunea atmosferică. Se com­ pensează permanent aceste pierderi. Apa de puţ.. Apa de recirculare prezintă dezavantajul că are o temperatură variabilă. . cu numai cîteva grade şi viteză mare de circulaţie a apei. care prin absorbţie de căldură se vaporizează izotermic. înlocuindu-se arderea de combustibil.. răcirea reactorului se face cu heliu. Agenţii frigorifici propriu-zişi sînt substanţe individuale (amo­ niac.) în faza lichidă. Aerul este utilizat ca agent de răcire în special la răcitoarele şi con­ densatoarele cu aer. luîndu-se tem­ peratura iniţială a apei 28 . în circuit închis. pentru ca pierderile de apă prin evaporare în turnul de răcire să nu fie prea mari şi pentru ca depunerile să fie mai reduse. de ordinul 14 . în cazul în care într-o instalaţie tehnologică se utilizează un agent. prefe­ rabil dedurizată sau demineralizată. Apa de mare nu formează straturi de depuneri însemnate. Apa utilizată ca agent de răcire este în majoritatea cazurilor apă de recirculare (apa caldă este răcită în turnuri de răcire prin contact direct cu aerul atmosferic şi repompată la răcitoare şi condensatoare). freon 12. In proiectare se ia pentru aer o temperatură defavorabilă (30 . etilena. cu tuburi cu aripioare. 32°C). admiţîndu-se răciri în răcitoarele şi condensa­ toarele de suprafaţă pînă la aproximativ 50 . pentru generare de abur etc. deservit de o centrală nu­ cleară. poate fi amintit ca agent termic de încălzire. şi la turnurile de răcire a apei. ulei). . Ca o curiozitate. termic intermediar (de exemplu. care se încălzeşte pînă la 1 000°C. . Presiunea la care lucrează o coloană de fracţionare este dependentă de temperatura asigurată în condensatorul de vîrf. freon 22 etc. aerul şi agenţii frigorifici. iar cu apă de puţ o temperatură de 30°C). agentul termic intermediar este parţial şi agent termic de încălzire. numai în cazul în care se asigură: o temperatură a peretelui tubului sub 70°C. Căldura obţinută din energia atomică este transportată de heliu şi utilizată în combinat pentru termoficare (generare de abur tehnologic şi energie electrică) şi pentru realizarea unor încălziri la temperatură ri­ dicată (încălzire la reactorul de gaz de sinteză). necesare în multe cazuri. heliul. Răcirile mai avansate. Într-un combinat petrochimic din Japonia. independentă de temperatura atmosferică. Agenţii termici de răcire clasici sînt apa. Asemănător este şi cazul în care din efluenţi se recuperează căldură. deci la o temperatură apropriată de 315 . Răcitoarele şi condensatoarele cu apă de recirculare se dimensionează pentru cazul defavorabil. propan. Mai rar se întîlnesc şi răciri directe cu apă de rîu sau apă de mare.

De aseme­ nea. utilizat în fază lichidă.5% masă difenil oxid şi 26. frigorifici. temperaturile joase se obţin prin intermediul unor insta­ laţii frigorifice specifice care. sau în sisteme de recuperare a căl­ durii (generare de abur cu gazele de piroliză evacuate din cuptor). iar cu etilena de —95°C). fie în domeniul temperaturilor ridicate. dowthermA. 3Î6 . în instalaţia de anhidridă maleică. Difilul conţine 73. sola de clorură de sodiu.1.5o/0 masă difenil. mai re­ cent. Instalaţiile frigorifice sînt de mai multe tipuri (cu comprimare mecanică de vapori. La încălzirea şi vaporizarea etilenei lichide cu temperatură foarte joasă. de exemplu. fie în domeniul temperaturilor joase. sau apa din care se generează abur prin recuperare de căldură. consumînd energie din exterior. şi materiile prime constituie agenţi de răcire în raport cu efluenţii calzi cu care schimbă căldură. injectîndu-se în produsele de reacţie cu temperatura de 800 .. soluţia de dietilenglicol etc. metanolul (răcit cu etilena şi utilizat la separarea paraxilenului prin cris­ talizare).temperatura normală de fierbere (cu propan poate fi realizată o tempe­ ratură de aproximativ —35CC. Agenţii termici intermediari se utilizează în circuit închis. realizează un transport de căldură de la o sursă rece la o sursă caldă. NaN0 2 40o/o şi NaN0 3 7o/0 masă şi are temperatura de to­ pire 142°C. . amestecul de săruri topite şi. Agenţii termici intermediari se utilizează în circuit închis. sola de clorură de calciu (răcită cu amoniac şi utilizată în mai multe instalaţii petrochimice şi la fabricarea parafinei). transportînd căldură de la un flux mai cald la un flux mai rece şi lucrînd în do­ meniul cald sau în domeniul frigorific. Agenţii termici intermediari sînt uneori şi agenţi termici de răcire. are temperatura de solidificare 12°C şi temperatura normală de fierbere 257°C şi se utilizează în special în fază lichidă pînă la 350°C. prin vaporizarea agentului frigorific propriu-zis se răceşte un agent termic intermediar.2. pentru îngheţarea reacţiilor. se utilizează ca agent de încălzire aburul şi ca agent intermediar butanul (acesta cedează căldură la o temperatură relativ joasă). A. apa este utilizată ca agent de răcire în instalaţiile de negru de fum. Este întîlnit ca agent intermediar în sisteme de regenerare a căldurii (preîncălzirea aeru­ lui la cuptoare cu gazele de ardere). Dintre agenţii termici intermediari mai frecvent utilizaţi (agenţi ce prezintă stabilitate termică la temperaturi de lucru ridicate) sînt de amin­ tit următorii: amestecul eutectic de difenil oxid şi difenil (numiri comer­ ciale: difil. care serveşte apoi pentru diverse răciri sau condensări la temperaturi joase. Se întîlnesc mai frecvent ca agenţi termici intermediari. Este întîlnit ca agent intermediar. Două exemple mai deosebite de agenţi termici de răcire: aburul este utilizat ca agent de răcire în unele instalaţii de piroliză. amestecul de dibenzilbenzeni (utilizabil între —15 şi +350°C). PRINCIPIILE OBŢINERII AGENŢILOR FRIGORIFICI In industrie. în unele sisteme frigorifice. fiind injectată şi vaporizîndu-se în produsele de reacţie cu o temperatură de peste 1 000°C. thermex). pentru transportarea căldurii de reacţie din reactor (termostatare reactor la 385°C) la un generator de abur. 850°C evacuate din cuptor. petrolul. Amestecul eutectic de săruri topite utilizat frecvent se compune din KN0 3 53o/0.

Instalaţia se caracterizează prin prezenţa a două trepte de comprimare şi a două trepte de laminare. în vasul separator VS parametrii medii sînt 1°C şi 4. dar în marea majoritate a cazurilor se folosesc instalaţiile frigorifice cu comprimare mecanică de vapori. de agenţi frigorifici diferiţi (cu temperaturi norma­ le de fierbere din ce în ce mai mici). care utilizează la răcitorul-condensator apă sau aer. Cum instalaţiile frigorifice constituie obiectul altui curs. răcindu-se un flux de gaze bogate care condensează parţial. cu două sau mai multe circuite. în care ei se răcesc şi condensează la 34°C (eventual condensul se răceşte puţin sub temperatura de condensare). Debitele masice la cele două trepte de com­ primare sînt diferite. —40°C.7 bar. Vaporii supraîncălziţi rezultaţi trec prin răcitorul-condensator RC cu apă. . de către compresorul C antrenat de un motor electric. prin absorbţie de căldură la —30CC. la diverse răcitoare şi condensatoare.42 bar. în figura A. este redată schema unei instalaţii simple. cu ejecţie şi cu gaze). cuplate în serie.67 bar pînă la 11. In circuitul de propan mai pot fi prezente: un separator de ulei plasat după compresor. Vaporii de propan sînt comprimaţi de la 1. Rapoartele de comprimare şi laminare utilizate sînt practic egale.cu absorbţie.2 este prezentată schema de principiu a unei instalaţii in trepte. . în vaporizator.l. 317 . iar vaporizarea la —30°C şi 1. un rezervor de condens înainte de ventilul de la­ minare şi un separator din care se alimentează vaporizatorul numai cu lichid. care lucrează cu amoniac în două trepte (pot fi utilizate şi mai multe trepte). Condensul este în continuare laminat cu ventilul de laminare VL (presiunea şi temperatura scad. are loc vaporizarea totală. în cele ce urmează se prezintă pe scurt numai instalaţiile cu comprimare mecanică de vapori. are loc şi o vaporizare parţială a condensului). pot fi obţinute în vapo­ rizator temperaturi de ordinul —20 . Amestecul rece rezultat trece apoi prin vaporizatorul V în care. Pentru obţinerea unor tempera­ turi şi mai joase. care lucrează cu propan. se utilizează instalaţii frigorifice în cascadă. ca agent frigorific intermediar. In figura A. Condensarea amoniacului are loc la 40°C şi 15. La instalaţiile cu un singur agent frigorific (simple sau în trepte). cu care se obţin agenţii termici de răcire la temperaturi joase.76 bar.18 bar. prin absorbţie de căldură. este răcită o solă care se recirculă.

condensarea are loc la 40°C şi 13. este răcit un flux de meta­ nol. Din cele discutate.85 bar. Relaţii pentru calcularea entapiei specifice a fracţiunilor petroliere.I. Pe fiecare din aceste circuite pot fi utilizate două sau mai multe trepte. PROPRIETĂŢI FIZICE ALE AGENŢILOR TERMICI în cele ce urmează se redau cîteva relaţii.15 bar. iar vaporizarea la —83^C şi 2. în circuitul de etilena. de unităţi de măsură.3. pen­ tru că instalaţiile necesare necesită investiţii şi pentru că ele consumă energie pentru antrenarea compresoarelor. Reprezentarea ciclurilor de funcţionare şi rezolvarea problemelor de instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori se fac obişnuit cu ajutorul diagramelor presiune-entalpie pentru agenţii frigorifici utili­ zaţi. care constituie un agent frigorific intermediar de temperatură foarte joasă. 1. în circuitul de propan. Cuplarea celor două circuite constă în realizarea răcirii şi con­ densării etilenei prin vaporizarea propanului (schimbătorul de căldură 5 ţine lo­ cul lui Vt şi al lui RC2). sînt prezentate date mai puţin cu­ noscute şi mai recente. şi corecţiile cu factorul de caracteri­ Variaţia densităţii fracţiunilor petroliere lichide cu temperatura t[°C\: 318 . Fracţiuni petroliere. adaptate în S. prin absorbţie de căldură. iar vaporizarea la —35°C şi 1. în vaporizatorul de etilena V2. cu un circuit de propan şi un circuit de etilena. se constată că frigul artificial este costisitor. în fază lichidă sau vapori (originea lichid la 0°C): Se constată că relaţiile conţin zare K. diagrame şi tabele referi­ toare la proprietăţile fizice ale unor fluide. A.37 bar.3 este redată schema unei instalaţii în cascadă.45 bar. conden­ sarea are loc la —30QC şi 19.In figura A. Toate aceste date sînt utile la dimensionarea unor schimbătoare de căldură. care sînt întîlnite mai frec­ vent în schimbătoarele de căldură.

Variaţia căldurii specifice a fracţiunilor petroliere lichide cu tem­ peratura: .

A. care exprimă următoarea corelare: 320 . A. viscozitatea fracţiunilor petroliere lichide poate fi apreciată cu ajutorul diagramelor din figurile A.4.Variaţia conductivităţii termice a fracţiunilor temperatura: petroliere lichide cu în lipsa unor date experimentale.6 şi A.7.5.

iar T în K). iar T în K). 21 — Procese de transfer termic 321 . iar T în K). în încheiere. Amestecuri de lichide sau gaze. Constantele a şi b se obţin prin rezolvarea sistemului: Relaţiile prezentate. dau rezultate suficient de apro­ piate.74. diverse relaţii empirice pentru calcularea proprietăţilor fizice medii ale amestecurilor de lichide sau gaze (vapori). în continuare. pe baza mai multor surse. în funcţie de temperatură şi de masa moleculară medie.8. pentru exprimarea variaţiei viscozităţii fracţiuni­ lor petroliere lichide cu temperatura. iar g fracţia masică. (u în kg/m s. Pentru amestecuri de lichide: x este fracţia molară. iar M este funcţie de dîs Şi K. o completare cu o relaţie recentă pentru viscozitatea fracţiunilor petroliere lichide. se prezintă. 15 în lipsa unor date experimentale. aplicabilă în cazul K-dis< 10.Dacă pentru fracţiunile petroliere lichide se stabilesc experimental valorile viscozităţii la două temperaturi. (v în m2/s. viscozitatea dinamică a fracţiunilor petroliere în fază vapori poate fi apreciată cu ajutorul diagramei din fi­ gura A. pentru care sînt cunoscute concentraţiile şi proprietăţile componenţilor. variaţia viscozităţii cu tempera­ tură poate fi exprimată prin următoarele relaţii: (\ în m2/s.

I. 322 . indicii lichid şi vapori se referă la fazele în echilr bru. relaţia se aplică în unităţile fundamentale ale S.Tensiunea superficială: Peste parachorul.

este bine ca toate proprietăţile fizice să fie corectate cu presiunea.I. Pentru lichide p=^(Pi r »)» în care r este fracţia volumică. p se calculează cu relaţia de stare a gazelor (perfecte sau reale). tc — temperatura punctului critic.Pentru amestecurile de gaze (vapori): y este fracţia molară. de unităţi de măsură (tt — temperatura punctului triplu. In cele ce urmează se prezintă cîteva tabele cu pro­ prietăţile fizice ale unor fluide utilizate ca agenţi termici. în special pentru gaze. iar M masa moleculară. datele culese fiind transpuse în S. p — coeficientul de dilatare volumică izo­ bară). Acest tabel este alcătuit pe baza mai multor surse de lite­ ratura. r — căl­ dura latentă de vaporizare. Căldurile specifice medii şi densităţile medii se calculează cu relaţii de aditivitate simplă. 21* 323 1 n . Fluide diverse. Tabelul A.l conţine proprietăţile fizice ale apei şi aburului pe curba de saturaţie. In cazul presiunilor ridicate. La amestecuri de gaze. Mai comod eate să se calculeze proprietăţile fizice medii ale amestecului la presiunea atmo­ sferică şi apoi să se facă corecţia în funcţie de parametrii pseudocritici (prin presiunea redusă şi temperatura redusă). Tc este temperatura critică absolută.

324 .

325 .

Tabelul A.I. în fază lichidă. Pr — criteriul Prandtl). în funcţie de temperatură (p este presiunea de vapori.2 conţine proprietăţile fizice ale amestecului eutectic de difenil oxid şi difenil (difil). Ele sînt necesare pentru calcularea proprie­ tăţilor fizice medii ale gazelor de ardere. în funcţie de temperatură.4 conţine proprietăţile fizice ale amestecului eutectic de săruri topite.Tabelul A. 326 . culese din mai multe surse şi transpuse în S. (H 2 0 în fază vapori. Aceste date sînt re­ cente şi aparţin unei firme producătoare.3 conţine proprietăţile fizice ale componenţilor gazelor de ardere. valorile c„ sînt reale). Tabelul A.

327 .

pentru fluidul care are capacitatea calorică mai mică.Anexa 2. fără să existe schimbări de stare de agregare. raportul capacităţilor calorice va fi: în caz contrar. fără a se utiliza Ai. Eficienţa schimbului de căldură (y)) reprezintă raportul dintre flu­ xul termic schimbat în aparat şi fluxul termic maxim care ar putea fi schimbat. co­ respunde o diferenţă de temperatură mai mare şi invers. X=l/R. spre exemplu. EFICIENTA SCHIMBULUI DE CĂLDURA SI NUMĂRUL DE UNITĂŢI DE TRANSFER' Aceste noţiuni au fost introduse de F.2. utilizat în cele ce urmează. acesta corespunzînd unei arii infinite de schimb de căldură: Numeric T) are valori cuprinse între 0 şi 1. capacitatea calorică mică corespunde fluidului rece. sînt corelate cu parametrii întîlniţi la diferenţa medie de temperatură şi servesc la re­ zolvarea unor probleme de schimbătoare de căldură. A. DEFINIŢII Capacitatea calorică a unui fluid care circulă printr-un schimbător de căldură.1. Din relaţia: se constată că. reprezintă produsul dintre debitul masic al fluidului şi căldura sa specifică (masică). sînt în general diferite. 328 . se află prin împărţirea capacităţii calorice mai mici la capacitatea calo­ rică mai mare şi deci el are valori numerice cuprinse între 0 şi 1 : Dacă. R fiind parametrul întîlnit la stabilirea facto­ rului de corecţie pentru diferenţa medie de temperatură. deci dimensional ea se exprimă în: Capacităţile calorice ale celor două fluide care circulă prin schimbă­ torul de căldură. Bosnjakovic. Raportul capacităţilor calorice ale fluidelor.

înlocuindu-se ra­ portul acestor diferenţe de temperatură. La o arie infinită de schimb de căldură. în func­ ţie de N. rezultă: Această relaţie permite calcularea ariei de transfer necesare. Cum în primul caz (mCp) mică=m c Cp c . At m se reduce la zero (/C2—^ri şi respectiv t r 2 = ^ i ) în cazul a fluxul termic maxim va fi: iar în cazul b: în aceste relaţii s-a u r m ă r i t utilizarea numai a temperaturilor iniţiale ale fluidelor. Xumărul de unităţi de transfer de căldură (N) se defineşte prin r a ­ portul dintre variaţia temperaturii fluidului cu (mCp) mică în schimbă­ tor şi diferenţa medie de t e m p e r a t u r ă dintre fluide. P fiind p a r a m e t r u l întîlnit la stabilirea facto­ rului de corecţie pentru diferenţa medie de t e m p e r a t u r ă .9 sînt schematizate două schimburi de căldură în contracurent. evitîndu-se metoda clasică cu At: Scriindu-se această relaţie pentru schimbul de căldură în contracurent şi pentru schimbul de căldură într-un curent oarecare. rezultă: In caz contrar.în figura A. rezultă: 329 . iar în al doilea caz (mCp) m i c ă = m r C p r . r\=PR. în care At m se află la capătul rece şi respectiv la capătul cald al schimbătorului. conform expresiilor fluxului termic. se poate scrie într-o formă generală: Se obţin în continuare următoarele expresii ale eficienţei: In cazul în care capacitatea calorică mică corespunde fluidului rece.

CORELĂRI în cele ce urmează se corelează parametrii N. Din relaţia (A.Deci factorul de corecţie pentru diferenţa medie de temperatură re­ prezintă raportul dintre numărul de unităţi de transfer corespunzător schimbului de căldură în contracurent şi cel corespunzător schimbului de căldură în curentul respectiv.6) rezultă: Dacă mLCvc are valoarea mai mică (dacă se consideră că m/l^ are va­ loare mai mică.2. se poate afla N. rezultă: 330 . r.3) se constată că: Cu această relaţie. calculîndu-se iniţial F. şi X. Pentru contracurent ( F = l ) această relaţie capătă forma: Parametrii YJ şi N pot servi ca indici comparativi pentru exprimarea performanţelor diverselor schimbătoare de căldură.2) rezultă: Ţinîndu-se seamă şi de relaţia (A. pentru diverse scheme de schimb de căldură. Din relaţia de definiţie a lui ») (A. se ajunge final la aceeaşi relaţie). A. în special pentru schimbul de căldură în curent în­ crucişat sau contracurent încrucişat.2. a) Contracurent.

în figura A.5) şi (3. v ) = l pentru orice valoare X. rezultă: Valori particulare: N=0.15).8). »)=0 pentru orice valoare X iV=oo. rezultă: 331 .10 este reprezentată grafic relaţia (A. b) Curent mixt 1—2 (4).Pe baza celor obţinute. Pe baza relaţiilor (A.

Admiţîndu-se că fluidul rece are capacitatea calorică mai mică (dacă se presupune invers, se ajunge final la acelaşi rezultat), deci P=r] şi R=X, se obţin:

Valori particulare:

JV=0; v)=0 pentru orice valoare X.

(curbele de X = c t . tind asimptotic către aceste valori). în figura A. 11 este reprezentată grafic relaţia (A. 13). La schimbul de căldură în curent mixt trebuie ca t r 2 < t r , . Pentru această condiţie, rezultă valoarea critică ce nu trebuie depăşită:

Pentru X = 0 ; r K T = l şi JVr,.=oo. Pentru X—l; t)cr=0,5 şi N„=1,246. ! . :'U"-ira A.11 este trasată punctat curba ir/fr=f(ATcr)c) Contact direct în contracurent. într-o coloană prevăzută cu talere [ewentual cu umplutură) poate fi răcit un gaz (vapori) în contracurent cu •n lichid care se încălzeşte. Existînd o analogie între transferul de căl­ dură şi transferul de masă, s-a admis că, pentru un schimb de căldură impus, numărul de unităţi de transfer de căldură rezultat din calcul echi­ valează cu numărul de talere teoretice necesare. Cum eficacitatea taleru­ lui practic, pentru transferul de căldură, este de ordinul 0,40 .. . 0,65, se poate stabili numărul de talere practice necesare, pentru realizarea trans­ ferului de căldură impus. Pentru un transfer de căldură între un gaz şi un lichid, prin contact : în contracurent, într-o coloană prevăzută cu talere, s-au stabilit următoarele relaţii:

In aceste relaţii X reprezintă raportul dintre variaţiile temperaturilor celor două fluide, luat întotdeauna ca valoare subunitară:

In tabelul A.5 sînt redate cîteva valori ale lui T , în funcţie de X şi N. Q

A. 2.3. UTILIZĂRI

în cele ce urmează, se prezintă utilitatea şi modul de aplicare a rela­ ţiilor expuse anterior, prin intermediul cîtorva aplicaţii numerice simple. Utilizările referitoare la optimizarea schimbătoarelor de căldură se vor prezenta în paragraful respectiv. 333

a) Pentru un schimb de căldură în contracurent încrucişat, cu 12 în­ crucişări, se cunosc: t a = 4 0 0 ; t C 2 = 1 8 0 ; t r i = 1 0 0 ; t r 2 =330°C şi F=0,989. Se cere numărul de unităţi de transfer de căldură corespunzător.

(Ncontr. poate fi citit direct din figura A. 10).

b) Pentru un schimbător de căldură în curent mixt 1—2 se cunosc: i f l = 3 3 0 ; t, a =190; t r i = 1 0 0 ; t r 2 =170°C; k,=200 Wym20C şi (mCp)mică= C =mcCpc=3Q 000 \V/ C. Se cere aria de transfer de căldură necesară.

(N poate fi citit direct din figura A.ll).

c) Într-o zonă a unei coloane DA, vaporii se răcesc de la 260 pînă la 227°C, în contracurent cu lichidul (refluxul) care se încălzeşte de la 163 pînă la 246°C. Se cere numărul de talere practice (eficienţă 0,6) necesare.

La limită, lichidul se poate încălzi pînă la 260CC.

334

d) Un schimbător de căldură este proiectat să lucreze cu: t f l = 1 8 3 ; • =135; £ r i = 1 0 9 şi £r2 =124°C. Accidental temperatura de intrare a flui­ dului cald creşte cu 30°C. Se cer: temperaturile de ieşire a fluidelor în -: ua situaţie si creşterea procentuală a fluxului termic.

Fluxul termic creşte deci cu 40,6%. e) Pentru un schimbător de căldură în contracurent, se cunosc: .-L=200 m 2 ; 7^=200 W/m2 °C; mcCpc=20 000 W/°C; mrCpr=40 000 W/°C; :.. =250°C si t, =80 C C. Se cer: t,, tr si Q.
1 1 2 2

r, se poate citi direct din figura A. 10)

335

f) Un schimbător de căldură în curent mixt 1—2 este proiectat să lu­ creze cu: t c =330; ^ = 1 9 0 ; t r =100; t r 2 = 170°C şi 7ce=120 W/m2 °C. Prin necurăţarea la timp a schimbătorului, din cauza depunerilor, coeficientul global de transfer se reduce la ke =100 W/m2 °C. Se cer temperaturile finale ale fluidelor în această situaţie şi scăderea procentuală a fluxului termic. în situaţia iniţială:

N=î(X, r,) = l,315 (clin figura A.ll; se poate calcula cu relaţia A. 12) In situaţia finală:

Fluxul termic scade deci cu 7,l"/og) Un sistem de două schimbătoare identice în serie, lucrînd în contracurent şi global şi pe aparate (fig. A.12), funcţionează cu acelaşi ke şi cu următoarele temperaturi extreme: t c =330; t c =190; t r =100 şi t r =170°C. Se cer temperaturile intermediare ale fluidelor şi raportul fluxurilor ter­ mice Qi/Qo. Global pe sistem:

N=i(X, v))=|l,15 (din fi­ gura A.10, sau relaţia A.9). 336

Individual pe a p a r a t e :

(.V este o m ă r i m e aditivă numai pentru aparatele în contracurent) r ; i = r i 2 = f ( X 1 , Nx)=0,4 (din figura A.10 sau relaţia A.8)

In aparatul 1 se schimbă cu 3 3 % rnai multă căldură decît în apara­ tul 2.

Anexa H Anexa 3

METODA DELAWARE PENTRU CALCULUL TERMIC Şl FLUIDODINAMIC AL SCHIMBĂTOARELOR Şicanele transversale (obişnuit segment de cerc) utilizate în m a n t a u a schimbătoarelor de căldură nu etanşează, nici faţă de manta şi nici faţă • ; iri, astfel că, diametrul şicanei Dş<Dh iar diametrul orificiilor «fin şicană d0>de (fig. 3.19). Toleranţele respective sînt de n a t u r ă constructivă. Diametrul şicanei D, este mai mic decît diametrul interior al mantalei D % cu aproximativ I . . . 6 mm. Mai exact, această toleranţă variază în funcţie de Ă, aşa cum '.'.?. din următoarele date ale unei uzine constructoare:

- . ;;:ese de transfer termic

337

Diametrul orificiilor din şicană este mai mare decît diametrul exterior al tuburilor cu aproximativ 0,5 . . . 1 mm. Mai exact, se recomandă urmă­ toarele valori în funcţie de distanţa dintre şicane:

Din cauza existenţei toleranţelor anterioare, apar curgeri secundare longitudinale ale fluidului din manta, prin spaţiile libere dintre şicane şi manta şi dintre orificiile din şicane şi tuburi. Aceste curgeri longitudinale secundare au ca efecte, în raport cu şicanele care ar etanşa perfect, redu­ cerea coeficientului de convecţie şi reducerea căderii de presiune din manta, pentru că numai o parte din debitul de fluid circulă transversal pe tuburi realizînd o turbulenţă accentuată. Tot din motive de natură constructivă, diametrul efectiv al fasciculu­ lui de tuburi Df<Df<Di (fig. 3.19). Diametrul fasciculului poate fi apre­ ciat cu ajutorul unor date practice (tab. A.6).
TABELUL Date pentru stabilirea diametrului fasciculului Di — DJ, [mm] D„ [m] aparate rigide 8 10 12 cu cap flotant 20---30 30---40 40---50 A.S

<0,25 0,25 •••0,60 >0,60

Existenţa spaţiului liber dintre fasciculul de tuburi şi manta duce la apariţia unor curgeri secundare transversale, care ocolesc lateral fascicu­ lul tubular, conform principiului rezistenţei minime. Şi aceste curgeri se­ cundare duc la reducerea coeficientului de convecţie şi la reducerea că­ derii de presiune pentru fluidul din manta. Pentru a se micşora debitul de fluid care tinde să ocolească lateral fasciculul, se plasează cîteva şicane longitudinale înguste de etanşare (v. fig. 3.19), fixate de tuburi între şicanele transversale, în spaţiul liber dintre fascicul şi manta. Metodele de calcul pentru coeficientul de convecţie şi pentru căderea de presiune, la fluidele care circulă prin mantaua schimbătoarelor de căl­ dură prevăzute cu şicane transversale segment de cerc, metode în care so ţine seamă de toate curgerile secundare, au fost stabilite de un colectiv al Universităţii Delaware şi se întîlnesc în literatură în diverse variante. Din combinarea acestor variante, s-a obţinut metodica mai uşor aplicabilă numeric, care se prezintă in cele ce urmează. 338

A.3.1. CALCULUL COEFICIENTULUI DE CONVECŢIE

Coeficientul de convecţie se calculează cu următoarele relaţii: — pentru aşezarea tuburilor în triunghi echilateral sau în pătrat ro­ tit cu 45°

— pentru aşezarea tuburilor în pătrat normal

Aceste relaţii se aplică în domeniul f?e=200 .. . IO , pentru fascicule obişnuite cu d e = 2 0 mm şi latura triunghiului sau pătratului 26 mm, res­ pectiv cu d e = 2 5 mm şi l a t u r a triunghiului sau p ă t r a t u l u i 32 mm. Proprietăţile fizice se iau la t e m p e r a t u r a fluidului (calorică sau even­ tual medie aritmetică), cu excepţia lui u p care se ia la t e m p e r a t u r a medie a peretelui. Lungimea caracteristică utilizată în Re şi Nu este diametrul exterior al tuburilor. Viteza fluidului se calculează pentru secţiunea centrală liberă dintre două şicane a l ă t u r a t e :

5

(această secţiune este cea definită la relaţiile simple, dar se calculează mai exact prin intermediul lui Df). Pasul tuburilor de pe un şir (transversal pe direcţia curgerii) poate fi latura triunghiului, latura pătratului (la pătrat normal) sau diagonala pătratului (la p ă t r a t rotit). La distanţa dintre şicane se poate ţine seamă şi de grosimea şicanei (4 . . . 6 mm). Relaţiile pentru calculul lui a conţin trei factori de corecţie. Factorul C t ţine seamă de înălţimea relativă a şicanei. Cu cît 7i/D4 e<:e mai mare, curgerea transversală pe tuburi este mai eficace şi Ci are i valoare mai mare. Raportul h/Dt este obişnuit de ordinul 0,65 . . . 0,80. C x are frecvent valori de ordinul 1—1,15 şi se calculează cu relaţia:

S este secţiunea de curgere definită anterior. Parametrul z se apreciază după următoarele date, în funcţie de Di şi h/n (tab. A.7).
TABELUL A.7 Valorile parametrului z

D.

[m]

/i/D,=0,80

/i//) ( =0,75

/!//)(=0,70

;i/£>,=0,65

0,78 0,7D

0,66 0,64

0,54 0,52

0,41 0,39

339

Aif este aria liberă a ferestrei şicanei şi se calculează cu relaţia:

în care Af reprezintă aria totală a ferestrei, iar nţ numărul de tuburi din fereastră. Af este un segment de cerc şi are următoarele valori pentru cazurile întîlnite frecvent:

Numărul de tuburi din fereastră se calculează, în funcţie de numă­ rul total de tuburi al fasciculului, prin relaţia:

Dacă există desenul constructiv al schimbătorului, nt, iif şi deci z (fracţia numărului de tuburi care trec prin toate şicanele) se pot cunoaşte exact. Factorul C2 ţine seamă de curgerile longitudinale secundare, printre şi­ cană şi manta şi printre tuburi şi orificiile din şicană. Cu cit toleranţele corespunzătoare sînt mai mari, C2 este mai mic.

în care: a^m este aria de curgere dintre şicană şi manta; at0 — aria de curgere dintre tuburi şi orificii. Valoarea lui C2 se citeşte din tabelul A.8.

Cum numărul de orificii din şicană are valoarea (l+z)-n,/2, rezultă: a (o =0,3927(d o 2 -rf e 2 )(l+z)7i t Unghiul la centru al coardei şicanei (fig. 3.19) rezultă din relaţia: q>—2 arc cos 12 340 11

pentru 7i/A=0.75 qp=120°..6 .i=*2). la aşezarea în pătrat normal s'=s. iar la .Dacă q> se citeşte în radiani. se calculează cu relaţia: în această relaţie N f reprezintă numărul de şicane transversale.70 <p—133° şi pentru 7i/A—0. In această relaţie s' este pasul şirurilor de tuburi.19. pentru Ti/A=0. La aşezarea în triunghi echilateral s'= — s. . printre fasdcul şi manta. fluide care nu îşi schimbă starea de agregare. 341 . N. 3. Practic Nşi=0 .2. . A.2)Nîf Xif reprezintă numărul şirurilor de tuburi plasate între marginile rrelor (care trec prin toate şicanele). . CALCULUL CĂDERII DE PRESIUNE V2 Căderea de presiune a fluidelor care circulă prin mantaua schimbănarelor de căldură prevăzute cu şicane transversale segment de cerc. Valoarea feti C 3 se poate mări. . \*aloarea lui a f m se calculează în continuare cu relaţia: Factorul C3 ţine seamă de curgerile transversale laterale. 0. 1. Valorile lui a obţinute prin metoda Delaware sînt apropiate de cele cbţinute prin relaţiile simple prezentate anterior. 4 sau Nsi^(0 .80 corespunde q>=106°. prin plasarea de şicane (benzi) longitudinale de -are. trecerea lui în grade se face cu relaţia: Pentru 7i/A=0.65 cp=145°. Cu cit A — A e s * e m a i m a r e > Q este mai mic. \*aloarea lui C3 este de ordinul 0. C 3 se calculează cu relaţia: \ a reprezintă numărul perechilor de şicane longitudinale de etansare ig. iar numărul de şiruri de tuburi dintr-o fereastră.uzarea în pătrat rotit s ' = — s (semidiagonala pătratului). pentru că aceste relaţii î-mple au fost stabilite experimental pe schimbătoare la care au existat rile secundare discutate.3. .

10. are expresia: Viteza w este cea utilizată în calculele anterioare. Q este un factor de corecţie care ţine seamă de curgerile longitudi­ nale secundare. căderea de presiune necorectată.Ap'. la curgerea longitudinală.9. în funcţie de Re (cel din calculul termic). la curgerea transversală peste fascicul. Coeficientul de frecare f se citeşte din tabelul A. Ap". pentru diverse tipuri de fascicule. între două şicane. are expresia: Viteza w este cea utilizată în calculul termic. şi se citeşte clin tabelul A. 342 . căderea de presiune necorectată. printr-o fereastră de şicană.

decît cele corespunzătoare calculate cu relaţiile sim­ ple prezentate anterior. =140°C.964—l. m. =415. în cele ce urmează acestea se aplică într-un exemplu practic şi anume: dimensionarea tehnologică a unui schimbător de căldură.868. pentru preîncălzirea ţiţeiului. de la o coloană de distilare atmosferică.94 kJ/kg. K=12) rezultă: La t s = 1 8 0 ° C .3544) Pentru petrol (dj5=0.003074—0.332djf)t +(0. i. dj5 =0. 8 . t e =180°C.868. prin răcirea refluxului de petrol (treapta 1).Ct este un factor de corecţie care ţine seamă de curgerile transversale laterale si se calculează cu relaţia: Ct are valori cuprinse aproximativ între 0.3.85)=17. K = l l .02• 10« kJ/h=4. — pentru ţiţei. La t f '=140°C.0538K+0.3 şi 1. K = l l . Bilanţul termic.728• IO6 W.27—310. Căderile de presiune calculate cu metoda Delaware sînt în majoritatea cazurilor mai mici.001154dJf)t2](0.786. 8 ) se obţine: [—1 La t r i =103°C. 8 5 kJ/kg. Entalpia ţiţeiului le ieşire: Temperatura ţiţeiului la ieşire: ^a doua valoare fiind negativă nu este corectă). Fluxul termic schimbat: Q=m4Lic—ict)=*lfi3• 105(415.786. Entalpia ţiţeiului şi a fracţiunilor petroliere lichide se calculează cu relaţia: i=[(2. ^ = 3 1 0 . K = 1 2 . 343 . t f j =103°C.27 kJ/kg. m r =5-10 5 kg/h. r.=l. d^'=0. U =205.3. Pentru ţiţei (dji?=0. Se dau următoarele: — pentru petrol.63-10 5 kg/h. A. DIMENSIONAREA TEHNOLOGICA A UNUI SCHIMBĂTOR DE CĂLDURA Pentru a se înţelege mai bine principiile şi relaţiile prezentate ante­ rior.

1364 W/m°C. Aria de transfer de căldură necesară: Se aleg tuburi cu L = 6 m.1 0 . 344 . dar ele pot fi şi calculate. p=. c=2.1270 W/m°C. Diferenţa medie de t e m p e r a t u r ă dintre fluide: Se presupune coeficientul global de transfer de căldură cu depuneri k e d = 2 5 0 W/m 2 °C. t) s-au citit viscozităţile cinematice şi apoi. prin relaţia u="vp. Stabilirea geometriei schimbătorului.602 kJ/kg c C.4 kg/m s. u = 1 8 . p = 8 2 0 kg/m 3 . s-au obţinut viscozităţile dinamice. — pentru titei la t r =110°C. d\l). cu un pas în m a n t a şi două păsuri în tuburi. d e = 2 5 mm şi d i = 2 0 mm. c=2.Temperaturile calorice şi proprietăţile fizice ale fluidelor Proprietăţile fizice: — pentru petrol la i f = 1 5 8 ° C . Se admite un schimbător cu cap mobil.4 kg/m s. Căldurile specifice au fost calculate cu relaţia: Conductivităţile termice au fost calculate cu relaţia: Din diagramele v=î(K. Densităţile au fost citite din diagrama p=f(£. aşezate în triunghi echilateral cu latura s = 3 2 m m . \= =0. fluidul care cir­ culă prin tuburi fiind ţiţeiul. X= =0.239 kJ/kg°C.660 kg/m 3 . djf. u = 3 .1 0 .

06 m. Df=l. se alege schim­ bătorul cu: Recalcularea ariei şi coeficientului global: Coeficientul de convecţie interior. Viteza ţiţeiului în tuburi: Se aplică relaţia: Coeficientul de convecţie exterior.Numărul total de tuburi: Din tabelele de tipizare a schimbătoarelor de căldură. Se admite distanţa între şicane £=0.4 m (şicane transversale segment 345 . Pentru aşezarea în triunghi echi­ lateral: Secţiunea de curgere pentru care se calculează viteza: rip cprrV Se admite Dt—D.04=1.=40 mm.l—0.

8. prin interpolare: Al treilea factor de corecţie: Se admite numărul perechilor de şicane longitudinale de etansare Numărul şirurilor de tuburi plasate între marginile ferestrelor: 346 .0. = 5 mm. Ds=l. Al doilea factor de corecţie se citeşte din tabel.2 Aria de curgere dintre tuburi şi orificii: Se admite d0—de—1 mm.75. Primul factor de corecţie: Aria totală a ferestrei (pentru h/Di=U. corespunde unghiul la centru al coardei şicanei 9=106°. Aria de curgere dintre şicană şi manta: Se admite A — D . d 0 =0.8.095 m.Se admite înălţimea relativă a şicanelor 7i/D. Se citeşte din tabel z = f ( A .026 m. Numărul de tuburi din fereastră: Aria liberă a ferestrei: . h/Dt)=0. Pentru h/Di=0.=.

Coeficientul de convecţie exterior: • /=iV' 14 .75-10~ 4 kg/m-s. admitîndu-se t p i = t p e = l t p si .1 0 . Supradimensionarea schimbătorului: 347 .4 kg/m-s. Aria de transfer de căldură necesară: (valoarea admisă 424 m 2 ). 0 5 . Valorile coeficienţilor de convecţie: Coeficientul global de transfer de căldură (cu depuneri): Se admit următoarele rezistenţe termice specifice ale depunerilor: Conductivitatea termică a peretelui (tuburi din otel carbon) la 142CC: >-:=40 W/m°C. Verificarea coeficientului global de transfer.)°.025 W/m2 °C.1 4 =l: Diferenţa de temperatură la exteriorul tuburilor: Temperatura peretelui: La această temperatură: — pentru ţiţei u p = l l .5ii ^-0.919-35409 0 ' 629 -5. — pentru petrol u p =3. Coeficientul global de transfer pentru schimbătorul fără depuneri.703-0.285-l ) 089-0.723 1 ' 3 =l 422 \ i / 0.

Se utilizează relaţia Numărul de şicane transversale: Numărul de şiruri de tuburi dintr-o fereastră: Pentru fasciculul de tuburi admis.Căderea de presiune în tuburi Căderea de jgresiune în manta. la Re=35 409. Din tabel se citeşte: Căderea de presiune totală: 348 . se citeşte din tabel f=0.6.

Anexa 4 DIMENSIONAREA TEHNOLOGICA A UNUI REFIERBATOR TERMOSIFON VERTICAL In exemplul practic care urmează. fiind r. în refierbător temperatura rsedie este 110°C. se prezintă dimensionarea tehno-lîică a unui refierbător termosifon vertical.8% masă apă şi 37. se aleg diametre standardizate. iar lichidul evacuat 3% masă apă şi 32.entat din baza coloanei de fracţionare cu un amestec compus din <56. Pentru încălzire utilizează abur saturat uscat de 135°C (3.2% masă furfurol. Pentru titei: Se aleg d e =355.0 mm şi dj=255. jzîndu-se debitele volumice medii.5 mm. zare cedează căldură numai prin condensare. Proprietăţile fizice ale fluidelor. ştuţul de ieşire se ia identic cu cel de intrare.Diametrele racordurilor.47 bar. .13 bar presiune absolută).32o/0 masă furfurol. Ja ieşirea din refierbător: 349 .7»/0 masă apă şi 33. la : rea în refierbător: Amestecul de vapori apă-furfurol. iar presiunea absolută medie 1. Amestecul lichid apă-furfurol. . 2 m/s. încît vitezele lichidelor să fie de ordinul 1 .3% masă furfurol.6 mm şi dj=333. care funcţionează cu o sarsi termică de 612 600 W şi cu un coeficient de recirculare > 5 . Pentru fiecare fluid (fluidele fiind lichide ra au o variaţie însemnată a volumului specific).3 mm Pentru petrol: e aleg d e =273. Vaporii din amestecul evacuat :onţin 62.

se alege schimbătorul rigid cu: Suprafaţa de schimb de căldură corectată: Coeficientul global de transfer corectat: 350 .pă-furfurol. Debitul de vapori eva­ cuaţi: Debitul de lichid intrat: Debitul de lichid evacuat: Debitul aburului de încălzire: Stabilirea geometriei refierbătorului.Amestecul lichid a. cu depuneri: Suprafaţa de schimb de căldură corespunzătoare: Se admit tuburi din oţel cu: Numărul de tuburi corespunzător: Pentru o aşezare a tuburilor în triunghi. Diferenţa medie de temperatură dintre fluide: Se admite coeficientul global de transfer de căldură. cu pasul s=32 mm şi cu o singură trecere prin tuburi. la ieşirea din refierbător: Aburul de încălzire şi condensul corespunzător: Bilanţul material şi termic al refierbătorului.

dici se referă la faza lichidă.F.uxul termic specific: în continuare. Coeficientul de convecţie interior Relaţia se aplică cu unităţile fundamentale S.I. 351 . se va verifica aparatul ales. Proprietăţile fizice :iri ir. "::eza lichidului la intrarea în tuburi: Densitatea amestecului la ieşirea din tuburi: Viteza amestecului la ieşirea din tuburi: Coeficientul de convecţie exterior Proprietăţile fizice aparţin condensului. Debitul de condens (m) com p m l e unui tub de lungime egală cu distanţa dintre şicane (x).

Lungimea geometrică a conductei: Se admite o conductă cu Viteza lichidului în conductă: Lungimea echivalentă a conductei (cu un cot de 90c): Pentru i?e>10 5 : 352 . în figura 3.21 este redată schema de amplasare a refierbătorului.5 m).Refierbătorul se prevede în manta cu 3 şicane segment de cerc (x— =0. Suprafaţa de schimb de căldură nece­ sară: Supradimensionarea aparatului : In cele ce urmează. Căderea de presiune pe conducta de intrare a lichidului. Se admit rezistenţele termice specifice ale depunerilor: Supradimensionarea aparatului. Coeficientul global de transfer de căldură Pentru oţel în condiţii medii ^ = 3 7 W/m QC. în raport cu baza coloanei de fracţionare. se calculează căderile de presiune pe circuitul apă-furfurol.

-=: -: '. La trecerea din baza hamei in conductă: La trecerea din conductă în refierbător: - T. — -r::ese de transfer termic 353 . fazelor fiind variabil.-:.": numai p e n t r u faza lichidă. Se lucrează cu fracţia masică medie a va­ lorizatului: Se utilizează metoda Lockhart-Martinelli. r :7Â întoarcerea de 9()c).. La intrarea în tuburile refierbătorului: Căderea de presiune în tuburi.Căderea de presiune în conductă: Căderile de presiune locale pe circuitul de lichid. Căderea de presiune pentru amestecul de lichid şi vapori se află prin înmulţirea căderii de presiune . în tuburi are loc o curgere bifazică. cu factorul z\ .

Densitatea medie a amestecului pa=5. Aceste viteze pot fi calculate cu metoda Lockhart-Martinelli. Fracţia volumică reală a lichidului: 354 .Pentru i?e=10 3 . .. La o curgere bifazică.3 mm şi df/=125.pentru vapori este sensibil mai mare decît Re pentru lichid).5 mm. IO5: Parametrul Lockhart-Martinelli: Pentru curgerea dublu turbulentă (Re . factorul de corelare curgere amestec-curgere lichid are valoarea: Căderea de presiune în tuburi: Căderea de presiune pe conducta de evacuare a amestecului. viteza vaporilor este sensibil mai mare decît viteza lichidului. Viteza amestecului în conductă: Căderile de presiune locale pe circuitul de amestec.9256 kg/m3. Se admite o conductă cu d e =141. în acest caz raportul fazelor este constant.

-. ) » ^ .are a vaporizării. plus diferenţa d e presiune cauzată d e accelerarea din . rrr.îHeza lichidului şi viteza vaporilor la ieşirea din t u b u r i : S d e r e a de presiune la ieşirea din tuburi: Căderea de presiune jează întoarcerea de 90°): Za intrarea în conducta de amestec (se negli­ chidului şi viteza vaporilor în conducta de amestec: S d e r e a de presiune la intrarea în coloană: d e corespund conductei). A . Anterior au fost calculate toate că:-.. . .•.::.-' "ie cauzate tic frecare. •Hexenţa de presiune rezistentă. clin circuitul amestec apă-furfurol. :ie presiune rezistentă reprezintă suma t u t u r o r căderilor de • n e anterioare. IXferema de presiune cauzată de accelerare: 355 r .

Pentru densitatea medie a coloanei de amestec. Pe vîrful unei coloane de fracţionare se evacuează: 6 046 kg/h vapori de benzină (dJl =0. în condensatorul cu apă (apa circulă prin tuburi) acest amestec trece de la 152°C la 40°C. se prezintă o aplicaţie numerică sumară. la care se referă metoda Kern. sub presiunea absolută medie de 1. sistemul se va autoregla. 356 . va­ porii de benzină şi aburul condensînd practic total. Se calculează pentru coloanele de lichid şi amestec corespunzătoare lungimii tuburilor. 168 kg/h abur şi 41 kg/h gaze necondensabile (M=50). parametrul LockhartMartinelli se calculează cu fracţia masică medie a vaporizatorului: Fracţia volumică medie a lichidului: Densitatea medie a amestecului: Pentru că diferenţa de presiune activă este ceva mai mare decît dife­ renţa de presiune rezistentă.780). Anexa 5 METODA KERN PENTRU CALCULUL CONDENSATOARELOR DE AMESTECURI COMPLEXE Amestecurile complexe. Pentru a se înţelege mai uşor această metodă. astfel încît să lu­ creze cu un coeficient de recirculare puţin mai mare decît cel admis.36 bar. Apa de răcire se în­ călzeşte de la 14°C pînă la 32°C. abur şi gaze necondensabile. sînt amestecu­ rile evacuate la vîrful diverselor coloane de fracţionare şi care se com­ pun din: vapori de benzină.Diferenţa de presiune rezistentă: Diferenţa de presiune activă.

Masa molară medie se stabileşte în funcţie şi de t e m p e r a t u r a medie de fierbere pentru fracţiunea vaporiL. în funcţie de o/o °l. e de aceste date iniţiale.Pentru benzină se cunosc iniţial curba de distilare STAS (t — % voi. . Exemplificare pentru 60»/o masă benzină în fază vapori: din figura A J 3 se citesc M = 1 0 3 si t =rll4°C.a P '. se alcătuieşte tabelul A.-. :• -.:rarea în condensator. se calculează prin metodica cunos:_r~a de vaporizare în echilibra (CVE) la presiunea normală atmo: : se reprezintă în funcţie de % masă vaporizat. în prima zonă are loc numai condensare de vapori de iar în a doua zonă condensează simultan vapori de benzină şi moar. In condensator.11. vaporii de benzină se găsesc la saturaţie.—-:-dii a vaporizatului. Pentru a se stabili limita dintre cele două zone (temperatura de rouă . pentru că ei provin din contactul cu lichidul de clerul de vîrf al coloanei (pe acest taler nu se află şi apă). presiunea normală atmosferică şi variaţia densităţii relative tJ*| v v j r i ~ J vaporizat.3.:~ :A această variaţie practic liniară. -: condens). .--—_ : ndensarea iniţială a aburului). «are deosebire de abur. Procesele de condensare sînt însoţite şi de procese de răcire (gaze. t o c m i i se consideră p e r m a n e n t necondensat) 357 .: '. In figura A. 13 • .:' r : : . împreună cu variaţia masei .

056 bar. în funcţie de temperatura corespun­ zătoare la Pbenz. se citeşte £=116°C.865 bar.013 bar se citeşte £=83°C. în afara ce­ lor din tabel. în figura A. 14 sînt reprezentate. presiunea de vapori a apei este î%at=. se stabileşte hidrocarbura. se stabileşte hidrocarbura echivalentă şi pentru aceasta.l.Presiunile parţiale: Din diagrama presiunilor de vapori pentru hidrocarburi.. curbele de variaţie pentru pabur şi p^. Presiunea de saturaţie se poate citi şi la alte temperaturi.013 bar. iar la p= 1. La această temperatură corespund pe CVE 26% masă vaporizat. La 116°C. La intersecţia acestor curbe se citeşte temperatura de rouă 79°C. pentru 79°C şi 0.747 bar. la p=l. Stabilirea % masă benzină în fază vapori la 79°C: Din diagrama presiunilor de vapori. pentru £=114°C şi p=l. 358 .

jiC « a e acelaşi la curent mixt şi la contracurent. — entalpiile specifice caracteristice ale benzinei şi apei (în tabelul JE2: pentru abur supraîncălzit entalpia se citeşte în funcţie de tempexacssâ si de presiunea parţială). . se cunosc: — căldura specifică medie a gazelor C p = l .Pentru stabilirea sarcinilor termice ale celor două zone ale condenaaaaroiii.căldură în curent mixt este posibil. V.TC). Sarcina termică a primei zone a condensatorului: Sarcina termică pentru a doua zonă a condensatorului: -:. diiBBBţeJe medii de temperatură corespunzătoare celor două zone pot fi . prima zonă a condensatorului: 359 .. pentru că t. P e n t r u curent mixt. T e m p e r a t u r a unui fluid fiind constantă. 7 6 kJ/kg°C.du-se pentru apă temperatura medie constantă (2.'.. J = 3 2 ° C » rad mic decît t c =40°C. :• rmică globală: Udatul apei de răcire: Haaperatura apei de răcire la limita dintre cele două zone are sens aaaaai Ia schimbul de căldură în contracurent. ---> luir.

360 . Se presupune ked=330 W/m 2 °C de temperatură calculată direct Se aleg tuburi cu L = 4 m. aşezare în triunghi cu s = 3 2 mm. d . N u m ă r u l total de t u b u r i : Se alege schimbătorul cu ?i=212 tuburi (4 păsuri) şi Dj=0. viteza apei de răcire este: In m a n t a se prevăd 7 şicane transversale. R e ­ calcularea ariei si a coeficientului global: P e n t r u 4 păsuri în tuburi. = 2 0 m m .3°C). Se calculează coeficientul de convecţie interior şi se obţine în figura A. în funcţie de % moli necondensabil e : o curbă pentru zona în care condensează numai vapori de benzină ( a = 1 7 0 5 — 8 5 W/m 2 °C) şi o curbă p e n t r u zona în care condensează simultan abur şi va­ pori d e benzină ( a = 2 100— 2C 85 W/m C). aceeaşi diferenţă este 55. d e = 2 5 m m .P e n t r u a doua zonă a condensatorului: Diferenţa medie de temperatură pentru întregul condensator: (pentru comparaţie.15 sînt r e d a t e curbele de variaţie ale lui a pentru condensare de amestecuri complexe (după date practice).6 m.

admite global pentru depuneri a de transfer necesară pentru prima zonă: La intrarea în a doua zonă (nu se iau în consideraţie vaporii de benateste pe curba de abur a e = l 760 W/m2 °C. .-îrarea in prima zona: citeşte pe curba de benzină a 4 . Media loearitmică a lui 7c„ în zonă . Coeficientul global de transfer local: neglrează rezistenţa termică a peretelui).=l 150 W/m2 °C. La ieşirea din prima zonă: Se citeşte pe curba de benzină a E =780 W/m2°C.

în condiţiile medii.La ieşirea din a doua zonă: % moli necond.04=58. pentru răcirea de la 140 pînă la 60°C a 60 000 kg/h moto­ rină. răcitorul fiind amplasat la o altitudine de 200 m. a e = 8 5 W/m2 °C. adaptate curgerii prin manta. Media logaritmică a lui ke în zonă: Aria totală necesară: Ae=16. cu d|° =0. utilizîndu-se condiţiile iniţiale de intrare în con­ densator şi împărţindu-se valoarea obţinută cu doi.840 şi X = l l . Anexa 6 DIMENSIONAREA TEHNOLOGICA A UNUI RACITOR CU AER în cele ce urmează.=100.17 m2 (s-au admis 66. se prezintă dimensionarea tehnologică a unui răcitor cu aer. Fluxul termic schimbat: 362 . motorina are următoarele proprietăţi fizice: Bilanţul termic. Căderea de presiune în cazul condensării se poate calcula cu ajuto­ rul relaţiilor obişnuite. Pot fi însă utilizate şi metodele curgerii bifazice (metoda clasică şi metoda Lockhart-Martinelli). 8 .13 + 42. Valoarea medie a coeficientului global de transfer de căldură: (s-a admis ked=299 W/m2 °C).6 m 2 ).

u = 19.ea atmosferică la altitudinea 7/=200 m: .43-10-6 -^~ (Pr=0.fi* ile medii. X=0.028 W/m °C şi . Se admit următoarele date constructive: ftesiur.iimit pentru aer: temperatura iniţială 32°C şi temperatura finală .6974).Langimea tubului liber: Langimea nervurată a tubului: _aiea interioară a unei secţii (fascicul): minimă de curgere: Ifama aerului: 3G3 .îitatea aerului la această presiune şi la temperatura medie de 1 volumic de aer: t admit două fascicule ( 7 Î J = 2 ) şi un număr de tuburi pe şir şi fasci= . Debitul de aer necesar: m•s Cumetria răcitorului. aerul are următoarele proprietăţi fizice: S kJ kg c C.

Viteza motorinei: Se admite numărul de şiruri de tuburi iV s =6.5 şiruri de tuburi pe pas. Numărul de încrucişări iV=6/l. Înălţimea ocupată efectiv de fascicul: înălţimea totală a fasciculului: Aria de transfer de căldură: Diferenţa medie de temperatură: Coeficientul global de transfer corespunzător geometriei admise: 364 .5=4.Lăţimea totală a aparatului: Lungimea totală a aparatului: Aria plană ocupată de aparat: Se admit pentru motorină 1.

Coeficientul de convecţie interior Pentru Re>10 .95. Relaţia Robinson-Briggs: sitru aripioare din aluminiu X a =200 W/m °C. Pentru contact imperfect se corectează >e cu factorul 0. în cazul răcirii unui lichid: i Coeficientul de convecţie exterior. Coeficientul global de transfer 365 .

6 m m . Viteza în racorduri: Puterea consumată de ventilatoare Debitul volumic de aer în condiţii normale: Se admit 3 ventilatoare de cîte 108 000 m^T /h.1 =206.0003 m C/W. 0. Rd_ =0. 0.9806 • IO 294 • 49. cu Dt=l. 2 Supradimensionarea aparatului : 212 2 206.660/0 (acceptabilă) Căderea de presiune în tuburi Debitul volumic de motorină: Se admit pentru fiecare fascicul cîte două racorduri.9806 • IO66 2.0005 • 25 . „„„ .o m .9 •— = 2 9 4 W/m °C.0005 m °C/W şi 2 2 .Ra Se admit: X = 4 0 W/m °C 2 C =0. 2. 3 m m şi dj=101.0003+ 921. Kd= 25 (pentru - oţel).8 m şi Căderea de presiune totală a aerului: 366 .4 -20 20 2 • 40 20 951. cu d e = 1 1 4 .025 25 1 -{ 1 In—+0. Aria de transfer necesară: Ae— — .5 ° — -100=2.

. caro delimitează . r D rămîne egal cu dc O&aemil la baza aripioarelor BSH d^*). Anexa 7 CALCULUL ALTOR TIPURI DE SCHIMBĂTOARE CU SUPRAFAŢA EXTINSA A..7.•-.r..:•:nează în plăcile tabulare). în 3 este redat aspectul unui tub cu aripioare joase.: : .-. : oului se reduce la -„ -ir diametrul exterior al ari: . se realizează prin extrudare un . :'..13 s e p r e : . -ridai.D d â t a t e a aerului la intrarea în ventilatoare: 3erea consumată global de ventilatoare: pat admite motoare de cîte 15 kW. --.e joase.1. _-.-• geometrice ale cîporî de tuburi cu ari367 . .-. Diametrul in.-:-" :-ta pierdere de material şi suprafeţele ar avea asperităţi). Pe tubul nori^iţial cu diametrele d e şi d 4 (capetele tubului se păstrează normale .:.în tabelul A. SCHIMBĂTOARE CU FASCICUL TUBULAR CU ARIPIOARE JOASE e cu aripioare joase utilizate la schimbătoare cu fascicul t u b u din tuburi normale prin extrudare şi au aspectul unor ţevi ecaîe la exterior (dacă tuburile s-ar fileta prin metoda clasică de aş.

h u d u l nib iulubiulî EX9liv nu u i l m ^ .913910 sx> Binsm nî .12 K5.52 0{.51 522.0 7228r.ioh9lX9 9ilo9vnoo 9b Inln9ioil9cQ .(93ub9i h9nuq9b) 91E*IUO i s m lîo 9biulî 9s9siliiu 93 ăa -moo 9a 9360[ 9iBoiqii6 uo h u d u j UD iol9'ifioJădmiriD3 glgţnBmioîigq -OD 9lBrmon 9 l n u d u l UD iol9'iBolădmiriD3 9l9jnBm-ioîi9q uo linnşido ăiBq 9lş9io .01 50.2 160. G I = 3 b m l n 9 q mm 0£.12 K6.l BD MBlanoo 9a l9dBl 13906 niCI > UB 9iBoiqi'iB 9Î390B BD 'isb .02 60.*i 1-S8.81 8K 8K 080 080 8K 8tV 083 080 1S8.22 svs. ( 9 1 B m Gg.M *.0 14)51.22 522.£1 5V8.(EIBIO! BlB0Îl9lX9 BÎ'IB 9l39 l a K) ia mm e 0 .(M.dfil) ilBqionhq -inu 9q ifimhqx9 .M I-22.£2.81 000.nud i s m ăiublso e b ^ l a n s i l n u 9nildo sa B u i î n s l bimi9J 9tBliviloubnoD) m q u o 9b 9[BilB nib n u d u l fiss9sililn 98 loli-i '.A .DI9O s b In9mg93 9lB3'i9vanB'iî 9nBoia băv .M 1-81.ii 8V5. iuxaajkT ogr.62 0t.t 825^.oi a'inoiqi'iB D9 inul») 9b i-imjiT A„k •a\ s in] 8Ucr.I£=^ uo Blnsm nî BO lidBbnBmooei 9l83 .0 083 l VO O M-6^.62 Q>.0 B80S t O !\ [nun] s [mm] 153. t 885..teilBq UBS lBi9JBlirlo9 irignunl -9iq 93 inluiolădmirioB suBlnsm nî .22 522.9DBÎ 93 IUOÎDSBÎ nî -îolhndul B 9 I B S 9 ? A 'iiiliitlm IUOISHGI U9 iiniiolom 9b ioti9ăi n u uitn9q 9/i)r.S1 5V8.1 886.ioIhudul B9iBiuvi9n n n * ! .*.22 622.81 000.dul 9b 9mignnl m 9q (8£Y—089) 9i6oiqiiB »09îi9q 9l89 duJ-9iBoiqhB InloBlncO .9iBoissnnq39i nib .mm 0£.i9X9liv ih9băo3 ESUBD n i b .1 885.02 181.sqA ia j» oaa-io 109b .> * [mm] .o leesJt.(mm 885.1 8 v 5.01 t 2 8 60.ioh9Jni Iu7J9m6ib 9bBD3 . t 885.2 »»*» [mm] «b [mm] H >> * [mm] .0 5350.52 t 5 0 V 8 iJlum 9i'iB0î no 9tusBV9iq ^nîa 9lhudu.5£=z uo .TA [m\qhB] £3302.o attei.51 5T8.1 801. r 886.1 801.S—8S.2 160.o 885.81 820.1 885.0 otniirriaa slfimion 89S .1 801.2 150.S= -*^.1 801.i9hB ihăio'[sm BSUBO i'ilgmBiBq i n o l ă m i u vilBiBqmoo lunildo UBB ă q s uo ă n h o l o m 9b IOIXDBT .n 820.o 06881.«1 [a\m] •AA [•IBCl] [OoEm\W] [ 2 \m] huduT 383 est 0£V0.0 80V6.o T228r..1) soim 91-IBOÎ 9miţlânî •USBD solBlhocBrn nî . a qA 9bB03 iş .1 885.01: 60.9l39 91BÎUV19n n h q 9160091X9 I9h6 B9'l9lŞ9'lO .0 2121.ei esa..9lBmion 9 l h n d u l BI ia BO . 3 » Jfiilini Ismion iuludul B BiBoi'i9lx9 9 h s 9b E91BJ nî .'iB(irao9 9lnQ [0 o 2 m\W] [•IGCl] >» [O oS m\W] .5£= 3 b u'iJn9q mm cY.SJO iul IIJIJJOIBD -onuî nî BSBSIUOIBD 93 .21 e5a.e r 0^.0 Vt5 5 011 t 08t0.

iar x distanţa dintre şicane).:oare (diametrul exterior al unui tub normal.a aripioarelor este funcţie de valoarea lui oc şi de n a t u r a :' burilor ftab. cu ajutorul relaţiei: :.::entul de convecţie oc se calculează cu relaţiile clasice pentru ? din m a n t a u a schimbătoarelor prevăzute cu şicane transversale •ent de cerc. poate fi stabQită din expresia fluxului termic: care tf este temperatura medie a fluidului (relaţia este scrisă pentru _. exprimat pe unitatea de arie a. : elaţiile anterioare. 'MjTTT*^'""^) * : . necesară pentru \xp. ca de exemplu (la fluidele care nu îşi schimbă starea de : eza fluidului se calculează în secţiunea: | este diametrul interior al mantalei. la acelaşi volum de metal) şi se stabileşte cu relaţia: Pe suprafaţa exterioară a tubului cu aripioare temperatura este variaTemperatura medie a peretelui tp.. d m este diametrul mediu exterior pentru tubul . 369 ."-'" ..— Procese de transfer termic y. eu diametrul intec dta. 15)..entul de convecţie exterior. A.

în relaţie intervin debitul masic de con­ dens m şi numărul total de tuburi în fascicul nt.2. SCHIMBĂTOARE TUB fN TUB CU NERVURI LONGITUDINALE La schimbătoarele de căldură tub în tub. cu tuburile aşezate în triunghi. Pentru condensare. căde­ rea de presiune în manta se poate calcula cu relaţia cunoscută: Pentru . . Proprietăţile fizice ale condensului (k. iar în tabelul A. obişnuit din oţel.32 la tipul 2. Factorul de creştere a ariei prin nervurare este 7. Calculul lui Ape. 17 sînt redate notaţiile mărimilor geometrice caracteristi­ ce. Pasul nervurilor are valoa­ rea b=izde/n. se realizează pe suprafaţa exterioară a tubului mic nervuri longitudinale de grosime constantă. A. în cazul în care nu există schimbare de fază. Se constată că se utilizează ner­ vuri înalte. 16 sînt indi­ cate datele constructive.14 la tipul 1 şi 4. p şi u) se pot lua la temperatura de saturaţie. a exprimat pe unitatea de arie echivalentă poate fi calculat cu relaţia: Această relaţie omogenă se referă la fascicule orizontale.Coeficientul global de transfer. în figura A. . exprimat pe unitatea de arie de tub normal iniţial. coeficientul de frecare poate fi stabilit astfel: Re. w şi def. de grosime relativ mare.7.rf0 au aceleaşi valori ca la calculul lui a„. are expresia: Tuburile cu aripioare joase pot fi utilizate şi la condensatoare cu apă (de multe ori <xe pentru condensare este mai mic decît oq pentru încăl­ zire apă). pentru două tipuri practice de schimbă­ toare tub în tub cu nervuri longi­ tudinale.Re=300 . pentru majorarea lui cte (la fluidul din spaţiul inelar). IO6. 370 .

Pentru un răcitor de motorină cu apă, motorina circulînd prin spaţiul ir.tertubular, s-au obţinut comparativ următorii parametri principali (tipul 1) (tab. A.17).

Se constată că prin nervurare creşte a e , dar şi Ape. In figura A. 18 este prezentată schema unui schimbător de căldură tub in tub, multiplu, în contracurent. Un fascicul de ţevi duble (tub în tub), mandrinate în trei plăci tubulare, este deservit de mai multe camere de ouţie.. Schimbătorul nu este prevăzut cu manta. Tuburile de dia— etru mic au nervuri longitudinale numai pe lungimea L. In partea dreaptă, înserierea a cîte două tuburi de diametru mic se face prin coturi. Există astfel de schimbătoare care conţin 14 ţevi duble, aşezate pe 4 şitari orizontale (3—4—4—3 ţevi) decalate. Calculul lui a c . Coeficientul de convecţie exprimat pe unitatea de arie exterioară a tubului normal se calculează, în funcţie de coeficientul de convecţie exprimat pe unitatea de arie echivalentă, cu relaţia:

-

371

Ariile specifice care intervin în această relaţie sînt următoarele;

I
Eficacitatea aripioarelor se calculează cu relaţia analitică (Xn conduc­ tivitatea termică a nervurilor):

Coeficientul de convecţie a se calculează cu următoarea relaţie:

în care C şi n au valorile (tab. A.18).
TABELUL Valorile Iui C şi n din relaţia peiilru calculul iui a Re C n A.ÎS

< 2 000 2 0 0 0 - 4 000 4 000-104 >104

0,3161 2,317-IO - 5 1,006 - K r 3 0,01407

0,345 1,596 1,141 0,855

In Re şi Nu se utilizează diametrul echivalent termic:

în care: S este secţiunea de curgere, pentru care se calculează şi viteza:

Temperatura medie a peretelui tp poate fi stabilită din expresia flu­ xului termic (pentru tf>tp): Coeficientul global de transfer, exprimat pe unitatea de arie de tub normal, are expresia:

(pentru siguranţă, se poate renunţa la corectarea lui Rde). 372

In lipsa nervurilor, ae se poate calcula cu relaţia (pentru i?e>10 4 ):

re în Re şi Nu se utilizează diametrul echivalent hidraulic: Calculul lui^Apg. Ap e se calculează cu următoarea relaţie, în cazul în :are nu există schimbare de fază:

i = 0 , 1 4 pentru Re>2 100 şi x=0,25 pentru Re<2 100. In Re se utilizează diametrul echivalent hidraulic:

Coeficientul de frecare se calculează cu relaţiile:

In lipsa nervurilor, Ape se calculează cu relaţia anterioară, în care: care coeficientul de frecare se poate calcula cu relaţiile:

"r. Re se utilizează dh cu expresia anterioară).

Anexa 8

ANALIZA TEHNOLOGICA A SCHIMBĂTOARELOR DE CĂLDURA In general, o instalaţie tehnologică aflată în exploatare, fie ea mai e sau mai nouă, nu are o funcţionare identică cu cea din proiectul logic al instalaţiei. Funcţionarea reală a instalaţiei se stabileşte prin 373

analize tehnologice periodice, în care, în primul rînd, se efectuează bilan­ ţul material pe ansamblul instalaţiei şi se constată capacitatea prelucrată, randamentele caracteristice, consumurile specifice de utilităţi etc. Aceste date se compară cu cele din proiect şi se iau, pe cît posibil, măsuri care să ducă la o apropiere cît mai mare a performanţelor reale ale instala­ ţiei faţă de cele prevăzute prin proiect, sau chiar măsuri care să ducă la o îmbunătăţire a acestor performanţe (mărirea capacităţii de prelucrare, mărirea randamentelor, reducerea consumurilor specifice etc). O analiză tehnologică completă a unei instalaţii trebuie să conţină şi verificările funcţionale ale tuturor aparatelor componente ale instalaţiei, inclusiv ale schimbătoarelor de căldură. Analiza tehnologică a unui schimbător de căldură se face în scopul cunoaşterii parametrilor şi performanţei reale de funcţionare, în raport cu datele prevăzute în proiect, al cunoaşterii variaţiilor acestora în timp, cauzate de exemplu de creşterea grosimii straturilor de depuneri de pe cele două suprafeţe ale tuburilor, şi al constatării sub sau supradimen­ sionării aparatului, în raport cu sarcina termică prevăzută. Pentru a se putea efectua analiza tehnologică a unui schimbător de căldură, este necesar să se cunoască următoarele: natura celor două fluide de lucru (analizele necesare pentru stabilirea proprietăţilor fizice), debi­ tele acestora, temperaturile de intrare şi de ieşire ale fluidelor, presiu­ nile iniţiale şi finale, precum şi toate datele geometrice ale aparatului. O analiză tehnologică se efectuează la o funcţionare în regim normal a instalaţiei, după o verificare şi completare a tuturor aparatelor de mă­ sură necesare. Prima operaţie efectuată este încheierea bilanţului termic al schimbă­ torului, prin aplicarea ecuaţiei calorimetrice celor două fluide de lucru. Dacă între fluxul termic cedat de fluidul cald şi cel primit de fluidul rece există o diferenţă apreciabilă, care nu poate fi explicată prin pier­ derile de căldură către mediul ambiant, se, poate trage concluzia că da­ tele utilizate nu sînt perfecte şi că acestea trebuiesc revăzute. Se compară apoi debitele reale, temperaturile caracteristice, fluxul termic schimbat şi căderile de presiune ale fluidelor la trecerea prin apa­ rat, cu datele corespunzătoare din proiect. De asemenea, se calculează diferenţa medie de temperatură şi vitezele caracteristice ale fluidelor prin aparat, comparîndu-se cu datele din proiect şi cu date din litera­ tură (pentru viteze şi diferenţa minimă de temperatură). Cu ajutorul relaţiei lui Newton, după calcularea pe baza datelor geo­ metrice a ariei de transfer, se stabileşte valoarea reală a coeficientului global de transfer de căldură cu care lucrează aparatul:

Această valoare se compară cu valoarea clin proiect şi cu datele de literatură, stabilindu-se concluziile corespunzătoare. în continuare, trebuie să se stabilească rezistenţa termică specifică globală a depunerilor existente pe cele două suprafaţe ale tuburilor. Pen­ tru aceasta, se calculează în prealabil valorile celor doi coeficienţi de 374

:rl€ interior şi exterior), cu relaţiile cunoscute ca fiind cele mai • c d e , utilizîndu-se geometria aparatului, debitele şi temperaturile măz~= h.e celor două fluide. i __-.: -:i":lu-se şi valoarea anterioară a coeficientului global de t r a n s Tilstenţa termică globală se calculează cu relaţia (provenită din :-r: eficientului global):

-:ea lui R d se compară cu datele din proiect şi cu cele din literaari- O valoare prea mare a lui Rd real, în raport cu datele din litera: nte duce la concluzia că fluidele ele lucru au o tendinţă de a : - anormal de mare (fluide cu impurităţi mecanice, apă de răcire --: tratată etc.) sau că schimbătorul de căldură nu a fost curăţat ir:e mult timp. Este bine să se calculeze cu datele reale şi căderile de presiune ale -.-.. ~ la trecerea prin aparat şi .să se compare acestea cu cele măsu•_ Dacă valorile măsurate sînt sensibil mai mari decît cele calculate, ite fi tot existenţa unor depuneri anormale. pe baza debitelor şi temperaturilor reale de funcţionare, se :-;:ectează schimbătorul de căldură, comparîndu-se acesta cu schimbă.-_! existent, se poate aprecia supradimensionarea aparatului existent, : : : : cu cel necesar pentru sarcina termică realizată. Prin analiza tehnologică a unei schimbător de .căldură, s-ar putea .•mutual constata şi o situaţie inversă, în care, aparatul lucrînd satisfărţr-T. din cauza unei arii de transfer prea mici (subdimensionare), nu - _ zează sarcina termică dorită. ;'.izîndu-se funcţionarea tehnologică a schimbătoarelor de căldură -- ; :er.te într-o instalaţie în exploatare, pot fi stabilite performanţele --. i în raport cu cele prevăzute în proiect sau recomandate în literar_-i, pot fi uneori constatate neetanşeităţi în aparate (prin analizarea — ielor la intrare şi ieşire; de exemplu scăparea unui produs în apa de -az-.T*}, pot fi propuse unele măsuri simple pentru îmbunătăţirea perfor­ mantelor (curăţarea aparatelor la intervale mai scurte de timp, modifi-Hrea numărului de şicane, modificarea debitului de agent de răcire sau Izire etc). De asemenea, pot fi stabilite unele ştrangulări sau rezerve : de transfer, în cazul în care s-ar pune problema posibilităţilor de ;:rare a capacităţii de prelucrare sau de îmbunătăţire a performanslcr ansamblului instalaţiei tehnologice. La un grup de aparate de schimb ! căldură (baterie, tren de schimbătoare), analiza tehnologică trebuie refere atît la aparatele luate individual, cît şi la ansamblul lor, cu :r-.iinţa de a se optimiza sistemul. într-un caz concret de instalaţie DAV, .- -. :emplu, s-a putut constata că poate fi eliminat clin circuit un schim:or de căldură (dat disponibil), fără a se modifica performanţele grupu!_: ie schimbătoare. 375

Anexa 9 OPTIMIZAREA SCHIMBĂTOARELOR DE CĂLDURA
A.9.1. ASPECTE GENERALE

Problemele de. optimizare a instalaţiilor tehnologice în ansamblu şi individual a tuturor aparatelor componente, inclusiv a schimbătoarelor de căldură, sînt probleme de mare actualitate, studiate din ce în ce mai mult. Optimizarea constructiv-funcţională a aparatelor de transfer de căldură are drept scop reducerea consumului de energie pentru vehicu­ larea fluidelor prin schimbător, reducerea consumului de metal pentru realizarea schimbătorului, reducerea consumului de agent de răcire sau de încălzire, reducerea costului bateriilor de schimbătoare de căldură şi în final mărirea eficienţei economice a instalaţiei tehnologice în an­ samblu. Cu toate că în literatură există numeroase lucrări referitoare la opti­ mizarea schimbătoarelor de căldură, nu se întîlneşte în prezent, şi proba­ bil că nici nu se va putea stabili, o metodă generală de dimensionare constructiv-funcţională optimă a aparatelor de transfer de căldură, ţinîndu-se seamă de toate aspectele unei astfel de probleme. Acest lucru este cauzat de multitudinea şi complexitatea aspectelor existente, precum şi de interdependenţa lor şi de corelaţiile cu conexiunile exterioare apara­ tului. Multe .lucrări existente pun accentul pe aspectul matematic al rezol­ vării problemei sau pe aspectul utilizării calculatorului la rezolvarea problemei, pierzîndu-se de multe ori legătura directă cu realitatea prac­ tică, în rezolvarea diverselor aspecte ale optimizării, sînt necesare obiş­ nuit şi unele ipoteze de simplificare, care uneori sînt mult depărtate de realitate, astfel încît rezultatele obţinute nu au utilitate practică. In cele ce urmează, se prezintă câteva aspecte ale optimizării constructiv-funcţionale a schimbătoarelor de căldură, individuale sau în serie. In majoritate, schimbătoarele de căldură obişnuite, cu fascicul tubular în manta, sînt prevăzute în manta cu şicane transversale segment de cerc. Pe măsură ce înălţimea şicanei se măreşte, se constată o majorare a coeficientului de transfer de căldură, deci o reducere a suprafeţei de schimb de căldură necesare (avantaj), dar şi o majorare a căderii de pre­ siune a fluidului, deci o creştere a consumului de energie pentru pompare (dezavantaj). Trebuie să existe, pentru un caz concret dat, o valoare op­ timă a înălţimii şicanei, la care cheltuielile anuale (amortizare schimbă­ tor plus cost consum de energie) prezintă un minimum. într-un caz concret, utilizîndu-se una din relaţiile de calcul existente, ^-a calculat variaţia coeficientului de convecţie în funcţie de înălţimea relativă a şicanei, pentru o cădere de presiune constantă, menţinută prin variaţia distanţei dintre şicane, obţinîndu-se următoarele rezultate:

376

constatat deci, în acest caz concret, că înălţimea relativă optimă eEZLei este de ordinul 0,8 (într-un alt caz studiat s-a obţinut h/Di= putut imagina şi o metodă de stabilire a distanţei optime dintre -- : :ir-indu-se într-un caz concret x/D;=0,5—0,7. Jentru fluidul care circulă prin tuburi, odată cu creşterea vitezei, •-- -ferul de căldură, deci scad suprafaţa şi costul schimbătorului, : reseind căderea de presiune a fluidului, creşte costul energiei con« — g ţ p pentru pompare. in acest caz o viteză de circulaţie a fluidului din tuburi, optimă ict :.e vedere economic. un răcitor cu apă, odată cu creşterea temperaturii apei la evacuare, :-r:enţa medie de t e m p e r a t u r ă şi deci creşte suprafaţa de schimb rUdură (dezavantaj), dar simultan scade debitul şi deci costul apei de • e^are (avantaj). Poate fi stabilită t e m p e r a t u r a optimă de eva^pei, pentru care cheltuielile anuale prezintă un minimum. un încălzitor cu abur saturat, în care se cedează numai căldura Meată de condensare, odată cu creşterea temperaturii (presiunii) aburu;reşte diferenţa medie de temperatură şi scade aria de transfer nece: ostul schimbătorului). Dar, cum căldura latentă de condensare - ::- măsură ce creşte temperatura, odată cu creşterea temperaturii .:, creşte costul aburului consumat, prin creşterea debitului şi prin .ea preţului unui kg de abur (preţul creşte aproximativ liniar cu ea presiunii). Poate fi stabilită t e m p e r a t u r a optimă a aburului .: utilizat, la care cheltuielile anuale sînt minime. .-:fel de probleme apar atunci cînd se utilizează agenţi termici de e (apă, agent frigorific) sau de încălzire (abur, gaze obţinute prin ardere de combustibil). La schimbul de căldură î n t r e materia primă şi •rdusele obţinute într-o instalaţie tehnologică, nu apar astfel de proluene, p e n t r u că se schimbă căldură regenerativ şi nu se primeşte sau x elimină căldură, p r i n fluide exterioare fluxului de bază al insta­ la răcitoarele cu aer, aerul este circulat forţat cu ventilatoare consur i " : a r e de energie. La aceste aparate, principalele probleme de optimi­ le se referă la: viteza optimă a aerului la trecerea printre tuburile cu r.z.oare, n u m ă r u l optim de şiruri de t u b u r i şi t e m p e r a t u r a optimă de ;, .:are a aerului. La un sistem de schimb de căldură între două fluide, în care se utilirTizâ mai multe aparate în serie (global contracurent), principalele p r o T ne de optimizare care se p u n sînt următoarele: — stabilirea temperaturilor intermediare (optime), la care suprafaţa gl:balâ de transfer de căldură este minimă, în cazul în care n u m ă r u l operatelor este dat; — stabilirea n u m ă r u l u i de aparate în serie, obişnuit identice, la care cestul global al aparatelor este minim; — stabilirea temperaturilor intermediare, în cazul în care n u m ă r u l telor este dat, pentru care costul global al aparatelor este minim (în late, costul aparatelor nu este direct proporţional cu aria de transfer, ieci costul minim nu corespunde ariei globale minime, în cazul mai m u l | : aparate în serie). Probleme asemănătoare, cu privire la stabilirea temperaturilor inter­ mediare ale materiei prime, se pun şi în cazul unui tren de schimbătoare
'T—O.80).

377

de căldură în serie, în care materia primă este preîncălzită cu diversele fluxuri disponibile din instalaţie (arie minimă sau cost minim). în acest caz este interesantă, dar mai greu de stabilit, temperatura finală optimă de preîncălzire a materiei prime. Desigur că, pe lîngă principalele probleme ale optimizării schimbă­ toarelor de căldură enumerate anterior, există şi alte aspecte ale opti­ mizării. în rezolvarea problemelor de optimizare se fac obişnuit ipoteze de simplificare, ca de exemplu: admiterea unor coeficienţi globali de trans­ fer constanţi (independenţi de temperaturi), în special la aparatele pla­ sate în serie; admiterea uneori a costului unui schimbător direct propor­ ţional cu aria de transfer etc. Costul unui schimbător de căldură creşte cu creşterea ariei de traiţsfer, dar nu direct proporţional (costul specific lei/m2 scade, odată cu creş­ terea ariei de transfer a aparatului). Pe baza unor date reale, s-a stabilit următoarea relaţie a costului relativ al schimbătoarelor de căldură de tip 1—2, cu arii cuprinse între 50 şi 450 m2 (costul este exprimat în raport cu cel al aparatului cu Ae=5Q m 2 ):

In tab. A.19 se prezintă cîteva date numerice obţinute cu această rela­ ţie, în care apare şi costul specific relativ.

Utilizîndu-se tipul de relaţie întîlnit în literatură, pentru exprimarea costului schimbătoarelor în funcţie de arie, relaţia (A.21) poate fi scrisă şi sub forma:

în care n are o valoare de ordinul 0,7. 378

Dacă, pentru aceeaşi arie de transfer, se compară costurile schimbăImre-or prevăzute cu t u b u r i din diverse materiale, se obţin următoarele castori relative:

în cazul mediilor de lucru corosive, utilizîndu-se, de exemplu, tuburi el inoxidabil, costul schimbătorului este mai ridicat, dar şi d u r a t a de utilizare este mai mare, în raport cu situaţia în care se folosesc . iin oţel carbon. Din punctul de vedere matematic, majoritatea problemelor de optimi-tau in stabilirea funcţiei dintre variabila dependentă (cheltuieli -\_aie. arie) şi variabila independentă (viteză, temperatură), derivarea esteia şi anularea derivatei, verificarea faptului că funcţia prezintă un punct de minimum şi stabilirea valorii variabilei independente în acest Dacă derivarea funcţiei este dificilă, se poate reprezenta grafic func. din acest grafic se stabileşte poziţia punctului de minimum. Dacă ecuaţia obţinută prin anularea derivatei nu poate fi rezolvată ".... ea se rezolvă prin încercări succesive. In cazul tratării simultane a mai multor aspecte ale optimizării, rezol:-. y: jlcmei este desigur mult mai complicată. Problemele de optimizare se rezolvă pe baza relaţiilor de transfer de Il-iură clasice, dar uneori rezolvarea este mai comodă prin intermediul •amarului de unităţi de transfer de căldură. In cazul problemelor de optimizare mai complexe şi în special atunci sad calculul trebuie repetat pentru mai multe schimbătoare, este bine realizeze programul de rezolvare pe calculator a problemei res­ pective. S-a amintit anterior, de exemplu, despre viteza de curgere a fluidujsd prin tuburile schimbătorului, optimă din punctul de vedere economic. Această viteză nu este o constantă, valorile ei fiind diferite de la un 3âz concret la altul. Dacă se studiază mai multe cazuri concrete şi cît liferite, se poate stabili domeniul valorilor optime ale vitezei fluidin tuburi, care are o importanţă practică deosebită. Analiza divere".:r aspecte ale optimizării schimbătoarelor de căldură face posibilă staa numeroase recomandări practice, utile în dimensionarea apăra­ tei :r de schimb de căldură. Oricare dimensionare constructiv-funcţională optimizată, din punctul ie vedere economic, a unui schimbător individual sau a unei baterii de e m m b ă t o a r e de căldură, poate fi contestată, dacă se face apel la ipotezele :e simplificare admise (costul schimbătorului direct proporţional cu aria • transfer, coeficientul global de transfer de căldură independent de temperaturile medii ale fluidelor e t c ) , sau dacă se ţine seamă de unele te ale ansamblului instalaţiei tehnologice. Se cunoaşte, de exemplu, necesitatea tipizării aparatelor şi a utilizării a cît mai puţine tipuri de .-..--imbătoare, într-o instalaţie tehnologică. Dacă s-ar respecta rezultatele :i zării, fiecare schimbător ar fi unic din punct de vedere constructiv. . dintr-un calcul de optimizare a unui răcitor cu apă de recirculare, -zulta de exemplu temperatura optimă a apei evacuate 70 .. . 80°C, 379

. iar Cu costul utilităţi­ lor variabile în lei/an (cost agent de răcire sau încălzire. Cele cîteva exemple de optimizare tratate în continuare ar trebui să convingă că optimizarea reprezintă. în primul rînd.13. Ideal ar fi ca optimizarea schimbătoarelor de căldură să se facă atît individual. Acest timp.3 . A. . aparate de mă­ sură 0. variabile) cores­ punzătoare unui schimbător de căldură. fundaţii 0. Amortizarea se calculează cu relaţia: în care Vi este valoarea instalată a schimbătorului în lei. izolare termică 0.282 kJ/kg °C). . sesizarea şi analizarea diverselor aspecte tehnico-economice ale dimensionării şi operării apara­ telor de schimb de căldură şi nu aplicarea unor matematici superioare sau programarea şi utilizarea calculatoarelor. care sînt diferite de la un an la altul şi de la o ţară la alta. . RA rata anuală de amortizare în ari . 20 ani este dependent de uzura fizică şi morală a schimbă­ torului. 0. . . 1.1 .1 .2. R A este inversul numărului de ani. . în funcţie de na­ tura corosivă a mediilor utilizate.005 kJ/kg °C şi p a C T =l. Valorile fracţiilor principalelor costuri adiţionale sînt următoarele: manoperă montaj 0. conducte de legătură 0 . s-au obţinut: 380 . . 5 . utilizîndu-se pe cît posibil date cît mai apropiate de realitatea practică. de la t 1 =140°C pînă la f 2 =60°C (c=2. /. la proiec­ tarea unui răcitor cu aer. înainte de a se trece la aplicaţiile numerice. APLICAŢII CONCRETE Pentru a se înţelege mai uşor modul de rezolvare a unor probleme de optimizare a schimbătoarelor de căldură.07 . 0. In ţara noastră. el se impune între 7 şi 16 ani.apar probleme deosebite la turnul de răcire a apei (pierderi mari de apă prin evaporare în curentul de aer). costuri energii de pompare a fluidelor). Rezolvarea problemelor concrete de optimizare este dependentă de costurile schimbătoarelor şi de preţurile utilităţilor. a) Admiţîndu-se pentru aer temperatura iniţială £—30°C şi tempera­ tura finală x=75°C (Cp> aer=l. iar C costul schim­ bătorului la furnizor în lei.05.16 kg/m3). de ordinul 3 .03 . este necesar să se facă unele precizări referitoare la cheltuielile anuale (totale. . fracţiile costurilor adiţionale.2. . Aceste cheltuieli se exprimă prin relaţia : în care A este amortizarea în lei/an. . 0. r cota corespunzătoare întreţinerii şi reparaţiilor (r are valori de ordinul 0. . timp de lucru normat în care tre­ buie să se recupereze valoarea instalată a schimbătorului. care necesită o analiză specifică. cit şi în ansamblul instalaţiei tehnologice corespunzătoare. pentru răcirea a m = 9 7 500 kg/h fracţiune pe­ trolieră. ci şi numeric.15. 0. .1 .7).25. . în cele ce urmează nu se tra­ tează numai analitic astfel de rezolvări.9. estacade 0. 0.

8-10 lei (pentru Aer=100 m ).s o e i t u l global de transfer de căldură 7c«j=370 W/m °C. Mezolvare: Sistemul optim din punct de vedere economic este cel pen:. pentru a se compara cu valoarea utilizată în proiectare. -tabilească t e m p e r a t u r a finală a aerului optimă din punct de --. mic. rata anuală de amortizare / ? A = 1 / 1 6 a n .r al energiei electrice C E = 0 .re cheltuielile anuale totale sînt minime.766." .are T = 8 000 h/an.. îsăndu-se următoarele date: valoarea instalată a răci torului cu aer 6 2 prferinţă Vj r =l.=0. r a n d a m e n t u l global al ventilatoarelor (inclusiv «ansmisia) r. cota p e n t r u întreţi-1 =i reparaţii r = 0 . costul :. 5 lei/kWh. exponentul caracterisTariaţiei costurilor răcitoarelor cu aer n=0.63.â a aerului A p = 2 2 0 N/m .rlile anuale cu amortizarea (inclusiv întreţinere şi reparaţii) şi :.. n u m ă r u l anual de ore de irr. .e anuale cu utilităţile (exploatarea): 2 r exprimă prin relaţia: ie transfer de căldură necesară: :ul termic schimbat: Diferenţa medie de temperatură pentru contracurent încrucişat: C u se referă la consumul de energie electrică pentru antrenarea venrelor şi se exprimă prin relaţia: CU=CE T P Puterea consumată de ventilatoare: Debitul masic de aer: 381 . n u m ă r u l de ••rişâri realizate de fracţiunea petrolieră iV=4 şi căderea de presiune 2 ^hrw?. Acestea se compun din . 4 .

