Coordonatori N. I.

BARBU -ADELINA PIATKOWSKI
Autori I. BANU N. I. BARBU N. CARANDINO E. CIZEK D. CRĂCIUN P. CREŢIA C. DRĂGULESCU C. FRANŢESCU C. GEORGESCU Măria MARINESCU-HIMU Marina MARINESCU Florica MATEESCU Gh. MORARU 11. NASTA M. NICHITA Adelina PIATKOWSKI E. STERE Janina UNGURU Felicia VANŢ ŞTEF Lucia WALD Revizie ştiinţifică Acad. Al. GRAUR Coordonare lexicografică N. GHERAN I.B. N.I.B. N.C. E.C. D.C. P.C. CD. C.F. C.G. M.M.-H. M.M. F.M. G.M. M.Na. M.N. A.P. E.S. J.U. F.V.şt. L.W.

SCRIITORI GRECI SI LATINI

<D
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ
Bucureşti, 1978

Coperta şi supracoperta: SERGIU GEORGESCU

6G368*
«*

oi; **-o9 * Jf"?* 9*; f?*0S (oi) « r?o CUVÎNT ÎNAINTE
Prezentăm cititorilor acest dicţionar care, prin conţinut şi realizare, constituie un « novum » in literatura românească de specialitate. Prin modul cum a fost conceput şi structurat, dicţionarul Scriitori greci şi latini se adresează specialiştilor şi intelectualilor dornici să-şi îmbogăţească informaţia, dar, prin maniera de prezentare a informaţiei, el este util 'şi marelui public iubitor al literaturilor clasice greacă şi latină. în elaborarea dicţionarului s-a procedat mai întîi la o selectare cit mai judicioasă a scriitorilor clasici înfăţişaţi, în funcţie de însemnătatea şi ecoul operei. Lista autorilor aleşi cuprinde nu numai oameni de litere — scriitori în obişnuitul înţeles al cuvîntului — ci şi renumiţi oameni de cultură, cărturari, filosofi, istorici etc. care au avut un rol important în culturile antichităţii clasice şi ale căror opere (ne gîndim la un Tucidide, de pildă, sau la un Platon) stau cu cinste în rîndul marilor realizări din literatura universală. Este bine cunoscut faptul că acolo unde sînt întruniţi mulţi colaboratori există şi varietate în expunere, care, oricît s-ar încerca, este aproape imposibil de evitat. Eforturile au fost deci concentrate pentru asigurarea unei concepţii unitare în tratarea unor structuri simetrice. Fiecare articol este precedat de o scurtă expunere referitoare la biografia autorului, insistîndu-se asupra datelor care au influenţat opera. Se trece apoi la analiza operei, care, atît cit îngăduie spaţiul, este analizată din punctul de vedere al fondului şi al formei literar artistice. In cazul unor mari personalităţi precum Democrit, Epicur, Aristotel, Lucreţiu sau Lucian, referirile §i aprecierile critice ale clasicilor marxism-leninismului au constituit un preţios îndrumar teoretic în interpretarea conţinutului ideologic al operelor. *n prezentarea diverselor creaţii literare s-a urmărit aplicarea principiului istorist, al integrării acestora în realitatea social economică şi spirituală a vremii, al ecoului lor în posteritate. Cînd s-a discutat opera lui Lucreţiu, de pudă, s-a insistat asupra importanţei covîrşitoare a gîndirii atomiste nu nur>iai pentru antichitatea clasică, dar şi pentru vremurile noastre. Nu s-au recut cu vederea, desigur, nici calităţile artistice ale operelor luate în discuţie

CuTÎnt înainte 6

în analiza lucrărilor atit de variate ale lui Cicero, s-a pus accentul pe contri. buţia marelui orator latin la perfecţionarea artei discursului la romani şi, afară de aceasta, la creşterea amplitudinii frazei latine, care, aşa cum se ş£ie, odată cu Cicero şi cu Caesar, a atins punctul culminant. Varietatea stilului ciceronian a fost pusă în contrast cu eleganţa statornică a stilului lui Caesar. Concomitent s-a subliniat şi importanţa operei lui Cicero pentru elaborarea şi adîncirea termenului de « humanitas », care înmănunchează o pluralităţi de sensuri, în convergenţă cu cele ale termenului modern de « umanism >. Oricît de judicioasă ar fi fost alegerea scriitorilor trataţi în cadrul articolelor, s-ar putea oricind ridica obiecţii cu privire la criteriile de selectare, diferite în funcţie de preferinţele cititorului faţă de un autor sau altul din literaturile greacă şi latină. Pentru a preîntîmpina aceste obiecţii şi pentru a satisface într-o măsură cît mai mare exigenţele publicului cititor s-a alcătuit un Supplementum cu scriitori greci şi altul cu scriitori latini, conturîndu-se astfel o imagine cuprinzătoare a culturilor spirituale din lumea greco-latinâ. O problemă dificilă a constituit-o transcrierea numelor. Aşa cum se constata şi în alte literaturi moderne, puse în situaţia de a transcrie nume de autori greci şi latini, s-a pornit de la realitatea că acestea, datorită cunoaşterii lor mai ample şi citării lor mai frecvente, s-au modificat potrivit foneticii şi uzului limbii respective. Nedorind a face «tabula rasa » din această stare de lucruri care-şi an importanţa ei pentru istoria culturii româneşti, la începutul fiecărui articol s-au notat ambele forme, adică forma exactă a numelui propriu în transcrierea prevăzută de normele îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, publicat de Institutul de lingvistică din Bucureşti, cît şi, de la caz la ca:, forma încetăţenită în scrierea românească. Autorii articolelor au întîmpinai însă alte greutăţi în privinţa citării numelor proprii (de persoane şi localităţi) care, în limbile greacă şi latină, comportă foneme inexistente în limbi noastră: k, eh, ph, th, rh, rrh, y. în această privinţă tradiţia noastră esii foarte ezitantă: cînd Calimah, cînd Callimah, cînd Callimach. Procedeel uzuale de adaptare grafică şi fonetică recomandate de îndreptar pentru numel şi titlurile mai puţin cunoscute au fost, în general, aplicate, cu excepţia uno situaţii care, după opinia autorilor, se cuvin reconsiderate. Astfel, recoman darea de a se scrie Edip pentru numele grec Oidipus sau cea de a se seri Saîo pentru numele poetei Sappho, nu a fost acceptată din motive diferite cînd forma Oedip s-a încetăţenit, datorită titlului operei cu acest nume compus de George Enescu, forma Edip nu-şi mai are rost; forma Saîo, transcriere românească a formei franceze Sapho, este mult prea îndepărtată de origina Sappho. Cît despre numele latin Sylla, dacă s-ar fi păstrat această grafi recomandată de îndreptar, în limba română s-ar fi citit Silla. RespectU întocmai normele care prevăd simplificarea geminatelor şi înlocuirea lui prin i, ar fi trebuit, de fapt, să se scrie Sila. A fost preferată forma Sull^ cu păstrarea geminatei, ca şi la Sallustiu, deoarece redă exact pronunţare
Cuvînt înainte

f neonului y în limba latină. Numele uzuale ca Horaţiu, Suetoniu, Tacit, ' g\ in franceză apar Horace, Suetone, Tacite sau în italiană Orazio, Sneionio, Tacito au fost citate după uz. Numele mai puţin răspîndite au fost citate şi folosite în forma originală, cu transliterarea alfabetului grec, conform normelor publicate în îndreptar. O altă problemă, nu mai puţin dificilă, a elaborării unui dicţionar de literatură, este pericolul desprinderii scriitorului din contextul istoric. Cînd este vorba despre Cicero, ca să ne întoarcem la exemplul dat, nefăcîndu-se în prealabil un istoric al elocinţii romane, s-ar putea obiecta că meritele lui nu pot fi puse cum trebuie în lumină dacă nu se are în vedere întreaga dezvoltare a oratoriei romane. în consecinţă, în descrierea activităţii şi în caracterizarea marelui orator s-au făcut referiri utile la principalele momente ale dezvoltării istorice a genului. Un alt exemplu. în articolul Homer, la discutarea aşa-zisei « probleme homerice » s-au evocat creaţiile anterioare ale aezi-}or _ primii purtători ai tradiţiei literare despre războiul troian şi primii versificatori greci în hexametri dactilici — creatori ai acelor cînturi epice pe care, într-o epocă posterioară, unul sau mai mulţi poeţi de geniu le-au unificat, dîndu-le forma epopeilor Iliada şi Odiseea. în fapt, fiecare operă este creaţia unei personalităţi din lumea literelor, prozator sau poet, dar această personalitate se inspiră din ideile şi din încrucişarea antagonică a concepţiilor vremii, rezultate, la rîndul lor, dintr-o lungă evoluţie pe făgaş ideologic. Fără Leucip şi Democrit nu ar fi fost posibilă apariţia filosofiei lui Epicur, aşa cum fără opera lui Epicur nu este de conceput apariţia poemului lui Lucreţiu, De Natura Rerum. Eneida

lui Vergiliu este o capodoperă a literaturii universale. Dar realizarea epopeei latine nu este de conceput fără Iliada, Odiseea şi poezia mitologică alexandrină. Evocînd izvoare şi motive de inspiraţie în considerarea diferitelor sectoare ale unei opere s-a evocat, prin urmare, existenţa acelor curente de idei cărora nu li s-a acordat articole speciale. în schimb, Indicele de nume de la sfîrşitul dicţionarului va fi de cel mai mare folos celui ce doreşte să afle şi să urmărească firul continuităţii istorice literare. Lipsa unui dicţionar de opere antice şi, în general, a unor instrumente de factură asemănătoare, ne-a determinat să conferim diverselor articole şi un caracter didactic, încereînd astfel să răspundem întro măsură mulţumitoare cerinţelor şcolii. De aici «preferinţa » unor autori de articole pentru prezentarea analitică a unor opere (compoziţie, subiect, personaje etc.), apre-cJ-eri de valoare în epocă şi posterioare, citate din studii de specialitate. Unul dintre principalele obiective urmărite de autori a fost, în consecinţă, selectarea, 'înfruntarea şi organizarea datelor absolute. Inevitabil, penuria de informaţii Privitoare la viaţa unor scriitori (unii cunoscuţi exclusiv prin intermediul reaţiei lor) sau la opere, pierdute pe parcursul timpului, a influenţat struc-lra cîtorva articole, concepută simetric în pofida varietăţii finale.

Cuyînt înainte Desigur, confruntarea cu publicul cititor, lectura dicţionarului de {către specialişti in domeniul istoriografiei literare vor corecta lacune pe care informaţia strinsă de autorii articolelor nu a putut să le lichideze. Din acest punct de vedere, orice sugestie, corectare sau completare va fi bine venită, autorii mulţumind anticipat tuturor acelora care vor avea bunăvoinţa să le semnaleze. O atare reconsiderare fixează dicţionarului de faţă rolul de treaptă In pregătirea Marii enciclopedii române, operă de interes naţional la care vor colabora cele mai bune cadre de specialitate din întreaga ţară. Mulţumim călduros pentru sugestiile preţioase şi munca neprecupeţita depusă în elaborarea dicţionarului de către redacţia editurii, a cărei contribuţie a dus la îmbunătăţirea substanţială a întregii lucrări. Nu putem încheia aceste rînduri fără a aminti contribuţia preţioasă adusă de acad. Al. Graur, pentru înlăturarea multor inadvertenţe, fireşti într-o lucrare de asemenea proporţii, li aducem mulţumirile noastre călduroase. Mulţumirile se adresează deopotrivă tuturor acelora care prin colaborarea lor au ajutat la realizarea formei finale în care se înfăţişează dicţionarul. N. I. BARBTJ

ABREVIERI ŞI SIGLE
A, Abrevieri Asoc. Assoc. ' c.
cf.

col. coli. coment. ed. e.n. engl. franc. fragm. germ. grgriech. ibid. î.e.n. ital. lb. ms. nr. op. cit. Pphil. retip.
sec.

sqq. SN suppl. trad.
■v.

Asociaţia Association circa confer colecţia collection comentariu, comentarii ediţie era noastră engleză franceză fragment, fragmente germană

grec, greacă griechisch ibidem înaintea erei noastre italiană limba manuscris, manuscrise număr opera citată pagina, pagini philologie, philology retipărire, retipărită secolul, secolele et in sequentibus Serie nouă supplementum traducere, traduceri vers, versuri

Abrevieri şi sigle 18 voi. volum, volume Univ. Universitatea, Universite, University, Universităt B. Sigle AGr Adelina Piatkowski, Antologie greacă (culegere de traduceri literare din scriitorii greci), anexă la Jean Defradas, Literatura elină, Bucureşti, Edi-tura Tineretului, col. Lyceum, 1968. ALG Ştefan Bezdechi, Antologie lirică greacă, Cluj, 1927. ALGr Simina Noica, Antologia liricilor greci, Bucureşti, Univers, 1970. ALU Al. Dima şi colectiv, Antologie de literatură universală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970. APL D. Crăciun, Antologia poeziei latine, Bucureşti, Albatros, 1973. CIVM N. Lascu şi H. Daicoviciu, Crestomaţie pentru istoria universală medie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970. CIUV N. Lascu şi H. Daicoviciu, Crestomaţie pentru istoria universală veche, voi. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1960; voi. II, ibid., 1962. CTIA E. Condurachi, VI. Iliescu şi Radu Hâncu, Crestomaţie de texte privitoare la istoria antică, ed. II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963. DaCl G. Popa-Lisseanu, Dacia in autorii clasici, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1943. ESPLA Editura de Stat pentru Literatură şi Artă ILL N. I. Barbu şi colectiv, Istoria literaturii latine, voi. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972. IIR Gh. Ştefan, H. Mihăescu, VI. Iliescu, Virgil Popescu şi colectiv, Izvoare privind Istoria României, voi. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1964; voi. II, ibid., 1970. JHS Journal of Hellenic Studies. LE Al. Andriţoiu şi Dimos Rendis, Din lirica elină, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968. EL Al. Andriţoiu, Din lirica latină, Bucureşti, Editura Tineretului, 1964. Oxyrh. Pap. Oxyrhinchus Papyri. PAOGr Andrei Marin, Pagini alese din oratorii greci, 2 voi., Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969. Pap. Papyrus, Papyri. PIG D.M. Pippidi şi colectiv, Proză istorică greacă, Bucureşti, Editura Uni vers, 1970. PIL Radu Aîbala, Proză istorică latină, Bucureşti, Editura pentru Literaturi Universală, 1962. Abrevieri şi sigle Petre Stati, Poeţi latini, 2 voi., Bucureşti, Minerva, Biblioteca pentru toţi, 1974. D. Crăciun şi R. Albala, Proză latină, Bucureşti, Editura Tineretului, 1964. I. Teodorescu, Proză narativă latină, Bucureşti, Editura Univers, 1972. Real-Encyklopădie. Petre Stati, Satirici şi epigramişti latini, Bucureşti, Editura pentru Literatură universală, 1967. Serie 2\:ouă.

fcH U

o 3o

■ A
AlCEU [Alkaios]; {sec. VI i.e.n., Myti-îene, Lesbos). Poet liric. Poezia sa, de mare diversitate tematică, este scrisă în dialect eolic. Preferă cîntecul monodie, în strofe scurte cu structură fixă. Strofa cel mai des întîlnită în poemele sale îi poartă numele: «alcaică». A cultivat însă şi lirismul coral. Participînd intens la viaţa politică a cetăţii, era firesc ca multe din poemele sale să abordeze o tematică de actualitate. Alte poeme îl înfăţişează ca un iubitor de viaţă, de petrecere, înclinat uneori spre speculaţii filosofice. Horaţiu i-a preţuit opera adop-tînd strofa alcaică şi prelucrînd unele din poemele cunoscute.

°
Familia poetului aparţinea ^ aristocraţiei conservatoare din Lesbos. împreună cu fraţii săi, A. s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor de opoziţie al căror ţel era răsturnarea tiranilor locali. Lupta s-a dat făţiş, cu armele în mînă, împotriva familiei Cleanactizilor şi apoi împotriva lui Pittacos, tiranul care a guvernat Lesbosul timp de peste 10 ani (604-591 î.e.n.). Para-* cu P^iciparea sa la mişcarea de opoziţie A. a început să scrie de timpuriu poeme «u caracter polemic. înainte de a deveni tiranul (conducătorul) Lesbosului, deşi nu 'acea parte din cercul lui A., Pittacos tusese prieten cu fraţii poetului, sprijinind 'upta împotriva Cleanactizilor. Ulterior nsa, şi-a croit drum spre putere cu sprijinul partidei democratice din insulă. La Jţceputul guvernării lui Pittacos, mulţi ntre foştii săi prieteni, printre care se mara şi familia lui A., au fost nevoiţi să părăsească Lesbosul. Unul dintre fraţii poetului, Antimenidas, ajuns la Babilon, a intrat în slujba regelui Nabucodonosor. A. şi-a încercat la rîndul său norocul în Egipt, unde faraonii angajau de asemenea mercenari greci. Din exil, A. n-a încetat să1 atace pe tiranul din Lesbos, cerînd ajutor lui Alyattes, regele Lydiei, pentru răsturnarea duşmanului său. Spre sfîrşi-tul guvernării sale, Pittacos a îngăduit tuturor exilaţilor să se întoarcă în patrie, bunăvoinţă de care au profitat atît A. cît şi fraţii săi. în cinstea vitejiei fratelui său, Antimenidas, A. a scris un poem avîntat şi, după cum reiese dintr-un alt poem, a încercat să se dezvinovăţească de acuzaţia de trădare. Poet fecund, a compus numeroase versuri puse pe muzică, « cîntece», care circulau în antichitate sub diferite titluri: Polemika (Cîntece războinice), Stasiotika (Cîntece de îndemn la răscoală), Skolia (Cîntece de banchet), Erotika (Cîntece^ de dragoste), Hymnoi (Imnuri) etc. în perioada alexandrină, grupajul de poeme alcaice realizat de filologii timpului întrunea nu mai puţin de 10 cărţi. După o mărturie a lui Athe-naios (Banchetul sofiştilor, XIV, 627 A^, poetul era şi un excelent muzician. A transpus în versuri cîntate descrierea unei zile toride de vară, după Hesiod (Munci şi zile, v. 582—589). O altă ordine a cuvintelor, epitete originale, muzicalitatea frazei, imprimă creaţiei lui A. o notă cu totul aparte faţă de model: «Stinge-ţi gîtlejul cu vin! Vezi doar, cum urcă-n tării/Sirius. Ora e grea; seceta creşte văpăi/ Dulce dă zvon din frunziş greierul. Aripa lui/Pîlpîie des, picurînd limpede

Alcman 16 17 Anacreon viersul. Din nou/Vara se-ncheagă din jar, arşiţa scînteie-n glii...» (trad. Simina Noica)! Dar cel mai important grup al poemelor lui A. îl constituie cele politice, Cîntece de îndemn la răscoală, repartizate de alexandrini în cărţile III—VI ale operei. Poemele sale politice se împart în două categorii: a) cîntece satirice la adresa duşmanilor politici şi personali; b) cîntece închinate patriei (personificate) şi concetăţenilor săi. Majoritatea fragmentelor care s-au păstrat din prima categorie ţinteşte îndeosebi în Pittacos. Tonalitatea' poemelor politice devine însă cu adevărat lirică în cazul versurilor cu caracter patriotic. Celebru între toate rămîne acel poem, imitat de Horaţiu, în care A. înfăţişează tulburările pricinuite de tiranie printr-o imagine alegorică (corabia bătută de vînturi, pradă valurilor uriaşe): «Mă-nfioară vîntul. Volbura n-o-nţeleg/ Din larg îşi urcă valul freamătul cerc/ în jurul nostru. Prinsă-n spulber/ întunecata corabie aprig/ Ne poartă. Hula frînge tăria-n noi./Atinge unda poala catargului/Şi pînza-ntreagă se despică,/ Larg clătinîndu-şi în vînt fîşia./ Slăbesc odgoanele», (trad. Simina Noîca). Comentatorii antici îl considerau pe A. drept întemeietorul acelei specii a cîntecului liric denumit «skolion» — cîntec intonat la banchete — în care se întretaie îndemnul la voioşie, bună dispoziţie, cu reflecţii despre viaţă şi moarte, despre rostul omului pe p'ămînt. Strîns legate de aceste cîntece sînt şi cele erotice, mai întotdeauna inspirate de prezenţa unor efebi la marile banchete. Arta lui A. presupune ştiinţă poetică, dar şi sensibilitate, minte ageră şi ordonată. în locul miturilor, poetul a preferat să introducă în Cîntecele sale maxime şi sentinţe, să folosească un stil metaforic' sau alegoric. Limba sa literară constituie un excelent exemplu de felul în care un meşter talentat al scrisului poate folosi cuvintele şi expresiile curente, imaginea dovedindu-se despovărată de clişeele tradiţionale. Realitatea înconjurătoare este percepută cu toate simţurile. Poetul, de pildă,« aude » venirea primăverii: « am auzit-o ... Venea încărcată cu flori». Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie pentru inovaţii ritmice şi metrice. Strofa alcaică, cu schemă metrică fixă, folosită şi de Horaţiu, este uşoară, graţioasă, lesne de memorat. Alături de poemele cu structură fixă, A. a scris şi versuri cu structuri metrice mai complicate, devenind astfel un precursor al marii ode corale. îndeosebi cîntecele de petrecere s-au bucurat de o largă popularitate, fiind intonate pînă în sec. IV î.e.n. (sfîrşitul perioadei clasice). La Roma, poetul a fost popularizat prin imitaţiile libere ale lui Horaţiu care, într-o Odă din cartea I (32), a înfăţişat succint cititorilor săi tematica liricului din Lesbos: războiul, poezia patriotică, cîntecul de banchet şi cîntecul erotic.
O OPERA. Ediţii: E. Dielil, Anthotogia Lyrica Graeca, ed. II, I, Leipzig, Teubner, 1936; Th. Reinach-A. Puech, Alde, Sappho, Paris, Le» Belles Lettres, Coli. Bude, 1937; ed. II, 1960; E. Lobel-D. L. Page, Poetarum Lesbiorum Frag-menta, Oxford, Clarendon, 1955; D. L. Page, Sappho and Alcaeus, Oxford, Clarendon, 1959, Lyrica Graeca Selecta, Oxford, Clarendon, 1968; M. Treu, Alkaios, Lieder, ed. II, Hunchen, Hei-meran, 1963; II. Martin Jr., Alcaeus, New York, Twaine, 1972. Traduceri: Alceu, \ fragmente in ALG, p. 38 — 39; Alceu, fragmente 1n ALGr, p. 60-65. REFERINŢE CRITICE. C. K. Bowra, Greek Lyric Poetry, ed. II, Oxford, Clarendon, 1961, p. 130-175.

A.PALCMAN [Alkman], fiu al lui Damoutos; (sec. VII î.e.n., Sardes, Lydia — Sparta, Laconia). Poet liric. Contemporan cu Hcsiod, şi-a desfăşurat activitatea ca instructor de coruri, poet şi compozitor la Sparta, pe vremea înfloririi celei de a doua scoli muzicale din Laconia, condusă de Taîetas din Gortyna. A compus cîntece corale în dialect doric — majoritatea sub formă de imnuri, închinate divinităţilor cinstite la Sparta, printre care Afro-dita, Apollo şi Artemis ocupau un loc de frunte. Din compoziţiile poetului muzician s-au păstrat fragmente disparate. Influenţa lui A. asupra dezvoltării lirismului coral în Grecia arhaică şi clasică a fos^ considerabilă. Poetul a promovat cîntecul intonat de coruri a cărui structură se ha7ează pe triada: strofă, antistrofă si epodă (A, A', B). O gpecia lirică cultivată cu predilecţie de X, era « partheneionul», imn coral compus pentru voci de femei, acompaniate de instrumente ca coarde. Fragmentul cel jnai lung şi mai complet dintr-un parthe-neion compus de A. a fost descoperit pe un papirus în Egipt de arheologul francez A. Mariette, în 1866. De o deosebită importanţă pentru marea sa vechime, acest partheneion (păstrat în biblioteca de la Louvre), dovedeşte că structura tipică a unui mare imn coral — părţi de expunere a unui mit alternate cu pasaje gnomice — era deja constituită în sec. VII î.e.n. Intonat de două coruri (sau de jumătăţi de cor) — ale căror conducătoare (Agido şi Hagesichora) schimbă între ele replici cu un substrat uşor ironic, dar şi laude exprimate prin imagini pline de strălucire şi prospeţime — imnul are o mare libertate stilistică şi compoziţională, întreruperi ale expunerii, excursuri, aluzii: « ... cît despre mine, eu/ cînt lumina care este Agido; văd bine/ că este tot atît de orbitoare/ ca şi soarele pe care acum îl invocă să răsară pentru noi...». începînd din 1958, filologia clasică şi-a îmbogăţit patrimoniul cu un nou partheneion alcmanic, care începe cu o invocaţie către Muze: «Muze din Olimp — cîntă conducătoarea de cor, numită Asţymeloisa (cea iubită de poporul cetăţii) — în inimă mi se deşteaptă dorul să ascult un cîntec armonios, ale cărui sunete sămi alunge de pe pleoape somnul dulce ...». Frumuseţea fetei cu păr bălai, dansînd cu graţie printre prietenele ei, este comparată cu sclipirea unui astru ce străbate cerul. Ea ţine în mînă o ghir-jandă de flori, pe care se pregăteşte s-o "ichine la altarul unei divinităţi. Alte o' •?. !ragmente rămase de la A. atestă erisibilitatea poetului pentru aspecte din atură: «o, dac-aş fi, dac-aş fi, pescă-?.> să mă spulber în zboruri/ Doar cu-v c,1?m-i"Hipreună vîslind peste floarea de t'ar'.9' de-aş purta ne-nfricat o inimă tn ej/ De-ar fi ca marea să fiu de albas-Sun t freamăt; O pasăre-n cer...», netul voios al citharelor poate acoperi — după A. — zăngănitul armelor (Diehl, fragm. nr. 100). Un comentariu aparţi-nînd unui exeget alexandrin (sec. II î.e.n.) — descoperit printre fragmentele papirusurilor de la Oxyrhynchus (Egipt) — merţionează existenţa unui poem cosmogonic scris de A., în care apariţia şi formarea lumii materiale erau expuse într-o manieră mitologizantă, diferită de cea hesiodică. în antichitate, opera lui A. circula împărţită de gramaticii alexandrini în 6 cărţi, grupate după conţinutul poemelor. Cele mai renumite erau primele trei, care conţineau imnuri denumite, după caracterul lor, « paiane », « hypor-cheme » şi « parthenee ». Cîntecele lui A., scrise în dialect doric, s-au cîntat vreme îndelungată la Sparta, constituind temelia pe care s-a dezvoltat lirismul coral în sec. VI î.e.n.
O OPERA. Ediţii: E. Diehl, Anthologia Lyrica-Graeca, ed. II, voi. II, I.eipzig, Teubner, 1942? A. Garzya, Alcmane, I frammenti, Napoli, 1968;

D. L. Page, Poetae Melici Graeci, Oxford, Clarendon, 1962, Lyrica Graeca Selecta, Oxford, Clarendon, 1968. Traduceri: Alcman, fragmente în ALGr, p. 95-99. REFERINŢE CRITICE. C. M. Bowra, Gre.ek Lyric Poetry, ed. II, Oxford, Clarendon, 1961,. p. 16-73.

A.P. ANACREON [Anakreon]; (sec. VI î.e.n.,, Teos, Ionia — începutul sec. V î.e.n., Atena). Poet liric. în anul 545 î.e.n. părăseşte îonia, invadată de perşi, şi se stabileşte, împreună cu familia sa, la Abdera, în sudul Traciei. A fost, pe rînd, oaspetele-unor personalităţi marcante ale timpului: Policrate din Samos, Hipparchos dini Atena, Echekratides din Tesalia. Sfîrşitul vieţii şi 1a petrecut la Atena. îi> versuri scurte, acompaniate de o muzică vioaie, a cîntat desfătările vieţii, iubirea, puternica sa dragoste de viaţă care-1 făcea să urască profund războiul. Melancolia bă-trîneţii şi frica de moarte relevă substratul tragic al freneziei cu care poetul a încercat să uite de sfîrşitul vieţii. Opera sa, compusă în metri diferiţi, a fost mult apreciată pentru forma de'săvirşită. în secolele urmăA

Anacreon 18 19 Anaxagora toare, nenumărate cîntece grupate într-o culegere, convenţional intitulată Anakre-ontika (Anacreontice) au imitat creaţia originală a lui A. în literatura universală Anacreonticele au influenţat poezia lui Pierre Ronsard (sec. XVI) şi literatura preromantică (Rousseau, în Franţa, Hage-dorn în Germania, începuturile poeziei lirice în Ţările Române). O Poetul este contemporan cu marile evenimente politice care au zguduit profund orînduirea sclavagistă greacă dezvoltată în cetăţile de pe coasta Asiei Mici. Expansiunea persană spre răsărit, condusă de Girus, după ce trecuse ca un val necruţător peste regatul Lydiei (Sardesul cade în 546 î.e.n.), a afectat profund viaţa cetăţilor ionice. în afară de Milet şi insula Samos — unde tiranul Policrate s-a opus pentru o vreme cuceririi persane — toate celelalte cetăţi greceşti, inclusiv Teosul, au căzut sub dominaţie străină. Numeroşi locuitori ai cetăţii părăsesc însă aşezarea înainte de sosirea perşilor, îndreptîndu-se spre Traeia, unde Teosul cucerise, nu cu mult înainte, colonia Abdera, înfiinţată de oraşul Clazomene (Herodot, Istorii, I, 168). A. se află printre emigranţi. O bună parte din creaţia lirică de tinereţe este rodul experienţelor de viaţă pe care poetul le trăieşte în sudul Traciei, în condiţii aspre, datorite relaţiilor cu băştinaşii, nu totdeauna prieteneşti. Aşa învaţă A. să urască războiul, « aducător de lacrimi», şi să preţuiască încîntarea clipelor de răgaz, bucuria de a trăi. El nu rămîne vreme îndelungată la Abdera. Spre 537 î.e.n. este invitat de Policrate, tiranul din Samos, să participe la activitatea culturală pe care acesta o încuraja, cu scopul ca insula să dobîndească un plus de strălucire, în calitatea ei de conducătoare a unei mari confedereţii ionice (Herodot, Istorii, III, 39). Ca poet de curte, A. nu arată interes faţă de tematica izvorîtă din gravele probleme politice ale vremii. Subiectele preferate sînt aproape întotdeauna erotice, folosind deseori convenţii mitologice. După moartea tiranului, A. se îndreaptă spre Atena, de astădată ca oaspete al lui Hipparchos, fiul lui Pisistrate. De aici înainte începe a treia şi ultima etapă a creaţiei sale poetice, poate cea mai fecundă. Timpul petrecut în Tesalia la curtea unui şef politic din nordul Greciei, un anume Echekratides, nu este concludent în ansamblul operei. în schimb, la Atena, unde se bucură de multă preţuire, este primit cu bunăvoinţă de cercurile intelectuale ale cetăţii. Printre oamenii de seamă pe care îi cunoaşte aici şi cu care se împrieteneşte se numărau Xantippos, tatăl lui Pericle, precum şi tînărul Eschil. Opera lui A, reflectă preocupări şi sentimente diferite după vîrsta şi împrejurările trăite de poet. Creionarea unor figuri de adolescenţi şi de tinere fete, evocarea unor divinităţi şăgalnice, de pildă Eros, care se joacă cu o minge de aur sau cu arşice (« Eros cu părul de aur/ Minge de purpură-mi zvîrle/ Joc ispitind către fata/ Cea cu saadale-ncrustate/ Tocmai din Lesbos, cetatea/ Bine zidită. Dar ea îşi/ Rîde de părul meu alb/ Dorul spre alta şi-1 creşte» — trad. Simina Noica) preferinţă vădită spre mărturisiri de ordin intim (« Iarăşi sînt îndrăgostit, dar nu tocmai îndrăgostit/Sînt nebun, dar nu chiar nebun» sau: « O, de-ar veni şi pentru mine moartea, căci/ Altă scăpare nu văd din aceste chinuri» — trad. Ştefan Bezdechi) — iată doar cîteva din preocupările poeziei anacreontice. Compoziţiile elegiace, specifice perioadei petrecute în Teos şi în Abdera, în care se întrezăresc unele consideraţii filosofice asupra destinului omenesc, sînt abandonate în favoarea cîntecului de pahar «skolion», cultivat la banchetele ce reuneau bărbaţii fruntaşi din cetăţile Greciei, în jurul unor mese îmbelşugate: «Adu apa, adu vinul/Şi cununile în floare să le-aduci. Vreau azi, copile,/ Luptă grea să dau cu Eros» (trad. Ştefan Bezdechi). Cînd pline de voie bună, cînd satirice sau umoristice, aceste cîntece sînt caracteristice pentru faza de dominaţie a influenţelor ionice în Atica, amintită dealtfel şi de Tucidide (Războiul Peloponesiac I, 6). Imnurile religioase compuse de A. — cum ar fi, d« exemplu, cel scris în cinstea zeiţei Artemis din Magnesia — nu sînt reprezentative pentru creaţia sa. Principalul merit al versului anacreontic constă în simplitatea expresiei. Adeseori el îmbracă un veşmîn' metaforic. Compararea unei tinere fete cu un Pu' de căprioară este sugestivă: « Gingaş, răsare: fraged pui de cerb/ Pe care o mania cu corniţe 1-a lăsat/ în miez de codru. Şi răzleţ, îl prinde spaima...» (trad. Simina Noica). în stilul său dăi-nuiesc încă reminiscenţe homerice, dar cele mai puternice rezonanţe sînt cele preluate din poezia safică. A. a fost şi un inovator în muzică, folosind un acompaniament amplu, obţinut din combinarea sunetelor unor instrumente diferite. Preferinţa sa se opreşte, de obicei, la strofa scurta, alcătuită din versuri cu structură fixă. Influenţa sa literară s-a făcut simţită îndeosebi în Atica. Cîntecele de banchet s-au cîntat pînă pe vremea războiului peloponesiac. Ecouri anacreontice se regăsesc în părţile lirice ale tragediei atice, sau ale dramei satirice, ca de pildă în Cintecul ciclopului din Ciclopul lui Euripid© (versul 164 şi urm.). Alexandrinii i-au apreciat mult opera. Filologii din Alexandria au împărţit opera lui A. în 5 cărţi, distribuind poemele după criterii de formă: cîntece, iambi şi elegii. Succesul de care s-au bucurat versurile poetului în epoca elenistică a contribuit la deformarea adevăratei înfăţişări a creaţiei anacreontice. O stufoasă producţie lirică din epoca imperială romană, asemănătoare cu lirismul poetului din Teos, a început să înăbuşe treptat poemele autentice ale lui A. Punctul culminant al acestei producţii coincide cu sec. IV—Ve.n. Cele mai valoroase poeme erotice (c. 60) din această perioadă tîrzie se găsesc în Antologia Palatina (Codex Palatinus nr. 23), care la bază are o culegere alcătuită de Constantin Kephalas la începutul sec. X. Colecţie de epigrame, cuprinzînd cîntece de pahar şi poeme erotice în manieră anacreotică, Anakreontea (sau Ana-kreonţika) s-a rotunjit în pragul sec. VI. •e disting trei straturi deosebite, dintre care cel mai vechi datează din epoca elenistică iar cel mai recent din epoca "nperială tîrzie şi bizantină. Ecourile acestei direcţii poetice — care cultivă o Versificaţie uşoară, graţioasă — s-au pre-Ungit peste veacuri. Pierre Ronsard a cunoscut culegerea anacreontică editată la veacul XVI (1554). Lirica europeană Preromantică (sec. XVIII) şi începuturile liricii româneşti nu sînt nici ele străine de influenţele anacreontice; Iancu Văcă-rescu şi Costachi Conachi au publicat poezii în această manieră.
O OPESA. Ediţii: E. Diehl, Anthologia Lyrica Graeca, ed. II, voi. I, Leipzig, Teubner, 1936; D. L. Page, Poetae Melici Graeci, Oxford, Clarendon, 1962; D. L. Page, Lyrica Graeca Selecta, Oxford, Clarendon, 1968; J. M. Edmonds, Lyra Graeca, voi. II, Londra, Harvard, Loeb Classi-cal Library, 1962. Traduceri: Anacreon, fragmente în ALG, p. 68 — 70; Anacreon, fragmente in ALGr., p. 77-82. REFERINŢE CRITICE. C. M. Bowra, Greeh Lyric Poetry, ed. II, Oxford, Clarendon, 1961, p. 268 — 307; B. Gentile, Anacreonte, Roma, Ateneo, 1958; Istoria literaturii române, II, De la Şcoala Ardeleană la Junimea, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 193 şi 366; M. Brioso Sânchez, A no.creontea, un ensayo para SIL datacion, disertaţie, Salamanca, 1970.

A.P.

ANAXAGORA [Anaxagoras], fiul lui Hege-sibulos sau al lui Eubulos; (c. 500 î.e.n., Clazomene, Ionia — c. 428 î.e.n., Lamp-sacos, Troada). Filosof. Supranumit « Nous », « Raţiunea », « Inteligenţa». A studiat la Atena unde s-a stabilit şi a profesat timp de 30 de ani, printre iluştrii săi elevi numărîndu-se Pericle şi Euripide. Vederile sale, cu orientare filosofică materialistă, au stîrnit indignare. Acuzat de impietate faţă de zei, a fost condamnat la exil şi la o amendă de 5 talanţi. S-a refugiat în Troada, unde şi-a sfîrşit zilele. Se pare totuşi că procesul intentat lui A. a avut şi un substrat politic, în care au acţionat duşmanii lui Pericle. Opera lui A. reuneşte lucrări din diferite domenii. I se atribuie şi un tratat de perspectivă în arta decoraţiei scenice, menţionat de Vitruviu (VII, 11). Principala sa lucrare este însă Peri physeos (Despre natură).
O

Pe linia orientării sale materialiste, A. examinează cu atenţie fenomenele naturii. Astfel, după cercetarea unui meteor gigant căzut la Aigospotamoi (în Cherso-

Anaxagcra
20

nesul tracic), lansează teoria potrivit căreia corpurile cereşti şi pămîntul au aceeaşi natură. A înţeles şi răspîndit, în •ciuda opoziţiei întîmpinate, teoriile filosofilor ionieni privitoare la eclipse prin interpunerea unor corpuri opace. Concepţia sa despre structura universului este mecanicistă. Elementele din care este alcătuită lumea sînt infinite, nenăscute, imuabile şi nepieritoare. A. le numeşte «spermata» (seminţe). Aceste elemente primordiale au la A. un specific nemaiîntîlnit încă în gîndirea greacă: cea mai mică părticică de materie conţine în sine toate elementele, dar în dozaje diferite; elementul dominant împrumută aspectul şi numele lucrului respectiv. Izolarea unui element de celălalt nu este cu putinţă. Doxograîii au denumit, cu un termen aristotelic nu tocmai potrivit, părticelele de materie care conţin toate elementele în cantităţi diferite, « homoiomerii». Devenirea, transformarea cantitativă şi calitativă era explicată prin faptul că « toate lucrurile au particule din toate lucrurile», în domeniul cosmogoniei, A. susţine că, la început, elementele primordiale se aflau îngrămădite la un loc, în neorîn-duială; aerul era dominant şi el dădea caracteristica întregului. « Nous » (Raţiunea), tot un element material, care se deosebeşte de celelalte elemente prin faptul că este pur, neamestecat cu celelalte, se află în centrul amestecului primordial al lucrurilor şi în el rezidă şi începutul mişcării. La un moment dat, «Raţiunea» ar fi produs o mişcare de rotaţie într-un anumit punct, care s-a propagat apoi treptat în masele imediat, învecinate, pînă ce întreaga masă haotică a fost antrenată într-o mişcare de rotaţie numită «dine» (vîrtej). Aceasta ar fi cauza formării lumii. Mişcarea de rotaţie provoacă rînduirea lucrurilor în univers potrivit legilor vîrtejului: lucrurile grele se adună în centrul vîrtejului, formînd pămîntul, în vreme ce lucrurile uşoare, ca aerul şi focul, sînt împinse la periferia lumii. Viteza de rotire, accelerîndu-se mereu, a provocat ruperea unor părţi din pămînt, pe care le-a azvîrlit în spaţiu. Acestea, din cauza învîrtirii rapide, devin incandescente şi formează Soarele şi celelalte corpuri cereşti. Considerîndu-le rupte din pămînt, A. nu putea să le conceapă decît sub dimensiunile pămîntului. Despre Soare afirmă că este cu ceva mai mare decît Peloponesul. Interesantă este însă părerea că Luna are munţi, văi şi că este locuită. Lucrarea Despre natură a fost redactată în dialectul ionic. Renun-ţînd să mai scrie în versuri, A. n-a renunţat la ideea de a-şi prezenta doctrina întro formă literară. Fragmentele de întindere mai mare rămase de la el îngăduie să ne dăm seama de calităţile sale literare. Biogene Laerţiu (II, 6) caracterizează stilul lui A. drept « plăcut şi înălţător ». Filosoful se exprima într-o manieră clară, fără înflorituri de prisos, folosind numeroase aforisme. Atunci cînd descrie aspecte grandioase ale cosmosului, expunerea devine solemnă, nobilă în expresie: «Toate lucrurile se aflau de-a valma, nesfîrşite ca număr şi ca micime. Căci şi micimea era nesfîrşită. Şi cum toate erau învălmăşite, nimic nu apărea la vedere, din cauza micimii. Căci aerul şi eterul îmbrăţişau totul, şi unul şi celălalt întinzîndu-se la infinit. într-adevăr, aceste elemente, care se află pretutindeni, sînt predominante şi ca număr şi ca mărime» (Diels-Kranz, fragm. 1). Interesul arătat de filosof reprezentaţiilor tragice atestă şi gustul ce-1 avea pentru dramaturgie. Un biograf din perioada elenistică, Satyros, care a scris Vieţile lui Eschil, Soîocle şi Euripide insistă asupra strînsei prietenii dintre A. şi Euripide. El a imaginat, sub formă de dialog, conversaţii fictive purtate între maestru şi discipol. Fragmente din dramele lui Euripide, în care se găsesc citate din scrierile lui A., sînt grăitoare asupra punctului de plecare al acestor conversaţii (Diels-Kranz, A. Viaţa, 20 c). Alte mărturii antice îl indică pe A. drept inspirator al lui Euripide prin cuvintele memorabile ce le rostea (Diels-Kranz, A. Viaţa, 33), prilej pentru poetul tragic de a compune tirade celebre. întrebat de cineva dacă viaţa merită a fi trăită, se zice că A. ar fi răspuns simplu: « Da, pentru a contempla cerul şi întreaga rînduire a cosmosului» (Aristotel, Etica către Eudemos, A 4, 1213 b 6 = DielsKranz, A. Viaţa, 30).
O

21 Andocide
nPEflA. Ediţii. H. Diels-W. Kranz, ed. XII, l II Die Fragmente der Vorsokratiker, Berlin, „-'« p. 1 — 44; D. Lanza, Tesiimonianze e fram-enti, Biblioteca di Studi Superiori, LII, Florenţa, La Nuova Italia, 1966. REFERINŢE CRITICE. Th. Gomperz, Les Penseurs de la Grece, (trad. franci, Paris, 1928, 245 — 263; Ion Banu, Materialismul naiv al lui Anaxagoras in Primii materialişti greci, Bucureşti, Editura de Stat, 1950, p. 74-97; V I. Lenin, Filosofia lui Anaxagora, în Caiete filosofice, Opere complete, voi. 29, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 233-235; M. Naddei Carbonara, Spermata, nous, chremata nella dot-trina di Anassagoro, Napoli, 1969; C. J. Classen, Anaxagoras in Pauly-Wissowa RE, Suppl. XII, 4 970, Serie Nouă, p. 28-30; F. Krafft, Anaxagoras und Empedokles in Die Grossen der Weltgeschichte, voi. colectiv, Zurich, Kindler, Artemis, 1971, p. 466-482.

F.V.Şt. ANDOCIDE [Andokides], fiul lui Leogo-ras; (c. 440 î.e.n., Atena—?). Orator. Coborîtor dintr-o familie care îndeplinise importante sarcini politice şi sacerdotale. Cariera lui a fost influenţată de două evenimente de excepţională gravitate: mutilarea statuilor zeului Hermes, în ajunul plecării flotei ateniene spre Sicilia (415 î.e.n.) — proces în care era implicat însuşi Alcibiade — şi profanarea misterelor de la Eleusis (399 î.e.n.). Sub povara acuzării că ar fi participat la aceste manifestări, nu a putut timp îndelungat desfăşura o activitate politică la Atena. A plecat în exil şi a revenit în oraşul natal spre 403 î.e.n. Un alt eşec în viaţa oratorului este rezultatul negativ al tratativelor duse cu Sparta pentru încetarea războiului din Corint (391), A. deţinînd calitatea de şef al ambasadei ateniene, j^upă această dată nu se mai ştie nimic «espre soarta lui. Opera oratorului, de mare valoare documentară, este restrînsă ?* .dimensiuni. Au rămas doar 4 cuvîn-■**: Peri ion misterion (Asupra miste-r)> Peri tes heautou kathodou (Asupra stoarcerii în patrie), Peri tes eirenes ivespre pace) si Kata Alkibiadou (împo-ln"a lui Alcibiade).
O

A. a fost nevoit să-şi părăsească patria după prima sa punere sub acuzare, în 415 î.e.n. La Atena s-a întors după 12 ani, la sfîrşitul războiului peloponesiac, în urma unei amnistii acordată de Trasibul — conducătorul partidei democratice care izbutise să răstoarne oligarhia sprijinită de Sparta — cînd îşi redobîndeşte drepturile cetăţeneşti, îşi reface averea şi obţine diverse însărcinări publice. O nouă acuzare, în legătură cu profanarea misterelor eleusine (ceremonii pentru iniţiaţi),. celebrate în cinstea zeiţelor Demeter şt Persefona, este un simplu pretext pentru a fi atacat de duşmanii săi cu şi mai multă vehemenţă. A. se apără, răspun-zînd printr-un discurs plin de coerenţă,, fără artificii. Păstrat integral, discursul datează din 399 î.e.n. si reprezintă o> pledoarie de apărare faţă de acuzaţiile-publice aduse de un anume Cefisios, ia instigaţia lui Kallias, mare preot şi personaj important, dar om cu moravuri uşoare, care dorea ca fiul său să ia în căsătorie pe cumnata oratorului, soţia lui Leogoras. Răspunzînd acuzaţiilor duşmănoase ce i se aduceau, A. caută să ia propria sa apărare, a rudelor sale şi, în general, a tuturor celor care, deşi nevinovaţi, se găseau încă în închisoare după reinstaurarea democraţiei ateniene. Discursul

cuprinde pasaje impresionante, refe^ ritoare la comportarea desăvîrşită a strămoşilor săi şi la propriul lui zbucium sufletesc, faţă de primejdia ce-1 ameninţa, cum nu întîlnim decît la marii oratori atenieni. Iată un pasaj: «Cetăţeni ai Atenei, gîndiţi-vă că, dacă îmi veţi cruţa viaţa, veţi avea în mine un cetăţean cu totul altul decît cel de pînă acum. Aşa, cum bine ştiţi, am fost cîndva putred de-bogat, dar am ajuns într-o neagră sărăcie' şi lipsă. Mi-am cîştigat apoi existenţa pe-căi cinstite, datorită inteligenţei dar şi iscusinţei miinilor melc, cu atît mai mult cu cît eram conştient de ce înseamnă să fii cetăţeanul unei astfel de cetăţi şi nu un străin oarecare, ori un metec dintr-o-cetate învecinată. Distrugîndu-mă pe mine, nu va mai rămîne nici o mlădiţă din neamul meu, ci el va pieri cu totul, pînă la rădăcina lui. Gîndiţi-vă, existenţa casei lui Andocide şi Leogoras n-a fost pentru voi o pată ruşinoasă. Căci, într-a-

Apian
22

devăr, n-a fost nimeni dintre voi care să fi trecut prin faţa casei noastre şi să-şi fi adus aminte că a avut ceva de pătimit din partea alor mei, fie în calitate de cetăţeni, fie în calitate de particulari. Avînd de multe ori atribuţii multiple, ai mei au repurtat în numele vostru izbînzi, pe mare, pe uscat, şi, cu toate că au avut multe însărcinări publice şi au mînuit banii voştri, nau atras nicicînd asupra lor nici cea mai mică dojana; n;au săvîrşit nici cea mai mică greşeală. în acelaşi timp, casa noastră fiind una din cele mai vechi, a fost totdeauna deschisă oricărui om aflat la strîmtoare. Chiar dacă înaintaşii mei au murit, nu uitaţi faptele lor, ci amintindu-vă de ele, închipuiţi-vă că-i aveţi în faţa ochilor voştri şi că vă roagă să mă absolviţi de orice pedeapsă». Prin discursul intitulat Asupra întoarcerii in patrie (408 î.e.n.) A. cerea poporului respectarea amnistiei ce-i fusese acordată după plecarea sa în exil în 415, de a cărei binefacere nu se bucurase din pricina unui decret votat la instigarea oligarhilor, care preluaseră puterea la Atena în anul 411 î.e.n. Pe acea vreme A. se bucura de protecţia regelui Archelaos al Macedoniei, cu sprijinul căruia furniza grîne flotei ateniene din preajma Samosului. Discursul Asupra întoarcerii în patrie, ţinut şi scris cu mult timp înainte, faţă de discursul Asupra misterelor, mult mai valoros ca elaborare retorică, prezintă deosebiri esenţiale, ca fond şi formă, determinînd pe unii cercetători săi pună la îndoială autenticitatea. Dacă discursul Asupra misterelor, reprezintă un model de elocinţă atică, elegantă şi clară, discursul Asupra întoarcerii în patrie, construit pe bază de teză şi antiteză, aminteşte tehnica oratorică a lui Antifon. Discursul Împotriva luiAlcibiade, ar fi, după opinia unora, apocrif. Discursul Asupra păcii se referă la coaliţia democratică ridicată împotriva Spartei' (războiul pentru Corint) şi la manevrele diplomatice ale navarhului spartan Antalcidas pentru încheierea păcii, prin dobîndirea unei alianţe cu perşii. Aflat în fruntea unei solii în anul 391 î.e.n., A. are sarcina de a negocia o pace cu Sparta. După eşecul tratativelor, membrii ambasadei au fost condamnaţi la exil: * pentru că au dus negocieri contra instrucţiunilor » (după versiunea unui biograf). Cuprins în canonul celor 10 oratori atici, alături de Lisias, Isaios, Iso-crate, Alcidamas, Demostene, Esehine, Licurg, Hiperide şi Dinarh, discursurile lui A., reprezentant de seamă al elocinţii judiciare atice, se citesc cu interes şi plăcere, datorită unei argumentări riguros construite, stilului curgător şi firesc.
OPERA. Ediţii: F. Elass, Andocides, Orationes, Teubner, Leipzis 1880; F. Blass-C. Fuhrm ed. IV, 1913 (definitivă); J. H. Lipsius, Andocides. Orationes, Tauclinitz, Leipzig, 1888: Or. Dai-meyda, Andocide, Discours, Les Belles Lettres, Coli. Bude\ Paris, 1930. Traduceri: Andocide, fragmente în PAOGr, l: p. 23-50. REFERINŢE CRITICE. U. Albini, Per un profilo di Andocide, Maia, SN, 8, 1956, p. 163 — 180; Noterelle Andocidee, Studia Florentina A. Ronconi Oblata, Ateneo, Roma, 1970, p. 17 — 19; A. S. Mc. Devitt, Andocides I, 78 and the Decree of Patrocleides, Hermes, 98, 1970, p. 503 — 505; S. Feraboli, Lingua e siile della orazione contro Alcibiade, Studi IMiani di Filologia Classica, 44, 1972, p. 5-37.

M.M.-H. APIAN [Appianos], (c. 105 e.n., Alexandria, Egipt — 195 e.n., ?) Istoric. A deţinut funcţii administrative la Alexandria, apoi, pe vremea lui Hadrian, a dobîndit cetăţenia romană şi rangul de cavaler. A pledat la Roma, în calitate de avocat al fiscului; ulterior a fost numit « procurator Augusti», probabil in Egipt. în jurul anului 160 e.n. începe să scrie Ro-mailiii Historiai (Istoria romană). Nu tratează evenimentele cronologic, rînduind materia după criterii etnografice. Evenimentele istorice sînt expuse în ordinea cuceririlor romane: samniţii, celţii (gallii). Sicilia, războaiele cu Cartagina, cu Libia, cu Macedonia şi Iliria, cu Siria, războaiele cu Mitridate, războaiele civile etc. Cartea a XXIII-a, din păcate pierdută, cuprindea războaiele cu dacii. Opera este importantă prin materialul documenta'' ce-1 conţine, întrucît istoricul a folosi' cele mai bune izvoare pe care îe-a avut la îndemînă.
23

Apian
O

r)esi nu a izbutit să pătrundă în sensul adînc al desfăşurării evenimentelor şi fără a face generalizări ample, A. trece drept unul din cei mai însemnaţi istorici ai republicii şi ai imperiului roman. Scopul pentru care a scris Istoria romană este expus în prefaţă: sentimentul de admiraţie faţă de calităţile romanilor, care au putut întemeia cel mai vast şi mai durabil imperiu din vremea sa. Deşi A., nu a relevat importanţa conceptului de cauzalitate în desfăşurarea evenimentelor istorice şi nu a evidenţiat rolul factorilor sociali şi economici, atunci cînd este pus în situaţia de a relata cu exactitate evenimentele, aminteşte implicit şi aceşti factori. Astfel, în cartea I a lucrării Romaika Emphylia (Războaiele cinle, cap. 7) el face o largă expunere asupra împrejurărilor care au provocat războaiele civile din sec. I î.e.n. menţionînd că la sfîrşitul perioadei republicane, pămînturile cucerite de romani de la populaţiile italice, pămînturi care nu erau împărţite coloniştilor, erau ocupate de localnici, cu obligaţia să dea în natură o dijmă statului. Prin această măsură, precizează A. se urmărea încurajarea natalităţii în rîndul populaţiilor italice. Apoi istoricul continuă: «în realitate, lucrurile se petreceau tocmai invers, căci cei bogaţi puneau stăpînire pe o mare parte a acestui pămînt, neîmpărţit încă, încredinţaţi fiind că, prin trecerea timpului, nimeni nu le va mai lua proprietăţile. In ce priveşte terenurile învecinate şi terenurile mici ale celor săraci, pe unele le cumpărau prin tocmeală, pe altele le acaparau cu sila ... în acest fel, cei puternici se îmbogăţeau peste măsură, în timp ce tagma sclavilor creştea în toată ţara; italicii, în schimb, scădeau la număr, lar lipsa de bărbaţi se simţea tot mai mnlt, ca la unii care erau secătuiţi de sărăcie, de impozite şi de serviciul militar. » Nici nu se poate o mai bună caracterizare a fenomenului economic şi social °are a determinat pe Tiberius şi, apoi, ' Caius Gracchus să propună legile grare cunoscute. Aceste împrejurări au ls la constituirea marilor latifundii, iar P plan politic au determinat apariţia grupărilor adverse, « optimates », cei care apărau interesele aristocraţiei şi «popu-lares», sprijinitorii micilor proprietari de pămînt, cetăţeni săraci. în fond, războaiele civile au fost declanşate de reprezentanţii acestor grupări, fiecare urmărind cucerirea puterii. în ceea ce priveşte expunerea faptului istoric în sine, A. se mărgineşte să rezume izvoarele conspectate. De cele mai multe ori el trecea însă sub tăcere amănunte foarte importante. De pildă, cînd este vorba despre faptele săvîrşite de Caesar în anul 59 î.e.n. (pe atunci consul) nu pomeneşte nimic despre publicarea proceselor verbale ale şedinţelor Senatului şi Adunării poporului, nici despre sprijinul acordat lui Ptolemeu Auletul, regele Egiptului, fapte care îşi au, desigur, însemnătatea lor. Face, uneori, şi anumite confuzii. Descriind scenele de violenţă provocate de propunerea legilor agrare de către Caesar, în aceleaşi an, scene care ar fi putut degenera într-un război civil, istoricul afirmă că de îndată ce au intrat în funcţie consulii, între Caesar şi colegul său de consulat Marcus Bibulus au izbucnit certuri

atît de violente, încît fiecare se înarma împotriva celuilalt. Adevărul este că neînţelegerile şi apoi discuţiile între Caesar şi Bibulus au izbucnit mai tîrziu, numai atunci cînd primul aduce în faţa Senatului şi apoi în faţa Adunării poporului proiectul de lege agrară. Mai mult încă, A. aminteşte de o cuvîntare în Senat pe care ar fi ţinut-o Caesar, îndemnîndu-1 pe Bibulus la concordie şi arătîndu-i ce grave consecinţe ar avea dezbinarea lor. în urma acestei cuvîntări, continuă A. istorisirea, Bibulus s-a lăsat « convins». Nu era însă nevoie ca Caesar să vorbească tocmai în Senat despre «concordie» şi, presupunînd că ar fi făcut-o, Bibulus n« era atît de lipsit de perspicacitate ca să nu-şi dea seama de tîlcul cuvîntării acestuia. O altă eroare face A. atunci cînd afirmă că Pompei 1-a exilat pe Cicero şi că tot Pompei 1-a rechemat din exil. Se pot cita şi multe alte inadvertenţe. Opera lui A. este însă preţioasă prin consemnarea unor amănunte cu privire la diferite evenimente-social-politice. O expunere atît de clară asupra împrejurărilor care au dus la războaiele civile nu întîlnim în nici o altă.

Apollonios din Rodos operă veche. Cît priveşte perioada contemporană, istoricul are o neţărmurită admiraţie pentru împăraţi şi pentru imperiul roman, fapt explicabil dacă ţinem seama de cariera lui politică. Pentru a explica arta literară a lui A. trebuie arătat că el a trăit pe vremea cînd înflorea cea de a doua sofistică, ale cărei mijloace de expresie erau prin excelenţă retorice. Deja Titus Livius concepuse istoria ca pe lin «opus oratorium» (operă retorică). Totuşi, stilul lui A. este, în genere, sobru, pe alocuri chiar obscur. Discursurile, dialogurile şi alte procedee care sporesc patetismul şi retorismul naraţiunii istorice sînt folosite cu moderaţie. Unul dintre procedeele la care A. recurge adesea, spre a conferi relief portretului unui personaj politic, este citatul celebru. De pildă, pentru a ilustra afirmaţia că Sulla era cumplit la mînie, povesteşte cum dictatorul a poruncit ca Lucretius Ofella, unul din partizanii săi, să fie ucis. Apoi relatează cuvintele lui Sulla: « Să ştiţi, oameni buni, şi aflaţi de la mine că eu l-am ucis pe Quintus Lucretius Ofella, fiindcă n-a voit să asculte de mine » (Războaiele civile, I, 101J. A. citează, de asemenea, faimoasele cuvinte ale lui Caesar, rostite după expediţia împotriva lui Pharnakes: «Am venit, am văzut, am învins» precum şi pe cele rostite cînd s-a hotărît să treacă Rubiconul şi a început războiul civil împotriva lui Pompei: « Zarurile sînt aruncate.» Prin elementele noi pe care le oferă, opera istorică a lui A. constituie pentru acea perioadă un izvor de primă mînă. Deşi a săvîrşit erori şi confuzii, deşi n-a ştiut întotdeauna să releve semnificaţia faptelor şi să le încadreze într-o concepţie unitară, el a izbutit, în majoritatea cazurilor, să transmită expuneri corecte şi uneori de mare valoare informativă^ îndeosebi în Istoria războaielor civile. în aceeaşi lucrare se află particularităţi care ţin de specia literară a biografiei şi amănunte semnificative peste care alţi autori au trecut în grabă.
O OPERA. Manuscrise: Vaticanus nr. 14, sec. XI—XII; Laurentianus nr. 70, sec. XV; Vene-tus Marcianus nr. 387, sec. XV; Leidensis Vossianus nr. 7, sec. XV; Parisinus Regius nr. 1672, sec. XIV. Editio princeps: C. Stephanus, Paris 1551. Ediţii: J. Schweighâuser, Romanorum His-toriarum quae supersunt, Leipzig, Tauchnitz 1785; L. Mendelsohn, Romanarum Historiarurn quae supersunt, 4 voi., Leipzig, Teubner, 1875-, 1881; E. Gabba, Appiani Historia Romana Leipzig, Teubner, 1939; P. Viereck-A. G. Roos-E. Gabba, Appiani Historia Romana, ed. iv Leipzig, Teubner, 1962. Traduceri: N. I. Barbu şi colectiv, Appian, Istoria Romei. Războaiele civile, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957; E. Gabba, Bellorum civilium Liber V, Florenţa La Nuova Italia, 1970, trad. şi comentarii. REFERINŢE CRITICE. E. Hannak, Appiamu und seine Quellen, Viena, 1869; N. I. Barbu, Les sources el l'originalite d'Appien dans le deuxierne livre des guerres civiles, Paris, 1933; E. Gabba, Appiano e la storia delle Guerre Chiu, Florenţa, La Nuova Italia, 1956.

N.I.B. APOLLONIOS DIN RODOS (c. 295 î.e.n, Alexandria, Egipt — 215 î.e.n., ?). Poet epic. Poartă epitetul « din Rodos » datorită unei şederi prelungite în insulă. Discipol al lui Calimah, şeful şcolii poetice alexandrine, a renegat de tînăr opiniile maestrului şi a reînviat formula eposului homeric prin opera intitulată Argonau-tika epe (Argonauticele), poem în 4 cărţi, 5835 de hexametri. Folosind datele unei vechi legende a argonauţilor, plecaţi în căutarea lînii de aur, îl conduce pe Iason, eroul principal al epopeei, în Golhida, unde un dragon păzeşte vestita «lînă de aur». Lucrarea, care cuprinde şi un fantastic itinerar al întoarcerii argonauţilor, rămîne valoroasă prin conţinutul cărţii a IlI-a, consacrat episodului iubirii dintre Medeea, fiica regelui Colhidei, şi Iason. A inspirat lui Vergiliu poemul de dragoste al Didonei din cîntul IV al Eneidei, iar lui Andre Chenier un poem plin de graţie, intitulat Hylas, după numele unui tînăr argonaut. Prin cartea a IlI-a, Argonauticele prevestesc romanul erotic, ilustrat ulterior de Heliodor şi de Longos.
O

Poetul este una dintre cele mai reprezentative figuri ale Museionului din Alexandria, unde se impune ca un adept convins ;25 Apollonios din Rodos al perpetuării poemului epic de mare întindere. Calimah, un Boileau al epocii, a emis o judecată negativă asupra poetului si a operei sale, pecetluind-o prin cuvintele rămase celebre: « O operă întinsă este un mare flagel». într-adevăr, epopeea este cea mai întinsă operă creată în perioada .elenistică. Subiectul: plecarea argonauţilor în căutarea «lînei de aur», în frunte cu Iason, din ordinul regelui Pelias. Prin .această poruncă nesăbuită, Pelias avea convingerea că punea capăt pretenţiilor la tron ale lui Iason, dealtfel îndreptăţite, pe al cărui tată îl înlăturase de la domnie. Cu concursul lui Argos, fiul lui Frixos, care-i construieşte corabia, «Argo», şi însoţit de 53 de coechipieri, « argonauţii», corabia ajunge, după nenumărate peripeţii, în ţara Colhidei (Estul Mării Negre), unde stăpîneşte Aietes. Acesta le făgăduieşte că le va da lîna de aur după ce Iason va fi săvîrşit o serie de isprăvi, dintre cele mai periculoase. EI va trebui să are un cîmp înjugînd la plug doi tauri cu copite de aramă, care scoteau flăcări pe nări, iar după aceea să semene pe ogor colţii unui balaur. Din această sămînţă neobişnuită avea să răsară un neam de războinici, pe care trebuia să-i biruie în luptă. Cu ajutorul Medeei, fiica lui Aietes, magiciană vestită, nepoată a Circei, Iason iese biruitor din toate încercările la care a fost supus. Cum Iason îi făgăduise s-o ia în căsătorie, Medeea n-a pregetat să fugă cu el pe mare. Primul cînt al Argo-nauticelor începe cu o invocaţie către zeul Apollo (v. 1 — 55) şi redă ordinul de plecare dat lui Iason de Pelias. Apoi poetul, mergînd pe urmele lui Homer, introduce un Catalog al celor 53 de argonauţi şi a drumului parcurs de corabie pînă în Colhida. Cîntul I nu se impune ca realizare artistică în totalitatea lui, ci numai Prin cîteva episoade viu şi plastic conturate ca, de pildă, acela al şederii argonauţilor în insula Lemnos, unde regina tfypsipyle, replică a vrăjitoarei Circe, Prinde în mreje pe Iason, căutînd să-1 reţină în preajma ei, sau episodul răpirii jtfgonautului Hylas de către o fermecă-j are nimfă, care-1 atrage în adîncul ape-orDacă în cuprinsul cîntului II poetul e străduieşte să capteze interesul citito-lor prin bogate excursuri de natură etnografică privind unele populaţii pontice — cum ar fi chalybii, vestiţi prin iscusinţa lor în prelucrarea fierului, tibarenii şi mosynecii — în cîntul III slArgo-nauticelor el dă un exemplu de aleasă poezie alexandrină, care-1 promovează ca pe un creator talentat. Cîntul III este închinat în întregime dragostei Medeei pentru Iason, sentiment pe care A. îl prezintă în întreaga lui evoluţie, pornind de la primele manifestări şi pînă la transformarea lui într-o patimă mistuitoare, făcînd din Medeea primul personaj romantic din literatura universală. Cîntul debutează printr-o scenă mitologică, prin vizita zeiţelor Hera şi Atena la Afrodita, pentru ca aceasta să-şi determine fiul [Eros] să-şi îndrepte una din săgeţile sale spre Medeea. Copilul se lasă înduplecat, intră în palatul lui Aietes şi, aşezîndu-se la picioarele lui Iason, descarcă săgeata iubirii. Apoi părăseşte palatul în hohote de rîs. Rănită de Eros, Medeea simte că trebuie să intervină în favoarea lui Iason cu atît mai mult cu cît Aietes, neînduplecat, nu-i va da lîna de aur decît după ce Iason va fi biruit o serie de greutăţi. în situaţia

intervenită, ce pune în grea primejdie viaţa eroului, acţionează Hal-kiope, sora Medeei, care solicită ajutorul tinerei fete în calitate de magiciană şi de preoteasă a zeiţei Hecate. După îndelungi frămîntări şi ezitări, Medeea se hotărăşte să-i vină lui Iason în ajutor: « Doar prin puterile Herei schimbată, nici şovăiala/ nu-i mai clinti hotărîrea; dorea să-i apară de-ndat' / Aurora, la răsărit să dea fermecatele leacuri/ Făgăduite lui Iason şi astfel să-1 vadă la faţă».../ (trad. Ion Acsan). în preajma reptilei cu capul hidos, Medeea « cu-o creangă de ienupăr proaspăt tăiată şi-nmuiată bine/ în magică licoare, cîntînd, a presărat pe ochii/ balaurului limpezi leacuri, şi-n somn adînc 1-a cufundat/ Mireasma lor ameţitoare» (trad. Ion Acsan). Poemul, prin analiza profundă a unui sentiment dominant, are şi meritul de a-1 fi inspirat pe Vergiliu în redarea tragicei iubiri a Didonei pentru Enea (Eneida, IV). Drumul de întoarcere al argonauţilor, mult mai lung decît cel spre Colhida, presărat cu victime omeneşti, este întîrziat prin voinţa lui Zeus, căci Medeea 1-a ucis pe Apsvrtos, fratele

Arătos
26

ei, care-i urmărea pe fugari. Multe din locurile pe unde rătăcesc argonauţii sînt aceleaşi cu locurile pe unde trecuse odinioară şi Ulise. Partea finală a epopeei (cîntul IV), încărcată cu episoade fără legătură între ele, e mai puţin valoroasă. Cu toate că Argonauticele includ o uriaşă cantitate de material epic, pe care A. n-a putut-o pe deplin stăpîni şi ordona, epopeea rămîne un monument al literaturii elenistice prin analizele psihologice de mare fineţe, prin tratarea originală a unor episoade secundare, cît şi prin faptul că poetul încearcă să depăşească stilul arhaic, creînd un nou stil epic, nu uşor de citit, dar interesant în felul său prin inovaţiile stilistice şi lingvistice. în ciuda părerilor defavorabile ale lui Calimah, care s-a bucurat de credit la Roma, opera lui A. a stîrnit multă admiraţie. Varro a tradus-o în lb. latină, Vergiliu şi Vale-rius Flaccus s-au inspirat din cîntul III, iar în perioada imperiului au apărut aşa numitele Argonautika (Argonauticele or-fice) a căror datare este nesigură. în acest poem tîrziu, care cuprinde 1376 de hexametri, Orfeu era inclus în ceata argonauţilor şi juca rol de propagator al culturii apollinice în rîndul populaţiilor pontice.
O
OPERA. Ediţii: R. Merkel, Apollonios, Argonau-tiha, Leipzig, Teubner, 1854; ed. II, 1905; J. Schau, The Argonautica, Oxford, Clarendon, 1878; Marshall M. Gillies, Apollonios, The Argonautica Booh III, Cambridge, 1928, ed. coment.; H. Frănkel, Apollonios, Argonautica, Oxford, Clarendon, 1961. Traduceri: Radu Hâncu şi V. Popescu, Apollonios, Argonauticele, fragmente, In IIR, voi. I, p. 139 — 141; A. Ardiz-zoni, Apollonio Rodio. Le Argonautiche, Roma, Ateneo, 1987; Ion Acsan, Apollonios din Rhodos, Argonauticele trad., prefaţă şi note, Bucureşti, Univers, 1976. REFERINŢE CRITICE. Ch. A. Sainte-Beuve, De la Midee d'Apollonios in Portraits contem-porains, voi. V, Paris, 1889, p. 359 — 406; H. de la Viile de Mirmont, La myihologie et Ies dieux dans Ies Argonautiques et dans l'Ene'ide, Paris, 1894; F. Stoessl, Apollonios Rhodios, Inter-pretationen, Bern-Leipzig, 1941; Q. Cautadella, iVofe critiche al testo delle Argonautiche di Apollonio Rodio, Miscellanea di Studi Alessandrini in memoria di A. Rostagni, Torino, Bottega, 1963 p. 356 — 362; Andre Hurst, Apollonios de Rho-des. Maniere et coherence. Contribution ă l'etude de l'esth&ique alexandrine, Berna, Francke, 1967.

M.M-H. ARĂTOS, fiul lui Athenodoros din Soloi şi al Letophilei; (c. 315 î.e.n., Soloi. Cilicia — 239 î.e.n.,?). Poet. Discipol al filosofilor peripatetici şi stoici din Atena. Şi-a desăvîrşit pregătirea în cadrul Muse-ionului din Alexandria şi al cenaclului literar din insula Cos. S-a bucurat de ospitalitatea regelui macedonean Anti-gonos Gonatas, la Pella, devenind poetul de curte al acestuia. A compus imnuri, elegii, epigrame. Poemul Phainomena (Fenomenele) i-a adus faimă peste veacuri asigurîndu-i un loc aparte în literatura epocii. Poemul are o predominantă ţinută filosofică, de nuanţă stoică. Fenomenele reflectă deopotrivă interesul lui de a poetiza datele ştiinţei, dar şi preocupările membrilor cenaclului macedonean pentru speculaţiile stoice. De mare faimă s-a bucurat «prooimionuU (introducerea) acestui poem. Posteritatea a preţuit în mod deosebit opera lui A. închinîndu-i comentarii, exegeze, numeroase traduceri. Poemul său, tradus în latineşte, a slujit în evul mediu drept manual.
O

A. este un reprezentant de seamă al alexandrinismului. Talentul său literar s-a format în ambianţa cenaclului din Cos unde a venit în contact cu Teocrit şi Calimah. Opera lui, aproape în întregime pierdută, conţinea imnuri, elegii, epigrame, o ediţie a Odiseei şi poemul didactic Phainomena, singura lucrare care s-a păstrat. Compus la îndemnul regelui Antigonos — fapt atestat de tradiţie: « vei glorifica mai mult încă pe Eudoxos, punînd în versuri problemele înfăţişate în opera lui» —, poemul a fost scris şi difuzat între 260 — 250 î.e.n. Era redactat în 1154 de hexametri, dispuşi în două părţi distincte. în prima parte, 732 de hexametri, intitulată Phainomena, A. versifica cunoştinţele astronomice ale timpului său. Partea a doua, Diosemeia' ■21 Arliiloh /Semnele lui Zeus sau Semne cereşti), cuprindea un curs de astronomie populară, care-şi avea originea în lucrările lui Eudoxos din Cnidos, matematician, astronom şi geograf. Cei vechi dispuneau <le o împărţire tripartită a operei pe care o mai cunoaştem. Poemul conţine şi sfaturi adresate ^H_______________ îndemnuri şi siatun adresate navigatorilor din Grecia şi Asia Mică pentru construirea corăbiilor rezistente în faţa furtunilor şi a primejdiilor, imaginea unor naufragii etc. Originalitatea sa este vizibilă mai ales în prima parte, în care A. înfăţişează cunoştinţele astronomice ale vremii, înveşmintîndu-le în haina poeziei. Totuşi, se vede clar că poetul a avut de întîmpinat unele greutăţi în munca de transpunere în versuri a unui tratat astronomic, cu caracter eminamente prozaic, probabil un compendiu de astronomie babiloniană, tradus in limba greacă. Opera prezintă interes şi prin coloratura ei stoică, reflectînd preocupările cenaclului de la Pella (Macedonia) axat pe principiile filosofiei stoice, susţinute de însuşi Antigonos. Deşi poetul a realizat unele tablouri din natură izbutite, el nu atinge măestria artistică a lui Vergiliu de pildă, şi nu are darul de a transmite emoţia ce-1 încearcă în momentele de contemplare a bolţii cereşti. Prooimionul (Introducerea) poemului, o invocaţie către Zeus, deosebit de apreciat, trecea drept un model literar în domeniul acestui gen: « începutul să1 facem cu Zeus, căci muritorilor nu li se_ cade să uite nicicind să-i aducă laude. Cărările toate, aşezările omeneşti sînt toate pline de Zeus. Şi marea şi porturile^ şi oriunde ne-am 'afla, Zeus este de faţă. Din el ne-am născut, iar în marea-i bunătate, celor zămisliţi de el le arată semne prielnice şi-i îndeamnă spre muncă, amintindu-le că au obligaţia de a trăi». fenomenele lui A. s-au bucurat de aprecieri elogioase din partea lui Calimah, a Jui Leonidas din Tarent, din partea poe-l!or romani Vergiliu şi Ovidiu; Pliniu ce» Tînăr vorbeşte de popularitatea poemului, considerîndu-1 pe scara valorilor |.t,?rar? după operele lui Homer şi Ver-sUiu. In Renaştere Fenomenele erau apre-la*e ca o operă plină de interes, iar Remy de Belleau, unul dintre poeţii Pleiadei, le traduce în limba franceză. O OPERA. Manuscrise: Harcianus, nr. 476, sec. XI; Parisini, nr. 2403 A şi nr. 7400 A, sec. XIII —XIV; Parisinus nr. 2728 C, sec. XV; Vaticanus, nr. 191, sec.
XIV; Sangallensis, nr. 250 (S.) sec. X —XI; 2 Dresdenses, sec. IX; Montepessulanus, H. 334. Ediţii: H. Grotius, Syntagma Arateorum, Lugdunum Bataviae, 1600; I. Bekker, Araţi Phaenomena, Berlin, 1828; E. Maas, Araţi Phaenomena, Berlin, Weidmann, ed. critică, 1893; ed. II, 1955; Jean Martin, Araţi Phaenomena, Florenţa, La Nuova Italia, 1956, cu trad. şi coment.; A Schott şi R. Bocker, Araţi Phaenomena, luneta, Heimeran, 1958; Traduceri: Fenomenele au fost traduse în lb. latină de Cicero, de G-ermani-cus, de Ovidiu şi de Avienus; G.ŞZannoni, Arato, Fenomeni e pronostici, Florenţa, Sansoni, 1948. REFERINŢE CRITICE. Jean Martin, Histoire du texte des Phenomenes a"Arate, Paris, Klinck-sieck, 1956; W. Ludwig, Die Phainomena Arats als Hellenistische Dichtung, Hermes, Einzel-schriţten, XCI, Wiesbadcn, Steiner, 1963, p. 425 — 448; M. Erren, Die Phainomena des Arătos von Soloi, Untersuchungen zum Sach-und Sinnver-stăndniss, Hermes, Einzelschriften, XIX, Wies-baden, Steiner, 1967.

M.M.-H. ARHILOH [Archilochos], fiu al lui Tele-sicles şi a lui Enipo; (sec. VII î.e.n., Păros). Poet liric. Mama poetului, după o ştire provenită de la Critias (Diels-Kranz, fragm. 44), pare să fi fost sclavă. A participat la diferite campanii, îndeosebi în insula Tasos, unde parienii aveau o colonie hăituită de triburile trace de pe continent. Şi-a găsit sfîrşitul într-o luptă pentru apărarea patriei, atacată de locuitorii din insula Naxos. Opera sa lirică, alcătuită din poeme elegiace şi iambice (îndeosebi Epode), marchează triumful subiectivismului, spargerea tiparelor obişnuite şi o violentă negare a valorilor tradiţionale. A scris poezie erotică şi poezie satirică, ode patriotice şi imnuri religioase. Influenţa lui asupra liricii latine, îndeosebi asupra lui Catul şi Horaţiu, a fost considerabilă, poeţii menţionaţi introducînd la Roma versurile iambice folosite de A.

Arhiloh 28
O

Biografia lui A. este destul de bine cunoscută datorită propriilor sale mărturii, cît şi descoperirii, în insula Păros, a unor inscripţii comemorative. Datele pe care le posedăm despre familia lui sînt strîns legate de istoria insulei, bogată în cariere de marmoră, dar săracă în pămînturi roditoare. înainte ca marmora să fie pretutindeni cerută pentru prelucrare (sec. VI î.e.n.) — locuitorii din Păros au căutat să emigreze spre alte meleaguri, unde încercau să înceapă o viaţă nouă. Bunicul lui A., Tellis, cît şi tatăl poetului, Telesicles, se numără printre colonizatorii insulei Tasos, din nordul bazinului egeic. Gu privire la viaţa particulară a poetului, romanul nefericitei iubiri pentru Neobule fiica lui Lyeambes, este mult comentat, însă prea puţin cunoscut. Nu se ştie din ce motiv, Lyeambes a rupt legămîntul făcut lui A. în vederea unei viitoare căsătorii, fapt care 1-a durut pe cel care a iubit-o cu gingăşie şi încredere pe Neobule; nu se cunosc nici împrejurările în care Neobule a decăzut; imaginea femeii bătrîne, fără căpătîi, insultată de poet în versuri amare, se opune celeilalte imagini, a logodnicei pure, cu o floare de mirt în păr, a cărei mînă îndrăgostitul nici nu îndrăznea s-o atingă. (Diehl, fragm. 71). Opera poetului este expresia sentimentelor încercate în cursul unei vieţi zbuciumate. Elegeiai (Elegiile) rămase de la A. sub formă de fragmente sînt puţine. Cea mai cunoscută este aceea scrisă cu prilejul unui naufragiu. Printre mulţi cetăţeni de seamă ai oraşului, a pierit şi Pericles, bun prieten al poetului. Elegia conţine un îndemn la curaj în faţa loviturilor grele ale soartei care, rînd pe rînd, într-un chip sau altul, îi loveşte pe toţi oamenii. « Răul pe rînd ne cuprinde pe unii, pe alţii ... O vreme / S-a răsucit către noi. Sîngeră rana. Dă glas / jalnic durerea. Da mîine şi-o-ntoarce cărarea spre alţii / Prindeţi şi voi dar curaj. Numai femeile plîng» (trad. Simina Noica). în elegiile sale A. a inclus şi cîn-tece de banchet precum şi unele cîntece destinate să fie intonate de marinari sau de soldaţi, imitate mai tîrziu de Alceu, cum ar fi, de pildă, acest distih: «Lancea-mi dă pîinea, tot lancea-mi îmbie şi vinul de Ismar/Pe care-1 sorb răzimat iarăşi de suliţa mea», (trad. Simina Noica). Cele mai izbutite cîntece ale lui A. sînt însă cele compuse în ritm iambic sau trohaic. Satira violentă, crudă, alternează, aici, cu pasaje în care poetul se adresează propriilor lui simţăminte, răscolite de adîncă tulburare: « Suflet, suflete, de-atîtea griji, necazuri, frămîntat / Ai curaj şi stai de veghe! Luptă-te neînfricat / Şi dă pieptul băr-băteşte cu duşmanul cel viclean / Şi nu te făli prea tare, dacă-n luptă l-ai înfrînt». (Diehl, fragm. 67, trad. Ştefan Bezdechi). Uimitoare prin puterea de observaţie sînt unele alegorii, cum ar fi, de pildă, imaginea mării frămîntată de valuri: «Glaukos, vezi cum cresc în larguri din adînc zvîcniri de val? / Norii urc-în jurul Gyrei printre creste drept în slăvi: / Aprig semn de hulă ... Spaima, nici nu ştii cînd te-a cuprins ...» (fragm. 56 D, trad. S. Noica). Principala ţintă a versurilor batjocoritoare ale poetului, mergînd uneori pînă la folosirea unor expresii obscene şi triviale, este Lyeambes şi fiicele sale, dintre care Neobule, era fosta lui logodnică. Un fragment de papirus publicat în 1974 (Zeitschrift fiir Papyrologie und Epigraphik, 14, 2) aduce noi lumini asupra relaţiilor lui A. cu tinerele fete, dezvăluind aspecte îndrăzneţe în arta liricii erotice. Dar, nici alţi fruntaşi de seamă ai insulei, printre care se număra însuşi Glaukos, prietenul şi fostul său comandant din Tasos, n-au fost cruţaţi de poetul pornit să demaşte prostia, vanitatea şi laşitatea omenească. Ca şi alţi poeţi lirici ai timpului, A. a căutat să dărîme idealul pentru care luptau şi mureau eroii lui Homer; în locul unei glorii deşarte, aducătoare de moarte şi doliu, el propune cinste şi omenie în relaţiile dintre oameni; în locul « văicărelilor muiereşti», a cîn-tărilor de jale, luciditate şi bărbăţie în comportare (Diehl, fragm. 7); în sfîrşit, într-un fragment celebru (Diehl, fragm-6) poetul preaslăveşte bucuria de a trăi, de a fi scăpat viu şi nevătămat dintr-o luptă cu tracii în care îşi pierduse scutul, atitudine de neconceput în cînturile 29 Aristofan .DiCe eroice. A. este totodată şi primul ooet introspectiv din literatura universală- Nimeni înaintea lui n-a ştiut să-şi analizeze, să dea glas cu mai multă exactitate sentimentelor de iubire (Diehl, fragm. 104, 112, 118) sau celor je ură. Prin aceasta, A. a devenit un orecursor al poeziei lesbice din sec. VI îe.n. poemele safice fiind considerate urmaşele unui gen de poezie «nouă», descoperită cu aproape 60—70 de ani mai înainte. Pentru a găsi alte mijloace de expresie, poetul s-a apropiat cu interes şi dragoste de producţia folclorică. El cel dintîi, alături de Hesiod, a introdus fabula în poezia greacă pentru a putea astfel să facă cît mai pregnante adevărurile ce le reda şi tot el a fost acela care, rupînd cu tradiţia homerică, a căutat în fondul de cuvinte şi în ritmica poeziei populare cărări nebătătorite încă. Influenţa lui A. asupra posterităţii literare greceşti a fost considerabilă! Totuşi, poetul a avut şi numeroşi detractori. Indiferenţa sa totală faţă de criteriile valorice respectate de aristocraţia timpului, critica aspră pe care a adresat-o acelor cercuri din care se desprinsese, nu puteau fi uşor trecute cu vederea. Dintre poeţii latini Catul, dar mai cu seamă Horaţiu, au încercat să transpună unele motive arhilohice în opera lor. Cu mare respect a fost păstrată memoria poetului în insula Păros unde mărturiile de cinstire merg pînă în sec. III e.n. Dealtfel, numeroasele fragmente din poezia arhilohică ieşite la iveală în urma descifrării unor papirusuri, sînt o dovadă elocventă a măsurii m care această poezie circula încă în perioadele elenistică şi romană. O
OPERA. Ediţii: E. Diehl, Anthologia Lyrica Graeca, ed. III, voi. I, fasc. 3, Leipzig, Teub-"er, 1954,- P. Lasserre — A. Bonnard, Archilo-«"«• Fragmente, Paris, Les Belles Lettres, Coli. f*ud<5, 1958; M. Treu, Arckilochos, Miinchen, Heimeran, 1959 (cu trad. şi coment.); I. 11^f(iiti' Archilochus, Fragmenta, Roma, Ateneo, 968. Traduceri: Arhiloh, fragmente in ALG, RPW~27' Arkiloh< fragmente in ALGr, p. 51 -55. «ţFERlNŢE CRITICE. Archiloque. 7 exposes, 0um c °lectiv, Entreiiens Hardt, VandoeuvresGeneve, 1964; A. Bonnard, Arhiloh, poet şi cetăţean în Civilizaţia greacă, trad. română, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 88 —113; F. Will, Archilochus, New York, Twaine's World Authors, XIX, 1969.

A.P. AKISTOFAN [Aristophanes], fiul lui Philippos şi al Zenodorei; (c. 445 î.e.n., Atena — c. 386 î.e.n., Atena). Poet. Reprezentant de seamă al comediei vechi greceşti. Creaţiile sale de valoare artistică perenă îi asigură un loc de frunte în panteonul literaturii universale. Părinţii, atenieni de obîrşie, au primit în 431 î.e.n. un lot de pămînt în insula Egina, în calitate de cleruhi, coloni care nu-şi pierdeau prin strămutare calitatea de cetăţeni ai metropolei. Avînd posibilităţi

materiale, A..s-a bucurat de o educaţie aleasă, studiind gramatica, literatura, muzica, retorica şi filosofia. De timpuriu s-a simţit atras de lirica populară, iar studiul i-a lărgit orizontul şi i-a maturizat gîndirea. Poetul a avut doi fii, pe Araros şi pe Philippos, care au îmbrăţişat cariera tatălui, fără să fi lăsat ceva de seamă. Creaţia poetică a lui A. este prodigioasă. A compus 44 de piese dintre care integral se păstrează doar 11: Acharnes (Acharnienii), Hippes (Cavalerii), Nephclai (Norii), Sphekes (Viespile), Eirene (Pacea), Ornithes (Păsările), Lysistrate (Lysistrata), Thes-mophoriazousai (Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter), Batrachoi (Broaştele), Ekklesiazousai (Adunarea femeilor) şi Plutos. Din celelalte se păstrează fragmente şi titluri: Babylonioi (Babilonienii), Georgoi (Agricultorii), Olkades (Vasele de transport), Amphiaraos ş.a. Comediile păstrate constituie o izbutită frescă a vieţii politice şi sociale din vremea războiului peloponesiac. întreaga operă a lui A. militează pentru pace, democraţie, o politică echitabilă faţă de aliaţi, împotriva demagogiei şi abuzurilor de orice fel. Alături de scrierile lui Tucidide, ea constituie cel mai preţios document literar din timpul războiului peloponesiac (431 — 404 î.e.n.)
O

A. şi-a închinat viaţa creaţiei poetice, fără să participe direct la viaţa politică

ofan
30

taţii. A început să scrie foarte de •. Prima sa piesă, azi pierdută, ales (Comesenii lui Heracles), s-a t în 427 î.e.n., cînd autorul era încă eseent. Cu toate acestea, piesa a fost ată cu premiul II la un concurs latic. în anul următor, reprezintă lonienii, în care atacă politica ate-ă faţă de aliaţi Şi pe demagogul n. Pi'esa Acharnienii (425 î.e.n.) este ă la cîţiva ani de la izbucnirea răz-lui pel'oponesiac. Datorită superio-ii forţelor spartane, Atena este silită dăpostească între zidurile ei popu-, rurală din Atica. Ogoarele, lăsate apărare, sînt prădate şi arse de spar-. Incinta oraşului devine neîncăpă-e pentru populaţia unei regiuni igi; condiţiile de 'trai se dovedesc ud neîndestulătoare şi neigienice, ce favorizează izbucnirea unei mo-necruţătoare, ciuma, căreia îi cade imă însuşi Pericle. Inspirat din aceste liţii tragice prin care trecea patria K. creează în Acharnienii un personaj lian, Dicaiopolis ( « cel ce aduce drep-in oraş»), care, disperat că puter-zilei, în frunte cu Cleon, continuă >oiul aducător de moarte şi nenoro-se hotăreşte să încheie o pace pe propriu. Acharnienii, locuitori din arnai, demă atică, reprezintă corul, sînt cei mai înverşunaţi duşmani ai i, a cărei încheiere caută să o împie-cu orice preţ. După multe peripeţii, nopolis izbuteşte să-şi atingă scopul i se_ bucure, el singur, de binefacerile i. In comedia următoare, Cavalerii î.e.n.), distinsă cu premiul I la eene, ţinta atacurilor poetului este şi Cleon, înfăţişat ca un sclav intri-t, paflagonian de obîrşie, care prin uşiri josnice reuşeşte să cîştige încre->a stăpînului său, un bătrîn senil, ■ de înşelat, întruchipînd «Demo-> atenian (Adunarea poporului). Prin ista, A. ia în derîdere poporul ate-î, care, stăpîn absolut în Adunarea orului, se lasă înşelat de primul it. Alţi doi sclavi ai bătrînului Demos, liţi deschis Nikias şi Demostene (nu-e unor cunoscuţi generali atenieni) şiră paflagonianului secretul reuşitei pe care i-1 destăinuise un oracol: steaua sa va apune cînd se va găsi un şi mai neruşinat linguşitor al Demosului. Şi, într-o zi, acest concurent apare în persoana cîrnăţarului Agoracritos, de la periferia Atenei; susţinut de cavaleria Atenei (corul), comandată de Nikias, cîr-năţarul izbuteşte să ia locul paflagonianului. A. înfierează slăbiciunea democraţiei sclavagiste din vremea sa care aducea la conducerea statului aventurieri ambiţioşi. Piesa prezintă interes şi prin parabază, în care poetul aminteşte pe înaintaşii săi, Magnes, Cratinos şi Crates, precum şi printr-un imn (liric), închinat gloriei trecute a Atenei. Comedia Norii (423 î.e.n.) demască aspecte negative din activitatea sofiştilor. Personajul principal al piesei este Socrate. în ultimele decenii ale sec. V î.e.n., raţionalismul şi scepticismul, ce-şi fac tot mai mult simţită influenţa în gîndirea greacă, zdruncină vechile concepţii de viaţă ale cetăţenilor Aticii, deprinşi să-şi subordoneze interesele proprii intereselor cetăţii şi să-şi găsească în statul-cetate ocrotitorul firesc. Norii îl prezintă pe Socrate ca pe un sofist, la şcoala căruia tineretul învaţă să atingă scopuri meschine sau necinstite printr-o mînuire dibace a raţionamentelor. Strepsiade, un ţăran de treabă, ajuns la Atena prin căsătorie cu o orăşancă cu pretenţii de nobleţe, este ruinat de fiul său Fidippide, mare amator de cai. Strîmtorat, Strepsiade se prezintă la şcoala lui Socrate pentru a învăţa arta vorbirii, care face « aintr-o cauză strîmbă una dreaptă», ca astfel să scape de datorii. Dar cum ţăranul, prea naiv în sinceritatea şi simplitatea lui, nu este în stare să înveţe subtilităţile sofisticii, îşi trimite fiiil în locul său. Roadele se arată curînd. Cu ajutorul vorbei meşteşugite a fiului, ţăranul scapă de creditori, dar o păţeşte el însuşi. Fiul îşi bate zdravăn tatăl şi, printr-o pledoarie iscusită, îi dovedeşte acestuia iusteţea purtării sale. Edificat în privinţa roadelor educaţiei sofistice, Strepsiade dă foc şcolii lui Socrate care arde cu maestru cu tot. Comentatorii moderni apreciază că această piesă, cu toate că nu a avut succes la prezentare, a pregătit, indirect, opinia publică ateniaoă pentru condamnarea lui Socrate. Cu piesa 31 Aristoî'aa \orii, A. a obţinut numai premiul III (la marile Dionysii). Comedia Viespile (422 îe.n-), clasată pe primul loc la concursul de la serbările Leneene, este o piesă cu subiect politic, în care poetul dezvă-juie concetăţenilor săi autoritatea iluzorie a tribunalului poporului, Heliaia, care devenise un instrument în mîinile demagogilor. A. demonstrează că, în vreme ce heliaştii primesc 10% din venitul statului, 90% intră în vistieria demagogilor. Personajele piesei sînt un tată, Philocleon (partizanul lui Cleon) care întruchipează pasiunea pentru procese a atenienilor, exploatată în interese personale de sicofanţi şi de demagogi, uneltitori politici lipsiţi de scrupule. Fiul, Bdelycleon (adversarul lui Cleon), îşi închide tatăl în casă pentru a-1 împiedica să ajungă la tribunal. Heliaştii (corul), reprezentaţi sub formă de viespi gata să înţepe, îşi scapă prietenul. Tînă-rul încearcă să-i convingă pe aceşti bărbaţi, mulţi cu fond cinstit, care au luptat la Maraton, că sînt nişte instrumente oarbe în mîinile demagogilor. în acelaşi timp, tînărul demască şi politica inechitabilă dusă de Atena faţă de aliaţi. Tatăl, care se opune la început, se lasă în cele din urmă convins de fiu. Piesa Pacea, jucată în preajma încheierii păcii lui Nikias (421 î.e.n.), după ani de nenorociri şi suferinţe, prezintă un tablou armonios al binefacerilor păcii. Trygaios (adunător de roade), este un onest viticultor; amărît de suferinţele războiului, urcă pe un cărăbuş şi zboară spre cer pentru a discuta cu Zeus despre nenorocirile abătute asupra Greciei. Intenţia lui este să readucă zeiţa Pacea pe pămînt. Dar, ajuns în Olimp, el constată că zeii părăsiseră vechiul lor lăcaş, urcînd în sfere mai înalte, iar pe muntele sacru rămăsese Ştăpîn doar Polemos (Războiul) care a închis Pacea într-o peşteră. Trygaios, ajutat de ţărani, negustori, meseriaşi, muncitori manuali, meteci şi insulari, Meniţi cu lopeţi şi tîrnăcoape, reuşeşte * elibereze Pacea si s-o ia pe pămînt. *ja este însoţită de Opora (Recolta) şi theoria (sărbătoarea rustică a recoltei). lrygaios se căsătoreşte cu Opora şi Piesa se încheie cu un frumos cîntec de nuntă. Comedia Pacea, de o deosebită însemnătate politică în vremea în care a fost reprezentată, rămîne peste veacuri purtătoarea de cuvint a oamenilor iubitori de pace, libertate şi progres. O altă piesă păstrată, care ia în derîdere mania atenienilor pentru procese, se intitulează Păsările (414 î.e.n.). Doi cetăţeni atenieni, Pisthetairos şi Euelpides, nemulţumiţi de procesele fără sfîrşit şi de delaţiunile care bîntuie Atena, cer sfatul pupezei, deoarece această pasăre, în care s-a incarnat după moarte regele Atenei, Teseu, reprezintă înţelepciunea. Pupăza Ie propune să se aşeze în diferite oraşe ale Greciei, dar ei refuză, scoţînd in lumină scăderile politice şi sociale de care suferea fiecare din aceste cetăţi. Unuia dintre cei doi atenieni îi vine o idee originală: să-şi construiască o cetate-stat între cer şi pămînt, unde să trăiască împreună cu păsările. Acolo se vor bucura de prosperitate, deoarece statul păsărilor va percepe taxe pe toate jertfele aflate în drum spre zei. Păsările, care alcătuiesc corul, doresc un astfel de stat, dar fără oameni. Pînă la urmă însă, ele îi acceptă şi pe cei doi atenieni care denumesc noul stat « Nephelokokkygia» (Cucăria din nori), o vădită ironie la numeroasele utopii politice ale vremii. Bunăstarea noului stat atrage pe mulţi pămînteni. înşişi zeii trimit aici o solie de protest pentru că la nasul lor nu mai ajunge fumul sacrificiilor. Pisthetairos le promite satisfacerea dorinţelor dacă acordă păsărilor dominaţia de odinioară şi lui personal puterea regală.

Piesa se încheie cu victoria atenianului. Lysistrata (411 î.e.n.) i-a fost inspirată poetului de războiul purtat de atenieni împotriva Sici-liei, sub conducerea lui Alcibiade. Lysistrata, o ateniană isteaţă, a găsit soluţia de a pune capăt ostilităţilor. Ea invită la o adunare femeile din toate colţurile Greciei, sfătuindu-le să refuze orice legătură cu bărbaţii lor, pînă nu vor pune capăt războiului. De asemenea, le dezvăluie planul de a lua în mîinile lor treburile statului. Planul se pune în aplicare, Lysistrata izbuteşte, împreună cu prietena ei spartană, Lampito, să încheie pacea mult dorită. Viaţa reintră în nor-

Aristofaii
32'

mal, şi roadele binefăcătoare ale păcii nu întîrzie să se arate. Comedia Lysis-trata cheamă la pace şi înţelegere între oameni. Piesele ce urmează, Femeile la sărbătoarea, zeiţei Demeter (411 î.e.n.) şi Broaştele (405 î.e.n.), au subiect din viaţa literară. Prima vizează două personaje masculine, pe Euripide şi pe socrul său, Mnesilochos. Poetul tragic, îngrijorat de zvonul despre un complot al femeilor împotriva sa, datorită luminii nefavorabile în care le prezintă, roagă pe confratele său de breaslă, Agaton, înzestrat cu o frumuseţe efeminată, să se travestească în femeie şi să asiste la o serbare religioasă, unde participau numai atenienele, pentru a afla ce se pune la cale împotriva sa. Agaton refuză, iar în locul lui, Euripide îşi trimite socrul, travestit în femeie. Cum acesta, la discuţiile iscate, încearcă să-1 apere pe poet, femeile descoperă că este bărbat. Bietul om abia scapă de furia lor, refugiindu-se lingă un altar. Efecte comice deosebite oferă în această piesă parodiile lui A. care reproduc scene întregi din piesele lui Euripide, Elena şi Andromeda. Cea de-a doua comedie, Broaştele, discută arta inovatoare a lui Euripide în comparaţie cu producţia celorlalţi doi mari tragici greci, Eschil şi Sofoele. Partea centrală a piesei, polemică, enunţă judecăţi de valoare asupra operelor celor trei tragici greci. Dionysos, zeul în cinstea căruia se dădeau reprezentaţiile teatrale, nemulţumit de producţiile dramatice slabe de după moartea celor trei tragici, se hotărăşte să coboare în Infern şi să-1 readucă pe pămînt pe Euripide, de a cărui piesă, Andromeda, rămăsese în-cîntat. Ajuns în Infern, nimereşte tocmai la începerea unei dispute între Eschil şi Euripide, pentru deţinerea tronului tragediei. Dionysos, ales de Hades arbitru, după ce ascultă părţile împricinate, deşi era un mare admirator al lui Euripide, dă cîştig de cauză lui Eschil. Parabaza piesei atinge din nou problemele politice curente la Atena, demascarea demagogilor, necesitatea păcii, drepturi egale între cetăţeni etc. în discuţia contradictorie dintre cei doi corifei ai tragediei, numită « agon », A. îşi exprimă propriile păreri despre valoarea educativă a artei. După opinia sa, arta are nobila menire de a creşte cetăţeni buni, folositori cetăţii. Valoarea progresistă a acestor afirmaţii este vădită. Comedia a înregistrat un succes strălucit; publicul a cerut să se repete prezentarea ei, fapt neobişnuit în analele teatrului grec. Adunarea femeilor (392 î.e.n.), piesă scrisă după înfrîngerea Atenei de către spartani (404 î.e.n.), în împrejurări care explică dezinteresul de moment al ate-nienilor pentru viaţa politică internă, abordează o temă care ţine de utopia socială. Praxagora, împreună cu alte femei ce o susţin, pune la cale un complot. Travestite, ele se prezintă la Adunarea poporului în zori, înaintea bărbaţilor, şi pun mîna pe conducerea statului. Votează comunitatea tuturor bunurilor, împărţirea lor egală între cetăţeni, cît şi comunitatea femeilor. Aplicarea acestor legi creează un şir de situaţii hazlii. Ecouri din substratul ideologic al Adunării femeilor, au ajuns un secol mai tirziu pînă în opera lui Platon, Statul. Plutos (388 î.e.n.), ultima piesă prezentată de A., reflectă dezorientarea politică şi socială a Atenei din jurul anului 399 î.e.n. Un ţăran, Chremylos, pus să aleagă între situaţia de a rămînea ţăran sau de a se face orăşan, consultă un oracol. Acesta îl sfătuieşte să urmeze pe primul om ce-i va ieşi în cale şi să-1 ducă acasă. Prima persoană întîlnitâ este un bătrîn orb, care era tocmai zeul bogăţiei, Plutos. Ţăranii, din dema lui Chremylos, îi poartă de grijă, şi, ca să-1 tămăduiască de orbire, îl duc în templul lui Asclepios. Apare însă şi Penia (Sărăcia), care pledează împotriva lui Plutos, deoarece, după părerea ei, averea atrage după sine trîndăvie, moleşeală trupească şi spirituală. în schimb, sărăcia este un stimulent spre muncă, aducătoare de bunăstare pe calc cinstită. Plutos îl îmbogăţeşte pe Chremylos şi pe vecinii săi, fără să-i scutească de neajunsurile averii. Aceste comedii reflectă dezorganizarea tot mai accentuată a vieţii sociale ateniene şi adîncirea contradicţiilor dintre bogaţi şi săraci la începutul sec. IV î.e.n-Alte două piese, pierdute, Kokalos şi Aiolosicon, au fost prezentate de A. sub numele fiului său Araros. Ultimele conie33

Aristofan ,-j aie lui A., prin inovaţiile aduse, cum fi lipsa invectivei politice, reducerea forului şi introducerea monologurilor cu i„73 fac trecerea spre comedia medie. teza, it__. A j„i„.:/i „„ujkj „:_____x-: Opera lui A., datorită solidei ei ancorări în'realitate, reprezintă, alături de cea a lui Tucidide, cel mai valoros document pentru cunoaşterea democraţiei sclavagiste ateniene din a doua jumătate a sec. V şi începutului sec. IV î.e.n., ca toate evenimentele nefaste ale războiului, care au dus la slăbirea ei. Ţărănimea atică liberă, căreia A. îi acordă o deosebită atenţie, deţinea la sfîrşitul sec. V î. e. n. un rol economic şi social important. Producătoare a bunurilor materiale de primă necesitate, alături de sclavi, ţărănimea urăşte războiul care îi aduce numai nenorociri. Interesele ei apar în contradicţie cu năzuinţele păturilor de la oraş, pentru care perpetuarea războiului înseamnă mărirea veniturilor şi cucerirea de noi pieţe comerciale. A., ca fiu de ţăran, nu şi-a dezminţit niciodată obîrşia. în întreaga sa creaţie, el apără interesele clasei sale, luptînd cu o neobosită stăruinţă pentru pace. A creat figuri de ţărani cinstiţi, sinceri, iubitori de pace, duşmani înverşunaţi ai războiului, oameni naivi uneori în simplitatea lor, dar întreprinzători şi inventivi, cum sînt Dicaiopolis (Acharnienii), Try-gaios (Pacea), Strepsiade (Norii), Chremylos (Plutos) etc. Toţi aceştia iubesc ogorul strămoşesc, se jertfesc pentru el la nevoie, înfierează războaiele fratricide puse la cale de demagogi pentru propria lor îmbogăţire. Ei sînt totodată, în viziunea lui A., şi păstrătorii bunelor moravuri. In opoziţie cu ţărănimea, A. înfăţişează in opera sa şi pături sociale de la oraş. Compoziţia eterogenă a Demosului de a Atena explică lipsa unei conduite poli-l'ce unitare, hotărîte şi demne. Demo-su< atenian era alcătuit din mici meseriaşi • ' negustori, în mare parte cetăţeni, foşti combatanţi în războaiele cu perşii (Vies-seh concurenţă cu cei bogaţi, îndeosea CU ProPrietarii atelierelor ce folo-^. au muncă sclavagistă, păturile sărace ocn„ v.oc" se ruinează şi, din lipsă de nar ' umPlu pieţele Atenei. Adu-0r |a Poporului şi Tribunalul poporului, sane ale democraţiei sclavagiste, devin simple unelte în mîinile celor ajunşi la conducerea statului. Ruina care ameninţa poporul de jos al Atenei acelor vremuri se vădeşte şi în sporul de un obol acordat participanţilor la şedinţele publice. Pentru Philocleon din Viespile şi semenii săi numeroşi, această plată constituia singurul mijloc de întreţinere a familiei. Prin întreaga sa operă, A. a dus o luptă necruţătoare în sprijinul ţărănimii, prima victimă a invaziilor spartane, împotriva proprietarilor de ateliere, a marilor negustori şi a armatorilor, care trăgeau uriaşe profituri din starea de război. în alegerea subiectelor, a preferat

totdeauna temele legate de viaţa contemporană, cu predilecţie cele politice. Acţiunea este simplă, gradată ca inventivitate. în piesele scrise în perioada de maturitate a poetului, conflictul este înfăţişat cu deosebită măestrie. Acţiunile pieselor lui A. sînt, în bună parte, fantezii alegorice de o mare varietate scenică. Ele plimbă pe spectator prin regiuni fermecătoare ale Greciei, prin Agora, într-o şcoală de sofişti, pe Olirnp, în nori etc. Fantezie alegorică tipică este comedia Păsările, care transpune acţiunea din lumea reală într-o lume de basm, între cer şi pămînt. Cu toate acestea, poetul nu lasă pe spectator nici o clipă să uite că tot ce se petrece îl priveşte direct. Fantezie alegorică izbutită, de acelaşi gen, este şi piesa Cavalerii, în care poetul mînuieşte cu atîta dibăcie acest procedeu artistic, încît spectatorul aproape că nu mai distinge graniţa dintre ficţiune şi realitate. Un alt procedeu utilizat de comedia veche, utopia, a fost folosit de A. cu precădere spre sfîrşitul activităţii sale poetice, în Lysistrata şi Adunarea femeilor, în care ridiculizează teoriile sociale cu neputinţă de pus în practică în acea vreme. Limba folosită de A. are la bază dialectul atic din sec. V î.e.n., colorat cu numeroase expresii populare. Bogăţia termenilor şi varietatea expresiilor sînt caracteristici de bază ale acestei limbi. O altă particularitate o formează folosirea unui limbaj adecvat personajului şi sferei lui de preocupări. De aceea, piesele lui A. sînt, în multe privinţe, un adevărat tezaur lingvistic. Prin pastişele izbutite

Aristofan 54 pe care le realizează, i mi tind mai ales stilul lui Euripide, dar şi pe cel al lui (Jratinos, Eupolis, Ferecrate, Eschil, el oferă date despre particularităţile lexicale ale fiecărui autor. în afară de acestea, A. este primul autor grec care a introdus în literatura cultă ateniană particularităţi dialectale şi vorbirea stîlcită a străinilor. în această ordine de idei, el a consemnat şi cîteva cuvinte din limbile tracă şi scită, necunoscute astăzi, cu excepţia citorva sumare glose. Stilul lui A., variat după natura celor scrise, a suferit influenţa sofisticii, între felul lui de a scrie şi cel al lui Euripide, împotriva căruia îşi îndreaptă atacurile, se constată multe trăsături comune. în dialoguri replicile sînt scurte şi tăioase, ca, de pildă, în Cavalerii (v. 1168 şi urm.); cînd se redă o ceartă, schimbul de cuvinte devine scurt şi versul săltăreţ, ca în injuriile ce şi le aruncă cele două Raţionamente în Norii (v. 890 şi urm.); în schimb, dacă dialogul urmăreşte să redea un schimb de idei, fraza devine simplă, expresiile plastice, versul mai lung, ca în disputa dintre tată şi fiu din piesa Viespile (v. 650 şi urm.). în părţile lirice, A. dovedeşte o mare supleţe stilistică, trecînd de la o exprimare plină de graţie şi naturaleţe, pînă la tonul grav şi solemn al unui imn religios. Poetul întruchipează în persoana sa calităţi dintre cele mai remarcabile: o imaginaţie bogată, un spirit viu şi inventiv şi un simţ admirabil al ridicolului. Talentul său a adumbrit toate creaţiile contemporanilor, astfel încît astăzi comedia veche atică se confundă în conştiinţa noastră cu numele lui A. O
OPERA. Manuscrise: Ravennus, sec. XI; Vene-tus nr. 474, Biblioteca San Marco. Scholiiie la aceste ms. au fost publicate de G. Dindorf în voi. IV al ed. sale Aristophanes, Opera, Oxford, 1882 şi de Fr. Diibner, Scholia Graeca in Aristophanem, Paris, Didot, 1843; o alta ed. a Scholiilor se datorează lui A. Ruther-ford, Sc/ioKa Aristophanica, Londra, Macmil-lan, 1896. Editio princeps: Aldus Manutius, Veneţia, 1498. Ediţii: G. Dindorf, Oxford 1830-1839; Th. Bergk, Leipzig, Teubner' 1861 — 1881; J. van Leeuwen, Aristophanis Comoediae, Haga-Leiden, Sijthoff, 1896 — 1905. retipărire la aceeaşi editură In ed. parţiale începlnd din 1968; V. Coulon, H. Van Daele' Aristophanis Comoediae, 3 voi. Paris, Les Bellts Lettres, Coli. Bude, 1923, 1924, 1928. Traduceri: Ion Bileţchi-Albescu, Aristofan, Norii, bucureşti Casa Şcoalelor, 1923; Aristofan, Broaştele, ibid. 1925; Ştefan Bezdecni, Aristofan, Norii, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924; idem, Aristofan, Păsările, Arad, 1926; idem, Aristofan, Pluhis Cluj-Sibiu, 1944; Aristofan, Teatru, Bucureşti, ESPLA, 1956, voi. euprinzlnd trad. de E. Camilar, H. Mihăescu, D. Botez şi Ştefan Bezdecni; Al. Miran, Aristofan, Adunarea femeilor, Bucureşti, Univers, 1974; A. Piatkowski, Aristofan, Broaştele, Bucureşti, Albatros, 1974; iu lb. germ.: L. Seeger, Aristophanes. Sămtliche Komodien, ed. II, Zurich, Artemis, 1968; in lb. italiană: B. Marzullo, Aristofane, Le Comme-die, Bari, Laterza, 1968. REFERINŢE CRITICE. Ştefan Bezdecni, Aristofan şi contemporanii săi, Bucureşti, Cultura Naţională, 1922; Q. Cautadella, La poesia ăi Aristofane, Bari, Laterza, 1934; Jean Coman. Les Grenouilles, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1941; V. Ehrenberg, The people of Aristophanes: a sociology of old Attic Comedy, ed. II, Oxford, Clarendon, 1951; I. Trencs^nyi-Waldaplel, Phi-lasophie der Geschichte und Geschichte der Philo-sophie bei Aristophanes, Stuttgart, Studien zur Geschichte der Philosophie, 1961, p. 51 — 66; K. J. Dover, Aristophanic Comedy, Londra, Batsford, 1972; E. Fraenkel, Beobachtungen :u Aristophanes, Roma, Edizioni di Storia e Lette-ratura, 1962; C. Whitman, Aristophanes and tta Comic Hero, Cambridge-Massachussets, Har-vard Univ. Press, 1964; 3. Taillardat, Les imor ges d'Aristophane. fiAude de langue et de style-Paris. Les Belles Lettres, 1965; N. N. Dracou-lides, Psychanalyse d'Aristophane, de sa vie «' de ses ceuvres, Paris, Presses Universitaires de France, 1967; H. Weber, Aristophanes and ihe Sense of the Comic. Univ. of Texas, Austin. 1968; W. Kraus, Ragioni strutturali e ragi°nl storiche nella commedia di Aristofane, Atent Roma, XIII, 1968, p. 109-124; Gerhard HeŢ tel, Die Allegorie von Reichtum und Artf>u' Ein Aristophanisches Motiv, Nurnberg, H- Ca ' 1968

F.V.51' 35 Aristotel iRlS'JOTEL [Aristoteles], fiul lui Nico-^jj- (384 î.e.n., Stagira, colonie ionică, Macedonia - 322 î.e.n., Chalkis, Eu-Cgga). Filosof. Cel mai de seamă repre-entant al enciclopedismului antic. A nrornovat ştiinţele ca domeniu de sine stătător. La virsta de 18 ani, venind ', jUena, este primit în şcoala lui Platon, unde timp de 20 de ani studiază filosofia si scrie dialoguri de tip platonician, pe teme de retorică, morală şi filosofie. Dizidenta manifestată încă din acest moment faţă de doctrina Academiei n-a micşorat'respectul şi veneraţia sa faţă He Platon. Părăsind Academia, ajunge la curtea tiranului Hermias din Atar-neus (Asia Mică), cu a cărui soră se căsătoreşte după uciderea protectorului său de către perşi. Devine apoi preceptorul tînărului Alexandru, rămînînd la curtea regelui Macedoniei pînă în 335 î.e.n. cînd se reîntoarce la Atena şi întemeiază o şcoală proprie, Lyceul. Şcoala lui A. este cunoscută şi sub numele de «peripatetică». După moartea lui Alexandru, de care s-a simţit legat pînă în momentului execuţiei lui Calistene, nepotul său, filosoful se vede obligat să se refugieze la Chalkis, în Eubeea. Moare după puţină vreme. Vasta operă aristotelică se identifică cu activitatea Lyceu-lui, alcătuită din prelegeri şi din scrieri destinate unui public mai larg (lucrări pierdute), cît şi din investigaţii şi sinteze întreprinse în colaborare cu discipolii. Mărturii ale acestei activităţi de şcoală sînt cele aproape 47 de lucrări de mare valoare care s-au păstrat şi cele aproape 400 de titluri menţionate de biografi. Meta ta physika (Metafizica) scrierile incluse în Organon definesc, m opoziţie cu doctrina platoniciană, imanenţa ideilor, stabilesc noţiunile şi ternari de bază ai investigaţiei filosofice, cadrul formal şi metodologic propriu oemersuhjj raţionării, iniţiind teoria silozului. Peri ouranou (Despre cer) de-5Şte cadrul cosmologiei; Peri zoon ge-'s (Generaţia animalelor), Peri zoon tr\lon (Părţile animalelor), Peri psyches <. Jspre suflet) marchează geneza biolo-o/cr Ş1 * Psihologiei; Physika sau Physike cet;fiaSls (Fizica) descrie mecanica pro-Cbelor naturii; Politika (Politica), Ethika Nikomacheia (Etica Nicomahică), Peri rhetorikes (Retorica) şi Peri poetikes (Poetica) conţin fundamentele unei cercetări umaniste bazate în mod succesiv pe observaţia fenomenelor, pe clasificare şi, în final, pe demersul conceptualizării şi sintezei teoretice; Poetica şi Retorica reprezintă prima formulare a unei estetici şi teorii a literaturii de factură clasicistă. O Există un adevărat roman plin de peripeţii relativ la soarta scrierilor lui A., în versiuni colportate de Strabon şi de Plutarh, după care tratatele filosofului ar fi rămas îngropate în loc necunoscut şi ar fi fost aduse la lumină abia în timpul lui Sulla (sec. I î.e.n., prima jumătate). Este vorba, desigur, de o legendă care semnifică dificultatea scrierilor sale filosofice, în raport cu cele de retorică sau de popularizare. Se impune, aşadar, o expli-citare a caracterului operei aristotelice care se deosebeşte fundamental de scrierile precedecesorilor săi. Chiar din propriile declaraţii ale lui A. rezultă existenţa a două serii de scrieri, cu caracter deosebit. Mai întîi, scrierile «exoterice», cuprin-zînd dialogurile şi compilaţiile erudite, redactate pentru publicare într-o formă literară îngrijită. Cealaltă parte a operei, cu caracter « esoteric » sau «acroamatic», destinată învăţămîntului oral, formată din tratate de analiză ştiinţifică, este rodul învăţămîntului desfăşurat în incinta Ly-ceului, fără participarea publicului.

Lucrările păstrate aparţin ultimei categorii; stilul folosit este sobru, precis, fără ornamente, asemănător stilului unor note de curs. După mărturia lui Diogene Laerţiu opera aristotelică includea 147 scrieri însumînd 445.270 de rînduri. Cuprinsul ei dovedeşte caracterul enciclopedic şi exhaustiv al cercetării peripatetice. într-adevăr, nimic din sfera cunoaşterii timpului nu este desconsiderat şi nevalorificat ştiinţific, astfel că întîlnim, alături de titluri speciale de istorie naturală, mineralogie şi meteorologie, subiecte de înaltă metafizică. Catalogul operelor include compilaţii savante, dialoguri filosofice-literare de' model platonician, expuneri doctrinare, poeme şi discursuri de aparat,

Aristotel nu toate aparţinînd filosofului. Diversitatea preocupărilor lui A. şi a discipolilor săi, în contrast cu opera platoni-ciană, se explică prin perspectiva unei concepţii filosofice şi metodologice complet diferite. Astfel «Stagiritul» (după oraşul natal al lui A., Stagira), ca şi maestrul său, grupează prin inducţie particularul în sfera generalului şi a necesarului, dar «ideea » înseamnă pentru el cu totul altceva decît pentru Platon. Ideea este inseparabilă de lucruri, este indusă prin participarea operaţiilor senzoriale. Realitate şi esenţialitate au atît fenomenul cît şi obiectul natural. Ca urmare, filosofia trebuie să studieze, să înceapă cu studiul specimenelor reale, pentru a degaja din ele esenţa, « ousia». Dialectica se dovedeşte insuficientă dacă este folosită ca singură metodă de investigare a adevărului, deoarece prin ea nu se ajunge decît la «opinii» (doxai). Or, scopul cercetării inductive este degajarea principiilor simple şi ireductibile ale fenomenelor, descoperirea « categoriilor ». Pe baza acestor categorii se poate exprima esenţa lucrurilor, se ajunge la cunoaşterea cu adevărat ştiinţifică, la « episteme ». Aşadar, dialectica, asimilabilă cu eristica, în ciuda protestelor platonicienilor, avînd o metodă comună şi diferind numai ca principialitate morală, serveşte ca o bună propedeutică şi gimnastică intelectuală în vederea investigaţiei ştiinţifice propriu-zise, bazate pe logică. De aici provine şi ideea dihotomiei între scrierile dialectice şi cele filosofice, odată ce dialectica este despărţită prin metodă şi obiect de filosofie. în cuprinsul operei aristotelice, scrierile exoterice se divid în două serii bine distincte, în prima categorie se citează dialogurile de manieră platoniciană, unanim apreciate în antichitate pentru calităţile lor intelectuale şi estetice, considerate parte esenţială a operei lui A. Printr-un hazard, se păstrează din creaţia lui A. exact ceea ce ne lipseşte din Platon, anume scrierile de şcoală, şi ne lipsesc, în schimb, dialogurile. Sînt citate, cu precădere, pentru valoarea lor literară, dialogurile: Peri Philosophias (Despre filosofie), corespun-zînd tratatului platonician Timaios, apoi Eudemos — purtînd numele unui filosof, prieten cu A. şi elev al şcolii platoniciene
26

— axat pe investigaţia metafizică şi pSj_ hologică, întocmai ca şi Fedon-ul plato! nician; Peri dikaiosynes (Despre Justiţie) este un corespondent al primei cărţi a Statului platonician; Peri rhetorikes (Despre retorică), sau Gryllos are ca obiect arta retorică, de pe cu totul alte poziţii decît cele platoniciene. în sfîrşit, se m'aj citează Peri poieton (Despre poeţi), dialog ale cărui idei par să fie reluate în scrierea acroamatică despre poetică, ce ni s-a păstrat. A. trecea deci în revistă ideile metafizice, estetice, retorice şi morale propagate în şcoala sa, într-o formă accesibilă publicului larg. Dialogurilor aristotelice le lipseşte totuşi forţa dramatică atît de apreciată în scrierile lui Platon. Cealaltă categorie de scrieri exoterice o formează lucrările de compilaţie erudită, elaborări ştiinţifice ale colectivului Ly-ceului, sub îngrijirea colaboratorilor săi, sau chiar a lui A., cum este cazul celor 158 de Politeiai (Constituţii ale statelor greceşti), vastă lucrare pregătitoare pentru tratatul Politica. Printr-o şansă, comparabilă numai cu descoperirea Poeticii, îa sfîrşitul secolului trecut (1891) pe un papirus s-a descoperit Athenaion Politeia (Constituţia atenienilor), scriere de mare seriozitate ştiinţifică şi de izbutită realizare literară, comparabilă întrucîtva cu Istoria războiului peloponesiac a lui Tuci-rtide. Tot din această serie fac parte Didas-kalia (Didascaliile dramatice), adevărate anale ale teatrului atic, din care posedăm mici fragmente. Acelaşi lucru se poate spune despre Technon Synagoge (Culegerea de tratate retorice) şi despre Aport-mata homerika (Probleme homerice), opere de erudiţie şi sistematică critică, antici-pînd marile scrieri exegetice ale filologilor alexandrini ai Museionului elenistic. într-o categorie aparte ar merita menţionate operele literare ale lui A., considerate î» antichitate ca piese valoroase. Alături de Platonos enkomion (Elogiul lui Platon) cităm Elegia pentru Eudemos. Este de> amintit şi skolionul (poem liric) comp* pentru Hermias din Atarneus, care atesta îndelunga rafinare şi sensibilitatea poetic* a filosofului, familiarizat cu creaţia ma^1' lor lirici. Se mai fac referiri la încă 50 " epitafuri scrise pentru eroii troieni, p!î cum şi numeroase scrisori către Fi'1"1
37

Alexandru, Antipatros, către atenieni etc. nîn fragmentele păstrate se poate aprecia nzitiv stilul său, de cea mai bună tra-fhtie atică. Cealaltă mare secţiune a operei ristotelice, scrierile esoterice, sînt tratate a căror compoziţie se axează pe cele două tipuri de ştiinţă recunoscute de clasificarea peripatetică, şi anume: ştiinţe teoretice şi practice; ştiinţe poetice. Din categoria «teoretică » fac parte: Metafi--ica Fizica, Despre cer, Meteorologika "(Meteorologicele), Peri ton zoon historiai (Istoria animalelor), Despre suflet, Parva naturalia şi, în afară de acestea, mai multe fragmente din scrieri ce nu s-au păstrat. Speculaţia metafizică originală interpretează datele filosofiei tradiţionale, propunînd soluţii pentru o istorie a filosofiei, cea dintîi a lumii antice. Scrierile despre natura animalelor se întemeiază pe un vast material şi pe o îndelungă şi atentă observare a caracterelor evidenţiate. Scrierile ce ţin de activitatea teoretică şi practica relaţiilor sociale sînt: Politika (Politica), Etica nicomahică şi Logica, intitulată Organon, adică instrumentul metodologic al demersului cercetării ştiinţifice, incluzînd diviziunile: Peri hermeneias (Hermeneutica = interpretarea), Kategoriai (Categoriile), Analytika (Analiticele) şi Topika (Topicele). în afara Organonului, dar cu trimiteri inerente la acesta, sînt scrierile de retorică şi poetică: Diaireseis sophistikai ( Refutaţia sofiştilor), Retorica, Poetica. Lui A. îi sînt atribuite multe alte scrieri păstrate integral sau fragmentar. Cercetarea aristotelică se bazează pe o analiză ce reduce treptat multitudinea fenomenală la principii prime şi ireductibile, denumite, pentru prima dată oe[A*, «categorii». Categoriile semnifică, timologic vorbind, ceea ce se poate denunţa» despre obiect (« kategorein » denunţa), mai exact, particularităţile Rotative ale existentului, predicamen-p. acestuia, după expresia lui Boethius. ara să încerce să le deducă, A. edifică, „J* un principiu empiric, o listă a cate-ŞWlilor, abordată de TCant ln™«: — abordată de Kant tocmai pensei JPr.ocedeul intuitiv şi nereflexiv al ces - ei' Sînt 10 la numâr, definind, suc-cal'V' t * sukstanţa » sau « esenţa » (om, cotii ")' «cantitatea» (mare de trei ■''' «calitatea» (alb, sofist), «relaţia» tru Aristotel (dublu, mai mare decît), «locul» (în Lyceu), «timpul» (ieri, altădată), «atitudinea» (aşezat, ridicat), «posesiunea» (cu hlamidă), «activitatea» sau «pasivitatea» (a tăia, a fi tăiat). Faţă de un subiect real ele reprezintă, în concepţia lui A., toate formele posibile de cunoaştere, sînt ideile simple şi imediate despre lucruri şi fiinţe. Veritabila cunoaştere, ce se îndreaptă către esenţe, trebuie să aibă în vedere cele patru cauze, determinări ale modalităţii de existenţă ale lucrului, obiectului : cauza materială (« hyle»), cauza formală ( « to eidos»), cauza eficientă ( « to kinoun») şi cauza finală («to telos»). Cauza materială semnifică virtualitatea, potenţialitatea, iar celelalte trei cauze conturează convertirea în act a potenţialităţii, în genere, în doctrina aristotelică noţiunile ştiinţifice, operante în cîm-pul cercetării aplicate, sînt confundate şi

amestecate cu noţiunile metafizice, ceea ce ulterior a îngăduit apariţia unor deformări de natură scolastică. Hotărîtoare pentru destinul metafizicii a fost şi teoria aristotelică despre «psyhe» (suflet), care distinge « sufletul nutritiv » de cel « sensitiv» şi «raţional» şi concede o zonă indefinită — dar propice multelor speculaţii spiritualiste de mai tîrziu — a sufletului nemuritor, care participă la raţiunea universală, deci la raţiunea divină, constituind « entelehia » entităţii umane. Mult controversată a fost noţiunea aristotelică de motor prim («to proton kinoun»), conceput ca principiu necesar de origine pur spirituală, aşezat la originea procesului energetic al naturii, al cosmosului. Finalismul, observat de asemenea de speculaţia idealistă din evul mediu, a dus la conceptul unei entităţi divine ca limită de atins în demersul către perfecţiune al lucrurilor, al existentului. în ce priveşte ştiinţele practice, Etica nicomahică edifică un sistem consecvent principiului mediocrităţii, drept cale ideală şi nedezminţită a scopului urmărit. Virtutea este media între cele două extremităţi considerate vicii. Astfel, de pildă, curajul este media de aur între temeritate şi laşitate, generozitatea, între prodigalitate şi avariţie ş.a.m.d. Politica aristotelică, sinteză a vastelor compilaţii relative la constituţiile Greciei antice, este o altă operă de

Aristotel
38

mare valoare teoretică, în care se încearcă o investigare a temeiurilor sociale şi chiar economice ale cetăţii, o analiză a formelor de guvernămint care nu mai datorează nimic utopicului şi miticului, fiind, dimpotrivă, o obiectivă şi lucidă cîntărire a ponderabilelor politice şi sociale specifice statului antic de tip sclavagist. Retorica aristotelică fundamentează teoretic, ca disciplină întemeiată pe principii logice şi îormale, ceea ce pînă atunci fusese o practică, o empirie, atacabilă din punct de vedere etic şi metafizic. Pe baza unui vast material oratoric, de certă valoare literară, A. face o distincţie a genurilor retoricii şi a nivelurilor acesteia, respectiv: «inventio », « dispositio », « elocutio », « memoria», « actus », definind momentele esenţiale ale demersului retoric. Ajunge la teoretizări care depăşesc interesul imediat al genurilor şi materiei oratorice, tre-cînd în domeniul teoriei literaturii. Acesta este primul pas spre constituirea retoricii ca teorie generală a literaturii, ca logică a literaturii. Este vorba de o disciplină schiţată de însuşi A. şi colaboratorii săi, adusă la un impresionant grad de perfecţiune de către erudiţii şi retorii epocii elenistice şi romane, printre care se numără Dionysios din Halicarnas, Demetrios etc. Poetica aristotelică, total necunoscută Apusului pînă în sec. XVI, dezvoltă o doctrină literară şi estetică în stare să fructifice teoretic, reprezentîndu-le ca modele eterne, marile opere literare ale Greciei arhaice şi clasice, Iliada, Odiseea, tragediile atice. Esenţială este teoria « mimesis »-ului ca reprezentare a realului, ca reflectare a atitudinilor şi acţiunilor umane. Din această congruenţă a artei cu realitatea, statutul poeziei este aureolat de marca distincţiei şi esenţiali taţii: poezia este mai filosofică decît istoria în reprezentările ei specifice. în Poetica, A. edifică o doctrină, denumită mai tîrziu a clasicismului, conţinînd, cu titlu de generalizări teoretice, principiile, devenite cu timpul normative, ale unei arte caracterizate prin echilibrul elementelor compoziţionale, prin armonia nivelurilor de reprezentare şi interpretare a realităţii în forme de construcţie durabilă, de pertinenţă universală şi atemporală. Poetica este contrapartea Logicii, Retoricii, Politicii şi Eticii, tot atîtea domenii care circumscriu şi ordonează realizările valorice ale culturii antice. A. este, desigur, prj. mul exemplu de stil ştiinţific, vizind informarea cititorului ca atare, economic în ce priveşte redundanţele şi conotaţiiie de ordin emotiv şi sentimental. E drept că şi destinaţia esoterică a scrierilor păstrate contribuie foarte mult la această impresie, din moment ce antichitatea aprecia în unanimitate stilul literar al scrierilor exoterice, în întregime pierdute. Multe din capitolele tratatelor păstrate au caracterul unor schiţe sau fişe, conţinînd materialul ştiinţific strict necesar şi, în consecinţă, comportînd neglijenţe şi inadvertenţe stilistice. Dar A. este creatorul recunoscut a! limbajului filosofic, cele mai multe din vocabulele filosofiei europene fiind de origine aristotelică. Sistemul filosofic aristotelic a fost comentat şi adnotat la sfîrşitul antichităţii de către Porfirios, Alexandros din Afrodi-sias ş.a., devenind o bază pentru dezvoltări şi speculaţii originale cum au fost, în cursul evului mediu, averroismul în Orientul islamic şi tomismul în Occidentul european. Aristotelismul a fost reluat în Renaştere (şcoala din Padova) şi apoi combătut de către autorii de sisteme raţionaliste ai sec. XVII, mai cu seamă de Fr. Bacon şi R. Descartes. O OPERA. Manuscrise (nu există nici un ms. care să cuprindă totalitatea operei aristotelice conservate): Se păstrează 125 ms. care conţin
parţial opera Stagiritului. Mai importante slnt: Parisinus nr. 1741, sec. X sau XI, sursă unica pentru Poetica, ineiuzînd şi Retorica; Parisinus nr. 1853 E, sec. XII, principala sursă pentru Fizica, Metafizica; Laurentianus LXXXvH, sec' XII, important pentru Metafizica. Constituite Atenienilor se păstrează 1 n întregime pe un papi' rus descoperit în 1891, aflat astăzi la Britisl Museum. Editio princeps: Aldina, 1495 —14" Ediţii: o ed. fundamentală este cea publica*3 de Academia din Berlin, Aristotelis Opera, u* anii 1831 — 1870, elaborată de I. Bekter, * Brandis, A. Bonitz ş.a. Ed. a fost reimPrI" mată la Berlin, De Gruyter, 1960 — 1961. E* cuprinde versiunea latină, scholiile, come»' critic şi aparat critic. F. Dubner, BusseJ»3' ker, Heitz, Aristotelis opera omnia, 5 voi..

..
S'J

•*•

*^

Aristote
dici 1848 — 1874; retipărită la Leiden, Brill, 1<)74- E. Grumach, Aristoteles, Werhe Berlin, Fdltura Academiei In colaborare cu Darmstadt «rissen. Buchgesell., opera completă, Inceplnd din 1970; De mare importanţă] slnt ed. lui T, Spengler, Ars Rhetorica, Leipzig, 1867 şi a lui rjp L, Newman, The Politics of Aristotle, Oxford, 1901. Fragmenta au fost editate de Valentin Rose, Stuttgart, 1886, ed. reimprimată la Leipz;<r, Teubner, 1967. H. Oppermann, Athenaion politeia, Stuttgart, 1928; retipărire, Leipzig, Teubner, 1968; D. Ross, Analytica priora et posteriora, Oxford, Clarendon, 1964; D. H. Ham-lyn, De Anima, 2 voi., Oxford, Clarendon, 1964; A. V. Groningen şi A. Wartelle, Economique, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1968; Pierre Louis, Histoire des animaux, 3 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1969; J. Brun-schwig, les Topiques, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1967; F. E. Peters, Aristoteles Ara-bus, Leiden, Brill, 1968. Traduceri: Tr. Brăi-leanu, Aristotel, Etica Nicomachică, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1941; C. Balmuş, Aristotel, Poetica, Editura Ştiinţifică, 1957; M. Florian, Organon, 4 voi., Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957; 1958; 1961; 1963; D. M. Pippidi, Aristotel, Poetica, ed. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1965; N. I. Ştefănescu, Aristotel, Despre Suflet, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969; N. I. Barbu, Aristotel, Fizica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966; Dan Bădărău, Aristotel, Metafizica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965; Ştefan Bezde-cbi, Aristotel, Metafizica, Bucureşti, Editura Academiei, 1965; S. Mironescu şi C. Noiea Aristotel, Parva Naturalia, Bucureşti, Editurţ1 Ştiinţifică, 1972. REFERINŢE CRITICE. K. Marx, Deosebire^ dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofi^ naturii la Epicur, In Karl Marx şi Friedrich En^ gels, Scrieri din tinereţe, Editura politică, Bucu^ reşti, 1968, p. 30, 33, 36-37, 43-44, 49, 53 56, 60 şi urm.; Caiete de istorie a filosofiei ep\ curiene, stoice şi sceptice, itidem, p, 109, 119 123, 125, 129. 132 şi urm. 197, 202, 211; KarJ Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană, Ir, Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, voi. III Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 128 — 129 132—133; Friedrich Engels, Anti-Duhrina, In Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, voi. II Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 21, 225^ Dialectica Naturii, ibidem. p. 350, 484 şi urm. ţ U. Wilamowitz Moellendorf, Aristoteles unâ\ Athen, Berlin, 1893; W. Jaeger, Aristoteles^ Berlin, 1923; O. Hamelin, Le Systeme d'Aristotey Paris, 19 20 ; K. Svoboda, L'Esthetique d'Aristote^ B'no, 1927; E. Paratore, L'Aristotele perdutţ e la formazione filosofica di Epicuro, 2 vol.s Florenţa, 1936; La iPolitique» d'Aristote, voi, colectiv, Entretiens Hardt, Yandoeuvres-Geneve, 1965; D. M. Pippidi, Aristotel şi Aristofan* Aristotel şi Tucidide In Aristotel, Poetica, Bucu-, reşti, Editura Academiei, 1972, p. 198-209; 210 — 217; W. Kullmann, Wissenschaft und Me-thode. Interpretationen zur aristotelischen Theorie der NaturwisSenschaft, W. de Gruyter, Berlin — New York, 1974.

E.G.

c
CALIMAH [Kallimachos], fiul lui Battos şi al Megatimei; (c. 315 i.e.n. Cirene, Africa de Nord — c. 240 î.e.n. Alexandria, Egipt). Poet elenistic. Părinţii erau cetăţeni influenţi din Cirene. Datorită lor ajunge în cercul intim al monarhului egiptean Ptolemeu II Filadelful. A locuit o perioadă de timp la Atena, iar către 290—285 î.e.n. s-a stabilit la Alexandria, unde deschide o şcoală. Prin favoarea regală devine bibliotecar la Museionul din Alexandria (către 280 î.e.n.), vestit aşe-zămînt cultural slujind drept bibliotecă, universitate şi centru de studii. Opera lui cuprinde Hymnoi (Imnurile), Aitia (Cauzele), legende versificate, poemele Hecale, Plokamos Berenikes (Cosiţa Be-renicei), Iamboi (Iambi) şi Mele (Cln-tece). A compus şi un poem satiric intitulat Ibis, îndreptat împotriva poetului Apollonios, precum şi 63 de epigrame. Are meritul de a fi promovat poezia lirică inspirată din viaţa intimă. Este iniţiatorul unui nou curent literar, cunoscut sub numele de « alexandrinism». O Integrindu-se în seria oamenilor de întinsă cultură, al căror nume rămîne strîns legat de valorificarea tezaurului literaturii greceşti prin clasificarea operelor literare, întocmirea de cataloage şi tabele cronologice, C. a lăsat un celebru repertoriu al autorilor greci şi al operelor lor, care însă nu ne-a parvenit, ca de altfel nenumărate alte opere create în perioada elenistică. Crezul lui poetic, concretizat în dictonul «o operă întinsă este o mare calamitate », prin care lansa formula unei poezii lirice concise, dar prelucrată pînă în cele mai mici arr ânunte, a suscitat interes şi reacţii diverse, trasînd, pentru mult timp o jtouă traiectorie în poezia alexandrină, întreaga sa operă a rezultat din năzuinţa de a promova poezia lirică. C. era convins că poemul de factură epică devenise o formă perimată, că miraculosul era un element desuet într-o perioadă cu accentuate tendinţe raţionaliste; de asemenea, era profund încredinţat că se impunea cu necesitate o nouă formă de poezie, de dimensiuni reduse, cizelată pînă la desăvîrşire. Apelul lansat de poet, polemist înzestrat, cum o dovedesc epigramele rămase şi papirusurile descoperite, a stîrnit discuţii şi animozităţi, a provocat rezistenţe şi a declanşat chiar un proces literar, rămas în amintirea posterităţii. Acuzatul în acest proces a fost propriul lui discipol, Apollonios, care, angajînduse pe linia perpetuării epopeii şi împins poate, şi de entuziasmul tinereţii, făurise un poem epic intitulat Argo-nautika de peste 5000 de versuri. Procesul a degenerat în patimi personale, care au dus la exilarea lui Apollonios, la Rodos. Ideile preconizate de doctrinarul noii orientări nu au fost expuse în cadrul unei lucrări sistematice ci prezentate în diverse locuri din operă, ca de pildă în epigrama XVII: « Iată poezia, iată felul de a scrie al lui Hesiod. Poetul din Soloi, Arătos, n-a luat drept model un aed neînsemnat. Dimpotrivă, îndrăznesc să spun că şi'a modelat poezia după cel mai fermecător dintre poeţii epici. Vă salut, versuri g'n' gaşe, rod al orelor de veghe şi al strada; niei lui Arătos». O concepţie estetica
41

Calimah asemănătoare se găseşte şi in epigrama XXVIII, al cărei prim vers începe cu ^ivintele «urăsc poemul ciclic», prin care poetul condamna mania imitării la infinit a stilului homeric. Asemenea indicii revin şi în imnul II, închinat lui Apollo, în care C. declară că refuză să meargă pe drumul bătătorit şi că este dornic să deschidă un alt orizont poeziei. O aplicare a principiilor profesate, referitoare la integrarea unor elemente luate din realitatea înconjurătoare, a realizat-o numai în poemul Hecale, în care miraculosul este exclus. După o ordine consacrată de o lungă tradiţie, în fruntea operei lui C. se situează Imnurile, care nu se disting prin intensitatea sentimentului religios. Scrise in hexametri, versul preferat de alexandrini, cu excepţia imnului închinat Eis loutra tes Pallados (Scaldei zeiţei Pallas-Athena), conceput în distih elegiac, imnurile sînt caracterizate prin-trun exces de erudiţie mitologică de care C. nu s-a putut emancipa complet. Omagierea divinităţilor este pentru poet un prilej de a aduce laude monarhului, sub a cărui oblăduire se aflau poeţii alexandrini. Cu privire la scopul urmărit de poet în redactarea imnurilor au fost emise două ipoteze: după cea dinţii, ar fi fost alcătuite pentru delectarea unui număr restrîns de literaţi, exegeţi rafinaţi, capabili să aprecieze versificaţia desăvîrşită şi bogăţia elementelor de limbă; după cea de-a doua, erau destinate să fie recitate cu prilejul unei serbări religioase, constituind un fel de «uvertură» («prooimion»). Fiecare dintre cele şase imnuri prezintă o notă distinctă, iar toate laolaltă dezvăluie dificultăţile intîmpinate de poet, care, pe de-o parte, era încă tributar formulelor lasice, iar pe de alta, urmărea o angajare a poeziei elenistice pe un alt făgaş, ^aracteristic pentru imnul I, Eis Dia {Vatre Zeus), este glorificarea lui Ptole-'neu, stapînitor la Alexandria. închinat panntelui Olimpului, imnul etalează legen-Dirt na,şteni Iui Zeus. « Si Melienele din tp î' Corybanţi nedespărţite/ Pe tine AdraUtCeaU/ ?" bra*e> ° Zeus> iar nimfa din rtf'- Te le§ăna în cos de aur; sugeai theia -lul uSer/ întins de capra Amal-într ,; mTai din fagurele dulce/ Umplut una de albina Panacris cu gustoasa miere/ Făcută sus, pe piscul Ida, în plaiu' denumit Panacra/ Prin preajma ta dansau cureţii în iureş dansul lor războinic/ Izbindu-şi armele anume, ca la urechile lui Cronos/Să urce zăngănit de scuturi, nu scîncete de nou-născut! » (trad. Ion Acsan). Este de remarcat că deşi C. urmăreşte crearea unei atmosfere dezbărate de formule mitologice, el recurge — datorită unei puternice tradiţii — tot la datele tradiţionale. Eis Apollona (Imnul către Apollo), este caracteristic pentru profesiunea de credinţă a poetului, care, în partea finală, condamnă perpetuarea epopeii şi a formulelor consacrate, recoman-dînd primatul poeziei lirice (v. 105—113). Imnul III, închinat zeiţei Artemis şi cultului ei, a avut darul de a reţine atenţia poetului Vergiliu, prin tabloul ciclopilor făurari, care, incepînd din epoca elenistică, sînt înfăţişaţi ca însoţitori ai zeului Hefaistos. Faţă de imnurile amintite, încărcate cu erudiţie, în imnul IV, consacrat insulei Delos, se resimte fiorul unei emoţii autentice. Durerea zeiţei Leto, ameninţată pas cu pas de Hera, este redată de C. cu multă căldură. Ultimele două imnuri, V şi VI, închinate scaldei zeiţei Pallas şi zeiţei Demeter, evocă ceremonii sacre; prima ceremonie era aceea a scăldării rituale a statuii zeiţei Pallas în apele riului Inachos din Argos, iar a doua consta dintr-o procesiune în cinstea Demetrei, zeiţa roadelor pămîntului. Dar, opera capitală a lui C, considerată astfel în evul mediu, a fost Aitia, titlu tradus în latineşte prin Origines, deşi adevărata accepţiune a cuvîntului este «Cauzele». S-a renunţat totuşi la titlul cauzele, considerat nepotrivit în fruntea unei culegeri de istorioare de dragoste. Povestirile din Aitia se referă la zei şi eroi de al căror cult erau legate anumite obiceiuri, tradiţii, genealogii, fundări de cetăţi, viaţa eroilor. Interesant este faptul că aceste naraţiuni nu erau dintre cele care se bucurau de o circulaţie prea mare. Lucrarea pare să fi fost scrisă sub influenţa poemului didactic al lui Hesiod, al cărui nume este invocat atît la începutul cît şi la sfîrşitul lucrării şi a cărui operă se preta la o amplă exegeză, mult apreciată de literaţii alexandrini, dispuşi să facă comentarii asupra cuvintelor, expresiilor

Cal iman rare şi abaterilor gramaticale. Povestirile nu erau complet separate, ci existau puncte de legătură de la o elegie la alta, tranziţii, uneori sub forma de reflecţii ale poetului, toate menite să contribuie la desfătarea cititorilor. Menţionăm dintre legende povestea lui Acontios şi a Kydip-pei, povestea lui Linos şi întoarcerea argonauţilor. Hecale rămîne însă cea mai reprezentativă compoziţie poetică pentru noua orientare a poeziei alexandrine, în-trucit în cuprinsul poemului C. înfăţişează un personaj mitologic acţionînd nu numai în ipostaza de erou, ci şi în condiţii obişnuite de viaţă. Teseu, eroul atic, vestit prin faptele sale de vitejie, plecat să vîneze taurul distrugător de pe cîmpia Maratonului, este surprins de furtună şi se adăposteşte în coliba bătrinei Hecale, care-i dă ospitalitate şi cu care întreţine un dialog obişnuit. Opera, din care, pînă în 1813, nu se cunoşteau decît 50 de versuri, în urma descoperirii şi studierii unor noi fragmente papiriacee pare să fi avut trei tablouri din care primul îl înfăţişa pe Teseu surprins de furtună şi cerînd ajutor Hecalei, care-1 invită, să se odihnească; în cel de-al doilea era reprezentată Hecale retrăgîndu-se în fundul colibei; ultimul tablou era acela al plecării lui Teseu la vînătoare, pentru uciderea taurului dăunător. Judecînd după numărul important de citate extrase din poem, aflate la diverşi gramatici şi lexicografi, se pare că, în specia! episodul zorilor care se revarsă peste oraşul adormit era deosebit de gustat şi apreciat: «Vreme de noapte s-a scurs, dinspre zori se aprinde lumina/ Trece pe drum sacagiul şi-ngîn-o frîntură de cîntec/ Lung geme osia căruţei şi-n clipă alungă somnul/ Celui cu casa spre stradă. Din umbre se-alege un ropot/Aprig zvîcneşte-n urechi... şi bate fierarul/ ». Plokamos Berenikes, poem mitologic descoperit în 1929 într-un papirus provenit din Egipt, cuprinde povestirea peripeţiilor prin care trece o buclă tăiată de însăşi regina Egiptului, Berenice, din propria ei cosiţă şi adusă ca ofrandă pentru victoria soţului aflat intr-o expediţie războinică. Subiectul Cosiţei Berenicei a suscitat interesul poetului latin Catul, care 1-a tradus şi adaptat poemul, dovedind o ;ară minuţiozitate. Iamboi sînt o dovadă în plus a strădaniei poetului de a-si reînnoi mijloacele artistice. Fondul lor \\ constituie o suită de povestiri populare precum şi dispute cu caracter literar s' moral, inveşmîntate în forma veche 'a iambului «scazon» (şchiop), folosit de Hipponax. Dintre poemele lirice (Mele) cunoaştem doar scurte fragmente care aii darul de a dovedi bogăţia tematicii folosite de poet, regăsită. în parte, şi ]a Horaţiu. Epigramele, în număr de 63, dintre care 61 autentice, ni-1 arată pe c! stăpin deplin al artei de a reda, într-o formă foarte concisă, cele mai variate sentimente. Majoritatea sînt scrise în dialect ionic şi in distih elegiac, cizelat cu migală, ceea ce-i conferă dreptul de a fi numit «princeps epigrammatum». în cadrul lor prezintă o importanţă deosebită epigramele cu tematică literară. Meritul lui C, apreciat în special de elegiacii latini, constă în încercarea de a promova poezia lirică în locul poemului mitologic sau mitologizant, consacrat de o îndelungată tradiţie,de a fi proclamat cu insistenţa cizelarea formei şi de a ne fi dat el însuşi exemplul unei minuţioase analize psihologice. O OPERA. Manuscrise: Yaticanus nr. 1691; Vati-canus nr. 36; Uarcianus nr. 480; Parisinus suppl. gr. 1095; Parisinus nr. 2763; Matri-tensis nr. 24;
Ambrosianus B 98. Toate sec. XV. Edilio princeps: Angelo Poliziano, 1489. Ediţii: Jean Lascaris, 1494; A. Meinecke, Hymnoi, Berlin, 1861; O. Sclineider, Callima-chea, 2 voi., Leipzig, Teubner, 1870; U. Wila-mowitz, Hymni et Epigrammata, Berlin, Weid-mann, 1907; Emile Cahen, Callimaque, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1922; M. Norsa-G. Vitteli Diegesis di poemi di Callimaco in un papiro di Tetubnis, Florenţa, Ariani, 1934; R. Pfeiffer, Callimachus. Fragmenta. Oxford, Cla-rendon, 1919, Hymni el Epigrammata, Oxford, Clarendon, 1953 — 1959. Traduceri: Calimah, fragmente in ALGr, p. 226 — 233. REFERINŢE CRITICE. G. Pasquali, Quaes-tiones Callimacheae, Gottingen, 1913; R. Pfeiffer, Kaliimachosstudien, Munchen, 1922; Jean Coman> l.'Arl de Callimaque el de Catulle dans le poef>e la Boucle de Berenice, Bucureşti, 1938; E. H0' wald, Der Dichter Kallimachos von KyrW*' Ztirieli. 1913; Carlo Corbato, Riprese callimacW

43

Cassius Dio
. ^pollonio Rodio, Trieste, Istituto di filologia classica, 1955; Walter Wimmel, Kallimachos iin Eom, Wiesbaden, Steiner, 1966; C. Capo-villa> Callimaco, 2 voi., Studia philologica, X, Roma, l'Erma, 1967.

M.M.-H. CASSIUS DIO [Dio Cassius Cocceianus], fiu al senatorului Cassius Apronianus; (c. 164 e.n., Niceea, Bitinia, [Asia Mică] — c. 235 e.n., Niceea). Om de stat şi istoric. Aparţinea unei familii elene sau eleni-zate, care se bucura de protecţia Romei. A parcurs treptele carierei senatoriale şi, în primele decenii ale sec. III e.n., a fost onorat cu posturi de încredere în provinciile imperiale (Africa, Dalmaţia, Panno-nia Superioară). în anul 229 deţine chiar funcţia de consul, alături de împăratul Alexander Severus, care-1 preţuia în mod deosebit. Opera de căpetenie, Historiai Romaikai sau Bomaika (Istoria romană), este o istorie-fluviu (80 de cărţi) compusă în spiritul retoricii timpului său. A scris o istorie a Romei de la înfiinţarea cetăţii pînă în vremurile sale. A consultat o bibliografie imensă, principalele sale surse fiind, în primul rînd, operele istorice latine (Titus Livius, Caesar, Sallustiu, Valerius Maximus, Tacit etc), deşi metodele în cercetare şi expunere sînt împrumutate cu precădere de la greci. Informaţia pe care a strîns-o este preţioasă şi, pe alocuri, unică, cum este cazul războaielor dacice purtate de Traian. Afară de numeroase fragmente, transmise în Excerpte, opera lui C. D. a fost rezumată de doi bizantini, Ioannes Xiphilinus (sec. XI) şi Ioannes Zonaras (sec. XII). Integral s-au păstrat cărţile XXXVII-LIV, care cuprind perioada anilor 68—69 î.e.n. Mult apreciat în evul mediu bizantin, C. D- e «redescoperit» în zilele noastre cmd i se consacră din ce în ce mai multe studii. Antichitatea nu ne-a lăsat o biografie a lui C. D. Majoritatea datelor biografice duPă care s-au reconstituit principalele etape ale activităţii sale ca om de stat 51 scriitor au fost culese din însăşi opera |a> păstrată parţial. Descendent al unei amilii care aparţinea aristocraţiei gre--eşti din provinciile asiatice ale împeriu-Ul roman, istoricul era rudă cu vestitul retor Dioii din Prusa, poreclit «Chry-sostomos» (gură de aur). Perioada formaţiei sale intelectuale, a doua jumătate a sec. II e.n., coincide cu o etapă istorică deosebit de propice pentru însuşirea unor solide cunoştinţe de istorie şi retorică. Multe din centrele elenistice de odinioară, aflate cîndva sub dominaţia attalizilor sau a seleucizilor, deveniseră datorită protecţiei de care se bucurau acum din partea autorităţilor romane, renumite focare de cultură. In Asia romanizată apăreau continuu personalităţi marcante, atrase în majoritatea cazurilor de strălucirea capitalei, Roma. De atmosfera intelectuală din această parte a Imperiului roman, pătrunsă de interes pentru trecutul istoric al lumii romanizate, a beneficiat din plin şi tînărul C. D., student în Italia pe la 180 e.n., dată după care a fost promovat în diferite funcţii de răspundere în aparatul administrativ din patria sa. Sub împăraţii Caracalla, Ma-crinus şi Heliogabal, deţine funcţii în administraţia provincială a imperiului, dintre care cele mai de seamă au fost preconsulatul african şi misiunile ce i s-au încredinţat în Dalmaţia şi Pannonia. Spre sfîrşitul vieţii, pe timpul domniei lui Alexander Severus, C. D. se reîntoarce în Bitinia unde, probabil, şi-a sfîrşit zilele, îndelungata sa activitate politică şi militară i-a înlesnit un contact direct cu realităţile timpului, fapt care conferă un spor de autoritate multora din relatările sale. C. D. este autorul Istoriei romane, uriaşă ca întindere (80 de cărţi). Din lucrare s-au păstrat integral doar cărţile XXXVI —LIV, naraţiunea asupra evenimentelor

dintre anii 68 — 69 î.e.n. S-au mai păstrat părţi întinse din cărţile LV— LX (anii 9 î.e.n.—45 e.n.) si din cărţile LXXIXLXXX. Pentru ' completarea textului pierdut se recurge la amplele rezumate făcute în perioada bizantină: a. excerptele realizate din dorinţa împăratului Constantin Porphyrogenetul (sec. X); b. rezumatul călugărului Ioannes Xiphilinus (sec. XI) şi c. rezumatul lui Ioannes Zonaras (sec. XII), poate cel mai fidel din toate. Chiar la începutul lucrării (fragm. 2 Boissevain), C. D. mărturiseşte că are intenţia de a scrie o istorie completă a Romei şi a limita expunerea

Cassius Dio 44 istorică asupra altor popoare numai la acele evenimente care au contingenţă directă cu istoria romanilor. Perioada republicană, redactată în mare măsură după opera istorică a lui Titus Livius, ocupă nu mai puţin de 50 de cărţi din totalul de 80; întărirea dictaturii, echivalentă cu întemeierea Principatului şi consolidarea acestei forme de guvernămînt, este expusă în partea a doua a lucrării, care se întinde de la bătălia de la Actium, (31 î.e.n.), eveniment hotărîtor pentru instaurarea monarhiei lui August şi pînă la moartea lui Marcus Aurelius (180 e.n.); partea a treia, din care ni s-au păstrat cele mai puţine fragmente, relatează lucruri văzute şi ştiute de autor. în cîteva rînduri, în locuri osebite ale naraţiunii sale, C. D. certifică folosirea izvoarelor istorice, greceşti şi latineşti, fără însă a cita vreun nume. După moda timpului, el a scris o istorie patetică, cu accente dramatice, o istorie literaturizată, în care retorica se găseşte la loc de mare cinste. Unele dintre cuvîntările rostite de personajele istorice care se perindă în Istoria romană sînt ficţiune pură, adică simplu mijloc de a îngădui autorului desfăşurarea unor teze şi antiteze. Altele însă se grefează pe un fond de adevăr, cum sînt, pe cît se pare, îndemnurile către partizanii lor rostite de August şi de Marcus Antonius, în ajunul bătăliei de la Actium. Preocupat peste măsură de problematica celei mai bune forme de guvernămînt, C. D. a adus adesea în prim plan o astfel de dezbatere, după modelul oferit cîndva de Herodot în cartea III a Istoriilor sale. Cele mai cunoscute şi mai comentate discursuri din Istoria romană sînt cele ale lui Agrippa şi Mecena, înserate în cartea LII, prin care C. D. îşi expune propria sa părere asupra formei optime de guvernămînt, monarhia liberală sprijinită de hotâririle unui senat. Pentru istoria veche a românilor, naraţiunea lui C. D. are o importanţă capitală, Istoria- romană fiind unica sursă literară de amploare care povesteşte cucerirea Daciei de către romani. întîmplarea a făcut ca memoriile militare ale lui Tra-ian, De Bello Dacico să rămină pierdute, ca şi cărţile despre acelaşi război ale lui Apţiian, sau operele istorice intitulate Getica, de tipul aceleia scrise chiar de ruda lui C. D., Dion din Prusa. înfringerej suferită de C. Antonius Hybrida în regiunile Pontice, pe teritoriul dobrogean, tratativele purtate de traco-geţi cu Pompei împotriva lui Caesar, care ulterior hotărăşte o expediţie de represalii, cucerirea teritoriului dobrogean de către Marcus Licinius Grassus ('28 î.e.n.), luptele dintre romani şi daci de pe vremea domniei lui Domiţian (sfirşitul sec. I e.n.), în si'ir-şit, cucerirea Daciei de către Traian după cele două războaie purtate la nord de Dunăre, sînt relatări de valoare incalculabilă pentru istoria veche a patriei noastre, deşi, din păcate, în locul unor porţiuni întinse din această parte a naraţiunii, trebuie să ne mulţumim cu rezumatele lui Zonaras sau Xiphilinus. Originale, în schimb, sînt vestitele portrete literare ale lui Decebal (LXVII, 6) şi Traian (LXVIII, 3), descrierea podului de la Drobeta-Turnu Severin, ale cărui ruine, după distrugerea hotărîtă de Hadrian, istoricul pare să le fi văzut pe timpul cînd a fost guvernator în Pannonia (XVIII, 13), menţionarea columnei din Forul lui Traian (LXVIII, 16). De un real folos pentru comentarea scenelor de pe columnă, textul lui C. D. a înlesnit multe localizări ale figuraţiilor săpate în piatră, deşi în acest domeniu controversele râmîn deschise. în mod curios, C. D. nu a fost apreciat şi imitat de urmaşi. Herodian, precum şi alţi istorici minori care sînt integraţi )n Historia Augusta, îl trec cu vederea. în schimb, istoricul s-a bucurat de aprecierea oamenilor de cultură bizantini. Admirator al operei lui Tueidide, C. D. rămîne totuşi departe de miezul concepţiei celui mai de seamă istoriograf din Grecia antică asupra cauzalităţii în procesul istoric; înclinaţia sa spre înşirarea miracolelor şi a semnelor prevestitoare este în opoziţie cu interpretările obiective pe care s-a silit să le facă. în ultima parte a Istoriei romane nu se află nici cea mai mică aluzie la răspîndirea creştinismului şi la măsurile luate de împăraţi împotriva noii religii c are contravenea religiei strămoşeşti şi cultului imperial. Asemenea scăderi însă nu întunecă meritele incontestabile ale expunerii care se desfăşoară uneori în 45 Cassius Dio lungi pasaje romaneşti impregnate de un anume farmec, deşi opera cuprinde şi numeroase capitole lipsite de interes literar. O
OPERA. Manuscrise: Laurentianus sau Medi-ceus (A), sec. XI —XII; Marcianus sau Venetus (A) nr. 395, sec. XII; Valicanus nr. 1288; Pari-sinus nr. 1690; Escurialensis Y-l-4, sec. XIV — XV. Ediţii: J. Jlelber, Dionis Cassii Cocceiani Historia Romana, Leipzig, Teubner, 1895; rj. Ph. Boissevain, Cassii Dionis Cocceiani His-toriarum Romanorum quae supersunt, 3 voi. Berlin, Weidmaim, 1898 — 1931; E. Cary — B. Foster, Dio's Roman Ilishry, 9 voi. Londra, Loeb Classical Library, 1911 — 1926. Traduceri: Anghel Demetrescu, Cassius Dio Istoria Romană deta Xe.rone pină la Alexandru Secera, cărţile LXI-LXXX, Bucureşti, Typo-grafia Societăţii Academice Romane, 1878; A. Piatkowski, Cassius Dio Istoria Romană, voi. I. Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1972; voi. II, ibidem, 1977. REFERINŢE CRITICE. E. Schwartz, articolul Cassius din Pauly-Wissowa, RE, III, 1897, p. 1684 — 1722; Idem, articolul Cassius publicat în Griechische Gesehichtschreiber, Leipzig, Koeh-lei-Amelang, 1959, p. 394-453; F. Miliar, A Study of Dio Cassius, Londra, 1964.

AP.

D
DEMOCRIT [Demokritos] (c. 460-45; î.e.n., Abdera, sudul Traciei — c. 351 — 348 î.e.n., Abdera). Filosof. Reprezentant al materialismului, supranumit «filosoful care rîde»în opoziţie cu Heraelit, «filosoful care plînge». ' Numele lui apare mereu asociat cu cel al lui Leucip, fondatorul atomisticii, care trece drept dascălul lui. Contemporan cu Socrate, D. 1-a cunoscut pe acesta la Atena, fără să se facă însă remarcat. A întreţinut relaţii de prietenie cu Hippocrate. Era vlăstarul unei familii bogate, dar la împărţirea moştenirii cu cei doi fraţi ai lui, D. şi-a ales partea cea mai mică pe care a cheltuit-o în călătorii. A vizitat Egiptul, Babilonul, Persia şi India, Arabia şi Etiopia. întors în ţară fără nici un mijloc de trai şi cunos-cînd legea care interzicea să fie înmormîn-tat în patrie cel ce şi-a risipit averea părintească, D. a citit în public cea mai bună dintre lucrările sale, Mikros diakos-mos Micul diacosmos, fiind răsplătit cu 500 de talanţi, iar la moarte i s-au rînduit funeralii publice. A trăit peste 100 de ani, în mare cinste şi admiraţie. Lui D. i s-au atribuit multe anecdote şi vorbe de spirit, printre acestea maxima « vorba-i umbra faptei». O D. a fost un bărbat învăţat, instruit în toate ramurile filosofiei, fizică, etică, matematică; era de asemenea un mare cunoscător al artelor, ceea ce 1-a făcut pe K. Marx să-1 numească: « prima minte enciclopedică printre greci» (Marx-Engels, Ideologia Germană în Marx-Engels, Opere, voi. III, Editura Politică, 195S, p. 131). Se presupune că a fost admirator al pitagoreicilor. Opera lui vastă s-a pierdut aproape în întregime încă din antichitate. S-au păstrat c. 100 de fragmente, în mare majoritate din domeniul eticii. Diogwiy Laerţiu, în lucrarea sa Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, înfăţişează catalogul lucrărilor lui D. orînduite în tetralogii, după cum urmează: opt tratate de etică, alcătuind două tetralogii; 16 tratate de fizică în patru tetralogii; patru tratate amestecate, formînd o tetralogie; 12 tratate de matematică în trei tetralogii; opt tratate de muzică în două tetralogii; opt tratate tehnice in două tetralogii, în total sînt 56 de tratate, la care unit adaugă nouă tratate de note şi comentarii. Iată cîteva titluri mai semnificative: de etică: Pythagores (Pitagora), Peri andra-gaihias e Peri aretes (Despre bărbăţie sau Despre virtute), Peri euthymies (Despre bu-curie) ; de fizică: Micul diacosmos, Cosmo-graphie (Cosmografia), Peri ton plancton (Despreplanete), Periphyseos (Despre natură), Peri nou (Despre raţiune). Peri aisthe-seon (Despre simţuri), Peri ideon (Despre imagini) ; amestecate, neorinduite pe materii: Aitiai ouraniai (Cauzele fenomenelor cereşti), Aitiai aerioi (Cauzele fenomenelor aeriene), Aitiai epipedoi (Cauzele fenomenelor de pe pămtnt), Aitiai symmeik-toi (Cauze variate), Peri tes lithou (Despre magnet); de matematică: Peri psausios kyklou kai sphaires (Despre tangenţe la cerc şi la sferă), Geometrika (Geometrice), Arithmoi (Numere), Peri alogon gramma-ton kai naston (Despre liniile şi solidele iraţionale), Megas eniautos (Anul co£47 Democrit ;c) Arnilla klepsydrai (Discuţie cu timpul limitat), Oeographie (Geografia), Polograhie (Descrierea polului), Arktinographie yDescrierea razelor de lumină) ; de muzică ; de literatură: Peri rhythmon kai iannonies (Despre ritmuri şi armo-nie); Peri euphonon kai dysphonen gram-maion (Despre proprietatea cuvintelor şi despre cuvinte dialectale); de ştiinţă şi artă: Peri diaites e diaitetikon (Despre dietă sau dietetică), letrike gnome (Cunoaşterea medicală), Peri georgias sau Geor-aika (Despre agricultură), Peri zogra-phias (Despre pictură) etc. După titlurile păstrate, se poate deduce marea varietate a preocupărilor filosofului abderitan şi, în acelaşi timp, se poate imagina imensitatea pagubei suferite de istoria ştiinţelor, în general, prin pierderea acestor lucrări. Concepţia filosofică a lui D. se poate azi reconstitui completînd ideile din fragmentele păstrate cu informaţiile oferite de Metafizica lui Aristotel (A, 4, p. 985, 14 şi urm.) şi de Diogene Laerţiu (IX, 44—45). Ea se prezintă ca un materialism filosofic constituit şi dezvoltat pe pămîntul vechii Elade, motiv pentru care Lenin a denumit linia materialistă în istoria filosofiei, linia lui Democrit (V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, în Lenin, Opere complete, voi. 18, Editura Politică, Bucureşti, 1963, p. 129, 371, 372). Potrivit concepţiei lui D., principiile lucrurilor sînt atomii şi vidul. Atomii coincid cu «realul» (« to on»), iar vidul cu « neantul» { « to me on »); neantul Inu este mai puţin existent decît realul. Realul reprezintă plinul, iar vidul este golul. Atomii, infima părticică de mate-ie şi ultima limită la care se opreşte diviziunea, sînt particule nenăscute, neschimbătoare şi nepieritoare. Din combinarea acestor atomi, diferiţi ca formă («sche-nţa»), poziţie ( « thesis ») şi aşezare ( « ta-X's»), se nasc toate lucrurile din univers, ki se deosebesc prin formă, aşa cum se deosebeşte A de N, prin poziţie, aşa cum «eră N de Z, prin aşezare, aşa cum AN "iieră de NA. O idee nouă şi originală aduce D. şi în concepţia vidului. Spre «osebire de ceilalţi filosofi ai naturii, 'otriyit cărora totul era conceput plin u părticele de materie (în acest spaţiu "n are loc mişcarea materiei), D. susţine existenţa vidului sau a spaţiului gol, ca o condiţie a mişcării dezordonate a atomilor. Cît priveşte teoria cosmogonică, atomii, în virtutea identităţii, se atrag între ei şi formează lanţuri^ de atomi sau îngrămădiri de corpuscule. în felul acesta, în diferite puncte ale spaţiului se găsesc mase enorme de atomi ce se mişcă într-o anumită direcţie, cu o mişcare nenăscută şi nepieritoare, imanentă materiei în ansamblu. De aceea, mişcarea nu are nevoie de explicaţie. Această idee anticipează cu 2000 de ani principiul inerţiei formulat de Galileo Gabiei, care susţinea că mişcarea nu are nevoie de motivare şi nu are un principiu motor. Dacă două conglomerate de atomi aflaţi în mişcare din direcţii opuse, puţin piezişe, (« clinamen »), ajung să se ciocnească, ele se penetrează parţial şi produc un vîrtej (« dine») care este începutul unei lumi. în acest vîrtej sînt atraşi, prin propagarea mişcării, o puzderie de alţi atomi vecini. Urmează o triere şi o regrupare a atomilor antrenaţi în vîrtej, după asemănarea lor: particulele de apă se unesc cu particule de apă, cele de aer cu aer etc. Masele de atomi mai mari şi mai grele, potrivit legilor vîrtejului, se adună la mijloc, iar atomii mai mici, netezi şi rotunzi, sînt aruncaţi la periferie. în acest fel se naşte o lume cu un pămînt în centru, urmat, în cercuri concentrice, de apă, de aer şi de foc; ultimul element, fiind mai uşor, ajunge la periferie, unde dă naştere corpurilor cereşti. O însemnătate deosebită în concepţia cosmogonică a lui D. prezintă ideea universului infinit. Spre deosebire de alţi filosofi, ca Empedocle şi Anaxagora, care vorbesc despre o singură lume în centrul căreia se află pămîntul, el a formulat ideea grandioasă a lumilor infinite. Unele lumi sînt mai mari, altele mai mici, unele conţin mai multe corpuri cereşti, altora acestea le lipsesc cu desăvîrşire. Unele lumi sînt abia în formaţie, altele au atins apogeul dezvoltării lor, ca de pildă lumea noastră, în sfîrşit, altele sînt pe cale de dispariţie. Teoria cunoaşterii formulată de D. este cu totul originală şi ingenioasă. Naivă în aparenţă, ea conţine puncte pozitive care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei. După D. cunoaştem lumea înconjură'

Dcmocrit
48

toare cu ajutorul simţurilor. Senzaţiile sînt produse de anumite corpuscule' infime, invizibile, ce se desprind de pe suprafaţa lucrurilor, păstrînd imaginea acestora. Peliculele poartă de aceea numele de «eidola» sau, cu un termen latin «simulacra rerum» (imagini ale lucrurilor). Ele pătrund în ochii noştri şi produc astfel senzaţia de vedere. Această teorie pune pentru prima oară corect problema. înainte de D. şi încă o mie de ani după el, se credea că ochiul omenesc emană un fel de foc sau o luminozitate care se îndreaptă spre lucruri, asemenea unui pipăit la distanţă, şi aşa ajungem să le cunoaştem. D. consideră însă procesul în siins invers. Văzul şi senzaţiile, în general, sînt provocate de efluvii care vin de la obiect spre organele noastre de simţ, aşa cum admite şi astăzi ştiinţa, prin teoria undelor (magnetice, luminoase, sonore etc.) sau prin alte teorii similare. Percepţiile senzoriale nu au toate, după D., existenţă reală. Există calităţi primare, atomii şi vidul, care sînt reale, şi calităţi secundare, ca dulcele şi acrul, caldul şi recele, culorile şi mirosurile, care sînt concepţionale. Această teorie, în ciuda limitelor ei, a fost adoptată şi dezvoltată de savanţi şi filosofi ai sec. xVl — XIX ca Galileo Galilei, R. Descartes, Th. Hobbes, J. Locke. Pe temeiul ei s-a dezvoltat ulterior cunoaşterea matematică a lumii, prin măsurarea unor elemente spaţiale ce însoţesc senzaţiile specifice dintr-un domeniu senzorial. Aşa s-au născut, de pildă, acustica şi optica matematică. Perceperea realităţii este însă insuficient de precisă, cauzele' deformării « imaginilor» fiind atît de ordin obiectiv, cît şi subiectiv. Senzaţiile oferă, aşadar, cunoştinţe obscure, neprecizate, în schimb, raţiunea accede şi la ceea ce îi este inaccesibil cunoaşterii senzoriale. Senzaţiile formează în acelaşi timp temelia apropierii raţionale de realitate. Menirea cunoaşterii raţionale este, aşadar, de a explica ceea ce este dat în percepţia senzorială, de a găsi cauza, temeiul existenţei sau apariţiei fenomenelor, cauză pe care D. o numea « adevăr». El sublinia astfel, în primul rînd, capacitatea gîndirii de a « afla ceea ce este ascuns» simţurilor. D. a consacrat o lucrare specială studiului proceselor de gîndire, Kanon (Canonul), alcătuit din trei cărţi, prima lucrare de logică în Grecia antică. Din mărturiile existente, se poate trage concluzia că opera lui D. era îndreptată, înainte de toate, împotriva, relativismului şi scepticismului sofiştilor. In opoziţie cu Platon. D. nu rupe gîridirea de materie, ci dimpotrivă caută s-o cerceteze ca pe un proces natural. Privind-o însă drept un proces fizic, el nu a reuşit să înţeleagă specificul fenomenelor pj;. hice. Prin concepţiile sale social-politice D. se defineşte ca reprezentant de frunte al democraţiei sclavagiste, a cărei putere a susţinut-o ideologic. în mod activ în confruntările dintre clase şi partide din perioada războiului peloponesiac. El a formulat, pentru întîia oară în filosofia greacă, ideea pe care a aplicat-o însă numai la trecut, că forţa motrice a istoriei omenirii o formează «chreia» (nevoia), adică trebuinţele materiale ale oamenilor. Legendei despre vîrsta de aur a copilăriei omenirii, de factură pesimistă, D. i-a opus ideea dezvoltării ascendente a societăţii de la comuna primitivă la forma de viaţă civilizată. Concepţiile filosofice ale lui D. au exercitat o influenţă considerabilă asupra gîndirii umane încă din antichitate. Pe temeiul lor s-a dezvoltat un nou curent filosofic materialist, epicureismul, care a preluat şi a răspindit în masele largi ideile materialiste ale filosofului din Abdera. Aceste idei şi-au găsit apoi numeroşi adepţi în lumea romană, unde poetul Lucreţiu le-a închinat poemul De rerum natura.. Prin intermediul latinităţii, materialismul atomicist al lui D. s-a făcut cunoscut în Europa occidentală. Un merit nepieritor al ideilor lui D. constă în imboldul dat ştiinţei moderne în momentele de naştere şi de consolidare a ei.
O
OPERA. Ediţii. I. Mullach, Democriti Abderitae operum fragmenta, Berlin, 1843, reeditare In Fragmenta Philosophorum graecorum, voi. I> Paris, Uidot, 1880, p. 330 — 382; V. Alfieri, Gli atomisti, Frammenti e teslimonianze, Bari, 1936; K. Preeman, The pre-Socratic phito&ophers, Oxford, 1946; J. D. Garcia Bacca, Fragmenta* filosoficos de los presocraticos, Caracas, 195a. H. Diels-W. Kranz, Die Fragmente der ^or~ sokratiker, ed. XII, voi. II, Berlin, 1967, p. 81-

49
«30 Traduceri. C. I. Gulian, Leucip-Democrit. "ftosofi"- Fragmente, Bucureşti, Editura de Stat, ,n. Kritz Jurss, Reimar Muller, Ernst Giin-r gchmidt, Griechische Atomisten. Texte und irnmmentăre zum materialistischen Denhen der intihe, Leipzig, Reclam, 1973, p. 124-227. REFERINŢE CRITICE. Th. Gomperz, Les penseurs de la Grece, trad. franc., Paris, 1928, 354_407; V. F. Asmus, Democrit, Moscova, (1160; Th. Papadopoulos, La Logique de Demo-rjte In Revue roumaine des sciences sociales, philosophieLogique, XI, I, 1967, p. 39 — 51; Octav Onicescu, Figuri ilustre ale antichităţii, Democrit, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967; p. 1. Bicknell, The seat of mind in Democritus, Eranos, LXVI, 1968, p. 10-23; K. Marx, Deosebirea dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofia naturii la Epicur în Marx-Engels, Scrieri din tinerele, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 17 — 59, Caiete de istorie a filosofiei emcv.ri.ene, stoice şi sceptice, Caietele I—VII, ibidem, p. 101-207; K. Marx —F. Engels, Ideologia germană In Marx-Engels, Opere Voi. II, Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 131; F. Engels, Dialectica Naturii In Marx-Engels, Opere, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 32; 167 — 168; V. I. Lenin, Materialism şi empirio-criiicism In Lenin, Opere complete, voi. 18, Bucureşti, Editura Politică, 1963, p. 129: 371 — 372, Caiete filosofice In Opere complete, ed. II, voi. 29, Bucureşti, Editura Politică, p. 222 —223.

F.V. Şt. DEMOSTENE [Demosthenes], fiul lui Demostene din Paiania şi al Cleobulei; (384 î.e.n., Atena — 322 î.e.n., insula Ca-lauria). Orator şi om politic atenian. A ost şeful partidului antimacedonean, eminent luptător din vremea sa pentru liberitea şi prestigiul Atenei. Şi-a început ictivitatea politică în 354 'î.e.n., cînd iterea Atenei se afla în declin. A urmă-t însănătoşirea situaţiei financiare a ce-av" şi, mai ales, crearea unei puternice mate, alcătuită din cetăţeni, în locul gupelor de mercenari. Surprinde din priit M momen*e ridicarea aproape bruscă Macedoniei şi, mai ales, intenţiile ei îrn 'Ve Ş' începe o luptă fără cruţare ^npotriva acestui stat, demascînd tot-aten"a s^biciunile democraţiei sclavagiste (0 j1 e?e- I se atribuie 63' de discursuri treime neautentice), pledoarii politice şi civile. D. a fost un mare orator al vremii, apărător al libertăţii Greciei şi al democraţiei, în general. Adevăraţii duşmani ai grecilor nu erau, în opinia lui D., macedonenii, ci propria inerţie şi slăbiciunile Atenei, care constau în reaua organizare financiară, corupţia^ politicienilor şi prezenţa mercenarilor. împotriva acestor « duşmani dinlăuntru» sînt îndreptate, în primul rînd, discursurile lui D., iar demonstrarea sistematică a perfidiei şi a adevăratelor ţeluri ale lui Filip constituie o acţiune de lămurire şi educare a opiniei publice, nu mai puţin importantă. D. era încredinţat că înfrîngerea Atenei însemna înfrîngerea întregii Grecii şi că libertatea Atenei nu e numai un imperativ politic, ci şi un imperativ moral, pentru că ea contravine istoriei, condiţiei şi dreptului natural al poporului atenian. în esenţă, politica lui D. s-a bazat pe principiul intercondiţionării cu o înaltă concepţie etică. O Oratorul s-a născut într-o familie înstărită. Tatăl său era proprietar al unor ateliere de arme şi mobilă. în 377 î.e.n. părintele său moare, iar averea de 15 talanţi pe care o lasă e risipită de tutori, D. fiind crescut de mama sa pînă la majorat. Se pregăteşte special pentru procesul pe care avea de gînd să-1 intenteze tutorilor şi pe care îl cîştigă în 364—363 î.e.n., dar ceea ce recuperează din avere e prea puţin. Nevoia îl sileşte să devină logograf. în cei 10 ani, cît a practicat această meserie, şi-a

refăcut averea şi şi-a pregătitA viitoarea carieră oratorică şi politică. în 354 î.e.n., la 30 de ani, cînd păşea în arena vieţii publice, D. era un orator format. D. îşi face adevăratul debut politic cu prilejul frămîntării produse la Atena de vestea că Persia ar pregăti o expediţie împotriva Greciei (354 î.e.n.). Cu o judecată rece şi un profund simţ al realităţilor, cere crearea unei armate şi a unei flote puternice, singurele garante ale succesului, libertăţii comune şi alianţei întregii Grecii: Peri ton symmorion, (Despre clasele de armatori). Un an mai tîrziu, cînd Sparta, pro-fitînd de concentrarea statelor mari ale Greciei în jurul « războiului sacru » (355 —

Demostene "352 î.e.n.), încearcă să-şi reeiştige dominaţia asupra Peloponesului, atacînd Me-galopolisul, D. pledează cauza cetăţenilor ■din Megalopolis: Hyper Megalopoliton (Pentru megolopolitani) nu numai pentru •că interesul Atenei era ca Sparta să nu devină prea puternică, ci şi pentru că ■datoria morală a Atenei era de a-i apăra pe cei nedreptăţiţi. Discursul marchează ■o dată importantă in viaţa lui D., atestind maturitatea politică a oratorului, apt acum ■să-şi asume responsabilităţile pe care istoria urma să i le ofere. Dealtfel, ele şi sosiseră. Lipsită de grandoare, odată cu prăbuşirea marilor ligi, umilită de revenirea perşilor în miezul treburilor greceşti, afundată în rivalităţi sterile care îi adîn-■ceau dezagregarea, lumea elină nu observase, în nordul peninsulei, ascensiunea bruscă a regatului semibarbar al Macedoniei. Ea se datora energiei unui singur ■om, Filip 11, care-şi petrecuse adolescenţa ca ostatic la Teba. El creează falanga macedoneană după modelul lui Epaminonda, măreşte armata la 30 000 de •oameni şi porneşte din pădurile Macedoniei să cucerească Grecia. în 358 i.e.n.
îor.-! ton

mei Sa cucerească uiw,i«.

,

■cad Amfipolis şi Pidna, în 357 î.e.n. Potideea şi Grenides. în 353 î.e.n. el ocupă Methone, pătrunde în Tesalia, îl învinge pe Licofron şi cucereşte portul Pagasai, înaintea atenienilor. Se amestecă în «războiul sacru», zdrobeşte o armată foci-diană şi înaintează spre Termopile, dar aici atenienii ajunseseră, în sfîrşit, la timp, şi Filip e nevoit să dea înapoi ■(353 î.e.n.). Se întoarce însă ca să lichideze ultima enclavă ateniană în Macedonia, peninsula calcidică (351 î.e.n.). O asemenea incursiune nepedepsită scotea la iveală profunda slăbiciune a Greciei, a Atenei mai ales. Mîndria rănită a cetăţii, dacă nu conştiinţa unei primejdii imediate, reclamau o acţiune energică. Şi cind, în primele luni ale anului 351 î.e.n., in adunarea poporului se dezbate viitorul războiului, t). îşi prezintă propria soluţie de redresare a cetăţii: (Philippikos Logos — prima Filipică). Filip — spune el rr îşi datorează forţa mai puţin lui însuşi, cit inerţiei (« ameleia») atenienilor. Pentru cauza Atenei trebuie &ă lupte propriii ei cetăţeni, nu mercenarii. Atena nu va fi ascultată şi urmată de aliaţi, dacă nu va fi ea însăşi puternică. Pornind de la ideea că răul trebuie curmat din rădăcină, D. cere să se întemeieze două armate: prima să-1 atace pe Filip chiar în Macedonia, a doua să ră-mînă la Atena pentru a face faţă împrejurărilor. Simţind primejdia, printr-o abilitate politică pe care avea s-o utilizeze şi altă dată, Filip s-a prefăcut bolnav şi a dispărut doi ani în adîncul Macedoniei. Atenienii au comis eroarea de a crede că pericolul s-a îndepărtat de la sine şi pro-iectul lui D. a fost abandonat. Filip revine însă, mai decis ca oricînd, să ocupe Olin-tul, aliat al Atenei, ca să deschidă Macedoniei ieşirea la mare. Importanţa strategică excepţională a cetăţii, a cărei cădere i-ar fi peţmis lui Filip să coboare nestingherit în Grecia, nu-i scapă lui D. şi el pronunţă acum trei discursuri celebre în apărarea Olintului (Olynthiakoi Logoi, 349 î.e.n.). Ideea politică generală a Olin-ticelor e că timpurile cind Atena trebuia să lupte pentru onoarea şi renumele ei («doxa») au trecut, acum e vorba de salvarea ( « soteria») Greciei întregi. Elenii — susţine D. — nu trebuie să aibă încredere în cuvîntul lui Filip, care şi-a încălcat toate promisiunile. Datoria lor e de a-1 lovi pe Filip în inima regatului său şi, în orice caz, de a veni în ajutorul olintienilor. Mijloacele financiare necesare puteau fi găsite în «theoricon», fondul de bani public destinat spectacolelor. Atenienii n-au aplicat planul lui D. şi s-au hotărît la acest lucru cind era prea tîrziu, iar victoria avea să fie de partea adversarului. Ajutorul trimis Olintului a fost cu totul insuficient, iar cetatea, vîndută şi de doi dintre propriii ei generali, a căzut în 348 î.e.n. După o încercare infructuoasă de a coaliza lumea greacă Şi după o inutilă debarcare în cîteva puncte din Macedonia, atenienilor nu le-a rămas altceva decît să încheie, în apr. 346 î.e.n., pacea, care sancţiona toate cuceririle macedonenilor. Atena pierdea Amfipolisul-Profitînd de pace, Filip pune capăt « războiului sacru», distrugînd pur şi simp'1! Focida (346 î.e.n.), spre indignarea întregi' Grecii. în sfîrşit, lumea elină era nevoita să accepte realitatea, să înţeleagă că Fi'ip nu şi-a respectat niciodată cuvîntul ţ; că promisiunile lui nu erau, de fapt, deci 51 tot atîtea diversiuni menite să faciliteze palizarea ac^e^or ^ri ^e agresiune. D., Ltors din Pelopones — unde pusese canat uneia din multele intrigi ale macedonenilor — avertiza că în Filip trebuie văzut duşmanul tuturor cetăţilor cu constituţii democratice (a doua Filipică, 344 îe'n.). O acţiune energică era zădărnicită însa ?i °^e existenţa unui puternic partid promacedonean la Atena, în frunte cu Eschine şi Demade. Pentru a-i slăbi influenţa, D. intentează un proces lui Eschine sub acuzaţia de a se fi vîndut inamicului. între timp, Filip cucerise o parte din Tracia, ameninţînd oraşele Propontidei, puncte vitale pentru Atena, căci pe aici îsi transporta grîul adus tocmai din Cri-meea. D. cere vehement o intervenţie militară (Peri ton en Cherroneso — Asupra situaţiei din Chersones, martie 341 î.e.n.) şi, totodată, îi îndeamnă pe atenieni să învingă duşmanul dinăuntrul cetăţii, anume propriul lor imobilism. Cum Filip şi ocupase, în Chersones, cetatea Cardia, înainta în Tracia şi ameninţa Byzantion, iar în Eubeea răsturna regimurile demo-;ratice şi instala în loc tirani, D. pronunţă a treia Filipică în care constată că Filip duce un război nedeclarat contra Atenei şi că singura soluţie e riposta armată. Se pare, în sfîrşit, că Atena s-a trezit şi o expediţie condusă de Cefisofon restabileşte democraţia în Oreos. Cum succesul dă curaj, soli atenieni sînt trimişi la Ghios şi la Rodos, D. în Byzantion, cu misiunea e a începe tratative chiar cu Persia. Cind Filip atacă Perintul, o armată ateniană condusă de Focion e trimisă la faţa ocu'ui jşi Filip e nevoit să se retragă, atorită gravităţii momentului, D. ca-ată puteri excepţionale pentru echiparea notei. Părea că sorţii se întorceau acum în ţayoarea Greciei. Dar Filip, printr-o intuiţie care ne dă măsura geniului său '"tic şi militar, se întoarce brusc chiar e regiunile centrale ale Greciei. Pă-,Up e.'n Locrida şi apoi ocupă Elateea *°cida, ameninţînd Beotia. Era oare-rnT P0Itile Atenei (339 î.e.n.). în spai-nim Ca?*e a însoţit sosirea veştii la Atena, de nM na mdrăznit să vorbească, afară a u- care, îmbărbătîndu-i pe atenieni, a raVU^ ^miterea unei ambasade pentru i!la Teba şi punerea întregii economista: a cetăţii în folosul războiului, ceea ce s-a aprobat imediat. Atena a obţinut adeziunea tebanilor, dar restul Greciei a rămas pasiv. Singuri atenienii şi tebanir au dat bătălia la Cheronea şi au pier-dut-o. D. a luptat în corpul de hopliţi. Prin-trun gest de nobleţe care evita, poate, obligaţia unui asalt direct şi deloc sigur asupra zidurilor Atenei, Filip a oferit acesteia o pace convenabilă, care consfin^ ţea, în realitate, înrobirea Greciei. Doi ani mai tîrziu însă, Filip este asasinat şi speranţele elenilor reînvie. D., în fruntea revoltei grecilor, convinge să se trimită ambasade în toate părţile, îl atrage de partea sa pe Attalos, comandantul armatei macedonene din Asia, iar Sparta, Argeşul, Arcadia, Elida, Teba, Etolia şi Ambracia se scutură de jugul macedonean. Alexandru, fiul lui Filip, apare însă pe neaşteptate sub zidurile Tebei şi pune friu mişcării răsculaţilor surprinşi şi înspăimîntaţi, iar un an mai tîrziu, cind vestea falsă a morţii lui provoacă o noua revoltă, ajunge în 13 zile din Tracia în faţa Tebei, o ia cu asalt şi o rade de pe* faţa pămîntului. Spaima curmă orice veleitate de rezistenţă şi Alexandru pleacă în marea aventură a Asiei, liniştit în privinţa Greciei, care nu se va mai mişca pînă la

moartea sa. Viaţa lui D. fusese în primejdie după distrugerea Tebei pentru că Alexandru ceruse extrădarea a nouă oameni politici atenieni de vază din partida antimacedoneană. Numele lui D. era în capul listei. Abilitatea oratorului Demade i-a salvat pe toţi, dar cariera lor politică era terminată pentru mult timp. Rămasă fără obiect, activitatea politică s-a rezumat, în acest timp, la consumarea vechilor rivalităţi interne şi a fost dominată de celebrul proces Peri stephanou (Asupra coroanei), dintre D. şi Eschine. în timp ce Alexandru îşi continua înaintarea în Orient, la Atena viaţa politică era aproape stinsă şi despre D. nu se ştia nimic. In 324 î.e.n. izbucneşte afacerea Harpalos. Fost trezorier al tezaurului macedonean din Babilon, Harpalos se refugiase la Atena, unde banii ce-i adusese cu sine sînt puşi sub supravegherea unei comisii din care făcea parte şi B. Harpalos evadează, iar verificările băneşti dovedesc ~wgri lip'iiri Tras la răspundere. D. e
BIBLIOTECA - CENTRALA _ fNlVERS'TAR/ ;. CLUJ-NAPOCA

Demostene o2 aruncat in închisoare, dar izbuteşte să fugă şi se refugiază la Egina, apoi la Tre-zena de unde «îşi întorcea ochii înlăcrimaţi spre Atica» (Plutarh, Viaţa lui Demostene, 26). în 323 î.e.n. moare Alexandru. Imediat, Grecia se răscoală, iar Anti-patros, regentul Macedoniei, e asediat în Lamia. D. colindă Peloponesul îndemnind Ia luptă şi se întoarce la Atena unde este primit în triumf. Era însă prea tirziu. Generalul atenian Leosthenes, care-1 închisese pe Antipatros în Lamia, moare într-o ambuscadă şi înlocuitorul lui pierde bătălia de la Cranon. Macedonenii mărşă-luiesc spre Atena. D. şi partizanii lui fug în pripă, iar atenienii, la propunerea lui Demade, ii condamnă la moarte. Un detaşament macedonean porneşte pe urmele lui D. şi-1 ajunge la templul lui Poseidon din insula Calauria, unde acest mare luptător pentru libertatea Atenei e nevoit să se sinucidă (322 î.e.n.). Sub numele lui D. antichitatea ne-a transmis 63 de discursuri, o colecţie de exordii şi scrisori. Autenticitatea unei treimi din discursuri e pusă la îndoială. După destinaţia lor, cuvîntările lui D. se împart în trei mari categorii: discursuri politice, pledoarii politice şi pledoarii civile, lată lista lor, cu data probabilă trecută în paranteze: 1. Discursuri politice: Despre clasele de armatori (354 î.e.n.); Pentru megalopoli-tani (353—352 î.e.n.), Prima Filipică (351 î.e.n.), Peri tes Rhodion eleutherias [Pentru libertatea rodienilor, 351 — 350 î.e.n.), Peri syntaxeos (Despre organizarea financiară, 349 î.e.n.), Prima Olintică (349 î.e.n.), A doua Olintică (349 î.e.n.), A treia Olintică (349 î.e.n.) Peri eirenes (Asupra păcii toamna 346 î.e.n.), A doua Filipică (345 — 343 î.c.n.), Asupra situaţiei din Chersones (primăvara 341 î.e.n.), A treia Filipică (mai 341 î.e.n.), A patra Filipică (discurs probabil nepronunţat). 2. Pledoarii politice : Kata An-drotionos (împotriva ilegalităţilor lui Andro-tion, 355—354 î.e.n.), Pros Leptinen (Contra legii lui Leptines, 355—354 î.e.n.), Kala Timokratous (Contra lui Timocra-tes, 353—352 î.e.n.), Kata Meidiou (Contra lui Midias, 348 î.e.n., nepronunţat), Kata Aristokralous (Contra lui Aristocrates, 352 î.e.n.), Peri tes parapresbei(lsi (Asupra prevaricaţiunilor ambasadei, 349 î.e.n.), Asupra coroanei (iulie-aug. 33,^ î.e.n.), Kata Aristogeitonos (Contra luţ Aristogeiton, 325—324). 3. Pledoariile c;_ vile (aproximativ 40) care ne-au rămas sub numele lui D. prezintă un interes mult mai restrîns, ele dîndu-ne informaţii in domeniul dreptului civil şi, uneori, in cel public. Intitulate după numele celui împotriva căruia era îndreptată pledoaria enumerarea acestor discursuri e lipsită de interes. Spre deosebire de alţi oratori ai vremii D. nu improviza. îşi pre. gătea cu cea mai mare conştiinciozitate profesională discursurile şi pledoariile pe care le rostea cu o incomparabilă forţă de convingere, manieră contrastantă cu cea adoptată de majoritatea oratorilor atici, adepţi ai stilului lui Pericle, supranumit « olimpianul» pentru seninătatea şi liniştea adoptată în faţa publicului. Se ştie totuşi că discursurile scrise ale lui D. nu sînt replica fidelă a celor vorbite. Trăsătura dominantă a scriiturii lui D. este viaţa pe care a insuflat-o ordinii sintactice a frazelor şi a perioadelor prin exclamaţii, apostrofe, expresii familiare, cît şi printr-o armonie unică, care ţine de meşteşugul eufoniei. Limba folosită, dialectul atic contemporan, lipsit de neologisme sau de arhaisme, este supusă ritmului interior al expunerii, cînd riguros dialectică, cînd gravă şi patetică, cînd vehementă în atacurile dezlănţuite. Dialogul imaginar şi paradoxurile întrerup adesea naraţiunea, imprimînd un plus de autenticitate zugrăvirii unei situaţii date sau imaginilor proiectate în viitor. Scopul acţiunii politice a lui D. e salvarea independenţei naţionale şi a democraţiei. Dar cine ameninţa Atena, cine sînt duşmanii: perşii, macedonenii? Nu. Adevăratul duşman al atenienilor era propria lor slăbiciune (Olintică, I, 9; Olintică, II, 4), inerţie (Filipica I, II) sau moliciune (Filipica III, 5). Aceasta este ideea politică fundamentală de la care pleacă D.: « Atenienii dorm — spune el -- $ par a fi băut mandragora» (Fdip'0" IV, 6). «Somnul» atenienilor îl dovedea lipsa unei armate cetăţeneşti înlocuită c 53 Demostene p6 de mercenari, care luptau pentru hani neînsufleţiţi de sentimente patrio-»ve sau de o idee. Mercenarii făceau de fapt slăbiciunea, nu puterea Atenei (Olin-tca m> 30)- Somnul cetăţii mai era dove-IA de reaua organizare financiară, care nU_i permitea stringerea resurselor necesare războiului, fără a nemulţumi anumite araturi ale populaţiei (Olintică III, 35). j a toate acestea se adăuga cumplita pla^ă a corupţiei, extrem de răspindită, «ubfflinînd puterea de acţiune a cetăţii (Despre prevaricaţiunile ambasadei, 264 — •i(j7 • Despre coroană, 45 — 46, etc). Aproape întreg partidul promacedonean era întreţinut de Filip. Acestea erau bolile lăuntrice ale Atenei, « duşmanii din interiorul cetăţii». Pentru a-i învinge pe duşmanii din afară trebuiau, aşadar, învinşi cei dinăuntru. E ceea ce încearcă zadarnic D. Venalitatea politicienilor era atît de înrădăcinată încît părea că nu poate fi stîrpitâ. D. nu încearcă, aşadar, să lupte direct împotriva ei, ci aruncă numai un blam moral. în schimb, oratorul îşi concentrează forţele în direcţia făuririi unei armate ateniene şi a organizării unei reforme a sistemului financiar. Acestea vor fi obiectivele lui politice practice. Dificultatea principală in realizarea primului obiectiv era, alături de inerţia cetăţenilor, lipsa mijloacelor de finanţare. Crearea expresă a unor impozite în acest scop ar fi fost nepopulară. D. găseşte, însă, soluţia care evită orice nemulţumire, propunînd transferarea « theoriconului» pentru bugetul armatei. Theoriconul era un fond financiar din care se plăteau cîte doi oboli fiecărui cetăţean atenian pen1 a se duce la teatru. D. propune ca icest fond să fie utilizat pentru plata oldelor şi construirea flotei (Olintică 111, I- Deşi proiectul va eşua, un cîştig tot Mine de pe urma acestui eşec, deoarece 3|nia publică va înregistra un imperativ momentului. Un merit de ordin politic deşt Fiii mai puţin însemnat al lui D. este şi rămarea sistematică a urzelilor lui . '.P. explicarea rostului fiecărei manevre J'rtice a regelui macedonean, deci acţiu-1 de lămurire a opiniei publice şi de *ţie cetăţenească. Una dintre ideile c onst ante ale lui D., pe care istoria urma confirme, era că infrîngerea Atenei însemna înfrîngerea întregii Grecii şi că problema care se punea era cea a apărării drepturilor comune (Despre clasele de armatori, 3, 5). Dar sclavia Atenei este pentru D. nu numai un fapt politic, ci şi unul moral. Ea contravine atît istoriei, condiţiei şi dreptului natural al poporului atenian (Despre coroană, 203), cît şi onoa-rei şi gloriei străbunilor. O sclavie, chiar şi fericită (ibid. 203), nu e mai puţin o dezonoare. Libertatea Atenei este,' aşadar, nu numai un imperativ politic, ci şi unul moral. Politica nu poate fi în afara moralei, iată adevăratul principiu al acţiunii civice a MD. Oratorul constată, dealtfel, că Atena însăşi şi-a făcut în toată istoria ei un punct de onoare din a nu pune interesul la baza politicii sale, ci de a urmări peste tot, unde era necesar, apărarea libertăţii. încă din discursul Pentru megalopolitani (15) el arată că principiul care a ghidat întotdeauna politica Atenei a fost de « a-i salva pe cei nedreptăţiţi». Poate că ideea nu poate fi verificată întotdeauna în istoria Atenei; în politica lui D. ea este însă o constantă. El spune în încheiere: «Vă îndemn să nu-i abandonaţi pe megalopolitani şi, într-un cuvînt, să nu-i abandonaţi pe cei mai slabi celor mai puternici» (ibid., 32). A respinge forţa în politică şi a crede că politica nu trebuie să fie în afara moralei, iată principiul care face măreţia lui D. O
OPERA. Manuscrise: Parisini nr. 2934 şi 2935 sec. X; Augustanus, sec. X; Oxyrh. Pap., XV 1811, sec. III e.n. Editio princeps: Aldina, Veneţia, 150'.; 1513; 1553. Ediţii; Henri Es-tienne, Paris, 1575; G. Dindorf, Opera, 3 voi. Oxford, 1859 — 1861; ert. III, 1871-1874; H. Weil, Les Harangues de Demostheae, Paris, Hachette, 1873-1886; ed. 2, 1896; reimprimare-Leiden, Brill, 1974; M. Croiset, De'mosthene. Harangues, 2 rol.. Paris, Les Belles Lettres, Coli. des Lniversiles de France, 1924 — 1925; L. Gernet, Plaidoyers civils, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, 1954; 1957; O. Navarre, P. Ori-sini, J. Humbert, L. Gernet, G. Jlathieu, Plaidoyers politiqves, 4 voi., Paris, Les Belles Lettres, 1954 — 1959; S. H. Butscher, W. Rennie, Demos-thenes, 4 voi., Oxford, Clarendon, 1966 — 1967.

©iod or
Traduceri: Demostene, fragmente din discursuri în PAOGr, voi. II, p. 9-234. PREFERINŢE CRITICE. Aime Puecn, Ies Philippiques de Demosthine. Etude et analyse, Paris, Mellotee, 1926; G. Clemenceau, Demosthine, Paris, 1926; Paul Cloche, Demosthine et la fin de la democraţie ath&nienne, Paris, 1937; Gilberte Ronnet, Etude sur le style de Demosthine dans Ies discours politiques, Paris, Boccard, 1951.

* # * DIODOR [Diodoros; numit Diodorus Sicu-lus] (c. 80 î.e.n., Agyrion, Sicilia — 29 î.e.n., Sicilia) Istoric. A întreprins numeroase călătorii de documentare în vederea redactării unei istorii universale. Opera realizată, Historion Bibliotheke (Biblioteca istorică) în 40 de cărţi şi inspirată de concepţia dominantă a epocii asupra utilităţii istoriei în formarea şi educarea caracterelor, cuprinde istoria tuturor popoarelor Orientului, Greciei şi a Romei, incepînd din cele mai îndepărtate timpuri şi ajungînd pină la cucerirea Galliei de către Caesar (59 î.e.n.). Datorită caracterului ei de «compendiu», Biblioteca a iost mult îolosită în şcoli ca material didactic.
O

Titlul operei, Historion Bibliotheke, trădează ambiţia lui D. de a creea o sinteză sub forma unui compendiu, în care să figureze istoria tuturor popoarelor, cu rolul de a dispensa pe cercetător să recurgă la mai multe izvoare. In economia operei un loc aparte îl ocupă « prooimio-nul» (Introducerea, I, 1 — 5) şi o «arheologie », adică o expunere a istoriei perioadei mitice, pînă la războiul troian, redactată în şase cărţi, dintre care primele trei sînt consacrate popoarelor neelenice, iar celelalte elenilor. Cărţile VII —XVII cuprind evenimentele petrecute de la căderea Troiei pînă la Alexandru cel Mare. Cărţile XVIII —XL expun istoria greco-romană pînă la războiul lui Caesar cu gallii. Din această operă — pentru elaborarea căreia D. a cheltuit după propria sa mărturisire 30 de ani din viaţă — s-au păstrat în întregime numai cărţile I—V. Din celelalte, au rămas fragmente izolate ori inserate în operele unor excerptatori (Constantin Porfirogenetul, Ioannes Tzet. zes, Eustathios). Deşi Biblioteca este rezuj] tatul unei munci perseverente, ea rin îndeplineşte în totul cerinţele unei sinteze istorice. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor scăderi, lucrarea rămîne un izvor preţios de documentare pentru istoria Greciei şi a Siciliei de la sfîrşitul sec. V î.e.n., în special pentru istoria revoltelor de sclavi din Sicilia (sec. II î.e.n.). Concepţia călăuzitoare a lui D. constă în recunoaşterea virtuţilor educative ale istoriei experienţa dobîndită fiind un puternic stimulent pentru întemeietorii de cetăţi pentru legiuitori, pentru cei ce se îndeletnicesc cu ştiinţele şi artele spre binele omenirii. După propriile sale cuvinte istoria este o « moştenire sacră a generaţiilor trecute lăsată noilor generaţii, păzi-toarea virtuţii celor vrednici de laudă, martora necinstei celor ticăloşi, binefăcătoarea întregului neam omenesc.» Scrisă în genul operelor elenistice, Biblioteca cuprinde o bogată anecdotică, naraţiuni legendare şi portrete biografice ale unor personaje ilustre. Valoarea literară a operei variază în funcţie de izvoarele compilate. Unele pagini, de un cutremurător realism, ca acelea despre marea răscoală a sclavilor din Sicilia (cartea XXXIV, 2 şi urm.) rămîn pagini de antologie prin umanismul şi compasiunea pe care le emană. Didacticismul, constant urmărit de autor, diminuează, din păcate, meritele altor expuneri similare, altfel nu lipsite de farmec. Deşi planul urmărit de D. — alcătuirea unei istorii universale — se arăta grandios, punerea lui în aplicare n-a fost încununată de succes deplin, istoricul atribuind adesea divinităţii anumite întîmplări, fără a cerceta mobilurile adînci, declanşatoare ale evenimentelor. Opera, completare necesară la HelleniceU lui Xenoîon, rămîne o sursă unică u> felul ei pentru cunoaşterea războaielor care au pustiit Sicilia'după distrugerea Cartaginii (146 î.e.n.). D. s-a bucurat «« buna apreciere a lui Mommsen şi a altor învăţaţi interesaţi în istoria ultimei perl" oade a Romei republicane. O OPERA. Manuscrise: Vindobonensis, nr- '' conţine cărţile I-IV, sec. XI; Coislinta""™ nr. 149, sec. XV; Vaticanus, sec. XIII;
Venem»

55 Dioaene Laerţiis
37;, sec. XV. Editio princeps: Bologna, if'72 Ediţii: H. Estienne, Paris, 1459; L. Din-Lrf, Paris' F-Didot' 2 vol-> 1842-1844; Dindorf—C. Miiller, Diodorus. Bibliotheca Historica, Leipzig, Teubner, 5 voi. 1866 — 1868 f H. Oldfather — R. M. Geer şi alţii, Diodorus. Bibliotheca Historica, 4 voi., Londra, Loeb, 1933 ; F vogel şi C. T. Fischer, Diodorus. Bibliotheca Historica (post I. Bekker et L. Dindorf), Leipzig, Teubner, 1964; Marta Sordi, Bibliothecae liber XVI, Florenţa, La Nuova Italia, 1969; M. Case-vitz, Diodore. Bibliotheque historique, livre XII, Paris, Les Belles Lettres, 1972. Traduceri. îf Lascu, Diodor, fragmente din Biblioteca Istorică in CJUV, voi. II, p. 1622; 141; 188-190; 202; 206 — 208; 289 — 290; Radu Hâncu, Diodor, fragmente din Biblioteca Istorică in IIR, voi. I, P- 189-199. REFERINŢE CRITICE. J. Palm, Ober Sprache und Stil des Diodorus von Sizilien, Lund, 1955; G. Perl, Kritische Untersuchungen zu Diodors romischer Jahrzăhlung, Berlin, 1957; K. Meister, Die Sizilische Geschichte bei Diodor von den An-făngen bis zum Tod des Agathohles. Quellenun-tersuchungen zu Biicher IV—XXI, disertaţie, Miinchen, 1970; A. Burton, Diodorus Siculus Book 1. A Commentary. Leiden, Brill, 1972.

M.M.-H. DIOGEXE LAERŢIU [Diogenes Laertios] (sec. III e.n., Laerte, Cilicia). Istoric al filosofiei greceşti. După unii cercetători a făcut parte din cenaclul literar condus de Iulia Domna, soţia lui Septimius Seve-rus. Opera sa, Peri bion, dogmaton kai apophthegmaton ton en philosophia eudo-kimesanton (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor) prezintă în 10 cărţi şcolile filosofice şi biografiile filosofilor greci, începînd cu cei şapte înţelepţi şi pînă la Epicur. Cartea include fragmente din operele pierdute ale gînditorilor greci, 'zvoare originale şi directe de mare însemnătate. Deşi supusă de-a-lungul timului unor critici severe, fiind considerată "psită de originalitate, lucrarea continuă 1 constituie cel mai preţios document Pentru istoria filosofiei greceşti.
O

| lui D.L. îmbrăţişează istoria tutu-f Şcolilor filosofice greceşti din antichi-lte. inclusiv biografiile filosofilor, pe care autorul le întreţese cu anecdote şi cuvinte de spirit, enumera lucrările publicate şi trece în revistă doctrinele la care au aderat. Ea este împărţită in 10 cărţi: primele două sînt consacrate celor dinţii filosofi: Tales, Anaxiniandru, Anaxaşora,. lui Socrate şi discipolilor săi, cu excepţia lui Platou. Dintre aceştia, unii au fost trecuţi în Kanon ton hepta sophon (Canonul celor şapte înţelepţi). Cartea a IlI-a este în întregime consacrată lui Platou, iar Academiei, fundată de el, cartea IV-a; în cartea V-a D.L. ne introduce în filo-sofia lui Aristotel. Cartea Vi-a se referă la filosofii cinici, a VII-a, la stoici, a VUI-a, la pitagorici, iar a IX-a înfăţişează filosofia lui Heraclit, Leueip, Demo-crit, doctrina eleaţilor şi a scepticilor. Cartea a X-a expune pe larg viaţa şi doctrina lui Epicur. Atenţia specială acordată epi-cureismului a făcut să se nască în mod firesc

întrebarea, dacă nu cumva D.L. a fost un admirator al lui Epicur, ba chiar mai mult, un adept zelos al acestui filosof. Interesul pe care-1 prezintă lucrarea lui D.L. este deosebit, întrucît în ea sînt incluse toate izvoarele filosofiei eline, atît izvoarele directe, constind din citarea unor fragmente din opere care s-au pierdut, cît şi izvoare indirecte, ca biografii, succesiuni, cronologii, liste de omonimi. Păstrarea de către D.L. a izvoarelor directe este de importanţă deosebită pentru noi, cu atît mai mult cu cît, în mare parte, aceste izvoare nu ne-au parvenit. Deşi posedăm întreaga operă a lui Platou şi cea mai mare parte din opera filosofică a lui Aristotel, sînt, în schimb, pierdute toate scrierile dinainte de sofişti, operele acestora, operele socraticilor, ale filosofilor aparţinînd Academiei vechi, medii şi noi, ale vechilor peripateticieni, cu cîteva mici excepţii. In această situaţie, fragmentele din Operele pierdute, citate de autorii vechi, oricît de neînsemnate şi reduse ca întindere, sînt considerate izvoare originale şi directe de mare preţ. Aceleaşi servicii aduc şi izvoarele indirecte, ca lucrările intitulate « doxografii», în care sînt fixate opiniile filosofilor, sînt citate maxime şi sentinţe (în special cele ale lui Diogene din Sinope), «hronografii», cum ar fi cele ale lui Aristotel, lucrări intitulate Peri homonymon poeton te kai syngrapheon

Dionysios din Halioarnas (Despre poeţi şi scriitori omonimi, cum a fost aceea alcătuită de Demetrios din Magnesia, sau Diathekai (Testamentele filosofilor), care respiră un aer de umanitate. Dintre Testamente, menţionăm pe cel al lui Aristotel — inserat de D.L. în cartea V, II, 16 (magistral comentat de Werner Jaeger), care conţine dispoziţii testamentare privind pe soţia, fiica şi fiul scriitorului, eliberarea şi recompensarea unor sclavi. Tot lui D.L. îi datorăm şi păstrarea testamentului lui Epieur (X, 16—21). Cu toate acestea, cartea lui D.L. a fost supusă, de-a lungul timpului, celor mai severe critici. Hermann Usener îl învinuieşte că ar fi copiat pe Diocles din Magnesia şi pe Favorinus. Critica adusă Vieţilor lui D.L. o continuă Ernst Maas. Dar un examen atent al operei făcut de Eduard Schwartz duce la concluzia că nu poate îi vorba de folosirea unui singur izvor. învăţatul german subliniază faptul că bogata literatură privitoare ia filosofii în circulaţie pe acea vreme era considerată un bun comun, a cărui întrebuinţare nu putea, în fapt, constitui un furt sau un plagiat. O
OPERA. Manuscrise: Burbonicus nr. 253, sec. XIII, Neapole; Laurentianus nr. 13, sec. XIII; Parisinus nr. 1759, sec. XIII; Vaticanus, nr. 1303, sec. XIII.EditioPrinceps: H. Frobenius şi N. Episcopus, De vitis, decretis el responsis celebrium philosophorum libri X, Basel, 1533. Ediţii. H. Stephanus, Apophthegmatum opus, Paris, 1547; C. G. Cobet, De clarorum philosophorum vitis, dogmatibus, apophthegmatibus libri decern, Paris, F. Didot, 1872; R. D. Hicks, Lives of Eminent Philosophers, Londra, New York, 1925; O. Appelt, Diogenes Laertius, Vitae philosophorum, Leipzig—Berlin, 1921, retipărire, Berlin, Editura Academiei, 1955; H. S. Long, Diogenes Laertius. Vitae philosophorum, 2 voi., Oxford, Clarendon, 1966. Traduceri. O. Appelt, Leben und Meinungen beriihmter Philosophen, Buch 1 — 10, 2 voi. ed. II, Hamburg, Meiner, 1967; C. I. Balmuş, Diogenes Laertios, Despre vieţile ţi doctrinele filosofilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1963. REFERINŢE CRITICE. K. Marx, Contribuţii la critica economiei-politice, în K. Marx şi F. En-gels, Opere, voi. 13, Editura Politică, 1962, p. 7 — 11; Aram M. Frenkian, Studiul Introductiv p. 9 —111, Note şt Comentarii, p. 509 —811 u trad. C. I. Balmuş.

M.M.-H. DIOXYSIOS DIN HALICARNAS (sec I î.e.n., Asia Mică—c. 10 e.n., Roma). Teore-' tician literar şi istoric. Prezenţa omului in epocă o aflăm consemnată numai de o succintă menţiune a lui Strabon (Geografia XIV, 656) şi de cîteva mărturisiri autobiografice. Perioada sa de creaţie nu trece de anul 8 î.e.n. Cu toate că se'aratfi un admirator entuziast al «înfloririi artelor », din perioada romană, acest asiduu teoretician al clasicismului a scris numai in greceşte, fără să citeze niciodată exemple de perfecţiune literară împrumutate de la clasicii latini. Pe tărîm istoric şi-a propus întreprinderea unei lucrări enciclopedice despre începuturile Romei şi ascensiunea statului roman pînă la mijlocul sec. III î.e.n. Lucrarea a intitulat-o Romaike archaiologia (Antichităţi romane). Deşi la capătul unor erudite osteneli priveşte cu mîndrie opera publicată, meritele istoriei sale nu susţin comparaţie cu roadele activităţii de teoretician al retoricii literare. îşi agonisea de fapt, existenţa ocupîndu-se cu instrucţia unor tineri avuţi din societatea romană. Unuia dintre aceştia, Metilius Rufus, îi dedică solemn şi afectuos tratatul Peri sytheseos onomaton (Despre potrivirea cuvintelor). A redactat şi «epistole» literare, de fapt tratate referitoare la probleme speciale de stil şi autenticitate literară, îndrumări pentru aşa-numitele « exerciţii». Dintre destinatarii lucrărilor sale, cel mai cunoscut este Quintus Aelius Tubero, istoric şi jurist de mare notorietate, pentru care a compus tratatul Peri Thukydidou (Despre Tucidide). Mai puţin dogmatic decît puristul aticizant Caecilius din Kale Acte, autorul se încadra în acelaşi curent estetic: preconiza revenirea la etaloanele perioadei de aur a literaturii, la modelele greceşti dinaintea manierismului alexandrin, ca o premisă pentru noul clasicism, restaurat la Roma în vremea lui August. O Cele două laturi ale activităţii lui D. l"aU determinat să dea la iveală serii de opere 57_________________________________ cU totul diferite. Cu orice prilej, el caută gj fie la înălţimea unei vocaţii de retor-erudit, dar aceeaşi orientare primordială dăunează în mod evident operei sale istorice, bazată pe compilaţii, in timp ce o anume maturitate in problematica texturii diferitelor tipuri de monumente literare îi permite să rostească cele mai nuanţate judecăţi despre stiluri, despre particularităţile operei şi, in general, despre tehnica scriitoricească. Creaţia istorică, ceva mai voluminoasă decit cea de teorie literară, nu se ridică, în general, deasupra nivelului unor disertaţii grandilocvente sau pedant-descriptive despre istoricul Romei. Cuprindea douăzeci de cărţi şi lua evenimentele de la obîrşia legendară a întemeietorilor, pentru a se opri la anul 264 î.e.n. (primul război punic). Primele nouă cărţi s-au păstrat integral, X şi XI în cea mai mare parte, iar celelalte numai fragmentar Se cunoaşte pretutindeni că expunerea trebuie să slujească o teză preconcepută: ilustra cetate, întemeiată, potrivit autorului, de pribegi din lumea grecească, devine treptat urmaşa demnă a civilizaţiei elenice, iar înţelepciunea conducătorilor ei asigură dea lungul secolelor dezvoltarea tot mai impetuoasă a unui stat universal, chemat să preia moştenirea monarhiilor fărâmiţate după moartea lui Alexandru. Idei similare a ilustrat cu mai multă inteligenţă Polibiu. Deşi n-o spune răspicat, autorul se vede obligat să-şi justifice situaţia de reprezentant al unui popor învins, pe care îl consideră acum orudă mai mare a celui stăpînitor, omolo-gînd supunerea cu un proces relativ paşnic de asimilare. Tendinţa noii opere falsifică de bună seamă însăşi premisele cercetării. Titlul, Arheologia romană sau Antichităţi romane, propriu-zis Disertaţie despre trecutul Romei, se inspiră dintr-o lucrare similară a lui Varro, dar printre sursele dionisiene mai figurează în primul rind > seamă de analişti din perioada republicană de apogeu (de ex. Lieinius Macer şi *abius Pictor), pentru a nu mai vorbi ^e faptul că documentarea pare să fi recurs atît la diferite arhive ale statului °nian, cît şi la izvoare istoriografice gre--eşti. Multe asemănări substanţiale ne fac fol n.e gîndim la Titus Livius, adeseori 'osit pentru transpuneri mult mai paDionysios din Halicarnas lide. D. inventează la tot pasul discursuri, pe care le pune în gura personajelor istorice idealizate, fără să obţină un relief oratoric autentic. Evoluţia magistraturilor şi a instituţiilor este prezentată deosebit de laborios, folosindu-se o terminologie aproximativă, adeseori chiar eronată. Contradicţiile sociale şi dinamica expansiunii romane, descrierea războaielor şi a luptelor interne sînt tratate monoton, cu o frazeologie banală, deşi profesorul de retorică normativă încearcă deobicei să imite pe cei mai viguroşi clasici (Herodot, Platon, Demostene). Tocmai fiindcă nu apreciază cum se cuvine savoarea povestirilor din bătrîni şi rusticitatea romanilor din vechime, D. se arată uneori mai reţinut decît Titus Livius, cînd e vorba să modifice relatările din « analiştii» republicani. Există deci pe alocuri la el o preocupare modernă de a integra cu sobrietate informaţia istorică, de a restitui originea unor nume şi obiceiuri, de a căuta o explicaţie raţionalistă pentru datini sau structuri antropologice, in ansamblu însă domină tendinţa panegirico-apologetică, istoricul neizbutind să ne convingă de motivaţiile atribuite unor personaje pe care le judecă dintr-un punct de vedere inconsecvent pragmatic. Atunci cînd nu rîvnesc la gloria personală, aceşti făuritori ai măreţiei romane par să reia experienţe din trecutul Greciei sau se călăuzesc după o înţelepciune

universală, pe care trebuie s-o tezaurizeze ulterior cititorii relatărilor istorice. Recunoaştem aici înrîurirea decisivă pe care a exercitat-o asupra lui D. ideologia primului retor cu pretenţii enciclopedice, Isocrate. De acolo vine insistenţa de a transforma interpretarea trecutului într-o carte de învăţătură, utilă nu numai pentru a delimita binele de rău, ci şi pentru a întemeia un nou stil de elocinţă, savantă sub raportul expresiei verbale şi înţesată cu «pilde» sub raportul prezentării faptelor. Lucrările dionisiene de teorie literară sînt mult mai semnificative, unele deosebit de pătrunzătoare, asigurîndu-i un loc de cinste printre autorii care au pus bazele doctrinei clasice în estetica europeană, mareînd totodată şi tranziţia de la sistemele retorice bipartite — unde « invenţia» de natură practicistă este la fel de însemnată

Dionysios din Halicarnas ns ca şi « elocuţia» — spre o retorică literară, numită de el şi « filosofică » (în sens etimologic: «adepta înţelepciunii»). De fapt, avem de a face cu analiza expresiei formale, pornind de la o reţea de precepte, aplicate la început cu pedanterie şi dogmatism, transformate ulterior in concepte determinative, susceptibile de nuanţări tot mai fine, pînă la constatarea unor elemente inalienabile din factura literară, alcătuind specificul textelor, — «idioma-tele », stilurile, « armoniile » potrivirii cuvintelor. Pe baza indicaţiilor oferite chiar de autor, se poate deduce că întreaga sa operă teoretică ar fi cuprins circa douăzeci şi trei de titluri, dintre care unsprezece corespund lucrărilor păstrate integral (v. mai jos tradiţia manuscrisă), iar două ne-au parvenit fragmentar (pentru celelalte nu reiese de fiecare dată dacă redactarea lor a fost încheiată sau dacă anunţarea unor titluri proiectate corespunde efectiv unor înfăptuiri ulterioare). Operele transmise în manuscris (inclusiv cele fragmentare) au fost editate sub titlul generic de Opuscule retorice; din punct de vedere organic se împart în trei categorii: a) epistole literare — două din ele cu caracter tehnic — ; b) tratate referitoare la probleme teoretice majore de retorică şi estetică literară; c) monografii consacrate unor autori (în special caracterizării lor stilistice). Vom începe cu acestea din urmă, întrucît din seria lor ne-au parvenit elementele unei opere mai întinse (în parte pierdută): Peri ton archaion rethoron hypomnematismoi (Despre oratorii din vechime) cunoscută şi sub titlul Oratorii atici. Tratatul, reluat în cîteva elaborări succesive la intervale destul de mari, teoretizează în mod personal canonul valorilor. Se aleg mai întîi trei oratori dintre cei mai vechi: Lisias, model de claritate şi naturaleţe, reprezentativ pentru «vorbirea etică», adică pentru firescul psihologic surprins cu graţie («haris», în sens etimologic), Isocrate, creator al stilului periodic, mlădios dar aproape plictisitor prin eternele simetrii şi antiteze balansate. Urmează un orator de tranziţie, Isaios, mai zbuciumat, promotorul unor efecte paradoxale, în tradiţia sofistului Gorgias şi a emulului său Ântifon. După studiile despre aceşti înaintaşi, tratatul îşi propune să mai prezinte pe ceilalţi trei oratori mai noi Demostene, Hiperide şi Eschine Autorul n-a încheiat ultimele două studii' astfel încît ne-a parvenit numai cercetarea Peri tes Demosthenous lexeos (Despre măiestria expresiei verbale a lui Demostene în abreviere latină De Demosthene), însul mînd 58 de capitole, majoritatea izbutite. Foarte pătrunzătoare sînt experimentele critice dionisiene de rescriere sau «transpunere» dintr-un stil în altul (Despre Isaios, cap. 7 şi 11). Adevărata împlinire a canoanelor—însuşiri ale stilului (dintre care puritatea limbii, claritatea şi adecvarea expresiei cu fondul sînt virtuţi « necesare », iar celelalte « podoabe» — «orna-tus» —, pentru o transpoziţie a limbajului comun ce tinde spre metaforism) o realizează pe multiple planuri Demostene, prozatorul complet şi mînuitorul surprinzător al celor trei armonii. Una dintre cele mai dense lucrări, reprezentativă pentru tendinţa de a cuprinde în clasificări aproape toată moştenirea literară clasică, nu ne-a fost transmisă decît prin cîteva fragmente, rămase din primele două cărţi ale tratatului Peri mimeseos (Despre imitaţie). Pe alocuri, enunţurile dau numai conţinutul programatic al unei cărţi sau citate polemice, aşa cum se întîmplă în Eis Gnaion Pompaion epistole (Epistula către Pompei), coroborate cu un rezumat al cărţii a doua Despre imitaţie, cunoscut sub titlul De censura veterum (Despre judecarea clasicilor din vechime). Se pot reconstitui astfel postulatele unui celebru text cu judecăţi de valoare despre clasicism. Anumiţi autori — cum ar fi tragicii — sînt caracterizaţi pe scurt, alţii, condamnaţi pe nedrept. Suavitatea şi mlădierea sfătoasă a lui Herodot sînt preferate profunzimii obscure a lui Tucidide, manierismul şi neglijenţele stilului bombastic al retorilor (Ş1 istoricilor) asianici merită întrucîtva stigmatizarea lor nemiloasă. Din asemenea ierarhizări, uneori pedante, ne dăm seama că D. este un critic normativ. Pe de o parte, se luptă cu spiritul canoanelor Ş1 cu preceptele aticiste, pe de alta rîvneşte să aprofundeze un concept clasic al frumuseţii, deasupra criteriilor înguste si imitaţiei retorice, căutînd să releve secretele unor măiestre « potriviri de cuvinte »> 59 Dionysios din Halicarnas armonii înrudite cu mimetica muzicii. \bia în tratatul Despre potrivirea cuvintelor — cea mai valoroasă operă a sa — gîndirea estetică ajunge să definească pregnant noile concepte de sinteză, aşa numitele stiluri-armonii sau moduri de îmbinare a cuvintelor. Majoritatea scriitorilor de seamă se disting în funcţie de aceste particularităţi ale facturii verbale: modul «aspruauster» (în greceşte «austera harmonia») corespunde întrucîtva stilului sublim al unui Pindar sau al unui Tucidide (cap. 33). Modul « mlădios-înflo-rit» se potriveşte stilului periodic, insinuant, cu sonorităţi topite sau nuanţat-vocalice, aşa cum le găsim la Isocrate şi la Sappho (din această poetă se reproduce pentru prima dată un poem întreg — Diehl, fragm. 1 — în cap. 23). Armoniile «bine dozate» sau al treilea mod, cel «intermediar», caracterizează factura unor autori echilibraţi şi polifonici, cum sînt Homer, Platon, Demostene, Ste-sihor, Sofocle. Tratatul se încheie cu o discuţie de factură foarte modernă despre raporturile dintre poezie şi proză (citîn-du-se aproape integral un nou poem, necunoscut din alte izvoare: fragmentul Danae din Simonides). Scrierile de retorică literară au avut o influenţă covîrşi-toare asupra teoreticienilor din perioada care a dus la o nouă codificare a clasicismului (mai aproape de aticism, ca o reacţie împotriva tendinţelor asianice). Ample transpuneri şi prelucrări ale doctrinei dionisiene se găsesc în Quintilian, Instituţia oratorică, mai ales în cartea a X-a, unde sînt parafrazate zeci de capitole. Asemenea înrîuriri se mai recunosc ulterior la Dion din Prusa şi de-a lungul întregii perioade bizantine. De aceea, în manuscrisele noastre mai apar o Artă retorică pseudodionisiană în 11 capitole Şi un rezumat (Epitome) al tratatului lespre Potrivirea cuvintelor, folosite probabil ca manuale scolastice în şcolile din Bizanţ. Din asemenea prelucrări provine 5* vestita De censura veterum (v. supra), ţ^trem de apreciată în secolele XVII — •XVIII, ca un îndreptar al neoclasicismului.
O WERA. Manuscrise: pentru Antichităţi romane, '"teonus 58 şi Urbinas 105; pentru Opuscula rhetorica, Florentinus Laurentiamts LI X — 15; Parisinus nr. 1741; Venetus Marcianus nr. 508. Editio princeps: Epistola a Ii-a către Ammaios, In ed. Istoriei lui Tucidide, Florenţa, 1503; alte opuscule oratorice, In Rhetores Graeci, voi. editat de Aldus Manutius, Veneţia, 1508. Ediţii: Robertus Stephanus, Dionysii Halicarnassei Antiquitatum Romanarum libri X ... De compo-sitione... etc, Paris, 1546 — 1547; Gelenius şi Fr. Sylburg, Dionysii... scripta quae extant omnia, 2 voi., Hanovra, 1615, ed. integrală, cu versiune latină şi adnotări filologice; J.J.Reis-ke, Dionysii... omnia quae extant, 6 voi., cu indici, Leipzig, 1774 — 1777; C. Jacoby, Dionysii Haiicamassensis Antiquitatum Romanarum quae supersunt, 4 voi., Leipzig, Teubner, 1885 — 1905, reeditare cu indici şi bibliografie, In 1925; H. Use-ner şi L. Radermacber, Dionysii Halicarnassei quae extant, 7 voi., Leipzig, Teubner, 1899 — 1924, retipărire în serie completă, Stuttgart, 1965. Traduceri: Ch. Batteux, Trăită de l'arran-gement des mots de Denys d'Halicarnasse, Paris, 1788; W. Rhys Roberts, Dionysius of Halicar-

nassus, On Literary Composition, Londra, 1910; M. Nasta, Dionis, Despre potrivirea cuvintelor, în'volumul Arie poetice, Antichitatea, Bucureşti, Univers, 1970, p. 229 —303; W. Rhys Roberts, Dionysius ... Three Literary Letters, Cambridge, 1901; E. Cary, Dionysius ... Roman Antiquities, 7 voi., Londra — Cambridge, Loeb, 1937 — 1950; G. Pavano, Dionisio d'Alicarnasso, Saggio su Tucidide, Palermo, 1925; 1958; G. Marenghi, Dionisio ... Dinarco, Milano, 1970. REFERINŢE CRITIC^. Max Egger, Denys D'Halicarnasse, Essai sur la critique littiraire et la rhitorique chez Ies Grecs, Paris, 1902; E. Schwartz şi L. Radermacber, Dionysios. Die rămische Archăologie şi Opuscul rhetorica în RE, V, p. 934 —991; K. Pobl, Dionysios, Die Lehre vorCden drei Worifugungsarten, Ttlbingen, 1968; S. F. BOmer, The Literary Treatises of Dionysius of Halicarnassus, A Study in the Develop-inent of Criticai Method; D. M. Pippidi, capitolul Dionys din Halicarnas, în Formarea ideilor literare în antichitate, ed. II, Bucureşti, 1972, p. 170 — 181; M. Nasta, Mimesis ca tensiune spirituală la Dionis din Halicarnas, în Studii de literatură universală, voi. XVIII, 1974, p. 49 — 60; idem, Intre Dionis şi Longin, Studii clasice, voi. XV, 1974, p. 219-228; idem, II trattato poetico-letterario net Rinascimento Italiano, (studiu însoţit de editarea primului comentariu rinascimental asupra Iui Dionysios) în Notizie culturali italiane, Bucureşti, nr. 1, 1976, p. 32 — 54.

M.Na.

E
EMPEDOCLE [Empedocles], fiu al lui Meton; (492 î.e.n., Agrigentum, Sicilia — c. 430 î.e.n., Pelopones). Filosof şi poet. Tatăl său era şeful partidei democraţilor din Agrigentum; bunicul, proprietar de cai de curse, fusese învingător la Olimpiada din 496 î.e.n. Se spune că ar fi fost elevul lui Pitagora şi admirator al lui Parmenide. După unele ştiri biografice ar fi practicat oratoria şi medicina (despre care există aluzii în opera sa), precum şi «magia», probabil încercări de parapsihologic, echivalente cu o înaltă tehnică în obţinerea catalepsiei. Deşi membru al unei familii aristocrate, a militat ca apărător al intereselor democraţiei şi a poporului. Sprijinul politic acordat de concetăţeni formei de guvernămînt a tiraniei 1-a' determinat să părăsească Sicilia. A vizitat Olimpia, iar spre sfîrşitul vieţii refuzîndu-i-se întoarcerea în patrie, s-a stabilit în Pelopones. Moartea i-a fost descrisă ca o apoteoză: o lumină orbitoare i-a însoţit dispariţia: după o altă variantă a legendei, s-a scufundat în craterul de foc al Etnei. Din opera lui se cunosc cîteva titluri: Xerxou anabasis (Expediţia lui Xerxe); Eis Apollona, (Imn către Apollo) ; latrike (Tratat de medicină); Persika (Istoria Persiei) etc. Din aceste opere nu s-a păstrat nimic. Au rămas în schimb c. 500 de versuri din două poeme filosofice, Katharmoi (Purificări) şi Peri physeos (Despre natură). Purificările erau adresate agrigentinilor şi se spune că versurile poetului au fost recitate de rapsodul Cleomene la jocurile olimpice.
O

Concepţia filosofică a lui E. se cuvine raportată la titlul principalei sale opere, Despre natură. Puţine sînt dealtfel operele filosofilor presocratici care să poarte alt nume. « Physis», în cazul operei lui E., din care s-au păstrat şi cele mai numeroase fragmente, nu înseamnă «natură» ci «substanţa primordială din care s-au născut toate' lucrurile » (J. Burnet, Greek Philosophy from Thales to Plato. Londra, 1960, p. 27). Dacă «natura» e o chestiune de ordin enciclopedic, «substanţa primordială a lucrurilor» era în schimb pentru ionieni o strictă problemă de filosofic. Avem deci de a face cu o # « Fizică » în sensul antic al cuvîntului. Intre termenii « iubire » şi « ură » din această filo-sofie, « forţă centripetă» şi « forţă centrifugă» din'mecanica contemporană, diferenţa e numai de cuvinte. Că această « Fizică» înglobează, în acelaşi timp, o Chimie, o Biologie, o Antropologie, o Fiziologie, o Geologie, o Astronomie etc, faptul nu indică altceva decît că pentru antici toate compartimentele universului se conduceau după aceleaşi unice legi-Unitatea de structură şi de substanţă a lumii era axiomatică. Tratatul Despre natură al lui E. este, aşadar, o istorie a materiei, de la formele ei cele mai simple pînă la fiziologia trupului omenesc. Dar esenţială pentru E., ca şi pentru toţi vechii filosofi naturalişti ai Greciei, este ideea că întregul univers nu reprezintă altceva decît formele pe care le ia «pW" sis» (substanţa primordială) în transformările ei neîncetate. Deosebirile dmtrt filosofi se referă, mai ales, la aspectul substanţei primordiale şi la cauzele trans61 Emnedocle formărilor ei. Unii (Tales, Heraelit) considerau drept materie primordială un anume element natural, alţii (atomiştii) o regăseau în compoziţia intimă a materiei perceptibile; alţii porneau de la o pluralitate de elemente iniţiale («stoicheia»), care constituiau, în măsură egală, substanţa originală. Astfel, dacă Parmenide postulează pentru această substanţă doi constituenţi, E. ajunge la patru, şi anume: focul («pyr»), apa («hydor»), pămîntul («gaia») şi eterul («aither»), cărora le dă si nume de divinităţi: Zeus «strălucitorul », Nestis «cel care face să curgă izvorul lacrimilor muritorilor» (probabil o veche divinitate siciliana), Hera «cea dătătoare de viaţă» şi Aidoneus (Hades). La unii doxografi eterul e înlocuit cu aerul («aer»), iar la alţii (Aetius, 1.3.20), Hera reprezintă aerul şi Aidoneus, pămîntul. în aceste nume mitologice nu trebuie să vedem un artificiu poetic (P. Tannery, Pour Vhistoire de la science hellene 1930, p. 315), ci mai degrabă o formă de a preciza rolul fiecărui element în structura universului, o încercare de a schiţa o interpretare simbolică. Cele patru elemente alcătuiesc universul ( « kosmos »), dar universul nu reprezintă tot ceea ce există, ci numai o parte a întregului («meros tou panlos»), restul fiind ocupat de o materie inertă, corespunzătoare naosului mitologic. în viziunea lui E., universul este, aşadar, doar o parte a materiei structurată după anumite legi. Acestea sînt Iubirea («Philia», «Philo-tes ») şi Discordia sau Ura (« Neikos »), forţe care au putere asupra elementelor şi le modulează continuu, fiind considerate nemuritoare şi numite « puteri dominante» («archikai dynameis»), «principii» («archai»), «cauze» («aitiai»). Discordia şi Iubirea sînt cele care pun in mişcare şi determină schimbarea elementelor, dindu-le multiple foi 'me, de unde şi numele de « forme » (ale materiei) («eide»). Amalgamul elementelor este fie contractat prin Iubire, fie dispersat prin Ură. Legea după care se succed principiile > face însă un alt principiu superior, pe care E. nu-1 explică nicăieri, anume Necesitatea («Ananke»). Necesitatea este eul unic şi suprem al materiei desprinse ain inerţie, ea este esenţa existenţei. Cînd sînt reunite sub imperiul Iubirii, elementele îşi pierd proprietăţile specifice şi se contopesc, într-un tot foarte coerent, lipsit de atribute ( « apoion »), numit « Sferă » (« Sphairos») şi în care, desigur, trebuie să vedem un concept pitagoreic fundamental, în « Sphairos » nu există mişcare. E. îl consideră întocmai ca pe un zeu («theos»). Cînd forţa Urii sau a Discordiei începe să se răsfringă asupra « Sferei », aceasta intră într-o mişcare de diviziune şi dispersare care a dat naştere lumilor actuale. Lumea cunoscută nouă se află deci sub imperiul Discordiei, iar « Sphairos »-ul ne este necunoscut. « Sphairos »-ul, guvernat de Iubire, reprezintă lumea inteligibilă («kosmos noetos»), iar cealaltă parte a universului, controlată de Discordie, reprezintă lumea sensibilă ( « kosmos aisthetos»). Modul de acţiune al Iubirii şi al Urii (Discordiei) reclamă anumite explicaţii. Pentru E. Iubirea, căreia el îi mai dă şi numele de Armonie, realizează unirea numai a lucrurilor asemănătoare sau, cum spune el, « cele asemănătoare tind unele către altele». Aristotel a observat în Etica nicomahică (1155 a 92) că la Heraelit, de pildă, armonia e realizată nu de similaritate, ci de opoziţie, de contrarii. Tot Aristotel (Metafizica, A 4, 985 a 21) a crezut că descoperă o contradicţie în sistemul lui E. constatind că Iubirea desparte, iar Ura reuneşte, pentru că, argumentează el, fuziunea « Sphairos »-ului presupune un amestec al părţilor, iar diviziunea produsă de Ură implică o revenire a fiecărui element în masa lui iniţială. Totul provine însă din confuzia similarităţii cu identitatea. Similaritatea priveşte lucrurile sub un anumit raport, care, în cazul nostru e Iubirea, pe cînd identitatea reprezintă o echivalenţă globală. Despre natură, (s-au păstrat c. 400 de versuri) dezvoltă aşadar o cosmogonie ale cărei date le vom prezenta în cele ce urmează. Universul, întregul ( « to hen »), guvernat de Iubire; « Sphairos »-ul, deci, era bucuros de singurătatea care-1 înconjura. Cînd puterea Urii (Discordiei) a început să acţioneze, din întreg a început să se desfacă mai întîi eterul (sau aerul) şi deoarece el se răspîndea în jurul Sferei, aceasta diminua şi se consuma. Apoi, s-a degajat focul care, nemaigăsind loc, s-a

Empctiocle
62

concentrat sub calota eterului. Sub calotă, în continuare, s-a concentrat pămîntul şi din pămînt « a ţişnit apa, sub presiunea enormă a vîrtejului; prin vaporizare apa a produs aerul. Cerul e format de eter». Soarele nu e făcut din foc ci e o reflectare a focului, asemănătoare unei oglindiri în apă, iar ruta circulară a soarelui descrie limita lumii. Luna e o formă de aer condensat, pătruns de foc, primind lumina de la soare. Printr-o retragere a aerului sub presiunea puterii solare, polul arctic s-a deplasat, nordul s-a ridicat, iar sudul a coborît şi astfel lumea a căpătat o anumită înclinaţie. Universul are o stingă şi o dreaptă, nu este deci uniform şi indiferent răspîndit în toate direcţiile, dreapta fiind la tropicul de vară (tropicul Cancerului), iar stînga la cel de iarnă (tropicul Capricornului) (Cf. Jean Bollack, Empe-docle, voi. 3, Les Origines. Commentaire 1, Paris, 1969, p. 276— 277). Ideea nu se limita aici. E. stabilise o echivalenţă între dreapta, căldură şi mascul, şi, după el, primii oameni s-au născut în sud şi în dreapta pămîntului. Concepţiile filosofului se află pe linia mentalităţii indo-europene care asimilează dreapta cu sudul şi stînga cu nordul. Filosofia mai nouă, Platon şi Aristotel, identifică dreapta cu originea mişcării rotaţiei universului şi o plasează la Est (J. Bollack, ibid.) Stadiul fragmentar în care ne-a parvenit opera lui E., ca dealtfel filosofia presocratică în general, ne împiedică să ne formăm o idee mai exactă despre concepţiile lui. Cosmologia lui E. urmează, în mare, tradiţia ionică. Ca şi Anaximene, el credea că stelele sînt fixe, prinse de o boltă de cristal (cerul, aerul solidificat) şi că planetele, în schimb, se mişcă liber. Cosmosul e format din două emisfere: prima e plină de foc şi în vîrful ei focul se reflectă sub forma soarelui. în cealaltă emisferă, compusă din aer amestecat cu foc, soarele e reflectat a doua oară şi înconjură pămîntul. Pentru că distanţa de la pămînt la cer e mai mică decît lărgimea cerului, cosmosul are aspectul unui ou culcat. Aici el urmează iarăşi o tradiţie greacă foarte veche (oul orfic), pe care o regăsim în mitologia şi filosofia indiană (oul universului). Tot aerul şi focul dau naştere anotimpurilor: aerul dilatat şi urcind produce frigul iernii focul, tinzînd spre părţile inferioare, da' naştere verii. Iar marea e «ca o sudoare a pămîntului; încălzit de soare, pămîntul a produs această umiditate care e sărată ca şi sudoarea». Biologia lui E.se sprijină pe două principii, căldura şi frigul, al căror sens filosofic este destul de incert. Căldura e caracteristică genului masculin, iar frigul celui femenin. Sensul « căldurii» într-o asemenea embriologie ne scapă complet. Dar sînt şi unele informaţii uluitoare; E. ştia că embrionul uman trăieşte dar nu respiră şi că primul lucru care se formează în foetus este inima. Datorită lui E. aflăm că anumite credinţe populare dăinuie de peste două milenii: «Conformaţia foetusului e supusă în timpul sarcinii imaginaţiei femeilor, adesea ele îndrăgesc statui sau tablouri şi au copii care seamănă cu aceste obiecte» (Aetius, 5.11). O idee probabil originală a lui E. o constituie considerarea sîngelui ca centru conducător al fiinţei omeneşti. Afluenţa sîngelui într-o parte a trupului îi conferă acestuia superioritate asupra celorlalte părţi. Inteligenţa se hrăneşte din valurile sîngelui şi de acolo ar proveni gîndul mobil al omului, pentru că ceea ce gîndeşte este de fapt fluxul sîngelui care înconjură inima. Inima e incoruptibilă şi compusă dintr-un amestec de substanţă eterică şi aer. în concepţia lui E. nu există naştere şi nu există moarte. Există numai amestec şi dezagregare, compunere şi descompunere. Pe prima oamenii o numesc naştere, iar pe a doua moarte. Amestecul e produs de Iubire, iar Iubirea e dorinţa care uneşte lucrurile asemănătoare, pe cînd Ura izolează ş1 dezmembrează. Dintr-un fragment (Diels, fragm. 37; Tannery, op. cit. p. 343^ reiese însă că unirea se produce în interiorul elementelor, nu între ele. Poemul « Despre natură» era împărţit în trei cărţi (alţii vorbesc numai de două). Cele expuse mai sus constituie subiectul primelor două cărţi. A treia, din care s-au păstrat foarte puţine fragmente, era dedicată zeilor. Elementele primordiale ale lumii erau considerate zeităţi, ca şi întregul, universul sau cauza primară a tuturor, Necesitatea («ananke»). O puternică influenţă pitagoreică e sensibilă în Prologul 63 cestui poem. E prezentă aici credinţa ţi transniigraţia sufletelor, în pedeapsa ne care o capătă ele de a rătăci 10.000 de ani prin corpuri de plante şi animale, departe de zei, pentru păcatele comise în existenţa anterioară. Locul ispăşirii e însăşi viaţa plină de dureri, mărginită şi neştiutoare de imensitatea cosmosului. Calea pentru eliberare este descrisă in celălalt poem, rămas fragmentar, Kathar-moi- Filosoful se descrie aici pe sine însuşi, ca pe un zeu venit să-i elibereze pe oameni de suferinţă, pentru că această lume. aflată sub imperiul Urii (Discordiei), e răscolită de boli, crime, nenorociri şi, păcat fundamental, îşi sprijină existenta pe autofagie, căci ucigînd ca să se hrănească, oamenii îşi mănincă în animalele sacrificate propriii lor fii sau părinţi, cărora metempsihoză le-a dat această formă. Concepţiile filosofice ale lui E. se adapă din imaginaţia poetului, din plăsmuirile acestuia. Deşi puţine, fragmentele din Katharmoi atestă aceleaşi însuşiri de poet autentic ca şi versurile păstrate din Peri physeos, claritate, o imagistică bogată, epitete noi. opuse celor tradiţionale. Printre filosofii poeţi, E. este unul dintre cei mai mari, dacă BU chiar cel mai mare. Aristotel, în capitolul I al Poeticii, îl exclude însă din rîndul poeţilor, ţinînd seama de subiectele tratate, care n-aveau nimic de-a face cu ficţiunea poetică. Nimic mai greşit. E. era un poet în adevăratul înţeles al cuvîn-tului, un maestru al hexametrului care, prin cadenţa sa, izbuteşte să sugereze ceva din avîntul celui dornic să redea oamenilor echilibrul sufletesc sau să-i lămurească asupra tainelor naturii. Ştirile culese de Diogene Laerţiu (73) despre înfăţişarea şi activitatea lui E. concordă cu impresia de netăgăduit talent literar care se desprinde la lectura versurilor sale, pline de strălucire şi graţie. O
0p

ERA. Ediţii. H. Diels — W. Kranz, Die Wlernente der Yorsokratiker, ed. XII, voi. I, «MUn, 1966, p. 276-375; J. Bollack, Empi"ck, 3 voi. Paris, 1969. Traduceri. A. Frenkian, "tpedocle, fragmente, în Primii materialişti greci, Bucureşti, Editura de Stat, 1950, p. 57 — 73; C. Balnmş, Diogenes Laertios, Vieţile şi doctrinele filosofilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 409 — 416. REFERINŢE CRITICE. G. W. F. Hesel, Prelegeri de istorie a filozofiei, voi. I, trad. rom., Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 280 — 286; P. Tannery, Pour l'hisloire de la science hellene, ed. II, Paris, 1930, p. 313 — 347; A. Frenkian, Etudes de philosophie presocratique, voi. II, Paris, 1937, p. 46 — 61; K. Marx, Caiete de istoria filosofiei epicuriene, stmce şi sceptice în Scrieri din Tinereţe, Bucureşti, Editura Politică, 1968, p. 169; W. K. Guthrie, A History ofGreek Philosophy, voi. II, Cambridge, 1969, p. 122 —265; J. Bollak, comentarii la ed. citată; I). O'Brien, Empedocles'Cosmic Cycle, Cambridge, 1969; F. M. Cleve, The Giants of Pre-Sophistic Greek Philosophy, Tbe Hague, 1969, p. 329—396; F. Krafft, Anaxagoras und Empedocles In Die Grossen der Weltgeschichte, volum colectiv, Ziiricn, Artemis, 1971, p. 466 — 482: The Pre-Socratics, A Collection of Criticai Essays, volum colectiv, editat de P. D. Mourelatos, New York, Anchor

Books, 1974.

***
EPICUR [Epikuros], fiul lui Neokles şi al Chairestratei; (342 î.e.n., Samos — 271 î.e.n., Atena). Filosof. A predat filosofia la Colofon, Lampsaeos şi Mytilene iar din 307 î.e.n. la Atena, unde s-a stabilit pentru tot restul vieţii. Este promotorul uneia dintre cele mai importante şcoli de filo-sofie ale antichităţii. Doctrina sa nu are un caracter contemplativ, ci unul activ şi practic. Din cele 300 de lucrări scrise, nu ne-au parvenit decît trei scrisori, 40 de sentinţe extrase din opera sa principală Peri physeos (Despre natură) şi o culegere de 80 de maxime. în antichitate filosofia sa a fost împărţită în Kanon (Canonica — criteriul distingerii adevărului de fals, principiul prim şi elementele esenţiale), Physika (Fizica — geneza, disoluţia şi substanţa universului) şi Ethika (Etica — modalităţile şi idealurile existenţei). Dar originalitatea şi răsunetul acestei doctrine vin din acceptarea «plăcerii» ca ideal filosofic. Termenul era însă departe de a avea sensul Iui obişnuit. E. înţelegea prin « hedone » plăcere absenţa suferinţei. în aceste condiţii fericirea devenea o stare

Epieur
64

de plăcere netulburată de suferinţă şi eternă, «ataraxia» (netulburare). Cenzurii raţiunii îi revenea datoria de a opera selecţia şi de a stabili plăcerile lipsite de suferinţă şi eterne. Idealul epicureic al «ataraxiei» poate fi comparat cu cel budist al «nirvanei» (stingere). Epicureis-mul, care nu este însă o religie, rezolvă problema fericirii dincolo de moarte prin concepţia materialităţii sufletului. Materia, fiind indestructibilă, fericirea, care e o stare sufletească, este şi ea nepieritoare. Din această idee decurge necesitatea studiului materiei, deci a ştiinţei şi a cunoaşterii. Pe acest argument se baza E. pentru a înlătura frica de moarte, unul din obiectivele oricărei filosofii. Tot de aici derivă diferenţa esenţială dintre epicureism şi hedonism, care concepe plăcerea numai în limitele vieţii umane. în sec. I î.e.n. poetul latin Lucreţiu a reluat sistemul lui E. în poemul De rerum natura, O Caracterul cu totul nou al filosofiei lui E., despre care K. Marx a spus că a fost un « adevărat iluminist radical» al antichităţii (Ideologia germană în Opere, voi. 3, p! 131), era destul de neobişnuit pentru mentalitatea grecilor. Scopul principal al doctrinei sale era realizarea « plăcerii ». Pentru un popor obişnuit ca filo-sofia să-i recomande austeritătile vieţii, un curent, avînd ca ideal «plăcerea», nu putea să aibă decît soarta cultului lui Dionysos sau al hedonismului cirenaic, care, din modalităţi pozitive de a atinge tensiunea spirituală, degeneraseră într-o vulgară senzualitate. Discreditarea lui E. se datoreşte acestor neînţelegeri. Realitatea este că, aşa cum certifică sursele de încredere, gînditorul ducea o viaţă cumpătată, poate chiar austeră. Calitatea lui umană ne-o dovedeşte pietatea faţă de părinţi, « mărinimia faţă de fraţi, bunătatea faţă de slujitori» (Diogene Laerţiu 10.9), iar opinia contemporanilor despre el este atestată de statuile de bronz pe care patria i le-a ridicat în semn de omagiu. Alături de lucrarea fundamentală Peri physeos (Despre natură), care cuprinde 37 de cărţi, pentru o ilustrare a subiectelor dezvoltate de filosof, putem cita şi alte titluri: Peri atomon kai kenou (Despre atomi şi vid) ; Peri haireseon kai phygon (Despre alegere şi respingere) ■ Peri eidolon (Despre simulacre) ; Peri ero'. tos (Despre iubire); Peri hosiotetos (Despre conduita, dreaptă); Peri bion (Despre modalităţile de a trăi) ; Peri telous (Despre scopul vieţii); Peri dikaiosynes kai ton allon areton (Despre dreptate şi celelalte virtuţi); Peri mousikes (Despre muzică) • Peri pathon doxai (Teorii despre pasiuni); Kyriai doxai (Maxime fundamentale sau Aforisme) ; Peri kriteriou e kanon (Despre criteriu sau Canonul). Ca scriitor, el avea remarcabile calităţi: sobrietate stilistică, claritate în expresie şi, în epistole, cînd se adresează la persoana a Ii-a, chiar oarecare căldură, plină de persuasiune. O simplă lectură a titlurilor justifică împărţirea tripartită făcută încă din antichitate a filosofiei sale şi anume: Canonica, al cărei obiect este criteriul distingerii adevărului de fals « kriterion », principiul prim « arche» şi elementele esenţiale « stoicheiotikon » ale universului; Fizica — tratînd despre geneza « genesis », disoluţia « phthora» şi substanţa « phy-sis» universului; Etica, îndreptată spre lucrurile care trebuiau căutate «hai-reta » sau evitate « pheukta », despre felurile de viaţă posibile «bioi» şi despre scopul vieţii «telos tou biou». Prin urmare, ţelurile filosofiei lui E. erau nu numai explicative, ci şi formative, de aici importanţa pe care au căpătat-o în lumea greacă. Dar originalitatea şi succesul acestei doctrine vin din cu totul altă parte. Ea a produs în cîmpul filosofiei o ruptură. Se credea, în general, că filosof ia trebuie să-1 înalţe pe om deasupra condiţiei curente, iar instinctele şi pasiunile erau blamate ca vulgare. Calea spre desăvîrşire sau spre fericire o constituia reprimarea plăcerilor efemere, cu alte cuvinte practicarea austerităţii. O asemenea cale nu putea fi populară şi filosofia rămînea ocupaţia unei elite. E. a riscat, în aceste condiţii, un mare pariu: a acceptat plăcerea («hedone») în filosofie şi chiar mai mult decît atît, a pus-o ca deviză şi ideal. Era o sfidare nu numai pentru filosofie-Pentru omul obişnuit, rebarbativ la asceza, această ridicare în rang a dorinţelor fireşti, de toate zilele, crea, fără voie, un imperativ care îi cerea tocmai ce-i refu65 Epieur *aseră celelalte doctrine. Artificiul era aproape genial, dar riscurile nu erau mai nutin primejdioase. Desigur că E. înţelegea prin *plăcere» cu totul altceva decît ceea ce se înţelege în sens vulgar, plăcere, da, însă nu în sensul obişnuit, ci într-un sens superior, plăcere care trebuia atinsă prin strădanie, nu trecătoare, ci una eternă. E uşor de văzut că pericolul principal era vulgarizarea noţiunii, ceea ce dealtfel s-a şi întîmplat. Aceasta priveşte însă istoria ulterioară a epicureis-nuîlui. Filosoful şi-a dat seama de acest pericol şi a ţinut să precizeze lucrurile de la început: «Atunci cînd spuneam că plăcerea este scopul vieţii («telos»), nu înţelegeam plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau din desfătări senzuale, cum socotesc unii, sau din neştiinţă, nepricepere sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţii din corp şi a tulburării din suflet» (Diogene Laer{ra 10.131, trad. C. Balmuş). E ciudată identitatea dintre teoria epicureică a absenţei tulburării din suflet şi cea stoică, care blama pasiunile, tot pentru că dau o « perturbatio animi». Şi aici extremele se ating. Plăcerea devine în filosofia lui E. un scop în sine. Omul trebuie să tindă la starea de plăcere permanentă, netulburată de nici o suferinţă. Aceasta înseamnă, de fapt, fericirea, «eudai-rnonia». Prin urmare, problema este de a găsi plăceri dujabile care nu sînt urmate de suferinţă. în privinţa plăcerilor trupeşti, ele trebuie să asigure sănătatea şi să evite boala, suferinţa trupului, printr-un judicios control al dorinţelor trupului. Dorinţele ( « epithymiai») sînt de mai multe feluri. Unele sînt fireşti (« physikai») şi necesare ( « anankaiai»), ele suprimă durerea, ca, de pildă, băutura care astîmpără setea. Altele, cum ar fi de pildă, rafinamentul culinar, sînt la rîndul lor fireşti, . .nu ?i necesare (« ouk anankaiai») urmărind numai să diversifice plăcerea, nu 1 satisfacă o cerinţă naturală. Pe cît ;.u putinţă, ele trebuie înlăturate. în sfîr-»ţt, există şi dorinţi nefireşti ( « oute phykai ») şi nenecesa're («oute anankaiai»), trehPre care e inutil să mai precizăm că «uie să fie complet eliminate şi pe ~e E. le consideră rezultatul unor păreri ^«e. în privinţa plăcerilor spirituale, valoarea lor o dă cenzura raţiunii. E. enumera: «judecata sobră», «căutarea motivelor ( « aitiai ») fiecărei alegeri şi respingeri » şi «alungarea acelor păreri ( « doxai») prin care cele mai mari tulburări pun stăpînire pe suflet» (Diogene Laerţiu, 10.132,). Aceste principii sînt foarte importante pentru că ele afirmă baza raţională a moralei epicuriene. Sursa comportamentului etic — pretinde E. — se află în raţiune. Orice încălcare a codului moral vine dintr-o greşită înţelegere a lucrurilor, deci dintr-o eroare a raţiunii. De aceea, înţelepciunea («phrone-sis ») este un lucru mai de preţ chiar decît filosofia; din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi («aretai»), căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută dacă aceasta nu e şi o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă. Originalitatea lui E. apare în conceperea fericirii ca o stare de «netulburare» sufletească, celebra «ataraxie», o stare de beatitudine, în care durerea, suferinţa nu mai ating sufletul, în esenţă, doctrinele opuse, de pildă stoicismul, nu

spuneau altceva; diferenţele apar Jnsă în elementele luate în consideraţie, în stoicism, pasiunile erau condamnate tocmai pentru că reprezentau exacerbarea plăcerilor individuale. Adevăratul obiect al blamului stoic îl constituia plăcerea în sine. înfruntarea durerii reprezintă calea spre eliberarea de durere. Medical vorbind, stoicismul era o metodă homeopatică. încă o diferenţă esenţială între E. şi stoicism o constituie modul de a considera suferinţa trupească. Stoicismul o priveşte oarecum cu interes, durerea fiind într-un fel un prilej dat spiritului de a-şi dovedi tăria, înfruntînd-o. E., dimpotrivă, caută căile prin care durerea poate fi evitată, molcomită. Se poate deci spune că epicureismul a cîştigat în sfidarea pe care o lansase filosofiei. El a demonstrat că sistemul de valori comun poate sta la baza unei doctrine întru nimic inferioară sistemelor de elită. Mai mult încă, descrierea psihică a «ataraxiei » reprezintă un nivel pe care psihologia stoică nu 1-a atins niciodată. E. a ieşit însă învins, în domeniul propriei sale doctrine sociale. Folosind aceeaşi terminologie el cerea o schimbare de conţinut, un efort de înţelegere şi, în final, o Scriitori greci şi latini — c. 1874

Epicur transformare în conştiinţa socială. Ambiguitatea termenilor a servit comodităţii populare şi oamenii au preferat să-şi ridice slăbiciunile la rangul de filosofie, în loc să se înalţe ei înşişi la preceptele filosofice. Istoric vorbind, se constată o imediată denaturare a doctrinei, iar în sec. I î.e.n. Cicero, care se număra printre editorii poemului epicureic De rerum natura al lui Lucreţiu, nu găseşte cuvinte, cînd e vorba de epicureism, să-şi exprime repulsia, nefă-cînd altceva decît să împărtăşească un sentiment general. Epicureismul tîrziu devenise un paravan cu care oamenii îşi justificau cele mai sordide patimi. Revenind la soluţia preconizată de E. privind ataraxia putem face unele analogii cu idealul budist al « nirvanei». în sanscrită « nirvana» înseamnă « stingere » şi conceptul budist se referă la stingerea completă a pasiunilor prin renunţare, urmată de o stare de beatitudine care rezultă pentru suflet. Nu altceva este «ataraxia »: « Cel ce e fericit» ( « makarios ») şi « nepieritor » («aphthartos ) nu are nici supărări, nici nu supără pe altul; întrucît nu e stăpînit nici de mînie, nici de simpatie, căci fiecare din acestea presupune slăbiciune» (Maxime fundamentale, 1). Veşnicia la care se referă E. ridică însă o problemă fundamentală pentru filosofie. Dacă fericirea e o stare psihică şi dacă omul e muritor, cum poate fi fericirea veşnică? Nu dispare ea odată cu moartea? Răspunsul la această întrebare ne arată distanţa reală dintre budism şi epicureism. Budismul e o religie şi una din concepţiile pe care se bazează e credinţa în metempsihoză, deci în nemurirea sufletului. Or, metempsihoză nu e demonstrată prin nici un fapt controlabil. Eternitatea sufletului trebuie căutată în altă parte. Şi E. o găseşte în însăşi materialitatea lui: «sufletul («psyche») e tot un corp (« soma ») compus din particule fine ( «lep-tomeres») diseminate în întreg trupul omenesc, foarte asemănător unui amestec de suflu şi de căldură». (Diogene Laerţiu 10.63). Materialitatea sufletului duce aşadar la eternitatea lui dar pe altă cale, şi anume prin faptul că materia este nepieritoare. De aici decurge mai întîi necesi66

tatea ştiinţei, în calitatea ei de drum spre cunoaştere, idee subliniată de Lenin, care o considera drept o «ipoteză genială, destinată să indice ştiinţei, iar nu clericalismului, calea pe care trebuie s-o urmeze» (Caiete filozofice în Opere complete, voi. 29 p. 248). Lenin relevă că procesul cunoaşterii e descris de E. ca un fenomen puP material, şi, polemizînd cu Hegel, a arătat că elementul esenţial aici este « fiin-tarea lucrurilor în afara conştiinţei omului şi independent de ea». (Ibid.,' p. 247). Pe argumentul cunoaşterii se bazează filosoful pentru a înlătura frica de moarte unul din ţelurile principale ale oricărei filosofii. « Ar fi cu neputinţă să alungăm teama cu privire la lucrurile de cea mai mare importanţă, dacă omul n-ar cunoaşte natura întregului univers, ci ar trăi in frica a ceea ce semnifică miturile. De aceea, fără studiul naturii nu există o desfătare a plăcerilor curate». {Maxime fundamentale, la Diogene Laerţiu, 12). Tot ei au observat că la E. «întîlnim pentru prima dată ideea că statul se întemeiază pe un acord reciproc între oameni, pe un contract social» (ibid.). Ca şi Democrit, E. este autorul unei teorii asupra dezvoltării civilizaţiei şi culturii omeneşti, cu anumite implicaţii de filosofie a dreptului. Această teorie, în linii mari, o cunoaştem din cartea V a poemului lui Luereţiu, De Rerum Natura. In rest, fizica lui E. reia destul de fidel atomismul demo-critic (vezi Democrit), etica propagă aceleaşi precepte ca pretutindeni. Despre partea originală a eticii lui E. ne-am ocupat mai sus. S-a demonstrat (E. Bignone L'Aristotele perduto e la formazione filosofica di Epicuro. voi. 2, p. 3 — 333) că etica lui E. s-a format prin polemica împotriva doctrinei de tinereţe a lui Arisţotel şi a şcolii platonico-arist'otelice. Ar fi de menţionat, în plus, Despre criteriu sau Canonul lui E., unde filosoful afirmă ca senzaţia reprezintă criteriul adevărului, dar unde rolul critic al raţiunii este w> parte subestimat. în sfîrşit, E. atacă unul din conceptele fundamentale ale filosofie1 eline şi anume conceptul de «necesitate» («ananke»), aplicat oriunde lipsea o motivare inteligibilă. Printre altele, acesta este cazul originii lucrurilor, al mobuU" lui intim al transformării haosului în un 67

Epicur rs par E. priveşte mai departe încă de ^raniţele universului nostru; el acceptă, probabil, şi alte moduri de existenţă, motiv pentru care legile lumii sub puterea cărora se află nu i se par obligatorii: «Necesitatea este un rău, dar nu există nici o necesitate de a trăi sub imperiul necesităţii » (Gnomologium Vaticanum Epicureum,'9, 40). Această maximă este una dintre cele mai îndrăzneţe idei din filo-s0fia greacă. Două secole mai tîrziu, Titus Lucretius Carus avea să reia sistemul lui E. în poemul De Rerum Natura. Tot în sec. I î.e.n., pe pămîntul Italiei, şi anume la Neapole, înfloreşte o şcoală epicureică a cărei activitate a avut o rodnică influenţă asupra unor renumiţi oameni de litere latini, printre care se numărau Vergiliu şi Horaţiu. Unul din promotorii acestui cerc era Syron, prietenul de tinereţe al lui Vergiliu. La acelaşi cerc era afiliat şi Filodem din Gadara (c. 110 — 35 î.e.n.) poet şi estetician. O altă perioadă de înflorire a epicureis-mului, considerată drept un simptom al reacţiunii împotriva iraţionalismului şi misticismului neoplatonizant, se desfăşoară aproape pe toată durata sec. II e.n., de astă dată începînd din ţinuturile orientale ale imperiului roman. Mărturie în acest sens stă marea inscripţie din Oinoanda (SV Asiei Mici), ridicată pe cheltuiala unui anume Diogenes. Pe o lungime de c. 40 de m inscripţia a păstrat, săpată în piatră, doctrina epicureică în toate aspectele ei. Dacă evul mediu scolastic preţuieşte mai puţin pe E., în schimb, începînd din sec. XVI (Montaigne, Gassendi) şi mai ales în epoca luminilor, în care gîndesc şi scriu un David Hume, un Helvetius sau un Holbach, urnea modernă începe să devină pregătită pentru înţelegerea superioară a opeei unuia dintre cei mai de seamă gîndi-tQri ai Greciei vechi. O
PERA. Ediţii: H. Ilsener, Epicurea, Leipzig, iu »ner, 1887; retipărire, Stuttgart, Teubner, "! P. von der Mtihll, Epicuri epistulae tres ratae sententiae, Leipzig, Teubner, 1922; reti"re> Stuttgart, Teubner 1966; Graziano Arrighetti, Epicuro. Opere. Introduzione, Testo critico, traduzione e note. Torino, 1960. Traduceri: H. Mihăescu şi B. Papu, Epicur, Lucreţiu, Fragmente, Bucureşti, Editura de Stat, 1950; C. Bal-muş, Diogenes Laertios. Vieţite şi doctrinele filosofilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 463-506. REFERINŢE CRITICE. K. Marx şi F. Engels, Ideologia germană în Opere, voi. III, Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 129-132; G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, trad. rom., voi. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 45 — 77; V. I. Lenin, Caiete filosofice în Opere complete, ed. II, voi. 29, Bucureşti, 1966, p. 244 — 253; E. Zeller, Die Philosophie der Griechen, voi. III, partea I, Leipzig, 1909, p. 373 —494; .T. M. Guyau, La Morale d'Epicure el ses rapports avec Ies doctrines contemporaines, ed. II, Paris, 1910; E. Bignone,

L'Aristotele perduto e la formazione filosofica di Epicuro, 2 voi. Firenze, 1936; A. J. Festugiere, Epicure et ses dieux, Paris, 1946; E. Paratore, L'epicureismo e la sua diffusione net mondo latino, Roma, 1960; P. Bo-yance, Lucrece et l'epicurisme, Paris, 1963; Gh. Vlăduţescu, Etica lui Epicur, Bucureşti, 1972.

*** ERATOSTENE [Eratosthenes], fiul lui Aglaos; (c. 284 î.e.n., Cirene, Libia — 204 î.e.n.?, Alexandria, Egipt). Celebru savant grec din Alexandria, fondatorul geografiei ştiinţifice. Erudit, cu preocupări multiple. A studiat mai întîi la Alexandria, ca discipol al lui Calimah, apoi la Atena, unde se găseau pe atunci profesori iluştri, printre care însuşi Zenon din Kition, fondatorul stoicismului. Se presupune că E. a audiat prelegerile acestuia, fără să accepte însă în întregime stoicismul. El are aceleaşi cuvinte d"e laudă pentru stoicul Ariston din Chios ca şi pentru filosoful academic Arcesilau, pe care, de asemenea, se presupune că 1-a audiat. După o lungă şedere la Atena, pe la vîrsta de 40 de ani, E. a fost chemat de către Ptolemeu Evergetul (246—221 î.e.n.) la conducerea vestitei biblioteci din Alexandria, post rămas vacant după moartea lui Apollonios din Rodos. Timp de aproape patru decenii (230 — 193 î.e.n.),

Eratostene
68

E. a îndeplinit această funcţie de prestigiu, concomitent cu cea de profesor, bucu-rîndu-se de înalta stimă a Ptolemeilor. A trăit circa 80 de ani. Se spune că, din disperare pentru că şi-a pierdut vederea, s-a lăsat să moară de foame. Opera lui E. a fost vastă şi variată. A elaborat opere literare, critică literară, tratate filosofice şi lucrări din domeniul ştiinţelor exacte. Numele lui a devenit celebru prin lucrarea Geographika (Geografia), care a pus bazele geografiei ştiinţifice în antichitate. Din întreaga sa operă, azi nu se păstrează decît puţine fragmente şi referiri la diferiţi autori. O E. a fost geometru, matematician, geograf, cronograf, filosof, filolog şi poet. Vasta lui erudiţie a uimit pe contemporani, care au văzut în el un al doilea Platou deşi această apropiere nu a fost unanim acceptată. Printre creaţiile sale poetice se numără două mici epopei, Her-mes şi Anterinnys, ultima avînd ca subiect uciderea lui Hesiod şi pedepsirea ucigaşilor lui, şi un poem elegiac intitulat Eri-gone, referitoare la cultura viţei de vie introdusă în Grecia de tatăl Erigonei, la îndemnul şi sfatul lui Dionysos. Dialogurile filosofice (Meletail), tratatul său Peri agathon kai kakon (Asupra binelui şi a răului), şi alte opere polemice sînt modeste ca realizare. în schimb, tratatul său de critică literară, intitulat Peri archa-ias komodias (Asupra comediei vechi) (12 cărţi), a fost o lucrare de mare prestigiu, prin erudiţia şi spiritul critic profund de care a dat dovadă scriitorul. Este şi autorul unei lucrări de istorie, intitulată Peri chronographion (Despre cronograf ie). Dar, mai presus de toate, E. a fost un savant de prim rang în domeniul ştiinţelor, şi mai cu seamă al geografiei matematice. Geographika, în 3 cărţi, a devenit pentru multe secole după apariţia ei opera fundamentală în cunoaşterea lumii locuite. Din păcate, nici această valoroasă producţie a antichităţii eline nu s-a păstrat. Dispunem totuşi de informaţii detaliate asupra ei, graţie Geografiei lui Strabon care îi^ face o prezentare critică amănunţită, în privinţa conţinutului, cartea I schiţează în linii mari istoricul geografiei, cu care prilej E. critică, pe temeiuri ştiinţifice, pe toţi acei care acordă valoare reală ficţiunilor poetice, în special poemelor homerice. El consideră pe Homer un plăsmuitor de miracole acordînd mai mare credit lui Hesiod decît lui Homer. îi menţionează, apoi, printre primii geo! grafi, pe Anaximandru şi pe Heeatcu din Milet. După ce arată, în continuare, pro. gresele realizate de generaţia de după Alexandru cel Mare în cunoaşterea « pj. mîntului populat», E. discută forma sferică a pămîntului şi modificările continentelor de-a lungul veacurilor, cînd uscatul actual a fost fund de mare. Cu acest prilej, el tratează diverse teme de geografie fizică privind retragerea mărilor, eru-perea unui bazin maritim într-altul, formarea strîmtorilor şi a curenţilor din strîmtori, depunerea aluviunilor, ridicarea fundului mărilor şi altele. Cartea a Ii-a a Geografiei, după revizuirea şi rectificarea ce-o aduce vechilor lucrări, reia problemele de geografie generală privind sfericitatea pămîntului cu marea dimpreună, ca şi a cerului. Determină apoi circumferinţa terestră şi lăţimea « pămîntului populat», ale cărui limite se încadrau, după cunoştinţele de atunci, între Meroe, insulă şi oraş al Etiopiei, în sud, şi Thule, probabil insulele Shetland sau Islanda de azi, în nord, lungimea insulei terestre echivalînd cu dublul lăţimii. Tot în cartea a Iia se consemnează o serie de calcule latitudinale, de valoare pentru o muncă de pionierat, calcule bine apreciate de marele matematician al vremii care a fost Hipparchos, valabile şi astăzi sau foarte apropiate de adevăr. în sfîrşiţ, E. consideră inutilă împărţirea lumii noastre în continente şi unilaterală diviziunea ei în « greci» şi « barbari». în cartea a IlI-a, revizuieşte vechea harta a pămîntului făurită prima oară, se pare, de Anaximandru şi-i aduce unele modificări, prelungind pînă la Imaus, cei mai nordici munţi ai Indiei, paralela trasa de Diceaih de-a* lungul Mediteranei, de la Coloanele lui Heracles (Gibraltar). DŞ asemenea, aduce şi alte îmbunătăţiri ve' chilor hărţi, prin coborîrea Indiei mai sprŞ sud, astfel încît limitele sudice ale PeD' insulei să atingă paralela oraşu'.ui Mer0. (pe cursul superior al Nilului), iar iinU' 69 Eratostene *ple nordice să ajungă pînă la latitudinea coifului Issos (Cilicia). De asemenea, lui £ j se datorează trasarea primului meridian ' este vorba de meridianul ce trece Drin ' Rodos, devenit, la fel ca paralela Atenei, un important punct de reper în determinarea distanţelor diverselor puncte de Pe glob- El divide, apoi, cele două jumătăţi ale lumii populate, despărţite de paralela Atenei, în mai multe secţiuni, numite «sfragide» (semne pentru marcarea măsurătorilor geografice), în cadrul cărora delimitează regiunile pămîntului aparţinînd diferitelor neamuri. Un mare spaţiu al acestei cărţi este ocupat de calculele numeroase şi dificile de determinare a distanţelor şi de fixare a diverselor puncte de pe glob. Nu lipsesc nici descrierile regionale în care se subliniază particularităţile locului privind produsele solului, populaţia şi alte caracteristici ale regiunii. E. admite, prin calcule, necesitatea unei zone temperate şi locuite, sub ecuator, părere adoptată de Polibiu şi, parţial, de Poseidonios. Două teme abordate de savantul din Alexandria scot îndeosebi în lumină personalitatea lui: problema homerică şi geografia matematică. Homer, în concepţia grecilor din antichitate, este începutul tuturor ştiinţelor. E., gramatic şi poet la rîndul său, este sensibil la farmecul epopeilor homerice, dar, în acelaşi timp, ca om de ştiinţă şi matematician cu renume, face distincţie între poezie şi adevăr ştiinţific. în concepţia lui, ştiinţa furnizează date exacte şi verosimile, în vreme ce poezia, expri-mîndu-se în imagini, conţine şi elemente fantastice; exploatînd miturile, ea transpune întîmplările de pe planul real pe unul ireal. Poezia face uz de alegorii şi simboluri, nu de termeni precişi şi lipsiţi le ambiguitate. De aceea, este zadarnică 'rice încercare de a verifica în practică «tele furnizate de poezie. Vană şi absurdă te deci şi tentativa unor exegeţi care ^„tă să descopere locurile prin care a ăcit Odiseu. încercarea de a localiza ^begia eroului homeric înseamnă a in-'Preta «ad litteram» ceea ce însuşi iOBiij. a conceput ca ireal şi fabulos. «Ak Atunci se va găsi locul pribegiilor lui .cuseu — spune E., spre mîhnirea şi inSnarea adepţilor atotştiinţei homerice — numai cînd se va descoperi şelarul care a cusut burduful vînturilor lui Eol». O astfel de afirmaţie, pe atunci cu totul ieşită din comun, face cinste învăţatului din Alexandria. în consecinţă, în concepţia lui E., poezia şi ştiinţa ţin de domenii diferite. Temele şi demonstraţiile ştiinţifice necesită o exprimare clară şi riguros obiectivă. Poezia poate porni de la datele ştiinţei, dar limbajul figurat şi procedeele poetice denaturează faptele. E. apare astfel ca un apărător al ştiinţei exacte, nu împotriva lui Homer a cărui valoare literară nu o tăgăduieşte, ci împotriva interpreţilor lui Homer, care căutau cu tot dinadinsul informaţii

ştiinţifice acolo unde nici Homer n-a încercat să le dea. Poezia, după E., are o valoare artistică intrinsecă, suficientă pentru a-i justifica existenţa prin satisfacţiile morale şi estetice pe care le procură. Este fără rost, deci, ca ea să-şi uite menirea şi să aspire la ţeluri ce nu i se potrivesc. Prin aceste opinii, E. este un apărător al poeziei, împotriva acelora care răstălmăcesc rosturile ei şi se străduiesc să pună în versuri probleme aride din domeniul ştiinţelor. A doua temă care dezvăluie remarcabila personalitate a lui E. priveşte introducerea matematicii în studiul geografiei. Savantul din Alexandria a conceput şi a izbutit să realizeze o geografie generală, în care problemele de geografie matematică alcătuiesc temelia întregii construcţii. Aceste probleme sînt: forma generală a pămîntului, relieful uscatului şi fenomenele mărilor, diviziunea pămîntului populat în zone şi în « sfragide », determinarea diverselor distanţe şi elaborarea unei hărţi a pămîntului, care să ilustreze exact situaţia reală a regiunilor, astfel încît cel interesat să se poată dispensa de multe amănunte ale geografiei descriptive. El a creat o geografie matematică în care limbajul cifrelor, al figurilor şi al simbolurilor suplineşte relatările prea lungi, punînd pe plan secundar descrierea regională, economică şi umană. în felul acesta, E. apare preocupat, cu precădere, de problemele teoretice. Cercetările şi calculele sale l-au condus la formularea unor principii. Cu mintea şi cu imaginaţia sa matematică, el s-a ridicat la ideea existenţei mai multor lumi populate, sub ecuator

Es cliil 70 şi la antipodul lumii noastre, deci la antipodul lumii cunoscute pe atunci, care avea în centrul său Marea Mediterană. Avantajat de situaţia de a avea la dispoziţia sa cea mai mare bibliotecă din lume, E. a pus studiul geografiei pe temeliile ştiinţei. Bl a rezolvat multe probleme de geografie matematică, rămase pînă la el în suspensie şi a confirmat prin calcule unele ipoteze. Are meritul de a fi oferit prima evaluare ştiinţifică a circumferinţei terestre şi de a fi calculat, pentru prima oară, distanţa dintre Rodos şi Alexandria, pe linia meridianului din Rodos. Ptolemeu, geograful, informează că E. a măsurat arcul meridianului cuprins între cele două tropice, socotindu-1 egal cu 11 din cele 83 de părţi ale meridianului, ceea ce înseamnă o oblicitate a eclipticei de 23°50'20". Calculul, uimitor pentru acel timp, este aproape exact. E. s-a bucurat de o largă şi binemeritată apreciere încă din timpul vieţii. Pentru meritele sale deosebite, puternicii regi ai Egiptului din dinastia Ptolemeilor l-au ridicat în fruntea celei mai înalte instituţii de ştiinţă din vremea lor, ca director al celebrei biblioteci din Alexandria. Pentru oamenii de ştiinţă în general, pentru cercetătorii din domeniul geografiei în special, Geografia lui E. a devenit o lucrare indispensabilă, deoarece ea a atins punctul culminant în ştiinţele vremii. Polibiu, Po-seidonios, Hipparchos, Strabon şi alţi învăţaţi ai antichităţii o utilizează pe larg în operele lor, adoptîndu-i ipotezele ştiin-ţffice. Polibiu şi Strabon, care îi fac o examinare critică foarte favorabilă, sînt astăzi autorii prin care putem cunoaşte această operă de prestigiu epocal, pierdută, poate, pentru totdeauna. O OPERA. Ediţii: O. Seidel, Eratosthenis geogra-phicqrum fragmenta, Gottingen, 1789; G. Bern-fiardy, Eratosthenica, Berlin, 1822; E. Hiller, Eratosthenis
carminurn reliquiae, Leipzig, Teub-her, 1872; A. Thalamas, La Geographie d'Era-tosthene, Paris, Riviere, 1921. îŞ^ERINŢE CRITICE. F. Solmsen, EratosiHeţieş as platonist and poet, Transactions and Pr/iceedings of tae american philolog. Associa-tipp, ÎŞ42, p. 192 —213; R. Merkelbach, Die Sphaerenharmonie auf einern ravennatischen Mystensarhophag, Zeitschrift fiir Papyrologie unâ Epigraphik, VI, Bonn, 1970, p. 277 —270, L. "V. Firov, Calculul lui Eratostene asupra cirl cumferinţei terestre şi lungimea stadiului elenic în lb. rusă, Vestnik Drevnei Istorii, 1972, nr. 121' p. 154-174. F. V. Şt'

ESCHIL [Aischylos], fiul lui Euîorion-(525 î.e.n. Eleusis, Atica—456 î.e.n., Gela— Sicilia). Poet tragic. Originar dintr-o familie aristocrată, el cîştigă la Atena titlul de părinte al tragediei. A scris — folosind temele creaţiei epice — aproximativ 90 de piese, dintre care numai 7 au ajuns pînă la noi în întregime: Hike-tides (Suplicantele), Persai (Perşii), Hep-ta epi Thebas (Cei şapte împotriva Tebei), Promelheus desmotes (Prometeu înlănţuit), Agamemnon (Agamemnon), Choe-phoroi (Choeforele) şi Eumenides (Eume-nidele). Inventînd al doilea personaj şi dialogul, E. subordonează lirismul coral acţiunii tragice. Luptător în războaiele medice, după o viaţă închinată teatrului la Atena, el moare la curtea lui Hieron, tiran al Siracusei. înaintea lui, corul era considerat drept o componentă esenţială a tragediei. El aduce eroul tragic pe primul plan al acţiunii. Eteocle, din tragedia Cei şapte împotriva Tebei, este primul caracter' din istoria dramei. Ultimele trei drame tragice alcătuiesc o trilogie legată: Oresteia (Orestia), singura completă care ne-a rămas din antichitate. Ea marchează o etapă în evoluţia morală a umanităţii: eliberarea de povara spaimelor ancestrale. Rolul lui în evoluţia spectacolului nu este mai puţin important, fiindcă, în afară de implicaţiile scenice ale degajării dramei din fluxul liric, el a dat măştii culoare şi formă tragică, a făcut apel la cothurn, la costume pompoase, la figuraţie, la maşinăriile de scena. O Polemica istoricilor şi a filologilor cu privire la presupusa iniţiere a poetului tragic în misterele eleusine, orfice sau pitagorice, nu s-a terminat încă. E. rămîne în orice caz un emul al lui Dionysos, dacă ar fi să-i credem pe Athenaios şi.P* Plutarh. Făcea parte din generaţia eroica a veteranilor războaielor medice, dinehta « maratonomahilor». înrudit cu Pindar ca temperament, ca morală şi ca orientare estetică, el a participat nu numai ca martor, ci şi ca element activ la grandioasa înălţare a Greciei victorioase în razboaiele cu perşii. E. datorează, pe de aită parte, «fărîmiturilor de la marile oSpeţe ale lui Homer» (Plutarh), operei lui Hesiod şi tradiţiilor folclorice majoritatea temelor pe care le-a tratat. Trei mari perioade se pot fixa în viaţa lui E. Cea dintîi, în care s-a ilustrat ca luptător în războaiele medice, a doua, de afirmare ca poet tragic pe scenele Atenei, şi, a treia, ultima, petrecută ca invitat la curtea lui Hieron, tiran al Siracuzei. în tot acest timp, E. a scris c. 90 de tragedii, din care numai şapte (selecţionate după criterii pedagogice, în vremea împăratului Hadrian — sec. II e.n.) ne-au rămas în întregime. Cifra generală, comunicată în notiţa biografică din lexiconul bizantin Suda, pare să cuprindă doar 70 de tragedii propriuzise, restul fiind drame satirice. înainte ca E. să-i definitiveze structura, tragedia fusese ilustrată de Tespis, de Prinihos, de Pratinas din Phlius. Pe acesta din urmă, tînăr încă, E. 1-aîn-vins într-un concurs de tragedie. Principala preocupare a lui E. a fost teatrul. Dacă Sofocle a avut şi însărcinări de alt ordin, politice şi militare, dacă Euripide s-a preocupat de filosofie, de morală şi de «ale cărţii», în general, E. a trăit numai prin scenă şi pentru scenă. Dealtfel, drama tragică îi poartă — ca tehnică şi ca substanţă, pînă în vremea noastră — sigiliul. E., cel dintîi, a trasat cadrul textului şi al spectacolului, deşi înaintea lui s-au afirmat şi alţi tragediografi. Un fragment, deseori citat, din Broaştele lui Aristofan precizează rolul jucat de E. în reforma tragediei: «Tu, primul dintre greci care 11 înălţat faldurii unui cuvînt magnific ji care ai împodobit graiul tragicilor». Dacă la acest testimoniu de calitate adău-îam tradiţia, care atribuie lui E. modificarea măştii şi introducerea cothurnului >c scenă, nu putem încheia decît cu fraza * Aristotel: «Pe cînd înaintea lui para v principală a tragediei era încredinţată corului, odată cu E. ea a revenit zălogului dintre actori» (Poetica, IV, i9 a, 15). într-adevăr, introducînd în ^plexul tragic un al doilea actor, E. ,ul)ordonează lirismul coral dramatisEsehil mului scenic. Evoluţia nu a fost, fireşte, nici bruscă, nici brutală. Numai trei din cele şapte tragedii păstrate de la E. sînt precis datate; se cunoaşte însă, cu oarecare aproximaţie, succesiunea lor. în Suplicantele, corul celor 50 de fete ale lui Danaos, regele Egiptului, joacă, în calitate de personaj colectiv, rolul principal; piesa, bogată în cîntece şi imnuri de o rară frumuseţe, cu o structură dramatică destul de simplă, pare să fi făcut parte dintr-o trilogie. Se ştie astăzi, după o importantă descoperire papirologică, publicată în 1952 (Oxyrh. Pap., voi. XX, 1952, nr. 2256, fragm. 3) că drama nu aparţine, aşa cum se credea, primei perioade din creaţia poetului. E posibil ca celelalte două piese ale trilogiei din care fac parte Aigyptioi (Egiptenii) şi Danai-des (Danaidele) să fi fost mai înaintate ca tehnică dramatică. Perşii în schimb, datată din 472 î.e.n. este singura tragedie « de actualitate » din cîte ne-au rămas. în mod obişnuit temele tragicilor erau preluate din fondul poemelor eroice. Ele aparţineau ciclului troian sau « reîntoarcerii » eroilor de la asediul Troiei, ciclului teban sau celui argian. De astă dată, E. vorbeşte din perspectiva elenică despre fapte de istorie contemporană, la care a participat. Va mai repeta acest lucru scriind Aitnaiai (Etneenele), cu prilejul călătoriei în Sicilia şi stabilirii sale la curtea lui

Hieron. Dar Perşii ocupă un loc aparte în opera lui E., în istoria dramei şi, mai ales, în istoria Atenei. « Pentru întîia oară de la Troia, neamurile Eladei s-au adunat pe acelaşi cîmp de luptă; pentru întîia oară tradiţiile lor risipite s-au adunat în unitatea aceleiaşi arte. A fost, de aici înainte, un tezaur comun, în care Muza tragică a găsit aurul şi fildeşul, bronzul şi marmura creaţiilor sale. N-au mai fost legende strict locale, mituri înrădăcinate într-un punct al solului, eroi poliazi, mărginiţi de zidurile unei cetăţi sau de orizontul unui trib. Toate tainele răspîndite în lumea elenică vin, din Argos sau din Teba, din Delfi sau din Corint, să se transfigureze sub cerul Atenei, să capete viaţa artei. Teatrul devine răscrucea sublimă a celor o mie de cărări ale Greciei... Avîndu-i pe Miltiade, pe Temistocle, pe Xantippos, Atena merita să-i

Eschiî aibă pe Eschil, pe Sofocle, pe Buripide. Aceşti mari poeţi sînt, în felul lor, fiii Salaminei. Eschil s-a bătut acolo. Sofocle a dansat în jurul trofeelor. Euri-pide s-a născut în ziua bătăliei» (Paul de Saint-Victor). Gustul modern nu este pe deplin satisfăcut de cîntecele doliului persan, de lungile cantate travestite în tragedie. Dar pe atunci cîntecul de jale auzit din tabăra învinşilor trezea un ecou în care « mila şi groaza » nu aveau nevoie, pentru a zgudui sufletele, de mijloacele subtile ale tehnicii. Astăzi chiar, incantaţia liturgică a corului persan cerînd puterilor infernale revenirea lui Darius la viaţă continuă să fie unul din cele mai înalte piscuri ale emoţiei tragice, depăşită doar de apariţia spectrală a Marelui Rege care dezvăluie viitorul, anunţă prezentul îndepărtat şi readuce pe oameni la măsura ce le-a fost hărăzită. Cei şapte împotriva Tebei, ultima piesă dintr-o trilogie care mai includea un Laios şi un Oedip, nu este mai puţin interesantă pentru evoluţia teatrului antic. Acţiunea, deşi în mare parte povestită, este de o puternică intensitate tragică. Personajele sînt cinci la număr, iar peripeţiile scenice de un efect rafinat. Cît despre Eteocle, el este «primul caracter» din istoria dramei, adică « primul rege » şi « erou »> individualizat aşa cum sînt « regii» şi « eroii» din teatrul modern. Prometheus desmotes (Prometeu înlănţuit), a doua piesă dintr-o trilogie care începe cu Prometheus pyrplioros (Prometeu purtător de foc) şi se încheie cu Prometheus lyomenos (Prometeu liberat), aduce pe scenă vechiul mit arian al «Vedelor». Prometeul grec, absent din Jliada şi din Odiseea, apare, pentru întîia oară, în Teogonia şi în Muncile şi zilele lui Hesiod. Legenda titanului, rudimentară şi contradictorie, se transformă la flacăra geniului eschiiean. Prometeu se ridică împotriva lui Zeus, într-o încordare mai dramatică decît orice agitaţie scenică. Eroul are măreţie şi mister. Anunţînd amurgul zeilor, poetul are intuiţii care au aflat peste secole neaşteptate împliniri. Prometeu este, în primul rînd, simbol etern al omului care luptă pentru a se depăşi, pentru a se libera, pentru a muta graniţele conştiinţei şi ale dragostei, împotrivirile nu îl descurajează, fiindcă le înţelege: «Mi-a fost milă de oameni de aceea nu s-a aflat milă pentru mine»' Apogeul artei eschileene este atins îrj Orestia, singura trilogie completă pe care ne-a lăsat-o antichitatea. Cele trei piese Agamemnon, Choeforele, Eumenidele, constituie ceea ce se numeşte o trilogie legată ele desfăşurîndu-se în timp, cu teme si personaje în dezvoltare. Se ştie că trilogiile erau în realitate tetralogii, o dramă satirică împlinind succesiunea tragică. La început, tetralogiile au fost «legate % (prin subiect sau tematică), pentru ca mai tîrziu ele să fie «libere », adică, alcătuite din piese independente. Comentatorii moderni se deosebesc între ei în ceea ce priveşte interpretarea politică a Orestiei. Unii văd în E. exponentul concepţiei tradiţionale, susţinînd că E., după Hom'er, după Stesihor, după Pinilar ar acorda puterii statale girul religios. Alţii, dimpotrivă, deduc din temele Orestiei opţiunea eschileană pentru democraţie, pentru reforma Areopagului, pentru lumină împotriva întunericului. Dar Orestia înfăţişează, în primul rînd, întreruperea lanţului de crime consumate prin ascultare faţă de poruncile vechilor zei, prin apariţia binefăcătoare şi civilizată a zeilor noi, Apollo şi Atena, zei ai iertării şi ai dreptăţii. Absolvirea lui Creste, paricidul, este în fond absolvirea umanităţii care pînă atunci zăcea sub povara spaimelor moştenite. Sentinţa care îl achită abrogă obiceiurile ce încovoiau lumea sub blestem ; omorul nu va mai naşte în mod fatal o posteritate de noi omoruri. Această revoluţie morală este simultană cu revoluţia religioasă. Victoria zeilor raţionali asupra unor divinităţi feroce corespunde progresului moral înfăptuit de individ în forul său interior, ca şi de colectivităţi în manifestarea cultului public. Dar povestea atrizilor de la Pelopsla Atreu,la Tieste, la Agamemnon şi pînă la Oreste exprimă şi lupta grecilor împotriva grelelor moşteniri chtonice. Acest vălmăşag de orori, de crime, de răzbunări unde fiecare iŞJ face în orice fel dreptatea lui, Orestia i> încheie cu o apoteoză a Eriniilor, divinităţi răzbunătoare ale matricidului, tranŞ' formate în Eumenide (divinităţi binevoitoare). Secolul lui Pericle cu tot ceea ce aduce el drept nepreţuită contribuţie 73 Eschil 0^, în filosofie, în ştiinţă, în teatru, se anunţă în finalul Orestiei. Tragedia greacă, termen final dintr-o evoluţie care cuprinde cele mai variate genuri de artă şi cele mai deosebite cunoştinţe, apare ca expresie a democraţiei ateniene, a libertăţii şi măreţiei individului în lupta cu forţele de constrîngere ale religiei şi ale statului. Menţionăm, pentru lămurirea ideii generale,definiţia tragediei datorată lui Ulrich Wilamowitz-Mollendorf, definiţie demnă să stea alături de cea aristotelică: « Tragedia antică este o parte completă prin ea însăşi din legenda eroică tratată poetic în stil sublim, pentru a fi înfăţişată ca parte integrantă a cultului public, în sanctuarul lui Dionysos de către un cor de cetăţeni ai Atenei şi de doi sau trei actori». Contribuţia lui E. la evoluţia tragediei şi a teatrului în general s-a maniîestat cu vigoare atît în ceea ce priveşte textul, cît şi în spectacol. Legendele pe care el le-a prezentat pe scenă par fragmentare revelaţii ale unor adevăruri ce le depăşesc. E. cel obscur nu revelă decît o parte din ceea ce ştie şi prea puţin din forţele spirituale care îl străbat şi îl însufleţesc. El nu explică drama, aşa cum o vor face urmaşii săi, Sofocle şi, mai ales, Euripide. El se mulţumeşte să o prezinte în momentul ei culminant şi într-o concentrare în care unitatea acţiunii, mono-litismul personajelor, iureşul neiertător al destinului îi accentuează măreţia. Re-strîngînd rolul corului şi introducînd al doilea personaj, E. a degajat sîmburele dramatic din fluxul liric şi a deschis teatrului un drum pînă astăzi urmat de toţi cîţi au întrebuinţat scena ca mijloc de manifestare artistică. Dar grandoarea nu a obţinut-o prin singurul intermediu al textului. A dat măştii culoare şi formă tragică, a făcut apel la coturn, ia somptuozitatea costumelor, la figuraţie, la maşinăriile de scenă în aşa măsură, încît Pompa exterioară să susţină tensiunea >atetică a temei, a unei teme simple, puternice şi izbitoare. Personajele lui nu sînt prea nuanţate, nu prezintă conflicte interioare, nu au o psihologie complicată, r^1" eJe poartă cu inflexibilă vigoare un esaj care este pentru eternitate al lor, 11 angajament ce transformă o poziţie ""amatică într-o statuie şi care, prin gravitatea problemelor ridicate, proclamă dreptul omului la libertate. în ciuda interpretărilor tradiţionale care insistau asupra caracterului conservator şi religios al teatrului eschiiean, astăzi majoritatea eleniştilor insistă asupra caracterului său revoluţionar. Conform acestor ultime concepţii, eroul eschiiean nu mai este văzut ca un instrument al fatalităţii, ca o simplă jucărie în mîinile zeilor, ci înăuntrul acestor forţe necesare, stăpîn pe decizia personală printr-o alegere liberă care dezlănţuie drama (B. Snell, Aeschylos und das Handeln im Drama). Din tragediile lui E. şi mai ales din Orestia se desprinde într-adevăr o linie revoluţionară. El este partizan al reformei Areopagului (săvîr-şită în 462 î.e.n. de Efialte) şi, ca atare, promotor al acelei democraţii ateniene care, dincolo de crudele tradiţii religioase şi de neiertătoarele constrîngeri politice, îşi afirmă caracterul uman şi umanist, caracter dominant al civilizaţiei greceşti. Dealtfel, în dorinţa de a sublinia valoarea moralistului, a filosofului, a presupusului iniţiat, s-a trecut cu vederea faptul esenţial că, om de teatru în primul rînd, E. a reflectat, odată cu fidelitatea faţă de tradiţie, şi ideile deseori contradictorii ale timpului său. Ideile lui religioase şi îndeosebi concepţia despre

divinitate, poziţia lui Zeus în faţa Destinului, gelozia faţă de fericirea muritorilor, scepticismul prometeic faţă de eternitatea zeilor, toate acestea se pot anevoie subsuma unei concepţii ferme. E. ştia însă că nu se poate conta pe îndurarea zeilor şi că singurul sprijin al omului este « to pathei mathos » (învăţătura durerii). Dar în ciuda acestor perspective diverse, pe care gîndirea şi îndeosebi presimţirea sa le deschide, el rămîne credincios ideii de dreptate, acelei « dike » pe care o aşază alături de destin. Ar fi prezumţios să cuprindem în acest cadru tot ceea ce este caracteristic în teatrul lui E. Dramaturgul este mai presus de gusturi şi de reguli, diformităţile sînt inerente proporţiilor sale. Tragediile lui E. lasă totuşi cititorului şi spectatorului o impresie tonică. Acolo unde Schopenhauer văzuse «drumul resemnării », un ochi mai puţin înclinat spre pesimism desprinde uşor un glas care se înalţă ferm împotriva tuturor tiraniilor.

Eschil
74

Eroii lui E., supraoameni sau semizei, fie că îşi etalează suferinţa, fie că o stăpînesc, au o structură sufletească liniară, simplă. Pasiunea lor este puternică, iar curajul cu care înfruntă destinul, nebiruit. Excesul, acel « hybris • al personalităţilor de înaltă răspundere, sau invidia zeilor izbutesc uneori să-i ucidă, niciodată să-i doboare. Acţiunea, simplă şi teribilă, lipsită de peripeţii, duce la rezultate deopotrivă de înfricoşătoare, previzibile şi chiar anunţate. Emoţia — religioasă sau laică — atinge culmi în care spaima capătă cele mai felurite expresii. Dar, oricît ar ocupa teroarea un loc de frunte în opera lui E., oricît s-ar înfăţişa ea sub aspecte sacre, nu este, ca să spunem aşa, firească. Lumea lui E. nu este lumea lui Kierke-gaard. El tinde, înainte de orice şi adînc, să descopere o ordine în existenţa căreia să creadă ... Opera dramaturgului atenian reprezintă deci, în elaborarea sentimentului care domina un personaj, un moment privilegiat şi chiar unic. La el se poate cel mai uşor surprinde efortul de unificare, de conciliere, de identificare între o lume supusă arbitrarului divin şi lumea conştiinţei în care omul nu este numai responsabil, dar şi judecător al propriilor sale fapte (cf. Jacqueline de Romilly, La Crainte et Vangoisse dans le theâtre d'Eschyle). în afară de acest aspect al spaimei, împinse uneori pînă la paroxism, atît de caracteristic eschilean, multe alte aspecte au fost studiate şi au deschis posibilităţi noi în exegeza generală. Ar fi de ajuns să cităm, în această optică, rolul şi sensul repetiţiei ca procedeu care, la o lectură grăbită, ar părea inutil. Atît în Perşii cît şi în Orestia, de exemplu, sînt expuneri de idei şi « threnosuri» (cîntece de jale), care se reiau uneori în alt metru, dar totdeauna cu scopul de a întări în spectator sentimentul de anxietate sau de durere. De asemenea, introducerea visului ca element declanşant al acţiunii este un procedeu care, de la visul Atossei din Perşii, la visul Glitemnestrei din Orestia, face parte din mijloacele obişnuite ale lui E. în vederea stabilirii unei punţi între ceea ce se vede pe scenă şi ceea ce se petrece în ţesătura viitorului, presimţit din trecut. Cititorul traducerilor îşi poate anevoie da seama de rolul lui E. în crearea limbajului tragic. El cel dintîi, a utilizat moştenirea lirică' ducînd pînă la desăvîrşire compoziţiile corale, compoziţii în care combinaţiile' de ritmuri, de simetrii şi de muzicalităţi au o strălucire şi o maiestate care n-au' mai fost atinse. « Cîntate de cor şi susţinute de melodie, aceste strofe de o superbă alură în care totul este măreţ, dureros sau teribil, în care gînduri adinei apar în mod vag sub metafore splendide şi comprimate, în care entuziasmul creează o mulţime de expresii noi şi minunate; aceste strofe ardente şi grandioase au dezlănţuit în suflete un fel de beţie şi au înmărmurit desigur mulţimea» (M. Croi-set, Manuel d'histoire de la litterature grecque, voi. III, Paris, 1935, p. 213). E. nu s-a mulţumit însă să-şi înalţe şi să-şi îneînte contemporanii. Marile motive ale tragediei din totdeauna de la el provin: ineluctabilul legilor destinului, moştenirea păcatului, contrastul între glasul naturii şi acel al unei ordini superioare, împlinirea unei legi de justiţie în succesiunea evenimentelor omeneşti. S-a spus căAE. nu a adus pe scenă oameni, ci zei. în fond, el nu s-a mulţumit să evoce realitatea; el s-a străduit să o sublinieze. Nici experienţa lui artistică, nici experienţa lui morală nu s-au mai putut repeta. Teatrul universal, atingînd una din cele mai înalte culmi, începe odată cu creaţia lui E. O OPERA. Manuscrise: Archetipul ms. se află la Florenţa: Codex Mediceus, nr. 32, 9, sec. X sau XI. Acest codex conţine toate cele 7 tragedii păstrate, cu unele
lacune; un alt ms. important, Florentinus, nr. 31, 8 se află tot la Florenţa, in Biblioteca Laurentiana. Aproape toate ms. din sec. XIII şi XIV au la bază aceste două codexuri. Editio princeps: Aldina, Aeschyli tragoediae sex, Veneţia, 1518; această primă ed. datorită lacunelor din Mediceus contopea tragedia Agamemnon cu tragedia Chceforele; greşeala a fost îndreptată în ed. următoare, publicată la Paris, în 1557, de P. Vettori şi H. Es-tienne. Ediţii: ameliorarea textului continuă cu ed.lui Canter, Anvers, 1580, Stanley, Londra, 1663, Schtitz, Halle, 1782-1794 (reeditări W 1809 şi 1822), Abrens, Paris, F. Didot, 1842; o ed. fundamentală este cea a lui &. Dindorf,

75 Esop
Aeschyli tragoediae superstites et deperditarum fragmenta cum annotationibus et scholiis graecis, Oxford, 1841 — 1851; H. Weil, Aeschylus, Tragoediae Leipzig, Teubner, 1884; ed. definitivă, 1903; Wecklein-Vitelli, Aeschylus, Tragoediae Berlin, Weidmann, 1885 — 1893; ed. îmbunătăţită ulterior de &. Hermann, 1895 şi de U. Wila-mowitz, 1914; cuprinde şi Scholiile la Escbil; paul Mazon, Aeschylus, Tragoediae, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, ed. I, 1920; ed-IV, 1946; &. Murray, Septem quae supersunt tragoediae, Oxford, Clarendon Press, 1937; jî. J. Mette, Supplementum Aeschyleum, Berlin, W. de Gruyter, 1939; Der verlorene Aeschylus, Berlin, Akademie Verlag, 1963; H.Weir Smyth, Aeschylus. Tragoediae et Fragmenta, 2 voi., Londra, Loeb, Heinemann, Cambridge Mass., Harvard University Press, 1963. Scholiile la Escbil au fost editate de Aldus Manutius la Veneţia, odată cu prima ed. a tragediilor, în 1518; a doua ed. a Scholiilor se datorează lui Robortelli, Veneţia, 1552. Traduceri: Leconte de Lisle, Eschyle, Theâtre, Paris, Lemerre, f.d.; U. WilamowitzMoellendorf, Aeschylus. Griechi-sche Tragodien, Berlin, Weidmann, 1908; Ion Foţi, Eschil, Prometeu, Perşii, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924; &. Murau, Eschil, Orestia, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1942; retipărire în Tragicii greci, Antologie, Bucureşti, ESPLA, 1958, p. 53 —206; E. Cami-lar, Eschil, Perşii, Cei şapte contra Tebei, Bucureşti, ESPLA, 1960; Eschil, Perşii, retipărire In Aeschylos, Sophocles şi Euripiăes Teatru, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968, p. 37 —97; Eschil, fragmente din Perşii, Eumenidele, Prometeu înlănţuit, Cei şapte împotriva Tebei in LE, p. 197 —221; Eschil, fragmente din: Agamemnon, Perşii, Cei şapte împotriva Tebei, Prometeu, Eumenidele în ALGr, p. 155-166. REFERINŢE CRITICE. F. Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului în Opere, voi. 21, p. 101-106; Prefaţa la ed. IV a Originii Familiei în Opere, voi. 22, p. 206 — 207; |aul de Saint-Victor, Les Deux Masques, voi. I, Eschyle, Paris, 1881; U. Wilamowitz-Moellendorf, e schylos. Interpretationen, Berlin, Weidmann, 1914; N. Porzig, Die attische Tragodie des Aischy-H Leipzig, 1926; B. Snell Aischylos und das a ndeln im Drama, Leipzig, Dietricb, 1928; • Loman, L'Idee de la Nemesis chez Eschyle, ^aris. IQP<. »«■„_:„ T^_,--------^ - - ■ _ . Ried ls > 1931; Mărie Delcourt, Eschyle, Paris.
■.Aer. tn„. ~.....

«leder, 1934; G. Meautis, Eschyle et la Trilogie Uls< 1936; A. Ardizzoni, Studi eschilei, Catania 1946; F. Solmsen, Hesiod and Aeschylus, New York, Ithaka, 1949; A. Maddalena, Interpreta-zioni eschilee, Torino, 1953; &. Thomson, Aischylos und Athen, trad. germ. de H. G. Hei-denreicb, Berlin, Henschel, 1957 (ed. revizuită); I. Trencsenyi-Waldapfel, Aischylos, Budapesta, 1964; H. Lloyd-Jones, The Supplices of Aeschylus : ihe new date and old problems, Paris, L'Anti-quite Classique, Paris, 1964; Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968; A. Frenkian, înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, Bucureşti, Univers, 1969; Robert Lennig, Traum und Sinnestăuschung bei Aischylos, Sophohles und Euripides, Berlin, 1969 (dizertaţie): G. Gros-smann, Promethie und Orestie. Attischer Geist in der attischen Tragodie, Heidelberg, Winter, 1970; A. Lebeck, The Orestia. A Study in Language and Structure, Washington, Center for Hellenic Studies, 1971; A. Wartelle, Histoire du texte d'Eschyle dans l'antlquiti, Paris, Les Belles Let« tres, 1971; M. H. Mc. Caii, Aeschylus. A Collec-tion of Criticai Essays, Englewood Cliffs, Pren-tice-Hal), Spectrum Books, 1972.

N. C. ESOP [Aisopos] (sec. VI î.e.n. ?). Fabulist. Lipsa de izvoare autentice şi marele număr de legende create în jurul personalităţii sale duc spre concluzia că ar fi fost un personaj fictiv, simbolizînd înţelepciunea populară. Biografia sa cuprinde anumite trăsături care amintesc de « înţeleptul» Ahiqar, vizirul unui rege din Babilon. Potrivit tradiţiei, ar fi fost trac sau frigian de origine. Devenit sclav (Herodot, II, 134), a trăit în Samos, unde şi-a redobîndit libertatea. A călătorit mult, prin ţările Orientului şi prin Egipt; a izbutit, prin ascuţimea inteligenţei sale, să împiedice un conflict armat între Egipt şi Assiria. Moartea şi-a găsit-o la Delfi, în urma unor intrigi. Venise în Grecia ca trimis al regelui Cresus, pentru a consulta oracolul

delfic. Toate aceste amănunte s-au concentrat în aşa numitul « roman al lui Esop », carte populară de mare răspîndire în primele secole ale erei noastre, în care sînt consemnate şi fabulele ce-i sînt atribuite. O E. este considerat drept cel mai de seamă povestitor de fabule şi apologuri din

>p 76 tichitatea greacă. «Romanul» esopic, istituit pe date biografice fictive, îl ăţişează în trei etape distincte: sclav unui anume Xanthos, în Samos, timp care se dovedeşte mai dibaci în vorbe duh decît stăpînul său; etapa babilonia, incluzînd misiunea în Egipt şi ntrecerea » în dezlegarea cimiliturilor cu ■aonul Egiptului, pe care-1 convinge să lunţe la război; călătoria în Grecia, sol al regelui lidian Cresus. Portretul ic al lui E. era îngroşat cu trăsături 'orme, amintind de personajele corneei atice din sec. V î.e.n.; cel moral, schimb, îl înfăţişează plin de bun simţ, ibzuit, dar şi în ipostaza de critic care e, la nevoie, să devină subtil ironic. ;ena 1-a adoptat pe legendarul E. ca pe i reprezentant al propriei ei culturi, ociindu-1 la creaţia autorilor de comedii înfăţişîndu-1 adesea pe ceramica vremii tdeosebi în sec. V î.e.n.) sub chipul mi bătrîn grotesc, însoţit deobicei de ;ura unui animal, de preferinţă vulpea, rsonaj desprins din povestirile sale. •istoîan, în Păsările (v. 651 şi urm.), ;ează fabula Vulturul şi Vulpea, iar în iespile (v. 1448 şi urm.), pe cea a Vul-rului şi Melcului. Opera esopică este vătuită din mici naraţiuni în proză, care nţin o învăţătură morală. Animalele-irsonaje, leul, vulpea, lupul, vulturul i., înfăţişează mai mult sau mai puţin leî caractere umane. în această apro-ere există, neîndoielnic, un oarecare ad de convenţie, preluat de la modelele nilare din literaturile orientale: leul regele» animalelor, plin de falsă sau i reală măreţie, se lasă deobicei înşelat i vulpea cea vicleană; lupul, crud, este iertător, iar vulturul se dovedeşte a fi ia dintre cele mai de temut păsări de udă. Fabulele cu animale constituie, altfel, procentul cel mai ridicat din ilegerea atribuită lui E. Asemenea nara-ini cu personaje din lumea animalelor iar în literatura greacă încă din sec. al [I-lea î.e.n., prezente fiind, de pildă, opera lui Hesiod sau în cea a lui Arhi-h. Este mai mult decît probabil că ele i circulat în Grecia arhaică anterior iocii cînd este plasată în timp biografia i E., dovadă a strînselor legături cultu-le dintre Grecia, ţinuturile mesopotamiene şi cele din Orientul apropiat, unde literatura fabulistică şi reprezentarea ei plastică se bucurau de o deosebită preţuire. Unele povestiri esopice sînt populate cu personaje umane, cum ar fi Mincinosul (nr. 55 Chambry), Bătrînaşi doctorul (nr. 87 Chambry), mitice, Zeus şi Apollo (nr. 121 Chambry), sau alegorice, ca Stomacul şi picioarele (nr. 159 Chambry). După modelul unor vechi fabule din Persia, în culegere au pătruns şi istorioare morale în care personajele sînt arbori, plante, forţe ale naturii ş.a.m.d. Pentru varietate, găsim cîteva fabule scrise sub formă de dialog, avînd chiar şi un sîmbure dramatic; majoritatea însă se înfăţişează ca naraţiuni de 10—12 rînduri, ultimele două conţinînd o concluzie moralizatoare. Culegerea' mai include ghicitori, proverbe, cimilituri, basme cu substrat moral. Succesul de care s-a bucurat acest gen de proză gnomică în secolele VI şi V î.e.n. trebuie luat în considerare cu multă atenţie. Lui i se datoreşte apariţia, ca persoană fizică, a «înţeleptului» Esop, într-un timp cînd şi alţi «înţelepţi» ca Tales, Solon, Licurg sînt priviţi cu respect şi veneraţie, iar în al doilea rînd, răspîndirea scrierilor în proză scurtă, care tind să înlocuiască poemele gnomice. Povestirile şi maximele esopice, aparţi-nînd producţiei literare populare, reflectă ceea ce este general uman, calităţi şi cusururi, deprinderi bune şi rele, manifestări specifice unor categorii sociale. Valoa^ rea lor, ca expresie filosofico-etică, cît şi cea literară este inegală. Ţinînd seama de faptul că fabula de factură populară urmăreşte, în primul rînd, să dea sfaturi practice de comportare în viaţă, satira este aproape absentă în creaţia esopică. In schimb, sînt elogiate prin exemple concrete o serie de virtuţi, precum fidelitatea, dragostea de muncă, sinceritatea, cumpătarea. Numeroase fabule şi apologuri, cum ar fi Păstorul şi marea (nr. 311 Chambry) sau Păstorul şi puii de lu% (nr. 313 Chambry), ilustrează, pe de alta parte, învăţămintele pe care viaţa însăşi le oferă oamenilor. Stilul acestor povestiri se caracterizează prin simplitate, naturaleţe, prin concizie uneori chiar exagerata-"Lipsesc înfloriturile retorice cît şi figuri'® de stil şi vorbire. în sec. IV î.e.n., odată 77 Euripide cu preocupările peripatetice despre natura caracterului uman, promovate de Teo-frast, un discipol al acestuia, Demetrios jin Paleron, publică sub titlul Logon Aiso-veion Synagoge (Culegere de fabule esopice) prima antologie de povestiri « esopice », colecţie care s-a bucurat de o bună primire din partea publicului şi a fost folosită ca material didactic. Fabula face acum parte din arsenalul de exemple care stau la îndemîna retorilor şi oratorilor pentru indiferent ce teză susţin. Comedio-grafii epocii, cum ar fi Alexis sau Platon, poetul comic, îl aduc pe E. pe scenă în scopuri didactic-moralizatoare, iar comentatorii literari, Heraelide din Pont, bunăoară, studiază influenţa şi interferenţele fabulei asupra şi în literatura cultă. Adevărata glorie a culegerilor de fabule este însă atinsă în sec. I î.e.n. şi I e.n. cînd, datorită lui Babrios şi Fedru, conţinutul străvechilor istorioare, înfrumuseţate prin ritmul versului şi îmbogăţite p'rintr-un substrat satiric care ţintea actualitatea politică şi socială, devin o specie a poeziei culte, părăsind anonimatul. La rîndul ei, «biografia» lui E. a cunoscut o mare răspîndire. începînd din sec. IV e.n., aceasta a circulat în două variante: una, cuprinzînd cele trei etape ale vieţii sale, iar cealaltă, incluzînd fabulele, maximele, cimiliturile etc. Călugărului bizantin Maximos Planudes (sec. XIV) i se atribuie redactarea îngrijită a ultimei variante care, în sec. XVIII, pătrunde şi în literatura populară românească, sub numele de Esopia. La rîndul său, nici E. nu a fost dat uitării. Ca erou de «roman» popular, reapare în literatura orală sau scrisă a diferitelor popoare, sub alte întruchipări: Eulenspiegel, Ber-toldo, Nastratin Hogea ş.a. O OPERA. Manuscrisele se Împart în cinci clase cuprinzînd următoarele codice mai importante: U Parisinus 690, sec. XII; Augustanus (Mona-ceniss) 564, sec. XIII; Parisinus 365, sec. XIV; H: Casiniensis 94, sec. XIII; Palatinus 269, sec. XV; III: două Laurentiani, sec. XV; IV: Pala-nnus 367, sec. XIII; Parisinus 1277 sec. XIII; Bodleianus, sec. XV; V: Vaticamus777,sec. XIV; Ambrosianus 481, sec. XV. Ediţii: Editio prin-cePs, Milano, 1479; J. N. Nevelet, Mythologia Aesopica ex Bibliotheca Palatina, Frankfurt am Main, 1610; R. Halm, Fabulae Aesopicae Col-lectae, Leipzig, 1852; E. Chambry, Esope. Fables, Paris, Les Belles Lettres, ed. critică, 1925; 1926; ed. restrînsă, 1927; text şi trad.; A. Hausrath, Aesopica. Corpus fabularum, Leipzig, Teubner, ed. III, 1970. Traduceri: I. Teo-dorescu — S. Biaconescu, Esop, Fabule, Lucian, Dialogul morţilor, Bucureşti, 1935. Tr. Diaco-nescu, Esop, Fabule, Ştrad. prefaţă şl note, Bucureşti, Univers, 1972. REFERINŢE CRITICE. A. Ribezzo, Nuovi studi sulla origine e la propagazione delle favole indo-elleniche communemente ditte Esopiche, Na-poli, 1901; N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească veche, voi. II, Bucureşti, 1938; I. Chiţimia, Cărţile populare în literatura română, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963; Idem, Studiul Introductiv, note şi glosar la Esopia, Bucureşti, ESPLA, 1958; B.E. Perry, Aesopica, Illinois, 1952; M. NOjgaard, La fable antique. La fable

grecque avânt Phădre, voi. I-Copenhaga, 1964. Romanul esopic: M. Sado-veanu, Esopia sau viata şi pildele prea înfelep, tului Esop, ed. revăzută şi Îngrijită de, Folti-ceni, Saidman, 1909; Esop. Romanul lui Esop, retradus de către Arnold Bronnen. In româneşte de Elena Davidescu, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1962. J.U. EURIPIDE [Euripides], fiul lui Mnesar-chos şi al lui Cleito; (480 î.e.n., Sala-mina — 404 î.e.n. Pella, Macedonia). Poet tragic. Cel mai modern dintre tragicii greci, E. a fost, prin contradicţiile pe care teatrul său le-a inclus, o personalitate de răscruce în evoluţia genului tragic. Raţionalismul său demitizant, dar, mai ales, fascinaţia lumii sale pasionale, îl califică drept precursorul artei noi din toate timpurile. Misogin, mizantrop, acuzat de ateism, E. a fost totuşi cel mai uman dintre tragici. Pasiunea lecturii, înclinaţia dovedită pentru societatea filosofilor, absenţa oricăror ambiţii politice îl singularizau în «agora». Cele 18 tragedii care ne-au rămas în întregime din cele aproximativ 90 pe care se presupune că le-ar îi scris, dintre care cităm: Alkestis (Al-cesta), Ion, Hippolytos (Hippolit), Iphi-geneia en Aulidi (Ifigenia în Aulis), Troiades (Troienele), Bacchai (Baccan-

Euripide
78 lele), Iphigeneia en Taurois (Ifigenia în Taurida) şi drama satirică Kyklops (Ciclopul), dovedesc o mare varietate de teme şi preocupări. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, E. nu a adus nici o inovaţie însemnată în spectacol şi nimic nou în economia dramei. Totuşi, Alcesta, Medeea, Hecăbe (Hecuba) Troienele, Ifigenia, Baccantele au determinat în istoria teatrului o adîncă modificare de substanţă. O E. poate fi considerat ca fâcînd parte din aceeaşi generaţie cu Soîocle fiindcă, deşi cu 15 ani mai tînăr, a murit cu un an înainte de autorul Antigonei. Totuşi, deosebirile de concepţii dintre el şi predecesorul său imediat sînt adînci. Nici eupa-trid ca Eschil, nici dintr-o familie cu bună stare ca Soîocle, autorul Alcestei s-a format în mediile intelectuale obişnuite ale Atenei, desăvîrşind prin mijloace personale tot ceea ce educaţia cetăţii izbutise să-i creeze ca temelie de cultură, ca posibilităţi de gîndire personală. Nici preocupări religioase, nici veleităţi politice n-au influenţat modul de viaţă al lui E. Caracterul posomorit, viaţa retrasă pe care a dus-o, preferinţa pentru tovărăşia filosofilor şi a oamenilor de calitate, pasiunea lecturii definesc personalitatea acestui scriitor. Spre sfîrşitul vieţii s-a retras la regele Macedoniei, Archelaos, unde a şi murit dealtfel. Departe de Atena, de care îl înstrăinaseră neplăceri familiale, E. nu s-a bucurat nici în timpul vieţii de o deosebită recunoaştere din partea concetăţenilor săi. E drept însă că după moarte renumele lui E. a depăşit pe al tuturor celorlalţi tragici atenieni, iar influenţa pe care a exercitat-o asupra confraţilor săi a durat, prin calităţi şi prin defecte, atît cît a durat în Grecia şi, apoi, la Roma, tragedia. Fără să fie ateu propriu-zis, E. s-a deosebit prin viziunea sa cu privire la divinitate. Textele sale abundă în maxime filosofice, în reflexiuni morale, în observaţii sceptice, în aşa fel încît, filosof al scenei, a putut fi cu uşurinţă învinuit de ostilitate faţă de religia dominantă. De fapt E. îşi menaja contemporanii, mulţumindu-se să exprime din cînd în cînd, prin gura personajelor sale, ceea ce gindea. în linii mari, accepta credinţele curente, mai ales pentru a extrage din înfruntarea lor un maximum de interes dramatic. Inovaţiile de gîndire, un anumit curaj de a duce ideile pînă la capăt nu au avut nevoie de susţinerea vreunei inovaţii tehnice. Spre deosebire de Eschil (şi chiar de Soîocle), E. nu a adus nimic nou în economia dramei. Dimpotrivă, se poate spune că fantezia lui şi-a tăiat singură aripile: pregătirea în prealabil a spectatorului prin prologul povestit, rezolvarea acţiunii prin « deus ex machina» au aflat compensaţie în sporirea pateticului şi în complicarea intrigii. Nu există acţiune unitară la E.: episoadele şi ramificările intrigii parvin adesea să risipească interesul, pentru ca, la un moment dat, aspectele succesiv dezvăluite ale unei idei sau ale unui eveniment, să redea întregului o înfăţişare neaşteptată. într-un anume sens cel mai uman dintre tragici, E. a exprimat pe scenă sentimente şi pasiuni, preocupîndu-se mai puţin de frî-nele impuse de voinţa omului, cît de realista desfăşurare a efectelor scenice. Pentru întîia oară, poetul acordă femeii şi îndeosebi feminităţii un rol deosebit în dramă, dragostea şi gelozia, sentimentele familiale ca şi naivităţile, tot ceea ce instinctiv colcăie sub învelişul convenţiilor şi al intereselor irumpe în acţiune pentru a mişca sufletul spectatorilor, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu la Racine. Stilul lui E. a contribuit în mod decisiv la gloria scriitorului. Graţia şi calitatea expresiei, subtilitatea gîndului şi a emoţiei, facilitatea de a fixa în maxime adevărurile înţelepciunii curente, dar şi arta consumată a vorbirii, ştiinţa discursului şi a duelului oratoric au dat scrisului său o autenticitate şi o seducţie deosebite. într-un mod paradoxal, misoginul E.? tăcutul şi întunecatul prieten al sofiştilor, a ştiut cel mai bine să exprime ingenui-tăţile tineretului, naivitatea instinctivă a personajelor, a copiilor, a bătrînilor. Misoginia lui E. pare dealtfel discutabilă. Este deajuns să constatăm că opt din piesele sale poartă nume feminine şi alte patru numele corului, compus din femei, că eroinele sale se disting prin feminitate, care se exprimă prin nevinovăţie, priD pasiune, prin sentiment matern. « Toate 79 Euripide măreţiile, toate slăbiciunile, toate mizeriile, toate actele eroice şi toate laşităţile se găsesc în caracterele lui Euripide, în gare bărbatul şi femeia au o egală importantă şi în care se întîlnesc mai curînd pentru a se înfrunta, decît pentru a se uni» (Guy Rachet, La Tragedie grecque). •jj. rămîne însă, în primul rînd, un raţionalist reprezentant autentic al acelei « Aufklărung » greceşti, după cum îl definesc eleniştii. E. nu se mulţumeşte să pună în discuţie pe zei, să privească sceptic mitologiile. El aruncă discreditul asupra oracolelor, asupra profeţiilor şi asupra divinităţii care le protejează. Amestecul mitului cu realitatea, amestec înlocuit uneori prin antinomie, constituie dealtfel una din caracteristicile scrisului dramatic al lui E. Poetul nu ezită să facă apel la rezervele mitologice legendare, alternîndu-le cu elemente de un incontestabil realism, adevărate tablouri «de gen», aluzii la contextul politic al epocii, uneori actualul şi realul depăşind imaginaţia mitică, pentru a-şi afla loc în inovaţia pur teatrală. Gîndirea lui E. a evoluat însă în aşa fel, încît în ultimele sale opere (în Helena, în Ifigenia In Taurida şi mai ales în Baccante) poate fi remarcată preponderenţa iraţionalului, care formează, în ultima vreme, obiectivul predilect de cercetare al multor comentatori contemporani. Se pare că E. ar fi scris 70 pînă la 90 de piese. Dintre ele ne-au parvenit numai 18. I se mai atribuie şi tragedia Rhesos, a cărei autenticitate este însă contestată. în afară de acestea, ne-au rămas fragmente din compoziţiile sale elegiace, din poemele funebre în onoarea celor căzuţi în expediţia din Sicilia şi dintr-o Odă îh onoarea lui Alcibiade, precum şi numeroase alte versuri disparate din tragediile pierdute. Piesele care ne-au rămas au fost clasificate după teme şi, pentru uşurinţa studiului, în mai multe categorii. Este neîndoielnic că n.oi descoperiri ar putea schimba ierarhii Ş1 orientări generale, prin forţa lucrurilor, imperfecte. Iată clasificarea tematică: *• legendele războiului troian si Reîntoarcerea eroilor: Troienele, Hecuba, An-"■ornaca, Elena, Ciclopul; 2. Nenorocirile Atrizilor; Ifigenia în Aulis, Elektra (Elec-aJ, Orestes (Oreste), Ifigenia in Taurida; 3. Ciclul teban: Baccantele, Phoinissai, (Fenicienele), Heracles mainomenos (Hera-cles furios); 4. Ciclul atic: Herakleidai (Heraclizii), Hiketides (Suplicantele), Hi-polit; 5. Piese unicate: Alcesta, Medeea. Troienele, cea mai importantă piesă din primul ciclu, are ca personaj principal pe soţia lui Priam. Acţiunea — dezlînată — comportă patru episoade fără legătură aparentă între ele: plecarea Cassandrei cu Agamemnon, sosirea Andromacăi, vestitoare a morţii Polyxenei, înfruntarea Elena —Hecuba, moartea lui Astyanax şi prăbuşirea Pergamonului. Tot Hecuba este personajul principal din piesa cu acelaşi nume. Este vorba de răzbunarea reginei pentru moartea copiilor ei, Poly-xena şi Polydor. Două acţiuni lipite oferă şi Andromaca. întîi, interesul se concentrează asupra relaţiilor dintre fosta soţie a lui Hector şi Neoptolem, tatăl copilului ei, Molossos. Urmează fuga Hermionei, fiica Elenei, cu Oreste, şi moartea lui Neoptolem, ucis într-o cursă organizată de fiul lui

Agamemnon. S-a explicat incoerenţa dramei prin ura atenienilor împotriva Spartei, ură care îi îndemna să asiste bucuros la umilirea Hermionei, a lui Menelau, a lui Oreste. în Helena e vorba de regina Spartei care se află în Egipt, unde, conform unei vechi tradiţii, ar fi fost dusă de Hermes. Paris nu ar fi luat cu el la Troia decît fantoma adevăratei regine. După sfîrşitul războiului troian, Menelau o va regăsi şi o va lua cu el acasă, la Sparta. Ciclopul, dramă satirică, este inspirat din cîntul IX al Odiseei şi are drept temă victoria inteligenţei abile împotriva brutalităţii. Din ciclul Atrizilor şi al Reîntoarcerilor (Nostoi) fac parte cîteva din cele mai izbutite piese ale lui E. Aşa, de exemplu, Ifigenia In Aulis, una dintre ultimele piese scrise de E., este considerată de mulţi drept lucrarea sa cea mai de seamă. Fiica lui Agamemnon este evocată ca o fiinţă ingenuă şi eroică; mergînd la moarte cu demnitate, deşi cu regretul vieţii pierdute, Ifigenia îşi mărturiseşte simţămintele în scena cu Agamemnon, cît şi în celebra sa monodie. Cuvintele pe care le adresează lui Ahile nu pot fi repetate fără emoţie: « Străine, nu vreau să mori pentru mine, nici să ucizi pe nimeni.

luripide 80 81________________________________________________________________Euripide numeros şi exigent. Premiul III echivala, în asemenea condiţii, cu un eşec. Alcătuirea juriului dovedea o preocupare constantă, aceea a reprezentativităţii. Nu era vorba de a se urmări părerea cunoscătorilor, ci, în primul rînd, gustul mulţimii, a unei mulţimi formate la spectacolele tragice. S-a născut oare tragedia din cultul eroilor şi din ritualurile funerare sau, dimpotrivă, teoriile raţionaliste ale lui Euhemer «sînt mai străine de adevăr, decît acelea care consideră pe eroi ca pe nişte zei umanizaţi?» Fapt este că, odată cu E. şi cu dezvoltarea tragediei, cultul eroilor s-a generalizat, s-a moralizat şi s-a spiritualizat. Eroul îşi pierde caracterul de talisman, pentru a căpăta pe acela de model. O anume virtute, acea « arete », trece pe primul plan în preocuparea cetăţii, ca şi în idealul individual. Aşa, de exemplu, cine ar putea contesta impudoarea eroinelor lui E. — acele Medei, acele Fedre, acele Sthe-neboie care nu ezită să-şi arate cu sinceritate dorinţele sensuale. Dar, pe de altă parte, aceleaşi piese sînt pline de precepte şi sentinţe morale, iar toate respiră o înaltă concepţie despre om, despre puterea lui spirituală, despre posibilitatea de a-şi considera viaţa şi destinul cu eroică detaşare. în acest sens, tragedia greacă nu a avut doar rolul cathartic pe care i 1-a menţionat Aristotel. Ea a contribuit esenţial la formarea unui tip ideal de umanitate, comun grecilor şi «barbarilor» elenizaţi ai Orientului apropiat. în orice caz, E. rămîne, prin varietatea influenţelor pe care le-a suferit, a contradicţiilor pe care le-a inclus, a nuanţelor pe care s-a străduit să le exprime, o personalitate de răscruce în evoluţia poeziei tragice şi, în general, în evoluţia ideilor Şi a moravurilor elenice. E. nu este numai modern, în toate sensurile pe care le Putem da acestui cuvînt. El a făurit modernitatea, orientînd arta scriitori-iască, arta scenei şi gîndirea morală pe «rumuri de la care nu s-au mai abătut, wteva trăsături îl definesc în calitatea lui "i.Pia de artist, de scriitor, de om: în ynmul rînd, predilecţia pentru idei; apoi, în TT Pentru viata individuală; iar, DrPQ, jeilea rînd, umanismul său. Mai * «'Us de toate însă, îl defineşte ponderea <asă-mă să salvez Grecia, dacă sînt în tare». Electra, în schimb, « democrati-aază» mitul care la Esehil şi la Sofocle 3 deosebea tocmai prin măreţie. Subli-iind cruzimea şi, în oarecare măsură, ulgaritatea fiicei lui Agamemnon, E. re totuşi grijă să mulţumească în final e toată lumea demitizînd pe zei, pe eroi . pe poeţi. Acelaşi sens critic şi protes-itar îl are tragedia Oreste, o prelucrare Eumenidelor eschileene. Din ciclul teban, iaccantele au provocat şi continuă să rovoace aprige discuţii. Totul este ne-şteptat în această tragedie, de la tehnică ■olul corului se afirmă primordial în cţiune) şi pînă la concepţia în care raţiu-ea omenească se înfruntă cu exaltarea redinţei religioase. Nu este vorba, fi-;şte, de o convertire a lui E. la misticism, ar nu e mai puţin adevărat, că dincolo e unele manifestări de simţ critic, trage-ia face multe concesii substratului le-endar şi sugestiilor mitice ale cultului ionisiac. Hippolit este, desigur, cea mai nportantă piesă a ciclului atic. Din per-unajul relativ secundar al Fedrei, Seneca - şi mai ales Racine — vor face eroina rincipală. Dar, Hippolit-ul lui E. are o raţie şi o mîndrie puţin sălbatică, evi-en'tă mai ales în scena finală a dialogului a Teseu. Acest tînăr erou dispreţuieşte irmecele Afroditei şi o slujeşte pe Arte-îis. E. a scris două tragedii în jurul lui [ippolit, dintre care una s-a pierdut; îalaltă care ne-a rămas, Hippolytos ste-hanophoros (Hippolit, purtător de eu-una), a servit drept motiv de inspiraţie -agicilor moderni. Dintre piesele lui E. llcesta şi Medeea — inclasificabile — me-tă menţiunea pe care arta lui excepţio-ală o reclamă. Alcesta este mai curînd dramă satirică decît o tragedie, o dramă î care elementele patetice se îmbină cu 3le comice. Este vorba de moartea Alces-i\, soţia regelui tesalian Admet, moarte e care E. o înfăţişează pe scenă. Apollo bţinuse de la Parce viaţa lui Admet î schimbul altei vieţi, sacrificiu la care }ţia iubitoare consimte. Heracles, prieten l lui Admet, va readuce din infern pe Jcesta. Piesa are excepţionale calităţi de til şi conţine scene emoţionante. Rareori eniul scriitorului grec a reuşit un amestec îai potrivit de elemente aparent contradictorii pentru a crea situaţii şi personaje de-a dreptul fermecătoare. Medeea face parte dintr-o trilogie, din care celelalte două piese, Philoktetes (Filoctet) şi Diktys (Dictis), s-au pierdut. Vrăjitoare şi magi-ciană, eroina tragediei seamănă în jurul ei crima şi nenorocirea în clipa în care Iason o părăseşte. Adevărat monstru moral, ea îşi ucide propriii copii pentru a se răzbuna pe tatăl lor. Finalul este un adevărat triumf al fărădelegii. După co apare într-un car purtat de dragoni înaripaţi, ea nu coboară din văzduh decît pentru a pleca spre Atena, unde o aşteaptă regele Egeu. Medeea are adîncime, vigoare tragică şi conştiinţă în fărădelege. Şi totuşi rămîne feminină în ciuda personalităţii ei voluntare. Mai mult încă, Medeea este cea dintîi feministă din istoria culturii. Femeile din Corint, care alcătuiesc corul, nu o părăsesc o singură clipă. Ele îi dau sfaturi de moderaţie, dar se simt solidare cu aceea care îndrăzneşte să privească societatea din perspectiva femeii conştiente de valoarea ei. Rolul tragediei ca factor educativ s-a precizat mai ales în timpul lui E., cînd transformarea ştiinţei secrete într-un corp de adevăruri divulgate s-a definitivat. Gîndirea greacă se formează pe plan politic. Omul nu mai poate fi despărţit de cetăţean. «Alte naţiuni au creat zei, regi, spirite înalte. Numai grecii au format oameni. Ei n-au descoperit Subiectivul, ci Universalul» (Werner Jăger, Paideia). « Graţie educaţiei, idealurile aristocratice nu sînt uitate, ci devin proprietatea unui număr din ce în ce mai sporit de oameni liberi pentru a sfîrşi în întregul demos» (J. P. Vernant, Les Origines de la pensie grecque). Poate că este interesant, pentru a înţelege influenţa spectacolelor tragice, să observăm că teatrul atenian nu este subordonat iniţiativei private. El este o instituţie oficială, controlată de stat. Reprezentaţiile — aşa cum observă Victor Martin — au loc exclusiv cu ocazia unor sărbători religioase. Pentru a participa la un concurs tragic, poetul trebuie să prezinte o tetralogie şi să ceară un cor. Dintre postu-lanţi, trei erau aleşi să-şi prezinte opera, iar competiţia — atît de apropiată sufletelor greceşti — hotăra clasificarea prin intermediul juriului, un juriu destul de Scriitori greci şi latini — c. 1874 acordată pasiunii în stabilirea răspunderilor morale.
O OPEEA. Manuscrise: ms. euripideice se Împart In două clase distincte: A. cuprinde: Marcianus nr. 471, Veneţia, sec. XII; Vaticanus nr. 909, sec. XII sau XIII; ms. de la Copenhaga, nr. 417, sec. XIII; Parisinus nr. 2712, sec. XIII. Aceste patru ms. stau la baza tradiţiei bune a textului tragediilor lui E.; B. cuprinde ms. care, deşi mai puţin valoroase decît cele de mai sus, au păstrat In schimb tragedii In plus: Palatinus nr. 287, Vatican, sec. XIV; Laurentianus nr. 172, Florenţa, sec. XIV; Laurentianus, XXXII, 2, Florenţa, sec. XIV. Editio princeps: Aldina, Veneţia, 1503, îngrijită de Marcus Musurus. Ediţii: J. Barnes, Cambridge, 1694, ed. critică cu comentarii; Musgrave, Oxford, 1778; A. Beck, Leipzig, 1778 — 1788; Vvr. Dindorf, Oxford, 1832— 1840; A. Kirchhoff, Berlin, 1855; ed. II, 1867 — 1868; A. Nauck, Leipzig, Teubner, 1854; ed. III, 1909; R. Prinz şi N. Wecklein, Leipzig, Teubner, 3 voi., 1898 — 1902; Louis Meridier şi Lfion Parmentier, Euripides, Tragoediae, Les Trag4-dies, 4 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1923 — 1927; G. A. Seek, Euripides, Sâmtliche Tragddien und Fragmente, 2 voi., Milnchen, Heimeran (cu trad. germ.). Ediţii parţiale: U. Wilamowitz-Moellendorf, Herahles, Berlin, Weidmann, 1899, ed.

Însoţită de un studiu asupra dramei şi ample comentarii; A. Nauck, Euripides Tragddien, ed. parţiale în Teubner, Leipzig, incepînd din 1909; în aceeaşi editură: K. Alt, Helena, 1964, W. Biehl, Troades, 1970, A. Garzya, Heraclidae, 1972, S. G. Daitz, He-cuba, 1973; A. Elliot, Medea, Oxford, iUniv. Press, 1969; B. E. Donovan, Euripides Papyri, I, Texts from Oxyrhynchus AS Pap. V, Toronto, Hakkert, 1970. Editarea Scholiilor: editio princeps: Aldina, Veneţia, 1534; W. Dindorf, Scho-lia graeca in Euripidis tragoedias, 3 voi., Oxford, 1863; E. Schwarz, Scholia graeca in Euripidis tragoedias, 2 voi., Berlin, 1887 — 1891. Traduceri: E. Pessoneaux, Euripide, Theătre, Paris, Charpentier, f.d. cu note de J. Racine; Leconte de Lisle, Euripide, Thiătre, 3 voi., Paris, A. Le-merre, f.d.; Hans von Arnim, Zwolf Tragddien des Euripides, Viena—Leipzig, Holder-Pichler-Tempsky, 1931. N. Bănescu, Euripide, Hecuba şi Ifigenia în Aulida; Ifigenia în Taurida, Craiova, 1905; P. Dulfu, Euripide, Ifigenia in Aulida; Ifigenia in Taurida, Bucureşti, Socec,

Euripide 82
1902; reeditare, Alcalay, 1909; Şt. Bezdecbi, Euripide, Bacantele, Alcesta, Ciclopul, Bucureşti, Cultura Naţională, 1925; Hipolit, Sibiu, Cartea Românească din Cluj, 1944; Alexandru Pop, Euripide, Alcesta, Medeea, Baccantele, Ciclopul, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965; Euripide, fragmente din: Medeea, Andromaca, Alcesta In LE p. 245 — 261; Euripide, fragmente din: Medeea, Hipolit, Hecuba, Rugătoarele, Ion, Ifigenia in Taurida, Ifigenia în Aulida, în ALGr, p. 179-190. REFERINŢE CRITICE. P. Decharme, Euripide et l'esprit de son theâtre, Paris, 1893; Paul Mas-•queray, Euripide et ses idees, Paris, 1908; Mărie Delcourt, La Vie d'Euripide, Paris, 1930 ; Gr. Per-rotta, / tragici greci, Bari, Laterza, 1931; G. M. A. Grube, The Drama of Euripides, Londra, 1941; E. Delebecque, Euripide et la guerre de Peloponnese, Paris, 1951; A. Garzya, Pen-siero e tecnica dramatica in Euripide, Napoli, 1962; Jose' Alsina, Tradicion y aportacion personal en el teatro de Euripide, Barcelona, 1963; E. Goosens, Euripide et Athenes, Bruxelles, 1962; K. Reinbardt, Die Sinneshrise bei Euripides. Tradiiion und Geist, Gottingen, 1960; voi. colectiv Euripide, Entretiens Hardt, Vandoeuvres-Geneve, 1960, cuprinde studii de Kanier-beeck, H. Diller, A. Lesky, etc.; Nicolaos c. Hourmouzoades, Production and Imaginatiov, in Euripides. Form and Function of the Scenic Place, Atena, 1965; T. B. L. Webster, The Tragedies of Euripides, Londra, Methuen, 1967; Heinz Neitzel, Die dramatische Funhtion des Chorlieder in den Tragodien des Euripides, Teză, Hamburg, 1967; Llviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1968; E.W. Segal, Euripide, A collection of criticai essays, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, Spec-trum Books 1968; H. Rondich, Die Euripi-deische Tragedie. Untersuchungen zu ihrer Tra-gih, Bibliothek der klass. Altertumswissenschatt 2 R., XXIV, Heidelberg, Winter, 1968. A. Fren-kian, înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, Bucureşti, Univers, 1969; W. Rerscher, Handlungsmotive Euripideischer Dramen-gestalten. Ein Beitrag zum Menschenbild bei Euripides, Dizertaţie, Milnehen, 1969; Oswald Panagl, Die dithyrambischen Stasima des Euripides. Untersuchungen zur Komposition und Erzăhltechnih, Viena, 1971.

N.C.

H
HEWODOR [Heliodoros] (sec. III e.n., Emesa, Fenicia) Prozator. Autorul romanului Aithiopika (Etiopicele) în 12 cărţi. A trăit pe vremea împăratului Aurelian (270—275). Conceput după schema obişnuită a romanului grec antic, care înfăţişează iubirea a doi tineri împiedicaţi de soartă (Moira) să atingă fericirea visată, Aithiopika reuneşte elemente homerice cu procedee caracteristice registrului comic şi cu unele reminiscenţe din poezia lirică. în secvenţe palpitante' H. deapănă peripeţiile prin care trec eroii, Theagenes şi Haricleea, pînă la regăsirea lor, făcîn-du-1 pe cititor martor al unei tulburătoare iubiri. Mult apreciat şi gustat în epoca modernă, Aithiopika s-a bucurat, chiar din sec. XYI, de o largă răspîndire în Occident, fiind tradus în mai multe limbi. Sub numele Iliodor, romanul a cunoscut un deosebit succes în Moldova sec. XVIII, fiind tradus în româneşte din iniţiativa episcopului Leon Gheuca, ulterior mitropolit al Moldovei.
O

Aithiopika constituie apogeul unei specii literare tîrziu apărute în cadrul literaturii greceşti, dar sortită unei cariere deosebite, clementul romanesc, firav încă în Ciro-pedia lui Xenoîon, s-a cristalizat treptat Hi Minunăţiile de dincolo de Thule, în romanul Babyloniaka al lui Iamblichos, în yafnis şi Chloe al lui Longos şi, îndeosebi, '" Aithiopika, al lui H. Ultimul, a generat nouă serie de romane cu caracter ero-J-% ca Efesiacele lui Xenoîon din Efes, *ntpnplările Leucipei şi ale lui Clitofon, scrise de Aehilleus Tatids şi suita de romane bizantine aparţinînd lui Eustathîos Macrembolitul, Constantin Manasses şi Theodoros Prodromos. Ce se întîmplă în Aithiopika? Regina Persina, soţia regelui etiopian Hydaspes, îndepărtează din palat pe propria-i fiică, Haricleea, născută albă, de teamă să nu se trezească suspiciuni, încredinţînd-o unui slujitor credincios, care expune copilul împreună cu cîteva semne de recunoaştere. Copila ajunge preoteasă la Delfi unde îl cunoaşte, cu prilejul jocurilor pythiee, pe Theagenes, venit în fruntea unei solii greceşti care aducea cinstire lui Neoptolem, fiul lui Abile. Călăuziţi şi ajutaţi de preotul egiptean Calasiris, tinerii părăsesc localitatea Delfi, pornind pe mare spre Egipt. Datorită furtunilor năprasnice, corabia pe care se află se abate spre una din gurile Nilului unde este jefuită de piraţi. Theagenes este grav rănit, iar Haricleea răpită. După nesfîrşite peripeţii, punctate de despărţiri şi regăsiri, tinerii ajung, în cele din urmă, în Etiopia, unde Haricleea, sortită morţii, este recunoscută, în ultimul moment, de mama ei. Romanul se încheie prin căsătoria lor. O calitate remarcabilă a acestui roman constă în faptul că autorul nu deapănă întîmplările de la începutul lor, ci îşi începe naraţiunea spectaculos, cu naufragiul corăbiei greceşti pe malurile Nilului. Este un debut «in mediaş res I, cu o viziune de coşmar: « ţărmul era acoperit cu oameni care fuseseră omorîţi de curînd; unii îşi dăduseră sufletul, alţii trăgeau să moară, abia miş-cînd, semn că măcelul tocmai se sfîrşise. Fusese o luptă stranie, după urmele pe care le lăsase, căci se vedeau laolaltă ramă-

Heraclit
84

şiţe vrednice de milă ale unei petreceri nefaste, încheiată în chip tragic. Se vedeau acolo o mulţime de mese încă încărcate cu bunătăţi; unele, trîntite la pămînt, erau ţinute şi acum de mîinile celor care le folosiseră ca să se apere cînd începuse prin surprindere măcelul. Sub altele zăceau oameni care crezuseră că îşi pot găsi astfel un adăpost...». Compoziţia Etiopicelor, considerată în ansamblul ei, dovedeşte un remarcabil progres în comparaţie cu romanele anterioare. în ciuda digresiunilor prea largi, a descrierilor amănunţite, a pasajelor retorice, H. cunoştea arta invenţiei unor acţiuni paralele, pe care se pricepe să le apropie, să le conexeze, ca apoi iarăşi să le urmărească independent una de alta. Segmentele narative, la o analiză atentă, indică grija autorului pentru proporţii şi distribuţia corespondenţelor interne, cu funcţie de puncte nodale în desfăşurarea acţiunii. Un rol de primă importanţă în desfăşurarea şi împletirea firelor narative este atribuit «soartei», « întîmplării» ( « Tyche»), deşi reacţiile psihologice ale eroilor au şi ele un anumit rost funcţional. Arta prin care H. îi înfăţişează pe tinerii protagonişti, o serie de evocări retrospective, pline de surprize, ca şi descrierile de peisaje, obiecte, procesiuni, cum ar fi prezentarea procesiunii sacre condusă de un urmaş al lui Ahile (II, 34), descrierea pietrei de ametist (V, 16), a capitalei etiopiene, Meroe, a insulei din mijlocul Nilului, acoperită cu lanuri de grîu şi umbrită de palmieri înalţi (X, 5) şi, în sfîrşit, scena finală a recunoaşterii Haricleei de către părinţi (X, 15) au făcut ca romanul să fie tradus chiar din sec. XVI în mai multe limbi europene şi să constituie chiar şi azi o lectură agreabilă. S-a bucurat de aprecierea lui Jacques Amyot, a servit ca izvor de inspiraţie lui Torquato Tasso în Ierusalimul eliberat, lui Cervantes şi lui Racine, a cărui pasiune pentru H. o aminteşte fiul său, Louis. Romanul lui H. a constituit o lectură şi o alinare sufletească pentru fiica lui Ieremia Movilă; marele cărturar Dimitrie Gantemir 1-a folosit ca model de compoziţie în Istoria Ieroglifică, iar Leon Gheuca iniţiază traducerea Etiopicelor în Moldova cu subtitlul Amorul lui Theagen şi Haricleea.
O

OPERA. Manuscrise: Ms. Etiopicelor sînt foarte numeroase. Numai la noi in ţară Biblioteca Academiei RSR adăposteşte 14 ms. Editio princeps: Vincentius Obsopeus (Heidnecke), Basel, 1526, după un ms. care a aparţinut lui Matei Corvin. Ediţii. R. M. Rattenburg şj T. W. Lumb, Hiliodore, Les Bthiopiques, cu trad. franc, de Jean Maillon, Les Belles Lettres, Coli. des Universites de France, Paris, 1935. Traduceri: Romanul a fost tradus in româneşte In sec. XII de grămăticul Toma. O copie a acestei trad., datată 25 febr. 1786, este publicată de I. Cbiţimia şl D. Simonescu, în Cărţile popu-lareîn literatura română, Bucureşti, 1963; Marina Marinescu, în voi. Longos, Dafnis şi Cloe; Heliodor, Teagene şi Haricleea, Bucureşti, Minerva, 1970, p. 113-443. REFERINŢE CRITICE. Măria Marinescu-Himu, Romanul grecesc, Etiopica lui Heliodor, In traducere românească, Hrisovu' 1945, V, p. 6 şi urm.; E. Feuillatre, &ude sur les fithiopiques d'Hiliodore, Les Belles Lettres, Presses Uni-versitaires de France, Paris, 1966: Măria Marinescu-Himu, Introducere la voi. citat, Longos, Dafnis şi Cloe, p.V-XX; E. Cizek, Evoluţia romanului antic, Bucureşti, Univers, 1970, p. 36 — 38. M.M.-H. HERACLIT (c. 540, Efes, Ionia - c. 470, Efes). Filosof. Cercetător al naturii, « phy-siologos», de orientare materialistă. Descendent al unei familii înrudite cu familia ateniană a Codrizilor, ai cărei membri s-au bucurat de o deosebită vază în Ionia, îndeplinind funcţii politice şi sacerdotale. Timpul cînd trăieşte este marcat de puternica mişcare pentru eliberarea oraşelor greceşti din Ionia de sub dominaţia persană.'în 498 î.e.n., revolta Ionia împotriva perşilor este înăbuşită în sînge, dar în 479 î.e.n. perşii se retrag şi Efesul, printre alte oraşe, îşi recapătă libertatea. Filosoful a rămas în afara oricărei activităţi politice. Retras în singurătate, şi-a dobîndit porecla de «tînguitorul», datorită sumbrei sale viziuni asupra vieţu-. Opera sa poartă titlul convenţional Pfl physeos (Despre natură). A fost scrisa şi încheiată în plină maturitate de crea; ţie, probabil înainte ca filosoful sa împlinit 50 de ani. Tradiţia leagă de ««' 85 Heraclit piele său şi cîteva scrisori, în care nu este exclus să se găsească şi unele idei hera-clitice. O Ca în toate cetăţile greceşti de pe continentul Asiei, din insule saii din Peninsula Balcanică, şi la Efes, în sec. VI î.e.n. se observă puternice lupte sociale, înteţite de ocupaţia străină a perşilor. Partidul aristocrat, care cultiva propriile-i interese chiar cu preţul pierderii libertăţii, era, în majoritatea Iui, filopersan. Nu este deci de mirare că după instaurarea dominaţiei persane asupra Ioniei, aristocraţia cîştigă teren şi capătă cuvînt hotărîtor în' conducerea cetăţii Efes. Cu prilejul marii revolte ionice din 498 î.e.n., Efesul se ţine în rezervă. Reacţia împotriva celor ce aparţineau familiilor aristocrate, printre care se numără şi H., este deci de înţeles. După eliberarea cetăţii de sub dominaţia persană, democraţia efesiană exilează mulţi fruntaşi filopersani, printre care şi pe Hermodoros, om cu însuşiri superioare, bine apreciat de H. Filosoful protestează cu vehemenţă împotriva exilării acestuia, deşi el personal era un adversar făţiş al dominaţiei persane. Mai mult decît'atît, se ştie că atunci cînd H. a trebuit să preia o funcţie sacerdotală legată de cultul Demetrei din Eleusis, funcţie moştenită în familia sa timp de generaţii, el a renunţat la ea (Diogene Laerţiu, IX, 6). Coroborat cu opera sa scrisă, faptul capătă o deosebită însemnătate pe plan ideologic. De asemenea, solicitat de efesieni să participe la întocmirea unei legislaţii, el le-a respins propunerea, avînd o foarte proastă părere despre cei aflaţi atunci la conducerea cetăţii. Cu profundă antipatie pri-a H. şi partida democratică, pe care izgonirea perşilor o readuce în fruntea oraşului, acuzînd-o de abuzuri şi demagogie. Această neaderenţă la viata politică a timpuiui său 1-a determinat să se abţină f ia ,once fel de activitate publică şi să ?e dedice cercetării ştiinţifice şi literare, in opera pe care a întocmit-o au rămas aproximativ 130 de fragmente. După păţea lui Hermann Diels, unul dintre cei ttt ?ut.°nzaţi editori ai fragmentelor vorba A '0S von EPhes°s, p. VIII), nu era a desPre o lucrare sistematică, ci mai degrabă de un fel de jurnal, în care filosoful nota maxime şi observaţii curente. Modul de redactare al textelor justifică pînă la un anume punct această părere, împotriva ei pledează argumentul că fragmentele heraclitice acoperă o tematică bogată, ce cuprinde aproape toate marile probleme tratate de gînditorii greci de la finele sec. VI î.e.n. Principalele domenii ale acestei tematici sînt: ontologia; gno-seologia; probleme ţinînd de cugetarea asupra societăţii. Meritul lui H. în domeniul dezvoltării gîndirii filosofice în antichitate constă în aportul la formarea acelui spirit de investigare care e întemeiat pe afirmarea capacităţii cognitive de a pătrunde nelimitat în esenţa reală, logică, a fenomenelor naturii şi a societăţii şi a-i da o expresie

teoretică adecvată. Lumea, constată H., este unitară şi materială. într-un vestit fragment (Diels, fragm. 1) el spune: «Lumea aceasta unitară n-a făurit-o vreun om ori vreun zeu, ci a fost din eternitate, este şi va fi un foc veşnic ». Focul, materie primordială în concepţia lui H., se transformă, dînd naştere aerului, care la rîndul lui devine apă (Diels, fragm. 76). Aceasta, în continuare, se transformă în pămînt. Există, crede H., şi calea inversă, în care lucrurile redevin pămînt, apă, aer, reajungînd la foc; sînt cicluri care se întrepătrund, la infinit (Diels, fragm. 31). Focul îndeplineşte astfel o triplă funcţiune: a. este substanţa materială din care provin lucrurile; b. este esenţa actuală, comună tuturor lucrurilor; c. este principiul activ care determină lumea materială să fie în necontenită mişcare, aidoma unui uriaş mănunchi de flăcări. Una dintre cele mai interesante noţiuni elaborate de H. este aceea de « logos ». Literal, « logos » înseamnă în greceşte « cuvînt», « vorbire », dar termenul a căpătat încă din antichitate înţelesuri mai complexe. Pămîntul, susţine H., «se împrăştie devenind mare şi conform aceluiaşi logos, îşi menţine măsura pe care o avea mai înainte de a deveni pămînt» (Diels, fragm. 31). Aşadar, în actul prin care pămîntul devine la rîndul său apă (mare) există o măsură constantă, o anume ordine. Toate marile transformări aflate la baza diversificării materiei-foc în multiplicitatea caii-

Heraclit
81;

tativă a lumii nu se desfăşoară haotic, ci în conformitate cu ordinea proprie materiei-foc. « Logosul» este, în accepţiunea sa primordială, tocmai această ordine proprie materiei, lumii materiale, naturii. Ordinea-logos are caracter universal, făcînd ca schimbările din natură să posede un caracter necesar. Bl este intrinsec materiei. Ca ordine materială a lucrurilor « logosul» este opus ideii pitagorice de ordine divină desprinsă din latura mitică a numerelor. Dar cea mai de seamă creaţie a lui H. în domeniul gîndirii filosofice este dialectica. Punctul de plecare al viziunii dialectice a lui H. constă în recunoaşterea caracterului obiectual şi universal al mişcării, dar principalul este dat de ideea unităţii şi opoziţiei contrariilor. H. afirmă caracterul universal al opoziţiei contrariilor: « Trebuie .să se ştie că războiul este comun tuturor lucrurilor, că dreptatea este luptă şi că toate se nasc din luptă şi nevoie (Diels, fragm. 80). Meritul cel mai de seamă al lui H. este legat de ideea dedublării unitarului. El îşi dă seama de caracterul concomitent al laturilor contradictorii proprii lucrului (Diels, fragm. 52). Referin-du-se la o indicaţie a lui Philon asupra lui H., Lenin scria: « Dedublarea unitarului şi cunoaşterea părţilor lui contradictorii este fondul [...] (una dintre particularităţile sau trăsăturile fundamentale, dacă nu' chiar singura fundamentală) dialecticii» (V. I. Lenin, Caiete filosofice, în Opere, voi. 38, p. 363). Astfel de enunţuri, ca cel cuprins în citatul de mai sus, exprimă dialectica în mod global şi sumar ; ele nu sînt, ca în dialectica modernă, generalizări teoretice, redînd însuşiri determinate ale diferitelor forme de mişcare ale materiei. Critica religiei este, la H., asociată în mod firesc ideilor expuse. Dat fiindcă lumea materială nu a fost creată, că mişcarea se desfăşoară în virtutea forţelor vii ale materiei-foc, că ordinea lumii este ordinea materiei ca «logos », urmează «ă în sistemul lui H. zeilor nu le este rezervată nici o atribuţie. Problema •cunoaşterii începe să apară în Grecia ca problemă de sine stătătoare odată cu H. (şi cu Parmenid« din Elea). Plină de ■originalitate este teza Efesianului asupra .existenţei a două feluri de «logos». Puţini oameni — crede H. — pot depăşi în modul lor de a gîndi limitele unei râ-ţiuni superficiale, capricioase, schimbătoare de la om la om, pentru a se ridica pînă la o raţiune superioară, universală, pe care filosoful o numeşte «logos»! Comun în sistemul filosofic al lui H., « logos »-ul are, aşadar, şi o funcţie subiectivă, ca ordine superioară a conştiinţei umane. O asemenea funcţie există în stare latentă la toţi oamenii, puţini sînt însă acei ce o valorifică. « Logos »-ul, în calitate de raţiune superioară, continuare a «logos »-ului obiectiv, este unul şi acelaşi cu «logos »-ul unic al lumii. Se înţelege atunci de ce raţiunea are un caracter comun pentru toţi oamenii. Dacă la nivelul raţiunii personale cunoaşterea umană rămîne la suprafaţă, la nivelul superior al raţiunii comune oamenii pătrund în esenţa lucrurilor, pătrund în domeniul « logos »ului întregii realităţi. « După Heraclit — scrie V. I. Lenin — criteriul adevărului nu este consensus o m-n i u m, acordul unanim... Pentru el, criteriul adevărului, indiferent de părerea subiectivă a tuturor oamenilor, este acordul cu legea ideală a identităţii dintre fiinţare şi nefiinţare». (Conspectul cărţii lui Lasalle. Filosofia lui Heraclit, în Opere, voi. 29, p. 292). Această concepţie posedă o puternică notă raţionalista prin încrederea manifestată în valorile raţiunii umane. în fragmentele rămase, nu vom întîlni, în schimb, o concepţie clar delimitată despre societate. Desprindem totuşi din unele pasaje faptul că el privea societatea într-un mod din care reiese trăsătura de unitate ce leagă societatea de natură. Cea mai interesantă idee a lui H. referitoare la societate este aceea în conformitate cu care aceasta, ca şi natura, este întemeiată tot pe «logos», ca principiu de ordine dinamică, fundată pe contradicţii. Ca scriitor H. şi-a atras renumeje de a fi «skoteinos» (obscur). El a folosit adesea un stil metaforic datorat, în mare parte, imperfecţiunii mijloacelor teoretice de a exprima raţionalul. Una dintre cele mai celebre metafore ale sale este aceea a curgerii apei unui rîu (Djfv' fragm. 91) «în care nu ne putem scălda de două ori». Printre mijloacele literare folosite de filosof nu lipseşte nici compa'
87

Herodot raţia amplă, ca în fragm. 67 (Diels), nici imaginea poetică (Diels, fragm. 80). Multe cugetări şi maxime sînt axate pe morala curentă: « Pe cei căzuţi în luptă îi cinstesc zeii şi oamenii» (Diels, fragm. 103), întîlnită şi în fragmentele poeţilor lirici jonieni; altele, în schimb, cum ar fi: «E greu să lupţi împotriva inimii, căci tot ce doreşte cumpără cu preţul sufletului» (Diels, fragm. 127) sînt' expresia unui mod de a gîndi critic, fie şi asupra propriei personalităţi. « întotdeauna l-am iubit pe acest filosof», scrie K. Marx. «Dintre filosofii vechi numai Aristotel întruneşte în mai mare măsură preferinţele mele» (Scrisoarea către F. Lassalle, 21 decembrie 1857, Opere).
O OPERA. Ediţii: H. Diels-W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, voi. II, ed. XII, 1967; G. S. Kirk, Heraclitus. Criticai Edition of .59 fragments, Cambridge, 1954; M. Marcovich, Heraclitus, greek Text vtith a short Commentary, editio maior, Merida, Los Angeles University Press, 1967. Traduceri: H. Mihăescu, Heraclitus Ephesius, Prefaţă de C. Balmuş, Iaşi, Tipografia Terek, 1943; A. Piatkowski-I. Banu, Trad. fragmentelor heraclitice, în I. Banu Heraclit din Efes, Editura Ştiinţifică, p. 303 — 340. REFERINŢE CRITICE. F. Engels, Anti-Diih-ring, ed. IV, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 26; Hermann Diels, Herakleitos von Ephesos, Berlin, Weidmann, 1901; Aram M. Frenkian, Etudes de philosophie presocratique. Heraclite d'Ephise, Editura Glasul Bucovinei, 1933; Shri Aurobindo, Heraclite, Lyon, P. Derain, 1951; I. Banu, Heraclit din Efes, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963; M. Marcovich, Heraclitus, Stuttgart, A. Druckenmtiller, 1967.

I.B. HERODOT [Herodotos], fiul lui Lyxes al lui Dryo; (c. 490 î.e.n. Halicarnas, Uria - c. 429 î.e.n. Thurioi, sudul lta"«). Istoriograf. Familia lui H., aparţinind înaltei aristocraţii ionice, se înrudea, Pe linie paternă, cu casa domnitoare din Halicarnas. Unchiul său, Panyasis, a fost 1 renumit om politic şi poet epic de Prestigiu. H. a primit o educaţie aleasă, °^Pletată cu studii superioare'la Atena, ^ue, afară de literatură şi istorie, a udiat filosofia, interesul său îndrep-

tîndu-se îndeosebi către doctrina orfico-pitagorică. Adînc angajat în viitoarea vieţii publice din cetatea natală, H. a luptat, alături de membrii familiei sale şi de alţi cetăţeni, pentru răsturnarea tiranului din Halicarnas, Lygdamis II, care, alături de mama sa, Artemisia, ducea o politică filopersană. Regina Artemisia îl însoţise pe Xerxes în expediţia împotriva Greciei din 480 î.e.n. şi' luptase, alături de regele persan, în bătălia navală de la Salamina, fapt consemnat ulterior de H. în cartea a VUI-a a Istoriilor sale. în toiul acestor mişcări, Panyasis a fost ucis iar H. silit să părăsească Hali-carnasul. Primul popas din exil 1-a făcut în insula Samos. Au urmat numeroase călătorii, a căror datare este nesigură. A fost în Egipt, în orice caz după bătălia de la Papremis dintre perşi şi egipteni (449 î.e.n.), a vizitat nordul Africii (Libia), poposind mai mult la Cirene, a trecut prin Siria şi a ajuns, probabil, şi în Persia; în urma înfrîngerii suferite de partida democratică din Halicarnas s-a retras din viaţa politică. Nu este sigur dacă a vizitat şi regiunile pontice, pînă pe la Olbia. în 446 î.e.n. izvoarele consemnează prezenţa lui H. la Atena, unde a citit, în public, fragmente din opera sa, fapt pentru care atenienii i-au decernat un premiu de 10 talanţi, sumă considerabilă pentru acea vreme. în metropolă H. a frecventat cele mai înalte cercuri, s-a împrietenit cu Sofocle, care i-a închinat o elegie. De la Atena, unde a locuit vreme îndelungată, a vizitat mai multe localităţi celebre, printre care Delfi. între anii 444 şi 441 î.e.n., în urma unor certuri, oraşul Sybaris din sudul Italiei a fost distrus din temelii de colonia rivală, Crotona. Cu acest prilej Atena, printr-un apel adresat tuturor elenilor, adună un nou lot de colonişti, care s-a aşezat nu departe de ruinele Sybarisului, întemeind un alt oraş, Thurioi. Printre colonişti se găsea şi H. Aici şi-a aflat sfîrşitul, nu mult după izbucnirea războiului pelo-ponesiac. Contactul cu Atena, ca şi călătoriile întreprinse au fost factori hotă-rîtori care l-au ajutat pe H. să depăşească stadiul istoriografiei contemporane reprezentată de logografi. Opera sa, intitulată Logoi sau Historiai (Istorii),

Herodot constituie, în cultura elină, prima lucrare care are un subiect unic, războaiele medice, păstrat, cu toate digresiunile inerente, ca un fir călăuzitor neîntrerupt în întreaga lucrare. împărţită de învăţaţii alexandrini în nouă cărţi, fiecare purtînd ca titlu numele unei muze, opera lui H. tratează, în prima parte (cărţile I —IV), cuceririle persane anterioare confruntării cu Elada, iar în partea a Ii-a (cărţile V—IX) războaiele greco-persane. Pentru datele cuprinse, ca şi pentru bogatele informaţii despre viaţa unor neamuri şi popoare dispărute, opera lui H. este de o nepreţuită valoare; ea oferă totodată primele ştiri certe şi ample despre strămoşii noştri geto-daci (cartea a IV-a).
O

Primele evenimente consemnate în Istorii, în contextul raporturilor greco-persane, datează din sec. VI î.e.n. Lidyenii sînt cei dintîi asiatici care au pus stăpî-nire pe cetăţile greceşti din Asia Mică, pe vremea domniei lui Cresus. Perşii, care se socoteau singurii stăpîni de drept ai Asiei, aflaţi în această vreme în plină expansiune', cuceresc Mysia şi Lydia. Căderea Lidyei sub Cirus, unificatorul triburilor de mezi şi de perşi, a însemnat extinderea suveranităţii persane şi asupra cetăţilor greceşti ale Asiei Mici, a căror întemeiere este înfăţişată de H. pe larg. Babi-lonul ajunge, la rîndul său, sub stăpî-nirea perşilor, dar în războiul purtat cu massageţii, o populaţie asiatică, Cirus este răpus (cartea I). Fiul său, Cambise, cucereşte Egiptul (cartea III), unde săvîr-şeşte acte de crunte samavolnicii faţă de populaţia paşnică, făuritoare a unei admirabile culturi (cartea II). Printre următoarele acţiuni ale expansiunii persane se numără' expediţia lui Darius, fiul lui Histaspe, împotriva sciţilor. Cu acest prilej, H. descrie întregul traseu parcurs pînă în Sciţia, zăbovind cu admiraţie asupra geţilor' « nemuritori». O trecere în revistă a neamurilor libiene, aşezate dincolo de colonia greacă Cirene, încheie prima secţiune a Istoriilor. A doua (cărţile V— IX) înfăţişează conflictul greco-persan (499— 478 Ye.n.), care începe cu preliminariile războaielor dintre greci şi populaţiile Asiei. Un loc însemnat îl ocupă revolta Ioniei (499 î.e.n.) împotriva jugului persan (cartea V). Faptele ce urmează se grupează în jurul a trei evenimente mai de seamă: operaţiunile lui Mardonios în Tracia ş| în Macedonia (anii 492—491 î.e.n.), cori-flictul dintre Atena şi Egina (491—490 î.e.n.) şi lupta de la Maraton (anul 49o î.e.n.), încheiată cu o strălucită biruinţă a atenienilor, în frunte cu Miltiade, asupra perşilor (cartea VI). A doua expediţie persană contra Eladei, condusă de Xer-xes, fiul lui Darius, pătrunde în Peninsula balcanică prin Sudul Traciei şi este ţi-nută în frîu de jertfa celor 300 de spartani care şi-au dat viaţa în bătălia de la Termopile' (480 î.e.n.) (cartea VII). Concomitent cu bătălia de la Termopile au loc luptele navale de la Artemision şi Salamina (480 î.e.n.), în care biruinţa statelor greceşti coalizate sub conducerea atenianului Temistocle, este hotărî-toare. Xerxes se întoarce pe mare în Asia, lăsînd în Tesalia oastea de uscat în frunte cu Mardonios (cartea VIII). în drumul său de înapoiere, flota face un popas mai întîi la Kyme, apoi în apele insulei Samos. Bătăliile ce-au urmat la Plateea, în Beoţia, şi pe mare, la Mykale şi Ses-tos, lîngă coasta Asiei Mici (479 î.e.n.), consfinţesc biruinţa definitivă a grecilor asupra perşilor. Bătălia de la Sestos (478 î.e.n.) este ultimul eveniment consemnat în Istorii, constituind, după majoritatea opiniilor moderne, o încheiere logică a acestei opere. Fiind deschizătoare de drumuri, Istoriile lui H. ridică numeroase probleme, începînd cu modul în care au fost redactate. în general critica modernă este de părere că această operă, înainte de a fi căpătat structura unei singure lucrări unitare, cum ne-a parvenit, a circulat în fascicule separate, denumite Logoi (Povestiri). Acesta este termenul întrebuinţat de H. ori de cîte ori face vreo referire la una din părţile Istoriilor sale, menţionînd Logoi Persikoi, Lydiakoi, Skythikoi', Aigyptiakoi, Libykoi etc. Ani} petrecuţi la Atena, centrul democraţie1 sclavagiste, unde lumea grecilor era pr1' vită în opoziţie cu restul lumii populate de « barbari», l-au determinat pe istoriograf să schimbe integral planul operei-Formîndu-şi o viziune de ansamblu asupra lumii populate, el amplifică în niod 89 Herodot considerabil conflictul dintre greci şi perşi şi îi subordonează toate celelalte evenimente povestite în diferite «istorioare» separate. Firul de legătură care uneşte istoriile parţiale cu ideea principală a relaţiilor greco-persane îl constituie vrăjmăşia dintre neamurile asuprite şi perşii asupritori. La coloratura acestei compoziţii de mari proporţii contribuie si discursurile, aforismele, raţionamentele, unele judecăţi ateiste. Partea a doua a operei, naraţiunea propriu-zisă a conflictelor dintre greci şi perşi, are o structură compoziţională mai unitară, acţiunea se desfăşoară într-un ritm rapid, fără răgaz pentru digresiuni. Un alt aspect al lucrării, care a provocat discuţii încă din antichitate, este veracitatea informaţiilor oferite de Istorii. Printre numeroasele' învinuiri ce i se aduc istoriografului din Halicarnas mai stăruitor revin cele despre ignoranţă, naivitate, preferinţa pentru mituri, legende şi plăsmuiri tendenţioase. Cercurile tebane, în frunte cu Plutarh, l-au acuzat pe H. de rea credinţă, deoarece îi prezintă în lumină defavorabilă pe unii greci, printre care şi pe beoţieni. Indiferent de aceste învinuiri, trebuie să se ţină seama că H. este primul istoriograf european care s-a desprins din rîndurile logografilor. Reprezen-tînd prima încercare de a depăşi stadiul logografilor, e firesc ca el să fi rămas încă legat prin multe fire de aceştia. în consecinţă, digresiunile largi şi miturile sînt reminiscenţe ale vechiului mod de a scrie istoria. în afară de aceasta, în condiţiile mijloacelor de informare rudimentare ale vremii, omisiunile şi inadvertenţele erau inerente. în ultimii ani din secolul trecut şi în secolul nostru s-a trecut la un examen critic al acestor învinuiri. Ştiinţa modernă, în special arheologia, ţinînd seama de indicaţiile lui H., a descoperit vestigii de civilizaţie şi aşezări străvechi, a căror poziţie, înfăţişare Şţ cultură dovedesc în chip strălucit exactitatea multor informaţii oferite de Isto-™«. De la primele săpături arheologice începute în Orient de Robert Koldewey (1_899—1914), încheiate cu un succes răsunător prin descoperirea ruinelor Babilo-^ului, a cărui restaurare a început în a974, întreaga opinie publică din lumea ştiinţei s-a schimbat în favoarea părintelui istoriei. Pretutindeni s-au iniţiat lucrări de mare amploare pentru descoperirea civilizaţiilor străvechi, semnalate de Istorii. în acest curent se înscriu vastele şantiere arheologice din URSS, deschise îa gorodiştile din nordul Mării Negre, unde se îngrămădesc curganele scite, mărturie palpabilă a veracităţii afirmaţiilor istoricului, precum şi săpăturile din Urartu (Armenia Sovietică, Turcia). Descoperirea bărcilor « soarelui » de către inginerul El Malakh (1954) în marea piramidă egipteană Khufu confirmă ştirea oferită de H. despre existenţa unui ^canal în jurul acestei piramide (II, 124). în noianul de fapte relatate de Istorii, exegeţii operei caută să descopere concepţia lui H. asupra procesului istoric. Situ'îndu-se la răs-pîntia dintre logografi şi Tucidide, H., în mod firesc, nu putea să aibă o viziune coerentă asupra evoluţiei societăţilor sclavagiste antice. Tributar ideologiei aristocratice ioniene din sec. VI—V î.e.n., H. tot mai crede, cu profundă convingere, în existenţa divinităţii, independentă de voinţa şi ştiinţa noastră. Conform convingerii sale, destinul

determină întreaga desfăşurare a vieţii persoanelor şi a cetăţilor. Hotărîrea lui nu poate fi ocolită. Âşa de pildă, fiul lui Cresus moare ucis de un vîrf de lance cum i s-a prezis, cu toate măsurile de ocrotire cu care 1-a înconjurat tatăl său (I, 38—45), iar cetatea Atenei cade temporar sub perşi, împlinind voia destinului (VIII, 41, 50). Providenţa veghează cu ochiu-i sever şi adesea pizmaş asupra omenirii, aplicînd fără întîrziere răsplata sau pedeapsa pe măsura faptelor. Păcatele grave, cum sînt cele săvîrşite din semeţie, îmbuibare şi orbire a minţii, atrag după sine pedepse grele, pînă la distrugerea vinovatului, a neamului său, ba uneori şi a cetăţii. Greşelile făcute din ignoranţă, afirmă istoricul, sînt şi ele pedepsite pe măsură de dreptatea divină, care nu întîrzie să lovească. Astfel, Cambise, succesorul lui Cirus şi cuceritorul Egiptului, a săvîrşit în seme-ţia sa mai multe acte de impietate: a deschis morminte la Memfis (III 37), a pătruns în templul lui Hefaistos, rîzînd în hohote de naivitatea egiptenilor superstiţioşi şi în templul cabirilor, unde nu-i

Herodot 90 era îngăduit să intre (III, 27), a lovit cu sabia în coapsă pe zeul Apis (III, 29). Pedeapsa n-a întîrziat: el si-a ucis fratele, pe Smerdis (III, 30) şi sbţia (III, 31), avînd el însuşi parte de o moarte cumplită (III, 64—65). în general, H. se mişcă nestingherit pe tărîmul explicaţiilor morale închise în cercul păcatului şi al pedepsei, dar este departe de a întrezări evoluţia în timp a societăţii umane şi cauzele ei. Nu-i mai puţin adevărat că istoricul se arată în mod permanent preocupat de descoperirea acestor cauze. A. Hauvette (Herodote historien des guerres mediques, p. 211) arăta că, în expunerea expediţiei generalului persan Datis, H. distinge trei motive: cuvintele sclavului, care-i amintea zilnic lui Darius să nu uite de Atena (V, 105) pentru că atenienii i-au încălcat teritoriul, prezenţa Pisistratizilor, care-i aţîţau mereu pe perşi contra Atenei, şi dorinţa arzătoare a lui Darius de a supune toate cetăţile greceşti (VI, 94). Primul motiv — conchide Hauvette — este o poveste, al doilea un pretext, abia al treilea constituie cauza reală. Deşi îngrădit de limitele epocii, H. a deosebit adesea, prin intuiţie şi bun simţ, cauza reală de cea aparentă. în legătură cu versiunea elenă ce pretindea că zeul get Zamolxis a fost sclavul lui Pitagora, H. scrie: « Cît despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin cîte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pămînt; dealtfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pitagora» (IV, 96). Potrivit credinţei în determinismul providenţial, H. admite în desfăşurarea evenimentelor sociale legea morală a talionului. în această viziune, învrăjbirea dintre greci şi perşi nu este altceva decît rezultatul unui şir neîntrerupt de răzbunări pentru jignirile aduse reciproc de eleni şi de asiatici (I, 1 — 5). Amestecul zeilor în viaţa oamenilor şi a cetăţilor îngrădeşte liberul arbitru şi favorizează credinţa pesimistă în neputinţa omului în faţa sorţii, în şubrezenia oricărei situaţii înfloritoare. Cresus, regele li-dian, se socotea cel mai fericit om de pe pămînt datorită averilor sale fabuloase. Solon atenianul nu-i satisface însă dorinţa de a-1 considera cel mai fericit, deoarece, după părerea lui, numai la capătul zilelor unui om se poate face bilanţul întregii sale vieţi. Şi, într-adevăr — conchide H.. — Cresus a sfîrşit în robie persană, iar unicu-i fiu valid a murit ucis (I, 45, 85). Cu toată această convingere în nestatornicia lucrurilor omeneşti, H. nu este totuşi un pesimist. Bl crede în fericirea umană pe care o vede într-o bunăstare mijlocie, în condiţiile unei vieţi cumpătate şi modeste. Fericirea trebuie cîştigată prin asigurarea acelei condiţii mijlocii, « de aur»,. cum o califică mai tîrziu Horaţiu, prin evitarea loviturilor soarteiAşi prin cunoaşterea voinţei divinităţii. în concepţia lui H., divinitatea îşi face cunoscută voinţa prin oracole, mantică, prevestiri, diferite semne, prin vise şi alte mijloace asemănătoare, pe care autorul Istoriilor le consemnează cu grijă. Cutremurul insulei Delos ar fi fost un semn prevestitor pentru nenorocirile ce s-au abătut asupra delienilor cu prilejul celor trei expediţii persane (VI, 98). Regele Mediei, Astya-ges, a prevăzut prin vise căderea regatului său sub perşi (I, 107—108). Oracolele, pe vremea lui H. adevărate instituţii de informare, se bucură în Istorii de toată consideraţia, mai cu seamă oracolele din Delfi şi Dodona, ca şi oracolul lui Ammon din Egipt, ale căror preziceri istoricul le notează conştiincios. Cu toate acestea, Istoriile nu sînt lipsite de unele explicaţii raţionaliste, logice şi chiar materialiste. Oamenii lui Psametichos, regele Egiptului, refugiat în mlaştinile Nilului, îi aduc acestuia vestea că nişte făpturi «de bronz» pradă ţinutul; erau ionieni şi carieni în armuri de bronz necunoscute încă egiptenilor, lămureşte H. (II, 152). Se spune că oracolul din Dodona ar fi fost întemeiat de doi « porumbei» negri, sosiţi din Teba Egiptului (II, 44—46). Explicaţia raţionalistă pe care o dă H. nu necesită comentarii: «Părerea mea este că dodonienii le-au zis unor femei « porumbei» pentru că, fiind străine, lor li se părea că ciripesc ca păsările» (Hi 47). Din cele de mai sus reiese că H. nu a ajuns la o concepţie istorică unitară. Rămîne însă un mare artist al cuvîntulu'i considerat un adevărat poet al prozei-Format la şcoala epicii şi a nuvelisticii ioniene, el foloseşte o vastă gamă de procedee literare potrivit conţinutului de ide' 91 exprimat. Pe prim plan se situează, în această privinţă, episoadele autonome de o rară frumuseţe. Menite să justifice şi să exemplifice ideile autorului, episoadele capătă o extindere variată, de la anecdota de mici dimensiuni pînă la un excursus ce poate cuprinde spaţiul unei cărţi întregi. Spirituale şi amuzante sînt îndeosebi anecdotele, ca de pildă: Mykeri-nos, faraonul Egiptului, păcăleşte oracolul ce-i prevestise că mai avea numai şase ani de trăit, făcînd din zi noapte; el încerca astfel să trăiască de fapt doisprezece ani în loc de şase (II, 133); vestitul dar al sciţilor — o pasăre, un şoarece, o broască şi cinci săgeţi — trimis regelui Darius care le cerea pămînt şi apă (IV, 131 — 132) păstrează un tîlc oricînd actual. Episoadele de mai mari dimensiuni iau adesea forma unor nuvele captivante, care, prin autonomia lor, pot fi intitulate: Cresus şi Solon (I, 30 — 32); Copilăria lui Cirus (I, 108—122); Rhampsinitos şi hoţul iscusit (II, 121); Alexandros, fiul lui Âmyntas si solii perşi (V, 18 — 20); Nunta Agaristei '(VI, 126—131) etc, etc. în sfîrşit, episodul poate să devină la H., după cum s-a amintit, un adevărat excursus, cum este cel despre Egipt, ţara minunăţiilor, dăruită oamenilor de fluviul Nil, cuprinzînd întreg spaţiul cărţii a Il-a. H. stăpîneşte cu măiestrie scenele şi portretele din naraţiunile sale din care unele amintesc de forţa epică a lui Homer, altele de tensiunea dramatică a tragediei atice. Tomyris, regina massagetă, răzbunîndu-se pe Cirus mort (I, 214), ospăţul oferit de Astyages lui Harpagos, din mădularele propriului fiu (I, 108—110, 119), citaredul Arion salvat de un delfin (I, 24), încercarea neizbutită a Bacchia-zilor de a-1 ucide pe pruncul Kypselos, viitorul tiran al Corintului (V, 92), sînt episoade de o mare putere de evocare. Portretele unor personaje istorice ca Cirus, Cresus, Nitocris, Xerxes, Amasis, uemaratos etc. capătă la H. conturul unor adevărate personaje de dramă. Por-nind de^ la un sîmbure de adevăr, istoricul le întregeşte chipul din propria sa paginaţie, alimentată de tradiţiile popu^e Şi de credinţele curente despre desenul acestor personaje. Măiestrie dovee Şte H. şi în folosirea dialogurilor, care Herodot conferă adesea povestirii aspectul unei nuvele moderne. Cresus şi Solon (I, 30— 32), Candaules şi Gyges (I, 7 — 12), Aristagoras şi Cleomenes (V, 49—50), Xerxes şi Artabanos (VII, 10—12; 15—18) amintesc de dialogurile dramatice ale tragediei atice. Folosirea dialogului înseamnă, totodată, introducerea in istorie a unui procedeu nou, acela al personajelor care se exprimă în stil direct şi indirect, procedeu iniţiat de H. sub influenţa raţionalismului ionic. Dezvoltat ulterior, acest procedeu capătă valoare documentară la Tucidide şi Polibiu. Descrierile periege-tice, cum sînt, de pildă, descrierea Babilonului (I, 180 — 184), bogăţiile lui cam-pestre (I, 193), felul de trai al egiptenilor (II, 77-97), rînduielile lor (II, 35-48; 59— 70), descrierea piramidelor (II, 124— 125) au o notă de originalitate, de inedit. Mînuind cu măiestrie mijloacele artei literare, H. şi-a creat un stil propriu, plin de farmec şi putere de evocare. Construcţia frazei capătă la el o mare varietate: perioadele

lungi ritmice şi melodioase, încărcate adesea de sentinţe, alternează cu frazele simple, scurte, viguroase, cu mare forţă de convingere. Uşor influenţat de retorică, mai cu seamă în dialogurile sofistice, H. se fereşte totuşi de orice manierism de şcoală, menţinîndu-se în limitele naturaleţii şi bunului simţ. Creînd o proză poetică, Istoriile abundă în figuri de stil, pe care autorul le mînu-ieşte cu pricepere şi măsură. Expresiile şi cuvintele sînt alese fără efort, înşiruin-du-se firesc într-un limbaj curgător, plin de farmec. H. scrie în dialectul ionic literar, ale cărui valenţe artistice le pune pe deplin în lumină. Istoriile sînt un monument literar cu valori perene, iar autorul lor se situează printre marii prozatori ai literaturii universale. Aşa se explică faptul că el a fost tradus în nenumărate limbi şi că s-a scris atît de mult despre opera sa.
O OPERA. Manuscrise: Mediceus sau Laurentianus A, sec. X; Angelicanus sau Passioneus B, sec. XI; Parisinus, sec. XIII; Vaticanus sau Romanus, sec. XIV; Ediţie- princeps: Aldus Manutius, Herodoti Historiae, Veneţia, 1502; Ediţii: H. Stein, Herodoti Historiae, 5 voi., Berlin, 1881 —

Herondas 92
1908; K. Hude, Herodoti Historiae, Oxford, Clarendon, ed. III, 1926; Ph.-E. Legrand, Hiro-dote. Histoires, 10 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Buii, 1923 — 1946. Traduceri: Istorie ce veche şi de multe feliuri a marelui învăţătoriu Irodot dela cetatea Alicarnasiei, ms. de la Coşula, sec. XVII, publicat de N. Iorga, Vălenii de Munte, Neamul Românesc, 1909; Dimitrie I. Ghica, Istoriile iui Herodot, voi. I, Berlin, Scaade, 1894; voi. II, Bucuresci, Leipzig—Viena, 1912; voi. III, ibidem, 1915, voi. IV, Bucuresci, Socec, 1922, text grec şi trad. cu ample comentarii; N. Lascu, Herodot. Istorii, fragmente din..., In CIUV, voi. II, p. 85; 110-135; 213; 278-279; 281; A. Piatkowski şi F. Vanţ Ştef, Herodot, Istorii, voi. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, voi. II, ibidem, 1964, trad. cu ample comentarii şi note introductive; Radu Hâncu şi V. Popescu, Herodot. Istorii, fragmente din ... în I1R, voi. I, p. 25 — 71; M. Nasta, Herodot. Istorii, fragmente din... în PIG, p. 35 —162; W. Marg, Herodot, Geschichten und Geschichte, voi. I, cărţile I—IV, Zilrich, Artemis, 1973. REFERINŢE CRITICE. A. Hauvette, Hero-dote historien des guerres midiques, Paris, Ha-chette, 1894; F. Jacoby, Herodotus, RE PaulyWissowa, Suppl. 2, 1913, p. 205 —570; Max Pohlenz, Herodot, Der erste Geschichtsschreiber des Abendlandes, Neue Wege zur Antike, Seria 2, Leipzig—Berlin, 1937; J. L. Myres, Herodotus. Father of History, Oxford, Clarendon, 1953; J. A. S. Evans, Father of History or Father of Lies. The Reputation of Herodotus, The Classical Journal, Atnens-Ohio, LXIV, 1968, p. 11-17; N. F. Bornitz, Herodot. Studien. Beitrăge zur Verstăndnis der Einheit des Geschichtswerkes, Berlin, W. de Gruyter, 1968; D. Fehling, Die Quellenangaben bei Herodot, Studien zur Erzăhl-hunst Herodots, Berlin, W. de Gruyter, 1971; J. Cobet, Herodots Exkurse und die Frage der Einheit seines Werkes, Historia Einzelschriften XVII, Wiesbaden, Steiner, 1971; K. v. Fritz, Herodot In Die Grossen der Weltgeschichte, Ziirich, Kindler, Artemis, 1971, p. 512 — 524; H. Drexler, Herodot-Studien, Hildesheim, Olms, 1972.

F.V.Şt. HERONDAS [sau Herodas] (sec. III î.e.n., insula Cos? — sec. III î.e.n. Sicilia?). Mimograf. Inspirîndu-se din viaţa cotidiană, a surprins atitudini şi tipuri specifice: sclavul şiret şi mîndru, profesorul ataşat unor metode de predare învechite, femeia geloasă, cizmarul fanfaron, figuri de adolescenţi recalcitranţi ca şi scene din viaţa mondenă a societăţii elenistice, remarcabile prin realismul lor. Format, pe cît se crede, în cadrul Cenaclului din insula Cos, ale cărui principii estetice le adoptase, cu orientare predilectă spre poezia inspirată din viaţa intimă, a activat în Sicilia, reînviind mimul, domeniu literar în care s-au ilustrat Sofron şi Xenarh — poeţi îndrăgiţi de Pla-ton pentru graţia spirituală a dialogului imaginat —, dîndu-i o nouă aureolă sub influenţa mediului siciliot.
O

H. este reprezentantul tipic al mimului, specie literară distractivă, dezvoltată în epoca elenistică, în care muzica şi dansul intrau ca părţi componente. Mimul se preta fie la o recitare simplă, fie la o reprezentare. Poetul activează într-un moment în care tragedia se apropia de crepusculul ei, cu toate încercările făcute pe vremea lui Filip şi a lui Alexandru cel Mare de a fi menţinută la loc de cinste. în condiţiile cînd tragedia epocii elenistice consta îndeosebi din reluări ale subiectelor euripideice, amalgamînd elemente comice cu elemente tragice, mimul revine în actualitate. Bl înfăţişa scene din viaţa cotidiană, fie cu prilejul unor ocazii solemne, la teatru de pildă, fie cu prilejul unor reuniuni familiale. Actorii, care interpretau tipuri caracteristice, alese din mediul înconjurător, nu aveau obligaţia să fie costumaţi, nici să poarte măştile de rigoare pe care le purtau interpreţii rolurilor de comedie. Dimpotrivă, tipurile erau înfăţişate cu fantezie şi multe detalii, care contribuiau la dezvăluirea caracterului. Din punct de vedere al conţinutului, mimii erau de două feluri: « paignia» (farse) şi mimi cu un subiect dat. Primii puteau fi improvizaţi, în timp ce mimii cu subiect elaborat în toate detaliile trebuiau în mod obligator să se sprijine pe un text. H. a devenit cunoscut ca mimograf datorită unei descoperiri papirologice senzaţionale, făcută în anul 1889, cînd British Museum a intrat în posesia unui preţios papirus cupnn-zînd Constituţia Ateniană a lui Aristote' 93 Herondas gi o parte din opera lui H. Papirusul, de provenienţă egipteană, cuprindea 46 de coloane, cu o scriere măruntă, datînd, după cît se pare, din primul secol al erei noastre. Descifrarea textului se datorează învăţatului P. G. Kenyon, care 1-a publicat în 1891 în seria Classical Texts frotn Papyri in the British Museum. Această primă descoperire a unui text a lui H. a fost urmată de a doua, în 1891, şi, în fine, de o a treia, în anul 1900. Toate aceste descoperiri au facilitat recunoaşterea în textul papirusurilor a unor fragmente din H., citate de diverşi autori tîrzii. Mimii poartă titlurile Mastropos (Mijlocitoarea); Pornoboscos (Negustorul de fete); Didaskalos (Profesorul); Asklepiazousai (Femeile ce aduc ofrandă lui Asklepios) ; Zelotypos (Geloasa) ; Philiazusai e idiazusai (Prietenele sau intimele); Skyteus (Cizmarul); Enypnion (Visul); Aponestizomenai (Femeile la ospăţ); Synergazomenai (Torcătoarele); Fără titlu Adelon mimiambon (Mimiambi anonimi). în general, mimii lui H. se inspiră din întîmplări obişnuite ca: necazurile părinţilor, pricinuite de copiii recalcitranţi, o vizită, un prilej de discuţii vesele, intrigi ţesute de « binevoitori» pentru a destrăma o familie, o închinare pioasă la templul zeului tămăduitor Asclepios din insula Cos şi chiar unele manifestări triviale din viaţa societăţii de atunci, în mimul I acţiunea se petrece într-unui din oraşele maritime ale Greciei, în casa unei tinere, Metriche, rămasă singură (soţul este plecat în Egipt, într-o călătorie de afaceri sau de agrement) şi căreia bătrîna Gyllis, mama lui Philainios, îi propune o aventură. Metriche, fidelă soţului, respinge propunerea, adresîndu-se astfel bătrînei: « Auzit-ai/ Gyllis vorba: «părul alb prosteşte mintea»?/Jur pe întoarcerea lui Mandris şi pe Demetra wbita, / Aşa vorbe eu din gura alteia, c<i-aşa răbdare/ Nici n-aş fi-ascultat, zău, crede. Aş fi deşelat-o şi-apoi/ O învăţam cu să-mi cînte aşa snoave/ ... Eu pe Man-oris nu vreau să îl fac de rîs/ Nimănuia! » Urad.de ştefan Bezdechi). Tonul familiar al discuţiei şi atitudinea fermă a personajelor le' individualizează, făcîndu-le MPice. Mimul II îl prezintă pe Bataros din "Sila Cos, care, jignit fiind, nu se poate apăra cu mijloace suficiente, deoarece nu este cetăţean de drept, ci numai un « metec» (străin domiciliat). în acest mim întîlnim o atitudine de mare elevaţie morală, întrucît Bataros nu pune în discuţie cazul lui, ci situaţia metecilor în general. Mimul Profesorul are ca personaj principal pe Metrotima, care caută prin pedepse corporale să-1 aducă pe fiul ei pe calea cea bună; băiatul, incapabil de a recita pînă şi o poezie, îşi petrece timpul jucînd arşice cu hamalii din port. Profesorul, după cŞ ascultă păsul mamei, administrează copilului o bătaie bună, satisfăcut că pune în practică idealul lui pedagogic. Mimul IV o înfăţişează pe Kokale aducînd un sacrificiu lui Asclepios drept mulţumire pentru însănătoşirea unui membru al familiei sale. Ea recurge la ajutorul şi priceperea prietenei ei Kynno, care vine însoţită de sclava Kydilla. Acţiunea pare că se petrece în insula Cos, unde zeul tămăduitor Asclepios era venerat într-un templu vestit. Ceea ce trebuie observat în acest mim este admiraţia vie a celor două femei pentru obiectele de artă, aflate în templu. Dar elemente noi, cu adevărat inedite pentru conturarea unei imagini despre viaţa din societatea alexandrină oferă în special mimii V—VII. Cel dinţii înfăţişează o femeie

geloasă pe tînărul ei sclav, Gastron, căruia vrea să-i aplice o pedeapsă, în cele din urmă, revine asupra hotă-rîrii luate, rechemîndu-1 acasă. Mimul VI redă o scenă din viaţa mondenă a femeilor alexandrine, dornice de petreceri, pur-tînd discuţii uşoare, pline de echivoc. Mimul VII, completîndu-1 pe cel precedent, înfăţişează o vizită la cizmarul Kerdon a două alexandrine, interesate să-şi procure încălţăminte de calitate superioară de la cizmarul reputat în oraş, care dispune de un bogat sortiment: «pantofi de Ambracia, pantofi de Si-cyon, galbeni; pantofi într-o culoare, şi verzi, ca papagalii, papuci, sandale simple ca-n Ionia, pe gleznă... şi roşii cum a racul, deschişi tare în faţă, după moda din Argos, ca purpura; pantofi de stradă şi băieţeşti...» Dar mimul în jurul căruia s-au născut cele mai numeroase comentarii şi interpretări este al VUI-lea scris sub forma unei alegorii. Aici este vorba

Hesiod despre disputa poetului cu adversarii lui de breaslă de care-1 despărţeau vederi teoretice diferite despre arta poeziei. Ceilalţi mimi se prezintă în stare fragmentară. Prin subiectele tratate, inspirate din viaţa cotidiană, H. se dovedeşte un poet realist prin excelenţă, urmînd pe plan literar traiectoria trasată în artă de pictorul Apelles. H. este inovator şi în privinţa formei. Versurilor sale le-a adaptat iambul numit «skazon» (şchiop), avînd unele particularităţi — cum ar fi continuarea unei fraze în două versuri succesive, întrebuinţarea frecventă a spon-deului, monosilaba finală, numeroase crase şi eliziuni, specifice limbii vorbite. La baza limbii lui H. stă dialectul doric, presărat cu multe ionisme, datorită influenţei iambografului Hipponax din Efes, din a doua jumătate a sec. VI. Realismul lui H. a preocupat mult pe criticii literari. Georges Dalmeyda care, în 1893, a închinat poetului un studiu însoţit de o traducere, constată o apropiere izbitoare între H. şi arta modernă realistă. Criticul francez stabileşte cîteva paralele interesante cu pictura olandeză. Astfel, un tablou al lui Frans van Mieris intitulat La Diseuse de bonne aventure, aflat în galeria de la Dresda, ar reprezenta un subiect asemănător cu subiectul mimului I al lui H., Mijlocitoarea. Tabloul care înfăţişează o tînără ascultînd visătoare îndemnurile unei bătrîne, redă un mesaj de dragoste asemănător aceluia pe care îl aduce bătrîna Gyllis tinerei Me-triche. Bătrîna numără pe degete avantajele ce-ar decurge din acceptarea propunerii. Pe fundal este o inscripţie latină «Amor», care nu lasă nici o îndoială asupra subiectului. O inspiraţie identică cu cea din mimul Cizmarul al lui H. s-ar putea recunoaşte într-o gravură celebră a lui Corneille Dusart, elevul lui Isaak Van Ostade. Gravura se intitulează Cizmarul vestit şi-1 arată gata să încerce o pereche de pantofi unei ţărănci. S-ar mai putea stabili apropieri între mimul Profesorul şi un tablou renumit, aflat la Louvre, intitulat Le Maltre d'ecole, ce aparţine tot lui Isaak Van Ostade. H. şi alături de el Bhinton şi Sotades din Maroneea sînt reprezentanţii de seamă ai poeziei scoptice alexandrine.
O OPERA. Ediţii. Opera poetului a fost editată in 1891 de F. Kenyon după papirusul de la British Museum; ulterior au fost descoperite noi fragmente papiriacee care au contribuit la îmbogăţirea operei şi la reconstituirea mimului VIII. F. Kenyon, Classical texts pom papyri in the British Museum including the newly dis-covered poems of Herodas, Londra, 1891; Otto Crusius, Herondas, novis fragmentis adiectis, ed. V, Leipzig, Teubner, 1914; O. Crusius-R. Her-zog, Herondas, Die Mimiamben, Leipzig, Die-trich, 1926, (cu trad. în germ.); A. D. Knox, Herodas. The Mimes and Fragments, Cambridge, University Press 1966, comentariul de W. Head-leam; C. Miralles, Herondas, Mimiambs, Barcelona, 1970 (cu indici); I. C. Cunningham, Herodas. Mimiambi, Oxford, Clarendon, 1971. Traduceri. G. Dalmeyda, Herondas, Les mimes, Paris, Hachette, 1893; Al. Odobescu, Mimul I şi Mimul II în voi. C. Litzica, Herondas, studiu literar, voi. I, Bucureşti, F. Gobl, 1901, p. 112 — 118; Ştefan Bezdechi, Herondas, Gyllis (I), Dascălul (II) Sclava (V) în AEG, p. 132143; Ion Marin Sadoveanu, Visul, în Revista Clasică, 1931, p. 55 — 57; Viorica Golinescu, Herondas, Mimiambi, Bucureşti, Univers, 1976. REFERINŢE CRITICE: S. Luria, Herondas Kampf fur die vorchristliche Kunst, în Miscella-nea Rostagni, Torino, 1963, p. 394 — 415: V. Sehmidt, Sprachliche Untersuchungen zu Herondas, Berlin, W. de Gruyter, 1968; O. Masson, En raarge du Mime II d" Herondas în Revue des Etudes grecques 1970, p. 356 — 361; B. Vene-roni, Divagazioni sul quinto mimiambo di Eroda, Revue des Etudes grecques, 1972, p. 319 — 330.

M.M.-H. HESIOD [Hesiodos] (sec. VII î.e.n., Askra, Beoţia). Poet epic, specializat în poezie genealogică şi didactică. Spre deosebire de Homer, a lăsat în opera sa indicii asupra familiei şi a regiunii unde a locuit. Aceste date s-au îmbogăţit cu ştiri fictive, acumulate în biografii anonime. Tatăl poetului era originar din Kyme, în Eolida asiatică. împrejurările în care familia lui H. a hotărît să se întoarcă în Beoţia, locul ei de baştină, nu sînt prea clare Dacă ţinem seama de mărturisirea din Erga kai Hemerai (Munci şi zile, v. D^' , 634) motivul care 1-a îndemnat pe tatai ■95 Hesiod lui H. să revină în Grecia balcanică a f0St sărăcia. Locul unde s-a stabilit, în apropierea muntelui Helicon, era de mare frumuseţe, dar neroditor. După moartea părintelui său H. a avut mari neînţelegeri pentru o moştenire de familie cu fratele său mai mic, Perses, pricină judecata de fruntaşii ţinutului, pe care H. îi acuză de reacredinţă şi luare de mită. Principalele opere hesiodice sînt Theogo-nia (Teogonia), poem genealogic de factură filosofică, al cărui scop era acela <le a preamări domnia lui Zeus, stăpînul Olimpului, şi Munci şi zile, poem didactic alcătuit din două părţi distincte: poezie sentenţioasă şi calendare agricole. Poet mult apreciat în Grecia arhaică, H. este rapsodul spre care s-a îndreptat, secole de-a rîndul, interesul iubitorilor de poezie didactică şi morală, în rîndul cărora, la loc de cinste, se cuvine menţionat numele lui Solon.
O

Tradiţia, similar cu ceea ce s-a petrecut în domeniul poeziei eroice, a atribuit în bloc aproape toată creaţia genealogică şi didactică din Grecia veche lui H. Critica modernă recunoaşte ca autentic hesiodice unele părţi din Ehoiai sau Gynaikon Katalogos (Catalogul femeilor), grupaj de genealogii mitice ale femeilor iubite de nemuritori, înglobate cu timpul într-un corpus genealogic de mari proporţii, Pseu-dohesiodea (Corpusul pseudohesiodic) — ale cărui ediţii s-au mărit simţitor în ultima vreme datorită descoperirilor şi publicării de noi papirusuri — a fost studiat cu migală şi competenţă de papirologul francez J. Schwartz. Istoria literară a Catargului implică studiul interdependenţei dintre Homer şi H., în sensul stabilirii firelor comune care leagă Iliada, Odiseea Ş.1 unele poeme genealogice din Catalog. într-adevăr, ambele epopei homerice conţin liste genealogice asemenea celor hesiodice. Iată cîteva exemple: catalogul femeilor iubite de Zeus (Iliada, XIV, 315-»30j, catalogul Nereidelor (Iliada, XVIII, °~50J), catalogul mamelor de eroi (Odi-**>", XI, 245-327J. Conform informaţiei din notiţa aflată în lexiconul bizantin Suda despre H., Catalogul, la care s-au aaugat şi alte poeme apocrife în decursul sec. V î.e.n., număra cinci cărţi. Există mari controverse cu privire la titlurile operelor genealogice incluse în acest Corpus. După cît se poate judeca din fragmentele rămase, Catalogul femeilor nu conţinea un punct de vedere istoric asupra evoluţiei generaţiilor omeneşti, aşa cum se petrec lucrurile cu succesiunea generaţiilor divine din Teogonia. Poetul şi, ulterior, colaboratorii sau urmaşii săi de şcoală s-au mulţumit să strîngă şi să prelucreze artistic tradiţii mitice din diferite părţi ale Greciei despre originea unor neamuri bine cunoscute, fără să urmărească ilustrarea unei concepţii asupra destinului omenesc sau a valorii acestor neamuri. Teogonia (poem-catalog despre naşterea zeilor) posedă calităţi de ordin superior faţă de Catalog. în primul rînd, ordinea şi clasificarea generaţiilor de zei în Teogonia presupune un sistem de gîn-dire care se

sprijină pe succedenţă în expunere. în locul prezentării unui conglomerat amorf de genealogii, asistăm la încercarea de a se urmări devenirea lumii zeilor în ascensiunea ei spre formele raţionale şi evoluate ale domniei lui Zeus, fiul lui Cronos. Frecventele incursiuni făcute de poet în domeniul cosmogoniei atestă contingenţele gîndirii hesiodice cu poemele şi, eventual, cu primele scrieri filosofice ale gînditorilor din şcoala io-niană, despre formarea lumii. Astăzi, în urma descifrării tăbliţelor de lut din «bibliotecile» Asiei Mici şi ale Siriei aparţinînd mii. II î.e.n., s-au stabilit nenumărate concordanţe între schemele orientale despre conflictele între zei pentru cucerirea puterii şi materia epică a Teo-goniei. Cu toate acestea, nimeni nu poate nega originalitatea concepţiei hesiodice cînd este vorba despre motivarea acestor conflicte şi necesitatea ontologică a triumfului domniei lui Zeus. Una din cele mai frumoase părţi din Teogonia este descrierea bătăliei dintre zei şi giganţi, aruncaţi în străfundurile Tartarului de către Zeus. Iată un fragment în care poetul înfăţişează intervenţia directă a lui Zeus în iupta cu giganţii: « Nici Zeus nu zăbovi o clipă să-şi ţină-n frîu înflăcărarea/ Ce-i năpădi deodată pieptul şi-şi arătă putereantreagă./El însuşi coborî din slava şi vîrful piscului 01imp,/Trăs-

Hesiod 96 nind în stînga şi în dreapta necontenit; la orice trăsnet/ Zbura cu fulgeru-mpre-ună şi tunetul zvîrlit de braţu-i/ Vînjos, iar flacăra zeiască se prăvălea în nesfîr-şite/Vîrtejuri. Roditoarea glie jur-mpre-jur ardea vuind/Şi, pradă focului puternic, trosneau nemărginiţii codri/Pămîntu-n-treg era în clocot, Oceanul cu şuvoiul lui/ Şi stearpa mare. Se treziră învăluiţi în aburi calzi/ Titanii zămisliţi de glie în timp ce spre divina boltă/ Urca stîrnita vîlvătaie; chiar năzdrăvana lor privire/ Orbea-n lumina scăpărată de trăsnete şi fulgerări» (Teogonia, v. 687 — 699 — trad. Ion Acsan^. Munci şi zile, opera de căpetenie a poetului din Askra, de a cărei autenticitate nu s-a îndoit nimeni, este primul mare poem didactic din literatura europeană. Apropierile care s-au făcut între Munci şi zile şi Odiseea sînt justificate de faptul că aceste producţii literare reflectă fidel procesul diferenţierii sociale şi pe cel al diviziunii muncii specifice sec. VII î.e.n. Prima parte a poemului cuprinde o tematică variată, axată pe principii de morală, dreptate şi justiţie. Pentru H., care intuieşte substratul luptei de clasă, singurul remediu împotriva primejdiei ce ameninţă buna stare a micului agricultor este munca. Partea a doua, de fapt o culegere de cataloage redactată după modele orientale, conţine sfaturi asupra muncilor cîmpului şi' a modului cum trebuie făcut negoţul pe mare. Spiritul în care H. a scris acest poem, mentalitatea sa, chiar modalităţile de adresare, se deosebesc fundamental de trăsăturile distinctive ale poeziei epice eroice. Anumite puncte de contact pot fi totuşi găsite între poezia hesiodică şi cea homerică, dacă n-ar fi să ne gîndim decît la miturile zeilor olimpici din Teogonia, sau la mitul vîrstei eroilor din Munci şi zile. Cu totul altul este însă ţelul pentru care scrie H., un ţel educativ, care implică în primul rînd o apologie a muncii productive, după cum rezultă din acest pasaj: « Munca ţi-aduce avere şi multe mioare ţi-aduce/ Tuturor zeilor este mai drag acel ce munceşte / Nu e ruşine — a lucra, ci lenea e doar de ocară/ Dacă eşti harnic, cel leneş îndată, bogat de te vede/Te-o pizmui; bogăţiei, virtutea şi faima-s tovarăşi!»/ (Munci şi zile, v. 301 — 305 — trad. Şt. Bezdechi). Pentru a-şi susţine tezele, H. a recurs la un stil figurat, în care alegoria se află pe primul loc: «Ci-i o fecioară, Dreptatea, fiica vestit'a lui Zeus/ Care cinstită e chiar şi de zei ce-n Olimp' şi-au lăcaşul/ Cînd cineva, ponegrind-o viclean, vătămare-i aduce/Numaidecît, aşezîndu-se alături de Zeus Cronidul/ De-al muritorilor cuget nedrept ea se plînge, ca gloata/ Să ispăşească păcatele regilor, care cu gînduri/ Rele, pricina sucesc şi dau hotărîri necinstite» (Muncişi zile, v. 249 — 255 — trad. Şt. Bezdechi). Poemul conţine şi unele mituri, neîntîlnite încă la Homer, cum ar fi cel al vîrstelor şi mitul Pandorei, proverbe şi sentinţe de mare* circulaţie în Grecia arhaică, culese din tezaurul de înţelepciune populară, de tipul următor: « Omul, vrînd altuia rău să facă, îşi face lui însuşi / Sfatul cel rău e mai rău pentru-acela ce-1 pune la cale» (Munci si zile, v. 258-259; trad. Şt. Bezdechi). 'îndeosebi în acele pasaje din Munci şi zile ce-1 privesc personal, a scris cu un patos admirabil, introducînd în stilul epic exprimarea la persoana întîi şi adresarea directă. După cum Homer era adorat în chip de «erou» în insula Ghios, şi H. a avut parte de discipoli credincioşi întruniţi într-o corporaţie al cărei sediu se afla la Thespiai, în Beoţia. Aşa se explică transmiterea în bune condiţiuni a operelor poetice ale maestrului, cu toate că unii exegeţi (printre care Fausanias) pretindeau că Teogonia nu este o operă autentică. Moştenirea hesiodică a fost deosebit de bogată. Pe primul loc al operelor de şcoală hesiodică merită să fie menţionat poemul intitulat Aspis (Scutul, 480 versuri hexametrice), al cărui punct de plecare îl constituie genealogia Alcme-nei din Catalogul femeilor. începutul poemului este de factură pur genealogică, povestind naşterea lui Heracles, dar a doua parte se inspiră din descrierea scutului lui Ahile din cîntul XVIII al IU*-dei. în acest poem Heracles răpune un monstru, pe Cycnos, care jefuia pelerin» în drum spre Delfi, prăvălindu-i apoi de pe înălţimile stîncoase. Scris la sfîrşitu» sec. VII, poemul reprezintă în mod vădit
'fi

Homer un material de propagandă al cercurilor de rapsozi apolinici de la Delfi, care invocau protecţia lui Heracles în sprijinul acelora care' se îndreptau cu prinoase spre Delfi- La Roma H. a fost mai puţin gustat decît Homer. Influenţa hesiodică asupra literaturii didactice latine este minimă, jar asupra celei pastorale, indirectă, trecută prin filiera poemelor alexandrine. Quintilian, comparîndu-1 pe H. cu Homer, îi acordă un loc secund în ierarhia măiestriei stilistice. în perioada Renaşterii bizantine, corifeii acestei mişcări culturale l-au apreciat mult pe H., scriind lucrări de exegeză despre opera sa.
O OPERA. Manuscrise: Laurentianus (Mediceus) nr. 32, sec. XV; Laurentianus (Mediceus) nr. 31, sec. XII, cuprinzlnd numai Muncile şi zilele; Parisinus nr. 2772 şi Parisinus nr. 2773, sec. XIV; Venetus 1 şi Venetus 2, sec. XIV. Editio princeps: Milano, 1493. Ediţii: C. F. Losner Konigsberg, 1778; J. Flach, Leipzig, Teubner, 1878; G. F. Schomann, Hesiodi Carmina Berlin, Weidmann 1869; A. Rzach, Hesiodus-Car-mina, Leipzig Teubner, 1902 (ed. integrală a Corpusului hesiodic); P. Waltz, Bruxelles, 1909; P. Mazon, Hesiode, Paris, Les Belles Lettres, 1928; R. Merkclbach şi M. L. West, Fragmenta Hesiodea, Oxford, Clarendon, 1967; ed. II, 1970; F. Solmsen, Theogonia, Opera et Dies, Scutum. Oxford, Clarendon, 1970. Traduceri: La Thio-ffonie, Le Bouclier d'Hârakles, Les Travaux et Ies Jours, Traduction nouvelle par Leconte de Lisle, Paris, Lemerre, 1869; Thassilo von Scheffer, Hesiodus, Sămtliche Werhe, Leipzig, Dietrich, 1938; Ştefan Bezdechi, Hesiod, Munci 5i zile, Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1957; Ion Acsan, Hesiod, fragmente din Teogonia In Legende Mitologice, Bucureşti, Albatros, 1972; D. T. Burtea, Hesiod, Opere, Bucureşti, Univers 1973. REFERINŢE CRITICE : Hesiode et son infhience, Entretiens Hardt, Vandoeuvres, Geneve, 1962; ' "a'cot, Hesiod and the Near East, Univer-«ty of Wales, Cardiff, 1966; J. Schwartz, «eudo-Hesiodea, Leyden, BrilI, 1960; Thor-m?-Breitenstein' Hisiode et Arckiloque, Odense (Dan borare emarca), Univ. Press, 1971; M~ Hofinger, "con Hesiodeum, Index inversus, In colaCharm °U: M' Mun<J-Dopchie, D. Pinte, Y. M. ne- Leiden, Brill, 1973.

A.P. HOMER [Homeros] (sec. VIII î.e.n. ?, Ionia sau insula Chios?). Poet epic. Biografiile fictive, dintre care s-au păstrat un număr de şapte, reprezintă simple încercări de punere în relaţie a personalităţii rapsodului ionian cu nume nu mai puţin celebre, aparţinînd începuturilor literaturii poetice ' greceşti: Mu-saios, Melampus, Orfeu. în epoca modernă, o parte din critica homerică a negat existenţa lui fizică, deşi vechii greci n-au pus niciodată la îndoială acest fapt. Marile creaţii ce i se atribuiau, Ilias (Iliada) şi Odysseia (Odiseea), au fost considerate de unii homerologi drept o abilă redactare, într-o formă unitară, a unor cîntece epice aparţinînd Ciclului troian. Sec. XIX a cunoscut

pasionante dezbateri pe tema existenţei lui H., stinse, în majoritatea cazurilor, în propria neputinţă a filologilor clasici de a stabili adevărul. « Problema » homerică, iniţiată de fapt în sec. XVII în Franţa şi în Italia, a fost repusă în circulaţie de F. A. Wolf în ale sale Prolegomena, ad Homerum (1795) şi reluată pe o bază cu totul nouă (cercetarea sistematică a poeziei epice contemporane) de americanul Milman Parry la începutul veacului nostru. M. Parry şi colaboratorii săi au izbutit să dovedească faptul că modul de creaţie şi transmitere a unui întins poem epic (tradiţia orală) diferă fundamental de cel al creaţiei poemelor scrise, că nu există nici un impediment în acceptarea ştirilor despre prodigioasa activitate a unui poet de geniu desprins din cercurile rapsodice ale Ioniei. Aşa cum s-a spus de către numeroşi cercetători de prestigiu, H. este « o culme şi nu un început». Antichitatea îi atribuia, în admiraţia ce-o avea pentru opera lui, întreaga moştenire a poeziei epice eroice (Micile epopei şi Imnurile «homerice»). Discernămîntul critic al oamenilor de cultură greci, printre alţii Herodot, a mărginit însă creaţia homerică la Iliada, epopee eroică al cărei subiect este desprins din cîntecele epice despre căderea Troiei, şi la Odiseea, epopee

Homer
S8

inspirată din fapte de viaţă specifice epocii marii colonizări de la începutul mileniului I i.e.n. Aristotel îi atribuia şi o mică epopee comică, de provenienţă ionică, Margites. începînd cu a doua jumătate a secolului nostru, este recunoscut ca autor neîndoielnic al Iliadei, compoziţie de mari proporţii, apropiată în privinţa facturii sale epice de cîntecele rapsodice (stilul epic formular). Gu privire la paternitatea homerică a Odiseei, părerile sint împărţite. O Iliada şi Odiseea — recitate în toate regiunile mediteraneene ocupate de greci — au fost transcrise în zeci de variante. Divergenţa între versiuni a impus, încă din sec. VI î.e.n., necesitatea unei ediţii critice, realizată la Atena din îndemnul lui Pisistrate. Tot acum, probabil, s-au plăsmuit şi diferite genealogii fictive în vederea alcătuirii unei biografii a lui H. Orfeu, Musaios, Melampus, poeţi ale căror nume erau legate de diferite centre culturale şi religioase ale Greciei arhaice, au fost trecuţi în rîndul strămoşilor sau rudelor lui H. Această biografie populară a devenit baza multor biografii anonime (Vitae) de dată mult mai recentă (sec. I II şi III e.n.), din care posedăm un număr de şapte: 1. Pseudo-Herodot; 2.Pseudo-Plutarh; 3. Proclos (Crestomaţia), sec. V e.n.; 4 şi 5, biografii anonime, păstrate într-un Codex de la Escurial (sec. II — III e.n.); 6. o biografie anonimă, păstrată la biblioteca Vittorio-Emmanuele din Roma; 7. notiţă biografică din lexiconul bizantin Suda' (sec. IX). La aceste biografii se adavigă Agon Homerou hai Hesio-dou (întrecerea intre Homer şi Hesiod, sec. III e.n.), al cărei filon comun cu Pseudo-Herodot a fost găsit într-un fragment de papirus aparţinînd scrierii retorului Alcidamas, Peri Homerou (Despre Homer, sec. IV î.e.n.). Întrecerea este compusă din trei părţi distincte: a. biografia lui H.; b. Întrecerea (Concursul) propriu-zis; c. biografiile comparate ale lui H. şi Hesiod. Menţiunea numelui împăratului Hadrian (sec. II e.n.) oferă un indiciu cu privire la data acestei scrieri, mai mult decît preţios pentru ilustrarea metodelor de cercetare literară din peri. oada romană tîrzie. Este de presupus că Întrecerea reflecta rivalitatea şcolilor de poezie epică şi poezie didactică, studiată şi comentată apoi de retorul Alcidamas. Studiul filologic al acestor Vieţi a demonstrat că ele posedă elemente comune care duc spre surse comune, dar au si diferenţe notabile. Cea mai reprezentativă din toate este nr. 6, care conţine şi cea mai consistentă listă a poeţilor, gramaticilor şi istoricilor preocupaţi de biografia lui H. Dintre toţi, cel mai vechi este filosoful Anaxiniene (Vita 6j şi cel mai recent, gramaticul Dionysios Thrax (sec. I e.n.) (citat în Vita 5). Iată acum elementele comune din Biografii şi schema care se poate reconstitui, în pofida divergenţelor: l.H. era fiul lui Meles, divinitate fluvială şi al nimfei Kretheis (sau Kri-theis). De aici numele de Melesigenes pe care tradiţia greacă înclină să-1 recunoască drept adevăratul nume al poetului. Cu privire la acest nume s-au făcut diferite conjecturi: Melesigenes poate să însemne: «cel ce poartă de grijă neamului său» sau, după o altă propunere, « cel născut în ziua Melesiilor», adică odată cu serbările în cinstea divinităţii fluviale Meles. Şi numele mamei lui H. îmbracă diferite înfăţişări: în lista variantelor, alături de numele Kretheis, figurează numele Kal-liope şi Hyrnetho. Ca autoritate în materie, pentru numele Kretheis este citat Eîoros din Kyme, în Vita 2 (Pseudo-Plutarh). 2. în ce priveşte locul naşterii lui H., şapte oraşe şi insule se considerau locul de obîrşie al celui care a fost cel mai de seamă rapsod al antichităţii; pe primul loc se situează Smirna, urmată de Kyme, Colofon, Chios, Ios, Argos şi Atena. Alte pretenţii la această obîrşie, ridicate de Salamina, Teba Egiptului, Ithaka Ş-f-nu sînt de luat în seamă. De luat » considerare rămîn doar pretenţiile Chio-sului (menţionate de Pindar, SimonMe> Teocrit, bucurîndu-se şi de sprijinul atestării lui Aristotel, Vita 6), insulă de care sînt legate nenumărate legende despre « cintăreţul orb » şi unde a existat vrem îndelungată o familie de rapsozi care s denumeau «homerizi». 3. Data cînd_ trăit H. a fost fixată după criteriul Prl°' 99 Homer rit&ţii războiului troian, sau după acela al unor presupuşi contemporani: Licurg /regele legendar al Spartei), Midas (regele Lsendar al Frigiei), Hesiod etc. Alţi erudiţi, printre care se numărau Aristotel, ■firatostene (sec. III î.e.n.) şi mitograful Apollodor din Atena (sec. II î.e.n.) preferau să fixeze timpul cînd a trăit H. în raport cu migraţia ionică (Vita 6). Cum e şi firesc, variaţiile sînt considerabile. Mai apropiată de adevăr este soluţia care se orientează în raport cu migraţia ionică. Părerile cercetătorilor moderni bazate pe studiul Iliadei converg spre propunerea că H. a fost un rapsod ionic care a trăit în a doua jumătate a sec. VIII. 4. Dintre biografiile anonime Pseudo-Herodot şi Întrecerea conţin liste despre locurile vizitate de H.: întrecerea îl scoate pe H. din aria ionică mînîndu-i paşii spre Chalkis (unde a avut Ioc un concurs de poezie la care a participat Hesiod (v. Munci şi zile, 645 şi urm.), Atena, Corint, Argos şi Delos. Este de presupus că această pătrundere a lui H. spre Vest prefigurează însăşi răspîndirea operelor sale în marile centre ale lumii antice unde s-au organizat recitări de poezie epică. 5. Cu excepţia Biografiilor 6 şi 7, toate celelalte dau lista operelor lui H. Iliada şi Odiseea îi sînt unanim atribuite, deşi Proclos menţionează părerea lui Xenon şi Helianikos (filologi alexandrini din sec. II î.e.n., denumiţi «separatişti»), după care numai Iliada aparţine lui H. Această propunere a fost însă condamnată de Aristarh din Samothrace, directorul Bibliotecii din Alexandria (sec. II î.e.n.). Prudenţă dovedeşte îndeosebi Pseudo-Plutarh, cînd se mărgineşte la consemnarea itenticităţii Iliadei şi a Odiseei. La polul 5Pus se află notiţa biografică din lexiconul bizantin Suda, care îi atribuie întreaga aţie din Ciclul epic, toate micile compoziţii cunoscute sub numele de «paig-1 (farse, glume), imnurile «home-'e»>, precum şi parodiile epice. 6. Sensul umelui «Homer» a fost în unanimitate Merpretat drept «orbul», cu excepţia «iţei biografice din lexiconul Suda. O tic °U1^.!nterPretare este aceea de « ostaProv; Etimologia care dă sensul de « orb >: lne de la istoricul Eforos din Kyme (sec. IV î.e.n.). Dacă lui H. i s-a creat o ascendenţă fabuloasă în cursul sec. VI şi V î.e.n., nu mai puţin importantă ră-mîne şi problema descendenţei sale legată îndeosebi de cei ce se denumeau «homerizi», (« Homeridae», fiii lui Homer). Logografii Acusilau din Argos şi Helianikos din Mytilene (sec. V î.e.n.) atestă existenţa unei asociaţii religioase în Chios, « homerizii» care, după propria lor mărturie, erau o «familie» (genos). Filologul Crates din Pergam (sec. II e.n.) îi consideră drept descendenţi de sînge ai lui H. în literatura greacă acest neam este pomenit din sec. V (Pindar) ca avînd funcţii religioase şi sarcina de a întreţine mereu vie flacăra interesului pentru recitarea homerică. Nu este exclus ca din acest cerc de recitatori să

fi provenit acel Hieros Logos despre H., o culegere de anecdote biografice cu privire la marele poet, dispreţuită de Platon şi de Calimah. 7. Strădania de a desluşi o linie de veracitate în datele despre H. s-a dovedit zadarnică. Biografiile anonime încărcate cu elemente mitice şi legendare nu oferă nici un element lămuritor pentru istoricul textului homeric. Cu toate acestea, tradiţia populară despre H. permite să întrevedem activitatea şcolilor rapsodice din aria ionică unde a trăit poetul şi, în acest fel, să reconstituim preocupările literare din acele vremuri atît de îndepărtate. H., mai bine zis numele lui, este legat de totalitatea producţiei epice din antichitate, care include Iliada şi Odiseea, precum şi de o serie de imnuri narative, destinate să deschidă festivităţile sau recitările rapsodice (imnuri cunoscute sub numele de «prooimia»). Principala sursă despre epopeile Ciclului epic grec, alcătuit dintr-un ciclu mitologic, ciclul teban, ciclul troian, precum şi cicluri referitoare la isprăvile eroilor greci, este Chrestoma-theia (Crestomaţia) neoplatonicianului Proclos (sec. V e.n.). Iată însă că, începînd cu un faimos pasaj din Herodot, Istorii (II, 117, sec. V), pentru micile epopei ale Ciclului sînt citate şi numele altor autori de poeme epice. Epigonoi (Epigonii), mică epopee aparţinînd ciclului teban, era atribuită de poetul Aristo-fan (Scholiile la Pacea, V. 1270) lui Anti-machos din Colofon, Kypria (Cypriile),

Homcr
100

epopeea care deschidea ciclul troian, a fost atribuită pe rînd lui Hegesias, lui Stasinos, lui Arctinos din Milet pentru a nu mai vorbi de alte nume, dintre care merită, eventual, să fie reţinut cel al lui Kynaithon din Sparta, reputat poet epic lacedemonian şi recitator homeric din sec. VI î.e.n.; Aithîopis (Etiopida), care reprezenta în ciclul troian urmarea Iliadei, a fost atribuită lui Arctinos, Mikra Ilias (Mica Iliadă), lui Lesches, tot din Milet, iar Distrugerea llionului iarăşi lui Arctinos. Ciclul troian se încheia cu Tele-gonia, mică epopee care poartă numele fiului lui Ulise şi ai Gircei, Telegonos. Drept autor al Telegoniei este citat poetul Eugamon din Girene. Această creaţie se întinde pe un interval de două secole, VII şi VI î.e.n. dar nu este exclus să aibă la bază nuclee epice contemporane sau chiar mai vechi decît Iliada. Dacă în antichitate paternitatea homerică a micilor epopei a fost contestată, în schimb, Hymnoi (Imnurile) sînt recunoscute, în mod eronat, drept creaţie autentică, atît de Aristoîan cît şi de Tucidide. Aristotel, în Poetica, îl recunoaşte pe H. ca autor al poemului Margites, poem comic burlesc din sec. VI î.e.n., în vreme ce Batracho-myomachia (Bătălia broaşlelor cu şoarecii), care circula tot sub numele lui H., mică epopee parodistică după Iliada (sfîrşitul sec. VI î.e.n.), este citată fără ezitare de autorul unei notiţe biografice din lexiconul bizantin Suda ca aparţinînd poetului Pigres din Halicarnas, fratele vestitei Artemisia, soţia regelui Lygdamis (sfîrşitul sec. VI — începutul sec. V î.e.n.). ILIADA: Capodoperă a literaturii universale, epopeea preia şi prelucrează teme din fondul eroic tradiţional. Deşi desă-vîrşit concepută arhitectonic, ea nu s-a putut sustrage regulilor de compoziţie specifice recitării rapsodice. Acţiunea desfăşurată în cimpia Troiei (Ilionul), cetatea asediată de ahei, durează aproximativ 53 de zile. Cîntul I al epopeii, intitulat de exegeţii alexandrini «Mînia lui Ahile», expune un conflict între şefii aheeni, izbucnit în cel de al noulea an de la începutul războiului troian. Ahile este profund jignit de Agamemnon care îi retrage principala «cinstire» a unui şef războinic, frumoasa sclavă, Briseis. De aici încolo acţiunea se va desfăşura pe două planuri, cel uman şi cel divin zeii intervenind cu vehementă ardoare fie în favoarea troienilor, susţinuţi de Zeus care astfel caută să-1 răzbune pe Ahile' fie de partea aheilor, susţinuţi de Hera şi de Atena. Firele acţiunii duc, în prima parte a epopeii, spre moartea tragică a lui Patrocle, prietenul iubit al lui Ahile. Această răvăşire sufletească a tînămluî erou din Ftia reprezintă principalul punct de plecare al celei de-a doua părţi a epopeii: răzbunarea tovarăşului ucis de troieni, răpus de mîna marelui Hector, fiul regelui Priam. Astfel, tema « mîniei» lui Ahile, integrată în tema conflictului cu Agamemnon, ia un curs cu totul nou: eroul din Ftia, fiu al divinităţii marine Thetis şi al lui Zeus, măsoară cu alţi ochi dimensiunile neînţelegerii sale cu Agamemnon şi, după ce ajunge la o împăcare cu regele din Micene, revine pe cîmpul de luptă unde începe să ucidă cu sete de fiară pe toţi troienii care-i ies în cale. De un dramatism neobişnuit este secvenţa în care eroul înfruntă divinitatea fluviului Scamandru (Cîntul XXI). Elementele fantastice, învăluite într-o viziune aspră asupra luptei omului cu forţele dezlănţuite ale naturii, introduc în această parte a epopeii un divertisment de mare artă în naraţia epică. Nu mai puţin preţios în comparaţie cu acest extraordinar Cînt XXI se'arată sfîrşitul epopeii, marcat prin întoarcerea la omenie a personalităţii dezumanizate a eroului ce-şi amestecă acum lacrimile cu cele ale bătrînului rege Priam, venit să răscumpere cadavrul fiului său Hector, ucis în cele din urmă de Ahile. în felul acesta, H. ajunge la încheierea rotundă a povestirii sale din Iliada, brodată pe grelele încercări sufleteşti prin care a trecut Ahile: « întreaga arhitectură a poemului e astfel întemeiata pe un motiv central care e însăşi starea de suflet a lui Ahile şi acest motiv creează unitatea de interes a Iliadei nu atît in înţelesul unei legături exterioare mW întîmplările ce o compun, cît, mai ales. în concepţia unei subordonări a even-mentelor faţă de zbuciumul protagon» tului» (D. M. Pippidi, Studiu Introduci* la Homer, Iliada, p. XXL). Impresionam» în cel mai înalt grad este şi drama V 101 Hcmer „re o trăieşte principalul adversar al lui Ahile, Hector, fiul lui Priam, căruia Destinul ' i-a hărăzit pieirea. Acest bărbat emplar din toate punctele de vedere — "titelege că este pierdut abia atunci cînd îsi dă seama că a fost părăsit de zei şi înşelat de Atena. Cu toate acestea, nu renunţă la înfruntare, căci pentru Hector, întocmai ca şi pentru Ahile, bunul suprem nu este viaţa şi bucuriile ei, ci gloria culeasă în bătălii. Epopee a luptelor crîn-cene, sîngeroase, a ciocnirilor neîntrerupte între « eroii» aparţinînd ambelor tabere, Iliada a înglobat, totodată, numeroase procedee literare ale naraţiunii epice arhaice: cataloage (cf. cîntul II unde se află faimosul «catalog al corăbiilor»), episoade de divertisment (cîntul XIV, înşelarea lui Zeus de către Hera), numeroase descrieri de obiecte (dintre care, descrierea scutului făurit de Hefaistos pentru Ahile din Cîntul XVIII rămîne, pe drept cuvînt, o mostră din cele mai grăitoare pentru arta rapsodică). Acţiunea întregii epopei este proiectată într-o lume de mult dispărută, într-o lume «eroică» în care oamenii capătă cu totul alte dimensiuni decît semenii lor obişnuiţi, dimensiuni care-i apropie de zeii din preajma lor. Eroii lui H. sînt totuşi diferenţiaţi prin caracterele şi comportarea lor, prin felul în care preţuiesc valorile materiale şi spirituale (cf. N.I.Bar-bu, Valori umane în literatura greacă, p. 27 —81), deşi pentru toţi fără excepţie valoarea supremă rămîne gloria dobîn-dită pe cîmpul de luptă. Desfăşurîndu-se lent, liniar, naraţiunea epică în Iliada nu cunoaşte alt mij'loc de a ţine încordată itenţia decît acela al amînărilor («retar-dationes») şi, destul de rar, acela al alunilor la evenimente viitoare, hotărîte de "estin (moartea lui Ahile, de pildă), Pentru sporirea potenţialului tragic al unor scene şi asa supraîncărcate de tensiune tragică. ODISEEA: Epopeea se eosebeşte de Iliada prin varietatea plăcii °r ^e ac|iune> iscusinţa în articularea «lor trei mari unităţi aie epopeii, « Tele-'"fî11,*» (cînturile I-IV), unitate epică *"el denumită după fiul lui Ulise, Tele-afl» Caî"e 'a porunca Atenei pleacă să cit T6^îf despre soarta tatălui său, rătă-Pe drumul întoarcerii de la Troia); «Rătăcirile lui Ulise» (cînturile V— XIII), naraţiunea popasului lui Ulise în insula feacilor şi lungile sale povestiri despre mult zbuciumata sa călătorie pe mare, după părăsirea Troiei; « Uciderea peţitorilor» (cînturile XIV—XXIII). încă din prologul epopeii, aflăm că pe primul plan se află păţaniile lui Ulise, dar lectura cînturilor, prin mulţimea personajelor ce o introduce şi pluralitatea de interese antagonice ce o pune în joc, dezvăluie curînd o complexitate de situaţii puţin obişnuite, total diferită de conflictele aspre şi brutale din Iliada. Patetismul acestei a doua capodopere atribuite lui H. este însă diminuat tocmai de alternanţa situaţiilor care aduc, pe rînd, destindere şi încordare, zîmbet şi înduioşare, deşi, incontestabil, Odiseea nu este lipsită de momente dramatice. Şi planul povestirilor este diferit de cel din Iliada, unde fantasticul jşi miraculosul se limitau la lumea zeilor. în Odiseea sînt introduse cele mai neaşteptate plăsmuiri, de la zînele mării, fiinţe jumătate oameni,

jumătate peşti, pînă la uriaşii laistrigoni, mîncători de oameni sau Ciclopul păstor. în afară de rolul activ al Atenei, prezenţa celorlalţi zei este destul de ştearsă, inclusiv a stăpînului din Olimp, marele Zeus. Aşa cum motivul « mîniei» lui Ahile străbătea întreaga Iliada, motivul nestrămutatei voinţi a lui Ulise de a se întoarce la căminul strămoşesc străbate Odiseea. Epopeea, care ilustrează aspecte din viaţa cotidiană contemporană cu epoca premergătoare apariţiei oraşelor-state, — epocă a democraţiei militare în care atotputernică este comunitatea bărbaţilor liberi, purtători de arme — e populată de personaje aparţinînd celor mai diferite ranguri şi straturi sociale, personaje pozitive şi negative, a căror concepţie despre « virtute » şi « faimă» nu mai este legată de victoria obţinută pe cîmpul de luptă, ci de o anumită atitudine în viaţă. Elogiul Penelopei, făcut de propriul ei soţ, rămîne grăitor în acest sens {Odiseea, 136 — 145). Pînă şi izbînda finală a « mult încercatului Ulise» asupra gloatei «peţitorilor » care-i ameninţau familia nu reprezintă altceva decît triumful unei îndelungi răbdări, întretăiată de suferinţe, pentru atingerea unui nobil scop. Strîns legată

Homer 10| de epopeile ciclului troian, Odiseea formează o unitate indisolubilă cu Iliada. Călătoria lui Telemah pe continent, la Pylos şi la Sparta pentru a culege ştiri despre părintele său, oferă lui H. cel mai nimerit prilej să readucă în cîmpul naraţiunii sale figuri bine cunoscute din Iliade: pe Nestor, pe Menelau şi pe Elena, pe unii dintre fiii acestora. De fapt, întreaga Odisee nu este altceva decît un «Nostos» («întoarcerea») unuia dintre aheii care au luptat sub zidurile Troiei, şi care, într-un fel sau în altul, au provocat mînia zeilor. Zeul care-1 prigoneşte pe Ulise este Poseidon, stăpînul mărilor, al cărui fiu, ciclopul Polifem, fusese orbit de erou. De o factură stilistică mai rafinată, mai bogată în nuanţe decît Iliada, Odiseea a devenit de timpuriu materialul preferat pentru nevoile învăţămîntului. Tradusă în sec. III î.e.n. în limba latină de Livius Andronicus epopeea nu a încetat să desfete timp de secole imaginaţia cititorilor tineri şi virstnici. Admirat de unii şi hulit de alţii în antichitate, H. a fost în evul mediu şi în Renaştere constant opus lui Vergiliu care reprezenta epopeea latină. Odată cu răspîndirea tiparului, la începutul sec. XVI, apar şi primele traduceri din H. în limbile naţionale (germană, italiană, engleză, franceză, greacă etc). La cunoaşterea lui H. în Germania sec. XVIII au contribuit în mod hotărîtor traducerile de bună calitate ale Odiseei (1781) şi ale Iliadei (1793) făcute în hexametri de J. Fr. Voss, citite cu nesaţ în tinereţea lor de Goethe şi de Schiller. Dar secolul care a reînviat interesul ardent al publicului iubitor de literatură şi al oamenilor de ştiinţă pentru opera lui H. este sec. XIX. Descoperirile arheologice ale lui H. Schliemann de la sfîrşitul aceluiaşi secol, continuate în sec. XX de G. Blegen, precum şi senzaţionala descifrare a tăbliţelor cu scrierea «mi-ceneană» (Liniarul B) datorită lui M. Ventris şi J. Chadwick (mijlocul sec. XX) au dat noi impulsuri acestui interes. O OPERA. Manuscrise: Iliada şi Odiseea au fost copiate în evul mediu In nenumărate ms. (c. 190 pentru Iliada şi c. 100 pentru
Odiseea); unele din aceste ms. conţin scholiile elenistice şi romane; cele mai vechi şi mai valoroase sînt-Laurentianus nr. 32, 15, sec. X; Laurentianul nr. 32, 13, sec. XI, ambele conţinînd Iliadadouă Laurentiani nr. 32, 24 (6) şi Abbatianu's nr. 52 (P), sec. X, conţinind Odiseea. Demne de menţionat pentru vechimea şi frumuseţea lor sînt codexul Mediolanensis (cu miniaturi) precum şi codexul Lipsiensis nr. 1275 (L), copiat spre 1300. Editio princeps: Iliada şi Odiseea, Florenţa 1488, ed. îngrijită de Demetrios Chalkondyles! Ediţii: Aldina, Veneţia, 1504, ed. îngrijită de Aldus Manutius; Aldina, Lyon, 1538; Ştefan Bergler, Homeri Odyseea, Batrachomyomachia, Hymni & Epigrammata, graece et latine, Padova, 1777; ed. II, 1792; W. Dindorf, Homerus, Car-mina et Cycli epici reliquiae, Leipzig, Teubner, 5 voi., 1855-1856; 1857-1863; 1872-1874; 1961, ed. definitivă; aceeaşi, reprodusă de P. Didot, Paris, 1877: A. Baumeister, Homeri Car-mina, Leipzig, Teubner, 1888; ed. III, 1915; Hymni. Epigrammata, 1901, ed. definitivă; A. Pierron, L'Iliade, Paris, Hachette, 1875; ed. III, 1882, ed. definitivă; L'Odyssee, Paris, Hachette, 1890, ed. II, 1922, ed. definitivă. K. F. Ameis — C. Hentze, Iliada, Leipzig, Teubner, 1910; ed. VII, 1930; ed. definitivă, cu largi comentarii; Paul Mazon si P. Chantraine, L'Iliade, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1937-1938; David B. Monro şi Thomas W. Allen, Homeri Opera, Oxford, Clarendon, 5 voi., 1920; 1931; 1963 — 1964 ed. definitivă; bogat aparat critic; Th. W. Allen, Odyssea, Oxford, Clarendon, 1917-1919; 1963-1964, ed. definitivă; bogat aparat critic. Traduceri renumite in lb. străine: Anne Dacier, L'Iliade d'IIornere, Paris, 1711; VOdyssie, Paris, 1741; J. H. Voss, Iliada, Viena-Praga, 1800; ed. VI, 1876; ed. definitivă, P. von der Muhll, 1972; Alexander Pope, The Iliad, Edinburg, 1778; Londra, 1809; ed. IV, 1903; The Odyssey, Edinburg, 17™! Londra, 1845; Ch. M. Leconte de Lisle, Vlliate, Paris, 1882; Victor Berard, VOdyssie (cu text grec), Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude 1924; ed. III, 1957; V. Veresaeva, ««"»' Moscova-Leningrad, 1949; N. Kazantzakis 9 J. Th. Kakridis, Iliada, Atena, 1955. Traducra în lb. română: K. Aristia, Omer, Iliada, Raps dia I, Bucureşti, 1885; Chr. I. Sulliotis, Hiaa__ cartea I, Brăila, 1876 (cu text grec); Ioan L. giani, Odyssea şi Batrachomyomachia, în proză, Iaşi, 1876; G. Murnu, Iliada, Bucur«9 Casa Şcoalelor, 1916; ed. VIII, definitivă, iws^ jită de D. M. Pippidi, Bucureşti, Univers,

103
Odissea: Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1924; ed. III, finitivă, îngrijită de D. M. Pippidi, Bucureşti, Sfnlvers, 1971; E. Lovinescu, Odissea, trad. în proză tura Bucureşti, 1935; ed. V, Bucureşti, Edi-Tineretului, 1966; G. Coşbuc, Odiseea, itima ed. îngrijită de I. Sfetcu şi Şt. Cazimir, Bucureşti, Editura pentru Literatură 1966. REFERINŢE CRITICE. F. Engels, despre Homer în Marx-Engels, Opere, voi. 18, 548 — 549; U. Wilamowitz-Moellendorf, Uomerische Untersuchungen, Berlin, Weid-tnann, 1884; Die llias und Homer, Berlin, Weidmann, 1916; ed. II, 1920; Erich Bethe, Homer, Dichtung und Sage, Leipzig-Berlin, 3 voi., 1914; 1922; 1927; Georg Finsler, Homer. Der Dichter und seine Welt, Leipzig-Berlin, 1934 Wolfgang Schadewaldt, Iliasstudien, Leip' g, 1938; Von Homers Welt und Werk, Stuttgart-Leipzig. 1945; ed. II, 1959; Denis L. Page, History and the Homeric Iliad, Berkeley, 1959; A. F. Losev, Homer, MoscovaLeningrad, 1960; Al. Graur, «etre » et «avoir » chez Homere in Minoica und Homer, voi. colectiv, Berlin, Editura Academiei, 1961, p. 20 —24; G. S. Kirk, The Songs of Homer, Cambridge, 1962; Homer and the epic, Cambridge, 1965; M. I. Finley, The World of Odysseus, New-York, 1965; trad. rom. de L. Pippidi, Lumea lui Odisseu Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968; Albin Lesky, Homeros, Real Enzyklopădie, Pauly-Wissowa-Kroll, Suppl. IX, 1968, p. 687 — 846. A Companion to Homer, culegere de studii homerice editate de A. J. B. Wace şi F. H. Stubbings, Londra, 1963; Arcftaeo-logia Homerica, Die Denkmăler und das fruh-griechischen Epos, serie de voi. publicate de Deutsches Archeologisches Institut, sub conducerea lui F. Matz şi H. G. Bucholz, Gottingen, incepînd din 1969; J. B. Hainsworth, The flexi-bility of the Homeric Formula, Oxford, Clarendon, 1968; Adam Parry, The Making of Homeric Verse, Collected Papers of Milman Parry, Oxford, Clarendon, 1971.

A.P.

I
ISOCRATE [Isokrates], fiul lui Theodo-ros; (436 î.e.n., dema Erchia, Atica — 338 î.e.n., Atena). Orator şi profesor de retorică. Preocupat să formeze prin arta cuvîntului ideea unei conştiinţe elenice, I. urmărea să ofere discipolilor săi o pregătire temeinică, depăşind ca orizont nivelul şcolilor de oratorie ale vremii. A cîstigat o mare faimă. A fost apreciat de regii Ciprului, Evagoras şi Nicocles, de Archidamos, regele Spartei, şi de Filip, regele Macedoniei, în care a întrevăzut întruchiparea idealului său politic. Antichitatea a cunoscut sub numele lui I. 60 de discursuri, dintre care unele de o autenticitate discutabilă. Pînă la noi au ajuns 21 de discursuri, cîteva incomplete, şi opt scrisori. Genul în care I. s-a manifestat cu deosebită strălucire este genul demonstrativ sau epideictic, destinat să susţină o cauză sau să combată o teză. Forma folosită este plină de ostentaţie şi fast. Panegyrikos (Panegiricul), Pana-thenaikos (Panathenaicul) şi Areopagiti-kos (Areopagiticul) sînt discursuri legate de momente politice decisive, din care reiese idealul său pedagogic, de înaltă ţinută patriotică, acela de a contribui la formarea unor cetăţeni desăvîrşiţi, animaţi de o puternică conştiinţă elenică. î. era considerat unul din cei mai renumiţi teoreticieni în materie de compoziţie şi stil, fiind creatorul aşa numitei «fraze isocratice ». Printre elevii săi s-au numărat retori şi istorici de valoare, cum ar fi, de pildă, Eforos. O Educat şi format sub îndrumarea lui Prodicos, Gorgias şi Socrate, I. s-a văzut ruinat materialiceşte în timpul războiului peloponesiac. Avînd o voce puţin potrivită pentru un orator, a renunţat la cariera politică atît de rîvnită, îmbrăţişînd profesia de logograf, pe care a practicat-o 12 ani. Cum această profesie era departe de a-1 satisface, în 393 î.e.n. deschide o şcoală de retori destinată să cunoască celebritatea, care a contribuit la formarea a numeroase personalităţi, printre care oratorii Lieurg, Isaios şi Hiperide, istoricii Eforos şi Teopomp. Activitatea sa bogată îi conferă trei titluri, egal de importante: retor, educator şi întemeietor de şcoală, om politic. Şcoala lui I., întemeiată cu mult înaintea Academiei lui Platon, a atras un număr din ce în ce mai sporit de discipoli, iar după afirmaţia unui adversar, un număr mai mare de discipoli decît al tuturor filosofilor laolaltă. A adus o contribuţie substanţială la educarea diriguitorilor clasei conducătoare ateniene şi a exercitat o vădită influenţă asupra sistemelor ulterioare de educaţie. Poziţia adoptată de I., aceea de a se opune verbozităţii sofiştilor, reiese pregnant din Kata ton sophiston (Discursul împotriva sofiştilor), care poate fi considerat programatic, din Helenes encomion (Elogiul Elenei) şi din Busiris, ultimul constituind o replică dată sofistului Policrate, pe care-1 acuza că tratase subiecte nedemne de un orator. Protestul împotriva sofiştilor a dus la conturarea şi dezvoltarea unei teorii personale asupra «Cuvîntului», a «Verbului» («Logos»), care urmăreşte ° anume finalitate morală, « căci nimic din 105 Isocrate pea ce a zămislit gîndul omului, n-ar nutea exista dacă n-ar fi Cuvintul. Cuvîn-tul este călăuza tuturor faptelor şi gîndu-ilor noastre », Peri antidoseos (Discursul igupra schimbului (1 — 3). Astfel conce-îut « Cuvîntul», adică elocinţa, nu este o vorbărie zadarnică, ci forma cea mai înaltă a culturii intelectuale, avînd un substrat filosofic care-1 învaţă pe om să se conducă în viaţă şi-1 pregăteşte pentru activitatea politică. Aceste idei erau, la rîndul lor, în strînsă conexiune cu concepţia sa despre unitatea culturii greceşti. par pentru a susţine ideea de unitate panelenică, I. a socotit absolut necesar s-o facă pendinte de un iminent pericol exterior. Discursurile în care s-a reflectat această atitudine sînt cele elaborate după anul 380 î.e.n. Dintre ele se distinge Panegiricul, datat la începutul perioadei celei mai fertile a activităţii sale. Oratorul susţine tema unirii tuturor grecilor, dez-bătînd două probleme capitale: dreptul Atenei la hegemonie şi oportunitatea războiului împotriva perşilor. Citit în public în 380 î.e.n., cu prilejul Jocurilor Olimpice, Panegiricul elogiază cetatea Atenei. Argumentarea se sprijină pe numeroase date de natură istorică şi legendară: «nu există nimeni care să poată numi o a doua cetate atît de puternică pe mare», scrie I. Sau: «cetatea noastră nu numai că a fost iubită de zei, dar la rîndu-i s-a arătat şi ea iubitoare de oameni şi, dispunînd de atîtea daruri, nu şi le-a păstrat cu pizmă numai pentru sine, ci a împărţit din ele şi celorlalţi greci, iar în ceea ce priveşte filosofia şi elocinţa, s-a situat de multă vreme în fruntea celorlalte cetăţi, aşa încît discipolii ei au devenit profesorii altora şi Atena a făcut ca numele de eleni să fie roai curînd un simbol al unei civilizaţii .cît să reprezinte un neam». Legat orga-j de Panegiric este Panathenaicul — *Orat între anii 342 şi 339 î.e.n., pentru " citit la serbarea Panatheneelor — reia temele expuse în 380 î.e.n. Acescare tui de discursuri aparţine şi Evagoras ^?P dinte glul lui Evagoras), cu vădite tengttic moralizatoare şi educative. Areopa-"'. redactat în 354 î.e.n., dezvoltă cîteva teorii de ordin politic în legătură cu situaţia critică din interiorul cetăţii; salvarea este întrevăzută în revenirea' la o democraţie conservatoare, care ar conferi Areopagului, instituţia juridică supremă, dreptul de a supraveghea educaţia şi moralitatea publică şi de a dirija viaţa cetăţii. în discursul intitulat Filip, I. îndeamnă pe Filip, regele Macedoniei, să devină şef suprem al expediţiei împotriva «barbarilor» (perşilor); dealtfel aceasta era teza lui principală, susţinută cu un optimism adesea himeric.' Deşi ideile pentru care a militat I. n-au avut o urmare practică, situaţia grecilor nea-meliorîndu-se de fel, întreaga antichitate a manifestat un viu entuziasm pentru opera sa. Panegiricul, abia publicat, a devenit un discurs clasic, fiind socotit pînă astăzi un model de oratorie. întocmai ca şi Gorgias, I. a nutrit ambiţia de a ridica stilul oratoric pe trepte cît mai înalte, folosind însă alte mijloace decît predecesorul său. Construcţiile argumen-tative sînt riguros construite prin cuvinte alese cu cea mai mare grijă, figurile de vorbire şi imaginile sînt în general rare, cu excepţia unor metafore îndrăzneţe, hiatul evitat. I. trece drept oratorul care a practicat cu deosebit succes arta perioadei în proza atică, o artă care presupune ştiinţa echilibrului între membrele perioadei, a clarităţii desăvîrşite şi a unui ritm interior, destinat să susţină desfăşurarea gîndirii. Elocinţa lui I. s-a perpetuat pînă tîrziu în Grecia, ultimul ei rod fiind aşa numită « elocinţa academică».
O OPERA. Manuscrise: Ms. se împart în două familii: a. Urbinas, CXI, Vatican; b. Vaiica-nus, nr. 65; Laurcntianus, nr. 87, 14 (Florenţa). Tradiţia manuscrisă este completată prin publicarea unor fragm. papiriacee. P. J. Sijpesteijn, Tv>o papyrus texts of Isocrates, Zeitschrift fur Papyrologie und Epigraphih VI, 1970, p. 117 — 120, referitor la două papirusuri păstrate la Amsterdam. Ediţii: &. E. Benseler-F. Blass,

Isocratis Orationes, 2 voi. Leipzig, Teubner, ed. II, 1907-1910; R. Rauchenstein-Karl Mun-scher, Berlin, Weidmann, 1908, cu comentarii; G. Matineu şi E. Bremond, Isocrate, 3 voi.,

Isocrate 106
Paris, Les Belles Lettres, 1928 — 1942; F. Firpo, Orazioni di Isocrate, trad. de A. Levi, Torino, 1965. Traduceri: Clermont-Tonnerre, Isocrate, Paris, F. Didot, 1862—1864; Dinicu Golescu, Povătuirea a lui Isocrat către Demonic, In Adu-nare de pilde bisericeşti şi filosoficeşti, Buda, Crăiască Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1826, p. 314-342; Radu Hâncu, Isocrate, fragmente din: Despre pace şi din Elogiul Atenei, în CTIA, p. 110 şi 112; N. Lascu, fragmente din: Isocrate, Panegiric şi Arcfcidamas, ta CIVV, voi. II, p. 191-192; 208209; 221-222; Isocrate, fragmente din: Panegiric, Elogiul lui Evagoras, Asupra schimburilor de bunuri, Buşi-ris, in PAOGr., voi. I, P- 127-233. . A REFERINŢE CRITICE. E. Norden, Die Antike Kunstprosa, voi. I, Leipzig, 1898, P. 113-,21. Cxeorges Matnieu, Les Idies pohtigues d Isocrate, Paris Les Belles Lettres, 1925; G. Schmitz-KaMmann, Das Beispiel der Geschichte im poli-Uschen Denken des Isokrates Leipzig 1939; G. Murray, Greefe Studies, ed. III, Oxford, Claren-don 1949, diferite studii despre Isocrate. ao '

M.M-H. LISIAS [Lysias], fiul lui Kephalos; (c. 440 î.e.n., Atena — 360 î.e.n., Atena). Retor şi orator. A scris 230 discursuri (dintre care ne-au parvenit 35) pentru clienţii care urmau să apară în faţa justiţiei' şi care, potrivit legii ateniene, trebuiau' să-şi pledeze singuri cauza. în discursurile sale juridice, fie că este vorba de un eveniment de seamă din viaţa cetăţii Atena (discursul Kata Eratos-thenous — Împotriva lui Eratostene), fie că dezvăluie atitudini şi moravuri ale acestei societăţi (Kata Diogeitonos, — Împotriva lui Diogeiton) sau înfăţişează aspecte ale crizei economice ce bîntuia cetatea Atena (Kata ton sitopolon — Împotriva negustorilor de griu), L. izbuteşte să închege portrete literare de mare naturaleţe şi verosimilitate. La aceste calităţi se adaugă o limbă atică desăvîrşită, canon al aticismului, perpetuîndu-i faima de-a lungul timpului.
O

După dobîndirea primei instrucţii adecvată fiilor de atenieni bogaţi, L.', alături «e fratele său, Polemarchos, îşi completează pregătirea retorică la Thurioi, în wecia Mare, consacrîndu-se studiului retoricii. Eşecul expediţiei ateniene în Sicilia in anul 415 î.e.n., îl obligă să se încarcă în patrie, unde găseşte o situaţie pntică: regimul democratic se prăbuşise, 'ar puterea încăpuse pe mîinile celor trei-,6.ci de tirani. Prigoniţi pentru sentimente lor democratice, 'Polemarchos piere i *yit, iar L. izbuteşte să se refugieze alSt ^U' Revenind la Atena, în 403 î.e n., aturi de ceilalţi refugiaţi democraţi, i se acordă cetăţenia, de care beneficiază, însă, numai pentru scurt timp. îl atacă pe Eratostene, unul dintre tirani, făcîn-du-1 vinovat de moartea fratelui său. Anularea cetăţeniei îl obligă să se mulţumească cu situaţia de metec, bucurîndu-se totuşi de un statut privilegiat. Lipsit de posibilitatea de a activa pe teren politic, îmbrăţişează meseria de logograf, pe care a practicat-o cu deosebit succes, dobîndind reputaţia de cel mai mare logograf al Atenei. Este cel mai autentic reprezentant al elocinţei judiciare atice din sec. IV î.e.n. Singurul discurs rostit de el este împotriva lui Eratostene (403 î.e.n.). După relatarea împrejurărilor morţii lui Polemarchos şi după argumentarea responsabilităţii acuzatului, în partea a doua a discursului, L. transformă procesul său particular într-unui politic, dovedind că Eratostene a fost părtaş la crimele făptuite de cei treizeci de tirani. în numele celor ucişi, care cer să fie răzbunaţi, arată că se impune o sentinţă dreaptă. Detaliile furnizate în acest discurs în legătură cu funeraliile lui Polemarchos sînt edificatoare asupra terorii exercitată de cei treizeci de tirani şi asupra rapacităţii lor. Prin mijlocirea unor interpuşi, tiranii au săvîrşit cele mai înjositoare acte, zmul-gînd pînă şi cerceii din urechile soţiei lui Polemarchos. Un grup de alte 4 discursuri Kata Philonos dokimasias (Împotriva lui Philon), Peri tes Euandrou dokimasias (împotriva, lui Evandros), Mantitheo doki-mazomeno apologia (Pentru apărarea lui Mantitheos), Demou katalyseos apologia (Pentru un personaj anonim acuzat de sentimente oligarchice) se referă la exa-

Longos '108 menul retoric numit « dokimasia », la care era supus orice funcţionar public înainte de a intra în slujbă. Cel mai interesant dintre aceste discursuri este cel în apărarea lui Mantitheos, deoarece furnizează amănunte asupra instituţiei cavalerilor atenieni pe timpul stăpînirii celor treizeci de tirani. Discursurile lui L. conţin date unice în privinţa vieţii şi a moravurilor ateniene. Cităm, ca exemplu, discursul pentru apărarea unor minori spoliaţi de tutorele lor, remarcabil prin fineţea lui psihologică şi prin patetismul plin de sobrietate. Tot un aspect al vieţii din societatea ateniană ne înfăţişează discursul intitulat Hyper tou Eratosthenous phonou (Uciderea lui Eratostene), în care

Euphi-letos, soţul unei tinere femei, este învinuit în faţa justiţiei că 1-a ucis cu intenţie pe Eratostene, cel ce i-a destrămat căminul. Naraţiunea privitoare la acest omor este o capodoperă, reprezentînd o dramă veridică, în care totul se încheagă într-o compoziţie pe cit de fin alcătuită, pe atît de convingătoare, încît este greu să ne închipuim că juriul n-a fost de la început impresionat. Mai mult încă, discursul scoate din plin în evidenţă talentul de portretist al lui L. Un alt discurs important pentru datele despre greutăţile pe care le întîmpina economia ateniană este împotriva vinzătorilor de grîu, compus în perioada războiului corintic (395—386 î.e.n.), cînd Atena nu mai putea face faţă aprovizionării cu mărfuri, în special cu grîu, şi cînd negustorii profitau din plin de această situaţie. L. este şi autorul unor Technai rhetorikai (Retorici), menţionate de PseudoPlutarh, în articolul Ly-sias din lexiconul Suda, ca şi al unor Paraskeuai (Eseuri), în care studia deosebirile de caracter, eihe, pe care le creează vîrsta, starea materială şi profesia. Din epoca maturităţii lui L. datează un discurs demonstrativ, Olympiakos (Olimpicul), îndreptat împotriva siracusanilor, din care posedăm doar exordiul; de asemenea, a rămas un Epitaphios (Discurs funebru) a cărui autenticitate este îndoielnică, în aprecierea oratorului L. s-au observat două tendinţe: a) de a-1 considera deasupra tuturor oratorilor, chiar şi a lui Demostene (Cicero în Brutus IX, îi decerna titlul de orator desăvîrşit); b) de a i se reproşa că nu este înălţător magnific şi că nu posedă vehemenţa luj Demostene. Lui I. nu-i lipseşte totuşi energia în discuţii şi nu se poate afirrn'a că n-ar fi găsit tonul potrivit pentru a-si manifesta indignarea împotriva celor c'e s-au alăturat Spartei, cu intenţia de a distruge regimul democratic. O calitate de prim ordin a oratorului este şi aceea de a împrumuta personajelor tonul'cel mai adecvat şi de a susţine o cauză cu argumentele cele mai trainice. La aceste însuşiri se adaugă o naturaleţe deosebită, foarte potrivită în limbajul unor oameni simpli, a căror cauză o slujea oratorul. Firescul, o deosebită uşurinţă în expunere sînt calităţile dominante' ale stilului său, destinat să devină model al elocinţii atice. Caecilius din Kale Akte şi Dionysios din Halicarnas i-au apreciat eleganţa sobră pe care au denumit-o « apheleia» (simplitate), opusă eflorescentei de imagini a stilului asianic, însufleţit de «pa-thos».
O OPERA. Manuscrise: Palatinus X (88) Heidel-berg; toate celelalte ms. derivă din Palatinus. Ediţii: Th. Thelheim, Lysias, Orationes Leipzig, Teubner, 1913; ed. II, 1928; L. Gernet şi M. Bizos, Lysias, Discours, 2 voi. Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1924 — 1926; C. Hude, Ly siae Orationes, Oxford, Clarendon, 1966; Traduceri: Radu Hâncu, Împotriva negustorilor de grine, I, 12—16 în Agr, p. 360 — 361; Lisias, fragmente alese din: împotriva lui Eratostene; Împotriva lui Diogeiton; Pentru apărarea lui Mantitheos; Împotriva negustorilor de grine, în PAOGr voi. I, p. 52-99. REFERINŢE CRITICE. K. J. Dover, Lysias and the Corpus Lysiacum, Sather Classical Lec-tures, Berkeley, Univ. of California, 1968. M. Marinescu-Hirau, Elocinţa greacă. Studiu introductiv la PAOGr., voi. I, p. V—LV.

M.M.-H. LONGOS (Sfîrşitul sec. II e.n. - începutul sec. III e.n.). Nu se cunoaşte nici un fel de dată biografică despre autorul romanului Dafnis şi Cloe. O Dafnis şi Cloe este o povestire de iubire, şi întregul ei interes e concentrat exclusiv 109 Longos iurul iubirii. Schema acţiunii e conformă schemei tradiţionale: cei doi aspiră îndelung unul la altul, întîlnesc piedici, j trec, se dobîndesc pînă la urină. întreaga carte vădeşte inspiraţia livrescă. însăşi originalitatea cea mai izbitoare a romanului lui L., situarea acţiunii în mediu pastoral, nu este decît reluarea, în proză, la distanţă de cîteva sute de ani, a idilei pastorale' în versuri, aşa cum căpătase, în sec. III î.e.n., formă clasică în opera lui Teocrit şi cum fusese imitată de Bion, de Moschos, de Vergiliu. Iar chipul cum e legată şi dezlegată acţiunea, care începe cu găsirea unor copii părăsiţi şi se rezolvă prin regăsirea lor de către părinţi, este împrumutat din comedia nouă, de unde provin dealtfel şi cîteva personaje episodice: Lycainion, Astylos, Gnathon. Şi în detaliu, Dafnis şi Cloe e o fină textură de reminiscenţe, de parafrazare, de imitaţii, de ecouri din epopeea homerică, din Anacreon, din Sappho, din Teocrit şi alţi alexandrini, din Menandru şi, de bună seamă, din alte locuri, pierdute pentru noi. întreaga organizare a materiei artistice, în structură şi stil, este dictată de precepte literare. Veac de veac, începînd încă din sec. V î.e.n., sofiştii şi retorii elaboraseră tipare, din ce în ce mai detaliate, mai riguroase şi mai constrîngătoare, după care se putea vorbi şi scrie frumos despre orice. Iar sec. II al erei noastre a fost o epocă de dominaţie aproape exclusivă a acestui tip de formalism. în cazul lui L., problema de rezolvat era următoarea: ce mijloace trebuie folosite pentru a obţine drept efect asupra cititorului farmecul, «glykytes » (ceea ce, în limba greacă, înseamnă, exact, dulceaţă). Răspunsul este, pentru noi, însăşi opera lui L., care, judecată la acest nivel, este o compoziţie literară izbutită, cuprinzînd: cuvîntări în formă de monologuri, lamentaţii şi pledoarii, vise, legende, proverbe, descrieri de anotimpuri, de grădini, de opere plas-«ce, animale cu purtare omenească şi multe altele. Şi arhitectura scrierii este guvernată de legi stricte, de simetrii, opo-"ţu, paralelisme şi reluări savante. Car-tea se împarte în 12 părţi construite fiere după aceeaşi schemă trinară, ale cărei componente, cu mici abateri, revin perioiic: l — o introducere prezentînd locul sau timpul acţiunii; 2 — a) despre Dafnis, b) despre Cloe (uneori cu foarte marcate paralelisme; Cartea a patra, XXVI şi XXXII); 3 — despre Dafnis şi Cloe împreună (de obicei un tablou idilic, o scenă de dragoste). Astfel, de pildă, Cartea întîi începe cu descrierea moşiei de lîngă Mytilene, locul unde se petrece întreaga pastorală (cap. I), narează apoi găsirea lui Dafnis (cap. II —III) şi găsirea Cloei (cap. IV-VI) şi trece, în încheierea primei părţi, la înfăţişarea celor doi copii păstorind împreună. Cu cap. IX, închinat primăverii, începe partea a doua. Şi aşa mai departe. Primele două cărţi au fiecare cîte patru părţi, Cartea a treia numai trei, iar a patra constituie în întregimea ei a douăsprezecea şi ultima diviziune structurală a romanului, alcătuită şi ea după formula celorlalte: o introducere care conţine pregătirile pentru venirea stăpînului şi descrierea livezii (cap. I—IV), o lungă secţiune care culminează cu recunoaşterea lui Dafnis (cap. V— XXVI), alta, simetrică,

terminîndu-se cu recunoaşterea Cloei (cap. XXVII — XXXVI) şi, în sfîrşit, încheierea acestei părţi şi totodată a cărţii: căsătoria celor doi'tineri (cap. XXXVII-XL). Cu alte cuvinte, ritmul de succesiune a acestor diviziuni cu structură asemănătoare se încetineşte spre sfîrşit, diviziunile devin tot mai ample şi mai bogate, pînă la ultima, cea mai întinsă, care cuprinde criza şi soluţia şi se încheie cu încununarea iubirii celor doi eroi, pregătită gradat de toate scenele de dragoste anterioare. Această tendinţă se regăseşte din plin şi în structura frazelor însele, construite (după recomandări datînd de la Gorgias, marele sofist din sec. V î.e.n.) din grupe egale de două sau trei membre, a căror simetrie este adesea subliniată de ritm şi chiar de rimă. E uşor de văzut ce efecte artistice dăunătoare putea avea elaborarea după astfel de canoane, combinate la rece, a unei materii preluate şi aşa în mare măsură din tradiţia literară. Mai ales că nici un retor nu s-a gîndit vreodată să scrie manualul perfectului romancier, pentru că nici unul n-a bănuit că romanul, cît de rudimentar ar fi, are tehnica lui specifică. Nu arareori vedem pe romancierii greci suspendaţi între tehnica

i
,ns aş g w ■ o—h S3
JCB 05 fi

-a 6c a o,"
)c3 - ci o ,oî
CUcfl. fi cS ^T3 05

A

p >*
05 05

*E r3 3 ai

"3 2 O g —" 05 05

3 " a >fi

- fi^g

*>*£!?
-u> — 03 a> fi 03 05

.. .ci 60 *'S- «"o!o-fi _2 «

fi ■= g> «* 05

■g g ««-i i.
•3-a" £ w* P„3«<3

a

pil
iii!
CU3 fi
6/3 co

c-Q'2
05 05 .S

« 05 o.-a g g

§ |>g » £ g>.a fi svs.2
o 05 Q.3- — fi . 9? 3 _. 08
, _0

g6

^ td ° 2 ° "ti «.- S 83 So°-a
îs ■

o S o^ ce CD 0
* cO »g
0) <H 0J
5

p. â

§4
._ ,oj ■ ffl 05 ai

— fi bo _, * o Cu fi >fi co-oş B — oi —. a
. CO 05 U B 0.5 , h !)«'---ti ftU Q, "gj SS g-og fe 05 O M .3 - 'g O IE 05^.2 g 05 05 ° ° gS3 "
03 _0 ,,_ 05 05 05 ţî O > — fi

. OT3H S

05S2 sf a
aŞo Mia .* B ai - 2T3 fi •J3.U <g — ci o

11
fi— fi -O fi u
+* 503

<a M *a 503
o -2 «f'2"
05"w a '3 J 5 J
2 '05 503 o

c a.

5 .-•&£.■« •
So3

tla
a .5 a S
03 CU 03 .,

fi .-< .5 o <3 03 a x« a +^-fi OJ a o» ţfi CI 'fi « c H a T3 <5 03 a

■JH*
°-2fto3 3<a u

.« 05

*i :S- S .1 ^S §.-o» S .a .2 0 «■■£
rt fi p 0J3E.H

Q S 5 os "fi <» ,2 "a
-^05 fi

fi a c a fi 3 '43. fi
05 « O"* w O °5 03

05 S-S £ Purt^ 83

J-9 a.
fi "S" O 03

05 g °-«

ie -9 ° .2 a -^^

^uasa"«
03 03 i

—!

a sb
fi io? a s
03

8.1
os "& 3
303

a
PH O o +^ 03

fi o3 fi

05 05

05

O ctf 3 03 O -» as O
05
B-c'o5

05 »J 05 05 w *3 p-,
03 îfi

ăl
■fi w fi a

1o
a^ 2 s.»
fi

1^03

ii is
fi 'oi fi S

5o

ai
os .a.
fi "O

° -'
05 «j P*_fi

fi aS 05 Q

a-a
r03

S

*

S

£

aa •s<a
p, ai

a
«1 c_,

«?-s a a * -a

a os •a
0>

.^ 3 ^
05 05 O

™ ifi oS)a5 2

o o -3 a > 05
C +i 3

I «&
,^

^ 8 "~ ^ 3. -M

8 J-a
o <! fi

.2 ^ :s o fc i
fi .—■ ^ OH73 ^ 5 "3 o3 ^'C C o3 oS o —

.a ^3.— -o g..„
+J 05 «^ -S

|rSa.S

Srtas*|-3
■a g "C g 3 o
03 >o3"

fi:
-H ^3

05 -

s ■ ■ s §<a t- J Ci

t>cM±5 p<5 fi

•fii 2^ >g2-S o o.2
tn CuT3*-* *j oi

a^'gg

S 05 03 ^ bo 05 o 2 «a 03 o

âj'fils'â
ţf^-3-a.Q
05 j- 05 aS^ _

flS^aăa

-U^ s4i g
fig-fi-a.a
Cu o bD a3 os _

05 O fi ->f"iS fi 05
S""3 t> 03 _, „ >03 a a +j* 05 fi 2 fi fi 05 O O S .

|3 ttf.fi to ^

g

3-3 S..SP 2
05 M o *a fi 03 ^ TS t< J2

*a .%âB

a^|^-Sfi
TS fi a ffi- 03O-1
£ T3 03 03 03 fi

.Sg eu fi ° o
a3 ,_< 05" 05 fi "-

& a S •■3 a
* a

3

"S 2
ti <*._ tfi-

§S2
£2 «V ^3 *fi 'fi
M

O CC CD t.

as s rţj ^» cn a fi 05 -^ 'fi

•c <a .£ fi w
^3 O .PH _ .3 Qj —i 05
05

3 • ■ 3 O cr n b rt

a

&!,

mi
U )03'

05

" 2,6 a 5
' CUQ fi w
"■ 03 05 ."dT3

» a a fivi _ Sg fi<a aeâi
3 fi— -.5.03. b f 03 ir; o -S S cug 2
.„ 03 oS w O

Si3 p*
E^ţţjej 05
05'co- fi

« ffl
503 S 05

ai^.

îî!
O)

P
Kd
CD

":

*2
!>*>._
05
m

. w i-i s bo — fi-a B " B
05 05
~ '03 fi

«'fi
0 5

■a.ga
o.fi

os «a
05

Sb M

3 o

2
fi

0 5

sa -:3 0-g g-3-s.a w
2 05 >ai fi £ -T1 —i JS : S 05 o, M JOJ c0•'-,
•H
m
U

Cfl

.__.

"^-. ai "° -fi fi

,. fi

•!*_S

ă -B § 22:s a i».2 a-o.3*;

a o *3 «

îi
g c « g-&5 45-0-iS gW So .'?jS — -2 05 '* '3 g 3 a pu.2 fi ^ a
05 A
0

<g

"S 2 "ol'2 o a ° Ja— a fi a - •& & a TS

°-3 SS^

as'g'oi'g #|
a N u o *J og-g ..„ fi

_ m 05 ri -a <rt .fi o xi g. oj
CQ 05 «^ O jr;

— 3 o aj 4^ n-, 3fi i—i

•3,2 g fi -§ 2
fi w a ^ o 3
„ CU CU— rB

i 2 3 05 03 O
b4 CU 05 fc. 03 05

° i fi ai — 2 w> a S'g M 03

11 s .a
-,t
3 ^ rt • ort H
05 ta. ^
m

3
-ai
Ci

g S <* a
M ţj; C6 >fi oi P-.

fi b— 3

°l2^ fi 8 6« S afloo
S ® ft i2

2 a. 15
fi CA ^ 05 <^ 05 B
n

•^ ^

05
a
CU M

g 'C

CU

i.
fi 3

*.!
22s
ftO io

a
>ct! CQ

fi a
05

o o cn rn

;iîî
1
3

3

*a
,2 x
13 )fi tn " >fi

O 03 ^ Q.

05 «*-•

S

05 "M fi Jj 03 -j '—' ^ c/5 fi O fi
303 — +J

^

«y -a — o

2 a"&«i
— B 'g
_ 05 ° 05

■sili
&C cfi _,

u u -n
05 05 °

*• >

.

Ş5
ga fi —
^3 03
. 05
^

3 -ti

,3
'bo S 03 ai X) . O fi -fi 3

-S I a
oS fi iS o « i >fi 2
03 >03 B

.a gQ
■3 «-a
03 U3 fi

fi fi '3 'as B
pt( O S-t

^: u sa
03 — -g

2 a gft u o o .

a -a
a *?

BG3 os 3

"g ă
a B fi 03

a9
QJ w 05

eu

«
B — CU ,03 • fi +J 03 3

03 CU fi ® —

05

w fi
CD

sa
>« 3

" ~a o fi
hn'S

.SPa
>fi -a o 3

ii"

ă0p. a
3

2

1.1

P
ol" 3 a 8
fi 2 is 8 a. a
o j'Ş

!' o,
,3asa3 o
t fi i O. CC ■*"

1a

1
8

S'2

' B 05 fi

Ui

I- 05 Jă

= a,° oo.ga 33 M a 1 o. 2 3-

a"al -g-a-a
CC © E

4F&I.
<H U O O) S m O O CD îCC S +-» o. CD -i,4*«i-« C 1—1
J:

Sh-^S-H «-n

fi a-J-^as-aa „=E a""3"*-ai 05 co K -^ o — £ ^ o 9
i- fi

a a
co B 3 fi'

-'«

iîii«lHi
S05 05 .; s- CL,
OJ

fi fi "™ 'fi •— ^

--a gpW «J3 is><i>fi S ■a 05' ° fi txi 3
3 — O fi as-,— S wbd
434J _Sr

l*N ifi o Cfifio«v'J*H'T! «
" .."ci

■*w
fi fi 3 ai a^5 B .-05

_ fi '2 'se "5 Ou.

a a o 55.2 = o -g '2

2" a
*.^ mX s
S 'Ctf „fi-

â - -a 03 fi <5 ai o 3 — Cu co fi P 05 fi O '

a '«* 2 & Sg-05-|§>'a.a3go5"0 °'a^'° fiu2S^fiCB:g^8'3.fi^-« ^as â;— o «fl » o »s „a.a,— u s-3

BflifciiSfJlji:?
, *^ toi_,_; T2

-3" a fi O

JJ 3.2"

m
•^•fi.= O3fi0»S| „, C fi 05 J03 —
' >fi

Sc

05

,- a --ou a :; —
03 fi 52. rt

a-Z "S -2 fi —
05 -a as

, « o ~"«- fi "S cu" Gopo

•ăliSaG-So
0 05 S CU CD «*—* »—- a

S .^T

S ai

a r- ce ,crs a — a g fi 2 PUŢJ

o >Q"a-3.2
w:; CTS <-< H? 'rt

oft2.5»° . a .2 îă 2 "a g 3 ci fi g 2,2 " fi-g g „ » a a ig?e«2s*
^ 05^ s,«4î2i3 «-a 05 &<» — *-o3 g
oojopco'* 05_CDO3.3 E-art^SS 05 T3 O r> ^S CU C3 T3T3 ftSfl» CU 05 ■ _ 0 0 )fi c i O

^UfiS.2^"-

cu a* .a 3.5 o «s

>g«»2î

'i >
3

0 0
0 0 5

3 3

emei
■ M

1 a :« .
p* —

a

fi

a0
C C! 'c/ 5-

0 5

O
4 ^

1 fi >fi
0

^3

3

c 3 B " >

. fi ' C 2 3 ' S g c ' 2 5 - 3 ai
0 3 0

din

^
0
ft

w l ) > fi -

0 5

0 5

J"
*J

3 T
3

>fi fi tâ "

3
0 5


ie ri

s

as
05

c

T 'fi 3

< s

" Q o

-^.fi ci-S .2?'fi'
03 co >fi ^ -P id.

=a d cu— b^ a o

"e dinafa şemi în lum a deos ebit meri adus L. ă la sat d izbutit s;
0 ^ fi

0 5

03 6oa

B

ss*: ii
<D 05

a a p a -p-3 ^ 05 a a
B=w O

-£.2-2' «I ^|aurt»a
2— 03 _o a

&

2l"a^'5 — ^^ fi ,a
" °'g 05 3 "S.
fi —H ^a -^ -« 05
"5 03 'H
m

CD

B

ai B „M 05 fi » 3,fi K- 05 Sg fi -3 ,2 >fi E 05 ;a» 2 ^ C 2 3"b0._,>a>ai 3 a co^»" "2»55»

fi.ag.'gis" S g fi * '2 a o P 05 ^ a
05 >?*i o 2 >fi • .3
05 O

H

fil-1
C/5

ai to
'S "05

"<2
B 05 ii +j 05
m

O—

,2— a A «s

^ S* I 3 £ $ a Pu~=
g ^ 03— fi bo>fi ^'S 05 3 ^3 crC fi -*^ tn CD 'S --s î(^

.as a S M ts •ă =2 3. 2"£
g CC O ^

o gaGa g3 2,g'° ^ rt"Su2a p 3 * "* 2
a B 05 2 2
B

+J -a a

-2<SQ'2'#

•3>g .as'g
H CD O

o .5 £ -a 60
A a fi 2 fi B — — a -»-J

o ■ 05 as. co a a
05 05 ■

L

ai as _ - ^ a 05 cu.â § a-a £-5-a S a.^ .2 05Cu>fi8g$ >ai
fi

05 fi Oi

Ăpâî
60.5 *j 3 aj.a-a-fi „. a co — -n. g 05 a -, fi 3

P—
CH

05 ■

05 Ci 05 05

"P

.J.o 3 S g 3
* ai S c 3Q 1
1
_ ci

' JÎ H 05'

13 _ S

gll'il"
05 O

5 pt.fi o o,S3 *-"

O

o3g^32

B— -3 — J3 «■a.g »5.o

I5«*
CC ! 05 O P

05
O

au
3 "'
rt

„ — a 3 05 3

><-g a*

2

O 05

Cufi fi I
ci

—'J3-P
5

-3

3 05 3 —

l!=,
3—
05

- c-

O Ci 05 CU 6D.,

.2 —r a A >fi -3 a .^ „■a 3 03.2 B3"3
5U C/5 *^ O 05

g 2 g3 fi"a ci g-a

g-srs «5^ ii g i'M-zZ g
3-2,2 S.g 2 ajă-a 03 cugT3 a x 3 fi "5 fi °r*= '.c £ .2 •£ g '£
03O. _05.2 0— î»*'^.-^1' g+2 O S"3 05 2 05

ă^eu^-E-os.S0B o cii fi cfi. .

pa
O 03.

Cu Cu!

mm
'~iSî
.3 3 - fi >fi co ce •

3.a *-2

1 !•§

•3 a a 05 3 cu a « a B.

"Să:âoHl1*
SI 3fi

-

a
03

to. ** Cu3_

05

a ,03 3 £ ♦'■o 31 fi co ■"'?fi
CO 05 05

fi"3

"S-a.fi gg^cu •a ^ - fi g .2 £
ci o o a as .2 05

^-a"-_ 3" a as TS" « a a 2 «,S . a — — m P S >fi a c| gja ori a o-^^s to— 0505-a-•as. B S — *= s «-•a B £ '2 MiSţc ., _ a fi'S.2
S -° 'S S 'fi '3 3 f-1 :-

Po5^cDM^-^^a-o
BHo5)fiw — T3e"MP ai 05 3 o o-« 05

-S S a «-— >2,2 o> B a g w -o 3 » a-m ^ Zî-Soaf-t^J^tfS-Sa';^âoE»5
I 3*î
O

<~

1-1 03 O.

cua'
« 3'

-sl:|iîs;ă

L!Mi3

>a fl 3 goTl ■CS«coa,2 Cup 2 £ gfl

S^l^^llsiil
_, «s>fi M -s cu a
a « «o
fi 05

cT^ a fi 5^ a 05 ga -a

*%'
ci -3
05 — p-1 *a ■ 05* . 05 w _. .^1

Saw<H

«1 2 a£

a
"2 3 a CU § '-5,0 .fi ai"" B 2 § 05 boa 03— g.B. 05— o e's
'~ CL5 O. «

« 05-a ° 8-o a
,g co
m

05

C <3

a'

•-ă ~„<° ci. a '^^g-a
S

m
■= 2 o bo-12 S '-^-^ aaSaojuaj, sil-° li ga gog--fi cu|3g
fi fi.
fi 05

^

B<2 fi S"cu-; ™ 2 a
aa — Tio'fi
ui .fi ^^ ai — .^ co—_ 05 ,/ fin .fi B .fi

rt

05 i-u— «

a

^.^'^'^

cu3.2.2ie a a o a "* . a
P — laaJo5_fi-"

•gQ§&ggo s gG'fiS'g a
o. CO CO^B 05

P
CO 05

5^,-S.M"
i;|.2^.fi|H|||
3 o

IIe'^a
a2
CO O 3 60—

.2 cV~ 2
m

fi Cu D

2<Slg i

§ 03 fi0

<>■<».

3 -w — -^ 05

to-' ' a -£

— 05.2 o s '<< — a p
3 " w SU
"CD

3 3 „_ —
■—T

«2--Î3&
^05 05

OÎ5 rt,_q 3 "fi .2 °

i«f?S« A2 .-^13

Lucian 112 recomanda lectura romanului o dată pe an, preţuindu-1 pe L. mai mult decît pe Vergiliu. Un alt cititor ilustru al lui L. a fost pictorul Corot (1796—1875), care, sub puternica influenţă a acestei opere, a pictat şase tablouri cu subiecte bucolice. Maurice Ravel (1875—1937) a compus sub aceeaşi inspiraţie două suite fremătătoare de viaţă. Influenţa lui L. se regăseşte şi în creaţia literară. Poetul italian Iacopo Sannazzaro (1456—1530) scrie romanul Arcadia, care aminteşte îndeaproape de L. iar Ferdinand Fabre (1827 — 1898), în prefaţa romanului său Căprarul, mărturiseşte că opera a rezultat în urma unei călătorii în munţii Ceveni şi a lecturii lui L. în literatura germană, pictorul şi poetul elveţian Salomoni Ges-sner (1730—1788) a tradus pe L. şi a abordat genul idilei pastorale, nu în stilul rococoului de curte care elimină tot ceea ce reflectă viaţa rustică autentică, ci în spiritul modelelor antice, cu o notă de realism. Idilele sale, (Idyîlen, 1756) scrise în proză, au devenit prototipul european al genului. O
OPERA. Ediţii: G. Dalmeyda, Daphnis et Chiot, In Pastorales, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1934, cu trad. In lb. franc; O. SchOnberger, Longos, Hirtengeschichte von Daphnis und Chloe, Berlin, Editura Academiei, 1960. Traduceri: C. Balmuş, Longos, Daphnis şi Chloe, Bucureşti, Cultura Naţională, Clasicii antici, 1922, ed. II, Bucureşti, ESPLA, 1956; Petru Creţia, Longos, Dafnis şi Cloe, Bucureşti, 1964, cu prefaţă şi note, reeditare, în Longos, Dafnis şi Cloe, Heliodor, Teagene şi Haricleea, Bucureşti, Minerva, 1970, p. 3 — 106. REFERINŢE CRITICE. A. Chassang, Histoire du roman et de ses rapports avec l'histoire dans l'antiquiU grecque et latine, Paris, Didier, 1862; Erwin Rhode, Der griechische Roman und seine Vorlăuţer, Leipzig, 1914; ed. IV, Berlin, 1960; Bruno Lavagnini, Studi sul romanzo greco, Florenţa, Messina, 1950; P. Grimal, Romans grecs et latins, Paris, La Pleiade, 1959; M. C. Mittel-stadt, Longus and the Greeh Love Românce, Stanford, 1964; B. E. Perry, The Ancient Romances. A Literary-Historical Account of their Origins, Berkeley, 1967; Eugen Cizek, Evoluţia romanului antic, Bucureşti, Univers, 1970.

P.C. LUCIAN [Lukianos] (c. 125 e.n., Samo-sata, Siria de Nord — 182 e.n. Egipt?). Prozator. Educat în şcolile din Siria. Şi-a desăvîrşit pregătirea oratorică în celebrele instituţii de învăţămînt ale Ioniei. Cu prilejul unei călătorii întreprinse în Grecia, se manifestă nu numai ca un abil şi profund cunoscător al limbii greceşti, ci şi ca om de cultură. Către 145 vizitează din nou Grecia, iar la mijlocul sec. II practică cu succes avocatura în Antio-chia. Ulterior călătoreşte pe drumurile Palestinei, Siriei şi Egiptului, în Rodos, în Italia şi chiar în Gallia, în calitate de orator vagant (sofist), pentru a ţine prelegeri şi lecţii. în Gallia obţine o catedră de oratorie subvenţionată de un municipiu. Aici se încheie prima etapă a activităţii sale, denumită în general «sofistică». Revine pentru un timp la Antio-hia. Timpul de 20 de ani petrecut în continuare la Atena, cetatea-lumină a timpului, contribuie la eliberarea de sub influenţa retoricii, la angajarea sofistului pe calea unui sever raţionalism. Aceasta este a doua etapă din activitatea sa de creaţie, cea mai valoroasă. După noi peregrinări sofistice se stabileşte, în cele din urmă, în Egipt, unde îndeplineşte o funcţie juridică pe lîngă guvernatorul roman. Opera sa include 82 de lucrări, dintre care critica modernă respinge 12 ca neautentice. Dintre «diatribe» sau conferinţe, cităm: Pos dei historian syngraphein, (Cum trebuie scrisă istoria), Nigrinos, Tyrannoktonos, (Omorttorul de tirani), Enypnion, (Visul) şi Dialogoi (Dialoguri). Dintre dialoguri cele mai faimoase sînt: Nekrikoi Dialogoi, (Dialogurile morţilor) şi Theon Dialogoi (Dialogurile zeilor). Acestea din urmă iau dus faima peste veacuri, impunîndu-1 în istoria literaturii universale. Este şi autorul unor «romane» satirice, dintre care Alethes historia (Istoria adevărată) şi Parazitul au fost răspîndite şi bine apreciate în lumea romană. 113 Lucian O L. se numără printre scriitorii deveniţi populari, opera lui constituind pentru toate timpurile o lectură dintre cele mai agreabile. Această largă audienţă de care se bucură şi în vremea noastră se datorează mai ales stilului de rară supleţe în care se exprimă. Dar succesul se datorează fără îndoială şi conţinutului de idei, ironiei şi tonului de pamflet pe care îl adoptă 'adesea. Sortit de familie, împotriva voinţei lui, să devină modelator de figurine, după o tradiţie respectată în casă, L. se îndreaptă spre oratorie, visul de aur al tineretului din acea vreme, atras de faima şcolilor de retorică din Ionia. Frecventarea acestor şcoli i-a dat posibilitatea să-şi însuşească limba greacă în cea mai pură formă atică şi s-o folosească cu deosebit succes cu prilejul şedinţelor sofistice, pe care avea să le prezideze în cursul peregrinărilor sale. O problemă de primă importanţă, legată de opera lui L. este orientarea lui, unii cercetători emiţînd ideea că sofistul ar fi aderat la creştinism, pentru ca, ulterior, să devină apostat şi să manifeste simpatie pentru doctrina epicureică, în realitate nu există în cuprinsul operei sale nici o confesiune, nici o aluzie la creştinism, ci numai mărturisirea că este în căutarea unei formule spirituale care să-1 ducă la împlinirea unui ideal etic de viaţă. Atotputernicia lui Zeus şi a celorlalţi olim-pieni Zeus elenchomenos (Zeus pus In încurcătură), credinţa că sănătatea putea fi cumpărată cu un juncan Peri thysion (Despre sacrificii), averea cu patru boi, domnia cu o hecatombă, credinţa în puterea taumaturgilor (Alexandros) i se par deşertăciuni; avea convingerea că cel ce se îngrijea să cumpere cărţi multe nu putea fi considerat întotdeauna şi om de cultură, că nu trebuie toleraţi şi încurajaţi pseudo-istoricii sau pseudo-literaţii. Iată, doar schiţat, un întreg program de principii pentru realizarea căruia L. a militat, pregătit să pună la contribuţie orice doctrină filosofică. Opera lui L. constă, în general, din lucrări de proporţii reduse: dialog, pamflet, diatribă. în categoria operelor neautentice se situează Macrobioi (Cazuri de longevitate), alcătuită, poate, pe vremea împăratului Ti-beriu, Demosthenous enkomion (Elogiu lui Demostene) şi Peri tes astrologies (Despre astrologie). I s-a atribuit şi un număr de 50 de epigrame. Cu privire la opera lui L. nu dispunem de o clasificare cronologică şi aceasta se datorează faptului că în ea nu găsim aluzii la fapte şi evenimente contemporane, iar o clasificare pe genuri sau, mai precis, pe specii literare nu este posibilă, deoarece un conţinut asemănător de idei se găseşte în opere diferite ca formă. Totuşi, în cadrul creaţiei lui L. se poate face o diferenţă între lucrările elaborate în prima parte a activităţii sale literare, care se concretizează prin ataşament faţă de procedeele retorice dobîndite prin audierea unor retori vestiţi din Ionia şi operele din a doua perioadă a activităţii, cînd scriitorul abandonează procedeele impuse de retorică, confesiune făcută în cuprinsul lucrării Her-motimos, în care retorica este arătată ca «o artă a minciunii». Se încadrează în prima categorie lucrările: Cum trebuie scrisă istoria, Peri tou oikou (Despre casă), Peri tou elektrou (Despre chihlimbar), Myias encomion (Elogiul muştei), Fiul dezmoştenit, Dike phoneenton (Judecata vocalelor), Nigrinos, Omoritorul de tirani,

Portretele, Visul. Sînt incluse în categoria a Il-a: Alexandros, Cinicul, Oneiros e Alektryon (Cocoşul), Peri orcheseos (Despre pantomimă), Dis kategorou-menos (Dubla învinuire) sau Dikasterio. (Tribunalele), Dialogurile zeilor, Dialogu^ rile morţilor, Filosofii la mezat, Haron, Hermotimos, Istoria adevărată, Lexifanes, Loukios e onos (Măgarul), Peri parasitou, (Parazitul), Peri tes Peregrinou teleuter (Moartea lui Peregrinos), Epistolai Kroni-kai (Scrisorile Saturnale). Din primi, categorie de lucrări, în care se străvede* dorinţa autorului de a fi gustat de public,, de a deveni plăcut, se detaşează Nigrinos^ relatare a vizitei făcute la Roma filoso^ fului Nigrinos. Visul este povestea adoles^ cenţei lui L., a incertitudinilor prin care 9 trecut, pînă la afirmarea lui pe plan literar, Lucrarea, cu caracter autobiografic, sfÎN şeşte prin îndemnul adresat tinerilor a> a persevera pe drumul învăţăturii, făi& să se lase impresionaţi de eventuale pie<-dici. Un interes deosebit prezintă opus'

Lucian 114 cuiul Cum trebuie scrisă istoria, în care autorul conturează un tablou sugestiv al istoriografiei elenistice, evidenţiind scăderile şi condamnîndu-i pe pretinşii istorici ai epocii, majoritatea imitatori stîn-gaci ai lui Tucidlde. L. stabileşte ca o obligaţie primordială pentru un istoric aprofundarea situaţiei politice dintr-o •epocă dată şi însuşirea artei de a expune frumos, subliniind că stilul oratoric este incompatibil cu istoria. în final, dă o serie de indicaţii, pe care le-am putea numi tehnice, ca meşteşugul de a alcătui un preambul (cap. LVI), arta de a face ca personajele să întrebuinţeze un vocabular adecvat rolului lor (cap. LVII1). Din categoria lucrărilor elaborate în cea de-a doua perioadă — pe care am putea-o •denumi filosofică — un loc privilegiat îl au dialogurile consacrate lumii zeilor şi morţilor iluştri. Dialogurile zeilor (Eros şi Zeus, Zeus şi Hermes, Zeus şi Hera, Zeus, Hefaistos şi Apollo, Hefaistos şi Zeus, Poseidon şi Hermes etc.) îi înfăţişează în decădere, umili, falşi şi vicleni. Această degradare a lumii zeilor a fost cu putinţă într-o epocă în care vechile «redinţe în zeii Olimpului şi ai Romei se jiăruiseră în toate centrele urbane din bazinul Mediteraneean. Cultul zeilor Olimpului, ai Romei, ai Persiei şi ai Egiptului nu numai că nu satisfăcea păturile culte, dar nu satisfăcea nici straturile largi care pierduseră încrederea în miracolele divine. Format în această ambianţă de contradicţii specifice societăţilor în declin, ambianţă dominată din punct de vedere religios de superstiţiile şi misticismul sirian, L. n-a putut să privească cu indiferenţă spectacolul penibil al tuturor deformărilor raţiunii omeneşti; dimpotrivă, alimentat de ideologia şcolilor ateiste ■contemporane, el a lovit fără cruţare în toate superstiţiile şi miturile care mişunau în diversele straturi ale societăţii xomane din sec. II. Aceste atacuri sînt un ecou prelungit al direcţiei de gîndire •care, trăgîndu-şi seva din filosofia cinică a lui Antistene, pătrunde pînă în ţinuturile Bazinului Mediteranean. Iată cum apreciază Fr. Engels această direcţie de gîndire: « Unul din cele mai bune izvoare de care dispunem cu privire la primii ■creştini sînt lucrările lui Lucian din Samosata, Voltaire al antichităţii clasice, care avea o atitudine deopotrivă de sceptică faţă de tot felul de superstiţii religioase şi care tocmai de aceea nu avea nici motive religioase păgîne, nici motive politice să-i trateze pe creştini altfel decît pe adepţii oricărei alte comunităţi religioase. Dimpotrivă, el îşi bate joc de toţi, diri pricina superstiţiilor lor, de cei ' care-1 venerau pe Iupiter nu mai puţin decit cei care-1 venerau pe Hristos; din punctul său de vedere plat raţionalist, ambele feluri de superstiţii sînt la fel de absurde ». (Fr. Engels, Cu privire la istoria creştinismului primitiv, în Marx-Engels, Opere, voi. XXII, p. 445). Dintre dialogurile lui L. rămîne caracteristic Timon e misan-thropos (Timon sau Misantropul). Iată pe scurt conţinutul: Ruinat din cauza răutăţii oamenilor, filosoful Timon cade într-o stare de profundă deprimare, rupînd orice contact cu lumea exterioară. înduplecat în faţa nenorocirii celui ce şi-a pierdut încrederea în oameni, Zeus trimite pe Hermes, mesagerul zeilor, la Timon ca să-1 elibereze de sărăcie, ofe-rindu-i cu prisosinţă bogăţii. Buna stare îl determină să alunge din preajma lui prietenii de circumstanţă, ingraţi, care, altădată, înainte de a-şi pierde averea, îl copleşiseră cu atenţii. Dialogurile morţilor trădează aceeaşi atitudine critică, cu singura deosebire că acum avem de-a face cu alt decor şi alte personaje. Dialogul Charon sau Privitorii îl prezintă pe luntraşul Infernului părăsind lumea umbrelor şi făcînd o vizită pe meleagurile pămîntenilor. De la înălţimea muntelui Pelion, aşezat în imaginaţia autorului peste muntele Ossa din Tesalia, contemplă viaţa oamenilor, mizeră şi deşartă, asemănătoare cu «băşicuţele pe care le face apa cînd ţîşneşte puternic din izvor... unele mici, ce plesnesc îndată, altele care umflîndu-se se fac mari de tot. Dar şi acestea mai tîrziu tot plesnesc. La fel este şi cu viaţa oamenilor. Soarta îi umflă Pe toţi; pe unii mai mult, pe alţii mai puţin-Pe unii doar vremelnic, ca apoi să dispară-Alţii pier de îndată ce-au venit pe lume. Da în cele din urmă tuturor le este dat s Hispară». Filosofii la mezat este o satiră sub formă dialogată, la adresa tuturor şcolilor filosofice pe careL. le respinge în bloc, deşi lasă să se întrevadă o oarecare simpatie pentru şcoala cinică. Satira lui Xj. s-a exercitat şi în domeniul creaţiei literare, fără însă să ne ofere posibilitatea să desprindem principii călăuzitoare, ci scotînd doar la iveală ridicolul. L. a semnalat şi lipsurile unor scriitori contemporani, decurgînd din abuzul imitaţiei şi din înclinarea spre falsa virtuozitate. El a combătut retorismul, a ridiculizat pe pretinşii istorici şi pe literaţii fără talent. Stilul său este un amestec curios de imitaţii şi originalitate, căci prozatorul nu se inspiră direct din limba vorbită în jurul său. încă din tinereţe el cunoscuse autorii clasici greci, pe care n-a încetat să-i citească de-a lungul întregii sale vieţi. Datorită unei forţe puţin obişnuite de asimilare L. a devenit un veritabil scriitor atic, dar nu un atic exclusivist şi intolerant. Maniera lui de a scrie aminteşte limba comediei medii, care nu se slujeşte de un limbaj poetic, ci de o vorbire obişnuită, lipsită de ostentaţie stilistică. Fraza este simplă, concisă, vivace, descrierile libere, dialogurile pitoreşti, pline de vioiciune şi de naturaleţe. Dăm ca exemplu începutul dialogului Timon sau Misantropul: «O, Zeus, tu ocrotitor al prietenilor, al oaspeţilor, al celor ce se întovărăşesc, tu care priveghezi asupra căminelor, care azvîrli fulgerul; tu care respecţi jurămintele, faci norii să se adune, dezlănţui tunetele, tu care porţi atîtea nume, după cum te vor fi botezat trăsniţii aceia de poeţi, mai ales cînd ritmul versurilor i-o fi pus în încurcătură — căci te poreclesc cum nici c<i gîndul nu gîndeşti — numai ca să-şi Proptească vreun vers care nu se ţine pe Picioare sau ca să-şi îndrepte vreun ritm Şchioapătă — unde s-o mai fi aflînd acum fulgerul tău, cel ce izbucneşte cu ^îet, tunetul tău cu bubuitu-i surd, âsnetu-ţi arzător, stăruitor şi înfioră-f'y O, fiul lui Gronos şi al Rheii, alun-P somnul acesta, în care te-ai adîncit le care cu greu mai poţi scăpa... Stîr-He-ţi trăsnetul sau aprinde-ţi-1 în focul Lucian Oetei. Fă să ţîşnească o flacără mare şi arată cum arăta mînia lui Zeus, cînd era tînăr şi plin de slavă». Preţuirea şi valorificarea operei lui L. se datoreşte Renaşterii, antichitatea şi evul mediu ignorîn-du-1 sau menţionîndu-1 în treacăt, fără să insiste asupra valorii lui moral-educative. Reuchlin, Hutten şi Erasmus l-au avut ca model, ultimul dobîndind chiar porecla «cel de-al doilea Lucian». Scriitorul francez A. Fontenelle (1657 — 1757) imita Dialogurile morţilor, iar Voltaire face confesiunea că încearcă să scrie în maniera lui L. Thomas Morus (1478-1535), autorul Utopiei, îl traduce în latineşte; Lomonosov (1711 — 1765) îl menţionează frecvent în scrierile sale. Situaţiile dramatice din Dialogurile zeilor şi Dialogurile morţilor au inspirat pe Rabelais Fontenelle, Boileau şi Fenelon, pe Wieland şi pe Goethe, iar în artă pe Boticelli, Signo-relli şi Rafael.
O OPERA. Manuscrise: Deoarece arhetipurile ms. Iui Lucian s-au pierdut, clasarea ms. este dificila. Editio princeps: Florenţa, 1496. Ediţii: T. Hemsterhuys şi A. Reitz, Luciani opera, 4 voi., Amsterdam-Trier, 1743 — 1746, cu trad. latină; Lehmann, Luciani opera, 9 voi., Leipzig, 1822 — 1829; C. Iacobitz, Luciani opera, 4 voi., Leipzig, Koehler, 1836 —1841; ed. reprodusă de Editura Teubner, 1871 — 1874; retipărită

de'Editura Hildesheim, Olms, In 1966 ; G. Dindorf, Lucianus, Opera, 3 voi., Paris, 1840; ed. II, 1858; Fr. Fritzsche, RostocK, 1886 — 1899; J.Sommerbrodt, Lucianus, 4 voi., Berlin, Weidmann, 1886 — 1899; Giophyllis, Louhianos, Erga, 3 voi., Atena, Zacha-ropulos, 1939; E. Steiner, Scytharitm Colloquia, Leipzig, Teubner, 1970; M. D. MacLeod, Lucianus. Opera, voi. L, Oxford, Clarendon, 1972. Traduceri: E. Chambry, Lucien, Oeuvres com-plcles, Paris, Garnier, 1933 — 1934; K. Mras, Lukian. Hauptwerke, Munchen, Tusculum, 1954; A. M. Harmon-K. Kilburn, Lucian, Londra,. Loeb, 1959 — 1962; Ch. Martin Wieland, Lucian von Samosata, Sămtlische Werke, 6 voi., Darmstadt, Wissenschaftlicbe Buchgesellschaft, 1971; Erwin Steindl, Luciani Colloquia Scytharum, cum scholiis, Leipzig, Teubner, 1970. In 1b. română::

Lucian 116
Şt. Bezdechi, Lucian din Samosata, Dialogurile morţilor şi dialogurile zeilor, cuvînt introductiv, noteşitrad. Bucureşti, Eminescu, 1926; Samuel Micu, Istoria adevărată, traducere manuscrisă, publicată de N. Lascu In Cultura creştină, XXII, 1942, p. 39 — 52; R. Hâncu, Lucian, Scrieri alese, Bucureşti, ESPLA, 1959. REFERINŢE CRITICE. M. Croiset. Essai sur la vie et l'oeuvre de Lucien, Paris, 1882; H. Prot, Les procedis littiraires de la seconde sophistique chez.Lucien, Paris, 1914; C. Gallavoti, Luciano, nella sita evoluzione artistica e spirituale, Lan-ciano, 1932; A. Peretti, Luciano, un intellettuale greco contro Roma, Florenţa, La Nuova Italia, 1946; H. D. Betz, Lukianjoon Samosata und dos neue Testament, Berlin, Editura Academiei, 1961; F. G. Allison, Lucian, Satirist and Artist, ed. III, New York, 1963; J. Schwartz , Biographie de Lucien de Samosate, Bruxelles, Coli. Latomus LXXXIII, 1965; P. Creţia, Introducere la Lucian, Scrieri alese, ed. cit. p. 5 — 21; K. Marx, Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a ^dreptului (Introducere) In Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, voi. I, Editura de stat pentru literatura politică, Bucureşti, 1957, p. 417.

M.M.-H.

M
MELEAGRU [Meleagros], fiul lui Eukra-tes; (c. 140 î.e.n., Gadara, Siria — c. 60 î.e.n., Gadara). Poet elenistic. După o perioadă de formare petrecută la Tyr (Fenicia), s-a stabilit în insula Cos, unde a activat în cadrul cenaclului literar al insulei. Sub influenţa învăţăturii stoice se considera cetăţean al lumii întregi. Are meritul de a fi compus prima antologie de epigrame pe care a intitulat-o Stepha-nos (Cununa). Epigramele mai multor poeţi incluse in antologie (gr. « anthos» «floare») sînt închipuite în introducerea scrisă în versuri sub forma unui buchet de flori. Această culegere constituie fondul tuturor antologiilor ulterioare ţcf. Antholo-gia Palatina). Propriile epigrame ale poetului, în număr de 130, sînt aproape toate erotice, închinate mai întîi Heliodorei şi apoi Zenofilei. O Epigramele din Cununa sînt grupate în două categorii: a) epigramele lui Arhiloh, Simonide, Sappho şi Platon; b) propria sa creaţie şi epigramele a 37 de poeţi alexandrini, unii aparţinînd generaţiei poetului, iar alţii generaţiei precedente. Datorită acestei culegeri, cunoaştem temeinic tematica epigramei alexandrine, închinată mai ales dragostei şi suferinţelor ei, precarităţii vieţii omeneşti şi adversităţilor pe care le înfruntă cei lipsiţi de avere. Epigrama alexandrină celebrează, de asemenea, evenimente de excepţie, ca luptele legendare de la Salamina şi Termopile, precum şi gloria trecută a unor măreţe aşezări (Ruinele Corintului de Antipatros şi' Ruinele Micenei de Alpheios din Mytilene). Datorită antologiei lui M. a ajuns pînă la noi epigrama lui Asclepiade din Samos conţinînd îndemnul pentru trăirea intensă a clipei, « căci în Aheron sîntem doar oase şi cenuşă», ca şi propria lui epigramă, atît de des citată, închinată femeii iubite, Heliodora: «Eros, chiar el te zidise în inima mea, Heliodora/, Suflet din sufletul meu! Şi atît de dulce la glas». Din antologia Cununa se conturează profilul literar al cîtorva epigramişti de frunte cum este Leonidas din Tarent, cel care a cîntat o gamă bogată de simţiri omeneşti: năzuinţa unei tinere de a ajunge la căsătorie la o vîrstă încă tînără, greul vieţii a trei lucrătoare, regretul unei bătrîne muncitoare care nu mai putea mînui uneltele ei de lucru, mulţumirea femeii care a adus pe lume o făptură nouă. Tot prin intermediul Cununii cunoaştem bogata eflorescentă a epigramei funerare din care cităm epigrama lui Calimah, închinată unei tinere samiene, Kretheis « care astăzi doarme aici somnul ce-i prinde pe toţi», de asemenea epigramele votive care prezintă aspecte ale vieţii private şi domestice ale claselor mijlocii şi ale straturilor populare. Un loc deosebit ocupă în Cununa epigramele ocazionale come-morînd sfîrşitul unor animale strîns legate de viaţa omului. O menţiune aparte merită însă epigramele literare, care atacă problema creaţiei, a perfecţionării formei poetice. Caracteristic pentru epigrame rămîne înclinarea spre reflecţii şi meditaţii filosofice, ca în cele ale lui Palladas (Visele noastre sînt viaţă"!) sau în Ruinele Micenei a lui Alpheios din Mytilene. Antologia lui M. a stat la baza tuturor anto-

£r .-/ —_ ;M « *>

3Ienandru
158

logiilor greceşti ulterioare, ca aceea a lui Filip din Tesalonic (sec. I e.n.) sau a lui Agathias din Myrina (sec. VI e.n.). Compilînd antologiile amintite, clericul Constantin Kephalâs a alcătuit în sec. X, o antologie cu 3700 de epigrame, numărînd în total 25 000 versuri. Strădania lui Constantin Kephalăs a servit ca exemplu monahului constantinopolitan Maximos Planudes (1260—1310), care a fost nu numai un scriitor original, ci şi un traducător talentat. Antologia lui a devenit cunoscută Occidentului datorită lui Ioan-nes Lascaris, care a publicat-o la Veneţia în 1454. în fine, o altă antologie apreciată a fost cea descoperită de învăţatul francez Saumaise, în 1606 în biblioteca conţi-lor palatini din Heidelberg, denumită Palatină. La cunoaşterea operei lui M. a servit în timpurile mai noi traducerea realizată în 1895 de Pierre Louys, reeditată în 1930. Prin lapidaritatea, intensitatea lirică şi desăvîrşita lor formă, epigramele din Cununa constituie şi astăzi încă o lectură aleasă.
O OPERA. Ediţii: The Oxford Booh of Greeh Verse, Oxford, Clarendon, 1946, p. 555-559; H. I. Beckby, Anthologia Graeca, Miinchen, Heimeran, 1965-1967, voi. IV, XII-XVI; F. Buffi&re, Anthologie grecque, Livres XIII—XV, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1970. REFERINŢE CRITICE. Ch. A. Sainte-Beuve, Portraits conternporains, V, Paris, L6vy, 1889, p. 407 — 444; H. Ouvre, Meliagre de Gadara, Paris, 1897; E. Bignone, L'Epigramma greca, Bologna, 1922.

M.M.-H. MENANDRU [Menandros], fiul lui Dio-peithes; (342 î.e.n., Atena — 291 î.e.n., Pireu). Poet dramatic. Aristocrat de obîr-şie, şi-a făcut ucenicia literară pe lîngă unchiul său Alexis, renumit comediograf. A fost prieten cu Teoîrast, succesorul lui Aristotel la direcţia Lyceului, cu Epicur şi Demeti'ios din Faleron. Acesta din urmă i-a fost şi protector pînă în anul 307 î.e.n., cînd, schimbîndu-se regimul politic M. abia scapă de o condamnare. Mai tîrziu a fost invitat la curtea monarhilor elenistici din Egipt şi Macedonia, dar nu a dat curs acestor solicitări. Debutul şi 1-a făcut în 321 î.e.n. cu piesa Orge (Mînia) care a ocupat locul I la jocurile Leneene' în 30 de ani de teatru a compus peste 100 (sursele antice indică între 105 şi 109) comedii. încă din piesele de tinereţe ca-Samia (Fata din Samos), Dyskolos, (Ursuzul), Perikeiromene (Fata cu cosita tăiată), în care menţine totuşi o seamă de elemente moştenite din comedia veche dar mai ales în piesele de maturitate ca! Misumenos (Îndrăgostitul detestat), Sikyo-nios (Omul din Sicyon), Epitrepontes (Împricinaţii), Aspis (Scutul), M. ge detaşează net atît de comedia veche cît şi de cea medie, aducînd inovaţii fundamentale în structura şi esenţa comediei (5 acte, corul redus la interludiul cîntat, caracterologia, intriga de dragoste, mono-metria), furnizînd astfel, prin intermediul adaptatorilor săi latini Plaut şi Terenţiu un model cu destin milenar. Dramă recitată, continuînd, ca tehnică, tragedia lui Euripide, scrisă într-o Atena acum provincială, comedia lui M. înfăţişează, cu melancolică umanitate, cu o artă plină de fineţe şi cu virtuţi scenice eminente, caractere vii şi variate, puse să reacţioneze în situaţii comice exemplare. încununat la concursurile dramatice de opt ori, M. s-a bucurat de şi mai multă preţuire din partea urmaşilor, dintre care cităm pe Aristoîan din Bizanţ, Caesar, Plutarh, Aulus Gellius, Quintilia'n. Graţie descoperirii unei serii de papirusuri, astăzi cunoaştem aproape de cinci ori mai multe versuri din M. decît la sfîrşitul secolului trecut. M. a fost comparat încă din antichitate cu Aristoîan şi Terenţiu. în fapt, asemănările, dar mai ales deosebirile dintre aceşti celebri comediografi ai antichităţii relevă distanţa dintre comedia politică şi comedia de caracter. Astăzi M. este considerat reprezentantul prin exce^ lentă al comediei noi. Influenţa sa literară se face adeseori simţită în epoca modernă de la Moliere pînă la Hugo von Hofmann-stahl.
O

Dacă la sfîrşitul secolului trecut M. era doar un nume ilustru, căci textele sale comediografice de tradiţie indirectă însumau fragmente, 877 sentenţe deun vers («gnomai monostichoi»), începînd cu anul 119_______________________________ 1897 steaua sa urcă iar, prin importante descoperiri papirologice. (1905, 1958 etc). Astăzi, peste 30 de papirusuri ne-au redat, în încă c. 4000 versuri, un M. necunoscut, complex şi fermecător. Cele mai importante surse moderne ale textului menandreic pot fi considerate: papirusul Gena-vensis 155, descoperit de J. Nicole în 1897 şi publicat în 1898 (cuprinde un fragm. din Georgos — Ţăranul); papirusurile de la Oxyrhynchus, Egipt, editate de B. Grenfell şi A. Hunt, începînd din 1899 (fragmente din Perikeiromene, Kolax (Linguşitorul), Epitrepontes etcj; Codex Cairensis 43224 (50 p., din care 34 păstrate aproape în întregime, restul cu lacune) descoperit de G. Lefebvre în 1905 şi publicat în 1911 de acelaşi, în colaborare cu G. Maspero (cuprinde două comedii necunoscute, apoi Heros, Epitrepontes, Perikeiromene şi Samia); papirusul de la Hibeh şi, în fine Codex Bodmerianus (58 p., cuprinde: Samia, p. 1 — 18, Dyskolos, p. 19 — 39, Aspis, p. 40—58). O asemenea resurecţie permite acum o apreciere mai realistă a operei poetului în toate conexiunile. M. trăieşte într-o epocă fră-mîntată. Fundalul istoric concret este dominat de două evenimente cu consecinţe uriaşe: cuceririle lui Pilip II, regele Macedoniei, încununate de victoria de la Cheroneea (338 î.e.n.) şi aventura extraordinară a lui Alexandru, cuceritorul Asiei. Asistăm, în acelaşi timp, la dubla dezamăgire a grecilor, cauzată de eşecul insurecţiilor naţionale la moartea lui Filip II şi la moartea lui Alexandru. Luptele înverşunate între diadohi, au drept urmare la Atena perindarea unor regimuri politice instabile, democraţie, oligarhie, tiranie. Foarte importante 'sînt şi mutaţiile operate în structurile sociale. Atotputernicia banului este, de asemenea, un fenomen contemporan, relevat de M. însuşi: « Unii filosofi pretind că vîntul, apa, pămîntul, soarele, focul şi stelele sînt zei. Cît despre mine, eu cred că zeii care ne sînt cu adevărat folositori sînt argintul Şi aurul. [...] Un mic dar în bani, şi zeii toşişi vor fi în slujba voastră! » (Koerte — Thierfelder, fragm. 614). Tradiţia şi inovaţia se împletesc strîns în opera sa, dar elementele tradiţionale cedează curînd Pasul. Lipsită de climatul libertăţii poliMenandru tice, apusă odată cu vechiul «polis» clasic, comedia îşi încetează atacurile sau aluziile la personaje şi evenimente contemporane. M. renunţă, încă la începutul activităţii sale, la elementele tehnice tradiţionale ale comediei vechi şi medii. Aluzia la viaţa contemporană ateniană se va limita, treptat, la figuri de hetaire şi de paraziţi. Parodia mitologică, atît de îndrăgită de comedia medie, este redusă la minimum. Costumul actorilor se apropie de cel de fiecare zi, se renunţă la busturi («prosternidia») şi burţi false (« progastridia»). De prin anul 359 î.e.n. figurile comediei devin mai decente şi mai puţin ridicole. Bătaia este transferată în culise, ameninţarea cu suferinţa fizică fiind suficientă pentru a da sensul dramatic. Corul dispare ca personaj, avînd exclusiv sarcina de a scanda episoade. Comedia adoptă definitiv împărţirea în 5 acte. Pe scenă pot apărea simultan numai trei actori. De inspiraţie euripi-deică este folosirea unui prolog informativ, iniţial rostit de divinităţi

sau de personificări ale unor concepte abstracte (Pan, Tyche, Agnoia, Dike). Prin toate aceste elemente, M. apare ca cel mai de seamă inovator în dramaturgia comică. Comedia sa ajunge să semene mai degrabă cu dramele euripideice cu deznodămînt fericit decît cu fanteziile lui Aristoîan. în fine, mai multe şcoli filosofice greceşti, înfloritoare în timpul vieţii lui M., şi-au pus pecetea asupra gîndirii poetului: de la filosofia platonică, şcoala cinică (Antis-tene), cea epicureică şi stoică (vechiul stoicism), filosofia sceptică cu Pyrrhon, pînă la universalismul lui Aristotel şi Teoîrast. Dar, de o apartenenţă declarată a lui M. la vreuna din şcolile filosofice — ale căror idei larg difuzate în epocă pătrund şi în opera sa — nu poate fi vorba. De altfel, motive, influenţe, inovaţii vor reieşi mai bine din examinarea principalelor opere, aşa cum sînt ele păstrate azi. în 1957, Victor Martin anunţa, stîrnind senzaţie, descoperirea unei comedii de M., păstrată, cu neînsemnate lacune, în întregime. Descifrată şi publicată în ediţie princeps în anul următor, piesa, intitulată Dyskolos (Ursuzul), este însoţită de un argument datorat gramaticului Aristoîan, precum şi de o didascalie potrivit

Menandru 120 căreia premiera a avut loc în 317 î.e.n., la 3 ani, deci, după apariţia Caracterelor lui Teofrast. Diviziunea în 5 acte, separate între ele prin sigla « choru » (parte rezervată corului), este abia acum definitiv confirmată. Zeul Pan rosteşte prologul care informează pe scurt asupra antecedentelor acţiunii. Bătrînul Knemon, bă-trîn ursuz, inadaptabil, locuieşte împreună cu fiica sa pe o mică proprietate aflată pe un teren stîncos în apropiere de Atena. Tînărul Sostratos, fiul unui om avut, abătîndu-se pe aceste meleaguri zăreşte pe fiica lui Knemon, se îndrăgosteşte de ea şi, cinstit în intenţii, doreşte s-o peţească. Dar Knemon^se dovedeşte grosolan şi inabordabil. In aceste condiţii Sostratos găseşte un aliat în fratele fetei, Gorgias, care-şi întreţinea mama, fugită de la casa soţului ei. O nouă încercare de apropiere de Knemon eşuează. Dar tocmai în aceste împrejurări Knemon cade într-o fîntînă fiind salvat de Gorgias ajutat de Sostratos. Solicitudinea tinerilor îl fac pe Knemon să se întoarcă la sentimente mai bune şi să îngăduie dubla căsătorie a lui Sostratos cu fiica sa şi a lui Gorgias cu sora lui Sostratos. Dar cu prilejul căsătoriilor, firea lui recalcitrantă are ultimul cuvînt şi bătrînul refuză să asiste la ceremonii. Istoria de dragoste — mai întîi contracarată, apoi victorioasă — serveşte ca fundal reliefării unor caractere, dominate de figura lui Knemon. Acesta se reclamă, ca personaj, şi de la tradiţia comică anterioară (tipul literar « monotropos », solitarul, sau Timon din Atena, tipul real al mizantropului), dar totodată este şi un polivalent cap de serie (la Lucian, Âlcifron, Elian, Libanios). Exagerarea hiperbolică a trăsăturilor lui Knemon aduce dovada caracterului tranzitoriu şi de tinereţe al comediei Dys-kolos. El face legătura cu unele personaje fantastice ale comediei vechi, fiind, în acelaşi timp, prin latura sa omenească, şi un autentic produs al comediei noi. Trăsătura excepţională a comediei poate fi considerată revenirea lui Knemon la sentimentul de solidaritate umană. Odată cu Dyskolos, SI. se apropie de marea comedie, în măsura în care bătrînul Knemon devine un adevărat erou comic. Mijloacele de caracterizare ale acestui personaj sînt foarte subtile, în special mijloacele indirecte (atmosfera creată în jurul său, aprecierile celorlalte personaje la adresa sa, încă de la începutul piesei) dar şi cele directe (opoziţia încăpăţînată' la tot ce vine din partea oamenilor). Figura sa surprinde unele din trăsăturile Caracterelor lui Teofrast, nr. X (Zgîrcenia) şi nr. XV (Impoliteţea). SI. îl depăşeşte însă pe Teofrast prin aceea că personajul Knemon, pe lîngă tonul dominant (trăsătura dominantă) a împrumutat şi unele tonuri secundare. De aceea, Knemon nu se acoperă perfect cu nici unul din cele 30 de caractere ale lui Teofrast. Celelalte personaje sînt mai şterse, cu excepţia, poate, a bucătarului Sikon, dar sînt confruntate pe perechi opozitive: Gorgias-Sostratos, KnemonKallipides. Această comedie-farsă, comedie cu deznodămînt fericit, social-morală în fond, ascunde contaminări şi analogii multiple, condensate cu măiestrie. Ea continuă inovaţiile tehnice introduse de Aristofan, în ultimele sale piese, întrecîndu-1 însă prin adîncimea contemplării şi prin umanitate. Dacă elementele preluate de la predecesorul său sînt reduse la cîteva motive tradiţionale, în schimb elementele euripideice abundă (prologul; motivarea intrării în scenă a personajelor, folosirea tetrametrului în scenele de mişcare: sentenţe; sfîrşit neaşteptat, «ex aprosdoketu»', peripeţii etc. în Dyskolos se rîde mai mult decît în comediile de maturitate ale poetului. Dintre procedeele comico-umoristice, cele mai frecvente sînt: ironia fină, parodia, umorul, mai degrabă implicit, metafora comică. Interesant este că, din numărul mare de sentenţe («gnomai»), majoritatea apar în gura personajelor tinere, în speţă Gorgias şi Sostratos, ca o prelungire, poate, a motivului «lumea răsturnată ». Din Samia e Kedeia (Fata din Samos sau Alianţa matrimonială) s-au păstrat 738 versuri, adică 82% din întreaga comedie. Se descrie aici, într-o intrigă mai complicată, regăsirea (« ana-gnorismos») unor părinţi. Figura lui De-meas şi a curtezanei Chrysis, în special, sînt admirabil surprinse. Motivul rivalităţii dintre tată (Demeas) şi fiu (Mos-chion) pentru o femeie se transformă aici într-o problemă de umanitate şi urbaniSlenandru 121 tate D'n Perikeiromene (Fata cu cosiţa tăiată) se păstrează aproape jumătate (449 versuri + 2 fragm. izolate). în Periheiromene, măiestria artistică a lui M. pste în vădit progres. Caracterele sînt mai diferenţiate, mai iscusit tratate. Din Misumenos e Thrasonides (Îndrăgostitul detestat sau Thrasonides), socotită de critica antică printre capodoperele epocii de maturitate, cunoaştem 466 versuri, dintre care unele grav mutilate. Separată într-un trecut recent de tatăl ei, Krateia, fiica pierdută a lui Demeas, a căzut în sclavie. Cumpărată de soldatul Thrasonides, acesta se îndrăgosteşte de fată. Demeas îşi regăseşte însă fiica, pe care doreşte s-o căsătorească cu tînărul Klei-nias, spre desperarea lui Thrasonides (v. 210 şi urm.). în realitate, Kleinias este un fiu al lui Demeas, rătăcit de familie în copilărie. Pînă la urmă lucrurile se lămuresc spre mulţumirea tuturor. Admirabile sînt scena patetică a regăsirii dintre Krateia şi tatăl ei, ca şi prima convorbire dintre Thrasonides şi Demeas. în Epitrepontes, comedie de asemenea de maturitate, păstrată pe trei sferturi şi considerată o capodoperă, M. atinge culmile artei sale. Supărat că soţia sa Pam-phila născuse un copil la numai cîteva luni de la căsătorie, Charisios pleacă de acasă şi chefuieşte cu hetaira Habrotonon. Pamphiia dă copilul sclavului Onesimos să-1 expună. Doi sclavi găsindu-1, intră în conflict pentru lucrurile aflate asupra lui şi se adresează unui arbitru (de unde şi titlul piesei). Acesta este chiar Smikrines, tatăl Pamphilei, care tranşează în favoarea unuia din sclavi. în final se află, graţie hetairei, că seducătorul necunoscut este Charisios însuşi, care se întoarce la Pamphiia şi recunoaşte copilul. Un penel fin dar bine stăpînit dă personajelor principale, Smikrines, Habrotonon, Charisios, Pamphiia, un relief extraordinar. Figurile de sclavi (Onesimos, Daos, Syriskos) sînt mai puţin burleşti decît în comediile anterioare. Dialogul e viu, atrăgător, iar morala reiese în mod firesc din felul de a acţiona al personajelor. Din Sikyonios (Omul din Sikyon) ne-au fost redate 450 de versuri, aproape jumătate din totalul *™ peste 1000 cît cuprindea comedia în ediţie pririceps (A. Blanchard - A. Bataille, 1964). Acţiunea se petrece la Eleu-sis. Philumena, fiica bătrînului Kichesias, e răpită de piraţi împreună cu cinci sclavi, printre care şi Dromon, care a ocrotit-o în captivitate. Sclavii sînt cumpăraţi la tîrgul de sclavi din Mylasa, în Caria, de un om din Sikyon, foarte bogat şi bun la suflet. De Philumena s-au îndrăgostit: un tînăr, numit Moschion, şi Sikyonianul însuşi. Amîndoi aşteaptă ca fata să aleagă. După peripeţiile de rigoare, Kichesias îşi regăseşte fiica şi pe fidelul Dromon. în ultimul timp, diferiţi cercetători au publicat texte şi fragmente complet noi în tradiţie directă (întregite sau atribuite lui M.) din comediile: Dyskolos, Kekry-phalos, Koneiazomenai (Otrăvitele), Misu-menos, Perinthia (Fata din Perint), Sikyonios, Kitharistes (Citharistul), Phasma (Arătarea) . Rezultatele studierii mozaicurilor din « Casa lui Menandru » de la My ti-lene, care reprezintă cîte o scenă din 11 comedii (ed. S. Charitonidis + colectiv, 1970), au adus de asemenea contribuţii importante la opera şi iconografia pieselor lui SI., la arheologia teatrală şi istoria artei mozaicului. Fundamentală pentru comediile lui SI.

este diviziunea acţiunii în 5 acte (reprezentate, integral sau fragmentar, în numai trei comedii: Dyskolos, Samia, Epitrepontes). Schematic, intriga, «thesis» acoperă primele trei acte, iar deznodămîntui, « lysis », în care situaţia eroilor suferă un reviriment, ultimele două. în fiecare piesă, 31. urmăreşte demonstrarea unei realităţi morale date, nu teoretic, ci prin « pragmata » (pilde, reguli de viaţă). Aşadar, structura, tema morală a unei comedii de 51. este de formă logică şi de conţinut etic. Dar pe tiparele comediei « noi» (clişee tematice, subiecte standard) variaţiunile materiei sînt practic infinite, aşa cum neo dovedeşte fiecare descoperire menandreică. Prologul are trei funcţii fundamentale: informează asupra antecedentelor acţiunii (premise sau evenimente îndepărtate); prezintă pe protagonişti cu date anagrafice sau trăsături psihologice; anticipează concluzia întîm-plărilor, poate cu scopul de a concentra atenţia asupra tratării caracterelor («ethe».) El elimină orice element de « suspense », cerinţă necunoscută spectatorului antic. Intriga prezintă o desfăşu-

Menandru 122 rare a unor fapte perfect coerente între ele. Tipică pieselor sale este contopirea originală între fantezie şi realism. în ceea ce priveşte personajele, noutatea principală pe care o aduce M. este aceea de a fi creat personaje neconfundabiie în locul tipurilor înfăţişate de predecesori. Cele cîteva tipuri, care apar la poeţii Comediei noi (13 la număr) sînt diversificate de 31. într-o paletă uimitoare (pînă la 42 de tipuri!). Personajele lui M. nu sînt statice, ci evoluează, sînt oameni adevăraţi. Fuziunea dintre unitatea de :ondiţie umană a caracterelor şi varietatea infinită de forme pe care le îmbracă icestea, dintre serios şi ridicol, interpre-;area optimistă şi pesimistă a vieţii, iată :omponentele revoluţiei săvîrşite de tea-rul menandreic şi, în acelaşi timp, sem-lele unei capacităţi de sinteză neobiş-luite. Ideea de umanitate, exprimată de i'erenfiu în celebrul « Homo sum, humani ihil a me alienum puto» (Om mi-s şi imic din ce-i omenesc nu-1 socotesc trăin de mine — Heautontimoroumenos, 7), îşi are originea tot la M.: « Anthropon tita dei phronein tanthropina » (De vreme ; eşti om, trebuie să cugeti ca omul), iu: «hos harien est'anthropos, an an-îropos e » (Ce lucru de har e omul, numai ică e om!). Comicul menandreic ridică, i asemenea, probleme interesante. Mai iriat decît pare, el distinge: efecte pur imice (pe linia tradiţională): bufonerie, irlesc, farsă etc.; ironice; parodice; iratragodice (parodierea stilului «suim » cu subîmpărţirile: parodie tragică, ;atul ridicol, parodie verbală explicită, rodie verbală pură etc); patetice; dra-itice. S-a observat la M. o pondere mai ire acordată comicului personajelor din mediile de tinereţe. Despre comicul de *acter, esenţial la M., s-a scris mult. ti puţin studiat a fost comicul verbal racterizarea explicită şi implicită a •sonajelor), a cărui importanţă este mai re decît se crede îndeobşte şi de care face uz cu o nesfîrşită delicateţe şi tezie. Expresivitatea umorului menan-ic se realizează prin aducerea din iunile mai puţin frecventate ale lexi-ui autorului a unor cuvinte păstrate permanentă rezervă, a căror prospe-e şi disponibilitate produce efectul scontat. Dar umorul lui M. nu e numai — şi nu în primul rînd — de limbaj. Tehnica dramatică, măiestria scenică îs; spun la rîndul lor, substanţial cuvîntuj. La lectura textului ar trebui să se reconstituie în minte detaliile de regie, decorurile, costumaţia, măştile şi gestica, într-un cuvînt ambianţa teatrală, pentru care M. are virtuţi eminente. Lăudat de toţi anticii şi de mulţi moderni, stilul său spune azi cu mult mai mult unui regizor decît unui cititor, fiindcă el este perfecţiunea scenică întruchipată. Cît priveşte limba, 31. este considerat drept un precursor atic al limbii « comune » vorbită în perioada elenistică. Spre deosebire de varietatea metrelor din comedia veche, comediile sale cunosc un număr limitat: tri-metrul iambic este tipul de vers prevalent; mai apar: tetrametrul trohaic cata-lectic; tetrametrul iambic catalectic; ana-peştii; un canticum în Theophorumene (Posedata). în schimb, metre lirice nu s-au păstrat în tradiţie directă. Problema influenţei Iui 31. asupra comicilor latini se confunda în trecut cu însăşi supravieţuirea sa. Nu se ştia însă cît şi cum l-au imitat latinii. Astăzi, prin descoperirea fragmentelor din comedia Dis exapaton (Dubla înşelăciune), se conturează pentru prima dată originalul grec al unei comedii «palliata» (vezi articolul Plaut). Chestiunea « fidelităţii» comicilor latini trebuie reformulată în funcţie de noile date. Numeroşi savanţi au studiat problema raporturilor dintre 31. şi Plaut, 31. şi Terenţiu, separat sau în cadrul mai larg al problemei originalităţii comicilor latini. Astfel, spre deosebire de 31., Terenţiu a atenuat sau a suprimat vechiul prolog teatral, scenele de « anagnorismos » (recunoaştere) şi, în genere, orice irealitate scenică; în' celebrul său mesaj de umanitate, omul este conceput plecîndu-se de la o evaluare pozitivă, iar nu negativă a sensului; oamenii la Terenţiu apar adesea mai puţin tipici; sînt surprinşi într-un singur moment al existenţei lor, nu w esenţa lor complexă, durabilă; la el, comportamentul omului contează mai mu decît natura sa stabilă. Cert este »nsa r. începînd cu Terenţiu, termenul «huni nitas», difuzat îndeosebi de Cicero, inu în circuitul european. Dar nu numai r
■123

3Ienandru si Terenţiu au suferit înrîurirea lui 31. Cîaeeilius Statius 1-a imitat în comedia piokion. Multe pasaje din Properţiu cuprind situaţii şi motive pe care poetul elegiac le-a împrumutat din comedia nouă. O cunoaştere deloc superficială a teatrului lui 31. dovedeşte şi Ovidiu (spre ex., în aluzia din Ars Amatoria 3,332 sau Amores I, 15, 17 şi urm.). Totuşi, comicii latini au fost cei care au avut marele merit de a fi menţinut pînă în evul mediu contactul cu sursa grecească a teatrului comic. Mult mai tîrziu, prin intermediul comediei plautine Bacchid.es şi a comediei teren-ţiene Phormio, comedia Dis exapaton retrăieşte în Vicleniile lui Scapin a lui Moliere. Graţie lui Plaut şi Terenţiu, BL a influenţat profund pe dramaturgii Restauraţiei, apoi pe Sheridan, pe Shake-speare in Timon of Athens, pe Lessing în comediile burgheze şi, mai aproape de noi, pe Hofmannstahl în Der Schwierige (Cîrcotaşul).
O
OPERA. Manuscrise şi papirusuri: pentru fragm. comediilor: Folium Florentinum nr. 126; pentru Sententiae: Vindobonensis, nr. 277, sec. XIII; Parisinus nr. 396, sec. XIII; Vaticani nr. 915 şi nr. 50, sec. XIII—XIV; Atheniensis, nr. 1070, sec. XIII; papyrus Didotiana, 1825; papyrus Genavensis nr. 1955, 1898; Oxyrhynchus Pa-Pyri, 1899; Codex Cairensis nr. 43.227, 1915; Papyrus Hibeh; Codex Bodmerianus IV, 1958. Ediţii: A. Koerte - A. Thierfelder, Menander. Reliquiae, Leipzig, pars I, 1957, pars II, 1959; D. del Corno, Menandro. Le commedie, voi. I, Milano, 1966; F. H. Sandbach, Menandri reliquiae selectae, Oxford, Clarendon, 1972; C. Aus-tin, Comicorum Graecorum Fragmenta in papyris >JPerta, 1. A, Berlin, 1973; S. Jaekel, Menandri Sententiae, Leipzig, 1964; E. W. Handley, Menander. The Dyscolos, Londra, 1965; R. Kas-sel, Menandri Sicyonius, Berlin, 1965; E. G. Turner, New Fragments of the Misoumenos of Menander, Londra, 1965; E. W. Handley, Menander [Dis Exapaton] and Plautus [Bacchides]. A Study in Comparison, Londra, 1968; The Oxyrhynchus Papyri XXXIII, 1968; C. Austin, Menandri Aspis et Samia I; Textus cum apparatu critico et indices, Berlin, 1969. Traduceri: N. I. Ştefănescu, Menandru, Bucureşti, 1939, Ursuzul, Bucureşti, Univers, 1971. REFERINŢE CRITICE. A. Koerte, Menandros, în R E, Pauly Wissowa, XV, 1, 1931, col. 707 — 761, completat de H. J. Mette, Supplementband XII, 1970, coi. 854-862; L. A. Post, The 'Vis' of Menander, Trans. Am. Philol. Association 62, 1931, p. 203-234; N. I. Ştefănescu, Studiu etimologic şi semantic asupra limbii lui Menandru, Bucureşti, 1937 (teză); U. V. Wilamowitz-Moel-lendorff, Menander, Das Schidsgericht (Epitre-pontesj, Berlin, 1925; S. Zini, II linguaggio dei personaggi nelle commedie di Menandro, Florenţa, 1938; T. B. L. Webster, Studies in Menander, ed. III, Manchester, 1960; Menandrea. Miscel-lanea philologica, Genova, 1960; A Dain, La survie de Menandre, Maia, XV, 3,1963, p. 278 — 309; C. Corbato, II Dysholos di Menandro: un saggio e una bibliografia, Dioniso, XXXVII 1963, p. 157 — 221, Supplementum Menandreum, XXXVIII, 1964, p. 182-202: H. J. Mette, Der heutige Menander (insbesondere fur die Jahre 1955-1965 (1968), Lustrum, 10, 1965, p. 5-211; 11, 1966, p. 139-143; 13, 1968, p. 535-568; 570; H. Rosenstrauch, Studia nad jezyhiem Menandra, Wroclaw, 1967; C. Georgeseu, Probleme de stil ale umorului menandreic, Bucureşti, 1973 (dizertaţie); A. W. Gomme şi J. H. Sandbach, Menander. A. Commentary, Oxford, University Press, 1973; W. Kraus, Menander, Anzeiger fiir die Altertumswissenschaft, 26, 1976, col. 31-56.

C.G.

p
PARMENIDE [Parmenides], fiul lui Pyres; (540? sau 513? î.e.n., Eleea, Lucania, — 480? sau 450? î.e.n., Elea). Filosof. Reprezentant al şcolii eleate, discipol al lui Xenoîan şi maestru al lui Zenon, cu toţii originari din Eleea. Nu avem date asupra vieţii lui P. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Platon, P. a venit la Atena în plină maturitate, unde 1-a cunoscut pe Socrate, poate şi pe Heraclit. Diogene Laerţiu dă însă o dată mult mai timpurie pentru timpul cînd s-a născut P., susţi-nînd că numai legăturile cu Xenoîan şi pitagoreicii sînt certe. La Elea a desfăşurat o bogată activitate politică şi culturală. Opera sa de căpetenie este un poem alegoric şi didactic, Peri physeos (Despre natură). învăţătura filosofică a lui P., care nega existenţa realităţii sensibile, a avut o adincă influenţă asupra alcătuirii sistemului platonician, întîlnind o puternică opoziţie din partea discipolilor lui Heraclit. O în epoca presocratică, orientarea eleată, reprezentată de P., s-a caracterizat prin diferenţierea între gîndire şi percepţie senzorială, respectiv între lumea inteligibilă şi cea cognoscibilă prin simţuri. In dialogul Parmenide, Platon îl imaginează pe filosof ca interlocutor al lui Socrate, căruia îi expune tezele eleate asupra unităţii universului. El pare să fi avut doi dascăli celebri în epocă, Aminias şi Diochaites, originari din Magna Grae-cia, patria pitagoreismului. Conform doctrinei eleate pe care a ilustrat-o, reală este numai existenţa unei Fiinţe imuabile, imobile şi continui, în contrast cu manifestările fenomenale discontinui şi lipsite de substanţă ale lumii empirice. Ga urmare, există două ordini ale cunoaşterii : « Fiinţa » reală, unic obiect al adevăratei ştiinţe, şi « Aparenţa »>, lipsită de realitate substanţială, aflată în afara ştiinţei propriu zise, obiect exclusiv al opiniei. Sistemul de gîndire al lui P. este expus, întocmai ca cel al maestrului său Xenoîan, în poemul intitulat în mod convenţional de tradiţia savantă antică, Peri physeos. Lucrarea, păstrată fragmentar, e o expunere asupra esenţei naturii, prin exaltarea imaginaţiei poetice stăpînită de «Aletheia» (zeiţa Adevărului). Este descrierea unui extaz poetic de certă influenţă hesiodică (a se vedea prologul Theogoniei), numai că în cazul de faţă autorul este răpit în înalt şi condus printre ierarhii de simboluri alegorice-filosofice. Călăuzii de fiicele luminii (surorile Heliade), trece prin domeniul zeiţelor Justiţiei şi Legii («Dike» şi «Th'emis»), cunoscute şl poetului beoţian ca chezaşe ale bunei cîr-muiri a societăţii omeneşti. în cele din urmă, ajunge la'tronul patroanei sale spirituale, zeiţa %Uetheia, a cărei revelaţi» o ascultă cu evlavie. De la bun început, prologul instituie un climat de reală tensiune poetică, în care metafizica abstracta este transfigurată. în prima parte a discursului Aletheei, ni se dezvăluie făptura « Fiinţei», obiect al cunoaşterii revelat»» deductibilă în acelaşi timp pe cale raţia" nală şi discursivă. P. poate fi, pe drep» cuvînt, comparat cu Luercţhi, tatructt, ca şi acesta, aliază rigoarea dialectică, ţu' terea de abstracţie şi deducţie cu un auteB" 125 tic suflu poetic, cu o bogată imaginaţie mitopoetică. în special în această primă parte a poemului, din care posedăm cele mai multe fragmente, se dezvăluie marea artă a filosofului eleat. El creează antiteze de profundă forţă sugestivă: Lumina şi întunericul, Fiinţa şi Nefiinţa, Esenţa şi Aparenţa dau adevărate lupte epice, natura este concepută ca o matrice a dramei cosmice. Verbul Aletheei es,te infailibil şi magistral, esenţa lucrurilor este pusă în lumină, în timp ce vanele opinii ale oamenilor sînt inexorabil desfiinţate. Ritmul poetic, ca şi în De rerum natura, este pe măsura puterii de percepţie şi imaginaţie. Ascensiunea • spiritului către culmile absolutului ştiinţei este sigură şi radioasă, intuiţia intrînd pe nesimţite în fruntariile revelaţiei. în ciuda judecăţilor negative formulate de către cei vechi, începînd cu Aristotel, continuînd cu Cicero şi Plutarh, care îl consideră un poet mediocru, modernii au văzut în poezia lui P. o realizare literară de autentică inspiraţie şi valoare estetică. Originalitatea poemului său Despre natură constă în îmbinarea unei dialectici a gîndirii de neobişnuită forţă cu o expresie imagistică nouă, desprinsă de clişeele tradiţionale. Windelband 1-a apreciat în mod deosebit pe P. susţinînd că valoarea operei sale, comparabilă cu cea a operei lui Heraclit, justifică preţuirea de care s-a bucurat din partea lui Platon.
O OPERA. Ediţii: H. Diels, Parmenides Lehrge-dicht, Berlin, 1897; H. Diels - W. Kranz, Die fragmente der Vorsohratiher, ed. XII, voi. I, Berlin, 1966; L. Taran, Parmenides, Princeton, University Press, 1966, cu trad. şi coment. REFERINŢE CRITICE. A. Sanders, Der Idealismus des Parmenides, Teză, Miinchen, 1910; K. Reinhardt, Parmenides und die Geschichte der griechischen Philosophie, Bonn, 1916; W. "erdenius, Parmenides, Some comments in its Poem, Groningen, 1942; Karl Bormann, Par-nenides. Untersuchungen zu den Fragmenta, Ham-burg, Meiner, 1971; The Pre-Socratics. A Collec hon of Criticai Essays, voi. editat de P. D. Mourelatos, New York, Anchor Books, 1974, secţia V: Parmenides.

E.C. PauFanias PATJSAXIAS (sec. II e.n., Sipylos, Asia Mică). Prozator din epoca romană a literaturii greceşti. Are reputaţia unui călător neobosit pe meleagurile' Greciei, Italiei, Sardiniei şi Siriei şi, poate, chiar pe ale Africii. Reprezentantul speciei literare numită « periegeză » (impresii de călătorie). Opera sa în 10 cărţi, intitulată Periegesis tes Hellados (Călătorie tn Ela-da), este un repertoriu istoric şi în acelaşi timp o trecere în revistă a numeroase aşezăminte, serbări şi tradiţii greceşti şi a principalelor monumente de artă. Opera are valoare documentară, etnografică şi folclorică fiind de asemenea o bogată sursă de informaţii, inclusiv despre pămîn-tul patriei noastre. Valoarea cărţii a fost evidenţiată în urma săpăturilor arheologice întreprinse în secolul trecut şi, mai ales, în urma apariţiei cărţii lui J. G. Fra-zer Sur Ies traces de Pausanias. Opera e un elogiu adus culturii greceşti şi un docu-ment-ghid pentru cercetătorii trecutului pămîntului elin.
O

Periegeză sau Călătorie în Elada este împărţită în 10 cărţi, fiecare purtînd numele ţinutului descris: Attika (Atica) ; Korinthiaka (Corintul) ; Lakonika (Laconia) ; Mes-seniaka (Messenia) ; Eliaka I şi II (Elida); Achaika (Ahaia); Arkadika (Arcadia); Beotika (Beotia) şi Fokika (Focida). Datorită datelor cuprinse în opera lui P., putem urmări călătoria scriitorului în centre greceşti vestite prin fapte de arme şi tezaure de cultură, ca Atena, Plateea, Tanagra, Delfi, Corint, Argos, Micene, Epidaur etc. Din operă lipseşte o prezentare a Greciei occidentale, septentrionale şi a regiunii Tesaliei. Lucrarea nu are introducere şi încheiere. Cercetarea întreprinsă de P. este metodică, ordonată, insistînd asupra monumentelor de vază, omiţîndu-le pe cele pe care nu le considera vrednice de a fi contemplate. Criticilor aduse privitor la omisiunile făcute le-a dat el însuşi

un^răspuns, amintind, în repetate rînduri, metoda de lucru adoptată. Prezentarea Greciei se întemeiază pe un vast material de natură literară, isto-

Pausanias 126 rico-geografică, mitologică şi anecdotică, cît şi pe tradiţia populară, căreia îi acordă o atenţie specială. Autoritatea supremă în axiologia lui P. rămîne Homer, dar el a folosit şi operele realizate de predecesori în domeniul periegezei, şi anume Pole-mon, Diodor, Artemidor ca, dealtfel, întreaga producţie literară a Greciei, mai puţin tragicii şi comicii. Din dorinţa de a preamări trecutul Greciei, autorul exaltă faptele glorioase de arme săvîrşite de greci, cum sînt îndelungile războaie din sec. VII—VI î.e.n. duse de messenieni împotriva spartanilor (Messeniaka). Este interesant de menţionat că spiritul lui critic se manifestă, nu o dată în confruntarea tradiţiilor şi legendelor. Sînt cazuri cînd în faţă unor explicaţii naive, în care credulitatea i se pare de neiertat, sfîr-şeşte prin a spune: «...creadă alţii că aşa stau lucrurile ». P. are convingerea că la temelia tradiţiilor stă totdeauna un sîmbure de adevăr, denaturat uneori de orgolii locale şi răspîndit de exegeţii sau ghizii acelor vremuri. în asemenea situaţii, el lasă pe seama cititorului grija de a distinge acest adevăr, aşa cum procedează în cartea II (34, 4). Sprijinul pe care Periegeza îl oferă pînă astăzi cercetătorilor trecutului Greciei este inestimabil. Afirmaţiile autorului se dovedesc totdeauna temeinic gîndite. Astfel, de pildă, cu prilejul săpăturilor întreprinse pe Acropole, s-a dovedit că artistul cu numele Onatâs nu este inventat de P. — cum s-a crezut — ci a existat în realitate, aşa cum se confirmă prin obiectele lucrate de el şi purtînd inscripţia « este opera lui Onatâs ». Un alt exemplu: s-a dovedit în urma săpăturilor efectuate că fîntîna numită « Enneacrunos » (Nouă izvoare), amintită de P. (I, 14), făcea parte dintr-un grup de fîntîni aparţinînd sistemului hidraulic al Aticii realizat sub Pisistratizi. Cît priveşte talentul literar al lui P., trebuie să recunoaştem că scriitorul nu are posibilitatea să trezească în cititor un interes captivant. El notează conştiincios faptele fără un comentariu personal filtrat prin raţiune sau sensibilitate, fără mărturisirea vreunei emoţii lăuntrice. Are în schimb meritul de a nu fi căutat să împodobească faptele cu artificiile retoricii la modă pe vremea lui. Stilul este adecvat relatării ştiinţifice, folosind cuvinte şi termeni de specialitate, precum şi unele imagini preluate din sfera diferitelor activităţi artistice. Privită sub aspectul valorii documentare, opera conţine o mare bogăţie de date. De sub pana lui P. reînvie Panatheneele (VIII, 2), somptuoasa serbare închinată zeiţei Atena, cu care prilej statuia zeiţei era înveşt-mîntată cu un « peplos » ţesut cu migală. De la el avem şi informaţia că sărbătoarea se numea «Athenaia», iar numele de « Panathenaia » 1-a luat pe vremea lui Teseu, de vreme ce era o sărbătoare cinstită de toţi atenienii. O altă manifestare evocată de P. este «Museia» (X, 31, 3), sărbătoare organizată din cinci în cinci ani la Thespiai într-o pădure închinată Muzelor, unde aveau loc concursuri de poezie, de cîntece şi exerciţii gimnastice. Asemenea festivităţi se bucurau de o faimă care depăşea hotarele Greciei, mai ales că în epoca romană serbările constituiau un prilej de cinstire a împăraţilor, susţinători ai organizării concursului. O altă serbare evocată este cea pentru cinstirea zeului Eros (IX, 31, 3), celebrată din cinci în cinci ani, cu care prilej perechi de tineri căsătoriţi făceau făgăduiala de a merge la Thespiai, pentru a aduce prinos de mulţumiri lui Eros. Sînt evocate, de asemenea, serbările Nemeene, ale căror întemeietori erau consideraţi uneori Adras-tos şi însoţitorii lui în războiul împotriva Tebei, alteori Heracles, după uciderea leului din Nemeea. Istoria artei greceşti şi^a adunat, în bună parte, materialul din opera lui P. care trece în revistă numeroase capodopere ale artei greceşti, mar-cînd elementele lor dominante. în cap. 5 al cărţii V se află faimoasa descriere a statuii'lui Zeus de la Olimpia, depăşind în frumuseţe, după părerea lui P., statuia zeiţei Atena din Parthenon. Amintim, în acest sens, datele pe care ni le dă asupra «ergasterionului» (atelierul) lui Fidias: «în afara păduricii Altis se află un edificiu, numit Ergasterionul lui Fidias, unde sculptorul aducea ultimele modificări fiecăruia din elementele componente ale statuilor sale. în acest ergasterion se afla Şi un altar închinat tuturor zeilor». P- are meritul de a fi descris şi două opere valo127 Pausonias roase ale lui Polignot, mai tîrziu pierdute: celebrele fresce din vestita Lesche (sală de conferinţe) a cnidienilor de la Delfi, înfăţişînd Distrugerea Troiei şi Co-borirea lui Odiseu in Infern. Fiecare compoziţie cuprindea aproximativ 80 de figuri în mărime naturală. Distrugerea froiei înfăţişa Troia în dimineaţa cuceririi ei de către ahei. P. n-a manifestat un interes deosebit pentru urbanistica cetăţilor descrise, în care menţionează doar pieţele, porticele, tribunalele, sediile administrative, «leschele» (sălile publice) fîntînile, statuile oamenilor de vază. Numărul acestora este însă depăşit de cel al sanctuarelor şi al incintelor sacre. Dintre construcţiile civile putem cita «Poikile Stoâ» (Porticul împodobit) de la Atena şi Porticul persan din Sparta. Dacă descrierile edificiilor civile sînt sumare, în schimb descrierea monumentelor şi obiectelor legate de cult se face cu mare lux de amănunte. Această înclinare nu 1-a făcut însă pe P. să fie lipsit de interes faţă de trecutul istoric al pămîntului pe care-1 vizita. A fost pe cîmpia de la Maraton şi la Plateea, a evocat glorioasele fapte de arme de la Salamina şi Manti-neea, a contemplat ruinele casei lui Pindar de la Teba, statuile poeţilor şi cîntăreţi-lor celebri de pe Helicon, mormîntul de la Tanagra al poetesei Corinna, rivala lui Pindar, statuile ridicate în Arcadia pentru cinstirea istoricului Polibiu. De asemenea, scriitorul a cercetat trofeele şi ofrandele aduse la Olimpia şi Delfi de grecii de pretutindeni. Opera lui P. cuprinde şi date privitoare la ţara noastră. Cel dintîi pasaj din această serie se referă la Lisimah şi la legenda închiderii acestuia într-o încăpere împreună cu un leu. Cum Lisimah a izbutit să răpună leul, s-a impus atenţiei şi admiraţiei lui Alexandru cel Mare, care 1-a apreciat ca pe unul dintre cei mai de seamă bărbaţi din Macedonia. P- relatează, apoi, instalarea lui Lisimah ca rege în Tracia, luptele duse împotriva odrisilor, a lui Dromihete şi a geţilor. In cursul acestor lupte, Lisimah însuşi — spune P. — s-a aflat în primejdie de njoarţe, înfruntîndu-se cu oameni căliţi în a'e războiului şi scăpînd prin fugă. Fiul Şau Agatocle, care-1 sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, a fost luat prizonier de către geţi. în cartea III (19, II), autorul descrie insula Leuke (Insula Şerpilor de la gurile Dunării) care, de timpuriu, a fost folosită ca loc de escală pentru corăbierii din Milet. Comparînd-o cu un ostrov de la gura rîului Borysthenes (Nipru), P. insistă asupra faptului că ar fi fost acoperită de păduri dese în care se aflau atît animale domestice cît si animale sălbatice. De asemenea, vorbeşte despre un sanctuar închinat lui Ahile şi despre o statuie a eroului. în cartea V (12, 6), P. menţionează că Traian i-a supus pe geţii din Tracia, prin acest nume înţelegînd Dacia. începînd cu ultimul pătrar al secolului trecut, opera lui P. a cîştigat în importanţă datorită săpăturilor întreprinse la Dipylon, în 1871, la Micene, în 1874, la Olimpia, în 1875, la Epidaur, în 1881, la Eleusis, în 1882, pe acropolele Atenei şi a Tirintului, în 1884, la Delfi şi în Heraionul Argosului, în 1892. Cu acest prilej s-au descoperit în Periegeza puncte de plecare nu numai pentru cercetarea etnologică, ci şi pentru istoria religiei grecilor şi a vieţii spirituale a popoarelor semite. Astfel,'în 1871 a apărut lucrarea Primitive Culture, a lui F. B. Taylor, în 1889 cartea Lectures on the religion of the Semites, a lui W. Robert-son Smith, în 1893, Psyche a lui E. Rhode, iar

în 1906 Griechische Feste, a lui M. P. Nilsson. Valoarea excepţională a lucrării în orientarea cercetărilor mai sus amintite a determinat şi apariţia a două ediţii importante, cea a lui Herman Hitzig şi cea a lui F. Spiro. Opera lui P. continuă şi astăzi să fie un izvor de primă mînă pentru toţi aceia care se dedică cercetării istoriei antice.
O OPERA. Manuscrise: Leidensis nr. 16; Vindo-bonensis nr. 51. Editio princeps: M. Musurus, Veneţia, 1516. Ediţii: E. Bekker, 2 voi. Berlin, 1826; 1827; Schubart-Walz, 3 voi., Leipzig, Teubner, 1838-1839; ed. II, 1873-1874; ed. III, 1896 — 1910; F. Spiro, 5 voi., Londra, 1918— 1935, ed. însoţită de trad. In engl. a lui W. H. S. Jones şi H. O. Ormerod; M. Papa-hagis, 5 voi., Atena, 1963; 1965, 1967 şi anii urm., cu trad. în neogreacă şi coment. M. H. Rocha-Pereira, Pausanias, Graeciae Descriptio,

Pindar 128
ariile 1—4, Leipzig, Teubner, 1973. Traduceri: J. Gr. Frazer, Pausanias. Description of Grcece, 6 voi., Londra, 1898 şi anii urm.; C.D. Hitzig şi H. Blumner, Die Pausanias Beschreibung von Griechenland, 6 voi. Leipzig 1896 — 1910; E. Meyer, Beschreibung Griechenlands, Ztiricli, Artemis, 1967; ed. II, Mtinchen, 1972; P. Levi, A Guide io Greece, 3 voi., Baltiraore, Penguin, 1971; M. Marinescu-Himu, Călătorie în Grecia, voi. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974 (cu coment.); M. Yon, Description de l'Attique Livre I, 1 — 39, 3, Paris, Maspero, 1972. REFERINŢE CRITICE. C. Robert, Pausanias als Schriftsteller, Berlin, 1909; J._G. Frazer, Sur Ies traces de Pausanias. A travers la Grece ancienne, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1927; O. Regenbogen, Pauly-Wissowa, RE, SN, voi. VIII, 1956, articolul Pausanias p. 1008 şi urm.; Jean Pouilloux, Studiul introductiv la M. Yon, op. cit.
r

M.M.-H. PINDAR [Pindaros], fiul lui Daiphantes şi al Cleodikei; (c. 520 î.e.n., Kinoske-phalai, Beoţia — c. 442 î.e.n., Beoţia). Poet liric. Familia aparţinea unui neam doric strămutat în Beoţia. Educaţia literară şi-a început-o sub îndrumarea poetei Corinna şi a desăvîrşit-o la Atena, unde a intrat în legătură cu personalităţi remarcabile ale timpului, Eschil, Simonide din Ceos, ]Lasos din Hermione. Invaziile persane (490; 481 î.e.n.) îl găsesc în Beoţia. Deoarece poemele sale din primele decenii ale sec. V nu conţin accente patriotice, a fost învinuit de neutralitate. După 480 î.e.n., vizitează Sicilia şi Cirenaica. Cu acest prilej, a compus unele din cele mai frumoase poeme ale sale în care se află şi o luare de poziţie împotriva detractorilor săi. Ga omagiu adus personalităţii poetului, P. a fost aşezat în fruntea canonului alexandrin, care reunea nouă poeţi lirici ai antichităţii. Din opera sa, alcătuită din ode corale, s-au păstrat integral doar Olympionika (Olimpicele), Pythionika (Pythicele), Nemeonika (Nemeenele) şi Isthmionika (Istmicele). Creaţia poetică a lui P. a fost mult apreciată în Renaşterea bizantină; în Franţa poetul s-a bucurat de interesul lui Ronsard. în Germania Holderlin a tradus unele din cele mai frumoase poeme pindarice.
O

Opera lirică a lui P. a fost împărţită de gramaticii alexandrini în 17 cărţi, gru. pate pe specii de poezie lirică: imnuri parthenee, paiani, ditirambi, encomiâ (cîntece de laudă), threnoi (cîntece de jale) şi epinicii. Din această imensă creaţie s-au păstrat integral patru cărţi de epinicii, primele două însumînd 14 ode Olimpice şi 12 ode Pythice, compuse în cinstea învingătorilor de la Olimpia şi de la Delfi. Celelalte două cărţi cuprind Nemeene şi Istmice, după numele festivităţilor panelenice ţinute la Nemeea si la Corint. Olimpicele şi Pythicele, cărora li se alătură fragmente din parthenee si paiani, reprezintă cea mai importantă moştenire literară care s-a păstrat din patrimoniul liricii vechi greceşti. Perioada de mare fecunditate din cariera literară a lui P. coincide cu anii petrecuţi în Sicilia cînd a fost oaspetele tiranilor din Agrigentum, Himera şi Camarina. Din Sicilia a trecut în nordul Africii, în Cirenaica, unde a fost invitat de regele Arce-silau din Cirene, în cinstea căruia a compus două din Pythicele sale (a IV-a şi a V-a). Cronologia odelor pindarice constituie obiectul unor numeroase controverse filologice. în mod sigur este datată numai Pythica V (501 î.e.n.). Pythica X, închinată tesalianului Hippocleas, pare să dateze din 498 î.e.n.; primele trei Olimpice, care inaugurează şederea în Sicilia, sînt posterioare anului 476 î.e.n. Cea din urmă odă este Pythica VIII (446 î.e.n.). Structura formală a unei mari ode pindarice se bazează pe înlănţuirea cîtorva « triade» (care pot depăşi uneori numărul de 10), alcătuite din strofă, antistrofă şi epodă, fiecare din aceste trei unităţi avînd un caracter metric şi melic deosebit, deşi în unele cazuri antistrofa era scrisă pe aceeaşi textură metrică ca şi strofa. Structura compoziţională respecta, în linii mari, tradiţia genului: a) parte introductivă, conţinînd un elogiu adresat învingătorului, familiei sau oraşului din care provenea; b) o naraţiune mitică, cu un pronunţat caracter epic; c) consideraţii de ordin filosofic, etic îndeosebi. Ca exemplificare, vom prezenta planul compoziţional al Olimpicii I. Oda începe prin a sublinia importanţa deosebită a întrecerilor de la Olimpia, manifestare sportiva 129________________________________ si culturală legată de cultul lui Zeus. Jn partea a doua a Introducerii poetul laudă personalitatea lui Hieron, stăpînul calului Pherenikos, care a ieşit învingător (476 î.e.n.); partea centrală dezvoltă mitul lui Tantal, pedepsit de zei pentru neţărmurita sa trufie. Ultima parte conţine un îndemn spre moderaţie şi autocontrol, în spiritul binecunoscutei maxime delfice « nimic prea mult». Nici Hieron, care este muritor, nu se cuvine să dispreţuiască măsura. Oda se încheia prin urări de sănătate şi mulţumire sufletească adresate tiranului. Conţinutul de idei al epiniciilor pindarice dezvăluie o personalitate artistică puţin preocupată de problemele de actualitate. Educaţia dorică pe care poetul o primise în tinereţe, pregătirea sa intelectuală l-au îndemnat să prefere explorarea lumii miturilor şi exegeza lor filosofică. Nucleul celor mai multe ode pindarice este alcătuit din incursiuni în fondul mitologic grec, uneori conexate, alteori nu cu consideraţii despre personalitatea celui proslăvit. Astfel Olimpica VII, închinată lui Diagoras din Rodos, conţine o suită de trei mituri în legătură cu întemeierea principalelor aşezări din Rodos, desprinse din ciclul despre hera-clizi; Pythica IV, dedicată regelui Arce-silau din Cirene, este inspirată din legendele despre argonauţi, căci Arcesilau trecea drept urmaş al lui Iason şi al Medeei; Olimpica IX, care preamăreşte victoria lui Epharmostos din Locroi, conţine mitul universal al potopului şi apariţia primilor oameni după catastrofă, iviţi din pietrele aruncate de Deucalion şi de Pyrrha. Acest mit punea în discuţie o teză mult apreciată în cercurile intelectuale ale timpului, despre superioritatea calităţilor înnăscute faţa de cele dobîndite. P. 'nu s-a folosit însă totdeauna de substanţa miturilor străvechi pentru a-şi ilustra demonstraţia. Urmărind introducerea unei anumite varietăţi în schemele sale compoziţionale, uneori a preferat să recurgă la expuneri >e altă natură, cum ar fi, de pildă, pasionanta relatare despre principiile de bază ale religiei orfico-pitagorice în Olimpica *£, sau magnifica descriere a forţei de erupţie a vulcanului Etna. Din cercetarea atentă a odelor reiese că P. era tributar "iui adevărat sistem de norme etice pe Pindar care le recomanda cu căldură, cu anumit curaj chiar, celor pe care-i elogia. Acest sistem se sprijinea în întregime pe morala care promova concepţia despre pedepsirea păcatelor omeneşti de către zei, pe care o regăsim, aproape identică, în operele lui Eschil şi Sofocle, precum şi în Istoriile lui Herodot. Ca majoritatea poeţilor din categoria acelora care au ocolit lirismul subiectiv, şi P. preţuia rolul educativ al poetului, considerîndu-se un exponent al învăţăturilor apolinice despre autocunoaştere şi înţelepciune în comportare. Dintre toate maximele care predicau cumpătarea şi măsura, «nimic prea mult» cuprinde chintesenţa acestei direcţii spirituale: «Dacă în vorbă, cu rost îţi păstrezi o măsură / Şi-n puţine cuvinte închegi gînduri multe / Vei fi mai puţin urmărit de-a lumii bîrfeală ...» (Pythica I, strofa C, v. 1 — 3; odăjnchinată lui Hieron, tiranul Siracusei). în jurul acestei norme P. îşi ţese aproape întreaga sa concepţie etică amintind adesea mai marilor zilei că nu sînt decît nişte muritori (Nemeeana VII, 45) a căror fericire depinde

de comportarea lor faţă de zei şi faţă de oameni. Această idee este dezvoltată cu pregnanţă îndeosebi în Pythica VIII, în versuri care l-au impresionat profund pe Mihail Eminescu: « Făpturi de-o zi! Ce ne e fiinţa?/ Şi ce nu e? Doar umbra unui vis / E omul / Cînd scapără-n spre el vreo rază cerul / Atun-cea doar / — Sub licărul luminii — / Se bucură el de răstimpuri dulci...» (v. 94— 100, trad. Simina Noica). Anumite ecouri orfico-pitagorice în opera sa, afară de expunerea mai sus amintită din Olimpica II, echivalează cu o deschidere spre înnoirile intelectuale ale timpului său. Divinitatea în viziunea pindarică este perfectă, atotştiutoare, concepută pe plan pur spiritual : « Cînd vrea, un zeu dă împlinire la orice / îi stă-n putere s-ajungă vulturul în zbor; / Să-ntreacă sprintenul delfin în mare...» (Pythica II, v. 35—37; trad. Simina Noica). Faţă de măreţia şi puterea care se concentrează în lumea fără de prihană a zeilor lui P. spiritul uman este supus celor mai felurite greşeli (Olimpica VII, 43): erori de cunoaştere, de apreciere a valorilor, de apreciere a propriilor puteri. La P. întîlnim, astfel, pre-

Pindar 130 figurarea importantei probleme a raportului dintre cunoaştere şi greşeală, dezbătută ulterior în opera lui Platon, care considera greşeala drept un act al necunoaşterii, al unei optici deformate şi nu drept un act voliţional. înrudirea dintre gîndirea lui P. şi anumite concepţii platonice se regăseşte şi în acele ode, Pythica I, de exemplu, sau Olimpica XIII, în care poetul se înfăţişează ca un partizan deschis al unei forme de guvernămînt încredinţate unor aleşi. într-adevăr, în secolul următor, Platon avea să susţină teze întemeiate pe aceleaşi principii. Izvorul primar al inspiraţiei ambilor scriitori trebuie căutat în ideologia cercurilor aristocrate din Grecia arhaică, promotoare ale doctrinei imutabilităţii însuşirilor naturale (printre altele, vezi Olimpica XI, 19). Judecata vechilor scriitori, şi teoreticieni asupra măiestriei artistice a lui P., cum ar fi cea a lui Dionysios din Halicarnas, sau cea a lui Horaţiu, se bizuia pe cunoaşterea întregii sale creaţii. Totuşi, faptul că posedăm ode integrale de la P. ne îngăduie să ne facem o idee destul de bine conturată asupra modului cum lucra poetul. Unitatea unei ode trebuia asigurată prin înmănuncherea, cît mai armonioasă, a unui fascicul de idei, exprimate în forme variate, atrăgătoare din punct de vedere stilistic, pentru a se putea ajunge la un ansamblu unic în felul lui. De nenumărate ori P. se referă la această cerinţă, găsind cele mai sugestive imagini pentru a o formula: smalţul unei cununi de flori, zborul frînt al albinei pornite la cules de miere etc. Modalitatea pe care o foloseşte cel mai des este brusca părăsire a unui fir narativ, pentru a se adinei, dintr-odată, în miezul altei povestiri. La aceasta se adaugă intercalări, aluzii la familia şi persoana învingătorului, notaţii pline de pitoresc asupra desfăşurării jocurilor atletice sau asupra locului de baştină al învingătorului, care înlocuiesc prin forţa lor imaginativă descrierea, absentă în arta lui P. Astfel, rădăcinile neamului regelui Arcesilau din Girene au fost «împlîntate» în pămîntul african chiar de mîna zeilor (Pythica IV, v. 452). Dacă comparaţiile, îndeosebi cele descriptive, lipsesc în general, metaforele şi epitetele sînt extraordinare prin ineditul lor, dînd stilului pindaric un colorit aparte considerat de unii critici literari drept o manifestare a «barocului» antic. Fraza este cînd supraîncărcată cu imagini, cînd gravă, enunţînd adevăruri etern umane cînd amplă, desfăşurîndu-se pe o întindere de cîteva versuri, împinsă parcă de un elan nestăvilit. De aceea, odele sînt, în general, greu de interpretat. Nu trebuie uitat însă că odele pindarice erau cîntate şi relieful căpătat de fiecare cuvînt, în contextul în care se afla, nu mai este perceptibil în totalitate. Dialectul în care a scris P. este o limbă poetică convenţională, cu o puternică nuanţă dorică, imprimată liricii corale încă de Âlcman (sec. VII î.e.n.), dar cu un vocabular de bază homeric, presărat cu forme eolice. Ca şi marele său contemporan, Eschil, P. arăta o preferinţă vădită pentru arhaisme şi pentru cuvinte compuse, cu sonorităţi eufonice. Dionysios din Halicarnas i-a apreciat în mod deosebit îndemînarea de a valorifica sonorităţile prin opoziţia meşteşugită între vocale deschise şi secvenţe consonantice, precum şi mlădierea ritmului în conformitate cu alternanţa secvenţelor fonice (Despre alăturarea cuvintelor, cap. 22). Arta lui P. marchează ultima etapă în dezvoltarea unei specii literare sortită a fi eclipsată de reprezentaţiile dramatice. Deşi admirată de artiştii Renaşterii, arta lui P. nu a avut imitatori. Mult prea legată de ideologia Greciei arhaice, folosind o imagistică extrem de variată, obositoare chiar prin densitatea ei, poezia lui P. nu a îneîntat pe admiratorii lui Homer şi Vergiliu din sec. XVII şi XVIII. Abia în sec. XIX se remarcă o creştere considerabilă a ediţiilor critice şi a studiilor consacrate lui P. Dintre acestea, un loc deosebit îl ocupă cartea lui Alfred Croiset, La Poesie de Pindare, ed. I, 1880.
O OPERA. Manuscrise: Ambrosianus (Milano), C. 122, sec. XII; Vaticanus, nr. 1312, sec. XII; Parisinus, nr. 2774; Laurentianus (Florenţa) nr. 32 şi nr. 52, sec. XIII şi XIV; papirusuri care cuprind fragmente din Peane şi Parthenee, publicate' In voi. 5 din seria Oxyrhynchus Papyri. Editio princeps; Aldus Manutius, Veneţia 1513. Ediţii: Calliergi, Roma, 1515; Henri 131 Pitagora Estienne, Paris, 1560; ed. II, 1566, Însoţită He trad. latină; Erasmus Schmid, Wittem-herg, 1616; Benolt de Saumur, Saumur, 1620; G. Heyne, GOttingen, 1783; ed. II 1799, ed. revăzută şi mărită; A. Bock, Pindari Carmina, Berlin, Weidmann, 1811; ed. II, 1812; Th. Bergk, in Poetae Lyrici Graeci, voi. I, Berlin, 1878; Aim6 Puesch, Pindare, Carmina, Paris, Les Belles Lettres. Coli. Bud6, 4 voi., 1922—1923; ed. II. 193*; ed- nl> 1958; L- R- Farvell, The Works of Pindar, 2 voi., Londra, 1932, ed. comentată; Bruno Snell, Pindarus. Carmina cum Fragmente, Leipzig, Teubner, I, 1959; II, 1964. j. Duchemin, Les Pythigues, III, IX, IV, V, Paris, Presses Univ. de France 1967, ed. comentată E. I. Thummer, Die isthmische Gedichte, 2 voi., ed. critică, trad. şi note, coment., Heidelberg, Winter, 1968—1969; Bruno Snell — H. Maehler, Pindarus. Carmina cum Fragmentis, Leipzig, Teubner, 1971, partea all-a, ibid., 1976: Traduceri: Pindar, Ode, fragm. In ALGr.,p. 129 — 143; Ioan Alexandru, Pindar, Ode (Olimpicile), Bucureşti, Univers, 1974, ed. revizuită şi adnotată de M. Nasta. REFERINŢE CRITICE. J. Irigoin, Histoire du texte de Pindare, Paris 1952; U. Wilamowitz-Moellendorf, Pindaros, Berlin, 1922; G. Norwood, Pindar, Berkeley, California Press, 1945, ed. II, 1956; G. Perrotta, Pindaro, Roma, 1959; C. M. Bowra, Pindar, Oxford, 1964; Pindarus. Die isthmischen Gedichte, critică de text, coment. şi analiză de E. Thummer, voi. I Heidelberg, Winter, 1968; William de Calder, Pindaros und Bakchilides, Darmstadt, Wissenschaft. Buchgesellschaft, 1970.

A.P. PITAGORA [Pythagoras], fiul lui Mne-şarehos; (c. 580 î.e.n., Samos - c. 500 î.e.n., Metapont, Sudul Italiei). Filosof şi matematician. A studiat matematica la Milet, cu Anaximandru. A făcut diferite Popasuri în Creta, la Sparta, în insula Pelos, precum şi lungi călătorii de studii "* ludeea, Persia, Fenicia şi Egipt. în w6 î.e.n., se expatriază la Crotona, pe malul golfului Tarent, unde se bucură j™ multă influentă şi înfiinţează o şcoală "losofică. Frămîn'tări politice locale îl devină să plece la Metapont, unde a sîrrl ipînă la sfîrşitul vieţii. Majoritatea se? o antice susţin °ă nu a lăsat nimic °s. Se citează, totuşi, o serie de titluri ale unor opere care i-ar fi aparţinut. Un mic poem rezumativ al doctrinei, Chrysa Epe (Versurile de aur), datează din sec. IIIlV e.n. Autorii vechi menţionează trei lucrări din perioada pitagoreismului timpuriu, presupuse a fi autentice: una despre educaţie («paideia»), a doua despre politică («politeia»), şi a treia despre natură («physis»). Lui P, i se mai atribuiau poemele intitulate: Peri tou olou (Despre univers), Hieros logos (Poem sacru), Peri eusebeias (Despre pietate), Mystikos logos (Despre mistere) şi altele. El este acela care a introdus în istoria culturii europene termenul de filosof (gr. «philosophos»), adică «iubitor de înţelepciune » (« philos + sophia»), intitulîn-du-se astfel într-o convorbire cu tiranul Leon din Sicyon. Pînă la P. această ocupaţie intelectuală era desemnată prin termenul «sophia», iar cel care o practica se numea «sophos», înţelept. Partea cea mai cunoscută a gîndirii lui P. se află în domeniul geometriei, ilustrată prin faimoasa teoremă ce-i poartă numele. Pentru el numerele aveau o valoare filosofică, constituind principiile ultime ale lucrurilor. Spre deosebire de «chaos», numerele reprezentau partea raţională a universului, concepută sub forma unei sfere în centrul căreia se află focul originar,

considerat a fi lăcaşul lui Zeus. Alături de ştiinţă, doctrina lui P. cuprindea şi o parte esoterică, privind metempsihoză, sensul existenţei şi calea spre mîn-tuirea sufletului. Deosebit de interesante sînt preceptele lui simbolice, cu totul originale pentru gîndirea greacă veche, care s-au dovedit a avea puncte comune cu o serie de tabu-uri indo-europene. O Filosoful făcea parte dintr-o familie de origine tyrrheniană, stabilită la Lemnos, în urma ocupării Samosului de către atenieni. Tatăl său era un om înstărit şi a dat fiului său o instrucţie îngrijită. în Samos 1-a avut profesor pe Hermodamas, şi tot aici, sau la Syros, 1-a audiat pe Ferecide. A plecat la Milet ca să-1 asculte pe Anaximandru, iar de aici, mai departe, în Creta, unde a fost iniţiat în mistere de Epimenide. A călătorit ia Sparta, pentru a studia legislaţia lui Licurg, în insula

Pitagora 132 Delos şi la Delfi. Se afirmă că ar fi vizitat Iudeea, Persia, Fenicia şi Egiptul. După toate aceste călătorii s-a întors la Samos, unde a deschis o şcoală de filo-sofie. Dar indiferenţa concetăţenilor şi tirania lui Policrate l-au făcut să se expatrieze şi să se stabilească la Crotona. Sosirea lui nu a rămas fără consecinţe politice. Crotona era o cetate oligarhică, condusă de un senat compus din 1000 de cetăţeni. Şcoala filosofică creată aici de P. va avea o puternică influenţă asupra situaţiei politice a cetăţii şi determină, în cele din urmă, instaurarea unui regim aristocratic. P. urmărea să realizeze o reformă morală, religioasă şi politică. Pare să fi înlăturat nu numai aici, dar şi în toate oraşele Siciliei şi Italiei spiritul de discordie, insuflînd un elan de independenţă şi libertate, restabilind peste tot autoritatea legilor. Succesul iniţial avea să facă loc, treptat, unor adversităţi profunde. Ordinul filosofic pe care îl crease, caracterizat de un spirit de corp, şi o doctrină misterioasă, era în afara instituţiilor oficiale şi dădea impresia unei puteri oculte, care se substituia celei a statului. Uşile închise ale ordinului răneau mîndria poporului. Un război cu cetatea Sybaris, cîştigat de Crotona mai mult datorită lui P., sporeşte întrucîtva creditul filosofului, nu însă fără a trezi noi invidii. Scînteia pare să se fi aprins de la refuzul lui P. de a primi în Ordin pe un oarecare Kylon. Rănit sufleteşte, acesta creează o societate concurentă şi agită spiritele. P. se exilează la Metapont şi, fapt semnificativ, imediat după plecare, şefii partidului democrat îl acuză de conspiraţie politică. Discipolii rămaşi în Crotona sînt masacraţi, cu excepţia lui Archip-pos şi Lysis. Odată cu moartea lui P. începe lunga istorie a pitagoreismului. Dificultatea principală în cercetarea filo-sofiei lui P. o constituie absenţa unor fragmente autentice. Majoritatea textelor ne-au parvenit fără referire la un autor precis, ci sub formula vagă « pitagoreicii spun» etc. Aristotel, de pildă, îl citează în Metafizica o singură dată pe P., în rest vorbeşte de « pitagoreici». în aceste condiţii e foarte greu a discerne nucleul originar de aportul discipolilor. Geometria şi, îndeosebi, teorema care-i poartă numele indică adîncimea de gîn-dire a filosofului, dar nu de aici îi vine faima. Matematica lui ţinteşte să fie în realitate, o metafizică. El utiliza numel rele pentru a exprima relaţii imanente materiei, mergînd pînă la originea şi structura ei intimă. Astfel, numărul este principiul (« arche») lucrurilor. Cu aceasta se ajunge iarăşi la tema fundamentală a filosof iei presocratice a esenţei lucru-rilor. Ionienii considerau drept'« esenţă» una sau alta dintre « materiile » din care e alcătuit universul, eleaţii luau în considerare existenţa însăşi, iar P. socoteşte că acest rol îl joacă numărul. Originalitatea ideii nu ne împiedică însă să remarcăm că, întrucît numărul reprezintă un raport cantitativ, în gîndirea lui P. calitatea lucrurilor exprima de fapt o relaţie cantitativă. Fr. Engels a subliniat acest caracter al sistemului lui P., scriind că P. « concepea numărul, determinarea cantitativă (s.n.), ca esenţă a lucrurilor» (Dialectica naturii, în Opere, voi. 20, Bucureşti, Editura Politică, 1964, p. 551). Aritmetica lui P. utilizează un fel de numere-figuri şi se concentrează în special asupra numărului 10 (decada), ale cărui proprietăţi sînt analizate în detaliu. Numărul 10 era figurat astfel: Avea deci aspectul unui triunghi cu fiecare latură formată din 4 unităţi. Tot numărul 4 e cel care stă la baza numărului 10, pentru că suma numerelor componente este 10 : 1 + 2 + 3 + 4 = 10. Acesta pare a fi motivul pentru care a fost numit « tetraktys ». Decada mai avea proprietatea de a fi cel dintîi număr care conţine un număr egal de numere prime şi numere compuse. Orice număr susceptibil a fi redat sub o formă grafică analogă acestui «tetraktys» purta numele de «număr triunghiular». La fel, sumele seriilor de numere pare şi impare succesive purtau numele de «numere pătrate » şi «numere oblongi». Dar aceasta aritmetică era dublată de o alta, simbolică, şi ea limitîndu-se la numerele care se 133 sfîrşeau cu numărul perfect 10. Astfel, 1 reprezintă punctul, 2 linia, 3 planul, 4 volumul. Mai departe numerele căpătau semnificaţii abstracte sau figurate: 5 reprezenta culoarea şi calitatea, 6 viaţa însufleţită, 7 raţiunea, sănătatea şi lumina, sau fiinţa umană, 8 iubirea, prietenia şi înţelepciunea, 9 dreptatea. E greu de ştiut dacă aceste date transmise de Aristotel (Metafizica, 14.3) şi de Philolaos Diels— Kranz fragm. 12) sînt autentice sau reprezintă inovaţii ale pitagoreismului. în orice caz, ele sînt în spiritul filosofiei lui P. Teoria numerelor ne introduce în cosmologia lui P. Numărul constituia partea raţională a universului, partea organizată după anumite legi, viaţa, în opoziţie cu materia amorfă, haosul. Numărul este deci o graniţă (« peras») care desparte un sistem structurat de infinit («apeiron»). Această regiune a haosului, delimitată şi supusă unor anumite legi, are forma unei sfere în centrul căreia se află focul originar ( « hestia »), numit şi « casa lui Zeus » («Dios oikos»). în jurul focului originar — ne spune Philolaos — se învîrtesc 10 corpuri cereşti: bolta cerească, cele 5 planete, soarele, luna, pămîntul şi antipă-mîntul ( « antichthon »). Sfera e înconjurată de o centură (« to periechon ») indestructibilă, Olimpul. Dincolo de sferă se află vidul infinit, pe care universul îl «respiră». (Aristotel, Fizica 4.6, 213 b). învîrtirea corpurilor cereşti în interiorul sferei şi vibraţiile produse de mişcarea lor constituiau « armonia sferelor o. Această concepţie pare însă mult posterioară lui P. (J. Burnet, L'Aurore de la philo-sophie grecque, p. 125). Armonia sferelor este însă, expresia cosmologică a constantei preocupări a pitagoreicilor pentru relaţiile şi proporţiile numerice care, pe de altă parte, erau legate în mod practic de muzică şi instrumentele muzicale. Chiar celebra teoremă a sumei pătratului catetelor egal cu pătratul ipotenuzei îşi împrumută la pitagoreici terminologia din mu-z'că, ipotenuza («hypoteinusa») desem-nind propriu-zis « coarda întinsă în partea opusă >> a harpei (J. Burnet, op. cit., p. 118). iot lui P. i se datorează, se pare, descoperirea intervalelor muzicale de cvartă, cvintă şi octavă, precum şi expresia lor numerică. Descoperirea suportului matePitagora matic al muzicii avea să aibă o consecinţă neaşteptată. Constituind, într-un fel, o materializare a proporţiilor numerice, muzica însemna că reprezintă unul din cele mai înalte fenomene ale universului, dat fiind că numărul era principiul universului. De aici, utilizarea muzicii de către pitagoreici ca formă de purificare (« katharsis») a sufletului. Katharsis-ul aristotelic reia, se pare, o idee pitagoreică (J. Burnet, op. cit., p. 109). Omul de ştiinţă P. era dublat de un gînditor — poet, preocupat şi de alte discipline, unde însă, uneltele considerate ca aparţinînd ştiinţei nu mai erau utilizabile. Este vorba, în primul rînd, de ideea metempsihozei sau a transmigraţiei sufletelor. Termenul exact era «palingenesia», palingeneza însem-nînd «reîncarnare», alături de care se mai folosea şi «metempsychosis» sau « metensomatosis», cu acelaşi sens. P. credea în transmigraţia sufletului şi, mai mult decît atît, îşi povestea chiar reîncarnările anterioare. Această idee, pe care o avansează fără nici un fel de argumente de ordin raţional, reprezintă în gîndirea lui o credinţă dogmatică şi trebuie alăturată mitologiei sau religiei. Lenin a caracterizat această dualitate a gîndirii lui P. drept o «combinaţie între germenii de gîndire ştiinţifică şi fanteziile â la religie, mitologie» (Caiete filosofice, în Opere complete, voi. 29, ed. II, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p.

209). în aceeaşi ordine intră interdicţiile alimentare şi de cult, pe care P. le recomanda în spiritul unor tabu-uri general umane. Oprea, astfel, să se mănînce peştii cu coada neagră, boii, berbecii, cocoşii albi, în general carnea animalelor moarte, ouăle, iar ca plante interzicea consumarea bobului. Aceste interdicţii completau, de fapt, ,un canon ale cărui prescripţii le putem regăsi în mai toate şcolile filosofice asemănătoare. Dar, interesul tabu-urilor culinare ale lui P. vine mai ales din insolitul lor. Practicarea lor era străină şcolilor filosofice greceşti şi reprezenta, dimpotrivă, un apanaj al cultului. Partea cea mai interesantă a acestui capitol din opera lui P. o constituie preceptele simbolice, formă filosofică aproape necunoscută gîndirii greceşti. Sub aparenţa unor prohibiţii paradoxale se ascundeau, de fapt, precepte

Pitagora 134 de ordin moral sau norme de viaţă. Sînt citate 71 de asemenea tabu-uri pitagoreice, din care vom nota cîteva: Să nu te aşezi pe o baniţă de grîu; să nu treci peste cumpăna unei balanţe; să nu întinzi mina dreaptă multor oameni; să nu mănînci inima unui animal jertfit; să nu ţii rîn-dunele în casă; să nu aţîţi focul cu un cuţit; să nu îndeplineşti rituri sacre încălţat; să nu mergi pe drumul mare, ci să urmezi numai potecile; să nu gravezi chipul unui zeu pe inel; să nu dormi în miezul zilei; să nu-ţi părăseşti postul fără ordinul comandantului; să nu ridici bucatele căzute de pe masă; să nu mănînci cînd mergi cu căruţa (Diogene Laerţiu, 8.17 — 18, trad. G. Balmuş). Contestarea sensului simbolic al acestor tabu-uri e contrazisă de interpretarea curentă pe care religiile o dau unora din ele. A căuta poteca însemna a păşi pe drumul îngust, inaccesibil, al virtuţii. Interdicţia gravării chipului unui zeu pe un inel simboliza condamnarea idolatriei de orice fel. Descălţarea în templu e obligatorie şi acum în islamism, ea figurează dezbrăcarea de profan în momentul sacrului. Părăsirea postului fără ordinul comandantului are un sens foarte general, dar vizează totodată opreliştea sinuciderii. Metaforele explică la fel de bine celelalte enigme. Balanţa era simbolul justiţiei, trecerea peste ea nota încălcarea dreptăţii, în majoritatea lor, aceste simboluri sînt vechi şi generale, P. continuînd aici, alături de tradiţia greacă, recomandarea unor reguli de viaţă aparţinînd unor civilizaţii înrudite. Astfel, interdicţia de a mînca inima unei jertfe e anticipată în poemele homerice. In sfîrşit, Platon relatează {Phaidon, 62 b) despre doctrina unui pitagoreic tîrziu, Philolaos, care considera viaţa o închisoare din care oamenii nu trebuie să evadeze — condamnarea sinuciderii — atitudinea înţeleptului în viaţă trebuind să fie aceea a unui spectator («theorein»), nu a unui participant la întrecerile vieţii şi, cu atît mai puţin, a unui negustor care vine să cumpere sau să vîndă. Ideea pare a proveni direct din doctrina lui P. Ea ne dezvăluie o faţă mai ascunsă a filosofiei lui P., înrudită cu învăţăturile esoterice ale misterelor. Se pare, dealtfel, că P existat într-adevăr o parte tainică în doctrina lui P. din care n-au ajuns pînă la noi decît aluzii sau fragmente tîrzii, ca cel precedent. Ea explică însă veneraţia aproape religioasă pe care o aveau, se pare, discipolii pentru maestru. El nu expunea, aşadar, concluziile controversabile ale unei investigaţii raţionale ci revela lumii şi anumite aspecte accesibile numai prin credinţă. De aici caracterul infailibil pentru adepţi al ideilor lui P, şi raportarea la ele ca la o autoritate indubitabilă. Pentru pitagoreici era adevărat numai ce spunea P. De aici s-a născut formula «el a spus » (« autos epha») ca formă de a valida o opinie. Formula avea să facă o lungă carieră în evul mediu, fiindu-i atribuită lui Aristotel. S-a consacrat în forma latină «magister dixit». O
OPERA. Ediţii. E. Diels — W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, ed. XII, voi. I, Berlin, 1966, p. 96 —113 şi 398 — 480 (şcoala pitagoreică). Traduceri: C. Balmuş, Diogenes Laertios, Vieţile şi doctrinele filozofilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 395 — 408, REFERINŢE CRITICE. G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie o filozofiei, trad. română, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 177 — 222; F. En-gels, Dialectica Naturii în Marx-Engels, Opere, voi 20, Bucureşti, Editura Politică, 1964, p. 551; V. I. Lenin, Caiete filozofice, In Opere complete, voi. 29, ed. II, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 207 — 209; A. Chaignet, Pythagore el la philosophie pythagoricienne, 2 voi., Paris, 1873; E. Zeller, Die Philosophie der Griechen, voi. I, ed. VII, Leipzig, 1919, p. 361-616; A. Delatte, iStudes sur la litlirature pythagoricienne. Paris, 1915; J. Burnet, VAurore de la philoso-phiegrecque, trad. franc, Paris, 1919, p. 93 — 126; p. 317—354; I. Levi, Recherches sur Ies sources de la Ugende de Pythagore, Paris, 1926; G. Mil-haud, Les Philosophes giometres de la Grece, Paris, 1934, p. 79122; W. K. C. Guthrie, A History of Greek Philosophy, voi. I, Cambridge, 1962, p. 146—340; G. S. Kirk and J. E. Raven The Presocratic Philosophers, Cambridge, 1964, p. 217 — 231; K. M. Cleve The Giants of Pre-Sophistic Greek Philosophy, The Hague, 1969» p. 449 — 512; R. Tatou, Ştiinţa antică şi medievală, trad. română, Bucureşti, 1970, p. 217; 230-234; 248-249.

*"* * PJJATON [«Cel lat în spate»; pe numele adevărat, Aristokles], fiul lui Ariston şi al Periktionei; (7 noiem. 427 î.e.n., Atena __ 347 î.e.n., Atena). Descindea din vechea familie a Codrizilor şi din Solon, tnrudindu-se cu Charmides şi Critias, personalităţi ale epocii şi discipoli ai lui Socrate, deveniţi personaje ale Dialogurilor sale. A avut parte de o educaţie completă şi armonioasă, rezervată aristocraţilor atenieni, dovedind multiple talente şi înzestrări fizice şi spirituale, ilustrate atît de creaţiile sale poetice, dramatice şi plastice, cît şi de performanţele gimnice. Frecventarea lui Socrate 1-a orientat în mod definitiv şi exclusiv către reflecţia filosofică şi etică. După moartea acestuia, începe să-şi scrie opera, concepută iniţial ca o apologie şi totodată modalitate de' a păstra mereu vie şi a valorifica învăţătura şi pilda umană a maestrului. Călătoriile întreprinse la Megara, în Egipt, la Cirene, în sudul Italiei, la Tarent şi Siracusa au marcat contactul fructuos al filosofului cu reprezentanţii eleatismu-lui şi pitagoreismului. Totodată i-au oferit prilejul de a exercita asupra tiranilor din Siracusa o pedagogie filosofică şi politică, în ale cărei roade a crezut, dar care i-a adus neajunsuri şi eşecuri. La întoarcerea din prima călătorie în Italia, către anul 387 î.e.n. a întemeiat în grădina lui Academos celebra sa şcoală Academia, în atmosfera de studiu şi reculegere a Academiei, distanţîndu-se tot mai mult de viaţa publică, şi-a realizat opera de maturitate şi bătrîneţe. în cuprinsul operei, alcătuită din Dialoguri şi Scrisori filosofice, scrierile socratice de tinereţe pe teme morale, sociale şi politice Hippias meizon (Hippias maior) Hippias elatton (Hippias minor), Charmides, Laches, Eu-ţhyphron, Alkibiades (Alcibiade), Menon, jniţiază dezbaterea dialectică şi demersul inductiv. în dialogurile de maturitate, Symposion (Banchetul), Phaidros (Fetru), Phaidon (Fedon), Politeia (Repunea), formulează doctrina ideilor cu aplicabilitate în domeniile metafizicii, poliWai, eticii şi esteticii. Opera tîrzie, reprezentată de dialogurile Parmenides (Par-"xnide), Philebos (Filebos), Sophistes <? °nstul), Politikos (Politicul), aduce mo-«uicări însemnate doctrinei ideilor, înPlaton serînd ierarhiile constituenţilor matematici. Nomoi (Legile) — opera de bătrîneţe a lui P. rămasă neterminată — reajustează modelul statului din Republica, potrivit unor reelaborări de esenţă pitagoreică, încercînd, în acelaşi timp, o re-apropiere de domeniul politicii reale. O Printr-o fericită întîmplare ni s-au păstrat toate scrierile lui P. Este vorba despre 42 de Dialoguri, dintre care numai 12 sînt suspectate ca apocrife, unele mai plauzibil, altele mai discutabil, despre cele 13 Scrisori, considerate însă de critica modernă ca neautentice, mai puţin cele cu caracter autobiografic, Scrisorile VII şi VIII. Ceea ce unifică toate aceste lucrări, cu excepţia Scrisorilor, este faptul că nu sînt concepute ca elaborări legate de practica scolastică a Academiei, ci sînt concepute ca redactări, ca reconstituiri ale unor discuţii purtate de către Socrate în diverse împrejurări, cu diverse personaje ale epocii anilor 420—400 î.e.n. Cele mai multe personaje sînt autentice, doar cîteva au o identitate nesigură, dacă nu cumva fictivă.

Năzuind, aşadar, să reconstituie un ciclu de reprezentări ale doctrinei şi personalităţii lui Socrate, P. izbuteşte să creeze un edificiu original al propriei sale doctrine multiforme, inspirate de un spirit vast şi preocupat de cele mai generoase sinteze cu putinţă, în care speculaţia filosofică este la tot pasul complinită şi reverberată de imaginaţia poetică, de inspiraţie şi finalitate estetică. Aceasta face ca opera platoniciană să-şi găsească un loc de frunte în literatura universală, creînd tiparele stabile ale dialogului literar-filosofic. în acelaşi timp, calităţile literare, perpetua pendulare între real şi ficţiune, între rigoare apodictică şi ambiguitate poetică, fac să se ridice cele mai dificile probleme în interpretarea sistemului filosofic, în stabilirea parametrilor materiali şi ideologici ai dialogurilor, în ce priveşte momentul discuţiei, personajele ori situaţia dată. Exegeza modernă a delimitat patru perioade în creaţia lui P.: a) perioada dialogurilor socratice, opere de tinereţe, în care memoria învăţăturii socratice este încă foarte vie: Apologia Sokratous (Apologia), Criton, Ion, Hip~

Platon 136 pias minor, Hippias maior, Alcibiade, Lahes, Charmides, Statul, cartea I, Euthy-phron, Lysis); b) dialogurile de tranziţie — a căror valoare filosofică şi literară este dintre cele mai mari (Protagoras, Cratylos, Gorgias, Eutydemos, Menexenos) ; c) dialogurile de maturitate — în care doctrina platoniciană tinde către sistem şi reprezentare consecventă a universului uman şi metafizic (Menon, Banchetul, Fedon, Fedru, Statul, cărţile II—X^; d) în sfîrşit, o ultimă perioadă a creaţiei platoniciene, în care P. încearcă neliniştile imperfecţiunii sistemului «ideilor », căutînd noi temeiuri în adevărurile matematice: Theaitetos (Teetet), Parmenides (Parmenide), Sofistul, Politicul, Timaios, Legile, Epinomis. într-o atare clasificare s-a avut în vedere faptul demonstrabil că P. n-a putut cuprinde de la bun început întro ordine didactică ideile sistemului său. Atît din tehnica sa filosofică cît şi din cea literară rezultă cu evidenţă faptul unei continue evoluţii şi mutaţii a conceptelor şi metodologiei sale. In cele din urmă, critica stilistică, în absenţa unor criterii riguroase oferite de studiul doctrinei sau de istoricitate, a încercat să stabilească, la rîndul ei, ordinea aproximativă în care am enumerat operele platoniciene. Complexitatea sistemului se poate descifra dacă ţinem seama, în primul rînd, de multiplele interese speculative manifestate de P. încă din anii de formaţie. Astfel, ca discipol iniţial al lui Cratylos, aderent la doctrina lui Heraclit, înainte de a fi discipolul lui Socrate, P. s-a arătat interesat de aspectele metafizice ale speculaţiei filosofice, trecute cu vederea de marele său maestru. Pe de altă parte, ca şi alţi elevi ai lui Socrate, a învăţat să aprecieze şi să asimileze idei născute în afara solului Aticii. A fost foarte preocupat, de pildă, de dogmele pitagoreice, în aceeaşi măsură ca şi de matematica acestora. A fost interesat şi de doctrina eleaţilor (v. Parmenide). Numai aşa se explică caracterul sintetic şi novator al filosofiei platoniciene, deschisă către soluţii neaşteptate şi originale, depăşind cu mult graniţele atît ale eticismului cît şi ale dialecticii socratice. în primele dialoguri, preocuparea esenţială este legată de examinarea unor opinii curente despre noţiunile cele mai importante ale eticismului în concurenţă cu doctrinele sofiştilor. Astfel, Laches este o investigare a noţiunii de curaj prin metoda inductivă ■ Eutyphron, a pietăţii; Hippias maior a frumosului în accepţia cea mai generală a termenului; Charmides, a înţelepciunii • cartea I a Statului este o cercetare a noţiunii de justiţie. Dar dialogurile de tinereţe reprezintă doar un exerciţiu, o propedeutică în stare să demonstreze neajunsurile opiniilor comune care nu se pot desprinde de lumea fenomenală şi, ca urmare, cad în aporii sau în aproximări, în acest sens, Hippias minor are un caracter vădit eleat, înrudindu-se cu paradoxurile sofistice exprimate de Zenon din Elea. Adevărata măsură a sistemului său o dă P. în dialogurile maturităţii, în care edifică doctrina ideilor. Această construcţie grandioasă este precedată de respingerea sistematică, în numele unor temeiuri metafizice, a doctrinelor la modă, în primul rînd a retoricii lui Gorgias, a dialecticii lui Protagoras şi Hippias. în opoziţie cu permanenta fluctuaţie a obiectelor fenomenale, «ideea» este singura care are realitate, esenţialitate. Fenomenele şi obiectele naturale sînt copii («ei-dola») ale ideilor, avînd realitate numai în măsura participării la arhetipul ideal, aflat într-o lume transcendentă. Există o ierarhie a ideilor, destul de nesigură, întrucît abstracţiile platoniciene sînt mereu îmbrăcate în vălurile mitului şi alegoriei. Obiectele sensibile sînt subordonate unor idei specifice, de pildă, omul, «anthro-pos», participă la «ideea de om» sau «autanthropos», la fel masa participă la «ideea de masă» sau « autotrapeza »• Deci, lumea fenomenală mimează pe cea ideală, iar artele sînt o mimetică inferioară, întrucît imită obiectele naturale, fiind copii de gradul al doilea. Acesta este temeiul metafizic pentru care P. reduce esenţialitatea artelor la o condiţie de inferioritate, la acest temei adăugîndu-se şi temeiurile etice, întrucît artele ignora imperativele Binelui. Deasupra ordinului «ideilor » specifice se află supraordonate «ideile» superioare: Binele, Frumosul, Adevărul, Mişcarea, Repausul etc. AceŞj tea ar corespunde numai ca generalităţi categoriilor distinse pe baze logice de 137 Platon doctrina aristotelică. Pentru P., clasificarea «ideilor» nu poate avea nici o rigoare din moment ce se bazează pe criterii compozite, de natură raţională unele, altele de natură poetică sau etică. Sigură si esenţială pentru teoria ideilor este doar dubla perspectivă, consecvent observată, asupra lumii fenomenale, structurată de heraclitismul devenirii în cele trei faze: creştere, apogeu şi declin, caracteristice tuturor stărilor. Astfel, P. concepe evoluţia sufletului ( « psyche ») şi a ethosului uman deopotrivă cu cea a statului, observaţiile empirice fiind cu totul neglijate în investigarea lumii fenomenale. în schimb, lumea transcendentă este structurată de eleatismul imuabilităţii şi a eternei perfecţiuni. Puntea de legătură dintre cele două lumi a fost domeniul în care gîndirea platoniciană a încercat să ofere cele mai variate soluţii, predominînd tipul de reprezentare mitico-poetică. Ascensiunea sufletului pur către tăriile lumii ideilor este reprezentată într-unui din cele mai frumoase mituri filosofice din cultura universală, mitul atelajului lui Fedru. într-adevăr, dialectica nu este unica metodă de investigaţie şi speculaţie platoniciană. Pentru a putea explica intuiţiile superioare ale sufletului uman el recurge la noţiunea de «anamneză», adaptînd în mod ingenios şi uzînd de aceeaşi tehnică a reprezentării mitico-poetice, dogme pitagoreice asupra nemuririi sufletului şi a reîncarnărilor lui succesive. Aceasta este soluţia transcendentă care-i inspiră cele mai imaginative excursuri asupra condiţiei sufletului, odată desprins din ciclul devenirii fenomenale. ?• aplică în mod consecvent doctrina ideilor, uneori numai embrionul acesteia, 'n cele mai variate domenii. Astfel, cea roai spectaculară edificare este statul deal, din dialogul Statul, redactat în mai roulte faze, corespunzînd evoluţiei de la aza socratică la cea de maturizare a ,I-opriilor sale concepte. în cursul celor ă călătorii în Sicilia a încercat să ren^ ta practică visul la care nu voia să eonn"^6' tatemeierea unui stat în care să edif f losoi J ii. după prototipul ce-1 eserCase' încercările însă s-au soldat cu nici - dFeroase- Teoria estetică platoana din Ion, dar mai cu seamă din Statul, corespunde în egală măsură exigenţelor sistemului ideilor. Psihologia şi etica platoniciană, conţinute în dialoguri ca Gorgias, Menon, Statul sînt alte faţete ale sistemului, structurate de aceeaşi doctrină a ideilor. în cuprinsul dialogurilor platoniciene, în afara discuţiei dialectice strînse, de mare rigoare, axate pe un demers inductiv, denumit de Socrate, datorită concentrării, « brachylogie », P. foloseşte cu multă abilitate, dovedind perfecta stăpînire a tehnicii retorice a discreditaţilor săi adversari, expunerile de tip epideictic (demonstrativ) şi naraţiunile continui de mituri sau de situaţii epice. Se pot cita mitul Hadesului din Gorgias, mitul atelajului din Fedru, mitul lui Er din Statul, mitul cavernei din acelaşi dialog ori faimosul mit al

Atlantidei din Timaios şi Critias care de milenii alimentează literatura utopică. Forma dialogului a fost aleasă şi perfecţionată de P., desigur, în primul rînd din raţiuni filosofice. Cu toate acestea, dezbaterea dialectică nu are nicidecum prioritate, cu atît mai puţin exclusivitate. în cursul lecturii dăinuie impresia că excursurile mitice sau retorice de felul celor amintite sînt piese esenţiale din structura compoziţională a dialogurilor. îndemnat de exemplul lui Socrate şi desigur al sofiştilor, care practicau de fapt o metodă de expunere similară în multe privinţe celei socratice, P. se foloseşte de mituri şi de naraţiuni continue, în scopul sprijinirii argumentaţiei speculative pe o paradigmatică de o mare concreteţe şi valoare estetică. La aceasta era ajutat şi de geniul său poetic, care fertiliza cele mai importante elemente mitico-poetice ca ingrediente în scrierile filosofice. Şi acest lucru este de observat în cele mai multe din dialogurile sale. Protagoras aproape că ignoră dialectica brachylogică, fiind în schimb animat de tablouri şi naraţiuni de mare plasticitate. Cadrul, personajele, partitura de dialog care le revine acestora sînt gîndite anume să creeze atmosfera unei scene dramatice. Acelaşi lucru se poate spune şi despre realizarea de cadru din Fedru, scenă de natură de mare prospeţime în care se desfăşoară una din cele mai elevate discuţii metafizice. Există o mare artă a combinării, în doze variabile, a diverselor

Platon 138 componente în cadrul dialogului. în multe cazuri, citatele şi variaţiunile pe teme poetice consacrate sînt un punct de plecare pentru serii narative de mare frumuseţe. Deşi preconizează ca poetul să fie alungat din cetate şi bătut cu vergi, P. posedă o distinsă cultură literară la care se întoarce tot timpul pentru a extrage şi adapta paradigme de tot felul. Honier, Pindar, Soîocle, Euripide, sînt abundent citaţi. Uneori, dintr-un punct de plecare polemic se dezvoltă o demonstraţie de proporţii cu totul nebănuite la început, aşa cum se întîmplă cu presupusul discurs al lui Lisias din Fedru. Dialectica devine dramă şi reprezentaţie, plină de mişcare şi suspensie spirituală, ca, de pildă, în Banchetul. Diferenţa dintre felul cum şi-a reprezentat Xenofon momentul, probabil autentic, al banchetului şi al discuţiei despre Bros, faţă de reprezentarea platoniciană, ne revelă din plin calităţile de genial artist al ficţiunii, caracteristice lui P. Toate dialogurile platoniciene sînt axate pe reprezentarea personalităţii lui Socrate, protagonist nedezminţit al tuturor scenelor de discuţie filosofică. Se poate reconstitui intenţia construcţiei unui ciclu dramatic de momente succesive din existenţa maestrului. Bineînţeles că nu se poate cere nici o rigoare cronologică şi istorică, dimpotrivă, este vorba de o reconstituire exemplară şi epideictică, de vădită intenţionalitate artistică. Socrate tînăr apare în Parmenide, Socrate matur, dar încă necunoscut pe plan panelenic, se impune în faţa celor mai iluştri sofişti ai Eladei, în Protagoras, apoi în Gorgias, după ce în Ion şi în Char-mides îşi cîştigase reputaţie printre ate-nieni. Geniul filosofic al lui P. se exprimă în cadrul uman dat de un Socrate purtător al aureolei cvasi-divine, demonice, în Banchetul, în Fedru, în primele cărţi ale Statului. Mai departe, există o serie de dialoguri în care presentimentul distrugerii lui Socrate, ca victimă a inimiciţiei civice, reiese din plin, dimpreună cu tendinţele apologetice, aşa cum se întîmplă în Eutyphron, Gorgias culminînd cu Apologia. Apoteoza lui Socrate, anunţată în Gorgias, se dezvăluia cu toată plenitudinea dramatică în Fedon. Desigur, rămîn afară o serie de dialoguri care se leagă numai pretextual de personalitatea de protagonist a lui Socrate, cum sînt Timaios, Legile, Sofistul, Politicul etc. Sînt în acelaşi timp şi dialogurile care beneficiază în cea mai mică măsură de o reuşită literară, unele avînd un caracter esoteric şi încifrat în simboluri logice şi matematice. Se poate vorbi de o infinită varietate a stilului platonician, care ar corespunde marii variaţiuni de intenţii şi finalităţi a dialogurilor. P. trece de la gravitatea epică la sensibilitate lirică în cuprinsul Banchetului şi al lui Fedon, atinge performanţele stihomitiei dramatice în Gorgias sau în Lysis. Alteori, se dovedeşte un maestru uluitor al pastişei, imitînd cu evidente scopuri polemice pe Lisias în Fedru, pe Gorgias retorul în discursul lui Agaton din Banchetul. Mene-xenos este o parodie realizată cu cea mai mare precizie tehnică a discursului de aparat, ca elogiu funebru, iar Hippias minor este un dialog eristic de cea mai pură calitate sofistică. Dialectica devine arareori obositoare şi mecanică în dialogul platonician, întrucît întotdeauna este prezent un simţ al reprezentării şi concre-teţei ce ţine de o desăvîrşită fire artistică. Aşa se explică şi arabescurile imaginaţiei sale poetice din episoadele de naraţiune continuă. Mitul agrementează în mod firesc şi necesar exerciţiul intelectual al demonstraţiei dialectice. Alfred Croiset vorbeşte despre «minunea aticismului care este arta lui Platon», arătînd că însuşi sistemul său filosofic este prin eleganţa, graţia şi elevaţia sa o operă de artă atică, comparabilă cu monumentele literare ale tragediei atice, cu monumentele plastice ale Partenonului şi Erechteio-nului. P. a consacrat structura şi stilul specific dialogului filosofic-literar, inspi-rînd direct Tusculanele lui Cicero, Civitas Bei a lui Augustinus, precum şi dialogurile Renaşterii italiene platonizante. îi sînt tributari, nu numai în materie de idei. ci şi ca modelaj compoziţional şi stilistic, Thomas Morus, Campanella, Erasmus. Importanţa lui P. în gîndirea şi literele, în genere,'ale culturii greceşti este comparabilă numai cu cea a lui Homer. Amîndoi au binemeritat apelativul consecvent atribuit de «theioi» (divini). După moartea lui P. doctrina acestuia a fost îmbogăţită 139 cu elemente pitagoreice şi orfice care au deformat sensibil învăţăturile Academiei medii şi noi. Neoplatonismul (v. Plotin) este o doctrină eclectică şi cu implicaţii mistice, fără tangenţă propriu-zisă cu teoria «ideilor » concepută de P. Influenţa lui P. asupra scolasticii medievale a fost imensă. Conflictul în jurul teoriei «universalelor» îşi are rădăcina în platonism. în gîndirea filosofică europeană filonul platonizant se poate urmări în opera multor gînditori de mare prestigiu, îndeosebi de nuanţă fideistă, cum ar fi Descartes şi Bossuet, Leibniz, Berkeley şi Fenelon, Kant, Fichte, Schopenhauer şi, mai tîr-ziu, Husserl. Dintre esteticieni se cuvin citaţi în primul rînd Shaftesbury, Sche-lling şi Windelband. Materialismul dialectic a combătut de pe poziţii ştiinţifice doctrina lui P. luptînd în acelaşi timp împotriva acelora care considerau concepţiile lui P. drept fundament pentru argumentări în favoarea idealismului. O OPERA. Manuscrise: s-au păstrat numeroase ms. inegale ca valoare. Cităm: Bodleianus, datlnd din anul 896, păstrat la Oxford; Pari-sinus
A, nr. 1807; Venetus T (184), sec. XV. Editio princeps, Aldina, Veneţia 1513. Ediţii: H. Estienne, Paris, 1578; I. Bekker, 11 voi., Londra, 1816 — 1823, cu trad. latină, coment., scholii şi aparat critic. Dintre ed. moderne cităm: Astius, Plato. Opera. Leipzig, 1819; J. Burnet, Plato. Opera Oxford, 1899 — 1906; M. Croiset, Platon, Oeumes completes, Les Belles Lettres, Coli. Bude, Paris, 1921 — 1935; E. Hamilton şi H. Cairns, Plato. Tke CoUected Dialogues Including the Letters, New York, Bollin-gen Foundation, 71, 1966. Traduceri. Dintre trad. celebre cităm pe cea a lui Marsilio Ficino, sec. XV, şi pe cea a lui Schleimacher, din 1810; In lb. română: Şt. Bezdechi, Platon, Dialoguri, Bucureşti, Cultura Naţională, 1922; C. Papa-costea, Platon, Opere, voi. I şi II, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1930; 1935; reeditare şi revizuire cu două trad. noi ta plus, de C. Noica, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Şt. Bezdechi, Protagora şi Lysis, Sibiu, 1941; Platon. Opere, voi. I, trad. ale unui colectiv sub conducerea lui P. Creţia şi C. Noica, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1974; voi. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976; voi. in, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978; in lb.

Plotin
germană R. Rufener, Gesamtausgabe der Dialoge, 3 voi., Zttrich, Artemis, 1960; 1965; 1969, cu o prefaţă de O. Gigon. REFERINŢE CRITICE. U. Wilamowitz-Moel-lendorf, Platon, sein Leben und seine Werke, Berlin, 1919; ed. revizuită, Berlin, 1959; J. Burnet, Platonism, Berkeley, 1928; P. Fried-lănder, Platon, 2 voi. Berlin, 1928 — 1930; ed. III, revizuită, Berlin, 1964; A. Dies, Autour de Platon, Paris, 1927; Platon, Paris, 1930; Leon Robin, Platon, Paris, 1935; Al. Claudian, Colectivismul în filozofia lui Platon, Iaşi, 1936; R. Schaerer, La Question platonicienne, Neuchâ-tel — Paris, 1938; E. Turolla, Vita di Platon, Milano, 1938; M. Heidegger, Plato's Lehre Uber die Wahrheit, mit einem Brief uber den Huma-nismus, Berna, 1947; P.-M. Schuhl, Platon et l'art de son temps, ed. II, Paris, 1952. Harald Patzer, Die philosophische Bedeutung der Sokra-tesgestalt in den platonischen Dialogen, Parusia (fur J. Hirschberger), 1965; N. Hartmann, Platos Logik des Seins, ed. II, Berlin, W. de Gruyter, 1965; Al. Posescu, Platon. Filosofia dialogurilor, Ed. Ştiinţifică,' 1971; Ion Banu, Platon Heracliticul, Bucureşti, Editura Academiei, 1972.

E.C. PLOTIN [Plotinos], (205 e.n. Lykopolis, Egipt — 270 e.n. Roma). Filosof. Fondatorul neoplatonismului. A studiat şi s-a

format la Alexandria. La vîrsta de 18 ani, audiindu-1 pe Ammonios Sakkas, are revelaţia filosofiei platoniciene. După o călătorie în Orient şi o scurtă şedere la Antiohia, se stabileşte la Roma, unde activează ca scolarh al unei noi direcţii filosofice, neoplatonismul. Ideile sale sînt expuse sistematic în Enneade. Cele mai importante date ale filosofiei platonice, aristotelice, pitagoreice şi stoice, alături de elemente provenind din soteriologia orientală, apar convertite într-un sistem sincretist în cadrul căruia se urmăreşte gradaţia de la târîmul empiricului, raţionalului, apoi al inteligibilului, către sfera transcedentului pur. Acesta se atinge prin extaz sufletesc. Doctrina lui P. a avut un mare răsunet mai întîi în filosofia şi lirica Orientului islamic (sufismul), apoi în cadrul culturii de tip platonician a Renaşterii europene. O

Plotin 140 în genere, viaţa lui P. este înconjurată de un mister voit, intenţionîndu-se, din partea discipolilor şi admiratorilor săi, acreditarea ideii de supranaturalitate a maestrului lor, după modelul venerat în vechime al lui Pitagora sau Empedocle. Ni s-a păstrat împreună cu scrierile sale, biografia redactată în acest spirit de către discipolul său, filosoful Porfirios din Tyr, editor al operei. înclinat către o viaţă meditativă iluminată de stări extatice imprecise, P. găseşte la Alexandria în contact cu Ammonios Sakkas climatul cel mai potrivit pentru dispoziţiile sale reflexive. Este discipol al acestuia, iniţiindu-se în practicile ascetice de ostentativ esoterism alături de faimosul Origene gnosticul şi de Herennius. Dorind să dobîndească o cunoaştere adîncită a zoroastrismului şi brahmanismului, faţă de care manifesta afinitate şi interes, speculaţia şcolii lui Sakkas, însoţeşte expediţia împăratului Gordian în Parthia (anul 242 e.n.), soldată însă cu un dezastru total. După un scurt interval de staţionare în Antiohia, se stabileşte definitiv la Roma, devenind scolarh şi afirmînd intenţia restaurării autenticului platonism. Se bucură de un mare prestigiu atît printre filosofi cît şi în anturajul imperial, fiind tratat cu deferentă de împăratul Gallienus. în auditorul său se numărau discipoli sosiţi din Orient şi din Occident, bărbaţi şi femei, care îi audiau cursurile cu veneraţie. Treptat însă, filosoful se îndepărtează de lume şi, chinuit de o boală necruţătoare şi degradantă fizic, moare în cea mai mare solitudine, în anul 270. Aşa cum se poate remarca, P. a dus existenţa unui filosof speculativ, combinată cu cea a unui rector spiritual al societăţii, după obiceiul celor mai reprezentativi înţelepţi ai epocii, care se înconjurau de o atmosferă de providenţia-litate ce friza impostura, atît de sarcastic denunţată cu un secol înainte de către scepticul şi raţionalistul Lucian. Numai că, sub rezerva misticismului şi intuiţionismului extatic profesat, P. este un filosof cu formaţie solidă, cu preocupări de înaltă intelectualitate, în ciuda deselor concesii pe care le face sau mai degrabă le inspiră, încrezîndu-se în incantaţii, în practici magice, atribuind realitate demonilor de tot felul, de tradiţie clasică şi orientală. Acesta era un fapt al epocii, întrucît P. şi, în genere, discipolii săi neoplatonicieni se erijau în restauratori ai tradiţiei raţionaliste şi ai speculaţiei intelectuale de tip elenic, ameninţate cu degradarea şi desuetudinea în faţa ofensivei religiilor şi practicilor mistice la modă, care făgăduiau eliberarea sufletului într-o existenţă transcedentă pentru iniţiaţii fervenţi. Este vorba, în primul rînd, de creştinism, de gnosticism, de religiile zeiţei Isis şi a zeului Mithra etc. Delimitarea faţă de religiile orientale este însă destul de relativă, întrucît P. concepe filosofia ca o religie întemeindu-se pe o interpretare tendenţioasă, cel mai adesea, a textului platonician, pe elementele de orfism şi pitagoreism din sistemul clasic platonician. în acelaşi timp el suferă contaminările inevitabile pentru temperamentul său înclinat către extatism. Opera lui P., aşa cum a fost ordonată de Porfirios, cuprinde 54 de tratate pe subiecte destul de variate, dispuse sistematic în 6 grupe de cîte 9 tratate, faimoasele Enneade, conform ritului pitagoreic al aritmologiei. Tratatele sînt o continuă suită de comentarii pe o temă clasică dată, aristotelică, platoniciană, stoică etc, de la care plecînd, filosoful edifică o dogmă originală, detaşîndu-se progresiv de eclectism, deşi niciodată în mod definitiv, din moment ce se întemeiază tot timpul pe un text de care nu doreşte să se îndepărteze în variaţiunile sale, oricît de digresive şi aberante ar fi ele. în afară de aceasta, deprinderile speculative, bazate pe o dialectică severă şi pe o intensă conceptualizare, conferă argumentaţiei şi dogmaticii sale un caracter cu totul inedit şi dificil de urmărit. în ce priveşte conţinutul Enneadelor, cea dintîi din serie este consacrată individului, cea de-a doua şi a treia lumii sensibile, cea de a patra sufletului. înălţîndu-se treptat pe scara cunoaşterii, în cuprinsul celei de a cincea Enneade P. speculează asupra intelectului, iar în cea de-a şasea aspiră la cunoaşterea unicului şi transce-dentului infinit care este divinitatea, în concepţia mistică cu care culminează speculaţia începută sub auspiciile doctrinei platoniciene şi peripatetice clasice.

1
141 Plotin într-adevăr, plecînd de la sensurile umanismului elenic, raţionalist şi dialectic, P. se îndepărtează de raţiune şi în genere de spiritul clasic, absolutizînd elementele de iraţionalism cu totul nerelevante pentru doctrina clasică. Pentru el, corpul este în mod absolut mormîntul sufletului («soma-sema»), din care trebuie să se elibereze^cu orice preţ, detaşîndu-se progresiv, în ordinea Enneadelor, arătată mai sus, lumea sensibilă, socială şi naturală, trebuie depăşită, în primul rînd, in calitatea ei de domeniu al maximei pluralităţi, deei al imperfecţiunii. Ridi-cîndu-se la nivelul sufletului, se constată şi acolo imperfecţiunile inerente pluralităţii şi devenirii, astfel că următoarea treaptă este inteligenţa şi oglinda acesteia, inteligibilul, ca ipostaze supraordonate ipostazelor trupului şi sufletului. Or, acestea erau în concepţia platoniciană ipostazele supreme din care se detaşau ideile, în ierarhia lor culminînd cu ideea Binelui, care reprezintă unicitatea, limitatul şi finitul în acelaşi timp. în toate sistemele, inclusiv în cel eleat, exista ideea limitei şi a organizării închise, inteligibile ca finitudine, reprezentată ca unitate cosmică perfectă, inteligibilă şi ca atare mensurabilă, interpretabilă. P. inovează, în sensul depăşirii acestui climax de către o treaptă supremă, dată de infinit şi inefabil, reprezentată ca divinitate, ca Unul infinit şi incomprehensibil, ca ipostază de valoare mistică, spre care omul trebuie să tindă, după ce a depăşit ipostaza inteligibilului, intrînd în extaz, în-străinîndu-se fundamental de orice categorie sesizabilă şi inteligibilă. Această stare se atinge în urma unui exerciţiu spiritual consecvent şi îndelung, susţinut de o intensă viaţă spirituală. Astfel se ajunge la stare extatică, la intuirea trans-cedentului şi a supranaturalului, de neexprimat altminteri decît prin predica-mentul negativului calităţilor inteligibile. în urma lui P. neoplatonismul, deşi şi-a asumat misiunea de a apăra entitatea tradiţiei umaniste elenice contra creştinismului, a alunecat tot mai mult către ■ocultism şi magie albă. în schimb, doctrina creştină a avut mult de împrumutat din spiritualismul neoplatonician. O revalorificare excepţională a neoplatonismului s-a petrecut în sec. XV european, după ce cultura poetică şi filosofică a lumii arabe se hrănise îndelung cu substanţa sa spirituală, inspirînd acea poezie de înaltă tensiune lirică a sufismului, care a ajuns să influenţeze indirect şi poezia unor mari artişti spanioli din sec. XVI, prin intermediul focarului de cultură maur din peninsula iberică. în Renaşterea italiană, sub impulsul bizantinului Gemis-tios Plethon are loc o reabilitare a neoplatonismului sub egida studiilor ce urmăreau reactualizarea lui Platon. Marsilio Ficino, Michelangelo, mai tîrziu Spenser şi Fray Luis se numără printre platonizanţii Renaşterii. Doctrina estetică plo-tiniană a Frumosului nedespărţit de Bine, obiect al mai multor digresiuni speculative, a avut o mare influenţă

asupra esteticii şi poeticii renascentiste. O
OPERA. Editio princeps: M. Ficino, Florenţa, 1492. Ediţii: Creuzer, Plotinus, Enneades, Oxford, 1835; E. Brehier, Plotin, Enneades, Paris, Les BellesLettres, Coli. Bude, 1924 — 1938; P. Henry, H. R. Schwyzer, Porphyrii Vita Plotini. Enneades I—III, voi. I, Oxford, Clarendon, 1964; aceiaşi, Plotin, Schriften, 5 voi., cu trad. In lb. germ. de R. Harder, Hamburg, Meiner, 1956 — 1967; A. H. Armstrong, Plotinus, 6 voi., Londra, Loeb, Cambridge, Harvard Univ. Press, Heinemann, 1966 — 1967, cu trad. în lb. engl.; S. Mac Kenna, The Enneads, ed. IV revizuită de D. S. Page, Londra, Faber & Faber, 1969. REFERINŢE CRITICE. G. Kircnner, Die Phi-losophie des Plotins, 1874; W. R. Inge, The Philosophy of Plotin, Londra, 1918; E. Brehier, La Philosophie de Plotin, Paris, 1922; Gr. Tău-şan, Filosofia lui Plotin, Bucureşti, Casa Şcoa-lelor, 1924; P. P. Matter, Zum Einfluss des pla-tonischen Timaios auf das Denken Plotins, Winterthur, Keller, 1964; J. M. Rist, Plotinus. The road to reality. Cambridge Univ. Press, 1967; K. Marx, Caiete de istoria filosofiei epicuriene, stoice şi sceptice, în Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Editura Politica, 1968; p. 204. N. Baladi, La Pensie de Plotin, Paris, Presses Univ. de France, 1970; Dietrich Roloff, Plotin, Die Grossschrift (coment. la ~, Berlin, de Gruyter, 1970; H. Doerrie, Plotin, în Die Grossen der Weltgeschichte, Ztiricb, Kindler, Artemis 1971, p. 531—543; A. Graeser, Plotin and the Stoics. A Preliminary Studyt

Plutarh 142
Coli. Philos. Ant., Leiden, Brill, 1972; V. Schu-bert, Plotin, Einfuhrung in sein Philosophieren, Freiburg-Mîlncheii, Alber, 1973; F. Heinemann, Forschungen iiber die plotinische Frage. Plotinus Entwicklung und sein System, ed. revizuită, Aalm, Scientia, 1973;

B.G. PLUTARH [Plutarchos], fiul lui Auto-bulos; (46 e.n., Cheroneea, Beoţia — 127 e.n., Cheroneea). Prozator, moralist şi biograf. A studiat filosofia, cu Ammo-nios, a acordat mare atenţie muzicii şi matematicii. Pe vremea împăratului Ves-pasian, a fost trimis de oraşul său natal într-o solie a guvernatorului Ahaiei. A călătorit de mai multe ori la Roma, unde a ţinut conferinţe, şi-a făcut prieteni, printre care se pot cita: Iunius Arulenus Rusticus şi Q. Sossius Senecio. Acestuia din urmă, consul în anii 99 şi 107, i-a dedicat Bioi paralleloi (Vieţile paralele). împăratul Traian i-a conferit rangul de consular şi a recomandat guvernatorului Ahaiei să ţină seama de sfaturile lui în guvernarea provinciei. S-a bucurat de aceeaşi atenţie şi din partea împăratului Hadrian. La Cheroneea a înfiinţat un celebru cenaclu literar. Un catalog, zis al lui Lamprias, nepotul scriitorului, îi atribuie 227 de scrieri, dar multe din titluri aparţin altor autori. Operele lui se împart în două mari categorii: scrieri cu caracter moral, cunoscute sub numele de Ethika (Moralia) şi Vieţile paralele. în Moralia, tratează probleme de religie, de filosofie pitagoreică, de exegeză platoni-ciană, de ştiinţele naturii. Adept al religiei lui Apollo, cu anumite tendinţe mistice, P. susţine că divinitatea conduce lumea cu dreptate şi înţelepciune. Greşelile sînt pedepsite de divinitate, chiar dacă pedeapsa întîrzie, iar pedeapsa este dată spre îndreptarea celui care o primeşte. Raţiunea şi gîndul de a servi pe concetăţeni trebuie să conducă activitatea oricărui om şi, mai ales, pe a conducătorului de stat. Gloria i-au asigurat-o însă cele 50 de Vieţi paralele. El a expus cronologic faptele, a caracterizat personajul, a făcut analize psihologice pătrunzătoare, a încercat să explice şi să descrie stări de lucruri, iar la sfîrşitul fiecărei perechi de vieţi paralele, a făcut o comparaţie (« synkrisis») între vieţile personalităţilor prezentate. Aceste comparaţii finale constituie încercarea de sistematizare a faptelor expuse şi de judecare a lor din punct de vedere axiomatic. Sentimentul de umanitate cu care zugrăveşte caracterele a fost unul dintre factorii de atracţie ai acestei opere de-a lungul secolelor.'
O

Preocupările lui P. în materie de etică şi pedagogie sînt predominante în activitatea sa practică de conferenţiar şi profesor. în multe scrieri integrate în Moralia, sistemul filosofic se bazează pe ideea că între divinitate şi omul muritor se interpun «daimonii», divinităţi intermediare, bine intenţionate. Providenţa se manifestă prin oracole. Superstiţia însă este mai dăunătoare decît ateismul. Păstrarea tradiţionalei religii a lui Apollo reprezintă pentru P. cea mai bună cale de a nu cădea în superstiţie. Raţiunea omenească nu este infailibilă, dar divinitatea o călăuzeşte cu ajutorul oracolelor şi a « daimonilor». între concepţia mate-rialist-atomistă a lui Leucip şi Democrit — reluată apoi de ceilalţi materialişti antici — şi între superstiţiile unui teism vulgar, P. alege, aşadar, un teism curăţat de superstiţii. în Politika parangelmata (Sfaturi despre conducerea de stat), P. atacă ideea epicureică potrivit căreia cetăţeanul trebuie să se abţină de la viaţa politică, spre a duce o viaţă cît mai liniştită. El se ridică, de asemenea, şi împotriva « ataraxiei» (lipsa oricărei emoţii), pe care o preconizează stoicismul. In problemele moralei, P. cere ca educaţia tinerilor să înceapă prin stabilirea unei căsnicii sănătoase şi trainice, bazată pe sănătatea fizică şi morală a acelora care se decid să se unească pe viaţă (Gamika parangelmata — Sfaturi despre căsătorie). Se declară împotriva bătăii şi împotriva supraîncărcării copiilor (P&} paidon agoges — Despre educaţia copi1' lor). în viaţa publică cere primatul raţiunii, care se manifestă atunci cînd onn» politic ajunge la putere fără a supăra pe nimeni. Acesta trebuie să îndemn^ poporul spre ceea ce este bine, căutîpd să fie el însuşi un model, aşa cum, prin' tre alţii, a făcut Temistocle, renunţîna
143 Plutarh

la ospeţe şi petreceri, sau cum a făcut pericle, schimbîndu-şi felul de viaţă, căci greşelile mici şi nebăgate în seamă la un particular par uriaşe la o personalitate cu mare vază. Oamenii politici nu trebuie gă se opună ascensiunii politice a celor tineri, să nu dispreţuiască pe inferiorii lor (Ei presbytero politeuteon — Dacă un om in vtrstă trebuie să ia parte la conducerea statului), ci să respecte pe orice om —căci fiecare, în felul său, este util societăţii — să cultive pacea şi prietenia, să fugă de ceartă şi dezbinare. P. însă nu concepea abolirea sclavagismului, iar soarta sclavilor nu-1 interesa prea mult. Vieţile paralele, opera capitală a lui P. sînt biografii paralele, două cîte două: biografia unui grec, însoţită de biografia unui roman. Iată perechile de «vieţi paralele» păstrate: Teseu şi Romulus; Licurg şi Numa; Temistocle şi Camillus; Solon şi Poplicola; Pericle şi Fabius Maximus; Alcibiade şi Coriolanus; Timo-leon şi Aemilius Paulus; Pelopida şi Marcellus; Aristide şi Cato cel bătrîn; Philopoimen şi Titus Quinctius Flami-ninus; Pyrrhus şi Marius; Lysandros şi Sulla; Kimon şi Lucullus; Nicias şi Cras-sus; Eumene şi Sertorius; Agesilau şi Pompei; Alexandru şi Caesar; Focion şi Cato cel ttnăr; Agis — Cleomene şi Tibe-rius - Caius Gracchus; Demostene şi Cicero; Demetrios Poliorcetul şi Antonius; Dion şi Brutus. Vieţi izolate: Artarxerxe II; Arătos, Galba,' Otho. «Vieţi» pierdute: Epaminonda, Leonida, Scipio cel ttnăr, Daiphantos. Avem, deci, 23 de perechi, la care se adaugă patru biografii izolate. P. a scris Vieţile paralele nu pentru a face istorie, ci pentru a descoperi în fiecare personalitate politică, a cărei biografie o reconstituie, omul, cu însuşirile lui bune Şi rele, dar mai ales pentru a oferi cititorului modele de virtute. Scopul pentru care compune aceste vieţi este deci psiho-logjc-moral, nu ştiinţific-istoric. Ideea de ? înfăţişa în paralel mari personalităţi istorice fusese pusă în practică încă de Varro şi de Cornelius Nepos. însuşi QuinMian, contemporan cu P., confirmă că ^ceasta punere în paralelă era practicată ln şcolile de retorică. Biograful lasă să s^ înţeleagă că sentimentul de profundă admiraţie pentru romani 1-a determinat să compare un om politic grec cu un om politic roman. Dacă cercetăm cu atenţie comparaţiile care însoţesc anumite perechi de vieţi,' observăm că scopul nemărturisit a fost acela de a dovedi opiniei publice, greceşti şi romane, că şi grecii, nu numai romanii, au avut oameni politici de mare însemnătate. După toate probabilităţile, biograful a început să redacteze Vieţile paralele după anul 105 e.n., deci cînd avea o vîrstă destul de înaintată. Nu se cunoaşte ordinea în care au fost publicate. în ceea ce priveşte concepţiile despre legile de dezvoltare ale societăţii omeneşti, trebuie remarcat mai întîi faptul că biograful nu avea înţelegere pentru importanţa factorului economic şi pentru rolul maselor în desfăşurarea evenimentelor istorice. Scriind Vieţile mai mult din dorinţa de a descoperi şi evidenţia profiluri psihologice şi exemple morale, P. nu s-a preocupat să redea cu fidelitate evenimentele istorice sau să le descopere sensul. Cît priveşte documentarea, biograful n-a găsit redactate de înaintaşii săi biografii ale oamenilor politici. Desigur, existau lucrări cu caracter filosofic, psihologic şi moral despre

oamenii de seamă, dar nimeni nu scrisese încă o biografie propriu-zisă a unui om politic cu intenţia de a-i menţiona, cronologic, întreaga sa activitate, aşa cum o face P. Scriitorul s-a găsit deci permanent în situaţia de a îmbina două elemente: versiunea' istorică şi versiunea psihologic-morală (lucrări de psihologie şi morală publicate mai ales de elevii lui Aristotel), văzîndu-se silit să distingă adevărul de ficţiunea legendelor şi de anecdotică. Prin urmare, a încercat să stabilească anumite criterii de lucru şi unele obiective majore, pe care le-a luat în considerare în toate Vieţile. Aceste criterii sînt: a) criteriul documentar: în biografia lui Caesar de pildă, P. afirmă că nu crede adevărată versiunea potrivit căreia la ieşirea din senat, după ce se ridicase împotriva pedepsei cu moartea pentru cei acuzaţi de a fi participat la complotul lui Cati-lina, Caesar era să fie linşat de o ceată de tineri din preajma lui Cicero. P. respinge această versiune pentru că — argumentează el — dacă ar fi fost adevărată, Cicero ar fi menţionat-o în lucrarea sa

Plutarh -45 144 I PolibiuDe consulatu suo; b) criteriul valorii izvoarelor: biograful respinge o afirmaţie a lui Duris din Samos, pe care-1 socoteşte fantezist şi înclinat spre exagerări; c) criteriul majorităţii izvoarelor: cînd izvoarele se contrazic şi dau două versiuni contradictorii — ambele avînd şanse de a fi adevărate — biograful alege versiunea susţinută de majoritatea izvoarelor; d) criteriul psihologic: P. nu crede că ar fi justă afirmaţia potrivit căreia Pericle ar fi dat poruncă să fie ucis Efialte, pentru că — pretinde biograful — Pericle nu era capabil de o asemenea faptă; e) criteriul arheologic: P. crede că Solon a consultat mai întîi oracolul de la Delfi şi apoi a atacat Salamina, pentru că la îndemnul acestuia a fost ridicat un templu pe locul unde a debarcat primul atenian; f) criteriul verosimilităţii: cînd nu are nici un alt criteriu de a distinge legenda de adevăr, P. se conduce după verosimil. Numeroase sînt, evident, şi şovăielile în interpretări, pe care singur le mărturiseşte. După ce a cercetat izvoarele, după ce a ales faptele, potrivit unuia sau altuia dintre criteriile amintite, P. trebuia să se hotărască asupra unui mod de expunere unitar. Dar există o mulţime de amănunte ale unui fapt pe care un istoric le poate menţiona sau le poate trece sub tăcere. Cercetînd Vieţile paralele din acest punct de vedere, se constată că adesea, contrar promisiunilor făcute (că nu va da amănunte cu privire la bătălii celebre, dacă nu sînt semnificative pentru definirea personajului a cărui biografie o scrie), P. stăruie totuşi asupra unor amănunte care nu spun nimic despre caracterul personajului în discuţie. De pildă, faptul că în lupta de la Salamina şi-a găsit moartea Ariamenes, amiralul Iui Xerxes, nu aduce nici o lumină asupra comportării lui Temistocle în cursul bătăliei, pentru că acel amiral n-a fost ucis de Temistocle, ci de un oarecare Amei-nias din Deceleea. Prin aceasta însă biograful dovedeşte cît de mult se lăsa angrenat uneori în cercetarea faptului istoric, pînă în cele mai mici amănunte. Dacă P. se străduieşte — şi de cele mai multe ori izbuteşte — să stabilească în mod precis un fapt istoric şi să-1 redea cu lux 4e amănunte, nu tot aşa stau lucrurile cînd este vorba de exegeze. Biograful prezintă corect luptele sociale care s-au desfăşurat în diferite cetăţi antice, îndeosebi la Atena şi la Roma, fără însă a le pătrunde în profunzime sensul. în ceea ce priveşte concepţia lui P. faţă de formele de guvernămînt, trebuie' remarcat că dintre cele trei forme pe care le cunoscuse foarte bine (oligarhia spartană, democraţia sclavagistă ateniană şi dictatura militară romană), P. manifestă admiraţia pentru forma de guvernămînt spartană, care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi cea mai puţin aptă să faciliteze progresul social, iar măsurile luate de Pericle pentru a stăvili oarecum libertatea poporului atenian sînt mai bine apreciate de biograf decît atitudinea, după expresia sa, «de a da frîu liber poporului». Problema centrală în aprecierea Vieţilor paralele o constituie modalitatea aleasă în schimbarea profilului caracterologic. în general, el procedează cronologic, iar faptul că la începutul unei Vieţi nu se găsesc întotdeauna ideile generale destinate să alcătuiască o introducere în temă îngăduie cititorului să facă singur generalizările de rigoare. Dar chiar acolo undo există cîteva idei generale la începutul biografiei, desfăşurarea cronologică nu ajută întotdeauna generalizarea. Citind o biografie, rămînem cu impresia că cele cîteva note dominante ale caracterului, pe care biograful doreşte să le pună în îumină, se pierd oarecum în mulţimea de alte detalii expuse în ordine cronologică. Paralelele pe care biograful le face la perechile de Vieţi sînt mai mult prilejuri de caracterizări politice decît psihologice şi, în general, caracterologice. P. pune în lumină discret, dar desluşit pentru cititorul atent mai ales calităţile personajului grec. Paralela este un fel de recapitulare a calităţilor şi defectelor personajelor în discuţie. Vieţile paralele sînt, în primul rînd, o' sursă extrem de bogată de informaţii asupra vieţii publice şi particulare a personajului descris, pe care nu le găsim reunite nici în operele istorio-grafice, nici în alte opere cu caracter filosofic, fie de morală, fie de psihologieDarul de povestitor al lui P. face pe cititor să uite contradicţiile, întrebările cu privire la problemele nelămurite, sau lip' gurile unor informaţii suplimentare. Fermecat de expunerea caldă, învăluită de larga umanitate a biografului, cititorul se lasă dus de firul povestirii şi numai după ce cortina a căzut peste drama al cărui martor a fost, începe să-şi pună tot felul de probleme, dintre care am evocat doar cîteva, spre a ilustra anumite caracteristici ale Vieţilor paralele. Calităţile semnalate au făcut ca Vieţile paralele să fie cartea de căpătîi a multor oameni celebri. Citit cu interes şi studiat în şcolile de retorică, P> rămîne în umbră în evul mediu în Apus, deşi bizantinii îl cunosc şi-1 studiază. în sec XV, cînd se fac traduceri în latineşte, opera lui P. este din nou citită şi comentată. Gustată de Erasmus, ea a găsit o bună primire la curtea regilor Franţei. Datorită Vieţilor Paralele, P. a fost socotit, în sec. XVII, un predicator al naturii morale, al libertăţii şi eroismului. O profundă influenţă a exercitat asupra lui Shakespeare în dramele Iulius Caesar, Coriolanus, Antonius şi Cleopatra. Dar lista personalităţilor celebre care au studiat cu pasiune pe P. se măreşte cu Rous-seau, Montesquieu, Frederic ceAl Mare, Napoleon I, Schiller, Beethoven. încă din secolul trecut, Costache Aristia a tradus în româneşte cîteva Vieţi paralele. A urmat, apoi, traducerea lui M. Georgescu: Plu-tarchu, Vieţile paralele, care cuprinde, de asemenea, numai cîteva vieţi. în anul 1941, M. Jacotă a publicat traducerea primelor opt cărţi. în 1943 şi în 1957 apare traducerea Vieţilor lui Alexandru şi Caesar făcută de N. I. Barbu, pentru ca acelaşi autor să publice, între 1960 şi 1970, traducerea tuturor Vieţilor paralele, în 5 volume.
O OPERA. Manuscrise: Moralia: Laurentianus nr. 56, 5 sec. XIV; Vindobonensis nr. 46, sec. XV; Vindobonensis nr. 36, sec. XV; Ambrosianus W. 859, sec. XIII; Parisinus nr. 1672 sec. XIV; Vaticanus gr. nr. 1012, sec. XIV; Vitae Paralle-fce: Parisinus nr. 1676 sec. XV; Marcianus nr. 385 sec. XIV—XV; Vaticanus nr. 1007, sec. XII; Ambrosianus A nr. 151 sec. XV; Vatica-nus Palatinus nr. 286 sec. XV. Ediţii: Ioannes ftigatius de Monteferrato, Plutarchus, Vi-*"*> Veneţia, 1491; Plutarchus, Moralia sive Ethica, Bale, 1554; H. Estienne, Plutarchus, Opuscula Varia, 3 voi., Paris, 1572; K. Ziegler şi W. Wuhrmann, Plutarchus, Grosse Griechen und Romer, 6 voi., Zurich, Artemis, 1954 — 1965; CI. Linsdkog şi K. Ziegler, Plutarchus, Vitaey 4 voi., Leipzig, Teubner, 1964-1973; II. Fla-celiere şi E. Chambry, Plutarque, Vies Paralleles, 12 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, voi. I, 1964, voi. XII, 1976 ; C. Hubert, M. Poh-lenz, H. Drexler, J. Mau, F. H. Sandbach şl alţii, Moralia, 6 voi., reeditare, Leipzig, Teubner, 1959 — 1971. Plutarque, Oeuvres morales, VII, 1 text şi trad. Jean Dumortier, Paris, Les Belles Lettres, 1975; VII, 2, text şi trad. R. Klaerer-Y. Verniere, ibid., 1976. Traduceri: N. I. Barbu, Plutarh, Vieţi Paralele, 5 voi., Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960-1970. REFERINŢE CRITICE. R. Volkmann, Leben und Schriften des Plutarchs von Cheronea, Berlin, 1869; J. Favre, La morale de Plutarque, Paris, 1909; R. Hirzel, Plutarch, Leipzig, 1912; W. Uxkull-Gyllenband, Plutarch und die griechische Biographie, Stuttgart, 1927; N. I. Barbu, Les Procidis de la peinture des carac-tires et la virili historique dans les biographies de Plutarque, Paris, 1933; K. Ziegler, Plutar-chos von Chaironeia, Stuttgart 1949; P. A. Stader, Plutarch's historical methods, Cambridge, 1965; M. Marinescu-Himu, Plutarque dans la litterature roumaine, Balhan Studies (102), Tesa-lonic, 1969, p. 251 — 262; Daniel Babut, Plutarque et le stoicisme, Paris, Presses Univ. de-France, 1969 (dizertaţie)

N.I.B.

POLIBIU [Polybios], fiul lui Lycortas; (c. 201 î.e.n., Megalopolis, Arcadia, Pelo-pones — 118 î.e.n., Pelopones?). Istoric. Tatăl său a fost strategul ligii aheiene. P. a primit o educaţie aleasă, studiind muzica, literatura, istoria, geografia şi istoria artelor. între 181 şi 180 î.e.n. 1-a însoţit pe tatăl său în Egipt, la curtea lui Ptol'emeu V Epiphanes. La împlinirea vîrstei legale (c. 169 î.e.n.), a fost ales hipparh (comandant alA cavaleriei), funcţie militară şi politică. în 168 î.e.n. legiunile romane, sub comanda lui L. Aemilius Paulus, înfrîng falanga macedoneană a regelui Perseu în bătălia de la Pidna. Partidul filoroman din Ahaia se grăbeşte să-1 felicite pe consulul învingător căruia i se înmînează o listă cu peste 1000 de aheeni filomacedoneni, printre care fi-

gura şi P. Aceşti greci, deportaţi în Italia ca ostatici, au fost internaţi în diferite municipii, mai cu seamă ale Etruriei. Singur P. obţine îngăduinţa de a rămîne la Roma. Casa Scipionilor, în care P. ■devine un personaj familiar, îi dă posibilitatea să observe desfăşurarea vieţii politice şi sociale romane. Abia în 150 î.e.n., Senatul roman a decretat amnistierea ostaticilor greci deportaţi cu 17 ani în urmă. La această dată, Roma se afla în ajunul celui de al III-lea război punic. •Cînd armatele romane au trecut în Africa, P. a fost invitat, în calitate de expert militar, să participe la expediţie. în Africa -vizitează pe regele Masinissa şi asistă la operaţiile militare încheiate prin distrugerea Cartaginei (147 î.e.n.). Ulterior, va asista şi la înăbuşirea în sînge a răscoalei Corintului, precum şi la campaniile lui Scipio în Spania. A' întreprins apoi ■călătorii de studii. Vestit între toate este itinerarul parcurs pe urmele lui Hannibal, invadatorul Italiei. în timpul lui Ptolemeu III Evergetul e din nou în Egipt, la Alexandria. A călătorit adesea şi prin ■centrele mari ale Eladei. Opera literară -a lui P. este vastă. Viaţa lui Philopoi-men, o apologie, este prima lucrare a istoriografului din Megalopolis. A scris, apoi, Techne taktike (Tratat de tactică), menţionat în lucrarea sa de istorie (IX, 20). Cicero într-o scrisoare către L. Lucceius (Ad familiares, V, 12, 2), menţionează o altă lucrare a lui P. cu titlul Războiul nu-mantin. Opera sa de căpetenie, singura care a străbătut veacurile pînă la noi, şi ea mutilată, o formează Historiai (Istoriile) în 40 de cărţi. Ea reprezintă un tratat de istorie universală, cu profund caracter pragmatic, o ştiinţă orientată spre cunoaşterea precisă a faptelor, a politicii şi a războiului, avînd un scop utilitar. Istoriile marchează totodată o cotitură în istoriografia greacă, datorită principiilor noi, ştiinţifice, care stau la baza elaborării lor.
O

Trei evenimente constituie punctul de plecare al relatărilor cuprinse în Istorii: războiul lui Hannibal, războiul «aliaţilor» şi războiul pentru Coelesiria. Primele două eărţi servesc ca introducere la întreaga lucrare; în ele se recapitulează pe scurt evenimentele primului război punic (264— 221 î.e.n.). în felul acesta opera lui p. continuă, într-un anume sens, lucrarea lui Timaios, încheiată cu evenimentele anului 264 î.e.n., iar în partea principală, continuă opera lui Arătos din Sicyon, care se sfîrşea cu evenimentele anului 221 î.e.n. Iată sumarul Istoriilor: creşterea treptată a puterii romane, pînă la izbucnirea primului război punic şi primul pas făcut de romani în Sicilia (cartea I); primul război iliric, războiul cu gallii şi istoria ligii aheiene (cartea II); al doilea război punic, pînă la lupta de la Cannae (216 î.e.n.), cuprinzînd asedierea Saguntului, marşul triumfător al lui Hannibal din Spania, peste Alpi, în Italia, bătăliile de la Ticinus, Trebia şi Trasimenus (cartea III); evenimentele din Grecia, Asia şi Egipt, dintre care mai însemnate sînt războiul «aliaţilor», purtat de Filip V al Macedoniei împotriva etolienilor, încheiat cu pacea de la Naupactos (217 î.e.n.), războiul dintre Rodos şi Byzantion, evenimentele din Creta şi din Sinope, războiul dintre Ptolemeu IV Philopator, regele Egiptului, şi Antioh III, regele Siriei pentru Coelesiria, încheiat cu victoria egiptenilor la Raphia, 217 î.e.n. (cărţile IV şi V); digresiune asupra constituţiei romane şi a organizaţiei militare romane (cartea VI). Fragmentele cărţilor VII — XVI reiau evenimentele de lâ anul 215 î.e.n. înfăţişînd: al doilea război punic, expediţiile lui Antioh III împotriva lui Ahaios (încheiate cu victoria celui din urmă, 213 î.e.n.); războiul purtat de romani în alianţă cu etolienii împotriva lui Filip V, care încerca să-şi întindă stăpînirea asupra posesiunilor egiptene de la Marea Egee (încheiat în 206 î.e.n.); moartea lui Arătos din Sicyon (213 î.e.n.) şi slăbirea ligii aheiene, pînă ce în fruntea ei ajunge Philopoimen; intervenţia romanilor în Peninsula Balcanică, al doilea război macedonean şi începutul conflictului cu Antioh. Din cartea XVII (199-198 î.e.n.) nu s-a păstrat nimic. în cartea XVIII, rămasă pe jumătate, sînt povestite evenimentele anilor 197 — 196 î.e.n. Cartea XIX (195—194 î.e.n.) este aproape «n întregime pierdută. Cărţile XX—XXII nrezintă războiul împotriva etolienilor şi a lui Antioh, înfrînt la Magnesia, după care se stabileşte dominaţia romană în Asia. Fragmentele păstrate din cărţile următoare, pînă la a XXVI-a inclusiv, narează evenimentele legate de războiul lui Eumenes II şi Ariarathes împotriva lui Pharnakes din Pont; expediţia lui Antioh IV Epiphanes în Egipt şi războiul dintre romani şi regele Macedoniei, Per-seu. Cărţile XXVII şi XXVIII înfăţişează al treilea război macedonean, înfrîn-gerea lui Perseu în bătălia de la Pidna (168 î.e.n.). Fragmentele din restul cărţilor pînă la XXXVIII inclusiv tratează expediţia romanilor împotriva celtiberi-lor, a 'cartaginezilor împotriva lui Masinissa şi distrugerea Cartaginei; războiul lui Antioh împotriva lui Prusias şi războiul lui Ariarathes împotriva fratelui său vitreg, Orophernes; moartea lui Seleucos, regele Siriei. în cartea XXXIX, P. revine la războiul dintre romani şi greci, încheiat cu distrugerea Corintului (146 î.e.n.). Cartea XL este pierdută. O operă atît de "vastă ii'i. Istoriile a necesitat mulţi ani de" elaborare. Se presupune că partea în care sînt narate evenimentele pînă la bătălia de la Pidna a fost compusă înainte de anul 146 î.e.n. întîmplările anului 146 şi ale anilor următori par să fie obiectul unei redactări ulterioare. Completări la date diferite s-au făcut la toate cărţile. Ultimul adaos pare să fie notiţa care menţionează construirea Căii Domitia din anul 120 î.e.n. O parte a Istoriilor a fost publicată de autor; lucrarea întreagă a fost însă editată după moartea lui, dovadă notiţa editorului care adaugă unele aprecieri asupra istoriografului. Şederea îndelungată a lui P. la Roma, în timpul marii expansiuni romane, i-a sugerat ideea de a îmbrăţişa în povestirea sa istoria tuturor Popoarelor lumii. Acesta a fost punctul de plecare în conceperea unei istorii universale. Au încercat şi alţi istoriografi să făurească o istorie asemănătoare. Dar în vreme ce lucrările înaintaşilor erau o aglomerare şi o juxtapunere de istorii particulare, fără legătură între ele, P. a izbu-Wsă elaboreze prima istorie universală !tt înţelesul modern al cuvîntului. El concepe o operă de sinteză, în care eveniPolibiu mentele, desfăşurate în diferite puncte ale lumii, sînt organic integrate în întreg, în care diversele fapte sînt examinate şi înfăţişate prin prisma politicii romane, firul călăuzitor şi legătura intrinsecă dintre faptele narate. In ciuda unor lipsuri inerente, se poate vorbi de o coeziune a părţilor şi de o viziune de ansamblu realizată cu măestrie. Sub acest aspect,. Istoriile lui P. sînt operă unică în toată antichitatea, judecind după scrierile istorice greco-romane care au supravieţuit veacurilor. S-a presupus că ideea de universalitate i-a fost inspirată istoriografului din Megalopolis de concepţiile stoice, care se bucurau la Roma de foarte mulţi adepţi. Dar opera lui P. nu justifică această supoziţie. Istoricul nu are viziunea unui stat «universal» în care neamurile şi popoarele să trăiască înfrăţite, supunîn-du-se din convingere unui singur stăpîn, aşa cum prevede filosofia stoică. Dimpotrivă, în această lume unită silnic între aceleaşi fruntarii, el vede raporturile antagonice dintre învingători şi învinşi. Istoria universală a lui P. are un caracter pragmatic. Spre deosebire de precursorii şi contemporanii săi, erudiţi şi elocvenţi, dar care au elaborat o ştiinţă de cabinet, de bibliotecă, fără să cunoască efervescenţa vieţii, P. a făurit o istorie orientată în întregime spre cunoaşterea precisă a faptelor, a politicii şi a războiului. Ur-mînd preceptele aristotelice, P. susţine că istoriograful trebuie să aibă o viaţă activă, petrecută în lupta politică, în armată, în magistratură, în călătorii, nu numai în studiul de bibliotecă. în această ordine de idei, parafrazînd pe Platon, care spusese că societatea omenească va merge bine

cînd filosofii vor fi regi şi regii vor fi filosofi, P. susţine că istoria va fi bine întocmită cînd oamenii politici vor începe să scrie istorie şi cînd cei care se apucă să scrie se vor gîndi că experienţa politică este absolut necesară pentru istorie. Prin aceste idei, puse în aplicare de el însuşi, P. aduce în istoriografia greacă, pe vremea lui redusă la erudiţie şi la retorică, un suflu nou, izvorît din experienţa sa cîştigată pe cîmpul de bătălie, în diplomaţie, în magistratură, în lungile-i călătorii. P. doreşte ca, prin opera sa istorică, să fie util oamenilor de stat, comandan-

Polibiu ţilor de oşti, oferindu-le un tratat ( « prag-mateia») întemeiat nu pe teorii, ci pe o analiză riguroasă a faptelor, un tratat al actelor politice, pe care le examinează competent, cu riscul de a părea sever şi monoton. Numai istoriograful înarmat cu experienţă practică va putea degaja adevărul din cărţi, afirmă autorul Istoriilor. Prin această teorie originală, P. dovedeşte filiaţia de idei cu Tucidide. Cunoaşterea cărţilor înseamnă, în schimb, examinarea operelor înaintaşilor, confruntarea lor cu alte lucrări similare, filtrarea informaţiilor furnizate prin propria judecată. în această privinţă, P. a fost neîntrecut. Istoricii, geografii, filosofii, literaţii citaţi pe tot parcursul Istoriilor sînt mărturii clare ale erudiţiei sale. Dar P. nu a reprodus niciodată fără discernămînt informaţiile găsite. Critica făcută izvoarelor este foarte severă. El scuză de obicei erorile datorate unei ignorante inevitabile, nu iartă însă pe istoricii care suplinesc lacunele din informaţia lor prin retorică. Mai mult decît atît, erudiţia lui nu se mărgineşte la conspectarea cărţilor; el a studiat toate documentele avute la dispoziţie, inclusiv arhive şi inscripţii. Primele cinci cărţi ale Istoriilor se sprijină, în mare parte, pe izvoare scrise, fiind vorba de evenimente mai vechi. Dar pe lingă cunoaşterea ce i-o oferea documentarea livrescă, P. a întreprins o amplă informaţie pe teren, con-siderînd cunoaşterea locurilor indispensabilă într-o cercetare ştiinţifică. Călătoriile făcute de P. sînt foarte vaste. El a vizitat cea mai mare parte a Eladei, Italia, Spania, Gallia pînă la Ocean, Sici-lia, Libia şi Egiptul. Rodul călătoriilor sale se concretizează în descrierea locurilor; trei cărţi (VI, XII şi XXXIV) sînt aproape în întregime expuneri geografice. Spre deosebire însă de geografii savanţi ca Pytheas şi Eratostene, P. este preocupat în primul rînd de război şi de politică; descrierile geografice, oricît de ample şi de precise, formează doar cadrul în care se desfăşoară evenimentele politice. Un istoric, după părerea lui P., trebuie să fie întotdeauna călăuzit de o concepţie filosofică. El nu se pronunţă pentru'o anumită şcoală, deşi s-a crezut că a îmbrăţişat filosofia stoică, ci pentru un ansamblu de vederi generale asupra legilor care 148 conduc înlănţuirea faptelor istorice. Principiul cauzalităţii, care stă la baza acestei înlănţuiri, constă, după părerea lui din trei momente: cauza («aitia»), pretextul ( « prophasis ») şi începutul (« ar-che»). Cauza este mobilul esenţial, primordial, în desfăşurarea evenimentelor. Pretextul este cauza imediată, aparentă, invocată, iar începutul este, de fapt, ultimul dintre cele trei momente. Principiul cauzalităţii ne apare astfel extrem de instructiv, deoarece ne asigură că aceeaşi cauză va genera mereu acelaşi efect. De aceea, examinînd trecutul, se poate prevedea viitorul. Cauzele necesare şi permanente nu rezidă în voinţa zeilor, nici în soartă sau destin, ci în « ideile» şi « dispoziţiile», nu ale unui om la un moment dat, ci ale unui neam întreg, în decursul unei perioade de timp. Ideile tradiţionale, moravurile şi, mai presus de toate, instituţiile politice şi militare, constituie după P. cea mai puternică dintre cauzele istorice. De aici rezultă că obiectul final al istoriei este studierea minuţioasă a vieţii complexe a neamurilor şi popoarelor. Deoarece, după expresia lui Isoerate, «inima» cetăţilor este constituţia politică ( « politeia»), P. a întreprins studii excepţionale asupra constituţiilor Spartei, Cartaginei, Romei, asupra organizaţiei militare romane etc, care constituie adevărate monumente ale ştiinţei istorice. O altă teză a filosofiei sale istorice constă în îmbrăţişarea într-o singură viziune de ansamblu a evoluţiei neamurilor şi a popoarelor. Diversele instituţii, formele de guvernămînt, constituţiile nu sînt, după părerea lui P., mecanisme fixe, ci organisme supuse schimbării. Ele se succed şi se înlocuiesc unele pe altele într-o ordine bine determinată. Fiecare formă politică înregistrează perioada de dezvoltare şi de declin, potrivit legii inflexibile a evoluţiei («anakyklosis»)-Roma însăşi, în plină înflorire pe vremea războaielor punice, nu se va putea sustrage acestei legi. Desigur, i se poate reproşa lui P., adept al teoriei ciclice în ştiinţa istoriei, rigurozitatea « mecanică» atribuită acestor legi, fără a mai ţine seamă de varietatea circumstanţelor care modifică adesea efectele. Procedeele de 149 expunere în operele de istorie erau aproape identice pe vremea lui P. la toţi scriitorii; prefeţe lungi la începutul operei şi a marilor secţiuni erau urmate de relatări retorice cu' indicaţii cronologice amănunţite, întrerupte fie de digresiuni erudite, etimologice, mitice, de anecdote, fie de discursuri fictive, mostre de elocinţă. P. este un inovator şi în acest domeniu, elimi-nînd toate aceste procedee, cu excepţia relatării exacte, cronologice, a faptelor. Inovaţia cea mai de seamă în acest sens, care îi deosebeşte nu numai de istoriografii secundari, ci chiar şi de Tucidide, este abandonarea discursurilor. Era o reformă atît de îndrăzneaţă pentru acele vremuri, încît nu şi-a găsit mulţi imitatori între urmaşi în toată antichitatea. P. nu dispreţuieşte totuşi discursurile pro-priu-zise. Dimpotrivă, el acordă cuvintelor rostite cu adevărat valoarea unui document. De aceea, condamnă cu asprime discursurile ticluite. Dacă sub aspectul fondului valoarea Istoriilor este inegalabilă, redactarea prezintă numeroase scăderi, îi lipseşte compoziţia armonioasă, vie, viguroasă, a operelor clasice. Termenii compuşi, frazele ample şi asimetrice, stilul monoton, fără relief şi fără graţie au făcut pe învăţaţii moderni să compare compoziţia Istoriilor cu o construcţie solidă, dar rece şi severă, în care în nici un caz nu sălăşluiesc muzele. Limba folosită de P. este « dialectul comun» (« koi-ne») al epocii sale. Prin abundenţa cuvintelor abstracte şi a epitetelor vagi, inexpresive, prin participiile numeroase, prin peri-frazele cu prepoziţii în locul cazurilor simple, limba lui P. capătă aspectul oficial al limbii de cancelarie. Dar aceste stîngăcii ale formei sînt compensate de forţa sfredelitoare a inteligenţei autorului, de sinceritatea şi convingerea cu care îşi exprimă ideile, de ardoarea cu care urmăreşte să instruiască pe cititor. Ele sînt depăşite, în orice caz, de valoarea incontestabilă a conţinutului. Prin caracterul lor de istorie universală şi pragmatică, Istoriile reprezintă o cotitură în evoluţia istoriografiei greceşti. Opera lui P. a suscitat un viu interes încă de la apariţia ei. Scriitori şi oameni de ştiinţă valoroşi, ca "oseidonios şi Strabon, o preţuiesc şi o utilizează. Istoriografii romani, ca SemPolibiu pronius Asellio şi Coelius Antipater, o urmează cu fidelitate. Titus Livius o traduce parţial, ca, de pildă, în pasajele referitoare la războiul Macedoniei şi la cel al Siriei, sau la relaţiile dintre greci şi romani, dar mai cu seamă la evenimentele din Sicilia şi cel de-al doilea război punic. Diodor din Sicilia transcrie pasaje întregi din Istorii, iar Marcus Brutus a făcut un extras din această operă. însuşi Cicero o consultă la scrierea lucrării sale De republica, pentru analiza diverselor constituţii ale statelor antice. Istoricii moderni pun mare temei pe informaţiile oferite de P., utilizîndu-1 ca sursă documentară de primă însemnătate.
O OPERA. Manuscrise: Vaticanus nr. 124, sec. XI sau XII; Monacensis nr. 157, sec. XIV; Monacensis nr. 388, sec. XIV; Parisinus nr. 1648 A; ms. care cuprind excerpte: Urbinas nr. 102, sec. XI sau XII; Vaticanus nr. 73 (palimpsest) sec. X —XI; Scoriatensis I, 11 sec. XVI. Despre tradiţia manuscrisâ a operei lui Polibiu: J. M. Moore, The Manuscript Tradition of Polybius, Class. Studies, Londra-Cambridge» Univ. Press, 1965. Editio princeps: Hervagius, Polybii Historiae, Bale, 1549. Ediţii: F. Diibner, Polybii Historiae, Paris, F. Didot, 1839; L. Dindorf,

Polybii Historiae, Leipzig, Teubner, 1866 — 1868, ed. revizuita de Th. Buttner Wobst, 1905, retipărire, ibid., 1964-1967; Fr. Hultsch, Polybii Historiae, Berlin. Weidmann, 1867 — 1871, ed. definitivă; H. Drexler, Polybius. Geschichte, 2 voi. Zurich, Artemis, 1961 — 1963; Paul Pedech, Polybe, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1969 — 1970. Traduceri: Vir-gil Popescu, Polybios, Istorii, voi. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966. REFERINŢE CRITICE. E. Mioni, Polibio, Padova, 1949; K. von Fritz, The Theory of the mixed Constitution in Antiquity. A criticat Analysis of Polibius political Ideas, New York, 1954; P. P6dech, La Geographie de Polybe. £tu-des classiques 24, Paris, 1956, p. 3 — 24; F. W. Walbank, A historical Commentary on Polybios, voi. I, Oxford, Clarendon, 1957; voi. II, ibid., 1967; P. Pedech. La mithode historiquede Polybe, Paris, Les Belles Lettres, 1964; V. Popescu, Studiul Introductiv la ed. citată, p. 5 — 54; Polybios-Lexihon, sub redacţia lui A. Mauersberger, Academia de Ştiinţe din Berlin,.

Poseidonios 150
ed.1,1956; retipărire, 1968; K.B. Petzold,Studien zur Methode des Polybios und zu ihrer historischen Auswertung, Mtinchen. Beck, 1969; J. A. Fou-cault, Recherche sur la langue ei le style de Polybe, Paris, Les Belles Lettres, 1972; F. W. Walbank, Polybius, Sather classical Lectures, Univ. of California Press, Berkeley-Londra, 1972.

F.V.Şt. POSEIDONIOS [Poseidonios] (c. 135 î.e.n. Apameea, Siria — c. 50 î.e.n. Rodos). Filosof stoic şi om de ştiinţă. Unul din cei mai iluştri profesori din antichitatea elenistică. Discipol al lui Panaitios, pe care 1-a audiat la Atena, a preluat de la magistrul său conducerea şcolii stoice. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Rodos, a doua sa patrie, unde a deschis •o şcoală de filosofie devenită celebră. Printre cei care au studiat aici se numără şi Cicero. A întreţinut strînse legături de prietenie cu Pompeius, al cărui istoriograf a şi devenit. în Rodos, a exercitat funcţia de pritan şi, în jurul anilor 80 î.e.n., concetăţenii săi lau trimis la Roma într-o solie. Rezultatul vastelor sale cercetări pe tărîm ştiinţific s-au concretizat în studii ştiinţifice, ca de pildă lucrarea Peri okeanou (Despre ocean) şi tratate filosofice, din nefericire pierdute pentru noi. O P. a avut preocupări foarte variate, dedi-cîndu-se, cu egală ardoare, atît vieţii publice, cît şi studiilor. încă înainte de a se stabili la Rodos, prin 105 î.e.n., a întreprins numeroase călătorii, majoritatea în interes de studii. A vizitat Spania, Oallia meridională, Italia şi Sicilia. S-a oprit la Gades, nu departe de coloanele lui Heracles (Gibraltar), pentru a studia mareele şi, probabil, pentru a verifica aserţiunile astronomice ale înaintaşilor eăi, Eudoxos din Cnidos şi Pytheas. Unul dintre rezultatele acestui popas a fost fixarea stelei Canopos pe harta cerului, semnalată anterior prin calcule de Eudoxos. în cursul călătoriei prin peninsula Iberică, s-a interesat de produsele acestei regiuni căutînd să explice provenienţa marilor bogăţii ale subsolului. Trave'r-eînd Mediterana, a asistat la un cataclism în preajma insulelor Lip ari: marea s-a înălţat tulburată din străfunduri, apoi la suprafaţă s-a ivit o insulă. în toate drumeţiile sale, s-a dovedit un observator perspicace şi un asiduu căutător al cauzelor fenomenelor. Dintre multiplele domenii de cercetare care l-au preocupat, el a manifestat o preferinţă netă pentru studiul naturii. Diogene Laerţiu semnalează faptul că P., ca şi profesorul său Panaitios, pune pe primul plan «ta physika» (ştiinţele naturii), nu logica. în concepţia lui P. omul, cerul şi pămîntul se află într-o strînsă legătură prin legea armoniei universale. Descoperirea adevărului despre legităţile naturii serveşte la desluşirea adevărului despre legităţile din societate. Pentru el fericirea îşi are temeiul într-o viaţă de cunoaştere a ordinii lucrurilor, într-o conformare cu această ordine. în consecinţă, interesul său s-a îndreptat cu precădere spre fenomenele naturii, în care le include şi pe cele cosmice. După părerea lui, lumea este unică, mărginită, de formă sferică, deoarece sfera este forma cea mai potrivită pentru mişcare. în jurul ei se află vidul incorporai, adică spaţiul capabil de a fi ocupat de un corp, fără a fi totuşi ocupat. Universul este alcătuit din cer şi din pă-mînt. Raţiunea pătrunde în fiecare parte a lumii, cerul fiind raţiunea conducătoare. P. numeşte lumea' «zoon» (fiinţă vie), considerînd că este înzestrată cu raţiune şi putere vitală. Soarele şi luna au', ca şi pămîntul, formă sferică, cu deosebirea că soarele este o sursă de foc pur, mai mare decît pămîntul. El ştia ce înseamnă o eclipsă de lună, provocată de conul umbrei aruncată de pămîntul luminat de soare. Considera luna, în mod corect, un corp ceresc, avînd o compoziţie apropiată de cea a pămîntului. în domeniul geografiei matematice, P. aduce, de asemenea, o contribuţie apreciabilă. Una dintre problemele controversate ale vremii era împărţirea globului pămîntesc în zone. El a izbutit să sistematizeze diferitele păreri exprimate pe această temă şi să limpezească lucrurile: sub aspect astronomic, zonele se disting în funcţie de jocul umbrelor; sub aspect climateric, globul se împarte în zone latitudi-nale; din punct de vedere etnic, se deosebeşte o zonă etiopică, alta scito-celtică şi 151 Poseidonios; alta intermediară; în funcţie de fenomenele umane, se impune existenţa unei zone ecuatoriale locuite, în apropierea zonelor subtropicale deşerte. în general, P. este un transmiţător al descoperirilor geografice şi al ipotezelor matematice formulate anterior de Pytheas, de Eratostene, de jjipparchos şi de Seleucos. Dar, cu inteligenţa sa sclipitoare şi cu erudiţia sa, la care se adaugă un remarcabil talent al expunerii, a adus un serviciu imens istoriografiei: examinează fiecare temă în toată amploarea ei, încearcă să limpezească confuziile şi îşi exprimă propria-i părere. Bineînţeles, în activitatea sa nu lipsesc unele contribuţii originale, cum este, de pildă, determinarea circumferinţei terestre prin observarea stelei Canopos din diverse puncte de pe pămînt. în domeniul geografiei regionale şi umane, P. se dovedeşte un visător, dacă nu chiar un poet. Contemplarea naturii şi observarea vieţii umane sînt pentru el adevărate surse de încântare şi de poezie. Spre deosebire de Eratostene, care neagă poemelor homerice orice valoare de ordin ştiinţific, el încearcă să concilieze datele homerice cu realităţile geografice, semnalînd, de pildă, urmele lui Odiseu în Iberia sau comparînd pe mysienii din Tracia cu hippemolgii şi galactofagii lui Homer. încîntarea sa în faţa minunăţiilor firii debordează uneori în efluvii lirice şi într-un limbaj metaforic. Cu siguranţă, discipolii săi din Rodos vor fi ştiut să aprecieze farmecul prelegerilor sale care, sub o haină poetică, expuneau teme savante, uneori aride. Firea de poet nu 1-a împiedicat însă pe ilustrul învăţat să se preocupe concomitent de cele mai concrete Şi mai acute realităţi ale vieţii cotidiene. Fericirea supremă, ce constă din contemplarea armoniei şi a ordinii universale, se cîşţigă — susţinea P. — prin contribuţia activă a omului la realizarea acestei armonii. O astfel de concepţie, uimitoare pentru acele vremuri, ne dezvăluie o personalitate complexă, care întruchipează echilibrul dintre spiritul înclinat spre speculare ştiinţifică şi simţul realităţii, între contemplare şi acţiune. Potrivit părerilor ?a'e, legile lumii materiale, dacă sînt bine Wţelese, se află în deplină armonie cu etica, cu poezia, cu arta, cu religia şi, în general, cu destinul uman, deoarece toate-se supun unei singure şi măreţe legi: armonia universală. Teoria despre progresul societăţilor umane se bazează pe cuceririle datorate muncii creatoare, «invenţiile» fiind îmboldite de necesitate («chrei-â») şi de instinctul de a imita (« mime-sis»). P. s-a bucurat de o mare admiraţie-în rîndurile contemporanilor săi. Cea mai amplă prezentare a operei lui P., care a avut o înrîurire hotărîtoare asupra direcţiilor de gîndire din viaţa culturală a Romei republicane, se găseşte la Diogene-Laerţiu, potrivit căruia, P. a scris un tratat de istorie intitulat Historiai (Istorii), a compus Istoria lui Pompei, a elaborat o-lucrare Meteorologika (Meteorologie) şi un Physikos Logos (Tratat de fizică). Lucrarea Despre Ocean a cunoscut un răsunător succes datorită teoriilor despre maree-provocate de ciclul lunar şi concepţiei relative la cosmos, a cărui funcţionalitate era comparată cu aceea a unui organism viu. Operele lui, scrise într-un stil atrăgător, au fost amplu utilizate de personalităţi ale vremii, graţie cărora ideile lui P. au reuşit să străbată veacurile pînă la noi. Cicero, în De

officiis, împrumută unele teze din lucrarea lui P. Peri tou kathekon-tos (Despre datorie). Nicolaos din Damasc,-Trogus Pompeius, Titus Livius şi Strabon găsesc în scrierile lui o valoroasă sursă de informaţie. Datorită lor, dar mai cu seamă lui Strabon, putem astăzi reconstitui imaginea marii personalităţi pe care a întrupat-o acest învăţat şi literat al lumii anticeO
OPERA. Ediţii: T. Bake, Posidonii Rhodii reli-quiae doctrinae, Haak, 1810; F. Jakoby, Fragmente der Griechischen Historiker, Berlin, Leiden, 1923, p. 87 şi urm. REFERINŢE CRITICE. F. Schiilein, Unter-suchungen uber des Posedonios Schrift « Peri Okeanou; Erlangen, 1901; K. Reinhardt, Poseidonios, Milnchen, 1921; Idem, Kosmos und Sympathie, Munchen, 1926; Idem, Poseidonios von Apameia. Der Rhodier genannt, Stuttgart, Druckenmuller, 1954; H. J. Mette, Poseidonios, Pauly-Wissowa, RE, XLIII, 1953, p. 558-827; Mărie Laffranque, Poseidonios, essai de mise au point, Paris, 1964; G. Aujac, Strabon et lascience de son temps în Les Sciences du monde, Paris, 1966, p. 74 — 80; K. Marx, Deosebirea dintre filosofia naturii si filosofia naturii la Epicur, în Scrieri din tinereţe, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 31.

F.V.Şt.

s
SAPPHO [Psappha], fiica lui Scamandro-nymos şi a Kleidei; (sec. VI î.e.n., Myti-lene, Lesbos). Cea mai de seamă poetă lirică a antichităţii greceşti. A condus o şcoală-cenaclu la Mytilene, ce purta numele de «casa Muzelor», în care erau primite tinere fete aparţinînd aristocraţiei locale din Lesbos. Deşi a avut de suferit în urma vicisitudinelor politice prin care a trecut insula în sec. VI î.e.n. — fiind nevoită să ia calea exilului — în versurile ei, cu excepţia a două, trei fragmente, nu se găsesc aluzii la evenimentele care au dus la instaurarea tiraniei în Lesbos. Tematica poeziilor sale este pur feminină, axată pe învăţătura muzicii şi a dansului. Cintecele compuse de poetă şi de elevele ei erau monodii, acompaniate la liră. S. a compus însăşi imnuri corale precum şi poeme de largă respiraţie, după cîte rezultă dintr-un fragment de epitha-lam în care cînta nunta lui Hector cu Andromaca. Valoroase sînt prelucrările ei din lirica populară lesbiană, adevărate bijuterii ale genului, cîntecele de nuntă îndeosebi. Iubirea, strălucirea frumuseţii tinere, farmecul personal, luxul, vraja nopţii luminată de lună se desprind din fiecare rînd scris de poetă, în puternic contrast cu oroarea de aspectele degradante ale vieţii. S. a fost o artistă desăvîrşită a ■cuvîntului scris. Dialectul eolic ce-1 întrebuinţează nu a împiedicat răspîndirea poemelor ei, grupate de exegeţii elenistici în 9 cărţi. în jurul morţii poetei antichitatea a' brodat legenda iubirii pentru Phaon (Ovidiu, Heroides, XV). Catul şi TIoraţiu i-au adaptat şi imitat unele poeme, încetăţenind strofa safică la Roma. în lirica universală, poeţii au încercat să scrie versuri în metrul safic. (la noi, Erni-nescu). O Contemporană cu Alceu, poeta aparţinea unei familii aristocrate din insula Lesbos. în primele decenii ale sec. VI î.e.n. a fost nevoită să plece în exil (se pare, în Sicilia). Tatăl poetei făcea parte dintre latifundiarii insulei (Diehl, fragm. 31); cei trei fraţi, Larichos, Charaxos şi Eurygios — menţionaţi uneori de S. — au deţinut diferite funcţii onorifice în insulă. Herodot (Istorii, II, 135^ povesteşte pe larg despre o aventură sentimentală a lui Charaxos în Egipt, la Naucratis, unde, sosî't cu o încărcătură de mărfuri din Lesbos, era gata să se ruineze pentru o prea frumoasă curtezană, Doricha. într-un lung poem, plin de admonestări, din care s-au păstrat cîteva rînduri (Diehl, fragm. 26), S. îşi îndeamnă fratele să revină pe calea cea bună. Cu privire la viaţa intimă a poetei, părerile sînt împărţite.' Notiţa biografică din lexiconul bizantin Suda susţine că a fost căsătorită cu un cetăţean bogat din Lesbos, Kerkylas, cu care a avut o fetiţă, numită Kle'is, după mama poetei. Faptul este confirmat de Ovidiu {Heroides, XV, v. 70), precum şi într-o biografie anonimă, descifrată pe un papirus (Oxyrhynchus Papyri, voi. XV, nr. 1800). Un alt fragment papiriaceu, descoperit în deceniul IV al secolului nostru, cuprinde o mărturie directă despre existenţa copilului: « fetiţa mea frumoasa, Kle'is, ca o floare de aur ». Mult mai numeroase ştiri avem despre activitatea Pu" 153 Sappho blică a lui S. A fost conducătoare a unui cerc de tinere fete. Este vorba, de fapt, despre o asociaţie, care nu era altceva decit o şcoală de muzică şi poezie afiliată cultului' marii divinităţi de origine asiatică, Afrodita. în astfel de « şcoli» educaţia poetică şi morală nu era cîtuşi de puţin neglijată. Instituţii asemănătoare par să fi fost numeroase în Lesbos, de vreme ce S. însăşi pomeneşte de existenţa a încă două cercuri, conduse de Gorgo şi, respectiv, Andromeda. Poate uneia din aceste două rivale se adresează următoarele rînduri închinate «unei femei needucate»: « cînd vei fi murit, vei zăcea pe veci, fără ca cineva să-şi amintească vreodată de tine; tu n-ai avut parte de trandafirii Pieriei; fără renume aici, tot aşa vei rămîne şi în Hades, rătăcind încoace şi încolo printre morţii necunoscuţi» (Diehl, fragm. 58). Mele (Cîntecele), compuse de S., grupate de filologii alexandrini după criterii metrice, erau in majoritatea lor monodii. Cele mai izbutite poeme rămîn acelea în care găsim notate propriile ei trăiri. Evident, S. avea un model ilustru în poemele lui Arhiloh din Păros, dar puterea de expresie în creaţia ei, o îmbinare unică de simplitate şi forţă, este remarcabilă. Ca şi Arhiloh, urmînd tradiţia poetică inaugurată de Terpandru, S. acordă o deosebită grijă înfăţişării stilistice şi metrice a poemelor ce le compunea cu diferite ocazii: serbări religioase, căsătorii, ocazii festive. Ordinea cuvintelor, de un firesc rar întîl-nit, lipsa epitetelor pompoase, sonore, de rigoare în poezia epică, conferă versurilor safice o deosebită naturaleţe. Abia la repetate lecturi cititorul îşi dă seama că impresia neasemuită care se degajă din fragmentele lizibile este, în fond, efectul unei arte poetice rafinate, în care legile simetriei şi ale opoziţiei sînt aplicate fără pWŞ. Cel mai cunoscut poem safic, cîn-tecui I din cartea I, a fost considerat încă din antichitate drept o capodoperă. Poemul este un imn închinat Afroditei. Dacă tăcem o apropiere între Iliada, XIX, v. '8—199 şi imnul safic, ne dăm seama « asemenea invocaţii adresate divinităţi protectoare a iubirii şi fecundităţii erau Practică curentă în creaţiile poetice vechii Grecii. Iată prima strofă: « Afrodita, fiica lui Zeus, vicleană / Tu, din tronul tău scăpărînd lumină, / Nu mă frînge-n chinuri, te rog, stăpînă, / Nici în aleanuri» (trad. Simina Noica). Zeiţa, — care auzindu-i chemarea soseşte într-un car tras de vrăbii iuţi ce zboară lin peste pămîntul negru — îi adresează poetei următoarele cuvinte: «Cine te supără? Persuasiunea (« Peitho ») pe cine vrei să convingă? în curînd, cea care fuge acum de tine te va urmări şi, dacă nu te iubeşte, te va iubi». Oda se încheie cu o nouă invocaţie către zeiţă, poeta cerindu-i să fie dezlegată de neastîmpărul ce o roade, să i se îndeplinească dorinţele inimii. într-o altă odă — adaptată într-o limbă latină desăvîrşită de către Catul, mare admirator al poetei — revărsarea de pasiune descrisă sub aspectul fizic, cu elemente puternic contrastante, impresionează şi astăzi, aşa cum a impresionat şi pe autorul Tratatului despre Sublim. S. asistă, stînd deoparte, la şoaptele a doi îndrăgostiţi. Iată începutul poemului: «Mi se pare-ntocmai la fel cu zeii / Omul care chiar dinainte-ţi sade / Şi de aproape dulcile şoapte-ţi soarbe / Capul plecîndu-1 / Şi surîsul fermecător ţiadmiră /». Emoţia ce o încearcă pe S. face ca limba să i se usuce în gură, capul să-i vîjîie, iar faţa îi este « mai galbenă decît firul uscat de iarbă» (trad. C. Balmuş). Concluzia vine firesc: « Parcaşi fi moartă». în acest poem nu este vorba despre o contemplare a fiinţei iubite şi pierdute, nici despre un sentiment de meschină gelozie, ci de o stare psihologică complexă, determinată de izolarea celor doi faţă de tumultul pasional al poetei, ignorat cu desăvîrşire de tînăra pereche. Sentimentul de iubire faţă de frumuseţea gingaşă a uneia sau a alteia dintre elevele sale revine în poezia safică sub multiple înfăţişări. Este mai mult ca sigur, judecind ansamblul creaţiei sale artistice, că S. nu iubea atît personalitatea tinerelor sale discipole, ale căror nume le cunoaştem destul de bine (Atthis, Anac-toria, Gyrinna, Gongyla, « cea ca un boboc de trandafir»), cît şi aspectul fizic

al frumuseţii lor, în plină înflorire. Căci S., mai presus de orice, iubea frumosul, ori-cînd şi pretutindeni. Această femeie, care nu tolera grosolănia sub nici o formă,

Sappho 154 iubea florile, în primul rînd trandafirul, pomii înverziţi, imensitatea boitei cereşti, luna, obiectele de aur, podoabele şi rochiile. Tot ce o înconjură se cuvine să fie frumos: « Blînd Zefirul mîngîie unda rece / Printre crengi de măr coborîndu-şi zvonul /Iar din vîrf ce-şi tremură frunza, molcom,/ Picură somnul» sau: «Iarăşi hora stelelor îşi ascunde / Strălucirea frunţii cînd luna creşte / Risipindu-şi, plină, lumina peste / Negura lumii» (trad. Si-mina Noica). Dar conform concepţiei curente, S. nu desparte noţiunea frumosului de cea a binelui: «cine este frumos, este frumos pe dinafară; / cine este bun, nu va întîrzia să devină şi frumos » (Bergk, fragm. 49). Aluziile mitologice, atîtea cîte există la S., sînt desprinse, în majoritatea lor, din ciclul troian, însă raportate exclusiv la stări subiective. într-un splendid poem, S. aminteşte de Elena, soţia lui Menelau, care şi-a părăsit tot ce avea mai de preţ, căminul conjugal, învinsă de puterea dragostei. Pentru ea însă lucrul «cel mai preţios» ar fi să revadă « mersul graţios şi ' faţa de lumină» a Anactoriei, care acum se află departe. Divinităţile proslăvite în imnurile pe care le compunea la diferite ocazii, fac aproape toate parte din cortegiul Afroditei. In afară de Graţii, Muze, Nereide şi Nimfe un loc aparte îl ocupă în poezia safică Adonis, o divinitate asiatică minoră, legată, ca şi Afrodită, de cultul vegetaţiei. într-un cîntec meşteşugit pe bază antifonică, după modelul cîntecului popular, se deplînge moartea demonului în accente care amintesc de «threnosul» (cîntec de jale) homeric. Adonis, sau o altă divinitate asemănătoare, a fost cîntat şi sub numele de Phaon. Suprapunerea Adonis-Phaon stă la baza legendei care pretinde că poeta s-ar fi sinucis, în urma unei iubiri nefericite, aruncîndu-se de pe stînca Leucade (Ovidiu, Heroid.es, XV). Prin vădita preferinţă faţă de divinităţi venite din Orient, alegorii ale frumuseţii, graţiei şi fecundităţii, S. depăşeşte lumea zeilor iui Homer. Influenţa Asiei, cu care Les-bosul întreţinea legături intense, se făcuse, dealtfel, simţită de mult în creaţia literară a insulei Lesbos şi anume încă din sec. VII î.e.n. Un papirus a dezvăluit totuşi (Edmonds, fragm. 41), că poeta a cîntat, uneori, şi teme comune cu cele ale lui Alceu, cum ar fi, de pildă, alegoria corăbiei surprinse de furtună în largul mării. S. restrînge însă tematica odei la cercul propriilor ei vicisitudini, dovedind o dată în plus, că şi în domeniul poeziei politice predomină interesul ei personal. A încercat să scrie şi poezie epico-nara-tivă. Principala ei compoziţie, în acest domeniu, este închinată nunţii lui Hec-tor cu Andromaca, dar autenticitatea poemului a fost contestată. în poemele lip. site de destăinuiri asupra simţămintelor personale, majoritatea grupate de comentatori în cartea VII, S. se dovedeşte aceeaşi mare poetă. Principala sursă de inspiraţie ce o foloseşte este cîntecul popular de nuntă, prelucrat cu măiestrie. Demetrios, în Tratatul despre stil (167), a remarcat că în seria cîntecelor de nuntă arta poetei variază simţitor faţă de maniera ei obişnuită, străbătută de un intens lirism. S. se apropie acum de vorbirea populară şi devine cînd ironică, cînd iubitoare de hiperbole glumeţe (Diehl, fragm. 123); altădată tonul devine laudativ, ca în Diehl, fragm. 128: «fericit mire, căsătoria s-a împlinit aşa cum ţi-a fost pe plac, ai fecioara pe care ai dorit-o; înfăţişarea ta, mireasă, este numai graţie, privirea ţi-e nespus de dulce, iubirea e răspîndită pe faţa ta frumoasă. Afrodita te-a cinstit în mod deosebit». Ritmurile în care se exprimă sînt graţioase şi variate. Strofa preferată a primit numele de strofă «safică»; în cîntecele de nuntă, caracterizate prin refrene scurte, săltăreţe, apar vădite influenţe de ritmică populară sub forma unor strigături. Amintirea ei şi impresia pe care a produs-o asupra posterităţii au lăsat urme neşterse în literatura gr'eco-latină. Admirînd-o, din dife; rite puncte de vedere, fiecare din criticii literari ai antichităţii au relevat laturi diferite ale talentului ei. Dionysios di» Halicarnas i-a lăudat melodia versului» eufonia stilului. Autorul anonim al Tratatului despre Sublim a fost impresionat de exactitatea nuanţelor emotive găsiw de poetă. în sec. II, alături de Mimnern» şi Arhiloh, poeziile create de S. era foarte citite de publicul iubitor^ de p°5 zie; în acea vreme, retorii Maxhnos <u* Tyr, Himerios, Synesios continuau 155 Sinionide dmire şi să comenteze creaţia poetei. Influenţa poeziei safice s-a resimţit în lirica latină. Catul a tradus liber unele ooeme, imitînd-o în expresia pasională a versurilor de iubire pe care le-a compus nentru Lesbia. El a fost primul poet latin care a folosit strofa safică. Horaţiu scris, la rîndul lui, ode în metrul safic, dar era prea departe de temperamentul liric al poetei pentru a se putea apropia de tonul vibrant al poemelor ei, aşa cum a făcut Catul. în lirica românească Mihail Eminescu a compus bine cunoscuta sa Odă in metru safic, căreia i-a conferit un conţinut filosofic fără legătură cu opera poetei din Lesbos.
O OPERA. Ediţii: J. M. Edmonds, Lyra Graeca, voi. I, Londra, Loeb Classical Library, 1952, p. 140 —307; E. Lobel — D.L. Page, Poetarum Lesbiorum Fragmenta, Oxford, 1955, p. 2 —HO; D. L. Page, Lyrica graeca selecta, Oxford, Cla-rendon, 1968, p. 97 —130; E. M. Voigt, Sappho und Alcaeus, Fragmenta, Amsterdam, Athe-naeum, 1971. Traduceri: Sappho, fragmente Jn ALG, p. 35 —37; Sappho, fragmente In ALGr, p. 66-76. BEFERINŢE CRITICE. U. Wilamowitz-Moel-lendorf, Sappho und Simonides, Berlin, 1903; W. Schadewaldt, Sappho, Welt und Dichtung, Potsdam, 1950; M.F. Galiano, Safo, Madrid, 1958; B. Marzullo, Studi di poesia eolica, Florenţa, 1958; M. Treu, Sappho, Mttnchen, 1958; Edith Mora, Sappho, Histoire d'un poete et tra-duction integrale de l'oeuvre, Paris, Flammarion, 965; H. Saake, Zur Kunst Sapphos. Motivana-lytische und kompositionstechnische Interpreta-*«on«n, Padeborn, SchOningh, 1971; Sappho-ţudien, Forschungsgeschitliche, biographische und "terarâsthetische Untersuchungen, aceeaşi editură, 1972.

A.P. SIMONIDE [Simonides], fiul lui Leopre: (556 î.e.n., Iulis, insula Geos - 467 :«-n-. Siracusa, Sicilia). Poet liric. Om de *e.,S. a scris, deopotrivă, lirică mono« Şi corală. în lunga sa carieră, întinsă la ?ProaPe un secol, S. a poposit pe rînd oas t 'la Cranon> în nordul Tesaliei, ca în a-?,-a* Scopazilor, dinaşti locali, apoi "'cilia, la curtea tiranilor Siracusei. Rival al lui Pindar, spre deosebire de acesta S. a cîntat victoriile grecilor asupra perşilor (Maraton, 490 î.e.n.; Salamina, 480 î.e.n.), devenind un poet panelenic. Alături de epigrame funerare şi poeme elegiace de mare întindere, opera sa cuprinde

aproape toate speciile creaţiei lirice corale: ditirambi, epinicii, paiane, encomia etc. Ditirambii săi au avut o mare influenţă asupra dezvoltării tragediei greceşti. Din poemele lui S. s-au păstrat peste' 200 de fragmente. O Opera lui S. a fost împărţită, în epoca elenistică, în 14 cărţi. Multe dintre fragmentele ce s-au păstrat sînt epigrame funerare scrise în cinstea eroilor căzuţi pentru apărarea patriei. Poetul a compus ode melice (epinicii, threnosuri, encomia, paiane etc.) ditirambi şi epigrame. La începutul carierei sale s-a distins prin ample compoziţii corale cu acompaniament mixt (cithare şi flaute) în care preamărea victoriile atleţilor şi învingătorilor la alergări de care. Aceste ode purtau numele de epinicii (cîntece după victorie). Gloria atletului preamărit se răs-frîngea şi asupra cetăţii căreia îi aparţinea. Oda cea mai veche este închinată învingătorului olimpic Glaukos din Karys-tos, participant la o întrecere pugilistică din anul 520 î.e.n. Tot de la sfîrşitul sec. VI este datată şi oda scrisă în cinstea luptătorului Crios, din Egina, învingător la luptele libere din Nemeea şi erou naţional în bătălia de la Salamina. S. a scris epinicii pînă la o vîrstă înaintată. într-o asemenea odă encomiastică, mitul ales pentru ilustrarea calităţilor învingătorului, pentru lauda familiei şi a cetăţii de unde venea, prezintă o deosebită însemnătate. Arta poetului este pusă în lumină de abilitatea cu care actualizează datele esenţiale ale mitului, sugerînd ascultătorilor propriile sale principii de viaţă. Comparate cu epiniciile lui Pindar, cele ale lui S. par mai luminoase, mai plastice în prezentarea înfăţişării fizice a atletului, datorită în primul rînd unor hiperbole şi metafore inedite. Dar cele mai frumoase şi mai emoţionante poeme — variate ca factură stilistică şi respirînd un patriotism pilduitor — le-a scris în lunga peri-

Socrate oadă petrecută la Atena, pe vremea invaziilor persane. Versurile sale nemuritoare proslăvesc deopotrivă eroii care şi-au jertfit viaţa pentru libertatea patriei, fie ei atenieni, laconieni, etolieni sau corintieni, toţi înfrăţiţi în moarte printr-un ideal comun. într-una din cele mai cunoscute epigrame funerare scrisă în cinstea celor 300 de spartani căzuţi la Termopile stă scris: « Glorioasă a fost soarta celor morţi la Termopile / şi frumos le-a fost sfîrşitul; e-un altar mormîntul lor / căci al nostru plîns lie slava şi-n loc de lacrimi parte / -avură de-amintirea veşnică a urmaşilor» (trad. Şt. Bezdechi). Odele şi epigramele funerare ale lui S. au fost cîntate pretutindeni în Grecia, atît la Atena cît şi la Sparta, amintind celor învrăjbiţi că sînt de acelaşi neam, însufleţiţi de aceeaşi iubire pentru pămîn-tul strămoşesc. Ele au fost păstrate, de-a lungul veacurilor, în antologii de poezie patriotică, dar statuile eroilor greci, dezgropate prin sîrguinţa arheologilor, aduc mereu la cunoştinţa' lumii moderne noi versuri de S. săpate pe soclul lor. Din perioada tesaliană a lui S. provin cîteva encomia (cîntece laudative) şi threnosuri (cîntece de jale), închinate unor membri ai familiei Scopazilor, poeme care promovează concepţii îndrăzneţe, sfidînd fatalitatea. Sînt adevărate imnuri în care se cîntă tăria morală a omului, neînfrînta sa voinţă de a-şi alege singur calea, asu-mînduşi responsabilitatea faptelor. Ultimii ani din viaţă, petrecuţi la Siracusa, au fost consacraţi unei vaste şi laborioase compoziţii corale, majoritatea închinate proteguitorului său Hieron. La Siracusa, a avut de suferit unele neplăceri în urma rivalităţii cu Pindar, marele său emul, în opera căruia răzbat ecouri potrivnice lui S. Scriitor fertil, S. a abordat aproape toate speciile poeziei lirice monodice şi corale. Nu se cunosc compoziţiile sale clasificate de scholiaşti drept « tragedii», dar e posibil să fi scris «drame», sub formă de ditirambi, în genul celor cunoscute de la Bachilide, nepotul său. Ocu-pînd o poziţie de avangardă în gîndirea greacă a sec. V î.e.n., S. se detaşează de contemporanii săi prin îndrăzneala unor cugetări de tipul: «Opinia şi adevărul obiectiv se află în luptă crîncenă», sau: ________________________________156 «tNimic nu rămîne nesfărîmat de dinţii timpului». întocmai ca şi Herodot, Pâ care 1-a cunoscut îndeaproape, poetul se află sub influenţa raţionalismului ionic Deşi panelenică, opera lui S. rămîne în' primul rînd ateniană, revendicată oarecum de patrimoniul cultural al Cetăţii, unde poetul şi-a petrecut cei mai fecunzi ani ai săi.
O OPERA. Ediţii: F. G. Schneidewin, Simonidi» Cei Reliquiae, Braunschweig, 1835; E. Diehl Anthologia Lyrica Graeca, ed. II, voi. II, Leipzig, Teubner, 1942, p. 76 —143; D. L. Page, Poetae Melici Graeci, Oxford, Clarendon, 1962; O. Wer-ner, Simonides, Bakchylides. Gedichte, Tusculum-Bucherei, Mtinchen, Heimeran, 1969. Traduceri: Simonide, fragmente In ALG, p. 81 —84; Simonide, fragmente In ALGr, p. 110 — 117. REFERINŢE CRITICE. U.Wilamowitz, Sappho und Simonides, Berlin, 1913; C. M. Bowra, Greek Lyric Poetry, ed. II, Oxford, Clarendon, 1961, p. 308 —372; Bruno Gentili, Simonide, Roma, 1959; Studi su Simonide, Simonide e Pli'.me Maia, XVI, 1964 p. 278 — 303 M. Detienne, Simonide ou la secularisation de la po4sie, Revue des Etudes Grecques, 1964, p. 405—419; M. Treu, Sizilische Mythologie bei Simonides, Kokalos, XIV-XV, 1968-1969, p. 429-438.

A.P. SOCRATE [Sokrates], fiul lui Sophro-niskos şi al Phainaretei; (470 sau 469 î.e.n. — 399 î.e.n., Atena). Filosof. Educaţia şi-a făcut-o la Atena, unde, printre disciplinele de învăţămînt impuse, a studiat muzica, gramatica, probleme ale limbii-Trăind într-o epocă de puternică înflorire a culturii, a cunoscut opera marilor creatori de artă şi literatură ai vremii (Eschu> Soîocle, Euripide), precum şi realizările gîndirii filosofice: ideile eleaţilor, ale Iu1 Parmenide şi Zenon din Elea, doctrina pitagoricilor, foarte probabil, materialismul şi dialectica lui Heraclit şi, prohab», concepţiile lui Anaxagoras şi Democr». Cît priveşte raporturile cu sofiştii, ele sîn complexe: gîndirea socratică se opune subiectivismului lor gnoseologic şi etl ' 157 deosebindu-se esenţial de acesta; în acelaşi timp însă, o apropiere de ei (tendinţa antropocentrică a învăţăturii socratice, o oosibilă influenţă a dialecticii primilor cofisti, a nietodei lor de discuţie) rămîne, totuşi.' posibilă. Renunţînd de tînăr la meseria de sculptor, practicată şi de părintele său, şi-a închinat întreaga viaţă operei He educaţie a contemporanilor, îndeosebi pregătirii' tineretului pentru activitatea socială, folosind calea orală, a dialogului. A conceput filosofia în spirit raţionalist si laic, ca cercetare a sensului existenţei umane, ca studiu al omului asupra lui însuşi, pentru a-şi cunoaşte natura sa intelectuală şi morală. Considerînd că ştiinţa are ca obiect universalul, a acordat un rol fundamental în cunoaştere inducţiei, căutînd s-o aşeze la temelia unui întreg sistem metodologic. Posibilitatea unei ştiinţe morale era întemeiată — în concepţia sa — pe convingerea că sufletul uman e «Raţiune». Pentru filosof, întreaga viaţă morală se sprijină pe indicaţiile înţelepciunii reflexive. Independenţa sa morală, curajul de a fi rostit adevăruri care nu erau pe placul unor reprezentanţi ai celor două partide din Atena, precum şi lipsa de înţelegere a unor spirite mărginite, a dus la sfîrşitul cunoscut: acuzat de a nu fi venerat zeii cetăţii — în fond pentru ateism — şi de coruperea tineretului, a fost condamnat la moarte prin otrăvire; s-a stins, sorbind dintr-o cupă cu suc de cucută. Tradiţia învăţămîntului socratic a fost continuată de Platon şi de fondatorii « şcolilor socratice», Euclide din Megara, Antistene, Aristip, Fedon din Elis. Sursele principale privind personalitatea şi învăţătura sa — pînă astăzi subiecte ale unor interpretări şi aprecieri foarte deosebite, adesea chiar contradictorii — sînt: Apologia şi Dialogurile lui Platon, Amintirile lui Xenofon, precum şi numeroase pasa-gii din opera lui Aristotel.
O

Y admirabilă "stăoînire de sine care se aduce în temperanţâ şi simplitate a com-ortării caracterizează intelectualismul Personalităţii socratice. A îndeplinit în două rînduri funcţia de magistrat, dar nu a rîvnit la onoruri, nici la bogăţii. A iubit dreptatea mai mult decît viaţa şi nu a înţeles că în această materie pot fi făcute concesii de dragul popularităţii. Lucid observator al slăbiciunilor omeneşti, detesta exhibiţionismul, înfumurarea pretenţioasă, ca şi falsa modestie. Trăsăturile personalităţii lui S. apar şi din modul în care şi-a propagat învăţătura. A folosit calea orală a dialogului, angajîndu-se în discuţii cu oameni de toate condiţiile sociale şi vîrstele, cu tineri îndeosebi, atraşi de puternica sa personalitate. Din cercul celor care îl urmau, prieteni şi admiratori, au făcut parte şi nume ilustre cat Euripide — spirit avid de cunoaştere care-i frecventase o vreme pe sofişti —, Platon, Antistene, Aristip, Critias, Alcibiade, Menexenos şi mulţi alţii, ale căror nume figurează în dialogurile platoniciene. Gimnaziul, destinat exerciţiilor fizice, era locul preferat al convorbirilor socratice; dar ele se puteau desfăşura oriunde: în agora, la un colţ de stradă, în ateliere ... Numeroasele probleme pe care le ridică viaţa cotidiană servesc cel mai adesea ca punct de plecare al unor discuţii în care sînt abordate teme ale moralei. S. foloseşte uneori forma discursului neîntrerupt sau metoda lecturii comentate; dar procedeul preferat este acela al chestionării, al discursului fragmentat în întrebări şi răspunsuri, îmbinînd

spontaneitatea cu efortul cel mai sistematic, calităţile cercetătorului cu acelea ale pedagogului, el nu încetează să repete că îndeplineşte misiunea de a-i educa pe contemporani, făcîndu-i să vadă, să observe şi să reflecteze asupra vieţii lor interioare, precum şi conduitei lor morale. Ataşat acestei opere educative, căreia i s-a consacrat, S. nu a pierdut ocazia de a atrage atenţia asupra a ceea ce este absurd, orgoliu şi duplicitate. Cu peste două mii de ani înaintea lui Rochefoucauld şi Pascal, a făcut operă de moralist — denunţînd nesinceritatea în care se complac oamenii. Principala ţintă a acestei campanii erau sofiştii, care traficau cu ştiinţa lor, urmărind cîştigul şi discreditarea adevărului. întreaga gîndire socratică gravitează în jurul unei probleme esenţiale: a-1 face pe om să fie fidel lui

Socrate însuşi, a-i oferi posibilitatea de a fi «artizanul propriei sale filosofii», aşa cum se spune în Banchetul lui Xenofon. în acest sens, se poate afirma, după cum S. însuşi a afirmat, şi după cum toţi anticii au recunoscut, că a fost iniţiatorul unei filosofii noi şi a unei noi metode de cercetare adecvată acestei filosofii, metoda observaţiei interioare. Centrul de greutate al preocupărilor socratice îl constituie domeniul vieţii interioare, al conştiinţei, fără a fi pusă însă la îndoială existenţa obiectivă a lumii din afară. Sceptic însă cu privire la posibilităţile ştiinţei despre cunoaşterea universului material, pe care o identifică cu o cercetare metafizică a cauzelor şi raţiunilor ultime ale fenomenelor, scepticism alimentat şi de spectacolul contradicţiilor dintre filosofii care se avîntaseră în rezolvarea acestor probleme, S. consideră drept cea mai utilă şi mai demnă de interesul ştiinţific cunoaşterea omului, concepută exclusiv ca formă sistematică de aplicare a conştiinţei de sine. Dar interesul acestei cunoaşteri nu este pur psihologic, nu e vorba de practica unei introspecţiuni limitate la o descripţie caracterologică, ci de una mai adîncă, capabilă să sesizeze ceea ce este mai autentic, adevărul profund uman ce zace în conştiinţa noastră şi care, adus la suprafaţă, poate fi de o inestimabilă valoare practică. «Cunoaşte-te pe tine însuţi» nu are aşadar semnificaţia unui precept ce ar invita la o simplă «inspecţie» individuală. Aplicată pe planul exclusiv al conştiinţei, explorarea socratică urmăreşte, în ultimă instanţă, desprinderea acelor trăsături de universalitate în care subiectivitatea se converteşte de la sine în obiectivitate. în cultivarea acestei ştiinţe, individuale şi impersonale, subiective şi obiective, subordonată unei finalităţi morale, se defineşte accepţia socratică a înţelepciunii. Şi lucrul pe care omul trebuie să-1 cunoască şi să-1 practice, mai presus de orice, este Binele; să poată răspunde la întrebările: ce este bine? ce este rău? ce este drept? ce este nedrept? ce este înţelepciunea, curajul, laşitatea? Cum trebuie să fie statul, politica, guvernămîntul? (Xenofon, Amintiri despre Socrate, I, 1, 16). în re_______________________ 158 flexie, în exerciţiul sistematic al «conştiinţei de sine», rezidă sursa şi înţelesul înţele'p. ciunii, temelia libertăţii veritabile, pe care S. o identifică cu autonomia interioară; prin intermediul ei, omul devine stăpîn asupra propriului destin şi umanitatea se constituie ca atare, căpătînd conştiinţă de înţelesul ei profund, de exigenţele şi responsabilităţile ce-i revin. Se cuvine, aşadar, să degajăm cîteva trăsături, ce ni se par esenţiale, ale acestei activităţi reflexive prin care se defineşte «înţelepciunea» socratică. Vom observa mai întîi finalitatea ei critică; sub acest aspect, ea este expresia unui refuz al tuturor concepţiilor şi prejudecăţilor, a sistemelor şi metodelor care, după S., nu fac decît să-1 înstrăineze pe om de el însuşi. Respingînd şi condamnînd tentativele cosmogonice ale ionienilor, ca şi metodele sofiştilor, S. înţelege să facă acest lucru pentru a pregăti terenul operei constructive, de dezvăluire a semnificaţilor pozitive ale reflexiei. Dacă raţiunea umană e capabilă să cunoască ceva, acest lucru nu e posibil decît cu condiţia ca ea să se elibereze de erorile şi sofismele care o fac neputincioasă. în acest scop, raţiunea trebuie supusă unei operaţii critice, pe care S. o concepe ca un procedeu metodic, preliminar «reconstrucţiei», prefi-gurînd astfel îndoiala cartesiană sau campania lui Bacon împotriva idolilor. De aici însă şi primul rezultat al dialecticii socratice, în care se revelă însăşi latura ei de idealism: aşezarea pe treapta supremă în ierarhia valorilor a realităţii interioare, pe care S. o consideră «divină», pentru caracterul absolut al imperativelor ei. Căutînd şi preamărind unitatea eului, pentru filosof contradicţia este de neconceput. El consideră existenţa unei profunde unităţi interioare, armonia dintre convingeri şi acţiuni, drept condiţie primordială a vieţii morale, trăsătură distinctivă indispensabilă acelei ordini raţio; nale pe care vrea s-o vadă pretutindeni instaurată. Omul care vorbeşte fără sa creadă în ceea ce spune sau care acţionează într-un fel diferit de convingerile sale se situează prin această duplicitate în afara liniei morale de conduită. înţelepciunea la care aspiră şi pentru care pledează »• este de ordin practic, întelegînd pr'n aceasta că întemeindu-se pe cunoaşterea de sine ea trebuie să permită omului de a deveni nu «stăpîn şi posesor al naturii exterioare», aşa cum va înţelege Descartes, E stăpîn asupra propriei sale naturi. «,Cunoaşte-te pe tine însuţi» este mesajul adresat de S. tuturor acelora care, com-plăcîndu-se în cultul exclusiv al valorilor exterioare — exterioritate poate însemna nu numai ceea ce se află în jurul omului, ci si ceea ce este superficial, la suprafaţa eului său — se înstrăinează de ei înşişi, de ceea ce constituie esenţa şi autenticitatea propriului eu. E vorba, în acest caz, de o cunoaştere etică, inseparabilă de planul acţiunii, o cunoaştere care tinde să reunească în sensul unei depline convergenţe credinţa cu voinţa, gîndul cu fapta, sub semnul lucidităţii interioare, al raţiunii, sau — ceea ce e acelaşi lucru — al înţelepciunii reflexive. Dacă virtutea înseamnă « ştiinţa », aceasta e pentru că în accepţia socratică ea implică cunoaşterea şi practica totodată a legii, în afara căreia nu există decît dezordine şi arbitrar. în miezul întregii gîndiri socratice stăruie astfel apelul la exerciţiul reflexiei, al dis-cernămîntului raţional, judecata de reflexie dobîndeşte ipso-facto un caracter moral, substituindu-se impulsurilor subiective, instinctului şi dorinţelor de moment. Vom înţelege mai bine acum semnificaţia cuvintelor lui S.: « nimeni nu e rău în mod voluntar » sau « răul nu e decît ignoranţă». Dar obiecţia posibilă are loc tocmai în numele acelei disjuncţii interioare dintre raţiune şi voinţă, pe care S. a denunţat-o, ârătînd că ea reprezintă condiţia specifică omului care nu a ajuns încă în stadiul înţelepciunii reflexive. înţeleptul este posesorul unei depline unităţi interioare, cel pentru care raţiune şi voinţă, cunoaştere şi acţiune, reprezintă unul şi acelaşi lucru. Optimism raţionalist, în desfăşurarea căruia se ivesc principalele dificultăţi ale socratismului: subestimarea criteriilor obiective, furnizate de realitatea socială, în aprecierea faptelor morale. întemeind întreaga viaţă morală pe indicaţiile reflexiei, S. caută a stabili fundamentul acesteia pe terenul unei raţiuni ideale: succesul, fericirea depind numai de calitatea intrinsecă, raţională, a activităţii noastre. S. nu a fost Socrate autorul unei opere scrise. învăţătura sa a format substanţa şi scopul discuţiilor cu diferiţi interlocutori, dialogul repre'zen-tînd o formă vie, directă, de contact între magistru şi discipoli. Adversar al culturii livreşti ce nu se adresează decît intelectului, S. a considerat scrisul ca incapabil să înlocuiască efectele conversaţiei vii, care angajează întreaga fiinţă a omului. E nevoie, aşadar, de o participare integrală a conştiinţei, posibilă numai atunci cînd are loc co-prezenţa magistrului şi a discipolului, pentru ca cercetarea adevărului să devină un instrument de transformare a personalităţii. Dialogul socratic înseamnă astfel comunicare, dar nu în sensul unui procedeu dogmatic, raţionalist, folosit pentru a transmite — în cadrul relaţiei magistrudiscipol — o sumă de cunoştinţe deja existente. în accepţia socratică, comunicarea presupune contactul şi fertilizarea reciprocă a conştiinţelor, pornind de la ipoteza că adevărul există în conştiinţa fiecăruia şi nu rămîne decît ca, prin arta sa interogativă, magistrul să-1 poată aduce la suprafaţă ; este o artă a « moşitului» (maieutică), cum preferă filosoful s-o numească. La antipodul sofiştilor — ca celebrul Hip-pias de pildă —, care pretindeau că ştiu totul şi că sînt capabili să

instruiască pe oricine le oferă bani, S. nu înceta să repete că nu ştie nimic, că nu urmăreşte altceva decît a întreprinde împreună cu elevul o operă comună de investigare a adevărului. Ignoranţă simulată, fireşte, căci cu tot neprevăzutul şi spontaneitatea ce puteau interveni în desfăşurarea discuţiei, S. ştia prea bine unde vrea să ajungă. Este forma iniţială de aplicare a «ironiei » socratice, auto-ironie menită să creeze la discipol o dispoziţie receptivă, de încredere totodată, în propriile posibilităţi. Aplicată asupra celor din jur «ironia» are drept scop denunţarea iluziilor şi prejudecăţilor ce pot institui în conştiinţa cuiva fenomenul contradicţiei etice. Ea are în acest caz semnificaţia unui act pozitiv, de purificare interioară, dar poate deveni instrumentul şi forma exterioară a criticii, a refuzului, care capătă în acest fel viaţă, pitoresc, forţă de persuasiune. Vizibil în aproape toate dialogurile platoniciene, procedeul ironiei este

Socrate IgQ aplicat în maniera cea mai amplă şi mai frapantă în dialogul Charmides, unde aflăm un răspuns amplu şi deosebit de semnificativ cu privire la ceea ce înţelegea S. prin «înţelepciune »: efortul temeinic şi fructuos de aprofundare interioară, pornindu-se de la conştiinţa clară a propriilor lipsuri si limite. Să reţinem că împreună cu discipolii săi, S. întreprinde opera de cercetare a adevărului cu resursele exclusive ale raţiunii, refuzînd orice concurs din partea tradiţiei mitice şi religioase. Ştiinţa constă, după el, în definirea exactă a ideilor despre lucruri, în ordinea şi armonia acestor idei cu ordinea Naturii, pentru a conduce în cele din urmă la recunoaşterea unei «Raţiuni» ordonatoare — acel « Logos » universal despre care au vorbit filosofii Greciei. După ce a spulberat la interlocutorii săi — discipoli, prieteni, adversari — orgolioasa iluzie a unei «ştiinţe» universale, ca şi oarba admiraţie pentru o falsă înţelepciune, S. a căutat să aşeze temeliile unei ştiinţe reale, mai modestă, dar mai utilă. Obiectul ei este viaţa morală, educaţia virtuţii, iar forma de' propagare — dialogul, în cadrul căruia, sprijinit pe ironie şi reprezentînd latura pozitivă a maieu-ticii, procedeul inducţiei capătă o importanţă fundamentală, devenind sistem metodologic. Luînd în considerare analiza unor cazuri particulare, inducţia, aşa cum este practicată de S., tinde la formularea unor definiţii de valoare obiectivă, universală, menite să se impună tuturor conştiinţelor, cu un maximum de obiectivitate. Şi chiar dacă problema distincţiei dintre o cunoaştere pur subiectivă şi o cunoaştere obiectivă nu s-a impus reflexiei lui S., trebuie subliniat că unul dintre principiile metodei sale constă în a studia natura omului nu numai sub forma şi în limitele individualităţii, ci şi de a desprinde din acest studiu aspecte general umane, tocmai cu ajutorul inducţiei. Nu este vorba aşadar, în acest caz, de practica unei introspecţii idealiste: cunoaşterea socratică tinde spre universal şi această universalitate implică existenţa celorlalţi oameni, parte constitutivă a realităţii exterioare, a cărei obiectivitate S., spre deosebire de Platon, nu a pus-o niciodată la îndoială. Posibilitatea ştiinţei morale e întemeiată pe faptul că sufletul uman este « Raţiune», principiu de universalitate ; o conştiinţă liberă, care acţionează conform unor anumite idei şi scopuri, dar în primul rînd în conformitate cu ideea de Bine, scopul suprem al Raţiunii. Pentru S., Binele nu se confundă' cu Plăcerea — aşa cum va susţine Aristip printr-o interpretare unilaterală a filosof iei socratice —, dar nu este conceput nici ca un Bine «în sine», aşa cum se prezintă «ideea» de Bine în sistemul platonician. El nu se confundă nici cu interesul egoist. Binele reprezintă ceea ce este util: relaţia dintre un mijloc şi scopul determinat al unei fiinţe determinate, avînd în acest caz, un caracter relativ. Temperanţa se înfăţişează în context drept una dintre virtuţile principale, a căror definiţie stă în centrul preocupărilor socratice. Temperanţa disciplinează pasiunile şi dorinţele trupului, le subordonează Raţiunii, asigurînd stăpînirea omului asupra lui însuşi. Fundament al virtuţii, temperanţa este principala condiţie a fericirii pe care omul o poate dobîndi cu preţul renunţării şi al luptei cu sine însuşi. Numai cu această condiţie se ajunge la independenţa morală, la acel sentiment al demnităţii spre care omul trebuie neîntrerupt să rîvnească. Fără îndoială, definiţiile morale spre care tinde aplicaţia doctrinei socratice sînt departe de a avea caracterul riguros al unor propoziţiuni ştiinţifice. S. pare a se angaja în contradicţii insolubile atunci cînd în discuţie se află problema principală a ştiinţei « noi» pe care vrea s-o fundamenteze, determinarea ideii de Bine. Important este însă că, respingînd principiul autorităţii şi al tradiţiei, filosoful recunoaşte intelectului uman dreptul criticii şi posibilitatea de a ajunge la adevăr printr-un exerciţiu autonom, prin eforturi şi cercetări personale, în doctrina socratică nu există nici o legătură reală necesară între morala şi religie, divinitatea nu e nicăieri invocată pentru a deduce din esenţa ei principii normative ale conduitei morale. Acel fenomen psihic cunoscut sub numele de «Demonul lui Socrate» nu era altceva 161______________________________ decît o «voce» interioară, care-i insufla încrederea în sine, atunci cînd, în anumite împrejurări, resursele extraordinarei sale lucidităţi păreau să-1 abandoneze, prin magia artei lui, Platon a reuşit să proiecteze în jurul personajului principal al dialogurilor sale un nimb de spiritualitate, ca un halo transfigurator, dar el nu â putut modifica într-atît trăsăturile fundamentale ale modelului încît să nu mai fie recunoscute. înclinat spre abstractizare la nivelul cercetării ştiinţifice, S. nu a rămas indiferent la exigenţele realităţii, dispreţuind efortul care nu ar fi putut duce la un rezultat practic în cadrul experienţei umane. Tocmai în această orientare a spiritului său, care-i conferă trăsăturile unui profund umanist şi liber-cugetător, rezidă explicaţia scepticismului în materie de religie, a hotărîrii de a întemeia viaţa morală pe autoritatea exclusivă a raţiunii şi adevărului ştiinţific. Propagîndu-şi ideile pe calea orală a conversaţiei cu diferiţi interlocutori în jurul problemelor de morală, S. a reuşit să adune în jurul său numeroşi discipoli. Unii, ca Eutyphron sau Criton, s-au mulţumit să trăiască în preajma lui fără să fi lăsat urme originale în istoria filosof iei. Alţii, în schimb, printre care se cuvine menţionat, în primul rînd, Platon, au devenit întemeietori de şcoli: Euclide din Megara, întemeietorul « şcolii megarice», Antistene — al «şcolii cinice», Aristip din Cirene — al «şcolii cirenaice » şi Fe-don din Elis — al «şcolii din Elis şi Ere-txia», numite «şcoli socratice», care s-au bucurat de o mare răspîndire în perioada elenistică.
O REFERINŢE CRITICE: Victor Delbos, Figtms el doclrines des philosophes, Socrate, Paris, 1929; H. Bergson, JLes deux sources de la religion, Paris, 1932; R. Godel, Socrate et le sage indien, Paris, •953; Micheline Sauvage, Socrate et la conscience !e l'homme; E. Stere, Din istoria doctrinelor morale, voi. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975.

E.S. SOPOCLE [Sophokles], fiul lui Sofillos; £• 495 î.e.n., Golonos, Atica-405 î.e.n. Atena). Poet tragic. Se cunosc prea Sofocle puţine date certe despre viaţa de familie a lui S. De două ori căsătorit, a avut doi fii, pe Iofon şi pe Ariston, acesta din urmă tată al lui Sofocle cel Tînăr. Toţi urmaşii, fără să aibă nici pe departe strălucirea aceluia care a scris Antigona, au cultivat muza tragică. Se spune că ar fi dansat peanul la sărbătorirea victoriei de la Salamina, în fruntea tinerilor atenieni. Spre deosebire de Eschil, în floarea vîrstei pe timpul războaielor medice, S. rămîne contemporanul lui Pericle şi al lui Fidias. Mereu în competiţie cu Eschil, 1-a învins pentru întîia oară în concursul din 468 î.e.n. pentru ca, după moartea autorului Orestiei, să domine fără rival scena ateniană. Cîştigător a 20 de prime cununi, el nu a luat niciodată premiul al III-lea; admirat şi răsplătit de concetăţenii săi, a exprimat la cel mai înalt nivel calitatea şi gustul atic — şi anume firescul în obţinerea desăvîrşirii şi măsura în expresia literară. Fără să fie om de stat, a fost de două ori strateg (odată avîndu-1 drept coleg pe Pericle), iar în funcţia de « hel-lenotam» a administrat fondurile ligii ateniene. Din cele peste 120 de piese pe care le-a scris, ne-au parvenit doar şapte tragedii: Antigona, Aiax, Electra, Oidi-pous tyrannos (Oedip Rege), Trachiniai (Trachinienele), Filoctet, Oidipous epi Ko-lono (Oedip la Colonos) şi o dramă satirică Ichneutai (Copoii). Ridicînd la trei numărul actorilor,

el nu a sporit numai ponderea umană a spectacolului, ci a modificat însăşi economia internă a dramei. Eliberată de tirania trilogiei, tragedia greacă devine, datorită lui, autonomă. Antropocentric, în ciuda implicaţiilor sale religioase, teatrul lui acordă eroilor o nobleţe ideală. în istoria teatrului universal, tragediile sale au deschis drumuri de atunci mereu bătute. Dramele lui rămîn pentru posteritate un miracol de suavitate şi măreţie.
O

în ciuda faptului că S. a păstrat cele mai multe idei eschileene privitoare la zei şi la oameni, în ciuda faptului că cei doi poeţi au împărtăşit acelaşi ideal eroic şi aceeaşi concepţie generală a dramei, între arta lor există o adevărată ruptură, comparată cu aceea dintre Corneille şi

Sofocle Racine, in sec. XVII francez. Tema centrală a unei drame tragice este aceeaşi la amînddi: raporturile dintre oameni şi zei şi cele reciproce dintre oameni; s-ar putea spune chiar că este vorba de o înfăţişare dublă: a durerii omeneşti şi a justiţiei divine (A. Maddalena, Sofocle). Piicina deosebirii trebuie aflată, în largă măsură, şi în schimbările petrecute în concepţiile societăţii ateniene după războaiele medice, societate devenită « un univers de echilibru şi euritmie». S. a trăit pe vremea sofiştilor. A fost contemporanul lui Gorgias şi al lui Pitagora. S-au constatat înrudiri de idei şi cu Eschil şi cu Heraelit. Mulţi l-au apropiat pe S. de Herodot. Apropieri şi comparaţii se pot face multe, mai ales întemeiate pe ipoteze atît de slab susţinute de texte. Din multele piese scrise de S. puţine ne-au parvenit. în asemenea condiţii este foarte greu să ne formăm o idee bine definită despre autor şi despre operă. Se pot deduce totuşi inovaţiile lui S. în materie de dramă şi spectacol. 1. El a introdus decorul pictat şi a făcut foarte puţin uz de maşinăriile de scenă, atît de frecvent întrebuinţate de Eschil. 2. A redus rolul corului în piesă, dar a sporit de la 12 la 15 numărul choreuţilor. în acelaşi timp, a dat textului o valoare lirică deosebită. 3. Introducerea celui de al treilea actor a modificat ponderea umană în spectacol, precum şi economia internă a dramei. Deşi în tragediile lui S. totul se concentrează în jurul eroului principal, personajele secundare sînt, la rîndul lor, nuanţate, chiar dacă se întîmplă ca o singură trăsătură sau o singură atitudine să le definească. Tragedia creşte din inter-fluenţa personajelor, din tot ceea ce relaţiile omeneşti pot aduce în complexitatea lor, ca instrumente sau jucării în puterea « Atei» sau al « Dikei». (« Ate» însemnînd pedeapsa zeilor faţă de o rătăcire omenească, iar «Dike» justiţia, regula de drept). 4). înlocuirea trilogiei legate prin tragedii autonome este ea însăşi oglindirea unei concepţii generale. Cînd, generaţie după generaţie, blestemele erau urmate de crime, iar acestea de pedepse şi răzbunări, era firesc să se urmărească, în cadrul trilogiei, o anumită evoluţie. Odată însă cu introducerea normelor de drept, cu* îndulcirea tradiţiilor religioase, cu «umanizarea» zeilor, conflictele pasiunii şi ale puterii se rezolvau -T înfăţişate în momentul lor de încordare maximă — de-a lungul unei singure tragedii, în spiritul acelor unităţi pe care principial, le va enunţa Aristotel. Destinul exegezei sofocleene este totuşi bizar dacă îl raportăm la cel al celorlalţi do! tragici. Aparent, el ar fi trebuit,' prin calităţile sale de armonioasă clasicitate să facă mai puţin obiect de dispută. A fost chiar un timp în care elenişti de talia lui U. Wilamowitz-Mollendorf l-au omis din studiile lor, socotind că Euripide reia opera inovatoare a lui Eschil pe alt plan şi că S. nu face decît să rotunjească asperităţile autorului Orestiei. Astăzi însă, S. este cel mai comentat dintre tragici, mai ales dacă ne raportăm la ipotezele privitoare la spiritul său religios, materie în care de la Werner Jăger la T. B. L. Webster şi la E. Turolla s-au ivit nenumărate poziţii critice. Faptul este cu atît mai neaşteptat, cu cît, în comparaţie cu Eschil, în tragediile lui S. zeii par absenţi. Guy Rachet constată chiar «o anume indiferenţă a zeilor faţă de oameni, iar cînd intervin nu aduc decît nenorocire». Nici «theofanii» (apariţii divine), nici vreun « deus ex machina». Aşa cum s-a mai arătat, teatrul lui 8. este antropocentric. Dar eroii şi, mai ales, eroinele lui (Electra, Antigona) îşi păstrează pînă azi secretul. Eleniştii continuă să explice, unii, prin «hamartia» (păcatul tragic), alţii, prin sentimentul religios, alţii, în fine, printr-un simţ înnăscut al datoriei şi al dreptăţii, angajamentele de faptă şi de viaţă. Eroii lui S. au, dealtminteri, o nobleţe ideală pe care autorul însuşi, citat de Aristotel, o recunoaşte, mărturisind că «a zugrăvit pe oameni aşa cum ar trebui să fie, spre deosebire de Euripide care i-a descris aşa cum sînt».--{Poetica, XXV, 1460 b, 30). Aiax, poate cea mai veche dintre piesele păstrate, înfăţişează conflictul dintre acest erou şi şefii greci în timpul asediului Troiei. Sinuciderea lui Aiax mută disputele dintre fratele său Teucer, Agamemnon şi Ulise pe alt plan. Personajele secundare şi> mal ales, sclava lui Aiax, Tecmessa, sînt con163 Sofocle furate cu multă pregnanţă. Dar eroul orincipal, care trece «prin alternative He teamă, de implorare, de speranţă şi de durere », pentru ^ se opri la o resemnare crincenă, amestec de ură şi regret, are proporţii magnifice. Electra reia, prin perspectiva fiicei lui Agamemnon, conflictul Orestiei. Subiectul este cel al Choe-forelor lui Eschil. De astă dată însă acţiunea propriu-zisă trece pe al doilea plan, pentru ca peripeţii, qui-pro-quo-uri şi recunoaşteri să dezvăluie caracterul justiţiar şi răzbunător al fiicei lui Agamemnon. Comentatori recenţi au observat că tragedia, adică disperarea Electrei, se rea-zimă pe o ficţiune, pe o iluzie — moartea prezumtivă a lui Oreste. Este drept însă că de la scena îr\ care fraţii se recunosc, tragedia capătă Un caracter aprig, sanguinar şi, sub multe aspecte, feroce, înfruntarea dintre Electra şi mama ei, Clitemnestra, est<j una din cele mai puternice scene ale teatrului universal. Glosatorii, urmînd cal^a deschisă de retori, au întîrziat, deseori, în compararea Electrei cu Antigona. Această din urmă eroină, aşa cum reiese din tragedia sofocleană, « născută pentru iubire şi nu pentru ură », împărtăşeşte credinţa 'fundamentală în puterile nevăzute. Ea calcă legea omenească, legea instituită de Creon, devenită a cetăţii, pentru ca, respectînd legea nescrisă adatinelor (« agraf0s nomos») să-1 înmor-mînteze pe fratele ei Polinice, care, pentru a-şi reclştiga drepturile la tron, venise cu ajutor străin împotriva Tebei. Gestul Antigonei a fost explicat şi comentat în fel şi chip, mai ales în epoca modernă cînd, de la Hegel la Kierkegaard, de la Wila-mowitz la A. Maddalena, filosofi şi elenişti s-au străduit să-i clarifice resorturile, kste atitudinea Antigonei expresia unei inimi iubitoare, sau manifestarea datinilor străvechii religii gentilice ? (G. Thom-YV\ Infăţişeazâ. oare tragedia conflic-uii, in epocă acut, al statului cu familia, IU Antigona, expresie a forţei morale, Piere ca martiră a unei cauze' «sfinte»? ■in? ar fi aplicaţiile, tragedia este "ia dmtre cele mai frumoase din cîte «nf!î iSCns Ş1' poiUe> capodopera teatrului teW-' Arm°niile stilului, abilitatea zaini10*' măreţia personajelor, ştiinţa doinim, a echilibrului - toate converg pentru a da caracter de perenitate unui conflict legat de un rit vetust. în viaţă ca şi în moarte, Antigona triumfă asupra lui Creon, aşa cum dragostea supravieţuieşte urii. Oedip Rege ocupă un loc deosebit nu numai în istoria tragediei greceşti. Piesa este, în acelaşi timp, o treaptă decisivă în evoluţia dramei universale. S. a aşezat, acum 2500 de ani, legile teatrului într-o formă care, pînă astăzi încă, îşi păstrează valabilitatea. Tehnic vorbind, poate fi considerat întemeietorul artei de a conduce o acţiune dramatică pînă la deznodămînt, de a spori interesul de la o scenă la alta, de a creşte acţiunea odată cu fiecare replică. Oedip, rege al Tebei, presimte un secret care îi zdruncină tronul şi viaţa. în aflarea tainei, ştiind că această' aflare înseamnă şi prăbuşirea lui, Oedip se auto-anchetează şi se denunţă pedepsindu-se prin scoaterea ochilor de crima involuntară a uciderii tatălui şi a însoţirii incestuoase cu mama. Din tragedia lui S. multe ramuri vor rodi începînd cu Shake-speare şi continuînd cu drama burgheză, cu teatrul de anchetă şi cu drama absurdă. Fiecare personaj va deveni prototip — de la Iocasta, în care zac valenţele Gertrudei şi ale d-nei Alving, la Creon care va servi drept model tuturor eroilor secunzi din toate dramele. Trecînd prin Tiresias, profetul orb care singur vede, nenumărate sînt drumurile care se deschid, procedeele care se oferă. Scena

«dublei confidenţe», în care, prin presimţiri şi mărturisiri reciproce luminate de împrejurări şi de personaje secundare, Oedip află de la Iocasta şi aceasta de la Oedip îngrozitoarea realitate a destinului lor comun, atinge limitele suferinţei omeneşti şi, în acelaşi timp, pragul supor-tabilităţii spectaculare. Sinuciderea reginei, orbirea regelui sînt anunţate de lamentările corului. Dar Oedip, cu ochii însîngeraţi, încheie tragedia după ce îşi îmbrăţişează fiicele, Antigona şi Ismena; părăsind pămîntul blestemat al nenorocirii sale, eroul rătăcitor din ţară în ţară ajunge în Atica, patria lui S., unde îşi găseşte sfîrşitul. Oedip la Colonos, probabil ultima dintre tragediile poetului (a fost montată post-mortem de nepotul său, Sofocle cel Tînăr), este în fond o

Soîocle 164 preamărire a gloriei ateniene. Eroul doborî! este condus de fiica lui, Anti-gona. La Colonos el află tot ceea ce s-a petrecut la Teba şi la Argos şi, oricît evenimentele i-ar fi de astă dată favorabile — la sfatul oracolului, la solicitarea lui Teseu, rege al Atenei, şi la îndemnurile corului — refuză să se întoarcă în patrie. O intervenţie armată a lui Creon nu izbuteşte să-1 readucă, aşa cum fără efect rămîne şi cererea lui Polinice de a participa alături de el la asediul Tebei. Oedip va muri în apropiata pădure sacră de la Colonos, fără alt martor decît Teseu. Vestitorul încheie tragedia care dă un ultim cuvînt corului şi lui Teseu, călăuză spre Teba a celor două surori orfane. « Cum a sfîrşit Oedip? se întreabă mesagerul — nici un muritor nu poate să o spună afară de Teseu. Aşchiile înflăcărate ale fulgerului nu l-au lovit, nici valurile vreunei furtuni nu l-au dus cu ele. Vreun zeu iertător 1-a luat fără îndoială sau poate pămîntul s-a deschis de la sine ca să poată coborî încet în lumea morţilor ». Acţiunea Antigonei urmează celei din Oedip la Colonos, deşi S. a scris-o probabil, cu aproape douăzeci de ani înainte. Cea mai slabă, comparativ, dintre piesele marelui tragic este Trachinienele (Numele îi vine de la corul femeilor din localitatea Trahina.) Acţiunea descrie nenorocirea lui Heracles, care îmbracă — la îndemnul soţiei sale, geloasa Deianira — tunica muiată în sîngele Centaurului Nessos. Eroul, pradă unor sfîşietoare dureri, cere să fie ars de viu pe un rug de pe muntele Oeta; ultimele cuvinte pe care le rosteşte în piesă sînt o sfidare a destinului. Heracles declară că suportă cu bărbăţie încercarea prin care trece, deşi fără voia lui. Filoctet a fost considerată, desigur, drept cea mai simplă, dar nu cea mai puţin valoroasă dintre tragediile sofocleene. Reprezentată rar, poate tocmai din cauza lipsei sale de peripeţii, tragedia a format, deseori, pretext de comentarii universitare şi de spectacole studenţeşti. Subiectul se referă la soarta lui Filoctet, muşcat de un şarpe, cu rana infestată, erou pe care, la sfatul lui Ulise, grecii în drum spre Troia îl părăsesc în insula pustie Lemnos. Conflictul care-1 opune pe Ulise lui Filoctet este rezolvat printr-o intervenţie divină. De la S. ne-a mai rămas o dramă satirică, descoperită într-un papirus egiptean, Copoii. Textul dincolo de valoarea sa literară şi filologică, are meritul de a ne lămuri în pro. blemele de structură ale genului. Viziunea dramatică a lui S. este în legătură cu concepţia lui de viaţă. Pentru Eschil, omul îşi trăieşte drama dintr-o necesitate care îl depăşeşte; s-a observat, pe drept cuvînt, că oricine altul ar fi fost, de exemplu în locul lui Oreste în Orestia, indiferent de personalitate şi de valoare morală, nimic nu s-ar fi schimbat nici în destinul personajului, nici în economia tragediei. Oreste sau succedaneul său la fel ar fi ucis şi suferit în momentul crimei la gîn-dul de a asasina şi la amintirea matrici-dului. Pentru S. însă (aşa cum constată A. Maddalena), oamenii sînt deosebiţi intre ei, diferite sînt reacţiile individuale, deosebite dramele sufleteşti şi diferită gloria. Dacă pentru Eschil zeul este un model, pentru S. el este măsura, măsura binelui şi a răului, a cuminţeniei şi a impietăţii, a nobleţei şi a josniciei, a înţelepciunii şi a prostiei. Iar această măsură răsplăteşte, zeul acordînd, în consecinţă, triumful sau pedeapsa. Din această cauză, tragediile lui S. sînt mai complicate, mai variate, mai bogate în peripeţii decît ale predecesorului său şi, în egală proporţie, mai apropiate de înţelegerea nuanţată a cititorului modern. Sentimentul religios al lui S. a dat prilej celor mai multe dispute. Teza exegeţilor idealişti ai sec. XIX, care preamăreau seninătatea profundă şi placidă a tragicului, a fost reluată cu destulă strălucire, în vremurile noastre, de către Werner Jăger, T. B. L. Webster, E. Turolla, elenişti care au aflat în sentimentul religios al lui »■ cheia întregii sale opere. Dimpotrivă, Wilamowitz-Moellendorf a fost partizanul unei interpretări mai lirice, sociologizante. Ceea ce se desprinde însă din teatrul lui S. cu mai multă vigoare, este concepţia eroului irevocabil angajat. Libertatea iui de alegere rămîne suveran». dincolo de «ananke» (necesitate) Şi ^ condiţionările cetăţii, fiindcă, aşa cu spusese Eschil înaintea lui, «demon ^ pentru om este propriul său caracter ■ Trăsăturile distincte ale eroului sofocie-* 165__________„______________________ Ikt nobleţea, mîndria, sentimentul dreptăţii iar m exercitare ele caută adevărul, măsura, frumuseţea. Hotărîrea odată uată, personajele nu au conflicte interioare, ezitări sau reveniri. Angajamentul orota<'oniştilor este total, iar în această zonă 'morală în care voinţele sînt puternice, starea de « hybris » (depăşirea măsurii) poate duce la pieirea fizică, niciodată insă la înfrîngerea morală. în lucrarea recentă Sofocle, poet tragic, Gilberte Ronnet, fină comentatoare a scriitorului, observă că tragicul (care derivă din conştiinţa eroului despre tragicul condiţiei sale) are trei componente: necesitatea (venită din afară), libertatea (eroul avînd alegerea iniţiativei) şi luciditatea (el ale-gînd în perfectă conştiinţă de cauză). Cît despre stilul lui S., nimeni nu 1-a caracterizat mai frumos decît Dion Chrisosto-mul: « poetul întruneşte o minunată suavitate cu măreţia». Autorul Antigonei nu întrebuinţează nici cuvinte tari, nici cuvinte rare. Expresia lui e simplă şi substanţială. Lăsînd în seama corului revărsările lirice, S. excelează mai ales în concentrarea stilului dramatic, în meşteşugul deducţiilor raţionale, îiT motivările gîndului şi ale simţirii, în stilul expunerii şi al dialogului. M. Croiset observă cu pertinenţă în Istoria literaturii greceşti (voi. III)', că rolul lui S. în istoria tragediei elene poate să pară inferior geniului său personal. Dar acelaşi autor conchide că, ar fi un fel îngust de a aprecia influenţa unui poet după numărul imitatorilor pe care i-a avut. Ea consistă mai ales în sugestiile ideale pe care le stîrneşte în suflete. Cine a atins de aproape, într-un gen oarecare perfecţiunea, este prin aceasta chiar unul din maeştrii spiritului omenesc. Fie că ne oprim la tehnica sa^ suverană, la nobleţea concepţiei, la măreţia eroilor, la strălucirea stilului, S. rămîne unul dintre piscurile creaţiei omeneşti, poet ale cărui versuri răsună pînă n zilele noastre în toate teatrele antice din Grecia. Dintre eroinele sale tragice, Llectra, personajul cel mai complex al teatrului antic, a fost constant readusă jn scenă de autori de mare prestigiu. La Vjceputul veacului nostru Hugo von Hofmannsthal a creat o Electră ciudată flektra) care n-are nimic comun cu cea Sofocle a lui S., iar O'Neill a încercat să monteze pe firul tragediei lui S. o acţiune transpusă în Statele Unite ale veacului XIX (Din jale s-a întrupat Electra).
O OPERA. Manuscrise: Laurentianus A, Florenţa, sec. X sau XI este archetipul majorităţii ms., conţinind tragediile lui S.; Florentinus G, Florenţa, sec. XIV; ambele ms. slnt însoţite de scholii. Editio princeps: Aldina, Veneţia 1503; Ediţii: Roma, 1518, ed. Însoţită de publicarea scholiilor din Laurentianus; Turnebus, Paris, 1553; Brunck, Sophoclis quae exstant omnia, Strassburg, 1786; G. Dindorf, Sophoclis tragoediae el fragmenta, Oxford, 1832 — 1849; G. Dindorf şi M. Tournier, Les Tragidies de Sophocle, Haehette, 1877; numeroase reeditări, printre altele, Leipzig, Teubner, 1901; W. Schneidewin — A. Nauck, Sophohles, Werke, ed. IX Berlin, Weidmann, 8 voi., 1899 — 1914; reeditări de L. Radermacher; Paul Masqueray, Sophocle, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, 1924; ed. II, 1940; H. Diller, Sophokles, Wege der Forschung, XCV, Darmstadt, Wiss. Buchgesellschaft, 1967; A. Pfeiff, K6nig Oedipus, Gottingen, Vanden-hoeck-Ruprecht, 1969; T. B. L. Webster,

Philoc-tetes, Cambridge Univ. Press, 1972. Traduceri: E. Bignone, Le tragedie di Sofocle tradotte, con saggi critici, introd., Florenţa, 1936; F. Storr, Sophocles. The tragedies, text şi trad. engl., Cambridge, Heinemann, Harvard Univ. Press, 1946; M. Dragomirescu, Sofocle, Antigona, Bucureşti, Alcalay, 1936; G. Murnu, Sofocle, Regele Edip, Electra. Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943; G. Fotino, Sofocle, Teatru, vol.I; Aias, Trahi-nienele, Electra, Filoctet, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965; Teatru, voi. II: Oedip rege, Oedip la Colona, Antigona; Sofocle, fragmente din Antigona, Oedip rege, Oedip la Colonos, Aiax, In LE, p. 223—243; G. Fotino, Sofocle, Tragedii, Bucureşti, Editura pentru literatura universală, 1969, reeditare; Sofocle, fragmente din Oedip rege, Oedip la Colonos, Antigona, Trachinienele In ALGr, p. 168 —177; N. Caran-dino, Sofocle, Antigona, Electra, Emineseu, 1974. REFERINŢE CRITICE. Tycho Wilamowitz-Moellendorf, Die dramalische Technik des Sophokles, Padeborn, 1917; retipărire 1969, Zurich — Berlin, Weidmann; J. Allegre, Sophocle.Etudes sur les ressorts dramatiques de son theătre, Lyon, 1905; Domenico Bassi, Sofocle, Milano, Signo-

Solon 166
relli, 1929; H. Weinstock, Sophokles, Leipzig, 1933; K. Reinhardt, Sophohles, Frankfurt am Main, 1933; E. Turolla, Saggio sulla poesia di Sofoele, Bari, Laterza, 1934; ed. II 1948; M. Un-tersteiner, Sofoele, 2 voi., Florenţa, 1935; G. Per-rotta, Sofoele, Roma, Messina, 1935; M. Croiset, Sophocie în Histoire de la liiterature grecque, voi. III, Paris, Boccard, 1935, p. 231 —301; D. Marmeliue, Sofocles. Aias, Trachiniile, Anti-gona, Studiu istoric literar, Cernăuţi, 1939; Q. Meautis, Sophocie, Paris, 1957; A. Madda-lena, Sofoele, ed. II, Torino, 1963; Manuel de Oliveira Pulquero, Problematica dă tragedia sofocliana, Coimbra, 1968; Aram M. Frenkian, Înţelesul suferinţei u nane la Eschil, Sofoele şi Euripide, Bucureşti, Univers, 1969; Gilberte Ronnet, Sophocie, poete tragique, Paris, Boccard, 1969; Liviu Rusu, Eschil, Sofoele, Euripide, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969; R. D. Dawe, Siudies in the Text of Sophocles, 2 voi., Leiden, Brill, 1973; Venera Antonescu, Esenţe antice în configuraţii moderne, Bucureşti, Univers, 1973, p. 135 — 154 (O protagonistă a tensiunilor dionisiace); Zoe DumitrescuBuşulenga, Sofoele şi condiUa umană, Bucureşti, Albatros, 1974.

N.C. SOLON [Solon], fiul lui Exekestides; (640 î.e.n., Atena — c. 560 î.e.n., Atena). Om de stat, legislator şi poet liric. Familia sa pretindea ci este înrudită cu familia regelui legendar Codros. Lipsit de avere, s-a îndeletnicit de timpuriu cu negoţul, în calitate de legislator («nomothet»), a izbutit să realizeze reforme politico-administrative deschizătoare de drumuri pentru democraţia sclavagistă de mai tîrziu. Opera poetică — lungi elegii pline de patos, iambi, tetrametri dactilici — urmează linia poeziei didactice promovate de Hesiod, fiind însă strîns legată de problemele grave care l-au întîmpinat pe S. la alegerea sa în funcţia de arhonte (594 î.e.n.). Poemele soloniene au intrat în tradiţia poetică a democraţiei sclavagiste, cîntate fiind, secole de-a rîndul, la marile serbări atice. Fondul lor gnomic le-a asigurat un loc de frunte şi în antologiile de poeme sentenţioase (gnomologii) care stăteau la baza învăţămîntului bizantin şi postbizantin. Unele izvoare îl menţionează pe S. printre cei şapte înţelepţi ai lumii.
O

Angajată pe calea economiei de schimb la începutul sec. VI, Atica devine teatrui unor grave forme ale luptei de clasă provocate de contradicţiile existente între eupatrizi, marii proprietari de pămîrit şi păturile în ascensiune, care pretindeau drepturi la conducerea în stat şi participare activă în aparatul juridic. Spriji. nitor al celor ce activau intens în sectoarele productive, S. îşi măreşte influenta politică prin iniţiativa de eliberare a insulei Salamina de sub stăpînirea megarie-nilor, locuitori ai Istmului de Corint. (Tradiţia povesteşte cum, prefăcîndu-se posedat de inspiraţia divină, S., în plină Agora, suindu-se pe o estradă, a început să recite versuri avîntate pentru a-i convinge pe atenieni să pornească în iureş la recucerirea Salaminei.) între multiplele sale activităţi, preocuparea de bază a poetului-cetăţean se concentra asupra rezolvării gravei crize sociale şi politice care ameninţa să ducă la pieire statul atenian. Extinderea exagerată a împrumuturilor cu camătă, dreptul debitorului de a-i înrobi pe neplatnici a dus la o situaţie intolerabilă. Fracţiunile politice cu nuanţă democratică cereau cu insistenţă iertarea datoriilor şi reforme agrare. în aceste dramatice împrejurări, în anul 594 î.e.n., S. a fost ales arhonte cu puteri depline, datorită bunelor aprecieri de care se bucura în toate straturile societăţii. Principala sa reformă politică-economică, considerată de anumiţi exegeţi un «arbitraj», s-a limitat la eliberarea din statutul de sclavie a foştilor proprietari de pămînt, care dăduseră creditorilor drept zălog propria lor persoană şi la înapoierea pămînturilor confiscate în contul datoriilor. Afară de această importantă măsură, cunoscută sub numele de «seisachteia», S. a reglementat prin lege întinderea de pămînt care putea » proprietate personală, a interzis exportul excesiv al produselor agricole (cu excepţia untdelemnului) şi a încurajat schimburile comerciale şi manufacturile. Alte măsuri de mare importanţă sînt cele d» ordin financiar şi monetar. Pînă la încep"' 167 tul sec. VI î.e.n., Atica nu avea monedă oroprie, folosind monedele din Egina. c a bătut o monedă atică nu după etalonul eginetic, ci după cel euboic, pentru a dezvolta şi mai mult legăturile comerciale cu pieţele ionice, in perspectiva acestei deschideri economice, Atica a îngăduit unor meseriaşi pricepuţi şi unor negustori străini să se stabilească pe teritoriul ei, să dobîndească pînă şi cetăţenia, cu condiţia dezvoltării activităţilor de care se ocupau. Constituţia ateniană a suferit, de asemenea, unele modificări, relevate şi explicate de Aristotel în monografia Constituţia atenienilor. La cele trei clase censitare, existente în Atica, S. a adăugat a patra, clasa celor lipsiţi de avere («theţii»), acordîndu-i unele drepturi politice,'dintre care cel mai însemnat era dreptul de a participa la « Ecclesia» (Adunarea Poporului) şi, ca atare, la alegerea de magistraţi. Cît priveşte democratizarea statului, S. a mers şi mai departe, instituind curţile cu juri la care, prin prestare de jurământ, luau parte, pe rînd, toţi cetăţenii cu dreptul de a trage la răspundere pe orice magistrat ieşit din funcţie. înfiinţarea acestui vast tribunal popular («Heliaia»), care exercita un control efectiv asupra magistraturilor şi a finanţelor publice, a fost unul din titlurile de glorie ale arhontatului său. Pentru a contracara autoritatea Adunării bătrînilor (« Areopagul») S. a interzis areopagiţilor orice amestec direct în activitatea administrativă şi legislativă, acordîndu-le, în schimb, dreptul de a veghea la aplicarea legilor şi la controlul asupra magistraţilor. Legile şi hotărîrile instituite au fost gravate pe tăbliţe de lemn ( « axones»), păstrate în Prytaneion; ulterior, ele au fost săpate şi pe stîlpi e piatră («kyrbeis»), care împodobeau unul dintre porticele Atenei. Aristotel Povesteşte că, în ciuda angajamentului luat de atenieni de a respecta legislaţia soloniană după retragerea arhontelui din Magistratura cu puteri extraordinare care 11 fusese conferită pe cinci ani, nemulţumirile au reizbucnit cu violenţă, ducînd o perioadă de «anarhie» (statul a fost s'nSl^ ^eA conducători), prelungită pînă 6 584 î.e.n. Asaltat însă de nenumărate famaţii şi plîngeri, S. a considerat că este mai cuminte să părăsească Atena, pentru a nu fi silit la concesii şi, timp de zece ani, a călătorit atît pentru a-şi vedea de propriile interese, cît şi din dorinţa de a cunoaşte noi oameni şi locuri. Formaţia sa poetică era prin excelenţă ionică. Tainele metrice ale distihului elegiac le-a pătruns şi le-a stăpînit pentru că a simţit necesitatea, încă de cînd era tinăr, să se-adreseze deschis concetăţenilor săi. Cum proza literară sau discursul scris nu existau încă, elegiile au devenit principalul mijloc pe care 1-a folosit pentru propaganda politică şi pentru confesiunile de credinţă făcute după părăsirea conducerii de stat. Elegiile lui S., dintre care fragm. 3 Diehl rămîne un exemplu de luciditate şi bun simţ prin acuzaţiile violente ce le conţine împotriva lăcomiei nestăvilite a « fruntaşilor cetăţii», sînt o continuare directă a principiilor de viaţă şi de conduită formulate odinioară de Hesiod. « Da, mi-aş dori şi avere, dar strînsă cinstit şi nu altfel:/Vine pedeapsa oricum ... chiar mai tîrziu./ De ţi-au dat zeii temei de belşug, şi averea se-aşază statornic/ Din temelii ţi-o rostesc, pînă la culme, tot ei. / Dar,' cînd îşi strînge avere un om printr-o faptă nedreaptă, / Grele năpaste-o-nsoţesc. Pîlpîie-abia la-nceput/ Răul, dar creşte în urmă şi spulberă-n cale ca focul/

Nu dăinuieşte mult timp fapta nemernică/. Doar Zeus veghează şi capăt aşază la toate». Moderaţia, linia de mijloc, cinstea şi respectarea dreptăţii sînt pentru S. virtuţile cardinale. «Oamenii buni sînt adesea săraci iar mişeii au parte/ Tot de averi. Numai eu, firea nu pot să mi-o schimb/Nu mi-am dorit bogăţii niciodată, mi-ajunge virtutea./Ea mă-n-soţeşte mereu, chiar dacă-averile trec > (trad. Simina Noica). Prin imagini poetice de o rară forţă sugestivă S. s-a străduit să-şi avertizeze concetăţenii de primejdiile care ameninţau statul sfîşiat de lupte intestine, provocate de goana după îmbogăţire a păturilor privilegiate. Cel mai mare rău posibil i se părea a fi instituirea tiraniei. « Grindina îşi prinde puterea din nori, tot aşa şi zăpada. / Fulgerul seînte-ietor tunetu-şi cheamă din foc./Piere cetatea întocmai. Cei răi o dărîmă. Poporul/fără să ştie, credul, cade pe mîini de tirani» (trad. Simina Noica). Un alt

Strabon 168 fragment, cu substrat alegoric, este imaginea mării, care închipuie cetatea agitată de valurile nemulţumirii maselor asuprite : «Crunt se învolbură marea cînd suflă furtuna ... iar dacă/ nu-i clătinată de vînt, netedă pare: un lac » (trad. Si-mina Noica). Alături de aceste strofe elegiace au rămas de la poet şi cîteva fragmente iambice, chiar şi tetrametri trohaici, citate în lucrările lui Aristotel şi Plutarh. într-un poem iambic, destul de lung ca întindere, S. încearcă să justifice activitatea sa de legislator şi, totodată, să facă înţelese anumite aspecte ale intransigenţei sale. Poemul, de o admirabilă sinceritate în expresie, este un adevărat document istoric. «în faţa timpului stă-pîn pe judecăţi,/Umbrita glie, maica zeilor din care,/ Aş vrea să-mi stea drept mărturie: spună ea/ Hotarele-nfipte adînc cum i le-am smuls/Ga să-i aduc iar libertatea din trecut/ .../ Oricare altul, cîrma ţării de-ar fi prins/ Cu mîini viclene, şi-nrăit de bogăţii,/N-ar fi putut să-n-frîne gloata. De-aş fi vrut/ Să-ndeplinesc tot ce-mi cereau vrăjmaşii mei/ Ori dimpotrivă, pe prieteni să-i cîştig,/De mulţi bărbaţi aş fi lipsit cetatea .../M-am apărat atunci de toţi cum am putut/ Şi ca un lup m-am răsucit sub colţi de clini» (trad. Simina Noica). Figura legislatorului a rămas în istoria politică şi culturală a Greciei vechi un exemplu luminos de probitate şi ţinută etică. Comedia veche 1-a adus adesea pe scenă pentru a-1 opune politicienilor corupţi, iar Platon, un secol mai tîrziu, i-a admirat creaţia poetică pe care a trecut-o în rîndul formelor de poezie admise în statul ideal. Se spune că, la adînci bătrîneţe, S. a mai apucat să-1 cunoască pe Tespis şi să-i vadă spectacolele dramatice. Dezaprobarea manifestată faţă de acest gen de poezie, care marca Începuturile dramei tragice, i-a adus în schimb, elogiile lui Platon, care, în repetate rînduri, 1-a prezentat sub înfăţişarea conducătorului ideal, adică a conducătorului filosof.
O OPERA. Ediţii: E. DieM, Anihologia Lyrica Graeca, ed. III, fasc. I, Leipzig, Teubner, 1954, p. 20—47; A. Martina, Solon. Testimonia veterum, Roma, Edizioni del Ateneo, 1968. Traduceri: Solon, fragmente in ALG, p. 15 — 21; So!on fragmente în ALGr., p. 24 — 30. REFERINŢE CRITICE. W. J. Woodhouse Solon, the Liberator, Oxford, 1938; A. Masa-racchia, Solone, La nuova Italia, Florenţa 1958; W. Jaeger, Solons Eunomie, In Scripiâ Minora, I, Roma, 1960, p. 315—332; H. D. Ree-ker, Solons Reisen, Aritike und Abendland XVII, 1971, p. 96-104.

A.P. STKABON [Strâbon, supranumit Geograful] (c. 64 î.e.n. Amaseia, Pont — c. 25 e.n. Amaseia?). Geograf şi istoriograf din vremea împăraţilor August şi Tiberiu. Familia lui S. se face cunoscută, pe plan politic, încă din timpul domniei regelui ahemenid Mitridate Evergetul (150—120 î.e.n.). A primit o educaţie aleasă, a studiat cu profesori iluştri, printre care se numără Aristodemos din Nysa şi Tyrannion din Amisos şi a făcut numeroase călătorii. Deşi a studiat literatura şi istoria artelor, interesul tînărului S. s-a îndreptat îndeosebi spre ştiinţele istorice, geografie şi astronomie. Câ sistem filosofic a îmbrăţişat stoicismul. Ca toate acestea, a împrumutat şi de la peripate-tism unele teze privitoare la cauzalitatea fenomenelor, dovedinduse, în cele din urmă, un eclectic, care nu s-a mărginit la canonul unei singure şcoli filosofice. A vizitat de cel puţin trei ori Roma, capitala imperiului, a călătorit în Egipt, pînă la hotarele Etiopiei şi, în repetate rînduri, a fost în Grecia continentală şi insulară pentru a strînge materiale necesare operelor sale. Prima sa lucrare, intitulată Hypomnemata historika (Comentarii istorice), pierdută, cu excepţia cîtorva fragmente, reprezenta o continuare a Istoriei universale a lui Polibiu, pînă la data bătăj liei de la Actium (31 î.e.n.). A doua operă Hypomnemata geographika (Comentarii geografice) sau Geographika (Geografia) este un tratat alcătuit din 17 cărţi (păstrate integral, cu excepţia părţilor finale ale cărţii VII). Tratatul este o geografie generală şi regională, constituind o valoroasă sinteză a tuturor ştiinţelor antice despre « pămîntul populat». Valoarea ei constă în bogăţia informaţiilor şi în temelia ştiinţifică pe care este clădită. în privinţa locului de redactare sau, cel puţin, de


169___________________________________ revizuire finală a operei se propun mai multe oraşe, cu precădere însă Alexandria Egiptului.' Cît priveşte datarea, se propun date în limita anilor 24 î.e.n. — 23 e.n., ^nji 18—19 e.n. fiind consideraţi ca data revizuirii generale. Se presupune că lucrarea a fost publicată după moartea autorului.
O

Geografia descrie întreaga «lume populată » cunoscută pe vremea lui S. Primele două cărţi, care formează preliminariile la întreaga operă, tratează probleme generale, limpezind unele noţiuni de geografie generală şi schiţînd sumar istoria geografiei; ele prezintă şi o critică a înaintaşilor, încheiată cu exprimarea propriilor păreri. După această prefaţă largă, în care se ating toate problemele mari ale geografiei, cosmogoniei şi astronomiei, se trece la geografia regională. S. descrie pe porţiuni lumea populată, urmînd, potrivit planului lui Eratostene, conturul Mediteranei de la apus, prin nord, spre răsărit, apoi prin sud, de la răsărit la apus. Prima regiune descrisă este Iberia, a cărei prezentare cuprinde întreg spaţiul cărţii III; Celtica sau Gallia, Bretania şi insulele Ierne şi Thule, ca şi regiunea Alpilor, alcătuiesc conţinutul cărţii IV; Italia, Sicilia şi insulele' adiacente formează cuprinsul cărţilor V şi VI. Teritoriul străbătut de Dunăre, între Rin şi Tanais în nord, Adriaticâ şi Pro-pontida în sud, cuprinzînd deci Germania, Dacia, Sciţia, Epirul, Tracia şi Macedonia, constituie conţinutul cărţii VII. Blada şi insulele populate de eleni sînt prezentate în cărţile VIII-X. Parthia, Media şi Armenia ca şi alte locuri din jurul acestora, alcătuiesc conţinutul cărţii XI. Descrierea Asiei Mici, unde se afla Şi patria autorului, capătă o largă dezvoltare, ocupînd spaţiul cărţilor XII — XIV. India si Petsiâ sînt înfăţişate în cartea XV. Teritoriul dintre Medi'terana, Marea Roşie si Persia este prezentat în cartea XVI. Egiptul si Libia constituie cuprinsul cărţii XVII. Examinînd acest plan, i s-ar putea reproşa lui S. o inechitabilă repartizare a spaţiului între diversele regiuni. Neajunsul 'îşi găseşte explicaţia în nivelul cuno ţintelor acelor vreStrabon muri: mijloacele de informare aflate la dispoziţia unui geograf erau rudimentare, iar ştiinţele contingente cu geografia nu depăşeau limitele epocii. Meritul lui S. constă în faptul că nu a căutat să umple lacunele din cunoaşterea lumii populate cu fapte plăsmuite, ci a preferat, cu riscul de a fi prea sumar, să dea indicaţii exacte, totdeauna cele mai bune din cî'te s-au putut procura pe atunci. El face permanent apel la cuceririle celorlalte ştiinţe, cum sînt, mai ales, astronomia, geometria, fizica şi matematica. Astronomia, ştiinţă a cerului, o consideră imperios necesară în cunoaşterea Pămîntului: bolta sferică a cerului, tăiată în două emisfere de drumul Soarelui, a sugerat omului imaginea Pămîntului, care, la fel, a fost împărţit în două emisfere prin aceeaşi linie imaginară; fiecare emisferă este divizată, apoi, în zone, iar polii corespund zonelor şi polilor cereşti. Geometria ajută la măsurarea distanţelor dintre locuri şi la determinarea formei unei regiuni. Geografia fizică descrie

continentele şi mările, înfăţişează diversele forme de relief ale regiunilor, indică produsele, avantajele şi lipsurile fiecărui loc. Geografia matematică oferă geografiei fizice temelia ştiinţifică, furnizîndu-i noţiunile de bază prin care se determină forma Pămîntului, se fixează diversele puncte de pe glob, se determină climatele. în cadrul astfel trasat, S. distribuie pe regiuni neamurile omeneşti a căror înfrăţire cu mediul este, pentru prima oară, scoasă în evidenţă în tratatul său; apoi schiţează dezvoltarea fiecărui popor de la origini pînă pe vremea sa, aşa încît descrierea fiecărei regiuni capătă şi un pregnant caracter istoric. Pentru compunerea tratatului său de geografie, S. a cules informaţii din pro-pria-i experienţă pe teren, ca şi a altora, neomiţînd nici scrierile înaintaşilor. După informaţii personale, el a descris Pontul şi o mare parte din Asia Mică, Egiptul, mai ales oraşul Alexandria, unele insule greceşti, Corintul, Roma, cu frumuseţile ei, şi în parte Italia. Din surse orale— navigatori, turişti, pescari, comandanţi de oşti etc. — S. a obţinut informaţii despre conturul continentelor, a descris vulcanul Etna, Arabia, golful Arabic şi Media. Date despre Libia (nordul Africii) i-a

Strabon
170

furnizat guvernatorul acestei regiuni, Cnaeus Calpurnius Piso. Sursele scrise sînt însă precumpănitoare. Cele mai vechi ştiri despre pămîntul, populat erau de găsit în opera filosofilor materialişti io-nieni. Poeţi şi filosofi cu renume ca Homer, Hesiod, Anaximandru şi Hecateu din Milet, Democrit, Eudoxos din Cnidos, Dicearh, Eforos şi mulţi alţii sînt citaţi de S. de-a lungul întregii opere. Dar, temeiul informaţiilor sale scrise se pune pe autorii «recenţi», ca Eratostene, Poseidonios, Hipparchos şi Polibiu. Astfel, Eratostene i-a furnizat lui S. cea mai mare parte a informaţiilor din Preliminarii şi, prin intermediul lui, a cunoscut lucrările istoriografilor Deimachos, Megastene, Near-chos, Onesicritos şi Aristobul (11,1, 9; XV) care s-au ocupat de India; tot prin Eratostene obţine S. ştiri despre descoperirile geografice ale lui Pytheas (II, 1, 18 etc.) şi ale lui Eudoxos din Cnidos (IX, 1, 2) ca şi date despre porturi furnizate de diverşi autori, Timosthenes, printre alţii (I, 2, 21). Poseidonios a fost principalul izvor al lui S. în descrierea Iberiei, a Galliei, a regiunilor din jurul Pontului Euxin, a războaielor lui Mitridate Eupa-tor ca şi în prezentarea Egiptului. De asemenea, lui îi datorează S. aprecierile critice asupra fizicienilor Thrasyalkes din Tasos şi Straton, asupra istoriografilor Eforos, Metrodoros din Skepsis şi Theo-phanes din Mytilene. Hipparchos, autorul unor Comentarii la Geografia lui Eratostene, este folosit de S. pentru numeroasele date de geografie matematică şi pentru critica făcută acestei lucrări. La el face S. mereu trimiteri în problemele de astronomie. Polibiu i-a furnizat ştiri despre Europa apuseană şi unele aprecieri critice asupra lui Pytheas şi a lui Eratostene, ca şi ideea unei geografii universale. Direct sau prin intermediul acestor patru mari savanţi ai lumii antice, S. a consultat Catalogul Corăbiilor a lui Apollodor din Atena pentru geografia Greciei, Periplul în 11 cărţi al lui Arte-midor din Efes pentru descrierea Italiei, a Asiei şi a Egiptului, şi mai multe alte lucrări ale geografilor minori. Acumulînd numeroase şi variate cunoştinţe, rodul unei munci uriaşe, S. Ie-a trecut prin prisma propriei sale judecăţi şi a elaborat astfel o lucrare de mari proporţii care constituie o valoroasă sinteză a tuturor ştiinţelor antice despre «pămintul populat». De aceea, valoarea Geografiei este inestimabilă, fiind — şi după mărturisirea autorului — o lucrare «de competenţa filosofului» (I, 1, 23). Originalitatea ei constă mai puţin în descrierea unor regiuni de curînd descoperite cît în ineditul comentariilor. întradevăr, condiţiile de viaţă din vremea sa i-au creat geografului din Pont o viziune nouă asupra lumii populate. întinderea imperiului roman, cu multiplele popoare aflate între vastele-i graniţe, i-a sugerat ideea unei geografii universale. Ea se deosebeşte de simplele peripluri sau de unilateralele descrieri de porturi elaborate de predecesori printr-o fundamentare ştiinţifică, absentă în alte lucrări de acelaşi fel. Pe de altă parte, Geografia lui S. se deosebeşte şi de tratatele cu caracter ştiinţific din vremea sa. Astfel, Geografia lui Eratostene abordează, de preferinţă, ipotezele geologice şi matematice, Hipparchos, ca astronom, în Comentariul întocmit asupra Geografiei lui Eratostene, s-a interesat cu precădere de aspectele astronomice şi matematice ale faptelor geografice. Alte tratate ca, de pildă, Geografia lui Ptolemeu, reprezintă simple nomenclaturi de locuri şi popoare. Spre deosebire de ele, Geografia lui S. se înfăţişează mult mai cuprinzătoare şi mai variată. întemeindu-se pe principiile elaborate de matematică, geometrie, fizică şi astronomie, care asigură lucrării o temelie ştiinţifică, S. se interesează de condiţiile de viaţă oferite diferitelor popoare'de mediul înconjurător, examinînd factorii fizici, climaterici, economici şi sociali. El scoate mereu în relief legătura dintre om şi mediul de viaţă. Astfel, caracterul sălbatic şi nesociabil'al unor popoare şi-1 explică prin sărăcia solului şi prin izolarea lor, datorată situării la periferia «insulei terestre», departe de focarele de cultură şi de civilizaţie. în ţările cu condiţii materiale prielnice, totul respiră numai pace, cîtă vreme în cele cu condiţii vitrege totul ia înfăţişare războinică. S. este interesat de aspectele variate ale vieţii, de bogăţiile solului şi ale subsolului, de fauna 191__________________________________ si floră, pehtfu că toate laolaltă alcătuiesc factorii condiţiilor de trai. Dar descrierea geografică integrală constituie doar un 3adru în care se desfăşoară viaţa popoarelor. S- înfăţişează istoria unui popor de la obîrşia sa, înregistrînd ocupaţiile (je căpetenie, rînduielile de stat, datinile si credinţele, nivelul cultural atins, realizările prin care şi-au cîştigat renume. Pentru istoria poporului nostru, Geografia lui S. constituie unul dintre cele mai preţioase documente. în ea sînt trasate, poate pentru prima oară, graniţele Daciei, se confirmă apartenenţa tracă, deci indo-europeană, a neamului şi a* limbii dace, se afirmă deosebirea geografică, dar nu si etnică, dintre daci şi geţi, se înfăţişează datele esenţiale din istoria dacilor, cu insistenţă asupra politicii interne şi externe a marelui rege dac Burebista. Valoarea operei lui S. constă şi în ţinuta ştiinţifică pe care i-o conferă nu numai disciplinele ce stau la temelia ei, ci şi concepţia realistă, evidentă chiar şi în interpretarea miturilor. în general, antichitatea a avut o viziune mitică a realităţii şi numai puţine spirite luminate au reuşit să depăşească acest stadiu. S. se pronunţă împotriva expunerii mitice şi, cînd se află în faţa unor atare relatări, caută să le dea o explicaţie raţională adecvată. Dacă fondul Geografiei are o valoare neasemuită, forma prezintă, în schimb, destule scăderi. Privită în detaliu, ea relevă contradicţii, incoerenţe, adaosuri şi inserări care nu sînt integrate organic în context, ceea ce lasă pe alocuri impresia unei neglijenţe stilistice. S. însuşi a simţit acest neajuns, avertizînd cititorul să nu ia în considerare imperfecţiunile ci, la fel ca la statuile gigantice, să privească în primul rînd ansamblul în care rezidă unitatea operei sale, ea însăşi un colos (1,1, 23). întradevăr, prin organizarea şi prelucrarea raţională a materialului, prin alegerea judicioasă a surselor şi, mai cu seamă, prin imaginea vie a «insulei terestre» pe care ne-o oferă. Geografia apare suficient de coerentă şi de unitară în totalitatea ei. o» Şia compus opera în greaca literară a epocii lui August, care manifesta pregnante tendinţe aticizante. Dar, în acelaşi timp, Hmba nu este străină de inovaţiile umbii « koine». Hiperaticismele, hibrizii Strabon morfologici, coexistenţa unor forme vechi şi noi ale aceleiaşi categorii gramaticale, numeroasele elemente din limba « koine» vorbită, atestate şi în epigrafie, dovedesc măsura dreaptă păstrată de autorul Geografiei între tendinţele aticizante şi limba vorbită a timpului. Cît priveşte stilul, se impun unele observaţii. în pasajele împrumutate de la diverşi autori, S. urmează stilul acestora. De aceea, el apare prolix cînd îl reproduce pe Poseidonios, sobru cînd redă ideile lui Artemidor, erudit cînd îl citează pe Apollodor din Atena. Stilul Preliminariilor, ce ocupă spaţiul primelor două cărţi, este greoi şi prolix. Vastitatea temelor tratate în această parte a operei şi spaţiul restrîns ce li se acordă lasă impresia de înghesuire, iar stilul capătă o conciziune dusă pînă la obscuritate. Mai cu seamă în pasajele consacrate criticii precursorilor, S. face un lanţ întreg de observaţii ce vizează diverse persoane, pe care uită însă să le semnaleze, ceea ce duce adesea la fraze defectuos construite. Stilul se îmbunătăţeşte însă simţitor cînd geograful abordează descrierea regională, exprimarea se limpezeşte şi capătă mai multă naturaleţe şi cursivitate. Geografia nu s-a impus de la apariţia ei. La început a avut o circulaţie restrînsă, probabil

numai în cercul unor erudiţi. Pînă în sec. III ea este ignorată aproape complet, după care stîrneşte interesul unor savanţi ai vremii ca Athe-naios şi Porfirios. Urmează, apoi, o nouă perioadă de tăcere, pînă în sec. V e.n. cînd se înregistrează un interes crescut pentru S. Ştefan Bizantinul (sec. VI) îl citează frecvent, din sursă directă, se pare; cam în aceeaşi perioadă, Priscianus Lydus extrage pasaje din Geografia şi le introduce în opera sa, iar Hesychios scrie o notiţă asupra vieţii şi operei lui S. Pînă în sec. XIII, Geografia a circulat fragmentar, în numeroase manuscrise. La sfîrşitul acestui secol, Maximus Planudes a reuşit să dea un text complet care stă la baza primelor ediţii ale operei. Umanistul bizantin Gheorghios Gemistios Ple-thon, care a făcut o analiză critică a extraselor Geografiei, a introdus-o primul în Europa occidentală la sfîrşitul evului mediu. De aceea, S. a avut un mare rol în Renaştere. Unii învăţaţi moderni (de

Strabon
172

pildă, M. V. Anastos, Strabo and Colum-bus, în Annuaire de Vlnstitut de Philo-logie et d'Histoire Orientales de VUniver-site Libre de Bruxelles, Bruxelles, XII, 1952, p. 1 —18) susţin că expediţia lui Cristofor Columb este o consecinţă directă a acestui fapt. De atunci pînă astăzi, Geografia lui S. a fost editată şi tradusă în toate limbile de largă circulaţie ale Europei, precum şi în română, deoarece valoarea ei, ca sursă inepuizabilă de informaţii, ce nu pot fi găsite nicăieri în altă parte, e unanim recunoscută.
O OPERA. Manuscrise: Parisinus nr. 1397 (A); Parisinus nr. 1393; ms. nr. 398 Heidelbergensis, sec. X, conţine Epitome Palatina; ms. nr. 482 Vaticanus, sec. XIV, conţine Epitome Vaticana, Editio princeps: I. Casaubonus, Strabonis rerum geographicarum libri XVII, Paris, 1587— 1620; Ediţii; G. Kramer, Strabonis Geographica, 3 voi., Berlin, 1844 —1852, cu prima clasificare a ms., p.V—XVIV; Aug. Meineke, Strabonis .Geographica, Leipzig, Teubner, 1852; C. Mtiller— P. Dtibner, Strabonis Geographica, 2 voi., Paris, Didot, 1858; G. Aujac — Fr. Lasserre, Strabon', Giographie, voi. I—VIII, Paris, LesBelles^Lettres, Coli. Bud6, 1966—1975; W. Aly, Strabonis Geographica, reeditare de E. Kirsten şi F. Lapp, Bonn, Habelt, 1968. Traduceri: F.Vanţ ştef, Strabon, Geografia, voi. I—II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972—1974, cu studii introductive şi coment. REFERINŢE CRITICE. M. Dubois, Examen de la Giographie de Strabon, Paris, 1891; H. Ber-ger, Geschichte der wissenschaftlichen Erdkunde der Griechen, ed. II, Leipzig, 1903; H. F. Tozer, A History of Ancient Geography, ed. II, Cam-bridge, 1935; G. Aujac, Strabon et la science de son temps, Les sciences du monde, Paris, 1966.

F.V.şt.

T
TEOCRIT [Theocritos], (c. 315 î.e.n., Siracusa, sau insula Cos — c. 250 î.e.n. ?). Poet. Creator de frunte al epocii alexandrine şi cel din urmă din pleiada marilor poeţi elini. Un fapt important în viaţa lui T. a fost o şedere prelungită în insula Cos, unde a activat în cadrul cenaclului literar, punînd magistral în practică principiile pentru care milita acesta: o formă nouă de poezie lirică, deosebit de cizelată, debarasată de elementele mitologice tradiţionale. Pentru un timp a locuit şi la Alexandria; aici s-a bucurat de sprijinul şi protecţia lui Ptolemeu II Filadelful. Un alt element care a influenţat activitatea sa poetică, a fost stabilirea în Sicilia, unde a luat contact cu tezaurul folcloric al insulei, principala lui sursă de inspiraţie, şi cu faimoasele întreceri muzicale cîmpeneşti, a căror transpunere măiestrită în poezia cultă are meritul de a o fi iniţiat şi desăvîrşit. A ilustrat o specie literară aparte, idila, pe care a dus-o la maximum de perfecţiune, reali-zînd o armonioasă fuziune a elementului dramatic cu cel narativ şi cu cîntecul. Opera lui, reprezentată de 32 de idile şi 25 de epigrame, a avut numeroşi imitatori, jar ecourile creaţiei s-au prelungit pînă *n timpurile moderne. O Creaţia lui T. însuma un număr mai mare de lucrări decît cele rămase, printre care fragmentul care constituia, probabil, un ■elogiu la adresa reginei Berenice, un cîntec despre moartea lui Adonis, Syrinx (Naiul), Precum şi alte opere menţionate în notiţa Biografică din lexiconul'bizantin Suda. Idilele purtau în trecut un titlu, dat probabil de autor, acela de Melydria (Cîn-tece), înlocuit de gramaticii alexandrini prin acela de Eidyllia (Idile), diminutiv derivat din substantivul «eidos», care înseamnă compoziţie poetică în versuri. Critica modernă, în stadiul actual al cercetării, pune la îndoială autenticitatea idilelor VIII şi IX, intitulate amîndouă Boukoliastai (Cintăreţii bucolici), XXIV, Herakliskos (Heracles-copil) şi XXV, Bac-chai (Baccantele). Sînt considerate apocrife idilele XIX, Keriokleptes (Hoţul de miere), XX, Boukoliskos (Bourelul), XXI, Halieis (Pescarii), XXIII, Erastes (îndrăgostitul) şi XXVII, menţionată adesea sub titlul Oaristys, cuvîntul avînd în greceşte semnificaţia de «legătură de dragoste ». Sub aspectul formei, idilele folosesc monologul sau dialogul, iar sub aspect tematic unele se inspiră din mediul cam-pestru — idilele propriu-zise — altele din viaţa urbană — idile cunoscute sub numele de « mimi» — şi, în fine, o a treia categorie reia teme mitologice. Cîteva idile evocă circumstanţe din viaţa poetului. T. se pare că a debutat prin cîntece de dragoste, scrise sub impresia epigramelor erotice ale lui Âsclepiade din Samos, membrii al Cenaclului din insula Cos, a continuat cu idilele cu caracter mitologic, evoluînd ulterior spre idilele propriu-zise, care reprezintă apogeul creaţiei teocritiene. Meritul primordial al lui T. constă în faptul că desprinzîndu-se de tutela canoanelor literare consacrate de o îndelungă tradiţie, a creat o nouă varietate de poezie lirică, idila propriu-zisă, pornind de la o formă

174 Teocrit de poezie consacrată de folclor şi anume un «bucoliasmos», întrecere poetică şi muzicală între doi păstori, care se provocau unul pe( altul în măiestrie, intonînd cîntece simetrice ca întindere şi structură, cu subiecte asemănătoare sau apropiate; un al treilea păstor, cu rol de arbitru, dădea verdictul cu privire la izbînda artistică. (Asemenea întreceri se mai întîlnesc şi astăzi la păstorii sicilieni şi corsicani.) întrecerea putea îmbrăca diferite alte aspecte; totul însă se reduce la un cîntec liric, care necesită o veritabilă punere în scenă. Decorul aies era, de obicei, un peisaj odihnitor, cu copaci, a căror umbră desfată. Aportul lui T. constă în prezentarea sentimentului iubirii sub forma lui de suferinţă mistuitoare, exaltarea sentimentelor pentru natură, reducerea elementului mitologic şi strădania de a împrumuta personajelor firescul condiţiei umane. De asemenea, este de observat contopirea aproape perfectă a realului şi imaginarului cu o transpunere izbutită a datelor experienţei în sonorităţi şi ritmuri poetice, care fac din T. unul din cele mai viguroase talente ale antichităţii. însuşirile artistice sînt evidente în idilele propriu-zise (rustice), ca de pildă idila I — întrecere poetico-muzicală constînd din două cîntece simetrice (« amoibaia mele ») — executate într-o fermecătoare pădure din Sici-lia. Păstorul Tirsis depllnge moartea lui Dafnis, eroul unor legende mitologice siciliene, care o ultragiase pe zeiţa Cypris (Afrodita); aceasta, din răzbunare, îi inspiră o patimă ce-i va aduce pieirea. Aceleaşi însuşiri le întîlnim în idila III, Amaryllis, în care un păzitor de capre, decepţionat în dragoste, îşi ia rămas bun de la' frumoasa Amaryllis, aşteptînd să fie sfîşiat de lupi: «De acuma/nu mai cînt. Mă aştern la pămînt să mă sfîşie lupii. Iar ţie,/Moartea mea dulce să-ţi pară, ca mierea-n gîtlej, Amaryllis!» (trad. SiminaNoica). Idila V, Boukoliastai e Odoiporoi (Cintecul căprarului şi al păstorului), cu o acţiune imaginată în Grecia Mare, poate la Thurioi, prezintă o întrecere muzicală ai cărei protagonişti sînt aleşi tot din mediul campestru. în idila IX, Boukoliastai (Cîntăreţii bucolici), întrecerea este susţinută de păstorii Dafnis şi Menalcas, iar în idila X, Ergatinai e theristai (Muncitorii sau secerătorii) de secerătorii Mylon şi Bukaios, cel din urmă îndrăgostit de Bombyca, a cărei graţie o cîntă: «Ştiu, dezmierdată Bombyca, de fildeş par gleznele tale! Dar taina făpturii tale eu n-am s-o pot cînta» (rad. S. Noica, v. 36r37). Idila VII, Tha-lysia, închinată zeiţei Demeter, are drept eroi pe poetul însuşi, care apare sub numele de Simichidas şi pe Licidas, poet contemporan. Idila prezintă interes pentru datele biografice pe care le conţine, ca şi pentru unele informaţii relative lâ mişcarea literară a vremii. Idilele propriu-zise se află inlr-o oarecare antiteză cu «idilele-mimi», în care elementul dramatic este mai bine reprezentat, deoarece au drept cadru oraşul. O idilă care s-a bucurat şi continuă să se bucure de preţuire este cea intitulată Pharmalieutriai (Vrăjitoarele), avînd ca subiect dragostea Simaithei pentru atletul Delfis, a cărui fidelitate vrea s-o cîştige, recurgînd la practici magice: «Adă-mi iar tu, capîn-tortură, adu-mi iubitul acasăi / Cum cu ajutorul zeiţei, topesc eu ceara aceasta / Să se topească de dor, chiar acuma, şi Delfis din Mindos! /Cum învîrteşte Afrodita această sfîrlează de aramă / Delfis de asemenea să se-nvîrtească la uşă la minei » (trad. Th. Naum). Patetismul acestei idile 1-a definit Racine prin cuvintele : «ii n'y a rien de plus beau dans toute l'antiquite!» Din aceeaşi categorie de idile-mimi face parte şi idila XV Syra-kosiai (Siracusanele) ale cărei eroine, Gorgo şi Praxinoa, de obîrşie corintiene, înzestrate cu o mare locvacitate, ţin morţiş să participe la sărbătoarea Adonia, celebrată la curtea Ptolemeilor. Femeile sînt victimele unor nesfîrşite şi amuzante peripeţii pînă să ajungă la palat. Aici ascultă cu reculegere cîntecul sacru pentru slăvirea Ptolemeilor. Nota dominantă în această idilă este dramatismul. Partea a doua are un caracter eminamente liric şi conţine «threnosul», bocetul unei cin-tăreţe pentru moartea lui Adonis. Tipurile de eroi din idilele-mimi au valoarea unor tipuri universale, cu bogate note de realism. Cea de-a treia categorie de idile demonstrează prestigiul tradiţi»or literare care impuneau perpetuarea formulelor mitologice. Dintre ele se detaşează 175 •dila XXIV, Herakliskos (Heracles-copil), avînd ca subiect sugrumarea de către Heracles a şerpilor trimişi de zeiţa Hera /invidioasă pe Alcmena, mama lui Heracles, care se bucura de favoarea lui Zeus), cu gîndul de a-1 suprima. Personajele idilei, Heracles, fiul lui Zeus şi al Alcme-nei Alcmena, mama eroului, fiica lui Ele'ctryon, regele Micenei, prorocul teban Tiresias, cu toate atributele lor solemne, cunosc la T. o evidentă transformare, apropiindu-se de condiţia umană. în aceeaşi categorie se încadrează idila XIII, intitulată Hylas, după numele tînărului iubit de Heracles, alături de care porneşte in expediţia Argonauţilor. Cu prilejul debarcării lor în ţinutul cianilor, Hylas este răpit de nimfele unui rîu, spre dezamăgirea prietenului său. Şi această idilă este caracterizată prin firescul atitudinii personajelor. Heracles, îndurerat la culme de pierderea lui Hylas, pleacă asemenea unui muritor obişnuit, părăsind corabia Argo «cea cu 30 de rînduri de vîsle» şi ajunge în Colchida pe jos. Un grup aparte în cadrul idilelor teocritiene îl formează idilele XVIII, Helenes Epithalamios (Epi-talamul Elenei), şi XXVIII, Elakate (Furca), piese de circumstanţă; cea dinţii este un cîntec de nuntă («epitalam») tradiţional, cîntat la Sparta, şi cea de-a doua este legată de un eveniment cotidian: omagierea Teugenidei, soţia doctorului Nikias din Milet, « harnică printre femeile înţelepte», căreia poetul îi oferă o furcă lucrată în ivoriu. Amîndouă idilele sînt mărturii ale gradului de rafinament atins de societatea alexandrină. Idila XVI — compusă, după toate probabilităţile, pe la 275 î.e.n. — deşi un elogiu şi o proiectare în viitor a succeselor lui Hieron din Siracusa, este o pre-mărire a talentului poetic, o satirizare a bogaţilor şi un îndemn pentru o viaţă frumos rostuită: «Oameni nebuni! de folos de comorile voastre de aur, strînse Prin casă!» (v. 22-23). în opoziţie cu această idilă, idila XVII, închinată lui Ptolemeu Filadelful, cuprinde un panegiric hiperbolic al monarhului şi al soţiei tale: « Grai Ptolemeu, să trăieşti cu cei-la|ţi semizei deopotrivă / Te voi cînta P pe tine şi cred că zadarnică vorbă nu v°i găsi-n viitor» (trad. Th. Naum, v. Teocrit 135 — 137). Dintre idilele apocrife, un interes deosebit suscită idila XXVII, cu titlul Dialog de dragoste şi care nu o dată i-a fost atribuită lui T. pentru sinceritatea şi arta exprimării sentimentelor. Subiectul, reconstituit de U. Wilamowitz-Moellendorf, ar fi tot un « bukoliasmos », adică o întrecere poetică-muzicală, care ne-a parvenit trunchiată, lipsindu-i preambulul şi începutul. Partea care a ajuns pînă la noi ar reprezenta unul din cîntecele executate la concursul pus la cale de un păstor, despre dragostea dintre Dafnis şi o tlnără siracusană. Cu acelaşi interes a fost privită şi idila XIX Hoţul de miere, care cuprinde jelania lui Eros, înţepat de 0 albină; de asemenea, idila XX, Boure-lul, care s-a bucurat de o frumoasă tălmăcire a lui Leopardi, şi Pescarii, tălmăcită în franceză de Jean Richepin. Limba în care a scris T. este dialectul doric. Metrul întrebuinţat, hexametrul dactilic, cu cezură bucolică. Stilul, colorat, plin de comparaţii sugestive şi epitete capabile să redea intensitatea' emoţiei. Pasajele lirice ale lui T.

sînt de o rară muzicalitate, cum ar fi, de pildă, threnosul pentru moartea lui Dafnis din idila 1 (v. 131 — 137): «Muzelor, cîntecul cel păstoresc încetaţi-1 de-acuma! / Rugii de mure şi spinii să facă de-aci viorele / Şi să-nflorească narcisul frumos pe ienupe'ri / toate pe dos să se întoarcă şi pinul chiar pere să facă / Dafnis acuma că moare şi cerbul s-alunge copoii, / Bulinele cele din munţi să se-ntreacă cu privighetoarea / Muzelor, cîntecul cel păstoresc, încetaţi-1 de-acuma i » (trad. Th. Naum). Graţia şi fantezia imaginilor lui T. au contribuit ca influenţa poetului să se exercite din plin asupra posterităţii, prelungindu-se pînă în vremurile moderne. Printre imitatorii lui T. amintim pe Bion şi pe Moschos, iar în limbile moderne pe Andre Chenier şi pe Jean Richepin. T. este socotit un poet de deosebită valoare pentru că a creat o nouă formă de poezie lirică, amalgamînd dramaticul şi moralul, narativul, dialogul şi cîntecul, realismul şi cel mai pur lirism.
O

Teofrast

176
OPERA. Manuscrise: Ambrosianus, nr. 222, sec. XIII; Vaticanus, nr. 913 şi Valicanua nr. 915, sec. XIII; Mediceus, nr.37, sec. XIV; Ambrosianus nr. 75, sec. XV; Ediţii: D. Heinsius, 1603 (cu trad. latină); A. Th. Hermann Fritz-sche, Theocritus, Idyllia, ed. II, Leipzig, Teub-ner, 1869; V. Wilamowitz-Moellendorf, iTheo-kritus, idile alese In Bucolici Graeci, Oxford, 1906 (cu coment.); Ph. E. Legrand, TMocrite, Idyllia, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1925; A. Fotiade, Theokritos, Eidyllia, ed. III, Atena, I. N. Zaharopoulos, 1959; Theocritus, Carmina, In The Oxford Book of Greeh Verse, Oxford, Clarendon, 1946, p. 486—509; F.P.Fritz, Theocritus, Gedichte, Munchen, Heimeran, 1970 (cu trad. In lb. germ.); K.J. Dover, Theocritus, Select poetns, Londra, Macmillan, 1971, cu introducere, trad. şi coment. Traduceri: Leconte de Lisle, Thtocrite, Idylles et Epigrammes, In Htsioăe, Hymnes orphiques, Thiocrite, Paris, 1869, p. 149 — 287; Jules Girard, Theocrite, Idylles, Paris, 1888; T. Naum, Teocrit, Idile, Casa Şcoalelor, 1927, Teocrit, Idile, Editura pentru Literatură universală, 1969; E. Staiger, Theocritus, Die echten Gedichte, Ziirich, Artemis, 1970. REFERINŢE CRITICE. Ch. A. Sainte-Beuve, Portraits litteraires, voi. III, Paris, 1862, Thio-crite, p. 1—46; Ph.-E. Legrand, Etude sur Thto-crite, Paris, 1898; E. Bignone, Teocrito. Studio Critico,', Bari, 1934; C. Galavotti, Lingua, tecnica e poesia negii Idilli di Teocrito, Roma, 1952; Miscellanea di studi alessandrini in memoria di Augusto Rostagni, Torino, 1963, cuprinde: Max Treu, Selbstzeugnisse alexandrinischer Dichter, Theokrit XVI, p. 273-290; A. Wifstrand, Ztt Theokrits Charites, p. 308 —310; E.A. Schmidt, Die Leiden des verliebten Daphnis, Hermes, XCVI, 1968-1969, p. 539-552; Th. G. Rosen-mayer, The green cabinet. Theocritus and; the European

pastoral lyric, Berkeley, Univ. Press, 1969. M.M.-H. TEOFRAST [Theophrastos; numele adevărat: Tyrtamos] (372 î.e.n. Eresos, Les-bos — 288 î.e.n., Atena). Filosof, logician, moralist şi om de ştiinţă grec. Discipol al lui Aristotel. Avîn'd parte de favoarea deosebită a atenienilor, a întreprins o operă vastă (225 de titluri) în toate domeniile culturii, din care ni s-au transmis numai nişte tratate de botanică, două de filosofie şi alte cîteva, mai puţin importante. Faima i-au adus-o însă Cha-rakteres (Caracterele), operă originală în literatura greacă, conţinînd c. 30 de portrete, redactate sub formă de fişe, repre-zentînd defecte tipice, general umane (prefăcutul, linguşitorul, zvonistul, neîncrezătorul, nesimţitul, vanitosul, zgîrcitul fanfaronul etc), creionate pe baza comportamentului social, a particularităţilor psihologice şi atitudinii morale. Arta' lui T. nu vine din inedit, ci din talentul lui de a sintetiza observaţii psihologice la Indemîna oricui.
O

Numele de Theophrastos (« cel care vorbeşte divin») i-a fost dat de Aristotel, în al cărui « Lykeion » avea să înveţe după ce, pînă atunci, îl audiase pe Alkippos şi pe Platon. Cind magistrul său va fi acuzat de impietate, autoexilîndu-se la Ghalkis, îi va lăsa conducerea şcolii. Era o cinste pe care atît opera lui cît şi simpatia de care se bucura o explică pe deplin. Pe patul de moarte, întrebat de discipoli dacă are ceva să le spună, răspundea: « Nimic altceva decît că foarte multe dintre plăcerile cu care se împăunează viaţa sînt amăgitoare, căci tocmai cînd începem să trăim soseşte şi moartea. Nu există un lucru de mai puţin folos decît dorinţa de glorie. Eu vă urez noroc, chiar şi dacă părăsiţi studiul ştiinţei, care cere o viaţă de grea muncă», (trad. C. Bal-muş). Era, într-adevăr, testamentul unui om preocupat numai de ştiinţă, nu al unui om de acţiune sau al unui filosof deschizător de drumuri. Opera sa imensă e o dovadă în acest sens. Diogene Lacrţiu înregistrează un număr uriaş de titluri: 225. S-a remarcat înrudirea cu opera lui Aristotel, atît în privinţa cantităţii cît şi a subiectelor tratate. Practic, preocupările lui T-acoperă întregul cîmp al cunoaşterii omeneşti din acea vreme. O operă atît de vasta şi atît de eterogenă avea, probabil, un caracter de informaţie largă, fiind maî puţin bazată pe construcţii originale. Este 177 Teognis'mpresia ce rezultă din lucrările rămase, oentru că nu ni s-a transmis întreaga •reatie. S-a păstrat o Peri phyton histo-■al ' (Istorie a plantelor) în 9 cărţi, un tratat Peri phyton aition (Cauzele plantelor) în 6 cărţi şi două tratate de filosofie de mai mică întindere, utile îndeosebi pentru bogata informaţie privind eîndirea greacă: Peri aistheseos kai ais-theton (Despre senzaţii şi lucrurile sensibile), păstrat fragmentar, ţ; Ek ton meta ta physika (Metafizica), ultimul tratat avînd un caracter mai personal. T. îşi pune aici întrebarea dacă mişcarea aştrilor nu e inferioară mişcării gîndirii, deci invers de cum considera Aristotel. Tot fragmentare sînt micile opuscule: Peri lithon (Despre pietre), Peri pyros (Despre foc), Peri osmon (Despre mirosuri), Peri anemon (Despre vinturi), Peri semeion, hydaton kai pneumaton kai heimonon kai eudion (Despre semnele apelor, vuiturilor, furtunilor şi timpului frumos), Peri kopon (Despre oboseală), Peri ilingon (Despre ameţeli), Peri hidroton (Despre transpiraţie), Peri leipopsychias (Despre leşin), Peri paralyseos (Despre paralizie). într-o redactare bizantină a ajuns în Renaştere — sub numele lui, cu titlul Charak-teres (Caractere) — o operă fără precedent în literatura greacă. Era o culegere de 30 de portrete, tipuri de slăbiciuni general umane, creionate pe baza comportamentului social, particularităţilor psihologice şi a atitudinii morale. Noutatea nu constă în procedeu — pe care literatura de moravuri, în special comedia, II utiliza prin excelenţă — ci în forma de fişă a acestor notaţii.' în general, structura acestei fişe era următoarea: o scurtă definiţie a tipului respectiv (cinic, palavragiu, meschin, prost etc.) urmată de 0 enumerare a comportamentului vizat, • o gamă de situaţii cît mai variată. *lşa se încheie, uneori, cu o recomandare 1 modului cum poate fi evitat un om din specia descrisă, sau cu reflecţii asupra avantajelor pe care aceste defecte le Wic propriilor lor purtători. Cele 30 de 'Puri descrise de T. acoperă o arie umană st .ul de largă. Iată cîteva: prefăcutul tuW°n ''' ^guşitorul («kolax»), zvonis-ejt'logopoios»), neruşinatul (« anaisJNtosxi), neîncrezătorul («apistos»), nesimţitul («dyscheres»), vanitosul ( « mi-crophilotimos»), zgîrcitul (« aneleuthe-ros»), fanfaronul («alazon»). Desigur, încadrarea într-un tip sau altul poate varia: astăzi am da, poate, alte nume unor atitudini etichetate într-un anume fel de T. Arta lui T. e prin urmare aceea de a găsi numele comun al unor situaţii diverse,, observate de toată lumea. El nu e un descoperitor de adîncuri sufleteşti, ci un cata-logator de elemente cunoscute. Spiritul de investigaţie care îi lipsise lui T. a fost aplicat mult mai tîrziu în acest gen de-literatură, de La Bruyere, care, tradu-cîndu-1 pe T. s-a inspirat din lucrarea acestuia pentru elaborarea operei sale fundamentale, intitulată Les caracteres ou les moeurs de ce Siecle (1688).
O OPERA. Editio princeps: Veneţia, 1477. Ediţii.. F. Wimmer, Theophrastus. Opera. 3 voi., 1854 — 1862; O. Navarre, Theophrastus, Charakteres, cu; trad. franc, Paris, Les Belles Lettres, Coli.. Bude, 1931; W. Plankl, Theophrastus, Opera, Munchen, Tusculum, 1947. Traduceri: C. Fedeleş, Teofrast, Caracterele, Bucureşti, 1943; I. Să-vulescu, Teofrast, Caracterele, cu introducere şi note,

1943; M. Marinescu-Himu,.. Teofrast, Caracterele In La Bruyere, Caracterele,. Bucureşti, 1966, p. 25-76. REFERINŢE CRITICE II. Diels, Theophras-tea, Berlin, 1883; O. Regenbogen, Theophras--tos, PauUj-Wissova, RE, Suppl. VII, p. 1354 — 1562. M.M.-H.. TEOGNIS [Theognis], (sec. VI î.e.n.,. Megara, istmul de Corint — sec. V î.e.n.,. Megara.) Poet elegiac. Sub numele lui,, ne-a parvenit o culegere de Gnomai, elegii. gnomice în două cărţi în care, alături de lucrări originale, au fost introduse fragmente elegiace ale altor poeţi, printre care Solon şi Mimnerm, Corpusul teognideic a devenit carte de învăţătură pentru cerinţele didactice din Grecia antică şi bizantină, slujind, secole de-a rîndul, ca îndreptar pentru buna convieţuire în familie şi societate. Preceptele cuprinse în versurile autentice sînt expresia moralei de clasă a aristocraţiei în luptă cu păturile sociale în ascensiune. Creaţia poetică a lui T. nu a avut ecou în lirica latină. El a supravieţuit însă prin acele versuri, cu Bucureşti,

Teognis deschidere spre educaţia lipsită de dorinţa revanşei şi răzbunării. O Lista de titluri inclusă în lexiconul bizantin Suda grupează creaţia poetică a lui T. în două categorii: a) staturi morale şi practice; b) sentinţe şi exhortaţii. Deseori, sfaturile adresate de poet la persoana a doua sînt închinate lui Kyrnos, fiul lui Polypaos. Caracterul educativ al acestor versuri este manifest, poetul adresîndu-se lui Kyrnos, « întocmai ca un tată» (v. 1049—1050, ed. Diehl— Young). Deoarece, curînd după apariţie opera sa a fost folosită ca material* didactic in şcolile timpului, versurile originale s-au contopit treptat cu altele, formînd laolaltă o vastă antologie gnomică de peste 1400 de versuri. Principalul criteriu după care s-a stabilit autenticitatea elegiilor lui T. a fost tocmai referinţa la Kyrnos, legată de aluzii la împrejurările politice prin care trecea Megara în sec. VI î.e.n. Numărul versurilor considerate autentice abia dacă depăşeşte 230 (există şi opinii dispuse să lărgească acest număr). în sec. VI, Megara istmică, ca dealtfel multe alte oraşe-stat ale Greciei arhaice, era dezbinată de aprige lupte de clasă între aristocraţia gentilică şi masele populare. Se cunoaşte numele lui Theagenes din Megara, care a izbutit să deschidă calea unor însemnate reforme agrare, cu toată opoziţia aristocraţiei reacţionare. Făcînd parte din păturile acestei aristocraţii, inaptă să se împace cu noile condiţii de trai impuse de progresul social, T. a fost nevoit să se exileze, păstrînd în suflet o ură feroce împotriva acelora care îl deposedaseră de avere şi de privilegii. Resentimentul său este exprimat în versuri din care răzbate duşmănia împotriva oprimaţilor ce au îndrăznit să ridice capul, tristeţea pentru pierderile suferite, frica de instaurarea democraţiei. Cum era de aşteptat T. a devenit celebru în Grecia veche nu atît prin versurile sale cu caracter politic, cît prin poemele etico-educa-tive, ulterior selectate în «Cartea» lui Kyrnos. în ce măsură această carte îi aparţine integral nu se poate şti, deoarece obiceiul de a prelua unele versuri de la un înaintaş sau altul era împămîntenit 178 în practica poetică din veacul VI. In(jj_ ferent de caracterul lor, unitatea elegiilor este însă remarcabilă. Ele sînt impregnate de morala aristocrată, de principii de viaţă egoiste şi limitate: prietenia în împrejurări vitrege trebuie să devină interesată, orice mijloc pentru supravieţuire este bun, sărăcia, care-1 duce pe om la disperare, reprezintă cel mai mare rău ş.a. Un exemplu: « Kyrnos, tu mlădie-ti fiinţa cînd schimbi de prieteni, tot alta'/ Să ţi-o-nfiripi şi mereu, doar după firile lor. / Fii ca polipul ce şerpuie-n larguri-cînd urcă pe-o stîncă / Pare tot una cu el. Nici nu-1 mai poţi desluşi. / Tu te-nvo-ieşte întocmai şi-ntruna iaţi altă culoare. / Fii schimbător mai curînd, nu te-arăta neclintit.» (trad. Simina Noica, v. 213— 218). Chiar şi binecunoscutele maxime delfice asupra cumpătării se cuvin folosite spre cîştigul personal. Deşi divergenţa cronologică între unele piese ale antologiei este evidentă, în ansamblu, elegiile incluse respiră un anumit aer, înveninat de ură, din care elanurile eroice şi conştiinţa civică au dispărut aproape cu desăvîrşire. După cît se pare, antologia a fost alcătuită la Atena, ceea ce înseamnă că redactarea ei, sub forma în care o cunoaştem, se datorează cercurilor aristocrate, în sec. IV î.e.n. s-au scris chiar studii speciale despre opera lui T., unul dintre acestea era atribuit lui Xenofon, a cărui poziţie ideologică şi simpatii proaristocrate sînt bine cunoscute. Stoicii l-au admirat pe poet pentru forţa sa de expresie, iar crestomaţiile tîrzii, romane şi bizantine, au consacrat un număr însemnat de pagini versurilor teognideice, îndeosebi acelora care se ridică la o valoare general umană, în genul următorului distih : «La copii nici o comoară mai de preţ nu poţi să laşi / Decît cinstea — însoţitoare a oamenilor de ispravă» (v. 409— 410, trad. Ştefan Bezdechi), sau: «Nu te porni s-asupreşti cu gînd rău pe vreunul din semeni / Pentru cel vrednic au preţ faptele bune s-atît» (v. 547-548, trad-Simina Noica). Deşi T. aparţinea unui ţinut unde predomina dialectul doric, el s-a conformat tradiţiei poetice a elegiei şi a scris în dialect ionic, folosindu-s uneori de împrumuturi din Homer , Hesiod. Numeroasele licenţe, observa179 Tucidide bile în structura versurilor sale, au fost splicate prin intenţia poetului (cît şi a imitatorilor săi) de a îmbina recitativul cu acompaniament de flaute.
O OPERA. Manuscrise: Parisinus (Suppl. gr. 388), sec. X; Vaticanus gr. 915, sec. XIII; Edit": E. Diehl — D. Young, Tkeognis, Anthologia lyrica Graeca, Leipzig, Teubner, 1961; Jean Carriere, Thiognis, Poemes 4ligiaques, ed. II, paris, Les Belles Lettres, 1975, cu introducere, trad. ?i note. Traduceri: Teognis, fragmente In ALG, p. 42 —65; Teognis, fragmente, tn ALGr, p. 31-48. REFERINŢE CRITICE. A. Garzya, Teognide, Elegie, Florenţa, Sansoni, 1958; C. M. Bowra, Earlv Greek Elegists, Londra, 1959; A. I. Dova-tur, Tkeognis von Megara und sein soziales Ideal, Klio, LIV, 1972, p. 77-89; M. West, Srudies in Greek Elegy and Iambus, Berlin

— New York, 1974. A.P. TUCIDIDE [Thukydides], fiul lui Oloros; (c. 460 î.e.n., Atena — c. 396 î.e.n.. Atena). Istoric. După nume, ascendenţii familiei sale trebuie să fi fost de origine tracă; istoricul mărturiseşte că tatăl său avea mine argentifere în Tracia şi că dispunea de o mare influenţă. A căpătat o educaţie şi o instrucţie aleasă, aşa cum se poate deduce din opera lui. în anul 425—424 î.e.n. a fost trimis, în calitate de strateg în Tracia, împreună cu colegul său Eucles, ca să apere pe aliaţii Atenei. Misiunea a eşuat, fapt care i-a atras exilul pe timp de douăzeci de ani. Nu se cunoaşte locul exilului. A călătorit, a vizitat diferite regiuni, a ascultat martori oculari, pentru a se documenta asupra istoriei răsboiului peloponesiac. A revenit la Atena după 404 î.e.n. Nu se ştie eît a mai trăit. A scris o singură operă, d cărei titlu incert era, probabil, Xyn-Şraphe (Scriere istorică) sau Historiai Istorii), denumită însă de Diodor din iHcilia Peloponnesiakos Polemos (Istoria "oboiului peloponesiac), în opt cărţi, (dintre care primele şapte sînt auten:e )- S-a informat amplu şi a început 6 documenteze şi să redacteze unele •s vT •c^n °Pera sa chiar de la începutul «boiului între Liga ateniană şi Sparta, fiind el însuşi martor ocular al unor eve~ nimente. A scris istorie nu spre a face o expunere pragmatică asupra unui război, oricît de însemnat ar fi fost el, aşa cum a fost conflictul peloponesiac, ci spre a demonstra teza că firea omenească are sădită în sine anumite însuşiri, manifestate în chip identic sau asemănător, potrivit circumstanţelor în care se vor afla oamenii.

Pornind de la această premisă, T. nu acordă o prea mare extindere expunerii faptelor, in schimb, stăruie asupra acelor părţi şi momente care puteau ilustra teza enunţată de el însuşi la începutul operei. Esenţa creaţiei lui o constituie celebrele discursuri pe care le atribuie anumitor personalităţi în acţiune, «de-megorii», cum se mai numesc cu un termen tehnic. Pericle, Alcibiade, Nikias, şi atîtea alte personalităţi care au jucat un rol de seamă în desfăşurarea evenimentelor, rostesc cuvîntări, dar ideile exprimate, deşi potrivite cu concepţiile şi cu temperamentul lor, îi aparţin lui T. Pe baza acestor idei generale se poate întocmi un sistem al gîndirii sale. Stilul este concis, deşi fraza ia uneori o mare amploare. Pentru traducătorul modern opera lui T. prezintă foarte mari greutăţi. de interpretare. O T. a început să scrie istoria războiului peloponesiac, chiar de la izbucnirea lui, pentru că acest război i se părea cel mai amplu din cîte se petrecuseră atît din pricina pregătirilor militare ale celor două tabere, cît şi prin numărul oamenilor care s-au înfruntat. Dar, lucru important, T. a redactat sub formă de note sau definitiv cea mai mare parte a evenimentelor pe măsură ce se petreceau, spre a nu fi deformate de trecerea vremii. La sfîrşit, a trecut la o muncă de punere în acord a diferitelor părţi, inserînd totodată celebrele sale discursuri atribuite unor oameni politici de seamă. în concepţia lui T. opera istorică se cuvine să înfăţişeze evenimentele, să arate «adevărul clar al faptelor trecute şi al celor care se vor petrece iarăşi vreodată, potrivit firii omeneşti». Aceste cuvinte dovedesc că pentru T-istoria are un dublu scop: a) să prezinte faptele aşa cum s-au petrecut; b) să pre-

Tueidide 180 vadă faptele care, eventual, se vor putea petrece în viitor, potrivit firii omeneşti. Dacă prima îndatorire comportă relatarea realităţii, îndeplinind a doua îndatorire, istoricul se desprinde de realitatea •concretă şi trece la generalizări, avînd •o evidentă' tendinţă filosofică. Dar ce este, de fapt, adevărul? în concepţia lui T. adevărul istoric, operă a cercetării riguroase şi a redării reale a celor întîmplaţe, rse opune mitului, operă a fanteziei. Mijloacele menţionate de T. prin care se poate afla adevărul istoric ar consta în: convorbiri cu martorii oculari şi neoculari; operele istorice; operele poetice. Poetul examinează critic valoarea acestor izvoare. TMartorii oculari pot foarte uşor falsifica adevărul, de vreme ce asistînd la unele şi aceleaşi evenimente nu spuneau aceiaşi lucru despre acelaşi fapt. Martorii ae'ocuiari primesc ca atare faptele deformate şi nu le supun unui examen critic. Operele istorice anterioare, în speţă logo-grafii, au deformat uneori în mod intenţionat faptele, spre a le face mai atrăgătoare cititorilor, iar poeţii, prin natura artei lor, au exagerat, conferindu-le o amploare pe care n-au avut-o niciodată. Cu aceste concepţii despre opera istorio-grafică şi despre modalitatea aflării adevărului istoric a pornit T. la elaborarea operei sale. Opera, aşa cum specifică istoricul însuşi, tratează despre« războiul dintre peloponesieni şi atenieni». Este sigur că T. lua note asupra evenimentelor în ■curs pe măsură ce aveau loc, spre a nu fi alterate de uitare. Unele pasaje au fost redactate chiar în forma în care le avem astăzi. Este însă tot atît de adevărat că T. a procedat de mai multe ori, la remanierea capitolelor. Cînd a trecut la revizuirea întregii lucrări, a avut grijă, desigur, să adauge considerente de ordin politic, psihologic şi filosofic, pe care, la prima redactare, nu avusese, poate, nici timpul, siici intenţia de a le insera. Considerată în întregimea ei, opera lui T. nu este numai o cronică a vremii, ci şi o operă de documentare asupra unor evenimente omeneşti, cu toate implicaţiile filosofice, psihologice, economice, sociale şi politice pe care le comportă. Din punct de vedere al documentării, trebuie observat că istoricul a folosit mai multe mijloace în cercetarea adevărului decît menţionează Astfel, în redactarea operei sale a consultat documente arheologice, lingvistice, etnografice etc. Cu privire la cauzele războiului peloponesiac istoricii moderni insistă, pe bună dreptate, asupra cauzelor economice. T., în schimb, nu zăboveşte asupra acestor cauze. El se mulţumeşte să scrie că lacedemonienii au pornit alături de aliaţii lor împotriva Atenei, pentru că puterea ateniană le inspira teamă. Termenul de « putere» este însă, o abstracţiune. Istoricul vine, din fericire, cu precizări şi arată ce Înţelege prin «putere». Ga elemente concrete ale puterii menţionează flota cetăţii, aliaţii, curajul dovedit de atenieni în timpul războiului cu perşii. Istoricul nu are însă viziunea clară' a importanţei factorului economic, deşi a-cesta este implicat în aspectele concrete pe care le menţionează. Există un pasaj în operă din care putem conchide că el şi-a dat totuşi seama şi de anumite elemente din domeniul economic. Astfel, cînd vorbeşte despre cauzele care au determinat pe Alcibiade să stăruie asupra pornirii expediţiei din Sicilia, el aminteşte faptul că adversarul acestuia, Nikias, voia să dobîndească «bani şi glorie». Pentru epoca în care a scris, menţionarea acestor componente constituie un salt calitativ considerabil în domeniul cercetării cauzalităţii istorice. în ceea ce priveşte clasele sociale ale statelor care purtau război, T. relatează corect desfăşurarea conflictelor, arătîndu-le cauzele, fără să exprime vreo simpatie sau antipatie pentru vreo clasă sau alta. De pildă, cînd este vorba despre sclavi, istoricul relatează că sclavii, la apropierea atenienilor de zidurile cetăţii din Chios, au fugit, deoarece stă-pînii' le pretindeau munci peste putep1^ omeneşti şi îi pedepseau cu cruzime. Cina comentează răscoalele poporului împotriva aristocraţilor, T. dă dovadă de o genial» intuire a' factorului social-economic^ spu-nînd: «Astfel, datorită rodniciei Pa«".,* tului, bogăţiile se strîngeau doar în mnnii cîtorva şi produceau răscoale prin ceHV de pe urma cărora puterea cetăţilor bea fiind atacate mai uşor de alte tribui • (I, 2-4). Oricît de mare important acordă el factorilor materiali, atenţia -îndreaptă, în primul rînd, asupra mai 181 Tucidideoersonalităţi. Interesul pe care-l prezintă aceste personalităţi în istoria acestui război este dovedit de faimoasele discursuri, făcute de istoric însuşi, pe care le atribuie unor personaje ca Pericle, Alcibiade, Ni-laas etc. în discursuri sînt exprimate nu numai concepţiile lor economice, sociale sau politice, ci şi gîndurile lor cu privire la purtarea războiului. Istoricul are acum prilejul de a exprima, prin intermediul for, idei generale despre om şi despre societate, adică elemente de filosofie a istoriei. Dacă încercăm să sistematizăm ideile expuse direct de istoric sau exprimate indirect în discursurile marilor personalităţi politice, ajungem la o concepţie filosofică destul de unitară asupra omului şi a societăţii omeneşti. în concepţia lui T. «causa causarum» a tuturor faptelor petrecute în istorie este firea omenească. Această natură a omului («phy-sis anthropeia ») ar conferi evenimentelor, indiferent de timp şi de spaţiu, anumite caracteristici care sînt întotdeauna aceleaşi. Este principiul de la care porneşte istoricul, am putea spune ideea de bază a filosofiei sale a istoriei. Una dintre caracteristicile firii omeneşti este, în concepţia lui T., contradicţia dintre vorbă, gînd şi faptă. De aceea Pericle, în elogiul funebru adus celor căzuţi în timpul primului an de război, îi îndeamnă pe atenieni să fie de folos cetăţii nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta. Mai mult încă, tebanii îi îndeamnă pe lacedemonieni să nu instituie numai întreceri de cuvîntări, ci şi^ de fapte, deoarece faptele frumoase se săvîrşesc şi pot fi istorisite cît mai pe scurt, în timp ce faptele urîte, pentru justificare, au nevoie de lungi discursuri. 0 altă caracteristică a naturii omeneşti, este după T. contradicţia dintre raţiune îi_ pasiune. Un personaj politic afirmă 1 bunei chibzuinţe, operă a raţiunii, i se °Pun în cel mai înalt grad graba şi pasiunea. Fiecare dintre aceste două facultăţi * sufletului omenesc îşi are deficienţele |lale- Raţiunea se lasă uşor influenţată e iluzie. Unii oameni iau drept realizalle iluziile lor sau cred uşor lucruri de ecrezut. Cît despre sentimente şi pasiuni, D|, Prezintă o largă gamă în opera sa. De JQa, corintienii au pornit «mînaţi de * războiul împotriva corcirienilor, iar aliaţii atenienilor au acceptat hegemoni*, ateniană din «teamă». Cleon afirmă căi locuitorii din Mytilene au pornit la război împinşi de «speranţe mai presus de-puterile lor». Iată şi alte stări afective-care tulbură activitatea raţiunii: ambiţia, invidia, mînia, dorinţa, surpriza, avîntul. Istoria războiului peloponesiac ilustrează, în concepţia lui T., acţiunile acestor mobi-luri ale

sufletului omenesc. Atenienii, pentru a justifica hegemonia asupra aliaţilor, afirmă că dorinţa de supremaţie este o caracteristică generală a naturii omeneşti, care face ca cel mai slab să fie condus de-cel mai puternic. Rolul de conducător,, potrivit aceleiaşi firi omeneşti, se exercită cu scopul de a se dobîndi prestigiu, securitate, putere economică. Puterea economică şi securitatea ţin de domeniul material, « prestigiul» de domeniul psihologic. Acolo unde există « dominanţi», sau, mai bine zis, pentru ca să existe '« dominanţi », trebuie să existe « dominaţi». Tot potrivit firii omeneşti, orice dominaţie este nesuferită. Pericle a fost partizanul dominaţiei ateniene asupra aliaţilor. în această calitate el califică «sclavie » faptul de a ceda unor egali ca putere, iar titlul de glorie al celor cazaţi este că* s-au jerfit pentru libertatea patriei. îa adunarea sicilienilor, Hermocrate din Si-racusa — îndemnîndu-i pe sicilieni să reziste împotriva atacului atenienilor, care se profilează la orizont — spune, între altele, că nu poartă ură atenienilor, deoarece, «din fire», oamenii domină pe cek ce le cedează şi rezistă împotriva celor care-i atacă. în dialogul purtătorului de cuvînt atenian cu reprezentantul insulei Melos, atenianul afirmă necesitatea apărării dominaţiei ateniene, iar melianul numeşte o atare dominaţie «sclavie». Din dialog rezultă că dreptatea care, în cazul de faţă, se confundă cu libertatea, nu poate fi menţinută fără luptă. Cu această afirmaţie istoricul a făcut o importantă observaţie asupra naturii şi, mai ales, asupra condiţiei umane, aîirmîad că omul nu poate dobîndi şi păstra fără luptă valorile supreme la care aspiră. Iar una dintre formele de luptă este războiul. Istoricul nu dă, desigur, o definiţie a războiului, dar în operă se profilează anumite idei generale şi cu privire la război. în timp de

Tucidide pace — remarcă istoricul — oamenii au gînduri mai bune, sînt liniştiţi, pe cînd în timp de război cruzimea lor merge pînă la sălbăticie. Trecînd la condiţiile în care se duce un război, el formulează cîteva idei generale pe care, cu oarecare exagerare, le-am putea numi «legile războiului ». Războiul naval cere o experienţă care nu se capătă de pe o zi pe alta, spune Pericle, iar un popor de agricultori, cum sînt spartanii, e nepriceput în tehnica războiului naval. Acestea sînt doar cîteva exemple de idei generale în opera lui T. Constituite într-un sistem, am putea spune că reprezintă chiar o filosofie asupra firii omeneşti. Dar opera lui posedă şi importante calităţi literare. Am arătat cum, la începutul lucrării sale, T. tace o severă critică logografilor, care au scris mai mult spre a încînta pe cititor decît spre a stabili adevărul istoric. Această critică ne-ar face, poate, să credem că istoricul a neglijat aspectul literar al operei sale. Alta este însă realitatea. T. trăia într-o epocă în care cele mai de seamă capodopere literare eline fuseseră compuse. El îşi dădea prea bine seama de importanţa formei literare a unei opere. De aceea, nu a trecut cu vede-Tea nici acest aspect, dar dintre procedeele literare care-i stăteau la îndemînă a folosit numai unele. De pildă, nu s-a gîndit să facă naraţiuni literare propriu-zise. Naraţiunea lui este sobră, ca şi descrierea. Portretul este rar şi numai acolo unde este vorba despre personalităţi politice proeminente. Ceva mai frecventă este analiza psihologică. Procedeul în «are s-a dovedit maestru este discursul. Acest mijloc literar i-a îngăduit lui T. înfăţişarea diferiteler lupte de idei dintre adversarii politici. Nu lipseşte, desigur, nici discursul de aparat. De pildă, cînd Pericle rosteşte lauda ostaşilor căzuţi în primul an al războiului el nu vorbeşte în contradictoriu, dar în discurs sînt multe pasaje în care susţine unele idei împotriva unor adversari subînţeleşi. Am putea spune că, în general, discursurile rostite de diverse personalităţi, dar compuse de istoric, se disting prin efortul de a demonstra logic şi nu de a influenţa patetic. Această caracteristică a discursurilor tucidideice se potriI8j veste cu firea meditativă a autorului s; cu caracterul operei, care vrea mai mult să explice şi să demonstreze decît să in. fluenţeze. Se poate deci afirma că T. s-â hotărît să-şi scrie opera pentru a descoperi şi a expune adevărul (« aletheia s>) El a pornit de pe o poziţie explicită împo. triva felului cum se scrisese pînă atunci istoria. Opera lui a fost admirată chiar de la apariţie. Astfel, istoricul Xenofon îşi începe Istoria (Hellcnika) cu anul 411 î.e.n. Era ultimul an ale cărui evenimente le relatase T. Scriitorii de mai tîrziu l-au folosit ca izvor şi unii chiar l-au imitat. Legenda spune că Demostene, oratorul, a copiat de mai multe ori opera lui T. Cicero era încîntat de calităţile ei retorice, reproşîndu-i doar stilul concentrat, adesea obscur. Sallustiu 1-a imitat pe T! şi în stil. Tacit 1-a imitat concomitent şi pe T. şi pe Sallustiu. Quintilian recomandă viitorului orator citirea Istoriei războiului peloponesiac. Appian şi Cassius Dio l-au luat drept model. în sec. V şi VI, la Gaza, unde înflorea o mare şcoală retorică, opera lui T. era la mare cinste. în vestul Europei însă ea a fost aproape cu totul dată uitării în evul mediu. Traducerea latină, făcută de Lorenzo Valla în 1452, a atras din nou atenţia asupra lui T. Machiavelli 1-a folosit ca armă de luptă împotriva monarhiei şi i-a tradus opera, în anul 1628. David Hume 1-a admirat, Niebuhr 1-a ridicat în slăvi, L. Ranka a fost influenţat de opera lui. De aci înainte, marelui istoric atenian i s-a acordat locul pe care-1 merită.
O OPERA. Manuscrise: Laurenlianus nr. 69, 2, sec. X; Monacensis nr. 228, sec. XIV; Cisalpi-nus sau Iialus, azi Parisinus, suppl. graec. 225, sec. XII; Vaticanus nr. 126, sec. XI; Palatinus Heidelbergensis nr. 252, sec. XI; Augustanus, azi Monacensis nr. 430, sec. XI; Britannicus sau Londonensis nr. 11.727, sec. XI. Editio princeps: Aldina, Veneţia, 1503. Ediţii: Henri Estienne, Paris, 1564; ed. II, 1588; cu un coment. latin de Lorenzo Valla, această ed.se afla la baza Vulgatei; I. Bekker, Thucydides, Historiae, 4 voi., Oxford, 1S21, ed. critică; J. M. Stătu. Idem, Leipzig, Tauchnitz, 1873; C. Hude, Idem, Leipzig, Teubner, 1898-1901; J. Classen, Idem, 8 voi., Berlin, Weidmann, 1875-1885, revăzuta

183_______________________________
de T. Steup; ultimele ed. VI şi VII, 1966 şi «967, cu completări bibliografice de R. Starck; ţj Weili Thucydide, la Guerre du Piloponnese, Pfricles (II, 1 — 65), Paris, Presses Univ.de France, Coli. Erasme, 1965; Otto Luschnat, Thucydides, Historiae, Leipzig, Teubner, 1960 ai anii urm.; ultimele voi. prelucrate de A. An-drewes şi K. J. Dover; R. Weil — J. de Romilly, Thucydide, La Guerre du Peloponnese, 7 voi., paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1953 — 1972. H. Herter, Thuhydides, Wege der Forschung, narmstadt, Wiss. Buchgesellscnaft, 1968. Traduceri: G. P. Landmann, Geschichte des Pelo-ponnesischen Krieges, Zuricb, Artemis, 1960; M. Jakotă, Tucidide, Războiul Peloponeziac, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1941; Radu Hlncu, Tucidide, Războiul Peloponeziac, fragmente, In CIA., Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, ed. II, 1963, p. 87 —90 şi 105 — 110; Florea Fugariu, Tucidide, Războiul Peloponeziac, fragmente, In PIL, p. 171 —360; N. I. Barbu, Războiul Peloponeziac, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966 (cu introducere şi note). REFERINŢE CRITICE. T. Steup, Quaestiones Tbucydideae, Bonn, 1868; W. Scbadewaldt, Die Geschichtsschreibung des Thuhydides, Berlin, 1929; A. W. Gomme, A historical Commentary on Thucydides, Oxford, Clarendon, voi. I, 1945,

Tucidide
voi. II, 1956, voi. III, 1965, continuare de A. Andrewes şi K. J. Dover, voi. IV, 1970; J. de Romilly, Thucydides el l'impiriatisine athenien, Paris, Presses Univ. de France, 1951 ; H. J. Diesner, Wirtschaft und Gesellscliaft bei Thuhydides, Halle-Salle, 1956; C. Balmus, Thucydides, concepţia şi metoda sa istorică, Bucureşti, Ed. Academiei, 1956; G.B.Grundy, Thucydides and the history of his age, 2 voi., Oxford, Clarendon, 1948: J. H. Finley, Three Essays on Thucydides, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1967; H. D. Westlake, Individuali in Thucydides, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1968; Helmut Flashar, Der Epitaphios des Perihles. Seine Funhtion im Geschichtsv>erh des Thuhydides, Heidelberg, Winter, 1969; A. G. Wood-head, Thucidydes on the nature of power, Martin Class. Lectures, XXIV, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1970; K. Beyer, Das Prooimion im Geschichtsvterh des Thuhydides, dizertaţie, Marburg, 1971; K. v. Fritz, Thuhydides in Die Grossen der Weltgescliichte, Zurich, Artemis, Kindler, 1971; F. Egermann, Thuhydides iiber die Art seiner Reden und iiber seine Darstellung der Kriegsgeschehnisse, Historia, XXI, 1972, p. 575-602.

N.l.B.

fOB

18& OFON [Xenophon], fiu al cavalerului an Gryllos; (c. 430 î.e.n., dema ia, Atica — 354 î.e.n. Corint? Scil-Istoric, filosof, moralist. A beneficiat educaţie aleasă, audiind prelegerile rodicos şi pe ale lui Socrate. întreaga şi activitate i-au fost înrîurite de reniment excepţional: participarea la liţia prinţului persan Cirus, supra-t cel Tînăr, împotriva fratelui său, serxe, cu scopul de a-1 detrona şi înscăuna rege. (401 î.e.n.) în urma lui expediţiei X. se erijează în coman-militar al' celor 10000 de mercenari aflaţi în solda lui Cirus, rămaşi în i Asiei. Aducîndu-i de aici spre ţăr-Mării Negre, le înlesneşte reîntoar-i în Grecia. Experienţa militară dotă de X. în timpul expediţiei şi ati-lea lui constant filospartană îl în-mă să ia parte la noi acţiuni militare iri de regele Agesilau al Spartei şi eneralul spartan Thibron, împotriva pilor persani, asupritori ai oraşelor ne, precum şi împotriva coaliţiei ridi-de Teba, Atena, Corint şi Argos triva Spartei. înrolarea sa în rîndu-spartanilor a avut drept consecinţă amnarea lui la exil « epi laconismo », i. pentru atitudine prolacedemoniană. ceasta situaţie, X. rămîne la Sparta a fost cinstit cu titlul de « oaspete» oxenos»), punîndu-i-se la dispoziţie omeniu la Scillus, în Elida. Aici s-a lit cu soţia sa, Philesia, şi cu cei doi . săi, Gryllos şi Diodor, trăind încă s ani, timp în care s-a ocupat cu redac-i lucrărilor sale. Intervenind împă-L între Sparta şi Atena (467 î.e.n.), Atena îi revocă decretul de exil, isto-nu se mai reîntoarce în cetatea nata-^.tacînd subiecte variate, de ordin ic, filosofic, politic, moral, economic linie, X. a fost considerat scriitorul îai apt pentru a contribui la formarea ui şi a cetăţeanului ideal («kalos thos'»). Opera lui şi mai ales Ana-este un document de nepreţuită ire istorică, şi lingvistică, fiind redac-într-o limbă simplă şi naturală, lip-de preţiozităţi şi afectări. Această ite a impus-o, de-a lungul veacurilor, lectură dintre cele mai plăcute şi apte pentru cei ce vor să se iniţieze în limba elenă. în cultura românească X. a fost frecvent citit în Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi. Opera sa, Ciropedia (Viaţa şi educaţi-a lui Cirus)' romanul vieţii lui Cirus cel Bătrîn, întemeietorul statului persan, a inspirat pe mulţi scriitori moderni.
O

Opera sa se numără printre puţinele care ni s-au transmis în întregime din antichitate. Produs al unei activităţi literare de o jumătate de veac, ea cuprinde: Anabasis, Hellenika (Hellenicele), Kyrou-paideia (Ciropedia), Lakedaimonion Politeţa (Statul spartan), Hieron, Apomne-moneumata (Memorabilia sau Amintirile despre Socrate), Symposion (Banchetul), Oikonomikos (Economicul sau Tratatul despre economie), Poroi e Peri prosodon (Despre venituri), Kynegetikos (Tratatul despre vinătoare), Peri hippikes (Despre echitaţie) şi Hipparchikos (Comandantul de cavalerie). Lista întocmită de Diogene Laerţiu — include şi lucrarea Athenaion Poliieia (Statul atenian), care însă nu aparţin lui X., ci unui aristocrat anonim. Creaţia scriitorului îmbrăţişează 5 domenii: istorie, politică, filoso'fie, economie şi tehnică. în cadrul operei istorice sînt incluse Anabasis, Hellenicele, Ciropedia, Agesilau. Anabasis este prima operă în istoria literaturii universale în care un martor ocular, narator talentat, povesteşte o expediţie militară cu simplitate şi claritate. Redactată în 7 cărţi, lucrarea reînvie etapele marşului «în s'us» («anabasis»), adică de la litoralul egeean către interiorul Asiei, respectiv de la Sardes spre Babilon. După bătălia de la Cunaxa, (401 î.e.n.), descrisă cu o măiestrie admirată de-a lungul veacurilor, care se soldează cu sfîrşitul lui Cirus, cu uciderea comandanţilor greci, situaţia devine critică. Daca în primele două' cărţi rolul lui X. este şters, în următoarele el apare drept veritabilul comandant al expediţiei, mani-festîndu-se ca un dibaci cunoscător ai sufletului omenesc, artist înzestrat in redarea limpede, naturală, expres/va Şi simplă a evenimentelor, capabil să .intre" tină necontenit vie şi trează curiozitatea cititorilor. în Hellenika (Hellenicele) e atribuie lucrarea Anabasis siracusanuiu 187 Xenofon Themistogenes, participant ia expediţie. Vtribuiiea pare să fi fost determinată fie (le dorinţa de a da o ripostă celor ce nu oriviseră cu ochi buni expediţia lui Cirus implicit, comportarea lui în această acţiune, fie că a socotit faptele mai convingătoare în expunerea unui alt participant la luptele în cauză. Pe lîngă titlul consacrat de Anabasis opera şi-a păstrat, de-a lungul veacurilor, un al doilea titlu, Retragerea celor zece mii. în această operă, unică în literatura universală, elementul narativ este bogat reprezentat şi excelent realizat. Menţionăm, de pildă, episoadele reprezentative ca: Parada trupelor elene (I, 2), Nopţile petrecute în munţii înzăpeziţi ai Armeniei (IV, 5), Marşul prin trecători (IV, 7), cunoscuta scenă a bucuriei, cînd grecii au revăzut marea. Cea de-a doua operă cu caracter istoric este Hellenika (nume atribuit în antichitate tuturor lucrărilor care tratau despre istoria Greciei). în cele 7 cărţi ale lucrării, X. continuă naraţiunea războiului pelopone-siac, întocmită de Tucidide, ducînd povestirea faptelor de la anul 411 î.e.n., respectiv de la al douăzecilea an al războiului peloponesiac, pînă la 362 î.e.n., anul bătăliei de la Mantineea. în cuprinsul primelor două cărţi consacrate istoriei ultimilor 7 ani ai războiului peloponesiac, X. — asemenea lui Tucidide — prezintă evenimentele pe ani şi anotimpuri, adoptînd o expunere impersonală, fără comentarii proprii, cu pretenţii de obiectivitate. A doua parte a Hellenicelor cuprinde cărţile II—VII, începînd cu expediţia lui Thibron în Asia Mică [399 î.e.n.) şi sfîrşind cu moartea lui Epaminonda în bătălia de la Mantineea din anul 362 î.e.n. Această parte, în care se simte o simpatie creseîndă pentru Sparta, a fost redactată după terminarea lucrării Anabasis. Cu toate că Hellenicele nu reprezintă un izvor documentar de valoarea celei dintîi, rămîne principala sursă de informare pentru istoria sec IV î.e.n. Ca şi în Anabasis, X. se remarcă în Hellenice prin talentul sau de povestitor. Relatarea luptei de la ^gospotamoi, asediul şi capitularea Atenei (404 î.e.n.) sînt doar cîteva exemple B acestei eminente însuşiri. Ciropedia lactată în 8 cărţi, este o lucrare în care, sub forma unui «roman» avînd ca subiect viaţa şi acţiunile lui Cirus cel Bătrîn, fondatorul statului persan din sec. VI î.e.n., X. dezvoltă o idee dezbătută cu ardoare în cercurile socratice: forma optimă de guvernămînt şi personalitatea conducătorului ideal. Trecerea în revistă a vieţii lui Cirus cel Bătrîn, îi prilejuieşte discuţii şi dizertaţii ample asupra educaţiei, a formaţiei morale şi politice a unui adolescent, destinat să devină rege, asupra artei de a guverna. Sistemul politic susţinut este însă utopic şi foarte depărtat de realităţile contemporane lui, căci monarhul preconizat de X., model de perfecţiune, domneşte în mod absolut peste supuşii săi. între paginile inspirate ale cărţii se pot distinge cele ale descrierii curţii persane, în care autorul evocă cu fidelitate culoarea locală, scene pitoreşti zugrăvind copilăria lui Cirus, episodul romantic al despărţirii lui Abradatas de Pantheia. Agesilaos (Agesilau), din aceeaşi categorie de lucrări istorice, cuprinde un elogiu postum al regelui spartan (mort în 361 î.e.n.), alături de care X. a reluat lupta contra satrapilor persani ce tiranizau populaţia greacă din cetăţile io-niene. în categoria studiilor cu caracter politic se situează, în primul rînd, Hieron sau Tiranul, care expune

ideile lui X. asupra formei de guvernămînt numită «tiranie», într-un dialog imaginat între poetul Simonide şi Hieron, tiranul din Siracusa, localitate unde poetul şi-a petrecut în glorie ultimii ani ai vieţii. Aceleiaşi categorii de lucrări aparţine şi Statul spartan, elocventă pentru atitudinea filospartană a aristocratului X. Opera filosofică — cuprinzînd Apomnemoneumata (cu titlul lat. Memorabilia, Comentarii), Symposion şi Sokratous Apologia (Apologia lui Socrate) — este închinată în întregime reabilitării dascălului şi îndrumătorului său, Socrate, care a propovăduit cunoaşterea de sine (« gnothi seau-tono). Memorabilia are ca punct de plecare o învinovăţire adusă lui Socrate de către retorul Policrate. Intervenţia lui X. atestă ataşamentul discipolilor lui Socrate, care căutau să reabiliteze memoria magistrului. Symposion, inferioară ca valoare filosofică operei omonime realizată de Platon, ne permite să reconstituim atmosfera în care se desfăşurau celebrele

z
ZENON DIN KITION (supranumit « Fenicianul»), fiul lui Mnaseas sau Demeas; (336? I.e.n. Kition, Cipru - 264? 238? î.e.n., Atena). Fondatorul stoicismului. Tatăl său a fost negustor. în călătoriile sale de afaceri, Z. a ajuns adesea la Atena, de unde aducea fiului cărţi din operele socraticilor. Amintirile despre Socrate ale lui Xenofou au exercitat asupra tînărului o impresie deosebită. La început, Z. a urmat cariera tatălui său. De la vîrsta de 22 ani (după alte păreri de la 30), s-a dedicat în întregime studiilor. La Atena a devenit discipol al filosofului cinic Crates. Curînd, 1-a părăsit însă, pentru ca timp de 10 ani să audieze prelegerile filosofului megaric Stilpon şi pe ale lui Xenocrate, care era al treilea sco-larh al Academiei. Se pare că apoi alţi 10 ani şi i-a petrecut pe lingă filosoful platonician Polemon. Fire meditativă, el s-a simţit atras de filosofii vechi şi mai cu seamă de Heraclit, a cărui doctrină o va integra mai tîrziu în stoicism. După aproximativ 20 de ani de studiu, a început să predea el însuşi lecţii de filosofie, formulînd o doctrină nouă, ce-i purta la început numele. Prelegerile obişnuia să le ţină cîtorva discipoli, plimbîndu-se împreună prin galeria sau porticul lui Peisianax, un loc din Atena ferit de afluenţa oamenilor. Porticul, care purta la început numele constructorului atenian, după ce a fost pictat de vestitul pictor Polygnotos, şi-a schimbat denumirea în « Stoa poikile» (Porticul pictat), iar discipolilor filozofului de atunci li s-a spus «stoici». Din opera lui Z. se păstrează cîteva fragmente. Din ele şi din informaţiile doxografilor se desprinde întreaga doctrină stoică, în esenţă, materialistă.
O

Z. a fost o personalitate aparte. Bărbat înalt şi uscăţiv, cu o faţă măslinie şi crispată, ducea o viaţă cumpătată, dis-preţuind mai presus de toate îngîmfarea şi luxul. Se spune că dojenea scurt şi depărta din jurul său pe tinerii care nu aveau alte calităţi decît bogăţia şi frumuseţea. Era cumpătat în vorbe' şi în fapte, exigent cu cei din jur. I se atribuie multe cuvinte de spirit. Astfel, celui care vorbea prea mult obişnuia să-i spună: « Urechile ţi s-au contopit cu limba» sau «Motivul pentru care avem două urechi şi o singură gură este ca să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin». Pentru că timp de 40 de ani (după'alte versiuni, 58 de ani), cît a condus şcoala stoică, a îndemnat tineretul la virtute şi cumpătare prin vorbă şi prin propria sa conduită, atenienii i-au decernat o cunună de aur şi un monument funerar în cartierul Kerameikos pe cheltuiala publică, loc unde a fost şi în-mormîntat la îndemnul regelui Antigonos Gonatas. Acesta îi purtase o nemărginită stimă pentru că, în ciuda darurilor bogate cu care 1-a copleşit şi cinstei ce i-o făcea invitîndu-1 cînd vizita Atena, Z. nu s-a arătat nici încrezut, nici umilit. In afara carierei lui didactice, Z. a scris multe lucrări începînd încă din perioada studii; lor. Din opera sa azi se păstrează numai fragmente şi numeroase titluri, ca Pohtei» (Republica) , Peri tou kata physin biou (Despre viaţa in conformitate cu natura), Peri hormes e peri anthropou physeos 191 (Despre instinct sau despre natura omului), Peri pathon (Despre pasiuni), Peri tou kalhekontos (Despre datorie), Peri nomou (Despre lege), Peri tes hellenikes paideias (Despre educaţia greacă), Peri opseos (Despre vedere), Peri tou holou (Despre univers), Peri semeion (Despre semne), Pythagorika (Chestiuni pitagoreice), Ka-tholika (Chestiuni generale), Peri lexeon (Despre stil), Problemata homerika (Probleme homerice), Peri poietikes akroaseos (Lecţii despre poezie), Techne (Arta), Lyseis (Soluţii), Elenchoi (Respingeri), Apomnemoneumata Kratetos (Amintiri despre Crates), Disertaţii, Eis Hesiodou Theogonian (Comentarii la Theogonia lui Hesiod), Peri logou (Despre raţiune), Peri ousias (Despre existenţă), Peri physeos (Despre natură), Apophtegmata (învăţături) etc. Din fragmentele păstrate şi mai cu seamă din operele altor scriitori antici care rezumă aceste lucrări, cunoaştem destul de bine doctrina stoicilor iniţiată de Z. In studiul Despre raţiune, filosoful din Kition a făcut prima diviziune a doctrinei filosofice în fizică, etică şi logică. Fizica stoică s-a născut din îmbinarea materialismului lui Heraclit cu idealismul socratic. Astfel, tot ce este real este material, fiind numit «soma» (corp). Numai corpurile sînt susceptibile să exercite o acţiune şi să sufere o acţiune. Necorporale sînt spaţiul («topo's»), timpul (« chronos»), vidul ( « to kenon ») şi exprimabilul («to lekton»). Universul, cu tot ce există, formează un tot unitar. în interiorul lui se disting două principii, ambele de natură materială: unul activ («to poioun») şi altul pasiv («to pa-schon»). Principiul pasiv este substanţa sau materia propriu-zisă, fără altă calitate («hyle»), cel activ, conducătorul («to hegemonicon»), raţiunea imanentă («logos»), suflul de foc (« pneuma pyro-eides»), purtînd încă o mulţime de alte nume, printre care pe acela de Zeus, pentru că este veşnic; el pătrunde în toate, însufleţeşte şi conduce orice lucru din cuprinsul materiei. Asociaţia celor două principii se regăseşte pretutindeni. în individ, principiul activ este sufletul, în univers poate fi chemat Zeus, pentru că este sufletul lumii. El se realizează la obiecte prin coeziune ( « hexis »), la plante, Zenon din Kition prin natură (« physis»), la animale prin suflet sau suflu de viaţă («psyche»), la om prin raţiune («to hegemonikon»). Principiile sînt fără început şi fără sfîrşit. Spre deosebire de principii, elementele sînt acelea din care se nasc mai întîi lucrurile particulare şi în care se desfac pînă la urmă; ele sînt pieritoare: toate pier în timpul conflagraţiei universale. Principiile sînt incorporale şi, deci, lipsite de formă, în vreme ce elementele sînt înzestrate cu formă. Principiul activ a existat la început prin el însuşi, apoi a creat cele patru elemente: focul, apa, aerul şi pămîntul. Aceste elemente constituie, împreunate, substanţa necalificată, care este materia. Focul este elementul cald, apa corespunde elementului umed, aerul, celui rece, iar pămîntul este elementul uscat. Focul se mai cheamă şi eter; fiind mai uşor, el ocupă locul cel mai de sus, în sfera' stelelor fixe; în interiorul lui se află sfera planetelor, apoi cea a aerului, pe urmă a apei şi, în sfîrşit, sfera cea mai de jos o formează pămîntul, care, fiind cel mai greu, se află în centrul tuturor. «Adevărurile demonstrate de fizica [stoică] — precizează Strabon (Geografia, II, 5, 2) — sînt următoarele: forma sferică a universului şi a cerului; înclinarea corpurilor grele spre centrul lor de greutate; pămîntul, în formă de glob, avînd acelaşi centru cu cerul, stă pe loc, atît el cît şi axul prelungit prin el şi prin mijlocul cerului, cîtă vreme cerul se învîrteşte în jurul lui şi al axului, de la răsărit la apus; odată cu cerul se învîrtesc şi stelele fixe, care au aceeaşi viteză ca bolta cerească; stelele fixe sînt purtate în cercuri paralele».- Universul se află în permanentă transformare, trece succesiv prin starea celor patru elemente, foc, aer, apă, pă-mînt, apoi suferă o conflagraţie generală, după care ciclul reîncepe. El este pieritor, deoarece este compus din părţi pieritoare, adică din ^părţi care se transformă unele în altele. în acelaşi timp Universul poate fi socotit şi veşnic, pentru că ciclul transformărilor elementelor

primordiale reîncepe după fiecare conflagraţie. Lumea este guvernată de raţiune — principiu de asemenea material — întocmai cum individul e călăuzit de suflet. Există şi o providenţă divină care conduce lumea

Zenon din Eition 192 prin legi generale ce nu lasă loc la capricii: legea supremă este fatală, coincizînd cu destinul («heimarmene»). Sufletul individului este o parte infimă din sufletul universal şi, odată cu pieirea corpului, se reîntoarce la izvorul din care a purces în timpul conflagraţiei universale. Prin teoria ciclului încheiat cu incendierea întregului univers, Z. apare un continuator al fizicii heraclitice. Logica stoică tratează teoria cunoaşterii. Potrivit ei, la baza cunoaşterii se află reprezentarea, numită «phantasia» şi definită de Z. ca o «imprimare în suflet», asemenea amprentelor lăsate în ceară de inelul sigiliu. Reprezentarea se află şi la temelia gîndirii. Dar numai omul şi zeii au gîndire, pentru că numai ei posedă acel « hegemonicon». Raţiunea sau elementul conducător este partea superioară a sufletului omenesc, sediul «logos »-ului sau al sufletului universal, care pătrunde în toate. La om, logosul este gîndire şi limbă, ambele de natură materială, aflate într-o unitate inseparabilă. Gîndirea este discursivă (« eklaletike »); ea exprimă informaţia primită de la reprezentare cu ajutorul limbii. Vorbirea constă din emiterea sunetelor, care conţin sensul obiectului gîn-dit. Limba, aşadar, este formată din sunete, din complexe de sunete, cu sens. Numai în cazul cînd exprimă gîndirea ele pot primi denumirea de limbă. Sunete articulate, legate în cuvinte, scot şi papagalii şi alte păsări, fără ca acestea să fie dotate cu limbă. Oamenii se deosebesc de animale printr-un discurs interior, datorită căruia disting elementele raţionale în concordanţă sau în contradicţie şi ajung astfel la operaţiuni de diviziune şi compunere, la analiză şi demonstraţie. Cu alte cuvinte, ceea ce îi deosebeşte de animale este gîndirea. Unitatea dintre limbă şi gîndire este dovedită de numele unic, «logos», care este «ratio et ora-tio», ca şi prin sediul comun. Limba şi gîndirea se formează concomitent în primii 14 ani ai omului. în sfîrşit, o altă dovadă a unităţii dintre limbă şi gîndire este aceea că ideile nu au o existenţă proprie. Omul participă la formarea ideilor, găsind cei mai adecvaţi termeni din limbă. Prin această observaţie, stoicismul & descoperit unul dintre cele mai importante adevăruri privitoare la unitatea dintre limbă şi gîndire. O altă teză, uimitoare prin profunzimea analizei ce o face priveşte trilogia semnificaţiei. Potrivit acestei teze, există trei componente într-o strînsă legătură: « to semainomenon » (semnificatul), «to semainon» (semnifi-cantul) şi «to tynchanon» sau «te pragma» (obiectul); semnificantul corespunde sunetului, adică complexului sonor semnificatul este obiectul semnalat de sunet, dar care există numai în mintea noastră, cu alte cuvinte, sensul, iar obiectul este ceea ce se află aşezat în afara noastră, adică obiectul din realitate. Dintre acestea, două sînt corporale, anume sunetul şi obiectul din realitate, unu! este incorporai, anume « obiectul denumit şi spus» adică sensul. Numai în aceste din urmă rezidă adevărul sau falsul, deci numai în reflectarea realităţii, realizată prin sens. Această ingenioasă şi corectă analiză premerge cu multe secole teoria lui Ferdinand de Saussure privind «le signifiant et le signifie» care a revoluţionat lingvistica modernă. în cunoaşterea realităţii, unele informaţii le primim involuntar.' Ele nu sînt însă suficiente. Este nevoie de voinţă, de acel impuls interior, care pune pe om în acţiune, sti-mulîndu-1 în cunoaşterea realităţii. Printre formele de cunoaştere voluntară, la baza cărora stă impulsul, sînt ştiinţa şi arta. Z. obişnuia să explice ştiinţa comparînd-o cu percepţia şi cu opinia. După el, ştiinţa este o percepţie sau comprehensiune fermă, sigură, acceptată de raţiune; opinia este o combinare slabă şi falsă; percepţia se află între cele două fiind o alcătuire a reprezentării comprehensive. Ştiinţa este apanajul înţelepţilor, opinia aparţine oamenilor de rînd, iar percepţia este comună amîndorura şi constituie criteriul adevărului. în această ordine de idei, Cicero oferă un interesant document despre felul în care Z. explica discipolilor săi problemele abstracte: «Cu mîna deschisă şi cu degetele întinse, Zenon indica reprezentarea ( « visus»); apoi îŞJ îndoia puţin degetele şi prin aceasta el arăta asentimentul (« adsensus»); apoi îş> strîngea degetele şi închidea pumnul, prin aceasta indica percepţia («comprehen; sio»), în fine, apropiind mîna stînga Ş 193 Zenon din Kition cu ea cuprinzînd şi strîngînd puternic pumnul (drept), zicea: «Aceasta este ştiinţa» (Arnim, Stoicorum veterum fragmenta, II, fragm. 60, 63, 66 = Cicero, Academica posteriora, I, 41 şi Academica priora, III, 144). Etica stoică se află în concordanţă cu fizica şi logica. Astfel, primul instinct al animalului este autoconservarea, pentru că i-a fost dăruită de natură de la început. Omul a fost înzestrat însă, pe lingă instinct, şi cu raţiune. Fiind o părticică din suflul divin, raţiunea îl învaţă pe om că datoria sa este să trăiască in conformitate cu natura, ceea ce coincide cu o viaţă virtuoasă, deoarece virtutea este scopul spre care ne mînă natura. Trăirea în conformitate cu natura umană şi cu cea universală înseamnă abţinerea de la orice acţiune oprită de legea comună, adică de dreapta raţiune care orînduieşte tot ce există. în această conformare rezidă virtutea omului fericit şi cursul paşnic al vieţii. Aşadar, cînd omul se conformează legilor universului, el dispune de perfecţiune, care poartă numele de virtute. Fericirea constă în virtute, pentru că virtutea este acea stare a spiritului, care tinde să facă armonioasă întreaga viaţă. Ea priveşte atît perfecţiunea trupească, cît şi cea sufletească. Dar numai virtutea sufletului, constînd în săvîrşirea binelui, interesează teoria moralei. Binele este perfecţiunea naturală a unei fiinţe raţionale, ceea ce este folositor pentru suflet, ceea ce-i procură totodată şi bucurii, ca o consecinţă naturală a trăirii după legile naturii. Iar pentru suflet, singurul bine este frumosul moral. Frumosul este virtutea Şi tot ceea ce participă la virtute. în afara sinelui moral, toate celelalte sînt indiferente; aşa sînt bogăţia, gloria, forţa, frumuseţea, nobleţea; acestea reprezintă unele avantaje faţă de contrarele lor, dar nu conţin în sine nimic esenţial, ceea pe contează de fapt; ele pot fi folosite şi ? bine şi în rău, ceea ce nu poate fi considerat ca bun. în consecinţă, adevăratul wne este unic prin esenţa sâ, este absolut I nu prezintă trepte. Datoria omului, jfj?aen introdus de Z., este, deci, să rnbrăţişeze binele absolut şi să dispre-SU'ască bunurile indiferente, stadiu pe re-l atinge numai înţeleptul. Adevăratul înţelept este lipsit de pasiuni, pentru că nu cade în astfel de slăbiciuni; este lipsit de trufie, pentru că rămîne indiferent şi la faimă şi la defăimare; este lipsit de înşelăciune şi de prefăcătorie, pentru că a lăsat la o parte ipocrizia. înţeleptul este infailibil, pentru că se conformează binelui absolut, el este bogat fără bani, rege fără regat, permanent fericit şi mare, fiindu-şi sie însuşi suficient. Prin binele moral absolut, Z. iese din contextul spiritual grecesc. El aduce o idee nouă, cu totul originală şi străină mentalităţii greceşti a vremii. Tot moralei stoice îi aparţine şi ideea armoniei realizate în organizarea vieţii sociale, al cărei ideal este exprimat de formula « o singură turmă şi un singur păstor », sau de expresia « kosmopolites » (cetăţean al lumii). în aceeaşi ordine de idei, Z. propovăduia, asemenea lui Platon în Republica, comunitatea femeilor, dar numai între înţelepţi, fapt care i-ar scuti pe oameni de multe neajunsuri, mai cu seamă de gelozii şi rivalităţi, care le pricinuiesc mult rău. Din punct de vedere literar, opera lui are valoare mediocră; ea este o proză corectă, fără greşeli de gramatică şi de stil, lipsită

de farmecul unei lucrări inspirate. Dealtfel, ideea de a plăcea prin forma de redactare nu intra în preocupările filosofului. Filosofia este o ştiinţă, pentru care sobrietatea este haina cea mâi adecvată. Renumele lui Z. s-a impus cu fermitate încă din timpul vieţii. Cinstea pe care i-o arăta regele Antigonos Gonatas ca şi conducerea statului atenian constituie o dovadă grăitoare a integrităţii spirituale a acestui iniţiator şi îndrumător al tineretului în tainele universului şi fericirii umane. Faima lui Z. s-a răspîndit repede în toată lumea greacă şi din toate colţurile ei s-au strîns în juru-i discipoli, dornici să-1 urmeze. Cei mai renumiţi au fost Persaios, fiul lui Demetrios, originar şi el din Kition, Ariston, fiul unui anume Miltiade, din Chios, Herillos din Carta-gina, Dionysios Transfugul, din Hera-cleea, Sphairos din Bosfor, Cleante, ilustrul fiu al lui Phanias din Assos, care i-a urmat lui Z. la conducerea şcolii, Philo-nides din Teba, Poseidonios din Alexandria, Athenodoros din Soloi, Zenon din Sidon şi alţii. Trei secole mai tîrziu, ideile

Zenon din Kition 194 lui Z. au fost reluate şi reînnoite în scrierile şi în viaţa practică de către mari personalităţi ale vremii ca Thraseas, Epictet, Marcus-Aurelius, Poseidonios din Rodos şi Seneca.
O OPERA. Ediţii: J. von Arnim, Stoicorum Vete-rum Fragmenta, 3 voi., Leipzig, Teubner, 1903 — 1905, voi. I, p. 3 —71; D. von Nestle, Zenon in Die Vorsohratiker, Jena, Diederich, 1929, p. 133 — 134. Traduceri: V. Bogdan şi C. Narly, Zenon, fragmente in Antologie filosofică. Filosofi străini, ed. II, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 113 — Iii. REFERINŢE CRITICE: P. Engels, Ideologia germană, in Mari-Engels, Opere, voi. 3, p. 127_ 130; L. Stroux, Vergleich und Metapher in der Lehre des Zenon von Kition, Heidelberg, 1965. J. P. Dumont, L'Âme et la main. Signification du geste de Zenon, în Revue de l'Enseignement philosophique, Aurillac, XIX, 1967 — 1968, 4 p. 1 —8; M. Mizucni, Some problems about Zeno of Citium, In Journal of Classical Studies, Kyoto XVII, 1969, p. 39 — 44; P. Steinmetz, Die Krise der Philosophie in der Zeit des Hochhellenismus In Antike und Abendland, Berlin, de Gruyter XV, 1969, p. 122-134.

F. V. Şt.

SUPPLEMENTUM

ACHIL1EUS TATIOS (sec. II-III?, Alexandria, Egipt). Prozator. Autorul romanului Ta kala Leukippen kai Kleitophonta (Întâmplările Leucippei şi ale lui Cli-tofon) în opt cărţi. Romanul, adaptare a povestirilor mitologice despre Isis şi Osiris, a cunoscut un deosebit succes în tot cursul evului mediu. ACUSIIiAU [Akusilaos din Argos] (a doua jumătate a sec. VI î.e.n., Argos, Pelopo-nes). Mitograf. A cules legende locale. I se atribuie lucrarea Genealogiai (Genealogiile), în trei cărţi, o «istorie » a omenirii. Unele legende, ca cea a Oreithyiei, răpită de Boreas, formau episoade independente. AELIAMJS CLAUDIITS [Ailianos Clau-dius] (c. 170—240 Preneste, aproape de Roma). Sofist şi prozator. Provenit dintr-o familie de liberţi greci. Autorul unui tratat Peri zoon idiotetos (Despre particularităţile animalelor) în 17 cărţi şi al unei Poikile stoa (Istorii variate), din care s-au Păstrat, sub formă prescurtată, 11 cărţi. In această compilaţie face observaţii, sub formă anecdotică, asupra obiceiurilor diferitelor popoare; s-au mai păstrat Episţolai agroikai (Scrisori rustice), cu un conţinut umoristic. Acumulează fapte, fără prea mult spirit critic. Tendinţă de Moralizare si dogmatizare, apreciată în «TOI mediu.' AJXIUS ARISTIDES, v. ABISTIDES AELIUS ^ABEUS [Aphareus], fiul sofistului HipP^s. fiul adoptiv al lui Isocrate; (sec. v î-e.n., Atena). Poet tragic. Autor a « de tragedii. între 369-342 î.e.n. ia Pari e frecvent la diverse concursuri de *€edie, obţinînd patru victorii. AGATABHIDE [Agatharchides] (sec. II î.e.n., Gnidos). Istoric, geograf şi filolog. Contemporan cu Ptolemeu Philometor (181 — 146 î.e.n.). S-au păstrat fragmente din lucrările sale: o istorie a Asiei (10 cărţi) şi a Europei (49 cărţi), o descriere a Mării Roşii. AGATON [Agathon], fiul lui Teisamenos; (c. 448 î.e.n., Atena — c. 401 î.e.n., Pella Macedoniei?). Poet tragic. A iniţiat o nouă formă de tragedie. S-au păstrat cîteva fragmente şi titluri de tragedii, între care Iliou Persis (Distrugerea Troiei). Urmărea o reîntoarcere la procedeele de compunere specifice tragediei antice. în Anthos sau Antheos, lucrare de pură ficţiune, introduce o inovaţie, înlocuind vechile cîntece legate de text («stasima») prin arii independente («embolima»). A fost influenţat de principiile retorice ale lui Gorgias şi de compoziţiile ditirambice neoatice. Dovedeşte ingeniozitate în punerea în scenă. Stilul său se remarcă prin graţie, abilitate, dar şi afectare. A. este unul dintre personajele Banchetului lui Platon, înfăţişat ca laureat al unui concurs dramatic din 416 î.e.n. Erou al unui roman de Ch. M. Wieland. ALCIDAMAS [Alkidamas] (prima jumătate a sec. IV î.e.n., Elaia, Asia Mică). Retor şi sofist, discipolul lui Gorgias. Autorul a două discursuri Peri ton tous graptous logous graphonton e peri sophiston (Despre cei ce scriu discursuri sau despre sofişti), în care îi reproşează lui Isocrate că prin învăţăturile sale retorice formează mai mult scriitori decît oratori, şi Odysseu»

.99 Antifon (Retorul) Alcifron (Acuzaţia lui Odiseu împotriva lui Pala-mede), a cărui paternitate este contestată. Opera sa cea mai importantă, Museion (Grădina muzelor), s-a pierdut. Aristotel, în Retorica, citează pasaje din discursurile lui A. ALCIFRON [Alkiphron] (sec. II Atena?). Retor şi prozator. Autor a 118 scrisori, grupate in cinci cărţi, exerciţiu specific de retorică, pe care el îl perfecţionează. Redă, cu graţie şi spirit, scene de viaţă contemporană, în care apar ca personaje oameni din diverse straturi sociale, pescari, plugari, corăbieri, curtezane, paraziţi. Personajele au o mare asemănare cu tipurile comediei noi atice din sec. IV î.e.n., pentru care A. avea o mare admiraţie. ALCMAION [Alkmaion sau Alkmeon] (c. 570 î.e.n., Crotona, Graecia Magna, [Sudul Italiei] — c. 500 î.e.n., Crotona). Medic şi filosof, aparţinînd şcolii pitagorice. Consideră că centrul activităţii psihice este creierul, relevînd distincţia între percepţie şi gîndire. Precursor al unor idei ale psihologiei moderne. ALEXANDROS [Alexandros Aitolos, «E-tolianul»] (prima jumătate a sec. III î.e.n., Pleuron, Etolia). Poet elenistic. Contemporan cu Teocrit. A fost bibliotecar la Alexandria, apoi, începînd din 276 î.e.n., a trăit la curtea regelui Macedoniei, Antigonos Gonatas. A scris tragedii, poeme epice şi distihuri, din care s-au păstrat scurte fragmente. ALEXANDROS [Alexandros din Afrodi-sias] (sec. II —III, Afrodisias, Caria). Filosof peripatetician, comentator al operei lui Aristotel. A ţinut cursuri la Atena între 198 — 221 e.n. Adversar al neoplatonismului, a pus în relief latura materialistă a filosofiei peripatetice. ALEXANDROS [Lucius Cornelius Alexandros, denumit Polyhistor] (prima jumătate a sec. I î.e.n., Milet — ?). Prozator. Ajunge la Roma ca prizonier de război în timpul lui Sulla (82 î.e.n.), fiind mai tîrziu eliberat. Autor de compilaţii savante, de istorii minunate, a lăsat descrieri de obiceiuri orientale, precum şi comentarii asupra unor opere poetice greceşti (Alcman, Corinna etc). Nu s-a păs198 trat nici un titlu sigur. I se atribuie lucrarea Philosophon diadochai (Succesiunile fil0. sofilor) a cărei paternitate este nesigură. ALEXIS (c. 372 î.e.n., Thurioi, Graecia Magna [Sudul Italiei] — c. 270 î.e.n., Atena?). Comediograf, aparţinînd comediei medii. A trăit la Atena. Este unchiul şi maestrul lui Menandru. I se atribuie 245 de comedii, păstrate în fragmente. Puţine au subiecte mitologice. A degajat comedia de elementele supranaturale. Se remarcă prin veselie maliţioasă şi fante- i zie, prin ingeniozitatea invenţiilor; îj lipseşte însă forţa de pătrundere. în An- ' kylion, îşi bate joc de Platon; înfierează i căsătoria lui Ptolemeu Filadelful cu Arsi-noe, sora sa, în comedia Hypobolimaios (Copilul expus), în timp ce în Hippeus (Cavalerul) îşi manifestă acordul cu măsurile luate de Demetrios din Faleron împotriva filosofilor (316 î.e.n.). AMMONIOS DIN ALEXANDRIA (a doua i jumătate a sec. II î.e.n.). Gramatic grec. Discipol şi urmaş al lui Aristarh din Samo-thrace la conducerea bibliotecii din Alexandria. A scris un Appendix la comentariile homerice ale lui Aristarh, comenI tarii asupra operei lui Pindar, precum şi Komodoumenoi, lucrare despre personajele istorice satirizate în comedia veche. AMMONIOS SAKKAS («purtătorul de saci»); (c. 175 Alexandria, Egipt — c. i 242, Roma). Filosof peripatetician, con- j siderat precursor al neoplatonismului. în calitate de profesor la Alexandria, a avut ca discipoli pe Plotin şi pe Origene. Nu a lăsat nimic scris. Este cunoscut prin relatările a doi discipoli, Hierokles şi Neme-sios. ANAXANDRIDE [Anaxandrides] (prima jumătate a sec. IV î.e.n., Cameiros, Rodos sau Colofon). Poet aparţinînd comediei medii. A luat parte la concursurile literare organizate de Filip al Macedoniei, obţinînd 10 victorii, prima socotită a fi în 377 î.e.n. Autor a 65 de comedii, dm care s-au păstrat scurte fragmente. Subiectele comediilor sînt mitologice. într-unui din fragmentele satirice păstrate se face o paralelă între moravurile unui grec şi ale unui egiptean. Se cunosc 42 titluri, între care Theogonia (Naşterea zeilor)- gcris şi o «komodotragodia», adică o farsă tragică. A5AXIMANDRU [Anaximandros] (c. 610 j g n. — 547 î.e.n., Milet, Ionia). Filosof materialist, discipol al lui Tales, căruia i_a urmat la conducerea şcolii din Milet. A fundat o colonie — Apollonia, pe ţărmurile Pontului Euxin. Este considerat, în materie de genetică un precursor al teoriilor evoluţioniste. A formulat o teorie privind formarea lumii pe baza unei materii primordiale nedefinite, denumită de el «apeiron». Din lucrarea sa în proză Peri physeos (Despre natură) au rămas fragmente neînsemnate. I se atribuie şi întocmirea primei hărţi în care apărea delimitarea continentelor de apa mării. ANAXIMENE [Anaximenes] (c. 550 î.e.n. —c. 480 î.e.n., Milet, Ionia). Filosof materialist, discipol al lui Anaximandru. A formulat teoria saltului calitativ în urma acumulărilor cantitative. în materie de astronomie i se datorează prima explicaţie veridică despre apariţia eclipselor. Consideră aerul, principii; material, ca element primordial în formarea lumii, rezultat al dilatării şi condensării lui. ANAXIMENE [Anaximenes] (a doua jumătate a sec. IV î.e.n., Lampsacos, Troada, Asia Mică). Istoric şi filosof, discipol al filosofului cinic Diogene (din Sinope). Preceptor al lui Alexandru cel Mare, pe care îl însoţeşte în Asia. Datorită lui, cetatea Lampsacos a fost cruţată de distrugere. A compus cel puţin trei scrieri istorice, dintre care cunoscute erau Philippika (Istoria Macedoniei sub Filip) şi Ta peri Alexandrou, o lucrare despre epoca lui Alexandru. A mai scris studii despre Homer şi o satiră împotriva lui Teopomp, intitulată Trikaranos (Omul cu trei capete). I se atribuie şi o retorică dedicată lui Alexandru. ANDRON DIN EFES (sec.IV î.e.n., Efes, Asia Mică). Autorul unei opere, Tripous (Tripodul), în care reînvie povestirile şi mtrecerile celor şapte înţelepţi, pe motivul tripodului transmis de la un înţelept >a altul. ^NDROTION (prima jumătate a sec. IV \en-, Atena). Retor si istoric grec, dis-ClPol al lui Isocrate.' A compus Atthis (Istoria Aticii) în opt cărţi, sub formă de cronologie, pînă în anul 346 î.e.n., sursă de informaţii pentru Aristotel în Constituţia atenienilor. ANONIMUL [Autorul Tratatului despre sublim] (probabil mijlocul sec. I e.n.). Se presupune că era grec, cel puţin prin cultură. Lucrarea, Peri hypsous (Despre sublim) este compusă sub forma unei epistole adresate lui Postumius Terentianus. în partea a Il-a se ocupă de cele cinci izvoare care pot genera starea de «sublim»: ideile mari şi nobile, intensitatea emoţiei, figurile stilistice, expresia aleasă, îmbinarea potrivită a cuvintelor, iar în partea a IlI-a tratează, sub formă de dialog, cauzele decăderii elocinţii, după el, decăderea morală a indivizilor şi a societăţii. Apreciat în Renaştere. Exprimare inegală, cînd strînsă, abstractă, cînd dezvoltată, cu termeni tehnici aparţinînd limbajului esteticii literare. ANTIFANES [Antiphanes], fiul lui Ste-phanos; (c. 403 î.e.n.,? — c. 330 î.e.n., Atena). Poet aparţinînd comediei noi. I se atribuie 280 sau 365 de comedii, din care s-au păstrat c. 119 titluri. A parodiat subiecte mitologice; manifestă predilecţie

pentru tipuri populare. Reia subiecte şi procedee deja tratate, stilul său se caracterizează prin eleganţă, dar şi prin monotonie şi oarecare neglijenţă. într-unui din fragmentele păstrate, face o paralelă între poetul tragic şi cel comic, arătînd avantajele primului, care dispune de o bogată sursă de inspiraţie în tradiţie. ANTIFON [Antiphon «retorul»] fiul lui Sophilos; (480 î.e.n., Rhamnus, Atica — 411/409 î.e.n., Atena). Primul din lista celor 10 oratori fixaţi de canonul alexandrin. Ca exponent al partidului aristocratic din Atena, a contribuit la instaurarea puterii celor 400, astfel că, la revenirea la putere a partidului democrat, a fost acuzat de înaltă trădare şi condamnat la moarte. Opera sa cuprinde exordii şi peroraţii, astăzi pierdute, un tratat de retorică, manuale, precum şi pledoarii, caracterizate prin precizia şi subtilitatea limbajului. Dintre acestea, trei tetralogii cuprind discursuri fictive, studiate din punctul de vedere al acuzării, al apărării, ăl replicii acuzării" şial replicii apărării.

Antifon (Sofistul)
200

Celelalte trei discursuri păstrate, între care discursul asupra horeutului, constituie una dintre primele manifestări ale elocin-ţei atice. ANTIFON [Antiphon « sofistul»] (a doua jumătate a sec. V î.e.n., Atena). Filosof. I se atribuie un tratat Peri aletheias (Despre adevăr) şi două discursuri morale, Peri homonoias (Despre concordie) şi Politikos (Omul politic). Ni s-au păstrat fragmente scurte, dar interesante. Sto-baios a păstrat cîteva fragmente, care par a proveni din Peri homonoias. ANTTMACHOS (a doua jumătate a sec. V î.e.n., Golofon). Poet şi erudit. Autor de poezii epice şi elegiace, precursor al poeziei elenistice! Autor al culegerii de elegii Lyde (23 de cărţi), din care s-au păstrat numai cîteva fragmente; cîntă durerea pierderii femeii iubite, subiect reluat ulterior cu succes de alexandrini. A lăsat o operă asupra căreia s-au făcut aprecieri contradictorii. îmbină munca eruditului, pasionat de detaliu, cu grija pentru formă, nou ideal poetic. Poemul său epic Tebaida, în 24 de cărţi, a provocat din partea lui Catul epitetul de «tur-gidus» (exagerat, umflat). A fost, în schimb, apreciat de Crates din Mallos şi de alţi critici elenistici. Stilul său are forţă/elan, fiind însă pe alocuri obscur. Ga filolog, a scris comentarii asupra operei lui Homer, pe care a şi editat-o. ANTIPATROS (sec. I î.e.n., Tesalonic, nordul Greciei). Poet. A trăit o parte a vieţii la Roma, sub protecţia lui Calpur-nius Piso. Autor de epigrame, păstrate în Antologia Palatină. A fost influenţat de retorii asiatici şi de poetul Leonidas din Tarent, autor de epigrame din perioada elenistică. ANTISEFNE [Antisthenes] (c. 455 î.e.n., Atena - 360 î.e.n., Atena). Filosof. Discipol al lui Gorgias şi Socrate. întemeietorul doctrinei cinice. Scriitor fecund, autor al unor comentarii asupra lui Homer, astăzi pierdute, şi al unor discursuri sofistice (ex. Aias şi Ulise în dispute referitoare la armele lui Ahile); i se atribuie 40 de lucrări filosofice, între care multe dialoguri. Apreciat în antichitate pentru olocinţa sa, pentru spiritul viu, manifestat în scrierile polemice. Adversar înverşunat al doctrinei lui Platon. în etică, fructifică teoria socratică despre cunoaştere. Raţionalist convins, condamnă credinţele' în zei, propagînd ateismul. ANYTE (c. 300 î.e.n., Tegeea, Arcadia). Poetă. Autoare de epigrame, dar mai ales de epitafe în dialect doric, păstrate în Antologia Palatină. APION MOCHTOS («Truditorul»); (sec. I î.e.n.,? — sec. I î.e.n. Roma). Gramatic şi prozator. A fost titularul catedrei de gramatică din Alexandria şi, apoi, profesor la Roma, sub Tiberiu şi Glaudiu. Este autorul unor Historiai (Istorii a popoarelor), din care au rămas numai fragmente, provenite dintr-o secţiune închinată Egiptului (Aigyptiaka). A fost atacat de Iosephus Flavius în lucrarea Kata Apionos (împotriva lui Apion), pentru calomniile răspîndite pe seama comunităţii iudaice din Alexandria. APOLLODOR [Apollodoros din Atena], fiul lui Asclepiade? (c. 180 î.e.n., Atena — 119 î.e.n.?). A trăit la Pergam sub Atta-los II. A audiat pe Aristarh din Samo-thrace şi pe Diogene din Seleucia. Autorul unui ciclu de legende despre zei, Peri theon (24 de căgţi) şi al unei Cronici (patru cărţi), care cuprinde descrierea evenimentelor petrecute de la căderea Troiei pînă în anul 119 î.e.n. Cronica conţine şi unele date de istorie literară. Sub numele de Bibliotheke ( Bibliotheca) lui Apollodor a circulat o lucrare a unui anonim, de la începutul erei noastre. APOLLODOR [Apollodoros din Karystos] (prima jumătate a sec. III î.e.n., Karystos, Eubeea). Poet comic. Model pentru Terenţiu, în special în Phormie şi Hecyra. APOLLODOR [Apollodoros din Pergam] (c. 104 î.e.n., Pergam, Asia Mică — 22 î.e.n.,?). Retor. A activat la Roma. Este întemeietorul şcolii care îi poartă numele (« apollodoreii»). A susţinut câ retorica este o ştiinţă ce se foloseşte de clasificări şi mijloace raţionale, în opoziţie cu şcoala «teodoreilor », întemeiată de Theo-doros din Gadara, care considera retorica drept o artă ce apelează la mijloace iraţionale, respectiv la inspiraţie şi patos. 201 Aristark din Samos ApOLLONIOS DTSKOLOS, [«Ursuzul»] /sec. II Alexandria — ?). Gramatic. A trăit cea mai mare parte a vieţii la Alexandria, dar a fost şi la Roma. A lăsat ■29 de lucrări, studii asupra unor capitole importante ale gramaticii greceşti: declinarea numelui, conjugarea verbului, pronumele, adjectivul, şi patru cărţi despre sintaxă, Peri syntaxeos. A iniţiat folosita principiului analitic în studiul gramaticii. APOLLONIOS MOLON (sec. I î.e.n., Rodos). Retor. A activat la Rodos, unde, printre alţii, 1-a avut ca elev pe Cicero. APOLLONIOS DIN PERGE (c. 262 î.e.n., Perge, Pamphylia, Asia Mică — 190 î.e.n.?). Matematician şi astronom, continuator al operei lui Euclide din Alexandria. Activitatea sa ştiinţifică s-a desfăşurat la Pergam. Lucrarea care 1-a făcut cunoscut este Konika (Secţiuni ale trunchiului de con), în opt cărţi, din care s-au păstrat cărţile I —IV, în limba greacă, şi V —VIII, în traducere arabă. A doua parte a lucrării tratează despre numerele iraţionale. Ca astronom, este socotit întemeietorul teoriei epiciclurilor. ARĂTOS DIN SICYON (c. 270 î.e.n. -213 î.e.n. Sicyon, Pelopones). Strateg al ligii aheene şi om de litere. în 251 î.e.n., îl alungă pe tiranul din Sicyon şi alipeşte cetatea sa ligii aheene, fiind apoi ales strateg din doi în doi ani. Orator de talent, autor al unor Hypomnemata (Memorii), în 30 de cărţi, folosite mai tîr-ziu de Polibiu şi Plutarh. ARCESELAU [Arkesilaos] (c. 316 î.e.n., Pitane, Eolida, Asia Mică — 241 î.e.n., Atena). Filosof, fondator al Academiei mijlocii, în gnoseologie, de orientare sceptică. Poate fi socotit precursor al teoriei Probabilismului. Adversar al fizicii stoice Şi al credinţelor în zei. ARCTINOS [Arktinos din Milet] (sec. VII ■e-n., Milet). Poet epic, presupus autor Aithiopis (Etiopidei), mică epopee care orisea moartea regelui etiopian Mem-lon, venit la Troia în ajutorul lui Priam şi •Cl? Qe Ahile. I se atribuie şi mica epopee «jtulată Iliou Persis (Distrugerea TroARIFRON [Ariphron din Sicyon] (începutul sec. IV î.e.n., Sicyon, Pelopones). Poet liric. Autorul unui pean pentru cinstirea zeiţei sănătăţii, Hygieia. ARION (a doua jumătate a sec. VII î.e.n.> Methymna, Lesbos — sec. VI î.e.n.,?). Cîntăreţ şi poet liric, autor de ditirambi. A trăit la Sparta, în sudul Italiei şi, în intervale, la Corint, la curtea lui Perian-dru. Prin maniera sa de a compune peani, a pregătit fuziunea cultului apolinic cu cel dionisiac, anterior rivale, şi a netezit calea apariţiei marilor ode corale. ARHIAS [Aulus Licinus Archias] (sec. 1 î.e.n., Antiohia, Siria — Roma). Poet. Se stabileşte la Roma. Cicero îi apără dreptul de cetăţean roman, contestat de un anume Gratius. Discursul ciceronian constituie un elogiu al literelor. A contribuit la propagarea teoriilor şcolii alexandrine în cercurile literare ale poeţilor latini, compunînd poeme în limbile greacă şi latină, cu caracter laudativ: Războiul cu cimbrii, în cinstea lui Marius, Războiul cu Mitridate, în care celebra victoriile iui L. Lucullus în Orient, De Cice-ronis consulatu (Despre consulatul lui Cicero — neterminat).

ARIAN [Flavius Arrianus] (c. 95, Nico-media Bitiniei — c. 175 Atena). Istoric. Descendent dintr-o familie bogată, din aristocraţia provincială. Spirit serios şi cultivat, la 16 ani exercită sacerdoţiul Demetrei şi Korei în oraşul său. A devenit cetăţean roman. Ofiţer în armata romană, consul şi guvernator al Capadociei. După ce audiază patru ani cursurile de filosofie de la Atena, devine discipolul lui Epictet, a cărui învăţătură a transmis-o posterităţii în Diatribai (Convorbiri) şi în Encheiridion (Manualul). în jurul lui 138 e.n., se retrage, dedicîndu-se exclusiv preocupărilor literare. Scriitor apreciat al epocii, a avut preocupări variate, scriind lucrări consacrate Bitiniei (opt cărţi), ţării părţilor, Indika, un tratat de vînătoare, 2 cărţi de tactică militară. Cea mai importantă lucrare a sa este însă Anabasis (Istoria expediţiei lui Alexandru cel Mare), care include un material documentar preţios. ARISTARH [Aristarchos din Samos] (c. 320 î.e.n., 250 î.e.n., Samos). Astronom.

Aristarh din Samothrace Creatorul primei teorii heliocentrice. A făcut măsurători asupra distanţei de la Pămînt la Soare şi de la Pămînt la Lună. ABISTARH [Aristarchos din Samothrace] (c. 217 î.e.n., Samothrace, mică insulă în nordul Egeei — c. 145 î.e.n., Cipru). Filolog şi gramatic. Directorul Bibliotecii din Alexandria, după Aristof an din Bizanţ. Profesor al lui Ptolemeu Eupa-tor, este nevoit să se refugieze în Cipru după asasinarea elevului său de către Ptolemeu VIII Evergetul. Opera lui este extrem de vastă, cuprinzînd peste 800 de titluri, ediţii critice, comentarii, tratate de ortografie şi ortoepie. A studiat, deopotrivă, opera poeţilor epici Homer, Hesiod, şi a poeţilor lirici Arhiloh, Anacreon, Alceu, Sapptio, dar şi moştenirea poeţilor tragici Eschil, Sofocle, etc. Pe Aristoîan, 1-a studiat îndeosebi sub aspect lingvistic. Aportul lui A. în domeniul studiilor antice de morfologie şi sintaxă este considerabil. Printre discipolii săi se număra şi Dionysios Thrax. ABISTARH [Aristarchos din Tegeea] (sec. V î.e.n. — IV î.e.n., Tegeea, Arcadia). Poet dramatic. Contemporan cu Euripide, a contribuit la fixarea limitelor tragediei « clasice ». Autor al unei tragedii, Achille, imitate, peste două secole de Ennius. ABISTEAS [Aristeas din Procones] (sec. VII—VI î.e.n., Procones, Propontida). Poet. Poemul său epic, Arimaspea, este cunoscut doar prin cîteva versuri despre arimaspi, popor fabulos, care trăia dincolo de ţinutul hiperboreenilor. Poemul, menţionat de Herodot, conţinea şi unele date despre populaţiile din nordul Mării Negre. AEISTIAS, fiul lui Pratinas (sec. V î.e.n., Phlius, Pelopones). Poet. Autor de drame satirice, între care Kyklops (Ciclopul). ABISTIDES [Aristeides, din Milet] (c. 100 î.e.n., Milet, Ionia). Prozator. Autor al unei culegeri de povestiri erotice, cu caracter licenţios. Milesiaka (Povestiri din Milet), astăzi pierdute. Au fost traduse în limba latină de L. Cornelius Sis-sena. Fragmentele romanelor lui Petronius şi Apuleius, în stil «milesian», oferă o idee asupra originalului.
202

ABISTIDES ABIIUS [Publius Aelius Aristeides], fiul lui Eudaimon; (c. 129, Ha_ drianutherai, Mysia — c. 189, ?). Orator şi filosof, reprezentant al sofisticii a doua A studiat în Frigia, la Kotyaion, cu Alexandros, la Pergam cu Aristokles, apoi la Atena, atras de faima lui Herodes Atticus. A călătorit mult, s-a stabilit un timp la Smirna. A obţinut de laMarcug Aurelius reconstrucţia Smirnei, după cu-tremurai din 178 e. n., în una din cuvîn-tările sale făcînd o frumoasă descriere a cetăţii. Opera, păstrată aproape în întregime, este formată din memorii personale (Hieroi logoi), din discursuri polemice (de ex.: apărarea retoricii împotriva lui Platon, pledoaria în favoarea a patru mari atenieni, Miltiade, Temisto-cle, Kimon şi Pericle, atacaţi de Platon şi dialogul Gorgias), declamaţii de şcoală (Meletai), precum şi lucrări legate de domeniul poeziei (imnurile închinate Atenei, lui Asclepios, Zeus, Serapis, Posei-don). Argumentaţie subtilă, compoziţie echilibrată, stil ales. ABISTIP [Aristippos] (c. 435-355 î.e.n., Cirene, nordul Africii) Filosof. Discipol al lui Socrate. întemeietor al şcolii cire-naice. A dus o viaţă de filosof vagant. Cîţiva ani i-a petrecut la Siracusa. A. s-a ocupat îndeosebi cu probleme de etică, conexate de problema mulţumirii sufleteşti, în gnoseologie manifestă un profund scepticism. ABISTOBUL [Aristobulos din Cassan-dreia] (sec. IV—III î.e.n., Cassandreia, Macedonia). Istoric. A participat la expediţia lui Alexandru cel Mare, pe care o relatează la bătrîneţe, între anii 293— 287 î.e.n. Lucrarea, din care s-au păstrat c. 48 de fragmente, a fost folosită ca sursă de informaţii de către Arrian şi Strabon. ABISTOFAN [Aristophanes din Bizanţ] (c. 257 î.e.n., Byzantion, Bosforul tracic — c. 180 î.e.n. Alexandria, Egipt). Renumit gramatic şi filolog. Discipol al lui Călim ah. Ajunge la direcţia bibliotecii din Alexandria după Eratostene. A publicat numeroase ediţii critice ale poeţilor greci, Homer, Hesiod, Alceu, Alcman? Pindar, a editat tragediile lui EuripWe' Promotorul criticii estetice şi unul din
203
re

_________________________________

j mai buni cunoscători din antichitate ai textului homeric. 4RIST0XEN0S DIN TABENT (c. 354 ;e.n., Tarent — c. 300 î.e.n., Atena). Filosof peripatetic, format la şcoala lui j^ristotel, teoretician al muzicii greceşti din epoca clasică. I se atribuie 453 de lucrări, Bioi (Vieţi) ale oamenilor iluştri, filosofi şi scriitori. A compus cel mai vechi tratat de muzică cunoscut pînă astăzi, în care se ocupă de teoria ritmurilor muzicale, bazîndu-se pe analiza directă a materialului. Stil viguros, precis, sever, într-o redactare mult mai tîrzie s-a păstrat un tratat despre armonie, Harmo-nika stoicheia (Elemente de armonie). A încercat să stabilească o relaţie directă între muzică şi etică, bazată pe observaţii asupra introspecţiei. ÂBTEMIDOB [Artemidoros din Efes] (c. 100 î.e.n., Efes). Geograf şi om de stat. Opera sa, Geographoumena (Scrieri geografice) în 11 cărţi, relatare a unui periplu în jurul coastelor Mediteranei, este scrisă sub forma unor însemnări de călătorie. Este adesea citat de Strabon. în istoria ştiinţei trece drept un geograf opus lui Eratostene. ASCLEPIADE [Asklepiades din Samos] (sec. III î.e.n., Samos). Poet alexandrin. Membru al cenaclului literar din insula Cos. Este cunoscut pentru strădania lui de reînnoire a poeziei în conţinut şi formă, militînd pentru o poezie de dimensiuni mici, minuţios cizelată. S-au păstrat 40 de epigrame (majoritatea incluse în Antologia Palatină) şi două fragmente izolate. A scris, de asemenea, poeme lirice, astăzi pierdute, cîntece de dragoste, în maniera poeţilor din Lesbos. Dovedeşte o grijă deosebită pentru stil, pentru eleganţa imaginii. ASIOS [Asios din Samos] (sec. VII î.e.n., Samos). Logograf. Autor de genealogii în versuri. Cel mai interesant fragment păstrat de la A. se referă la obiceiurile din insula Samos. A STYDAMAS CEL BĂTBÎN (sec. IV ^e-n., Atena). Poet tragic. Urmaş al lui Eschil, discipol al lui Isocrate. A început ;a compună tîrziu, a obţinut 15 victorii, "nd deosebit de apreciat. Cele mai cunosBerosos cute tragedii ale sale sînt Parthenopaios şi Alcmeon. ASTYDAMAS CEL TÎNĂB (sec. IV-III î.e.n., Atena). Poet tragic. Urmaş al lui Eschil. S-a ocupat îndeosebi de montarea tragediilor marelui său înaintaş. ATHENAIOS DIN NAUCEATIS (prima jumătate a sec. III, Naucratis, Egipt). Gramatic, filosof, sofist. Autorul lucrării Deipnosophistai (Ospăţul sofiştilor) în 15 cărţi, în care, luînd ca pretext ospăţul pontifului roman Larentius, creează o adevărată enciclopedie a antichităţii tra-tînd aspecte sociale, culturale şi economice ale vieţii greceşti. Fără valoare literară, apreciată însă ca sursă de informaţii pentru epoca clasică, lucrarea, redactată după modelul Banchetului lui Platon, este o compilaţie după lucrări despre civilizaţia şi cultura Greciei antice şi conţine numeroase citate din autori a căror operă s-a pierdut. BABBIAS [sau Babrios, adeseori latinizat, Babrius] (sec. II?, Italia — ?, Siria). Fabulist grec. A versificat cu abilitate în

trimetru iambic fabule atribuite lui Esop (« mythiamboi»), adăugind şi cîteva fabule proprii. Nu are prea multă originalitate, nici sensibilitate, dar a fost apreciat de alexandrini. Textul de care dispunem a fost modificat pentru uzul şcolii. BACHILIDE [Bakchylides] (c. 505 — 450 î.e.n., Iulis, Ceos). Poet liric coral, făcînd parte din Canonul celor patru lirici ionieni. Nepot al lui Simonide, a trăit, probabil la curtea lui Hieron al Siracusei, apoi în exil, în Pelopones. Din opera lui cunoscută mai ales prin intermediul papirusurilor s-au păstrat c. 1300 de versuri din 20 de poeme, ode triumfale, un imn eroic, doi peani, ditirambi. Talent de evocare, în care rivalizează cu contemporanul său Pindar, forţă dramatică, imaginaţie vie, stil fluent, îngrijit. BEEOSOS (sec. III î.e.n., Babilon). Prozator caldeean de limbă greacă. La Babilon a fost preot al zeului Marduk (Baal), apoi a trăit, probabil, în insula Cos. A scris în limba greacă Babiloniaka (Istoria Babilonului), de la întemeie e pînă la moartea lui Alexandru cel Mare. S-au păstrat numai fragmente.

Bion (Boristenitul)
204

BION [Borysthenithes, « Boristenitul»] (sec. IV î.e.n., Olbia — sec. III î.e.n., Ghalkis, Eubeea). Filosof. Sclav eliberat de stăpînul său, care i-a lăsat averea. A fost primit la curtea regelui Macedoniei, Antigonos Gonatas. Iniţial adept al doctrinei Academiei medii, a sfîrşit prin a intra în rîndul filosofilor cinici. Autor a numeroase scrieri în proză şi versuri. Conversaţiile, pline de vervă caustică, pe care le-a publicat, au servit ca model lui Lucian şi Horaţiu. Nu a rămas nici o listă cu titlurile lucrărilor lui Bion. BION DIN PHLOSSA (a doua jumătate a sec. II î.e.n., Phlossa, aproape de Smirna, Ionia — ?, Siracusa, Sicilia). Poet alexandrin. Discipol al lui Teocrit, autor de poezii bucolice (« bukolika») şi poeme erotice. Threnosul Afroditei la moartea lui Adonis, în care introduce elemente orientale, şi un epitalam al lui Ahile şi al Deidameei, regina Skyrosului, sînt creaţii remarcabile. Se caracterizează printr-un stil elegant, prin capacitatea de a transmite emoţia, dar adeseori şi prin artificialitate. CADMOS [Kadmos din Milet] (prima jumătate a sec. VI î.e.n., Milet, Ionia). Contemporan cu Ferecide din Syros. Cel mai vechi logograf cunoscut. I se atribuie o lucrare despre întemeierea Miletului şi a cetăţilor ioniene, intitulată Ktiseis (Întemeieri), prin care istoriografia se desparte de legenda eroică. CAECILIUS [Kaikilios din Kale Akte] (a doua jumătate a sec. I î.e.n., Kale Âkte, Sicilia — prima jumătate a sec. I e.n., Roma?). Profesor de retorică la Roma, în timpul lui August. A activat în cercurile literare ale timpului. Reprezentant al curentului aticist. Autor al unui Peri hypsous (Tratat despre sublim), criticat de autorul anonim al Tratatului cu ace-laş titlu. CALINOS [Kallinos din Efes] (prima jumătate a sec. VII î.e.n. Efes, Ionia). Cel mai vechi reprezentant al elegiei patriotice. A trăit perioada invaziei cime-rienilor în Asia Mică, scriind, în acest timp, elegii în care îi îndemna pe compatrioţii săi la acţiune. Asemănător ca stil cu Tirteu. CALISTENE [Kallisthenes din Olint] (c. 370 î.e.n., Olint, peninsula Calcidică —" c. 327 î.e.n., Asia Mică?). Istoric, orator şi filosof, nepotul lui Aristotel. L-a însoţit pe Alexandru cel Mare în Asia şi, manifestîndu-se împotriva politicii pro-persane a acestuia, a fost trimis la moarte sub acuzaţia de conspiraţie. Autor a două lucrări de istorie: Hellenika (Istoria Greciei) şi Peri tou hierou polemou (Despre războiul sacru). A început să scrie şi Ta kat'Alexandron (Istoria lui Alexandru), în care, paradoxal, îl adulează. Opera lui a stat la baza romanului popular despre expediţiile lui Alexandru cel Mare. CARKINOS [Karkinos cel Bătrîn] (sec. VI—V î.e.n., Naupactos, Locrida, Grecia centrală). Poet epic. Pausanias îl indică drept autorul [unui poem, adesea citat Naupaktia Epe (Cîntecele din Naupactos) . CARKINOS [Karkinos cel Tînăr], fiul lui Xenocle; (sec. IV î.e.n., Atena). Poet dramatic, autor de tragedie filosofică şi oratorică bine primită de contemporani. Introduce in teatru inovaţii tehnice. A scris peste 160 de drame şi' a obţinut 11 victorii. Aristotel îl menţionează adeseori. CARNEADE [Karneades din Cirene] (c. 214 î.e.n., Cirene, nordul Africii — c. 129 î.e.n., Atica?). Filosof, cel mai important reprezentant al Noii Academii. în 156 î.e.n. atenienii îl aleg ambasador, alături de alţi doi reprezentanţi, în faţa senatului roman, pentru a le susţine contestaţia împotriva locuitorilor din Sicyon. în acest timp a ţinut prelegeri publice de filosofie. Precursor al probabilismului; în teoria sa retorică este inclusă arta de a convinge şi de a înclina spiritul spre o anume reprezentare. Nu a lăsat nimic scris. Opera este cunoscută prin intermediul lui Clitomachos, devenind sursă de inspiraţie pentru Cicero şi Scxtus Empi-ricus. Gînditor subtil, cu imaginaţie vie şi argumentare convingătoare. CHAIREMON (sec. IV î.e.n., Atena?). Poet tragic, a luat parte la concursurile de tragedie de la Atena. După Aristotel, era mai mult apreciat de cititori decît de spectatori. S-a păstrat un fragment dintr-o tragedie a sa, o descriere a băcanCUte ______________________________________________ * 205 lor adormite, care vădeşte, ca şi celelalte fragmente, un poet cu un stil cizelat, de mare forţă evocatoare. CHARES DIN le MYTILENE (a doua jumătate a sec. IV — prima jumătate a sec. 111 î.e.n., Mytilene, Lesbos). Om de curte al lui Alexandru cel Mare. Opera lui, o istorie a expediţiilor lui Alexandru, în 10 cărţi, descrie atmosfera epocii. A luat ca model stilul lui Herodot. Introduce In naraţiunea istorică « novele» şi anecdote. A servil drept izvor şi model pentru opera istorică a lui Duris din Samos. CHARITON DIN AFRODISIAS (sec. I-U î.e.n. Afrodisias, Caria). Prozator. Autor al romanului despre Chaireas şi Kal-lirhoe, în opt cărţi, a cărui acţiune, legată de istoria Siciliei, se petrece în timpul războiului peloponesiac. Romanul conţine informaţii asupra vieţii de la curtea regelui Persiei, Artaxerxe, asupra revoluţiei din Egipt, împotriva stăpînirii persane, pe acest fundal desfăşurîndu-se intriga propriu-zisă. Stil îngrijit. A fost mult citit şi apreciat de autorii greci de mai tîrziu. CHARON DIN LAMPSACOS (prima jumătate a sec. V î.e.n., Lampsacos, Asia Mică). Autorul lucrării Horoi Lampsake-non (Analele din Lampsacos), din care s-au păstrat numai fragmente. CHERSIAS DIN ORCHOMENOS (sfîrşitul sec. VII î.e.n., Orchomenos, Beoţia). Autor de poeme genealogice, citat de Pseu-do-Plutarh. Nu se cunoaşte nimic precis despre el. CHIONIDES (sec.V î.e.n., Atena). Unul dintre primii autori de comedii. Şi-a reprezentat piesele în 488 î.e.n., sau chiar mai devreme. S-au păstrat titlurile a trei comedii Heros, Ptochoi (Cerşetorii), Persai (Perşii), ultimele două de o autenticitate îndoielnică) şi cîteva versuri. CHOIRILOS (sfîrşitul sec. VI î.e.n., Atena). Poet tragic. Din tragediile sale s-a păstrat un singur titlu, Alope şi drame satirice. După notiţa biografică din lexiconul Suda, a reprezentat 160 de drame; a obţinut 3 victorii, prima participare la un concurs tragic avînd loc la cea de-a 64-a olimpiadă. Spre sfîrşitul vieţii a excelat în drame satirice. CHRISIP [Chrysippos] (sec. III î.e.n., Soloi sau Tarsos, Cilicia). Filosof, elev al lui Cleante, conducător al şcolii stoice. Autorul a 700 sau 800 de scrieri asupra doctrinei stoice, din care s-au păstrat fragmente. Dă numeroase citate din poeţii şi prozatorii greci. CLEANTE [Cleanthes] (c. 331 î.e.n., Assos, Troada - c. 232 î.e.n., Atena?). Filosof şi poet. La început, atlet. Studiază filosof ia cu Zenon din Kition, căruia îi urmează la conducerea şcolii stoice, aducînd modificări doctrinei maestrului său. Dio-gene Laerţiu consemnează peste 50 de titluri din opera lui, între care Peri tes tou Zenonos physiologias (Despre filosofia naturală a lui Zenon), Peri tou poietou (Despre poet), Peri phthonerias (Despre invidie), Peri erotos (Despre dragoste). Este, de asemenea, autorul cîtorva poeme, unul din cele mai importante fiind Eis Dia (Imn lui Zeus). Are totuşi puţină strălucire literară. CLEMENS [Titus Flavius Clemens, Cle-mens din Alexandria] (c. 160 Atena? — 211 sau 216, ?). Filosof. S-a stabilit în Egipt spre anii 180 e.n., unde exista o formă de învăţămînt a doctrinei creştine, întîi student, apoi profesor, conducător al

şcolii, pînă în 203 e.n., apoi fugind de persecuţiile lui Septimius Severus, străbate oraşele Orientului, stabilindu-se pentru mai mult timp la Antiohia. A încercat o sinteză între neoplatonism şi creştinism, făcînd din cunoaşterea raţională idealul creştinismului şi emiţînd ideea că păcatul se naşte din necunoaştere. Dintre operele lui, pierdute în mare parte, menţionăm un curs de filosofie creştină, alcătuit din trei părţi: Protreptikos (Exhortaţia), Paidagogos (Pedagogul) şi Stromata (Diverse). Viguros, subtil, însă fără disciplină literară. CLITARH [Kleitarchos] (sec. IV-III î.e.n., Alexandria Egipt). Istoric. Spirit imaginativ şi entuziast. între 280—270 î.e.n., scrie Ta kat' Alexandron (Istorie a lui Alexandru cel Mare), care a rămas principala sursă pentru studiile despre Alexandru timp de patru secole. Era

Clonas 206 citită ca un roman, impresionînd prin bogăţia detaliilor (mai mult pitoreşti decît exacte), prin scene imaginare, prin evocarea atmosferei din armata lui Alexandru. CLONAS [Klonas] (a doua jumătate a sec. VII î.e.n., Tegeea Arcadiei sau Beo-ţiei?) Poet şi compozitor. A compus nomosuri (arii) monodice, cu acompaniament de flaut. I se atribuie invenţia compoziţiilor corale aulodice pentru procesiuni religioase. CORAX [Korax] (sec. VI-V î.e.n., Sici-lia). Retor. Iniţiator al artei oratorice, autor al unui tratat de retorică. A trăit o bună parte a vieţii la curtea lui Hieron din Siracusa, unde a avut o situaţie privilegiată. Spirit echilibrat, aducea în Adunarea Poporului discursuri elaborate cu talent, compuse din exordiu, naraţiune şi epilog. CORLNNA [Korinna] (sfîrşitul sec. V î.e.n., Teba sau Tanagra Beoţiei). Poetă lirică. Se pare că 1-a învăţat pe Plndar arta poeziei lirice şi a folosirii miturilor. Concurează cu Pindar, tradiţia pretinde că uneori îl şi întrece. Din opera ei s-au păstrat puţine fragmente. A cîntat în dialect beoţian vechi legende locale, în care se resimte influenţa eposului eroic, didactic, împletit cu elemente de folclor. A trezit interes printre gramaticii tîrzii pentru problemele dialectului beoţian vorbit în sec. VI —V î.e.n., pe care 1-a ridicat la rang de limbă literară. CORNUTUS [Lucius Annaeus Cornutus] (sec. I Leptis, nordul Africii — Roma). Filosof şi prozator de limbă greacă şi latină. Profesor de filosofie şi retorică la Roma, avînd printre alţii ca discipoli pe Lucan şi Persius. Dintre operele sale s-a păstrat Epidrome ton kata ten eleniken theologian paradedomenon (Extrase din tradiţia credinţelor greceşti despre zei), o alegorie a miturilor după principiile enunţate în Stoa. Dintre scrierile în limba latină era preţuită De figuris sententiarum (Despre figurile de stil) şi un Comentariu la opera lui Vergiliu. CRATES [Krates] (mijlocul sec. V î.e.n., Atena). Poet comic, aparţinînd perioadei de înflorire a vechii comedii atice. Primul care a rupt cu genul iambic, cu satira directă şi personală, punînd pe scenă piese cu conţinut generalizator şi ficţiuni pline de veselie, fantezie şi idei filosofice moralizatoare. Perioada sa de glorie e între anii 445—424 î.e.n. în piesa Theria (Animale sălbatice) apar două personaje care visează la o viaţă minunată, fără sclavi, fără exploatarea muncii, oamenii fiind slujiţi de animale şi unelte însufleţite. CRATES [Krates din Mallos sau din Pergam] (prima jumătate a sec. II î.e.n., Mallos, Gilicia). Gramatic şi filosof stoic! Vine la Roma pe la 169 î.e.n., ulterior devine şeful şcolii din Pergam, care ajunge, în scurt timp, celebră, concurînd-o pe cea din Alexandria. Desfăşoară o intensă activitate literară şi filologică, sco-ţînd o ediţie emendată, de fapt un comentariu în nouă cărţi al Iliadei şi al Odiseei, studiind problemele de geografie din poemele homerice, editîndu-1 pe Hesiod. în gramatică susţine, împotriva lui Aristarh, iniţiatorul teoriei analogiei, principiul promovat de şcoala stoică, al anomaliei. Erudit, nu-şi foloseşte întotdeauna judicios cunoştinţele. Aduce interpretări tendenţioase' miturilor şi legendelor arhaice, considerîndu-1 pe Homer, prin intermediul alegoriilor, părintele tuturor ştiinţelor. CRATES [Krates din Teba] (sec. IV î.e.n., Teba, Beoţia). Poet. Cel mai important discipol al lui Diogene din Sinope, ultimul reprezentant al şcolii cinice. A trăit la Atena. E iniţiatorul unei mişcări care va genera, mai tîrziu, stoicismul. A compus iambi, elegii satirice, parodii şi hexametri dactilici, a parodiat creaţia vechilor poeţi, transformînd versurile lor în satire, bă-tîndu-şi joc de oamenii robiţi dorinţelor lor. într-un poem parodic păstrat face apologia vieţii cinice, după modelul descrierii Cretei din Odiseea. Stilul său, uşor artificial, se regăseşte la unii poeţi alexandrini şi, mai tîrziu, la poeţii latini. CRATINOS [Kratinos] (sec. Vî.e.n., AtenaJ. Important autor de comedie veche atica, alături de Aristofan şi Eupolis. A fost încoronat de nouă ori la concursurile comice. Perioada sa de succes se desfăşoară între anii 449-423 î.e.n. Se cunosc M de titluri şi cîteva versuri, care îl 'ndică drept autor de comedii satirice cu Caracter politic (în special împotriva lui Pericle), cu subiecte sociale, literare. Concurînd alături de Aristofan, în 423 î e n. obţine premiul I cu piesa Pytine (Bărdaca), o apologie personală, plină de vervă. Cenzor sever al faptelor şi trăsăturilor omeneşti negative, îndrăzneţ, spiritual. CRATYLOS [Kratylos] (sec. IV î.e.n., Mena). Filosof, aparţinînd şcolii lui Hera-clii» Reprezentant de seamă al relativismului antic şi precursor al scepticismului. Profesor al lui Platon. Unul dintre dialogurile platoniciene care ridică probleme legate de originea şi diversificarea limbajului, îi poartă numele. CRITIAS [Kritias] (c. 460-403 î.e.n., Atena). Orator, filosof, poet, istoric. Printre dascălii săi se numără Socrate, Gorgias şi Protagoras. Este cel mai cunoscut dintre cei 30 de tirani care au venit la putere după răsturnarea democraţiei ateniene. A fost unchiul lui Platon, care a dat numele său unuia dintre ultimele dialoguri. Exponent al oligarhiei, a fost exilat din Atena în timpul războiului peloponesiac; revine în 404 î.e.n., cînd cetatea a fost cucerită de generalul spartan Lysandros. S-au păstrat fragmente din tragediile sale Sisif şi Pirithoos, atribuite uneori lui Euripide, precum şi două fragmente din-tr-o culegere de elegii, intitulată Politeiai (Formele de guvernare). Stil simplu şi clar. Apreciat, printre alţii, de Cicero. CTESIAS [Ktesias] (sec. V î.e.n., Cnidos, Caria, Asia Mică). Istoric. Prizonier de război, a trăit, ca medic, 17 ani la curţile regilor perşi, timp în care s-a bucurat de favoruri, a primit misiuni diplomatice, a avut acces la arhivele oficiale. Se întoarce apoi în patrie unde începe să scrie, MI dialect ionic, lucrări de istorie, geografie, medicină: Persika (Istoria Per-Slei), în 23 de cărţi, Indika (Descrierea Indiei), Periplus (înconjurul lumii) în tr« cărţi etc. în Istoria Persiei se arată 'artinitor faţă de perşi. Se distinge prin Pitorescul detaliilor, prin elemente fanBz iste. îi lipseşte o metodă riguroasă de -ercetare şi de prezentare a materialului. Demetrios din Faleron A servit ca sursă de inspiraţie lui Diodor din Sicilia şi lui Plutarh. DEMADE [Demades] (a doua jumătate a sec. IV î.e.n., Atena). Orator şi om politic. După bătălia de la Cheroneea (338 î.e.n.), în calitate de partizan al Macedoniei, a contribuit la condamnarea la moarte a lui Demostene şi Hiperide. Din discursurile sale s-au păstrat fragmente pline de forţă şi vervă. Era cunoscut ca un adversar neîmpăcat al lui Demostene. DEMETRIOS DE* CALLATIS (sec. II î.e.n., ?). Istoric şi geograf. Autor al unei lucrări în 20 de cărţi, Peri Asias kai Europes (Despre Asia ţi Europa) în care dă interesante ştiri despre cetăţile pontice. DEMETRIOS (sec, I e.n., ?). Profesor de retorică şi poetică. A compus Peri herme-neias (Tratatul despre stil), lucrare cu caracter didactic, bazată pe concepţia peripatetică despre stil, reprezentînd, eventual, textul unui curs de retorică. Valoroasă pentru referirile la opere astăzi pierdute. DEMETRIOS DE* MAGNESIA (sec. I î.e.n., Magnesia, Ionia). Prozator. Contemporan cu Cicero, prieten cu Atticus. A scris

un tratat despre cetăţile cu acelaşi nume Peri Homonymon poleon (Despre cetăţi omonime) şi o lucrare, Peri homonymon poieton kai syngrapheon (Despre poeţi şi prozatori omonimi), importantă pentru istoria literaturii antice. DEMETRIOS DEN FALERON (c. 350 î.e.n., Faleron, Atica — c. 203, Alexandria, Egipt). Om politic şi filosof peripateti-cian. Era fiul unui sclav, devenit cetăţean bogat. A primit o educaţie aleasă, aAfost prietenul şi discipolul lui Teofrast. între anii 317 şi 307 î.e.n. a guvernat Atena, din însărcinarea lui Cassandros, deoarece făcea parte din partida promacedoneană. Răsturnat de Demetrios Poliorcetul, s-a retras în Egipt, la curtea lui Ptolemeu Soter. Tradiţia susţine că el i-a dat regelui ideea de a întemeia biblioteca din Alexandria. Cade în disgraţie sub Ptolemeu Filadelful, în 283 î.e.n. Opera lui este alcătuită din numeroase şi diverse scrieri: istorice — Hypomnemata sau Peri tes de-kaeteias (Memorii, privind cei zece ani

Demetrios din Skepsis de guvernămînt), juridice — Peri tes Athe-nesi nomothesias (Despre legislaţia ateniană), filosofice — Peri tyches (Despre soartă), Protreptikos (Exhortaţii), dialoguri socratice — Socrates, discursuri — Peri demagogias (Despre demagogie), în total peste 45 de titluri de lucrări astăzi pierdute. Ştim că elocinţa lui era agreabilă, cu tendinţe filosofice. Spirit cultivat, erudit, umor. Cicero şi Quintilian i-au apreciat opera oratorică, model pentru noile tendinţe în elocinţa atică din sec. IV-III î.e.n. DEMETRIOS DIN SKEPSIS (prima jumătate a sec. II î.e.n., Skepsis, Mysia, Asia Mică). Prozator. A scris o lucrare în 30 de cărţi Troikos diakosmos (Catalogul troienilor), comentarii la cîntul al II-lea din Iliada despre cetatea Troiei. DEMOCHARES (350-270 î.e.n., Atena). Om politic, partizan al democraţiei sclavagiste la Atena. între anii 307—304 î.e.n., a condus o răscoală împotriva stăpînirii macedonene în Atica. A influenţat opinia publică pentru reabilitarea memoriei lui Demostene. Mai mult orator decît istoric, a scris totuşi o Atthis (Istorie a Aticii) din perioada contemporană. DICEARH [Dikaiarchos din Messina] (c. 300 î.e.n., Messina, Sicilia) Geograf şi filosof peripatetician, elev al lui Aristotel. Autorul lucrării Bios Ellados (Civilizaţia Greciei), tablou al moravurilor greceşti, şi al tratatului Lakonikoi nomoi? Tripo-litikos? (Despre legile Spartei). DIDYMOS DIN ALEXANDRIA [supranumit « Ghalkenteros» — cu măruntaie de fier, perseverent, muncitor] (a doua jumătate asec. I î.e.n., Alexandria, Egipt). Gramatic şi cercetător al literaturii greceşti. A adunat rezultatele studiilor lexicale şi filologice acumulate pînă în vremea lui, conspectînd c. 3500 de lucrări. Autor al unor lucrări de lexicograf ie şi de gramatică, al unor comentarii asupra prozatorilor şi poeţilor greci. Comentariile sale homerice s-au transmis indirect şi tîrziu (sec. X—XII). Spirit iscoditor, inteligent, este considerat unul dintre fondatorii ştiinţei filologice. DIFILOS [Diphilos din Sinope] (c. 350 t.e.n., Sinope — ?, Smirna). Autor de 208 comedii, contemporan cu Menandru. I se atribuie c. 100 comedii, în care apare fidel stilului perioadei anterioare. Manifestă predilecţie pentru parodia mitologică. A scris însă şi comedii în care sînt introduse situaţii tipice din viaţa contemporană, fiind unul dintre modelele lui Plaut DINARH [Deinarchos] (c. 360 î.e.n., Corint — 290 î.e.n., Atena). Orator. Era cunoscut ca logograf în anul 324 î.e.n. A trăit la Atena. Fiind metec, nu putea ţine discursuri politice. I se atribuie mai mult de 160 de discursuri, dintre care s-au păstrat trei: Kata Demosthenous (Împotriva lui Demostene), Kata Aristo-geitonos (împotriva lui Aristogeiton) şi Kata Philokleous (împotriva lui Filocles), discursuri în care apare ca un orator abil, dar puţin original. DIOGENE [Ântonius Diogenes] (sec. I ?). Prozator. Autor al romanului Ta hyper Thoulen apista (Minunile de dincolo de Thule) (opt cărţi). S-a păstrat numai sumarul, după care se poate aprecia compoziţia interesantă a lucrării, în genul unui roman de călătorii fantastice de-a lungul coastelor occidentale ale Europei. DIOGENE [Diogenes din Apollonia] (c. 498 î.e.n., Apollonia, Frigia — c. 428 î.e.n., Creta ?). Filosof cu orientare materialistă. A dezvoltat doctrina lui Anaxi-mene. în lucrarea Peri physeos (Despre natură), considerînd aerul ca materie primordială. DIOGENE [Diogenes din Oinoanda] (sec. II, Oinoanda, Licia). Filosof epicureu. Spre sfîrşitul vieţii, pe cheltuiala sa, a pus să se sape o uriaşă inscripţie pe pereţii de marmură a unei săli din Oinoanda, care cuprinde toate aspectele învăţăturilor epicureice. Inscripţia este cea mai de seamă mărturie asupra tradiţiei epicureice din perioada imperială. DIOGENE [Diogenes din Sinope] (c. 412 î.e.n., Sinope, Asia Mică — c. 327 î.e.n., Corint). Filosof cinic, discipol al lui Antis-tene. Personalitatea lui a fost învăluită în legendă. Viaţa pe care a dus-o, lipsită de bunuri materiale, i-a atras porecla de «kyon» (cîinele), de unde provine şi 209 Epiharm numele doctrinei cinice, pe care a propagat-o. Dintre operele sale nu s-a păstrat nimic. DION CHRISOSTOMUL [Dion Cocceia-nus, « Chrysostomos» — Gură de aur] (c. 30 — c. 120 e.n., Prusa, Bitinia). Retor şi filosof. Descendent dintr-o familie cu vederi democratice. Exilat din Bitinia de către Domiţian, devine filosof vagant, străbătînd Asia Mică, Grecia, ţinuturile vecine ale Mării Egee. în timpul lui Nerva şi Traian, are o situaţie bună, dar, în curînd, este nevoit să se exileze din nou, din pricina unor divergenţe politice. Este autorul unei Getika (Istoria geţilor), al unor Epistolai (Scrisori), astăzi dispărute, a 80 de discursuri scrise uneori sub formă de dialoguri, încadrate în două categorii, unele, în timpul exilului, tratînd subiecte comune în sofistică (Elogiul buclelor, Elogiul papagalului), Troikos (Troia), în care practică o elocinţa uşor frivolă, la modă. Celelalte sînt discursuri cu caracter politic şi, mai ales, moral Peri basileias (Despre conducere), Euboi-kos (Discursul euboic), Olympiakos (Discursul olimpic), Peri douleias (Despre sclavie). Nu atît filosof, cît interpret al filosofici, urmăreşte să răspîndească în lume înţelepciunea elenică. Stil frumos, elegant. DIONYSIOS PERIEGETES (începutul sec. II, Alexandria). Poet. Autor al unui poem compus spre 124 e.n., în 1187 hexametri, intitulat Periegcsis tes Oikumenes (Înconjurul lumii), ale cărui izvoare nu sînt cunoscute. Lucrarea, scrisă într-un stil elegant, prezintă Europa, Libia şi Asia, incluzînd observaţii istorice şi etnografice. A fost folosită de Pausanias şi prelucrată în latină de Avienus şi Priscian. DIONYSIOS THRAX (c. 170-90 î.e.n., Rodos). Gramatic. Autorul celei mai vechi cărţi de gramatică greacă, Techne grammatike (Tratat de gramatică), de fapt, o introducere în gramatică, cuprinzînd definirea şi clasificarea categoriilor gramaticale, folosită ca manual pînă în sec. XIII. •IOSCURIDE [Dioskurides] (sfîrşitul sec. III î.e.n. Alexandria, Egipt.) Ultimul mare poet alexandrin, autor de epigrame cu conţinut erotic şi literar. Stil elegant. DURIS DIN SAMOS (c. 340 î.e.n. -260 î.e.n., Samos). Istoric. A fost cîrmui-torul Samosului, prieten cu Teofrast. Autor al unei Istorii a Greciei şi a Macedoniei, Makedonika, începînd cu bătălia de la Leuktra (371 î.e.n.) şi pînă la moartea lui Lisimah (271 î.e.n.), al unei lucrări pe teme istorice, legate de istoria insulei Samos, de guvernarea lui Agatocle din Sicilia, care îl arată ca pe un precursor al şcolii peripatetice. Stil simplu, expresiv, naraţiunea presărată cu anecdote. EFOROS [Ephoros din KymeJ (c. 400 î.e.n., Kyme, Asia Mică). Istoric. S-a ocupat la început de oratorie, apoi, îndemnat de Isocrate, al cărui elev a fost, a început să scrie istorie. Este autorul primei istorii universale (de la migraţia dorienilor pînă la 340 î.e.n.), intitulată Historia koinon praxeon (Istorie universală), fiind preocupat deopotrivă de prezentarea mai multor seminţii. Face efortul de a afla adevărul, totuşi, materialul strîns este prezentat fără metodă şi spirit critic, lipsit de exactitate ştiinţifică. Opera, mult citită, a fost folosită pentru scrierile istorice de mai tîrziu. ELIAN vezi Aelianus. EPICTET

[Epiktetos] (c. 50 e.n., Hiera-polis, Frigia — 135 e.n., Nicopolis, Epir). Istoric şi filosof stoic. A fost adus la Roma ca sclav de către Epafroditos, care i-a dat posibilitatea să audieze prelegerile filosofului stoic Musonius Rufus. Stă la Roma pînă spre 94 e.n., cînd, in urma decretului lui Domiţian referitor la alungarea tuturor filosofilor, se refugiază în Epir. Printre discipolii săi se numără şi Arrian, care îi reproduce învăţătura în Diatribai (Cuvîntări) şi în Encheiridion (Manualul). Urmăreşte practicarea virtuţii, recunoaşterea eficacităţii principiilor morale în acţiunile şi efectele omeneşti. Exces de încredere în ideal. Refuză afecţiunea familială, prietenia, studiul. EPIHARM [Epicharmos] (c. 550-460 î.e.n., Siracusa, Sicilia). Cel mai important autor de comedie dorică. îşi prezintă piesele începînd din 486 î.e.n. şi pînă în

Erinna 468 î.e.n. Dintre cele 40 de comedii cunoscute, o parte au subiecte mitologice: Busiris, Odysseus automolos (Odiseu fugar), Prometeu, Bacchai (Baccantele); altele se inspiră din viaţa reală: Georgos (Ţăranul), Megareia (Megariana), Plu-tos (Bogăţia), prezentînd personaje din diverse straturi sociale, desprinse din mimul popular. A încetăţenit tipul de erou popular, specific dramei satirice de mai tîrziu. Cunoscut şi ca filosof, cu preocupări etice. Ennius i-a închinat un poem care-i poartă numele. ERINNA (sec. IV î.e.n., insula Tenos, lîngă Rodos). Poetă. Cunoaştem poezia sa Elakate (Fusul), în care cîntă suferinţa pricinuită de despărţirea de prietena sa, Baucis. Talent pentru miniaturi realiste, expresive. Precursoare a poeziei elenistice. Cîteva epigrame de la E. au fost păstrate în Antologia Palatina. ESCHINE [Aischines] (c. 390 î.e.n., Sphet-tos, Atica — 314 î.e.n., Atena). Orator. Iniţial, ostil regelui Filip al Macedoniei, apoi unul dintre cei mai zeloşi partizani ai acestuia. Intră în politică aproximativ în 357 î.e.n., ocupînd diverse funcţii de mică însemnătate. Este elevul lui' Iso-«rate. Din opera lui s-au păstrat trei discursuri: Kata Timarchon (împotriva lui Timarchos), pe care îl acuză de moravuri decăzute şi de risipirea averii; Para para-presbeias (Despre ambasada necredincioasă) ripostă lui Demostene; Kata Ktesiphontos (împotriva lui Ctesiphon), în care atacă decretul propus de acesta pentru încununarea lui Demostene. Plin de ambiţie, vanitos, a susţinut interesele marilor proprietari. Bun improvizator. EIIBUL [Eubulos] fiul lui Euphranor (sec-IV î.e.n., Atena). Poet. Reprezentant al comediei medii. A compus 104 comedii, dintre care ne sînt cunoscute c. 60, prin titluri sau fragmente. Preferinţă pentru subiecte mitologice. Spirit cinic, abil în parodierea tonului pompos al tragediei. EUCLIDE [Eukleides] (c. 365-300 î.e.n., Alexandria, Egipt). Matematician. Principala sa operă, StoicJieia (Elementele — 325 î.e.n.) în 13 cărţi, a avut o influenţă hotărîtoare asupra dezvoltării ulterioare a ştiinţelor matematice. De la E. s-au 210 mai păstrat diferite alte scrieri, printre care tratatul Eisagoge harmonike (Introducere în ştiinţa armoniei), o expunere sistematică despre teoria muzicală a şcolii pitagorice şi Kanonika (împărţirea canonului). EUCLIDE [Eukleides] (c. 450 î.e.n., Me-gara — c. 380 î.e.n. ?). Filosof. Autor de scrieri polemice, dintre care una împotriva lui Eforos, şi de dialoguri. Printre dialogurile sale se numără Mincinosul, Electra, însoritul. Folosea un stil sobru' lipsit de înflorituri. Combinînd teoria eleată despre unitate cu «binele», principiul eticii socratice, a întemeiat una din cele mai importante şcoli filosofice de la începutul sec. al IV-lea î.e.n. EUENOS DIN PĂROS (c. 460 î.e.n., Păros — începutul sec. IV î.e.n., ?) Poet şi sofist. Perioada sa de glorie este cuprinsă între 430 şi 400 î.e.n., în timpul războiului peloponesiac. Din opera sa au rămas c. 20 de versuri aparţinînd unor elegii cu caracter familiar, intim, care dau o imagine a preocupărilor înaltei societăţi ateniene, cîţiva hexametri, proveniţi dintr-o compoziţie ce nu poate fi definită. Caută noi mijloace de expresie pentru limba elegiei şi pentru tratarea temelor poetice tradiţionale. EUFORION [Euphorion din Chalkis] (c. 275 î.e.n., Chalkis, Eubeea — 200 î.e.n., Atena). Poet. A fost bibliotecarul lui Antioh cel Mare în Siria, de la 224 pînă la 187 î.e.n. A compus poeme cu subiecte mitologice, astăzi pierdute, în care se resimte influenţa lui Calimah (Dionysos, Hyakinthos, Hippomedon, Artemidoros, etc.) Stil savant, adesea obscur. Puternică înrîurire asupra şcolii de « poezie nouă» (neoterică) de la Roma (între 65—45 î.e.n.) condusă, între alţii, de Catul, Cornelius Gallus, Licinius Calvus. EUGAMMON DIN CIRENE (sec. VI î.e.n., Cirene, Nordul Africii). Poet. I se atribuie o Telegonie, care cuprindea sfîrşitul vieţii lui Ulise, omorît de fiul său, Telegonos. EUHEMER [Euhemeros din Messina] (sec. IV î.e.n., Messina, Sicilia). Prozator. Autor al unei lucrări cu titlul Hiera Ana-graphe (Inscripţia sfintă), pretinsă in-scripţie ce stă la baza teoriei ateiste după Filon c are zeii sînt oameni divinizaţi. Lucrarea f0st tradusă de Ennius în limba latină. S-au păstrat cîteva fragmente. EUMELOS (a doua jumătate a sec. VIII fe n. Corint ?). Poet. I se atribuie diferite poeme istorice, astăzi pierdute, dintre care cel mai important, Korinthiaka (Corinticele), compilaţie de vechi legende, se referea la originile cetăţii lui. Sub numele lui E. circulau şi alte opere epice: Europia, Titanomachia, Teseu, Perseu, Prosodion eis Delon (Clntec de procesiune pentru Delos) etc. FANOCLES [Phanokles] (sec. IV-III î.e.n., ?) Poet elegiac. A compus un poem intitulat Erotes e kaloi (Iubirile sau frumoşii efebi), în care erau incluse şi vechi legende. Un fragment de 28 de versuri, păstrat de Stobaios, care descrie moartea lui Orfeu, indică acelaşi gust pentru erudiţie. FERECIDE [Pherekydes] (mijlocul sec. V î.e.n., Atena). Logograf. A adus completări proprii genealogiilor existente. Din opera sa, Historiai (Istorii) scrisă în dialect ionic — atic, s-au păstrat numai fragmente. Principala sa lucrare, Atthis sau Attikes Archaiologia (Istoria Aticii), se referea la istoria genealogică a Aticii. FERECIDE [Pherekydes din Syros] (mijlocul sec. VI î.e.n., Syros). Filosof şi prozator. Discipol al lui Anaximandru. A fost influenţat de doctrina lui Tales şi de mitologia lui Hesiod, iar pe de altă parte, de concepţii teologice din Orient. Este autorul unei Teogonii, intitulată Pentemychos (Peştera cu cinci galerii), de fapt, o cosmogonie cu caracter mitologic, considerată cea mai veche proză atică, în care a introdus principiul atotputerniciei unei triade, Zas, Chronos şi Chthonie, necunoscute pînă la el în mito-grafia greacă. FERECRATE [Pherekrates] (a doua jumătate a sec. V î.e.n., Atena). Autor de comedie atică cu caracter satiric, din care s-au păstrat cîteva fragmente şi unele titluri: Graes (Bătrînele), Myrmekanthro-P01 (Oamenii furnici), Dulodidaskalos (Preceptorul sclavilor), Metalles (Minerii). "■ obţinut, se pare, prima victorie în '38 î.e.n. Cea mai cunoscută piesă, Agrioi (Sălbaticii), reprezentată în 420 î.e.n. tratează cu umor, dar şi cu pătrundere, o temă frecventă, viaţa primitivă, «sălbăticia», care, de departe, îl atrage pe omul plictisit de viaţa urbană, dar de aproape îl sperie. A rivalizat cu Crates. Scriitor spiritual şi inventiv. S-a bucurat de renumele « cu adevărat atic», («atti-kotatos»). FILEMON [Philemon] (c. 361 î.e.n. Soloi, Cilicia? sau Siracusa, Sicilia ? — c. 262 î.e.n., Pireu). Poet comic. A debutat la Atena pe la 330 î.e.n., apoi a trăit la Pireu. I se atribuie 90 sau 97 de comedii, dintre care 60 sînt cunoscute astăzi prin titluri şi fragmente. A rivalizat cu Me-nandru. Operele sale, ale căror subiecte au fost reluate de Plaut, sînt comedii de situaţii, nu de caracter. Personajele nu au prea mult relief, semănînd între ele. Are totuşi imaginaţie, spirit, vervă. FILIP [Philippos] (sec. I î.e.n., Tesalo-nic ?). Poet. îmbogăţeşte culegerea de epigrame creată de Meleagru cu 88 de epigrame proprii şi cu alte piese ale unor poeţi contemporani, Antipatros, Antifilos, Filo'dem, Parmenion. FILISTOS [Philistos din Siracusa] (c. 430 — 356 î.e.n., Siracusa). Istoric şi om politic. Luînd parte la luptele interne ale

insulei, a fost exilat, iar apoi şi-a pierdut viaţa într-o bătălie navală împotriva tiranului Dion. A scris Sikelika (Istoria Siciliei) în şapte cărţi, o istorie închinată tiranului Dionysios cel Bătrîn al Siracusei şi o istorie a lui Dionysios cel Tînăr, din care s-au păstrat numai fragmente._ A fost un imitator al operei lui Tucidide. FILON [Philon], (c. 21 sau 28 î.e.n. -41 sau 49 e.n., Alexandria, Egipt). Filosof. Reprezentant de seamă al culturii ele-nistico-iudaice. în anul 39 e.n., face parte din delegaţia alexandrinilor trimisă la Roma, pe vremea împăratului Cali-gula, cu scopul aplanării conflictelor dintre grecii şi iudeii stabiliţi în Alexandria. Familia lui F., aparţinînd comunităţii iudaice din Alexandria, era bogată şi se bucura de protecţia autorităţilor romane după ce Egiptul devenise provincie romană (30 î.e.n.). Formaţia sa filosofică este deopotrivă greacă şi ebraică, iar

Filostrat 21} cunoştinţele sale de literatură şi istorie greacă l-au ajutat să devină un adevărat maestru în arta dialogului şi a expunerii istorice. Se ştie totuşi, din propriile sale mărturii, că a învăţat ebraica ca om matur şi că s-a izbit de greutatea transpunerii termenilor ebraici, îndeosebi din domeniul religiei, în limba greacă. Opera filosofică şi literară a lui F. este închinată cercetării elementelor comune în religia şi cultura vechilor popoare din Orientul mijlociu şi din Grecia, aprofundării metodei alegorice folosită în scrierile cuprinse în Pentateuh şi în Scrierile lui Platou, precum şi unor studii al căror conţinut era de natură istorică şi apologetică. Influenţa stoicismului şi a Academiei medii este deosebit de puternică în lucrările mai timpurii ale filosofului, cum ar fi Peri pronoias (Despre providenţă) sau Peri aphtharsias kosmou (Despre incoruptibilitatea lumii). Dar principala sa operă a fost Nomon hieron allegoriai, (Interpretarea alegorică a legilor sfinte), în trei cărţi, lucrare unitară, destinată să producă argumente pentru a dovedi că faptele povestite in cărţile sfinte ale evreilor nu numai că au un sîmbure de adevăr istoric, dar posedă şi un fundament etic la fel de valoros ca cele mai înalte culmi ale gîndirii moraliştilor greci. Dintre operele apologetice cităm: Eis Flaccon (Împotriva lui Flaccus), magistrat roman, guvernator în Alexandria (Aulus Aridius Flaccus), care învrăjbise comunităţile greacă şi iudaică una împotriva celeilalte. Pasionat cititor al operei lui Platon, F. şi-a închinat întreg talentul literar unei idei majore: străduinţa de a realiza o sinteză între gîndirea filosofică şi etică a vechilor greci şi a vechilor evrei. FILOSTRAT [Philostratos Flavius] (c. 200 e.n., Atena). Sofist. Autor al lucrării Bios Apolloniou Tyaneos (Viaţa lui Apol-lonios din Tyane) prima biografie profană asupra unui taumaturg pitagoreic din sec. I e.n., cu elemente mitice şi orientale. Este, de asemenea, autor al lucrării Bioi sophiston (Vieţile sofiştilor), o prezentare a metodei de lucru şi o trecere în revistă a principalilor exponenţi ai sofisticii a doua (sec. I —II e.n.), al unui Tratat de gramatică — Techne grammatike şi al unor Scrisori — Epistolai. FLLOXENOS [Philoxenos], fiul lui Eulj. tides (435 î.e.n., insula Citera — 380 î.e.n. Efes, Ionia). Poet. Autor de ditirambi! A fost invitat la curtea lui Dionysios al Siracusei, aproximativ în anul 409 î.e.n. Găzînd în dizgraţie, a fost aruncat în carierele de piatră. A scăpat şi s-a răzbunat pe tiran, parodiindu-1 în Kyklops (Ciclopul). A compus 24 de ditirambi şj un poem epic, care cuprinde genealogia Eacizilor. A întrebuinţat un vocabular nou, a jitiut să varieze melodiile cu multă artă. Alături de Timoteu din Milet, trece drept inovatorul muzicii vechi greceşti. FLAVIUS IOSEPHUS, vezi IOSEPHUS FLAVIUS FOCILIDE [Phokylides] (sec. VI î.e.n., Milet, Ionia). Reprezentant al poeziei gnomice. Autor de poeme foarte scurte, în hexametru, care anunţă apariţia epigramei. Poemele sale, din care s-au păstrat numai fragmente, au un conţinut general: elogiul muncii la ţară, răutatea femeilor etc. în sec. I e.n., sub numele lui F. circula o culegere de c. 230 gnome, folosită ca material didactic pînă în sec. XVII— XVIII. Această culegere se află în numeroase manuscrise greceşti din ţara noastră, dovadă că era apreciată în învăţămîntul din şcolile domneşti. FRLNIHOS [Phrynichos] (a doua jumătate a sec. V î.e.n., Atena). Poet comic. Comedia Monotropos (Singuraticul), studiu de caracter, a fost prezentată la concursul de la Marile Dionysii din 404 î.e.n., alături de Păsările lui Aristofan, obţinînd premiul III. Comediile Mousai (Muzele) şi Tragodoi (Tragedienii) reluau pe plan dramatic tema dezbaterii literare asupra tragediei. FREVIHOS [Phrynichos], fiul lui Poly-phradmon; (c. 500 î.e.n., Atena). Poet tragic şi autor de drame satirice. Obţine prima victorie în 511 î.e.n. Este autor al tragediei Miletou Halosis (Căderea Mih' tului), înscrisă în istoria culturii greceşti-A sensibilizat opinia publică, făcînd ape1 la sentimentele de solidaritate dintre cetăţile greceşti. în 476 î.e.n., Temistocle, t»
Îl3

Hegcsias. litate de horeg, pune în scenă o altă tragedie de F., probabil Phoinissai (Fenienele), care celebra victoria de la Sala0lWa

Se cunosc 10 titluri de drame cu ubiecte din actualitatea timpului: An-\haios (Anteu) sau Libienii, Aigyptioi (Egiptenii), Pleuroniai (Femeile din Pleu-ron) sau eroico-mitice: Tantalos, Troilos. FRINIS [Phrynis] (sec.V î.e.n., Milet ?). Muzician. Autor de nomosuri. La început flautist, apoi citared. Urmaş al lui Ter-oandru. A adus modificări însemnate nomos-ului (arie vocală acompaniată de instrumente). După Plutarh, a introdus printre instrumentele de acompaniament citară cu nouă coarde. Aristofan îi reproşează faptul că a inventat inflexiuni de Toci efeminate. Nu s-a păstrat nimic din opera lui. GORGIAS, fiul lui Charmantides; (c. 485 î.e.n., Leontinoi, Sicilia — c. 376 î.e.n., Pherai, Tesalia). Filosof şi retor. începînd din 437 î.e.n., şi-a petrecut o mare parte din viaţă la Atena unde ţinea conferinţe mult apreciate de auditoriu. în acelaşi scop, a fost adesea invitat în diferite părţi ale Greciei. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în Tesalia, la curtea tiranului Iason. Se spune că nu cu mult înainte de moarte a pus să i se citească dialogul care îi purta numele, scris de Platon. A conceput o artă a retoricii, Techne retorike, a scris elogii (« encomia»), printre care un Elogiu el Elenei şi a lăsat un renumit Epita-phios logos (Discurs funebru) . A ţinut două mari discursuri de aparat, un Olympikos (Discurs olimpic) şi unul delfic, Pythi-kos. Faima i-a venit din arta sa oratorică (Platon, Gorgias, 449 a), dar importanţa sa ca scriitor se datorează unui tratat de filosofie, Peri tou me ontos e Peri physcos (Despre neant sau despre natură), rezumat de Sextus Empiricus [Adversus mathematikos VII). Propoziţia ţui Protagoras « omul este măsura tutur lucrurilor» a fost dezvoltată de G. e linia relativismului, pînă la ultimele ^nsecinţe, prin următorul şir de raţionamente: nimic nu există; dacă ceva Sls tă, acest ceva nu poate fi cunoscut ' °m şi nu poate fi comunicat altcuiva, contestă deci adevărul ontologic (denumind neantul «to me on»), nu acceptă teoriile materialiste despre substanţa primordială («arche»), ceea ce îl situează în rîndul filosofilor agnostici. HARPOKRATION (sec. II-III,?). Autorul glosarului celor zece oratori cuprinşi în « Canonul atic ». HECATEU [Hekataios din Abdera] sau din Teos (a doua jumătate a sec. IV — prima jumătate a sec. III î.e.n., Abdera, Tracia, sau Teos, Ionia). Filosof, discipol, al lui Pyrrhon. Autor a două lucrări, Peri ton hyperboreon (Despre hyperbo-reeni) şi Aigyptiaka (Despre Egipt), care cuprind, sub veşmîntul unor fapte istorice, numeroase fantezii de ordin filosofic, religios,

moral. A fost adept al teoriei originii orientale a filosof iei greceşti. HECATEU [Hekataios din Milet] (a doua jumătate a sec. VI — prima jumătate a sec. V î.e.n., Milet, Ionia). Logograf. A luat parte la marea răscoală a Ioniei împotriva perşilor (499 î.e.n.). A călătorit mult, interesîndu-se de populaţiile şi moravurile ţinuturilor vizitate (Asia, Europa). Impresiile de călătorie le-a însemnat într-o Ges periodos (Periegeză) lucrare de geografie, etnografie şi istorie, redactată în spiritul raţionalismului ionic, dar nu lipsită de naivităţi, relevate de Herodot. în proza istorică a debutat prin Genealogiai (Genealogii), istorii fictive despre originea unor neamuri aristocrate din Ionia. A avut o puternică influenţă asupra lui Herodot îndeosebi în cartea' a II-a a Istoriilor (Istoria Egiptului). HEGESIAS (a doua jumătate a sec. IV — prima jumătate a sec. III, Cirene, Africa de nord). Filosof. Aparţinînd şcolii cirenaice, nega posibilitatea de a înfrînge durerile şi amărăciunea, recomandînd sinuciderea drept cel mai lesnicios mijloc de a pune capăt necazurilor. De aici şi epitetul ce i s-a dat: « Peisithanatos» (Cel ce recomandă moartea). HEGESIAS (mijlocul sec. III î.e.n.,Mag-nesia, sudul Asiei Mici). Istoric şi retor, unul din creatorii stilului denumit « asiatic » spre deosebire de cel « atic». Autor al up.ei istorii a lui Alexandru cel Mare, mult imitată, dar judecată sever de criticii antichităţii.

Isaios 216 <le asemenea, al lucrărilor ludaike Archa-iologia (Antichităţi iudaice), în 20 de ■cărţi, şi Kata Apionos (Împotriva lui Apion), scriere polemică despre vechimea culturii iudaice. S-a păstrat şi • Iosephou bios (Autobiografie), justificare a propriei sale atitudini faţă de evenimente. ISAIOS (c. 420 î.e.n., Chalkis, Eubeea -350 î.e.n., Atena). Unul din cei 10 retori atenieni, înscrişi în Canonul oratorilor atici. Se cunosc puţine date bibliografice. A trăit la Atena. De la I. s-au păstrat 12 discursuri ţinute în procese cu caracter civil, între care discursul Peri tou Kiro-nos Klerou (Despre moştenirea lui Kiron). îi este superior lui Lisias prin argumentarea şi comentarea legilor. Se distinge prin forţă, puritate a limbajului, eleganţă a frazei. IUBA [Iobas] fiul lui Iuba, regele Numi-diei (a doua jumătate a sec. I î.e.n., nordul Africii). Regele Mauritaniei, prozator de limba greacă. în urma bătăliei de la Thapsus (46 î.e.n.), în care tatăl său şi-a pierdut viaţa, Iuba a fost adus la Roma, unde a primit o educaţie aleasă. După căderea Egiptului (31 î.e.n.), i s-a dat în căsătorie pe Cleopatra Selene, fiica îui Antonius şi a Cleopatrei şi i s-a oferit regatul Mauritaniei. A contribuit la răs-pîndirea culturii elenistice în nordul Africii. A întreprins cercetări asupra istoriei romane, asupra asirienilor şi libienilor, a compus lucrări de critică, gramatică, istoria literaturii şi a teatrului, ca şi un tratat de pictură, Peri graphikes sau Peri zographikes (Despre pictură — opt cărţi), din care s-au păstrat fragmente. Gust pentru fapte şi lucruri menite să trezească interesul cultural. KLNESIAS DIN ATENA, fiul citaredului Melas; (sec. V—IV î.e.n., Atena). Poet. Autor de ditirambi, din a cărui operă s-au păstrat numai fragmente. Fiind un poet inovator, a fost aspru criticat de contemporani şi de posteritate. Luat în derîdere de Aristofan, în Broaştele (405 î.e.n.). LASOS (c. 545 î.e.n., Hermione, Argo-lida — c. 496 î.e.n., Atena?). Poet din anturajul Pisistratizilor. Renumit maestru de coruri ditirambice. Inovator al structurilor strofice şi al acompaniamentului muzical. LEONIDAS DIN TARENT (mijlocul sec III î.e.n., Tarent sudul Italiei). Poet epigramist. Şi-a desfăşurat activitatea în Graecia Magna, (sudul Italiei), într-o vreme cînd cetăţile greceşti, ameninţate de romani, au cerut ajutor regelui Epi-rului, Pirus. A celebrat prima victorie împotriva romanilor din 276 î.e.n. După căderea Tarentului, a trebuit să plece în exil. Epigramele sale, în care face referiri directe Ta evenimentele contemporane (Prinos Atenei) sau la propria sa situaţie (Nu mai tînji) se disting prin realismul situaţiilor şi sentimentelor. A fost inspirat de frumuseţea anotimpurilor, de viaţa oamenilor simpli, plugari, pescari. Termeni precişi, emoţie discretă, multă naturaleţe în expresie. LESCHES (sec. VII î.e.n., Lesbos). Poet epic. în jur de 650 î.e.n., compune o suită de cînturi numită Mikra Ilias (Mica Iliadă), în care reface, în mare parte, în stilul său propriu, poemele lui Arctinos, completîndu-le cu noi episoade. LEUCEP [Leukippos] (sec. V î.e.n., Milet? Ionia sau Abdera? Tracia). Filosof, discipol al lui Zenon din Elea. După 450 î.e.n., întemeiază o şcoală filosofică la Abdera. A fost profesorul lui Democrit şi unul dintre promotorii teoriei atomiste. Scrierile sale, avînd la bază o concepţie materialistă asupra lumii, manifestă o puternică opoziţie faţă de determinismul stoic; au fost confundate, în cursul sec. IV î.e.n., cu cele ale lui Democrit, sub numele căruia au circulat. lilCOFRON [Lykophron, supranumit « obscurul»] (a doua jumătate a sec. IV î.e.n., Chalkis, Eubeea — prima jumătate a sec. III î.e.n., Alexandria, Egipt). Filolog şi poet tragic. La venirea pe tron a lui Ptolemeu Filadelful (285 î.e.n.), a primit misiunea de a clasa cărţile din biblioteca Museionului. A contribuit, alături de (Jalimah, la renaşterea tragediei greceşti, scriind 40 de tragedii, între care Aiolos, Andromeda, Heracles, Casandra, Oedip, etc. Este, de asemenea, autorul dramei satire Menedemos, al tratatului Peri ko-r'odias (Despre comedie), primul studiu le acest gen, ca şi al poemului Alexandra sau Casandra, probabil un fragment dintr-o tragedie destinată lecturii, păstrat datorită originalităţii sale: prin întrebuinţarea de cuvinte rare, de metafore elaborate si de mituri puţin cunoscute, abilitatea tehnică, muzicalitatea versurilor. UCURG [Lykurgos] (c. 390 - 324 î.e.n., Atena). Orator. Şeful partidei naţionale alături de Hiperide. A început construcţia teatrului lui Dionysos din partea de sud a Acropolei, a dispus să fie înălţate statuile celor trei mari tragici Eschil, Sofocle si Euripide, şi a fixat textul oficial al operelor lor. A rămas cunoscut prin discursurile rostite în calitate de acuzator public: Kata Leokratous (împotriva lui Leocra-tes), în care îl acuză pentru faptul de a fi părăsit Atena într-un moment greu pentru cetate, discursul Kata Menesaich-mou (împotriva lui Menesaichmos şi cel împotriva sicofantului Aristogeiton — Kata Aristogeitonos. LONGLNUS [Longinos] (c. 220 e.n., Atena — c. 273 e.n.,?). Retor şi filosof. A fost invitat, sub domnia lui Aurelian, să fie educatorul fiului reginei Zenobia, la Pal-myra (Siria). I s-a atribuit, în mod greşit, tratatul anonim Peri hypsous (Despre sublim). S-a bucurat de faimă ca profesor şi critic literar. MAGNES (sec. V î.e.n., Atica). Poet comic. Unul dintre primii autori de comedie cu subiecte satirice. Este în apogeul gloriei între anii 460—450 î.e.n. A fost învingător în două (11?) concursuri. S-au păstrat cîteva titluri: Ornithes (Păsările), Lydoi (Lidienii), Batrachoi (Broaştele). MARCUS AURELIUS [Marcus Aurelius Antoninus] fiul lui M. Annius Verus şi al Domitiei Lucilla; (121 e.n., Roma— 180 e-n., Sirmium?, Pannonia sau Vindo-bona?, Pannonia). împărat roman şi filosof. A fost adoptat în 146 e.n., de Antoninus Pius. Ultimul filosof stoic important. Reprezentant al stoicismului tlrziu. Compune aforisme, cugetări, păstrate sub titlul Ta eis heauton (Către sine tnsuşi), "i limba greacă. Puternic influenţat de Mimmerm învăţăturile lui Epictet. Principiile sale etice se bazează pe respectul legilor şi libera lor acceptare. Recomandă autoperfecţionarea morală. MAXIMOS DIN TYR (sec. II Tyr, Feni-cia). Retor şi sofist. Autor a 41 de disertaţii, Dialexeis, pe teme filosofice şi morale. MEOASTENE [Megasthenes] (c. 400 î.e.n., Ionia). Prozator. Autor al lucrării Indika (Istorii despre India). A fost trimisul oficial al lui Seleucos I la curtea regelui indian Sandracottas, între anii 302 — 291 î.e.n. Bun observator al obiceiurilor, avea tendinţa de a căuta izvoarele înţelepciunii şi filosofiei greceşti în cultura indiană. Lucrarea a fost folosită ca sursă de inspiraţie de Arrian. MELANIPPIDE [Melanippides cel Bă-trîn] (a doua jumătate, sec. VI î.e.n., insula Melos — prima jumătate sec. V î.e.n., Atena?). Poet. Contemporan cu Pindw. A activat la Atena, dobîndind prima victorie în jur de 494 î.e.n. A creat ditirambi asociaţi cu muzică, poeme epice, epigrame, elegii.

MELANIPPIDE [Melanippides cel Tînăr], fiul lui Criton; (sec. V î.e.n., ?). Poet. Autor de ditirambi. Activitatea sa se desfăşoară în jur de 450—430 î.e.n. S-au păstrat fragmente din poemele Danaidele, Marsyas, Persefona ş.a. MENIP [Menippos din Gadara] (a doua jumătate, sec. IV î.e.n., Gadara, Siria — prima jumătate sec. III î.e.n., Teba, Beo-ţia). Filosof cinic şi prozator. A compus parodii, Nekyia (Scene din Infern), astăzi pierdute, la adresa lui Homer, a filosofilor, în special împotriva lui Epicur, şi a zeilor religiei populare. Vervă incisivă. A fost folosit ca sursă de inspiraţie de Lucian. MIMNERM [Mimnermos] (a doua jumătate a sec. VII î.e.n., Colofon, Ionia — prima jumătate a sec. VI î.e.n., Ionia). Poet epic şi liric. Puţine date biografice. Poetul aparţinea unei familii de muzicieni şi a îmbrăţişat profesia înaintaşilor săi. Se crede că a supravieţuit momentului cînd regele Lydiei, Alyattes, şi-a extins dominaţia asupra cetăţilor greceşti de pe coasta Ioniei (575 î.e.n.). Este autorul

Mosehos 21S unui poem eroico-genealogic, Smyrneis (Smyrneida). Creaţia sa lirică a circulat în antichitate sub forma unei culegeri de elegii intitulată Nanno. în istoria poeziei eline trece drept precursorul marii poezii erotice, reprezentată prin Sappho şi Anacreon. MOSCHOS (c. 150 î.e.n., Siracusa, Sici-lia). Gramatic şi poet bucolic. Autor al poemului epic Europa şi al poemelor mitologice Epitaphios Bionos (Cîntec la moartea lui Bion) şi Megara. Din culegerea de poezii bucolice cea mai renumită rămîne Eros drapetes (Eros fugar) tradusă în româneşte de Gh. Asachi. Leopardi 1-a tradus integral. MUSONIUS RUFUS [Caius Musonius Ru-fus] (sec. I e.n., Vulsinum, Etruria — sec. I e.n., Roma). Filosof stoic, maestrul luiEpictet. Implicat într-un complot împotriva lui Nero a fost exilat. S-a reîntors la Roma sub Galba sau sub Vitellius. A deschis o şcoală devenită celebră. Cîteva din prelegerile sale cu subiecte de etică s-au păstrat în Anthologia (Florilegiul) lui Stobaios, datorită notelor luate de unul din discipoli. MTETIS (prima jumătate a sec. V î.e.n., Beoţia). Poetă lirică. Nu s-a păstrat nimic din opera ei. Corinna o acuză că a îndrăznit să îl concureze pe Pindar. Plutarh a păstrat rezumatul unui poem de M. după o legendă locală. NEARCHOS (c. 360 î.e.n., Creta - 314 î.e.n.,?). Istoriograf, prieten cu Alexandru cel Mare. în 334 î.e.n. i se încredinţează guvernarea Liciei şi a Pamphyliei. îl însoţeşte pe Alexandru în expediţiile sale în Asia şi este numit amiralul flotei macedonene. A participat la operaţii de luptă pe marile fluvii asiatice şi a explorat coastele Peninsulei Arabice. Autor al unui Periplous (Periplu), care conţine date asupra istoriei şi geografiei Indiei, sursă de inspiraţie pentru Arrian şi Strahon. NEOPHRok (sec. V î.e.n., Sicyon, Pelo-pones). Poet tragic. A introdus în dramele sale roluri de pedagogi şi sclavi. Autorul unei tragedii, Medeea, subiect tratat şi de Euripide. Au rămas trei fragmente, unul din ele fiind monologul Medeei. în tragediile sale apar, pentru prima oară pe scena greacă, ezitări, probleme de conştiinţă. MCANDRU [Nikandros din Colofon] (sec. II î.e.n., Colofon). Poet elenistic. Reprezentant al poeziei didactice. De profesie medic, a versificat subiecte medicale: Theriaka (Despre muşcăturile animalelor sălbatice) şi Alexipharmaka (Medicamente pentru vindecarea intoxicărilor cu alimente) MCOLAOS [Nikolaos din Damasc] (c. 64 î.e.n., Damasc, Siria). Istoric. A trăit la curtea lui Herodes cel Mare al Iudeei pînă la moartea acestuia, fiind sfetnicul lui, apoi la Roma, multă vreme. A studiat literatura greacă, încercînd să scrie tragedii şi comedii, preocupîndu-se şi de filosofii peripateticieni. Principala lui operă este Historia katholike (Istoria universală — 144 de cărţi), de la începuturile omenirii pînă la vremea lui August, Bios Kaisaros (Biografia împăratului August), Peri tou idiou biou kai tes heautou agoges (Despre propria-mi viaţă şi educaţia primită), precum şi o Paradoxon eihon syna-goge (Culegere de obiceiuri ciudate), cu caracter enciclopedic. Dintre scrierile sale filosofice fac parte Peri Aristotelous philo-sophias (Despre filosof ia lui Aristotel), Peri theon (Despre zei), Peri protes philosophias (Despre cea dintti filosof ie). Naraţiunile sale istorice, de factură anecdotică, au fost bine apreciate în Bizanţ şi excerptate de diferiţi compilatori, printre care şi patriarhul Fotios. NOSSIS (c. 300 î.e.n., Locroi, sudul Italiei). Poetă. Autoare de poezii lirice şi epigrame. S-au păstrat 12 epigrame, în dialect doric. Se compara ea însăşi cu Sappho, dar îi este evident inferioară. ONESIKRITOS (sec. IV î.e.n., Astypa-laia sau insula Egina?). Filosof, discipol al lui Diogene din Sinope. A luat parte la expediţia lui Alexandru cel Mare, pe care 1-a însoţit pînă în Indii. Ulterior, a călătorit sub comanda lui Nearhos pînă în Golful Arabic. A alcătuit, după modelul Cyropediei lui Xenofon, o lucrare despre Indii, intitulată Gymnosophistai (Gun-nosofiştii). Fragmentul păstrat conţine un 219 Pisandru dialog fictiv cu « gymnosofiştii» indieni, relevînd omul de spirit, fin observator. OTîOMAKRITOS (sec. VII-VI î.e.n., Atena). Om de ştiinţă şi de litere. Protejat de Pisistratizi. Concepţiile sale despre elementele primordiale sînt influenţate de filosofia materialistă ioniană. A participat la redactarea uneia dintre ediţiile de bază ale Iliadei. OPPIAN [Oppianos din Korikos] (c. 200 î.e.n., Anazarbos, Cilicia — ?, Corikos). Poet. Autor al unui poem în cinci cărţi, păstrat în întregime, versificaţie după un tratat despre pescuit, Halieutika. I s-a atribuit şi Kynegetika, un tratat de vînă-toare, al omonimului său, Oppian din Apameea Siriei, închinat împăratului Ca-racalla. ORFEU [Orpheus] (sec. VI î.e.n., Tra-cia?). Poet hieratic legendar. Legendele legate de persoana sa au un fond poetic. De numele lui O. sînt legate şi episoade epice, reluate în Odiseea. I se atribuiau cîntări liturgice («teletai») şi imnuri («hymnoi») ca şi unele cîntece epice din sec. III î.e.n., denumite Hieroi logoi (Naraţiuni sfinte). Legenda puterii sale magice asupra animalelor sălbatice, sau legenda pierderii soţiei, Eurydice, alcătuiau un ciclu care i-a inspirat pe poeţii şi artiştii plastici ai tuturor timpurilor. De numele lui O. este legată o direcţie dionysiacă mistică, răspîndită din nordul Traciei pînă în sudul Italiei, sub numele de «orfism». Orfismul s-a confundat la un moment dat cu învăţăturile şcolii pitagoreice. ORIGENE [Origenes] (185 e.n., Alexandria, Egipt — 254 e.n., Tyr, Fenicia). Prozator. Discipol al neoplatonicianului Ammonios Saccas. începînd din 217 e.n. este succesorul lui Clemens, la Alexandria, apoi, din 230 e.n., profesor de teologie la Cesareea Capadociei. Autor al unei opere variate, de mari dimensiuni (peste 2000 de scrieri): Comentarii la Vechiul Şi Noul Testament, o ediţie a Bibliei în limbile greacă, latină, ebraică. Unele dintre lucrările sale au fost traduse de Iero-nim şi Rufinus în limba latină. A încercat > sinteză între concepţiile neoplatonismului, a credinţelor mistice din perioada elenistică şi creştinism, ceea ce i-a atras după moarte, în sec. VI e.n., o condamnare din partea unuia dintre conciliile bisericii creştine. PAMPHYLA (sec. I, Epidaur). Autoarea lucrării Hypomnemata istorika (Comentarii istorice), redînd conversaţiile duse de soţul ei, Sokratidas, cu diverşi învăţaţi ai vremii. încercare de înregistrare a istoriei unui cenaclu literar. PANAITIOS (c. 180 î.e.n., Rodos - c. 110 î.e.n., Atena). Filosof stoic, profesorul lui Poseidonios. Trăind mult timp la Roma, în cercul Scipionilor, 1-a însoţit pe P! Scipio Aemilianus în călătoriile sale în Orient. Opera: Peri tou kathekontos (Despre datorieJ, lucrare folosită de Cicero Peri pronoias (Despre providenţă), Peri politikes (Despre politică). Este socotit reprezentant al stoicismului tîrziu. A introdus în vocabularul filosofic termenul de « umanitate », folosit apoi în studiile filosofice latine. PANYASSIS, fiul lui Polyarchos; (sec. VI—V î.e.n., Halicarnas, SV Asiei Mici). Poet. Autor al unui poem mitologic Herakleis sau Herakleia (Heracleida), de 900 de versuri, din care s-au păstrat 40 de versuri. Influenţă homerică puternică, datorită

căreia a fost numit « ultimul home-rid». Scrie în dialect ionic. Ton moderat. I s-a atribuit şi un poem genealogic, Jonika (întemeierea cetăţilor ionice). PARTHEMOS (sec. I î.e.n., Niceea, Biti-nia — Neapole, sudul Italiei). Poet elenistic, în 73 î.e.n. se află la Roma ca prizonier de război. Se cunosc titlurile cîtorva dintre elegiile sale (Afrodita, Delos) şi ale cîtorva poeme în hexametri (Metamorfozele, Heracles). S-a păstrat, de asemenea, o lucrare în proză, Erotika pathe-mata (Suferinţele dragostei), compusă ca material documentar pentru poetul Cor-nelius Gallus, de fapt o culegere de legende, poveşti de dragoste terminate cu tragedii sau metamorfoze. PISANDRU [Peisandros] (mijlocul sec. VII î.e.n., Rodos). Poet. A figurat în Canonul poeţilor epici clasici. Autor al poemului Heracleia, probabil în 12 cînturi, prin care a fixat tipul clasic al lui Heracles şi ciclul muncilor lui.

Moschos 21S unui poem eroico-genealogic, Smyrneis (Smyrneida). Creaţia sa lirică a circulat în antichitate sub forma unei culegeri de elegii intitulată Nanno. în istoria poeziei eline trece drept precursorul marii poezii erotice, reprezentată prin Sappho şi Anacreon. MOSCHOS (c. 150 î.e.n., Siracusa, Sici-lia). Gramatic şi poet bucolic. Autor al poemului epic Europa şi al poemelor mitologice Epitaphios Bionos (Clntec la moartea lui Bion) şi Megara. Din culegerea de poezii bucolice cea mai renumită râmîne Eros drapetes (Eros fugar) tradusă în româneşte de Gh. Asachi. Leopardi 1-a tradus integral. MUSONIUS RUFUS [Gaius Musonius Ru-tus] (sec. I e.n., Vulsinum, Etruria — sec. I e.n., Roma). Filosof stoic, maestrul luiEpictet. Implicat într-un complot împotriva lui Nero a fost exilat. S-a reîntors la Roma sub Galba sau sub Vitellius. A deschis o şcoală devenită celebră. Cîteva din prelegerile sale cu subiecte de etică s-au păstrat în Anthologia (Florilegiul) lui Stobaios, datorită notelor luate de unul din discipoli. MîRTIS (prima jumătate a sec. V î.e.n., Beoţia). Poetă lirică. Nu s-a păstrat nimic din opera ei. Corinna o acuză că a îndrăznit să îl concureze pe Pindar. Plutarh a păstrat rezumatul unui poem de M. după o legendă locală. NEARCHOS (c. 360 î.e.n., Creta - 314 î.e.n.,?). Istoriograf, prieten cu Alexandru cel Mare. în 334 î.e.n. i se încredinţează guvernarea Liciei şi a Pamphyliei. îl însoţeşte pe Alexandru în expediţiile sale în Asia şi este numit amiralul flotei macedonene. A participat la operaţii de luptă pe marile fluvii asiatice şi a explorat coastele Peninsulei Arabice. Autor al unui Periplous (Periplu), care conţine date asupra istoriei şi geografiei Indiei, sursă de inspiraţie pentru Airian şi Strabon. NEOPHRON (sec. V î.e.n., Sicyon, Pelo-pones). Poet tragic. A introdus în dramele sale roluri de pedagogi şi sclavi. Autorul unei tragedii, Medeea, subiect tratat şi de Euripide. Au rămas trei fragmente, unul din ele fiind monologul Medeei. în tragediile sale apar, pentru prima oară pe scena greacă, ezitări, probleme de conştiinţă. MCANDRU [Nikandros din Colofon] (sec II î.e.n., Colofon). Poet elenistic. Reprezentant al poeziei didactice. De profesie medic, a versificat subiecte medicale: Theriaka (Despre muşcăturile animalelor sălbatice) şi Alexipharmaka (Medicamente pentru vindecarea intoxicărilor cu alimente). MCOLAOS [Nikolaos din Damasc] (c. 64 î.e.n., Damasc, Siria). Istoric. A trăit la curtea lui Herodes cel Mare al Iudeei pînă la moartea acestuia, fiind sfetnicul lui, apoi la Roma, multă vreme. A studiat literatura greacă, încercînd să scrie tragedii şi comedii, preocupîndu-se şi de filosofii peripateticieni. Principala lui operă este Historia katholike (Istoria universală — 144 de cărţi), de la începuturile omenirii pînă la vremea lui August, Bios Kaisaros (Biografia împăratului August), Peri tou idiou biou kai tes heautou agoges (Despre propria-mi viaţă şi educaţia primită), precum şi o Paradoxon ethon syna-goge (Culegere de obiceiuri ciudate), cu caracter enciclopedic. Dintre scrierile sale filosofice fac parte Peri Aristotelous philo-sophias (Despre filosof ia lui Aristotel), Peri theon (Despre zei), Peri protes philosophias (Despre cea dinţii filosof ie). Naraţiunile sale istorice, de factură anecdotică, au fost bine apreciate în Bizanţ şi excerptate de diferiţi compilatori, printre care şi patriarhul Fotios. NOSSIS (c. 300 î.e.n., Locroi, sudul Italiei). Poetă. Autoare de poezii lirice şi epigrame. S-au păstrat 12 epigrame, în dialect doric. Se compara ea însăşi cu Sappho, dar îi este evident inferioară. ONESIKRITOS (sec. IV î.e.n., Astypa-laia sau insula Egina?). Filosof, discipol al lui Diogene din Sinope. A luat parte la expediţia lui Alexandru cel Mare, pe care 1-a însoţit pînă în Indii. Ulterior, a călătorit sub comanda lui Nearhos pînă în Golful Arabic. A alcătuit, după modelul Cyropediei lui Xenoîon, o lucrare despre Indii, intitulată Gymnosophistai (Gim-nosofiştii). Fragmentul păstrat conţine un 219 Pisandru dialog fictiv cu « gymnosoîiştii» indieni, relevfnd omul de spirit, fin observator. OHOMAKRITOS (sec. VII-VI î.e.n., Atena). Om de ştiinţă şi de litere. Protejat de Pisistratizi. Concepţiile sale despre elementele primordiale sînt influenţate de filosofia materialistă ioniană. A participat la redactarea uneia dintre ediţiile de bază ale Iliadei. OPPIAS [Oppianos din Korikos] (c. 200 î.e.n., Anazarbos, Cilicia — ?, Corikos). Poet. Autor al unui poem în cinci cărţi, păstrat în întregime, versificaţie după un tratat despre pescuit, Halieutika. I s-a atribuit şi Kynegetika, un tratat de vînă-toare, al omonimului său, Oppian din Apameea Siriei, închinat împăratului Ca-racalla. OEFEU [Orpheus] (sec. VI î.e.n., Tra-cia?). Poet hieratic legendar. Legendele legate de persoana sa au un fond poetic. De numele lui O. sînt legate şi episoade epice, reluate în Odiseea. I se atribuiau cîntări liturgice («teletai») şi imnuri («hymnoi») ca şi unele cîntece epice din sec. III î.e.n., denumite Hieroi logoi (Naraţiuni sfinte). Legenda puterii sale magice asupra animalelor sălbatice, sau legenda pierderii soţiei, Eurydice, alcătuiau un ciclu care i-a inspirat pe poeţii şi artiştii plastici ai tuturor timpurilor. De numele lui O. este legată o direcţie dionysiacă mistică, răspîndită din nordul Traciei pînă în sudul Italiei, sub numele de «orfism». Orfismul s-a confundat la un moment dat cu învăţăturile şcolii pitagoreice. ORIGENE [Origenes] (185 e.n., Alexandria, Egipt — 254 e.n., Tyr, Fenicia). Prozator. Discipol al neoplatonicianului Ammonios Saccas. începînd din 217 e.n. este succesorul lui Clemens, la Alexandria, apoi, din 230 e.n., profesor de teologie la Cesareea Capadociei. Autor al unei opere variate, de mari dimensiuni (peste 2000 de scrieri): Comentarii la Vechiul şi Noul Testament, o ediţie a Bibliei în limbile greacă, latină, ebraică. Unele dintre lucrările sale au fost traduse de Iero-nim şi Rufinus în limba latină. A încercat o sinteză între concepţiile neoplatonismului, a credinţelor mistice din perioada elenistică şi creştinism, ceea ce i-a atras după moarte, în sec. VI e.n., o condamnare din partea unuia dintre conciliile bisericii creştine. PAMPHYLA (sec. I, Epidaur). Autoarea lucrării Hypomnemata istorika (Comentarii istorice), redînd conversaţiile duse de soţul ei, Sokratidas, cu diverşi învăţaţi ai vremii. încercare de înregistrare a istoriei unui cenaclu literar. PANAITIOS (c. 180 î.e.n., Rodos - c. 110 î.e.n., Atena). Filosof stoic, profesorul lui Poseidonios. Trăind mult timp la Roma, în cercul Scipionilor, 1-a însoţit pe P. Scipio Aemilianus în călătoriile sale în Orient. Opera: Peri tou kathekontos (Despre datorie), lucrare folosită de Cicero Peri pronoias (Despre providenţă), Peri politikes (Despre politică). Este socotit reprezentant al stoicismului tîrziu. A introdus în vocabularul filosofic termenul de « umanitate », folosit apoi în studiile filosofice latine. PANYASSIS, fiul lui Polyarchos; (sec. VI—V î.e.n., Halicarnas, SV Asiei Mici). Poet. Autor al unui poem mitologic Hera-

kleis sau Herakleia (Heracleida), de 900 de versuri, din care s-au păstrat 40 de versuri. Influenţă homerică puternică, datorită căreia a fost numit « ultimul home-rid». Scrie în dialect ionic. Ton moderat. I s-a atribuit şi un poem genealogic, lonika (Întemeierea cetăţilor ionice). PARTHENIOS (sec. I î.e.n., Niceea, Biti-nia — Neapole, sudul Italiei). Poet elenistic, în 73 î.e.n. se află la Roma ca prizonier de război. Se cunosc titlurile cîtorva dintre elegiile sale (Afrodita, Delos) şi ale cîtorva poeme în hexametri (Metamorfozele, Heracles). S-a păstrat, de asemenea, o lucrare în proză, Erotika pathe-mata (Suferinple dragostei), compusă ca material documentar pentru poetul Cor-nelius Gallus, de fapt o culegere de legende, poveşti de dragoste terminate cu tragedii sau metamorfoze. PISANDRU [Peisandros] (mijlocul sec. VII î.e.n., Rodos). Poet. A figurat în Canonul poeţilor epici clasici. Autor al poemului Heracleia, probabil în 12 cînturi, prin care a fixat tipul clasic al lui Heracles şi ciclul muncilor lui.

Pirus
220

PIKUS [Pynhos] (319-272 î.e.n., Epir). Regele Epirului. Istoriograf, autor al unor IIypomnemata (Memorii), astăzi pierdute. PLATON [Platon cel Tînăr, supranumit « komikos », (poetul comic)] (sfîrşitul sec. V î.e.n., Atena). Reprezentant al vechii comedii atice, autor de parodii cu subiecte mitologice (Adonis, Dedalos, Europa, La-ios), şi de comedii satirice, intitulate după numele oamenilor politici (Peisandros, Cleophon), sau cu teme de actualitate (Presbeis — Solii, Symmachia — Alianţa, Hellas e Xesoi — Grecia sau Insulele). Poet ingenios, de talent, a fost încununat la Dionysiile din 414 î.e.n. POLYAINOS LM LAMFSACOS (sec. III sau IV e.n.,?). Matematician, filosof epicureu. Renumit pentru talentul său pedagogic. Autor al unor tratate intitulate: Peri philosophias (Despre filosof ie), Apo-riai (Aporii), Peri oron (Despre definiţii). POLYAmOS DES MACEDONIA (a doua jumătate a sec. II e.n., Macedonia?). Jurist şi istoric. Autor al unei Culegeri în opt cărţi, care cuprindea informaţii despre tactica şi strategia militară, intitulată Strategika sau Strategemata. Lucrarea, dedicată împăraţilor Marcus Au-relius şi Lucius Verus, cuprindea exemple din istoria militară a tuturor popoarelor. Documentarea lasă de dorit. Stil plăcut, în manieră aticistă. în perioada bizantină s-au făcut patru Culegeri, alcătuite din excerpte prelucrate din Strategika. POLLUX [Iulius Polydeukes] (sec. II e.n., Naucratis, Egipt). Filolog şi retor. Autor al unei enciclopedii onomastice în 10 cărţi, Onomastikon, cu bogate informaţii asupra teatrului şi muzicii în antichitate. POSEDE? [Poseidippos], fiul lui Kyniskos; (prima jumătate a sec. III î.e.n., Cassan-dreia, Macedonia). Poet comic. Aparţine ultimei generaţii de poeţi din perioada atică. A fost imitat şi relu at în teatrul latin. Admirat de contemporani, comediile sale se jucau încă în sec. II î.e.n. PRATFNAS DIN PHIFCS (a doua jumătate a sec. VI î.e.n., Phlius, Pelopones — prima jumătate a sec. V, î.e.n., Atica). Poet. Primul autor de drame satirice în Atica. A participat, alături de Choirilos şi Eschil, la un concurs ţinut în cea de a 70-a olimpiadă (499 — 496 î.e.n.), singura dată biografică cunoscută. I se atribuie 50 de piese, dintre care 32 de drame satirice. Sa păstrat un titlu nesigur de tragedie Karyatides e Dysmainai (Cariatidele), unul de dramă satirică Palaistai (Luptătorii in palestră) şi un fragment liric, care trădează poetul de talent. După moartea lui P., fiul său, Aristias, a continuat să-i reprezinte tetralogiile, obţinînd o victorie, în anul 467 î.e.n. Este considerat părintele dramei satirice. PRAXELLA (mijlocul sec. V î.e.n., Sicyon, Pelopones). Poetă. Autoare de ditirambi, ode erotice, cîntece de banchet. I se atribuie un imn despre moartea lui Adonis, din care s-au păstrat trei hexametri dac-tilici. Numele ei este citat de scholiaşti şi gramatici tîrzii. PRQDICOS [Prodikos din Ceos] (a doua jumătate a sec. V î.e.n., insula Ceos şi Atena). Sofist. A desfăşurat o activitate bogată la Atena, a pus bazele lingvisticii şi ale gramaticii limbii greceşti. Este, pe cît se pare, primul gînditor ateist, în adevărata accepţie a cuvîntului. A ridicat probleme interesante privind instituirea statelor sclavagiste. Din operele sale, probabil numeroase, s-au păstrat cîteva titluri: Peri physeos (Despre natură), Horai (Anotimpurile), Synonimika, lucrare despre vocabular, care 1-a interesat pe Platon. Numele lui P. apare adesea citat de Platon şi Xenofon. PROTAGORAS (c. 480 î.e.n., Abdera, Tracia, — 416 î.e.n., Thurioi, Sudul Italiei). Sofist. Personalitate culturală de prim rang, autorul maximei « omul este măsura tuturor lucrurilor». Reprezentant al artei dialecticii, autor al lucrărilor Aletheia e kataballontes logoi (Adevărul sau argumentele nimicitoare), în care îşi expune scepticismul metafizic, şi Anti-l'ogiile, în care, la baza metodei dialectice punea două teze: a) în orice problemă există două puncte de vedere opuse, b) argumentul slab poate deveni argument puternic. A scris, de asemenea, lucrări asupra teoriei cunoaşterii, de istoria culturii, de gramatică. Tratatul Peri theân 221 Semonide (Despre zei) i-a atras exilul din Atena, datorită neîncrederii lui în existenţa zeilor. Platon i-a imortalizat figura în dialogul care-i poartă numele. pTOLEMEU [Claudius Ptolemaios] (c. 83 e.n., Ptolemais, Egipt — c. 161 e.n., Alexandria, Egipt). Matematician şi astronom. Autor al lucrării Megale Syntaxis (Marea compoziţie), în care expunea un sistem geocentric, opus sistemului heliocentric al lui Aristkrh din Samos. Lucrarea, cunoscută de matematicienii arabi, a fost denumită de aceştia Almagest. Este, de asemenea, autorul unui tratat de Optică (Optika), precum şi al unui tratat de armonie (Harmonika), folosit în evul mediu. Lucrarea sa Geographike hyphegesis (Introducere in geografie), în opt cărţi, folosită de Strabon, a avut, de asemenea, o puternică influenţă asupra studiilor de geografie din evul mediu şi Renaştere. PTOLEMEU [Ptolemaios, supranumit So-ter — « Salvatorul»], fiul lui Ptolemeu Lagos; (c. 367 î.e.n.,? — 283 î.e.n., Alexandria, Egipt). în 323 î.e.n., satrap, în 305 î.e.n., rege al Egiptului şi istoric. A dus o însemnată politică culturală, întemeind Museionul, vastă şi multilaterală instituţie de cultură, şi Biblioteca din Alexandria. Este autorul unei Anabasis (Expediţia lui Alexandru cel Mare), folosită de Arrian. Fragmentele extrase de Arrian din Anabasis dovedesc obiectivitate şi exactitate, ceea ce duce la concluzia că lucrarea lui Ptolemeu a fost redactată după documente oficiale. PYRRHON (c. 360-270 î.e.n., Elida, Pelopones). Pictor, filosof, adept al lui Demoerit. Nu a lăsat nimic scris. Este considerat întemeietorul doctrinei sceptice, învăţătura sa este cunoscută prin discipolul său, Timon din Phlius. PTTHEAS (sec. IV-III î.e.n., Massilia [Marsilia],?). Prozator. Geograf şi explorator al coastelor din nord-vestul Europei. Pe vremea lui Alexandru cel Mare, a publicat lucrarea Peri Okeanou (Despre Ocean), în care observaţia ştiinţifică se amesteca cu ficţiunea şi cu naraţiunea fantastică. A ajuns pînă în insula thule, l dentificată fie cu insulele Shetland, fie cu Norvegia sau chiar cu Islanda. Poves-"nle de călătorie ale lui P., atractive şi bine scrise, au fost considerate ca neadevărate de Polibiu şi apoi, de Strabon, care totuşi îl citează adesea. RRTANOS (c. 300 î.e.n., Creta - ?, Alexandria, Egipt) Poet şi filolog, autor a! poemelor epice Heracleia, Achaika, Tessaliaka, Eliaka, Messeniaka. Poemul Mes-seniaka, al cărui subiect era inspirat din luptele eroice ale Messeniei (sudul Peloponesului), împotriva cotropitorului spartan, este mai bine cunoscut datorită lui Fausanias, care-1 foloseşte ca sursă documentară. R. este, de asemenea, autor de epigrame cu subiecte erotice. Ca filolog, s-a făcut cunoscut prin ediţiile Iliadei şi Odiseei. RHWTON (324 î.e.n., Siracusa, Sicilia -283 î.e.n., Tarent, Sudul Italiei). Mimo-graf. Fiul unui sclav siracusan, olar. A scris 38 de mimi în care parodiază personajele iui Euripide: Iphigeneia en te Aulidi (Ifigenia în Aulida), Iphigeneia en Tau-rois (Ifigenia in Taurida), Medcea, He-racles, Amphitryon. Nu s-a păstrat nimic din opera lui, se ştie doar că a avut mare succes, consacrînd ca specie literară dramatică jocul fliacilor tarentini (joc mimic). Dramele care i se atribuie sînt numite « hilarotragoediae ». A scris în limba vorbită la Tarent, în dialect doric.

SCOPELIAN [Skopelianos din Clazome-ne] (a doua jumătate a sec. I î.e.n., Cla-zomene, Ionia — prima jumătate a sec. I e.n., Smirna, Ionia?). Sofist, cunoscut sub Domiţian, Nerva, Traian. Autor al unui poem epic Gigantia sau Giganto-machia (Lupta cu giganţii). A fost un fervent susţinător al stilului «asianic» plin de avînt, încărcat cu figuri, opus stilului «atic» simplu şi, în general, de o eleganţă sobră. SEMONIDE [Semonides din Amorgos] (sec. VII î.e.n. insulele Samos şi Amorgos). Poet. Autor de iambi şi elegii. în urma unor lupte politice se mută din Samos la Amorgos, înfiinţînd colonia Minoa. S-au păstrat două fragmente iambice. Cel mai lung (118 versuri), în care înfăţişează diferite tipuri de femei, i-a atras renumele de duşman al acestora; al doilea, cu caracter filosofic, este o elegie despre condiţia

Sextus Empiricii*
222

omului. Realism, uneori pînă la naturalism supărător, ton grav, sentenţios, fără prea mare originalitate. A scris în dialectul ionic. Se resimte influenţa operei didactice a lui Hesiod şi a fabulelor esopice. SEXTUS EMPIRICUS (sfîrşitul sec. II,?). Medic şi filosof. Rezumă şi completează doctrina şcolii sceptice, iniţiată de Pyrrhon din Elida, prin Hypomnemata Skeptika (Memoriile sceptice) în 3 cărţi şi Pyrrho-rxeioi hypotyposeis (Schiţele pyrrhoniene) în 12 cărţi, a căror valoare constă în informaţiile' ce le oferă asupra disciplinelor pe' care S.E. pretinde că le infirmă: filosofia, matematica, gramatica. Duşman al dogmatismului, partizan al concepţiei conform căreia adevărul nu poate fi cunoscut nici pe cale senzorială, nici pe cale raţională. Scopul final al învăţăturii sale este «ataraxia», deplina linişte a conştiinţei. SOFOCLE [Sophokles] CEL TÎNĂR, fiul lui Ariston; nepotul poetului tragic So-îocle; (sec. V—IV î.e.n., Atena). Poet tragic. A compus 40 de tragedii, a ieşit de trei ori învingător în concursuri. în anul 401 î.e.n., a pus în scenă Oedip la Colonos, tragedia bunicului său. Este şi autor de elegii. SOFRON [Sophron] (sec. V î.e.n., Sira-cusa, Sicilia). Mimograf. Contemporan cu Euripide. Mimii săi în proză sînt dialoguri vii între 2 personaje populare, împărţiţi, în funcţie de aceste personaje, în mimi pentru 'bărbaţi (« andreioi») şi mimi pentru femei (« gynaikeioi»). Titluri: Thynnotheras (Pescuit de ton), Geronles (Bătrînii), Halieus ton agrotan (Pescarul şi Ţăranul), Akestriai (Cusutoresele). A scris în dialect doric popular, folosind ritmuri variate. Apreciat de Platon şi imitat de Teocrit şi de Herondas. SOTADES (sec. III î.e.n., Maroneea, Tra-cia). Poet, autor de cîntece satirice în metru « sotadic », tetrametru ionic cata-lectic, destul de liber. Critică socială ascuţită la adresa stăpînilor de sclavi. Avînd curajul să-1 atace pe Ptolemeu II Fila-delful şi pe sora sa, a fost condamnat la moarte. S-au păstrat cîteva fragmente şi cîteva titluri: Katabasis (Coborirea in Hades), Priapos, Eis Theodoron (Către Theodoros) ■ SOTION (începutul sec. II î.e.n., Alexandria, Egipt). Biograf. Autorul unui tratai celebru, în 13 cărţi, Diadoche ton philosophon (Despre succesiunea filosofilor), în care studia filiaţia şcolilor şi a doctrinelor filosofice. Lucrarea a fost una din principalele surse ale lui Diogene Laertiu. SPEUSEP [Speusippos], nepotul şi discipolul lui Platon; (sec. IV î.e.n., Atena). Filosof. Conducător al Academiei între anii 347—339 î.e.n. A încercat să facă o legătură între doctrina lui Platon şi învăţăturile pitagoreice. Identifică ideile şi raporturile dintre idei cu numerele, care, astfel, devin elemente primordiale (de esenţă idealistă). Matematician de formaţie, S. a introdus calculul matematic şi în studiile intitulate Homoia (Asemănări) asupra speciilor de plante şi animale. STASESOS (sec. VII î.e.n., Cipru). Poet epic. Presupus autor al poemului aparţi-nînd ciclului troian, Kypriaka (Cintecele cipriote). Subiectul micii epopei se referea la fapte petrecute înainte de războiul troian. Numele se explică prin originea autorului. STESIHOR [Tisias sau Teisias, « Stesi-choros »: « Conducătorul de cor »] (a doua jumătate a sec. VII î.e.n., Matauros, Sicilia — începutul sec. VI î.e.n., Himera, Sicilia). Poet. Date biografice nesigure. Şi-a atras mînia Colegiului de preoţi de la Delfi, prin publicarea unui poem intitulat Helene, în care o defăima pe Elena, soţia lui Menelau. Opera sa vastă era împărţită în 26 de cărţi, fiind alcătuită din peane, epitalamuri^ cîntece erotice, bucolice, mici compoziţii epice cîntate. Preferinţele se îndreptau spre subiecte preluate din ciclurile epice cunoscute, legate de coloniile greceşti din Vest: Iliou persis (Distrugerea Troiei), Nostoi (întoarcerile), Orestia, Europia (legenda Europei), Erifila, Kyknos (lupta lui Heracles cu Cicnos — omul monstru), Geryon (lupta lui Heracles cu Gerion, răpitorul turmelor lui Apollo), Athla epi Pelian (Jocurile funebre In cinstea lui Pelias). Introduce în literatura europeană tipul de păstor meditativ, îndrăgit de nimfe-Este autorul primului poem cunoscut in care apare personajul Dafnis. Talent în sugerarea caracterului personajelor şi in
223

Telesilla angajarea lor în situaţii dramatice. Stil olar, epitete ornante. A introdus în arta lirică corală principiul compoziţional al triadei; amplifică strofele pînă lâ 14—16 versuri. A îmbinat cu măestrie ritmul ■dactilic cu cel trohaic, a adus modificări jn metrică structurilor libere. ■STILPON (c. 370-290 î.e.n., Megara). pilosof, autor de dialoguri şi de argumente dialectice. Adversar al platonismului, fondatorul şcolii din Megara, de orientare cinică, S. nega predicativitatea. Idealul filosofic propovăduit de şcoala din Megara ■era lipsa durerii şi a tulburării sufleteşti («apathia»). Printre dialogurile sale, scrise în stil sobru se numără: Moschos, Către fiica sa, Aristotel ş.a. Zenon din Kition a fost discipolul lui S. STRATON (sec. III. î.e.n., Lampsacos, Troada, Asia Mică). Filosof peripateti-cian. Discipol al lui Teoîrast şi urmaşul acestuia la conducerea şcolii peripatetice, între anii 287 şi 269 î.e.n. In anul 270 sau 269 î.e.n., a devenit profesorul lui Ptolemeu II Filadelful. S-a făcut cunoscut prin combaterea tezelor despre nemurirea sufletului, expuse în Phaidon. în scrierile sale a ridicat probleme legate de ştiinţele naturii, de logică şi de etică. Se apropie de atomismul lui Democrit şi Epicur. Din opera lui s-au păstrat puţine fragmente. STRATON (sec. II Sardes, Lidia). Autor de epigrame, păstrate în Antologia Palatina. SUSARION (c. 570 î.e.n., Ikaria, Atica). Poet dramatic. I se atribuie începuturile farsei megariene, conţinînd atacuri la adresa diferitelor personaje de vază. Este considerat unul dintre promotorii comediei atice. TA1ES [Thales], fiul lui Examyes şi al Cleobulinei: (640 î.e.n. ?—546 î.e.n., Milet, lonia). Filosof, geometru şi om de litere. Reprezentant de seamă al direcţiei materialismului ionic, a fost considerat pri-rnul dintre cei «şapte înţelepţi» ai antichităţii greceşti. A călătorit 'mult şi a stat în preajma preoţilor egipteni de la P^re a învăţat geometrie şi astronomie. *~e plan politic, a contribuit la consoli-aarea confederaţiei cetăţilor ionice, ameninţate de perşi. Opera ştiinţifică atribuită lui este vastă şi cu preocupări multiple, în domeniul geometriei, a formulat mai multe teoreme care îi poartă numele, aplicînd cunoştinţele sale teoretice în diferite domenii practice (măsurătoarea piramidelor, distanţa corăbiilor pe mare etc). Ca astronom, s-a ocupat de fenomenele naturale legate de mişcările astre-lor. I se atribuie Nautike astrologia (Astrologia nautică) şi alte două lucrări, intitulate Peri tropes (Despre solstiţiu) şi Peri isemerias (Despre echinox). A explicat revărsările Nilului prin forţa vîntu-rilor etesiene care bat împotriva' direcţiei de curgere a fluviului. Consideră apa (elementul umed) ca element primordial, din care s-a născut universul. Viziunea sa cosmică este geocentrică, pămîntul, condensare de materie umedă, aflîndu-se în centrul universului. Ca literat, i se atribuie vorbe de spirit şi maxime. întrebat, ce i se pare a fi cel mai greu lucru, a răspuns: « a te cunoaşte pe tine însuţi», iar cel mai uşor: «a da sfaturi altuia». Cugetările sînt redactate în stilul lipsit de înflorituri al începuturilor prozei greceşti ca, de pildă: «

cel mai frumos lucru este universul...; cel mai mare este spaţiul, căci le cuprinde pe toate, cel mai iute este spiritul, căci aleargă pretutindeni ; cea mai tare este nevoia, căci le stăpîneşte pe toate, iar cel mai înţelept este timpul, căci le descoperă pe toate». TALETAS [Thaletas] (sec. VII î.e.n., Gor-tyna, Creta). Poet liric. A condus şcoala muzicală aulodică de la Sparta. în creaţiile sale, a introdus ritmul în cinci timpi şi melodii noi, pe care le foloseşte în peani şi hiporcheme. Este presupus autor al unui tratat de muzică. TAMIRIS sau TAMIRAS [Thamyris sau Thamyras] (sec. VIII î.e.n.? Tracia?). Unul dintre primii poeţi epico-lirici. Cîn-tăreţ sacru, intrat în legendă în legătură cu începuturile sanctuarului de la Delfi. I se atribuie imnuri apolinice. TEANO [Theano] (sec. VI î.e.n.,?). Poetă lirică. A compus ode erotice de mare sensibilitate şi fineţe. TELESILLA (sec. V î.e.n., Argos). Poetă lirică. în slujba cultului lui Apollo. Nu s-au păstrat decît două versuri dintr-un

Zenofoii 226

doua înfloriri a poeziei lirice în Laconia. Considerat drept un precursor al lui Stesihor. XENOFON [Xenophon din Efes] (sec. II sau III e.n., Efes, Ionia). Autor al romanului Ephesiaka, din care s-a păstrat o abreviere. Opera, concepută în cinci cărţi, o poveste de iubire între Antheia şi Habrokomes, conţine descrierea multor aspecte de viaţă contemporană din Egipt şi Orientul apropiat. ZENODOT [Zenodotos din Efes] (c. 324 î.e.n., Efes, Ionia — prima jumătate a sec. III î.e.n., Alexandria, Egipt). Filolog şi poet. Elev al lui Filetas, aflat un timp la conducerea Bibliotecii Museionului. A realizat o clasificare a poeţilor epici şi lirici, a scos o ediţie critică a epopeilor homerice, pe care o cunoaştem indirect, stabilind textul homeric pe baza studiului comparativ şi metodic al diverselor tradiţii. E şi autorul unui glosar homeric intitulat Glossai homerikai (Cuvinte homerice). ZENON [Zenon din Elea] (c. 490-ia-î.e.n., Elea, Sudul Italiei). Filosof. Dis cipol al lui Parmenide. Neagă prin argu! mente rămase celebre realitatea mişcării (« to kinoun») şi, de aici, a pluralităţii Metoda reducerii la absurd, folosită 'do el, a devenit notorie. Este autorul unor tratate purtînd titlul de Peri physeos (Despre natură), Erides (Despre contestaţie) şi a unui comentariu critic asupra lui Empedocle. încercînd să combată concepţiile acelora care recunoşteau devenirea şi mişcarea drept principii fundamentale, Z. a formulat o serie de aporii, cele mai cunoscute fiind «Ahile şi broasca ţestoasă», « Stadionul» şi « Săgeata», al căror scop era relevarea contradicţiilor logice din argumentarea adversarilor doctrinei eleate. Prin aceasta, a contribuit la dezvoltarea studierii contradicţiilor dialectice, fiind chiar denumit de Ai'isto-tel „descoperitorul dialecticii". Şi Pla-ton, în dialogul Parmenide, elogiază abilitatea sa dialectică, amintind o scriere în proză intitulată Grammata, în care pleda în favoarea Unului, susţinut de Parmenide.

I

SCRIITORI LATINI

A
A.CCIUS [Lucius Accius] (c. 170 î.e.n., pisaurum [Pisară], Umbria — ?, Roma). poet tragic. Părinţii erau liberţi ai familiei Aceia, colonizaţi şi împroprietăriţi la Pisaurum. A studiat, la Roma şi apoi în Grecia şi Asia, retorica, filologia şi literatura. Ă'fost remarcat încă de la începutul carierei sale pentru erudiţia şi talentul poetic. A scris peste 40 de tragedii, în mare majoritate «palliate» (cu subiecte din mitologia şi legendele eroice greceşti) şi numai două «pretexte» (tragedii cu subiect roman), intitulate Brutus şi Decius. Despre opera filologică a poetului (istorie literară, istorie a teatrului, lexicologie) se cunosc prea puţine date. Ca şi Ennius, a scris opere cu caracter didactic şi un poem epic, Annales (Anale) prea puţin cunoscut.
O

Cunoscute sub denumirea de «palliate» (pentru a marca astfel caracterul lor grecesc), o bună parte din tragediile lui A. au subiecte din ciclul troian, ale cărui legende deveniseră populare în Italia datorită credinţei că romanii se trag din troieni. Iată cîteva din aceste subiecte: cearta pentru armele lui Ahile şi nebunia 'ui Aiax (Aiax); nenorocirea femeilor din Troia (Troades), mînia lui Ahile şi moartea lui Patrocle (Achilles). Alte tragedii se inspiră din ciclul despre fami& Pelopizilor: Chrysippus; Oenomaus; Atreus; Pelopidae; Agamemnonidae ; Cly-ternnestra etc._Poetul a folosit şi subiecte dm ciclul teban, cum ar fi: Alcmaeo; ^tigona; Epigonii; Eriphyle; Phoenisle (Fenicienele) sau din ciclul legendelor despre Hercule şi despre urmaşii săi: Amphitruo; Alcestis; Heraclidae sau din multe alte legende greceşti: Prometheus; Io; Meleager; Minos; Medea. Unele din tragedii dramatizează episoade din Iliada: Nyctegresia (Expediţia nocturnă) reia episodul întîlnirii în miez de noapte a lui Diomede şi Ulise cu iscoada Dolon; Epi-nausimache (Lupta la corăbii) se inspiră din evenimentele legate de atacul troian asupra corăbiilor greceşti, încheiate cu moartea lui Hector; Diomedes îl prezintă pe Diomede în luptă cu Hector. Şi de data aceasta, predilecţia pentru întîniplări care amintesc de legendele ciclului troian este vădită. Două din cele peste 40 de tragedii, cunoscute prin titluri, au subiecte romane; ele îl plasează pe A. pe linia trasată de scriitorii anteriori, începînd cu Naevius, care a avut generoasa idee de a imprima un caracter naţional tragediei, creînd «tragedia praetexta» (toga prae-texta: toga tivită cu roşu, purtată de senatori). Prima, Brutus, avea ca subiect răsturnarea regalităţii şi instituirea republicii romane (anul 509 î.e.n.), ca urmare a răscoalei poporului în frunte cu Brutus, care izbuteşte să-1 alunge pe Tarquinius Superbus, ultimul rege al Romei. Din această tragedie se cunosc doar două fragmente, păstrate de Cicero în De divi-natione I, 22 şi 24; unul descrie visul ultimului rege al Romei; celălalt cuprinde prevestirea unui augur despre căderea monarhiei. A doua tragedie praetexta — Decius (sau Aeneadae) înfăţişează patriotismul consulului Publius Decius Mus, în lupta de la Sentinum (anul 259 î.e.n.), cînd, pentru a-i încuraja pe ostaşi, s-a

Accius 230

aruncat în viitoarea bătăliei, pierzîndu-şi viaţa. Gel de-al doilea titlu al tragediei, Aeneadae, ar avea ca explicaţie, după unii critici literari, faptul că familia Deciilor se considera de origine troiană, iar după alţii, că autorul a folosit denumirea Aeneadae pentru « romani». Nu este exclus ca poetul să fi avut intenţia de a iniţia un nou ciclu de tragedii, cu subiecte din istoria Romei. El se inspiră în «palliate» din opera celor trei mari tragici greci, îndeosebi din trilogiile lui Eschil. Se remarcă în aceste opere — atît cît se poate deduce din fragmente — predilecţia pentru scenele sîngeroase, destinate să trezească sentimentul de frică, de groază, care erau, probabil, pe placul unui anumit public, preocupat de emoţii puternice, aşa cum reiese din versul apar-ţinînd piesei Aegisthus: « căruia mîna îi este mînjită cu-al mamei lui sînge». Merită amintite şi unele inovaţii pe care A. le aduce în subiectele împrumutate de la tragicii greci, imprimîndu-le astfel, în creaţia dramatică, trăsăturile personalităţii sale şi ale spiritului roman. între altele, se relevă îndeosebi tăria de caracter şi dîrzenia eroilor săi. Iată, de pildă, cum sună două versuri din Telephus: «Nam si a me regnum Fortuna atque opes/ Eripere quivit, at virtutem nec quiit» (Căci, dacă soarta a putut să-mi smulgă domnia şi averea, nu mi-a putut răpi şi vitejia), şi un stih din tragedia praetextă Aeneadae: « Lue patrium hos-tili fusum sanguen sanguine» (Vărsînd sînge duşman, spală sîngele strămoşesc). Tot atît de categorică este şi exprimarea sentimentelor de ură împotriva tiraniei ca şi a celor de dragoste pentru viaţa liberă, redate într-un vers din Diomede: « Abia de puteam îndura firea crudă şi blestemată a tiranului»; sau din Brutus, in care face elogiul reformei lui Servius Tullius: «Tullius, care întronase libertatea pentru cetăţeni». Opera lui A. reflectă totodată tendinţele unui profund scepticism religios. Un exemplu ni-1 oferă versurile din Antigona: «iam, iam neque di regunt/ Neque profecto deum supremus rex cura hominibus» (Zeii nu conduc lumea şi, cu siguranţă, supremul stăpîn al zeilor nu poartă de grijă oamenilor). Versificaţia, cu o cadenţă desăvîrşită, este dublată de o mare forţă de plasti. cizare a verbului, dinamismul fiind însă principala calitate a stilului. La un W ele imprimă un deosebit nerv dramatic tragediilor. O altă trăsătură, proprie scrii-torilor romani timpurii, este predilecţia spre analiza psihologică, manifestată, în bună măsură, prin prezenţa maximelor în acest sens, rămîne memorabilă sentinţa din Atreus (pentru a exprima dispreţul eroului faţă de supuşii săi): « Oderint dum metuant» (Să mă şi urască, numai să se teamă de mine). Stilul este influenţat de retorica contemporană (emfază, figuri de stil şi de vorbire) şi de poezia alexan. drină. Din lucrările de erudiţie, fragmentele rămase sînt puţine, astfel încît nu se poate formula asupra lor decît o sumară apreciere. Opera cu acest caracter înglobează lucrări de erudiţie filologică Didascalka (Didascalii), Pragmatica (Studii despre tehnica teatrului?) şi Parerga (Opere minore?) din care se desprind unele preocupări de ortografie. Nefiind de acord cu părerile lui A., Lucilîus 1-a ironizat în cartea IX a Satirelor sale. A. s-a bucurat de o apreciere favorabilă din partea contemporanilor şi a urmaşilor săi. Cicero îl numeşte «Summus poeta» (cel mai mare poet) şi «gravis et ingeniosus >> (plin de seriozitate şi talent), Horaţiu ii atribuie epitetul de «altus» (elevat) în comparaţie cu Pacuvius, pe care-1 numeşte «doctus», iar Ovidiu îl defineşte «animosique Accius oris » (Accius, cu vorbirea lui înflăcărată); Columella îl plasează în fruntea poeziei latine, alături de Vergiliu. După A., tragedia latină, îndepărtată de publicul căruia | se adresa, a pierit datorită orientării ei prea stricte spre modelele greceşti. O
OPERA. Ediţii: O. Ribbeck, Scamicae R«»"8' nae poesis fragmenta, 1898; retip. 1962; Ae. Baei' rens — W. Morel, Fragmenta poetarum latinoru™ epicorum et lyricorum, 1927; retip. " ' E. H. Warmington, Remains of Old Latin, »< Londra, Loeb, 1936; A. Klotz, Scaenicon"" Romanorum Fragmenta, Mflnchen, OldenboiffS' 1953, p. 190-303; 363-368. REFERINŢE CRITICE. Fr. Marx, Activ*' Pauly Wisaowa, RE, voi. I, 1894, p. I42' J L. Muller, De Acei fabulis disputatio, » 233

Apuleius ■\fetamorphoses sau Asinus Aureiis, opera principală a lui A., foloseşte un argument mitologic întilnit în povestirile milesiene sj în romanul grec Lucius sau Măgarul, care circula sub numele lui Lucian din g»mosata. Romanul, scris la persoana I, redă aventurile unui tînăr, Lucius, care, datorită unei greşeli în aplicarea practicilor magice, se transformă în loc de pasăre jn măgar, păstrîndu-şi, însă, toate simţămintele omeneşti. El îşi va recăpăta în cele din urmă înfăţişarea omenească, mîn-cînd trandafiri în timpul sărbătorii zeiţei Isis, care, rugată să-1 ajute, îl învaţă, în vis, cum să procedeze. în timpul metamorfozei sale, a reţinut totul în memorie si cele povestite de el constituie subiectul romanului, de fapt o critică ascuţită a societăţii greco-latine din secolul II. Modelul grec este depăşit de A. în tratare şi semnificaţie. Acţiunea fantastică, menită să1 distreze pe cititor, în felul povestirilor milesiene, îl transportă şi în lumea realului prin numeroase şi variate aspecte din viaţă, culese îndeosebi din mediul oamenilor umili. A. a încercat să ilustreze ideea că, după suferinţe, omul devine mai bun, oferind, în chip original, o împletire abilă a realului cu fantasticul, a seriosului cu gluma, a delicateţei cu brutalitatea. Mijloacele de realizare artistică sînt dintre cele mai diverse: naraţiunea, dialogul, fragmentul de discurs, monologul scurt, descrierea, toate armonios împletite. Vocabularul cuprinde, alături de termeni plini de expresivitate poetică, cuvinte din vorbirea obişnuită, pînă la trivialitate. Fraza, de regulă concisă, se desfăşoară normal, cu tonalităţi proprii basmului. Un loc bine ales în roman îl ocupă episodul despre Amor şi Psyche, poveste populară inserată în operă sub forma unei naraţiuni de sine stătătoare, în care graţia şi realismul se întrepătrund. Cartea XI, numită a «purificării», este o creaţie originală a jui A. (în modelul grec dezfiodămîntul are ioc fără intervenţia supranaturalului). Cu unele scăderi şi cu multe calităţi în semnificaţie şi realizare, Măgarul de aur îi asigură U .A. în literatura universală locul unui scriitor reprezentativ al timpului său. ■apologia, singura pledoarie judiciară păs-/ată din întreaga latinitate imperială, *m-l <u'ată, în schimb, drept un iscusit retor, stăpîn al mijloacelor artei vorbirii. în manuscrise, discursul este împărţit în două cărţi. în cartea a doua (începîndde la cap. 66), pledoaria e mai strînsă, fără digresiuni în analiza documentelor şi confruntarea acuzării; probele de apărare sînt strict la subiect. Augustinus aprecia discursul drept «foarte bogat şi foarte elocvent » (« copiosissima et eloquentissima ora tio»). Completată şi înfrumuseţată după proces, pledoaria păstrează încă o oarecare prospeţime şi o continuă vivacitate. Acuzatul e stăpînit, în mod vădit, de mînie, dar o maschează cu fineţe; apărarea pendulează între caricatură şi invectivă în prima parte, între ignorarea şi desconsiderarea acuzatorilor. Argumentarea se adresează în primul rînd proconsulului roman, Claudius

Maximus, căruia A. îi vorbeşte ca unui om de specialitate, de bună-credinţă şi de prestigiu. Procesul are ca obiect acuzarea de magie a lui A. iniţiată de rudele soţiei sale, mult mai vîrst-nică decît el, un «cumul de crime» ce se pedepsea aspru de legile romane. Scriitorul era învinovăţit de a fi cîştigat afecţiunea Pudentillei prin practici de magie, urmărind să se facă stăpîn pe averea ei. Răsturnînd toată acuzarea, A. a fost achitat. în expunere, argumentare şi în concluzii se simte influenţa studiilor cice-roniene. Totuşi, în toată Apologia rămîne inalterată personalitatea lui A. în reliefarea faptelor şi a personajelor, în fastuozitatea povestirii, în citatele erudite, în utilizarea neologismelor, a formelor arhaice şi populare, în continuul joc de cuvinte spirituale, în aliteraţii, antiteze, în general, în tot ceea ce dă strălucire cu-vîntării. Discursul este un act de epocă, înfăţişînd relaţii economice, politice şi sociale din Africa romană, dar reprezintă totodată şi un document pentru arta vorbirii, întocmit după un plan riguros, cu « exordium», « positio », « narratio », « reprehensio », « positio altera », « conclusio », ideile fiind expuse cu o deosebită claritate. Ţinînd seama de procedeele folosite, Apologia rămîne un model de retorică în epoca celei de a doua sofistici. Florida, antologie alcătuită din 23 de extrase din discursuri, conferinţe, disertaţii, fără prea mare profunzime, cu preocuparea de a pune în lumină

Apuleius
234

referirile la Cartagina, este opera unui abreviator necunoscut, neputîndu-se stabili dacă opusculul urmăreşte un scop didactic sau literar, dacă era destinat pentru public sau pentru un cerc intim. Originalul, un Corpus în patru cărţi, cu discursurile complete, publicate poate de însuşi A., dar nu cu titlul Florida, s-a pierdut. Antologia permite însă să deducem că A. înţelegea să trateze, în conferinţele sale, tot felul de subiecte: îl găsim în aceste extrase în calitate de orator de discursuri politice oficiale, panegirist, literat, erudit, moralizator, filosof, care, e drept, nu expune un sistem propriu, ci propagă noţiunile universale ale cunoaşterii şi normele vieţii spirituale, conform unei ştiinţe pe care o numeşte: «disciplina regalis tam ad bene dicendum quam ad bene vivendum reperta» (învăţătură regească pentru a vorbi şi a trăi corect). Scrierile cu conţinut filosofic, compuse înaintea Apologiei: De Platone et eius dogmate, în două cărţi, tratează probleme de ontologie şi etică; De Deo Socratis, un opuscul, expune pe ton predicator învăţătura despre demoni; De mundo, un tratat cu conţinut peripatetic, este o prelucrare liberă a scrierii pseudo-aristotelice cu acelaşi nume. Iată şi cîteva titluri ale unor scrieri pierdute, menţionate de A. în Apologia, ori de alţi autori: Naturales quaestiones (Chestiuni de istorie naturală), în latineşte şi în greceşte, în care sînt cuprinse: De piscium genere (Despre neamul peştilor); De arboribus (Despre arbori); De agricultura (Despre agricultură); De medicina (Despre medicină) ; De astronomia (Despre astronomie) ; Liber de republica (Carte despre stat); Epitomae historiarum (Rezumate de istorii) ; Convivales quaestiones (Discuţii la ospăţ); Liber ludicrorum (Distractive); Aesculapii hymnus graeco et latino car-mine (Imn lui Esculap în versuri latineşti şi greceşti, Florida, 18, 91 j; Dialogi (Dialoguri «lăudate de filosofi» şi altele, «lăudate de bărbaţi elocvenţi»,). în Apologie, A. revendică originalitatea acestor lucrări « ce sînt rod al studiilor mele, al cunoaşterii materiei tratate» (Apologia, 36). El mai susţine că, în cărţile sale de istorie naturală, în latineşte, sînt folosiţi termeni rari de prea puţină lume cunoscuţi, sau pe care i-a creat după termeni greceşti: « vivipari» după gr. « zootoka» « ovipari» după gr. « ootoka», lucrări â căror pierdere este regretată şi pentru studiile de lingvistică. A. a fost lin scriitor fecund, erudit şi talentat, unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai noii sofistici (sec. II e.n.). în stil, adept al manierei asiatice, şi-a găsit o expresie proprie plastică pînă la cel mai sincer verism' ritmică şi sonoră, atît în limba greacă cît şi în cea latină, plină de nuanţe şi de fineţe. A. şi-a concentrat activitatea la Cartagina, centrul intelectual al provinciei, dar a reprezentat tendinţele generale ale secolului său, în care se încrucişau atîtea cunoştinţe şi credinţe, devenind un model cu puternică înrîurire asupra scriitorilor vremii sale.
O

OPERA. Manuscrise: Laurentianus, 68 (F), Florenţa, sec. XI, cuprinde Apologia, Metamorfozele, Florida: Laurentianus, 54 (L), scris de mina lui Boccaccio; Vaticanus, 2 (V) ar. 3384, sec. XV; Ambrosianus N, nr. 180, Roma. Edi-tio princeps: Roma, 1469. Ediţii: R. Helm şi P. Thomas, Leipzig, Teubner, ed. YI, 1972, ediţie completă; Apologia: C. Marchesi, Cas-tello Lapi, 1914; H.E. Butler şi A. S. Owen, Oxford, Clarendon, 1914: Apologia şi Florida: P. Vallette, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1924 (cu trad. franc.); Metamorfoze: W. Ad-lington} — S. Gasellee, Londra, Loeb, 1915; W. Heinemann, Cambridge, 1947 (cu trad. engleză); A. Giarratano — C. Frassinetti, To-rino, Paravia, 1960; R. Helm — W. Krenkel, Berlin, ed. VI, 1970 (cu trad. germ.); Pierre Grimal, Paris, Presses Univ.de France, 1963; D. S. Robertson, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1969, cu trad. lui P. Vallette; D. S. Robertson — E. Neumann, Zurich, 1952; G. Claus-snitzer, Leipzig, Reclam, 1972 (cu ilustraţii) Index Apuleianus: W. A. Oldfather — H. V. Can-ter — B. N. E. Perry, Middleton, Connecticuţ, American Philol. Association, 1934; Traduceri: F. Martini, Apuleio, Opere, 2 voi., Roma, For-migini, 1927; A. Rohde - R. Burk, Apuleius, Werke, Hamburg, 1961; Henri Clouard, Apt*«> Les Mitamorphoses, 2 voi., Paris, Garnier, 1934: C. Popa Lisseanu, Apuleius, Amor şi Ps</C"e> Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1924; I. Teodorescu: Apuleius, Măgarul de aur. Metamorfoze, Bucu 235 Augustinuâ re«ti, ESPLA, 1958, Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru Literatură, 1968, Apuleius, Metamorfoze, fragmente, In PNL, 1972, p. 316 — 363. REFERINŢE CRITICE: E. Cocchia, Romanzo e realtă nella vita e nell'attivită letteraria di Lucio Apuleio, Catania, Battiato, 1915; E. M. Haignt, Apuleius and his influence, New York, 1927; 31. Bernhard, Der Stil des Apuleius von Madaura, Stuttgart, Kohlhammer, 1927; E. Paratore, La novella in Apuleio, Palermo — Roma, 1928; p. Junghanns, Die Erzăhlungstechnik von Apuleius. Die Metamorphosen und ihrer Vorlag, Phi-lologus Suppl. Bând., XXIV, I, 1932; E. Casatorina, Apuleio Poeta, Catania, 1951; Q. Cau-tadella, Congetture al testo dell'Apologia di Apuleio, Genova, 1954; R. Helm, Apuleius' Apologia, ein Meistei-werh der zweiten Sophistik, Das Altertum, I, 1955; L. Callebat, Sermo cotidianus dans les Miiamorphoses d'ApuUe, Caen, 1968; Teresa Mantero, Amore e Psiche. Struttura di una fiabba di magia, Bergamo, Monti, 1973; P. G. Walsh, The Satyricon of Petronius and the Metamorphoses of Apuleius, Cambridge, Uni-versity Press, 1970; Ugo Caratello, Apuleio, uomo e romanziere, in Argentea Aetas, In memo-riam Entii V. Marmorale, Genova, 1973, p. 189 — 218. CD. AUGUSTINUS [Aurelius Augustinus], fiul lui Patricius şi al Monicăi; (354 e.n., Tha-gasta, Numidia — 430 e.n., Hippona, Numidia). Filosof, teolog, moralist, polemist, «maximus post apostolos ecclesia-rum instructor». Cel din urmă gînditor antic şi primul dintre scriitorii apuseni moderni (R. Pichon). Ideile sale filoso-fice-religioase, păstrate de-a lungul secolelor, au slujit în evul mediu ca fundament pentru instaurarea supremaţiei politice a bisericii catolice constituind una dintre sursele scolasticii timpurii. Viaţa Şi activitatea acestui scriitor sînt bine cunoscute din biografia întocmită de discipolul său Possidius, episcop în Numidia, ca şi din informaţiile pe care ni le oferă autorul însuşi în cuprinsul operelor sale Confessiones (Confesiuni) şi Retractationes (Retractări). După studii în oraşul natal, ca Şi în Madaura, oiaşul vecin, este trimis Pentru a-şi desăvîrşi pregătirea la Carta-gwa. Avînd înclinaţii deosebite spre poezie şi retorică, devine profesor de retorică şi predă această disciplină mai întîi la Thagasta, apoi la Cartagina, Roma şi Milano. Lectura operei lui Cicero, Horten-sius (azi pierdută), îi deschide drumul spre meditaţie şi filosofie. A. este atras mai întîi de doctrina maniheistă, care recunoştea rolul raţiunii în descoperirea adevărului religios. Decepţionat curînd de această doctrină, se îndreaptă spre filosofia vechii Academii, devenind sceptic. Ca profesor de retorică la Roma, practică scepticismul. Şederea la Milano reprezintă însă momentul decisiv pentru formaţia sa. Influenţa puternică pe care o exercită în acest oraş episcopul

Ambro-sius, familiarizarea lui cu neoplatonismul îi canalizează interesul spre creştinism. Retras la Cassiciacum, în apropierea oraşului Milano, cu un grup de prieteni, pentru a medita la noua credinţă, se hotărăşte definitiv pentru adoptarea ei. în 387 se reîntoarce în Africa. După un scurt popas la Cartagina, se stabileşte la Thagasta. în 391 este făcut preot la Hippona, iar în 396 este ales episcop în acelaşi oraş. Aici a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. Mai mult de jumătate din operele sale îndreptate împotriva sectelor şi ereziilor au caracter polemic. Pe lîngă aceasta, a scris numeroase lucrări de exegeză religioasă. La aceste scrieri se pot adăuga numeroasele sale scrisori (Epistolae) ca şi predicile (Sermones), culese şi publicate de discipolii săi. Cele mai importante opere ale lui A., prin care a rămas în literatura latină şi universală, sînt însă Soliloquia (Solilocvii), Confessiones şi De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). A murit în timpul asediului oraşului Hippona de către vandali, fiind apoi sanctificat de biserica creştină din Apus. O Opera, deosebit de bogată şi variată, cuprinzînd peste 100 de titluri, se împleteşte direct cu întreaga sa activitate. A. îşi începe cariera de scriitor ca profesor la Cartagina, cu lucrarea De pulchro et apto (Despre ceea ce este frumos şi potrivit). Din perioada retragerii sale la Cassiciacum datează cîteva opere scrise în maniera dialogurilor ciceroniene: De ordine (Despre ordinea tn succesiune);

istinus
236

••a Academicos (împotriva filosofilor '.mici), De vita beata (Despre viaţa tă). Rod al discuţiilor autentice cu enii săi, aceste cărţi, care pun în iţie cele trei părţi ale filosofiei antice sica, logica, morala — reprezintă amentul gîndirii lui A. Ca o urmare :tă a acestora, opera Soliloquia (Soli-i) redă confruntarea lui A. cu propria ■aţiune — «tamquam duo essemus, et ego» (ca şi cînd am fi fost doi, nea şi cu mine) — asupra problemelor scendente, A. fiind considerat creasolilocviului filosofic ca formă lite-de sine stătătoare. Anii petrecuţi la ;asta (388 — 391 e.n.) constituie o iadă fecundă; împreună cu prietenii proiectează elaborarea unor opere de ! întindere, printre care şi o enciclo-3 a artelor liberale. Au rămas doar un fragment din tratatele De musica pre muzică) şi De grammatica (Despre atică). Aceleiaşi perioade îi aparţine pera Principia rhetoricae (Principii lorică). Dar perioada cea mai fecundă reaţie începe după 387 e.n. Timp de e ani, A. a realizat o vastă operă de tolat. Intransigent apărător al puri-doctrinare, îşi îndreaptă atacul împo-. tuturor ereziilor vremii. Opere ca: toribus ecclesiae caiholicae et de moribus ichaeorum (Despre practicele bisericii ice şi despre practicele maniheilor), ibero arbitrio (Despre liberul arbitru), genesi, contra Manichaeos (Despre ;ă, împotriva maniheilor), De vera lone (Despre adevărata religie), Contra 'turn Manichaeum (Împotriva lui ■tus Manichaeus), De duabus anima-(Despre cele două suflete) lovesc în rina maniheistă. în alte opere apără rina împotriva donatiştilor: Psalmus •darius contra partem Donaţi (Psalmul dar împotriva sectei donatiste); De :smo (Despre botez) ; Breviculus colla-s cum Donatistis (Breviar despre dis-e cu donatistii) etc. Nu pierde din re nici erezii de mai mică importanţă, îndu-i pe arieni şi pe adepţii lui ■illianus. Cele mai de seamă opere ui A. sînt însă lucrările de exegeză ictrinei creştine şi cele în care se n dogmele acestei religii, dintre care fundamentale rămîn următoarele: De fide et symbolo (Despre credinţă şi simbol) • Confessiones (Confesiuni), publicate în anul 397; De natura boni (Despre natura binelui), în 405 e.n.; De doctrina chris-tiana (Despre doctrina creştină) între 397 şi 427; De civilale dei (Despre cetatea lui Dumnezeu), scrisă între 413 şi 426-De natura et origine animae (Despre natura şi originea sufletului), către sfîrşitul anului 419 e.n. Interesante pentru oglindirea activităţii lui A. sînt numeroasele sale epistole (Epistolae) prin care răspunde tuturor celor care îi cereau lămuriri asupra problemelor spirituale. Dintre aceste scrisori unele pot fi considerate drept adevărate tratate, ca de pildă, epistola 185, Ad Bonifacium (Către Bonifacius). Epistolele lui A. au importanţă şi astăzi, atît pentru istoria religiilor, cît şi pentru istoria civilizaţiei antice. Mărturie a prodigioasei sale activităţi sînt şi notele ste-nografice pe care ascultătorii le luau în timpul cuvîntărilor sale. Desigur, între aceste note, cunoscute astăzi sub numele de Sermones (Predici), unele sînt apocrife. Din Sermones reiese că A., cu tot prestigiul de care se bucura, nu se socoteşte un om deosebit de ascultătorii săi, ci un exeget care caută să explice, cu claritate şi simplitate, textele evangheliilor. Dar operele în care A. îşi dezvăluie întreaga măsură a talentului său de scriitor şi gînditor sînt Confessiones şi, mai ales, De civitate Dei. Concepută mai întîi ca o operă polemică, menită să ofere un răspuns acuzaţiilor scriitorilor păgîni care considerau creştinismul drept principala cauză a nenorocirilor abătute asupra Romei, opera De civitate Dei îşi lărgeşte pe parcurs cadrul, devenind o adevărată apologie. A fost începută în anul 413 şi compunerea ei durează pînă în 426. Este o lucrare imensă, scrisă fără grabă, publicată pe fragmente la intervale destul de mari, fără unitate perfectă, cu o documentaţie superficială uneori, cu multe digresiuni interesante, care întrerup fii'11' acţiunii. în primele cinci cărţi locul principal îl ocupă Roma. Parcurgînd istoria acestui oraş, A., pentru a-şi susţine teza, atrage atenţia că Roma a cunoscut, de-a lungul istoriei ei nenorociri mult mai mari decît cele actuale. Dar demonstra237

Auşustinus tia mai amplă a acestei idei, cu numeroase exemple din istoria universală, o lasă pe seama discipolului şi prietenului sau Orosius, care scrie opera istorică jldversum paganos historiarum libri VII (împotriva paginilor. 7 cărţi de istorie). Următoarele cinci cărţi conţin o critică a mitologiei păgîne, lipsită după părerea lui A., de idei morale şi principii stabile, universale. Pentru noi aceste cărţi sînt însă deosebit de preţioase datorită consemnării unor legende mitologice inedite. Restul operei (cărţile XI—XXII) cuprinde o amplă şi dezvoltată expunere a doctrinei creştine, conform căreia îşi duc viaţa adepţii noii religii. După A., neamul omenesc'se împarte în două categorii : « civitas improborum », care trăieşte după principii lumeşti («qui secundum hominem vivunt»), cealaltă, «civitas Dei, communio electorum», după principiile divine (« qui secundum Deum vivunt») (XV, 1). Dar această separare scriitorul însuşi o consideră ideală, nu reală. A. parcurge întreaga istorie a lumii, de la începuturile ei, pînă în zilele ce le trăieşte. Nu-1 interesează atît nararea exactă a evenimentelor, prezentarea şi interpretarea ştiinţifică a lor, cît explicarea diferitelor probleme de natură religioasă. Confessiones, operă în 13 cărţi, lasă să se întrevadă şi altă latură a talentului său literar: posibilitatea de a se apleca asupra sufletului omenesc şi de a-1 analiza în cele mai adînci frămîntări. Opera, care cuprinde însăşi istoria convertirii autorului, este, într-adevăr, pur personală, dar în ea se poate regăsi oricine. Conţine pagini de o fină pătrundere psihologică, într-o limbă originală şi plină de expresivitate. în Psalmul abecedar, a folosit o versificaţie foarte puţin clasică, aproape romanică. în Scrisori şi în Predici, foloseşte un limbaj apropiat auditoriului, întrebuinţînd frecvent mijloace oratorice. Confesiunile sînt, în schimb, o proză armonioasă şi suplă, colorată, pasionată şi, deseori, poetică. A. rămîne în literatura latină prin stilul său original, care este «cînd familiar, cînd doct», dovedind «cînd delicateţea lui Yergiliu, cînd întorsăturile neobişnuite ale lui Apu-leins, pasiunea lui Tertulian, monotonia Psalmilor şi chiar expresia suavă a lui Cyprian, una din cele mai prodigioase figuri de literaţi ai antichităţii Urzii» (C. Balmuş. Etude sur le style de Saint Augustin dans Ies Confessions et la Cile de Dieu). Opera sa a servit de model multor alţi scriitori, dintre care îi cităm pe Toma de Aquino şi pe Bossuet.
O OPERA. Manuscrise numeroase, datlnd chiar din veacul VII, ca de pildă, pentru Confessiones, Vaticanus, Eugippii 3375. Editio princeps, Bale, 1506. Ediţii: J. P. Migne, Patrologiae cursus completus, Series Latina, voi. XXXII—XLV; Corpus scriptorum ecclesiasticorum Latinorum, Viena, 1887-1923, voi. XII, XXV, XXVIII, XXXIII, XXXIV, XXXVI, XL, XLI-XLIV, LI-LIII, LVII, LVIII, LXIII, LXXVII; Bibliotheque augustinienne, Paris, Desclee de Brouwer, 1970 şi anii urm.; Deutsche Augusli-nusausgabe, Padeborn, Schonningh, lnceplnd din 1968; Confessiones: P. Knoell, Viena, Leip-zig, Teubner, 1896 — 1898; Skutella, Leipzig, Teubner, 1934; P. Labriolle, Les Confessions, Les Belles Lettres, Coli. Buăi, 1925 — 1926; ed. revizuită de J. Perret, Paris, Garnier, 1957 — 1960; W. Watts. Confessionum libri tredecim, Londra, Cambridge, Heineman, Harvard Univ. Press, 1946; De civitate Dei, Dombart, Teubner, 1877 — 1892; I. N. Dianu, De civitate dei, capitole alese, ed. III, Bucureşti, Reforma socială, 1923; P. Knoell, Contra Academicos, Viena — Leipzig, Teubner, 1922.

Traduceri: L. Bertrand, Les plus belles pages de Saint Augustin, Paris, 1912; P. Labriolle, Les Soli-loques, Paris, 1927;|Moreau, La Citi de Dieu, Paris, Garnier, f. dată; Van Bavel-Huissman, Ripertoire bibliographique de Saint Augustin (Augustiniana) II, 1952 şi urm. REFERINŢE CRITICE. Colecţii de studii: Augustinus Magister (congres internaţional); Htudes augustiniennes, Paris, 1954 — 1955; W. Montgomery, Augustins Life and Thought, London, 1914; Ch. Boyer, L'Idie de veHU dana la philosophie de Saint Augustin, Paris, 1920: R. Reitzenstein Augustinus als antiker tir"* ols mittelalterischer Mensch, Vortrăge, Bibi. Wart-burg, t|22 —1923, p. 28 —65; W. Parsons, A Stxtdy of vocabulary and rhetoric of the letters of St. Augustin, Washington,' 1923; G. Combes, La Doctrine politigue de Saint Augustin, Paris, 1927; G. Combes, Saint Augustin et la culture classique, Paris, Pion, 1927, E. Gilson, Intro-

Ausonius
duction d l'eiude de Saint Augustin, Paris, Vrin. 1929; U. Moricca, San Agostino, Torino, 1930; C. Balmuş, Etude sur le slyle de Saint Augustin dans Ies Confessions et la Citi de Dieu, Paris, Les Belles Lettres, 1930; K. Svoboda, L'Esthi-tigue de Saint Augustin, Paris, 1933; J. Finaert L'Evolution litt&raire de Saint Augustin, Paris, 1939; J. Finaert, Saint Augustin rheteur, Paris, 1939; I. H. Marrou, Saint Augustin et la fin de la culture antique, Paris, Boccard, 1949; ed. IV, 1958; P. Courcelle, Recherches sur les Confessions de Saint Augustin, Paris, 1950; H. J.Dies-ner, Studien zur Gesellschaftslehre und sozialen Haltung Augustins, Halle-Salle, Niemeyer, 1954 ; I. H. Marrou, Saint Augustin et l'augustinisme, Paris, 1955; M. Pellegrino, Le Confessioni di S. Agostino, Roma, 1956; M. Testard, Saint Augustin et Ciceron, Paris, 1958; Harald Hagen-dahl, Auflustine and the Latin Classics, 2 voi., Stockholm, GOteborg, Almqvist şi Wiksell, 1967.

F.M. AUSONIUS [Decimus Magnus Ausonius] (310 e.n., Burdigala [Bordeaux] Franţa— c. 395 e.n.?). Poet. Fiul unui medic vestit. După studii făcute la Burdigala, cu profesori renumiţi, a profesat avocatura şi a devenit profesor în oraşul natal. în anul 367, este chemat la Treveri de împăratul Valentinian şi numit preceptorul fiului său Gratianus. Rămîne 20 de ani la curtea imperială, fiind onorat cu diferite demnităţi, printre altele aceea de consul (379). Cînd Gratianus ajunge împărat, poetul este copleşit cu funcţii de răspundere. A fost pe rînd guvernator al provinciilor Africa, Italia şi Gallia. La Roma se bucură de prietenia şi atenţia oamenilor de litere, a curtenilor şi chiar a împăraţilor Gratianus şi Teodosiu cel Mare. După asasinarea lui Gratianus, în 383, poetul părăseşte capitala. Din acest moment nu se mai ştie nimic despre el. A scris poezie în toate genurile şi în ritmuri diferite: epigrame, poeme, pasteluri, idile, scrisori etc. Versurile sale prezintă mare valoare documentară întrucît zugrăvesc aspecte ale vieţii sociale din imperiul roman de apus (sec. IV e.n.). «Detest multe din cele ce-am scris, unele chiar nu-mi mai produc plăcere, dar versul care-mi aminteşte de tata, aş vrea să-1 recitesc întruna». Aceste slove, înscrise
238

în Parentalia (culegere de poeme închinate rudelor apropiate), mărturisesc detaşarea scriitorului faţă de propria-i operă. Om de litere cu valenţe multiple, A. a fost înainte de toate un versificator fecund. De la el au rămas 146 epigrame cu o metrică variată; Commemoratio professorum Burdigaliensium, 24 de elogii pentru foştii profesori şi colegi de la Universitatea din Burdigala; Luduş septern sapientium (Şcoala filosofică a celor 7 înţelepţi); Epitaphia, 27 de epitafe, unele din cîte un singur distih, laude pentru vitejii căzuţi în războiul troian; Parentalia, în distih elegiac, poeme închinate rudelor apropiate. O muncă de mare curaj a fost transpunerea în versuri a biografiilor celor 12 Cezari, Vitae duodecim Caesa-rum, scrise de Suetoniu. într-un catalog cuprinzînd 14 poeme, intitulat Ordo nobilium urbium (Oraşele vestite ale imperiului), evocă, la urmă, cu nostalgie, oraşul său natal. Poetul descrie amănunţit traiul marilor demnitari din perioada de declin a imperiului, dar nu se ocupă de problemele majore, de viaţa politică, de frămîntările sociale ale vremii sale. Şi totuşi, prin varietatea informaţiilor, prin arta versificaţiei, a izbutit să-şi asigure gloria literară. Ephemeris (însemnări zilnice) sînt notaţii elocvente pentru maniera în care strîngea material şi îşi pregătea compoziţiile. Şi în Epistole, în număr de 24, lipsesc informaţiile politico-sociale, deşi aici şi-ar fi găsit locul cel mai potrivit. Pastelurile, incluse în volumul Liber eclo-garum (Idile), în iambi şi anapeşti, conţin versuri preponderent descriptive: «Era în primăvară, cînd frigul dimineţii răzbate şi se simte prin zorii de şofran./O boare precedase chiar caii Aurorei, / grăbindu-i să întreacă zăduful diafan. / Dornic de-o recreare, în faptul dimineţii /Călcam printr-o grădină stropitele alei;/pe lujeri de legume, pe pătulirea ierbii,/ Văzui bru-ma-ngheţată cum atîrna scîntei...» {Rosae, idila 14,1 şi urm.). Deosebită valoare poetică are poemul Mosella, descriere în versuri elegiace a călătoriei de la Treveri spre Burdigala, pe apele rîului Mosella, cînd poetul părăseşte definitiv capitala imperiului de apus. Ritmul sprinten şi corect din acest poem, adecvat subiectului, degajă un umor autentic, susţinut de bucuria
243

Caesar rării triumfă, lipsind tentaţia calofiliei, construcţiilor artificiale. Fraza se caracterizează prin claritate în construcţie şi distincţie în alegerea conjuncţiilor. Conştient de efectele stilistice pe care le comportă parataxa, C. o întrebuinţează cu predilecţie atunci cînd doreşte să pună în relief faptele exprimate de predicatele propoziţiilor juxtapuse şi să pună surdină legăturilor logice. Cînd insistă asupra conexiunilor între judecăţi şi raţionamente, fraza lui capătă amplitudinea unei construcţii de largă respiraţie. Atît de scrupulos era C. în construcţia propoziţiilor în frază şi a frazelor în perioadă, încît evită întrebuinţarea unor anumite conjuncţii. Cronicile lui despre războiul cu gallii şi despre războiul civil n-au rămas fără ecou. Pollio, care a fost martor ocular la trecerea Rubiconului, afirmă că dacă autorul lor ar fi avut timp, ar fi corectat multe aserţiuni din Însemnările despre războiul cu gallii, care nu corespund întocmai adevărului. Critica lui Pollio trebuie înregistrată însă cu precauţie. Quintilian îl recomandă pe C. în calitate de orator. Tacit îl laudă. Plutarh şi Appian l-au folosit ca izvor. în evul mediu, era mult citit. Maximus Planudes (mort în 1310) 1-a tradus în greceşte. Renaşterea manifestă un deosebit interes pentru el. Pe-trarca, scriind o biografie a lui C, a folosit ambele opere. Umanistul german Nico-demus Frischlin (1547 — 1590), inspirin-du-se din De Bello Gallieo, a scris o piesă de teatru pentru şcoli, intitulată Helvetiogermani. Napoleon I şi Napoleon III, în calitatea lor de strategi, au studiat operele lui C. cu deosebit interes. Pentru istoricii şi arheologii moderni, opera sa este o autentică sursă. în primele clase de învă-ţămînt al limbii latine, ea este studiată pentru regulile clasice ale sintaxei si pentru eleganţa vocabularului latin.
O 'JPERA. Manuscrise: Clasa A: Bongarsianus, Amsterdam, sec. IX/X; Parisinus nr. 5763, Sec-X; Parisinus, nr. 5056, sec. XII şi Vati-canu* nr. 3864. Clasa B: Thuaneus sau Pari-™*u« nr. 5764, sec. X ; Vindobonensis nr. 95, sec. ~H; Vaticanus nr. 3324, sec. XI; Riccardianus, orenţa, nr. 541. sec. XI-XII. Codicil din ■ A cuprind numai cele opt cărţi din De Bello Gallieo; cei din ci. B întreaga operă a Iui C. şi operele continuatorilor. Editio princeps; Roma, 1469. Ediţii: BellumGallicum: L. A. Constans, Bellum Gallicum, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1926; ed. II, 1941; F. Fiig-ner — M. Kriiger, Leipzig — Berlin, 1928; Otto Seel, Leipzig, Teubner, 1961; B. Doer, Leipzig, Teubner, 1968, ed. definitivă; M. Rambaud, De Bello Gallieo, 2 voi., Paris, Presses Univ. de France, 1965; 1967; J. Haumort, La Guerre des Gaules, avec les commentaires de Napoleon, Paris, Bonnot, 1970; Bellum Africanum: R. Schneider, Berlin, Weidmann, 1905 ; A. Bou-vet, Bellum Africum, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bud6, 1949, cu trad. şi coment.; Bellum Alexandrinum: R. Schneider, Berlin, Weidmann, 1888; J. Andrieu, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Budtî, 1953; Bellum civile: H. Holder, Leipzig, Teubner, 1898; P. Fabre, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1936; ed. IV, 1954; M. Rambaud, De Bello Civili, Paris, Presses Univ.de France, 1970; Bellum Hispaniense: A. Klotz, Leipzig, Teubner, 1927 (ed. definitivă); A. Klotz — W. Trillitzsch, C. Iulii Caesaris Com-mentarii, ed. completă, Leipzig, Teubner, 1964. Traduceri: H. J. Edwards, The Gallic War, Londra, Cambridge Harvard University, 1946; K. Btichner, Der Gallische Krieg, Stuttgart, Reclam, 1968; T. D. Ştefănescu, Cucerirea Galiei de către romani, Craiova,

Ramuri, 1913; Cucerirea Galliei, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1924; R. Albala, Războiul împotriva galilor, fragmente, In PIL, p. 11 —42; fragmente In PL, p. 141 — 169; ed. II, f.d., p. 138-160; VI. Iliescu, Războiul cu Gallia, fragmente din c. VI. In IIR, voi. I, 1964, p. 179 — 181 ; J. Vilan-Unguru, Războiul gallic şi E. Poghirc, Războiul civil, In C. Iulius Caesar, Războiul gallic. Războiul civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964; J. Vilan-Unguru, Războiul alexandrin şi E. Poghirc, Războiul african, Războiul spaniol şi Fragmente, In C. Iulius Caesar, Fragmente. Opera apocrifă, Bucureşft; 1967. REFERINŢE CRITICE: Ph. Fabia. De ora-tionibus quae sunt in Commentariis Caesaris de Bello Gallieo, Paris, Thorin, 1889; C. Jullian, Vercingitorix, Paris, Hachette, 1911; reeditare, 1965; La Conquite Romaine, In Histoire de la Gaule, voi. III, Paris, Hachette, 1920; A. Klotz, Căsarstudien, Leipzig — Berlin, 1911 ; Ed. Meyer, Caesar's Monarchie und das Principat des Pom-peius, Berlin, 1919; M. Gelzer, Cdsar, Der Poli-tiher und Staatsmann, Stuttgart — Berlin, 1919;

€alpurnius Siculus
244 trad. engl, Oxford, 1968; L. A. 'Constans, Guide Ulitstri des campognes de Cisar era Gaule, Paris, 1929; P. Huber, Die Glaubvsiirdigkeit Căsars in seinem Bericht ilber den gallischen Krieg, Bamberg, 1931; G. Costa, Giulio Cesare, La vita e l'opera, Roma, 1934; J. Carcopino, Cesar, Paris, 1936; ed. VII, 1970; M. Rambaud, L'Art de la diformation historique dans Ies Com-mentaires de Cesar, Paris, 1953; ed. II, 1966; J. Madaule, Cesar, Paris, 1959; ed. II, 1961; Vladimir Hanga, Caius Iulius Caesar, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967; F. Heubner, Das Feinbild in Caesars Bellum Gallicum, Diss. Rostock, 1971; D. E. Koutroubas, Die Darstel-lung der Gegner in Caesars Bellum Gallicum, Diss. Heidelberg, 1972.

N.I.B. CALPURNIUS SICULUS [Titus Calpur-nius Siculus] (sec. I e.n., Sicilia?). Poet bucolic. Contemporan cu Nero. Nu se •cunosc date biografice, afară de unele referiri personale la vicisitudinile prin care a trecut. Se presupune că a fost libert al familiei Galpurnia. Lipsit de succes în lupta cu nevoile materiale, poetul părăseşte Roma plecînd în Spania. A fost ajutat de un protector influent (Seneca? C. Calpurnius Piso?) pe care îl citează sub numele convenţional de Meliboeus. Autorul a 7 bucolice. Apreciat de posteritate, C.S. a găsit şi imitatori (ex. Neme-sianus). Antichitatea obişnuia să-i editeze poemele în Culegeri, alături de alţi poeţi (îndeosebi cu Nemesianus), antologări de acelaşi gen efectuîndu-se şi în evul mediu.
O

Cele şapte bucolice sau ecloge, păstrate de la C.S., unele erotice, altele convenţional bucolice, conţin dispute dialogate între păstori. Deşi poetul a împrumutat motive şi teme bucolice de la Teoerit şi, îndeosebi, de la Vergiliu (pentru acesta din urmă avea un adevărat cult), se află departe totuşi de autenticitatea şi frumuseţea cîntecului bucolic vergilian. După o scurtă introducere, Bucolica II, de pildă, se desfăşoară ca o succesiune de stanţe alternate, în patru versuri, rostite pe rînd de un păstor şi un grădinar. Din acest poem, lipsit de suflu poetic, se desprinde mai degrabă un sentiment tulbure, de nelinişte şi amărăciune, întreţinut de meditaţii filosofice străine modului de a gîndi al lui Vergiliu. Bucolica III începe printr-o introducere dialogată dar, pe parcurs, capătă înfăţişarea unui cîntec de jale pentru pierderea femeii iubite, amintind de Idilele III şi XIV ale lui Teoerit şi de Bucolica II a lui Vergiliu. BucolicaV este, în schimb o pastorală în adevăratul înţeles al cuvîn-tului, pastişată după Vergiliu. Bucolica VI, amintind atît de Teoerit, cit şi de Bucolica III a lui Vergiliu, cuprinde o aprigă dispută pentru premiu, izbucnită între artişti populari care doreau să se întreacă în măestria cîntecului pastoral. Bucolicele I, IV şi VII formează un grup aparte, căci sînt destinate preamăririi împăratului Nero, a cărui domnie este considerată drept o nouă «vîrstă de aur» (Bucolica I, 44 şi urm.L Tot din aceste compoziţii aflăm cele mai multe amănunte despre condiţia poetului, despre relaţiile ce izbutise să le stabilească cu influenta familie Calpurnia (C. Calpurnius Piso pare să fi fost protectorul său direct, Bucolica IV, 53 şi urm.; I, 94 şi urm.). în aparenţă, structura compoziţională şi motivele întil-nite în Bucolicele citate sînt un decalc după Vergiliu, pe care poetul 11 proclamă modelul său preferat (Bucolica IV, 62—63J. Ca şi Vergiliu, C.S. se ascunde sub un nume pastoral, acela de Corydon (Bucolica I şi VII,). Evocarea unei « vîrste de aur » aminteşte de Bucolica IV vergiliană, iar epitetul de «iuvenis deus» (zeu tînăr), acordat de poet lui Nero, în Bucolicele IV şi VII, poate fi apropiat de epitetul similar pe care Vergiliu îl dă lui Octavian în Bucolica I. Realitatea este că aceste cîntece de adulaţie, îndepărtate de expresia firească şi directă a personajelor vergiliene, au fost compuse cu scopul de a deveni o platformă de apropiere de cercul literar în care se afla însuşi Nero. De aici, caracterul lor manierist, afectat, scădere agravată prin numeroasele «împrumuturi » din opera unor poeţi augustani, din Ovidiu îndeosebi. De aceea, pe alocuri, poemele lui C.S. apar ca un conglomerat de preluări, în ciuda eforturilor poetului de a fi un succesor al lui Vergiliu, în adevăratul înţeles al cuvîntului, cu care, la un moment dat, după cum singur mărturiseşte (Bucolica IV, 64), a avut intenţia sa se şi întreacă. Vocabularul şi versificaţi-* toţi cetăţenii patriei. Virtuţile lui literare, unite cu cele de cetăţean, au determinat oosteritatea să-1 admire cu entuziasm, să-1 imite. Anticii îl socoteau un veritabil savant pentru timpurile cînd a trăit: «Cato-nem illum senem doctissimum illis temporibus» (Bătrînul Cato, cel mai învăţat om din acele timpuri) (Cicero, Pro Archia poeta oratio, VII). în evul mediu, în Renaştere, în anii epocii moderne, admiraţia pentru C. a crescut, scriitorul fiind socotit un «precursor al prozei artistice latine».
O OPERA. Manuscrise: Marcianus, Florenţa, ms. pierdut, după care Poliziano a întocmit prima ed. a operei De re rustica; Parisinus nr. 6884, sec. XII; două ms. Laurentiani la Florenţa, sec. XIII. Editio princeps: A. Poliziano, 1471, Roma. Ediţii: operele integrale, afară de tratatul despre agricultură: H. Jordan, M. Cato-nis quae supersunt praeter librum De re rustica, ed. II, Leipzig, Teubner, 1880; Origines: H. Pe-ter, Historicorum Romanorum Reliquiae, I, 1914, p. c. XXVII-CLXIV; W. A. Schroeder, Origines, cartea I, Beitrăge zur hlass. Philol, XLI, Meisenheim, Hain, 1971, cu trad. germ.; Discursuri (fragmente) In H. Malcovati, Orato-rum Romanorum Fragmenta, Torino, Paravia, 1953, p. 12 —97; De agri cultura: H. Keil— G. Gotz, De agri cultura 3 voi., Leipzig, Teubner, 1922; W. F. Hooper - II. B. Asb, Londra, 1934 ; Al. Donaţi, Roma, Coli. Romana; ed. II, 1947; P. Tliielscher, Berlin, 1963, cu trad. In germ. şi coment.; A. Mazzarino, Leipzig, Teubner, 1963. Traduceri: VI. Iliescu, fragmente din De agri cultura în CTIA, p. 162—163. REFERINŢE CRITICE. M. Gerosa, La prima enciclopedia romana: i libri ad Marcum filium di Catone Censorio, Pavia, 1911; O. Rossi, De Catone graecarum litterarum oppugnatore, latini-tatis acerrimo defensore, Roma, Athaeneum, 1922; B. Janzer, Historische Vntersuchungen zu den Redenfragmenten des M. Porcius Cato, Wiirz-fcm-g, 1937; F. della Corte, Catone Censore, Augusta Taormina, 1949 ; E. V. Marmorale, Calo ■Maior, ed. II Bari, 1949; A. Mazzarino, Jnfro-duzione al De agri cultura di Catone, Roma, •952; D. Kienast, Cato der Zensor, Heidelberg, ,954;Tr. Costa, Cato, In ILL, 1972, p. 280 — 293; ->• Timpe, Le origini di Catone e la storiografia latina, Padova, 1970; P. L. Schmidt, Catos Epistula ad M. filium und die Anfănge der romischen Briefliteratur, Hermes, C, 1972, p. 568 — 576; F. Della Corte, Catone Censore. La vita e la fortuna, ed. II, Florenţa, La Nuova Italia, 1969.

D.C. CATUL [Caius Valerius Catullus] (c. 87 î.e.n., Verona — c. 54 î.e.n., Sirmium). Poet liric. Părinţii, se pare, au avut o stare materială bună. Caesar se număra printre oaspeţii casei. Primele elemente de instrucţie le-a primit la Verona. Ştirile transmise de antichitate ni-1 prezintă pe C. la Roma, în mijlocul unei societăţi alcătuite din oameni de litere, de poeţi, istorici, gramatici şi oratori, precum: Cornelius Nepos, Valerius Cato, poet şi gramatic, care trecea drept şeful şcolii denumită a « poeţilor noi» («neoteroi»), Licinius Calvus, orator şi poet, Helvius Cinna, autorul unui celebru poem intitulat Zmyrna. Din opera lui C. reiese că poetul a mai cunoscut pe Cicero, pe celebrul orator Q. Hortensius Hortalus, pe Asinius Pollio. Principalele evenimente ale vieţii sale au fost: dragostea pentru Lesbia, întâlnirile şi petrecerile cu prietenii, călătoriile la Verona, călătoria în Bitinia, în anul 57 — 56 î.e.n., după care poetul, reîntors dezamăgit, se retrage la reşedinţa sa de la Sirmium, unde se sfîrşeşte din viaţă. De la C. ne-a parvenit o culegere de 116 poezii, rînduite după criterii formale. Prima parte cuprinde

poemele mici ca întindere (1 — 60), compuse în diferiţi metri, în a doua figurează cele mai întinse, dintre care unul singur depăşeşte 400 de versuri, iar în ultima parte figurează epigrame, scrise în distih elegiac. Ordinea aceasta nu are nimic comun cu aceea în care au fost .compuse şi publicate. în dedicaţia făcută lui fCornelius Nepos, poetul mărturiseşte că acesta îi aprecia « nimicurile». în opera lui C. sînt, de fapt, doi poeţi: cel al versurilor în care-şi exprimă direct — fără căutări imagistice şi stilistic savante — violenta pasiune pentru Lesbia — şi poetul savant, care cîntă personaje mitologice în versuri cizelate cu desăvîrşită artă. în acest grup de poeme efortul de imaginaţie şi meşteşugul artistic au preponderenţă evidentă asupra emoţiei personale.
O

Catul 248 Lesbia este personajul principal al romanului de dragoste nefericită a poetului. Marea lui iubire nu 1-a împins spre visare melancolică sau extaz, pasiunea manifes-tîndu-se ca o flacără violentă: «Să trăim, Lesbia mea, şi să ne iubim / şi pe ocările bătrînilor posaci / Să nu dăm mai mult de-o para ... / Dă-mi o mie de sărutări apoi o sută, / Apoi iarăşi o mie şi încă o sută / Şi mereu încă o mie şi o sută / Şi-apoi, cînd mii de sărutări ne vom fi dat / Să-ncurcăm numărul lor nenumărat, ca să nu ştim cîte-au fost / Sau ca nimeni să nu ne pizmuiască / Cînd va vedea că sînt atîtea sărutări» (Poezia 5). In altă poezie (7), sărutările fără număr sînt comparate cu nesfîrşitele fire de nisip ale pustiului african sau cu stelele de pe cer, care «cînd trece noaptea, privesc la tainicele iubiri». Nota savantă pătrunde abia atunci cînd poetul aminteşte de Cirena (nordul Africii), de templul lui Ammon, de mormîntul lui Battus. Dragostea pentru Lesbia o compară în alt poem (51) cu un foc subţire: «Limba îmi amorţeşte, un foc subţire îmi curge în vine, urechile îmi vîjîie, luminile ochilor îmi sînt acoperite de un întuneric de noapte». Aceste versuri sînt o transpunere celebră, în limba latină, a unui poem scris de Sappho. Nota romană se face auzită abia în ultima strofă, cînd poetul îşi spune: « Trîndăvia, Catul, asta îţi face ţie rău. Prea mult exulţi în trîndăvie şi prea mult te bucuri de fericire! Trîndăvia a pierdut şi regi, şi oraşe înfloritoare». Chipul Lesbiei apare vag prezentat în poezia 86, în comparaţie cu Quinctia, « albă, înaltă, dreaptă», dar căreia poetul îi refuză epitetul de «frumoasă ». Dimpotrivă — ne spune el — Lesbia este nu" numai «frumoasă», dar a răpit tuturor celorlalte femei farmecul lor. în versurile de durere şi de revoltă împotriva infidelităţii iubitei, îndrăgostitul creionează cu duritate chipul Lesbiei, văzut grotesc: « noroi», «femeie desfrînată », cu « mers urît», femeie ce« rîde ca o mimă, prosteşte, din gura ei de cîine» (42). Acuzele sînt neiertătoare: « Coelius, Lesbia mea, Lesbia aceea, acea Lesbie pe care Catul a iubit-o mai mult decît pe sine şi decît propriii săi ochi, se întinde pe la răspîntii şi prin înfundături cu urmaşii mărinimosului Remus» (58). Această vehemenţă aminteşte incisivitatea poetului Arhiloh din Păros. Moartea fratelui său (poemul 68) i-a inspirat lui C. versuri duioase în care dragostea fraternă îi îngăduia folosirea unor reminiscenţe mitologice. Alteori (poezia 101, scrisă cu ocazia vizitei pe care o face la mormîntul fratelui său, la capul Rhoeteus în Troada), poetul se exprimă simplu şi cu atît mai expresiv: «Acum, primeşte drept ofrandă, aşa cum ne-a fost lăsat de obiceiul strămoşesc, aceste daruri triste, udate din belşug de lacrimile fratelui tău si, pentru veşnicie, adio, fratele meul». in toate poeziile în care poetul exprimă sentimente personale — dragoste pentru Lesbia, dragoste de frate, gingăşia afecţiunii prieteneşti, mînia împotriva adversarilor — mijloacele artei sale sînt de o rară simplitate. Foloseşte cuvinte obişnuite, rareori recurgînd la comparaţii (firele de nisip din Libia pentru mulţimea sărutărilor pe care le cere Lesbia, sau floarea livezii, tăiată de fierul plugului, aşa cum a fost ucisă dragostea lui pentru Lesbia) sau la hiperbole (Lesbia ţine în braţe trei sute de amanţi deodată). Natura, în genere, apare puţin evocată. în poezia catuliană sintaxa este cea obişnuită, iar fraza simplă, doar ici-colo cîte un grup de două-trei întrebări retorice; vocabularul e cel curent, de toate zilele. Rar se întîlnesc epitete ornante. Trivialităţile, în schimb, sînt numeroase. în timp ce compunea versuri în care, cu sinceritate netulburată de nici o tendinţă de rafinament erudit, îşi exprima iubirea pătimaşă sau sfîşierile deziluziilor, C. scria şi poezii în stil alexandrin, mult apreciate de «şcoala noilor poeţi». Unele din ele sînt adevărate «epyllia», mici epopei mitologice, în colecţia pe care ne-a transmis-o antichitatea, aceste poezii poartă numerele 63, 64, 66, 61, 62. Attis este numele convenţional pentru poemul 63, una din cele mai frumoase compoziţii ale genului. Tînărul Attis porneşte pe mare spre Frigia, ţara cultului zeiţei Cybele, cunoscută la Roma şi sub numele de Magna Mater. Ajuns pe pămînt frigian, Attis, cuprins de delirul orgiastic al zeiţei Cybele, îşi u°ide bărbăţia, apoi, chemîndu-şi tovarăşii de cult, pornesc într-o goană orgiacă, în sunetele stridente ale timpanelor, flaute249 lor şi tobelor, spre muntele Ida, pe care «e găsea sanctuarul zeiţei. Cum ajung la sanctuar, un somn profund îi cuprinde pe adoratorii veniţi în goană frenetică. A doua zi, la răsăritul soarelui, Attis se deşteaptă. Scăpat pentru cîteva clipe de sui» puterea zeiţei, fuge şi ajunge pe ţărmul mării. îngrozit de implicaţiile automuti-lârii sale, îşi plînge patria şi prietenii. Zeiţa, pentru a-1 readuce printre adoratorii săi, trimite, un leu, animalul său sacru, la a cărui apariţie Attis reintră în pădurea în care se găsea sanctuarul Cybelei, de unde n-avea să mai iasă niciodată. Epi-thalamium Pelei et Thetidos (Nunta zeiţei Thetis cu Peleu) este subiectul poemului 64. Corabia Argo, pe care se găsea şi Peleu, porneşte spre Colhida, ca să readucă în Grecia lîna de aur. Nereidele ies din valuri să admire această minunăţie. Privind nimfele marine, Peleu se îndrăgosteşte de Thetis. Ea nu refuză căsătoria cu un muritor, avînd consimţămîntul lui Iupiter. Soseşte ziua nunţii. Invitaţii aduc daruri. Printre aceste daruri se găseşte şi un covor, pe care este broda; 3 scena în care Ariadna este părăsită de Teseu. Zeii vin să-i felicite pe tinerii căsătoriţi, iar Parcele prevestesc glorioasa viaţă a lui Ahile, care se va naşte din această căsătorie. De Coma Berenicis (Cosiţa Berenicei) este poemul nr. 66, tradus după Calimah. Pentru a obţine întoarcerea norocoasă a soţului său Ptolemeu din războiul împotriva Siriei, regina Berenice aduce drept ofrandă zeiţelor o cosiţă din părul ei care, dispărînd din templu,'este descoperită de astronomul Conon printre constelaţii. Altele sînt, în schimb, tonul şi ana în cele două epitalamuri rămase de la C. Primul (61), In nuptias Iuniae et Manlii, cinsteşte nunta lui Manlius şi a Iuniei Aurun-culeia. El numără 235 de versuri, grupate în strofe de cîte cinci stihuri. Strofele exprimă momente sau imagini din ceremonia nupţială. Iată cîteva: exortaţie zeului Hymenaeus să vină la căsătoria Iuniei fu Manlius (v. 1 — 35); fecioarele să intoneze 'cîntecul nupţial (v. 35—40), adresat zeului Hymenaeus, pentru ca Zeul să însoţească cu mai multă plăcere pe Zeiţa Venus fv. 40—45); nici un zeu nu-i mai dorit de îndrăgostiţi, de părinţi, de fecioare, de tînărul căsătorit (v. 46—55); nici zeiţa Venus n-are prea mare putere fără el, nici o casă nu poate să aibă vlăstare şi să perpetueze neamul (v. 56—75); lunia să vină fără teamă, soţul ei o va îmbrăţişa, aşa cum viaţa îmbrăţişează un arbore (v. 76—121);'copiii să ridice făcliile de nuntă, căci se vede venind mireasa; glumele să răsune (v. 121 —130); ginerele să dea nuci copiilor... (v. 131 — 150); mireasa să nu refuze nimic mirelui (151 — 155);... să treacă pragul într-un ceas bun (v. 165—170);... un mic Torqua-tus, în scurtă vreme, să vină pe lume, rîzînd dulce tatălui său (v. 216 —220);... fecioarele să-nchidă uşile, căci cîntecul s-a terminat, iar soţii să trăiască în deplină fericire (v. 231 — 235). După cum se vede, epitalamul catulian este de fapt o mică naraţiune a ceremoniei nupţiale, dar diferitele momente sînt sugerate mai mult prin îndemnuri, urări, şi prin întrebări decît prin expuneri propriu-zise. De aici abundenţa de imperative, conjunctive şi optative.' Şi, totuşi, aceste mici tablouri, constituite mai mult din ceea ce trebuie să se facă la o ceremonie nupţială decît din ceea ce s-a făcut sau se face, sînt de o rară gingăşie şi suavitate, străbătute de emoţia solemnităţii momentului, subliniată discret prin cîteva aluzii la însemnătatea căsătoriei pentru societatea romană. Celălalt

epitalam (62), scris sub forma unui dialog între un cor de băieţi şi unul de fete, aminteşte de o creaţie similară a poetei Sappho. Mult mai scurt decît primul (67 de versuri), conţine îndemnuri către tînăra mireasă de a se supune legilor căsătoriei. C. are mari merite şi în domeniul versificaţiei, cele 116 poezii demonstrînd o perfectă cunoaştere a artei poetice. Din punct de vedere prozodic foloseşte numeroase tehnici de versificare. Sappho şi Anacreon, Hipponax, Arhiloh şi alexandrinii i-au servit de model. Mijloacele artistice folosite dovedesc stă-pînirea întregului arsenal poetic al timpului său. Alexandrinismul îi oferise cele mai rafinate procedee poetice. Modul în care le foloseşte este determinat de natura sentimentelor care-1 însufleţesc. Dacă în poezia de inspiraţie autobiografică, portretele, naraţiunile, descrierile, dialogurile — de cele mai multe

Catul ori abia schiţate, sînt fireşti şi necăutate, ele devin greoaie şi încărcate acolo unde izvoarele creaţiei sînt imaginaţia şi erudiţia. Elocventă este în această privinţă maniera în care a descris portretele lirice ale Lesbiei şi Ariadnei. Discursul poetic, lapidar şi sugestiv în poezia « personală», fără insistenţă asupra culorii, devine obositor în poemele de tip alexandrin. în general, se poate spune că poetul n-a avut darul naraţiunii. Descrierea şi analiza psihologică sînt procedee de predilecţie. Şi aci aceeaşi deosebire între cele două surse de inspiraţie. Erudiţia, în special cea mitologică, atît de discret întrebuinţată în poezia personală, se transformă într-un balast pe alocuri supărător, în poezia de manieră alexandrină. Stilul şi procedeele lingvistice evidenţiază această diferenţiere: vocabular obişnuit, familiar, presărat adesea cu cuvinte triviale, iară multe epitete în poezia personală; dimpotrivă, fraze scurte, căutate, diminutive, multe epitete, expresii preţioase, forme greceşti (în onomastică îndeosebi), figuri retorice în celelalte poeme. în general, poetul imprimă stilului său un ritm vioi, limbajul este, de regulă, direct, tendinţa de comunicare spontană predominînd în majoritatea poemelor aparţinînd creaţiei personale. C. a fost un adept al curentului alexandrin, pe care 1-a şi încetăţenit la Roma, dar viaţa a conferit operei sale o prospeţime şi originalitate pe care nu le puteau da operele provenite din izvor elenistic, în literatura latină opera lui C. marchează un moment de seamă. El a imprimat poeziei neoterice pecetea temperamentului şi a talentului său. Deşi a suferit influenţe variate, modelele literare nu s-au transformat decît rareori în tipare fidel respectate — ca de pildă în Cosiţa Berenicei — dar şi în aceste cazuri originalitatea talentului şi-a spus în cele din urmă cuvîntul. Mulţi critici au văzut în poezia lui C. primele indicii ale romantismului, sensibilitate, violenţă în dragoste şi în ură, protest contra unor forme de viaţă incompatibile cu demnitatea de om. Alţii au apreciat efortul spre perfecţiune în tehnica versului, alţii, armonia scurtelor sale poeme. Fără creaţia poetică a lui C, deschizătoare de noi drumuri, nu se poate însă interpreta şi înţelege nici creaţia 250 poeţilor augustani, toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, debitori talentului fără precedent al lui C. O OPERA. Manuscrise: Cel mai vechi este Thua-neus (T), numit astfel după fostul posesor; se află la Paris, datează din sec. IX şi nu conţine declt poema 62. La 19 oct. 1375, a fost terminat de scris Germanensis (G), pe pergament de o mină destul de atentă. Amlndouă aceste ms. se păstrează la Biblioteca Naţională din Paris. Tot din sec. XIV datează şi ms. păstrat la Oxford (O), scris In nordul Italiei. G şi o slnt ms. de bază, copiate, amlndouă, după un prototip pierdut. Există peste 70 de ms. din sec. XV, care nu prezintă Insă aceeaşi importanţă ca G şi O. Romanus (R), descoperit la biblioteca Vaticanului, pare că datează de la finele sec. XIV şi prorine din alt prototip declt G. şi O. Bononiensis (B), păstrat la biblioteca univ. din Bologna, a fost terminat de scris la 24 mart. 1412. Datanus (D), a fost In proprietatea lui Carlo Daţi; scris In 1463, prezintă unele lecţiuni bune. Este greu de restabilit filiaţia exactă a acestor ms. şi discuţiile slnt Încă In curs. Editio princeps: 1472. Ediţii; una dintre cele mai vechi este aceea a lui H. Avancius, Veneţia, 1502 şi 1515; Aehilleus Statius, Veneţia 1566 ; J. Scaliger, Paris, 1577 ; I. Ant. Vulpis, Padua, 1710, F. W. DOring, Leipzig, 1788—1792; C. L. Lachmann, Berlin, 1829; L. Schwabe, Giessen, 1866; E. Baehrens, Leipzig, 1876; P. I. Postgate, Londra, 1889; B.Ellis, Oxford, 1904; W. Kroll, Leipzig, Teubner, ed. II, 1929, cu comentarii; G. Lafaye, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Bude, 1932; M. Schuster, Leipzig, Teubner, 1949; L. Hermann, Bruxelles, Lato-mus, 1958 ; M. Schuster — W. Eisenhut, Leipzig, Teubner, 1959; R. Helm, Berlin, Editura Academiei, 1963 ; L. Hermann, Bruxelles, Latomus, 1970; K. Quinn, Londra, Mac Millan, 1971; Traduceri: G. Coşbuc, Catullus, traduceri din Ro-manfeşi Clntece, Bucureşti,[Socec, 1930, p. 59 —73 ; N. I. Herescu, Catul, poeme alese !n Lirica latină, Bucureşti, CartealRomânească, 1936, p. 17-41; Al. Andrlţoiu, Catul, poeme alese In LL.,p. 27-54 ;P. Staţi, Catul, poeme aleseInSEL, p. 43-59 ;T.Naum, Catul, Poezii, Bucureşti,Editura pentru literatură universală, 1969; P. Staţi, Catul, poeme alese In PL., voi. I, p. 106-146-REFERINŢE CRITICE. G. Lafaye, CatuUe et ses modeles, Paris, 1894; A. Cartault, CatuUe, 255 Cicero asupra epocii. Valoarea documentară a operei este dublată de înalta ei valoare literară. Discursurile sînt adesea capodopere ale artei retorice, iar scrisorile, adevărate pagini de roman. Unul din meritele esenţiale ale lui C. este şi acela de a fi contribuit la ridicarea limbii latine pe o treaptă care nu fusese atinsă înaintea lui şi nici n-a fost depăşită după moartea sa. Alături de Caesar, C. a ridicat fraza latină la perfecţiunea perioadei lungi şi echilibrate, logica în expunere nefiind egalată decît de distincţia formei. Totodată, ca nimeni altul dintre predecesori şi contemporani, a contribuit la îmbogăţirea vocabularului latin. încă din timpul vieţii sale, C. a avut admiratori şi detractori*. Atticus a scris istoria consulatului lui C, iar Cornelius Nepos şi Tiro i-au scris biografia, editînd şi o parte din scrisori. Asinius Pollio vorbeşte cu prudenţă despre orator pe care, în schimb, Titus Livius îl laudă cu căldură. Velleius Paterculus îi prezice glorie eternă, iar Seneca retorul îl socoteşte demn rival al oratorilor greci. Tacit a imitat stilul cice-ronian în Dialogus de oratoribus. Numai Licinius 1-a atacat cu violenţă în Ciceromastix (Biciul lui Cicero). Scriitori creştini au imitat stilul lui C. Pe vremea lui Carol cel Mare, preotul Hadoardus a făcut o antologie din operele filosofice cicero-niene şi din De oratore. în sec. XIII, Brunetto Latini a tradus în italieneşte discursurile lui C, iar Petrarca a depus un uriaş efort pentru a-i pune într-o lumină favorabilă opera. Umaniştii l-au imitat cu precădere. în epoca noastră, în şcoli, C. a fost socotit singurul model de imitat în ceea ce priveşte stilul. Astăzi se acordă însemnătăţii stilului cicero-nian locul cuvenit, fără să se treacă cu vederea meritele stilistice ale altor autori. O OPERA Manuscrise: Cele mai vechi ms. slnt Palimpseste italieneşti din sec. IV—V, majoritatea descoperite de Poggio Bracciolini. Discursurile: 2 Paruini, nr. 7774, sec. IX şi nr. 7776 sec. XI; Cluniacensis, sec. IX (Cluny); Erfur-tensis, sec. XII; Vaticanus H 25, sec. IX; tratatele de retorică: 2 Vaticani, sec. XV; Floren-tlnue, sec. XV; tratatele de filosofie: 2 Leidenses, SeC X şj XI; Laurentianus, sec. X; Vindobonensis, sec. X; Parisinus nr. G331, sec. XII; scrisorile: Mediceus, sec. IX — X ; 2 Harleiani, sec. XI—XII. Editio princeps: Milano, 1498. Ediţii: Veneţia, 1583 (scrierile filosofice); 1597 (cuvlntările); W. Laemarius, Opera ornnia, 4 voi., 1596, f. loc; J. C. Orelli — J. G. Baiter — C. Halm, 8 voi., Ztirich, 1845-1898; C. At-zert — A. Klotz — M. Pohlenz-Reiz etc, Leipzig, Teubner, 16 voi. 1914 şi urm.; KumanieckiMalcovati-Kasten etc, Leipzig, Teubner, Cice-ronis scripta quae manserunt omnia, 1968 şi urm.; Ciceron, Oeuvres completez, Paris, Firmin Didot, 1881, Coli. Nisard; Ciceron, Discours, Correspondance, De oratore, Orator etc, text şi trad. de F. Gaffiot — A. Boulanger — P. Wuil-leumier — P. Boyance — L. A. Constans, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Budg, 1921 — 1966; Grimal-Testard-Molager-CombesSoubiran etc, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Bude, 1966 şi urm.; H. Bornecque — Ch. Appuhn — E. Cour-baud, Cic&ron, Oeuvres, Paris, Garnier, 1945 şi urm. Discursuri: A. C. Clark — W. Peterson, M. Tulii Ciceronis Orationes, 6 voi., Oxford, Clarendon, 1963 — 1966; M. Fuhrmann, Ztirich, Artemis, 1971. Scrisori: W. S. Watt — D. R. Schackleton — L. CI. Purser, M. Tulii Ciceronis Bpislulae, 4 voi., Oxford, Clarendon, 1964 — 1967. Operele retorice; A. Si Vilkins, M. Tulii Ciceronis Rhetorica, Oxford, Clarendon, 1963 —1964. Traduceri: D. A. Laurian, Cicero, Filippicile, Bucuresci, Typographia laboratorilor, 1877; I. Suchianu, Cicero, Verrinele, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1926; D. Popescu, Cicero, Despre îndatoriri, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964; D. Crăciun, Filipicile, Bucureşti, Albatros, 1972; I. Teodorescu, Cicero, fragmente din Opere In PNL, p. 130-161; 193-209; G. Guţu, Cicero, Opere alese, 3 voi., Bucureşti, Univers, 1973. REFERINŢE CRITICE. G. Boissier, Ciceron et ses amis, Paris, 1868; E. Ciaceri, Cicerone e i suoi tempi, Milano, 2 voi., 1926; 1928; E. Costa, Cicerone giureconsulto, Bologna, 1927; M. Lişcu, Etude sur la langue de la philosophie morale chez Ciciron, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Bude, 1930; F. Arnaldi, Cicerone, Bari, 1948; M. Maffi, Cicerone e ii suo drama politico, Milano, 1957; N. I. Barbu, Aspecte din viata romană în scrisorile lui Cicero, Bucureşti, Editura Academiei 19 5(9-; A. Michel şi C. Nicolet, Cicfron, Paris, 1961; K. Buchner, Cicero, In Studien zur r6-mischen Literatur, voi. II, Wiesbaden, Steiner, 1962; K.-H. Miihlhaus, Dos demokratische Element in Ciceros Mischverfassung, Munchen, 1964 ;

Claudian 256 R. E. Smith, Cicero, the Statesman, Cambridge, 1966; Cicero ein Mensch seiner Zeit, voi. colectiv, editat de G. Radke, Berlin, W. de Gruyter, 1968 ; D. Stockton, Cicero, A political biography, Londra, Oxford UniversityB Press, f 1971; D.B.Schackleton — Bailey, Cicero, Londra, Duck-worth, 1971; Dos Neue Cicerobild, voi. colectiv, editat de K. Btichner, Darmstadt, Wege der Forschung XXVII, 1972; B. Kytzler, Ciceros literarische Leistung, Darmstadt, Wissenschaft. Buchgell., 1973. N.I.B. CIAUDIAN [Glaudius Claudianus] (c. 375 e.n., Alexandria, Egipt — 408 e.n., Roma?). Poet de limbă latină, grec de origine, între anii 394 —408 trăieşte la Roma şi Milano, protejat de Stilicho, ministrul împăratului Honoriu. A deţinut funcţii de răspundere la curte, fiind trimis în misiuni diplomatice prin toate centrele importante ale imperiului. Deşi cunoscut ca scriitor de limbă greacă, renume i-au adus poemele scrise în latineşte. O inscripţie de pe statuia ce i s-a ridicat în Forul Traian din Roma îi eterniza numele, cu toate că aprecierea meritelor literare este exagerată, fiind comparat cu Homer şi Vergiliu. Cu toate că nu se cunosc data şi locul morţii, se presupune că a pierit asasinat odată cu protectorul său, în urma unor intrigi de curte. C. a lăsat o operă vastă, de inspiraţie diferită: poeme epice, poeme cu caracter istoric-politic (elogii împăratului şi lui Stilicho, panegirice, despre războiul gildonic, despre războiul gotic (getic?), invective, poeme mitologice. Micile poeme ocazionale (epitalame, epigrame, idile, epistule) s-au pierdut. Opera de căpetenie a lui C. o constituie poemul epic în 3 cărţi De raptu Proser-pinae (Răpirea Proserpinei), inspirat din Metamorfozele lui Ovidiu. Scenele mitologice sînt scrise într-un stil plin de vioiciune şi culoare: «Zglobii sosesc în cîmpul numai floare. / Le-ndeamnă chiar Venera la cules: / haideţi, surori, în raza dimineţii, / prin lan gălbui, cînd umed străluceşte / luceafărul pe calu-i rourat. / Vorbind, Venera fringe-o anemonă, / durerii sale semn nemăsurat. / Năvală dau cu toatele-n poiană ...» {De raptu Proserpinae, II, 118 şi urm.). Din Gigantomachia (Lupta giganţilor cu zeii), poem epic cu subiect mitic, au rămas 127 versuri, tu poemele istoricopolitice, C. este în primul rînd cîntăreţul oficial de la curtea imperiului occidental, prin versuri ce elogiază fie persoana împăratului Honoriu, fie pe generalul Stilicho: « într-adevăr' Stilicho e eroul lui Claudian; gîndul la el' mereu prezent, înalţă această poezie legată de actualitate, conferindu-i totodată valoare politică, măreţie în laudă, vehemenţă în ură» (J. Bayet, Literatura latină, p. 740). De tertio eonsulatu Honorii (Despre al treilea consulat al lui Hono-rius), De quarto eonsulatu Honorii (Despre al patrulea consulat al lui Honorius), De eonsulatu Manlii Theodori (Despre consulatul lui Manlius Theodorus), De sexto eonsulatu Honorii (Despre al şaselea consulat al lui Honorius), Laus Se-renae reginae (Laudă reginei Serena), Panegyricus in Probini et Olybrii consula-tum (Panegiric pentru consulatul lui Pro-binus şi Olybrius) sînt versuri de panegiric, de o pronunţată participare, întru-cît «în calitate de panegirist şi mai ales de poet satiric, Claudian îşi depăşeşte secolul: strălucita lui emfază şi vervă sînt deopotrivă demne de admiraţie» (J. Bayet, op. cit. p. 740). Invectivele împotriva duşmanilor din tabăra lui Arcadiu, In Rufinum (împotriva lui Rufinus), In Eulropium (împotriva lui Eutropius) dovedesc o perfectă stăpînire a versificaţiei. Inspirate de contemporaneitate, înfierînd pe duşmanii imperiului, pe vrăjmaşii din interior, aceste scrieri ale lui C. au un caracter oficial. Viaţa social-politică este redată cu fidelitate în Epis-tulae (Scrisori), fie în versuri, fie în proză. Ele sînt o reală oglindă a evenimentelor epocii. în termeni ditirambici, C. anunţă în Epitalame căsătoriile de la curtea imperială, De nuptiis Honorii et Mariae (Despre nunta lui Honorius şi a Măriei) sau Epithalamium Paladii et Celerinae (Epi-talam in cinstea lui Paladius şi a Cele-rinei) ca evenimente de seamă. Ritmul vioi, exuberanţa, armonia perfectă, stilul clar sînt însuşirile Epigramelor, dintre care renumită a devenit Bătrinul din Verona: «Ferice de ţăranul ce cîmpul său iubit, / copil, şi-apoi în vîrstă nici257 Claudian cînd n-a părăsit! / Stă sprijinit în cîrjă prin bată tur-acum / şi în aceeaşi casă socoate-al vremii drum /... El şirul vremii ştie nu după dregători, / ci după fructul toamnei şi-a primăverii flori...» [Epigrame, II). Prin poezia cu un pronunţat caracter bucolic, el se străduieşte să atingă măiestria înaintaşului său Vergiliu. Cert este că ceea ce au fost Vergiliu şi Horaţiu la curtea lui August a încercat să fie C. la curtea lui Honoriu. în ciuda acestor eforturi, versurile sale vădesc mai degrabă perfecţiunea unei educaţii livreşti, decît originalitatea expresiei, harul comunicării directe. « Chiar de la distanţă, se mai poate încă înţelege admiraţia contemporanilor pentru acest poet mort foarte tînăr şi care, pentru calităţi diferite, mai puţin liber ca fond, mai puţin filosof şi chiar mai puţin psiholog, dar mai artist şi mai desăvîrşit ca formă, merită să fie asemuit cu Lucan» (J. Bayet, op. cit., p. 748.). C. este considerat de către exegeţi şi istorici drept o personalitate scriitoricească bine cultivată, o minte ageră, clară, un om al cărţii, reprezentantul de frunte al latinei tîrzii, poetul care «va da ultima strălucire versului latin» (P. Fargues, Claudien, itudes sur sa poesie et son temps, p. 123). O OPERA. Manuscrise: De Raptu Proserpinae: Laurentianus F, sec. XII; Vossianus, sec. XII; Londiniemis D, nr. 6042, sec. XIII; pentru restul operei: Veronensis nr. 163, sec. IX; San-gallensis , nr. 429, sec. IX ; Vaticanus nr. 2809, sec. XII; Parisinus 18552 şi Parisinus 8083; Neapolitanus, sec. XIII; Ambrosianus, Milano, sec. XV. Editio princeps, Vicenza, 1482. Ediţii: Th. Birt, In Monumenta Gerrnaniae Uistorica, voi. X, Berlin, Weidmann, 1892; 3. Koch, Claudianus, Opera omnia, Leipzig, Teubner, 1893; V. Crepin, Claudianus, Oeuvres complites, Paris, Garnier, 1933, cu trad. franc; V. Palladini, Claudianus, De Raptu Proserpinae, Roma, 1952, cu trad. ital.; J. B. Hali, Claudianus, De Raptu Proserpinae, Cambridge Class. Texts, 1969; H. L. Levy, Claudian's in Ruţinum, Cleve-land, 1971. Traduceri: H. Mihăescu, Claudius Claudianus, fragmente, In 11R, voi. II, p. 167 — 169 (trad. in proză); I. Acsan, Claudian, fragmente din Gigantomahia, In Legende mitologice. Bucureşti, Albatros, 1972, p. 101 —106 ;P. Staţi, Claudian, fragmente, In PL, voi. II, p. 352— 359; D. Crăciun, Claudius Claudianus, Idile, In APL, p. 243-245. REFERINŢE CRITICE. P. Fargues, Claudien, âtudes sur sa poisie et son temps, Paris, 1933; Alan Cameron, Claudian, poetry and propaganda at thecourt of Honorius, Oxford, Clarendon, 1970; TJ. Kendel, Poetische Vorlăufer und Vorbilder in Claudianus de Consulatu Stilichonis Hypomne-mala, GSttingen, Vandenhoeck-Ruprecht, 1970.

D.C.

f

E
ENNIUS |[Quintus Ennius] (239 î.e.n., Rudiae, Messapia — 169 î.e.n., Roma). Poet epic şi dramatic. Remarcat de Cato şi invitat la Roma, şi-a cîştigat existenţa ca profesor şi autor de piese, ajungîrid prietenul unora din personalităţile de seamă ale Romei, protectoare ale elenismului. A fost sprijinit îndeosebi de familia Scipionilor, din al căror cerc a făcut parte. în spiritul creaţiei precursorului său NaeYius, s-a distins ca autor de tragedii cu subiecte împrumutate din literatura greacă («fabulae palliatae») sau inspirate din istoria Romei («fabulae praetextae») şi a două poeme epice: Scipio, Annales (Anale). La operele amintite se adaugă şi cîteva poeme didactice, în care tratează fie probleme cu caracter cosmogonic, după model epicureic (Epi-charmus), fie unele idei despre provenienţa umană a zeilor (Euhemeros sive sacra historia — Euhemer sau Istoria sacră), precum şi alte opere minore, cum ar fi un tratat despre diferite specii de peşti, îndemnuri pentru studiul filoso-fiei, o culegere de poeme etc. E. s-a dovedit un bun propagator al culturii greceşti la nivelul cerinţelor naţionale ale poporului roman, necesitate recunoscută pînă şi de cel mai aprig adversar al grecilor, Cato cel Bătrîn. O Din opera lui E., amplă şi variată, s-au păstrat 22 de titluri de tragedii, împărţite în două grupe: 20 de «palliatae», cele mai multe cu subiecte din ciclul troian, şi două «praetextae». Dintre tragicii greci E. manifestă predilecţie faţă de Euripide pentru caracterul raţionalist cu care acesta analiza diverse aspecte ale vieţii sociale, dar şi pentru patosul ' predominant în psihologia eroilor marelui tragediograf. Aşa se explică faptul că din cele 20 de «palliatae» 12 au ca modei teatrul lui Euripide (de pildă Andro-meda, Hecuba, Iphigenia, Medea exul, Telephus). Unele din temele sale preferate sînt axate pe o problematică religioasă. Impregnate de un profund scep- i ticism — manifestat îndeosebi în Iphigenia, unde Ahile se întreabă care poate fi provenienţa divinităţilor, punînd la îndoială utilitatea auspiciilor — tragediile scot i în relief faptul că E. nu s-a mărginit la transpunerea originalelor greceşti, ci a intervenit cu anumite modificări, intro-ducînd multiple alte aspecte legate de viaţa socială şi actualitatea vremii sale. Astfel, în Andromaeha, într-un întins | pasaj, redă într-un chip realist durerea eroinei, care nu găseşte nici scăpare, nici sprijin, mărturisindu-şi disperarea ce o stăpîneşte prin întrebări fără răspuns: «unde să caut şi să găsesc apărarea, pe ce ajutor să mă sprijin în exil şi în fugă?». Cicero consideră tragedia drept un « praeclarum carmen» (o piesă foarte strălucită; Tusculane, III, 19, 46). In acelaşi mod se explică şi înlocuirea corului de fete din Iphigenia printr-un cor de soldaţi, sau schimbarea trăsăturilor de caracter ale unor personaje (Agamem-non din Iphigenia consideră că deosebirea dintre rege şi plebeu constă în fapt"1 că acestuia din' urmă îi este «îngăduit să plîngă»). Opera fundamentală a w E. rămîne însă cea creată în genul epic259 Poemul intitulat Scipio (unii cercetători consideră că face parte din genul dramatic) proslăveşte, în metri diferiţi, dar cu precădere în trohei, pe învingătorul de la Zama al cartaginezilor, căruia H atribuie cuvinte înflăcărate la adresa Romei: «Tu, Roma, încetează să te mai temi de duşmani... Strădaniile mele ţi-au ridicat ziduri de apărare». Admiraţia autorului faţă de geniul militar al «neînvinsului Scipio» e fără rezerve: « Ce statuie, ce columnă înălţa-va poporul roman, pentru ca să poată da glas faptelor tale»? Dar, principala lucrare epică a lui E. rămîne Annales. Poetul continuă încercările predecesorului său, Naevius, dez-voltînd în 18 cărţi un subiect din istoria poporului roman, din timpurile legendare — fuga lui Enea din Troia — pînă în vremea sa. Cartea I începe cu o invocaţie către muze, urmată de un vis miraculos, prin care Homer dezvăluie taina ce a făcut ca sufletul său să se întrupeze în însuşi E., obligat astfel să scrie o epopee în care să cînte faptele măreţe ale poporului său: plecarea lui Enea din Troia; sosirea lui în Latium şi căsătoria cu Lavi-nia; naşterea legendarilor întemeietori ai Romei, Romulus şi Remus; răpirea Sabinelor; moartea şi apoteoza lui Romulus, domnia următorilor şase regi (Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Mar-tius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus); începuturile republicii; năvălirea gallilor; războiul cu sam-niţii; înfruntarea cu Tarentul şi cu Pi-ros; primul şi cel de al doilea război Punic; moartea lui Hasdrubal şi înfrîn-gerea lui Hannibal; războiul cu regele macedonean Filip V; faptele de arme ale lui Fabius Maximus Cunctator; războiul cu Antioh III şi uneltirile lui Hanni-I; glorificarea lui M. Fulvius Nobilior, care înfrînge pe etolieni şi cucereşte ceta-a acestora, Ambracia, într-o luptă la e a participat şi autorul poemului; izboiul cu Istria, transformată în provincie romană. în final, elogiul lui Paulus «emilius şi cîteva relatări la cenzura lui *}• Lepidus şi a lui M. Fulvius Nobilior, ■int dovada că povestirea, faptelor se Prelungea pînă la moartea autorului, "no/es are o întreită valoare: documenta, filosofică şi artistică. Valoarea documentară rezidă în informaţiile pe care le cuprinde cu privire la o perioadă din istoria Romei mai puţin cunoscută, mai ales cea referitoare la regalitate şi la începuturile republicii. Desigur, se pot exprima rezerve cu privire la veridicitatea acestor informaţii, dar E. s-a străduit să introducă şi alte aspecte pline de interes pentru cunoaşterea vieţii din perioada arhaică, precum sînt: luarea auspiciilor după zborul păsărilor; înfăptuirile lui Numa Pompilius (stabilirea lunilor anului, a obiectelor de ritual; denumirea unor preoţi); construirea oraşului Ostia de către Ancus Martius; dotarea cu torţe a suliţelor romane ; înfăţişarea de castru (« quadrata») pe care o avea Roma în perioada regilor; organizarea curselor de care şi rolul regilor în desfăşurarea spectacolului; data aproximativă a întemeierii Romei: « au trecut ceva mai mult sau ceva mai puţin de şapte sute de ani de cînd a fost întemeiată vestita Romă» [Annales, 501 — 502). Pentru a celebra măreţia Romei, E. a găsit accente convingătoare. Este exprimată cu forţă durerea vechilor romani la moartea primului lor rege: « O Romule, o Romule die... O pater, o genitor, o sanguen dis oriundum» (O, Romulus, divine Romulus, O rege, o tată, o sînge izvorînd din zei! — Annales, 115; 117 — 118), care înseamnă în acelaşi timp recunoştinţă faţă de primul lor cîrmuitor; apoi, mîndria generalului pentru vitejia în război a legiunii sale: « Nune est illa dies, cum gloria maxima şese / Ostendat nobis, si vivimus sive mori-mur» (iată ziua în care ni se oferă cea mai mare glorie, fie că trăim, fie că murim — Annales, 391 — 392). Sînt glorificaţi pe rînd: Fabius Maximus: « acest om singur ne-a salvat ţara, cu întîrzierea lui», Curius, «pe care nimeni n-a izbutit să-1 înduplece, nici tăişul săbiei, nici aurul», Aelius Sextus, cel abil, Cethegus, orator iscusit. Valoarea filosofică a scrierilor lui E. rezidă în tendinţa de a valorifica ideile însuşite în tinereţe în unele şcoli existente în regiunea sa de baştină, sudul Italiei. Aşa se explică prezentarea, încă de la începutul poemului, a concepţiei pitagoreice despre transmigrarea sufletului (visul lui Ennius), sau a celei epicureice cu privire la natura sufletului, ori

Ennius 260 la principiul conservării materiei, dezvoltat ulterior de Lucreţiu în De rerum natura. La acestea se adaugă un mare număr de maxime şi cugetări filosofice sau chiar lecţii de morală. în sfîrşit, deşi nu creează propriu-zis o tradiţie epică latină, se poate afirma că poemul lui E. are şi o valoare artistică. Bun cunoscător al lui Homer, înzestrat cu calităţi poetice deosebite, pe care reuşeşte să le valorifice în chip original, poetul schiţează tablouri pline de viaţă, culoare şi mişcare, folosind comparaţii de o deosebită plasticitate şi forţă. Dar nu e întru totul fidel modelului său. Pe cînd la poetul grec zeii participă activ la acţiune, trăind cu intensitate unele episoade, la E., care se conduce după tradiţie, ei nu iau parte la desfăşurarea evenimentelor, ci se mulţumesc să apară în mod neprevăzut şi apoi dispar. In cadrul poemului, în afară de zei, elementul supranatural este prezentat şi prin vise, prin auspicii, oracole etc. Spre deosebire de Naevius — care folosise, în poemul său, versul autohton latin, saturninul — el utilizează versul grecesc specific epopeii, hexametrul dac-tilic. în limba poemelor enniane, deosebită de limba latină populară a lui Plaut, întîlnim unele stîngăcii, cum ar fi tonul grandilocvent pe care autorul vrea să-1 imprime compoziţiei. Ferindu-se, de pildă, de introducerea unor termeni din limba greacă, el se străduieşte să construiască în limba latină unele cuvinte compuse, proprii eposului, dar care se dovedesc greoaie: « Bellipotentes sunt magis quam sapientipotentes » ţsînt tari în bătălie, dar slabi ca înţelepţi — Annales, 181) sau modifică în mod artificial unele cuvinte, pentru a le potrivi hexametrului: «indu-perator » în loc de «imperator». în afară de tragedii şi poeme epice, E. a mai scris şi alte opere: Saturae (numite astfel, deoarece sînt un amestec de poeme diferite, în metri variaţi, nu pentru că biciu-iesc vicii omeneşti); Epigrammata (Epigrame) în care, folosind pentru prima dată în literatura latină distihul elegiac, exprimă sentimente de tristeţe; Hedy-phagetica (Rafinamente culinare), mic tratat de reţete gastronomice; Protrepticus (Colecţie de precepte), din care au rămas numai cîteva versuri despre agricultură-două poeme didactice: Epicharmus, despre formarea universului, şi Euhemerus, SiVe sacra historia. în acest din urmă poem prezintă, după exemplul filosofului grec Euhemer, o explicaţie materialist-raţio. nalistă a genezei miturilor (Saturn, lupi. ter au trăit pe pămînt, s-au luptat cu oamenii, au dat legi contemporanilor, fiind divinizaţi de oameni după moarte). Opera lui E., deşi inspirată din literatura greacă este adaptată, cu demnitate, la cerinţele naţionale ale poporului roman. Influenta sa asupra urmaşilor a fost mare şi durabilă. Odată cu el se realizează o revitali-zare a epopeii latine, după ce Lirius Andronicus oferise romanilor un prim model de poezie epică, iar Naevius încercase adaptarea acesteia la un subiect roman. Vergiliu, reluînd la un alt nivel, încercările înaintaşilor săi şi ţinînd cu deosebire seama de ceea ce izbutise să înfăptuiască E., va ajunge, printr-o artă superioară, să creeze capodopera epopeii romane — Eneida. S-a exercitat cu putere asupra urmaşilor şi influenţa filosofică enniană privind eliberarea oamenilor de superstiţii şi de puterea religiei, după cum şi explicarea materialistă a naşterii şi evoluţiei lumii avea să joace, de asemenea, un rol pozitiv în formarea gîndirii filosofice. Din acest punct de vedere, E. se impune ca un înaintaş roman al lui Lucreţiu, opera sa devenind obiect de studiu pentru toţi scriitorii contemporani sau ulteriori lui. Prin măreţia epică a poemului său, scriitorul a exercitat o puternică influenţă educativă asupra tineretului roman. E. s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea urmaşilor, care l-au considerat drept un poet strălucit (Cicero, Tusculane II, 19, 45), i-au admirat forţa (Quintilian 1, 88) sau elevaţia talentului (Ovidiu, cu unele rezerve, Trişti*, II, 424). Şi în domeniul tragediei latine E. trece drept un deschizător de drumuri. Creaţiile dramatice ale 'ul Caecilius şi Pacuvius nu pot fi înţelese fără studierea operei marelui lor înaintaş.
O OPERA. Ediţii: Tragedii: Fragmente, tn °tt0 Ribbeck, Scaenicae Romanorum poesis fraanxen * ed. III, 1899; ed. definitivă, 1962; E. W. ^ar'

261 Ennius
mington, Remains of old Latin, voi. I, Ennius and Caecilius, 1935; A. Kiotz, Scaenicorurn Bomanorum Fragmenta, Miinchen, Oldenbourg, 1953, p. 44-51; 361-362; D. H. Jocelyn, The tragedies of Ennius. The fragmente. Cambridge, 1967; celelalte opere: J. Vablen, Ennianae poesis reliquiae, Leipzig, Teubner, 1903 (cu comentarii şi indici); E. Bolisani, Ennius, Opera selecta, Padova, Messagero, 1935 (cu coment.) j. Heurgon, Ennius, Paris, Centre de Docum. Univ., 1961, (cu trad. şi coment.). R. Argenio, I frammenti degli Anuali, Torino, 1968. Traduceri: Ennius, Annales, fragmente, trad. de V. Buescu, Revista Clasică, II, 1930, p. 211 — 212; Ennius, Annales, fragmente, In; PL, voi. I p. 4-9. REFERINŢE CRITICE. J. Vablen, Praefatio, in limba latină, la ed. cit., p. I —CCXXIV; M. Lenchantin de Gubernatis, Ennio, Torino, 1916; X, Norden, Ennius und Verailius, Leipzig, 1915~H. von Kamecke, EnniusundHomer.lLeip-zig, Teubner, 1926; E. Malcovati, II poeta Ennio, Roma, Voghera,_ 1932; W. Aly, Livius unâ Ennius, Leipzig, 1936; F. Skutsch, Pauly "Wis-sowa, RE, V, Ennius p. 2589 şi urm.; Studia Enniana, voi. colectiv, Londra, Athlone, 1968; K. Zieglei- Ennius als hellenistischer Epiker, appendix In Das helletastische Epos, Leipzig, Teubner, ed.II, 1966; A. Grilli, Studi Enniani, Milano, 1966; Ennius, voi. colectiv, Entreliens sur Vantiquite classique, XVII, Fondation Hardt, Vandoeuvres - Geneve, 1971; A. Ronconi, Saggio per un commento alproemio degli « Annali» di Ennio, p. 13 —28 şi G. Pascucci, Lo scoppio delte ostilită nella guerra annibalica secondo ii racconto degli * Annali t di Ennio, p. 103 —116 tn Poesia latina in frammenti, TJniversitâ dl Genova, 1974.

CD.

"5*

cinci cai''^i„+;nă. viaţa i"1 rămase cmtateagreco4atmeie inîormaţn /^ , «efdate^poet WffiTlâ ffcsa îi îoS.x ; * Tjnii comentatori e socotesc g-c . tra6< iw» neamul . s 4b doini»» 1» ™"„, s„b domnia d'Prologul cărţa UI. ^ & toate pro-■ \ i a fost condamnat, u y lt listul a îosi crede ca a la un lim^aJ «**"» strălucirea sma ! *• se ^et^!nd subiecte medita- trUctura sau, fJJJrtoul rînd de J« t«l „■ rwnelius GallusJ, fiul Wandna, bgipt)- , ecventat de tinar îS3S CU SunsfcetcuriUterare ale Ro-ffi 'B£1^SBS ff aratuf" bu,'cunoscut ^^-Icte mitologice şi de 4- >me epice cu suDiecio actriţe, 111^ (4 cărţi), incmate£ numele de U'oris, pe care ^ta Yergiliu, este Uheris. Prieten mtim cu destinatarul B^gJrVIş £ cultivata

;

^

Ls?£%*¥&*#«sînt dintre
Ele mai mari. Da O nasau ' fwat în Primul rîna a«^,nut?1 Său este legat m P d , de cp * mi^Vo°tta UranieiV A £'îi denigrau °P£a0%attră apn«* «, f££ devintenl ocval Fabulele Wfl, ţwitaiea F"^rv— .„_ fip Vergiliu (prima, vMiogeîaVI şi X, scrise de veg ^^ 4m jurul anilor^«'M i antice la şat î.e.n.) şi din comentarme . maste Ecloge Servius jAd ^|ntat0r al săi, VI, 72, Pnncipr,H0nează apariţia Wrei Vergiliene, niengonea^ ^ 111 i poem al ^i G. mainie ad a.i cita titlul. Poemul era Mop. IV, iră între doi paston, Cawn^ revine ad ly. pădurea ţffî^JJ^ de durere, U. Vasus, iar Calcbas, răpus buco_ F. intre**. « Acest subiect, apa ^^ povestiri, «că Servius - esie, tate, mitologic şi totodată savant». Toţi exegeţii recunosc că este imitat după un poem' al lui Euîorion, îndrumătorul lui G. în tainele creaţiei poetice, a cărui operă s-a bucurat de multă preţuire în cercul poeţilor neoterici de la Roma. Procedeul nu era insolit. Un alt poet grec de şcoală alexandrină, pe care Ver-giliu şi G. l-au cunoscut îndeaproape, Parthenios, i-a dedicat o culegere de legende de dragoste, intitulată Erotika pathemata (Suferinţe In dragoste), pentru a-i servi drept material de inspiraţie în poeme întinse şi elaborate,« epyllia» (cîn-tece epice), cît şi pentru diverse alte compoziţii elegiace. După cum reiese din mărturisirea lui Vergiliu, G. aştepta să îie condus de o Muză de pe malurile Permessos-ului, tluviu neînsemnat, tocmai în ţinutul Helikonului, patria lui Hesiod {Ecloga VI, v. 64—70), intenţionînd, aşadar, să scrie şi compoziţii în gen didactic, de tactură mai pretenţioasă decît cele abordate pînă atunci. "Nu se cunoaşte nici un titlu al poemelor lui G. Propunerile care s-au îăcut sînt simple conjecturi. Pe cît se pare, încercarea lui de a părăsi legendele galante şi miturile pentru o poezie mai înaltă, de tip besiodic, a dat greş, de vreme ce, în Ecloga X, a lui Vergiliu, G. nu este înîăţişat în postura unui poet didactic, ci ca un binecunoscut autor de Elegii erotice. Quintilian (Arta Oratorică X, i, 9) îl citează alături de Tibul şi Pioperţiu. Comentînd Ecloga X — în care G. este înîăţişat cîntîndu-şi iubirea pentru Lycoris, care 1-a părăsit îără remuşcări — Servius notează: « acestea au îost preluate de Vergiliu cbiar din

Gellis poemele lui G.». Culegerea de elegii erotice a lui G. se pare că avea patru cărţi. Titlul propus de istoricii literari este Amo-res sau Cytheris, prin analogie cu volumele de poeme elenistice cu un conţinut asemănător. Servius menţionează faptul (Comentarii la Vergiliu, Ecloga X, 1) că G. a tradus în latineşte şi poeme semnate de Euîorion, probabil «epyllia», poeme cu formă savantă, greu descifrabilă fără o prealabilă pregătire. Din ştirile răzleţe pe care le posedăm, s-a încercat reconstituirea unora din subiectele elegiilor sale. Dacă ţinem seama de locul pe care-1 ocupau temele mitologice în opera lui Proper-ţiu, sau în cea a lui Ovidiu, sîntem îndreptăţiţi să presupunem că şi G. era un poet care utiliza din plin tematica mitologică, aşa cum a procedat şi Catul în poemul 64. Rămîne deschisă întrebarea dacă poemele în cinstea Lycoridei erau poeme narative propriu-zise sau constituiau încercări de poezie subiectivă, în care legenda erotică servea ca simplu ornament, sau ca termen de comparaţie (L. Castiglioni, Uelegia romana, p. 4). Numele poetului este adesea citat de Properţiu (II, 34, 85-94 de ex.), de Ovidiu (Amores I, 15, 29-30; III, 9, 61-64; Tristia, II, 445-446; IV, 10, 51-54 etc.) şi de Tttml. Omagiul ce i-1 adresează "Vergilm priveşte îndeosebi pe omul de litere. Pierderea operei pentru posteritate este cu atît mai regretabilă. O
REFERINŢE CRITICE. L. Alfonsi, Uelegia di Gallo, In Rivista di Filologia e d'Istruzione Clas-stca, XXI, 1943, p. 48 şi urm.;L. Castiglione, Velegia romana da C. Gallo a Properzio, Milano, 1954; J. P. Boucher, C. Cornelius Gallus, Paris, Les Belles Lettres, 1966. A.P. GELLIES [Aulus Gellras] (c. 125-c. 175 e.n., Roma). Erudit şi om de litere. Trăieşte în timpul dinastiei Antoninilor, sub Marcus Aurelius. Educaţia şi instrucţia şi-o face însă la Cartagina cu Sulpi-cius Apollinaris, pentru gramatică, şi cu Scaurus Terentius, pentru studiile de estetică literară. Din Cartagina trece la Atena

266 unde îl cunoaşte pe renumitul Herodes Atticus, sofist celebru, şi ceva mai tîrziu pe Plutarh. în Atica îşi petrece nopţile în liniştea naturii mediteraneene luînd note şi extrăgînd pasaje întregi din tratatele de filosoîie, drept, istorie, medicină etc. sau din operele literare pe care le studia. Aşa s-au constituit capitolele din opera sa Noctes Atticae (Nopţile Atice) a căror valoare nu este numai de ordin documentar, prin reproducerea unor lungi fragmente din opere pierdute pentru noi ale multor poeţi şi prozatori, ci şi de ordin ştiinţific, datorită unor excelenta caracterizări care ţin de domeniul teoriei şi a criticii literare. O Rod al lungilor sale meditaţii, şi intitulată sugestiv Noctes Atticae, opera lui G. a fost împărţită în 20 de cărţi care se păstrează aproape integral (lipseşte cartea VIII, din care au rămas numai titlurile de capitole). Trăind în secolul erudiţiei, G. a întocmit o adevărată enciclopedie, care deşi dezordonată ca aspect, dovedeşte totuşi selecţie şi spirit critic, men-ţionînd locul de unde provine fiecare extras, titlul operei şi numele autorului. Stăpînind perfect limbile greacă şi latină, G. izbuteşte să ofere vremii sale o antologie savantă. Singur şi-a apreciat opera drept «plăcută şi utilă». Plăcută, întru-cît, printre variatele maxime culese din operele diferiţilor scriitori, ştie să presare şi numeroase anecdote tonice. Astăzi aceste extrase sînt de mare preţ în aprecierea autorilor ale căror opere s-au pierdut. Datorită stilului viu şi atrăgător, G. şi-a cîştigat simpatia contemporanilor ca şi a urmaşilor, fiind considerat un scriitor de bun gust, un autor talentat. Cînd scrie proză, foloseşte bogata frază cicero-niană, iar în versificaţie structura hexametrilor din eposul vergilian. De-a lungul veacurilor, a fost apreciat în unaninri-tăte~drept un reprezentant de seamă al erudiţiei celui de-al doilea veac al erei noastre. O
267 Gellius OPERA. Manuscrise: palimpsestul palatin, Bec. XII, codex Vaticanus; Parisinus, sec. XIII, Editio princeps, Roma, 1469. Ediţii: Aldina, Veneţia, 1515; C. Hosius, Aulus Gellius, Noc-tium Atticarum Ubri XX, 2 voi., Leipzig, Teub-ner, 1903 ; H. M. Hornsby, Aulus Gellius, Noctes Atticae, cu coment., Dublin, 1936; P. K.Mar-scball, Aulus Gellius, Noctes Atticae, 2 voi., Oxford, Clarendon, 1969; R. Marache Aulu-Gelle, Les nuits attiques, I—IV, text şi trad. paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1967. Traduceri: E. Chaumont — F. Flambart — E. Buisson, Aulus Gellius, Nociium Atticarum Hori XX, Paris, Panckoucke, 1846; M. Mignon, Aulu-Gelle, Noctes Atticae, Les nuits attiques, 3 voi., Paris, Garnier, 1934; David Popescu, Aulus-Gellius, Nopţile atice, Bucureşti, Editura Academiei, 1965; I. Teodorescv, Aulus-Gellius, Nopitle atice, fragmente, In PNL, 1972, p. 254— 279. REFERINŢE CRITICE: B. Romano, La critica letteraria in Aulo Gellio, Torino, 1900; R. Marache, La Critique litt&caire de la langue latine au II-eme siecle de notre ere, Rennes, 1952, La mise en scene des Nuits Attiques, Toulouse, 1953; I. Fischer, Studiul Introductiv la Nopftle Atice, ed. cit., 1965, p. I—LXXX; R. Marache, Mots nouveaux et mots archaiques chei Fronton et Aulu-Gelle, Paris, 1957.

D.C.

>

H
HORAŢIU [Quintus Horatius Flaccus]; (8 dec, 65 î.e.n., Venusia — 27 nov., 8 î.e.n., Roma). Poet. S-a născut în sudul Italiei, la hotarul dintre Lucania şi Apu-lia, ca fiu al unui libert. A primit o educaţie aleasă la Roma, în spiritul tradiţiei aristocratice, vegheat cu deosebită grijă şi dragoste de tatăl său {Satire XI, 6, v. 65—88). Anul 42 îl găseşte la studii filosofice la Atena, unde, alături de o serie de tineri de vază, se înrolează în armata lui Brutus, cu titlul de tribun militar. După înfrîngerea forţelor republicane de la Philippi, în urma amnistiei acordate de triumviri, se întoarce la Roma. Pierzîndu-şi între timp tatăl, cu puţinul rămas din averea neexpropriată îşi cumpără un post de secretar pe lîngă un cvestor. în timpul liber, scrie versuri. Remarcat curînd, la recomandarea lui Vergiliu şi Varius, e primit în cercul lui Mecena (38 î.e.n.). Protecţia acestuia şi darul unei mici ferme în ţinutul sabin (35—34 î.e.n.) îi asigură condiţiile de viaţă şi creaţie. Opera sa de poet liric, satiric şi didactic se desfăşoară în următoarele etape: 1. între anii 41 — 30 scrie cele 17 poeme din cartea intitulată Iambi, cunoscută sub numele de Epode. în anul 35, dă la iveală prima carte de Satire, cuprin-zînd 10 piese, denumite de poet Sermones (Convorbiri), iar cea de a doua, cu 7 piese, în anul 30 î.e.n. 2. între 31 — 23, publică primele trei cărţi de Ode, intitulate Carmina (Ctntece). 3. Cartea I de Epistulae (Scrisori), 20 la număr, a fost scrisă între anii 26—20 /19 î.e.n. 4. în anul 17, cu prilejul serbărilor seculare, compune imnul Carmen saeculare, cîntat de un cor de 27 băieţi şi 27 fete. Momentul îl consacră drept poet oficial. 5. Ultimele scrieri, care ocupă perioada 19 — 13 î.e.n., sînt: Cartea a IV-a de Ode, scrisă la solicitarea lui August, cartea a Ii-a de Epistole, cuprinzînd celebra epistolă literară către August, şi o a doua, dedicată lui Florus, şi renumita Ars poetica (Arta poetică), intitulată, de fapt, Epistula ad Pisones (Epistola către Pi-soni). Ne-au rămas din antichitate privitor la poet o biografie datorită istoricului Suetoniu şi un comentariu al operei datorat gramaticului Porphyrio (sec. III e.n.).
O

în opera sa de tinereţe, Epodele, cele două tipuri structurale ale distihurilor epodice, unul predominant iambic, celălalt
dactilic-iambic antrenează şi cele două tonuri lirice fundamentale: unul pasional-critic, co-borînd din tradiţia lui Arhiloh şi Hipponax, altul mai temperat, tandru sau meditativ, apropiat în parte de lirica lesbică şi de cea alexandrină. Obiectivul critic general vizează, rînd pe rînd, averile (I), afacerile băneşti, în figura cămătarului Alfius, furat pentru o clipă de un vis de fericire rustică (II), parvenitismul, în persoana libertului bogat ajuns tribun militar (IV), ocultismul, în practica vrăjitoarelor (V şi XVII), erotismul, în figura amantei bătrîne (VIII şi XII) sau propriul sentimentalism (XI şi XV); moravuri literare: poetul fără talent, Maevius, condamnat la naufragiu (X), satiricul laş (VI), Mecena, patronul mucalit (III) sau insistent (XIV); critica războaielor fra269 Horaţiu tricide în seria epodelor civice (XVI, VII, IX). Prietenia şi devotamentul faţă de Mecena (I), bucuria victoriei de îa Acţiuni (IX) şi o meditaţie elegiacă (XIII) încheie cu o viziune constructivă tabloul tematic al Epodelor. Imaginea şi expresia cunosc o anumită încărcare, semn al unei arte de tinereţe, dar constituind totodată şi un mod de compensare pe planul ficţiunii artistice a unei angajări prudente, în parte convenţionale, nu totdeauna motivate. Utopia veacului de aur şi imposibilul — « adynaton » — (XVI), e-logiul vieţii fericite, «makarismos» (ÎI), catastrofa' (X), macabrul (V), portretul degradării fizice (VIII şi XII), elemente de fabulă, exemplul mitologic şi blestemele, «dirae» sînt procedeele cele mai uzuale care compun spectaculosul şi materialitatea groasă a mediului evocat. Altminteri, se remarcă un efort de echilibrare a tonalităţii critice şi pasionale, în folosirea frecventă a umorului, dînd astfel o notă proprie acestei poezii, a cărei originalitate poate fi constatată la nivelul subiectelor, « res », al expresiei, « ver-ba» şi al construcţiei, « ordo », cum afirmă poetul însuşi în Epist. I, 19. în următoarele patru cărţi de « cîntece», Odele, H. întreprinde un proces de raţionalizare a lumii şi a conştiinţelor contemporane într-o cuprinzătoare meditaţie, desfăşurată pe şase categorii tematice. Odele civice abordează politica Romei sub trei aspecte principale — războaiele civile, reconstrucţia internă şi triumful Principatului — şi reprezintă aderarea poetului la ideologia oficială, între anumite limite ale libertăţii şi ale demnităţii. Astfel, glorificarea lui August şi apoteoza imperială sînt condiţionate de meritele istorice ale « Princeps »-ului (salvator, pacificator, reformator al societăţii romane), iar lozincile regimului se sprijină pe asentimentul conştiinţei colective a întregii cetăţi — « omnis civitas» — căreia i se adresează şi în numele căreia vorbeşte. Miezul acestei gîndiri îl reprezintă cele şase Ode romane de la începutul cărţii a HI-a, în care H., «Musarum sacerd'os», «preot al Muzelor », propune tinerei generaţii un program de reforme morale drept nnjloc de redresare istorică. Odele mitolo-gico-religioase compun o atmosferă festivă, legată în primul rînd de politica de restaurare a tradiţiilor şi de glorificare a divinităţilor protectoare ale Romei: Iupi-ter, Apollo, Diana, Venus ş.a. Monumentul acestei religii politice îl reprezintă poemul Carmen saeculare. în locul divinităţilor morţii, invocate după tradiţie, H. se a dresează aici zeilor luminii, protectori ai noii ere inaugurate de August. în omagierea vechilor culte rustice, în ambianţa de tihnă, simplitate şi puritate morală, aflăm o religiozitate a sentimentului naturii (de pildă I, 17; III, 13; 18; 23). Se poate vorbi, în sfîrşit, de o anume religie privată şi profana, patro-nînd aşa-numitele ode «uşoare», erotice şi bahice. Caracteristică pentru aceste două categorii este condamnarea oricăror excese, abstinenţa sau senzualitatea. Petrecerea practicată cu măsură reprezintă pentru H. un ritual de participare personală, oarecum independentă, la bucuriile colective ale istoriei sau ale vieţii semenilor. Fără îndoială că şi pretenţiile mora-lizante ale regimului augustan impun această decenţă în poezia intimă a lui H., dominată în ultimă instanţă de bun gust şi frumuseţe. Aparenta frivolitate devine pe alocuri o galanterie artistică. Odele morale sau meditative supun experienţa de viaţă materială şi socială la judecata condiţiei generalumane. Argumentul morţii, care egalizează prin anulare ierarhia valorilor pămîntene (I, 4; II, 4; 14; 18; IV, 7) duce la condamnarea critică a exceselor, a ambiţiilor de parvenire. Caracterul efemer şi perisabil al vieţii pretinde o modestie a condiţiei «aurea mediocritas», «aurita cale de mijloc» (II, 10 v. 5), care asigură echilibrul sufletesc, «aequam servare mentem», «să păstrezi un cuget cumpănit» (II, 3 v. 1 — 2). Complementul pozitiv al acestei morale restrictive este fructificarea clipei, «cârpe diem» (I, 11 v. 8), în sensul propus de climatul cîntece