P. 1
Carte_Economie

Carte_Economie

|Views: 7|Likes:
Published by acismas

More info:

Published by: acismas on Oct 05, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/04/2014

pdf

text

original

LILIANA CRĂCIUN

Academia de Studii Economice Facultatea de contabilitate și Informatică de Gestiune Catedra de Economie si Politici economice

Conf.univ.dr.Liliana Craciun

MICROECONOMIE Curs destinat studenţilor de la învăţământul la distanţă
Anul I de Studiu – Semestrul I

Prezentarea generală a cursului ► Principalul scop al acestei curs este de a stabili conceptele fundamentale şi limbajul teoriei economice la un nivel potrivit pentru a înţelege afacerile curente şi pentru a citi din literatura economică . ►Ce ne invata microeconomia? Cum a apărut ? Cu ce se ocupă ea? Ce metode de investigare utilizează? Iată câteva întrebări la care microeconomia p oate să răsp undă. ► M icroeconomia, cu m ind ică şi nu mele, studiaza situaţii şi mici even imente teoretice şi p ractice din economie. M icroecono mia se axează p e entităţi econo mice ind ividuale, cum ar f i o singură af acer e sau gosp odărirea casei, sau p e activităţi sau fenomene economice sp ecifice(de ex: an gajăr i sau p reţuri, dinamica p ieţei şi salariu l). ► Prezentul ,,Îndrumar de studiu individual – SI,, oferă studenților reperele

principale de învățare, înțelegere, autoverificare, fond de timp, cuvinte cheie, date bibliografice (cuprinse în modulul ,,Microeconomie,,). ►Modulul ,,Microeconomie este structurat în,, ,,unități de învățare,, cuprinse în programa analitică a disciplinei, și corespunzătoare acesteia. La finele fiecărei unități de învățare sunt prezente:

- întrebări cu rol de autoevaluare; - ,,cuvintele cheie1,, ce corespund principiilor, definițiilor, conceptelor prezentate în Curs; - fondul mediu de timp alocat, pentru studiu Individual –SI; ,,Unitățile de învățare,, sunt prezentate rezumativ în secțiuni și subsecțiuni; - date bibliografice, cu paginația corespunzătoare acesteia. Întrebările cuprinse în autoevaluare nu sunt limitative, ele au rol exemplificativ. Prin urmare, pot fi formulate și alte întrebări, inclusiv la secțiunile și subsecțiunile care nu prezintă întrebări. ►Atenție: aprofundarea ,,Microeconomiei,, nu poate fi realizată doar pe baza acestui curs, care se prezintă sub forma unui ,,îndrumar,, FIIND ABSOLUT NECESARĂ STUDIEREA ATENTĂ A BIBLIOGRAFIEI RECOMANDATE . PENTRU ÎNSUȘIREA NOȚIUNILOR CORESPUNZATOARE MICROECONOMIE ESTE SUFICIENTĂ SIMPLA LECTURARE A PREZENTULUI ÎNDRUMAR. NU

1

,,Cuvinte cheie,, și ,,întrebări pentru autoevaluare,, se găsesc și la finele fiecărei secțiuni din Unitatea nr. 6, deoarece este cea mai mare ca întindere, datorită problematicii anlizate.

CUPRINS Unitatea I. Economia ca stiinta. Secțiunea 1. Ce este economia? Ce este microeconomia, macroeconomia? Subsecţiunea 1. Sistemul stiintelor economice Subsecţiunea 2. Metode, tehnici si instrumente de cercetare si analiza economica. Economia pozitiva si economia normativa

Unitatea II. Economia –forma a actiunii umane. Secțiunea 1. Tensiunea dintre nevoi-resuse Subsecţiunea 1. Raritate si alegere Subsecţiunea 2. Eficienta si rationalitate Subsecţiunea 3 Curba posibilitatilor de productie Subsecţiunea 4. Costul alegerii Unitatea III. Teoria consumatorului Secțiunea 1. Utilitatea economica Subsecţiunea 1. Legea utilitatii marginale Subsecţiunea 2. Surplusul consumatorului Subsecţiunea 3. Constrangerea bugetara Secțiunea 2. Cererea Subsecţiunea 1.Elasticitatea cererii.Deducerea curbei cererii Subsecţiunea 2. Curba venit-consum(Curba lui Engel) Subsecţiunea 3. Efectul de venit si efectul de substitutie Unitatea IV. Teoria producatorului. Secțiunea 1. Teoria economica a firmei Subsecţiunea 1. Factorii de productie si combinarea lor Subsecţiunea 2. Functia de productie Subsecţiunea 3. Legea randamentelor neproportionale

Secțiunea 2. Costurile de productie Subsecţiunea 1. Analiza costurilor de productie pe termen scurt Subsecţiunea 2. Analiza costurilor de productie pe termen lung Sectiunea 3. Analiza comparativa a comportamentului consumatorului si a producatorului( izocuanta, linia izocostului, optimul producatorului) Secțiunea 4. Oferta Subsecţiunea 1.Elasticitatea ofertei.Deducerea curbei ofertei Secțiunea 5.Formarea pretului Subsecţiunea 1. Echilibrul pietei Subsecţiunea 2. Interventia guvernului in formarea preturilor(preturi minime, preturi maxime) UnitateaV. Mediul concurential. Secțiunea 1. Piata concurentiala si functiile ei Subsecţiunea 1. Echilibrul pietei si al firmei( pe termen scurt si pe termen lung) Secțiunea 2. Concurente imperfecta Subsecţiunea 1. Monopolul Subsecţiunea 2. Concurenta monopolistica Subsecţiunea 3. Oligopolul Unitatea VI. Eficienta si esecul pietei. Secțiunea 1. Externalitati Secțiunea 2. Bunuri publice Unitatea VII. Veniturile posesorilor factorilor de productie Secţiunea 1. Salariul Secţiunea 2. Profitul Secţiunea 3. Dobanda Secţiunea 4. Renta

CUPRINS Unitatea I. Economia ca stiinta. Secțiunea 1. Ce este economia? Ce este microeconomia, macroeconomia? Subsecţiunea 1. Sistemul stiintelor economice Subsecţiunea 2. Metode, tehnici si instrumente de cercetare si analiza economica. Economia pozitiva si economia normativa Economia este o ştiinţă socioumană care studiază modalităţile în care societatea decide asupra alocării resurselor limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii nevoilor nelimitate ale membrilor socie În consecinţă economia a făcut dintotdeauna obiectul preocupărilor omeneşti, pentru că oamenii se confruntă, la fel ca şi celelalte vieţuitoare, cu problema supravieţuirii. Omul a fos însă mai norocos, pentru că a fost înzestrat cu aptitudini în primul rând intelectuale, nu numai fizice, caracteristice altor vieţuitoare. Tocmai pentru că are capacitatea de a gândi, omul are nenumărate dorinţe, pentru îndeplinirea cărora resursele pe care i le oferă natura şi societatea vor fi întotdeauna insuficiente. Economia studiază tocmai comportamentul oamenilor în activitatea de productie. distribuţie şi consum a bunurilor şi serviciilor într-o lume a resurselor rare. La ce îi foloseşte cuiva să ştie economie? Cum a apărut această ştiinţă? Cu ce se ocupă ea? Ce metode de investigare utilizează? Ia Iată câteva întrebări la care economia poate să răspundă.

Cele două responsabilităţi ale ştiinţei economice sunt: a) să explice fenomene reale b) să realizeze predicţii privind evoluţia acestora Gândirea economică are o istorie relativ îndelungată. Idei, şi chiar teorii economice, au apărut încă din antichitate. Acestea erau formulate şi integrate în alte sisteme de gândire (de pildă, în cel filozofic). Termenul de economie politică a fost consacrat de francezul Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de Economie Politică (1615). Acest termen provine din trei cuvinte de origine greacă: • oikos (gospodărie, gospodărire), • nomos (lege) şi • polis (oraş, cetate). În traducere liberă, termenul semnifica iniţial legea (regulile) de gospodărire a cetăţii. Paradoxal, denumirea de economie politică a apărut cu mult timp înainte ca ştiinţa economică să fi apărut. Sintagma respectivă a fost utilizată de cei mai mulţi din marii economişti ai secolului al XIX-lea (D. Ricardo, K. Marx, J. B. Say, A. Marshall, C. Menger, S. Jevons, L. Walras) ca titlu

pentru operele lor fundamentale. Delimitarea economiei politice faţă de celelalte ştiinţe se făcea prin domeniul ei particular de studiu: producerea, repartiţia, schimbul şi consumul avuţiilor, îndeosebi al bunurilor materiale. Prin rolul bunurilor materiale în societate, susţineau clasicii acestei ştiinţe, domeniul economiei politice era un aspect particular al tuturor activităţilor umane. Mai târziu, economiştii de orientare liberală au recepţionat sintagma economie politică ca o legătură strânsă între ştiinţa economică, pe de o parte şi opţiunile şi deciziile politice, pe de alta. Majoritatea acestor economişti considerau că economicul este subordonat politicului, în sensul că politica avea funcţia de a alege şi stabili obiectivele dezvoltării economice, în timp ce economia studia, gestiona şi oferea mijloacele de atingere a acestor obiective. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, se manifestă o tendinţă de reconstrucţie a economiei ca ştiinţă teoretică fundamentală. Despovărată de aspectele ideologice, economia contemporană se constituie, lent dar ferm, într-o tehnică socială. Aceasta ar putea fi noua paradigmă, pe baza căreia se poate aştepta o nouă stare a economiei la început de nou mileniu. Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică grecoromană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin contribuţia epocală a lui Adam Smith. În lucrarea sa “Avuţia naţiunilor” (1776), Smith a reuşit să dea expresie primei situaţii clasice. De aceea, el este considerat părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era cunoscută sub denumirea de Economie politică. De o deosebită importanţă au fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu, cum sunt: W. Petty cu a sa “Aritmetică Politică” si F. Quesnay, cu faimosul său “Tablou Economic”. A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului al XIXlea. Această perioadă este dominantă şi ilustrată de David Ricardo, Thomas Malthus, John S. Mill. De asemenea, în această etapă, a trăit şi a creat K. Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică, înscriindu-se pe o anumită filiaţie de idei. Unii specialişti acordă francezului J.B. Say un loc important în gândirea economică universală, pe care-l încadrează în linia de gândire din această perioadă. A treia perioadă este cuprinsă între anii '70 ai secolului XIX şi primul război mondial, respectiv marea recesiune mondială din anii '30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de timp, s-au impus contribuţiile strălucite ale scolii istorice germane (W.Roscher, G. Schmoller şi îndeosebi F. List), ale marginaliştilor vienezi specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei (C. Menger, E. Böhm-Bawerk, F. von Wieser), ale lui L.Walras, V.Pareto, A. Marshall. A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii '20 şi anii '70 ai secolului al XX-lea. Perioada respectivă este marcată pregnant de J.M. Keynes şi de opera sa fundamentală ”Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor”. Opera economică a lui Keynes a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. Ca replică la curentul dirijist keynesist, s-a constituit liberalismul clasic al secolului al XX-lea, ai cărui corifei – L. Mises, F. Hayek, M. Friedman - formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX. Pe terenul realităţilor economice contemporane şi beneficiind de cuceririle anterioare ale ştiinţei economice, de tehnicile de analiză existente, ştiinţa economică se află în faţa unei noi situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt dezvoltate şi actualizate. În acelaşi timp, în procesul firesc de raportare la nevoile realităţii, unele dintre ideile, teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.

Economia ca unitate complexă dar indestructibilă, este structurată în: • Microeconomia - constă in procesele, faptele, actele şi comportamentele participantilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, administraţii, bănci etc). • Mezoeconomia - reprezinta procesele, faptele, actele si comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar, cuaternar), la ramurile activităţii economice (siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate etc) la o regiune teritorialadministrativă. • Macroeconomia - reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la grupuri de subiecţi economici reuniţi în categorii omogene şi degajate de comportamentele lor individuale, precum şi la întreaga economie privită ca agregat . 4 Economia pozitiva si economia normativa Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice etc. Atunci când economiştii încearcă să explice procesele şi fenomenele petrecute în economie ei se situează pe poziţia omului de ştiinţă, imprimând obiectivitate analizei întreprinse. Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate. Concluziile sale, măsurile de politică economică în speţă, sunt subiective şi depind de interpretarea consecinţelor politicilor respective. Ele îndeplinesc rolul de ghid de acţiune. Afirmaţiile normative conţin judecăţi de valoare şi predicţii, stabilind un standard prin care realitatea poate fi judecată. Afirmaţiile normative sunt prescriptive. Ştiinţa economică normativă se sprijină pe cea pozitivă. Cunoştinţele furnizate de economia pozitivă fac posibile recomandări normative realiste. Ce ştim despre: Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor, faptelor şi actelor economice. Un exemplu in acest sens este oferit de legea lui Engel conform careia, pornind de la fapte, pe măsură ce venitul creşte ponderea cheltuielilor pentru alimente se reduce. Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene, plecând de la principiul (legea) sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta economia trecând de la general la particular. Principiul “ceteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a principiului logicii, conform căruia “interpretarea evoluţiei fenomenului se face prin recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”. De regulă, sunt considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic. Cererea de piaţă pentru paltoane presupune un element stabil (numărul consumatorilor) şi unul variabil (moda). Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei si vizeaza cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea esenţialului acestuia.

Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului. Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne, cauzale sau funcţionale. Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum sau petrecut ele în timp. Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că realitatea însăşi se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile dintre actele şi faptele economice, de aspectul calitativ al lor, dar şi de măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ. Modelarea matematică, reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real, constituie o treaptă importantă în ridicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei calitative şi cantitative. Orice teorie economică se formează, se dezvoltă şi poate să dispară într-un proces complex în cadrul căruia se operează cu variabilele economice, ipoteze, predicţii si teste.

TEST DE AUTOEVALUARE UNITATEA I

1. Care dintre următorii indicatori exprimă raţionalitatea activităţii economice: a) consumul specific; b) costul total; c) valoarea producţiei; d) puterea de cumpărare a banilor; e) viteza de rotaţie a banilor. . Răspuns corect a. Raţionalitatea exprimă eficienţa cu care sunt utilizate resursele şi se determină ca un raport între cheltuieli şi rezultate sau între rezultate şi cheltuieli. Consumul specific se calculează ca un raport între consumul de capital circulant (cheltuială) şi producţia obţinută (rezultat), deci este un indicator al eficienţei economice. Costul total reflectă doar cheltuielile, iar încasările doar rezultatele, deci sunt insuficiente în mod independent pentru a aprecia raţionalitatea. Puterea de cumpărare şi viteza de rotaţie nu sunt legate în mod direct de raţionalitatea economică. 2. Are caracter funcţional şi de finalitate: a) activitatea umană în general; b) doar activitatea economică; c) activitatea de producţie în general; d) numai activitatea din care rezultă profit; e) orice activitate din care rezultă bunuri materiale. Răspuns corect a. Caracter funcţional şi de finalitate al unei activităţi, înseamnă că prin acea activitate se urmăreşte un anumit scop, iar acţiunile se desfăşoară în funcţie de scopul respectiv. În orice facem urmărim un scop, scop în funcţie de care acţionăm. De exemplu, când ne pregătim pentru examenul de admitere, scopul imediat este să fim admişi, iar scopul mai îndepărtat este realizarea profesională. Dar activitatea de învăţare nu este una în principal economică, ci este o activitate umană pur şi simplu. Evident, celelalte raspunsuri sunt incorecte. 35. În economia de piaţă, raporturile dintre oameni în activitatea economică sunt raporturi: a) impuse de guvern; b) de subordonare administrativă; c) determinate de volumul resurselor utilizate; d) ce generează egalitatea veniturilor; e) de interese. Răspuns corect e. În activitatea economică oamenii urmăresc realizarea cât mai bună a propriilor interese, care pentru producători înseamnă maximizarea profitului, iar pentru consumatori maximizarea satisfacţiei, a utilităţii totale rezultate din consumul de bunuri economice. Pentru realizarea intereselor sale (interese care nu sunt altceva decât nevoi conştientizate şi transformate în scopuri ale acţiunii fiecăruia), indivizii sunt liberi să acţioneze aşa cum cred de cuviinţă, conform pricipiului liberei iniţiative. Prin urmare, relaţiile dintre oameni nu sunt impuse de puterea publică, fie ca guvern sau administraţii locale, ceea ce înseamnă că variantele a şi b sunt incorecte. Nu trebuie să înţelegeţi din asta că oamenii pot

încălca legile ţării pentru realizarea intereselor lor. Legile reprezintă limite stabilite democratic, de către Parlament, ale liberei iniţiative, astfel încât, în urmărirea intereselor lor, indivizii să nu lezeze libera iniţiativă a celorlalti. Manifestarea liberei iniţiative conduce la o distribuire inegală a veniturilor în societate, în funcţie de eficienţa fiecăruia, deci varianta d este incorectă. Varianta c este evident incorectă, deoarece raporturile între oameni depind de scopul urmărit (de interese) şi nu de câte resurse au aceştia la dispoziţie. 8. Preponderenţa proprietăţii private într-o economie nu determină: a) Libertatea de acţiune a agentului economic; b) egalizarea veniturilor în societate; c) concurenţa între diferiţi agenţi economici d) motivaţie pentru mai bună gospodărire a resurselor proprii; e) grija pentru calitatea bunurilor şi serviciilor produse. Răspuns corect "b" - pentru o economie bazată preponderent pe proprietatea privată veniturile vor fi inegal distribuite pe criteriul eficienţei activităţii economice a fiecăruia. Eficienţa este modul în care sunt puse în valoare trăsăturile de personalitate ale agenţilor economici care diferă între ei sub aspectul calităţilor manageriale, al abilităţii dar şi sub aspectul tenacităţii, disciplinei, capacităţii de risc, preocupării, voinţei, spiritului de economie etc. Este normal ca venitul să fie inegal repartizat în funcţie de aportul fiecăruia la activitatea depusă. Răspunsul "a" incorect - dimpotrivă, tocmai proprietatea particulară determină libertatea de acţiune a agenţilor economici, fiecare luând decizii privind propria activitate. Dacă societatea nu le-ar aparţine nu ar putea să ia decizii. Răspunsul "c" incorect - fiind mai mulţi agenţi economici proprietari şi fiecare dorind să-şi atingă propriul interes economic se stimulează concurenţă şi nu se estompează. Răspunsurile "d", "e" incorecte - agentul economic va fi mai interesat în activitatea care-i aparţine, va fi mai atent cu gospodărirea resurselor proprii şi cu calitatea bunurilor produse deoarece prin vânzarea lor obţine profitul care reprezintă scopul propriei activităţi. 15. Nu caracterizează economia de piaţă: a) preponderenţa proprietăţii private şi libertatea de acţiune a agenţilor economici; b) eficienţa de ansamblu ridicată; c) promovarea largă a progresului tehnic; d) fluxurile economice; e) decizia obligatorie, a organelor puterii administrative pentru orice firmă. 15. Răspuns corect "e" - aceasta este o trăsătură a economiei comandate, socialiste, care nu evolua pe baza mecanismului pieţei dat de relaţia cerere-oferta şi preţul de echilibru ci printr-o legislaţie hotărâtă de stat şi a cărei respectare era obligatorie. Răspunsurile "a", "b", "c" incorecte - sunt trăsături ce caracterizează economia de piaţă răspunsurile "b" şi "c" fiind consecinţe ale lui "a". Răspunsul "d" incorect - nu este o trăsătură specifică economiei de piaţă ci comună tuturor formelor îmbrăcate de economia de schimb. Ea cuprinde mişcări de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii economici în calitate departicipanti la tranzacţiile economice. Fluxurile economice reale cuprind intrări de resurse economice (factori de producţie) şi ieşiri de produse (bunuri materiale şi servicii). Fluxurile monetare sunt alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti şi sunt complementare fluxurilor economice fără de care acestea din urmă n-ar putea exista.

Unitatea II. Economia –forma a actiunii umane. Secțiunea 1. Tensiunea dintre nevoi-resuse Subsecţiunea 1. Raritate si alegere Subsecţiunea 2. Eficienta si rationalitate Subsecţiunea 3 Curba posibilitatilor de productie Subsecţiunea 4. Costul alegerii Ce ştim despre: Tensiunea dintre nevoi-resurse 1. Ca fiinţă bio-psiho-socio-culturală, omul îşi construieşte propria viaţă şi îşi făureşte personalitatea în cadrul activităţii umane. Aceasta cuprinde mai multe forme: politică, economică, artistică, morală, sportivă etc. Cea mai importantă este activitatea economică. Ea determină existenţa dar şi dezvoltarea societăţii. Prin activitatea economică omul transformă natura, intervine activ în mediul natural dar, totodată, creează un mediu nou, socio-uman, în afara căruia el nu mai poate exista. Deci, omul are atât o deterrminare biologico-naturală (ca specie) dar şi una socio-umană, ca membru al societăţii. Transformând natura prin acest gen de activitate el acţionează de fapt asupra resurselor din care obţine bunurile necesare existenţei lui. Totodată el creează mijloacele necesare realizării acestui scop, adică uneltele. Cu ajutorul maşini1or şi uneltelor din ce în ce mai sofisticate omul a reuşit să transfere asupra maşinii mai întâi efortul fizic, prin mecanizare, apoi prin automatizare şi mai târziu, efortul intelectual prin cibernetizare şi informatizare. Dar acest lucru nu înseamnă că omul cu nevoile lui de consum, reprezintă o existenţă derivată şi că producţia este prioritară, că ea există în sine. Producţia este subordonată consumului; omul a început să producă din nevoia de a-şi acoperi nevoile, deci de a consuma. El a fost mai întâi consumator şi apoi producător. Fără producţie, acoperirea nevoilor de consum ale omului ar fi astăzi de neînţeles, pus în faţa cerinţei de a-şi procura singur cele necesare traiului, şi asta cu un efort cât mai mic, omul a trebuit să aleagă, să opteze pentru o folosire a resurselor care să-i dea un grad tot mai mare de satisfacţie şi în acelaşi timp să folosească aceeaşi resursă pentru satisfacerea unor nevoi diverse. Asta înseamnă folosirea alternativă a resurselor. Exemplu: omul foloseşte aceeaşi resursă, petrolul, şi pentru iluminat (acolo unde oamenii nu au curent electric), dar şi ca materie primă, în industria chimică modernă pentru fire şi fibre sintetice, mase plastice, ori drept combustibil pentru maşini folosit sub formă de benzină. Alegerea şi folosirea alternativă a resurselor rare se face prin activitatea economică. Activitatea economică reflectă comportamentele şi deciziilor oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor economice rare în vederea satisfacerii nevoilor. Cu alte cuvinte activitatea economică reprezintă ceea ce fac unităţile economice pentru a susţine oferta de bunuri şi utilităţi economice în vederea satisfacerii nevoilor. 2. Nevoile reprezintă ansamblul preferinţelor, aşteptărilor, dorinţelor oamenilor fără satisfacerea cărora aceştia nu ar putea exista ca oameni. Ele sunt resimţite ca lipsuri şi se satisfac prin consumul de bunuri şi servicii. Omul are o multitudine de nevoi, care se constituie într-un sistem dinamic şi nelimitat. Astfel, el are: nevoi individuale – biologico - materiale, dar şi nevoi sociale, are nevoi elementare dar şi nevoi superioare, elevate. Nevoile sunt condiţionate obiectiv (de gradul de dezvoltare a societăţii; de ceea ce aceasta îi pune la dispoziţie individului). Caracterul obiectiv al nevoilor

rezidă din faptul că ele sunt resimţite de oameni ca venind din afara lor, din circumstanţe exterioare lor, din condiţiile de existenţă. Exemplu: nevoile englezului sunt mai mari decât ale somalezului deoarece Anglia este mai dezvoltată decât Somalia. Nevoile au şi o determinare subiectivă deoarece ele decurg din dorinţele, aspiraţiile fiecărui individ. Deşi trăim toţi în epoca tranzistoarelor, a televiziunii, a calculatoarelor etc, nu toţi resimţim acut nevoia de a le poseda sau folosi. Pe măsură ce societatea evoluează sistemul nevoilor devine mai complex. Costul de oportunitate COSTUL DE OPORTUNITATE (al şansei sacrificate, de opţiune, al alegerii) constă în preţuirea, aprecierea (în expresie fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă posibilă. El măsoară “câştigul obţinut” prin “pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate. Ex: Un agent economic consumator are un venit disponibil de 2000 u.m. şi doreşte să achiziţioneze două bunur, X si Y. Preturile celor bunuri,Px si Py, sunt 1000 u.m. si, respectiv, 2000 u.m. Să se calculeze Copx. In termeni generali, costul de oprtunitate (Cop) reprezinta cantitatea maximă dintr-un bun la care se renunţă (Qy) pentru obţinerea cantităţii maxime din celălalt bun (Qx). Cop= Qy/Qx sau Cop= Px/Py In termeni marginali, costul de oportunitate reprezinta cantitatea suplimentară din bunul y la care se renunţă pentru a obţine o unitate în plus din bunul x. Cop= −∆ y/∆ x Analiza în termenii costului de oportunitate se realizează atât de către consumator cât şi de către producător şi este determinata de raritatea bunurilor economice şi a factorilor de productie. Preocuparea dintotdeauna a oamenilor de a alege resursele pentru satisfacerea cât mai bună a nevoilor constituie problema generală a economiei. Aceasta poate fi conturată şi evidenţiată prin răspunsurile oferite întrebărilor vitale cu care se confruntă orice agent economic: ce să producă? cât să producă? cum să producă? pentru cine să producă? Frontiera (curba) posibilitatilor de productie FRONTIERA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE (FPP) pune în evidenţă, diferitele alternative posibile de producţie a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a resurselor economice disponibile. Construirea frrontierei posibilitatilor de productie se bazeaza pe urmatoarele ipoteze: 1. economia funcţionează în condiţii de eficienţă (full employment şi full production) 2. resursele sunt fixate atat cantitativ cât şi calitativ 3. tehnologiile sunt fixe 4. se produc doar două categorii de bunuri, x si y 5. unele resurse sunt mai eficiente in productia anumitor bunuri si mai putin eficiente in productia altora.

Ipotezele demonstrează că input-urile limitate conduc la obţinerea unor output-uri limitate, astfel incat trebuie ales între mai multe alternative posibile. Etape: 1. construirea unui tabel al posibilităţilor de producţie în condiţiile utilizării eficiente a resurselor disponibile Alternative de producţie Bunul x Bunul y a 0 25 b 1 24 c 2 22 d 3 18 e 4 13 f 5 0 2. construirea FPP pe baza tuturor posibilităţilor de producţie (figura 1.2)

Figura 1.2 Frontiera (curba) posibilitatilor de productie
Y 0 X

A şi B (negru) reprezinta variante de producţie ce arată folosirea integrală a resurselor disponibile pentru producerea doar a bunului X sau doar a bunului Y. C şi D (verde) corespund unor variante de producţie ce arată folosirea integrală a resurselor disponibile pentru producerea maximului dintr-un bun, data fiind cantitatea celuilalt

bun, cu maxim de eficienţă. In aceste conditii creşterea cantităţii produsă dintr-un bun implică reducerea cantităţii produsă din celălalt bun. E (galben) constituie o variantă de producţie posbilă şi ineficientă, deoarece resursele disponibile nu sunt utilizate integral F (rosu) reprezinta o variantă de producţie imposibilă, deoarece excede resursele disponibile. Obs: ⇒ Raritatea este indicată de combinaţiile intangibile, din afara FPP ⇒ Alegerea este indicată de nevoia de a opta pentru o combinaţie între multiplele alternative posibile amplasate de-a lungul FPP ⇒ Costul de oportunitate al producerii unui bun este dat de valoarea pierdută ca urmare a renunţării la producerea unei părţi din celălalt bun FPP este descrisă de funcţia Y=f(x), iar panta acesteia este dată de costul de oportunitate. FPP arată care este numărul maxim de bunuri X care poate fi produs corespunzător fiecărei unităţi de bun Y la care se renunţă. FPP este o curbă concavă, datorită specializării resurselor ce nu pot fi complet adaptate pentru utilizări alternative. Unele resurse sunt mai adaptate unei destinaţii decât altele. Panta FPP este negativă, deoarece a produce mai mult dintr-un bun este posibil doar dacă se produce mai puţin din celelalt. In acelasi timp, panta FPP este crescătoare deoarece pentru a creşte producţia dintr-un bun trebuie să renunţăm din ce în ce mai mult din celălalt bun. Pe termen lung, ipotezele abordării statice sunt modificate astfel că vor avea loc deplasări ale FPP spre dreapta sau stânga. Deplasarea FPP spre dreapta permite producerea unor cantităţi mai mari de bunuri x şi y, inclusiv a acelor combinaţii imposibile, ca urmare a unor factori precum: - creşterea ofertei de resurse - folosirea mai eficientă a resurselor existente - progresul tehnologic Deplasarea spre dreapta a curbei posibilitatilor de productie conduce la creştere economică (figura 1.3).

Figura 1.3 Deplasarea curbei posibilitatilor de productie
Y

X

Este posibil productia maxima dintr-un bun sa nu sufere modificari daca se produce o schimbare de genul imbunatatirii tehnologiei de productie care priveste celalalt bun (figura 1.4 si 1.5) Figura 1.4 Posibilităţi de crestere a producţiei bunului y Figura 1.3 Posibilităţi de crestere a producţiei bunului y
Y Y

X

X

Deplasarea FPP spre stânga este generată de diminuarea posibilităţilor de producţie (ex: dezastre naturale care distrug o parte din resursele existente).

NU CONFUNDA! Nevoile (trebuinţe sau cerinţe) cu Cererea. Aceasta din urmă reprezintă exprimarea pe piaţă a trebuinţelor. O multitudine de trebuinţe se satisfac în afara pieţei prin producerea bunurilor şi serviciilor de către consumatorul însuşi (autoconsum) deci nu prin cerere.

3. În activitatea economică un rol esenţial îl au resursele economice. Resursele reprezintă ansamblul elementelor folosite la producerea bunurilor economice în vederea satisfacerii nevoilor. NU CONFUNDA! Bunurile cu Resursele. Un bun economic reprezintă un produs al unei activităţi economice, un rezultat, în vreme ce resursele reprezintă suportul acelei activităţi. Ele reprezintă “intrări” în procesul de producţie. Resursele pot fi clasificate astfel: I. resurse primare care cuprind: a) resursele umane ( limitate la populaţia activă a societăţii); b) resursele naturale ( care cuprind: aerul, pământul cu reţeaua hidrografică, bogăţiile solului şi subsolului ca zăcăminte de minereuri, cărbuni, ţiţei, gaz metan precum şi terenuri cultivate, păduri, etc) II. resurse derivate – reprezintă resursele produse şi acumulate în timp şi folosite ulterior în activitatea economică. Ele se formează pe baza resurselor primare şi constituie acea parte a capitalului în sens larg incluzând: maşini, unelte dar şi resurse informaţionale, baze de date, bănci de date gestionate cu calculatorul, brevete, colecţii documentare etc. precum şi informaţiile deţinute de subiecţii umani. Acoperirea nevoilor nelimitate cu resurse limitate pune acut problema raţionalităţii în gestionarea acestora. Asta înseamnă că societatea trebuie să optimizeze raportul eforturi (cheltuieli) - efecte (rezultate) ceea ce înseamnă eficienţă. Eficienţa reprezintă obiectivul activităţii economice. NU CONFUNDA! Obiectul activităţii economice (care este raportul resurse - nevoi) cu Obiectivul activităţii economice (care reprezintă maximizarea efectelor utile prin minimizarea consumului de resurse adică eficienţă). Experienţa transformării naturii în procesul activităţii economice a pus în faţa omului nevoia unor evaluări corecte, a stabilirii unor interdependenţe între fenomenele economice, precum şi nevoia previzionării evoluţiei lor în timp sub incidenţa unor factori sau a altora. Omul a simţit, deci, nevoia cuantificării eforturilor lui, a raportării cheltuielilor la rezultate, a avut nevoie să hotărască, "cât", "cum" şi "ce" să facă adică, să ia decizii. De aceea el a avut nevoie de idei, teorii corecte, veridice asupra vieţii economice. Aşa a apărut ştiinţa economică. 4. Ştiinţa economică reprezintă ansamblul noţiunilor şi ideilor, teoriilor şi doctrinelor care studiază comportamentul uman în activitatea de alocare a resurselor limitate în scopul satisfacerii nevoilor nelimitate. NU CONFUNDA! Ştiinţa economică definită mai sus cu Economia care reprezintă ansamblul activităţilor economice private în interdependenţa lor şi care se desfăşoară într-un cadru naţional statal. Întrebări frecvente pe această temă 1. Activităţile: politică, culturală, sportive etc, sunt activităţi economice?

Activităţile enunţate se deosebesc de activitatea economică. Ele au un specific al lor, altul decât cel economic, dar orice activitate neeconomică are un aspect economic atunci când realizarea acelei activităţi antrenează direct sau indirect mijloace materiale. Exemplu: pregătirea sportivilor, care face obiectul activităţii sportive, implică costuri cu echipamentul, cu sălile şi terenurile de antrenamente etc. 2. Putem considera că politica economică este acelaşi lucru cu economia politică ? Nu, deoarece economia politică este ştiinţa. Termenul a fost introdus de Antoine de Monchrestien, în 1615, în lucrarea "Tratat de economie politică dedicat regelui şi reginei". Economia politică este o ştiinţă, deci, un ansamblu de idei, teorii, doctrine privind activitatea economică. Politica economică este o acţiune conştientă a puterii publice prin care se stabilesc obiectivele economice şi sociale ale statului pe o anumită perioadă de timp. 3. Mai este valabilă sintagma "resursele sunt limitate"? Da. Este adevărat că societatea a creat resurse noi. Cu ajutorul ştiinţei şi tehnicii s-au realizat: mase plastice, fire şi fibre sintetice, îngrăşăminte chimice, maşini sofisticate, linii automatizate de producţie, dar acestea sunt insuficiente în raport cu nevoile care cresc şi se diversifică în continuu o dată cu dezvoltarea societăţii. 4. Este corectă aserţiunea "animalele muncesc"? Nu, deoarece munca este o activitate conştientă, specific umană, prin care societatea transformă natura, creându-şi mijloacele necesare pentru aceasta şi anticipând rezultatele. Animalele preiau efortul fizic al omului, dar sub îndrumarea acestuia.

Ce ştim despre: ECONOMIA: FORME DE ORGANIZARE 1. Bunurile economice sunt acele bunuri pe care le putem obţine doar cu un anumit efort. Efortul poate îmbrăca forma unei sume de bani, a timpului cheltuit sau a altor bunuri economice. De exemplu, când ne pregătim ceva de mâncare, ceea ce obţinem este un bun economic, deoarece am cheltuit timp şi ingrediente. Pentru că procurarea lor ocazionează un efort, spunem despre bunurile economice că sunt rare. Spre deosebire de ele, bunurile libere sunt aparent nelimitate, în sensul că oricine poate avea acces la ele în mod gratuit. Mărfurile sunt bunuri economice destinate vânzării - cumpărării. Relaţia dintre bunurile economice şi mărfuri este o relaţie de la întreg la parte. 2. Economia naturală este economia centrată pe autoconsum; acoperirea nevoilor în această economie se face cu bunuri economice obţinute din activitatea proprie. De exemplu, există şi astăzi sate în România unde ţăranii îşi acoperă nevoia de hrană cu produse din propria gospodărie. 3. Economia de schimb este centrată pe vânzare - cumpărare, adică pe schimb. Activităţile care generează bunuri destinate schimbului poartă numele de activităţi lucrative.

4. Condiţiile apariţiei economiei de schimb sunt: diviziunea muncii şi autonomia producătorilor. Diviziunea muncii are drept consecinţe: specializarea unităţilor economice, creşterea interdependenţelor dintre acestea datorită schimbului reciproc de produse şi creşterea eficienţei economice de ansamblu. Diviziunea muncii se poate realiza pe meserii, activităţi şi în profil teritorial. Avantajele diviziunii muncii sunt: creşterea eficienţei muncii şi faptul că permite utilizarea maşinilor. Dezavantajele sunt: creşterea riscului de şomaj, incapacitatea lucrătorului de a realiza un produs complet şi monotonia muncii. Autonomia exprimă libera initiativă a producătorilor şi dreptul lor de a-şi ceda produsele numai în schimbul unor bunuri echivalente. 5. Economiile contemporane sunt preponderent economii de schimb. Cea mai importantă diferenţă dintre ele derivă din gradul neuniform de satisfacere a trebuinţelor. 6. Orice economie naţională cuprinde în principal trei elemente: unităţile economice, bunurile economice şi actele economice. Unităţile economice sunt grupate în funcţie de activitatea lor de bază în: societăţi nefinanciare, instituţii financiare şi de asigurare, administraţii publice şi private, menaje şi restul lumii (exteriorul). Exemple din fiecare gen de unitate economică sunt, în ordine: fabrica de pâine, B.C.R., Omniasig, Primăria, Crucea Roşie Internaţională, o familie oarecare, firma Moody's cu care guvernul român are un contract oarecare. Actele economice se mai numesc şi operaţiuni economice şi cuprind: operaţiuni asupra bunurilor (de producţie, de consum şi de schimb extern), operaţiuni de repartiţie şi operaţiuni financiare. Exemple ar fi, în ordinea enumerată: fabricarea unui calculator, cumpărarea sa şi exportul/ importul său; plata salariilor într-o instituţie şi contractarea unui credit. 7. Fluxurile economice reale (de bunuri şi servicii) şi monetare (de venituri şi cheltuieli) exprimă totalitatea relaţiilor dintre unităţile economice. Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic. 8. Economiile moderne sunt acele economii în care gradul de satisfacere a trebuinţelor este cel mai ridicat (ţările dezvoltate), adică economiile care au un nivel al P.I.B./locuitor, net superior celorlalte ţări. De exemplu: S.U.A., Japonia, Ţările U.E. s.a. 9. Cele mai importante trăsături ale economiilor moderne, de piaţă sunt: proprietatea privată dominantă, eficienţă ridicată, intervenţia în general indirectă a statului în economie. 10. Economiile moderne nu sunt un model perfect, ci se confruntă şi ele cu o serie de probleme cum ar fi: poluarea, şomajul, asistenţă medicală pentru săraci, sărăcia ş.a. Întrebări frecvente pe această temă 1. Prin ce se deosebeşte economia de schimb de economia naturală? Principalele diferenţe dintre cele două forme de economie sunt: - în economia de schimb bunurile economice circulă în principal sub formă de mărfuri, pe când în economia naturală ele sunt destinate autoconsumului; - activităţile economice sunt în majoritatea lor activităţi lucrative; - în economia de schimb fiecare unitate economică se specializează în ceea ce consideră că este cel mai avantajos pentru ea să producă, pe când în economia naturală fiecare unitate economică produce de toate;

- în economia de schimb fiecare unitate economică produce mai mult decât are nevoie pentru a avea ce să ofere la schimb, pe când în cea naturală unităţile economice produc atât cât au nevoie; - eficienţa economică este mai ridicată în economia de schimb, datorită specializării. 2. În ce constă diversitatea economiei? Economiile contemporane diferă între ele în primul rând prin gradul de satisfacere a trebuinţelor. De exemplu, China este o ţară foarte mare, cu un număr impresionant de locuitori. Însă producţia de bunuri şi servicii a acestei ţări pe cap de locuitor este mult inferioară Olandei sau S.U.A. De aceea, nu se poate afirma despre China că este o ţară dezvoltată. Alături de această deosebire fundamentală se pot adăuga: un anumit raport între economia naturală şi economia de schimb, un anumit nivel al producţiei naţionale, forme particulare de implicare a statului în economie, un anumit raport între formele de proprietate ş.a. 3. De ce o carte pe care o primesc cadou nu este bun liber pentru mine? Pentru că la ea nu are oricine acces în mod gratuit. Persoana care ţi-a făcut-o cadou a cheltuit ceva pentru cartea respectivă. Bunurile libere sunt un dar al naturii care nu ocazionează cheltuieli nimănui. 4. Ce deosebire există între repartizarea şi redistribuirea veniturilor? Ambele operaţiuni sunt operaţiuni de repartiţie. Repartizarea veniturilor se referă însă la distribuirea veniturilor către posesorii factorilor de producţie care au contribuit la realizarea lor, în funcţie de cât a contribuit fiecare. Astfel, salariatul primeşte salariul, patronul primeşte profitul, banca primeşte dobanda ş.a.m.d. Redistribuirea veniturilor se realizează de către stat, fără ca cei care beneficiază de veniturile redistribuite să furnizeze ceva în schimb statului. De exemplu, plata de către stat a indemnizaţiei de şomaj şomerilor. 5. Ce înseamnă că bunurile economice sunt bunuri rare? Înseamnă că ele se obţin cu un efort şi sunt întotdeauna insuficiente în raport cu nevoile. În nici un caz nu înseamnă că nu se găsesc pe piaţă. De exemplu, pâinea există din belşug pe piaţă, dar este un bun rar pentru că trebuie să plătim un preţ pentru a avea acces la ea. Raritatea este o trăsătură comună a tuturor tipurilor de economie. 6. De ce diviziunea muncii are ca limite dimensiunea pieţei, natura muncii şi libertatea comerţului? Dimensiunea pieţei exprimă capacitatea sa de absorbţie. Altfel spus, cât se poate vinde pe acea piaţă ţinând seama de numărul existent şi potenţial de consumatori. Dacă doriţi să produceţi bijuterii pentru pisici în România, iar piaţa este deja prea plină, nu vă veţi putea specializa în această activitate. Natura muncii exprimă faptul că nu orice tip de muncă este divizibil. De exemplu, un savant specializat în fizică, trebuie să ştie şi matematică, chimie s.a. Munca sa este doar parţial divizibilă (documentarea poate să i-o realizeze de exemplu, în parte, altcineva). Libertatea comerţului este o limită a diviziunii muncii, deoarece dacă este mai eficient să imporţi o marfă, nu are sens să te specializezi în producerea sa. Ce ştim despre: ECONOMIA DE PlATĂ Proprietatea şi formele sale

1. Economia de piaţă este acelaşi mod de organizare şi funcţionare a economiei în care unităţile economice răspund la întrebările fundamentale: ce, cât, cum şi pentru cine să producă, în funcţie de informaţiile furnizate de piaţă. 2. Cele mai importante trăsături ale economiilor de piaţă contemporane sunt: - proprietate privată dominantă; - activitatea economică are în centrul său piaţa; - este o economie concurenţială; - scopul firmelor este maximizarea profitului, iar al consumatorilor maximizarea utilităţii, a satisfacţiei; - preţurile sunt libere; - cadrul instituţional necesar funcţionării economiei este asigurat de către stat, iar regimul politic este democraţia. 3. Proprietatea reprezintă o relaţie între oameni, un contract social, cu privire la bunurile şi serviciile existente în societate sau obţinute din activitatea economică. Relaţia de proprietate presupune două elemente: obiectul proprietăţii, reprezentat de bunuri, şi subiectul proprietăţii, reprezentat de unităţile economice. Dreptul de proprietate cuprinde patru atribute, şi anume: dreptul de dispoziţie, dreptul de posesiune, dreptul de utilizare şi dreptul de uzufruct. 4. Formele proprietăţii sunt: proprietate privată, proprietate publică şi proprietate mixtă. Proprietatea privată poate fi individuală şi asociativă. Un exemplu de proprietate individuală este firma "Anca" proprietatea lui Vasile Ion; dacă Vasile utilizează doar munca sa şi a familiei în această firmă, vorbim de proprietate individuală mică, iar dacă utilizează şi salariaţi, în funcţie de numărul acestora şi de alte variabile prevăzute de lege, vorbim de proprietate individuală mijlocie şi mare. Un exemplu de proprietate asociativă este banca B.R.D. Propritatea mixtă se formează prin asocierea proprietăţii publice cu cea privată. 5. Orice ţară se caracterizează prin existenţa tuturor formelor de proprietate, astfel spus prin pluralismul formelor de proprietate. Cum o economie liberă se caracterizează prin concurenţă, acest proces elimină activităţile nerentabile, la baza cărora se află o anumită formă de proprietate. De aceea, spunem că formele de proprietate se află în concurenţă, iar ponderea fiecăreia în totalul proprietăţii dintr-o ţară depinde în primul rând de eficienţa economică pe care o are. 6. Libera iniţiativă exprimă dreptul unităţilor economice de a-şi exercita liber atributele proprietăţii. Legile juridice, adoptate democratic de forul legislativ al unei ţări, stabilesc limitele şi coordonatele liberei iniţiative. 7. Manifestarea liberei iniţiative este favorizată de o proprietate privată dominantă. Ea este inhibată de structurile monopoliste şi mai ales de monopolul public atotcuprinzător. 8. Libera iniţiativă conduce la concurenţă între unităţile economice, proces prin care agenţii economici ineficienţi sunt eliminaţi de pe piaţă. În consecinţă eficienţa economiei în ansamblul său creşte, iar activitatea economică se restructurează după criteriul eficienţei.

Întrebări frecvente pe această temă 1. Cine poate fi subiect al proprietăţii şi în ce constă rolul acestuia? Subiect al proprietăţii poate fi orice unitate economică, începând cu individul şi terminând cu societăţile comerciale şi administraţiile. Cea mai importantă atribuţie a subiecţilor proprietăţii este adoptarea deciziilor cu privire la acţiunile lor şi bunurile care formează obiectul proprietăţii. Astfel, proprietarul este cel care îşi alege partenerii de afaceri, care decide dezvoltarea sau respingerea activităţii, vânzarea bunurilor care-i aparţin sau împrumutarea lor etc. De subiectul proprietăţii depinde în mod hotărâtor succesul unei afaceri sau falimentul. 2. Cum se explică necesitatea şi posibilitatea pluralismului formelor de proprietate în economia de piaţă? Eficienţa oricărei activităţi economice derivă din competiţie, la fel cum eficienţa fiecăruia dintre noi este strâns legată de confruntarea cu cei asemenea nouă. Concurenţa este cea care validează deciziile unora şi determină falimentul altora, astfel încât pe ansamblul economiei să se ajungă la o alocare optimă a resurselor. În absenţa concurenţei, oricine şi-ar realiza cu uşurinţă interesele şi nu ar mai fi interesat de promovarea unor măsuri de creştere a eficienţei (cum ar fi căutarea şi aplicarea de noi tehnologii, creşterea calităţii produselor ş.a.). Probabil că fără concurenţă nu am mai fi avut astăzi nici calculatoare şi nici măcar energie electrică. Concurenţa se dezvoltă doar în condiţiile unui pluralism al formelor de proprietate, pluralism în cadrul căruia fiecare îşi urmăreşte propriile interese. Necesitatea pluralismului derivă tocmai din faptul că face posibilă concurenţa. Monopolul, altfel spus proprietarul unic, elimină concurenţa. Cât priveşte posibilitatea pluralismului formelor de proprietate, ea depinde de garantarea libertăţii indivizilor. Cel mai mare grad de libertate a oamenilor de a opta pentru o anumită formă a proprietăţii este asigurat de societăţile democratice. Tocmai de aceea, pluralismul într-o economie de piaţă este posibil. Spre deosebire de economiile de piaţă, economiile centralizate se caracterizează printr-un monopol atotcuprinzător al statului în economie care sufocă libera iniţiativă a indivizilor. 3. Ce înţelegem prin "mână invizibilă"? Expresia de "mână invizibilă" a fost "inventată" de către Adam Smith, reprezentant al şcolii economice clasice, ca un răspuns lapidar la întrebarea: Cum este posibil ca o societate în care fiecare îşi urmăreşte doar interesele personale, adesea divergenţe, să nu se destrame? Smith concluzionează că acest lucru este posibil datorită concurenţei, a legilor pieţei. Gândirea sa este foarte simplă: să presupunem că pe piaţa cafelei, vânzătorii urmăresc să obţină un profit cât mai mare, iar cumpărătorii vor să plătească un preţ cât mai mic. Dacă unul dintre vânzători cere un preţ exagerat, iar ceilalţi nu fac la fel ca el, acel vânzător îşi pierde clientela şi riscă să dispară de pe piaţă. De ce atunci vânzătorii nu se înţeleg între ei? Pentru că întotdeauna se va găsi unul suficient de egoist, care în dorinţa de a "fura" cumpărătorii, va încălca înţelegerea. Chiar dacă nimeni nu trişează pe piaţa cafelei, iar vânzătorii reuşesc să impună un preţ ridicat pentru cafea, alţi comercianţi vor întrevedea în producţia de cafea o investiţie foarte rentabilă, îşi vor reorienta capitalul spre acest produs şi vor determina reducerea preţului. Această reorientare liberă a capitalului către cele mai rentabile afaceri este foarte importantă. Astfel, dacă societatea doreşte mai multă cafea şi mai puţin ceai, ceaiul se va vinde mai prost pe piaţă decât cafeaua. În consecinţă, întreprinzătorii se vor orienta spre cafea, unde obtin un profit mai mare. Se ajunge astfel exact la ceea ce îşi doreşte societatea: mai multă cafea şi mai puţin ceai. În plus, pentru că pe piaţa cafelei există acum mai multe firme, profiturile lor vor scădea, concomitent cu creşterea profiturilor pe piaţa ceaiului. Se ajunge astfel la o egalizare a câştigurilor pe toate pieţele, în

funcţie de eficienţa în alocarea resurselor. În consecinţă, putem afirma că economia se "autoreglează" prin mecanismul preţurilor şi al concurenţei. 4. Ce deosebire există între dreptul de posesiune şi dreptul de dispoziţie? Posesiunea exprimă dreptul de a poseda bunuri, iar dispoziţia dreptul de a decide "soarta" bunurilor care fac obiectul proprietăţii. Astfel, dacă sunteţi proprietarul unui diamant de valoare, exercitaţi dreptul de posesiune atunci când îl aveţi asupra dumneavoastră (de exemplu, dacă diamantul este montat într-o broşă, aveţi posesiunea când purtaţi acea broşă). Dacă depuneţi diamantul într-un seif la o mare bancă, cedaţi acelei bănci posesiunea, dar rămâneţi proprietarul diamantului. Dispoziţia exprimă dreptul dumneavoastră de a lua decizii în toate ipostazele referitoare la obiectul proprietăţii. În exemplul cu diamantul, exercitaţi dispoziţia atunci când aprobaţi expunerea diamantului într-un muzeu sau când hotărâţi cărei bănci să-i încredinţaţi diamantul spre păstrare. Dispoziţia aparţine doar proprietarului. Cedarea dreptului de dispoziţie altei persoane atrage după sine pierderea proprietăţii. Cedarea dispoziţiei se poate face prin vânzare, donaţie ş.a. Mai simplu: dacă spuneţi unui prieten: "păstrează-mi masina la tine în curte până mă întorc din vacanţă" îi cedaţi posesiunea, dar rămâneţi proprietar. Dacă însă îi spuneţi: "ia maşina mea şi fă ce vrei cu ea, pentru că mie nu-mi mai place" îi cedaţi dispoziţia şi pierdeţi proprietatea (desigur că va trebui ca afirmaţia să îmbrace forma unui contract scris). 5. În economiile centralizate există proprietate privată? DA. Şi în economiile centralizate oamenii deţin în propritate case sau autoturisme. Mai mult, există în aceste economii aici proprietari, cum ar fi ţăranii care îşi vând produsele în pieţe. Dar proprietatea privată deţine o pondere neglijabilă în totalul proprietăţii. 6. Sunt economiile centralizate predominant economii de schimb? DA. În economiile centralizate la fel ca în economiile concurenţiale, bunurile economice circulă predominant sub formă de mărfuri. De exemplu, în China, ţara cu economie centralizată, oamenii îşi acoperă nevoile cu bunuri economice achiziţionate prin vânzare - cumpărare.
TEST DE AUTOEVALUARE UNITATEA II I. TESTE GRILĂ

1. Sunt nevoi elementare: a) Nevoia de hrană; b) nevoia de realizare profesională; c) nevoia de odihnă
2. Bunurile economice se deosebesc esenţial de bunurile libere prin faptul că : a) Au o dinamică superioara dinamicii nevoilor; b) sunt insuficiente in raportcu nevoile; c) sunt proprietate publică. 3. Andrei are de ales intre a urma timp de un an cursuri post-liceale şi a se angaja ca salariat in următoarelesocietăţi: firma A, care ii oferă un salariu lunar de 3 milioane lei si firma B care ii oferă lunar un salariu de 5 milioane de lei. Costul de oportunitate al unei luni de studii post-liceale este:

a) 3 milioane lei; b) 5 milioane lei; c) 8 milioane lei

II.

RASPUNDETI CU ADEVARAT (A) SAU FALS (F) : 1. Nevoile au caracter limitat, intrucât nu le putem satisface pe toate; 2. Dezvoltarea ştiinţei si tehnicii va permite in viitor depăşirea caracterului limitat al resurselor.

3. Bunurile libere sunt o parte a resurselor.
4. Accesul la bunurile economice se face intotdeauna prin preţ. 5. Un bun este economic, dacă se tranzacţionează pe piaţă.

III.

ASOCIATI CONCEPTULUI DIN COLOANA A, CARACTERIZAREA CORECTĂ DIN COLOANA B Coloana A 1. Bunuri libere 2. Bunuri marfare 3. Bunuri economice 4. Costul de oportunitate Coloana B a) Bunuri oferite gratuit de catre natura, la care avem acces dupa nevoi. b) Bunuri insuficiente in raport cu nevoile. c) Bunuri economice, care circula in economie prin vanzare-cumparare. d) Alternativa de alocare a resurselor sacrificata in favoarea alternativei alese. e) Cea mai buna alternativa de alocare a resurselor sacrificata in favoarea alternativei alese.

IV.

PROBLEMĂ Un producator are de ales intre a produce paine sau covrigi. Posibilitatile de productie se prezinta astfel: Varianta Paine (buc) Covrigi (buc) A 100 0 B 90 50 C 70 100 D 30 150 Determinati costul de oportunitate a covrigilor in fiecare varintă.

Raspuns: I. 1.a,c; 2.b; 3.b; II. 1F,2F, 3A,4F,5F; III. 1a,2c,3b,4e; IV. 1/5; 2/5; 4/5

II.TESTE GRILA 1. Daca resursele in economie sunt alocate in principal prin mecanismul pietei, aceasta economie este: a) Planificata; b) centralizata; c) de piata. 2. Cand vindeti casa in care locuiti, pierdeti: a) posesiunea ; b)utilizarea; c) proprietatea.

3. LADO, organizatie neguvernamentala de lupta impotriva drogurilor din Romania, reprezinta un exemplu de: a) Societate comerciala privata, nefinanciara; b) administratie privata; c) institutie de asigurare.

I.

RASPUNDETI CU ADEVARAT (A) SAU FALS (F): 1. Proprietatea privata dominata este o trasatura a economiei de piata. 2. In economia de piata statul nu intervine in activitatea economica. 3. In economiile planificate nu se utilizeaza banii. 4. Proprietatea mixta este insumarea proprietatilor private si proprietatilor publice la nivel national. 5. Libera initiativa este numai o caracteristica a producatorilor.

II.

ANALIZA DE TEXT „ Nu de de la bunavointa macelarului, a berarului sau a brutarului asteptam sa ne vina pe masa mancarea si bautura – spune Smith – ci de la urmarirea de catre ei a propriilor interese. Nu ne adresam omeniei din ei, ci egoismului lor si nu le vorbim niciodata de necesitatile noastre, ci de avantajele lor.

R.L. Heibroner, Filozofii lucrurilor pamantesti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, pag 59

Cerinte: a) b) La ce concepte teoretice face referire acest text? Definiti conceptele identificate la punctul a.

III.

ASOCIATI CONCEPTULUI DIN COLOANA A, DEFINITIA CORECTA DIN COLOANA B

A 1.Proprietate privata 2. Propriatate publica 3. Libera initiativa

B a) Apartine unei asociatii intre unitati private si stat b) Apartine unitatilor economice individuale c)Exprima dreptul individului de a desfasura orice activitate economica. d) Exprima dreptul individului de a desfasura orice activitate economica, cu conditia respectarii legilor juridice. e) Apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.

Raspunsuri: 1c, 2c, 3b; II. 1A, 2F, 3F, 4F, 5F; IV. 1b, 2e, 3d.

Unitatea III. Teoria consumatorului Secțiunea 1. Utilitatea economica Subsecţiunea 1. Legea utilitatii marginale Subsecţiunea 2. Surplusul consumatorului Subsecţiunea 3. Constrangerea bugetara Subsecţiunea 4. Curba venit-consum(Curba lui Engel) Subsecţiunea 5. Efectul de venit si efectul de substitutie Ce ştim despre:Utilitatea economica 1. Noţiunea de utilitate cunoaşte în economie două accepţiuni: utilitate în sens general, sau intrinsecă şi utilitate economică. Utilitatea intrinsecă exprimă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie datorită proprietăţilor sale. De exemplu, toţi suntem de acord cu afirmaţia că o umbrelă ne apără de ploaie. Utilitatea intrinsecă a umbrelei, dată de caracteristicile sale (este realizată dintr-un material impermeabil, are o anumită formă ş.a.) este capacitatea de a ne apără de ploaie. Ea este aceeaşi pentru toată lumea: Anca, Andreea, Marius etc. şi nu depinde de ceea ce credem noi despre acea umbrelă. De aceea spunem că utilitatea intrinsecă are caracter obiectiv: nu depinde de aprecierile subiective ale indivizilor. Utilitatea economică, spre deosebire de cea intrinsecă, are caracter predominant subiectiv. Motivul? Ea exprimă capacitatea unui bun economic de a satisface nevoia unui consumator dat, cu gusturi şi preferinţe specifice. De exemplu, dacă umbrela despre care am vorbit are culoarea roşie, iar dumneavoastră nu vă place această culoare, nu o veţi cumpăra, ceea ce înseamnă că pentru dumneavoastră ea nu are utilitate economică, ci are doar utilitate intrinsecă. Utilitatea economică este diferită de la un consumator la altul. Mai mult, ea diferă pentru fiecare unitate suplimentar consumată dintr-un bun. Dacă în exemplul cu umbrela, aveaţi acasă circa cinci umbrele, chiar dacă cea roşie vă plăcea, nu aţi fi cumpărat-o pentru că nu aveaţi nevoie de ea. Aceasta înseamnă că cea de-a şasea umbrelă avea pentru dumneavoastră utilitate zero. NU CONFUNDA!

Utilitatea intrinsecă cu Utilitatea economică; utilitatea intrinsecă este obiectivă, dată de proprietăţile bunului, pe când cea economică este preponderent subiectivă, dată de aprecierea consumatorului. 2. Utilitatea totală (UT) exprimă satisfacţia totală resimţită de un consumator dat prin consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun economic. Utilitatea marginală (UM) este satisfacţia suplimentară resimţită din consumul ultimei unităţi dintr-un bun. Putem scrie că: UM = ΔUT / ΔX, în care X este bunul economic consumat. Pe măsură ce se consumă neîntrerupt dintr-un bun, utilitatea marginală scade, iar utilitatea totală creşte cu o raţie descrescătoare reprezentată de utilitatea marginală. Ca să inteIegeti de ce, să luăm următorul exemplu: veniţi de la şcoală la prânz şi vă este îngrozitor de foame, dar nu aveţi la dispoziţie decât friptura la grătar. Mâncaţi prima bucată de friptură, fără de care simţeaţi că veţi leşina de foame şi pe care o apreciaţi ca vitală, dar încă nu v-aţi săturat, o mâncaţi şi pe a doua, dar parcă aţi mai mânca; la a treia bucata vă săturaţi, ceea ce înseamnă că aţi atins punctul de saţietate. Desigur că vă simţiţi mai bine după trei fripturi; sătul, decât după prima care abia vă domolise foamea, ceea ce înseamnă că utilitatea totală a crescut cu fiecare friptură consumată. Dar ea a crescut din ce în ce mai încet pentru că nevoia nu mai era la fel de intensă, adică fiecare bucată a avut o utilitate marginală din ce în ce mai mică. Relaţia dintre cantitatea consumată dintr-un bun şi utilitatea sa marginală poartă numele de legea utilităţii marginale descrescătoare. 3. Un consumator raţional este acela care consumă cea mai bună combinaţie de bunuri pe care şi-o poate permite. Prin cea mai bună combinaţie de bunuri înţelegem satisfacţie maximă pe care o obţine consumatorul, deci trebuie să respectăm condiţia: UMx/ Px = UMy/ Py, în care UMx şi UMy reprezintă utilităţile marginale, iar Px şi Py sunt preţurile celor două bunuri. Relaţia exprimă dorinţa consumatorului de a maximiza satisfacţia pentru fiecare unitate monetară cheltuită. A-şi permite pentru un consumator înseamnă a se încadra în venitul pe care îl are, ceea ce înseamnă că vom scrie: V = xPx+ yPy, în care x şi y sunt cantităţile consumate din bunurile X şi Y, iar V este venitul consumatorului. Pentru o mai bună înţelegere a alegerii consumatorului raţional să luăm şi un exemplu. Să presupunem că Ileana are un venit săptămânal de 150.000 lei, pe care doreşte să-l cheltuiască pe cafea şi prăjituri. Preţul unei cafele este de 5.000 lei, iar cel al unei prăjituri de 25.000 lei. Utilitatea totală şi utilitatea marginală se prezintă astfel: Număr cafele 1 2 3 4 5 6 7 UT cafea 60 115 165 210 250 285 315 UM cafea 60 55 50 45 40 35 30 Număr UT prăjituri prăjituri ,1 400 2 750 3 1050 4 1300 5 1500 6 1650 UM prăjituri 400 350 300 250 200 150 -

Am calculat utilitatea marginală ca un raport între sporul utilităţii totale şi sporul cantităţii consumate. De exemplu, pentru cea de-a doua unitate de cafea utilitatea marginală este: UM = (115 - 60)/(2 - 1) = 55.

Pentru a determina cantităţile consumate de Ileana din cele două bunuri, vom pune condiţiile de maximizare a utilităţii şi de încadrare în venitul disponibil de 150.000 lei: UMx/Px = UMy/ Py V=xPx+ yPy, ceea ce înseamnă că: UM cafea/5.000 = UM prăjituri/25.000 şi 150.000 = 5.000x + 25.000y, în care x şi y reprezintă cantitatea consumată de cafea, respectiv de prăjituri. Transformând cele două ecuaţii obţinem: UM cafea/UM prăjituri=1/5 şi 30 = x + 5y. Verificând în tabel, observăm că utilitatea marginală a cafelei este de cinci ori mai mică decât cea a prăjiturilor pentru cinci cafele şi cinci prăjituri. Dacă x = y = 5, în ecuaţia venitului vom avea: 30 = 5 + 25, ceea ce înseamnă că Ileana va consuma săptămânal cinci cafele şi cinci prăjituri. O rezolvare intuitivă a acestei probleme se poate realiza determinând raportul dintre UM şi preţ pentru cele două bunuri sub forma următorului tabel: Unităţi 1 2 3 4 5 6 7 consumate UMx/Px 12 11 10 9 8 7 6 UMy/Py 16 14 12 10 8 6 Prima cafea aduce o satisfacţie de 12 la o unitate monetară cheltuită, pe când prima prăjitură aduce 16, ceea ce înseamnă că va fi preferată prăjitura. De asemenea a doua şi a treia prăjitură aduc satisfacţia de 14, respectiv 12 la un leu cheltuit, mai mult decât prima cafea (12). A patra prăjitură aduce însă o satisfacţie de 10, mai mică decât satisfacţia succesivă a primelor trei cafele. Ileana s-ar putea opri la 3 cafele şi 4 prăjituri, caz în care ar cheltui 15.000 + 100.000 = 115.000 lei. Dar cum ea doreşte să cheltuiască 150.000 lei va consuma cinci unităţi din fiecare bun, cantităţi la care raportul utilităţilor marginale se egalizează cu raportul preţurilor. Întrebări frecvente pe această temă 1. Poate fi utilitatea marginală negativă? Da, atunci când bunul consumat ne provoacă o insatisfacţie. De exemplu, vă doare capul şi luaţi o aspirină, dar durerea nu va trece complet. Din acest motiv mai luaţi o aspirină şi aveţi surpriză neplăcută că începe să vă doară stomacul. Aceasta înseamnă că cea de-a doua aspirină a avut utilitate marginală negativă. Desigur, atunci când utilitatea marginală este negativă, utilitatea totală scade. Există şi bunuri cu utilitate totală negativă: de exemplu, poluarea. 2. Cum diferă utilitatea în funcţie de împrejurări? Să revenim la exemplul cu umbrela. Spuneam că dacă aveţi acasă cinci umbrele nu o mai cumpăraţi pe a şasea, deoarece nu aveţi nevoie de ea. În schimb, dacă trebuie să ajungeţi urgent la o întâlnire, dar plouă torenţial şi v-aţi uitat umbrela acasă, veţi cumpăra cea de-a şasea umbrelă şi, mai mult decât atât, aceasta va avea o utilitate foarte mare. 3. Bunurile economice al căror consum este interzis, cum ar fi drogurile, au utilitate economică? Desigur. Consumatorii de droguri cumpăra aceste bunuri pentru că apreciază satisfacţia pe care o resimt de pe urma consumului lor.

4. Consumatorul este subordonat principiului raţionalităţii economice? DA. La fel ca orice agent economic, consumatorul încearcă să maximizeze raportul dintre venituri şi cheltuieli, indiferent de forma pe care o îmbracă acestea. Astfel, dacă primiţi cadou de ziua dumneavoastră de la părinţi un milion de lei, veţi încerca să consumaţi cât mai mult cu putinţă cu aceşti bani, ceea ce înseamnă că gândiţi raţional. Ce stim despre: Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun pe care consumatorii doresc şi pot să o cumpere în funcţie de preţul acelui bun pe o perioadă de timp determinată. NU CONFUNDA! Cererea cu Cantitatea cerută; cererea este o relaţie între cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul acelui bun; grafic ea se prezintă sub următoarea formă:
P A

Q’

Q

Cantitatea ceruta este Q' pe acest grafic

Legea cererii exprimă relaţia inversă între preţ şi cantitatea cerută: când preţul creşte, cantitatea cerută scade şi invers. Cererea se modifică în timp; factorii economici cei mai importanţi care modifica cererea sunt: a. preţul; b. venitul agenţilor economici. Elasticitatea cererii reprezintă modificarea cererii în funcţie de factorii ce o determină. Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ (Ec/p) se determină conform relaţiei: Ec/p = (-ΔQ/Q0) / (ΔP/P0) - dacă Ec/p> 1 cererea de bunuri este elastică; - dacă Ec/p= 1 cererea de bunuri este cu elasticitate unitară; - dacă Ec/p < 1 cererea de bunuri este inelastică; - dacă Ec/p = 0 cererea este perfect inelastică; - dacă Ec/p = +∞ cererea este perfect elastică. Coeficientul de elasticitate în funcţie de venit (Ec/v): Ec/v = (ΔQ/Q0) / (ΔV/V0) Bunurile economice se grupează în funcţie de relaţia dintre cerere şi venit astfel: a. bunuri normale: cele pentru care venitul şi cererea evoluează în aceeaşi direcţie (Ec/v > 0); de exemplu: autoturismele, îmbrăcămintea, distracţiile ş.a.; b. bunuri inferioare: cele pentru care cererea şi venitul evoluează în sensuri diferite (Ec/v < 0); de exemplu:, pâinea, fasolea, cartofii ş.a.
AUTOEVALUARE UNITATEA III

I.

TESTE GRILA

1.

Cand utilitatea marginala este pozitiva, utilitatea totala: a) Creste; b) scade; c) nu se modifica.

2.

Autoturismul si combustibilul cu care acesta functioneaza reprezinta un exemplu de bunuri a) Coplementare; b) substituibile; c) cu care aduc satisfactie maxima cumparatorului

3.

In cazul in care decideti sa va cumparati o pereche de pantofi sau o pereche de sandale, cele doua bunuri sunt : a) Sustituibile; b) coplementare; c) fara utilitate economica.

II.

RASPUNDETI CU ADEVARAT (A) SAU FALS (F): 1. 2. 3. 4. 5. Utilitatea economica nu depinde de perioada in care este consumat un anumit bun. Utilitatea economica depinde de cantitatea dintr-un bun consumata. Utilitatea totala este descrescatoare Utilitatea totala este suma utilitatilor marginale Bugetele de familie se determina prin insumarea bugetelor individuale.

III.

PROBLEME: 1. Ioana consuma succesiv patru mandarine, a caror utilitate marginala se prezinta astfel: Cantitate consumata Utilitate marginala Utilitate totala 1 2 3 4

100

70

40

0

Se cer: a) b) Sa se completeze tabelul; Sa se explice ce relatie exista intre utilitatea totala si utilitatea marginala.

2.

Ovidiu obtine saptamanal de la parinti 100.000 de lei bani de buzunar. De tre ori pe satamana distribuie pizza, activitatea in urma careia incaseaza 300.000 de lei, In zilele in care merge la scoala, isi cumpara pateuri in valoare de 10.000 de lei si suc in valoare de 20.000 lei. Intocmiti bugetul individual al lui Ovidiu si aratati ce tip de buget este.

Raspunsuri: I. 1a, 2a, 3a; II. 1A, 2A, 3F, 4A, 5F; III. 1 UT: 100, 170, 210, 210. Se observa ca UT creste atata timp cat utilitatea marginala este pozitiva, Cand utilitatea marginala este 0, cea totala este maxima si constanta. 2. Venituri 400.000 lei, cheltuieli: 150.000 lei. Bugetul este excedentar ( exccedentul este de 250.000 lei).

Unitatea IV. Teoria producatorului. Secțiunea 1. Teoria economica a firmei Subsecţiunea 1. Factorii de productie si combinarea lor Subsecţiunea 2. Functia de productie Subsecţiunea 3. Legea randamentelor neproportionale

Ce ştim despre... 1. Factorii de producţie: - reprezintă ansamblul elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii; - se află în interdependenţă cu resursele; - în cadrul economiei se află în proprietatea agenţilor economici care îi utilizează; - orice factor de producţie are: • determinări cantitative; • determinări calitative; 2. Munca: - reprezintă o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi construieşte mijloace adecvate pentru atingerea scopului propus; - este factor activ şi determinant; - presupune: efort fizic, intelectual şi experienţă; 3. Informaţia: - reprezintă suma cunoştinţelor veridice, însuşite şi folosite, este un element fundamental pentru: - desfăşurarea muncii; - influenţarea celorlalţi factori de producţie. 4. Natura: - cadrul în care omul trăieşte, se transformă şi există. 5. Capitalul: - ansamblul bunurilor produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate vânzării; a. Capitalul fix: - este format din: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, tehnica electronică de calcul, licenţe după invenţii; - participă la mai multe cicluri de producţie; - este înlocuit după mai mulţi ani de folosire. NU CONFUNDA! Capitalul fix cu terenul; terenul face parte din factorul de producţie natura (pământ). - se consumă treptat, uzându-se:

- uzura - expresia consumării treptate a capitalului fix; - uzura fizică - deprecierea treptată a caracteristicilor lui funcţionale datorată: - folosirii: - acţiunii agenţilor naturali; - uzura morală- se datorează progresului tehnic şi condiţiilor pieţei ce asigură maşini, utilaje noi: mai ieftine şi/sau cu performanţe tehnico economice superioare. b. Capitalul circulant: - este format din materii prime, materiale, seminţe, combustibil, energie, apa; - participă la un singur ciclu de producţie; - se consumă sau se transformă radical într-un ciclu de producţie fiind necesară înlocuirea lor într-un nou ciclu de producţie. 6. Progresul factorilor de producţie: - reprezintă un şir de realizări ce poate fi pus în evidenţă prin surprinderea tendinţelor fundamentale de schimbare manifestate pe termen lung; are două forme majore: • un aspect cantitativ; • un aspect calitativ, impus de caracterul limitat al resurselor şi, implicit, al factorilor de producţie. Întrebări frecvente pe această temă 1. Ce sunt factorii de producţie? - precizaţi categoriile de factori de producţie; - definiţi munca; - explicaţi relaţia dintre factorii de producţie şi resurse; - argumentaţi sensul în care munca se constituie ca factor activ şi determinant al activităţii economice; - definiţi natura; - precizaţi conţinutul informaţiei; - clasificarea capitalului (vezi « Ce ştim despre ... »). 2. De ce creşterea cantităţii consumate reprezintă un progres al factorilor de producţie? Pentru că pe măsură ce creşte cantitatea consumată din factorii de producţie sunt acoperite noi nevoi. De cele mai multe ori creşterea consumului de factori de producţie este însoţită de creşterea mai rapidă a numărului nevoilor acoperite, ceea ce înseamnă că eficienţa economică creşte. 1. Producţia de bunuri şi servicii destinate pieţei poate fi obţinută prin combinări diverse ale factorilor de producţie; de exemplu, putem să producem o tonă de grâu utilizând un hectar de teren şi şase muncitori, sau utilizând o jumătate de hectar de teren, şase muncitori şi 10 kg de îngrăşăminte. Alegerea unei combinaţii date a factorilor din paleta existentă depinde de: - natura activităţii; evident factorii de producţie se combină altfel în agricultură, faţă de construcţii sau învăţământ. - nevoile de bunuri şi servicii; dacă nevoile sunt în creştere pe piaţă, producătorul va încerca să obţină cât mai mult din resursele pe care le are, pe când dacă nevoile stagnează sau scad, el va urmări să consume cât mai puţin pentru ceea ce piaţa îi permite să vândă;

- condiţiile tehnice de producţie (nivelul tehnologiilor folosite); - abilitatea întreprinzătorului, capacitatea sa de a se adapta la condiţiile pieţei. 2. Substituirea factorilor de producţie exprimă înlocuirea unei anumite cantităţi dintr-un factor de producţie cu o cantitate dată din altul, astfel încât eficienţa să rămână aceeaşi sau chiar să crească. Ea se studiază cu ajutorul a doi indicatori: rata marginală de substituţie şi productivitatea marginală. Rata marginală de substituţie exprimă cantitatea dintr-un factor de producţie (ΔX) necesară pentru a substitui reducerea cu o unitate a altui factor (ΔY), astfel încât producţia să nu se modifice: RmS = ΔX/(-ΔY). De exemplu, dacă produceam 100 de pâini cu trei muncitori şi două maşini, iar o maşină nu mai funcţionează la un moment dat, RmS arată de câţi muncitori avem nevoie pentru a o înlocui, astfel încât să obţinem aceeaşi producţie. Dacă vom angaja în plus doi muncitori, Rms va fi: RmS = +2muncitori/[-(-1)] maşina = 2. Productivitatea marginală exprimă modificarea producţiei (ΔQ) antrenată de modificarea cu o unitate a factorului de producţie (ΔX) considerat a se afla la originea sa: WmgX= ΔQ/ΔX. Dacă vom scrie şi productivitatea marginală a factorului de producţie Y ca fiind: WmgY = ΔQ/ ΔY, rezultă cu uşurinţă că rata marginală de substituţie este: RmS = ΔX/(-ΔY) = WmgY/WmgX, deci raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi productivitatea marginală a factorului ce îl substituie. 3. Costul producţiei include toate cheltuielile cu factorii de producţie realizate de firma pentru obţinerea unei anumite producţii destinată pieţei. Cum fiecare factor de producţie se consumă diferit, consumul se va include diferit şi în costuri. Astfel, consumul de capital fix se include în costuri sub forma amortizării, care reprezintă partea din cheltuielile cu achiziţionarea capitalului fix inclusă în costul producţiei. Consumul de capital circulant se include integral în costuri; consumul de capital circulant pe unitate de produs se numeşte consum specific sau tehnologic. Consumul factorului muncă şi consumul factorului natură se includ în costuri prin ceea ce plăteşte întreprinzătorul pentru a le utiliza. De obicei, cheltuielile cu munca apar sub forma salariilor, iar cele cu pământul sub forma chiriei sau arendei. Singurele consumuri de factori de producţie ce pot fi exprimate în unităţi fizice sunt cele de capital circulant (bucăţi, kilograme ş.a.) şi de muncă (ore-munca, zile-munca ş.a.). 4. În funcţie de dependenţa de producţie, costurile de producţie se împart, pe termen scurt, în: costuri fixe (CF), independenţe de producţie, şi costuri variabile (CV), dependenţe de producţie. În funcţie de natura cheltuielilor, costurile se împart în costuri materiale (Cmat) şi costuri salariale (Cs). Toate aceste categorii pot fi determinate şi pe unitate de produs, sub forma costurilor medii: cost fix mediu (CFM = CF/Q), cost variabil mediu (CVM = CV/Q), cost salarial mediu (CsM = Cs/Q) şi cost material mediu (CmatM = Cmat/Q). Putem scrie aşadar: • CT=CF+CV; • CTM = CFM + CVM; • CT = Cmat + Cs; • CTM = CmatM + CsM. Costurile materiale la rândul lor includ cheltuielile cu capitalul circulant, amortizarea şi, după caz, alte cheltuieli materiale (chirii, dobânzi ş.a.) Costul marginal (Cmg) exprimă modificarea costurilor totale (ΔCT) antrenată de modificarea cu o unitate a producţiei (ΔQ): Cmg= ΔCT/ ΔQ. Profitul (Pr) este diferenţa dintre veniturile (VT) şi cheltuielile firmel: Pr = VT - CT, în care veniturile se pot calcula: VT = PxQ, în care P este preţul. Rezultă că profitul mediu va fi:

PrM = P - CTM. De aceea, limita maximă până la care poate coborî preţul fără ca firma să înregistreze pierderi este costul mediu. Întrebări frecvente pe această temă 1. Ce relaţie există între costurile medii şi costul marginal? Relaţia dintre aceste variabile este pusă în evidenţă de următorul grafic: Costuri
Cost total mediu Cost marginal Cost variabil mediu

Q Din grafic puteţi observa că: - atunci când Cmg<CTM, pentru orice creştere a producţiei CTM scade; - atunci când Cmg>CTM, pentru orice creştere a producţiei CTM creşte; - atunci când Cmg=CTM, CTM este minim şi constant; - relaţia dintre Cmg şi CTM se poate aplica şi relaţiei costului marginal cu CVM. Intuitiv, este normal ca atunci când fiecare unitate vândută ocazionează firmei cheltuieli din ce în ce mai mici, CTM să scadă, deoarece adună sume din ce în ce mai mici, iar atunci când fiecare unitate antrenează cheltuieli din ce în ce mai mari, CTM să crească. 2. Este posibilă reducerea costurilor variabile atunci când producţia creşte? În mod normal nu, deoarece costurile variabile depind de producţie. Ele cresc când producţia creşte şi scad o dată cu producţia. Ceea ce diferă este nu sensul modificării, ci amploarea acesteia. Altfel spus, costurile variabile se pot modifica mai lent, mai repede sau în acelaşi ritm cu producţia. Drept consecinţă, costurile variabile medii sunt cele care pot evolua în sens invers cu modificarea producţiei. 3. Costul fix şi capitalul fix reprezintă acelaşi lucru? NU. Atenţie. Nu confundati costul cu capitalul. Costul exprimă cheltuielile cu toţi factorii de producţie, iar capitalul este unul dintre factorii de producţie utilizaţi. În costurile fixe includem şi costurile salariale fixe, iar din capitalul fix includem doar partea consumată, sub forma amortizării. În costul variabil includem tot capitalul circulant dar şi costurile salariale variabile. 4. Ce diferenţă este între capitalul utilizat (folosit) şi capitalul consumat? O mare diferenţă. Astfel, capitalul utilizat este format din partea neamortizată (Kfn) din capitalul fix plus capitalul circulant (Kc): Ku =Kfn +Kc Dacă firma se află în primul an de funcţionare, capitalul fix este nou şi putem scrie: Ku = Kf + Kc, în care Kf este capitalul fix. Capitalul consumat (Kcons) este format din amortizare (A) şi capital circulant, adică: Kcons = A + Kc.

5. De ce creşterea mai rapidă a productivităţii muncii faţă de salarii determină reducerea costului total mediu? Productivitatea muncii exprimă veniturile medii pe care un salariat le aduce firmei. De exemplu, dacă productivitatea muncii este de 100 000 de lei pe salariat şi ora de muncă, salariatul aduce firmei 100 000 la fiecare oră lucrată. Dacă firma plăteşte acestui angajat 60 000 de lei/oră cheltuielile cu salariile vor fi de 60 000/100 000=0,6 lei la fiecare leu câştigat din vânzarea producţiei. Să presupunem acum că productivitatea muncii creşte cu 20%, ceea ce înseamnă că salariatul produce acum 120 000de lei într-o oră. Datorită acestei creşteri, firma îi măreşte salariul la 69 000 de lei/oră, deci cu 15%. Costurile salariale ale firmei vor fi de 69 000/120 000=0,575 lei pentru fiecare leu câştigat din vânzarea producţiei, deci cu 0,025 lei mai mult pentru fiecare leu câştigat. Iată cum creşterea mai rapidă a productivităţii muncii faţă de salarii (de 1,2 ori faţă de 1,15 ori) a determinat reducerea costurilor medii. 6. Consumul specific este un indicator al eficienţei economice? Da, deoasece se exprimă sub forma unui raport între cheltuieli (capitalul circulant) şi rezultate (producţia obţinută): csp = Kc/Q. Cu cât acest raport este mai mic, cu atât eficienţa economică a unei firme este mai mare. Ce ştim despre: PRODUCTIVITATE 1. Scopul producătorului este obţinerea profitului. Nici o firmă nu dispune de resurse nelimitate, fapt care îl determină pe producător să urmărească atent consumul de factori de producţie utilizaţi. El va mări volumul factorilor de producţie numai dacă va creşte producţia raportată la efort. Productivitatea reprezintă expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie, randamentul lor. NU CONFUNDA! Producţia cu Productivitatea Producţia (Q) reprezintă ansamblul rezultatelor obţinute din activitatea economică desfăşurată; bunuri economice apte să satisfacă o nevoie. Productivitatea exprimă eficienţa utilizării factorilor de producţie prin consumarea cărora a fost obţinută producţia. Ea reprezintă un raport cantitativ între volumul producţiei şi unul sau mai mulţi factori de producţie folosiţi: în care: W = productivitate; Q = producţie; Fi = factorii de producţie folosiţi. 2. Formele productivităţii: a) productivitate parţială care se calculează pentru fiecare segment de factor: muncă, natură şi capital; exprimă productivitatea unui factor aflat la originea producţiei ceilalţi rămânând neschimbaţi:

în care: W reprezintă productivitatea muncii şi se obţine raportând producţia (Q) la numărul de lucrători (L).

reprezintă productivitatea capitalului şi se obţine raportând producţia (Q) la capital (K).

reprezintă productivitatea pământului şi se obţine raportând producţia la suprafaţă de pământ utilizată (m2, ha, ar). b) productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a factorilor de producţie utilizaţi în obţinerea bunului sau serviciului respectiv. Se calculează: şi reprezintă productivitatea medie globală; se determină ca raport între rezultatul total obţinut şi factorii de producţie utilizaţi. Dinamica productivităţii se exprimă prin indicele productivităţii (Iw) calculat ca raport procentual dintre productivitatea din perioada curentă (W1) şi productivitatea din perioada de bază (Wo) respectiv: Fiecare formă de productivitate, respectiv parţială sau globală, se determină ca productivitate medie şi productivitate marginală. Productivitatea medie se calculează cu ajutorul formulelor enunţate mai sus. Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia, mai multor sau a tuturor factorilor de producţie utilizaţi. Asta înseamnă că modificarea cu o unitate a unui factor conduce la o modificare proporţională a efectelor. 3. Formule folosite pentru productivitatea marginală:

reprezintă productivitatea marginală a muncii şi exprimă eficienţa ultimei unităţi de muncă implicată. Se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor obţinute (ΔQ) şi variaţia cantităţii de muncă utilizată (ΔL).

reprezintă productivitatea marginală a capitalului, exprimă eficienţa ultimei unităţi de capital tehnic şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi variaţia absolută a capitalului folosit (ΔK). În ceea ce priveşte productivitatea capitalului trebuie spus că acesta este un indicator al eficienţei investiţiilor şi deci, a capacităţii acestora de a produce profit.

reprezintă productivitatea ultimei unităţi de teren atrase în activitatea economică şi se determină ca raport între variaţia absolută a producţiei (ΔQ ) şi variaţia absolută a suprafeţei de teren (ΔP).

exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi şi exprimă variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ ) raportată la variaţia absolută agregată a tuturor factorilor de producţie (ΔL + ΔK + ΔP). Productivitatea marginală are o importanţă deosebită de care producătorul ţine seama în calculele de eficienţa pe care le face. Exemplu: el nu va angaja în plus un lucrător decât dacă producţia realizată de acesta acoperă cheltuielile; costul marginal de factor (costul ultimului lucrător angajat, a ultimei maşini atrase în activitate etc.) să fie acoperit de venitul marginal al factorului. Nivelul convenabil este, deci, atunci când: VMP=CMF în care VMP = venit marginal al produsului, iar CMF = costul marginal al factorului utilizat. 4. Creşterea productivităţii muncii la nivelul firmei asigură: * creşterea eficienţei; * reducerea costului total mediu (CTM); * creşterea competitivităţii firmei; * creşterea capacităţii de a face faţă concurenţei; * creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri mai mari în condiţiile în care bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici decât ale concurenţilor. Creşterea productivităţii la nivelul economiei asigură următoarele: * se produce mai multă bogăţie cu acelaşi consum de factori; * se atenuează tensiunea nevoi-resurse, nevoile fiind satisfăcute printr-o producţie mai mare; * creşte competitivitatea produselor naţionale la export; * creşte bunăstarea populaţiei; * se reduce timpul de muncă, crescând timpul liber al populaţiei, timp folosit pentru instruire, dezvoltare culturală, recalificare, împlinirea personalităţii. 5. O importanţă deosebită o are dinamica şi nivelul productivităţii muncii. Mai întâi trebuie ştiut că ea este influenţată de următorii factori: a. calitatea factorilor de producţie utilizaţi; b. calitatea organizării şi conducerii activităţii economice; c. cointeresarea economică a posesorilor factorilor de producţie; d. condiţiile naturale; e. factori psihosociali. Apoi, trebuie ştiut că atunci când productivitatea muncii creşte, acest lucru determină scăderea costurilor de producţie pe de o parte, prin faptul că o parte din che1tuieli nu cresc proporţional cu producţia sau rămân fixe, iar pe de altă parte, pentru că se reduc cheltuielile materiale pe unitate de produs (scade amortizarea etc.). Dar, pentru că productivitatea muncii să fie însoţită de reducerea costurilor este necesară respectarea următoarelor condiţii: productivitatea muncii să crească mai repede decât creşte salariul, altfel vor creşte costurile şi efectele de antrenare pe care le produce această creştere: creşterea preţurilor şi alimentarea fenomenului inflaţionist.

Ce stim despre: Oferta reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic pe care producătorii doresc şi pot să o vândă în funcţie de preţ pe parcursul unei perioade de timp determinate. NU CONFUNDA! Ofertă cu Cantitatea oferită; oferta este o relaţie între diferite cantităţi corespunzătoare diferitelor niveluri ale preţului. Grafic, ea se reprezintă astfel:
P

A

Q’

Q

Cantitatea oferita care corespunde punctului A este Q'.

Legea ofertei susţine că între cantitatea oferită şi preţ există o relaţie pozitivă: când preţul creşte, creşte şi cantitatea oferită şi invers. Elasticitatea ofertei reprezintă modificarea mărimii ofertei unui bun economic ca urmare a acţiunii factorilor care o influenţează. Coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de schimbarea preţului (Eo/p) se determină astfel: Eo/p =(ΔQ/Q0) / (ΔP/P0) În funcţie de valorile acestui coeficient vom avea: - dacă Eo/p > 1 oferta de bunuri este elastică; - dacă Eo/p = 1 oferta de bunuri este cu elasticitate unitară; - dacă Eo/p < 1 oferta de bunuri este inelastica; - dacă Eo/p = 0 oferta este perfect inelastica; - dacă Eo/p = + ∞ oferta este perfect elastică. Întrebări frecvente pe această temă 1. Coeficientul capitalului este acelaşi lucru cu consumul? Nu. Coeficientul de capital reprezintă un raport între capitalul utilizat şi rezultatele obţinute conform formulei: El permite cunoaşterea faptului că pentru 1 Leu de mărfuri a trebuit să se folosească x Lei de capital (maşini, clădiri, materii prime etc.). Consumul mai cuprinde pe lângă consumul de capital şi consumul altor factori: munca, pământ. 2. Ce ne arată coeficientul marginal al capitalului (K') ? K' este raportul dintre creşterea stocului de capital într-o anumită perioadă de timp (ΔK) şi creşterea rezultatelor producţiei în acelaşi interval de timp (ΔQ).

El ne arată necesarul de capital suplimentar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. 3. Ce relaţie există între productivitate şi coeficientul mediu al capitalului? După cum rezultă şi din formule productivitatea este inversul coeficientului mediu al capitalului: =

4. Există vreo legătură între productivitatea muncii şi venitul naţional? Da. La nivelul economiei naţionale cel mai expresiv indicator, al productivităţii muncii se determină ca raport între venitul naţional şi numărul celor ocupaţi conform raportului: în care: WN reprezintă productivitatea muncii la nivel naţional, VN reprezintă venitul naţional, iar L numărul de lucrători. Acest indicator exprimă produsul naţional sau venitul naţional ce revine în medie pe un lucrător ocupat şi se foloseşte în statisticile internaţionale pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare economico-socială. 5. Există vreo legătură între productivitate şi inflaţie? Da. Dacă evaluăm productivitatea muncii în valoare atunci avem raportul:

Aceasta presupune că preţurile produselor să reprezinte în mod real valoarea lor. Dacă preţul mărfurilor se dublează (datorită inflaţiei) productivitatea în volum rămâne constantă (Q = K), dar productivitatea în valoare se va multiplica cu 2 fără ca producţia să se fi schimbat în mod real. Dacă productivitatea scade din diferite motive ca: scumpirea factorilor, sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor şi serviciilor etc., la o masă monetară existentă pe piaţă scăderea producţiei faţă de masa monetară determină fenomenul inflaţionist întrucât pe unitate de producţie revin mai multe unităţi monetare, puterea de cumpărare a monedei scăzând.

AUTOEVALUARE UNITATEA IV

I. TESTE GRILA

1.Care din urmatoarele exemple intra in categoria factorilor de productie (FP) ? : a) elevii; b) apa de izvor; c) tractoarele, otelul si cheresteaua. 2. Este o trasatura a muncii ca factor de productie: a) este un factor derivat din natura si capital; b) confera naturii calitatea de facor de productie; c) astazi, are un rol secundar fata de capital. 3. Nu este o pierdere pentru firma, uzura: a) fizica, datorita folosirii efective a utilajelor; b) morala, cauzata de progresul tehnic; c) fizica, datoritra actinuii factorilor naturali.

II. PROBLEME:

1. KF = 50 mil lei si se amortizeaza in 5 ani. RA este de: a) 10 % b) 20%; c) 50%. 2. KF + KCi = 180 mil lei, iar KF = 1,5 KCi. Valoarea KF si KCi exprimata in lei este de : a) 72 mil lei si 108 mil lei; b) 100 mil lei si 80 mile lei; c) 108 mil lei si 72 mil lei. 3. KT = 200 mil lei, din care 25% reprezinta materii prime, materiale etc. Valoarea capitalului care se uzeaza treptat este de: a) 175 mil lei; b) 150 mil lei’ c) 50 mil.lei.

III. NOTATI CU A ENUNTURILE ADEVARATE SI CU F ENUNTURILE FALSE. 1. Animalele dintr-o gospodarie agricola muncesc. 2. Capitalul total consumat are o valoare mai mica decat KT utilizat. 3. Materiile prime, materialile se consukma in mai multe cicluri de productie.

IV. COMPLETATI SPATIILE LIBERE ALE REBUSULUI PE BAZA URMATOARELOR AFIRMATII: 1. Cel mai important factor natural de productie; 2. Termen sinonim cu cel de depreciere a KF ; 3. Grupa de FP din care fac parte munca si natura. 4. CompOnenta a KT care se consuma intr-un ciclu de productie; 5. I se spune generic pamant.

1 2 3 4 5

M U N C A

Raspunsuri I. 1c, 2b, 3a; II. 1b, 2c, 3b; III. 1F, 2A, 3F; IV 1 pamantul, 2.uzura, 3.originar, 4.circulant, 5. Natura

II. TESTE GRILA 1. Sunt costuri variabile, cheltuielile cu: a) amortizarea capitalului fix; b) energia; c) salariile directe 2. Daca volumul productiei creste, CMF : a)scade; b) ramane constant; c) creste 3. Nu este o cale de reducere a costurilor: a) reducerea rebuturilor; b) sporirerea stocurilor materiale; c) economisirea cheltuielilor de dezvoltare.

II PROBLEME 1. Profitul este de 90.000 u.m. si reprezinta 20 % din pret. Costul si pretul sunt de: a) 450.000 u.m. si 350.000 u.m; b) 360.000 u.m. si 460.000 u.m. c) 360.000 u.m. si 450.000 u.m. 2. Se cunosc indicatorii: CT=500 u.m. ; CV= 200 u.m si Cm =350 u.m. De cate ori sunt mai mari costurile fixe CF decat cele salariale CS ?

a) de 1.5 ori; b) de 2 ori; c) de 3 ori. 3. Q1= 50 , iar CMF1 =200. Stiind ca productia a crescut de doua ori fata de perioada anterioara sa se calculeze CMF0: a) 400; b) 40; c) 10.

III. NOTATI CU A ENUNTURILE ADEVARATE SI CU F ENUNTURILE FALSE: 1. Toate costurile materiale sunt cheltuieli fixe 2. Combinarea F.P. are doua laturi ( economica si tehnica ) 3. O functie principala a intreprinzatorului este combinarea si subtituirea F.P.

IV. ASOCIATI CORECT TERMENII DIN COLOANA A CU INFORMATIILE DIN COLOANA B

A 1. costuri materiale fixe 2. consumul FP, pamant 3. consumul capitalului circulant 4. costul mediu total

B a) se exprima in unitati fizice si valorice b) se calculeaza ca raport intre costul total si productie c) se exprima, de regula, in unitati valorice. d) cheltuielile cu amortizarea, incalzitul si iluminatul firmei

V. COMPLETATI SPATIIE LIBERE ALE REBUSULUI PE BAZA URMARTOARELOR AFIRMATII:

1. Denumire a unei laturi a combinarii F.P. care reflecta sporirea eficientei economice 2. Diferenta dintre pret si cost. 3. Proces pe care se bazeaza combinarea F.P. 4. I se spune si cost mediu.

1 2 3 4

C O S T

Raspunsuri: I. 1c, 2a, 3b, II 1c, 2b, 3a; III. 1F. 2A, 3A; IV. 1d, 2c, 3a, 4b, V. 1 economica, 2 profit, 3 substituire, 4.unitar

III. TESTE GRILA

1. Formele productivitatii partiale sunt : a) productivitatea muncii; b) productivitatea pamantului; c) productivitatea capitalului; d) a, b, c.

2. Sporirea productivitatii muncii nu determina: a) sporirea salariului; b) cresterea timpului de munca; c) sporirea profitului

3. Cresterea productivitatii muncii se realizeaza prin: a) perfectionarea pregatirii profesionale; b) sporirea numarului de lucratori; c) cresterea numarului de utilaje

II. PROBLEME

1. WM0 = 6 bucati/muncitor, productia sporeste de 2.5 ori, iar numarul de lucratori de 1.5 ori. Wmg(M) este de : a)2, b) 16, c) 18

2. O productie de 1000 piese realizate de 10 muncitori se vand la un pret 5 u.m. WM in unitati valorice si fizice este de ? a) 500 si 100, b) 100 si 500, c) 1000 si 5000

3. Daca Q a sporit cu 50%, iar L cu 20% care etse cresterea relativa a productivitatii muncii? a) 125%; b) 25%; c) 2.5%

III NOTATI CU A ENUNTURILE ADEVARATE SI CU F ENUNTURILE FALSE

1. Productivitatea poate creste si cand productia nu este de calitate.

2. Intre productivitate si cost exista exista o relatie invers proportionala. 3. Calea principala de sporire a WM este sporirea salariilior.

IV. COMPLETATI SPATIILE LIBERE CU TERMENII CORESPUNZATORI:

1. Sporirea productivitatii este o forma esentiala de exprimarea ......................................................................................

2. ..........................................................................este calea principala de sporire a WM

3. La nivelul firmei, cresterea WM determina reducerea...................................................................................................

Unitatea V. Mediul concurential. Secțiunea 1. Piata concurentiala si functiile ei Secțiunea 2. Piata cu concurenta perfecta Subsecţiunea 1. Echilibrul pietei si al firmei( pe termen scurt si pe termen lung) Secțiunea 3. Concurente imperfecta Subsecţiunea 1. Monopolul Subsecţiunea 2. Concurenta monopolistica Subsecţiunea 3. Oligopolul Ce ştim despre: PIATA-PRET-PRET DE ECHILIBRU

1. Piaţa: o sumă de acţiuni pe care cumpărătorii şi vânzătorii le realizează prin schimbul de bunuri şi servicii, indiferent de locul unde se desfăşoară acesta. Formele pieţei sunt: târguri, hale publice, reţele de magazine şi supermagazine, expoziţii cu vânzare, case de comenzi. 2. Preţul şi echilibrul pieţei Preţul reprezintă suma de bani pe care o primeşte vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acestuia. Preţul de echilibru este acel preţ la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, când cererea şi oferta acestuia se egalizează la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări pe piaţă. Preţul de echilibru: - este determinat de piaţă; - este o variabilă independentă de deciziile unilaterale ale firmelor şi consumatorilor, pe o piaţă perfect concurenţială; - depinde de costurile de producţie şi de venitul consumatorilor astfel: * când costurile cresc, oferta scade şi preţul creşte; * când veniturile cresc, cererea creşte şi preţul creşte; - depinde de intervenţia statului care poate fi: * directă, prin fixarea unui număr redus de preţuri; * indirectă, prin stimularea cererii şi ofertei. Modificarea cererii şi ofertei în funcţie de preţ se realizează pe aceeaşi curbă a cererii, respectiv ofertei. Modificarea cererii şi ofertei în funcţie de a1ţi factori decât preţul (cost, venit ş.a.) conduce la deplasarea curbelor cererii, respectiv ofertei. Pentru simplificare, vom considera că, atât cererea, cât şi oferta se prezintă sub forma unor drepte. Creşterea, respectiv descreşterea cererii şi ofertei se prezintă astfel: P P’ O1 O0 O2 P C2 C0 C1

Q1 Q0 Q2 Q Q1 Q0 Q2 Q În graficul anterior, creşterile cererii, respectiv ofertei sunt reprezentate de dreptele C2, respectiv O2. Reducerile sunt reprezentate prin dreptele C1, respectiv O1. De exemplu, dacă scad costurile de producţie, la acelaşi preţ, producătorii vor oferi mai mult, astfel că oferta creşte la O2, iar cantitatea cerută creşte de la Q0 la Q2. Alt exemplu: dacă veniturile consumatorilor cresc, la acelaşi preţ ei vor dori să consume mai mult, deci cererea creşte la C2, iar cantitatea cerută creste de la Q0 la Q2. Întrebări frecvente pe această temă 1. Ce înseamnă că "regulatorul pieţei este concurenţa"? Prin această sintagmă înţelegem că funcţionarea pieţei şi alocarea de către piaţă a resurselor au loc prin intermediul concurenţei. Concurenţa este cea care impune creşterea eficienţei în alocarea resurselor şi determină eliminarea firmelor nerentabile de pe piaţă. De altfel,

regulile funcţionării pieţei sunt totodată regulile concurenţei, iar tipurile şi formele de piaţă sunt determinate, aşa cum veţi vedea în capitolul următor, de formele concurenţei. 2. De ce coeficientul de elasticitate al cererii la preţ are semnul minus în faţă ? Pentru că între cantitatea cerută şi preţ există o relaţie negativă, inversă. Când preţul scade, cantitatea cerută creşte, deoarece creşte puterea de cumpărare a consumatorilor şi, în plus, există tendinţa că populaţia să înlocuiască în consum bunurile mai scumpe cu cele mai ieftine. Coeficientul de elasticitate se poate determina şi fără acest semn (minus), dar atunci, pentru formele de elasticitate se va lua valoarea sa în modul. 3. Dacă cererea creşte şi oferta scade, de ce preţul de echilibru creşte ? Creşterea preţului este firească, deoarece bunul este mai rar pe piaţă (oferta a scăzut), dar în acelaşi timp el este tot mai dorit de consumatori. Dar la această întrebare putem răspunde şi grafic. În următorul grafic am reprezentat creşterea cererii şi reducerea ofertei: P P1 P0

O1 O0 C1 C0 Q
Observaţi cum creşte preţul de la P0 la P1

Ce ştim despre: CONCURENŢA 1. Cum se manifestă concurenţa? - implică participarea agenţilor economici în funcţie de interesele pe care le au; producătorii urmăresc maximizarea profitului, iar consumatorii maximizarea satisfacţiei; - determină cantitatea, calitatea şi preţul bunurilor economice. 2. Concurenţa perfectă se caracterizează prin: - un număr teoretic nelimitat de producători şi consumatori (atomicitatea cererii şi a ofertei); - omogenitatea produselor (produsele sunt identice); - transparenţa perfectă (toţi participanţii la piaţă cunosc situaţia acesteia perfect; altfel spus pe piaţă există certitudine perfectă);

- intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă; firmele intră pe piaţă când costul unitar depăşeşte preţul pieţei şi ies în situaţia inversă; - perfectă mobilitate a factorilor de producţie (firmele găsesc în orice moment factorii de producţie de care au nevoie); - asigură cumpărătorului o libertate de alegere foarte mare. 3. Concurenţa imperfectă se caracterizează prin absenţa uneia sau mai multora dintre elementele concurenţei perfecte. Formele pieţei cu concurenţă imperfectă sunt: piaţa cu concurenţă monopolistică, piaţa cu concurenţă de oligopol, piaţa de monopol, piaţa de monopson şi oligopsonul. Concurenţa monopolistică se abate de la cea perfectă printr-o singură caracteristică: produsele nu mai sunt omogene, ci sunt diferenţiate (diferă prin marcă, ambalaj, calitate, formă ş.a.). NU CONFUNDA! Concurenţa monopolistică şi Piaţa monopolistică Monopolul prezintă dintre toate trăsăturile concurenţei perfecte două: atomicitatea cererii şi omogenitatea produselor. Cele mai importante caracteristici ale monopolului sunt: - elimină concurenţa, deoarece pe piaţă există un singur producător; - producătorul are capacitatea de a influenţa piaţa; - preţul este mai ridicat decât pe celelalte pieţe, iar gradul de satisfacţie al consumatorului este cel mai scăzut; - în multe ţări statul intervine prin legi antitrust, care împiedică formarea monopolurilor şi /sau diminuează puterea acestora pe piaţă. Oligopolul este piaţa pe care acţionează câţiva producători, care oferă bunuri economice unui număr foarte mare de consumatori. El se aseamănă cu concurenţa perfectă prin atomicitatea cererii. Dar se deosebeşte de aceasta prin: - lipsa de omogenitate a produselor (rareori pe această piaţă produsele sunt omogene; de exemplu, piata oţelului); - capacitatea producătorilor de a influenţa piaţa, prin preţ şi cantitate; - preţuri mai mari; - nu există libertate la intrarea firmelor pe piaţă; - nu există perfectă mobilitate a factorilor de producţie; - firmele sunt interdependenţe, în sensul că ele trebuie să ţină seama de deciziile celorlalte în stabilirea propriilor strategii. Monopsonul este piaţa caracterizată printr-un singur cumpărător (de exemplu, statul în producţia de armament). Pe această piaţă, cumpărătorul are capacitatea de a influenţa cantitatea tranzacţionată şi preţul pieţei. Oligopsonul este piaţa caracterizată prin puţini cumpărători şi mulţi producători; desigur, producătorii pot influenţa piaţa. 4. Strategii concurenţiale: a) strategia efortului concentrat exprimă efortul unui producător de a obţine supremaţia în vânzarea unui produs: - unei clientele selecţionate; - într-o anumită regiune.

b) strategia elitei exprimă efortul unui producător de a oferi pe piaţă un produs de excepţie care să înlăture prin calitatea sa orice alt concurent. c) strategia costurilor (strategia japoneză) exprimă efortul unui producător de a se impune pe piaţă prin practicarea unor preţuri mici ce au la bază costuri mici. Întrebări frecvente pe această temă 1. Ce deosebire există între monopol şi monopson? Între cele două forme de piaţă există mari deosebiri. Astfel: - pe o piaţa de monopson cumpărătorul influenţează piaţa pe când pe cea de monopol puterea economică aparţine producătorului; - în monopson nu există atomicitatea cererii, dar există atomicitatea ofertei; în monopol există atomicitatea cererii, dar nu există atomicitatea ofertei. 2. De ce, chiar pe o piaţă monopolistică, vânzătorii pot exercita influenţe individuale asupra preţului? Este adevărat că pe o piaţa monopolistică există mulţi vânzători şi mulţi consumatori, dar nu trebuie să desprindeţi de aici concluzia că un singur producător de pe piaţă nu o poate influenţa. Pe această piaţă produsele sunt diferenţiate, motiv pentru care, pe termen scurt, o firmă se poate bucura de o poziţie asemănătoare chiar celei de monopol. De exemplu, să spunem că piaţa ciocolatei ar fi concurenţă monopolistică. O firmă vine cu o ciocolată cu un ambalaj cu fir de mărţişor, tocmai de 1 martie, la care alte firme nu s-au gândit şi pe termen foarte scurt atrage cea mai mare parte a clientelei, deci are putere economică. Pe termen lung, cum intrarea este liberă pe piaţă, alte firme vor realiza produse asemănătoare şi avantajul firmei noastre dispare. 3. De ce în condiţiile concurenţei imperfecte curba cererii nu poate fi perfect elastică? Mai întâi să vedem care este semnificaţia unei cereri perfect elastice. Ea ar arăta cam aşa: P P0
Cererea perfect elastică

Q Semnificaţia acestei cereri este că la nivelul preţului Po, fixat pe piaţă în mod liber, prin confruntarea cererii cu oferta, firma care reuşeşte să intre pe piaţă (deci care are un CTM mai mic decât Po) îşi va vinde toată producţia. Observaţi că fiecare unitate este vândută la acelaşi preţ, Po; putem afirma că venitul fiecărei unităţi vândute este Po; acest venit poartă numele de venit marginal. Cunoaşteţi că fiecare unitate produsă şi vândută antrenează un cost suplimentar numit cost marginal. Pentru ca profitul firmei să fie maxim (doar asta urmăreşte orice firmă, nu-i aşa?) trebuie ca venitul marginal (VM) să fie egal cu costul marginal (CM). De ce ? Pentru că profitul total este suma profiturilor marginale. Când profitul marginal (egal cu VM - CM) este zero, profitul total este maxim. În concurenţă perfectă, deoarece cererea este perfect elastică, VM = P, deci pentru ca profitul să fie maxim vom avea: VM = P = CM.

De ce nu se întâmplă aşa în concurenţă imperfectă? De ce nu este cererea perfect elastică? O bună explicaţie ne ofera lipsa de omogenitate a produselor. Pentru că produsele sunt diferenţiate, consumatorului X nu-i este indiferent dacă va cumpăra de la firma Y sau de la Z. De exemplu, nu vă este indiferent dacă mâncaţi ciocolată Milka sau Poiana. De aceea, cantitatea cerută la nivelul unei firme depinde de preţul practicat de aceasta. Dacă Poiana creşte foarte mult preţurile, vom cumpăra Milka, deci cantitatea de Poiana vândută va scădea. Prin urmare cererea de ciocolată Poiana va avea pantă negativă, conform legii cererii; ea nu va fi perfect elastică, ci va avea o elasticitate oarecare.

AUTOEVALUARE UNITATEA VI

I. TESTE GRILA 1. Cantitatea ceruta sporeste intotdeauna cand: a) cresc trebuintele umane; b) scade pretul; c) creste oferta

2. Legea generala a ofertei reflecta:

a) sporirea ofertei cand creste cererea; b) scaderea cererii cand pretul creste; c) cresterea ofertei daca sporeste pretul.

3. Cand cererea se modifica intr-o proportie mai mica decat variatia pretului , ea este : a) elastica; b) inelatica; c) unitara

II. NOTATI CU A ENUNTURI ADEVARATE SI CU F ENUNTURILE FALSE:

1. Piata este apreciata intotdeauna ca spatiu fizico-geografic si economic. 2. Daca oferta scade, pretul scade. 3. Cand costul unitar scade, oferta creste daca pretul nu se modifica.

III. ASOCIATI CORECT TERMENII DIN COLOANA A CU INFORMATIILE DIN COLOANA B.

A 1. Elasticitatea cererii 2. Pretul 3. Concurenta 4. Marfuri

B a). Trasatura definitorie a economiei de piata b) Bunuri economice care fac obiectul schimbului pe piata. c) Sensibilitatea cererii sub influenta pretului d) Se formeaza ca rezultat al confruntarii

IV. COMPLETATI SPATIILE LIBERE ALE REBUSULUI PE BAZA URMATOARELOR AFIRMATII: 1. Agentul economic care initiaza, organizeaza sii conduce o afacere. 2. Tip de preturi care se formeazas la piata prin confruntarea cererii cu oferta 3. Tip de oferta care se modifica mai incet decat variatia pretului. 4. O variabila a pietei economiilor moderne dezvoltate. 5. Conditie a cererii care o influenteaza direct proportional. 6. Trasatura a marfurilor, factor intern pietei care tine de cerere si influenteaza formarea pretului.

1 2 3

P R E

4 5 6

T U L

Raspunsuri: I. 1b, 2c, 3b, II 1F, 2F, 3A, III 1c, 2d, 3a, 4b, IV. 1 intreprinzatorul, 2 libere, 3.inelastica, 4 concurenta, 5 venitul, 6 utilitatea II. TESTE GRILA

1. Care dintre urmatoarele elemente nu reprezinta o consecinta favorabila a concurentei in economia de piata; a) cresterea calitatii produselor, intrucat este insotita de cresterea pretului; b) promovarea de catre firme a progresului tehnic; c) reducerea eficientei economice a economiei in ansamblul sau

2. Cand pe piata exista un numar restrans de producatori care ofera o mare diversitate de bunuri, concurenta imbraca urmatoarea forma: a) monopol; b) oligopol; c) concurenta monopolistica

3. Firna Renault –Dacia este in economia Romaniei un exemplu de : a)monopol; b) oligopol; c) monopson.

II. RASPUNDETI CU ADEVARAT SAU FALS

1. Atomicitatiae ofertei este o trasatura a concurentei monopolistice. 2. Atomicitatea cererii nu carcaterizeaza monopolul. 3.Pe piata de oligopol nu exista diferentierea produselor. 4. In conditii de monopol, produsele sunt omogene.

III. PROBLEMA

1. Pe piata autoturismelor din tara „Dezvoltata” exista numai trei firme producatoare de automobile, A, B, C. Costurile celor trei firme se prezinta astfel:

Costuri ( mii u.m.) Materii prime Combustibil Amortizari salarii

Firma A 100 20 10 150

Firma B 150 30 10 250

Firma C 200 50 15 300

Stiind ca productia firmei A este de 100 autoturisme, cea a firmei B este de 200 autoturisme, iar a firmei C este de 226 de autoturisme, se cere: a) Precizati forma de concurenta: b) Daca pretul de vanzare al autoturismelor este acelasi pentru toate firmele, care este cea mai eficienta firma? c) Precizati forma de concurenta, daca pretul autoturismelor pe piata se stabileste la 2200 u.m. iar costurile firmelor nu se modifica.

Raspunsuri: I. 1c, 2a, 3a; II. 1A, 2F, 3F, 4A; III. A)oligopol, b)firma B; c) monopol

Unitatea VI. Eficienta si esecul pietei. Secțiunea 1. Externalitati Secțiunea 2. Bunuri publice

Ce stim despre: Bunurile publice
V-aţi obişnuit să beneficiaţi de bunurile publice fără să vă daţi seama. Când vă plimbaţi prin parc beneficiaţi de un bun public. La fel când veniţi la şcoală sau când mergeţi la spital să vă faceţi o injecţie pentru că v-a muşcat un câine. Ce sunt bunurile publice? Din exemple v-aţi dat

seama că sunt acele bunuri la care toată lumea are acces după nevoie. Ele se caracterizează prin două trăsături: – nonexcluziunea, care exprimă faptul că cei care nu plătesc sunt greu de exclus de la consumul acestor bunuri. De exemplu, să nu-i lăsăm pe cei care nu plătesc impozitele să se plimbe prin parcul Cişmigiu. – nonrivalitatea, care exprimă faptul că, dacă cineva consumă respectivul bun, acel bun poate fi consumat în continuare şi de către alte persoane. De exemplu dacă dumneavoastră vă plimbaţi prin parcul Cişmigiu, şi alte persoane o pot face. Cu siguranţă vor exista persoane care vor beneficia de bunurile publice, dar nu vor plăti pentru ele. De aceea, cererea pentru astfel de bunuri este greu de cunoscut şi se poate întâmpla ca producerea lor să antreneze costuri mai mari decât veniturile, chiar dacă beneficiile pe ansamblul societăţii sunt mai mari decât costurile. Teoria economică oferă un instrument de luare a deciziilor referitoare la bunurile publice numit analiza cost - beneficiu. Principiul raţionalităţii utilizării resurselor ne spune că orice decizie de majorare a resurselor sectorului public implică atât un venit, cât şi un cost. Venitul este dat de surplusul de satisfacţie adus de o cantitate mai mare de bunuri publice. Costul este pierderea de utilitate generată de reducerea producţiei de bunuri private. Dacă guvernul măreşte producţia anumitor bunuri publice în detrimentul altora, atunci cantitatea de bunuri private nu se modifică, dar tot se pierde utilitatea bunurilor la care s-a renunţat. De unde va lua guvernul resurse? Din sectorul public sau din cel privat? El trebuie să utilizeze resurse suplimentare din sectorul privat numai dacă venitul suplimentar antrenat de sporul de bunuri publice este mai mare decât costul suplimentar antrenat de reducerea producţiei de bunuri private. Mai apare însă o problemă, ce poate fi rezolvată cu ajutorul analizei cost-beneficiu, şi anume: cât trebuie luat din resursele private? Să presupunem că într-o iarnă obişnuită resursele financiare antrenate de deszăpezire şi veniturile aferente acesteia s-ar prezenta astfel:

Tabelul 1.1. Analiza cost-beneficiu

Plan de deszăpezire

Lipsa deszăpezirii
Deszăpezirea drumurilor principale

Cost anual Cost Venit anual Venit (USD) marginal (USD) marginal (USD) (USD) 0 – 0 –
40.000

Venit net (USD) 0 20.000 30.000

40.000 70.000

60.000 130.000

60.000 70.000

Deszăpezirea drumurilor

100.000

mediu circulate Deszăpezirea tuturor drumurilor

180.000

80.000

190.000

60.000

10.000

Am considerat că lipsa deszăpezirii nu ocazionează nici o cheltuială şi nu aduce nici un venit. Desigur că în realitate venitul este negativ şi este dat de pierderile antrenate de creşterea cheltuielilor cu asistenţa medicală, de scoaterea din activitatea productivă a celor accidentaţi etc. Se poate observa că pentru primărie este optim să se limiteze cu deszăpezirea la drumurile de importanţă medie, deoarece venitul marginal este egal cu costul marginal, iar venitul net este maxim. Analiza cost - beneficiu a răspuns aşadar afirmativ la întrebarea: trebuie alocate resurse pentru deszăpezire? şi în plus a evidenţiat cât trebuie alocat. Se poate observa că a face economii la bugetul public, fie el central sau local, nu înseamnă reducerea cheltuielilor, ci alocarea optimă a resurselor statului.
Ce stim despre: Externalităţi

Externalităţile exprimă un cost sau un venit ce revine unei terţe părţi, aflată în exteriorul pieţei. De exemplu, dacă bolnavii de gripă consumă medicamente, cei sănătoşi nu se mai îmbolnăvesc. Acesta este un exemplu de externalitate pozitivă. Dimpotrivă, o externalitate negativă este poluarea, pe care unii o produc şi toţi o suportă.
Externalităţile negative

Ele apar atunci când costul producerii unui bun suportat de o firmă este mai mic decât cel real, deoarece o parte din acest cost este suportat de către societate. În aceste condiţii, costul marginal al firmei este mai mic decât costul marginal total antrenat de producerea unui bun.
Externalităţile pozitive

Ele apar în situaţia în care venitul marginal total este mai mare decât venitul marginal al firmei. Cu alte cuvinte, societatea beneficiază de anumite avantaje fără să le plătească. De exemplu, dacă profesorul de economie face vaccinul antigripal, el nu se mai îmbolnăveşte de gripă, dar nu mai îmbolnăveşte nici studenţii. Studenţii beneficiază de un avantaj pentru care nu au plătit nimic. În această situaţie vom avea o producţie mai mică decât cea dorită de societate şi din nou o alocare ineficientă a resurselor. Venitul firmei Vf este mai mic decât cel social Vs, iar preţul primit de aceasta este mai mic decât preţul “social”. Economiştii au căutat să rezolve problema externalităţilor, fie cu ajutorul guvernelor, fie fără acest ajutor. Teorema lui Coase susţine că există situaţii în care externalităţile pot fi rezolvate fără intervenţie publică, şi anume atunci când: – drepturile de proprietate sunt clar definite; – numărul persoanelor implicate este mic; – costurile de negociere sunt neglijabile.

Singurul rol al guvernului trebuie să fie în această situaţie încurajarea negocierilor între părţile afectate. Prin negociere părţile pot ajunge la o soluţie unanim acceptabilă. Din păcate, de cele mai multe ori externalităţile implică un număr mare de oameni şi drepturile de proprietate sunt neclare, aşa că soluţia lui Coase nu se poate aplica. De cele mai multe ori este nevoie de intervenţia guvernamentală. Aceasta poate fi indirectă, prin regulamente, legi şi taxe, sau directă, prin control direct. Astfel, prin lege, statul poate garanta proprietatea şi permite celor afectaţi de externalităţile negative să-şi recupereze pierderile, cu condiţia ca proprietarii şi cei care le-au încălcat drepturile să fie clar cunoscuţi, lucru care nu este valabil pentru bunurile publice, ca aerul. Prin taxe specifice, costul firmelor ajunge să includă pierderile sociale, astfel încât firmele vor reduce producţia, sau vor creşte cheltuielile cu cercetarea în vederea descoperirii unor produse asemănătoare, dar nepoluante sau a unor tehnologii nepoluante. Controlul guvernamental direct se referă la legi care să limiteze anumite activităţi, cum ar fi o limită maximă admisă pentru un poluant în apă. Acest control face ca firmele să adopte măsuri de reducere a poluării care implică automat costuri suplimentare şi o producţie mai mică. În ceea ce priveşte externalităţile pozitive, intervenţia guvernamentală poate îmbrăca forma unor subvenţii acordate producătorilor sau/şi consumatorilor. În cazul în care bunurile sunt extrem de utile societăţii, ele pot fi transformate în bunuri publice. O cale relativ nouă de limitare a externalităţilor negative este piaţa drepturilor asupra externalităţilor. Pentru început ea a fost concepută pentru poluare. Pentru a crea o astfel de piaţă, este nevoie ca o agenţie de control al poluării să stabilească limitele maxime admise pentru un anumit poluant. De exemplu, să presupunem că limita maximă de poluare a Dunării cu metale toxice în România este de 5t/an. Se pot defini 5 drepturi de poluare, fiecare a 1t/an, care să fie supuse vânzării pe piaţă. În funcţie de cerere se va forma preţul acestor drepturi de poluare, astfel: Piaţa drepturilor asupra externalităţilor Oferta este perfect inelastică, egală cu 5t, astfel că, prin confruntarea ei cu cererea pieţei a rezultat un preţ de echilibru de 1 mil. USD/t. Avantajele acestei pieţe ar fi că se reduc costurile sociale şi cresc costurile private. În plus, firmele pot considera că, pe termen mediu, este mai puţin costisitor să dezvolte tehnologii nepoluante decât să cumpere drepturi de poluare. Nu în ultimul rând, piaţa arată cât este dispusă să plătească o firmă pentru a polua o zonă la un anumit nivel, iar suma plătită pentru poluare este mai precisă decât o eventuală taxă.

Ce stim despre: Imperfecţiunea informaţiei

Pe o piaţă reală producătorii şi consumatorii nu sunt neapărat informaţi corect şi în mod egal cu privire la situaţia pieţei. Imperfecţiunea informaţiei se referă la ofertanţi sau la consumatori. În ceea ce-i priveşte pe ofertanţi, ei pot să omită anumite informaţii cu privire la produsele pe care le oferă. De exemplu, să presupunem că pe piaţa telefoniei mobile ar apărea o firmă cu produse ieftine, dar cu radiaţii puternice şi ar omite să informeze consumatorul cu privire la acest aspect. În această situaţie trebuie ca statul să intervină prin legi care să pedepsească un astfel de comportament. Sau imaginaţi-vă că ar veni un strungar să vă predea

fiscalitate, pretinzând că oricine se pricepe la aşa ceva. Consumatorii la rândul lor pot cumpăra pe credit de la o firmă, ştiind foarte bine că urmează să-şi părăsească locul de muncă şi să intre în încetare de plăţi. Sau pot cumpăra cea mai bună asigurare pentru autoturism, apoi să însceneze un furt perfect sau să-şi lovească intenţionat maşina în zona care oricum ar fi trebuit revopsită. Exemplele anterioare sunt sintetizate de două concepte economice: selecţia adversă şi hazardul moral.
Selecţia adversă

Selecţia adversă apare atunci când obiectul unui contract prezintă o caracteristică necunoscută de una dintre părţi, dar cunoscută celeilalte. Primul care a atras atenţia asupra acestui fenomen a fost laureatul premiului Nobel G. Akerlof, în articolul “The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism”, publicat în The Quaterly Journal of Economics în 1970. Articolul se referă la piaţa autoturismelor second-hand, termenul de “lemons” desemnând autoturismele de proastă calitate. Pe piaţa studiată de Akerlof vânzătorii şi cumpărătorii dispun de informaţii diferite cu privire la maşinile scoase la vânzare. Astfel, în timp ce proprietarii cunosc calitatea maşinilor lor, cumpărătorii nu ştiu dacă nu cumva vor cumpăra un autoturism de proastă calitate. Toţi participanţii potenţiali la schimb ştiu că pe piaţa second-hand există atât autoturisme de proastă calitate, cât şi autoturisme bune şi pot aproxima ponderea autoturismelor de bună calitate în total. Dacă informaţia ar fi simetrică, fiecare autoturism s-ar vinde exact la preţul pe care îl merită şi piaţa ar funcţiona asemănător concurenţei perfecte. Informaţia asimetrică ridică următoarea problemă: cumpărătorul potenţial ştie că poate cumpăra un hârb cu preţul unei maşini bune, astfel că refuză să plătească acest preţ, speriat fiind de înşelăciune. Vânzătorul unei maşini bune nu acceptă pe ea preţul unui hârb şi nu o vinde cu acest preţ. În consecinţă, maşinile bune sunt alungate de pe piaţă şi nu pot fi vândute, iar piaţa nu funcţionează. Cauza eşecului acestei pieţe este externalitatea negativă generată de vânzătorii de autoturisme de proastă calitate asupra vânzătorilor de autoturisme de bună calitate (concretizată în faptul că punerea în vânzare a unui vehicul de proastă calitate reduce preţul mediu al autoturismelor de pe piaţă). Dacă pe piaţă există prea multe produse de proastă calitate, va fi dificil pentru produsele de bună calitate să fie vândute. Putem extinde exemplul la produsele româneşti: pentru că de zeci de ani se spunea că produsele româneşti sunt de proastă calitate, producătorii români care realizează produse bune au dificultăţi în a-şi vinde marfa, sau o vând la un preţ mai mic decât cel al produselor străine de calitate mai slabă. Realitatea pe piaţa autoturismelor second-hand e alta: piaţa funcţionează foarte bine, chiar dacă apar şi înşelătorii. Care ar fi explicaţia? Se poate observa că cei care suportă o pierdere în cazul antiselecţiei sunt cei care doresc să vândă bunuri de bună calitate (o maşină bună sau un risc bun). Este firesc ca aceşti indivizi să fie dispuşi să suporte un cost pentru a-şi semnala calitatea, în condiţiile în care acest cost este mai mic decât pierderea suportată în absenţa lui. De exemplu, vânzătorii de autoturisme de bună calitate pot oferi o garanţie cumpărătorilor, lucru pe care ceilalţi vânzători nu-l pot face. Teoria semnalului susţine că persoanele care vând bunuri de calitate sunt dispuse să suporte costul unui semnal, dar pentru a fi utile, semnalele trebuie să fie credibile pentru partea neinformată. Aceasta înseamnă că agenţii care vând bunuri de proastă calitate nu trebuie să fie interesaţi să trimită un semnal fals. Pe această linie a raţionamentului, înseamnă că semnalele trebuie să fie ieftine pentru vânzătorii de calitate bună şi scumpe pentru ceilalţi. Selecţia adversă devine mult mai complexă pe piaţa asigurărilor, unde companiile de asigurări nu pot cunoaşte profilul fiecărui asigurat şi unde contractele sunt mult mai diversificate

decât cele de vânzare-cumpărare. De obicei, contractul de asigurare prevede două preţuri: o primă de asigurare şi o indemnizaţie pe care asiguratorul o plăteşte dacă riscul se materializează. De cele mai multe ori, societăţile de asigurări practică o franşiză pe care asiguratul trebuie să o plătească dacă riscul se materializează şi care reduce valoarea indemnizaţiei. De exemplu, în cazul societăţii Interamerican Group se plăteau în 2001 următoarele franşize: 50 USD la orice avarie asigurată, sau 2% din valoarea asigurată în caz de furt parţial şi 5% în caz de furt total. Asiguraţii pot fi împărţiţi în două categorii: asiguraţi cu risc ridicat şi asiguraţi cu risc scăzut, fiecare consumator de asigurări cunoscându-şi profilul. În absenţa franşizei, asiguratorii vor dori să propună un contract la o primă de asigurare care să acopere riscul mediu, ceea ce înseamnă că asiguraţii cu risc mic vor trebui să suporte o primă mai mare (avem de-a face cu o externalitate). Aceşti potenţiali asiguraţi nu vor mai dori să cumpere contracte de asigurare, ceea ce înseamnă că numai cei cu risc mare se vor asigura. Franşiza permite asiguratorilor să separe agenţii între ei în funcţie de gradul de risc. Societăţile de asigurare pot propune două tipuri de contracte: un contract cu primă mică şi franşiză mare pentru cei cu risc scăzut şi un contract cu primă mare şi franşiză scăzută pentru cei cu risc ridicat. Alegând unul dintre cele două contracte, agenţii îşi vor face cunoscut tipul în care se încadrează. Se poate observa că scoaterea la suprafaţă a informaţiei este costisitoare, întrucât agenţii cu risc scăzut nu pot beneficia de soluţia care le-ar fi stat la dispoziţie dacă informaţia era simetrică: franşiză zero şi primă de risc mică. Analizând selecţia adversă pe piaţa asigurărilor de sănătate, Hal Varian (2006) afirmă că satisfacţia agenţilor poate fi mărită şi prin intervenţia statului. Acesta poate introduce obligativitatea asigurărilor de sănătate, ceea ce va permite firmelor de asigurare să practice o primă unică aferentă riscului mediu al asiguraţilor. Asiguraţii cu risc scăzut vor plăti în acest fel o primă mai mică decât cea pe care ar fi plătit-o dacă societăţile de asigurare stabileau prima în funcţie de asiguraţii cu risc crescut. În schimb, asiguraţii cu risc crescut vor beneficia de un contract foarte avantajos, ceea ce înseamnă că de fapt tot asiguraţii “buni” suportă costurile asimetriei informaţiei. Un efect asemănător îl are introducerea asigurării medicale în pachetul de avantaje oferit de firme angajaţilor; acest lucru permite reducerea primei de asigurare, întrucât toţi angajaţii sunt asiguraţi. Selecţia adversă apare în situaţiile în care una dintre părţi nu cunoaşte calitatea bunului oferit spre vânzare de cealaltă parte; în acest caz economiştii obişnuiesc să vorbească de “bun de tip ascuns” referindu-se la bunul tranzacţionat. Antiselecţia antrenează întotdeauna un cost suplimentar pentru cei de bună credinţă, mecanismul concurenţial nemaiavând capacitatea de a conduce la un optim în sensul lui Pareto. Hazardul moral Conceptul de hazard moral a apărut în domeniul asigurărilor şi descria la început situaţiile în care una dintre părţile unui contract, după încheierea contractului, acţionează în interes propriu şi în detrimentul partenerului. De exemplu, o persoană care a încheiat o asigurare împotriva focului îşi dă foc locuinţei, intenţionat sau din neglijenţă, şi declară că locuinţa a ars independent de voinţa sa. În ultimii ani conceptul de hazard moral s-a îmbogăţit cu un nou sens: el acoperă şi situaţiile în care partea neinformată poate observa acţiunea agentului, dar nu poate verifica dacă este acţiunea potrivită. De exemplu, să spunem că mergeţi cu autoturismul la mecanic. Mecanicul poate afirma că aveţi cutia de viteze integral defectă şi atunci va acţiona conform diagnosticului şi vă va schimba cutia de viteze. Soluţia corespunde perfect diagnosticului, dar este posibil ca dumneavoastră să fi avut nevoie doar de schimbarea pinioanelor.

În situaţiile de hazard moral partea neinformată trebuie să găsească mecanismele prin care să incite partea informată să adopte o decizie optimă din punctul de vedere al celui neinformat. Mecanismele incitative utilizabile în situaţii de hazard moral sunt studiate cu ajutorul modelelor Principal - Agent. Problema Principal -Agent este o componentă a teoriei incitaţiilor, care studiază mijloacele prin care pot fi stimulaţi agenţii care dispun de anumite informaţii private să scoată la iveală aceste informaţii. O relaţie Principal - Agent, numită şi relaţie de agenţie (instituţională, de organizaţie), există ori de câte ori bunăstarea unei persoane depinde de acţiunile întreprinse de o altă persoană. Agentul este persoana care acţionează, iar Principalul este persoana afectată. Relaţia are multiple exemplificări în practică: de exemplu, un spital este afectat de modul în care medicii îşi fac datoria, iar aceştia pot acţiona în interesul lor, şi nu al spitalului, îngrijind preferenţial pacienţii. Într-o firmă, există o relaţie de agenţie între manager şi proprietar: managerul îşi poate urmări interesele proprii (este Agent), chiar cu preţul unui profit mai mic, ceea ce-l afectează negativ pe proprietar, interesat de dividende (Principalul). Problemele pe care şi le propune spre rezolvare teoria Principal - Agent sunt: – să explice modul în care informaţia incompletă şi monitorizarea costisitoare afectează acţiunile agenţilor; – să construiască mecanisme prin care agenţii să fie stimulaţi să acţioneze în interesul principalului. Aceste probleme sunt rezolvate în general în funcţie de cazul studiat şi nu prin generalizare. De exemplu, să luăm cazul unui medic care pune un diagnostic, iar pacientul nu este în stare să evalueze dacă diagnosticul este cel corect. Agentul dispune de un avantaj informaţional (deţine o informaţie ascunsă), deoarece el observă diagnosticul corect (necunoscut principalului) după ce a semnat contractul şi înainte de a decide nivelul efortului. Soluţia este ca principalul să propună agentului un contract care să prevadă o plată W dependentă de rezultat şi de mesajul trimis de agent: W(R,M), în care M reprezintă mesajul. Principalul are interesul de a determina agentul să scoată la iveală informaţia pe care o deţine (în exemplul nostru, să pună diagnosticul corect). Procedeul care permite principalului să determine agentul să arate informaţia pe care o deţine este simplu dar costisitor şi poartă numele de principiul de revelaţie. El constă în faptul că principalul trebuie să ofere agentului aceeaşi sumă pe care acesta ar primi-o dacă ar minţi, ori de câte ori agentul este tentat să mintă. Atunci când principalul încheie contractul cu agentul, el ştie că pentru anumite situaţii agentul este tentat să mintă. De aceea, el îi va propune agentului o sumă maximă pe care acesta ar obţine-o dacă ar minţi, ceea ce va face ca agentul să spună adevărul. Aceasta înseamnă că remuneraţia este independentă de mesaj, dar revelarea informaţiei este costisitoare pentru principal. În rezolvarea situaţiilor de antiselecţie sau de hazard moral am avut întotdeauna în vedere preţul atunci când am discutat despre soluţiile optimizatoare. În realitate principalul dispune de o gamă mult mai variată de clauze contractuale. În cazul selecţiei adverse, partea neinformată poate propune (şi chiar propune în practică) o paletă largă de contracte care să acopere cât mai multe tipuri de potenţiali asiguraţi. În cazul hazardului moral, principalul poate investi în mecanisme de control a agentului, poate stabili plata unui agent în funcţie de rezultatele altuia (pentru a beneficia de roadele competiţiei dintre agenţi) sau poate propune agentului colaborarea pe termen lung. Indiferent de soluţia aleasă, contractele dintre principal şi agent vor fi întotdeauna incomplete, iar agentul va beneficia de un avantaj informaţional care se va traduce printr-o rentă informaţională.

AUTOEVALUARE UNITATEA VI

1. Ronald Coase a propus ca soluţie a externalităţilor negative: a) aplicarea unui impozit asupra activităţii generatoare de externalitate negativă; b) subvenţionarea celor care suportă efectele externe negative; c) aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”; d) definirea precisă a drepturilor de proprietate şi crearea unei pieţe pentru acestea; e) controlul activităţii generatoare de externalitate negativă de către stat. 2. Internalizarea externalităţilor negative are loc prin: a) reducerea costului marginal privat; b) reducerea preţului plătit de consumatori; c) includerea costurilor externe în costul privat; d) creşterea producţiei; e) restrângerea drepturilor de proprietate privată. 3. Poluarea reprezintă un exemplu de: a) bun public; b) externalitate negativă; c) externalitate pozitivă; d) bun privat; e) bun de folosinţă comună. 4. În cazul unei externalităţi pozitive: a) beneficiile private sunt mai mari decât beneficiile sociale; b) beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale; c) costurile private sunt mai mari decât costurile sociale; d) costurile private sunt egale cu costurile sociale; e) beneficiile şi costurile private coincid cu beneficiile şi costurile sociale. 5. Externalitatile pozitive apar atunci când: a) firmele au costuri de tranzactie semnificative; b) schimbul are dezavantaje, dar foarte mici; c) avantajele sunt mari, dar dezavantajele si mai mari; d) avantajele schimbului sunt mai mari decat dezavantajele; e) toate variantele sunt corecte. 6. Care dintre următoarele variante cauzează o externalitate negativă: a) creşterea albinelor (având drept efect principal polenizarea plantelor şi copacilor); b) parcurgerea zilnică cu autoturismul personal a drumului spre locul de muncă; c) cercetarea ştiinţifică fundamentală; d) plantarea de flori în grădina din faţa casei; e)construcţia unui gard înalt între curtea proprie şi cea a vecinului.

7. Care dintre următoarele variante este cea mai susceptibilă să genereze o externalitate pozitivă: a) parcurgerea zilnică cu autoturismul personal a drumului spre locul de muncă; b)cumpărarea unei îngheţate; c) obligarea unei firme cu poziţie de monopol să vândă la un preţ egal cu costul total mediu; d) vânarea urşilor sălbatici; e) plantarea de flori în grădina din faţa casei. 8. Este un exemplu de bun public: a) filmul vizionat la cinematograf; b) filmul vizionat de pe caseta video închiriată; c) călătoria cu trenul; d) apărarea naţională; e) un telefon public. 9. Externalităţi pozitive apar atunci când: a) drepturile de proprietate sunt bine definite; b) indivizi neimplicaţi într-un contract beneficiază de efectele favorabile ale acestuia; c) se realizează alocarea eficientă a resurselor economice prin intermediul pieţei; d) efectele pozitive ale unei activităţi sunt reglate prin mecanismul pieţei;e) un bun produce satisfacţie cumpărătorului. 10. În problema "pasagerului clandestin" teoria economică încadrează comportamentele bazate pe tendinţa de: a) a beneficia gratuit de bunurile private; b) a eluda plata bunurilor publice; c) a eluda plata bunurilor nonmarfare; d) a beneficia gratuit de bunurile libere; e) toate variantele a-d. 11. Internalizarea externalităţilor negative înseamnă: a) stimularea exporturilor; b) reducerea vânzărilor pe pieţele externe; c)reducerea costurilor explicite; d) reducerea preţului de echilibru; e) încorporarea costurilor externe în costurile explicite ale generatorului de externalităţi. 12. Un bun public implică în mod necesar una dintre următoarele condiţii: a)costul furnizării acestui bun pentru un consumator suplimentar este zero; b) încasările din vânzarea acestui bun permite finanţarea producerii sale; c) guvernul furnizează acest bun gratuit; d) acest bun este produs numai de către întreprinderi cu capital de stat; e) acest bun poate fi produs la fel de eficient de întreprinderile publice şi de cele private. 13. Emisiunile de radio reprezintă bunuri publice pentru că: a) sunt bunuri libere; b) sunt gratuite; c) sunt finanţate de la bugetul statului; d) se caracterizează prin nonexcluziune şi nonrivalitate; e) nu sunt tranzacţionate pe piaţă. 14. Peştii din mări şi oceane sunt în pericol de dispariţie pentru că: a) indivizii care exploatează resursa sunt iraţionali; b) această resursă este caracterizată de excluziunea consumatorilor prin preţ; b) rivalitatea în consum, în absenţa dreptului de proprietate, determină exploatarea în exces a resursei; c) statul nu subvenţionează refacerea stocurilor de peşte; d) drepturile de proprietate asupra resursei sunt bine definite. 15. Doi vecini A şi B deţin fiecare câte un teren cu pomi fructiferi. A şi-a îngrijit pomii şi livada acestuia este plină de fructe, pe când pomii lui B sunt plini de omizi. Care dintre afirmaţiile de mai jos este corectă? a) acţiunea lui A generează externalităţi negative; b) atât timp cât costurile de întreţinere depăşesc valoarea proprietăţii, B procedează corect atunci când nu cheltuie bani pentru îngrijirea livezii; c) acţiunea lui B generează externalităţi pozitive; d) administraţia publică locală ar trebui să-l oblige pe B să-şi îngrijească grădina; e) administraţia publică locală ar trebui să-l oblige pe A să îngrijească şi grădina lui B.

16. Una dintre variantele de mai jos constituie motivul intervenţiei guvernamentale în scopul atingerii bunăstării: a) statul are resursele financiare pentru realizarea acestui obiectiv; b) statul are cei mai buni specialişti în economia bunăstării; c) autoritatea publică deţine cele mai cuprinzătoare informaţii referitoare la nevoile societăţii; d) piaţa se confruntă cu o serie de limite ce generează eşecuri în alocarea resurselor; e) b şi c. 17. Bunăstarea, ca obiectiv al politicii sociale, vizează: a)justiţia distributivă a venitului; b) realizarea obiectivelor politicii economice; c)asigurarea de către guvern a unui număr mare de locuri de muncă bine plătite; d) stabilirea unui ansamblu de norme şi reglementări care să determine o mai mare operativitate în funcţionarea pieţelor; e) satisfacerea dorinţei indivizilor de a avea acelaşi nivel de trai. 18. Intervenţia guvernamentală este optimă atunci când: a) guvernul ia măsuri de prevenire a poluării; b) beneficiile intervenţiei sunt mai mari decât costurile acesteia; c) costurile suportate de poluatori sunt mai mari decât beneficiile acestora, realizându-se astfel obiectivele justiţiei sociale (poluatorul plăteşte); d) beneficiile celor mai mulţi dintre membrii societăţii sunt mai mari decât pierderile celorlalţi; e)nici o variantă dintre cele de mai sus. 19. Alegerea între eficienţă economică şi echitate generează: a) costul de oportunitate al intervenţiei guvernamentale; b) conflict de interese între partenerii sociali; c) dezechilibre pe piaţă, deoarece conceptele de mai sus nu pot fi disociate; d) beneficii pentru întreaga societate; e) nici o variantă din cele de mai sus. 20. Bunurile publice sunt caracterizate de: 1) nonrivalitate; 2) nonexcluziune; 3) rivalitate; 4)excluziune; 5) nici un răspuns corect. Alegeţi varianta corectă : a) 1+2; b) 2+3; c) 2+4; d) 3+4; e) 5. 21. Pot fi considerate externalităţi negative: 1) gazele de eşapament ale automobilelor; 2)restaurarea clădirilor istorice; 3) cercetarea tehnologică; 4) vaccinul antigripal; 5) fumul termocentralelor Alegeţi varianta corectă : a) 1+2+5; b) 2+3+4+5; c) 2+3+5; d) 2+4+5; e) 1+5. 22. Pentru a caracteriza externalităţile pozitive sunt corecte afirmaţiile: a) venit marginal social este mai mare decât venitul marginal al firmei; b) costul marginal al firmei este mai mic decât costul marginal total; c) costuri suplimentare suportate de societate; d) venit marginal total este mai mic decât venitul marginal al firmei; e) costul marginal al firmei este mai mare decât costul marginal total 23. Reprezintă situaţii de hazard moral, cele în care: 1) proprietarul unei case asigurate împotriva incendiului nu cumpără extinctoare; 2) un pasager care călătoreşte fără bilet; 3)populaţia rurală nu-şi asigură locuinţele împotriva inundaţiilor ştiind că guvernul îi va despăgubi; 4) construirea unui spital într-o locaţie mică şi din care populaţia emigrează;5)toate cele de mai sus. Alegeţi varianta corectă : a) 1+2+3; b) 2+3+4; c) 2+3; d) 1+3; e) 5.

24. Reprezintă situaţii de selecţie adversă: 1) ascunderea de către vânzător a informaţiilor referitoare la defectele produselor second-hand; 2) proprietarul unei case asigurate împotriva incendiului nu cumpără extinctoare; 3) tendinţa unei persoane de a-şi incendia casa după încheierea asigurării; 4) ascunderea unor probleme de sănătate de către o persoană care vrea să încheie o asigurare de viaţă; 5) toate cele de mai sus. Alegeţi varianta corectă : a) 1+2+3; b) 2+3+4; c) 2+3; d) 1+3+4; e) 5.

Unitatea VII. Veniturile posesorilor factorilor de productie Secţiunea 1. Profitul Secţiunea 2. Salariul Secţiunea 3. Dobanda Secţiunea 4. Renta Ce ştim despre: PROFIT 1. Profitul reprezintă avantajul realizat sub formă bănească din exercitarea unei activităţi. Masa profitului (Pr) se determină ca diferenţă între încasările firmei (CA) şi cheltuielile sale (CT): Pr = CA - CT. Profitul mediu (PrM) este profitul pe unitate de produs şi se determină ca diferenţă între preţul de vânzare al produsului (P) şi costul unitar (CTM): PrM = Pr / Q =P-CTM. Rata profitului (Pr’) se poate determina sub trei forme: • în raport cu cifra de afaceri, ca un raport între masa profitului şi încasări: P r’ = Pr/ CA; dacă firma produce bunuri nediferenţiate această rată mai poate fi determinată astfel: Pr’ = PrM/P • în raport cu costul producţiei, ca un raport între profit şi costul total: Pr’= Pr/CT; dacă produsele sunt omogene (nediferenţiate), această rată devine: Pr’= PrM/CTM, cunoscută şi sub numele de rata rentabilităţii; • în raport cu capitalul utilizat (K), ca un raport între profit şi capitalul utilizat: P’r = Pr / K. Capitalul utilizat este identic cu capitalul total al firmei, dacă firma se află în primul an de funcţionare, deci vom scrie: K = Kf + Kc, în care Kf este capitalul fix, iar Kc este capitalul circulant. Dacă firma nu se află în primul an de funcţionare, în capitalul utilizat inc1udem în întregime doar capitalul circulant, în timp ce din capitalul fix inc1udem numai partea încă neamortizată: K = Kc + Valoarea neamortizată din Kf. 2. Funcţiile profitului sunt: - constituie motivaţia activităţii, stimulează întreprinzătorii să-şi asume riscul unei activităţi şi să adopte măsuri de eficientizare a activităţii economice;

- este dovada şi măsura utilităţii unei activităţi; pentru că produsele unei firme să se vândă ele trebuie să fie considerate utile de către consumatori; în plus, consumatorii vor fi dispuşi să plătească cu atât mai mult pe un bun, cu cât consideră că utilitatea acestuia este mai mare. - exprimă sintetic rezultatele firmei şi implicit forţa sa competitivă în raport cu celelalte firme de pe piaţă; - este compatibil cu raţionalitatea social economică, fie şi numai datorită faptului că din impozitul pe profit sunt finanţate alte domenii utile societăţi, dar care nu urmăresc profitul (sănătate, cultură ş.a.); 3. Formele profitului sunt: - profitul normal, este acela considerat suficient de o firmă pentru a-şi continua activitatea; în acest profit vom include: salariul întreprinzătorului, chiria pentru c1ădirile proprii, dobânda la capitalul propriu investit în firmă, rentă pentru terenul propriu pe care funcţionează firma şi o primă pentru asumarea riscului. Cu alte cuvinte, profitul normal include toate acele venituri pe care întreprinzătorul le-ar fi obţinut în mod independent şi pe care le-a sacrificat în favoarea unei activităţi pe cont propriu. Desigur, acest profit are o importantă componentă subiectivă, pentru că depinde de aprecierea întreprinzătorului; - supraprofitul este partea din profit care depăşeşte profitul normal; el este obţinut în primul rând de firmele aflate în concurenţă imperfectă; - profitul legitim, este cel cuvenit firmei ca factor de producţie pentru contribuţia sa la activitatea economică (astfel, firma oferă locuri de muncă, oferă bunuri pe piaţă, aduce venituri statului prin impozite ş.a., iar prin aceste fapte contribuie la dezvoltarea generală a ţării); - profitul nelegitim (venit necâştigat), obţinut de firmă fără a contribui în nici un fel la activitatea economică (de exemplu, firma poate profita de inflaţie şi poate mări preţurile fără justificare în costuri); - profit brut şi profit net; profitul net este partea din profit rămasă firmei după plata impozitului pe profit; ea poate fi utilizată pentru autofinanţare (creşterea stocului de capital, investiţii) şi pentru consumul întreprinzătorului. Profitul net se mai numeşte şi admis. 4. Funcţia de producţie poate fi reprezentată simplu astfel: Q = f (K,N,L), si exprimă dependenţa producţiei obţinute de factorii de producţie capital (K), natură (N) şi muncă (L) consumaţi. Funcţia arată în acelaşi timp că profitul întreprinzătorului depinde de cheltuielile sale cu factorii de producţie. Cu cât întreprinzătorul repartizează o cotă mai mare din cifra de afaceri celorlalţi factori de producţie, cu atât profitul său va fi mai mic. Alături de preţurile factorilor de producţie, alţi factori de care depinde profitul firmei sunt: - costul de producţie; cu cât acesta este mai mare, profitul este mai mic; - cifra de afaceri cu care profitul este direct proporţional; - preţul; cu cât este mai mare, şi profitul este mai mare ponderea produselor de calitate superioară în structură producţiei; profitul este cu atât mai mare cu cât ponderea este mai mare; - volumul producţiei cu care profitul este direct proporţional; - viteza de rotaţie a capitalului; cu cât numărul de rotaţii ale capitalului este mai mare, iar durata unei rotaţii mai mică, cu atât profitul este mai mare. Întrebări frecvente pe această temă 1. Ce semnificaţii se acordă indicatorilor pentru mărimea şi dinamica ratei profitului?

Indicatorii care exprimă evoluţia ratei profitului (cum sunt indicele ratei profitului şi modificarea absolută şi relativă a acesteia) scot în evidenţă evoluţia eficienţei economice a unei firme. Aţi observat desigur că rata profitului se determină ca un raport între rezultate şi cheltuieli, ceea ce înseamnă că este un indicator al eficienţei. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât eficienţa este mai ridicată şi implicit, capacitatea concurenţială a firmei este mai mare. Cum orice firmă urmăreşte să obţină o rată a profitului cât mai mare, sectoarele de activitate neprofitabile vor fi abandonate ceea ce conduce la o realocare a resurselor economice în favoarea domeniilor cu cea mai mare eficienţă. Rezultă că evoluţia ratei profitului are o influenţă hotărâtoare asupra alocării resurselor şi asupra dezvoltării economice. 2. Ce înseamnă că "întreprinzătorul face firmă"? Afirmaţia arată că existenţa şi profitabilitatea firmei depinde de priceperea întreprinzătorului. Conducătorul firmei decide ce, cum, cât şi pentru cine să producă în funcţie de informaţiile fumizate de piaţă. De interpretarea corectă a acestor informaţii şi de corectitudinea deciziilor întreprinzătorului depinde evoluţia firmei. Deciziile greşite pot conduce o firmă la faliment. Dar activitatea unei firme depinde şi de mediul de afaceri în care firma îşi desfăşoară activitatea; de aceea H.Guitton afirmă că existenţa profitului “se explică printr-o legătură între activitatea întreprinzătorului şi mediul în care ea se exercita”. 3. Cum influenţează durata de rotaţie a capitalului profitul unei firme? Cu cât durata este mai mare, profitul este mai mic. Să luăm exemplul a două firme A şi B, care produc nave de pescuit. Să presupunem că firma A realizează o navă la doi ani, iar firma B o navă pe an. Durata unei rotaţii a capitalului la firma A este de o rotaţie la doi ani, echivalentă cu o viteză de rotaţie (V) de V=1/2 pe an. Firma B are o durată de rotaţie de un an şi o viteză de V= 1 rotaţie pe an. Aceasta înseamnă că firma A realizează profit o dată la doi ani, pe când B obţine profit o dată pe an. Toţi ceilalţi factori fimd consideraţi aceeaşi, este evident că A va avea un profit mai mic decât B. 4. Când este profitul unei firme maxim? Profitul unei firme este maxim atunci cand venitul marginal este egal cu costul marginal, deci profitul marginal este zero. Profitul marginal este profitul ultimei unităţi vândute şi se determină ca diferenţă între venitul marginal şi costul marginal. Venitul marginal este venitul suplimentar obţinut de o firmă prin creşterea cu o unitate a producţiei vândute. Altfel spus, este venitul ultimei unităţi vândute. Aşa cum utilitatea totală era suma utilităţilor marginale, la fel profitul total este suma profiturilor marginale. Când profitul marginal este zero, profitul total este maxim şi constant. Dar pentru ca profitul marginal (Prm) să fie zero trebuie ca venitul marginal (Vm) să fie egal cu costul marginal (CM): Vm = CM. În condiţiile concurenţei perfecte, firma nu poate influenţa preţul pieţei, preţ care se formează liber, pe baza cererii şi ofertei. Firma intră pe piaţă atunci când preţul pieţei este superior costului său unitar şi îşi vinde întreaga producţie la acest preţ al pieţei. Rezultă că fiecare unitate vândută suplimentar aduce firmei un venit suplimentar egal cu preţul său, preţ notat P. Pentru ca profitul firmei să fie maxim ea trebuie să realizeze un nivel al producţiei, Q, pentru care acest venit suplimentar (marginal) este egal cu costul marginal. În concurenţa perfectă, pentru ca profitul să fie maxim condiţia este: P = CM. 5. Ce relaţie există între profitul normal şi supraprofit? Profitul normal poate fi mai mare, mai mic sau egal cu supraprofitul. Aceasta deoarece supraprofitul, numit şi profit de monopol, este partea din profit care depăşeşte profitul normal. Să luăm exemplul unei firme care încasează din vânzarea producţiei 100 mil. lei pe lună şi realizează

cheltuieli cu factorii de producţie de 60 mil. lei pe lună. Să mai presupunem că întreprinzătorul contribuie la activitatea firmei doar cu muncă proprie pentru care apreciază că merită 10 mil. lei pe lună şi cu un capital care depus la bancă i-ar adduce o dobânda de 5 mil. lei pe lună. Profitul total al firmei va fi de Pr = 100 - 60 = 40 mil. lei. Profitul normal este: 10 + 5 = 15 mil. lei. Supraprofitul va fi de 40 - 15 = 25 mil. lei şi este în acest caz mai mare decât profitul normal. Ce ştim despre:Salariu 1. Piaţa muncii este piaţa pe care se întâlnesc cererea cu oferta de muncă şi pe care se formează preţul muncii. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată din economie într-o anumită perioadă de timp; ea se măsoară prin numărul locurilor de muncă, indiferent dacă acestea sunt sau nu ocupate. Oferta de muncă exprimă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale. Oferta de muncă se măsoară prin populaţia aptă de muncă a unei ţări, indiferent dacă lucrează sau nu, din care se scad: - femeile casnice; - studenţii; - militarii în termen; - cei care nu doresc să se angajeze, pentru că au resurse pentru existenţă sau/şi deoarece au alte preocupări. NU CONFUNDA! Oferta de muncă şi Oferta de locuri de muncă; oferta de muncă este dată de populaţia aptă de muncă, indiferent dacă lucrează sau nu, pe când oferta de locuri de muncă este sinonimă cu cererea de muncă. NU CONFUNDA! Cererea de muncă şi Cererea de locuri de muncă; cererea de muncă este numărul locurilor de muncă din economie care se satisfac prin remunerare salarială, pe când cererea de locuri de muncă este oferta de muncă. • • • • • 2. Cererea şi oferta de muncă au următoarele particularităţi: sunt mărimi dinamice, se modifică în timp; reflectă relaţiile între dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii şi populaţie ca sursa a ofertei; pe termen scurt sunt invariabile, deoarece pentru ca cererea să crească trebuie realizate investiţii (care cer timp), iar pentru ca oferta să crească trebuie ca generaţiile de oameni să ajungă la vârsta de muncă; forţa de muncă are o mobilitate redusă (motiv pentru care, uneori, în aceeaşi ţară există zone cu şomaj ridicat şi zone în care factorul de producţie muncă este insuficient); oferta de muncă are caracter rigid (pe măsură ce salariul creşte, timpul de muncă oferit de angajat creşte şi el, dar mai încet) şi este perisabil (dacă o persoană nu lucrează o perioadă îndelungată, îşi pierde din aptitudini şi din îndemânare; de exemplu, chiar şi dumneavoastră, după o vacanţă, aveţi nevoie de timp pentru a învăţa cu acelaşi randament ca înainte de vacanţă);

pentru că factorul muncă este oferit de oameni, oferta de muncă nu se formează neapărat pe principii de piaţă (de exemplu, dacă vă place istoria, chiar dacă ştiţi că pe piaţa muncii nu este nevoie de istorici, veţi urma această facultate); • cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci sunt formate din segmente puţin concurenţiale sau chiar neconcurentiale. Piaţa forţei de muncă poate fi privită: -la nivel macroeconomic, unde se formează cadrul general al funcţionării sale, se formează principiile care stau la baza stabilirii salariilor şi se conturează o anumită tendinţă a salariilor (în general, de creştere); -la nivel microeconomic, unde se încheie efectiv contractele de muncă şi se determină mărimea şi dinamica salariului. 3. Salariul este suma de bani primită de posesorul muncii pentru contribuţia sa la desfăşurarea activităţii economice. Salariul poate fi privit din două puncte de vedere: a) al realizării activităţii economice, bazată pe combinarea factorilor de producţie ==> salariul este un cost, o componentă a costului producţiei; b) al finalizării activităţii economice în bunuri care aduc un venit prin vânzarea lor pe piaţă ==> venit care se împarte între participanţii la realizarea lui, inclusiv factorul muncă. 4. Salariul este sub incidenţa a două procese: • diferenţierea, stabilirea diferită a salariului pentru diferiţi lucrători în funcţie de anumite criterii, dintre care cel mai important este eficienţă, productivitatea muncii; • apropierea - egalizarea salariilor, niciodată perfectă, care exprimă tendinţa salariilor de a se apropia, dacă şi eficienţa muncii angajaţilor devine asemănătoare. 5. Formele salariului sunt: a) Salariul nominal (SN) care reprezintă suma de bani primită de un salariat pentru muncă prestată. b) Salariul real (SR), care exprimă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată cu salariu nominal; este, altfel spus, puterea de cumpărare a salariului nominal; el se determină ca un raport între salariul real şi nivelul mediu al preţurilor bunurilor de consum (P): SR = SN/ P. c) Salariul colectiv se acordă salariaţilor unei firme pentru participarea la beneficiul obţinut de firmă; îmbracă forma unei sume de bani sau a unor avantaje (de exemplu, angajaţii SNCFR beneficiază de călătorii gratuite pe calea ferată). d) Salariul social este suma acordată de societate unor salariaţi care se confruntă cu probleme deosebite: şomaj, boli profesionale, accidente de muncă ş.a. 6. Factorii care influenţează mărimea salariului sunt: a) Factori direcţi - productivitatea muncii; - cheltuielile salariatului şi familiei sale pentru acoperirea nevoilor. Pentru că factorii de mai sus cresc în timp, şi salariul are o tendinţă generală de creştere. b) Factori indirecţi: - gradul de organizare în sindicate; - capacitatea sindicatelor şi a angajaţilor de a dialoga cu organizaţiile patronale şi cu statul şi de a-şi impune revendicările; - migraţia internaţională a forţei de muncă;

- legislaţia cu privire la mişcarea grevistă. Întrebări frecvente pe această temă 1. De ce salariul este o componentă a preţului unui bun economic? Pentru că salariul, din perspectiva firmei, este un cost, o componentă a costurilor salariale. Această cheltuială, firmă o recuperează din veniturile încasate din vanzarea produselor, deci include, sub forma costurilor salariale medii, salariul în preţul produselor sale. 2. De ce se spune că cererea şi oferta de muncă au caracter derivat ? Pentru că ele derivă din cererea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Astfel, nici o firmă nu angajează lucratori numai din dorinţa de a reduce şomajul şi a-i ajuta pe aceştia să trăiască mai bine. Scopul pentru care o firmă creşte numărul de lucrători este creşterea producţiei, pentru maximizarea profitului. Firma creşte producţia numai atunci când estimează că aceasta se va vinde, deci când cererea pentru bunurile realizate de ea şi oferite pe piaţă creşte (o cerere care poate să crească este o cerere elastică). Deci cererea de muncă decurge direct din cererea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Pe de altă parte, oamenii nu muncesc, în general, de dragul de a munci sau pentru că nu au altceva mai bun de făcut. Ei se oferă să presteze o muncă salarială tocmai pentru a putea să cumpere bunurile economice necesare acoperirii nevoilor. 3. De ce creşterea mai accentuată a salariilor în, raport cu creşterea productivităţii muncii determină creşterea costurilor salariale medii? Costurile salariale medii sunt costurile salariale pe unitate de produs. Productivitatea muncii exprimă producţia raportată la numărul de angajaţi. Dacă creşterea salariilor depăşeşte creşterea productivităţii muncii, înseamnă că indicele salariului real (Isr) este mai mare decât indicele productivităţii muncii (Iwl). Dar Iwl =IQ/IL şi este mai mic decât Isr. Dacă numărul lucrătorilor este constant, IL este egal cu 1 sau 100% şi se poate afirma că Isr>IQ deci salariul real creşte mai repede decât producţia, ceea ce înseamnă că la o unitate de produs revin mai multe cheltuieli salariale, deci cresc costurile salariale medii.

Ce stim despre:Dobânda
În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, un excedent ce revine proprietarului capitalului bănesc dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă asupra numerarului, unei alte persoane, pe o anumită perioadă de timp. Pentru debitor dobânda reprezintă o cheltuială iar pentru creditor dobânda este un venit. Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele: 1. economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare, fiind folosite de către acestea la acordarea de împrumuturi; 2. economiile firmelor reprezintă acea parte a profitului care rămâne disponibilă după plata dividendelor; 3. economiile guvernului, apar în situaţia în care veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. DEFINITIE: dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui capital utilizat în condiţii normale, în activitatea economică.

Important de stiut: Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele: 1. dobânda bancară de bază – se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau a bonurilor de trezorerie; 2. dobânda bancară percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ numită şi taxă de scont comercială; 3. dobânda pe piaţa monetară – se aplică împrumuturilor pe termen scurt, împrumuturilor contractate între bănci, respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune; 4. dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii financiare constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un plus, care este stabilit în funcţie de credit şi situaţia economică a debitorului; 5. dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen – sunt constituite de bănci, la casele de economii; 6. dobânzi pe piaţa obligaţiunilor; 7. dividende – pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni; Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori: a) masa dobânzii – respectiv suma absolută a dobânzii pe care o plăteşte debitorul, creditorul său; b) rata anuală a dobânzii ca mărime relativă care se calculează ca raport procentual între dobândă (D), primită sau plătită, şi suma care a făcut obiectul împrumutului (C). formula: d’ = (D/C) x 100, unde: d’ = rata dobânzii, D = dobânda totală, C = capitalul împrumutat. Între rata dobânzii şi cererea de credite există un raport invers proporţional. Câştigul băncii rezultă din diferenţa între dobânda încasată de bancă de la cei pe care i-a creditat şi dobânda plătită deponenţilor săi, care reprezintă câştigul brut. Dacă din câştigul brut se scad cheltuielile de funcţionare a băncii rămâne profitul sau câştigul net. Nu confunda: Dobanda simpla/Dobanda compusa Există două modalităţi de calcul al dobânzii: 1. Dobânda simplă – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mică de un an sau la cele cu scadenţă după un an, dacă rambursarea creditului se face în rate egale. Se determină după formula: D = C x d’ x n, unde: D = dobânda simplă, C = creditul, d’ = rata anuală a dobânzii, n = durata împrumutului în ani.

2. Dobânda compusă sau capitalizată – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mare de un an, dacă rambursarea datoriei şi dobânzii aferente se face la sfârşitul perioadei. Dobânda neplătită în primul an se adaugă la suma împrumutată fiind luată în calculul dobânzii în anul următor. Este numită „dobândă la dobândă” şi se determină după următoarea formulă: Sn = S0(1+d’)n D = Sn – S0 d’ = D / (C x n) x 100 unde: Sn = suma totală plătită băncii la sfârşitul perioadei, S0 = capitalul iniţial luat cu împrumut (creditul), d’ = rata anuală a dobânzii, n = durata împrumutului în ani, c = creditul, D = dobânda totală plătită băncii. Nivelul şi dinamica ratei dobânzii depind de următorii factorii: 1. riscul asumat de creditor privind insolvabilitatea debitorului; dacă riscul asumat de creditor este mare, rata dobânzii creşte astfel încât dobânda percepută la credit, numită dobândă pură sau netă, se adaugă prima de asigurare contra riscului, obţinându-se dobânda brută care cuprinde şi cheltuielile de gestionare a creditului, suportate de către bancă; 2. riscul dintre cererea şi oferta de credite pe piaţa monetară – când cererea creşte, rata dobânzii creşte şi invers, când oferta sporeşte, rata dobânzii scade; 3. inflaţia determină majorarea ratei dobânzii. Pentru a preveni riscul inflaţionist banca percepe o dobândă nominală, care cuprinde dobânda reală, corectată în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist; 4. conjunctura economică şi politică atât din interiorul fiecărei ţări, cât şi pe plan internaţional; 5. durata creditului – dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este mare, atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce la scăderea ratei dobânzii pentru asemenea credite paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung; 6. costul procesului de acordare de împrumuturi – la împrumuturile mari care se reîntorc la creditori dintr-o dată, costurile sunt mult mai mici decât în cazul împrumuturilor mici care se returneaz ă creditorului în rate; 7. rata de scont practicată de Banca Centrală la refinanţarea băncilor; 8. oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţă; 9. raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului la capitalul investit; 10. starea generală a economiei etc.

Băncile intervin în scăderea masei monetare, când necesităţile economiei impun acest lucru, reducerea masei băneşti făcându-se prin: • limitarea sau plafonarea creditului prin stabilirea unei sume maxime şi a unui cuantum (procent); • creşterea rezervei obligatorii şi a ratei dobânzii, la intervenţia Băncii Centrale; Ce stim despre: Renta Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de producţie care aparţine unei alte persoane. Renta poate fi privită sub două forme: - sub formă materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători, produse de calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol; - sub formă bănească ca rentă economică, adică venitul obţinut de către deţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare. David Ricardo, defineşte renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului. Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţa dintre valoarea socială şi cea individuală obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă. Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi se numeşte rentă funciară care reprezintă renta încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă. Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş. Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei, este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al produselor. Renta se poate exprima şi măsura în: - mărime absolută – renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendaşului; - mărime relativă – renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenul arendat. Nu uita:Renta poate fi absolută sau diferenţială. Renta diferenţială se formează pe baza unor particularităţi ale activităţilor economice în agricultură este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care sunt obţinute produsele pe terenurile mai fertile în condiţiile în care preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe terenurile cu o fertilitate mai mică. Nu confundati termenii:

Renta diferenţială se împarte în: - renta diferenţială de gradul I – este renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. Mărimea ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile cele mai slabe luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă. Acest tip de rentă este caracteristica predominantă a agriculturii extensive; - renta diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine astfel, un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării contractului de arendare. Renta diferenţială II este legată de agricultura intensivă de dotarea tehnică superioară a exploatărilor agricole. Pe lângă tipurile de rentă amintite, mai distingem: - renta de monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori. Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse; - renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine sau de terenuri bogate în resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse; - renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice din cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial; - renta industrială (comercială) – reprezintă surplusul de venit obţinut de marile firme prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale firmelor mai mici (care nu pot rezista decât practicând preţuri mai mari); - rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut de unii întreprinzători în urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când pre ţurile lor erau mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.

Mărimea preţului pământului este influenţată de numeroşi factori: 1. mărimea şi evoluţia rentei – influenţează direct preţul pământului, fapt evidenţiat de formula: Pp = R/d’ Pp = preţul pământului, R = renta anuală, d’ = rata anuală a dobânzii plătite de bănci deponenţilor, pentru dreptul de a le folosi suma depusă pe termen de un an. 2. rata dobânzii bancare – influenţează invers proporţional preţul pământului când rata dobânzii creşte, potenţialii cumpărători sunt

3. 4. 5. 6. 7.

mai tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile, putând obţine un câştig mai mare, cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se şi preţul acestuia; cererea şi oferta de terenuri agricole – datorită faptului că pământul este un factor de producţie limitat, oferta acestuia are caracter rigid; cererea şi oferta de produse agricole – acţionează asupra preţului pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin utilizare permite obţinerea produselor agricole; posibilitatea folosirii alternative a pământului – oferă mai multe şanse de câştig cumpărătorului, iar preţul pământului va creşte (relaţie directă); poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele de aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi preţul pământului; deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist de terenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de terenuri agricole.

AUTOEVALUARE UNITATEA VII

I. TESTE GRILA

1. Profitul este: a) recompensa pentru risc; b) venitul factorului de productie capital; c) un venit legitim obtinut de orice firma.

2. Cand profitul creste mai repede decat cresc costurile de productie, rata profitului la cost: a) creste; b) scade; c) nu se modifica.

3. Rata profitului la cifra de afaceri este de 50%. Atunci: a) profitul reprezinta 50% din costul total; b) profitul este egal cu costul total; b) profitul este egal cu costul total; c) costul total este egal cu cifra de afaceri.

II. RASPUNDETI CU ADEVARAT SAU FALS 1. Profitul este un venit care nu se impoziteaza 2. Profitul normal este un cost de oportunitate. 3. Cand rata profitului creste, volumul productiei firmei creste. 4. Profitul depinde de abilitatea intreprinzatorului. 5. La acelasi grad de risc asumat, firmele obtin niveluri diferite de profit.

III. ASOCIATI VARIABILEI DIN COLOANA A RELATIA CORECTA DIN COLOANA B

COLOANA A 1. Rata profitului la cost 2. Profitul net 3. Rata profitului la capital

COLOANA B a) Rpr/CT= Pr/CT x 100 b) Rpr/CT= CT/Pr x 100 c) Rpr/K = Pr/K x 100 d) Rpr/K= Pr/CA x 100 e) Pr net= PrB - Imppr f) Prnet= CT-CA

VI. PROBLEMA Cunoasteti urmatoarele informatii cu privire la o firma Cantitate produsa Pret Cost total Venit total

1 2 3 4

100 100 100 100

150 200 220 250

Completati tabelul si determinati pragul minim de reantabilitate.

Raspunsuri : I. 1a, b, 2a, 3b; II. 1F, 2A, 3F, 4A,5A. III.1a, 2e, 3c, IV. 1 venitul total:100, 200, 300, 400, pragul de rentabilitate, la care CA=CT, este Q+2 bucati

II. TESTE GRILA

1. Cand preturile cresc mai repede decat salariul nomina, salariul real: a)creste, b)scade, c) nu se modifica. 2. Cresterea fiscalitatii pe salarii, neinsotita de cresterea salariilor brute, determina: a) reducerea salariului net; b) cresterea salariului net; c) cresterea salariului real. 3. Daca cererea de munca scade si oferta de munca creste, salariul pe piata muncii inregistreaza urmatoarea evolutie: a) creste; b) scade; c) nu se modifica.

II. RASPUNDETI CU ADEVARAT (A) SAU FALS (F):

1. Cererea de munca se exprima prin numarul locurilor de munca libere din economie. 2. Oferta de munca se afla in relatie directa cu salariul real 3. Cand cererea de munca creste, iar oferta de munca nu se modifica, salariul creste. 4. Cand productivitatea muncii creste, cererea de munca scade. 5. Statul nu intervine pe piata muncii.

III. PROBLEME

1. Popescu primeste lunar un salariu brut de 10 milioane lei, stiind ca impozitul pe salariu este de 35%, determinati salariul net. Ce evolutie va avea salariul net, dara impozitul pe salariu scade la 25 %? Dar daca impozitul creste la 40%?

2. In anul 2003, slariul minim pe economie a fost de 2,5 milioane lei. Daca in anul 2004 preturile cresc in medie cu 5%, iar salariul nominal creste cu 5%, cu cat se m odifica salariul real?

IV. SA SE COMPLETEZE TABELUL:

Situatia pe piata muncii Creste productivitatea muncii Salariatii se organizeaza intr-un sindicat puternic Scade cererea de munca, iar oferta nu se modifica Creste cererea pentru bunurile si serviciile oferite de firme si scade populatia apta de munca

Evolutia salariului Creste

Raspunsuri: I. 1b, 2a, 3b; II. 1F, 2A, 3A, 4F, 5F; III. 1 Sn=6,5 mil lei, Sn1 = 6,5 mil lei, Sn2= 6 mil lei; 2. SR scade cu 4,54%; IV. Creste, scade, creste

TESTE FINALE: SETUL. 1

1. Consumatorul raţional obţine maximum de utilitate în condiţiile venitului disponibil dat, atunci când: a) cererea depăşeşte oferta; b) preţurile bunurilor achiziţionate sunt proporţionale cu utilităţile lor totale; c) raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor achiziţionate este identic cu raportul dintre preţurile lor unitare; d) utilitatea marginală este maximă; e) utilitatea totală este crescătoare. Răspuns corect c. Un consumator obţine maximum de satisfacţie atunci când raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor este egal cu raportul dintre preţurile lor unitare, ceea ce revine la a scrie, pentru un consumator care consumă doar două bunuri x şi y: Umx/Umy=Px/Py. Pentru a înţelege de ce, să scriem acest raport sub următoarea formă: Umx/Px=Umy/Py. Raportul Umx/Px exprimă satisfacţia resimţită de consumator la o unitate monetară cheltuită cu bunul x. De exemplu, dacă Umx=10 utili, iar Px=2 u.m., avem Umx/Px=10/2=5 utili la o unitate monetară cheltuită. Asemănător, Umy/Py exprimă satisfacţia consumatorului la o unitate monetară cheltuită cu bunul y. Satisfacţia totală va fi maximă atunci când o unitate nonetară cheltuită pe x aduce tot atâta mulţumire cât o unitate nonetară cheltuită pe y. Atât timp cât o unitate monetară cheltuită pe x aduce o satisfacţie mai mare decât o unitate monetară cheltuită pe y, consumatorul va consuma mai mult din x. Consumul din x va creşte, iar utilitatea marginală se va reduce (conform legii utilităţii marginale descrescătoare) până când satisfacţia pe unitate monetară va fi aceeaşi pentru x şi y. . 2. Când utilitatea marginală este zero, utilitatea totală este: a) minimă; b) zero; c) maximă; d) pozitivă, dar descrescătoare e) egală eu unu. Răspuns corect c. Conform legii utilităţii marginale descrescătoare, pe măsură ce se consumă tot mai mult dintr-un bun, utilitatea marginală scade, iar utilitatea totală creşte cu o raţie descrescătoare, reprezentată de utilitatea marginală (utilitatea totală este suma utilităţilor marginale). Utilitatea marginală este zero atunci când consumatorul a atins punctul de saţietate şi nu mai are nevoie de nici o unitate suplimentară dintr-un bun. În acest punct, utilitatea totală care a adunat continuu valori pozitive şi descrescătoare este maximă. Dacă un consumator continuă să consume din bunul respectiv, deşi nu mai are nevoie de el, şi dacă orice unitate nou consumată are utilitate marginală zero, utilitatea totală este constantă pentru că adună cu fiecare unitate nou consumată "zero" utilitate marginală. Dacă o unitate suplimentar consumată dincolo de punctul de saţietate provoacă o insatisfacţie consumatorului, acea unitate are utilitate marginală negativă şi determină reducerea utilităţii totale. De exemplu, să spunem că vă doare capul şi luaţi o aspirină. Rezultatul? Durerea va trece, dar nu complet (utilitatea totală nu este maximă). În consecinţă mai luaţi o aspirină, iar durerea va trece complet (utilitate totală maximă). Să spunem că de teamă că durerea să nu reapară rapid luaţi şi a treia aspirină. Consecinţa? Începe să vă doară stomacul. Cea de a treia aspirină a avut utilitate marginală negativă, pentru că v-a produs o insatisfacţie, astfel că acum veţi fi mai puţin mulţumiţi (aveţi o nouă durere), deci utilitatea totală scade. 3. În condiţiile unei oferte (cereri) inelastice la preţ, modificarea acestuia din urmă determină o modificare a cantităţii oferite:

a) în aceeaşi propoţie; b) într-o proporţie mai mică; c) într-o proporţie mai mare; (celelalte două variante diferă de la un an la altul, dar sunt incorecte). Răspuns corect b. Dacă cererea sau oferta sunt nelastice, coeficientul de elasticitate la preţ este subunitar: Ec/p<l. Coeficientul de elasticitate a cererii la preţ arată cu cât se modifică, procentual cantitatea cerută la o modificare cu un procent a preţului. Dacă cererea (oferta) este inelastică, la o modificare cu un procent a preţului cantitatea cerută se modifică cu mai puţin de un procent; modificarea cantităţii este inferioară modificării preţului. Diferenţa dintre cerere şi ofertă se referă la sensul modificării: în cazul cererii, la modificarea cu 1% a preţului, cantitatea cerută se modifică în sens invers decât preţul cu mai putin de 1%. Pentru ofertă, la o modificare cu 1 % a preţului, cantitatea oferită se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar cu mai puţin de 1 %. 4. Are caracter funcţional şi de finalitate: a) activitatea umană în general; b) doar activitatea economică; c) activitatea de producţie în general; d) numai activitatea din care rezultă profit; e) orice activitate din care rezultă bunuri materiale. Răspuns corect a. Caracter funcţional şi de finalitate al unei activităţi, înseamnă că prin acea activitate se urmăreşte un anumit scop, iar acţiunile se desfăşoară în funcţie de scopul respectiv. În orice facem urmărim un scop, scop în funcţie de care acţionăm. De exemplu, când ne pregătim pentru examenul de admitere, scopul imediat este să fim admişi, iar scopul mai îndepărtat este realizarea profesională. Dar activitatea de învăţare nu este una în principal economică, ci este o activitate umană pur şi simplu. Evident, celelalte raspunsuri sunt incorecte. 5. Dependenţa costului total faţă de volumul producţiei la o firmă se prezintă astfel: Q (buc.) 0 1 CT (u.m.) 100 190 2 270 3 340 4 400 5 470 6 550

Când producţia este 5, CF, CV, CFM, CVM, CTM şi CM sunt: a) 200 240 40 48 88 70; b) 100 370 20 74 94 70; c) 100 930 10 93 103 70; d) 100 90 20 18 38 80; e) nu se pot calcula cele cerute.

Răspuns corect: b. Cunoaştem că: Q (buc.) 0 1 2 3 4 5 6

CT (u.m.)

100

190

270

340

400

470

550

Costul fix nu depinde de producţie, deci el trebuie suportat chiar şi atunci când firma nu produce; putem scrie că CF=CT(Q=0). În problema noastră, CF=100. Când producţia este de 5 buc., costul total este 470 u.m.,deci costul variabil va fi: CV=470-100=370 . Costul fix mediu este: CFM=100/5=20 u.m. Costul variabil mediu este:CVM=370/5=74 Costul marginal va fi: CM=ΔCT/ΔQ=( 470-400)/(5-4)=70. Costul total mediu este: CTM=CVM+CFM=94. 6. Când, pe termen scurt, costul variabil total creşte mai repede decât producţia, costul fix mediu: a) creste; b) scade; e) nu se modifică; d) este egal cu costul variabil mediu; e) este egal cu costul marginal. Răspuns corect b. Costul fix mediu se determină: CFM=CF/Q. Cum CF este independent de producţie, el rămâne constant atunci când producţia creşte; în consecinţă CFM se va reduce. 7. Se dau următoarele date: Producţia (Q) Costul total (CT) Costul marginal (CM) buc. u.m. 11 1000 13 1280 100 Costul marginal al celei de-a 12-a unităţi de produs este: a) 140; b) 90; c) 180; d) 100; e) 70. Răspuns corect c. Să reluăm tabelul: Producţia (Q) buc. 11 13 Costul total (CT) u.m. 1000 1280 Costul marginal (CM) 100

Costul marginal este costul ultimei unităţi produse, ceea ce înseamnă că putem scrie: 100=CT(13)-CT(12), de unde rezultă CT(l2)=1180. Costul marginal pentru Q=12 este: CM( 12)= 1180-1000= 180. fluctuaţii ciclice, deci b este incorect. Evoluţiile neaşteptate determină fluctuaţii întâmplătoare, nu ciclice, deci d este incorect. Răspunsul e nu are legătură cu întrebarea.

8. Când diferenţa dintre costul fix mediu curent şi cel al perioadei de bază este 2, iar diferenţa dintre costul variabil mediu curent şi cel al perioadei de bază este 8, atunci costul total mediu (CTM), costul marginal (CM) şi producţia (Q) evoluează astfel: a) creşte, creşte, creşte; b) creşte, scade, creşte; c) creşte, creşte, scade; d) scade, creşte, scade; e) scade, scade, creşte. Răspuns corect c. Dacă diferenţa CFM1-CFM0 =2, este pozitivă, înseamnă că CFM creşte. Dar CFM se determină: CFM = CF/Q. Costul fix este independent de producţie, deci evoluţia costului fix mediu depinde numai de evoluţia producţiei. Cum CFM creşte, inseamnă că, la acelaşi CF, producţia scade. Costul total mediu se determină: CTM = CVM + CFM. Variaţia CTM este: ΔCTM = ΔCVM+ΔCFM=2+8=10, deci CTM creşte. Când CTM creşte, conform graficului de la lecţia şapte, costul marginal creşte şi el. Dealtfel, CTM nu poate creşte decât dacă CT adună valori din ce în ce mai mari (deci CM este din ce în ce mai mare). 9. În economia de piaţă, raporturile dintre oameni în activitatea economică sunt raporturi: a) impuse de guvern; b) de subordonare administrativă; c) determinate de volumul resurselor utilizate; d) ce generează egalitatea veniturilor; e) de interese. Răspuns corect e. În activitatea economică oamenii urmăresc realizarea cât mai bună a propriilor interese, care pentru producători înseamnă maximizarea profitului, iar pentru consumatori maximizarea satisfacţiei, a utilităţii totale rezultate din consumul de bunuri economice. Pentru realizarea intereselor sale (interese care nu sunt altceva decât nevoi conştientizate şi transformate în scopuri ale acţiunii fiecăruia), indivizii sunt liberi să acţioneze aşa cum cred de cuviinţă, conform pricipiului liberei iniţiative. Prin urmare, relaţiile dintre oameni nu sunt impuse de puterea publică, fie ca guvern sau administraţii locale, ceea ce înseamnă că variantele a şi b sunt incorecte. Nu trebuie să înţelegeţi din asta că oamenii pot încălca legile ţării pentru realizarea intereselor lor. Legile reprezintă limite stabilite democratic, de către Parlament, ale liberei iniţiative, astfel încât, în urmărirea intereselor lor, indivizii să nu lezeze libera iniţiativă a celorlalti. Manifestarea liberei iniţiative conduce la o distribuire inegală a veniturilor în societate, în funcţie de eficienţa fiecăruia, deci varianta d este incorectă. Varianta c este evident incorectă, deoarece raporturile între oameni depind de scopul urmărit (de interese) şi nu de câte resurse au aceştia la dispoziţie. Cu siguranţă cunoaşteţi exemplul lui Bill Gates, care a construit un imperiu din nimic (dar cu multă inteligenţă

10. Consumul capitalului fix se evidenţiază în mărimea producţiei astfel: a) în expresie fizică; b) în expresie valorică; c) în expresie fizică şi valorică;

d) sub formă de consum specific; e) în unităţi de timp de muncă. Răspuns corect b. Consumul de capital fix se exprimă numai valoric, deoarece capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de utilizare. Cum ar fi să spunem că am consumat o zecime de maşină de cusut pentru a fabrica o rochie! Vom spune că uzura maşinii, pentru o rochie este de x lei şi trebuie inclusă în costuri sub forma amortizării pentru a fi recuperată. 11. În economie resursele sunt limitate în sensul că: a) sporesc mai repede decât nevoile; b) nu se regenerează; c) sunt insuficiente în raport cu nevoile; d) nu se recuperează; e) sunt produse numai în funcţie de necesităţi. Răspuns corect c. Resursele sunt limitate pentru că sunt insuficiente în raport cu nevoile, adică niciodată omenirea sau individul nu vor dispune de toate resursele pe care le-ar dori. Atenţie! Aceasta nu înseamnă că resursele scad. Pe măsură ce societatea se dezvoltă, evoluează, se descoperă noi resurse (cum s-a întâmplat în secolul abia trecut cu computerele). Dar nevoile pe care le avem ţin de imaginea noastră, deci este imposibil ca creşterea resurselor să egaleze creşterea nevoilor. Varianta a este evident incorectă De asemenea, incorecte sunt b şi d, dacă ne gândim că există resurse regenerabile (apa, pământul sau aerul) sau recuperabile (hârtia, materialele plastice ş.a). Răspunsul e este şi el incorect, pentru că există si resurse primare, care nu rezultă din activitatea economică (de exemplu, potenţialul demografic); în plus, firmele nu produc în funcţie de nevoi, ci în funcţie de maximizarea profitului. 12. La o producţie de zero bucăţi: a) CT=CF; b) CT=CV; c) CF mai mic decât CV; d) CF=0; e) CF=CV. Răspuns corect a. Când o firmă nu produce, deci Q=0, ea trebuie să suporte costurile fixe, independente de producţie. Pe de altă parte, costurile variabile, care depind de producţie sunt zero. De aceea, costul total este egal cu cel fix. Celelalte variante, ca o consecinţă a ceea ce am afirmat mai înainte, nu sunt corecte.

SETUL 2 1. Între profit şi utilitate economică există relaţia: a) de la parte la întreg; .

b) de la întreg la parte; c) de substituibilitate; d) de complementaritate; e) de cauzalitate. Răspuns corect "e" - profitul măsoară efectul actului de vânzare a unei utilităţi, iar mărirea lui măsoară intensitatea utilităţii. Dacă un bun este util se vinde şi deci, se obţine profit. Cu cât este mai mare utilitatea lui, bunul economic se va vinde în cantităţi mai mari şi se va mări masa profitului; pe de altă parte dorind să obţină profit, vânzătorul va alege să producă bunurile şi serviciile care au utilitate economică. Prin urmare din cauză că bunurile au utilitate economică se vând şi se poate obţine astfel profitul. Răspunsurile "a", "b" incorecte - vizează sfera de cuprindere a unor categorii economice de acelaşi tip. Răspunsurile "c", "d" sunt evident incorecte - nu se pot substitui sau completa deoarece desemnează categorii economice dorite. 3. Legea lui Gossen explică: a) înclinaţia marginală spre consum b) multiplicatorul investiţiilor; c) relaţia cost-profit; d) relaţia cost mediu - cost marginal; e) relaţia dintre cantitatea consumată şi utilitatea individulă. Răspuns corect "e" - stabileşte relaţia dintre cantitatea consumată dintr-un bun şi utilitatea individuală. Fiecare unitate (doză) folosită dintr-un bun economic satisface o nevoie mai mică, în scădere, până la saturare, dacă respective plăcere este satisfăcută în mod continuu şi neîntrerupt. Răspunsurile “a”, “b”, “c” , “d” incorecte – întrucât reflectă concepte care vizează alte fenomene economice . 4. Preponderenţa proprietăţii private într-o economie nu determină: a) Libertatea de acţiune a agentului economic; b) egalizarea veniturilor în societate; c) concurenţa între diferiţi agenţi economici d) motivaţie pentru mai bună gospodărire a resurselor proprii; e) grija pentru calitatea bunurilor şi serviciilor produse. Răspuns corect "b" - pentru o economie bazată preponderent pe proprietatea privată veniturile vor fi inegal distribuite pe criteriul eficienţei activităţii economice a fiecăruia. Eficienţa este modul în care sunt puse în valoare trăsăturile de personalitate ale agenţilor economici care diferă între ei sub aspectul calităţilor manageriale, al abilităţii dar şi sub aspectul tenacităţii, disciplinei, capacităţii de risc, preocupării, voinţei, spiritului de economie etc. Este normal ca venitul să fie inegal repartizat în funcţie de aportul fiecăruia la activitatea depusă. Răspunsul "a" incorect - dimpotrivă, tocmai proprietatea particulară determină libertatea de acţiune a agenţilor economici, fiecare luând decizii privind propria activitate. Dacă societatea nu le-ar aparţine nu ar putea să ia decizii. Răspunsul "c" incorect - fiind mai mulţi agenţi economici proprietari şi fiecare dorind să-şi atingă propriul interes economic se stimulează concurenţă şi nu se estompează. Răspunsurile "d", "e" incorecte - agentul economic va fi mai interesat în activitatea care-i aparţine, va fi mai atent cu gospodărirea resurselor proprii şi cu calitatea bunurilor produse deoarece prin vânzarea lor obţine profitul care reprezintă scopul propriei activităţi.

5. Coeficientul marginal al capitalului se determină prin formula de calcul: a) K/Q; b) Q/K; c) ΔQ/Q; d) ΔK/ΔQ; e) ΔQ/ΔL Răspuns corect "d" - ΔK /ΔQ - coeficientul marginal al capitalului reprezintă raportul dintre creşterea de capital într-o anumită perioadă de timp (ΔK) şi creşterea rezultatelor producţiei (ΔQ) în acelaşi interval de timp. El este inversul productivităţii marginale a capitalului. Pe măsura introducerii progresului tehnic, în special a maşinilor şi utilajelor perfecţionate, chiar a roboţilor, coeficientul capital-producţie are o tendinţă de creştere. Costul înzestrării unui loc de muncă este tot mai mare. Răspunsul "a" incorect - exprimă coeficientul mediu al capitalului. Răspunsul "b" incorect - exprimă productivitatea medie a capitalului. Răspunsul "c" incorect - exprimă variaţia producţiei. Răspunsul "e" incorect - exprimă productivitatea marginală a muncii. Răspuns corect "e" - aceasta este o trăsătură a economiei comandate, socialiste, care nu evolua pe baza mecanismului pieţei dat de relaţia cerere-oferta şi preţul de echilibru ci printr-o legislaţie hotărâtă de stat şi a cărei respectare era obligatorie. Răspunsurile "a", "b", "c" incorecte - sunt trăsături ce caracterizează economia de piaţă răspunsurile "b" şi "c" fiind consecinţe ale lui "a". Răspunsul "d" incorect - nu este o trăsătură specifică economiei de piaţă ci comună tuturor formelor îmbrăcate de economia de schimb. Ea cuprinde mişcări de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii economici în calitate departicipanti la tranzacţiile economice. Fluxurile economice reale cuprind intrări de resurse economice (factori de producţie) şi ieşiri de produse (bunuri materiale şi servicii). Fluxurile monetare sunt alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti şi sunt complementare fluxurilor economice fără de care acestea din urmă n-ar putea exista. 6. Renta funciară reprezintă un venit pentru: a) mecanizator; b) manager; c) bancher; d) arendaş; e) proprietarul funciar. Răspuns corect "e" - renta reprezintă venitul însuşit de proprietarul pământului atras în activitatea economică. Dacă pământul nu este atras în procesul de producţie nu aduce rentă, similar cu orice alt factor de producţie care nefiind folosit nu aduce venit. Renta funciară se mai numeşte "venitul pământului" şi reprezintă prima formă de rentă cunoscută. în sens uzual renta este un venit relativ stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (teren, clădiri, construcţii, resurse de apă, etc) sau mobiliar (hârtii de valoare). Răspunsurile "a" şi "b" incorecte- forma de venit pe care ei şi-l însuşesc fiind salariul. Răspunsul "c" incorect - bancherul primeşte dobândă la credit şi nu rentă funciară. Răspunsul "d" incorect - arendaşul este cel care plăteşte posesorului pământului o sumă de bani numită arendă. 7. Nu caracterizează economia de piaţă:

a) preponderenţa proprietăţii private şi libertatea de acţiune a agenţilor economici; b) eficienţa de ansamblu ridicată; c) promovarea largă a progresului tehnic; d) fluxurile economice; e) decizia obligatorie, a organelor puterii administrative pentru orice firmă. Răspuns corect "e" - aceasta este o trăsătură a economiei comandate, socialiste, care nu evolua pe baza mecanismului pieţei dat de relaţia cerere-oferta şi preţul de echilibru ci printr-o legislaţie hotărâtă de stat şi a cărei respectare era obligatorie. Răspunsurile "a", "b", "c" incorecte - sunt trăsături ce caracterizează economia de piaţă răspunsurile "b" şi "c" fiind consecinţe ale lui "a". Răspunsul "d" incorect - nu este o trăsătură specifică economiei de piaţă ci comună tuturor formelor îmbrăcate de economia de schimb. Ea cuprinde mişcări de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii economici în calitate departicipanti la tranzacţiile economice. Fluxurile economice reale cuprind intrări de resurse economice (factori de producţie) şi ieşiri de produse (bunuri materiale şi servicii). Fluxurile monetare sunt alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti şi sunt complementare fluxurilor economice fără de care acestea din urmă n-ar putea exista. 8. Banca "X" acordă un credit unui agent economic care doreşte să-şi extindă activitatea în valoare de 300 milioane cu o rată a dobânzii de 20% şi cu un termen de rambursare de 5 ani în rate egale. Să se determine suma plătită de agentul economic la sfârşitul celui de-al V-lea an precum şi dobânda plătită pentru creditul împrumutat pentru întreaga perioadă. a) 72 mil. şi 12 mil.; b) 60 mil. şi 12 mil.; c) 72 mil. şi 180 mil; d) 12 mil. şi 300 mil.; e) 300 mil. şi 300 mil. Rezolvare: Analiza pe baza întocmirii unui tabel va simplifica calculele. Mai întâi ştim că agentul economic restituie rate scadente egale, deci împărţim creditul la numărul de ani pentru care este împrumutată suma şi aflăm rata scadentă anuală astfel: Rata scadentă anuală = 300.000.000 u.m.: 5 ani = 60.000.000 u.m., apoi calculăm dobânda de 20% pentru fiecare an la un credit, care se micşorează mereu cu fiecare rată anuală plătită: Credit Dobânda anuală Suma anuală de plată nerambursat D=Cxd’ rata scadentă+dobânda 1 300.000.000 60.000.000 120.000.000 2 240.000.000 48.000.000 108.000.000 3 180.000.000 36.000.000 96.000.000 4 120.000.000 24.000.000 84.000.000 5 60.000.000 12.000.000 72.000.000 La sfârşitul celui de-al V-lea an va plăti suma de 72.000.000 u.m. aferentă ultimei rate scadente de 60.000.000 plus 12.000.000 dobânda. D totală = Dl+D2+D3+D4+Ds = 60.000.000 + 48.000.000 + 36.000.000 + 24.000.000 + 12.000.000 = 180.000.000. Anul

Răspuns corect: dobânda la credit pentru întreaga perioadă:180.000.000. Suma plătită la sfârşitul celui de-al V -lea an: 72.000.000. 9. O întreprindere de confecţii produce 60 de bunuri economice în primul an de activitate cu un cost total de 78 milioane u.m., iar în al doilea an sporeşte producţia cu 150% având un cost total de 126 milioane u.m. Să se calculeze, costurile medii şi costul marginal. Comentaţi decizia întreprinderii de a mări sau nu producţia considerând că la piaţă acest produs se vinde cu 2 milioane u.m. a) decizia este bună pentru că firma poate mări producţia până când costul marginal este egal cu costul mediu; b) decizia nu este bună pentru că profitul scade; c) decizia nu este bună pentru că creşte costul marginal; d) decizia ar fi bună dacă preţul ar creşte la 2,5 mil. u.m.; e) nici un răspuns nu este corect. Rezolvare: a) În anul I CTM = CTo / Qo = 78.000.000 u.m. / 60 buc. = 1.300.000 u.m./buc. Q1 a crescut cu 150% deci Q1 = 150%Qo = 90 buc. În anul II CTM = CT1 / Q1= 126.000.000 um. / 90 buc = 1.400.000 u.m./buc. Cmg = ΔCT /ΔQ = (126.000.000 - 78.000.000) / (90 – 60) = 48.000.000 / 30 buc = 1.600.000 u.m. Întrucât preţul la piaţă este de 2.000.000 u.m. şi P = CT + Pr (unde P = preţ, CT = cost, Pr = profit) agentul economic câştigă un profit de 400.000 u.m. / buc. b) Agentul economic îşi poate mări producţia până în punctul în care: Cmg= CTM 10. Salariaţii unei firme au primit în anul 1999 salariul de 250.000 u.m. de persoană; în anul 2000 indicele preţurilor a crescut cu 15% faţă de 1999. Ce salariu trebuie să negocieze cu patronul firmei pentru a nu-şi modifica salariul real? a) 287.500; b) 575.000; c) 475.000; d) 350.000; e) 450.000. Rezolvare: Sr = Sn / Ip. Din această formulă deducem salariul nominal: Sn = Sr x Ip = 2.500.00 x 115/100 = 287.500 u.m. Răspuns corect: salariul nominal trebuie să crească cu 37.500 astfel încât salariul real să nu se modifice.

SETUL 3 1. Nevoia de muzică este: a) elementară; b) complexă; c) biologic; d) primară; e) derivată. 2. Castraveţii pe care îi consumă grădinarul, obţinuţi din munca proprie, reprezintă: a) bun marfar; b) bun liber; c) bun economic; d) capital; e) factori de producţie d) mijloc de rezervă; e) simbol al avuţiei; 3. Firma X SRL, proprietatea Vasilescu Ion, fuzionează cu firma Y SRL, proprietatea lui Andrei Bucurencu. Firma care ia naştere prin fuziune reprezintă o formă a proprietăţii: a) private; b) publice; c) mixte; d) şi private şi publice; e) cooperatiste, publice. 4. Raritatea resurselor caracterizează : a) economiile modern; b) economiile centralizate; c) economiile in tranziţie; d) economiile de schimb; e) toate formele de economie. 5. Terenul pe care se află casa în care locuiţi face parte din categoria: a) factorului de producţie capital; b) factorului de producţie munca; c) factorului de producţie natura; d) resurselor derivate; e) resurselor primare. 6. Pe termen scurt, amortizarea face parte din categoria costurilor: a) fixe; b) variabile; c) marginale;

d) salariale; e) de distribuţie. 7. Când costurile variabile cresc în acelaşi ritm cu producţia, costul variabil total: a) creşte; b) scade; c) nu se modifică; d) este egal cu costul total; e) este egal cu costul fix. 8. Productivitatea muncii pentru o firmă care produce bunuri omogene se poate determina: a) doar în unităţi fizice; b) doar în unităţi valorice; c) atât în unităţi fizice, cât şi valorice; d) doar în unităţi natural-conventionale; e) doar ca productivitate marginală. 9. Când cererea creşte şi oferta scade, preţul bunului: a) creşte; b) scade; c) nu se modifică; d) creşte sau scade; e) creşte, scade sau nu se modifică. 10. Nu caracterizează oligopsonul: a) influenţa cumpărătorilor asupra preţului; b) atomicitatea ofertei; c) atomicitatea cererii; d) câţiva cumpărători pe piaţă; e) atât a, cât şi d sunt corecte. . 11. La o creştere cu 25 % a preţului merelor pe piaţă, oferta de mere creşte cu 10%. Coeficientul de elasticitate al ofertei la preţ: a) este 0,25; b) este 25; c) este 10/25; d) este 25/10; e) nu se poate calcula. 12. Rata profitului la cifra de afaceri este 50%. Atunci: a) profitul reprezintă 50% din costul total b) profitul este egal cu costul total; c) costul total este egal cu cifra de afaceri c) profitul este egal cu cifra de afaceri d) informaţia este insuficientă pentru a determina raportul dintre profit şi costul total.

13. Profitul bancar reprezintă trei sferturi din câştigul unei bănci, iar cheltuielile de funcţionare ale băncii sunt egale cu un sfert din dobânda plătită deponenţilor. Dacă firma a atras de la deponenţi 10 miliarde de lei, pentru care plăteşte acestora o dobândă de 40% determinaţi profitul bancar şi dobânda încasată de bancă : a) 3 mld. de lei şi 8 mld. de lei; b) 3 mld. de lei şi 4 mld. de lei; c) 3 mld. de lei şi 1 mld. de lei; d) 8 mld de lei şi 16,33 mld de lei ; e) 4 mld. de lei şi 5,33 mld. de lei:; 14. Care dintre următoarele afirmaţii este adevarată:: a) Ştiinta economică studiază activităţile prin care oamenii alocă resursele pentru a-şi acoperi trebuinţele; b) Ştiinta economică are doar valoare teoretică, deoareee nu ne învaţă cum să câştigăm efectiv bani; c) Legile economice nu oferă nici o informaţie despre consecinţele economice posibile ale deciziilor consumatorilor; d) Raţionalitatea economică însemnă realizarea intereselor tuturor participanţilor la activitatea eonomică; e) Toate afirmaţiile sunt adevărate. 15. Care dintre următoarele elemente caracterizează economia de piaţă: a) scopul producţiei este autoconsumul; b) intervenţia statului în economie prin planificare economică; e) principala formă de concurenţă este cea monopolistică; f) statul nu intervine în economie; g) proprietatea privată este dominantă în structura proprietăţii. 16. Când costul mediu este constant el este egal cu: a) costul variabil mediu; b) costul marginal; c) costul fix mediu; d) costurile materiale medii; e) costul fix. 17. Un monopol nu se caracterizează prin: a) atomicitatea cererii; b) este cea mai eficientă formă de concurenţă; c) elimină concurenţa liberă; d) preţuri mai mari decât în concurenţă monopolistică; e) capacitatea firmei de a influenţa preţul pieţei. 18. Care dintre următoarele elemente pot constitui bariere la intrarea pe piaţă a noilor firme: a) taxele vamale protecţioniste; b) economiile la cheltuielile de dezvoltare realizate de firmele care operează deja pe piaţă;

c) controlul exclusiv asupra unor resurse naturale; d) controlul exclusiv asupra unei inovaţii; e) toate răspunsurile sunt corecte; 20. Autonomia administraţiilor publice locale reprezintă: a) o formă de manifestare a proprietăţii private; b) o formă de manifestare a proprietăţii mixte; c) o limită pentru intervenţia statului în economie; d) o limită pentru manifestarea liberei iniţiative; e) o disfuncţionalitate a economiei de piaţă. . 21. La o creştere cu 10% a preţului unui bun, cantitatea cerută din bunul respectiv scade cu 15%, iar cantitatea oferită creşte cu 5%. Cererea şi oferta sunt: a) elastice; b) inelastice; c) cu elasticitate unitară; d) cererea este elastică, iar oferta este inelastică; e) nu se poate preciza forma de elasticitate la preţ pentru cerere şi ofertă. 22. În momentul To, producţia unei firme era de 100 buc., iar costurile variabile antrenate de această producţie se ridicau la 100 mil. de lei. În T1, costurile variabile cresc cu 25%, direct proporţional cu producţia, iar costurile fixe reprezintă 20% din costul total. Determinaţi costurile fixe şi costul marginal: a) 31,25 mil. lei; 1 mil. lei; b) 156,25 mil. lei; 1 mil.lei; c) 25 mil. lei; 31,25 mil. lei; d) 100 mil. lei; 20 mil. lei; e) 35,21 mil. lei; 3 mil. lei. 23. La un credit de 250 mil. de lei, pentru nouă luni, debitorul a plătit o dobândă totală de 120 mil. lei. Rata dobânzii a fost de: a) 64%; b) 46%; c) 48%; d) 84%; e) 156,25%. 24. Dacă încasările din vânzarea cărţilor cresc cu 10%, ca urmare a majorării cu 15% a preţului cererea pentru cărţi este: a) elastică; b) unitară; c) inelastică; d) perfect elastică; e) perfect inelastică. 25. Criteriile împărţirii capitalului în fix şi circulant sunt: a) forma materială; b) durata de existenţă fizică; c) mobilitatea;

d) modul în care îşi transmite valoarea asupra bunurilor produse; e) modul în care îşi transmite valoarea asupra bunurilor produse şi se înlocuieşte; 26. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte? a) salariul este plată pentru risc; b) salariul este venit; c) salariul este componenta costului; d) salariul este plată pentru muncă; e) salariul reprezintă banii economisiţi; A.a,b,c,d,e; B b,c,d; C.a,b,c.d; D.c,e; E. a,e. 27. O societate comercială dispune de un capital tehnic de 400 mld. u.m. din care 60% constă din capital fix. Dacă acest capital are o durată de funcţionare de 8 ani, capitalul fix consumat anual va fi de: a) 240 mld. u.m.; b) 160 mld. u.m.; c) 30 mld. u.m.; d) 50 mld. u.m.; e) 40 mld. u.m .. 28. Când preţurile bunurilor de consum cresc cu 5%, iar salariul real creşte cu 10%, salariul nominal: a) creşte cu 15,5%; b) scade cu 15,5%; c) nu se modifică; d) creşte mai încet decât preţurile; e) nici un răspuns corect. 29. În capitalul fix al unei firme industriale nu intră: a) clădirile secţiilor de producţie; b) maşinile şi utilajele; c) suprafaţa de teren pe care se găseşte firma; d) magaziile şi depozitele; e) clădirile administraţiei firmei. 30. Diviziunea muncii are la bază: a) libera iniţiativă şi proprietatea privată; b) specializarea agenţilor economici; c) proprietatea publică; d) proprietatea mixtă; e) nici un răspuns corect. 31. Investiţia brută este 8.000, consumul de capital fix 4.000, venitul este de 12.000. Să se calculeze investiţia netă. a) 4.000; b) 20.000; c) 2.000; d) 15.000;

e) 8.000; 32. Firma în care lucrează 4 salariaţi obţine într-o anumită perioadă de timp o producţie de 500 de bucăţi dintr-un anumit bun. În perioada următoare ea dublează producţia pe baza angajării a încă 4 salariaţi. Precizaţi cum se modifică productivitatea muncii. a) creşte cu 25%; b) se dublează; c) scade eu 50%; c) nu se modifică; d) nici un răspuns corect. BIBLIOGRAFIE: 1. CRACIUN LILIANA - ECONOMIE:SINTEZE,STUDII DE CAZ,APLICATII PRACTICE; Editura Ars Academica, BUCURESTI, 2009 2. DOBROTA, NITA - coord.,ECONOMIE POLITICA, EDITURA ECONOMICA, BUCURESTI,1995 3. HEYNE, PAUL- MODUL ECONOMIC DE GANDIRE. EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA, BUCURESTI,1991

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->