5 kJ/kg°C. c=2. Vaporizarea apei are loc în manta la £=192°C. dintr-un sistem de vaporizare termosifon orizontal cu separator exterior.19). Rezistenţa termică specifică însumată.Pe baza relaţiilor anterioare. Cheltuielile anuale totale C t prezintă un minimum pentru x=77°C.1067 W/m°C. di Se constată că.20).39. în care are loc generare de abur prin recuperare de căldură. se stabileşte următorul model matematic: Valoarea x0»nm rezultă din —' = 0 . p=887 kg/m3. scade At. pentru diverse valori date lui x. Rezolvarea matematică fiind greoaie şi nesugestivă. ^=0. pentru apa la fierbere. Tubu­ rile utilizate au de=20 mm şi ^=(15 mm. prin creşterea temperaturii finale a aerului. utilizîndu-se valorile numerice date. depunerile din interior şi exterior şi 382 . se preferă apli­ carea numerică a relaţiilor de bază. A. t^210°C. şi prezentarea tabelară a rezultatelor obţinute (tab.=0. deci cresc Ae şi Ca şi respectiv scade mMti deci scad P şi Cu. A. se cunosc pentru acest fluid: m=300 000 kg/h. r 1 =250°C. b) Pentru schimbătorul de căldură cu două păsuri în tuburi (fig. temperatură foarte apropiată de cea utilizată la proiectarea răcitorului cu aer.IO" 8 m2/s şi A. transmisă priritr-o recirculare de difil.

Există o viteză optimă a difi. iar costul energiei electrice consumate pentru antrenare este C E = 0 . Coeficientul global de transfer de căldură: Fluxul termic schimbat: Diferenţa medie de temperatură (pentru că un fluid are temperatură :•:-stanţă. coeficientul de convecţie interior se calcuează cu relaţia: Se lucrează cu unităţile fundamentale S. iar circulaţia se face prin termosifonare. Admiţîndu-se i?e>10 4 .z-eretele tubului. Să se calculeze viteza optimă a difilului prin tuburi.r. în manta coeficientul de con. 5 lei/kWh.001266 m2 °C/W. însă.8. Pompa de recircuire a difilului funcţionează cu un randament ^=0.-r.-rcţie este practic constant. are valoarea Re=0. i creşterea vitezei.I. creşte coeficientul de :-. _i care cheltuielile totale. împreună cu cheltuielile de întreţinere. este în dome­ niul de lucru C A e = 1 6 0 lei/m 2 -an. Costul schimtorului instalat. Rezolvare: Odată cu creşterea vitezei difilului. :lui. la care cheltuielile totale sînt minime.vecţie interior şi scade suprafaţa de schimb de căldură necesară. compuse din costul schimbătorului plus între".erea şi costul energiei electrice consumate. au o valoare minimă. creşte căderea de presiune a difilului prin aparat şi e:i consumul de energie pentru pompare. Schimbătorul este în funcţiune un mp x = 8 000 h/an. factorul de corecţie este egal cu unitatea): Aria de transfer de căldură necesară: 383 .

factorul de frecare se calculează cu relaţia: Din expresia vitezei fluidului în t u b u r i : rezultă n u m ă r u l total de tuburi: Acesta poate fi exprimat şi în funcţie de aria de transfer: Din aceste expresii. Numărul de păsuri în tuburi A 7 „=2. p e n t r u acoperirea pierderii de presiune: Energia electrică consumată anual de pompă: 384 . Admiţîndu-se . rezultă lungimea.Valoarea anuală a costului schimbătorului instalat. se obţine: P u t e r e a consumată de pompă. plus cheltuielile de întreţinfi'f Căderea de presiune în t u b u r i se exprimă prin relaţia: Se neglijează corecţia cu variaţia viscozităţii fluidului în secţiunea tubului. în expresia lui Ap.Re>2 300.tuburilor: înlocuindu-se valorile obţinute.

itru un sistem de schimb de căldură (fig. --e pentru costul rervlatia A. W/m 2 °C. cu mai m u l t e •i:e identice ă/s tip 1—2 plasate în serie (global contracurent). se obţin: .Iestul energiei electrice consumate: Prin înlocuirea lui Ap.-l a 1 m/s.teza optimă rezultată. t f . . . A. corespunzătoare punctului de minimum. {mCp)r= 100 W °C.=170°C. rezultă: neltuielile totale anuale sînt: ^:i~:lirea lui w optim se face prin încercări succesive: rezultat viteza optimă. corespunzător minim al aparatelor.20). / r ] =100°C si . '.21. r C . In practică se recomandă viteze în tuburi pentru lichide _. ~) m/s. Să se stabii n u m ă r u l optim de apaîn serie..de valorii apreciate).stată că toate aceste valori sînt rezonabile. se •:•>:: (mCp)c=20 000 W/°C. :. transfer termic 385 .

din cauza variaţiei diferenţelor medii de temperaţi şi a fluxurilor termice. Eficienţa schimbului de căldură vj nu se poate calcula direct pentri fiecare aparat. odată cu creşterea numărului aparate în serie. Stabilirea temperaturii tr/. Calculul pentru două aparate în serie Raportul capacităţilor calorice: X este independent de faptul că există un singur aparat sau mai mulţi aparate în serie. aria globală de transfer de căldură se reduce. şi de faptul că există curent mixt sau contracurent. în cazul utilizării unui singur aparat în contracurent: Numai la aparatele în contracurent.Rezolvare: Aşa cum se va constata. In cazul utilizării unui singur aparat (în contracurent) YJ are valoarea: Numărul de unităţi de transfer. în cazul în care se utilizează două aparate în serie. Pentru că t r 2 =180 o C>^ 2 =170 o C. Rezolvarea acestei probleme se face uşor. schimbul de căldură impus nu poat fi realizat cu un singur aparat 1—2. pen­ tru că nu se cunosc temperaturile intermediare. TJ este independent de faptul că există curent mixt sau contracurent. prin intermediul numărul de unităţi de transfer de căldură. plasate în serie : Eficienţa unui astfel de aparat va fi: Această eficienţă corespunde şi unuia din cele două aparate identice în curent mixt 1—2. plasate în serie. se va ajunge la concluzia că situaţia optimă corespunde cazului care se utilizează numărul minim de aparate în serie. numărul de unităţi de transfer este aditiv pentru aparatele plasate în serie (se poate demonstra). 386 . Pentru unul din două aparate identice în contracurent. O în realitate costul aparatelor nu este direct proporţional cu aria de trai fer. care pot reali schimbul de căldură impus.

ienţa critică: Pentru că f]'<t]„. temperatura de ieşire a fluidului rece ras mai mică decît temperatura de ieşire a fluidului cald. Se notează temperaturile intermediare cu tc şi tT. -mărul de unităţi de transfer pentru unul din cele două aparate 1—2: Aria de transfer de căldură pentru un singur aparat: Global pentru ambele aparate: Costul relativ al acestor două aparate: In continuare se efectuează cîteva calcule suplimentare. : . schimbul de căldură cu două aparate 1—2 în serie e posibil.:! de corecţie este acelaşi la ambele aparate) W 387 . Pentru fiecare aparat. iar pentru aparate se utilizează -i:c:i I (aparatul care lucrează la temperaturi mai mari) si II.

Se cere temperatura intermediară optimă a ţiţeiului (x). decît în cazul a două aparate în serie. Rezolvare: Dacă variază temperatura intermediară a ţiţeiului. Problema este rezolvabilă şi pentru aparate în curent mixt.21). variază temperaturile de evacuare ale benzinei şi petrolului. mai comod.Calculul pentru trei aparate în serie Se urmează metodica anterioară. aria de transfer se reduce. Se va constata că există o temperatură intermediară a ţiţeiului optimă. Pentru acest sistem se cunosc (indicii t—ţiţei. dintr-o instalaţie DAV. dar costul acestora este mai mare. conţine în serie două aparate în contracurent (fig. 388 . p-petrol). la care aria globală de transfer este minimă. d) O parte a unui tren de schimbătoare pentru preîncălzirea ţiţeiului. în cazul a trei aparate în serie. cu ajutorul numărului de unităţi de transfer de căldură. Se constată că. Situaţia optimă corespunde deci utilizării a două aparate în serie. Rezolvarea se poate face cu ajutorul relaţiilor clasice sau. 6-benzină. unul cu reflux de benzină şi altul cu reflux de petrol. A. diferenţele medii logaritmice de temperatură. la care aria globală de transfer de căldură este minimă. fluxurile termice şi deci ariile de transfer de căldură ale aparatelor.

Temperaturile de evacuare ale benzinei şi petrolului: Stabilirea ariei de transfer a preîncălzitorului cu benzină ilirea ariei de transfer a preîncălzitorului cu petrol: Aria totală de transfer de căldură: .

In continuare. Aria Aet pentru x=97. pentru că costul unui schimbător nu este în realitate direct proporţional cu aria de transfer.21). ţiţeiul se încălzeşte cu numai 2.6=362.Valoarea ontimă a lui x rezultă din ecuaţia: Ecuaţia anterioară se aduce la forma: din care rezultă: (valoarea x=230 +132. Aria Aeb pentru x=100°'C(Aep=0): Costul relativ al acestui aparat: 390 . Cu toate că aria de transfer este mai mare în acest caz. decît aria globală clin cazul anterior. se prezintă cîteva calcule suplimentare.6°C.4°C: Costul relativ al acestor aparate: (s-a acceptat utilizarea relaţiei A.6°C nu este posibilă. Se poate renunţa la acest aparat şi se poate dimensiona schimbă­ torul cu benzină astfel încît el să realizeze încălzirea ţiţeiului pînă la 100°C. Temperaturile de evacuare ale benzinei şi petrolului: Se constată că în schimbătorul cu petrol. situaţia este mai economică. pentru că nu este cuprinsă între tn şi tt2).

nC 7 0. Debitul alimentării: 34 030 kg/h. Căderea de presiune a materiei prime în cuptor. la o instalaţie de dezalchilare a toluenului (DETipul cuptorului: cilindric vertical. .zze în fază gazoasă. DIMENSIONAREA UNUI CUPTOR DE ÎNCĂLZIRE A UNUI AMESTEC GAZOS Datele iniţiale de proiectare.9. în cazul mai multor aparate plasate în serie. Combustibilul utilizat: CH 4 (impur) fără S.8. 391 Z " l '-••. Diametrele tuburilor utilizate în radiaţie: d e =140. ia Aet pentru x=90°C(<97. Aet are valoarea minimă. Temperatura de intrare a materiei prime: 425qC. 54. pentru x=97. Aîiexa 10. Combustibilul are: presiunea 4 bar şi temperatura 10°C.5 şi difenit 0. Compoziţia alimentării: H2 7. maximum admisibilă: Tensiunea termică în radiaţie: 23 260 W/m2. Destinaţia cuptorului: încălzirea materiei zx-. Presiunea absolută de intrare a materiei prime: 63. CH 4 32.3. avînd puterea calorică in­ ferioară 46 890 kJ/kg.2. benzen 1.9. C 3 H 8 0. /.peratura de ieşire a materiei prime: 620°C. -. Pasul tuburilor în radiaţie: 252 mm. -~r.4 q C. C 2 H 6 1.7o/0 masă.5 bar.S-a constatat că criteriul ariei minime nu este un criteriu de optimi•--=: satisfăcător. dj=116 mm.7.4°C): rile obţinute pentru Aet în funcţie de x: Se verifică faptul că. Materia primă se încălzeşte numai în secţia de radiaţie.

prin economizor şi vaporizator. Pasul tuburilor în convecţie: 133.22. A. 392 .5°C. d f = 8 1 mm. Temperatura medie a materiei prime: ^±^2 =522. A. Proprietăţile fizice medii ale materiei prime. Diametrele tuburilor utilizate în convecţie: de=89. Raţia de recirculare prin vaporizator: 6.21).5 mm. Compoziţia molară a materiei prime (gi fracţii masice şi y t fracţii molare) este calculată în tab. abur saturat cu presiunea absolută 15 bar. Apa de alimentare este demineralizată şi degazată. la t e m p e r a t u r a medie şi presiunea a t m o ­ sferică (tab. Temperatura apei de alimentare: 100°C. viscozitatea dina­ mică şi conductivitatea termică. căldura specifică izobară. Temperatura gazelor arse la coş: maximum 200°C.In secţia de convecţie se generează. P e n t r u toţi componenţii materiei prime s-au citit din literatură: t e m ­ peratura şi presiunea critică.

Conductivitatea termică medie a materiei prime. este aceeaşi. la t e m p e r a t u r a medie şi presiunea medie (cu corecţia în funcţie de T r şi p. la temperatura mei presiunea medie. şi pr fiind egal cu 1. la temperatura medie şi presiunea medie. la temperatura medie ş presiunea atmosferică: Yiscozitatea dinamică medie a materiei prime. la temperatura medie şi presiunea atmosferică: Căldura specifică medie a materiei prime. :1 egal cu 1.5 K).Masa molară medie a materiei prime: Temperatura pseudocritică a materiei prime: Temperatura redusă a materiei prime (temperatura medie a materiei prime 795. presiunea atmosferică: Conductivitatea termică medie a materiei prime. factorul de corecţie în funcţie de T r şi p. factorul de corecţie în funcţie de 7. Densitatea medie a materiei prime. la temperatura medie şi presiu­ nea medie: factorul de compresibilitate z=f(Tr şi p r ) = l . este aceeaşi. Presiunea pseudocritică a materiei prime: Presiunea redusă a materiei prime (presiunea medie a materiei p r i m e €3 bar): Căldura specifică medie a materiei prime.): Yiscozitatea dinamică medie a materiei prime. la temperatura medie s. 0 3 393 .

Căldura absorbită de materia primă (în secţia de radiaţie): Pentru tensiunea termică dată (23 260 W/m2). Consumul de aer: Cantitatea molară de gaze de ardere: Cantitatea masică de gaze de ardere: Masa molară medie a gazelor de ardere: Dimensionarea secţiei de radiaţie.Calculul procesului de combustie. 1 5 . 394 . rezultă suprafaţa de schimb de căldură necesară: S-au admis patru circuite în paralel (pentru o mai bună distribuţie a materiei prime. Compoziţia elementara a combusti­ bilului (CH 4 ): Se admite coeficientul cantităţii de aer a = l . numărul de circuite trebuie să fie 2.4 sau 8) şi un număr total de tuburi 64 (16 pe circuit).

15 m.rimea necesară a unui tub (porţiunea dreaptă plus un cot.-.252 m). dat pasul tuburilor (0. se admite un alt n u m ă r de tuburi). Se admite o distanţă de la axele tuburilor la p e r e t e : Rezultă diametrul interior al secţiei de radiaţie: Lungimea unui cot (pasul tuburilor s=0. Viteza medie a m a ­ teriei prime în t u b u r i : Se admite lungimea echivalentă a unui cot egală cu 50 • d*. respectiv plafon.l-. de 0. rezultă diametrul cercului cores:.252 m ) : Lungimea porţiunii drepte a tuburilor: înălţimea ocupată de un cot: înălţimea ocupată de serpentină: Se admite un spaţiu liber între serpentină şi podea. înălţimea interioară a secţiei de radiaţie: Căderea de presiune a materiei prime în cuptor. Lungimea echivalentă a serpentinei (un circuit): Valoarea criteriului Reynolds: 395 . se utiBaează coturi interioare sudate): : ."-: : axelor tuburilor. te bine ca raportul L/D^ să fie cu aproximaţie 2 (în caz contrar.

Bilanţul termic al secţiei de radiaţie: Entalpia amestecului combustibil (aerul şi combustibilul au 10°C): 396 . Viteza materiei prime în aceas­ tă ţeava.Coeficientul de frecare se calculează cu relaţia (pentru Re>105): Căderea de presiune (mai mică decît valoarea maximă ad­ misibilă impusă. în condiţii medii. pentru întregul debit: Bilanţul termic al cuptorului. se mărea n u m ă r u l de circuite în paralel). plus distribuitorul şi colectorul de mate­ rie primă (este bine ca acestea să se realizeze dintr-un singur tip de ţeava). Se alege ţeava cu diametrele: d e = 2 1 9 . Alegîndu-se un n u m ă r par de tuburi pe circuit. distribuitorul şi colectorul de materie primă se pla­ sează în partea superioară a secţiei de radiaţie (exterior). egală cu 1 bar. In figura A. în caz contrar.22 se prezintă schematic cuptorul. ^ — 1 9 4 mm.

în economizor 0.=170°C (sub 200°C). ralpia gazelor de ardere la această temperatură: Randamentul cuptorului: Ht + iac Hi + iac 46 890 + 221 Căldura absorbită în secţia de convecţie pentru generare de abur: Căldura introdusă şi dezvoltată în focar: Căldura utilă în cuptor: Debitul gazelor de ardere: Tensiunea volumetrică în focar: Ir.. cele ce urmează se stabilesc numărul şi amplasarea arzătoarelor. Debitul de combustibil: 397 .5e admite temperatura gazelor de ardere la prag t p =820°C. Debitul de combustibil al cuptorului: admite temperatura gazelor de ardere la coş tc.2.3% din căldura totală introdusă şi dez-.5. Pierderile de căldură în radiaţie qpr=0.:ată în focar (pierderi totale 3%).022 (Hi+iac)=l 036 kJ/kg comb. Entahpia ^zelcr de ardere la această temperatură: admit pierderile de căldură ale cuptorului: în secţia de radiaţie 2. wrizator 0.

aer rece) cu capacitatea de 290 m 3 N /h. luîndu-se ca t e m p e r a t u r ă medie în focar tmf=tp+ 30 q C=850°C.37 W / m 2 0 C . p e n t r u siguranţă. astfel încît distanţa de la axele arzătoarelor pînă la faţa tuburilor să fie de m i ­ n i m u m 1.=11. Coeficientul de convecţie din secţia de radiaţie.1 m (pentru arzătoarele de această capacitate). se calculează cu relaţia: (arc tg se exprimă în radiani) Coeficientul de radiaţie reciprocă rezultă din expresia: Coeficientul de emisie a gazelor se calculează cu relaţia: e g =0. Coeficientul relativ de radiaţie. ) . Relaţia Lobo-Evans: (relaţia este omogenă. după Lobo şi Evans. Se admit pentru secţia de convecţie dimensiunile interioare 3.tmf + 0. are valoarea: <x. Arzătoarele se plasează pe un cerc (în colţurile u n u i hexagon). sub această formă se aplică în unităţile fundamen­ tale ale S i .Se aleg arzătoare (combustibil gazos. Se utilizează m e ­ toda Lobo-Evans. rezultînd ca necesare 5 bucăţi şi luîndu-se în total 6 bucăţi.1886 In [(PH 2 O+PCO 2 )•*] (presiunile parţiale ale H 2 0 şi C 0 2 se introduc în bar). N u m ă r u l şirurilor d e t u b u r i n s = l . Jăsîndu-se loc p e n t r u sistemul de ancorare a ţevilor din secţia de radiaţie.2 m rezultă diametrul cercului: Distanţa dintre axele a două arzătoare a l ă t u r a t e : Verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie. P e n t r u o distanţă de 1.85 şi 2 m.6344—0. Gradul de ecranare are expresia: 398 . pentru un singur şir de tuburi plasat la perete.00017.

582 m. Pentru cuptoarele cilindrice cu H/D*=»2 se ia Z=D=5. se calculează iniţial coeficientul de convecţie interior (materie primă în fază gazoasă). Pentru a se afla temperatura medie a ecranului. 399 .Aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie: (L: şi lc — lungimea şi lăţimea secţiei de convecţie) Aria echivalentă a ecranului (se neglijează prezenţa tuburilor din secţia de convecţie): Presiunile parţiale ale H 2 0 şi C 0 2 se calculează pentru presiunea to­ tală egală cu presiunea normală atmosferică.

Temperatura maximă a ecranului.Temperatura peretelui la interior: Temperatura medie a materiei prime £„..=522.. Temperatura maximă a ecranului: 400 .5°C Tensiunea termică impusă Tt=23 260 W/m2 Temperatura medie a ecranului: Conductivitatea termică a metalului X m =20 W/m°C Tensiunea termică din secţia de radiaţie: (această valoare este numai cu 2. Tensiunea termică maximă: Coeficientul dependent de pasul şi plasarea tuburilor (s/de—1. pentru condiţiile medii).15% mai mare decît valoarea impusă şi verificarea este acceptată). corespunzător la Coeficientul pentru influenta relativă a convectiei. corespunzător la H/D^2: Coeficientul global de transfer de căldură între materia primă şi su­ prafaţa exterioară a tuburilor: (s-a utilizat a. un şir la perete): Coeficientul H/D ^2: pentru distanta medie de flacără.8.

• Bilanţul termic al secţiei de convecţie. utilizat căldurile specifice pentru 300°C).. S-a calculat anterior căldura pentru producerea aburului (căldura absorbită în secţia de con:ie): Se citesc următoarele entalpii la presiunea absolută de 15 bar: apă la temperatura de alimentare (100°C) i 1 =419. 5 m m . = 2 792 kJ/kg. abur saturat uscat (produs de generator) i . d .:or în economizor. = 8 1 mm şi pasul s x = 1 3 3 . Debitul de abur produs: Debitul recirculat prin vaporizator: Căldura schimbată în economizor: Căldura schimbată în vaporizator: Pentru stabilirea temperaturii gazelor de ardere la trecerea din vapo.6 kJ/kg. se face bilanţul termic al economizorului. 3î — Procese de transfer termic AQ\ . Dimensionarea economizorului.Pentru această t e m p e r a t u r ă se recomandă otel aliat cu 1 8 % Cr si =» o Ni.V. apă la t e m p e r a t u r a de fierbere (198°C) i'=844. Căldura absorbită în economizor: Pierderea de căldură în economizor: Entalpia gazelor de ardere la intrarea în economizor: Temperatura gazelor de ardere la intrarea în economizor •-.6 kJ/kg. Entalpia gazelor de ardere la ieşirea din economizor. P e n t r u secţia de convecţie s-au impus tuburi cu d „ = 8 9 mm.

pentru lăţimea de 2 m admisă (acelaşi nu­ măr de tuburi pe toate şirurile. Avîndu-se în vedere problemele referitoare la susţinerea tuburilor. Presiunile parţiale ale C 0 2 şi H 2 0 : Temperatura medie a gazelor de ardere în economizor: Temperatura medie a apei în economizor: Temperatura medie a ecranului: Grosimea medie a stratului de gaze: 402 .S-au admis dimensiunile interioare ale secţiei de convenţie: lungimea 3. serpentina va avea coturile (sudate) plasate în pereţi.9. lungimea dreaptă a tuburilor fiind de 4.2 m. Numărul de tuburi pe şir.85 m şi lăţimea 2 m. aşezarea tuburilor în triunghi echila­ teral) : Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de ardere: Coeficientul de emisie a ecranului e e =0.

85 • 2.5 c C gazele de ardere au: Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia pereţilor: Coeficientul de emisie a pereţilor e p =0.401=18. i < a ' r | t n l cflnhnl r< > t r a n c f p .95.r HP r ă l d i r r ă 1= Calculul diferenţei medii de temperatură: 103 .488 m2 C o p ' f ' f .48 m 2 . Aecran=21 • 14 • 7t • 0.Calculul coeficientului de convecţie pentru gazele de ardere se face BD relaţia: Pentru mai mult de 10 şiruri de tuburi p = l . Se admite numărul şirurilor de tuburi 21.85=316. Secţiunea minimă de curgere: Viteza de masă (debitul masic specific) a gazelor de ardere în secţiu­ nea minimă: La t g =233.089 • 3. înălţimea ocupată de fascicul: Apereft iateroh=2 • 3.

