BIOMECANICĂ

- BIOMECANICĂ - CURS pentru studenţii Specializării Kinetoterapie -

1

BIOMECANICĂ

Introducere Analiza mişcării în kinesiologie înregistrează în perioada actuală mari progrese. La datele de bază de ordin anatomic şi mecanic se adaugă cu rezultate din ce în ce mai semnificative analizele biomecanice bazate pe metodele moi de neurofiziologie clinică şi de electromiografie. Ideea de a studia mişcările corpului uman analizând acţiunea fiziologică a anumitor muşchi nu este nouă. Duchene şi Boulogne au fost iniţiatorii lucizi în acest domeniu încă din secolul XIX. Cercetările recente precum şi reînnoirea interesului în aplicarea metodelor electrofiziologice au permis înregistrarea activităţilor electrice ale muşchilor sinergici şi antagonişti angajaţi în mişcări simple şi complexe ( activităţi profesionale, sportive etc.). În plus, dispozitivele de telemetrie permit înregistrarea de la distanţă a subiectului care îşi face liber mişcările sale fără a fi conectat direct la aparate . Analiza mişcărilor corpului uman sau biomecanica a evoluat considerabil în ultima perioadă, graţie datelor ştiinţifice noi şi a utilizării tehnicilor de înregistrare mult mai precise, ca EMG. Cunoştinţele recente în domeniul mecanismelor de contracţie musculară şi a comenzii nervoase motrice au fost modificate considerabil prin rezultatele cercetărilor obţinute prin aplicarea metodelor de electromiografie şi analiza mişcării. Aceste metode permit o mai bună înţelegere a activităţii musculare precum şi interacţiunea diferitelor grupe de muşchi implicate în realizarea mişcărilor umane. Scopul acestei lucrări este acela de a prezenta principiile biomecanice şi de a obţine o interpretare raţională a gestului locomotor. Problematica abordată prezintă interes nu numai la nivel teoretic ci şi practic. Analiza integrală a mişcărilor umane nu este limitată doar la un simplu studiu articular ci trebuie să ţină seama de: • raporturile funcţionale cu segmentele osoase mobilizate de muşchii care dezvoltă forţa motrică • sistemul nervos, care asigură controlul mişcării. În cadrul acestor note de curs vom face apel şi la principiile fundamentale ale acelor discipline care prezintă interes în biomecanică. În prima parte vom trece în revistă, succesiv, cele trei componente esenţiale ale aparatului locomotor: lanţul osos, muşchii - centrele de mişcare şi comanda nervoasă. Cea de-a doua parte va fi consacrată elementelor de mecanică care sunt aplicate la maşina umană. A treia parte va include o scurtă prezentare a tehnicilor de înregistrare şi în fine în concluzie prezentăm o metodă de analiză biomecanică care va furniza o vedere de ansamblu care să ne permită să realizăm un studiu coerent şi raţional al gesturilor umane. Această lucrare este o sinteză a datelor de bază din biomecanică şi este destinată tuturor celor, care pe parcursul studiilor sau în viaţa lor profesională au implicaţii în mecanica locomotorie. Este vorba de probleme de interacţiune musculară, de coordonarea mişcărilor şi de execuţia corectă a acestora, noţiuni de presiune şi de alunecare etc.

2

BIOMECANICĂ

Capitolul 1 1.1. Generalităţi Biomecanica este ştiinţa care studiază mişcările fiinţelor vii, ţinând seama de caracteristicile lor mecanice. Ea poate fi considerată o mecanică aplicată la statica şi dinamica vieţuitoarelor în general şi a omului în special. Are un domeniu de cercetare apropiat de al anatomiei, fiziologiei şi mecanicii. La acestea se mai poate adăuga biochimia, care furnizează date asupra metabolismului, legate de procesul de mişcare, de efortul fizic în procesul de recuperare. Biomecanica studiază modul cum iau naştere forţele musculare, analizându-le din punct de vedere mecanic, cum intră în relaţie cu forţele exterioare care acţionează asupra corpului. Pornind de la aceste relaţii de interdependenţă, biomecanica exerciţiilor fizice stabileşte eficienţa lor mecanică şi indică metodele practice pentru creşterea randamentului în funcţie de scopul antrenamentului fizic. De la studiile biomecanice se aşteaptă soluţii ştiinţifice, în vederea însuşirii unor tehnici raţionale. Totodată, cercetările biomecanice mai au şi scopul de a constata în mod obiectiv, greşelile care apar în decursul efectuării exerciţiilor fizice, de a descoperi cauzele mecanice şi de a prevedea consecinţele în procesul însuşirii mişcărilor din cadrul procesului de recuperare. În acest fel, biomecanica poate indica măsurile ce se impun pentru însuşirea corectă a unei tehnici, poate formula indicaţii metodice preţioase, poate contribui la perfecţionarea tehnicilor. Biomecanica exerciţiului fizic terapeutic studiază atât mişcările active, cât şi poziţiile corpului, condiţionate de organele de sprijin şi de mişcare ale corpului. Conţinutul biomecanicii poate fi împărţit în: A) biomecanica generală, care studiază legile obiective, generale ale mişcărilor; B) biomecanica specială, care studiază particularităţile mişcărilor din diferite domenii ale activităţii motrice. Din acest punct de vedere, în afara biomecanicii speciale a exerciţiilor fizice, mai există biomecanica specială a muncii, a deficienţilor fizici etc. Biomecanica mai contribuie, prin însuşirea noţiunilor de spaţiu, timp, mişcare, a celor cu privire la proprietăţi şi forme fundamentale ale existenţei materiei, a noţiunilor despre interdependenţa între forţele care concură la efectuarea mişcărilor, la o justă înţelegere a fenomenelor vieţii. 1.2. Mişcarea ca formă de existenţă a materiei Mişcarea, în sensul cel mai înalt, filozofic, este forma de existenţă a materiei, însuşirea esenţială şi inseparabilă a materiei. Mişcarea nu poate exista fără materie, după cum nici materia nu există fără mişcare. NU există, deci, mişcare "pură", imaterială. Mişcarea, ca şi materia, este veşnică. Nu poate fi creată şi nu poate fi distrusă. Descartes exprima astfel acest adevăr: "cantitatea de mişcare existentă în lume este totdeauna aceeaşi". Izvorul mişcării se află în materia însăşi, impulsul interior al oricări mişcări constituindu-l contradicţiile, lupta contrariilor. Chiar forma cea mai simplă de mişcare, deplasarea corpurilor în spaţiu, este o contradicţie; despre corpul în mişcare se poate spune că, în aceeaşi clipă, el se află şi nu se află în acelaşi loc. Mişcarea este absolută, iar repausul o măsură, o expresie a mişcării, opusul mişcării. Repausul este relativ şi are sens numai în raport cu forma individuală de mişcare. Mişcarea în sens filozofic, nu reprezintă o simplă deplasare în spaţiu a obiectelor materiale, ci, orice schimbare, orice transformare, observată în natură şi societate. Există o scară largă a posibilităţilor de mişcare: - Mişcarea microparticulelor materiei (automişcarea) - deplasările protonilor, electronilor, cu alte cuvinte a particulelor elementare. - Mişcarea mecanică- deplasarea corpurilor în spaţiu - este forma cea mai veche de mişcare cunoscută şi se referă la mişcarea corpurilor inerte.

3

care este locomoţia animală sau umană. care dispune de calităţi şi mecanisme speciale. este necesară şi stabilirea relaţiilor obiective dintre organismul ca întreg şi mediul în care se mişcă.mişcarea moleculară sub formă de căldură. locomoţia lor. în mişcare.Mişcarea fizică . Relaţiile dintre organism şi mediu O serie de factori externi exercită influenţe asupra diferitelor etape ale mişcării: . deoarece intervin o serie de factori. care stau la baza exerciţiilor fizice nu este semnificativ. Segmentele osoase nu acţionează ca nişte simple pârghii şi forţa lor de acţiune nu se poate determina matematic. Mişcarea biologică (viaţa şi locomoţia organismelor vii) este o formă superioară de mişcare. nu ca o manifestare izolată a unor mecanisme ale anumitor aparate şi sisteme care ar acţiona complet independent.viaţa socială. apelând la formulele clasice de determinare a funcţiilor mecanice ale pârghiilor. Formele inferioare sunt. momentul muşchiului.Mişcarea socială . legate de natura purtătorului unei forme de mişcare. Rezultat al unei îndelungate filogeneze şi al unei ontogeneze complicate. Ex: natura biocurenţilor nervoşi şi musculari nu este identică naturii curenţilor electrici. statica şi locomoţia umană. în mişcare fizică etc.Mişcarea chimică . . Mişcarea mecanică se transformă. schematic şi mecanicist. perfecţionarea continuă a aparatului locomotor şi a sistemului nervos a dus la posibilităţi din ce în ce mai complexe de statică şi mişcare. metabolismele. sistemele gamma Intrarea în acţiune a tuturor acestor factori în timpul mişcării este o condiţie obligatorie pentru ca ea să se desfăşoare în parametrii normali. care nu pot fi încadraţi (componenta articulară.BIOMECANICĂ . electricitate . encefalul. mecanismele lor de funcţionare sunt stereotipe şi pot fi încadrate sub formă de principii. Exemple: temperatura scăzută scade excitabilitatea neuro-musculară şi are efect vasoconstrictor.organele sistemului nervos: receptorii. Pe lângă această integrare.temperatura mediului înconjurător. 1. ce nu pot fi explicate numai prin aplicarea legilor mişcărilor mecanice. aplicarea legilor din mecanică. ele putându-se transforma una în alta. măduva spinării. plăcile motorii. scade randamentul muscular. Corpul omenesc ca un tot unitar Organismul uman.combinarea şi dezagregarea atomilor.viaţa celulei şi a organismelor vii. Aplicarea acestor legi poate prezenta. nervii senzitivi. muşchi . existenţa muşchilor poliarticulari). nervii motori. considerate forme inferioare. . Dar. Între formele principale ale mişcării există o legătură reciprocă.presiunea atmosferică.acceleraţia gravitaţională. în acest caz numai auxiliare şi nu pot epuiza esenţa formei superioare a mişcării biologice. numai aspecte singulare ale complexului proces biologic. Influenţa exerciţiilor fizice asupra structurării corpului omenesc 4 . Prin aceste influenţe. în anumite condiţii. . Factorii morfo-funcţionali şi interdependenţa lor La baza mişcărilor stau factorii morfo-funcţionali rezultaţi din mişcarea însăşi: .organele aparatului locomotor: oase. În acelaşi timp. articulaţii.rezistenţa şi elasticitatea solului. studiul analitic al factorilor morfo-funcţionali. .Mişcarea biologică . lumină. din fizică şi chimie. intervenţia scripetelor de flexie. între diferitele forme de mişcare sunt şi deosebiri fundamentale. . nu reuşeşte să redea întreaga complexitate a fenomenelor. culminând cu cea mai complexă formă de mişcare.3. în înţelegerea şi interpretarea mişcării biologice. decât dacă este urmat de reintegrarea acestor factori şi a caracteristicilor în "totul" organismului. fizice sau chimice. trebuie privit ca un întreg. de legile specifice ale fiecărei forme şi de contradicţiile proprii care generează mişcarea în cadrul fiecărei forme. Iată de ce.

ţesutul să poată oferi o rezistenţă suficientă la solicitările uzuale.4. încât cu minimum de material. reprezintă funcţia aparatului locomotor. . ca funcţie. Forţele de tracţiune rezultă în special din acţiunea tonusului şi contracţiilor diferitelor grupe musculare.şi nu pot exista una fără cealaltă. dimensiuni şi dispoziţii interioare. Starea de tensiune creată în ţesuturi acţionează în sensul structurării funcţionale a acestora. Structurile tisulare pot fi deci considerate mecanostructuri. reacţionează printr-o contraacţiune şi intră într-o stare specială denumită stare de tensiune. Structurarea ţesuturilor se face astfel. Forma şi funcţia nu sunt însă decât aspecte ale manifestării aceleiaşi unităţi . pe când forţele mecanice externe realizează intrarea într-o stare de tensiune maximă. În afara forţelor mecanice externe. ca o acţiune. ca o stare complexă a cărei caracteristică generală este aceea de a se desfăşura în spaţiu. întreţinând forma. întinzându-le. ci este permanent modelată de funcţie. Factorii morfo-funcţionali care îl alcătuiesc reprezintă forma lui. Structurarea ţesuturilor şi organelor sub influenţa factorilor mecanici Exerciţiile fizice acţionează asupra ţesuturilor şi organelor prin declanşarea unor forţe mecanice. Funcţia reprezintă excitantul indispensabil vieţuirii materiei însăşi. Primele patru tipuri de forţe rezultă în special din acţiunea forţelor gravitaţionale (greutatea corpului. procesele metabolice. asupra ţesuturilor acţionează şi o serie de forţe mecanice interne rezultate din procesele de dezvoltare ale ţesuturilor. mişcările segmentelor aparatului locomotor. .forţe de forfecare. 1. ca un proces complex. a căror importanţă nu poate fi neglijată. prezentând forme. forma nu este o stare definitiv imuabilă. funcţia creând forma. sub influenţa factorilor mecanici. îndoire şi răsucire în acelaşi timp. Prin urmare. greutatea obiectelor sau aparatelor cu care se lucrează etc). structurându-l şi formându-l apt de a realiza mişcări din ce în ce mai complexe. Construcţiile care folosesc un minimum de material şi reuşesc să opună un maximum de rezistenţă se numesc construcţii minime absolute. Structurarea funcţională apare astfel ca un rezultat al adaptărilor. Forma structurii funcţionale ar putea fi definită.. forma creând funcţia.forţe de torsiune tind să deformeze ţesuturile prin răsucire. încovoiere şi torsiune şi vor tinde să deformeze ţesuturile prin comprimare. a cărui caracteristică generală este aceea de a se desfăşura în timp. Valoarea trofică a excitantului funcţional nu se exercită însă direct asupra formei. Mecanostructurile corpului omenesc apar ca rezultat al adaptărilor mecanice de-a lungul filogeniei şi ontogeniei. Intercondiţionarea dintre locomoţie. exerciţiile fizice. folosind un minim de material. cu scopul de a crea funcţii. deci. Desfăşurarea lor în timp şi spaţiu se condiţionează reciproc. Unul din scopurile kinetoterapiei este acela de a întreţine aceste mecanostructuri în 5 . Ţesutul asupra căruia acţionează o forţă oarecare. adică este o formă funcţională. rezultă din combinarea forţelor de compresiune. Este.forţe de încovoiere tind să deformeze ţesuturile prin îndoire. . presiunea vasculară. în acelaşi mod. vorba de o valoare trofică mediată. Locomoţia. conform cerinţelor mecanice. şi aparatul locomotor. Structurile corpului omenesc sunt structuri funcţionale. după Repciuc. modul de existenţă al formei. produse prin funcţiune. Aceste forţe mecanice externe sunt grupate în 5 tipuri: . . factorii chimici. este evidentă şi reprezintă una din premisele de bază ale fundamentării ştiinţifice a rolului şi importanţei exerciţiului fizic profilactic şi terapeutic. ca formă. Ea are. greutatea segmentelor.BIOMECANICĂ Mişcarea a influenţat şi influenţează corpul omenesc. stare de eforturi unitare sau stare de stress. Ţesuturile şi organele normale sunt astfel de construcţii. înainte de toate. Funcţia poate fi definită.materia vie.forţe de compresiune tind să deformeze ţesuturile comprimându-le.forţe de tracţiune tind să deformeze ţesuturile. S-ar putea afirma că forţele mecanice interne realizează o stare de tensiune minimă. aşa cum mişcarea nu poate exista în afara materiei. ci prin intermediul sistemului nervos. valoare trofică. asigură o rezistenţă maximă la solicitări diverse. care.

exerciţiile fizice favorizează adaptarea organismului la mediul înconjurător şi pot determina şi modificări ale mediului extern. Lanţurile osoase 2. presiune atmosferică. Extremităţile sau apofizele pot în egală măsură să fie articulare sau la fel de bine să fie destinate receptării inserţiilor tendinoase care găsesc o suprafaţă destul de mare pentru a realiza un 6 . Ca exemplu putem cita humerus. mediul extern şi exerciţiile fizice apar deosebit de complexe. Schema raporturilor de interdependenţă Raporturile de interdependenţă dintre factorii morfo-funcţionali care execută mişcarea. dirijând acţiunile prin căile nervoase motorii. Un alt scop este terapeutic. Generalităţi Mişcările osoase provin de la mobilizarea diferitelor lanţuri osoase asupra cărora intervin solicitări de presiune şi tracţiune rezultate din acţiunea musculară. stern. radius şi cubitus (în general oasele membrelor. Din coroborarea acţiunilor factorilor morfo-funcţionali (impulsuri nervoase.5. sistemul nervos central ca pupitru de comandă al mişcării. Suprafaţa oaselor este neregulată şi prezintă proeminenţe şi depresiuni sau cavităţi. rezistenţa mediului etc. 1. structurându-I funcţional.). Acestea acţionează prin producerea de tensiuni asupra factorilor morfo-funcţionali. prin intermediul forţelor externe (gravitaţie. Aceste cavităţi pot fi articulare sau ne-articulare şi sunt destinate măririi suprafeţei de inserţie a muşchiului sau mai mult de atât lasă să treacă vasele sangvine si nervii către regiunile mai îndepărtate ale organismului. Oasele lungi prezintă un corp sau diafiză. Oasele plate sunt reprezentate de omoplat. constituită din claviculă şi omoplat. dar şi în raport cu mediul ambiant. Capitolul 2. La rândul său. contracţii musculare. mediul extern acţionează în permanenţă asupra SNC prin intermediul exteroceptorilor. Este deosebit de important ca în acest caz kinetoterapeutul să analizeze mişcarea în funcţie de structura şi de adaptarea funcţională a ţesutului osos şi să se asigure de obţinerea unui randament maxim al mişcării din gestica umană. etc. Pe de altă parte. prin partea de profilaxie. dar şi direct asupra efectuării exerciţiilor fizice. Oasele corpului uman sunt în număr de circa 206. adică acela de refacere a parametrilor funcţionali ai mecanostructurilor. pe când oasele scurte se găsesc în principal la nivelul carpului sau tarsului. de secţiune triunghiulară şi două extremităţi mai largi care sunt epifize. şi din punct de vedere al configuraţiei exterioare le putem subdiviza în trei grupe: • oase scurte care sunt de formă aproximativ cubică • oase lungi la care lungime predomină în raport cu grosimea şi lăţimea şi • oase plate la care grosimea este net inferioară în raport cu celelalte două dimensiuni. Interdependenţa este asigurată prin controlul exercitat de SNC prin căile sensibilităţii proprioceptive. Coloana vertebrală se articulează la partea superioară cu capul şi constituie împreună cu coastele şi sternul cutia toracică la care sunt ataşate membrele superioare prin intermediul centurii scapulare. Membrele inferioare sunt ataşate la coloana vertebrală prin intermediul osului iliac care formează centura pelviană care se articulează cu partea inferioară a coloanei vertebrale (prin sacrum). în cazul afectării lor în diverse afecţiuni.BIOMECANICĂ condiţii normale şi de a le îmbunătăţi.1. totul unitar al organismului. Aceste forţe influenţează mai mult sau mai puţin structurile osoase şi pot ele însele în unele cazuri să provoace fracturi mai mult sau mai puţin complexe. pârghii osoase. mobilitatea articulară) rezultă exerciţiile fizice.

7 . 2. colagenul. o substanţă bazată în principal pe mucopolizaharide (MPZ) dispersate între fibrele de colagen şi din celule. dar o creştere de volum se va observa şi în dreptul inserţiilor sau la nivelul curburilor. Leduc 1968 şi admit că osul poate rezista le o solicitare de şase ori mai mare decât cele care caracterizează viaţa cotidiană. care înconjoară un volum mai mare sau mai mic de ţesut spongios. situat la partea periferică a osului şi ţesutul spongios. Oasele lungi prezintă o arhitectură puţin mai complexă. Suprafaţa osoasă prezintă în mod egal orificii de penetrare în părţile interne. umplute cu măduvă osoasă. Pe de altă parte se poate sublinia că atunci când osul este sărac în elemente minerale. osul devine din ce în ce mai fragil sau casant. mult mai mare în aceste zone decât la nivelul zonelor rectilinii. acestea sunt canalele vasculare şi canalele de hrănire a osului. Lucrări interesante privind rezistenţa osoasă au fost publicate de Marique 1945. Se remarcă că mărimea acestora este direct proporţională cu secţiunea ligamentelor sau tendoanelor pe care le receptează. Ansamblul acestui dispozitiv constituie sistemul Haversian. Partea organică este constituită dintr-o structură fibroasă care cuprinde: o reţea (tramă) de fibre de colagen. Oasele scurte prezintă un înveliş subţire de ţesut compact care înconjoară ţesutul spongios. în timp ce restul de două treimi este constituit din alte substanţe minerale : fosfat. caracterizat printr-o diminuare gradată a conţinutului în apă şi substanţe organice. la examenul microscopic al ţesutului osos compact remarcându-se prezenţa unui ansamblu de canale mici. Hamilton 1956. Stratul compact se întinde către epifize. căi prin care trec vasele sangvine şi nervii. constituentul principal al extremităţilor osoase. Marneffe 1948. precum şi de ramificaţii nervoase. format el însuşi din lamele osoase. În timpul fenomenului de îmbătrânire. cu diametrul de 50 microni. Ţesutul compact prezintă un strat voluminos în centrul diafizei. pentru a acoperi ţesutul spongios. Ţesutul osos este dispus în jurul acestor canale sub forma unor lamele concentrice care prezintă între ele mici cavităţi. b) Organizarea Materia osoasă Elementele minerale şi organice se amestecă pentru a forma celor două tipuri de ţesut osos: ţesutul compact. care delimitează alveole. pe când substanţele proteice asigură osul la solicitarea de tracţiune. Koch 1964 . Oasele plate sunt constituite din două straturi subţiri de ţesut compact. Ţesutul osos Ţesutul osos este parcurs de vase sanguine şi limfatice. la rândul său un element de bază al ţesutului compact. care va diminua spre extremităţi. el prezintă o supleţe remarcabilă.BIOMECANICĂ punct de acţiune rezistent.2. fiecare conţinând câte o celulă osoasă numită osteocit. fiind determinată de faptul că în aceste zone osul trebuie să reziste riscului de fractură. conformă cu eforturile mari la care sunt supuse. numite canale Havers sau canalele de hrănire ale osului. situate în interiorul spaţiului delimitat de ţesutul compact. Ele comunică între ele şi conţin mici vase şi nervi. Orientarea acestor lamele este realizată într-o astfel de manieră aşa încât osul să poată oferi o rezistenţă cât mai mare posibilă la tensiunile la care este supus. care nu constituie decât o parte infimă din os. carbonat de calciu şi dintr-o proteină. Aceste noţiuni subliniază interesul pe care trebuie să-l acordăm tehnicilor de analiză care permit înregistrarea presiunilor asupra solului. Studiul de rezistenţă a osului arată că mineralele asigură rezistenţa la solicitarea de compresiune. Alveolele delimitate de lamelele de ţesut spongios comunică între ele dar şi cu o cavitate care se întinde de-a lungul diafizei – canalul medular. la executarea mişcărilor. Structura şi organizarea ţesutului osos a) Structura O treime a materiei osoase este constituită din apă. Evans 1957.

care va sintetiza trama din fibre de colagen. Inserţia musculară nu se face direct pe os. care este la rândul său ataşat de materia osoasă prin mici prelungiri comparabile cu nişte rădăcini. datorită acestor caracteristici. măduva roşie nu mai apare prezentă decât în zona spongioasă.3. Pe toată durata dezvoltării osului. Periostul este constituit din două straturi: stratul extern. Pe măsură ce diafiza creşte în lăţime prin aport de straturi succesive. la nivelul epifizelor şi a proeminenţelor (apofizelor). un rol deosebit în dezvoltarea osului. încă dinainte de naştere se formează în cartilajul hialin un punct de osificare primară. mai ales în cazul fracturilor sau secţionărilor osului. asigurând completa osificare. la nucleele osoase. într-un interval care debutează de la naştere şi se întinde până la terminarea perioadei de pubertate. 2. Procesul de osificare Prin procesul de osificare se înţelege formarea de ţesut prin acumularea de săruri care se depun într-o structură de bază. pe care o acoperă complet. care sunt acoperite de cartilaj. Periostul are. Odată cu înaintarea în vârstă. Oasele. ca urmare a modificărilor histogenice. posedă încă măduvă roşie hematogenă. osteogen. Această osificare epifizară şi diafizară nu se face numai pe lungime ci şi pe grosime şi este important să subliniem că în acelaşi timp membrana conjunctivă (sau perichondrală) care înconjoară zona cartilaginoasă şi care va deveni periostul produs. Periostul Este un ţesut conjunctiv format dintr-o membrană fibroasă albicioasă.1. Aceste fenomene se pot produce în cadrul ţesutului conjunctiv şi oferă posibilitatea unei osificări fibroase sau la fel de bine într-o eboşă cartilaginoasă şi realizează atât o osificare endochondrală sau intracartilaginoasă. Punctele de osificare secundare sau complementare apar într-o perioadă mai târzie. cu excepţia suprafeţelor articulare. asistăm în zona sa centrală la un fenomen de resorbţie care explică dispariţia progresivă de os enchondral. Este bogat irigat şi inervat. La oasele lungi acest punct va forma toată diafiza.BIOMECANICĂ Ţesutul spongios este constituit din lamele fine de os dur aranjate într-o reţea (tramă) descrisă înainte. prin structura sa internă sub formă de lamele succesive şi concentrice va contribui la creşterea sa în grosime. punctul de 8 . Numai o parte din oase. ci la nivelul periostului. Osificarea endochondrală La embrion. La vârsta adultă în canalele medulare nu mai există decât măduvă galbenă. Măduva osoasă Măduva roşie prezentă încă de la naştere. Din contră. Înainte de toate. canalelor Havers şi alveolelor spongioase. având o sensibilitate deosebită. atât în diafiză cât şi în epifize. 2. constituită din materie organică. situată la periferia osului. el-însuşi format din fibre de colagen şi stratul profund. de exemplu cele care fac parte din bolta craniană prezintă o osificare fibroasă care se dezvoltă direct în ţesutul conjunctiv embrionar şi nu necesită matrice cartilaginoasă. producător de osteoblaste. coastele. Un ţesut conjunctiv similar şi în mod egal osteogen se descoperă la nivelul canalului medular. are o dublă funcţie: de a forma globulele roşii şi de a participa la procesul de osificare. sternul. ceea ce explică faptul că senzaţia de durere este resimţită în cea mai mare parte la acest nivel. oasele scurte se dezvoltă pornind de la un proces endochondral. Osificarea va progresa în toate direcţiile pornind din acest punct primar (primitiv sau principal) şi va cuprinde cea mai mare parte a zonei cartilaginoase. în timp ce la nivelul diafizelor începe să fie înlocuită cu măduva galbenă. pe când oasele lungi prezintă cele două tipuri simultan. acest proces este precedat de o proliferare celulară.3. precum vertebrele. Aderenţele periostului la os sunt cu atât mai puternice cu cât suprafaţa osului este mai neregulată. a straturilor mai profunde de os periostic cât şi formarea unei cavităţi care ocupă tot spaţiul diafizei şi care este denumită canal medular. care se vor transforma în osteocite. în zona părţii centrale a matricei.

Atunci când corpul uman adoptă atitudini vicioase. în conformitate cu legi matematice. În 1866. 2. creştere care implică diminuarea tensiunii în altă parte. Pornind de aici a încercat prin calcule să superpozeze cele două scheme de structură.C. care explică creşterea osului în lungime.BIOMECANICĂ osificare diafizar rămâne separat de punctele epifizare printr-un strat de cartilaj special (metafiza). şi de o arhitectură pentru care osul să poată rezista economic la tensiuni mari cauzate de greutatea corpului.3. Prin această teorie se presupunea că forţele datorate greutăţii sunt mult mai importante decât cele rezultate din acţiunile musculare. se poate pune întrebarea de ce anumite sporturi ca lupte. box sau alte sporturi violente nu sunt interzise înainte de această vârstă. de conjugare. fapt ce explică creşterea în lungime a osului. sex. modificarea conformaţiei exterioare. şi poate continua pe aproape întreaga perioada de viaţă prin aport de periost şi resorbţia medulară simultană. În 1917 J. 9 . Adaptarea funcţională a osului – Legilele arhitecturării osoase Problema de adaptare a osului a fost discutată încă de la începutul secolului XIX deoarece a fost remarcat că segmentele osoase nu sunt dispuse într-o manieră oarecare ci sunt orientate într-o manieră care să asigure o cât mai mare rezistenţă la tensiunile aplicate pe os. Creşterea în lungime Dacă dezvoltarea osului în lăţime care se produce pentru cea mai mare parte înainte de vârsta adultă. dar şi de fracturi sau alte afecţiuni).2. Acest proces persistă până când osul atinge lungimea sa totală. Koch a publicat un articol în care a demonstrat că osul se organizează de o manieră în care oferă o rezistenţă maximă pentru un minim de materie osoasă. Putem concluziona că sunt mai mulţi factori care pot influenţa această fuziune caracteristică sfârşitului perioadei de creştere (de ex. De fapt straturile superficiale din acest cartilaj şi în special cele de la diafiză se transformă în ţesut osos în timp ce asistăm la o proliferare în partea mediană. De fapt o fractură sau un traumatism repetat poate antrena malformaţii sau induce oprirea prematură a creşterii osoase. 2. O creştere suplimentară în lungime este realizat de cartilajul articular care este situat la extremitatea osului. Menţinerea acestor atitudini antrenează modificări ale structurilor osoase. Vârsta la care fuzionează cele două puncte diafizare şi epifizare diferă în funcţie de tipul de os şi în funcţie de individ în parte. are loc o creştere de presiune într-o anumită parte. rase. pe care nu le putem combate decât menţinând corpul în poziţie corectată printr-un sistem de atele. în scopul de a nu favoriza anomaliile de dezvoltare osoasă.4. Aceste noţiuni subliniază importanţa pe care trebuie să o acordăm în organizarea şi structurarea programelor de recuperare. creşterea în lungime se definitivează la o vârstă determinată pentru fiecare os. factori ereditari. dar concepţiile sale au fost rapid criticate. Şi dacă se cunoaşte că o multitudine de oase nu ajung la maturitate înainte de şaptesprezece. optsprezece sau chiar nouăsprezece ani. dar care nu depăşeşte vârsta adultă. acela a curbei de macara. În 1892 Julius Wolff a formulat o lege după care toate modificările funcţiei sau formei unui os antrenează modificări de structură internă. a căror scop va fi acela de a restaura structura osoasă normală. În acest moment cartilajul încetează să se regenereze şi va fi invadat şi osificat de punctele diafizare şi epifizare care se reunesc. Gradul de osificare este un factor deosebit de important de care trebuie să ţină seama kinetoterapeutul în programele de reeducare. inginerul german Karl Culmann care era interesat de analiza grafică a problemelor statice a atras atenţia asupra faptului că arhitectura internă a extremităţii superioare a femurului corespunde liniilor de tensiune stabilite prin metode grafostatice. care pot fi neglijate în calculul structurilor osoase. El a pornit de la ideea că formarea osoasă este rezultată ca urmare a tensiunilor produse prin contracţie musculară şi de presiuni statice antrenate de menţinerea în poziţie verticală. Un os lung are două cartilagii de conjugare la nivelul cărora se realizează cea mai mare parte a creşterii în lungime.

Legea lui DELPECH (1828): dacă extremităţile oaselor care formează o articulaţie sunt supuse. Legea lui WOLFF (1870): când asupra unei părţi a epifizei se exercită o apăsare anormală şi continuă. Aceste deformări se observă constant în dezalinierile genunchiului: genu-varum sau genu-valgum. tensiunile şi forţele prezintă o intersecţie rectangulară. este defectuoasă. De fapt el a observat că travee osoase nu prezintă totdeauna unghiuri drepte la nivelul intersecţiilor. În alte studii ceva mai recente autori ca Evans (1957) şi Scott (1957) subliniază importanţa care trebuie acordată experimentelor. dezvoltarea normală care conduce la maturitatea osoasă este rezultatul activităţii dinamice a muşchilor şi a proprietăţii celulelor osoase de a se prolifera de o manieră centrifugă. acţiunea musculară poate antrena tensiuni cu mult mai importante. În consecinţă. volumul lor se va micşora în acea parte. extremitatea îşi măreşte volumul. Osul va suferi o modificare a structurii arhitectonice. Efectele structurale ale forţelor mecanice pot fi urmărite la nivelul tuturor celor patru ordine de structuri. importante în procesul de recuperare al dezalinierilor osoase. în scopul de a se opune forţelor centripete extrinseci. Teoria lui Koch a fost criticată de Carey (1929) care a reproşat că nu se ţine cont de tensiunile de origine musculară în dezvoltarea şi organizarea osoasă. 1 Partea din epifiză. La nivelul structurilor de prim ordin. deoarece tensiunile care apar în timpul mişcărilor umane au o anumită importanţă în explicarea formării şi dezvoltării osoase. dispoziţia materialului este conformă cu legile rezistenţei. Scott a încercat să stabilească o relaţie care să cuantifice cât din funcţional şi cât din dezvoltare există între sistemul neuromuscular şi sistemul osos. în timp ce. De fapt pentru el acestea sunt presiunile care sunt determinante şi nu presiunile statice.BIOMECANICĂ În 1920 Jansen a elaborat critici ale teoriei lui Wolff conform cărora formaţiunea osoasă va fi funcţională atunci când presiunile. şi că trebuie ţinut cont şi de alţi factori care intervin cum ar fi: nutriţia. care vrea să demonstreze că traseele osoase urmează liniile de forţă. statice şi dinamice. dar îşi micşorează consistenţa prin: gradul apreciabil de resorbţie a trabeculelor osoase şi alungirea şi subţierea trabeculelor rămase. în sensul că se condensează şi îşi micşorează volumul. Pe când Evans a ajuns la concluzia că analiza matematică. pentru a rezista la solicitările noi. pe de altă parte. trabeculele spongioasei subiacente se vor îndrepta în direcţia de acţiune a forţei. la o presiune anormală. în partea care este scoasă timp îndelungat de sub acţiunea presiunilor obişnuite. Fig. care nu este supusă adaptării. 1. puternică şi continuă. îşi măreşte volumul. 10 . de altfel poziţia în picioare este rezultatul interacţiunii scheletului şi sistemului muscular. irigarea şi în special ereditatea. are un aspect tubular (un tub este mai rezistent la compresiune decât un cilindru plin). într-o parte a lor. Diafiza. ni se pare util să amintim câteva din „legile” de arhitecturare a epifizelor. În acest sens. care ar putea rezolva problemele de adaptare funcţională a osului. Jansen din contră a emis ipoteza conform căreia formarea osului va depinde de influenţa tensiunilor datorate gravitaţiei şi de contracţiile musculare care vor fi stimulii mecanici determinanţi. Epifizele oaselor lungi şi oaselor scurte prezintă o dispoziţie a trabeculelor osoase care s-a dovedit că urmează un traiect care poate fi determinat prin legi ale mecanicii. 2. cu materialul dispus la periferie şi reprezentat de compactă.

iar proteinele din lichidul intercelular se dispun paralel. presiunii şi forfecării acţionează asupra mezenchimului. factorul presiune produce schimbări în forma şi consistenţa osului. La nivelul structurilor osoase de ordinul IV. adică contracţia musculară este mai importantă. prin orientarea şi încrucişarea lor funcţională. existente graţie structurii cristaline a osului. Direcţia de acţiune a forţei influenţează şi fenomenele de polaritate. Forţele mecanice de tipul tracţiunii. modificarea moleculelor imediat învecinate. Există situaţii în care efectele pot apare paradoxale: studiile lui Nikulov asupra influenţei presiunilor crescute asupra metatarsienelor IV şi V la bolnavii cu diformităţi ale piciorului au relevat faptul că diafiza metatarsianului se poate îngroşa /condensa. orice presiune s-ar solda cu formare de os şi orice depresurizare. Fibrele de colagen. Astfel. Dacă sunt depăşite. Conform acestor legi. sub influenţa unei presiuni mărite. Se observă de asemenea că presiunile alternative favorizează creşterile osoase pe când presiunile constante pot antrena atrofierea în aceeaşi manieră în care inactivitatea. suprafeţele de care sunt ataşaţi muşchii sunt mai solide cu cât tensiunile suportate de os sunt mai mari. aplicând-o la condiţii normale: oasele normale ale adultului prezintă. o mare rezistenţă osoasă. concomitent cu structura lor funcţională şi o formă funcţională. într-un os în funcţiune. 3. Astfel anomaliile în formarea osului sunt observate în cazuri de atrofie sau de paralizie musculară. efectul lor nu este de formare a ţesutului osos. Experienţele lui Fukada şi Yasuda (1957). apăruţi în aceste condiţii. în direcţia solicitărilor. Putem concluziona că osul este un ţesut viu care se formează şi se dezvoltă pentru a prezenta o structură care se orientează şi se organizează într-o manieră care să ofere un plus de rezistenţă în direcţia solicitărilor dominante (Marique. în măsura cea mai mare. suportul necesităţilor mecanice se dezvoltă. 1945). Observăm că osul se adaptează şi se structurează funcţional şi ceea ce este important este că o cunoaştere a problemelor relative la constituţia osoasă. Curenţii bioelectrici. care intră în alcătuirea lamelelor osoase realizează. Din aceleaşi raţiuni mecanice. este însoţită uneori de o încetinire sau chiar o oprire a creşterii osoase. va produce un os spongios. cu un volum micşorat. care se vor orienta în direcţia celei mai mari solicitări. Legea lui ROUX. dar când presiunea depăşeşte puterea de rezistenţă a osului. 11 . După părerea autorilor. sunt capabili să dirijeze activitatea celulelor osoase. mărit de volum. pot apare procese de resorbţie (!). ca urmare a unei imobilizări. va oferi kinetoterapeutului posibilitatea de a interveni la nivelul anumitor deformaţii în scopul corectării acestora prin folosirea unei tehnici specifice fiecărui caz în parte. cu resorbţia osului.BIOMECANICĂ Dacă teoriile lui Wolff nu pot fi acceptate într-o manieră absolută. 4. formând fibrilele. să orienteze şi să structureze macromoleculele din spaţiul extracelular. forţele de presiune determină următoarele modificări: creşterea coeziunii intermoleculare. Bassett şi Becker (1962) au demonstrat că în zonele în care se dezvoltă forţe de compresiune. apariţia de legături noi. La nivelul structurilor osoase de ordinul al II lea şi al III lea. trebuie totuşi să admitem că în numărate cazuri este subliniată importanţa funcţiunii asupra dezvoltării osoase. apar potenţiale negative şi că forţele mecanice produc o serie de curenţi şi potenţiale electrice proporţionale cu intensitatea lor. Aşa se poate explica rezistenţa remarcabilă a femurului care în timpul unui exerciţiu de mers trebuie să suporte încărcări repetate la fiecare pas care sunt de aproape trei ori mai mari decât greutatea corpului (De Marneffe 1948). Legea lucrului constant sau a balansării porneşte de la aceleaşi premise. după intensitatea cu care acţionează: presiunile „favorabile” sunt denumite funcţionale şi au valori de apăsare între 8-15kg/cm2 os. care acţionează transversal. pe când partea scoasă de la presiunea normală. ci de resorbţie a osului. extrem de plastic. Legile neglijează însă. intensitatea cu care intervin factorii mecanici. Prin urmare. toate efectele se transmit prin legăturile dintre fibrele de colagen şi cristalele de apatită. rezumă legea lui Wolff. osul nou format va fi mai consistent. care va fi astfel comprimat. influenţa factorilor mecanici este evidenţiată prin faptul că sistemele haversiene sunt orientate după traiectoriile de tensiune principale. dar se referă la perioada de creştere: când o supraapăsare se face constant asupra unei jumătăţi de cartilaj de creştere.

acesta se articulează cu cel lombar. Desigur o simplă flexie sau extensie prezintă evoluţii mult mai complexe şi de o varietate mult mai mare. Linia dreaptă este axa mecanică. Această axă mecanică se poate defini ca un segment de dreaptă care trece prin centrele suprafeţelor articulare situate la extremităţile osului. Aceste mişcări de rotaţie pot fi măsurate şi exprimate în grade sexagesimale sau radiani. Dreapta trasată pe un segment osos este denumită „axa mecanică” a elementului corporal avut în vedere. elementul clavicular se articulează. cu elementul scapular.2 Axa mecanică Axa longitudinală 12 . Fig. Elementul coapsă se articulează cu elementul gambă. În partea superioară a trunchiului. pe de o parte. din componenţa osului. este axa longitudinală. au ca rezultat o mişcare de translaţie. iar curba. ne permite să aplicăm principiile mecanice în analiza unei mişcări. la nivel sternocostal şi pe de altă parte. „Elementul” bazin este reprezentat printrun triunghi construit pe articulaţia sacro-iliacă şi cele două articulaţii coxo-femurale. cum sunt cele puse în evidenţă la mers sau la alergare.BIOMECANICĂ 2. Această simplificare care vizează reprezentarea corpului uman ca un ansamblu de unităţi articulate între ele este aplicativ în analiza mecanică a mişcării. unind astfel regiunea lombară de elementele femurale. Se remarcă faptul că „elementul” cap se articulează cu segmentul cervical. pentru care gradele de libertate sunt limitate de posibilităţile articulare. o combinaţie de mişcări unghiulare segmentare care totalizează valoarea zero. care la rândul său se articulează cu elementul picior.1). Axele mecanice sunt asimilate segmentelor din structura lanţului osos şi permit raportarea la mişcările unghiulare. Axa biomecanica Autorii care s-au preocupat de mecanica umană au reprezentat corpul ca un ansamblu de unităţi funcţionale mobilizate una în raport cu alta. Astfel.5. acesta cu segmentul dorsal şi la rândul lui. Aceasta din urmă se articulează cu elementul braţ. Reprezentarea corpului uman printr-o succesiune de axe mecanice sau de segmente osoase. Dempster (1955) a reprezenta scheletul uman printr-un sistem simplificat constituit dintr-un ansamblu de pârghii (fig. reprezentată cu linie punctată. Axa mecanică nu se confundă cu „ axa longitudinală” care este o curbă care uneşte centrele tronsoanelor infinit de mici. deci axa trece prin articulaţia gleno-humerală şi articulaţia acromioclaviculară. În figura 2 este prezentată această diferenţă în cazul femurului.

adică ansamblul de structuri prin care oasele se unesc unele de altele. Ele sunt înconjurate de o capsulă şi de ligamente. întins între cele două suprafeţe şi prin ligamente periferice sau ligamente interosoase. celelalte două nu prezintă cavitate articulară. joncţiunea între două oase. prezintă suprafeţe line. Dacă în cea din urmă clasă a articulaţiilor mobile acestea prezintă o cavitate articulară. • articulaţiile semimobile sau „amfiartrozele” şi • articulaţiile mobile „diartrozele”. Articulaţiile sunt subdivizate în trei clase: • articulaţiile imobile sau „sinartrozele”. Deci în primul caz vorbim de o „synchondroză” iar în cel de-al doilea de o „ synfibroză”. a) Sinartrozele Acest tip de articulaţie prezintă două suprafeţe articulare care sunt sudate una de alta fie prin intermediul unui cartilaj fie prin intermediul unui ţesut fibros în funcţie de tipul de osificare care a avut loc în formarea osului. 13 . în cadrul acestui paragraf am folosit terminologia franceză. Clasificarea şi terminologia folosită variază de la un autor la altul. Observaţie. b) Diartrozele Aceste articulaţii. b) Amfiartrozele Aceste articulaţii prezintă două suprafeţe articulare plane sau concave care sunt acoperite de cartilaj articular şi sunt unite printr-ul ligament fibros sau fibro-cartilaginos. Articulaţiile Tipuri şi structuri articulare Se înţelege prin articulaţie sau încheietură. Unele amfiartroze prezintă o proeminenţă a cavităţii articulare şi sunt denumite din acest motiv „diartro-amfiartroze”. care ne interesează în mod particular în timpul unei activităţi.BIOMECANICĂ Capitolul 3. Aceasta din urmă prezintă o subdivizare mai detaliată pe care nu o tratăm în acest moment. În figura 3 se prezintă tipul de articulaţie fără menisc. separate printr-o cavitate articulară.

după alţii (Popescu. nu prezintă irigaţie sangvină sau inervaţie proprie. • Distribuţia sarcinilor şi încărcarea uniformă a osului subcondral. 14 . grosimea cartilajului variază în aceeaşi articulaţie şi nu scade cu vârsta..permite acestuia să absoarbă şocurile şi să împiedice uzura osului. ordonată şi că între matrice şi condrocite există interacţiuni complexe.afectat de traumatisme şi presiune.. În articulaţiile mari . El este alcătuit dintr-un singur tip de celule (condrocite) şi din matricea extracelulară. de remodelare internă. Hainaut). studii morfologice şi biologice detaliate arată că acest ţesut are o structură complexă. El este supus unui proces lent. ajungând până la aproximativ 0. dar continuu. s-a dovedit că acesta prezintă depresiuni de formă sferică. În ciuda acestor aparenţe. Comparativ cu alte ţesuturi are activitate metabolică mai scăzută şi este mai puţin. în timp ce cealaltă este dispusă către cavitatea articulară. Deşi macroscopic suprafaţa acrtilajului articular poate fi remarcabil de netedă. ca rezultat al activităţii condrocitelor (mai ales în zonele medii şi bazale) şi a celulelor sinoviale. • Elasticitatea. fiind în această privinţă. Din punct de vedere histologic.BIOMECANICĂ Fig. asemănătoare cu porii unei mingi de golf. Grosimea acestui strat este direct proporţională cu presiunea întâlnită în articulaţie. După unii autori (K. genunchi –este de aproximativ 3 mm. cu diametrul de 20 nanometri şi adîncime de 1 nanometru. Trandafir) el ar fi foarte sărac în vase sanguine şi limfatice şi ar fi slab inervat. net superior oricărui material de sinteză. De asemenea. • Durabilitatea care poate asigura funcţia normală a articulaţiei pentru 80 de ani sau chiar mai mult. 3 Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin cunoscut sub numele de cartilaj articular. Cartilajul articular normal are două funcţii mecanice esenţiale: • Transmiterea încărcăturii mecanice de la un os la celălalt. cartilajul adult normal pare a fi un ţesut inert.şold. Principalele caracteristici funcţionale ale cartilajului articular normal sunt: • Rezistenţa la compresiune. El este fixat pe os prin una din faţetele sale. • Asigurarea unei suprafeţe netede autolubrifiante pentru ca oasele să alunece în interiorul articulaţie.05 mm în articulaţiile mici ale oscioarelor urechii medii.

cu activitate marcată a condrocitelor şi un turnover (înlocuire) rapid al proteoglicanilor. influenţat de următorii factori: • Frecvenţa şi intensitatea solicitărilor articulare – cresc activitatea de sinteză.efect Donnan . Matricea conţine. concentraţie mai scăzută de apă şi mai mare de proteoglicani. care creşte şi remodelează suprafaţa articulară. Acestea sunt „filtrate” prin membrana sinovială şi mai ales prin matricea extracelulară. poate creşte activitate de sinteză a condrocitelor. suprafaţa articulară. parţial. următorii compuşi solizi: lipide. contribuind la stabilizarea reţelei şi sporind rezistenţa cartilajului la compresiune). care conferă forma şi stabilitatea ţesutului. condrocitele nu modifică substanţial volumul ţesutului. • Zona de tranziţie – cu volum de câteva ori mai mare ca zona superficială. matricea alcătuită din fibre de colagen mai groase. Matricea extracelulară este alcătuită din lichid tisular şi o reţea de macromolecule. Datorită acestui sistem. conduce la creşterea osmolarităţii ţesutului. care selectează trecerea substanţelor nutritive în funcţie de greutatea moleculară. • Imobilizarea articulară sau scăderea încărcării articulare – cresc activitatea de degradare. Ea este considerată indicatorul procesului de calcifiere a cartilajului pentru că în zona sa de limită cu zona calcificată prezintă concentrări de material calcificat şi material necalcificat.şi la creşterea reţinerii apei în cartilaj). cu cea mai mare concentraţie de apă. Studii in vitro au arătat că zona superficială deţine un rol important în rezistenţa la compresiune a cartilajului şi îndepărtarea acestei zone creşte permeabilitatea ţesutului cu suprasolicitarea reţelei în timpul compresiunii. în primul rând 15 .. pe lângă colagen de tip II (sintetizat de condrocite) şi proteoglicani. Matricea cartilajului este hiperhidratată (66-78% apă). Condrocitele se hrănesc cu substanţele nutritive din lichidul sinovial. Aceste date au fost furnizate din dorinţa de a sublinia strânsa legătură între structura cartilajului şi acţiunea diferitelor forţe care se manifestă pe parcursul mişcării. În condrocite există un echilibru între funcţiile de sinteză şi de degradare (prin producerea unor enzime litice. putând contribui la degradarea cartilajului. cu afinitate pentru apă. cu celule mici şi metabolism foarte scăzut. cu remanierea ţesutului. deşi structura şi funcţionalitatea lor diferă. dispuse oblic. Capacitatea condrocitelor de a sintetiza proteoglicani scade cu vârsta. care vor răspunde.BIOMECANICĂ Condrocitele au o activitate metabolică intensă sintetizând: colagen de tip II (rezistent la forţele de forfecare. cu o concentraţie scăzută de colagen. care degradează matricea deteriorată în timpul activităţii articulare). alături de concentraţia electroliţilor din lichidul tisular (concentraţia mai mare a ionilor pozitivi de Na+ şi Ca2+. Apa este „gelificată” cu ajutorul proteoglicanilor. activitatea lor depinzând de metabolismul anaerob. Mărimea acestor zone variază de la specie la specie. dar înlocuiesc macromoleculele degradate ale matricei şi pot remodela. încărcarea electrică şi configuraţia moleculară. În perioada de creştere a scheletului condrocitele produc ţesut nou. la rândul lor. şi în cadrul aceleiaşi specii. colagen de alte tipuri. Matricea transmite la condrocite semnale despre încărcarea mecanică a suprafeţei articulare. Ele conferă rezistenţă la întindere şi durabilitate mai mare. La individul matur. fibre dispuse în paralel cu suprafaţa articulară. • Zona de cartilaj calcificat – zonă subţire. Menţinerea unei compoziţii normale a cartilajului articular necesită un minim de încărcare şi mişcare în articulaţie. Morfologia cartilajului normal În arhitectura externă a cartilajului descrie patru zone: • Zona superficială – cea mai subţire. Compresia suprafeţei articulare deformează matricea dar poate deforma direct şi condrocitele. prin transformarea matricei. acid hialuronic. fibrele de colagen cu diametrul cel mai mare şi cea mai scăzută concentraţie de apă şi proteoglicani. care joacă un rol important în meţinerea apei în interiorul matricei. care servesc la realizarea punţilor de legătură între fibrele de colagen. condronectină. faţă de ionii negativi de Cl. Limitele dintre zone nu sunt bine definite. datorită aranjării fibrelor de colagen în triplu helix) şi proteoglicani (macromolecule cartilaginoase. concentraţia de oxigen la nivelul condrocitelor este scăzută. Dar încărcarea repetată şi mişcarea articulară la nivele mai mari decât cele normale. dispuse perpendicular pe suprafaţa articulară. • Zona de mijloc (radială sau profundă) – condrocite sferoidale.

Aceste cartilaje facilitează funcţionarea articulară nu numai prin ameliorarea raporturilor pe care le realizează ci şi prin diminuarea forţelor de frecare. Un manşon fibros înconjoară această articulaţie şi participă la menţinerea suprafeţelor articulare una contra alteia. Din contră dacă una din faţete este sudată la cartilajul articular de o suprafaţă osoasă. cu creşterea reţinerii apei. Consecinţe biomecanice ale organizării macromoleculare a cartilajului normal Articulaţiile purătoare de greutate sunt supuse repetat la sarcini locale crescute. Rularea 16 . Aceste suprafeţe aderă la capsula articulară. Această capsulă poate prezenta grosimi mai mari acolo unde forţele sunt mai importante. supraîncărcarea poate determina modificări persistente în organizarea moleculară a matricei. forţe mecanice considerabile. Presiunile transmise acestei structuri în timpul mişcărilor pot fi crescute. în acelaşi timp ca un sistem de ligamente particulare.BIOMECANICĂ prin modificarea gradului de agregare a proteoglicanilor. fie parţial. fie complet. dar se observă în jurul manşonului ligamente destul de rezistente şi mai puţin elastice cu rolul de a asigura menţinerea contactului între suprafeţele articulare şi cel de prevenire a apariţiei dislocaţiilor de articulaţie. Articulaţia scapulo-humerala este o articulaţie mobilă care are trei grade de libertate. care prezintă două suprafeţe libere. Un cartilaj normal repartizează aceste forţe. fie la distanţă cum este cazul articulaţiilor care prezintă o mare supleţe în mişcări. dar aceste mecanisme nu sunt clar explicate. deformarea excesivă a cartilajului fiind astfel limitată. poartă numele de burelet. De fapt studiile de specialitate au subliniat că acest cartilaj liber lubrifiază numai atunci când el este supus la o presiune. este întâlnită o structură fibrocartilaginoasă intra-articulară care restabileşte concordanţa dintre cele două suprafeţe. Ele separă cavitatea articulară în două. Atunci când suprafeţele articulare nu sunt perfect complementare. cartilajul suportă totuşi. Se descriu trei tipuri de mişcari ale jocului articular: a. Unele mişcări mai puţin adaptate sau chiar brutale pot antrena o distensiune sau o smulgere parţială a acestor ligamente. Generalităţi despre biomecanica articulară Se inţelege prin articulaţie joncţiunea dintre două oase care este formată dintr-un ansambu de structuri prin care oasele se unesc unele cu altele. datorită proprietăţilor sale speciale (amintite mai sus). osul ar fi distrus rapid de forţele de forfecare din articulaţie. Deşi muşchii şi osul subcondral joacă un rol major în distribuirea energiei exercitate asupra purtătorului de greutate. Mişcările realizate la nivelul centurii scapulare sunt în funcţie de configuraţia articulaţiei şi de starea ei. este de altfel destul de lejer în jurul articulaţiei. poartă numele de menisc. Menţionăm în acest sens ca exemplu meniscul articulaţiei genunchiului şi bureletul glenoidian al articulaţiei scapulo-humerale. Atunci acest cartilaj. alterând răspunsul condrocitelor la încărcări ulterioare. Diferitele tipuri de mişcari elementare ne permit să descriem şi să analizăm mişcarile complexe ale centurii scapulare. când aceasta prezintă mişcări de mare amplitudine. Totuşi. Dacă efectul protector al cartilajului nu ar mai exista. Încărcarea suprafeţei articulare determină şi deplasarea rapidă a apei şi cationilor corespunzători. Acest înveliş denumit capsulă articulară. El se ataşează în jurul osului fie la proximitatea cartilajului articular. de aceea cartilajul articular trebuie să fie foarte elastic pentru a repartiza cât mai uniform posibil aceste presiuni.

Circumducţia Reprezintă o combinaţie între flexie şi abducţie respectiv extensie şi adducţie şi are ca rezultat descrierea unui con cu vârful la nivelul centurii scapulare. în timp ce rotaţia externă realizează o mişcare inversă. Prin urmare. Alunecarea Este o mişcare intracapsulară caracterizată prin deplasarea unui segment sau a unei suprafeţe pe o alta. în timp ce mobilizările repetate şi forţarea limitei articulare permite subiectului să realizeze o hiperextensie a segmentului. Adaptarea funcţională a articulaţiilor Articulaţiile se adaptează condiţiilor mecanice impuse de activitatea musculară. Mişcarea de rotaţie internă. 17 . Rotaţia Se descrie ca mobilizarea unui segment în raport cu altul în jurul unei axe. prin mişcare. c. întelegem prin grade de libertate posibilitatea mobilizării unui segment în diverse planuri. b. fiecare punct al primului corp trebuie să intre în contact permanent cu puncte noi de pe cealaltă suprafată.rotaţie externă Mişcarea de rotaţie internă apropie părţile anterioare ale acestui segment de axul central al corpului şi le depărtează pe cele inferioare. Gradul de adaptare funcţională a articulaţiei este dat de amplitudinea care o permite mişcarea ei.BIOMECANICĂ Rularea se realizează în condiţiile în care. Toate aceste tipuri de mişcari se pot combina între ele ducând la mişcările complexe realizate la nivelul centurii scapulare. Pentru că această mişcare se realizează din diverse poziţii trebuie să precizăm întotdeauna sensul de miscare. o absentă a activitaţii în timpul unei imobilizări prelungite antrenează un blocaj progresiv a articulaţiei. Articulaţia scapulo-humerală este o articulaţie care prezintă trei grade de libertate. în jurul unui ax. Mişcarea de flexie-extensie Miscarea de flexie este aceea de apropiere a segmentelor în timp ce în extensie acestea sunt plasate unul în prelungirea celuilalt. descriind astfel o mişcare care se realizează pe o traictorie circulară astfel încat toate parţile segmentului se mobilizează în jurul unei axe de rotaţie. Aceasta adaptare functională a articulatiei se repartizează egal pe toată suprafaţa structurii articulare. puncte noi de pe suprafata unui os intra în contact mereu cu puncte noi de pe suprafaţa celuilalt os. Mişcarea de abducţie-adducţie Mişcarea de abducţie deplasează segmentul prin îndepărtarea axului longitudinal şi central al corpului în timp ce adducţia apropie segmentul de acest ax.

Aceste iregularitaţi angajează de cele mai multe ori modificări de poziţie a segmentului mobilizat când acesta se deplasează dintr-o poziţie în alta. Centrul de mişcare şi articulaţiile Mişcarea umană efectuată la nivelul articulaţiilor prezintă uneori suprafeţe foarte neregulate. Trebuie subliniate dificultaţile pe care poate să le întâmpine un kinetoterapeut când vrea să definească o mobilitate articulară normală. Această noţiune de centru instantaneu de rotaţie (Fig. De aici putem trage concluzia că mişcarile posibile într-o articulaţie sunt în funcţie de varietatea muşchilor care înconjoară centrul de mişcare.a fost explicată de Dempster . Readaptarea sau recuperarea suprafeţelor articulare se masoară cu ajutorul goniometrului. D. 4). Centrul articular nu poate fi prezentat ca un singur punct el fiind reprezentat de o succesiune de puncte care reprezintă centre de rotaţie pentru instantanee succesive. femeile prezintă o mobilitate articulară mai mare în comparaţie cu bărbaţii iar în cursul vieţii individul dezvoltă stadii diferite de mobilitate. 18 . deoarece efectele practicării diferitelor sporturi antrenează mobilitaţi articulare diferite. o articulaţie ca cea scapulo-humerală care intersectează muşchi lungi. ligamentelor. Această posibilitate de adaptare a articulaţiei reprezintă un element important în problemele puse de kinetoterapeut în reeducarea funcţională a articulaţiei sau în menţinerea unei bune supleţi articulare. E şi se observă că două puncte (1 şi 2 ) a corpurilor prezintă o modificare de unghiuri diferite în cursul deplasării. B. Importanţa cunoaşterii stadiilor diferite de mobilitate permite kinetoterapeutului să intervină eficient în procesul de recuperare. C.un corp sau un segment descrie o mişcare de rotaţie trecând suceesiv prin pozitiile A.BIOMECANICĂ Prin urmare. prezintă un grad de mobilitate foarte mare fată de articulaţia intervertebrală care reuneşte muşchi ce dezvoltă o forţa mică. La acestea contribuie şi gradul de funcţionalitate a suprafeţelor osoase. muşchilor şi alte structuri periferice. tendoanelor. Examenul constă în compararea valorilor obţinute cu un tabel în care sunt înscrise valorile medii obţinute pe un eşantion reprezentativ.

BIOMECANICĂ Fig. c. Trebuie să subliniem faptul că studiul fenomenelor biologice în general şi a celor mecanice în particular prezintă întotdeauna variaţii cu toate că se aplică riguros principile fiziologice. Prin urmare distingem un lant cinetic închis şi unul frânat la nivelul căruia se descriu mai multe grade de frânare. sau prin centre succesive pentru deplasarea corpurilor de la poziţiile A-E. În studiul acestora se acceptă de aceea întotdeauna o marjă de eroare. segmentul de dreaptă care trece prin două centre de mişcare succesive situate la două extremitaţi ale segmentului osos. 19 . b. diferă în funcţie de lungimea segmentului.9 mm. a. Intersecţia acestora reprezintă centrul instantaneu de rotaţie pentru mişcarea instantanee de la A la B. Una din consecinţele imediate ale acestei variaţii a axei în curs de mişcare este aceea că punctul pe care se sprijină levierul osos nu este situat în permanenţa de aceiaşi parte. Lanţul cinematic închis reprezintă o combinaţie analoagă a celei precedente dar ultimul element este fixat sau întâlneşte o forţă rezistentă care îi înhibă mişcarea liberă. Gaverst a demonstrat că aceste suprafeţe la nivelul centurii scapulo-humerală au un diametru de 18. Astfel extensia braţului în cădere frontală este un exemplu de lanţ cinematic închis. d ) care reprezintă centre instantanee de rotatie. Dacă se repetă această descriere pentru alte mişcări parţiale se determină un ansambu de puncte (a. puncte care trec prin axe instantanee de rotaţie. b. O altă consecinţă a acestei variaţii a centrelor de rotaţie în cursul mişcării este că axa mecanică. Lanţurile cinetice În studiul biomcanic al centurii scapulare se disting două tipuri de lanţuri cinetice: lanţ cinetic închis şi lanţ cinetic deschis. în timp ce extensia braţului spre în sus. este un lanţ cinematic frânat. Lanţul cinetic deschis reprezintă o succesiune de articulaţii care formează un lanţ al cărui ultim element este liber. de aceea când vrem sa interpretăm mişcarea corpului este necesar să fixăm o poziţie intermediară pentru a nu obţine erori de calcul. într-un exerciţiu de haltere. La nivelul centurii scapulare mobilizarea se face în jurul unei multitudini de axe instantanee a căror proiecţie în articulaţie determină o suprafată caracteristică a mişcării care a fost efectuată. 4 Centre instantanee de rotaţie Pentru a determina un centru de rotatie (d) pentru trecerea din poziţia A în poziţia B se descriu nişte drepte 1-1 ‘ si 2-2 ‘ iar prin mijlocul acestora coboară nişte perpendiculare.

Mişcarea este o caracteristică a numeroaselor forme celulare. 20 . conditionează forţele angajate. Acest muşchi prezintă o activitate caracteristică reprezentată de contracţie a cărei rezultat este mobilizarea segmentelor osoase şi producerea mişcării având ca rezultat deplasarea corpului în întregime. Particularităţi ale structurii şi fiziologiei muşchiului scheletic Pentru o mai bună înţelegere a muşchilui scheletic trebuie să cercetăm atât structura muşchiului cât şi procesele de contracţie şi nu în ultimul rând reflexele şi controlul motor voluntar. în situaţiile când muşchii sunt supuşi unei forţe externe care este de învingere ambele aspecte (scurtare şi tensiune) sunt combinate. Toate aceste baze neurofiziologice ne permit o interpretare corectă a gesturilor umane.BIOMECANICĂ Introducerea noţiunii de lanţ cinetic în studiul mişcării centurii scapulare subliniază importanţa care trebuie acordată gradului de libertate întâlnit la diferite niveluri articulare succesive. În acest caz muşchiul efectuează un travaliu pentru deplasarea unei încarcaturi pe o distanţa oarecare. orientează. Elementul de bază al mecanicii umane este muşchiul scheletic care prin contracţia sa transformă energia chimică de care dispune în energie mecanică. La animal. Scurtarea muşchiului duce la modificarea formei lui şi la o diminuare a lungimii sale. Aceste modificări ale aspectului exterior a fibrei musculare şi a muşchilui în întregime nu sunt însoţite permanent şi de o schimbare a volumului muscular Un alt tip de contracţie este observată când muşchiul este supus unei forţe externe care îl împiedică să se scurteze. Aceste celule sunt diferenţiate prezentând o formă alungită caracteristică: acestea sunt fibrele musculare. În acest caz vorbim de o contracţie izometrică. Apartenenţa unui muşchi la o grupă se poate schimba în funcţie de situaţie sub contolul sistemului nervos. organisme foarte complexe anumite celule sunt specializate în producerea mişcarii. Muşchii permit omului de a se mişca prin mobilizarea diferitelor segmente ale corpului dar au şi funcţia de a menţine o atitudine particulară ca aceea de ortostatism. Energia mecanica astfel dezvoltată poate actiona asupra mediului ambiant pentru a deplasa un obiect sau a efectua un nou lucru mecanic cum ar fi în cazul unei lansări a membrului superior. Acest ansambul este reprezentat de sistemul nervos care are funcţia de a dicta şi de a supraveghea intervenţia combinată a diferitelor unitaţi funcţionale care au întotdeauna o acţiune sinergică. Generalităţi despre biomecanica actvităţii musculare Câteva noţiuni elementare de neurofiziologie sunt indispensabile pentru a înţelege elementul motor al corpului uman. Putem vorbi astfel de grupe musculare agoniste. antagoniste şi fixatoare. Pe de altă parte există un ansambul de sisteme care controlează. Un ansambu de fibre musculare se grupează pentru a forma un muşchi.

cum ar fi : gradarea contracţiei. sistemul nervos poate recruta un numar mai mic sau mai mare de unităţi motorii având drept consecinţă dezvoltarea unei forţe mai mici sau mai mari la nivel muscular. Suma celor două (degajarea de caldură şi travaliul efectuat) exprimate în calorii. sistemul nervos poate grada intensitatea efortului trimiţând impulsuri motorii cu frecvenţa variabilă. Aceasta caldură degajată prin contracţie nu este pierdută ea având un rol deosebit în reglarea termică. Proprietăţile mecanice ale muşchiului scheletic Unele proprietăţi mecanice ale muşchilor prezintă un interes deosebit în analiza biomecanică. 21 . Acest fenomen poartă denumirea de sumaţie în spaţiu. b. Aceasta se gaseşte în rezervele chimice şi este utilizată de metabolismul celular. Putem astfel compara ţesutul muscular cu o maşină care transformă energia chimică de rezervă în travaliu mecanic şi degajare de caldură. elasticitatea. Sistemul nervos poate controla cele două tipuri de sumaţii în scopul de a grada răspunsurile musculare. travaliul este egal cu produsul de forţa pe drumul parcurs T=f x d. a. Acestă activitate musculară se realizează cu degajare de caldură. În acest caz vorbim de sumaţie în timp (temporală). Acestă caracteristică se evidenţiază prin ataşarea unei greutăţi la una din extemităţile unui muşchi şi are drept consecinţă alungirea muşchiului. Frecvenţa de impulsuri la motoneuroni este relativ limitată şi nu depaşeşte 50 impulsuri/sec datorită influenţei buclei δ şi existenţei unui potenţial tardiv. Gradarea contracţiei Intensitatea mecanică dezvoltată de activitatea musculară la muşchi în timpul efectuării unei mişcări poate fi adaptată gradat în funcţie de două fenomene diferite. sumaţia contracţiilor succesive. Acestă frecvenţă de 50/sec se regăseşte în cercetările electromiografice de intensitate înaltă şi este cunoscută sub denumirea de ritmul Piper. corespund energiei puse în joc de muşchiul care se contractă. Elasticitatea şi componentele elastice Una din caracteristicile muşchilui care se poate pune uşor în evidenţă este elasticitatea.BIOMECANICĂ În concluzie. Pe de altă parte. Prin urmare.

inserţiilor musculare.BIOMECANICĂ Când această greutate este luată muşchiul revine la poziţia iniţială. Această fază survine cu o anumită întârziere în raport cu fenomenul electric de depolarizare. Când fuziunea este perfectă. Acest fenomen este consecinţa faptului că ţesutul muscular nu este omogen şi componentele lui au elasticităţi diferite. Prima fază este foarte rapidă. Se observă că procesul de alungire se desfăşoară de-a lungul a două faze. înainte ca muşchiul să se relaxeze complet. Elasticitatea musculară joacă un rol important în amortizarea tensiunilor foarte brutale dezvoltate în timpul scurtării şi alungirii musculare. Tensiunea care corespunde întinderii bruşte atinge rapid un nivel ridicat şi revenirea la poziţia iniţială se face lent (corespunzând gradului de întindere). Acest răspuns este caracterizat printr-o fază de urcare sau de contracţie şi o fază exponenţială de coborâre sau de relaxare. Este perioada de latenţă mecanică care în realitate este un fenomen foarte complex. Apropierea stimulilor produce fuzionarea din ce în ce mai perfectă a celor două răspunsuri până în momentul când cel de-al doilea intră în perioada refractară a primului răspuns. Acest lucru se realizează în contracţia tetanică sau tetanos. Sumaţia contracţiilor Stimularea unui nerv motor sau a unui muşchi fixat pe un miograf prin aplicarea unui şoc electric dă un răspuns numit secusă. Este important de subliniat faptul că răspunsurile mecanice se pot însuma în timp ce răspunsurile electrice (potenţialele de acţiune) rămân discontinui. Tensiunea dezvoltată de muşchi nu este aceeaşi pe toată durata alungirii progresive a acesteia prin mărirea greutăţii şi în cursul scurtării progresive prin diminuarea acestei greutăţi. Repetiţia unei serii de stimuli permite realizarea unui platou <platou tetanic> ridicat şi regulat în cazul când frecvenţa de stimulare este ridicată. Dacă se aplică un al doilea stimul. tetanosul este perfect şi poate atinge de 4-5 ori valoarea unei secuse izolate. pentru aceeaşi lungime a muşchiului tensiunea din timpul alungirii este mai mare decât cea dezvoltată în cursul scurtării. Elasticitatea musculară şi în mod considerabil a anumitor componente a ţesutului muscular joacă un rol important în activitatea musculară. ligamentelor şi tendoanelor. Acesta din urmă prezintă două componente. având un rol important în protecţia levierelor osoase. c. Hill în 1949 a comparat cele două sisteme ale muşchiului: un element contractil situat la nivelul miofibrilelor şi un element elastic. în timp ce cea de a doua este foarte lentă. Primul component legat în serie cu un element contractil situat la nivelul tendoanelor şi un al doilea element situat paralel cu fibrele şi care poate fi situat de cele mai multe ori la nivelul ţesutului conjunctiv. Frecvenţa de stimulare necesară pentru producerea unui tetanos perfect depinde de 22 . În concluzie. cea de-a doua contracţie debutează la un nivel mai ridicat faţă de prima atingând un nivel foarte ridicat şi o durată mai lungă.

BIOMECANICĂ viteza de contractie a muşchiului şi poate varia între 30 si 350/s. Gradarea fiziologică a contracţiei voluntare este foarte complexă datorită faptului ca ea rezultă din fenomenul de sumaţie temporală şi din sumaţia spaţială. Aceasta din urmă se datorează recrutării unui număr mai mic sau mai mare de unităţi motorii. Pe de altă parte, aceste unităţi motorii au o asincronizare caracteristică care permite contracţia, la aceeaşi intensitate, de o formă regulată, fără oscilaţii, ce caracterizează tetanosul imperfect. Biomecanica musculară Mişcările voluntare a corpului uman sunt coordonate de sistemul nervos care efectueză această mişcare în funcţie de anumite elemente interne şi externe. El adaptează răspunsul în funcţie de diferite solicitări şi coordonează activitatea musculară. Biomecanica musculară cerceteză diferitele tipuri de intervenţie a muşchilor, adaptarea lor funcţională la activitatea prestată, forţele angajate în acţiunea musculară. a. Clasificarea funcţională a muşchilor Această clasificare se face în funcţie de: 1. Modul de contracţie a muşchilor 2. De intervenţia lor în mişcare cea care nu este însoţită de mişcare, izometrică. Acestea sunt caracterizate de poziţia forţelor musculare FM echilibrate de o rezistentă R exterioară. Contracţiile izotonice pot fi de două feluri. Concentrică, când forţa musculară învinge rezistenţa exterioară şi are drept consecinţă scurtarea muşchiului şi excentrică, când avem de-a face cu un fenomen invers. 1. Trebuie făcută o primă distincţie între contracţia musculară care însoţeste mişcarea, izotonică, şi

Mod de contracţie

Raport al forţelor

Tip de travaliu muscular

Izometrică Izotonic : 1.concentric 2.excentric

Fm = R Fm > R Fm < R

Static Dinamică pozitivă Dinamică negativă

23

BIOMECANICĂ Este important de subliniat aici faptul că în fiziologie se vorbeşte mai mult de travaliu în cazul unei contracţii statice decât în cazul unei contracţii dinamice. În fizică din contră se foloseşte noţiunea de travaliu (T= f x d) în contracţia însoţită de mişcare. Travaliul dinamic este pozitiv când forţa musculară este mai mare ca rezistenţa şi în caz contrar negativ. 2. În funcţie de intervenţia lor în mişcare muşchii se clasifică în: • • • • Agonişti Antagonişti Neutralizatori Fixatori

Agoniştii reprezintă muşchii care efectueză mişcarea. Antagoniştii sunt muşchii care efectuează mişcarea inversă celor agonişti. Neutralizator este definit un muşchi care neutralizează un alt muşchi sau o componentă a unui alt muşchi a cărei acţiune nu este dorită în efectuarea unei mişcări. Fixatorii intervin pentru a participa la imobilizarea unor anumite segmente. Se ştie că un muşchi nu intervine singur într-o mişcare el asociindu-se cu muşchii vecini realizând o sinergie musculară. Deci, vorbim de grupe de muşchi agonişti, antagonişti, fixatori şi neutralizatori. Fiecare muşchi din această grupă intervine cu o oarecare eficienţă în realizarea diferitelor mişcări. b. Reprezentarea grafică a acţiunii musculare Forţa musculară dezvoltată în muşchi prin scurtarea sarcomerului este transmisă prin intermediul tendonului situat la cele două extremităţi pe structurile osoase. Această forţă transmisă prin cele două extremităţi ale muşchilui este reprezentată de vectori situaţi pe aceeaşi direcţie, care este în general direcţia muşchiului, având aceeaşi intensitate dar în sens opus şi căutând puncte de aplicare la nivelul punctelor de inserţie a muşchiului. Această noţiune subliniază rolul important jucat de tendoane, care au nu numai rolul de a fixa muşchii de suprafeţele osoase ci şi de a transforma forţa dezvoltată de elementele contractile la segmentele corpului pentru a realiza mişcarea şi a asigura poziţia de echilibru. Muşchiul se reprezintă printr-un segment de dreaptă, având originea la nivelul inserţiei musculare care în general se suprapune cu direcţia muşchiului. c. Adaptarea funcţională a muşchiului La începutul secolului, De Moor (1903) a demonstrat adaptarea funcţională a muşchiului în mişcare. Acesta a arătat faptul că muşchii fusiformi se adaptează bine la mişcări rapide, în timp ce celelalte categorii de muşchi necesită o forţă mare.

24

BIOMECANICĂ Aceste considerente de adaptare funcţională a muşchiului permit kinetoterapeutului să ţină cont de ceea ce a numit Dehoux <mission>, misiunea, fiecărui muşchi.

UNITATEA III

Biomecanica coloanei vertebrale Anatomie funcţională Coloana vertebrală formează organul axial al corpului uman, o structura heterogenă complexă rezultată din succesiunea alternantă a 33-35 de unităţi rigide -vertebrele- cu 23 unităţi deformabile -discurile intervertebrale. Ia naştere o coloană care combină rezistenţa cu flexibilitatea, permiţând o protecţie maximă a măduvei spinării în condţiile unei restricţii minime a mobilităţii. Ca o adaptare la poziţia de ostostatism, coloana vertebrală prezintă curburi care îi cresc de zece ori rezistenţa în comparaţie cu o coloană rectilinie, permit absorbţia şocurilor în timpul locomoţiei şi îi facilitează mobilitatea în direcţii preferenţiale. Se poate considera că în structura coloanei vertebrale functionează două subansamble :

25

BIOMECANICĂ A. situată anterior. « coloana » corpurilor vertebrale şi a discurilor intervertebrale. cu rol de suport pasiv.5 STRUCTURAFUNCŢIONALĂAŢESUTULUI OSOS TRABECULAR DIN VERTEBRĂ vertebră toracală vertebră lombară 26 . Fig.

compresiunea dinamică a musculaturii de echilibrare. fiind mai înalte în regiunea cervicală şi lombară. .B. compus din lame de fibre de colagen concentrice groase de 1mm. Această masă osoasă este reprezentată prin 35 % corticală şi 65 % os spongios. Conform legii lui Wolff (amintită în primul capitol). crescută în faţa canalului vertebral (zidul posterior de protecţie) şi vulnerabilă anterior unde apar fracturile prin compresiune (tasare) (Fig. cu baza anterioară şi mai puţin înalte în regiunea toracală unde profilul se inversează. trunchi 37. cu care formează o unitate funcţională de tip simfiză intervertebrală. 6) Fig.7 %.compresiunea statică dată de greutatea segmentelor corporale supraiacente (extremitatea cefalică 3. La joncţiunea celor două coloane ia naştere canalul vertebral cu rol de protecţie a măduvei şi a învelişului ei. în patru sisteme: vertical. cu un unghi de oblicitate de 60° între două lame succesive. situată posterior. Discurile sunt structurate din : • inelul fibros (anulus fibrosus).7% din greutatea corpului. discurile intervertebrale reprezintă sistemul de amortizare elastică a coloanei vertebrale. ultimele realizând intersecţia din 1/3 posterioară a corpului vertebrei. trabeculele ţesutului spongios din structura corpului se orientează pe traiectoriile liniilor de efort principale. c.6 %) şi . cu rol de suport pentru musculatura activă paraspinală. Ele contribuie cu 25 % la înălţimea rahisului. Acest model arhitectonic determină o rezistenţă mecanică neuniformă. unde au un profil sagital conic. orizontal şi două oblice. există o geometrie individualizată a fiecărei vertebre dictată de poziţia pe care o ocupă în şir. membrele superioare 17. Particularităţi ale „coloanei” corpurilor vertebrale şi discurilor intervertebrale a. „coloana” arcurilor vertebrale. aşezate spiral şi antispiral. 6 b. ancorate puternic de plăcile terminale ale discului intervertebral. ceea ce îi asigură rezistenţa mecanică necesară la : . corpurile vertebrale sunt legate syncondrotic între ele prin intermediul discului intervertebral şi a ligamentelor longitudinal anterior (ancorat pe corpurile vertebrale) şi longitudinal posterior (ancorat pe discuri). Corpul vertebrei cumulează masa osoasă prin creşterea progresivă a dimensiunilor lui dinspre cranial spre caudal.

de 150-250 mmHg (Charnley). o masă sferoidală de ţesut gelatinos (care atinge 15-20mm diametru în regiunea lombară) situată într-o cavitate perinucleară. încarcerată mai aproape de marginea posterioară a inelului fibros. Inelul este mai gros anterior. cu o forţă de 200 N. Prin pompa metabolică celulară şi datorită bogăţiei de grupări polare -OH ale condroitin sulfatului. Fig.4mm (Horton). crează un comportament elastic al discului care. unde este format din 15-20 lame prenucleare. 7 28 . • nucleul pulpos (nucleus pulposus). ca un resort. realizând un sistem precomprimat (Kapandji). sistemul precomprimat acţionează iniţial ca un absorbant de energie. nucleul se îmbibă şi leagă apa. faţă de 7-10 lame situate posterior şi această structură inegală explică tendinţa nucleului de a hernia posterior. prin deformare. pentru discul L3. sub acţiunea solicitărilor mecanice. În condiţii de încărcare axială. nucleul nesolicitat comprimă. de exemplu. îşi modifică diametrul cu 0. ca o bilă. modificarea oblicităţii lor. Datorită forţei osmotice. Acesta menţine în repaus o tensiune ligamentară constantă şi poziţionează articulaţiile posterioare în echilibru.BIOMECANICĂ Deşi fibrele de colagen I din lamele externe şi fibrele de colagen II din lamele interne sunt inextensibile. pentru o variaţie de 1 ° a unghiului interlamelar. care absorb o mare cantitate de apă (69% din greutatea nucleului la adult). rolul unui distribuitor al solicitărilor mai curând decât să transmită activ. Morris). spre canalul vertebral. în decubit dorsal (Nachemson) şi tensionează lamele inelului. ulterior nucleul urmând să joace. încărcarea de la o vertebră la alta (Markolf. Nucleul este format din celule de tip condrocitar într-o reţea de proteoglicani. plăcile terminale ale discului intervertebral. determinând o presiune de hidratare.

solidarizând prin contiguitate elementele acestei “coloane”. interspinos. Cifoza toracală (2) rezultă direct din modificarea curburii primare. necesar în postura şi locomoţia corpului uman. întinsă între joncţiune şi vârful coccisului. prevăzute cu capsulă articulară şi ligamente situate la distanţă).8). fixată la bază de suportul pelvin. Ele sunt transmise prin intermediul pediculilor la coloana anterioară. Modelul acestor curburi este derivat de la curbura primară fetală. occipitococcigiană (Fig. În primele luni de viaţă extrauterină se conturează lordoza cervicală (1) care evoluează odată cu ridicarea capului copilului şi se definitivează în ortostatism. cu apexul la C4C5. rahisul functionează ca o coloană flexibilă multisegmentată. sensul şi amplitudinea mişcărilor impuse de contracţia muşchilor paravertebrali sau de solicitările mecanice externe. 8).BIOMECANICĂ Particularităţi ale « coloanei » arcurilor vertebrale Coloana arcurilor vertebrale are forma unei bolte agivale. Lordoza lombară (3) apare când copilul stă în poziţie şezândă şi creşte după ce învaţă să meargă. Din punct de vedere biomecanic. reprezentând partea caudală a curburii primare (Fig. Perechile de procese articulare superioare şi inferioare realizează articulaţiile zygapofizare (diartroze planiforme. În plan sagital prezintă curburi tipic umane necesare păstrării ortostatismului. absorbţiei şocurilor şi creşterii rezistenţei la încovoiere. supraspinos. realizând echilibrul intrinsec şi extrinsec al coloanei vertebrale. 29 . Fig. Geometria suprafeţelor şi structura aparatului fibroelastic al acestor articulaţii (ligamentele galbene. realizată prin suprapunerea metamerică a pediculilor şi lamelor vertebrale cu cele şapte procese vertebrale. 8 VERTEBRALE CURBURILE SAGITALE ALE COLOANEI Ea se întinde de la T12 la joncţiunea lombosacrată. Se întinde între C1-T2. fiind întinsă între T2 –T12. intertransvers) crează axe şi determină direcţia. Cifoza sacrată (4) aparţine coloanei fixe.

se proiectează în pelvisul mic. înapoia axului articulaţiilor şoldurilor şi cade în aria poligonului de susţinere.BIOMECANICĂ O multitudine de factori influenţează forma şi amplitudinea curburilor sagitale ale coloanei vertebrale. ajunge pe faţa posterioară corpului vertebrei L3. pe când coloana vertebrală cu curburi şterse. demonstrându-se că rezistenţa unei coloane care prezintă curburi este proportională pătratul numărului curburilor plus unu (R=N2+1). intersectează coloana cervicală la C6. trece anterior de coloana toracală intersectand faţa anterioară vertebrei T11.9) . O serie de variante ale formei pot fi considerate mai curând adaptări ale echilibrului extrinsec. Şdic). Zellmeyer) Prezenţa curburilor vertebrale conferă coloanei rezistenţă crescândă în funcţiile ei statică şi dinamică. Dupa Wagenhauser acestea se încadrează în patru categorii : o cu o o 1. spatele normal : verticala coborâtă prin tragus.9 (după P. Zaţepin compara coloana vertebrală cu un catarg a cărui poziţie depinde de gradul de întindere al parâmelor. fără ca aceste modificări să se proiecteze în sfera patologicului. Fig. fiind cunoscute ca forme posturale ale coloanei vertebrale (Fig. Dacă luăm ca unitate de referinţă o coloană rectilinie. (L. Pe de altă parte. coloana cu 3 curburi va fi de 10 ori mai rezistentă decât aceasta. Această 30 . studiile lui Dalmas au arătat că colona vertebrală cu curburi accentuate corespunde unui tip funcţional dinamic. unui funcţional static.

Această formă posturală favorizează activităţile dinamice. O curbură toracală.. reconstituind unitatea coloanei vertebrale ca organ axial prin suprapunere de 23 de ori (Fig. Acesta devine . Un astfel de segment este format din : • discul intervertebral cu ligamentele longitudinale. Noţiunea de segment de mişcare este îmbunătăţită de Schmorl. • metamerul medular..segment de mişcare" în 1950 de către Junghans. Discul intervertebral este considerat elementul determinant al capacităţii de mişcare a segmentului. Teoretic. Determină configuraţia regională a diferitelor sectoare din strucura coloanei. cu distanţa dintre verticală şi coloana toracală micşorată. Corpul vertebrei asigură funcţia statică. Cu excepţia vertebrelor C2 şi S1. fiecare partener are funcţii bine precizate: 1. În cadrul segmentului de mişcare. tensiunii ligamentare necesară stabilităţii 31 . • un suport pelvin anteproiectat care determină spatele rotund şi • un suport pelvin retroproiectat care determină spatele scobit şi rotund. • structurile musculare şi • structurile vasculo-nervoase. Appleton a evidenţiat importanţa suportului pelvin (pelvic carriage) ca element determinant al poziţiei . cu particularităţi şi patologie proprii. 2. • spaţiul dintre procesele spinoase şi transverse. spatele rotund este o variantă frecventă în care cifoza toracală se extinde inferior la primele vertebre lombare. Roaf. influenţează diferitele tipuri de postură. influenţează direcţia şi amplitudinea de mişcare a segmentului. 3. Prin geometria şi dimensiunile lui. cu o convexitate mai accentuată în plan frontal spre dreapta. spatele plat prezintă curburi reduse. 2. înclinarea suprafeţei superioare a vertebrei S1 faţă de orizontală (normal 30°) şi bascula bazinului.BIOMECANICĂ verticală reprezintă linia de proiecţie a centrelor de greutate a segmentelor corpului. iar dupa Staffel este implicată în apariţia şi evoluţia scoliozelor. spatele scobit şi rotund reprezintă varianta mai puţin frecventă. fiecare segment conţine câte două jumătăţi de vertebră. sau de predominanţa folosirii membrului superior drept. este cel mai frecvent întâlnită. • articulaţiile zygapofizare cu ligamentele la distanţă aferente.catargului vertebral". probabil cu rol de compensare a cifozei toracale. în care există o cifoză mai mare. Ea ar putea fi generată de pulsaţiile peretelui aortei. Curburile evidenţiate în plan frontal nu sunt atât de constante ca şi cele din plan sagital. independent din punct de vedere anatomic şi funcţional. care adaugă: • structurile vertebro-costale.segment motor". cu solicitări statice mari şi de durată. El a arătat că se poate vorbi. obligă coloana vertebrală normală la o flexie anterioară permanentă. în detrimentul lordozei lombare. Fiind situată anterior de axul transvers de flexie-extensie. 4. Constitue o legătură elastică. cu perechea de nervi spinali ce trece prin orificiile intervertebrale.. 10). a permis o abordare mai funcţională a structurii complexe a coloanei vertebrale şi o mai bună înţelegere a patologiei acesteia. de transmitere a sarcinilor spre etajele inferioare. Este considerată o adaptare la realizările muncilor fizice grele (farmers back – spatele de fermier). Introducerea noţiunii de . în care unghiul lombosacrat (normal 120°-140°). Controlează spaţiul intervertebral cu implicaţii asupra mobilităţii segmentului. care deservesc segmentul respectiv. cu rol de amortizor prin deformare. fiecare vertebră deserveşte două segmente motorii succesive. din acest punct de vedere despre : • un suport pelvin neutru corespunzător spatelui normal. Coloana vertebrală normală este dreaptă în plan frontal. înălţându-se perpendicular pe un suport pelvin orizontal. proiectată asimetric pe jumătatea stângă a coloanei toracale. combinată cu o lordoză lombară accentuată. separate prin discul intervertebral. Schenk..

intertransverse. la segment. alinierii articulaţiilor zygapofizare şi diametrului orificiului intervertebral. Sistemul ligamentar reprezintă aparatul pasiv de susţinere şi stabilizare a segmentului. Realizează în contrapartidă. Rezultă din suprapunerea unei componente lungi cu rol de fixare şi integrare a celor 23 de segmente (ligamentele longitudinale. încovoiere sau torsiune.BIOMECANICĂ segmentului. ce deserveşte un singur segment (ligamente galbene. diferite de la segment. 3. Sistemul ligamentar are rol frenator al amplitudinii de mişcare şi asigură revenirea elastică la poziţia iniţială. 10 STRUCTURA ANATOMICĂ A SEGMENTULUI DE MIŞCARE Procesele articulare 32 . La acestea se adaugă capsulele perechii de articulaţii posterioare. metamerică. echilibrul intrinsec (EI) al segmentului (Steindler). cu discul intervertebral. Răspunde la solicitări axiale de compresiune. 4. Articulaţiile zygapofizare definesc axe de mişcare şi asigură conducerea mişcărilor în direcţii preferenţiale. ligamentul supraspinos) cu o componentă scurtă. pe care le neutralizează sau le transmite mai departe. Împart cu discul intervertebral transmiterea forţelor de compresiune la nivelul segmentelor inferioare. interspinos). Fig.

Muşchii care deservesc un segment sunt muşchi autohtoni scurţi inseraţi pe două vertebre adiacente: intertransversali. tonici. imprimând o anumită alură segmentală.= Rezistenţa elastică la tracţiune a ligamentelor / Rezistenţa elastică la compresiune a discului Valoarea E. 5. 33 . segmentul motor îndeplineşte două funcţii fundamentale: A. Pentru realizarea funcţiei statice. Funcţia statică antigravitaţională. rotatori. permiţând coloanei vertebrale realizarea poziţiei de ortostatism. Din punct de vedere mecanic. segmentul de mişcare lucrează ca un sistem pârghie de gradul I. constituie suportul arcului reflex.I. cu braţe inegale: un braţ scurt al forţei. capabile sa realizeze contracţii tonice fără să obosească.Spaţiul dintre procesele spinoase şi transverse determină şi limitează diferite tipuri de mişcare în funcţie de particularităţile regionale ale segmentelor. Aceasta formă de pârghie sugerează avantajul mecanic negativ al musculaturii extensoare. este dată de sarcina critică la care apare dezechilibrarea unei coloane toracolombare disecată de muşchi. Prin fibrele fuzale. efortul susţinut necesar păstrării poziţiei ortostatice şi explică prezenţa fibrelor musculare de tip roşu. astfel că pentru fiecare segment. muşchii asigură inervaţia proprioceptivă necesară reflexului miotatic.I. utilă executării unei mişcări ample. al proiecţiei centrului de greutate al segmentului corpului deasupra nivelului considerat. bogate în mioglobină (proteină contractilă). prin care centrii medulari controlează gradul de contracţie al muşchilor în timpul menţinerii unei posturi sau executării unei mişcări. multifizi. de susţinere şi transmitere a greutăţii segmentelor corpului. fiind de aproximativ 20N (Lucas si Bresler). 6. Punctul de sprijin (fulcrum) este reprezentat de complexul triarticular format de: discul intervertebral (anterior) şi perechea de articulaţii zygapofizare (posterior).Nervii spinali împreună cu arterele segmentare care trec prin orificiile intervertebrale. articulaţiile posterioare sunt perpendicular aşezate pe planul discului intervertebral (Louis). interspinoşi. 7.BIOMECANICĂ Gaura intervertebrală Nucleul pulpos E. produsă de un muşchi lung de forţă. Sunt inervaţi metameric de ramura posterioară a nervului spinal corespunzător segmentului. Sunt consideraţi muşchi de postură. acţionat de muşchii erectori spinali şi un braţ lung.

Raportul braţelor de pârghie. iar cel care va suporta direct impactul va fi discul intervertebral. sugerăm că dacă musculatura vertebrală este slăbită. iar acţiunea combinată a greutăţii. este de 1/10 în favoarea momentului greutăţii corpului.5 ori sarcina externă aplicată pe unitatea de suprafaţa. 34 . Ft – forţa de tasare) Se observă că deplasarea centrului de greutate spre partea anterioară a corpului este urmată direct. prin metoda AutoCad (Fig. ). după părerea noastră (neinvaziv).. de o creştere a momentului de torsiune. din cauza tendinţelor de forfecare.6 kg în discul inferior lombar. care pornesc de la rezultatele bioptice (!!!) şi pun în evidenţă într-adevăr modificări ale structurii şi funcţiei musculaturii paravertebrale. sub conducerea autorului. Ultimele cercetări. prezentate în graficul din Fig. Cercetări realizate în cadrul Secţiei de Kinetoterapie (cu sprijinul Facultăţii de Inginerieşef lucrări ing. I.C. transformă 50% din eforturile de compresiune de la nivelul discului. distanţa de la punctul de aplicare al forţei de rezistenţă faţă de verticala „firului cu plumb” a corpului). o presiune de 174. Dacă proiecţia centrului de greutate se depărtează de fulcrum (ca în flexia coloanei).12 Calculul momentului forţei de tasare (compresiune) prin metoda AutoCad proiectare asistată de calculator (s-a notat cu Mt – momentul forţei de tasare. pledează pentru o tonifiere a muşchilor extensori ai coloanei. apare o componentă tangenţială care. supunând coloana la eforturi suplimentare. pentru joncţiunea lombo-sacrată. Raveica) – Universitatea din Bacău. repartizată 75% pe nucleu şi 25% pe inel. acelaşi lucru poate fi dedus prin calcule biomecanice. Fig. Dacă poziţia segmentului se modifică faţă de orizontală. pentru o înclinare de 45°. calculat conform formulei G x d (unde G reprezintă greutatea corpului şi d. în eforturi de forfecare. prin lungirea braţului de pârghie. în poziţie şezândă (Nachemson)(Fig. 11 STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A SEGMENTULUI DE MIŞCARE Presiunea într-un disc încărcat în compresiune este de aproximativ 1. în egală măsură cu tonifierea musculaturii flexoare (abdominale). rolul său de amortizare în timpul mişcării de flexie (când acţionează prin contracţie de cedare) este foarte mult atenuat. echilibrată de contracţia musculară. în funcţie de deplasarea centrului de greutate faţă de axa verticală a corpului. la un individ cu o greutate medie. Din acest motiv. creşte momentul rezistenţei. Prin urmare.). determină. au pus în evidenţă modificările momentului de torsiune.BIOMECANICĂ Fig.

deteriorându-se în timp. 15 35 .BIOMECANICĂ Fig. capabile să transmită o parte din greutate direct la bazin. are loc rigidizarea toracelui umplut cu aer (prin contracţia concomitentă a muşchilor intercostali şi a diafragmului) şi rigidizarea abdomenului plin cu fluid incompresibil (prin contracţia muşchilor laţi ai abdomenului). în timpul mişcării de flexie. 14 Ipoteza coloanei hidroaerice de descărcare Realizarea funcţiei statice în condiţiile echilibrării coloanei unui subiect care ţine ridicat în braţe un obiect greu de 800N. coloana toraco-lombară este descarcată de o parte din sarcina iniţială. nucleul pulpos va avea tendinţa de „herniere” (principiul „nucilor sparte”). 13 Variatia momentului de torsiune cu distanta de la axa de rotatie la centrul de greutate Momentul de torsiune daNcm 150 100 50 0 0 50 distanta in cm 100 Fig. tot aşa cum o cârjă descarcă şoldul opus cu 1/3 din greutatea corpului (Fig. Evitarea pragului de fractură prin supraîncărcare (excluzând osteoporoza !) se face prin intervenţia unui mecanism compensator care implică participarea trunchiului. implică o contribuţie a musculaturii extensoare de 8000N (!) ceea ce depăşeşte rezistenţa la fractură a unei vertebre. Se crează două camere rigide suprapuse. când este supus forţelor de forfecare. ceea ce se traduce prin pierderea funcţiei de amortizor (prin modificări ale lamelelor elastice) şi.14). Fig. dar şi a muşchilor paravertebrali. după cum demonstrează ultimele cercetări. Prin aceasta. discul intervertebral va fi suprasolicitat. În timpul necesar efortului ridicării obiectului. cel mai adesea din cauza slăbirii forţei de contracţie a muşchilor abdominali. În condiţiile nerespectării echilibrului.

iar fiecare vertebră prezintă 6 grade de libertate. de mobilitate. Discul lucrează ca o articulaţie universală. Sistemul triarticular intervertebral permite cele două tipuri fundamentale de mişcare: translaţia şi rotaţia. impuse de cele 3 axe: transvers pentru flexie/extensie. Deşi amplitudinea de mişcare între două vertebre este determinată direct de pătratul înălţimii discului şi indirect de pătratul diametrului orizontal al corpului vertebral.BIOMECANICĂ B. Implică modificarea activă a poziţiei cu deformarea corespunzătoare a elementelor segmentului motor sub acţiunea musculaturii autohtone sau de la distanţă. prin care coloana vertebrală modifică activ poziţia segmentelor corpului şi participă la realizarea locomoţiei. prezenţa 36 . sagital pentru încovoiere laterală dreaptă/stângă şi vertical pentru rotaţii la dreapta şi la stânga. Funcţia dinamică.

Ele sunt mult modificate faţă de vertebra tip datorită funcţiei specifice realizate: asigurarea unei legături puternice şi stabile între cutia craniană şi coloana cervicală. care pot fi depăşite când traumatismul transferă o cantitate de energie mai mare decât sunt ele capabile să disipeze. Relizează cu atlasul o legatura triplă. dar prin sumaţie la nivelul întregii coloane se obţin amplitudini suficient de mari pentru deservirea funcţiilor dinamice ale scheletului axial. a. aceştia fiind integraţi în structura anatomică a segmentului de mişcare. Ligamentul transvers al atlasului uneşte feţele mediale ale maselor laterale delimitând un compartiment anterior. mobilă la extremitatea proximală. Mobilitatea deosebită a acestei zone este obţinută cu preţul scăderii siguranţei mecanice a sistemelor de stabilizare. permiţând în acelaşi timp o mobilitate remarcabilă a craniului faţă de platforma de susţinere. realizată în articulaţia centrală. care obligă articulaţia să lucreze ca o pârghie de gradul I cu braţul extensiei mai scurt. Între suprafaţa inferioară a maselor laterale şi suprafaţa superioară articulară a axisului se formează o pereche de articulaţii atlantoaxoidiene laterale care preiau greutatea craniului şi o transmit spre coloana cervicală inferioară. Între condilii occipitali şi faţa articulară superioară a maselor laterale se formează o articulaţie atlanto-occipitală bicondiliană stabilizată prin capsule articulare distincte. dezavantajând musculatura antigravitaţională. unde masa craniului adaugă o încărcătură suplimentară de forţe inerţiale. prin combinarea unor mişcări de alunecare şi rotaţie faţă de un ax transversal. se pot realiza mişcările de înclinaţie laterală (30°) şi de aproximaţie verticală (ridicare şi coborâre a atlasului faţă de dinte). o vertebră inelară formată din două mase laterale conectate printr-un arc osos anterior şi unul posterior. o trohoidă ce ghidează mişcările de rotaţie ale unităţii atlantocraniene faţă de pivotul vertical. Mişcarea majoritară este de rotaţie axială de 45° spre dreapta sau spre stânga. a doua vertebră cervicală.Axis.Atlas este prima vertebra cervicală pe care se sprijină craniul. Coloana cervicală este organizată în două regiuni: • cervicală superioară C1-C2 şi • cervicală inferioară C3-C7 ale căror particularităţi se manifestă atât în funcţia normală diferită cât şi în patologia specifică fiecărei regiuni în parte. dimensiuni. şi există un cuplaj obligatoriu între rotaţie. Amplitudinea de mişcare pentru un singur segment este restrânsă de condiţiile anatomice şi din motive de securitate a măduvei. Primele două vertebre cervicale sunt considerate vertebre de tranziţie. flexie 37 . Conexiunea cu cutia craniană transformă regiunea cervicală într-o coloană încărcată excentric. întărite de la distanţă de membranele atlanto-occipitală anterioară şi posterioară. în timp ce articulaţiile laterale permit un grad de flexie de 15° (corespunzător unei distanţe arc anterior-dinte de 2mm) şi de extensie de 15°. Geometria segmentului este considerată elementul determinant al direcţiei şi amplitudinii de mişcare pentru coloană.BIOMECANICĂ perechii de articulaţii posterioare face ca unele mişcări să fie mai favorizate decât altele în funcţie de caracteristicile regionale ale segmentului respectiv. raporturi). coloana cervicală reprezintă segmentul cel mai vulnerabil la traumatisme. Toate mişcările se realizează concomitent. Particularităţile de mişcare ale coloanei cervicale sunt legate de mai mulţi parametri discovertebrali (contur. prezintă pe faţa superioară a corpului un dinte ca un pivot osos cranial echivalent cu corpul atlasului anexat. Între dinte şi arcul anterior al atlasului şi ligamentul transvers posterior se formează articulaţia atlantoaxoidiană mediană. În plus. al articulaţiei atlantoaxoidiene mediale şi un compartiment posterior meningomedular. iar cu baza craniului. În această articulaţie se realizează mişcări sagitale de flexie (10°) şi extensie (25°). o legătură fibroasă puternică. Biomecanica regiunii cervicale a coloanei vertebrale Comparativ cu întreaga coloană vertebrală mobilă. b. Coloana cervicală superioară.

ceea ce favorizează mişcarea de flexie-extensie şi restricţionează încovoierea laterală. 15). creşte distanţa dintre procesele spinoase. Încovoierea laterală rezultă din sumaţia mişcărilor de înclinare din fiecare segment. Mişcarea de alunecare este tipică pentru segmentele prevăzute cu discuri dreptunghiulare. Mişcarea de rotaţie se realizează în jurul unui ax vertical ce trece prin corpul vertebral. În structura coloanei cervicale inferioare. aşa cum sunt cele din zona centrală a lordozei. cele 5 vertebre componente asigură transmiterea greutăţii capului şi mobilitatea necesară. Per total. Realizarea mişcărilor în coloana cervicală implică o compunere a celor trei tipuri fundamentale de mişcări. funcţionând în serie. iar lordoza cervicală se reduce. spre anterior sau posterior. ascuţindu-se spre ventral. deformând prin torsiune discul vertebral. dar se continuă prin înclinare. Suprafeţele articulare zygapofizare alunecă anterior. c. coloana cervicală superioară relizează 30% din mişcările de flexieextensie şi 50% din mişcările de rotaţie ale coloanei cervicale globale. care alunecă pe nucleul pulpos subiacent. Flexia este limitată în special de tensionarea complexului ligamentar posterior. Aceste caracteristici geometrice permit relizarea a trei tipuri de mişcări. al corpului unei vertebre.16) 38 . aşezate în serie. cum sunt cele din partea superioară a coloanei cervicale. Această mişcare contribuie atât la realizarea flexiei-extensiei cât şi a încovoierii laterale fiind caracteristică pentru segmentele cu discurile în formă de trapez. fiecare vertebră deplasânduse faţă de cea inferioară. Structura cuboidală a corpului vertebral are dimensiunea transversală mai accentuată. Înălţimea anterioară a discurilor scade. la nivelul corpurilor vertebrale: a. Coloana cervicală inferioară asigură o flexie-extensie de 75°. cu centre instantanee de mişcare.Mişcarea de înclinare este mişcarea de deplasare obţinută prin deformarea discului. Mişcarea de alunecare este mişcarea de deplasare în plan sagital. situate perpendicular pe planul sagital şi înclinate la 45° faţă de orizontală favorizează rotaţia şi încovoierea laterală. Fig. după un model liniar. formând împreună cu discurile aferente. În extensie se inversează succesiunea modificărilor. iar paralelismul lor reciproc exclude apariţia unui efect de blocaj al mişcărilor. cu baza anterioară. Pentru efectuarea flexiei în regiunea mijlocie. În timpul flexiei participă toate segmentele de mişcare. Controlul flexiei-extensiei se face prin oblicitatea suprafeţelor zygapofizare în plan frontal. în care corpul vertebral alunecă pe suprafaţa nucleului care se conicizează şi se deplasează în partea opusă. unde discurile sunt trapezoidale. 5 segmente de mişcare. o încovoiere laterală de 50° şi rotaţie axială de 40° diminuând în segmentele inferioare (Fig. iar nucleul pulpos se deplasează posterior. rezultând în final o rostogolire. 15 CELE TREI TIPURI DE MIŞCĂRI FUNDAMENTALE ÎN COLOANA CERVICALĂ În seria de segmente de mişcare ia naştere un aspect de « scară cu trepte ». limitată de prezenţa proceselor uncinate. iniţierea mişcării se face prin alunecare. Se asociază cu încovoierea laterală (Fig. Articulaţiile zygapofizare plane. cu maximum de mişcare la nivelul segmentului C4-C5. Rotaţia axială este cuplată cu încovoierea. Prezenţa proceselor uncinate face ca suprafaţa superioară a corpilor vertebrali să fie concavă în plan frontal şi convexă în plan sagital. iar cea posterioară creşte. având centrele instantanee de rotaţie la nivelul corpului vertebral. b.BIOMECANICĂ laterală şi aproximaţia verticală.

LI şi lombară LI-SI. Din punct de vedere al formei. Regiunea lombară se prezintă sub forma unei lordoze mobile. acest model arhitectonic determină apariţia solicitărilor de tasare (compresiune) în coloana vertebrală anterioară (« coloana » corpurilor şi discurilor intervertebrale). membrelor superioare şi trunchiului (echivalente cu 32% din greutatea corpului pentru nivelul T12).BIOMECANICĂ Fig. mărimea acestor eforturi este egală cu suma greutăţii capului. prin care variaţia poziţiei bazinului prin basculare în flexie sau extensie 39 . Anatomic şi biomecanic se pot defini trei regiuni: toracică Tl-T10. Regiunea toracală a coloanei vertebrale formează o cifoză relativ rigidă de 15-49°. joncţiunea tranziţională toracolombară Tl0-.16 CERVICALĂ CUPLAJUL MIŞCĂRILOR INTERVERTEBRALE ÎN COLOANA Biomecanica regiunii toraco-lombare a coloanei vertebrale Condiţii mecanice Coloana toraco-lombară funcţionează după principii diferite în comparaţie cu coloana cervicală şi acest lucru se reflectă asupra patologiei ei. În conformitate cu legea pârghiei de gradul I. necesară echilibrării centrului de greutate. În regiunea toracală discurile intervertebrale au structură şi dimensiuni uniforme.sacrată. În echilibrul static. iar curbura sagitală rezultă din diferenţele inălţimii anterioare şi posterioare ale corpilor vertebrali. realizat prin joncţiunea lombo. la nivelul coloanei posterioare (« coloana » arcurilor vertebrale şi a ligamentelor) iau naştere solicitări în tracţiune. În acest sens vertebra T7 prezintă o cuneiformizare anterioară normală a corpului de 5°. Prin încărcare axială. spre deosebire de lordoza cervicală şi lombară care sunt controlate prin variaţia dimensiunii discale. la care se adaugă solicitarea musculaturii extensoare. iar raportul dintre inălţimea corpului şi a discului este de 5 la 1. regiunea toracală formează o cifoză de 40° condiţionată de structura osoasă vertebrală. în timp ce regiunea lombară are o conformaţie lordotică mobilă mai mică de 60°. Această situaţie este susţinută de cuplajul inferior cu bazinul. care cade anterior de coloană. cu mari posibilităţi de variaţie a profilului curburii în plan mediosagital.

Din punct de vedere al mobilităţii. repartizată aproape uniform. cu o medie de 9° pentru segmentele superioare. pe care le poate prelua până la 30% din sarcină. la nivelul L3. Această dispoziţie transferă coloanei inferioare solicitări de compresiune. Pe de altă parte. iar segmentele inferioare T10-T12. cu o valoare de 6° pentru fiecare segment. Nu în ultimul rand. ajunge să se proiecteze posterior de corpul vertebral. De la nivelul segmentului T9-T10 rotaţia se reduce prin orientarea tot mai sagitală a suprafeţelor articulare. o mobilitate de 12°.BIOMECANICĂ schimbă configuraţia lordozei lombare. Mişcarea de flexie laterală totalizează o amplitudine de 50° la nivelul coloanei toracale.17 BLOCAREA TRANSLAŢIEI ANTEROPOSTERIOARE LA NIVELUL COLOANEI TORACALE Mişcarea de flexie-extensie se realizează cu o amplitudine de 35°. Flexia laterală este cuplată cu un grad uşor de rotaţie a trunchiului de aceeaşi parte. solicitările coloanei lombare prin încărcare axială sunt mult mai variate în comparaţie cu coloana toracală. principalul factor de micşorare a mobilităţii fiind reprezentat de cutia toracică.faţă de planul orizontal şi 20° faţă de planul frontal. care. Prin aceasta este facilitată rotaţia şi flexia laterală. ligamentele galbene şi interspinoase scurte contribuie la rigidizarea suplimentară a coloanei toracice. Centrele instantanee de mişcare sunt situate la nivelul discurilor. Segmentele superioare T1-T6 permit o mobilitate de 4°. A. 40 . Creşterea mobilităţii în segmentele inferioare se explică prin scurtarea şi orizontalizarea proceselor spinoase ca şi prin orientarea suprafeţelor articulare într-un plan mai sagital. iar mişcarea combină balansul la nivelul corpilor vertebrali. prin intermediul articulaţiilor zygapofizare. corespunzând unui centru de rotaţie proiectat tot mai posterior. Mobilitatea defineşte şi aici mişcarea vertebrală dependentă de discuri şi articulaţiile zygapofizare. orientarea suprafeţelor articulaţiilor zygapofizare este de 60° .17). aşezate pe un arc de cere cu centrul în jumătatea anterioară a corpului vertebral. Din această cauză. Fig. Rotaţia totală este de 70° pentru regiunea toracală. Coloana toracală este cea mai rigidă. segmentele mijlocii T6-T10 o mobilitate de 6°. segmentul toraco-lombar al coloanei vertebrale prezintă variaţii caracteristice în cele trei regiuni descrise. Aceste particularităţi structurale influenţează decisiv mobilitatea segmentală în această regiune (Fig. Mişcarea de rotaţie este cel mai puţin restricţionată în coloana toracală. Articulaţiile dintre coaste şi vertebrele adiacente sunt prevăzute cu ligamente puternice (ligamentele costotransverse şi ligamentele radiate) având un efect restrictiv asupra mişcărilor de flexie laterală şi extensie. Coloana lombară este a doua regiune ca mobilitate după coloana cervicală prezentând un gradient de mişcare ce creşte spre distal. 74% din posibilităţile de rotaţie ale coloanei toraco-lombare se realizează în regiunea toracală. Factorii de facilitare sunt legaţi de suprafaţa plană a proceselor articulare. Factorii restrictivi ţin mai mult de elasticitatea disco-ligamentară decât de elementul osos. dintre care doar o treime aparţin extensiei. ] B. cu alunecarea la nivelul articulaţiilor zygapofizare. cu blocarea puternică a translaţiei antero-posterioare. Diferenţele apar şi prin proiecţia centrului de greutate al trunchiului.

În regiunea lombară. Fig. Mişcarea de flexie-extensie creşte gradat de la 12° în segmentul L1-L2 până la 20° în segmentul L5-S1. Mişcarea de flexie laterală păstrează o valoare constantă de 6° pentru fiecare segment ca şi coloana toracală. discul este supus acţiunii forţelor de forfecare.BIOMECANICĂ a. în apropierea proceselor articulare. dar suprafaţa mare a discului impune rigiditatea. Inălţimea discului favorizează mobilitatea.18). ce se încadrează în marjele funcţionării cu coeficient de siguranţă. În regiunea lombară. b. împreună cu suprafeţele articulare sferoidale. dar această supradimensionare rămâne în limitele unui echilibru necesar. Numai segmentul L5-S1 prezintă o restricţie de 3° în flexia laterală. impun restricţii majore mişcării de rotaţie. Această arhitectonică. Doar în regiunea lombo-sacrată orientarea şi forma suprafeţelor articulare permit un grad de rotaţie. procesele articulare sunt orientate la 90° faţă de planul orizontal şi la 45° faţă de planul frontal. Cele două tipuri de mişcare sunt facilitate de spaţiile interlaminare mari şi orientarea sagitală a suprafeţelor articulare (Fig. Aceasta sugerează că în timpul mişcării. spre deosebire de discul toracal al cărui centru de mişcare se 41 . 18 RESTRICŢIA ROTAŢIEI ÎN COLOANA LOMBARĂ Miscarea de rotaţie este redusă la două grade pentru fiecare segment lombar. proporţia creşterii inălţimii suprafeţei discului determină un raport fix. Discurile intervertebrale prezintă cele mai mari dimensiuni de la nivelul coloanei vertebrale mobile. cu excepţia segmentului L5-S1 care poate realiza o rotaţie de 5°. Centrul mişcării de rotaţie axială este situat posterior de disc.

Se consideră că în inspiraţie. După Gregersen şi Lucas. axul de mişcare este înclinat spre posterior şi lateral. unind articulaţiile situate de o parte şi de alta a lui. sunt posibile câteva mici mişcări verticale. b)între extremitatea anterioară a coastei şi extremitatea laterală a cartilajului în formă de con turtit se realizează articulaţia costocondrală. volumul cutiei toracice variază ritmic. amplitudinea totală de rotaţie T1-S1 este de 102°. mişcarea rezultată poate fi diferită datorită înclinaţiei axului. În timpul inspiraţiei se constată o deformare prin torsiune a cartilajelor costale. care produce în consecinţă variaţia diametrelor cavităţii intratoracice. Coloana lombară este cuplată şi se roteşte în acelaşi sens cu pelvisul în timpul fazei de pendulare (4° spre anterior) în timp ce coloana toracală superioară rotează în direcţia opusă cuplată cu centura scapulara. Privită ca sinteză. Fiecare coastă cu cartilajul ei costal poate fi asimilată cu o pârghie care se ridică şi coboară. coaste şi stern oferă adaptări specifice faţă de solicitările în torsiune: a)în articulaţia condrosternală. Energia stocată prin deformare. când elasticitatea cartilajelor aduce toracele în 42 . dar blochează rotaţia. prin care se materializează mişcarea relativă a sternului faţă de coaste. Fiecare coastă este conectată la coloana vertebrală prin câte două articulaţii: o articulaţie compusă. ceea ce presupune acţiunea forţelor de rotaţie. urmărind direcţia procesului transvers. consecinţa rotaţiei axiale realizată faţă de axul lor lung. axul de mişcare coincide cu axul lung al gâtului coastei respective. Aceasta se traduce prin modificarea unghiurilor costocondrale şi sternocondrale. iar diametrele anteroposterior şi transvers sunt dependente de deplasarea peretelui lateral (sternocostal). dar cresc gradat în oblicitate la nivelul vertebrelor toracale inferioare. 19 AMPLITUDINEA SUMATIVĂ A MIŞCĂRILOR DE FLEXIE-EXTENSIE ALE COLOANEI VERTEBRALE Biomecanica peretelui toracic În timpul respiraţiei. Această variaţie este obţinută prin modificarea activă şi simetrică a poziţiei pereţilor săi. În afara înclinaţiei faţă de planul sagital. asemănător cu o bară de torsiune într-un sistem de absorbţie a şocurilor. dar mişcarea de rotaţie este blocată. iar direcţia axului faţă de planul sagital determină planul de mişcare a coastei. între incizura costală a sternului şi extremitatea în formă de pană a cartilajului. este eliberată în expiraţie. Articulaţiile dintre cartilaj. preluată de la muşchii inspiratori. Centrele celor două articulaţii definesc un ax de mişcare. coasta ajunge să mobilizeze sternul obligând cartilajul costal să se torsioneze. Alţi parametri care influenţează mişcarea unei coaste sunt legaţi de lungimea pârghiei osoase şi de modalitatea de conexiune directă sau indirectă cu sistemul.BIOMECANICĂ proiectează la nivelul nucleului pulpos. Mişcările cutiei toracice nu ar fi posibile dacă nu ar interveni şi elasticitatea cartilajelor costale. Zona de tranziţie este considerată vertebra T7 (Fig. puternic angrenată (articulaţia costovertebrală). 19). Diametrul vertical se modifică prin deplasarea peretelui inferior (diafragmul). Se poate considera că în inspiraţie cutia toracică realizează un câştig de spaţiu pe care îl pierde în expiraţie. Deşi axul de mişcare al coastelor adiacente poate rămâne neschimbat faţă de planul sagital. Anatomic. rotaţia axială a colanei toraco-lombare este oglinda unei rezistenţe neuniforme la torsiune. care permite uşoare mişcări verticale şi laterale. Procesele transverse sunt aproape paralele cu orizontala pentru vertebrele toracale superioare. Fig. repartizată diferenţiat ca amplitudine şi sens în timpul mersului. asociată cu o articulaţie simplă (articulaţia costotransversală).

Odată cu vârsta. Axul mişcării trece prin col. puternic ancorată de manubriu sub articulaţia sternoclaviculară.19). aceasta fiind efectul mişcării de rotaţie a gâtului coastei spre posterior. 43 . evidentă numai în timpul inspiraţiei profunde. restul energiei de ridicare fiind consumată pentru ridicarea porţiunii mijlocii a coastelor şi eversarea marginii inferioare. concomitent cu accentuarea unghiu lui sincondrozei manubriosternale. astfel încât mişcări mici ale extremităţii vertebrale produc mişcări amplificate ale extremităţii anterioare. Mişcarea coastelor vertebrosternale. sugerează mişcarea mânerului de pompă pentru extragerea apei. punctul de sprijin este situat lateral de articulaţia costotransversă. favorizată de forma concav-convexă a articulaţiilor costotransversale superioare. iar corpul coastei se ridică devenind mai orizontal. fiind dealtfel cunoscută ca mişcarea "mânerului de pompă" (Fig. contribuind specific la realizarea excursiilor respiratorii ale peretelui toracic. tipul mişcării se schimbă. odată cu calcifierea cartilajului costal. Considerate ca pârghii osoase. Mişcările fundamentale ale coastelor sunt reprezentate de mişcarea de ridicare şi coborâre. În continuare mişcarea se limitează rapid. Mişcarea extremităţii anterioare este de mică amplitudine. Consecinţa directă a acestor modificări este evidenţiată prin creşterea diametrului sagital al cutiei toracice. iar perechea de coaste împreună cu manubriul funcţionează ca o singură unitate faţă de un ax transvers care trece prin articulaţiile costotransversale (Gray). Mecanica coastelor vertebrosternale Coasta întâi este o coastă scurtă. relativ fixă. Miscarea extremităţii anterioare a coastelor este transformată de cartilajele costale în translaţia înainte şi în sus a corpului sternului. scade randamentul şi eficienţa mişcărilor respiratorii. determinând apariţia unei pârghii cu braţele inegale. prin care se obţine o creştere a diametrului transvers al toracelui. cartilajele îşi pierd elasticitatea şi odată cu aceasta.BIOMECANICĂ poziţia lui iniţială. Coastele III-VI reprezintă un grup omogen care realizează în inspiraţie o mişcare de ridicare şi împingere înainte a extremităţii lor anterioare. Variaţiile de orientare ale axului de rotaţie vor avea ca urmare ca ridicarea unei coaste să mărească diametrul toracelui în planul în care aceasta este ridicată. Se realizează suplimentar un grad de mişcare laterală. realizate în cadrul rotaţiei faţă de axul comun al articulaţiilor costovertebrale şi costotransversale. Fiecare coastă este caracterizată de o amplitudine de mişcare şi o direcţie de mişcare proprii. Se consideră că.

44 . Pentru că mişcarea în lateral şi în sus a unei coaste inferioare a fost comparată cu efectul ridicării unui coş elastic de mânerul sau. În acest grup. pe de altă parte şi creşterea diametrelor parasagitale (medioclaviculare) ale aperturii toracice inferioare. coastele intermediare VI şi VII prezintă mişcări combinate de "mâner de pompă" şi "toartă de coş" (Fig. Rezultanta finală a mişcării produce creşterea diametrului transvers şi micşorarea diametrului mediosagital inferior al cutiei toracice. legate anterior între ele prin intermediul unui cartilaj comun. astfel încât fiecare îl poate împinge pe cel de deasupra lui. 19 MIŞCAREA ÎN "MÂNER DE POMPĂ" A UNEI COASTE INFERIOARE (după KAPANDJI) Mecanica coastelor vertebrocondrale Coastele vertebrocondrale.BIOMECANICĂ Fig. Se realizează o mişcare de ridicare a corpului coastei. mişcarea coastelor vertebrocondrale este cunoscută ca şi mişcarea "mânerului de coş". includ şi coasta a VII-a. dar. 19). Forma plană a suprafeţelor articulare costotransverse inferioare permite rotaţia şi alunecarea concomitentă a unei suprafeţe faţă de alta ceea ce avantajează producerea unei mişcări faţă de un ax care trece prin articulaţia costotransversă şi sternocondrală. cartilajele costale se articulează unul cu altul (articulaţiile intercondrale). al cărei mod de mişcare este mai aproape de coastele VIII-IX decât de coastele vertebrosternale. Concomitent. pentru coastele inferioare mai scurte. apare o componentă de mişcare ce tinde să tragă posterior extremitatea anterioară a coastei. Din acest punct de vedere. care produce lateralizarea acestuia cu lărgirea unghiului infrasternal. acţionând în final asupra corpului sternului.

modificările patologice ale coloanei toracale (cifoză şi scolioză) produc. În sens invers.BIOMECANICĂ Coastele vertebrale Ultimele două perechi de coaste nu sunt ataşate anterior. Înclinarea laterală produce convergenţa coastelor din concavitate şi desfăşurarea celor din convexitate. coastele se apropie anterior. cartilaginoase şi articulare ale peretelui toracic şi coloana toracală: ele au un efect restrictiv. cu micşorarea semnificativă a capacităţii vitale (Fig. de orientare şi limitare a mişcărilor veretebrelor toracice. Este recunoscută interacţiunea dintre componentele osoase. în timpul extensiei se desfăşoară separat. coastele se pot deplasa pasiv. odată cu mişcările coloanei toracale. Fig. realizând un cadru fix de inserţie pentru diafragm. şi prin aceasta influenţează prea puţin modificarea diametrelor cutiei toracice.19 MIŞCAREA ÎN "MÂNER DE COŞ" A UNEI COASTE INFERIOARE (după KAPANDJI) În afara mişcărilor active respiratorii. 20) 45 . ele sunt trase în jos şi fixate de muşchiul pătrat lombar. produse de muşchii cu funcţie specifică. alterări patologice ale diametrelor şi mecanicii respiratorii. în timp ce restul coastelor sunt ridicate. prin modificarea poziţiei coastelor. Rotaţia vertebrală produce o uşoară deplasare orizontală a unei coaste faţă de alta. În înspiraţie. În timpul flexiei.

intertransversari. m. m. scurt ridicător al coastelor. iliopsoas. m. mm. semispinal. longissimus. splenius. sternocleidomastoidian. m. mm. rotatori. sternocleidomastoidian. lung al gâtului. rotatori. m.BIOMECANICĂ Agenţii motori ai coloanei vertebrale 1)Muşchii flexori: m. piramidal. sistemul muscular transversospinal. mm. Fig. oblic intern. psoas mic. m. mm. mm. scaleni. multifizi. m. erector spinal (m. sacrospinal. m. m. 3)Muşchii flexori laterali: m. 2)Muşchii extensori: m. m. drept abdominal. 4)Muşchii rotatori: mm. splenius. mm. m. m. m.20 MODIFICĂRI GLOBALE ALE TORACELUI ÎN PLAN SAGITAL ÎN TlMPUL INSPIRULUI (după KAPANDJI) 46 . m. iliac. intertransversari). psoas mare. spinal. oblic extern. lung ridicător al coastelor. pătrat lombar. lung al gâtului. m. scaleni anterior. m. m. mm. m. m. multifizi. rotatori. mm. mijlociu şi posterior. iliocostal.

permite mişcările de glisare de amplitudine mică care se pot efectua în toate sensurile. Clavicula şi sternul se articulază prin intermediul unei duble articulaţii în care cele două părţi sunt separate de un cartilagiu care are rolul de a amortiza şocurile membrului superior. De aici rezultă faptul că toate mişcările extremităţii externe a claviculei într-un sens sunt însoţite de o mişcare în sens opus. Această articulaţie acromio-claviculară.BIOMECANICĂ Biomecanica centurii scapulare Centura scapulară este alcătuită din omoplat şi claviculă care se articulează cu sternul şi are rolul de a transfera forţele aplicate la nivelul membrului superior spre coloana vertebrală. Acest ansamblu a centurii scapulare este susţinut de muşchii care se inseră la nivelul acestei articulaţii. Axul de rotaţie cel mai important este reprezentat de axul vertical în jurul căruia se efectuează mişcările de deschidere şi de închidere a unghiului acromio-clavicular. între omoplat şi claviculă. 47 Fig. înainte şi înapoi. Primele două tipuri de mişcări se realizează în jurul axelor care trec prin limita externă a ¼ interne a claviculei. Deplasarea maximă a extremităţii externe a claviculei delimitează un sector de sferă de formă ovală. Deplasarea claviculei . În timpul mişcării clavicula antrenează omoplatul care glisează pe cutia toracică producând astfel modificări caracteristice a unghiului acromio-clavicular. iar de tonusul acestor muşchi depinde poziţia de repaus a omoplatului. a cărei dimensiune se poate vedea în figura de mai jos. În repaus clavicula ocupă o poziţie centrală. Când acromionul glisează spre înapoi unghiul format de claviculă cu omoplatul se diminuează. dar au o amplitudine mică la nivelul extremităţii interne. iar în timpul mişcării de flexie şi extensie este situată la 2 cm de baza segmentului ovalar. Clavicula se articuleză la o extremitate cu omoplatul care la rândul său efectuează o mişcare de alunecare pe torace. pentru un subiect văzut din profil. iar în timpul glisării spre înainte se produce o mărire a unghiului. 21. de rotaţie foarte uşoară (20°) în jurul axului longitudinal. Acestă articulaţie permite mişcările extremităţii externe a claviculei: de sus în jos.

dintre care cea mai clasică este aceea care orientează cavitatea glenoidă spre în sus. care orientează cavitatea glenoidă spre în sus dacă unghiul inferior al omoplatului se depărteză de coloană şi se orientează spre în jos în situaţie inversă Combinaţiile. care este limitată de prezenţa extremităţii externe a claviculei Mişcarea de rotaţie. prin combinarea mişcării de rotaţie a omoplatului care tinde de a depărta unghiul inferior de coloana vertebrală În tabelul de mai jos este rezumată intervenţia musculară care vizează mişcările descrise mai sus: • • • • • Antepulsia Subclavicularul Micul pectoral Marele dintat Trapezul superior Trapezul mijlociu Trapezul inferior Angularul omoplatului Romboidul principal principal Retropulsia Ridicarea Coborarea principal principal Rotaţia spre înainte Rotaţia spre înapoi principal principal principal principal principal principal principal principal principal principal 48 . însoţită de o alungire a bordului spinal a omoplatului în raport cu coloana şi de orientarea cavităţii glenoide spre înainte Retracţiunea. Aceste mişcări combinate se pot rezuma astfel : • Tracţionarea omoplatului. determină mişcările de orientare a cavităţii glenoide şi de plasare într-o poziţie particulară de plecare a mişcărilor realizate de braţ la nivelul centurii scapulare. sterno-claviculară şi acromio-claviculară. care este realizată de ridicarea umerilor Coborârea. în mişcarea de ridicare a braţului peste 90°.BIOMECANICĂ Combinarea celor două articulaţii. care reprezintă o mobilizare în sens invers Ridicarea omoplatului.

cu conducere ligamentară. iar absenţa legăturii directe cu coloana vertebrală oferă o posibilitate de amplificare a mobilităţii centurii scapulare. ceea ce presupune transmiterea greutăţii corpului pe suprafaţa de sprijin. de nivelul activităţii. nu poate fi corectă studierea izolată a biomecanicii fiecărei articulaţii în parte. articulaţia propriu-zisă a umărului. au suferit diferenţieri tipice.). 49 . În sens general.BIOMECANICĂ Biomecanica centurii scapulare şi a membrului superior I. care presupune mobilitate. Cele patru articulaţii sunt implicate concomitent în ritmul mişcărilor umărului. oferindu-i cea mai eficientă poziţie de acţiune. dar nu poate asigura necesităţile de orientare complexă în spaţiu a membrului superior. celelalte articulaţii îşi măresc în mod corespunzător amplitudinea de mişcare. Orientarea angrenajului mecanic al articulaţiilor umărului urmăreşte un model piramidal care sugerează că mişcările generate rezultă din sumaţia convergentă a activităţii constituente: • O articulaţie principală (falsă) de tip special: syssarcoza scapulo-toracică cu conducere musculară . etc. 2) membrele inferioare la funcţia de locomoţie în poziţie ortostatică. prin exercitarea unor funcţii diferite: 1) membrele superioare s-au adaptat la funcţia de prehensiune. Datorită acestui mod particular de funcţionare prin mişcări sumative. Faptul că membrul superior poate fi poziţionat şi se poate mişca într-un spaţiu care depăşeşte dimensiunile unei hemisfere se datorează funcţionării armonioase a patru articulaţii într-un angrenaj bine sincronizat. • Două articulaţii secundare (adevărate) de tip sinovial: articulaţiile sterno-claviculară şi acromio-claviculară. Dacă într-o anumită situaţie patologică. având acelaşi plan structural. Contactul cu scheletul axial se face numai prin articulaţia sternoclaviculară. BIOMECANICA CENTURII SCAPULARE Membrele inferioare şi superioare au fost construite iniţial pe baza principiului simetriei. iniţial cu funcţie unică de asigurare a legăturii dintre membre şi scheletul axial. ceea ce o face beneficiara mobilităţii primelor trei articulaţii. umărul poate fi considerat ca fiind format de totalitatea structurilor care leagă membrul superior liber de torace. pentru a favoriza mobilitatea membrului superior liber. mişcarea dintr-o articulaţie este limitată sau blocată. funcţionând pe platforma mobilă a scapulei. Astfel. centurile celor patru membre. realizând un adevărat mecanism compensator (Fig. cu multiple variaţii care depind de anatomia individuală. centura scapulară formează un cerc discontinuu în partea superficială şi cu mari posibilităţi de alunecare pe suprafaţa cutiei toracice. Sub influenţa acestor modificări adaptative. decât poate din considerente didactice. încărcarea membrului superior. Acesta s-a modificat ulterior. Din acest punct de vedere este îndreptăţită comparaţia raporturilor dintre membrul superior liber şi centura scapulară cu raporturile dintre braţul unei macarale şi platforma ei de susţinere: platforma amplifică mobilitatea braţului. Articulaţia scapulo-humerală este una dintre cele mai mobile articulaţii din organism. • Articulaţia scapulohumerala.

Cinematica articulaţiei sternoclaviculare Clavicula funcţionează ca o pârghie mobilă. Prezenţa meniscului articular. există un grad de instabilitate potenţială. în care se efectuează mişcările în plan orizontal şi compartimentul lateral. 50 . 1. Amplitudinea de mişcare este de 13 cm (=60°). fiind limitată de ligamentele costoclavicular şi sternoclavicular posterior. dintre scheletul axial şi membrul superior. situat lateral. în care se realizează mişcările în plan frontal. ca într-o articulaţie cu trei grade de libertate. interpusă între acromion şi manubriul sternal. dar creşte. întins între zona juxtaarticulară rnedială a claviculei şi cartilajul coastei I. Ca formă de organizare. favorizează activitatea de prehensiune şi stabilizează joncţiunea scapulo-toracică. îmbunătăţeşte congruenţa articulară şi absoarbe şocurile. în acelaşi timp. deasupra planului orizontal şi cu 40° spre lateral. înapoia planului frontal). cu structura bilaminată. Dezvoltarea ei a fost condiţionată de necesitatea păstrării unei distanţe constante între scheletul axial. CELE PATRU ZONE PRINCIPALE DE MIŞCARE ALE ARTICULAŢIILOR UMĂRULUI ZONA STERNOCLAVICULARĂ ZONA ACROMIOCLAVICULARĂ ZONA GLENOHUMERALĂ A. Articulaţia sternoclaviculară permite realizarea mai multor tipuri de mişcări şi de combinaţii ale acestora. Mişcarea de proiecţie înainte se face pe o distanţă de 10 cm spre ventral.BIOMECANICĂ Fig. proiecţia înainte şi înapoi a umărului este o mişcare în plan orizontal. fixat superior pe claviculă şi inferior pe primul cartilaj costal. Poziţia claviculei în spaţiu este oblică (axul lung al claviculei este înclinat cu 10° spre superior. Mişcarea de proiecţie înapoi a umărului se face pe o distanţă de 3 cm spre posterior şi este limitată de ligamentele costoclavicular şi sternoclavicular anterior. Deşi forma suprafeţelor articulare este toroidală. cu ax vertical care trece prin inserţia ligamentului costoclavicular. El determină apariţia a două compartimente funcţionale în cavitatea articulară: Compartimentul medial. articulaţia sternoclaviculară este o diartroză în formă de şa. situat în plan mediosagital şi membrul superior liber. solicitarea articulară din această joncţiune unică. ceea ce le conferă o stabilitate prin angrenare reciprocă. Principalul element stabilizator al articulaţiei este ligamentul costoclavicular. dată de lipsa de proporţionalitate a suprafeţelor articulare: suprafeţele de recepţie de pe manubriu şi primul cartilaj costal nu reprezintă decât 25% din suprafaţa articulară claviculară (mai puţin de 2 cm2).

Este posibil ca sistemul de suspendare al sindesmozei să preia o parte din greutatea membrului superior. clavicula să se ridice cu 4° în articulaţia sternoclaviculară (Inman) (Fig. proiectat peste inserţia ligamentului costoclavicular. descărcând indirect articulaţia acromioclaviculară şi extremitatea laterală a claviculei. Angrenajul articular face ca pentru fiecare 10° de abducţie în articulaţia scapulo-humerală. Într-o articulaţie acromioclaviculară normală. RITMUL GLENOHUMERAL ÎN TIMPUL SCAPTAŢlEI (Participarea articulaţiilor sternoclaviculară şi 51 . clavicula se comportă ca o balanţă cu braţele inegale. Ea este o diartroză planiformă în care se efectuează mişcări de translaţie şi de rotaţie. aproximativ 50° Kent). odată cu stabilizarea şi o funcţie de "suspendare" a scapulei. Amplitudinea mişcării de ridicare şi coborâre a umărului face ca extremitatea acromială a claviculei să descrie un arc vertical de 60°. permiţând apariţia mişcărilor de rotaţie axială a claviculei faţă de axul său longitudinal (amplitudine de rotaţie maximă. Comparativ cu articulaţia acromioclaviculară. articulaţia sternoclaviculară este considerată centrul principal al mişcării de abducţie a braţului. care limitează mişcările spre înainte şi de ligamentul trapezoid. La sfârşitul unei abducţii de 90° a braţului. se poate considera clavicula o bară orizontală de care scapula stă suspendată prin două puncte: articulaţiile acromioclaviculară şi cora-coclaviculară. dupa care mişcarea nu mai progresează. deşi abducţia poate continua. Inserţia mai distanţată a capsulei articulare pe claviculă şi prezenţa discului articular conferă articulaţiei sternoclaviculare al treilea grad de libertate. Acţiunea acestuia este întărită de ligamentul conoid. medial de ea. uşor oblic dinspre antero-lateral către postero-medial. ligamentele coraco-claviculare dublează legătura dintre oasele centurii scapulare.).BIOMECANICĂ 2. mai ales la abducţia braţului. Imediat. Ligamentele coraco-claviculare controlează mai mult stabilitatea verticală a articulaţiei acromioclaviculare. astfel că ruptura lor în entorse produce coborârea acromionului sub planul extremităţii distale a claviculei. fiind limitată de ligamentul costoclavicular şi activitatea muşchiului subclavicular. Mişcarea de ridicare se realizează pe o inălţime de 10 cm. Mişcarea de coborâre se face pe o distanţă de 3 cm şi se blochează prin contactul cu prima coasta. Syndesmoza coraco-claviculară realizează. Ridicarea şi coborârea umărului este mişcarea în plan vertical cu un ax orizontal. Faţă de centrul de mişcare reprezentat de inserţia ligamentului costoclavicular. Astfel. 3. Ruptura ligamentului acromioclavicular în entorse permite apariţia mişcării de "sertar" antero-posterior al articulaţiei. Coborârea claviculei tensionează ligamentul interclavicular. articulaţia sternoclaviculară realizează 30° de ridicare. pe parcursul mişcărilor în planurile frontal şi orizontal. constituind o syndesmoză care are rolul de a asigura stabilitatea de la distanţă în articulaţia acromioclaviculară. B. Fig. Cinematica articulaţiei acromioclaviculare Articulaţia acromioclaviculară realizează legătura dintre extremitatea laterală a claviculei şi acromion. care limitează mişcările spre înapoi. mişcările claviculei în plan orizontal sunt limitate de ligamentul acromioclavicular.

Cinematica articulaţiei scapulotoracice În afară de articulaţiile acromioclaviculară şi sternoclaviculară care o ataşează de stern. reprezintă al II-lea ax al articulaţiei acromioclaviculare. ligamentele coracoclaviculare materializează axe de mişcare pentru articulaţia acromioclaviculară: a) ligamentul conoid leagă baza procesului coracoid de tuberculul conoid. în plan sagital. iar mişcările de balama faţă de axul orizontal prin ligamentul trapezoid au loc între menisc şi claviculă. b) ligamentul trapezoid are inserţii lineare pe apofiza coracoidă şi pe linia omonimă de pe claviculă.BIOMECANICĂ acromioclaviculară la ridicarea umărului) RIDICAREA BRAŢULUI (în grade) MIŞCAREA SCAPULARĂ În afara asigurării stabilităţii articulare. Faţă de acest ax. ceea ce a produs o alungire relativă a ligamentului conoid. scapula poate fi rotată în articulaţia acromioclaviculară până când marginea ei medială se desprinde de pe peretele toracic. articulaţia acromioclaviculară se comportă ca o articulaţie cu trei grade de libertate. datorită lipsei acţiunii supresoare a musculaturii antagoniste. care se comportă ca o manivelă. Inman considera că în cadrul mişcării de abducţie a braţului. iar amplitudinea mişcării de rotaţie este de 60°. Verificări efectuate pe cadavru au confirmat existenţa unei mişcări de rotaţie a scapulei faţă de sistemul triaxial descris (Dempster). Amplitudinea mişcării este de 30°. Axul orizontal. articulaţia acromioclaviculară participă cu 20°. sunt posibile numai după ce scapula s-a rotat posterior faţă de claviculă (conform axului. Mărimea arcului de rotaţie faţă de ax este de 30". realizate în primele 30° şi în ultimele 45" ale mişcării (Fig. ligamentul coracoclavicular ar bloca mişcarea articulară în timpul abducţiei braţului. După Inman.). Fără această rotaţie. scapula mai este legată şi de peretele postero-lateral al toracelui prin chingi musculare. Direcţia ligamentului corespunde unui ax vertical faţă de care scapula realizează mişcări de rotaţie. favorizată de forma în "S" italic a claviculei. care trece prin prin ligamentul trapezoid. cu amplitudini mai mari decât în realitate. astfel că poate acţiona ca o balama cu ax orizontal. C. Mişcările dintre scapulă şi claviculă în articulaţia acromioclaviculară sunt posibile datorită rotaţiei axiale a claviculei. c) al Ill-lea ax articular este tot orizontal şi trece prin centrul articulaţiei acromioclaviculare. întinzându-se lateral până în apropierea articulaţiei. Forma de "S" italic a claviculei permite relaxarea ligamentelor coracoclaviculare prin rotaţie axială şi desfăşurarea abducţiei. situată în plan frontal. prin ligamentul trapezoid). aparţinând grupurilor 52 . mişcările scapuloclaviculare realizate faţă de acest ax. situat sub apexul curburii laterale a "S"-ului clavicular. Din punct de vedere al posibilităţilor de mişcare. Direcţia ligamentului este aproape orizontală. Meniscul articulaţiei acromioclaviculare împarte cavitatea articulară în două compartimente funcţionale: rotaţiile faţă de axul vertical prin ligamentul conoid se realizează între acromion şi menisc.

celor două funcţii fundamentale: a) mobilitatea: reorientarea unghiului supero-lateral (deci a cavităţii glenoide) cu facilitarea şi amplificarea mişcărilor umărului şi membrului superior liber. Cu braţul atârnând pe lângă corp (poziţia neutru-zero). sarcina transmisă. forma scapulei. Prin contracţia lor. Cloquet a descris acest tip de articulaţie ca o syssarcoză. 2. Practic se delimitează doua spaţii de alunecare: Fig.BIOMECANICĂ scapulovertebral şi scapulotoracic. apropiată sau depărtată de coloana vertebrală. a sarcinilor de la membrul superior liber spre scheletul axial şi invers. elasticitatea tegumentelor. Planul general de poziţionare a scapulei pe peretele toracic formează cu planul frontal un unghi de 40°. deplasări în plan vertical: ridicări şi coborâri 53 . iar Latarjet a denumit-o "joncţiune scapulotoracică". iar mişcarea de ridicare a braţului efectuată în planul scapulei se numeşte scaptaţie. Amplitudinea forţelor de încărcare este dată de greutatea membrului superior şi contribuie la realizarea. spaţiul interserrato-toracic situat ventral. efectuată între 30°-170° raportul de mişcare glenohumerală faţă de scapulotoracică se menţine constant de 2/1. Pentru abducţia în plan frontal. Suprafeţele de alunecare sunt reprezentate de ţesutul conjunctiv lax situat între muşchii subscapular. 10° se realizează în articulaţia glenohumerală şi 5° în articulaţia scapulotoracică. RELAŢIILE SPAŢIALE ALE UNGHIULUI ACROMIOCLAVICULAR 1. Odată clarificat mecanismul de cuplaj strâns în care lucrează articulaţiile glenohumerală şi scapulotoracică. Mişcările articulaţiei scapulotoarcice pot fi definite în funcţie de direcţia de deplasare a acromionului: 1. sau rotată faţă de diferite axe perpendiculare pe suprafaţa ei. serratus anterior şi peretele toracic. Acest raport de mişcare mai este cunoscut şi sub denumirea de "ritm scapulohumeral". În continuare. scapula poate fi ridicată sau coborâtă. tonusul muscular. ceea ce înseamnă că pentru fiecare 15° de abducţie. Sub acţiunea lor. din cele 60° preluate de syssarcoză. 20° se realizează în articulaţia acromioclaviculară şi 40° în articulaţia sternoclaviculară (Inman). în condiţii de siguranţă. b) stabilitatea: asigurarea transmiterii armonioase. Problema planului de ridicare (şi deci a unei poziţii de referină a scapulei faţă de peretele toracic) rămâne încă o problemă nerezolvată: acesta depinde de dimensiunile toracelui. Acţiunea musculară se combină cu presiunea atmosferică. spaţiul interserrato-subscapular situat dorsal. cavitatea glenoidă priveşte înainte şi în jos cu o înclinaţie de 5" (Freedman). Raportul variabil dintre cele două elemente osoase (scapula şi perete toracic) reprezintă o legatură mobilă care poate fi echivalată cu o articulaţie de tip special în care elementele capsuloligamentare de legătură au fost înlocuite cu elemente musculare. Cele mai ample mişcări din articulaţia scapulotoracică se realizează în spaţiul interserrato-toracic. mărimea sarcinii purtată de membrul superior şi variable anatomice. arcul de ridicare. s-a încercat stabilirea raportului de funcţionare dintre cele două articulaţii. Mişcarea platformei scapulare pe curbura peretelui toracic este dictată de acţiunea agenţilor motori dispuşi sub formă de chingi musculare. Raportul de mişcare dintre cele două articulaţii rămâne dependent de planul de ridicare. platforma scapulară" este mobilizată activ pe suprafaţa cutiei toracice.

porţiunea claviculară (inervat de n. mişcări de adducţie (apropierea de coloana vertebrală) 3.porţiunea divergentă (inervat de n. Oasele centurii formează un cuplu cinematic în care musculatura acţionează asupra articulaţiilor. excluzând mişcările articulaţiei scapulohumerale.rotaţia înapoi a scapulei însoţeşte extensia articulaţiei glenohumerale în timpul mişcării de rotaţie înainte a scapulei. descris de extremitatea acromială a claviculei. Clavicula acţionează ca o balanţă cu bratţe inegale care basculeză în plan frontal: extremitatea sternală alunecă în jos pe discul articular. Factorii frenatori ai mişcării sunt reprezentaţi de tensionarea ligamentului costoclavicular şi de partea inferioară a capsulei articulare ca elemente pasive. iar extremitatea acromială este propulsată. accesor). muşchiul dinţat anterior . muşchiul trapez .porţiunile descendentă şi transversă (inervat de n. Agenţii motori sunt reprezentaţi de: a. coborârea.dorsal al scapulei). mişcări de rotaţie: . FIG. d.BIOMECANICĂ 2. 54 . Amplitudinea mişcării este de aproximativ 10cm. muşchiul sternocleidomastoidian – porţiunea claviculară (inervat de n. 23 PLANURILE ELEMENTARE DE RIDICARE A UMARULUI e. Ultimii doi au acţiune secundară. producând ridicarea. ceea ce corespunde unui arc de 50°.accesor). Mişcările în plan frontal A. c.toracal lung). deplasări lineare în plan orizontal: mişcări de abducţie (îndepărtarea de coloana vertebrală). ca element activ (Fig. axul sagital de rotaţie se deplasează din centrul scapulei către unghiul lateral D. Solidarizate prin cele trei articulaţii. împreună cu scapula spre superior. b. Mişcarea de ridicare a umărului Această mişcare se realizează în articulaţiile sternoclaviculară şi scapulotoracică faţă de un ax anteroposterior care trece prin inserţia superioară a ligamentului costoclavicular. proiecţia anterioară şi posterioară şi circumducţia umărului. oasele centurii realizează mişcări complexe care se desfăşoară în special în articulaţia scapulo-humerală. f. muşchiul ridicător al scapulei (inervat de n.dorsal al scapulei). acomodând faţa anterioară a scapulei la o noua înclinaţie pe peretele toracic. şi de opoziţia musculaturii antagoniste. 1. Conventional. muşchii romboizi mare şi mic (inervaţi de n. muşchiul pectoral mare . În articulaţia acromioclaviculară se realizează o mişcare de angulaţie în balama.pectoral lateral). Cinematica centurii scapulare Scheletul centurii scapulare reprezintă partea proximală a unui lanţ cinematic deschis reprezentat de scheletul întregului membru superior. 23).rotaţia înainte a scapulei realizează arcul cel mai mare de mişcare (apro-ximativ 60°) . mişcările centurii se studiază sub denumirea de mişcări ale umărului.

trapez .inervat de n.inervat de n. Amplitudinea de mişcare este de aproximativ 10 cm. marele dorsal. Amplitudinea de mişcare este de 3 cm. Mişcarea de coborâre a umărului Pe parcursul desfaşurării acestei mişcări.BIOMECANICĂ FLEXIE În cursul mişcării de ridicare a umărului. trebuie adăugat faptul că în timpul mişcării de proiecţie înainte a umărului. a coastei I. realizându-se în timpul acţiunilor de împingere. se realizează un sinergism muscular: componenta de rotaţie laterală a scapulei. Această limitare marcată în sensul de coborâre este explicată prin prezenţa.trapez.ridicător al scapulei.pectoral lateral. lovire. indirect . împreună cu discul. în care clavicula oscilează ca o balanţă cu braţe inegale în plan orizontal.inervat de n. prin aceeaşi mişcare de angulaţie în balama. La aceasta. dinţat anterior . m. pectoral mare. b. coboară. ca un obstacol natural. Agenţii motori sunt reprezentaţi de: a. mişcarea. m. indirect . Mişcarea de proiecţie înainte a umărului Această mişcare este cunoscută şi sub denumirea de "protracţie". 55 .subclavicular.inervat de n. care stopează. pectoral mic . f. Unghiul dintre claviculă şi scapulă se micşorează. 2. alunecă posterior în incizura manubriului. Extremitatea acromială este împinsă anterior. sub influenţa forţei gravitaţionale. Rezultanta se materializează într-o acţiune de ridicare pură a umărului. accesor. necesară adaptării feţei anterioare a scapulei la profilul eliptic al peretelui toracic. Axul mişcării este vertical. prin inserţia claviculară a ligamentului costoclavicular. subclavicular . e. Deseori. Mişcările în plan orizontal A. indusă de m. Articulaţia acromioclaviculară participă.inervat de n. se inversează raporturile articulare: extremitatea sternală a claviculei urcă pe disc. în timp ce extremitatea sternală. tensionând ligamentele sternoclaviculare şi interclaviculare. Articulaţia acromioclaviculară răspunde printr-o modificare complexă. încrucişarea braţelor. toracic lung. scapula efectuează concomitent şi o mişcare de rotaţie înainte. m. m. iar extremitatea acromială şi scapula. ceea ce solicită articulaţia acromioclaviculară după cele trei axe de mişcare. pectoral medial. necesară acomodării scapulei la noua poziţie în articulaţia scapulotoracică. mişcarea se realizează pasiv. ceea ce corespunde unei traiectorii de 50° spre anterior descrisă de extremitatea acromială.toraco-dorsal. B. faţă de acelaşi ax de mişcare. indusă de m. corepunzând unui arc de 5° descris de extremitatea acromială. m. imediat inferior. c. b. m. este neutralizată de componenta de rotaţie medială a scapulei.porţiunea ascendentă – inervat de n.

Sunt tensionate ligamentul sternoclavicular posterior şi lama anterioară a ligamentului costoclavicular. Agenţii motori sunt reprezentaji de: a. 3. Unghiul dintre claviculă şi scapulă se măreşte. m. pectoral mic . scapula s-a rotat astfel că unghiul ei inferior priveşte lateral după ce a descris un arc de 60°. pectoral medial. La sfârşitul mişcării de basculă. b. fibrele superioare ale muşchiului dorsal mare acţionează pe acesta ca o chingă fixatoare. după un ax de compromis. care rezultă din compunerea mişcărilor dirijate de cele trei axe principale ale articulaţiei acromio-claviculare. Mişcarea de basculă necesită cooperarea a două articulaţii: 56 . Agenţii motori sunt reprezentaţi de: a. pectoral mare. c. Elipsa descrisă de extremitatea acromială a claviculei constituie baza conului lateral.dorsal al scapulei. Mişcarea de retracţie este echivalentă cu o mişcare de adducţie în articulaţia scapulo-toracică.BIOMECANICĂ Factorii frenatori ai mişcării sunt reprezentaţi de ligamentul sternoclavicular anterior şi lama posterioară a ligamentului costolavicular. numită şi "mişcare de basculă". iar planul frontal iniţial al scapulei s-a translatat pe peretele toracic anteolateral. reprezentat de ligamentul costoclavicular.pectoral lateral. m. romboizi mare şi mic . ridicător al scapulei . B.indirect inervat de n. b. indirect . 4. m. Pentru tendinţa de ridicare a unghiului inferior al scapulei de pe peretele toracic. m. m. dinţat anterior . trapez .cu toate cele trei porţiuni inervat de plexul accesoriu cervical. ca elemente pasive şi de musculatura antagonistă. Mişcarea de proiecţie înapoi a umărului Aceasta mişcare mai este denumită şi "re-tracţie" şi presupune inversarea mişcărilor de balanţă ale claviculei. ajungând într-o poziţie înclinată cu 40° faţă de planul iniţial (planul scapulei).inervaţi de n.toracic lung. d.inervat de n. marele dorsal .inervat de n. m. Mişcările de rotaţie ale scapulei Una dintre cele mai importante şi cele mai specifice mişcări realizate în articulaţia sca-pulotoracică este mişcarea de rotaţie înainte a scapulei. ca element activ. acesta reprezentând mecanismul prin care se obţine mişcarea de ridicare a braţelor deasupra planului capului.inervat de n. faţă de acelaşi ax vertical. Bascula reorientează direcţia cavităţii glenoide în sus şi înainte.toraco-dorsal. Mişcarea de circumducţie Asociază cele două tipuri de mişcări precedente în succesiune. Acesta este rezultatul unor mişcări complexe de rotaţie şi de translaţie efectuate de scapulă pe peretele posterolateral al cutiei toracice. Ea antrenează sau este antrenată de scapulă în cursul mişcărilor complexe realizate de centură. Mişcarea de protracţie este echivalentă cu o mişcare de abducţie în articulaţia scapulo-toracică . c.inervat de n. m.dorsal al scapulei. în aşa fel încât clavicula descrie în spaţiu două conuri imaginare ale căror vârfuri se întâlnesc la nivelul pivotului. Amplitudinea de mişcare este de 3 cm.

dar cele două oase nu se mişcă sincron: există un decalaj de 30° între începutul mişcării glenohumerale şi mişcarea scapulotoracică (decalaj scapular) şi o predominenţă humerală la sfârşitul mişcării de ridicare. abducţie . prin capătul medial al claviculei a fost comparată de Dumas şi Renault cu oscilaţia unui săritor cu prăjina. ca mişcare gravitaţională se realizează sub controlul cuplului basculant. Axul de compromise al mişcării este situat în apropierea unghiului lateral al scapulei (Kapandji). Debascularea. teoretic. Mişcarea poate fi activată de un "cuplu de-basculant". Agenţii motori ai acestei mişcări formează un cuplu basculant şi sunt reprezentaţi de m. articulaţia scapulohumerală funcţionează ca o diartroză sferoidală cu conducere musculară. ridicător al scapulei şi m.este ridicarea în plan frontal c. 1. Ea este posibilă pe o amplitudine de 60°. dar media măsurată la bărbaţi a fost de 168°. porţiunea descendentă (inervat de plexul accesoriu cervical). 57 . fosa subscapulară se aşează pe peretele lateral al toracelui. Amplitudinea maximă de mişcare este. care poate mobiliza extremitatea medială a spinei spre inferior. Ea se măsoară în grade faţă de verticală. dar abducţia presupune rotaţia externă a humerusului. care trăgând de spina scapulei. Articulaţia acromioclaviculară care gradează şi adaptează mişcările scapulei pe curbura peretelui toracic. Coborârea braţului este mişcarea de readucere a braţului la corp. iar pentru femei de 175°. de 180°. Mişcarea se realizează cu contribuţia humerusului şi scapulei.se referă la ridicarea braţului în planul scapulei situat cu 40° anterior de planul frontal. trapez.BIOMECANICĂ a. în special în primele 30° de abducţie a axului. favorizând rotaţia. Ridicarea se clasifică după planul în care se realizează mişcarea în: a. Articulaţia sternoclaviculară care permite ridicarea extremităţii acromioclaviculare a claviculei şi apoi rotaţia axială a acesteia b. Ridicarea braţului este mişcarea pe care o face braţul îndepărtându-se în orice plan. La sfârşitul mişcării de basculă. reprezentat de m. Această rotaţie externă aduce epicondilul medial în poziţie anterioară. Cinematica articulaţiei glenohumerale Cea mai mobilă articulaţie din organism. Flexia se realizează ca o mişcare de ridicare simplă. după ce unghiul inferior a efectuat o deplasare laterală de 12 cm. scaptaţie . Extensia . 2. romboizi. trapez. la care se adaugă acţiunea mm.este ridicarea în plan sagital înainte b. 3. cu epicondilul medial privind înainte. Ca agent motor auxiliar poate fi considerată porţiunea ascendentă a m. Ea se poate realiza cu o amplitudine de 135°. sub acţiunea greutăţii membrului superior. flexie . ca mişcare complexă a oaselor centurii scapulare. Revenirea din mişcarea de basculă se realizează de obicei pasiv. şi m. pectoral mic. pentru a preveni contactul dintre tuberculul mare şi arcul coracoacromial. Flexia orizontală este considerată mişcarea braţului în plan orizontal spre înainte. cu un singur punct de sprijin pe scheletul axial. Atât flexia cât şi abducţia au ca punct final plasarea braţului deasupra capului în aceeaşi poziţie.este ridicarea în plan sagital înapoi. rotează lateral. dinţat anterior care mobilizează marginea medială a scapulei spre înainte. Ea este limitată de contactul braţului cu corpul. Mişcările umărului sunt definite printr-o serie de termeni specifici. E. Mişcarea de basculă.

În poziţie de abducţie la 90° a braţului. Cu braţul atârnând de-a lungul corpului.57 în direcţie orizontală. Cavitatea glenoidă este în mod normal retroversată (7. capsula este o structură subţire care închide un volum de aproximativ două ori dimensiunea capului humeral pentru a putea favoriza mobilitatea. rupturi sau elongaţii capsulare. ci îi oferă o extensie flexibilă care favorizează mişcările capului humeral. Ligamentele glenohumerale sunt considerate îngroşări anterioare ale capsulei. În final. în formă de pară. Tinerii cu instabilitate de umăr prezintă mai frecvent o desprindere a labrumului de pe marginea cavităţii glenoide iar persoanele vârstnice. e. defineşte o cavitate glenoidă hipoplazică (insuficient dezvoltată) şi o articulaţie instabilă. rotaţia externă şi internă prezintă amplitudini egale de mişcare la 90° fiecare. structura mixtă a bolţii formată de acromion şi ligamentul 58 . c. iar diametrul orizontal este de 60%.75 în direcţie verticală şi mai mic de 0. rotaţia externă întrece rotaţia internă cu 108° faţă de 71°. Labrul glenoidal nu adânceşte efectiv suprafaţa concavă a cavităţii glenoide. Înclinarea posterioară a cavităţii glenoide . efectuată pe o amplitudine de 45°. Laxitatea sistemului capsuloligamentar Capsula şi ligamentele articulare sunt considerate stabilizatori statici ai unei articulaţii. b. Extensia orizontală este mişcarea orizontală a braţului spre înapoi. Rotaţiile se desfăşoară faţă de axul diafizei humerale. Numai 35% din capul humeral realizează contact osos cu cavitatea glenoidă. O coordonare musculară normală între muşchii subscapular şi infraspinos. în partea superioară. Practica traumatologică a dovedit că dislocările scapulohumerale sunt mai puţin frecvente decât fracturile umărului. Rezistenţa capsulei articulare scade cu vârsta. Capul humeral reprezintă aproape o jumătate de sferă cu raza de 35-55 mm. Cavitatea glenoidă este înconjurată la periferie de rama fibrocartilaginoasă a labrumului glenoidal din structura căruia fac parte tendonul capului lung al bicepsului brahial şi inserţia medială a ligamentelor glenohumerale. care să permită controlul anteroposterior al poziţiei capului humeral. 2. După Saha următorii factori sunt responsabili de stabilitatea glenohumerală: a. cu excepţia subluxaţiei anterioare şi inferioare. dar poate fi şi perpendiculară sau anteversată faţă de suprafaţa scapulei. dar micşorând contactul suprafeţelor osoase favorizează apariţia instabilităţii articulare. Incidenţa acesteia este de 27% la populaţia normală. Primii patru factori fac parte din mecanismul de stabilizare statică a articulaţiei umărului.BIOMECANICĂ 4. O cavitate glenoidă cu o suprafaţă normală .se consideră că un raport glenoidă/cap humeral mai mic de 0. d.4 grade în medie) în 75% din cazuri. cavitatea de recepţie flexibilă permite o amplitudine mare de mişcare.se consideră că orientarea anterioară a cavităţii glenoide (ca variantă anatomică) favorizează instabilitatea articulară. Flexibilitatea cavităţii de recepţie articulară. Lipsa de proporţionalitate a suprafeţelor articulare a) Cavitatea glenoidă este foarte puţin concavă. Suprafaţa cavităţii glenoide este o treime până la o pătrime din aceea a capului humeral (Kent). fără să ofere o securitate articulară. 3. Alături de ei contribuie. La nivelul umărului. absoarbe şocurile din timpul mişcărilor agresive cu impact. Amplitudinea rotaţiei externe sau interne depinde de poziţia braţului. Aceasta presupune funcţionarea unor mecanisme de protecţie care să asigure stabilitatea articulară. c) Suprafaţa articulară a capului humeral formează un unghi de 135° cu diafiza şi este retroversată cu 30° faţă de axul condilului humeral. Următorii factori contribuie la preponderenţa mobilităţii faţă de stabilitate: 1. Din analiza structurii anatomice rezultă că mobilitatea remarcabilă este obţinută cu preţul reducerii securităţii articulare. Un cap humeral retroversat. cu baza aşezată inferior. O capsulă articulară şi un labrum glenoidal intacte. 5. b) Diametrul vertical al cavităţii glenoide este 75% din diametrul capului humeral.

dar în acelaşi timp împinge capul humeral în jos. Este în primul rând un muşchi abductor. cu rol stabilizant. Funcţia lui principală este rotaţia internă. Fibrele lui produc rotaţie externă şi depresia capului humeral. realizând mişcări în conformitate cu o multitudine de axe în toate cele trei planuri ale panului. Acţiunile mecanismului de stabilizare statică ar putea fi rezumate astfel: a) tendinţa de dizlocare inferioară a capului humeral este limitată la aproximativ 3 mm prin tensionarea ligamentelor coracohumeral şi glenohumeral superior. b) tendinţa de dizlocare anterioară a capului humeral prin rotaţie externă (cu braţul atârnând pe lângă corp) este restricţionată de ligamentul glenohumeral mijlociu. care fuzionează cu capsula articulară la nivelul perimetrului humeral. torsionează şi tensionează ligamentul glenohumeral inferior. Articulaţia glenohumerală însumează maximum de grade de libertate. Muşchiul rotund mic este considerat un rotator extern secundar. deasupra centrului de mişcare. Abducţia braţului ridică. Deşi fiecare muşchi scapulohumeral are un rol precis. indiferent de mişcarea executată. pentru fiecare plan de mişcare se descompun în trei tipuri de mişcări de suprafaţa: 59 . acţiunea sinergică a tuturor muşchilor realizează stabilizarea dinamică a articulaţiei glenohumerale Testut a denumit tendoanele lor aderente la capsula articulara “ligamente active” pentru a sublinia funcţia lor de suport activ în cavitatea glenoidă flexibilă. Aceasta micşorează riscul de dizlocare. Superficialitatea topografică a articulaţiei sugerează şi contribuţia presiunii atmosferice ca factor stabilizator al ei. d) muşchiul biceps brahial este considerat un stabilizator articular prin tendonul capului lung care prezintă un contact intim cu capul humeral. d) tendinţa de dizlocare în abducţie (mai mare de 120°) este limitată de contactul tuber-culului mare cu bolta osteoligamentară acromială. Astfel. dar o parte din fibrele oblice produc o foiţă inferioară. iar forţele preluate de umăr sunt amortizate în sistemul articulaţiei scapulotoracice. sub acest arc osteoligamentar. Pierderea sinergiei muşchilor coafei rotatorii duce la micşorarea forţelor de compresie intraarticulară. dând naştere la formaţiunea numită « coafa rotatorie » (coiful rotatorilor. c) tendinţa de dizlocare superioară este blocată de bariera arcului acromial. care împiedică ascensionarea capului humeral. O ipoteză interesantă încearcă să ajusteze mobilitatea articulară la stabilitate (Rowe şi Sakellarides): prin mobilitatea ei. participând în acelaşi timp la mişcările cotului. Stabilitatea articulaţiei umărului este rezultatul acţiunii combinate a mecanismului static şi dinamic de stabilizare. Alcătuirea şi funcţionarea coafei rotatorilor poate fi sintetizată astfel: a) muşchiul supraspinos traversează articulaţia peste suprafaţa ei superioară. după alţi autori). dezechilibrul muscular dintre muşchiul subscapular (stabilizatorul dinamic principal anterior) şi muşchii rotatori externi este considerat o cauză a luxaţiei recidivante de umăr (De Palma). în cea mai stabilă poziţie faţă de capul humeral. b) muşchiul subscapular încrucişează articulaţia glenohumerală anterior. Mecanismul de stabilizare dinamică se realizează prin acţiunea tendoanelor muşchilor scapulohumerali transverşi. scapula este capabilă să orienteze cavitatea glenoidă (în ciuda dimensiunii ei mici). având ca efect depresia capului humeral. care se opune astfel la dizlocarea anterioară. c) muşchiul infraspinos se află pe faţa posterioară a articulaţiei. Bursa subacromială permite alunecarea capului humeral cu coafa rotatorie (explicaţiile mai departe). Complexul glenohumeral inferior este considerat principalul stabilizator static anterior al articulaţiei glenohumerale. Oricât de complicate ar fi aceste mişcări.BIOMECANICĂ coracoacromial. Funcţia de flexie a cotului rămâne separată de funcţia de abducţie în articulaţia glenohumerală.

Cei 14 muşchi care realizează aceste funcţii sunt dificil de apreciat ca acţiune individuală sau ca sarcină individuală impusă articulaţiei în vederea obţinerii diagramei forţelor. Latissimus dorsi care este un muşchi axiohumeral sare peste şi acţionează asupra articulaţiilor glenohumerală. În consecinţă apare tendinţa de subluxaţie superioară a capului humeral. dar cu braţul pe lângă corp cele 7 subunităţi funcţionale ale lui (Pick) sunt orientate paralel cu diafiza humerală. muşchii coafei rotatorii sunt capabili să împingă puternic capul humeral în cavitatea glenoidă. Din acest punct de vedere.73 ori mai mare faţă de forţa de compresiune din articulaţie. Se consideră că în articulaţia glenohumerală rotaţia se combină cu mici procentaje de translaţie sau rostogolire. supraspinosul. Dacă humerusul a fost iniţial rotat intern. iar cele ale cavităţii glenoide alunecă peste ele. un muşchi care acţionează asupra articulaţiei glenohumerale trebuie să fie dublat în funcţia lor de alţi muşchi pentru a evita producerea unei dizlocaţii articulare. Acest studiu este evidenţiat de studiul mişcării de ridicare a braţului. 2. Iniţierea mişcării de abducţie se realizează prin activarea subunităţilor II şi III din segmentul acromial al deltoidului. Ea este solicitată de sarcini care aproximează greutatea corpului. grupul muşchilor coafei rotatorii: subscapularul. 3. dar şi forţele care solicită articulaţia: forţele perpendiculare pe suprafaţa cavităţii glenoide produc compresiune şi cresc stabilitatea articulară în timp ce forţele paralele produc forfecare şi instabilitate articulară. Acţiunea de împingere a supraspinosului previne subluxaţia superioară a capului humeral în timpul contracţiei muşchiului deltoid. acţiunea de abducţie nu mai este posibilă. 3. Bicepsul brahial îşi adaugă opţional funcţia. La 30° de abducţie. claviculă. mijlocie şi posterioară. prupul muşchilor scapulari: trapez. b) Posibilităţile mari de mişcare ale articulaţiei fac posibilă schimbarea acţiunii musculare în funcţie de poziţia elementelor osoase. Cinetica articulaţiei glenohumerale Diartroza glenohumerală este un exemplu tipic de articulaţie cu conducere musculară. Muşchiul deltoid este situat lateral de axul anteroposterior al mişcării de abducţie. grupul deltoid reprezentat de cele trei porţiuni: anterioară. dinţat anterior. Prin acţiunea acestuia. Muşchiul subscapular comprimă capul humeral în cavitatea glenoidă. romboizi şi ridicător al scapulei. grupul muşchilor axiohumerali: pectoralul mare şi latissimus dorsi. 2. În timpul mişcării de abducţie a braţului. astfel că centrul de mişcare articular se poate deplasa faţă de centrul capului humeral.2 mm faţă de centrul capului humeral (Poppen şi Walker). Muşchii periarticulari ai umărului realizează două funcţii: mişcările articulare şi stabilizarea dinamică a articulaţiei glenohumerale. infraspinosul şi rotundul mic. Studiul acţiunilor musculare la nivelul umărului pune în evidenţă câteva particularităţi: a) Structura complexului articular al umărului ca lanţ cinematic deschis (scapulă. îl rotează intern şi îl împinge posterior. Muşchiul biceps brahial capul lung poate acţiona ca un abductor accesor dacă articulaţia glenohumerală este poziţionată în rotaţie externă. c) Datorită lipsei de stabilitate rigidă. mişcarea de rostogolire: puncte diferite de pe ambele suprafeţe articulare se schimbă în cantităţi egale. deltoidul produce o forţă de forfecare de 1. mişcarea de translaţie: punctele de contact de pe capul humeral rămân neschimbate. centrii de rotaţie instantanee se schimbă cu o medie de 6 +/. alunecă puncte succesive ale capului humeral. 4.BIOMECANICĂ 1. care necesită intervenţia sinergică a muşchiului supraspinos. forţa predominantă din articulaţie devine compresiunea (de 2. Muşchii generează prin contracţia lor mişcare. Ei pot fi mai curând clasificaţi în patru grupe funcţionale: 1.73 ori mai mare decât forfecarea). mişcarea de rotaţie: prin faţa aceluiaşi punct de pe cavitatea glenoidă. prevenind subluxaţia anterioară a umărului. F. scapulotoracică. humerus şi articulaţiile care le conectează) face ca un muşchi sau un grup muscular să acţioneze concomitent în mai multe articulaţii. articulaţia se stabilizează şi cuplul de rotaţie 60 . sternoclaviculară şi acromioclaviculară.

mişcarea s-a realizat pe toată amplitudinea ei în absenţa sinergiei musculare discutate. Deltoidul poate fi substituit parţial în funcţia de ridicare prin capul lung al bicepsului.BIOMECANICĂ continuă mişcarea de abducţie (Fig. trapezul descendent şi orizontal. După DeLuca şi Forrest. sub forma agenţilor motori accesori. supraspinos. porţiunea claviculară a pectoralului mare şi muşchiul coracobrahial. infraspinos. În timpul flexiei.8). În timpul abducţiei. porţiunea claviculară. 8. 24 Mecanismul sinergiei deltoid/coafa rotatorie în mişcarea de ridicare a braţului M. în timpul mişcării de abducţie devin activi electromiografic în afară de deltoid. subscapular. FIG. Pentru o abducţie de 90°. Conceptul sinergiei obligatorii deltoid/coafa rotatorie este contrazis de posibilitatea executării abducţiei deasupra nivelului orizontal în paraliziile de deltoid sau supraspinos (paraliziile plexului brahial superior). Aceasta sugerează posibilităţile de compensare existente. muşchii pectoral mare. SUPRASPINOS. acţiunea subunităţilor anterioare ale deltoidului crează o forţă orizontală de forfecare direcţionată posterior. Această situaţie a fost verificată experimental prin blocurile anestezice selective pentru nervul axilar sau supraspinos. 61 . Acest studiu confirmă existenţa sinergismului dintre deltoid şi coafa rotatorie. În ciuda faptului ca forţa de ridicare a braţului peste orizontală a scăzut cu 50%. partea posterioară a deltoidului împinge anterior capul humeral printr-o forţă de forfecare care trebuie neutralizată de subscapular.70) (Fig. care necesită intervenţia muşchiului infraspinos pentru neutralizare. 24). deltoidul devine orizontal şi raportul de forţe forfecare/compresie se inversează (F/C = 0. dinţatul anterior şi romboizii.

în blocul selectiv pentru nervul axilar care exclude temporar acţiunea muşchiului deltoid. Această mişcare micşorează necesarul de scurtare pe care ar trebui să-1 facă muşchii glenohumerali dacă ar acţiona izolaţi. În acest plan de mişcare acţiunea musculară este mai simetrică şi nu apare tensionarea capsulei inferioare în timpul flexiei sau abducţiei. se ajunge la un echilibru între primul şi al doilea sistem de rotaţie. 25 Influenţa braţului asupra efortului muscular în mişcarea de ridicare a braţului Aprecierea solicitărilor în articulaţia glenohumerală este o problemă complexă care necesită simplificări majore pentru a obţine date estimative. În cadrul grupului scapular. Din analiza statică a forţelor care acţionează în plan frontal cu braţul ridicat în abducţie de 90° se poate face următorul calcul al forţei dezvoltate de deltoid: 62 . iar trapezul descendent devine rotatorul primar al cavităţii glenoide.în mişcarea de abducţie este necesară poziţionarea scapulei în adducţie. Acţiunea muşchilor scapulari contribuie la mişcarea de ridicare a braţului prin rotaţia anterioară a cavităţii glenoide.BIOMECANICĂ M. . INFRASPINOS M.în mişcarea de scaptaţie.în mişcarea de flexie este necesară poziţionarea în abducţie a scapulei. forţa de ridicare este redusă cu 35% din poziţia de zero-neutru şi scade cu 70% în abducţie de 150°. Contribuţia teoretică a mişcării de basculă în articulaţia scapulotoracică este de 60°. După Colachis. . datorită planului neutru (planul scapulei) în care se realizează mişcarea de ridicare a braţului. dominanţa cuplurilor musculare de rotaţie variază cu tipul mişcării de ridicare: . iar serratus devine rotatorul primar al cavităţii glenoide. FIG. SUBSCAPULAR / Asemănător supraspinosului pot funcţiona muşchii subscapular şi rotund mic.

Din condiţia de echilibru în care suma momentelor forţelor este egală cu zero. Componenta humeroulnară este o balama (ginglym) cu un singur grad de libertate care permite realizarea mişcărilor angulare.052G x 318 mm unde D = 0. lau naştere articulaţiile humero-ulnară. Modificările patologice de cauză traumatică. II. etc.greutatea membrului superior este de 0. În mod normal.braţul momentului greutăţii membrului superior este de 318 mm. Componenta radioulnară proximală este o trohoidă cu un singur grad de libertate. Diviziunea funcţională a acestei articulaţii face ca prin mişcarea de flexie-extensie să fie controlată poziţia mâinii în plan sagital. Biomecanica articulaţiei cotului Articulaţia cotului reprezintă articulaţia intermediară a membrului superior. 63 . Datorită ancorajului prin care radiusul se fixează de ulnă (ligamentul inelar. cu o singură cavitate articulară. ligamentul colateral lateral) articulaţia humeroradială este cuplată în paralel şi este obligată să realizeze aceleaşi mişcări ca articulaţia humeroulnară. bazată pe angrenajul osos realizat între trohleea humerală şi incizura trohleară a ulnei.052 ori greutatea corpului. . apărare. formată între extremitatea distală a humerusului cu trohleea şi capitulum. radioulnară proximală. igienă. Aceasta asigură realizarea mişcării printr-o conducere osoasă tipică. care sunt integrate anatomic prin prezenţa unui singur aparat capsulolipamentar. Cinematica cotului Articulaţia cotului poate fi considerată un trohoginglym cu două grade de libertate. fiind echivalentă cu jumătate din greutatea corpului (Fig. în articulaţia paralelă subacromială nu acţioneaza forţe de compresiune între bolta acromio-coracoidiană şi capul humeral acoperit de tendoanele muşchilor coafei rotatorii. de flexie-extensie faţă de un ax transvers antrenând în mod secundar articulaţia humeroradială. iar prin mişcarea de pronaţiesupinaţie să se realizeze controlul în plan transversal.BIOMECANICĂ . Axul de mişcare este situat transversal sub epicondili.tuberozitatea deltoidiană . Orice mişcare desfăşurată în articulaţia glenohumerală îşi găseşte corespondentul în mişcarea unei articulaţii complementare cu structura specială numită articulaţia paralelă subacromială sau cea de a doua articulaţie a umărului. Cele două burse comunică între ele şi constituie împreună o adevarată cavitate articulară. inflamatorie sau degenerativă ale acestei articulaţii (ruptura de coafa rotatorie. Această conducere permite un control strict al mişcărilor ulnare prin geometria trohleei. căreia i se opun extremităţile proximale ale celor două oase ale antebraţului. Din punct de vedere anatomic. Prin mobilizarea acestei articulaţii se realizează mişcări esenţiale ale vieţii cotidiene legate de alimentaţie. Ea realizează joncţiunea dintre braţ şi antebraţ permiţând controlul distanţei mâna-corp şi poziţionarea mâinii în spaţiu. care permite alunecarea capului humeral cu tuberculul mare sub bolta acromială în mişcarea de abducţie peste orizontală. cotul este o articulaţie complexă. 25). Funcţia de flexie-extensie a antebraţului pe braţ este considerată specifică pentru ginglymul humeroulnar.braţul momentului de rotaţie muscular este de 30 mm (perpendiculara ridicată de pe inserţia deltoidului . deducem: D x 30 mm = 0.551G. . adică forţa dezvoltată de deltoid este de 10 ori mai mare decât greutatea membrului superior. Mai lateral. Între arcul osteofibros coracoacromial (fornix) şi capul humeral se formează un spaţiu subacromial în care se află bursa subacromială. I. A. între faţa profundă a muşchiului deltoid şi capul humeral cu tendoanele de inserţie ale muşchilor supraspinos şi infraspinos se afla o bursă subdeltoidiană. calcificările şi bursita retractilă) pot duce la blocarea mişcărilor din articulaţia glenohumerală normală (umărul îngheţat). care permite realizarea mişcărilor de rotaţie a antebraţului faţă de un ax longitudinal. antrenând în mod secundar tot articulaţia humeroradială.pe centrul de rotaţie glenohumeral. conflictul dintre tendonul supraspinosului şi acromion. trecând prin centrul trohleei şi al capitulumului. humeroradială.

Începutul mişcării de flexie este asociat cu o mişcare de rotaţie axială internă a ulnei (5°). iar axul de rotaţie migrează spre suprafeţele articulare ale şanţului trohlear şi capitulumului. Deşi teoretic ar prezenta trei grade libertate. Aceasta dispoziţie anatomică este cunoscută sub denumirea de cubitus valgus cu valoare de 10-15° la bărbaţi şi 20-25° la femei. mâna se proiectează spre linia mediana a corpului şi faţă. femeile şi copii pot realiza o hiperextensie de 15°. Variabil de la individ la individ. Cubitus valgus se modifică de la 10° valgus la 8° varus atunci când antebraţul trece din poziţie de extensie în poziţie de flexie (Morrey şi Chao). de factorii pasivi de stabilizare capsuloligamentari. Secondează mişcările din aceste articulaţii în conformitate cu axul de flexie-extensie care trece prin centrul trohleei şi capitulumului. ci realizează un unghi deschis lateral. cel al fosei trohleare ulnare de 190°. După Dempster. iar suprafaţa articulară a procesului coronoid ulnar este oblică (Gray). Articulaţia humeroradială este mult mai vulnerabilă la aceste forţe. Amplitudinea mişcării de flexie-extensie este de 140°. b) tensionarea capsulei anterioare. în mod activ intervine tricepsul brahial. de contactul dintre părţile moi. c) rezistenţa activă produsă de muşchii flexori. cu o amplitudine de 150°. între 40° şi 134°. În această poziţie troh1eea humerală este aproape complet cuprinsă în incizura trohleară. flexia se realizează. realizând o traiectorie utilă pentru economia energetică a organismului.BIOMECANICĂ Acest lucru este în concordanţă cu teoria articulaţiei humeroulnare. Vârful olecranului se poate angrena în fosa olecraniană. Clinic poziţia de extensie maximă este notată cu 0. Limitarea mişcării de extensie este realizată prin: a) blocarea vârfului olecranului în fosa olecraniană. iar flexia maximă cu rotaţia ei externă. şi cu axul de pronosupinaţie care trece prin capul ulnei şi capul radiusului. iar extensia cotului este reprezentată de poziţia neutră-zero şi dincolo de această poziţie ea nu este posibilă la un adult. Cotul este o articulaţie foarte stabilă prin configuraţia ei anatomică mai ales în flexie de 90°. Stabilitatea la presiune este realizată prin transmiterea 64 . Limitarea flexiei se realizează prin contactul maselor musculare din loja anterioară a braţului şi antebraţului. Aceste date sugerează că teoria balamalei uniaxiale este o simplificare mult prea severă faţă de modelul mecanic real al articulaţiei humeroulnare. Un mecanism de limitare osoasă specific este reprezentat de blocarea vârfului olecranului în fosa cu acelaşi nume în faza terminală a extensiei. Versantul medial al trohleei se proiectează mai jos cu 6 mm decât cel lateral. În poziţie de extensie. Morrey şi Chao au arătat că centrele instantanee de rotaţie în timpul flexiei-extensiei se distribuie variabil pe o distanţă de 2-3 mm faţă de acest ax. funcţionând ca o balama uniaxială. Ea rezistă la acţiunea forţelor de tracţiune prin tensionarea ligamentelor colaterale şi contracţia musculaturii periarticulare. ea pierde aceste posibilităţi prin cuplajul cu articulaţiile humeroulnară şi radioulnară proximală. ferm aplicate prin contracţia muşchiului brahial anterior şi muşchiul triceps brahial posterior. Articulaţia humeroradială este o articulaţie de tip sferoid formată între sfera capitulumului humeral şi fosa capului radial. iar diferenţa este amplitudinea de mişcare. Deviaţia în valgus a antebraţului faţă de braţ permite ca marginea medială a antebraţului să nu se proiecteze peste coapsă în timpul mersului cu o greutate în mână (de unde şi denumirea de "unghi portant"). articulaţia este mai puţin stabilă. axul humerusului şi al ulnei nu se aşează colinear. Mişcările de flexie-extensie sunt limitate de geometria suprafeţelor articulare şi a structurilor osoase înconjurătoare. în special la extremele mişcării de flexie-extensie: mişcarea articulară se transformă din alunecare în rostogolire. În poziţia de flexie maximă a cotului. se adaugă şi o rotaţie humerală faţă de ulnă în timpul flexiei. Aceasta se poate deduce din calculul valorilor angulare ale suprafeţelor articulare: arcul descris de trohleea humerală este de 330°. Alţi autori au evidenţiat modificări ale axului de rotaţie. capul radial se luxează sub ligamentul inelar ca în sindromul pronaţiei dureroase la copii mici. de la care începe măsurarea flexiei către limita maximă de 140° (cele mai obişnuite activităţi cotidiene se efectuează printr-un arc de 100°. Faţă de poziţia neutră-zero. Trohleea humerală are forma unui scripete osos asimetric. Datorită acestor particularităţi în poziţia de extensie a articulaţiei.

Componenta rotaţională bine reprezentată în activitatea lui. membrana interosoasă împiedică separarea sau alunecarea longitudinală a radiusului faţă de ulnă. b)componenta transarticulară ce comprimă suprafeţele articulare asigurând stabilitatea organului de mişcare. Are origine la distanţă de articulaţie şi inserţia în imediata vecinătate a ei. biceps brahial. compresia în articulaţia radiohumerală devine mecanism secundar de stabilizare la stresul în valgus. influenţează ceilalţi vectori. m. bra-hioradial. Muşchii flexori principali sunt consideraţi muşchiul brahial. În timp ce ligamentele colaterale direcţionează ca nişte şanţuri mişcarea în ginglymul articular. teoretic fiind cel mai bine adaptaţi la producă o mişcare accelerată de-a lungul arcului de mişcare articular. Ligamentul colateral medial este considerat principalul stabilizator al solicitărilor în valgus mai ales prin componenta anterioară oblică. Din acest motiv ei sunt consideraţi muşchi de viteză. modificând unghiul de flexie între cele două oase. în timp ce în partea laterală capsula cu suprafeţele articulare asigură rezistenţa în varus. componenta lui supinatorie fiind neutralizata de cuplul rotund pronator-pătrat pronator. iar inserţia pe procesul stiloid al radiusului este situată la mare distanţă de articulaţie. Funcţia de flexie este dată de totalitatea muşchilor a căror componentă de acţiune este situată anterior de axul transvers al ginglymului humeroulnar. Când ligamentul colateral medial cedează. Analiza momentului muscular evidenţiază existenţa unei forţe cu un vector transarticular bine reprezentat. cu o secţiune fiziologică mai mare este un flexor mai puternic decât brahialul. care explică predispoziţia spre artroze de cauză mecanică. făcând necesară o forţă musculară mare pentru a menţine o greutate în mână. Eficienţa contracţiei lor este caracterizată prin momentul muşchiului. pe componenta mobilă ulnară. brahioradialul are originea în imediata vecinătate a articulaţiei.BIOMECANICĂ transarticulară a forţelor: prin foveea capului radial spre capitulum şi prin procesul coronoid spre trohleea humerală. pe marginea laterală a humerusului. Spre deosebire de primii doi muşchi. doar o mică modificare de lungime a muşchilor în timpul contracţiei este capabilă să producă deplasări de mare amplitudine a extremităţii antebraţului şi mâinii. 65 . adică produsul dintre mărimea forţei musculare şi lungimea braţului virtual al pârghiei. Aceasta generează o forţă de reacţie importantă în articulaţie. Un rol important în stabilitatea articulară îl joacă elementele capsulo-ligamentare. Bicepsul şi brahialul transformă (în timpul flexiei) scheletul antebraţului într-o pârghie de gradul III cu sprijin în articulaţia cotului. Forţa musculară se descompune în trei vectori caracteristici: a) componenta de oscilaţie care determină acceleraţia unghiulară a ulnei (considerând humerusul fix). b) Muşchiul biceps brahial. Din calculul momentului se poate deduce că bicepsul şi brahialul acţionează cu un moment al braţului relativ scurt. Componenta rotaţională este aproape nulă pentru brahial. c) componenta rotaţională. prevenind mişcările anormale în plan frontal. Deasemenea poate acţiona ca flexor puternic când antebraţul este în poziţie neutră (cu policele vertical). căratul unei greutăţi în mână. realizarea unor mişcări rapide de flexie-extensie care generează forţe centrifuge de separate. El este considerat un muşchi în derivaţie capabil să producă forţe centripete de stabilizare în cursul realizării mişcărilor rapide. c) Muşchiul brahioradial este şi el un flexor puternic când antebraţul este în poziţie neutră. Astfel bicepsul e un flexor puternic al cotului cu antebraţul în poziţie de supinaţie (deci dupa ce s-a epuizat componenta rotaţională). consecinţă a braţului lung de pârghie pe care o foloseşte. similare membrului inferior. indiferent de poziţia articulaţiei. a) Muşchiul brahial este unicul flexor al articulaţiei cotului a cărui lungime nu se schimbă în funcţie de poziţia de supinaţie sau pronaţie a antebraţului. Muşchiul brahioradial constituie un factor principal în asigurarea stabilităţii articulare când se exercită forţe care tind să separe suprafeţele articulare. A. Pe de altă parte. m.

In condiţii de lanţ cinematic deschis. pronator teres. B. Pauly demonstrează electromiografic că muşchiul anconeus este activ în fazele de iniţiere a extensiei articulare. facilitând acţiunea de extensie a tricepsului. 26 Mişcările extremităţii inferioare a radiusului în supinaţie-pronaţie Mişcarea de con a radiusului în jurul ulnei în supinaţie-pronaţie 66 . epicondilieni mediali sau laterali. a căror rezultantă de acţiune se proiectează anterior de axul de mişcare pentru anumite grade de flexie. în timp ce extremitatea inferioară a radiusului descrie un arc semicircular în jurul capului ulnei (Fig 26). II. coborând oblic distal pentru a intersecta procesul stiloid al ulnei. capul radiusului realizează o mişcare de rotaţie fără deplasare în interiorul ligamentului inelar. Extensorii principali sunt reprezentaţi de cele două capete scurte ale tricepsului. (Fig. Astfel contribuie la acţiunea flexorilor principali mm. Aceasta forma de rotaţie specifică a antebraţului apare ca o consecinţă a oblicităţii dintre axul anatomic al radiusului şi axul mecanic al rotaţiei facând ca mişcarea de rotaţie să contureze un con. Când greutatea corpului este susţinută în mâini. Mişcarea de extensie a articulaţiei cotului în ortostatism se desfăşoară pasiv. lucrând ca muşchi monoarticulari.2 FIG. ulterior (o supinaţie forţată) sau transformarea membrului superior într-un sistem eficient de transport al greutăţilor (Pauwels). Axul de mişcare trece din centrul capitulumului humeral prin mijlocul foveei capului radial.BIOMECANICĂ Sunt consideraţi muşchi flexori auxialiari sinergici. Controlul acestei mişcări este realizat prin contracţia excentrică a muşchilor flexori din loja anterioară a braţului. capul lateral intervine mai ales în mişcările contra unei rezistenţe. Contractţa izometrică-sinergică a muşchilor flexori şi extensori fixează articulţia cotului intr-o poziţie dată. Aceasta implică funcţionarea articulaţiei radiohumerale cuplată cu articulaţiile radioulnare proximală şi distală într-o mişcare sincronă. flexor carpi radialis şi palmaris longus (dintre epicondilienii mediali) şi extensor carpi radialis longus şi brevis (pentru muşchii epicondilieni laterali). iar olecranul se transformă în hipomochlion. triceps brahial şi anconeus. membrul superior devine lanţ cinematic închis. prin acţiunea forţei gravitaţionale. În timp ce capul medial este activ în toate formele de extensie. Agenţii motori ai extensiei sunt reprezentaţi de mm. Capătul lung acţionează eficient când. Funcţia de rotaţie a antebraţului este consecinţa posibilităţii de a realiza mişcări de rotaţie între radius şi ulna. permiţând realizarea altei rnişcări. cu braţul proiectat înainte se realizează extensia articulaţiei cotului (lovitura tăietorului de lemne) sau când vrem să împingem un corp greu înainte. mm. cu articulaţia cotului semiflectată. de menţinere a ei şi de stabilizare articulară în cursul realizării altor mişcări.

În aceste condiţii este posibilă apariţia supinaţiei şi pronaţiei ulnei în jurul radiusului cu centrul de rotaţie la nivelul articulaţiei glenohumerale care se substituie ginglymului humeroulnar în care nu se pot realiza mişcări de rotaţie. 27). care nu este solicitată. Mişcarile de rotaţie ale antebraţului sunt limitate la extremele lor de acţiune combinată a ligamentelor şi muşchilor. Clasic se consideră uşoară adducţie. B. produce fracturi ale extremităţii distale a radiusului. în extensie dorsală. Mişcarea extremităţii proximale a ulnei este neimportantă. Cinetica cotului Marimea şi direcţia forţelor care acţionează la nivelul cotului pot fi determinate relativ uşor pe modele statice. Căderea pe mâna pronată. Membrana interosoasă nu intervine printr-o acţiune specifică: rolul ei constă în prevenirea deplasării proximale a radiusului faţă de ulnă. Central celor două arcuri ar reprezenta punctul prin care trece distal axul mişcării de supinaţie-pronaţie (Kapandji). dar extremitatea distală se deplasează pe un arc redus. In poziţie de supinaţie ulna preia o parte din sarcini. FIG.BIOMECANICĂ Mişcarea de pronaţie este efectuată de radius care se deplasează oblic în faţa ulnei. 27 Translaţia laterală a axului radial în pronaţie Datorită formei imperfect circulare (ovoid) capul radial impreună cu axul mişcării se deplasează lateral cu aproximativ 2 mm în pronaţie. ceea ce permite o amplitudine totala de mişcare de 180° a mainii. astfel că extremitatea lui superioară rămâne lateral şi extremitatea inferioară ajunge medial de axul ulnar. Marea majoritate a activitaţilor vieţii zilnice se realizează intr-un interval de 50° pronaţie până la 50° supinaţie. În mişcarea de supinaţie deplasarea se inversează şi radiusul ajunge lateral şi paralel cu ulna. aşa cum se întâmplă in acţiunea de împingere. Dacă mâna este prinsă pe un obiect fix. dar la aceasta medie de 150° se adauga şi acţiunea articulaţiei radiocarpiene. necesitând 67 . In poziţie de pronaţie radiusul este întotdeauna supus unor solicitări mai înalte decât ulna. Amplitudinea medie de mişcare este considerată 71° pentru pronaţie şi 81° pentru supinaţie. Muşchii flexori acţionează printr-un braţ al momentului relativ scurt. cu o componentă laterală şi una de extensie. membrul superior realizează un lanţ cinematic închis. Fibrele oblice din structura ei se opun deplasării distale a radiusului faţă de ulna ca în mişcarea de tracţiune. Această deplasare laterală crează spaţiu pentru tuberozitatea radială care îşi schimbă poziţia spre medial în timpul pronaţiei (Fig. transmise de la mână prin intermediul complexului fibrocartilaginos triunghiular (Palmer şi Werner).

Aceasta face ca din punct de vedere mecanic. Extensia in articula|ia interfalangiana proximala este controlata de extensorul degetelor al carui tendon central este pus in tensiune de mm intrinseci care actioneaza prin intermediul tendonului alar. cu o distanţă între centrul de rotaţie al cotului şi punctul de acţiune de 5 cm. Ea acţionează perpendicular pe axul antebraţului. Greutatea antebraţului W este de 2 Kg proiectată în centrul de greutate situat la 13 cm de articulaţie. Activităţile mai susţinute ca împingerea unui obiect greu pot duce la o creştere a forţei de reacţie articulară până la 1700N.24 PENSA BIDIGITALA SCURTA FIG. 28). Flexia policelui este controlata de m. 8. forţele dezvoltate în articulaţia cotului în timpul activităţilor vieţii zilnice sunt în medie de 200 N pentru mâncat şi îmbrăcat. Caracteristic pentru articulaţie este faptul că sarcini relativ mici la nivelul mâinii generează forţe de reacţie mari în articulaţie. iar forţa de reacţie articulară ajunge la 20 N (Fig. Prin contrast dacă o greutate de IKg este ţinută în mână (acţionând pe un braţ de pârghie de 30 cm) forţa M necesară pentru menţinere creşte brusc la 10 N.25 PENSA BIDIGITALA LUNGA Flexia articuladilor interfalangiene este controlata de ambii flexori in articulaţiile proximale. fleoor lung ol policelui. După Nicole. ceea ce explica predispoziţia articulaţiei pentru boli degenerative de cauză mecanică. Pentru articulaţia cotului în flexie de 90°. iar in articulaţiile distale doar de flexorul profund. FIG. principala forţă musculară M este produsa prin contracţia muşchiului brahial şi bicepsului brahial.BIOMECANICĂ dezvoltarea unor forţe mari pentru o greutate în mână cu cotul în flexie (!!). 68 . forţa de reacţie articulară este mare. Ca o consecinţă. articulaţia cotului să fie mai aproape de articulaţiile membrului inferior. 8.

8. lovire. 8.). etc. Exista o pensa bidigitala intre policemi index in flexie (prinderea unui ac) sau in extensie (pensa lunga) ca la prinderea unui arcuş de vioara. Prehensiunea Mana este segmentul terminal al membrului superior capabila sa realizeze o gama larga de mişcari. Pensa bidigitala cu priza laterala este utilizata intre police şi faţa laterala a indexului (prinderea cheilor). Mişcarea de prehensiune presupune capacitatea mainii de a apuca obiecte ca intr-o pensa cu doua braje rigide. FIG.28 PENSA TRIDIGITALA FIG.BIOMECANICĂ Pentru o acţiune eficienta.şi proprioceptorii mainii analizeaza calitaple obiectului pe care le transmit centrilor nervoşi care controleaza mişcarile mainii pe tot parcursul desfaşmarii lor. 8. iar pensa interdigitala realizeaza priza prin apucarea a unui obiect uşor (ţigara.26 PENSA BIDIGITALA CU PRIZA LATERALA FIG.27 PENSA INTERDIGITALA FIG. Mana este adaptata pentru mişcarile de apucat şi strans. foaie de hartie. dar are şi posibilitatea altor mişcari secundare de impingere. 8. M. Dupa modalitatea de utilizare a degetelor şi suprafeţelor palmei se diferenţiaza mai multe forme de prehensiune: a) de precizie (de fineţe) care utilizeaza o pensa terminala cu care sunt prinse obiectele uşoare. extensor lung al policelui controleaza extensia policelui. manipulare şi susţinere a unor greutăţi. cu articulaţii mobile care sa permita deschiderea şi inchiderea lor sub acţiunea unui aparat musculoligamentar.29 PENSA TRIDIGITALA SIMETRICA 69 . articulatjile metacarpofalangiene trebuie sa fie stabilizate de mm intrinseci. Extero.

4) Muşchii pentru retroversie: m. coracobrahial. m. 2) Muşchii coboratori ai umarului: m. m. m. m. romboid mare. 70 . rarnura de copac sau stanca. m. c) prehensiunea de tip carlig permite suspendarea sau tracjiunea pe obiecte de tip maner. Pensa tridigitala simetrica permite apucarea hranei. m. Carligul este realizat printr-o pensa tetradigitala formata de ultimile patru degete şi regiunea distala palmara a mainii. b) prehensiunea de forfa foloseşte degetele fixate in jurul unui obiect cu policele in opozijie realizand contrapresiunea. VIII. m. Prehensiunea de precizie utilizeaza mm intrinseci ai mainii prevazuji cu unităţi motorii mici capabili sa produca mişcari de fineţe. romboid mic. m.BIOMECANICĂ Pensa tridigitala permite priza şi controlul creionului implicand intervenjia feţei laterale a degetului mijlociu ca element de susjinere. Aceasta este o pensa pentadigitala prin care un obiect cilindric poate fi apucat cu forţa şi manipulat prin mişcarea întregului membru superior. m. 5) Muşchii pentru bascularea scapulei: m. pectoral mic. trapez. trapez. ridicator al scapulei.subscapular. romboid mare. dorsal mare. 6) Muşchii pentru revenirea scapulei: m. pectoral mare. Agenţii motori ai articulaţiilor membrului superior A) Articulaţiile centurii scapulare 1) Muşchii ridicatori ai umarului: m. ridicator al scapulei. din^at anterior. permijand suspendarea corpului de obiectul apucat sau transportul unor greutaţi. m. 3) Muşchii pentru anteroversie: m. pectoral mic. romboid mic. dinjat anterior.

8. 8.31 PREHENSIUNEA DE TIP CARLIG 71 .BIOMECANICĂ FIG.30 PREHENSIUNEA DE FORTA FIG.

Bucureşti. Revue bimestrielle d'information et formation de Kinesitherapeutes . Biomecanica exerciţiilor fizice. Biomechanique. SportTurism. 1968 4. 1999 3.. Hinsenkamp M. Zaharia C.. Hűter.. Ed. Ed.... Ergonomie. Bruxelles. Popescu M. Scaiul. facultativă: 1. Paideia. Stuttgart-New York. Bucureşti. Ed. Medicală.. Heipertz W. Georg Thieme Verlag. 1998 5. 1994 b) Suplimentară. Ed. Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor. Biomechanik. Iliescu A. Schewe H. Bucureşti. Medicală. Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. Baciu C. Artrologie şi biomecanică. 1998 2. Semiologia clinică a aparatului locomotor. Îndreptar de anatomie practică şi chirurgicală.. Ed. Arbeitsmedizin. Ed. Baciu C. Bucureşti. 1977 2.Becker A. Bucureşti..BIOMECANICĂ BIBLIOGRAFIE a) Obligatorie: 1. Sbenghe T. Colecţia revistei Kinesitherapie practicien. Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei..1977 3. Bucureşti. 1999 6. 72 . Presses Universitaires de Bruxelles.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful