Arta de a avea întotdeauna dreptate

*

Arthur Schopenhauer

Cuprins
1. Exagerarea 2. Jocul de cuvinte 3. Generalizarea 4. Camuflarea intenþiilor 5. Argumentele false ale adversarului 6. Afirmaþia peremptorie 7. Încâlceala totalã 8. Provocarea furiei adversarului 9. Amestecarea pistelor 10. Prin antitezã 11. Inducþia 12. Titulatura sforãitoare 13. Contrastul îmbietor 14. Triumful proclamat 15. Ieºirea din încolþire 16. Incitarea la autodiscreditare coerentã 17. Introducerea unei distincþii 18. Deturnarea conversaþiei 19. Generalizarea 20. Conchiderea 21. La o întrebare stupidã, un rãspuns stupid 22. Petitio principii 23. Respingerea exagerãrilor 24. Forþarea tezei 25. Gãsirea unei excepþii 26. Întoarcerea argumentului 27. Agravarea furiei adversarului 28. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului 29. Crearea unei diversiuni 30. Mistificarea 31. Declararea incompetenþei 32. Introducerea unei asocieri degradante 33. Opunerea teoriei ºi practicii 34. Insistarea pe momentul de derutã 35. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare 36. Nãucirea cu vorbe 37. Respingerea prin anularea probei 38. Ultima stratagemã: injuria

b. ad rem b. ad hominem2 sau ex concessis . adevãr subiectiv (v. fie cã ea contrazice alte afirmaþii sau concesii ale adversarului. demonstrãm fie cã: a. aceastã tezã nu e în acord cu natura lucrurilor. existã astfel douã cãi posibile: 1. Modurile: 1 a. adevãrul obiectiv absolut. Aici.altfel spus. esenþialul în orice controversã este ca în prealabil o tezã sã fie afirmatã de cãtre adversar (sau de noi înºine.Baza oricãrei dialectici Mai întâi. 1 2 Potrivit cu adevãrul dupã naturã. adicã adevãrul subiectiv relativ. . prea puþin conteazã). Pentru a o respinge. obiectiv. În acest ultim caz. nota din infra). nu e vorba decât de o dovadã relativã care nu are nimic de-a face cu adevãrul obiectiv.

e nevoie sã te sprijini pe ceva. dezbaterile pot fi lungi ºi înverºunate. Cea directã demonstreazã cã teza nu e adevãratã. Respingerea directã atacã teza în fundamentele ei. un principiu plecând de la care vei judeca problema supusã: nu se va putea discuta cu cineva care contestã aceste principii. cea indirectã. b. . în consecinþe.2. respingerea directã b. b. Iatã baza oricãrei controverse. În rest. Metodele: a. în orice controversã sau argumentaþie. ºi cea indirectã a. a. Nu se poate ºti cu certitudine cine are obiectiv dreptate. cea indirectã. cã ea nu poate fi adevãratã. Însã toate acestea pot avea loc în chip real sau numai în aparenþã. iar lucrul acesta nu poate fi hotãrât decât prin controversã. ªi cum nu e uºor sã ai certitudini în materia aceasta.

pentru a asigura victoria propriei afirmaþii.Stratageme 1. Exagerarea Extinderea afirmaþiei adversarului dincolo de limitele ei naturale. nu are mare lucru sau absolut nimic în comun . bãrbaþii… Tinerii… Homosexualii… Invers. Ex. în afara cuvântului ca atare. Jocul de cuvinte Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaþia la ceea ce. interpretarea ei de maniera cea mai generalã posibil. ea trebuie restrânsã ºi trebuie vorbit strict de cazuri particulare. 2. Lucrul e mai uºor de fãcut cu oamenii care fac afirmaþii generalizante.: Chinezii… Femeile….

sunt lucruri care nu mã intereseazã.: . risipindu-le neglijent în conversaþie.Anumiþi homosexuali pot avea comportamente perverse. . Generalizarea A lua afirmaþia fãcutã relativ ca ºi când ar fi fãcutã de o manierã generalã. Trebuie obþinutã aprobarea premiselor de-a valma. Camuflarea intenþiilor Când vrei sã ajungi la o concluzie. .A.Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverºi. nu trebuie sã o laºi sã se întrevadã.cu obiectul dezbaterii. 3. sau mãcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit ºi respingerea ei în acest sens.Nu sunteþi încã iniþiat în misterele filozofiei kantiene. Ex. . pentru a ne ascunde intenþiile ºi a evita ca adversarul sã încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza. cât priveºte misterele. ci sã obþii discret admiterea mai întâi a premiselor ei. 4. apoi respingerea de o manierã strãlucitoare ºi astfel impresia de a fi respins afirmaþia însãºi. Ex.: .

postulând ce anume am demonstra cu el. Cãci asupra lui ne concentrãm ºi modul lui de gândire trebuie sã-l folosim. Pentru a elabora o tezã.: Dacã interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord.Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legãturã cu teza. trebuie sã ne sprijinim pe un anumit numãr de afirmaþii. iar ce e fals nu poate niciodatã sã decurgã din premise adevãrate. putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte. În acest fel se pot respinge propoziþiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziþii false pe care el le considerã adevãrate. 5. Ex. Afirmaþia peremptorie Orice discurs se sprijinã pe premise. 6. Argumentele false ale adversarului Ce e adevãrat nu poate avea premise false. . Iar pentru a ne sprijini pe un „adevãr evident”. pentru a-l pune pe piste false. interlocutorul poate fi condus la recunoaºterea validitãþii tezei noastre.

8. Provocarea furiei adversarului Înfurierea adversarului. provocându-l ºi. Încâlceala totalã Formularea mai multor întrebãri în acelaºi timp ºi extinderea contextului. Îl vom înfuria fiind pe faþã nedrepþi cu el. cãci acei care au o înþelegere lentã nu pot urma exact demonstraþia ºi nu pot sã-i vadã eventualele lacune. cãci în starea de furie el e în afara capacitãþii de a face o judecatã corectã ºi de a-ºi vedea interesul. dând . expunerea rapidã a argumentaþiei noastre plecând de la concesiile obþinute. Ex. Ex. pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevãrat sã fie admis.Replica promptã la aceastã stratagemã constã în respingerea sistematicã a oricãrei premise a interlocutorului nostru. În schimb.: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizeazã o mulþime de exemple în materie. în general. 7.: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricãrei cunoaºteri umane.

9.: Inspectorul de poliþie. Se pot utiliza ºi rãspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii. pentru ca la sfârºit sã poatã . Ex. Amestecarea pistelor Întrebãrile nu se vor pune în ordinea cerutã de concluzia pe care vor s-o stabileascã. în mãsura în care se disimuleazã procedeul. nu poate ºti unde vrem sã ajungem cu ele ºi nu-ºi poate lua mãsuri de precauþie. îi putem exhiba punctul slab. putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-i mina integritatea. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruºine. în interogatoriul sãu. : ªtiind cã interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil. în felul acesta. îi vom tulbura gândirea ºi va fi incapabil sã formuleze o judecatã coerentã. va pune tot felul de întrebãri fãrã nici o legãturã aparentã între ele.dovadã de sfidare. Aceastã stratagemã e înruditã cu cea de-a patra. în funcþie de natura lor. chiar opuse. ci prin tot felul de permutãri. Dacã îl cunoaºtem personal. Ex.

în aºa fel încât sã nu ºtie care e teza la care vrem sã adere. Prin antitezã Când ne dãm seama cã adversarul respinge intenþionat întrebãrile care ar fi avut nevoie de un rãspuns pozitiv pentru a ne susþine teza.desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale. sã-i arãtãm cã greºeºte ºi cã noi avem dreptate. 10. Ex. Putem deci sã ne prefacem un timp cã aderãm la teza lui. fãrã ca anchetatul sã-ºi fi dat seama. pentru ca apoi sã-l gãsim în eroare într-un punct care invalideazã teza. trebuie sã-i punem întrebãri despre teza contrarã. 11.: Important este sã dominãm adversarul. sau cel puþin sã-l punem sã aleagã între cele douã. sã-l sprijinim cu propriile noastre argumente. . Inducþia Sã-l facem pe adversar sã creadã cã a recunoscut el însuºi un „adevãr general admis” determinându-l sã admitã mai multe cazuri particulare prin inducþie. ca ºi cum pe aceasta din urmã am vrea sã o aprobe.

La fel precum aluminiul. invers. pentru a le discredita funcþia socialã. trebuie sã-i prezentãm contrariul ei ºi sã-l lãsãm sã aleagã.Ex. având grijã sã subliniem aspectul . Deci. titlul nostru. 12.: Oþelul este un metal solid la temperatura ambiantã. Contrastul îmbietor Pentru a-l face sã accepte teza noastrã. ªi aurul este un metal solid la temperatura ambiantã.: A-i desemna pe protestanþi drept „Biserica Unitã” în vreme ce catolicii îi considerã „eretici”. se poate spune cã toate metalele sunt solide la temperatura ambiantã. funcþia noastrã. A vorbi despre muncitori ca de niºte „lãudãroºi” sau despre intelectuali ca de niºte „scârþa-scârþa pe hârtie”. Un orator îºi trãdeazã adesea dinainte intenþiile prin felul cum numeºte lucrurile. bronzul etc. Titulatura sforãitoare Alegem o denumire flatantã pentru a desemna teza noastrã. Sau. Ex. 13. utilizãm termeni murdari pentru a desemna o tezã pe care cãutãm sã o discreditãm.

pentru a da de înþeles cã a priceput legãtura închipuitã ºi a-ºi pãstra reputaþia de „inteligent”. fãrã ca ea sã rezulte. pentru a nu lãsa impresia cã cultivã arta paradoxului. Triumful proclamat Când a rãspuns la mai multe întrebãri fãrã ca aceste rãspunsuri sã meargã în sensul concluziei spre care tindem. de nicãieri. nu va putea sã facã altfel decât sã se ralieze manierei noastre de a gândi. Ex. pare alb. Sunt toate ºansele sã aleagã postura perdantului.: Este ca atunci când griul. îi putem juca o farsã redutabilã declarând cã s-a dovedit astfel deducþia la care vroiam sã ajungem.peiorativ al acestei antiteze. Adversarul. negãsind nici o legãturã între discurs ºi concluzie. 14. aºezat lângã negru. de fapt. iar lângã alb pare negru. Are deci de ales între a pierde partida ºi a pãrea un ins cu o gândire lentã. Ex. Lucrul trebuie proclamat triumfal.: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul cã. . lãsãm sã se înþeleagã faptul cã ea nu e totuºi aºa de greu de sesizat.

sau cu principiile unei ºcoli sau ale unei secte cãreia îi face el elogiul. într-un mod instinctiv. dar dacã o acceptã. o declarãm absurdã ºi triumfãm. fie ºi în aparenþã. în contradicþie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior. Dacã. Sau putem sã adãugãm stratagema nr. 14. înseamnã cã am susþinut afirmaþii rezonabile ºi ne putem regla tirul în consecinþã de-aici înainte. pentru ca el s-o accepte sau sã o respingã. Ieºirea din încolþire Dacã am formulat o tezã paradoxalã pe care ne e greu sã o demonstrãm. vom cãuta sã vedem dacã ea nu e într-o anumitã mãsurã. sau cu actele adepþilor acestei secte. o respinge. însã de o exactitate nu foarte evidentã. Incitarea la autodiscreditare coerentã Când adversarul face o afirmaþie. trebuie sã-i prezentãm adversarului orice propoziþie exactã. Pentru acest lucru e nevoie sã fim de o prudenþã extremã. 16.15. afirmând astfel cã paradoxul nostru e demonstrat. însã existã oameni care reuºesc sã practice lucrul acesta cu multã dibãcie. din neîncredere. fie cã .

17. Deturnarea conversaþiei Dacã ne dãm seama cã adversarul a dezvoltat o argumentaþie carei va permite sã ne învingã. Ex. . de ce nu te sinucizi?”. Aceastã stratagemã e foarte uºor de aplicat deoarece. cei mai mulþi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante.: Dacã argumenteazã în favoarea sinuciderii.sunt sincere sau nu. eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaþii. îl întrebãm pe loc: „Atunci. trebuie sã-l împiedicãm sã ajungã la capãtul demonstraþiei întrerupând la timp cursul discuþiei. ori cu propriile lui fapte sau gesturi. neavând pânã acum posibilitatea sã facã „curãþenie” în ideile lor primite de-a gata. 18. Introducerea unei distincþii Dacã adversarul se apãrã bine punându-ne în dificultate. putem sã depãºim adesea situaþia printr-o distincþie subtilã la care nu ne gândisem înainte – presupunând cã obiectul dezbaterii admite o dublã interpretare sau douã cazuri distincte.

Conchiderea Dacã i-am ascultat premisele pe care le-a admis. Îi vom da astfel adversarului iluzia cã aprobã de fapt aceastã concluzie. . o vom considera ca admisã ºi vom trage concluzia. nu trebuie sã îi mai cerem ºi concluzia. de vreme ce e susþinutã de premisele lui proprii. 19. trebuie sã ne lansãm într-o dezbatere generalã prin care arãtãm cã ne opunem.Ex. vom vorbi despre caracterul înºelãtor al cunoaºterii umane ºi îl vom ilustra cu tot felul de exemple.: Dacã trebuie sã spunem de ce o anumitã ipotezã fizicã nu e fiabilã. Generalizarea Dacã adversarul ne cere în mod expres sã argumentãm împotriva unui anumit aspect al afirmaþiei sale. ºi chiar dacã a imaginat una sau alta dintre premise. ci sã o desprindem noi înºine. anunþaþi-l cã i s-a desfãcut un ºiret la pantof. 20.: Când adversarul vã spune cã greºiþi. ºi dacã nu avem nimic valabil de spus. Ex.

: Dacã adversarul avanseazã un argument ad hominem3 . putem desigur sã-l demontãm arãtând ceea ce e insidios ºi înºelãtor în el. trebuie sã refuzãm pretinzând cã în acest caz argumentum ad hominem: raþionament vicios care se referã la persoana adversarului iar nu la ideile ºi poziþiile pe care le susþine. în general. Ex. Preferabil este însã sã-i opunem un contraargument la fel de specios ºi sofistic spre a nu fi mai prejos. ºi. în loc sã discutãm vreme îndelungatã despre natura realã a lucrurilor. Petitio principii Dacã ne cere sã-i recunoaºtem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbãtutã. La o întrebare stupidã. e mai rapid sã producem un argument ad hominem când ni se iveºte ocazia. un rãspuns stupid În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem pãcãliþi. 22.21. ci victoria. e de ajuns sã-l dezarmãm printr-un contraargument ad hominem. 3 . Cãci ceea ce conteazã aici nu este adevãrul.

odatã ce am respins aceastã exagerare. îl putem împinge astfel sã facã o afirmaþie. 4 23. sofism în care concluzia e subînþeleasã din premise. Contrazicându-l.ar fi vorba de un petitio principii . situatã în afara adevãrului: numai cã. va pãrea cã am respins deopotrivã teza originalã. Respingerea exagerãrilor Contradicþia ºi cearta incitã uneori adversarul sã ne exagereze afirmaþia. petitio principii: raþionament circular. Invers. trebuie sã ne pãzim de a ne lãsa antrenaþi prin contradicþie la exagerarea sau lãrgirea câmpului tezei noastre. De asemenea. îl privãm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale. cãci el ºi martorii disputei vor avea tendinþa sã considere o propoziþie apropiatã unei probleme ca fiind identicã acelei probleme. constând în declararea ca adevãrat a lucrului care abia urmeazã sã fie demonstrat 4 . adesea adversarul va încerca în mod direct sã restrângã limitele pe care le-am fixat: trebuie sã-l oprim imediat ºi sã-l readucem la limitele afirmaþiei noastre. eventual exactã în limitele date.

pentru ca aceasta sã fie rãsturnatã.: „Iatã ce-am spus. aceastã stratagemã trece drept o respingere indirectã. Gãsirea unei excepþii Trebuie realizatã o apagogie prin intermediul excepþiei. fie contrazic adevãrurile recunoscute. obþinând astfel propoziþii care nu existã în ea ºi care nu reflectã deloc opinia adversarului. ºi nimic în plus. .” 24. Cum din teza lui par a decurge propoziþii care fie se contrazic între ele. o apagogie (demonstraþie prin absurd). fiind dimpotrivã absurde sau periculoase. Nu avem nevoie decât sã-i punem un singur caz în contradicþie cu propoziþia. are nevoie de un mare numãr de cazuri pentru a-ºi afirma teza generalã. 25. Forþarea tezei Teza adversarului va fi forþatã spre a extrage din ea concluzii false ºi a-i deforma conceptele. Dacã adversarul procedeazã prin inducþie.Ex.

Ex. 27. dar pentru cã putem presupune cã a atins punctul sensibil al raþionamentului sãu ºi cã pe acest punct îl vom putea cu siguranþã ataca mai abitir decât crezusem înainte. trebuie sã ne strãduim sã împingem acel argument ºi mai departe: nu numai pentru cã e bine sã-l înfuriem (vezi stratagema nr. . trebuie sã fim indulgenþi cu el. Agravarea furiei adversarului Dacã un argument îl înfurie instantaneu pe adversar.E un copil.: Teza „toate rumegãtoarele au coarne” e contestabilã prin unica excepþie a cãmilei. pentru a-l împiedica sã deprindã obiceiuri urâte. .: . 8). 26. atunci când argumentul pe care vrea sã-l utilizeze la sfârºit poate fi ºi mai bun dacã îl întoarcem împotriva lui.Tocmai pentru cã e copil trebuie pedepsit. Ex. Întoarcerea argumentului împotriva lui O tehnicã strãlucitã constã în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa.

iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeþei mãrii care o acoperea”. În ochii lor. masa plecând de la care granitul ºi tot restul acelor munþi s-a cristalizat era lichidã din pricina cãldurii. el va putea pãrea învins.28. deci topitã. ºi chiar cu mult înainte. astfel cã îi avem pe glumeþi de partea noastrã.: Adversarul afirmã: „În decursul alcãtuirii formaþiunilor muntoase primitive. încã de la 80 de grade. adversarul va fi nevoit sã facã o lungã demonstraþie urcând pânã la principiile ºtiinþifice ºi la alte date. mai ales dacã obiecþia face ca afirmaþia lui sã aparã într-o luminã ridicolã. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului Stratagema aceasta e utilizabilã mai ales atunci când niºte savanþi au o disputã în faþa auditorilor ignoranþi. Pentru a demonstra nulitatea obiecþiei. nu auditorii. Cãldura trebuia deci sã fi fost în jur de 200 de grade Réaumur. Avansãm argumentul cã: „la aceastã temperaturã. ºi îi va fi dificil sã se facã ascultat. dar cãreia numai specialistul îi poate recunoaºte lipsa de valabilitate. Specialistul ne este adversar. marea de multã . Ex. Stratagema constã în avansarea unei obiecþii non-valabile. deci. Oamenii sunt întotdeauna gata sã râdã.

. dacã nu-l priveºte decât pe adversar ºi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. ar avea nevoie de o întreagã conferinþã. adicã sã începem dintr-o datã sã vorbim de cu totul altceva ca ºi cum asta ar face parte din subiectul dezbãtut ºi ar fi un argument împotriva adversarului. adversarul va trebui sã demonstreze cã punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperaturã ci ºi de presiunea atmosfericã ºi cã aceasta din urmã.vreme ar fi început sã fiarbã ºi s-ar fi evaporat în atmosferã”. Auditoriul izbucneºte în hohote de râs. Dar nu va face acest lucru. Lucrul se face cu discreþie dacã diversiunea are vreo legãturã cu tema discutatã. Pentru a ne învinge. printre non-fizicieni. Crearea unei diversiuni (asemãnãtoare punctului 18) Dacã simþim cã vom fi învinºi. fiindcã. trebuie sã facem o diversiune. 29. nici mãcar la 200 de grade Réaumur. ar fi crescut în aºa mãsurã încât n-ar mai fi existat fierbere. însã. el se va face fãrã nici o prudenþã. îndatã ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apã.

Puþi! . Într-adevãr. În lipsã de altceva.Ba tu! Pac! Poc! Paf!… 30.: .Orice disputã între oamenii obiºnuiþi ne aratã cã aceastã stratagemã e aproape instinctivã. În certuri. când cineva îi face reproºuri altuia. Mistificarea . o astfel de diversiune nu valoreazã nimic pentru cã lãsãm în urmã reproºurile primite. o putem utiliza în controverse.Nu aºa de mare ca al tãu! .Ai un nas mare! .Eºti nebun! . acesta nu rãspunde respingându-le. ci fãcând reproºuri personale adversarului sãu. pãrând astfel sã le recunoascã temeinicia. lãsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit. Ex.ªi tu! . iar martorii aflã tot rãul posibil referitor la cele douã pãrþi prezente.

Pentru profan. Suntem deci favorizaþi dacã avem de partea noastrã o autoritate respectatã de adversar. oamenii obiºnuiþi au un profund respect pentru specializãrile de orice tip. Dacã acestea sunt de prim ordin. La rigoare. dacã nu gãsim una adecvatã.În loc sã facem apel la raþiune. nu i-ar mai rãmâne în general timp sã îl predea. o artã sau o meserie pe care o cunoaºte puþin sau deloc. existã multe autoritãþi demne de respect. cãci. În schimb. Însã autoritatea va fi cu atât mai valabilã. trebuie sã aflãm una care ar pãrea cã este astfel ºi sã citãm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanþe diferite. a spus Seneca. studiindu-l pânã în esenþã. Autoritãþile din care . însã. va avea încredere doar în oamenii specializaþi într-o ºtiinþã. ci veniturile pe care ni le aduce. ºi încã aici cu multã ferealã. el nu va recunoaºte decât foarte puþin sau chiar deloc o autoritate. Ei ignorã faptul cã motivul pentru care profesãm un lucru nu-l reprezintã dragostea pentru acel lucru. Prin urmare. cu cât cunoºtinþele ºi aptitudinile lui sunt mai limitate. trebuie sã ne servim de autoritatea recunoscutã în materie dupã gradul cunoºtinþelor adversarului. „Fiecare preferã sã creadã decât sã judece”. ªi cã acel care predã un lucru îl cunoaºte rareori pânã în esenþa sa.

Putem. pentru a nu fi obligat sã paveze strada din faþa casei lui. Exemplul acþioneazã asupra gândirii ca ºi asupra actelor lor. noi spunem cã e adevãrat” (Etica nicomahicã): nu existã. eu nu voi tremura”). Trebuie folosite în maniera autoritãþii ºi prejudecãþile cele mai rãspândite.adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. Ignoranþii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceºti ºi latine. Ceea ce va convinge consiliul municipal. Ex. de obicei. în caz de necesitate. ca alþi cetãþeni. citeazã o formulã biblicã: paveant illi.: Un preot francez care. Oile îl urmeazã pe berbecul din frunte oriunde le-ar . într-adevãr. pe care oamenii sã n-o fi adoptat rapid. ego non pavebo („Sã tremure. nici o opinie. Cãci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulþimi. nu doar sã deformãm ci chiar sã falsificãm deschis tot ce au spus autoritãþile. adversarul nu are cartea la îndemânã ºi nici nu ºtie sã se foloseascã de ea. imediat ce au fost convinºi cã e general rãspânditã. oricât de absurdã ar fi ea. sau chiar sã inventãm pur ºi simplu.

caracterul universal al unei opinii nu reprezintã nici o probã. odatã cu Platon: „unei mulþimi de oameni. [Ca ºi în cazul bârfei]. de vreme ce pot vedea ei înºiºi cã opiniile sunt adoptate fãrã judecatã ºi doar în virtutea exemplului. viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic. nici un criteriu de probabilitate asupra exactitãþii ei. putem vedea aºadar cã douã sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o. ºi cã au avut candoarea de a crede cã ele au examinat-o în esenþã. De pildã. ºi ne putem convinge de asta doar observând cum se naºte o opinie. o mulþime de idei îi par juste.conduce: mai uºor le e sã moarã decât sã gândeascã. au adoptat ºi alþii . (Nu avem decât sã ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societãþi întregi ºi care dupã aceea s-au vãdit complet false. Serios vorbind. Doar elita spune. cãci profanul nu are decât prostie în cap. ºi dacã am vrea sã o oprim lucrul ne-ar cere multã ostenealã”. E foarte ciudat cã universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei.) Ceea ce numim opinie comunã este. prejudecând asupra competenþei suficiente a acestora. Dar nu-ºi dau seama deoarece le lipseºte orice cunoaºtere de sine. opinia a douã sau trei persoane. privind cu atenþie.

un mare numãr de persoane s-au încrezut în aceºtia din urmã. cu toate astea.aceastã opinie. mai degrabã decât sã-ºi dea osteneala de a le examina. Ceilalþi au fost apoi constrânºi sã admitã ceea ce era comun admis. la rândul lor. apãrãtori cu atât mai înverºunaþi ºi mai intoleranþi ai acestora. cât înfumurarea de a vrea sã judece el însuºi – ceea ce ei nu fac bineînþeles . De-atunci încolo. celelalte voci au presupus cã ºi-a obþinut susþinerea mulþumitã justeþii fundamentelor ei. iar dreptul sã vorbeascã l-au avut doar cei absolut incapabili sãºi formeze o opinie ºi o judecatã proprii. Ei sunt. pentru a nu fi consideraþi niºte spirite neliniºtite care se revoltã împotriva opiniilor universal acceptate sau niºte impertinenþi care se cred mai deºtepþi ca toatã lumea. ºi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora. A adera a devenit astfel o datorie. Aºa a sporit de la o zi la alta numãrul acestor adepþi leneºi ºi creduli [ºi seduºi]. Cãci ceea ce detestã ei la cel care gândeºte altfel nu e atât opinia diferitã pe care o adoptã acesta. erau capabili sã judece au fost constrânºi sã tacã. cãci o datã ce o opinie a avut de partea ei un numãr serios de voci care sã o susþinã. lenea lor [sau seducþia] incitându-i sã creadã în întregime lucrurile. cei care. aflaþi în numãr restrâns.

putem eventual sã utilizãm opinia universalã ca autoritate. folosinduse de ele pentru a-ºi administra lovituri. foarte puþini oameni ºtiu sã gândeascã. Pe scurt. când dezbatem cu oameni obiºnuiþi. dar toþi vor sã aibã opinii. comparând arma cu argumentele. ce altceva le rãmâne aºadar de fãcut decât sã le adopte aºa cum ceilalþi leau propus. lucru de care sunt conºtienþi în forul lor interior. acestea din urmã sunt ca un Siegfried în armurã. cât valoreazã opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplã cu un fapt istoric atestat de zece istorici. alegând-o în funcþie de slãbiciunile adversarului sãu. ele aleg de fapt ca arme douã autoritãþi. În general. Dacã un cap mai isteþ are de-a face cu aºa ceva.niciodatã. . în loc sã le cântãreascã ei înºiºi? De vreme ce aºa stau lucrurile. pe care se dovedeºte cã l-au copiat unii de la alþii ºi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane. plonjat în talazurile neputinþei de a gândi ºi judeca. Cãci. se va putea constata cã atunci când douã spirite obiºnuite se ceartã. Totuºi. cel mai bine e sã accepte sã recurgã el însuºi la aceastã armã.

” Odatã cu apariþia Criticii raþiunii pure. 31. . Ex. numeroºi profesori din vechea ºcoalã eclecticã au declarat „nu înþelegem nimic din ea”. Declararea incompetentei Dacã nu ºtii ce sã opui argumentelor expuse de adversar. sau mai degrabã imediat ce cartea a început sã facã senzaþie.În tribunal. cã sunt inepþii. când anumiþi adepþi ai ºcolii noi le-au dovedit cã aveau dreptate ºi cã într-adevãr nu înþeleseserã nimic. În acest mod. e probabil foarte exact. le-au stricat buna dispoziþie. adicã cu autoritatea bine stabilitã a legilor.: Atunci când un profesor polemizeazã cu un elev. dar nu izbutesc sã înþeleg ºi atunci renunþ sã judec.: „Ceea ce afirmaþi depãºeºte slabele mele posibilitãþi de înþelegere. crezând cã în acest fel au anulat-o dintr-un condei. Însã. Stratagema trebuie folositã numai când eºti sigur cã te bucuri pe lângã auditori de o consideraþie net superioarã celei de care are parte adversarul. trebuie sã te declari cu ironie incompetent. insinuezi subtil. în faþa unui auditoriu care te stimeazã. nu ne luptãm de fapt decât prin autoritãþi interpuse. Ex.

îngãduiþi-mi. Ex. e banditism etc. având în vedere marea dumneavoastrã pãtrundere de spirit. Contraatacul constã în a afirma: „Dar. Vroia sã insinueze cã spunem „prostii”. rânduind-o într-o categorie execrabilã. e ateism. aceastã metodã face parte din precedenta stratagemã ºi constã în a te prevala foarte maliþios de autoritatea ta în loc sã furnizezi argumente valabile. ºi deci sã recunoascã faptul cã nu pricepuse într-adevãr nimic înainte. chiar dacã nu se potriveºte acolo decât prin similitudine sau foarte vag. Introducerea unei asocieri degradante Putem elimina rapid sau cel puþin sã facem sã parã suspectã o afirmaþie contrarã a adversarului. ar trebui sã vã fie uºor sã înþelegeþi. pesemne cã de vinã este slaba calitate a expunerii mele” ºi de a repeta acest lucru atât de mult.La drept vorbind. încât el sã fie nevoit sã înþeleagã. . În felul acesta i-am întors replica. ºi iatã cã noi i-am dovedit „prostia”.: Ãsta e comunism. Totul prin cea mai desãvârºitã politeþe. e tiranie. 32.

în consecinþã. dacã nu e cazul. sau mãcar e conþinutã în ea. ori chiar încearcã sã deturneze dezbaterea. înseamnã cã existã o eroare în teorie. Opunerea teoriei. practicii „Poate cã este adevãrat în teorie. dar se derobeazã printr-o altã întrebare sau printr-un rãspuns indirect. dar în practicã e fals. 33. ea este la fel de falsã în teorie. Cã aceastã categorie este deja complet respinsa ºi nu poate conþine nici un cuvânt adevãrat. aceasta e dovada evidentã cã am atins un punct slab (uneori fãrã sã ºtim): nu e cazul sã tãcem.” Aceastã afirmaþie stabileºte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie sã fie ºi în practicã. 2. 34. Cã aserþiunea „e bine ºtiut cã…” e identicã acestei categorii.Afirmaþia presupune douã lucruri: 1. Insistarea pe momentul de derutã Dacã un adversar nu dã un rãspuns direct la o întrebare sau la un argument. Trebuie deci sã insistãm asupra acestui punct slab ºi sã nu .

Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. chiar ºi atunci când nu desluºim încã în ce constã cu adevãrat slãbiciunea pe care am descoperit-o. În general. 35. l-ar dezavantaja considerabil. o va abandona cu viteza cu care ºi-ar retrage mâna când a atins un fier înroºit. Nãucirea cu vorbe Nãucirea. un dram de voinþã de convingere cântãreºte mai mult decât un chintal de inteligenþã ºi raþionament.: Un om al bisericii susþine o dogmã filozoficã.slãbim adversarul. . Ex. 36. Trebuie sã-i atragem atenþia cã aceasta contrazice direct o dogmã fundamentalã a Bisericii sale. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare Dacã reuºim sã-i sugerãm adversarului cã opinia lui. zãpãcirea adversarului printr-un potop delirant de cuvinte. în cazul în care ar fi valabilã. Aceastã stratagemã s-ar putea intitula „atacarea copacului la rãdãcinã”.

Respingerea prin anularea probei (Aceastã stratagemã ar trebui sã figureze printre primele.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant ºi profund.Ex. care este perfect refutabil.) În cazul în care adversarul are dreptate ºi avanseazã o dovadã slabã în spijinul sãu. invocã argumentul ontologic. Dacã nici o altã dovadã mai exactã nu-i vine în minte. Ultima stratagemã: injuria . 37. pentru a dovedi existenþa lui Dumnezeu. Ex. În felul acesta ajung sã piardã avocaþii slabi o cauzã bunã: vor sã o justifice printr-o lege inadecvatã. pretinzând astfel cã respingem întregul. când cea potrivitã nu le vine în minte. ne este uºor sã respingem aceastã dovadã. demonstrând cât sunt de ieºite din context ºi de incoerente. cel care nu se lasã impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile ºi le va putea denunþa. am câºtigat.: Contestarea cuiva care. În contrapartidã. 38.

Însã atunci când treci la atacuri personale. îl rãneºti mai mult decât dacã i-ai adresa cuvinte jignitoare ºi vulgare. jignitor. apreciazã ºi gândeºte strâmb. Deoarece. demonstrându-i cuiva în mod calm cã greºeºte ºi cã. deci. jignitoare ºi vulgare. abandonezi complet obiectul dezbaterii ºi îþi îndrepþi atacurile exclusiv asupra adversarului. dacã ºi el procedeazã în acelaºi fel. În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. se ajunge la o încãierare. vulgar. . rãutãcios. la un duel sau la un proces de defãimare. cum e cazul în orice victorie dialecticã. Aceastã stratagemã este foarte apreciatã deoarece e la îndemâna tuturor ºi este.Dacã vedem cã adversarul e superior ºi cã nu vom avea câºtig de cauzã. pe cale de consecinþã. De ce? Pentru cã. trebuie sã trecem la afirmaþii nepoliticoase. Ar fi o eroare gravã sã credem cã e de ajuns sã nu fim noi înºine nepoliticoºi. Devii astfel supãrãtor. Problema este sã ºtim ce apãrare poate folosi adversarul. aºa cum spune Hobbes. Cãci. frecvent folositã. atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este. A fi nepoliticos înseamnã aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdutã) pentru a-l viza pe adversar.

sã-i rãspunzi calm cã asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii.„Oricare bucurie sufleteascã. Nimic nu se comparã. . cu satisfacerea vanitãþii. deci. Exact acest lucru se petrece cu adevãrat ºi foarte violent în orice controversã. pentru om. De aici furia învinsului. ªi totuºi. de aici recursul sãu la aceastã ultimã resursã. orice stare de bunã dispoziþie survine din faptul cã existã oameni în comparaþie cu care putem sã avem o înaltã preþuire de sine”. a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci. fãrã ca noi sã-i fi fãcut vreun rãu. dar mai ales din punctul de vedere al capacitãþilor intelectuale. Însã lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor. la aceastã ultimã stratagemã pe care rãmânând politicos ar fi nevoit sã ºi-o reprime. atunci când adversarul trece la atacuri personale. într-un anumit sens. Aceastã satisfacere a vanitãþii vine în principal din faptul cã ne comparãm cu ceilalþi. sã faci ceea ce-i spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveºte. sã revii imediat la acesta ºi sã continui sã-i dovedeºti cã greºeºte fãrã sã dai atenþie cuvintelor lui jignitoare. ºi nici o suferinþã nu este mai mare ca aceea a vanitãþii rãnite. din toate punctele de vedere. dar ascultã”.

Cât despre celelalte. competiþie între douã spirite. cã þin la mare preþ adevãrul. ºi care au suficient simþ al echitãþii pentru a putea suporta sã nu aibã dreptate atunci când adevãrul se aflã de partea cealaltã. este adesea beneficã pentru ambele pãrþi. cã le place sã asculte argumente întemeiate. Cu toate acestea. ci numai cu oameni pe care îi cunoºti ºi despre care ºtii cã sunt suficient de rezonabili pentru a nu debita absurditãþi ºi a se acoperi de ridicol. Trebuie însã ca ambii adversari sã aibã cam acelaºi nivel de erudiþie ºi de inteligenþã. controversa. în fine. oameni despre care ºtii. sã le lãsãm sã spunã ce vor. cu greu se va gãsi una demnã de a purta o discuþie. ºi pentru a asculta argumentele celuilalt ºi a le recunoaºte. ºi sã reflectãm la cuvintele lui Voltaire: „Liniºtea valoreazã mai mult decât adevãrul”. cãci este un drept al oamenilor acela de a bate câmpii. Rezultã din aceasta cã. . chiar din gura adversarului lor. din o sutã de persoane.Unica pavãzã sigurã este deci cea indicatã de Aristotel în ultimul capitol al Topicelor: sã nu porþi dezbateri cu primul venit. ªi în scopul de a te sprijini pe argumente fondate ºi nu pe sentinþe fãrã apel. cãci le permite sã-ºi corecteze propriile idei ºi de asemenea sã îºi formeze opinii noi.

Dacã unuia dintre ei îi lipseºte erudiþia. Dacã îi lipseºte inteligenþa. Eristische Dialektik oder Die Kunst. Recht zu behalten. iritarea pe care o va resimþi din aceastã cauzã îl va incita sã recurgã la reaua-credinþã. nu va înþelege totul ºi nu va fi la înãlþime. la viclenie ºi la vulgaritate.com/Mes%20lectures/Schopenhauer.philo5.%20L'art%20d'avoir%20t oujours%20raison. Arthur Schopenhauer. http://www.htm . Textul urmeazã versiunea francezã L’Art d’avoir toujours raison [et de se faire détester de tous] oferitã de Éditions Mille et une nuits. mic îndreptar apãrut postum în 1864.