Temperatura medie a gazelor de ardere în vaporizator: în vaporizator are loc vaporizarea apei la temperatura constantă de 198qC. Temperatura medie a ecranului: 404 . Numărul de încrucişări: 7V=n s =21. In vaporizator se utilizează aceleaşi tuburi şi acelaşi mod de aşezare a acestora.Diferenţa de temperatura la capătul rece al sistemului Diferenţa de temperatură la capătul cald al sistemului: Diferenţa de temperatură pentru fluidul din interiorul Atint=198—100=98°C. Diferenţa de temperatură pentru fluidul din exteriorul Atext=297—170=127°C. tuburilor: tuburilor: Aria de transfer de căldură necesară: Numărul de şiruri de tuburi: (s-a verificat presupunerea făcută) Tensiunea termică în economizor: Dimensionarea vaporizatorului. Calculul vaporizatorului este asemănător cu cel al economizorului. ca şi în economizor.

La temperatura medie de 149°C apa are: . :eficientul global de transfer de căldură: ilul diferenţei medii de t e m p e r a t u r ă : i că un fluid are temperatură constantă).286 m •-7tTttilaterali=l7fi m2 .itul volumic de apă: 405 . :a de transfer de căldură necesară: nărui de şiruri de t u b u r i : [ rificat presupunerea făcută). /i==2.e a apei în economizor. 2 =301.4 m . Calculul căderii de preE zr. =558. Tensiunea termică în vaporizator: Căderile de presiune pe circuitul apă-abur.5°C gazele de ardere au: Se admite n u m ă r u l şirurilor de tuburi 20.r .

0011539 nT/kg. Lungimea echivalentă a serpentinei: Calculul căderii de presiune a amestecului apă-abur în vaporizator se face prin metoda clasică. Lungimea echivalentă a unui circuit 406 . u/=136.6 f — î pentru abur #„=0. distribuitorul de apă fiind de construcţie simplă. utilizîndu-se p şi w pentru amestec în condiţii medii şi |ii pentru lichid. se admit 7 circuite în para­ lel.1317 m3/kg Debitul recirculat prin vaporizator: 41 478 kg/h Debitul de vapori în condiţii medii: Debitul de lichid în condiţii medii: Numărul de tuburi pe şir fiind egal cu 14. Se citesc la 15 bar (198°C): pentru apă ^=0.Viteza apei în tuburi (un singur circuit): (această viteză este relativ mică.48-10. dar nu se poate majora pentru că dia­ metrul tubului este impus).

Pentru presiunea de 15 bar. la saturaţie: 3 3 : =366. ia raportul dintre înălţimea spaţiului de vapori şi diametru: Aria segmentului de cerc. 0 3 7 9 6 N/m (tensiunea super- ia secţiunii verticale a spaţiului de vapori. deci d j = 8 1 mm.~ia se aplică în unităţile fundamentale S. Debitul volumic de abur: pei. 3 mm şi di=123. Dimensionarea pompei de alimentare este dependentă de circuitul apei le alimentare. Debitul specific de vapori.în economizor). . 407 . Se alege conducta cu d 8 = 1 4 1 . care provine de la staţia de demineralizare şi degazare Legătura de la economizor la separator se poate face printr-o conductă : • acelaşi diametru utilizat şi la tuburile economizorului (un singur cir. necesară: )itul masic de vapori care părăsesc separatorul: Se admite diametrul interior al separatorului: Dj='0. corespunzător spaţiului de vapori: relaţia anterioară. p^=7..I.Dfanensionarea separatorului de apă-abur. pe unitatea de volum de spaţiu de vapori: .8 m.8 mm. Diametrul conductei de abur evacuat din separator se stabileşte penviteză de /-~20 m/s.63 kg/m .593 kg/m . rezultă lungimea necesară a separatorului: Separatorul se plasează suspendat. ' G = 0 . în zona secţiei de convecţie a cup­ torului.).'.

1. Densitatea amestecului la ieşirea din vaporizator: Debitul volumic de amestec: Se alege conducta cu <ie=168.3 mm. pe circuitul de recirculare prin vaporizator. .3 mm şi ^=149. de ordinul 1 . care face legătura între va porizator şi separator. înecată.5 m/s.3 mm şi dj=123. Viteza corespunzătoare a amestecului: Distribuitorul şi colectorul vaporizatorului se pot realiza din aceleaşi ţevi ca şi conductele de legătură corespunzătoare.8 mm. se stabileşte pentru o viteză de ordinul 15 m/s. Viteza corespunzătoare a apei recirculate: Diametrul conductei de amestec apă-abur. acoperitoare. de 5 bar. Pentru o distribuţie mai uniformă a apei recirculate.Viteza corespunzătoare a aburului: Diametrul conductei de apă recirculată se stabileşte pentru o vite. Ea este o pompă caldă. Căderea de fpresiune totală pe circuitul de recirculare prin vaporiza­ tor s-ar putea calcula numai după stabilirea amplasării exacte a legături­ lor corespunzătoare. care lucrează la 198°C. la circuitele în paralel ale vaporizatorului. se obişnuieşte să se introducă reducţii la intrarea în fiecare circuit. reducţii care dau căderi de presiune importante. Debitul volumic de apă recirculată: Se alege conducta cu d e =141. Pompa de recirculare se plasează îa sol. . Debitul volumic al pompei de recirculare: Puterea consumată de pompa de recirculare: 408Se admite randamentul global al pompei: . Se admite o cădere de presiune totală.

_:ezultă puterea consumată de pompă: itru ca dimensionarea tehnologică a cuptorului să fie completă. Căderile de presiune pentru gazele de ardere în iporizator şi economizor rezultă acceptabile.679 m). nă etc). astfel încît plafonul sec­ ţiei de radiaţie să permită amplasarea sistemului de susţinere a tuburilor adiaţie. Secţia de con­ vecţie este deplasată faţă de secţia de radiaţie. 409 . si diametrul mare egal cu lăţimea secţiei de convecţie şi cu unghiul de :•-".'. Se redau totuşi cîteva date nece^re ia efectuarea acestor calcule.' 1. pentru care re.8 m (înainte i vaporizator. Căderea de presiune a aerului la arzătoare (în registrele de aer) poate 2 a::rnisă 30—50 N/m . deci în special în instalaţiile de piroliză (de etan. — distanţa de la pereţii laterali radianţi la tuburi este de aproximă­ ri-. Se poate admite diametrul interior al coşului 1. In continuare. Anexa 11. penrj că ele nu comportă aspecte deosebite. Aceste calcule nu sînt prezentate. In «ecţia de convecţie se lasă libere 3 spaţii cu înălţimi de cîte 0. între vaporizator şi economizor şi după economizor).4 m. PARTICULARITĂŢILE CUPTOARELOR CU PEREŢI RADIANŢI Cuptoarele cu pereţi radianţi şi cu două şiruri de tuburi plasate cen­ tral se utilizează atunci cînd se urmăresc tensiuni termice mari în secţia ie radiaţie. Considerîndu-se registrul de gaze arse numai 50% deschis. reJ înălţimea secţiei de convecţie 7.1 m. Actualele cuptoare de piroliză a gazelor sau benzinei au tuburile din -r_*ia de radiaţie plasate vertical. propan.087 m. viteza gazelor în secţiunea ia fiind 5 şi respectiv 3 m/s.viteza gazelor în coş de ordinul 8 m/s.5 m. Coşul se racordează la secţia de convecţie printr-un trunchi de con. pe două şiruri decalate. Distanţa de la podeaua secţiei de radiaţie la sol poate fi 2. se prezintă cîteva date constructiv-funcţionale pentru -::el de cuptoare: — pasul tuburilor are valoarea aproximativă s = 3 d e . rezultă un iraj necesar la baza coşului de aproximativ 40 N/m2 şi o înălţime a coşue 15 m. tre:-ie să se mai calculeze căderile de presiune pe circuitul gazelor de ar-i să se dimensioneze coşul.'."ergenţă 30° (înălţimea acestui trunchi de con 1.:.

de tipul celui redat în fig. Arderea decurge pe suprafaţa peretelui.20). ea depinzînd de valoarea coeficientului de convecţie interior.25. . Verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie a cuptoarelor de piroliză se face după metodica prezentată anterior. finală de 200—300 m/s (inferioară vitezei sunetului). plasate perpendicular pe perete. Pereţii radianţi sînt alcătuiţi din numeroase panouri radiante. .7. In tabelul A. — viteza liniară medie a amestecului este de 100—200 m/s. — se lucrează în majoritatea cazurilor cu patru circuite în parale] obţinindu-se timpi de şedere în secţia de radiaţie sub 1 s. — tensiunea termică din secţia de radiaţie este de ordinul 50 000— 70 000 W/m2. de ordinul ty=0. iar acesta devine incan­ descent. Aceste arzătoare funcţionează cu combustibil gazos şi îşi aspiră întregul debit de aer necesar. Pentru că la cuptoarele cu pereţi radianţi gradul de ecranare are valori foarte mici.— gradul de ecranare are valori foarte mici. fiecare panou corespunzînd unui arzător. iar ce. pe diver­ sele zone ale serpentinei. Prin reglarea corespunzătoare a şirurilor ver­ ticale de arzătoare. se pot obţine variaţii ale tensiunii termice. 1 5 0 ^ mai mare decît temperatura medie a materiei prime din secţia de radiaţie.23 sînt prezentate cîteva tipuri de astfel de panouri radiante. radiind puternic. 4. In literatura sovietică sînt prezentate cuptoare de piroliză cu arză­ toare fără flacăra. — temperatura gazelor de ardere la prag este de ordinul !l 000— 1 100°C. cît şi de grosimea medie a stratului de cocs depus în interiorul tuburilor. în faţa difuzoarelor arzătoarelor există nişte discuri care proiectează amestecul combustibil lateral. 410 . se recomandă ca F să se calculeze cu relaţia (4. In prezent se utilizează frecvent pereţi radianţi pe care sînt distri­ buite uniform multe arzătoare de capacităţi mici.c. — tensiunea volumetrică are valori asemănătoare cu cele întîlnite 1 cuptoarele cu pereţi ecranaţi. — viteza de masă a amestecului din tuburi este cuprinsă între 110 ţ 140 kg/m2s. în jurul difu­ zoarelor. — temperatura medie a ecranului este cu 100 .

un grad de ecranare de ordinul 4>= 5 şi o tensiune volumetrică foarte mare (în jurul a 150 000 W/m3). ~s~. cu următoarea obser­ vaţie: tensiunea volumetrică fiind mult mai mare decît în cazurile obiş.e foarte laborioasă şi necesită pentru aplicare diverse tabele şi grafice specifice. Se admite viteza de masă pw—130 kg/m2-s. metodă întîlnită în litesovietică. iar amestecul comibil are 0°C.:". Se obţine iP= =25 919 kJ/kg comb. Numărul de circuite în paralel: Debitul volumic la intrare: 411 . — combustibilul utilizat este asimilat cu metanul. Dimensionarea secţiei de radiaţie a cuptorului de piroliză a unui amestec de etan şi propan. Admiţîndu-se că prin pereţii secţiei de radiaţie se pierd 3o/0 din căl. — — condiţiile de ieşire din secţia de radiaţie 840°C.rc în jurul a 1 m. cunoscîndu-se următoarele date: — debitul materiei prime 10 800 kg/h. — temperatura gazelor de ardere la prag 1 050°C. Exemplu de dimensionare a secţiei de radiaţie a unui cuptor cu pereţi radianţi. — condiţiile de intrare în secţia de radiaţie 600QC. l . se calculează debitul de combustibil: Fluxul termic dezvoltat prin ardere: Datele constructive şi cele funcţionale ale cuptorului corespund unui :az real. de tipul celor amintite. astfel de cazuri. Admiţîndu-se că arderea decurge cu a = l . aproximativ s=2de. ^ = 1 0 5 mm şi s—3de. — debitul de abur adăugat materiei prime 5 600 kg/h. pentru verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie se poate utiliza metodica expusă anterior. — masa moleculară medie a materiei prime 35.4. Distanţa dintre pereţii radianţi şi tuburi are o ' :-. aşezarea tuburi­ lor făcîndu-se în triunghi.5-IO6 W. — fluxul termic absorbit în secţia de radiaţie 9. . pasul tuburilor '. 150°C mai mare decît temperatura gazelor de ardere la prag. . pentru temperatura medie din focar trebuie luată o valoare cu O . Se iau tuburi cu d e =123 mm. Se obţin astfel.îste cuptoare sînt prevăzute cu tuburi orizontale. 2 bar. — masa moleculară medie a amestecului evacuat 23. dezvoltată prin ardere. conţine o serie de aproximaţii şi ipoteze simplificatoare.8. :oda lui Bahşiian pentru dimensionarea secţiei de radiaţie a cup: erelor cu pereţi radianţi. se calculează produsele :'? ardere şi apoi entalpia acestora la £ p =l 050°C. 4._-.5 bar.

65 m.2 m şi lăţimea secţiei de radia­ ţie 3. A.2 m (fig. Aria de transfer de căldură necesară: Se ia porţiunea dreaptă a tuburilor 6.Debitul volumic la ieşire: Debitul volumic mediu: Viteza liniară medie: Viteza liniară la ieşire: Se admite tensiunea termică T ( =60 000 W/m2. Lungimea ocupată de tuburi: Se iau lungimea secţiei de radiaţie 12. se lasă deschiderea pentru evacuarea gazelor de ardere către secţia de convecţie. Lungimea unui cot de 180°: Numărul necesar de tuburi (coturile sînt interioare) : Înălţimea ocupată de tuburi: Se ia înălţimea secţiei de radiaţie 8 m. această deschidere avînd înălţimea de 1 m. Pe un perete lateral.23). Volumul camerei de radiaţie: Tensiunea volumetrică : 412 .

Verificarea tensiunii termice admise se face cu relaţia: Pentru coeficientul de convectie se ia valoarea medie constantă a . = =11.37 W/m2 °C. (arc tg se exprima in radiani. Se admite temperatura medie a ecranului mai mare cu 130°C decît temperatura medie a materiei prime: Se admite temperatura medie din focar mai mare cu 40°C decît tem­ peratura gazelor de ardere la prag: nlasate central: Coeficientul relativ de radiaţie pentru două şiruri de tuburi decalate. s/de=3) Coeficientul de emisie a gazelor: Din calculul procesului de ardere (presiunea totală se ia egală cu pre­ siunea normală atmosferică) rezultă: 413 .

Grosimea medie a stratului de gaze depinde de raportul relativ al di­ mensiunilor secţiei de radiaţie: Gradul de ecranare: Aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie: Aria echivalentă a ecranului: Aria plană ocupată de ecran: Coeficientul de radiaţie reciprocă: Tensiunea termică admisă (60 000 W/m2) s-a verificat. CALCULUL DISPERSIEI SQ2 DIN GAZELE DE COŞ Arderea combustibililor în cuptoare este obişnuit completă şi deci în gazele de ardere nu apare CO. în gazele de ardere este prezent SOo. 414 . deci ea este corectă. In cazul utilizării unor combustibili care conţin S. Anexa 12. care constituie noxa prin­ cipală a gazelor de coş.

Se recomandă să se utilizeze în calcule w10=2 . D este diametrul interior al coşului (la vîrf). w — viteza gazelor arse la vîrful coşului. — cota vîrf ului coşului faţă de sol. aşa cum este scrisă se aplică în uni­ tăţile fundamentale S. gazele de ardere au iniţial. care favo­ rizează dispersia. 3 m/s (viteza mai mare este favorabilă dispersiei).Datorită inerţiei. pe direcţia sa. . puţind crea o atmosferă nocivă. la evacuarea din coş. Astfel. iar apoi sînt preluate de vînt. S 0 2 este kttilnit şi la sol. ivi0 — viteza vîntului la altitudinea de 10 m (faţă de sol).I. Se recomandă să se utilizeze în calcule n=0. 415 . Indicele de turbulenţă depinde de starea atmosferică. Inversiunea se referă la o creştere a temperaturii cu altitudinea. Altitudinea la care începe dispersia are valoarea: Debitul de S 0 2 evacuat prin gazele de coş se calculează cu relaţia (omogenă): în care B este debitul masie de combustibil şi s fracţia masică a sulfului existent în combustibil. deci la curenţi ascendenţi puternici. atît pe orizontală cit şi pe verticală.24. Starea instabilă se referă la o scădere accentuată a temperaturii cu altitudinea (>1°C/100 m). avînd insă loc şi dispersii. Ascensiunea gazelor de ardere deasupra coşului se calculează cu re­ laţia: Această relaţie nu este omogenă. deci la lipsa unor curenţi ascendenţi (răcirea solului în nop­ ţile senine). . valorile lui se iau din tabelul A. k. o mişcare ascensională.25 care corespunde stării stabile a atmosferei. n — indicele de turbulenţă a aerului.

în multe cazuri. pe verticală şi pe orizontală). pe verticală şi pe orizontală. p 0 =0. p 0 =0. într-un punct oarecare de coordonate x şi y (x numai pozitiv). din motive de secu­ ritate a coloanelor alăturate şi din motive de protecţie a mediului (con­ centraţia de S 0 2 ia sol scade cu creşterea înălţimii coşului). la o distanţă de coş egală cu: (hd şi xmax se exprimă în m). concentraţia maximă admisibilă în zonele de lucru este de 10 mg/m3 aer. Imaginîndu-se un sistem de axe de coordonate. iar în zonele protejate de 0. =0.08. Valorile lui Cv şi C0. la sol. — turbulenţă medie p„=0. aşa cum este scrisă se aplică în unităţile fun­ damentale S. un punct oarecare de pe sol poate fi definit prin coordonatele sale x şi y.04. au următoarele valori: — turbulenţă slabă p i . Relaţiile Bosanquet-Pearson: Coeficienţii de difuziune turbionară. Cv şi C0 sînt coeficienţii de difuziune turbionară. Concentraţia maximă de SO» la sol este întîlnită pe direcţia vîntului. iar axa y perpendiculară pe această direcţie.10. axa x fiind luată pe direcţia vîntului.02. Pentru S0 2 . se află cu relaţia: (relaţia nu este omogenă. cu originea în axul coşului. cota vîrfului coşului este impusă. are valoarea: (relaţia este omogenă. în planul solului. Concentraţia de S 0 2 la sol.Relaţiile lui Sutton. 416 .25 mg/m3 aer.).I. (obişnuit se utilizează valorile pentru turbulenţă medie). Concentraţia maximă de SG\> în aer. — turbulenţă puternică p„=0. (această relaţie este omogenă). în funcţie de starea at­ mosferică (obişnuit stabilă) şi de altitudinea la care începe dispersia. p 0 =0.05. Rezultatele obţinute cu aceste două serii de relaţii sînt destul de di­ ferite. se iau din tabelul A.16.24.

25.01. — fracţia masică a sulfului conţinut de combustibil s—0.604 m/s. cunoscîndu-se următoarele date iniţiale: — debitul de combustibil 5 = 2 304 kg/h. pe direcţia vîntului. pot fi calculate. — diametrul interior al coşului (la vîrf) D = l . corespunzător "iilor frecvente ale vîntului. la sol şi al distanţei. la care concenţia de SOL. prin însumarea concentrai i l e parţiale. Altitudinea la care începe dispersia: Debitul de SO. pentru diverse puncte :e pe sol. «=* 50 m) P e n t r u comparaţie. aplicate pentru fiecare coş în Exemplu numeric de calcul al dispersiei S02.-xime de S 0 2 la sol şi al distanţei. pe direc­ ţia vîntului. — viteza gazelor de ardere la vîrful coşului w=8. corespunzătoare acesteia. Calculul concentraţiei -.. 5 m.> evacuat: Calculul concentraţiei maxime de SOL. aceleaşi calcule efectuate cu relaţiile BosanquetPearson: Procese de transfer termic 417 .cazul în care într-o zonă există mai multe coşuri. cu ajutorul relaţiilor lui S u t t o n : Coeficienţii de difuziune pe orizontală şi verticală: (ru stare stabilă a atmosferei si h. — cota vîrfului coşului faţă de sol hc=45 m. la sol este maximă.5 m/s şi indicele de turbulentă p e n t r u starea stabilă a atmosferei n=0. Ascensiunea gazelor de ardere deasupra coşului: Se admit: viteza vîntului la altitudinea de 10 m faţă de sol w10= = 2. concentraţiile globale de S 0 2 în aer. obţinute cu relaţiile lui C.

reacţiile fiind în general de o m a r e complexitate. legătura dintre dimensionarea tehnologică a cuptoru­ lui şi calculul cinetic şi termodinamic al reacţiilor materiei prime. benzină. se precizează temperatura finală. precum şi t e m p e r a t u r a amestecului. In acest scop. P e n t r u o înţelegere mai uşoară a celor expuse este necesar să se facă şi unele referiri concrete la un proces de reacţie. s-a ales un proces (întîlnit frecvent) de des­ compunere termică a unei fracţiuni reziduale de petrol. care decurg la temperaturi ridicate şi care sînt obişnuit endotermice. în serpentina din secţia de radiaţie a cuptorului. motorină uşoară şi motorină grea) şi caracteristicile fizico-chimice ale acestor fracţiuni. în cele ce urmează se face o introducere în calculul termic şi fluidodinamic al serpentinei de reacţie. Cinetica şi termodinamica acestor reacţii. din secţia de radiaţie a unui cuptor. pe baza unor determinări e x p e ­ rimentale anterioare (la scară de laborator. In cazul concret al unei instalaţii de cocsare întîrziată. pentru turbulenţă medie: (se constată diferenţe relativ mari î n t r e valorile obţinute prin cele două metode de calcul). din m u l ­ tele procese utilizate practic.Coeficienţii de difuziune pe orizontală şi verticală. Se cunosc: debitele celor trei componenţi ai amestecului. procen­ tele masă ale fracţiunilor caracteristice rezultate prin descompunerea ter­ mică a materiei prime (gaze. P e n t r u ieşirea din cuptor se fixează presiunea (în funcţie de necesi­ tăţile proceselor din avalul cuptorului) şi. se discută pe larg în cadrul unui curs de specialitate. PARTICULARITĂŢILE DIMENSIONĂRII CUPTOARELOR DE REACŢIE In multe instalaţii tehnologice. caracteristicile fizico-chimice ale celor două fracţiuni lichide. secţia de r a ­ diaţie a cuptorului este alimentată cu un amestec de reziduu de vid în fază lichidă. o fracţiune grea reeireulaită (recielu) în fază lichidă şi abur. Anexa 13. la scară pilot sau chiar dintr-o instalaţie industrială existentă). 418 . pentru a se stabili. au loc şi procese de reacţie a materiei prime.

trebuie să fie s u b 200 secunde. Cunoscîndu-se entalpiile caracteristice şi căldura de reacţie. în ordine. Calculul cinetic al serpentinei de reacţie se face pentru un singur circuit şi el include: stabilirea căderii de presiune. Trebuie ca final să rezulte valori suficient de apropiate de cele admise în bilanţul termic al cuptorului (secţiei de radiaţie). In lipsa valorii experimentale a căldurii de reacţie. P e n t r u stabilirea entalpiei iniţiale a aburului este necesară presupu­ nerea presiunii la intrarea în serpentina de reacţie (deci presupunerea căderii de presiune în serpentină). se stabileşte geo­ metria secţiei de radiaţie şi se verifică tensiunea termică admisă. pînă la verificarea valorilor presupuse. cunoscîndu-se şi sarcina secţiei de convecţie. care se calculează. Se presupun pentru această zonă conversia şi căderea de presiune. se calculează tem­ peratura gazelor de ardere Ja ieşirea din secţia de radiaţie.. rezultă debitul de combus­ tibil şi apoi. prin bilanţul termic al secţiei de radiaţie. materia primă n e reacţională se află în fază lichidă. verificarea conversiei impuse şi calculul timpului de şedere a materiei prime în serpentină. Dacă se efectuează iniţial bilanţul termic global al cuptorului. temperatură şi presiune. Timpul total de şe­ dere a materiei prime în serpentina de reacţie. pînă la ieşirea din cuptor. Dimensionarea secţiei de radiaţie se face d u p ă metodica prezentată anterior: se stabilesc diametrul tuburilor şi n u m ă r u l de circuite în paralel (în funcţie de viteza de masă recomandată). rezultînd n u m ă r u l de tuburi. Calculele cinetice sînt laborioase. se calculează. stabilirea căderii de presiune pe circuitul materiei prime. Se calculează presiunea parţială a aburului la ieşirea din cuptor şi se stabilesc entalpiile finale ale tuturor componenţilor. verificarea conversiei impuse şi calculul timpului de şedere. în continuare. pentru reacţiile de descompunere termică. p e n t r u că nece­ sită încercări succesive. această valoare poate fi aproximată cu ajuto­ rul următoarei relaţii empirice: (f/J. n u m e r o t a t e de la intrare spre ieşire. se stabi­ leşte fluxul termic absorbit în secţia de radiaţie. se admit tensiunea termică şi lungimea tuburilor. admiţîndu-se şi temperatura de preîncălzire a aerului. Se împarte serpentina de reacţie în trei (eventual mai multe) zone sau sectoare. Se admite că permanent. se referă la materia primă). iar fracţiunile rezultate în fază vapori (temperaturi ridicate şi presiuni parţiale reduse). Calculul cinetic al serpentinei de reacţie. Dacă se stabileşte iniţial t e m p e r a t u r a gazelor de ardere la ieşirea din secţia de radiaţie. 27* 419 . Entalpia gazelor se exprimă în raport cu faza gazoasă la 0°C şi se calculează obişnuit prin intermediul valorii medii a căldurii specifice izobare. din bilanţul termic al secţiei de radiaţie rezultă debitul de combustibil necesar. fiecare zonă a serpen­ tinei.P e n t r u acest caz concret se cer obişnuit: dimensionarea secţiei de r a ­ diaţie a cuptorului. care urmează apoi să fie verificate. pentru conversie. pentru diferenţe de temperatură din ce în ce mai mici (între ieşirea şi intrarea în zonă). La intrarea în prima zonă (intrarea în secţia de radiaţie) sînt cunos­ cute temperatura şi presiunea (admisă anterior). în serpentina de reacţie.

pe lîngă entalpii.25. rezultă viteza medie de curgere (w). Prin raportarea debitului volumic al amestecului. rezultă n u m ă r u l de tuburi necesare în zona respectivă. Raportîndu-se fluxul termic absorbit în zonă. în condiţiile medii din zonă (temperatură şi presiune medii aritmetice). menţinîndu-se constant rapor­ tul produselor de reacţie. se efectuează bilanţul material al zonei. în continuare.24 şi A. se calculează cu relaţia: rezultată prin aplicarea legii lui Amagat amestecurile de gaze reale. în N/m-. la tensiunea termică medie utilizată şi la aria exterioară efectivă a unui tub. ţinîndu-se seamă. P e n t r u fracţiunile petroliere. M t — masele mo­ 7 lare ale componenţilor. s-au sta­ bilit următoarele relaţii pentru calcularea acestei m ă r i m i : 420 . pe com­ ponenţi. în funcţie de parametrii reduşi (în presiunea redusă se utili­ zează presiunea totală şi nu presiunile parţiale). în condiţiile de ieşire din zonă. pentru intrare aceste valori fiind cunoscute de la zona anterioară. în funcţie de densitatea relativă şi de factorul de caracterizare. în care: m este debitul masic de vapori. p — presiunea totală medie. < i — fracţiile masice ale componenţilor din faza vapori. Se calculează lungimea geometrică a serpentinei în zonă (cu lungimea totală a tuburilor şi coturilor) L g şi lungimea echivalentă corespunzătoare L e (pentru stabilirea căderii de presiune). în kg/s. la secţiunea i n t e ­ rioară a tubului. parametrii critici (pseudocritici) se citesc din figurile A. se stabilesc debitele medii şi se calculează fracţiile masice medi ale componenţilor în fază vapori. R — constanta universală a gazelor (8314 J/kmol-K). se calculează debitul volumic al fazei lichide (cu d e n ­ sitatea materiei prime lichide la t e m p e r a t u r a medie) şi debitul volumic al amestecului în condiţii medii. Se întocmeşte bilanţul termic al zonei. Se calculează entalpiile specifice ale componenţilor şi entalpia glo­ bală a fluxului. Timpul de staţionare în zonă va fi: Pe baza diagramei lui Nelson.Pe baza conversiilor iniţială şi finală. privind variaţia constantei vitezei de reacţie la descompunerea termică a fracţiunilor petroliere grele. Debitul volumic de vapori. Valorile factorilor de compresibilitate (zi) se citesc din diagrama gene­ rală clasică. şi de căldura de reacţie consumată în zonă: (mb este debitul de benzină în kg/h).

Valorile lui 7c rezultă în s _ 1 şi. se calculează în funcţie de con­ versia iniţială. prin raportarea debi­ tului masic total. prin relaţia: (conversiile sînt exprimate. P e n t r u ultima zonă. la aceeaşi temperatură (temperatura medie din zonă. în K). Dacă această valoare nu este practic egală cu valoarea presupusă.02. Densitatea medie a amestecului se află simplu. la debitul volumic total (valori cunoscute). la ieşirea din zonă. 421 . se repetă calculul cu o nouă presupunere pentru Xf. conversia fiind impusă. Căderea de presiune în zonă se calculează cu relaţia clasică: P e n t r u coeficientul de frecare se recomandă valoarea /«=<0. se presupune o nouă temperatură. Valoarea medie a lui k se calculează în funcţie de fracţiile masice (fracţiile molare nu pot fi stabilite) ale reziduului de vid şi reciclului. ele sînt mai mari pentru reziduul de vid decît pentru reeicru. la intrarea în zonă. din materia primă care alimentează secţia de radiaţie: Conversia finală. în o/0 masă benzină).

— motorină grea 0.35% masă ( M = 1 1 0 .Presiunea la ieşirea din zonă va fi: Dacă valoarea lui p/ nu este practic egală cu valoarea presupusă.7. Secţia de radiaţie a unui cuptor de cocsare este alimentată cu 120 000 kg/h reziduu de vid (dj* =1. rezultă: n u m ă r u l de t u b u r i necesar în secţia de radiaţie. p *=» 10 bar şi următoarele conversii în raport cu alimentarea: — gaze 3. dj° =0.078-10° kJ/h. trebuie utilizată temperatura echivalentă vitezei medii politropice. tf —. La ieşirea din secţia de radiaţie se admit temperatura «** 500°C. T r = 2 5 8 K. d^ =0. p f = 4 4 . la o temperatură t dată (/c. fără a se precizia însă ce repre­ zintă această temperatură medie. Problema stabilirii temperaturii t e se rezolvă prin încercări succe­ sive: se presupune t e în zonă (cu atît mai m a r e decît temperatura medie aritmetică. dacă t e presupus diferă cu mai mult decît 1°C faţă de t e calculat. cu eît diferenţa de temperatură în zonă este mai mare). După cum se ştie.9% masă ( M = 2 2 0 . care se stabileşte cu relaţia: în c a r e : ti — reprezintă temperatura iniţială a zonei. Se presupune căderea de presiune în serpentina secţiei de radiaţie 8 bar.92o/0 masă ( M = 2 8 0 . 36 000 kg/h reciclu (d\l = 0 .018/ K = l l . se obţine Q f =90. 7 ) . Exemplu numeric de calcul cinetic. 5 ) şi 3 120 kg/h abur. s-a a r ă t a t că valoarea constantei vitezei de reacţie trebuie calculată la temperatura medie din zonă. sarcina termică a secţiei de radiaţie (acestea trebuii să fie apropiate de cele din calculul termic). în special atunci cînd creşterea temperaturii în zonă este relativ mare. 8 5 ) . se calculează valoarea lui k t p e n t r u această temperatură.850. K = l l . Anterior. 5 ) . 422 . K = l l . Corect. Coeficientul de temperatură al vitezei de reacţie trebuie calculat la temperatura echivalentă vitezei medii politropice. — benzină 4. P r i n însumările corespunzătoare. k t — coeficientul de temperatură al vitezei de reacţie. — motorină uşoară 7. variază cu temperatura). pornindu-se cu valoarea lui t e re­ zultată din calcul. s repetă calculul cu o nouă presupunere. se calculează t e cu relaţia corespunzătoare. valoarea lui k luată la temperatura medie aritmetică a zonei (între t e m p e r a t u r a iniţială şi t e m p e r a t u r a finală a zonei) nu este satisfăcătoare. 3 bar). K = l l .4% masă (M=26. Calculîndu-se fluxul termic schim­ bat în secţia de radiaţie. reprezintă raportul din­ tre valoarea constantei vitezei de reacţie la £ + 5°C şi valoarea constantei vitezei de reacţie la t—5°C (intervalul de temperatură este de 10CC). 3 ) . corespunzătoare zonei respective. calculul se repetă.920. K = l l . deci presiunea la intrare 18 ba-r. căderea de presiune în în treaga serpentină (se verifică astfel presupunerea iniţială) şi timpul tota de staţionare.temperatura finală a zonei. d\l =0. P r i n definiţie.750. pentru calcularea constantei vitezei de reacţie. 9 7 5 . acest amestec avînd t e m p e r a t u r a 349°C. coeficientul de temperatură al vitezei de reacţie.

. Calculul constantei vitezei de reacţie: i k={E(giki)= */ i. P e n t r u 4 1 9 — 5 = 4 1 4 ° C = 6 8 7 K rezultă 7c=5.5(349+ 450)=399.P e n t r u două circuite în paralel şi tuburi cu d e = 1 6 8 mm. 0 27389\ T P e n t r u 419 + 5 = 4 2 4 C = 6 9 7 K rezultă k=9. Coeficientul de temperatură al vitezei de reacţie: Temperatura echivalentă vitezei medii politropice: / H 18000 78 000 trurmn \ exp ( 3 0 . — lungimea geometrică (lungime totală + lungime cot de 180°. Se admite tensiunea termică T ( = 2 9 930 W/m 2 transfer necesară: şi rezultă aria de Se admit următoarele lungimi ale tuburilor: — lungimea efectivă (pentru transferul de căldură) 24 m. — zona 2 între temperaturile 450 şi 485°C.143 V C / o n . L [s-1] J ri (presupunerea lui t e s-a făcut corect).78'21 • I O " 5 [s" 1 ]. Serpentina secţiei de radiaţie se împarte în trei zone: — zona 1 între t e m p e r a t u r a de intrare şi t = 4 5 0 ° C . Se presupune temperatura echivalentă vitezei medii politropice r e =419°C.10.0813.5°C. Numărul de tuburi necesare: Dimensionarea secţiei de radiaţie şi verificarea tensiunii termice ad­ mise se fac după metodele cunoscute. dj=152 mm şi s = 3 0 5 mm corespunde viteza de masă a materiei prime în t u b u r i : Viteza liniară a materiei prime lichide reci în tuburi (d|* amestecul reziduu de vid — reciclu este 1.008): pentru (cele două viteze sînt acceptabile). Temperatura medie aritmetică 0.0147-10~ . pentru timpul de staţionare) 25 m. — zona 3 între t = 4 8 5 c C şi t e m p e r a t u r a de ieşire. 0 4 2 — — — 5 2 8 043 A T / . — lungime echivalentă (pentru căderea de presiune 31.r '. P e n t r u 419°C=692 K rezultă k=6.08 m. 60000 78C00 exp [30. 423 . în continuare se prezintă calculul primei zone a serpentinei de reacţie (pentru un singur circuit).

424 .9 bar (presiunea finală 18—2.0019885 t 2 [kJ/kg]. Se presupune conversia finală a zonei x / = 0 .55 bar.9=15. Entalpia specifică a gazelor se calculează cu următoarea relaţie: i g = l . Se cunosc următoarele debite masice relative: Debitul masic de benzină la ieşirea din zonă (pentru un singur cir­ cuit) : Se întocmeşte următorul bilanţ material al zonei (tab.25). La intrare presiunea parţială a aburului este egală cu presiunea totală. Se întocmeşte următorul bilanţ termic al zonei (tab.4 bar).1 bar).1)=16. A.821) şi presiunea parţială la ieşire (12.Conversia iniţială (la intrarea în zonă) x . P e n t r u abur se stabilesc fracţia molară la ieşire (0. = 0 .26).5(18 +15. 6 9 5 9 t+0. 5 1 % masă benzină şi căderea de presiune în zonă 2. Presiunea medie în zonă 0. A.

27). A.).Căldura specifică de reacţie: Căldura de reacţie absorbită în zonă: Fluxul termic absorbit în zonă: Numărul de tuburi corespunzător zonei: Lungimea geometrică a zonei: Lungimea echivalentă a zonei: Debitul volumic de vapori în condiţii medii: z—j(pr. T. Debitid volumic de lichid (densitatea la temperatura medie 830 kg/m 3 ): Viteza medie a amestecului: 425 . în p r utilizîndu-se presiunea totală medie (tab..

pentru serpentina de reacţie (tab.72 102.80 4.49 33. x f l % nwsă benzină] Rezultat 0.90 4. fiind permisă şi o modificare redusă a temperaturii.Timpul de staţionare în zonă: Căderea de presiune în zonă: (s-a presupus Ap=2. se prezintă tabelele rezumative ale parametrilor carac­ teristici.51 2.133 45. A.104 18.76 4.28).35 Număr tuburi T. In continuare.99 22.37 I O " 6 • Q.66 9.05 74.9 bar).51 2. La ieşirea din ultima zonă (ieşirea din secţia de radiaţie a cuptorului) trebuie să se obţină valori apropiate de cele admise iniţial.14 5.508 6.85 426 . [S] Total 2 3 1 25. Prin metodica de calcul prezentată. se calculează şi celelalte două zone ale serpentinei de reacţie. [kJ/h] Zona Presupus 0.463 13.

6 bar. K = l l . Anexa 14. Temperatura ţiţeiului la intrarea în cuptor: 220°C. Tipul cuptorului: paralelipipedic vertical. Caracteristicile vaporizatului: dj* =0. cu secţie de radiaţie.7845. DIMENSIONAREA UNUI CUPTOR DE ÎNCĂLZIRE Şl VAPORIZARE PARŢIALA A ŢIŢEIULUI Datele iniţiale de proiectare. secţie de convecţie şi preîncălzitor de aer. Caracteristicile ţiţeiului: d]î=0. Din motive de securitate. 7 . Procente masă vaporizat la ieşire: 50.960. Temperatura iniţială de vaporizare a ţiţeiului. în funcţie de presiune: Combustibilul utilizat: păcură cu dJ5=O. 7 . Destinaţia cuptorului: încălzirea şi vaporizarea parţială a ţiţeiului. Se remarcă.=0. K = l l . Timpul total de staţionare a materiei prime în serpentina de reacţie are o valoare satisfăcătoare. Temperatura ţiţeiului la ieşirea din cuptor: 336°C.814.05 este n u m ă r u l necesar de tuburi din această secţie (am­ bele pentru un singur circuit) şi coincid practic cu valorile stabilite iniţial. se impune cota vîrfului coşului faţă de sol: 45 m. Calculul procesului de combustie. pentru cele trei zone. în raport cu recomandările. Presiunea absolută la ieşirea din cuptor: 1. iar 33. apropierea dintre valorile rezultate şi cele presupuse. într-o instalaţie DA de capacitate mică. pentru x f şi Ap. Debitul de ţiţei: 187 500 kg/h. Compoziţia elementară a combus­ tibilului: 427 . pe curba de vaporizare în echilibru.Valoarea 45.S56. pentru procentul masic mediu de vaporizat (25o/0): dji.104-IO 6 kJ/h reprezintă căldura absorbită în secţia de radiaţie. Densitatea relativă a vaporizatorului.

Consumul de aer: Se admite consumul de abur de pulverizare: Cantitatea molară de gaze de ardere: Cantitatea masică de gaze de ardere: Puterea calorică inferioară a combustibilului: Masa molară medie a gazelor de ardere: Bilanţul termic global al cuptorului.2o.Se admite coeficientul cantităţii de aer <x=l. Căldura preluată de materia pri­ mă în cuptor: e=>0.5 (fracţia masică a vaporizatului) Relaţii pentru calculul entalpiilor specifice ale fracţiunilor petroliere: 428 .

Se admit pierderile de căldură ale cuptorului: în secţia de radiaţie 3. fără fac­ torul de corecţie în funcţie de K (necunoscut).Entalpia ţiţeiului la intrarea în cuptor (total lichid): Entalpia vaporizatului la ieşirea din cuptor: Densitatea lichidului rezidual: Se admite şi pentru lichidul rezidual K = l l . % din căldura intro­ dusă şi dezvoltată în cuptor (total 5%). P e n t r u abur saturat uscat de 5 bar: t = 2 749 [kJ/kgJ. Se admite temperatura gazelor de ardere la coş t. în secţia de convecţie 1.=180 c C. Se admite r a e r = 1 0 c C . Entalpia lichidului rezidual la ieşirea din cuptor: Entalpia amestecului combustibil. -.. Entalpia combustibilului se află cu relaţia anterioară a lui ii. în preîncălzitorul de aer 1. cu aerul în condiţii atmosferice: Se admite t(-Om&=80°C. Latenta de vaporizare a apei la 0°C: r 0 = 2 501 [kJ/kg]. Se admite p e n t r u pulverizare abur saturat uscat cu presiunea absolută 5 bar. 429 . 7 .

Entalpia gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : 430 . Entalpia gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : Pierderile de căldură în preîncălzitorul de aer: Căldura preluată de aer în preîncălzitor: Entalpia aerului preîncălzit: Temperatura aerului preîncălzit: (CP aer s-a luat la 250°C). Se admite temperatura gazelor de ardere la trecerea din secţia de ra­ diaţie în secţia de convecţie (la prag): f„=900 o C. Se admite temperatura gaze­ lor de ardere la intrarea in preîncălzitorul de aer: ij=(400 o C.Entalpia gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : R a n d a m e n t u l cuptorului: Debitul de combustibil: Debitul de aer utilizat: Debitul gazelor de ardere: Debitul de abur de pulverizare: Bilanţul termic al cuptorului pe secţii.

8 m (coturi exterioare). Tuburile vor avea lungimea efectivă 14. pentru două circuite: Secţia de radiaţie se dimensionează pentru o tensiune termică de 42 000 'fW/m2l. Debitul volumic de ţiţei rece (p—856 kg/m 3 ): Viteza ţiţeiului rece în tuburi. d j = 1 4 8 mm şi s = 3 0 5 mm. în radiaţie tuburile se plasează n u ­ m a i pe pereţii laterali. Numărul de tuburi: 431 . atît pentru secţia de radiaţie cît şi p e n t r u secţia de convectie.Pierderile de căldură în secţia de convectie: •Căldura preluată de materia primă în secţia de convectie: Căldura preluată de materia primă în secţia de radiaţie: Entalpia ţiţeiului la intrarea în radiaţie: T e m p e r a t u r a ţiţeiului la intrarea în radiaţie (se consideră total lichid}: Entalpia amestecului combustibil corespunzătoare aerului preîncălzit: Căldura totală introdusă şi dezvoltată în focarul cuptorului: Dimensionarea secţiei de radiaţie.2 m şi lungi­ mea totală 14. Se aleg tuburi cu d e = 1 6 8 m m .

6 m. cu capacitatea de 200 kg comb/h: Injectoarele se plasează intercalat.Recalcularea lui Ar şi Tt: Se admite lăţimea secţiei de radiaţie 4 m. lungimea unui umăr este egală cu: Numărul de tuburi pe un u m ă r : JNumărul de tuburi pe un perete lateral: înălţimea peretelui lateral: înălţimea secţiei de radiaţie: Volumul secţiei de radiaţie: Tensiunea volumetrică: N u m ă r u l de injectoare. Distanţa între două injectoare alăturate.4 -de de perete. Se admit în secţia de convectie 6 tuburi ve sir. care ocuoă lăţimea: P e n t r u o înclinare a umerilor secţiei de radiaţie de 45°. pe două linii distanţate cu 0. de pe aceeaşi linie: Distanţa între două injectoare alăturate. Distanta de la injectoare la fata tuburilor: 432 . de pe linii diferite: Tuburile se plasează cu axul la 1.

28 — Procese de transfer termic 433 . Gradul de ecranare are expresia: Aria totală a pereţilor secţiei de radiaţie: Aria echivalentă a ecranului (se neglijează prezenţa tuburilor din sec­ ţia de convecţie): (aria pereţilor acoperiţi de tuburi). după Lobo şi Evans. sub această formă se aplică în unităţile fundamen­ tale ale S I ) . Se ia tempera­ t u r a medie în focar t m ^ = t p + 40=940°C. are valoarea: N u m ă r u l şirurilor de tuburi ns=l. iar grosimea m e ­ die a stratului de gaze se introduce în m).f i ^ * In rmr£»f£» (arc tg se exprimă în radiani). pentru un singur şir de tuburi plasat cp r>alr>i l l p i a ^ ă n i l r ^ l a . Coeficientul de convecţie din secţia ele radiaţie. Coeficientul relativ de radiaţie.Verificarea tensiunii termice din secţia de radiaţie. (relaţia este omogenă. Coeficientul de radiaţie reciprocă rezultă din expresia: Coeficientul de emisie a gazelor se calculează cu relaţia (presiunile parţiale ale H 2 0 şi C 0 2 se introduc în bar.

Tuburile au lungimea totală dreaptă 14. = 1 4 8 mm şi s J = =305 mm. Secţia de nile interioare: lungimea 14. Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de a r d e r e : 434 . P e n t r u dimensiunile relative ale secţiei de radiaţie: se ia: Temperatura medie a materiei prime în secţia de radiaţie: în serpentina din radiaţie are loc vaporizare şi se poate admite tem­ peratura ecranului: Tensiunea termică în secţia de radiaţie: (această valoare este cu numai 0.8 m. convecţie are dimensiu­ m. Ele decît cea admisă).2 m şi lăţimea 2 d e = 1 6 8 m m . d . coturile fiind exterioare. Tuburile utilizate au sînt aşezate în triunghi echilateral şi deci s 2 = — •s 1 =264 mm.11% mai m a r e Dimensionarea secţiei de convecţic.Presiunile parţiale ale H 2 0 şi C 0 2 se calculează pentru presiunea to­ tală egală cu presiunea normală atmosferică. Se plasează cîte 6 tuburi pe şir şi se utilizează două circuite în paralel.

Secţiunea minimă de curgere: Viteza de masă a gazelor de ardere în secţiunea minimă: La £ g =50°C gazele de ardere au: Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia pereţilor: 28* 435 . Temperatura medie a gazelor de ardere în secţia de convecţie: Temperatura medie a materiei prime în secţia de convecţie: Temperatura medie a ecranului: Grosimea medie a stratului de gaze: Calculul coeficientului de convecţie pentru gazele de ardere se face cu relaţia: P e n t r u mai m u l t de 10 şiruri de tuburi f i = l .Coeficientul de emisie a ecranului e e = 0 . 9 .

Se presupune n u m ă r u l şirurilor de t u b u r i 13. Numărul de încrucişări: N=ns=13. Diferenţa de t e m p e r a t u r ă la capătul cald al sistemului: At„=630°C. Tensiunea termică în convectie: 436 . Aria de transfer de căldura necesara: N u m ă r u l de şiruri de t u b u r i : (s-a verificat presupunerea făcută). 9 5 . Diferenţa de t e m p e r a t u r ă pentru fluidul din exteriorul tuburilor: Aten=900—400=500°C.Coeficientul de emisie a pereţilor e p = 0 . înălţimea ocupată de fascicul: Coeficientul global de transfer de căldură: Calculul diferenţei medii de t e m p e r a t u r ă : Diferenţa de t e m p e r a t u r ă p e n t r u fluidul din interiorul tuburilor: At.nl=270—220=50°C. Diferenţa de temperatură la capătul rece al sistemului: At„=180°C.

trebuiesc ca/cutate: căderea de presiune a ţiţeiului în zona de vaporizare. pentru un circuit: Se presupune presiunea la începutul zonei de vaporizare: P J = 1 2 bar. Lungimea echivalentă a serpentinei în care are loc vaporizarea: Entalpia amestecului final: Entalpia ţiţeiului la intrarea în radiaţie: Lungimea echivalentă a serpentinei din secţia de radiaţie. Calculul căderii de presiune a ţiţeiului în zona de vaporizare se face cu ajutorul relaţiei lui Ludwig. căderea de presiune a ţiţeiului în zona de încălzire şi diferenţa de presiune dinamică a ţi­ ţeiului. La această presiune. Entalpia ţiţeiului total lichid la începtul zonei de vaporizare: P e n t r u că Lev<Ler vaporizarea începe în secţia de radiaţie.Căderile de presiune pe circuitul materiei prime. 6 . Se admite coefi­ Densitatea amestecului la ieşirea din cuptor: 437 . t e m p e r a t u r a iniţială de vaporizare pe CVE este: tit=32rc. Relaţia de verificare a presiunii presupuse: * Presiunea la ieşirea din cientul de frecare: Viteza de masă a ţiţeiului: cuptor p / = l . P e n t r u a se stabili presiunea necesară a ţiţeiului la intrarea în cuptor.1 0 3 N/m 2 .

1 n 0.165 [kg/m 3 ]. se calculează Apv. Căderea de presiune în zona de vaporizare: In continuare. p e n t r u care corespund: T e m p e r a t u r a medie în zona de vaporizare: Fracţia masică medie a vaporizatului: Densitatea relativă a vaporizatului: Densitatea lichidului rezidual la rezidual: t u r a medie: relativă a lichidului t e m p e r a Masa molară a vaporizatului: 438 .Masa molară a vaporizatului: P/= 0. = l l .14% mai m a r e decît valoarea presu­ pusă). cu me­ toda Lockhart-Martinelli a curgerii bifazice. n u m a i pentru comparaţie.5 5.119 n . Se presupune p . 8 bar. -10.0 710 . Densitatea ţiţeiului total lichid la intrarea în zona de vaporizare: (această valoare este cu numai 0.

Căderea de presiune a ţiţeiului In zona de încălzire: Lungimea echivalentă a serpentinei din secţia de radiaţie în care are loc încălzirea: 439 . calculată cu metoda Lock­ hart-Martinelli: (valoare foarte apropiată de cea obţinută prin metoda Ludwig).48% mai mică decît valoarea presupusă). Căderea de presiune în zona de vaporizare.Presiunea medie în zona de vaporizare: Densitatea vaporilor în condiţiile medii: I Viscozitatea lichidului: Viscozitatea vaporilor: P a r a m e t r u l Lockhart-Martinelli: Factorul de corelare pentru lichid: Viteza lichidului: (această valoare este cu numai 0.

pentru un circuit: Lungimea echivalentă a serpentinei în care are loc încălzirea: Temperatura medie a ţiţeiului în zona de încălzire: Densitatea ţiţeiului la această t e m p e r a t u r ă : Viteza medie a ţiţeiului: Dijerenţa de presiune dinamică a ţiţeiului în cuptor se calculează cu metoda Lockhart-Martinelli : P a r a m e t r u l Lockhart-Martinelli: P e n t r u ţiţei la intrarea în cuptor: Densitatea lichidului la ieşirea din cuptor: 440 .Lungimea echivalentă a serpentinei din secţia de convecţie.

2 mm şi d. 5 de.Densitatea vaporilor la ieşirea din cuptor: Viscozitatea lichidului la ieşirea din cuptor: Viscozitatea vaporilor la ieşirea din cuptor: Fracţia volumică a lichidului la ieşire: ) Viteza lichidului la ieşirea din cuptor: Viteza vaporilor la ieşirea din cuptor: Această viteză trebuie să fie mai mică decît viteza sunetului în con­ diţiile corespunzătoare. Sarcina termică a preîncălzitorului: Preîncălzitorul se realizează cu două păsuri pentru aer şi cu circulaţia aerului transversală pe lungimea preîncălzitorului. 441 .—32. lăţimea preîncălzitorului 2 m (egală cu lăţimea secţiei de convecţie). (se constată că wV2 <ws). tuburi cu d e = 4 2 .5 mm aşezate în triunghi echilateral cu latura s 1 = l . Presiunea necesară a ţiţeiului la intrarea în cuptor: Dimensionarea preîncălzitorului de aer. Diîerenţa de presiune de poziţie se neglijează. Se admit: lungimea preîncălzitorului 6 m.

Tensiunea termică Tt=kcdAt=l 558 W/m 2 . şi ate. Se presupune ked=12 [W/m 2 °C]. se vor calcula oc.Calculul diferenţei medii de t e m p e r a t u r ă : (această valoare este mai defavorabilă decît cea obţinută cu relaţia ge­ nerală). Aria de transfer de căldură necesară: N u m ă r u l de t u b u r i pe un şir transversal pe direcţia curgerii (pe lun­ gimea de 6 m ) : N u m ă r u l de şiruri de tuburi (pe lăţimea de 2 m): N u m ă r u l total de t u b u r i : Lungimea tuburilor: In cele ce urmează. pentru a se verifica ked presupus. 442 .

Calculul lui otj. la t e m p e r a t u r a medie: Secţiunea de curgere: Viteza medie a gazelor de ardere: Proprietăţile fizice medii pentru gazele de ardere la 290°C: 443 . pentru gazele de ardere care circulă prin interiorul tu­ burilor: Debitul volumic de gaze de ardere.

0217 I 12. Proprietăţile fizice ale aerului la 130°C şi presiunea atmosferică: Coeficientul global de transfer de căldură: 444 .933 .33. pentru aerul care circulă prin spaţiul intertubular.216 m/s. ( i = l (în acest caz sînt 2-36 = 72 şiruri). Pentru un număr de şiruri mai mare decît 10. 4. Secţiunea minimă de curgere: Debitul volumic de aer la temperatura medie şi presiunea normală atmosferică: Viteza aerului: w= V Smta —~-i— =3.Se admite temperatura medie a ecranului: Calculul lui <xe. Nu=C-&Re°'6 1 3 Pentru aşezare în triunghi C=0. Pr ' .

Densitatea gazelor de ardere la £ P =900"C: Viteza gazelor de ardere în secţiunea finală: Căderea de presiune cauzată de frecare.000344 [m 2 C°/W].P e n t r u gaze de ardere /? d l =0. P e n t r u oţel carbon la t e = 1 8 3 [°C]: 7.00172 P e n t r u aer ft d e =0. în secţia de radiaţie: Căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. Tirajul necesar la baza coşului se obţine prin însumarea t u t u r o r căderilor de presiune de pe circuitul gazelor de ardere. cu neglijarea unghiului de convergenţă). Verificarea temperaturii ecranului: (s-a presupus t c =183°C). sl/de< 1. Căderile de presiune pe circuitul gazelor de ardere.885): (w se ia în secţiunea minimă de curgere). la tre­ cerea din secţia de radiaţie în secţia de convectie: (se calculează acoperitor. 445 . pînă la baza coşului. [m 2 °C/W]. 0 =42[W/m °C]. Se admite căderea de presiune a gazelor de ardere. în secţia de convectie (aşezare în triunghi. prin frecare.

Densitatea gazelor de ardere la 180°C: 446 .2 = 1 2 m 2 . la tre­ cerea din secţia de convecţie în ţevile preîncălzitorului: Densitatea gazelor de ardere la 400°C: Căderea de presiune prin frecare în ţevile preîncălzitorului: Căderea de presiune cauzată de mărirea secţiunii de curgere la ieşirea din ţevile preîncălzitorului: A1=2. A . = 6 .807 m 2 .Densitatea gazelor de ardere. în secţia de convecţie: Căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere.

— distanţa de la fasciculul convecţiei pînă la spaţiul de racordare convecţie-preîncălzitor 0. Viteza gazelor de ardere în coş (la intrare): Căderea de presiune cauzată de registrul de gaze de ardere: (w — viteza gazelor de ardere în coş). pentru un unghi de 30°: — distanţa de la tuburile preîncălzitorului pînă la spaţiul de racor­ dare preîncălzitor-coş 0. se stabilesc co­ tele spaţiilor libere caracteristice: — distanţa de la sol pînă la podeaua secţiei de radiaţie 2. 447 . la intrarea în cos: (se calculează acoperitor. Debitul volumic de gaze de ardere la 180°C: Se admite diametrul interior al coşului A = l .8 m.6'm. —• înălţimea spaţiului de racordare convecţie-preîncălzitor.Viteza gazelor de ardere în tuburile preîncălzitorului. cu neglijarea unghiului de convergenţă). înainte de a se calcula diferenţele de presiune statică. — distanţa de la partea superioară a radiaţiei pînă la fasciculul de tuburi din convecţie 0. la ieşire: Căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere. 5 m.4 m.4 m. Se admite x = 0 . 6 (fracţia secţiunii libere).

26 este prezentată schiţa cuptorului dimensionat. 448 . p e n t r u un unghi de 30°: în figura A. Diferenţa de presiune statică în secţia de radiaţie: Densitatea aerului atmosferic la 10°C: înălţimea secţiei de radiaţie: T e m p e r a t u r a medie în focar tli=940°C.—• înălţimea spaţiului de racordare preîncălzitor-cos. Densitatea gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : Diferenţa de presiune statică în secţia de convecţie se calculează ase­ mănător.

Diferenţa de presiune statică în preîncălzitor. Din calculele anterioare. Densitatea gazelor de ardere la vîrful coşului: Viteza gazelor de ardere la vîrful coşului: Temperatura medie a gazelor de ardere în coş: Densitatea gazelor de ardere la această t e m p e r a t u r ă : Viteza medie a gazelor de ardere în cos: 29 — Procese de transfer termic 44Q . s-a impus ca evacuarea gazelor de ardere în atmosferă să se facă la cota 45 m faţă de sol. nu este necesar coşul p e n t r u a se asigura circulaţia gazelor de ardere. lăsîndu-se deschis registrul de gaze. Cota bazei coşului are valoarea: înălţimea necesară a coşului: Tirajul realizat de cos: Se presupune o cădere de temperatură a gazelor de ardere în coş de 14°C. Din motive de securitate. inclusiv cele două spaţii de racordare: Tirajul necesar la baza coşului: Verificarea coşului. deci t e m p e r a t u r a la vîrful coşului ^ = 1 8 0 — 1 4 = 1 6 6 ° C . se poate constata că.

. Calculul deschiderii necesare a registrului de gaze de ardere: Căderea de presiune pe care trebuie să o realizeze registrul: In cele ce urmează se verifică temperatura de la vîrful coşului. 450 . Căldura pierdută prin peretele coşului: Coşul este construit din tablă de oţel cu grosimea de 12 mm. pre­ supusă.Viscozitatea gazelor de ardere la 173°C: Acest tiraj realizat de coş fiind mai mare decît tirajul necesar. Aria exterioară a coşului: Coeficientul global de transfer de căldură: Pentru oţel carbon se ia X.=43 W/m°C. se poate reduce deschiderea registrului de gaze de ardere pentru a se ma­ jora tirajul necesar.

— (£«—t0)=l73— — (173-10) = 108oC. T e =381 K. Se presupune t « = f s . B 5 Calculul coeficientului de convecţie liberă pentru aer. cu relaţia sim­ plificată: Temperatura peretelui la exterior: t p *m i e =108°C. 29* 451 . Gazele de ardere au la 173°C: Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia gazelor de ardere.Coeficienţii parţiali de transfer de căldură au expresiile: Calculul coeficientului de convecţie forţată pentru gazele de ardere.

Calculul circuitului de aer.077444 • 33.8 = 167.07 m. . 0.07 + 3=21.48277 • 29.72 + 0.Calculul coeficientului de transfer de căldură prin radiaţia peretelui. pre­ siunea este practic egală cu presiunea atmosferică): 452 . Debitul volumic de aer rece (se neglijează încălzirea în ventilator. Căderea de presiune pe conducta de aer rece dintre ventilator şi p r e încălzitor.073667 • 39. Verificarea temperaturilor t e şi tp: Căldura pierdută de gazele de ardere în coş: Entalpia gazelor de ardere la vîrful coşului: Temperatura gazelor de ardere la vîrful coşului: (se iau căldurile specifice la £ t =166°C).4°C (faţă de 166 C). Lungimea tronsonului vertical al conductei: C Lungimea tronsonului orizontal al conductei 3 m.025666 • 29.87 + 0. Lungimea totală a conductei 18.27 + 0. Se stabilesc diametrele şi lungimile t u b u ­ laturii de aer şi se calculează căderile de presiune pe circuitul de aer şi puterea consumată de ventilator.

Se admite w=12 m/s.242 [kg/m 3 ]. A l — secţiunea conductei unice de intrare. Cutia de distribuţie este alimentată de conducta unică de aer rece şi distribuie aerul pe trei conducte. P e n t r u ca viteza de ieşire să fie egală cu viteza de intrare. p = l. Secţiunea preîncălzitorului alimentată cu aer are lungimea 6 m şi înălţimea 3.16-lCr 6 [m 2 /s].978 m . A 2 — secţiunea totală a conductelor de ieşire).978 m. Se admit. Căderea de presiune cauzată de mărirea secţiunii de curgere la i n t r a ­ rea în preîncălzitor: Căderea de presiune la trecerea dublă peste fasciculul de tuburi.885: 453 . trei intrări.956/2 = 1. Diametrul interior al conductei: Lungimea echivalentă a conductei (un cot de 90°): P e n t r u aer la 10°C: \i=14. fiecare alimentînd o secţiune de 2-1. p e n t r u o mai bună repartizare a 2 aerului. aceste conducte vor avea diametrul interior: Ele pot fi cuplate la preîncălzitor prin trunchiuri de con. P e n t r u aşezarea în triunghi echilateral şi Si/de< 1. Căderea de presiune în cutia de distribuţie (intrare frontală): (w este viteza medie între intrare şi ieşire.

216 m/s (în secţiunea minimă).933 m3/s. Se admite viteza în conducta de aer cald 12 m/s. Densitatea aerului la această temperatură: Debitul volumic de aer preîncălzit: Diametrul interior al conductei de aer cald: Ieşirea aerului din preîncălzitor se face pe trei conducte. Căderea de presiune la întoarcerea de 180° din preîncălzitor Debitul volumic de aer 12. 2 =12 m/s: Căderea de presiune cauzată de reducerea secţiunii de curgere la ieşi­ rea din preîncălzitor: Secţiunea preîncălzitorului (pentru un pas): 454 . Diametrul interior al celor trei conducte de evacuare se stabileşte tot pentru u. La temperatura medie a aerului (130°C): w=3. care se cu­ plează printr-o cutie colectoare la conducta unică de aer cald. Temperatura aerului preîncălzit 250°C.36=72.4 m. Se ia lăţimea cutiei de întoarcere 0.Numărul total de şiruri de tuburi ns=2.

6 M C r 6 [m 2 /s]. Legătura între conducta unică de aer cald şi cutia de aer de sub arză­ toare se face printr-o cutie de distribuţie cu patru ieşiri. Diametrul aces­ tor conducte de ieşire. Lungimea tronsonului vertical al conductei: Lungimea tronsoanelor orizontale ale conductei: Lungimea totală a conductei: Lungimea echivalentă a conductei (două ooturi de 90°): P e n t r u aer la 250°C: v = 4 0 .Secţiunea interioară a celor trei conducte: Căderea de presiune în cutia colectoare de aer cald: Căderea de presiune pe conducta de aer cald. este: Căderea de presiune în cutia de distribuţie: 455 . pentru w=12 m/s.

pentru acoperirea căderii de presiune în registrele de aer etc).Căderea de presiune la intrarea în cutia de aer de sub arzătoare: Căderea de presiune totală pe circuitul de aer: Pentru calculul puterii consumate de ventilator se ia Ap0= — 1000 [N/m2] (majorare cu aproximativ 30%. Puterea consumată de ventilatorul de aer: (V — debitul volumic de aer la temperatura atmosferică). . pentru siguranţă.

1976. 1978. 10.: (Calcule de procese şi aparate din industria de prelucrare a ţiţeiului). D o b r i n e s c u . şi col. N. S.: Engineering calculations in radiative heat transfer. J. D. 22. H o u s t o n — T e x a s . M i r P u b l i s h e r s . I n s t i t u t u l d e P r o i e c t ă r i p e n t r u Rafinării. A d e I s o n. 2. K u z n e ţ o v . 16. 9. N e w York. şi M u 11 e r. York. P e r g a m o n Press. D. R. D. V. D o b r i n e s c u . L i b r a i r i e P o l y t e c h n i q u e B e r a n g e r . şi col. 1974. 1956. şi Şomoghi. 1965.: Procese calorice. 2. D o b r i n e s c u . şi T i m m e r h a u s . : . 1954. N e w York. P . A. ed. G r e g o r i g. J o h n Wiley. 1950. 1965. 1870. 3. K e r n . : Procese calorice. 5.: Heat transfer. 1980. 1974. şi col. D o b r i n e s c u . M. F r a a s. I n s t i t u t u l de P e t r o l şi Gaze. : Furnwce operations. E. K. N e w plants. A. E v a n s . Institutul de Petro 1 ! şi G a z e . 3. M i ' h e e v . 1973.: Echangeurs de chaleur. N e w York.: Heat exchanger design. 1. 7. A. Paris. F. şi O z i s i k.: Heat exchangers. 1974. D . A. G. G r a w . 1965. şi H a r t n e 11. 2. şi col. Texas.: Equipment design handbook for refineries ană chemical plants. M c G r a w . : chemical engineers.Handbook of heat transfer. Technip. S.: Calculul tehnologic al cuptoarelor tubulare. 1974. P. K a k a c. 2. Ploieşti. 1983. G r a y . Q. R e e d . 1977. R oh s e n o w. M c ­ 457 . V. Oxford. M. D o b r i n e s c u . Moscova. 23. P l o ­ ieşti. 19. M o n n o t . J r. V. F. voi. P r i n c e t o n U n i v e r s i t y P r e s s . 20. P a r i s . voi. M. voi. 6.: Calculul tehnologic al rsfierbătoarelor şi vaporizatoarelor. Ploieşti.: Applications de la combustion aux fours et aux chaudieres. L. L e n i n g r a d .H i l l . gulf P u b l i s h i n g C o m p a n y . 1977. 12. H o u s t o n — Texas. P a r i s . S. H i m i i a . 1974. Plant design and economics for Houston — Gulf P u b l i s h i n g C o m p a n y . D.: Process heat transfer. I n s t i t u t u l de P e t r o l şi Gaze. şi col. I s a c h e n k o . : Fundamentals of heat transfer.: Calculul tehnologic ni cuptoarelor din rafinăriile de petrol. 21. M . P e a c e P u b l i s h e r s . 15.: Combustion processes. H e i n e m a n n E d u c a ţ i o n a l Books. L o n ­ dra. M c G r a w . Ploieşti. 1933. L e w i s. I C I T P R . D . R. 4. de: Stude des fours petroliers et petrochimiques. Gulf P u b l i s h i n g C o m p a n y .: Heat transfer. P e t e r s . I C I T P R . 1981. L u d w i g .: Termoenergetica combinatelor petrochimice. N o g u e s. 1980. voi. M c G r a w . 18. D. Moscova. 11. N e w York. 17. A. 13. E.H i l l . Ho H a n d. P. W. Ploieşti. Gulf P u b l i s h i n g C o m p a n y . J. H o u s t o n — T e x a s . R. 14. voi. 2.BIBLIOGRAFIE 1. 1977. D .H i l l . Tvih nip. P l o ­ ieşti. 8. V. B.H i l l .: Applied process design for chemical and petrochemical plants.

: Ingineria prelucrării hidrocarburilor. S u c i u.: Optimizarea proceselor în in­ dustria chimică. S u c i u. 1977 27.: Procese calorice şi mecanice de separare. Bucureşti. S. voi 1. G şi Ţ u n e s c u. S o a r e . 1972. 28. 29. G. EDP. A. R. 1973. P.: Similitude-theory and applications. International Textbook Company. . 26. Scranton — Pennsylvania. Tehnică. 25. W u i t h i e r . şi W o i n a r o s c h y . S k o g 1 u n d. Bucureşti. voi.24. şi c o l : Calculul termic şi hidraulic al schimbătoarelor de căldură ICITPR. V.1. 1962. . Ploieşti. Bucureşti. 1967. O. Ed. 1978. Paris. S m i g e 1 s c h i. Editura Tehnică.: Le petrole-Raffinage et genie chimique. 1 şi 2 Technip.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful