MICHEL FOUCAULT

ISTORIA NEBUNIEI ÎN EPOCA CLASICĂ
Prefaţă Ar trebui să scriu o prefaţă nouă pentru această carte deja veche*. Mărturisesc că lucrul acesta îmi repugnă. Căci aş face-o în zadar: n-aş rata ocazia de a voi s-o justific pentru ceea ce era şi s-o reînscriu, atât cât se poate, în ceea ce se întâmplă astăzi. Posibil sau nu, abil sau nu, un asemenea act n-ar fi onest. în special n-ar fi în conformitate cu ceea ce trebuie să fie, faţă de o carte, rezerva celui care a scris-o. Apare o carte, eveniment mărunt, mic obiect uşor de mânuit. E prinsă imediat într-un joc neîncetat de repetiţii; dublurile sale, în jurul ei şi totuşi la distanţă, încep să freamăte; fiecare lectură îi conferă, pentru o clipă, un corp impalpabil şi unic; fragmente din ea circulă şi trec drept ea, dau impresia că o conţin aproape în întregime şi în final cartea ajunge să-şi găsească refugiul în ele; este dublată de comentarii, alte discursuri în care trebuie să apară ea însăşi, să mărturisească ceea ce a refuzat să spună, să se elibereze de ceea ce, zgomotos, se prefăcea că este. Reeditarea într-un alt moment, într-un alt loc este o asemenea dedublare: nici amăgire, dar nici identitate. Cel care scrie cartea e foarte tentat să pună ordine în această încurcătură de simulacre, să le prescrie o formă, să le înzestreze cu o identitate, să le impună o marcă ce le-ar da tuturor o anume valoare constantă. „Eu sînt autorul: priviţi-mi faţa sau profilul; iată cu ce ar trebui să semene toate aceste figuri repetate care vor circula sub numele meu; cele care se îndepărtează nu vor valora nimic; iar după gradul lor de asemănare veţi putea judeca valoarea celorlalte. Eu sînt numele, legea, sufletul, secretul, balanţa tuturor acestor dubluri." Astfel se scrie Prefaţa, act întemeietor prin care începe să se stabilească monarhia autorului, declaraţie de tiranie: intenţia mea trebuie să vă fie precept; vă veţi plia lectura, analizele, criticile pe ceea ce am vrut eu să fac, îmi înţelegeţi modestia: cînd vorbesc de limitele întreprinderii mele, înţeleg să vă limitez libertatea; iar dacă îmi exprim sentimentul că am fost inegal în sarcina mea este pentru că nu vreau să vă las privilegiul de a-i obiecta cărţii mele fantasma alteia, foarte apropiată, dar mai frumoasă ca ea. Sînt monarhul lucrurilor pe care le-am spus şi păstrez asupra lor o suveranitate de excepţie: aceea a intenţiei mele şi a sensului pe care am vrut să li-l dau. Aş vrea ca o carte, cel puţin din punctul de vedere al celui care a scris-o, să nu fie nimic altceva decît frazele din care e făcută; să nu se dedubleze în acest prim simulacru al ei înseşi care este o prefaţă şi care are pretenţia să-şi impună legea în faţa tuturor celorlalte care se vor putea forma în viitor pornind de la el. Aş vrea ca acest obiect-evenimeni, aproape imperceptibil printre atîtea altele, să se recopieze, să se fragmenteze, să se repete, să se simuleze, să se dedubleze, să dispară în final fără ca acela căruia i s-a întîmplat să-l producă să poată revendica vreodată dreptul de a-ifi stăpîn, de a impune ceea ce voia să spună sau de a spune ceea ce trebuia să fie. Pe scurt, aş vrea ca o carte să nu-şi dea ea însăşi statutul de text la care pedagogia sau critica vor putea să o reducă; ci să aibă dezinvoltura de a se prezenta ca discurs: în acelaşi timp bătălie şi armă, strategie şi şoc, luptă şi trofeu sau rană, conjuncturi şi vestigii, întîlnire întîmplătoare şi scenă repetabilă. De aceea la cererea care mi s-a făcut de a scrie pentru această carte reeditată o nouă prefaţă n-am putut răspunde decît un lucru: s-o suprimăm deci pe cea veche. Aşa va fi cinstit. Să nu încercăm nici să justificăm această carte veche, nici s-o reînma-triculăm astăzi; seria de evenimente cărora le aparţine şi care sînt adevărata sa lege este departe de a fi încheiată.

CU despre noutate, să nu ne prefacem că o descoperim în ea, ca o rezervă secretă, ca o bogăţie pînă atunci necunoscută: ea n-a fost făcută decît din lucrurile care s-au spus despre ea şi din evenimentele în care a fost prinsă. — Dar tocmai aţi făcut o prefaţă. — Bine măcar că e scurtă. CAPITOLUL I Stultifera navis La sfîrşitul Evului Mediu, lepra dispare din lumea occidentală, în apropierea comunităţilor, la porţile oraşelor, se deschid un fel de mari plaje pe care răul a încetat să le bîntuie, dar pe care le-a lăsat sterile şi pentru mult timp nelocuibile. Veacuri de-a rîndul, aceste întinderi vor aparţine inumanului. Din secolul al XlV-lea pînă în secolul al XVH-lea, vor aştepta şi vor chema prin stranii incantaţii o nouă incarnare a răului, o altă grimasă a fricii, reînnoite vrăji de purificare şi de excludere. Începînd din Evul Mediu timpuriu şi pînă la sfîrşitul cruciadelor, leprozeriile îşi înmulţiseră, pe toată suprafaţa Europei, cetăţile lor blestemate. După Mathew Paris, ar fi existat în jur de 19 000 în spaţiul întregii creştinătăţi.1 în orice caz, către 1266, în vremea cînd Ludovic al VUI-lea stabileşte, pentru Franţa, regulamentul leprozeriilor, sînt înregistrate peste 2 000. Existau vreo 43 numai în dio-ceza Parisului: erau incluse aici cele de la Bourg-la-Reine, Corbeil, Saint-Vaiere şi sinistrul Champ-Pourri; tot aici figura şi cea de la Charenton. Cele mai mari se găseau în imediata proximitate a Parisului — Saint-Germain şi Saint-Lazare2 —: le vom regăsi numele în istoria altei boli. Dar începînd cu secolul al XV-lea, toate rămîn goale; Saint-Germain devine din secolul următor o casă de corecţie pentru tineri; iar înainte de sfîntul Vincent nu mai există la Saint-Lazare decît un singur lepros, „seniorul Langlois, practician la curte laic". Leprozeria de la Nancy, care se număra printre cele mai mari din Europa, păstrează numai patru bolnavi sub regenţa Măriei de Medicis. După Memoriile lui Catel, existau 29 de spitale laToulouse către sfîrşitul epocii medievale: 7 erau leprozerii; dar la începutul secolului al XVII-lea mai găsim menţionate doar 3: Saint-Cyprien, Arnaud-Bernard şi Saint-Michel.3 Oamenii celebrează dispariţia leprei: în 1635, locuitorii din Reims fac o procesiune solemnă pentru a mulţumi lui Dumnezeu că le-a eliberat oraşul de acest flagel.4 De un secol, puterea regală realizează controlul şi reorganizarea acestei imense averi pe care o reprezentau bunurile funciare ale leprozeriilor; prin ordonanţa din 19 decembrie 1543, Francisc I pusese să li se facă recensămîntul şi inventarul „pentru a repara marea dezordine care domnea atunci în leprozerii"; la rîndul său, Henric al IV-lea prescrie într-un edict din 1606 o revizie a conturilor şi afectează „banii care ar reveni din această verificare întreţinerii bieţilor gentilomi şi soldaţi mutilaţi". Aceeaşi cerere de control la 24 octombrie 1612, dar cu intenţia de a folosi acum veniturile abuzive pentru hrănirea săracilor.5 De fapt, chestiunea leprozeriilor n-a fost reglată în Franţa înainte de sfîrşitul secolului al XVII-lea; iar importanţa economică a problemei provoacă nu o dată conflicte. Nu existau încă, în anul 1677, 44 de leprozerii numai în provincia Dauphine?6 La 20 februarie 1672 Ludovic al XlV-lea atribuie ordinelor Saint-Lazare şi Mont-Carmel bunurile tuturor ordinelor ospitaliere şi militare; acestea sînt însărcinate cu administrarea leprozeriilor regatului.7 Aproximativ douăzeci de ani mai tîrziu, edictul din 1672 va fi revocat şi, printr-o serie de măsuri eşalonate, între martie 1693 şi iulie 1695 bunurile leprozeriilor vor trebui să fie de acum afectate celorlalte spitale şi aşezămintelor de asistenţă. Cei cîţiva leproşi dispersaţi la întîmplare în cele 1 200 de case care mai există vor fi grupaţi la Saint-Mesmin, lîngă , Orleans.8 Aceste prescripţii sînt aplicate mai întîi la Paris, unde Parlamentul transferă veniturile în chestiune aşezămintelor de la Spitalul general; exemplul este imitat de jurisdicţiile provinciale; Toulouse afectează bunurile leprozeriilor sale Spitalului Incurabililor (1696); cele din Beaulieu, în Normandia, trec la Hotel-Dieu din Caen; cele din Voley sînt

atribuite spitalului Sainte-Foy.9 împreună cu Saint-Mesmin, locul îngrădit de la Ganets de lîngă Bordeaux va rămîne drept mărturie. Pentru un milion şi jumătate de locuitori în secolul al XH-lea, Anglia şi Scoţia deschiseseră numai ele 220 de leprozerii. Dar în secolul al XlV-lea încep deja să se golească; atunci cînd Richard al IH-lea ordonă o anchetă asupra spitalului de laRipon — era în 1342 — nu mai sînt leproşi, aşa că atribuie săracilor bunurile aşezămîntului. Arhiepiscopul Puisel înfiinţase la sfîrşitul secolului al XH-lea un spital în care în 1434 doar două locuri erau rezervate leproşilor, şi doar pentru cazul că ar mai fi existat.10 în 1348, marea leprozerie de la Saint-Alban nu mai conţine decît trei bolnavi; spitalul de la Ro-menall, în Kent, este abandonat douăzeci şi patru de ani mai tîrziu din lipsă de leproşi. La Chatham, leprozeria Sfântul Bartolomeu înfiinţată în 1078 fusese una dintre cele mai importante din Anglia; în timpul Elisabetei nu mai sânt întreţinute aici decât două persoane; pîna la urmă leprozeria e desfiinţată în 1627.11 Aceeaşi regresie a leprei în Germania, poate ceva mai lentă; de asemenea, aceeaşi conversiune a leprozeriilor, grăbită, ca şi în Anglia, de Reformă, care încredinţează administraţiei oraşelor operele de binefacere şi aşezămintele spitaliceşti; aşa se întîmplă la Leipzig, la Miinchen, la Hamburg. în 1542, bunurile leprozeriilor din Schleswig-Holstein sînt transferate spitalelor. La Stuttgart, raportul unui magistrat indică în 1589 că, de cincizeci de ani, nu mai există leproşi în casa care le e destinată. La Lipplingen, leprozeria este foarte repede populată de incurabili şi de nebuni.12 Stranie dispariţie, care n-a fost desigur efectul mult căutat al unor obscure practici medicale, ci rezultatul spontan al acestei segregări şi, de asemenea, consecinţa rupturii, după sfârşitul cruciadelor, cu focarele orientale de infecţie. Lepra se retrage, făcând inutile aceste locuri josnice şi aceste rituri care nu erau deloc destinate să o suprime, ci să o menţină la o distanţă sacră, să o fixeze într-o exaltare inversă. Ceea ce va rămâne fără îndoială mult timp după aceea şi se va menţine încă într-o epocă în care, de mulţi ani deja, leprozeriile vor fi fost goale, sînt valorile şi imaginile legate de personajul leprosului, precum şi sensul acestei excluderi, importanţa în grupul social a acestei figuri insistente şi redutabile care nu poate fi îndepărtată fără să fi trasat în jurul ei un cerc sacru. Deşi leprosul a fost retras din lame şi din comunitatea Bisericii vizibile, existenţa sa îl vădeşte totuşi pe Dumnezeu, pentru că îi arată mânia şi îi marchează totodată bunătatea: „Prietene, spune ritualul Bisericii din Vienne, voia Domnului Nostru e ca tu să fii atins de această boală şi Domnul Nostru îţi arată multă milă când vrea să te pedepsească pentru relele pe care le-ai făcut în această lume." Şi chiar în momentul în care e târât afară din biserică, gressu retrogrado, [printr-o mişcare regresivă]*, de către preot şi asistenţii lui, este asigurat că încă mai mărturiseşte pentru Dumnezeu: „Şi chiar dacă eşti despărţit de biserică şi de tovărăşia sfinţilor, totuşi nu eşti despărţit de mila lui Dumnezeu." Leproşii lui Brueghel asistă de departe, dar pentru totdeauna, la acest urcuş al Calvarului în care un întreg popor îl însoţeşte pe Cristos. Şi, martori hieratici ai răului, se salvează în şi prin chiar această excludere: într-o ciudată reversibilitate opusă celei a meritelor şi rugăciunilor, ei sînt salvaţi de mâna care nu li se întinde. Păcătosul care îl abandonează pe lepros la poartă îi oferă de fapt mântuirea. „De aceea, fii răbdător în suferinţa ta; căci Domnul Nostru nu te abandonează din pricina bolii tale, nu se îndepărtează de tine: dar dacă ai răbdare vei fi salvat, aşa cum a fost leprosul care a murit în faţa casei îmbogăţitului şi a fost dus drept în paradis."13 Abandonul este pentru el o salvare; excluderea îi oferă o altă formă de comuniune. O dată lepra dispărută, leprosul şters — sau aproape — din amintiri, aceste structuri vor rămâne. Adesea în aceleaşi locuri, jocurile excluderii se vor regăsi, ciudat de asemănătoare, două sau trei secole mai târziu. Săracii, vagabonzii, condamnaţii şi „minţile alienate" vor relua rolul abandonat de lepros şi vom vedea ce mântuire este aşteptată de la această excludere, pentru ei şi chiar pentru cei care îi exclud. Cu un sens cu totul nou şi într-o

cultură foarte diferită, formele vor subzista — mai ales această formă majoră a unui partaj riguros care înseamnă excludere socială, dar reintegrare spirituală. Dar să nu anticipăm. De la lepră, ştafeta a fost preluată mai întîi de bolile venerice. Dintr-o dată, la sfîrşitul secolului al XV-lea, ele îi succedă leprei ca nişte moştenitori de drept. Bolnavii sînt primiţi în mai multe spitale de leproşi: sub Francisc I se încearcă mai întîi plasarea lor în spitalul parohiei Saint-Eustache, apoi în cel de la Saint-Nicolas, care serviseră odinioară drept leprozerii. în două rînduri, sub Carol al VI-lea, apoi în 1559, li se afectaseră, la SaintGermain-des-Pres, nişte barăci şi magherniţe folosite altădată pentru leproşi.14 Dar în curînd devin atît de numeroşi încît se are în vedere construirea altor clădiri „în anumite locuri spaţioase ale oraşului nostru şi la periferii, separaţi de vecini"15. O nouă formă de lepră se naşte, luînd locul celei dintîi. Nu fără dificultăţi, de altfel, ori conflicte. Căci înşişi leproşii îşi au teama lor. Pe aceştia îi încearcă repulsia cînd îi primesc pe noii veniţi în lumea ororii: Est mirabilis contagiosa et nimis formidanda infirmitas, quam etiam detestantur leproşi et ea infectos secum habitare non per-mittant.16 [Este uimitor de molipsitoare şi deosebit de înspăimîntă-toare boala pe care chiar şi leproşii o blestemă neîngăduind să locuiască laolaltă cu ei cei infectaţi cu aceasta.] Dar dacă drepturile lor de a sta în aceste locuri „izolate" sânt mai vechi, ei sânt prea puţin numeroşi pentru a le putea păstra; venericii le-au luat locul curînd, cam peste tot. Şi totuşi, nu bolile venerice sânt cele care vor juca în lumea clasică rolul pe care îl avea lepra în interiorul culturii medievale. în ciuda acestor prime măsuri de excludere, ele se regăsesc în curînd printre celelalte maladii. De voie, de nevoie, venericii sânt acceptaţi în spitale. HotelDieu din Paris îi primeşte17; de mai multe ori se încearcă gonirea lor; dar degeaba, ei rămân acolo şi se amestecă printre ceilalţi bolnavi18. în Germania li se construiesc case speciale, nu pentru a şe institui excluderea, ci pentru a li se asigura un tratament; Fugger întemeiază la Augsburg două spitale de acest gen. Municipalitatea din Niirnberg plăteşte un medic care afirmă ca ar putea die malafrantzos vertreiben19 [să alunge boala frînca]. Pentru că această boală, spre deosebire de lepră, a devenit foarte repede o problemă medicală, ţinând în întregime de medic. Din toate părţile se instaurează tratamente; compania Saint-Come împrumută de la arabi folosirea mercurului20; la Hotel-Dieu din Paris se utilizează mai ales teriacul. Apoi e marea vogă a gaiacului, mai preţios decât aurul din America, dacă e să-i credem pe Fracastor, cu lucrarea sa Syphilidis, şi pe Ulrich von Hutten. Cam peste tot se practică şi curele sudorifice. Pe scurt, boala venerică se instalează, în cursul secolului al XVIlea, în rândul maladiilor care cer un tratament. Desigur, ea este încadrată într-un ansamblu de judecăţi morale: dar acest orizont nu modifică decât foarte puţin perceperea medicală a bolii.21 O constatare curioasă: maladia venerică s-a detaşat, într-o oarecare măsură, de contextul ei medical şi s-a integrat, alături de nebunie, într-un spaţiu moral al excluderii, tocmai sub influenţa lumii spitalelor. De fapt adevărata moştenire a leprei nu aici trebuie căutată, ci întrun fenomen foarte complex, pe care medicina şi-1 va însuşi după mult timp. Acest fenomen este nebunia. Dar va fi necesară o lungă perioadă de latenţă, aproape două secole, pentru ca această nouă obsesie, care îi succedă leprei între spaimele seculare, să suscite, ca şi aceasta, reacţii de împărţire, de excludere, de purificare cu care se înrudeşte totuşi în mod evident. înainte ca nebunia să fie stăpânită, spre mijlocul secolului al XVII-lea, înainte să fie reînviate, în favoarea sa, vechi rituri, ea fusese pusă, cu obstinaţie, alături de toate experienţele majore ale Renaşterii. Tocmai această prezenţă, în câteva dintre figurile sale esenţiale, se cere reamintită acum într-o manieră foarte fugară. Să începem cu cea mai simplă dintre aceste figuri, dar şi cea mai simbolică. Un nou obiect îşi face apariţia în peisajul imaginar ai Renaşterii; în curând va ocupa un loc privilegiat; este Corabia nebunilor, o stranie corabie beată care trece de-a

lungul liniştitelor fluvii ale Renaniei şi al canalelor flamande. Narrenschiff, desigur, este o compoziţie literară, împrumutată fără îndoială din vechiul ciclu al Argonauţilor, care recăpătase de curând viaţă şi tinereţe printre marile teme mitice, şi căreia tocmai i se dăduse un chip instituţional în statele Burgundiei. Este moda compunerii acestor corăbii*, al căror echipaj de eroi imaginari, de modele etice sau de tipuri sociale se îmbarcă pentru o mare călătorie simbolică în care să dobîndească, dacă nu avere, atunci măcar imaginea destinului sau a adevărului lor. Astfel, Symphorien Champier compune succesiv Nefdes princes et des batailles de Noblesse în 1502, apoi Nefdes dames vertueuses în 1503; există de asemenea Nefde sânte, alături de Blauwe Schute de Jacob Van Oestvoren în 1413, de Narrenschiff de Brandt (1497) şi de lucrarea lui Josse Bade: Stulti-ferce naviculie scaphce fatuarum mulierum (1498). Tabloul lui Bosch, desigur, aparţine acestei flote de vis. Dar dintre toate aceste ambarcaţiuni romaneşti sau satirice, Narrenschiff este singura care a avut o existenţă reală, căci au existat, într-adevăr, asemenea corăbii care îşi duceau de la un oraş la altul smintita încărcătură. Nebunii aveau atunci o existenţă uşor rătăcitoare. Din oraşe erau alungaţi cu dragă inimă; erau lăsaţi să fugă pe câmpuri îndepărtate, atunci când nu erau încredinţaţi unor grupuri de negustori sau de pelerini. Obiceiul era frecvent mai ales în Germania; la Nurnberg, în prima jumătate a secolului al XV-lea, fusese înregistrată prezenţa a 62 de nebuni; 31 au fost alungaţi; pentru următorii 50 de ani, există urmele altor 21 de plecări forţate; şi încă nu e vorba decât de nebunii reţinuţi de autorităţile municipale.22 Se întâmplă adesea să fie încredinţaţi unor barcagii: la Frankfurt, în 1399, nişte marinari sânt însărcinaţi să debaraseze oraşul de un nebun care se plimba gol; în primii ani ai secolului al XV-lea, un nebun criminal este trimis în acelaşi mod la Mainz. Uneori mateloţii aruncă pe ţărm, mai repede decît promiseseră, aceşti pasageri incomozi; dovada—fierarul din Frankfurt de două ori plecat şi de două ori revenit, înainte de a fi dus definitiv la Kreuznach.23 De multe ori trebuie să fi văzut oraşele Europei navele cu nebuni acostînd. Nu e tocmai uşor să reperăm sensul precis al acestui obicei. Ne-am putea gândi că este vorba de o măsură generală de eliminare prin care municipalităţile lovesc în nebunii aflaţi în stare de vagabondaj; ipoteză care nu poate explica prin ea însăşi faptele, pentru că se întâmplă ca anumiţi nebuni, chiar înainte de a se construi pentru ei case speciale, să fie primiţi în spitale şi îngrijiţi ca atare; la Hotel-Dieu din Paris ei au cuşetele lor amenajate în dormitoare24, şi de altfel în cea mai mare parte a oraşelor Europei a existat de-a lungul Evului Mediu şi al Renaşterii un loc de detenţie pentru smintiţi, de exemplu Chatelet din Melun25 sau faimosul Turn al Nebunilor din Caen26; apoi, nenumăratele Narrturmer din Germania, cum sânt porţile din Liibeck sau Jungpfer din Hamburg27. Nebunii nu sânt deci mereu alungaţi. Putem presupune, aşadar, că nu sânt goniţi decât străinii, fiecare oraş acceptând să se ocupe numai de cei proveniţi din rândurile cetăţenilor săi. Nu găsim oare în registrele de socoteli ale unor oraşe medievale subvenţii destinate nebunilor sau donaţii făcute în favoarea smintiţilor?28 în realitate problema nu e chiar atât de simplă: căci există locuri de întâlnire unde nebunii, mai numeroşi decât în alte părţi, nu sânt autohtoni. Pe primul plan se află locurile de pelerinaj: la Saint-Mathurin din Larchant, la Saint-Hildebert din Gournay, la Besancon, la Gheel; aceste pelerinaje erau organizate, subvenţionate uneori de oraşe sau spitale29. Şi se prea poate ca aceste corăbii, care au obsedat imaginaţia întregii Renaşteri timpurii, să fi fost nave de pelerinaj, nave în mod deschis simbolice, cu smintiţi aflaţi în căutarea raţiunii; unii coborau pe rîurile Renaniei în direcţia Belgiei şi spre Gheel; ceilalţi urcau Rinul spre Jura şi Beşancon. Dar există şi oraşe, cum ar fi Nurenbergul, care nu au fost deloc locuri de pelerinaj şi care grupează un mare număr de nebuni, mult mai mulţi, în orice caz, decât ar fi putut furniza oraşul. Aceşti nebuni sânt găzduiţi şi întreţinuţi din bugetul oraşului, şi totuşi nu sânt deloc îngrijiţi; sânt pur şi simplu aruncaţi în închisori.30 Putem crede că în anumite oraşe importante - locuri de trecere şi de târguri – negustorii si marinarii îi aduceau pe nebuni în număr destul de mare şi îi „pierdeau", purificând astfel de prezenţa lor propriile oraşe. S-a întâmplat

34 Sânt tot atâtea semne că plecarea nebunilor se înscria printre alte exiluri rituale. să fie apoi urmăriţi într-o cursă simulată şi alungaţi din oraş cu lovituri de vergi. îl duce cu ea şi. Isolda . aşa cum nu se ştie. Postură cît se poate de simbolică. Apa şi navigaţia au tocmai acest rol. Această navigaţie a nebunului este în acelaşi timp o despărţire riguroasă şi absoluta Trecere. dar la Niirnberg. într-un fel de joc. dimpotrivă. dacă nu poate şi nu trebuie să aibă altă închisoare decât pragul însuşi. celui mau deschis dintre drumuri: strâns înlănţuit într-o infinită răscruce. a adus şi apoi a încetăţenit ritul îmbarcării? Un lucru cel puţin e sigur: apa şi nebunia sânt legate 'pentru mult timp în visul omului european. ca şi cum impuritatea ar fi fost multiplicată de caracterul sacru al personajului. Grija pentru însănătoşire şi cea pentru excludere se întâlnesc. pe care o va păstra până în zilele noastre. nimeni nu ştie de unde vine. Deghizându-se în nebun. nimeni nu-l recunoaşte. situaţia liminară a nebunului în orizontul preocupării omului medieval — situaţie simbolică şi totodată realizată prin privilegiul acordat nebunului de a fi închis Vă porţile oraşului: excluderea trebuie să-l îngrădească. de-a lungul unei întregi geografii pe jumătate reale. iar oraşul suportă din bugetul său banii necesari pentru drum. un preot nebun este alungat cu o solemnitate deosebită. un fel de împărţire rituală. dacă se fixează undeva. pe jumătate imaginare. din acea câmpie fantastică. înseamnă a te asigura că va merge departe şi a-l face prizonier al propriei plecări. nebunii erau închişi în spaţiul sacru al miracolului.33 Se întâmplă ca unii smintiţi să fie biciuiţi în public şi. cu cetăţi solide. apa adaugă masa obscură a propriilor sale valori. şi invers. dar unde omul operează. Tristan se lăsase aruncat de barcagii pe coasta de la Cornouailles. Alte semnificaţii. şi apoi navigaţia lasă omul în voia soartei. acolo fiecare este încredinţat propriului destin.35 Oare acest ritual. Biserica nu sancţionează un preot care şi-a pierdut minţile. cunoaşte prea bine secretele cunoscutului. poate fi urmărit în întreaga cultură occidentală? Sau.probabil ca aceste locuri de „contra-pelerinaj" să ajungă să se confunde cu punctele în care. dacă admitem că ceea ce altădată era fortăreaţă vizibilă a ordinii a devenit acum castel al conştiinţei noastre. închis pe navă. ultima. Dar la toate acestea. ca să nu fie dintr-o altă lume. adică prizonierul trecerii! Şi nu se ştie în ce ţară va acosta. Este prizonier în mijlocul celui mai liber. înrudirea e cea care. nu trebuie să reducem importanţa unei eficacităţi practice incontestabile. sânt cu siguranţă prezente. în timp ce dreptul ecleziastic nu le interzice folosirea tainelor32. El nu vine de pe un pământ solid. mai mult. Pe de o parte. (El este Trecătorul prin excelenţă. pe teme vechi. Iar când se prezintă la castelul regelui Marc. îl purifică. de unde nu poate scăpa. acestei mari incertitudini exterioare faţă de orice. odinioară. Dar cuvintele sale sânt prea stranii. fără îndoială. ci din neliniştea neîncetată a mării. Ea nu face. mării cu mii de drumuri. mai apropiate de rit. El nu-şi are adevărul şi patria decât în această întindere neroditoare dintre două ţări care nu pot să-i aparţină. Toată această circulaţie a nebunilor. din ce ţară vine. şi din lumea cealaltă vine atunci când debarcă. gestul care îi alungă. decât să dezvolte. Aşa se explică faptul că accesul la biserici le este interzis nebunilor31. dimpotrivă. este reţinut în locul de trecere. înţelegem acum mai bine ciudata încărcătură suplimentară care afectează navigaţia nebunilor şi îi conferă. Este pus în interiorul exteriorului. smintiţii erau conduşi cu titlu de pelerini. şi le putem descifra urmele. familiare şi depărtate. plecarea şi îmbarcarea lor nu-şi găsesc sensul deplin numai la nivelul utilităţii sociale sau al securităţii cetăţenilor. a încredinţa nebunul marinarilor înseamnă a evita ca el să hoinărească la infinit sub zidurile oraşului. nebunul este încredinţat râului cu mii de braţe. Nebunul pleacă spre lumea cealaltă în luntrea sa nebună. de pe acele căi necunoscute care conţin atâtea ştiinţe stranii. reversul lumii. orice îmbarcare este. în 1421. prestigiul. Este posibil ca satul Gheel să se fi dezvoltat în această manieră — loc de pelerinaj devenit loc închis. care prin valorile sale se află la originea îndelungatei înrudiri imaginare. din adâncul timpurilor. pământ sfânt unde nebunia îşi aşteaptă eliberarea. foarte apropiată. virtualmente. într-un sens.

haos mişcător. atât de apreciate în Flandra şi în nordul Europei. semn al nenorocirii: „Blestemaţi fie marinarii care au adus acest nebun! De ce nu l-au aruncat în mare! "36 Şi de mai multe ori de-a lungul timpului reapare aceeaşi temă: la misticii secolului al XV-lea. atât de brusc. ea capătă o suprafaţă considerabilă: o lungă serie defolies care. apare această formulare a temei în literatură şi în iconografie ? De ce vedem ţâşnind dintr-o dată această siluetă a Corăbiei nebunilor şi echipajul ei smintit invadând peisajele cele mai familiare? De ce. vinovat. încrederea numai în astre. deznodământul comediei.40 Dar dacă navigaţia nebunilor este asociată. către secolul al XV-lea. în comedia în care fiecare îi înşală pe ceilalţi şi se păcăleşte pe sine. să cităm doar marile analize semiantropologice. care să nu se afle pe scenă.37 La sfârşitul secolului al XVI-lea. Nebunia şi nebunul devin personaje majore. organizând în critică socială şi morală ceea ce putea fi în ele parodie religioasă spontană. toate aceste fine picături de apă care pătrund în canalele şi în fibrele corpului uman şi îl fac să-şi piardă fermitatea predispun la nebunie.38 În epoca clasică. a devenit motivul sufletului-luntre. chiar în inima raţiunii şi a adevărului. instabilitatea vremii.42 Nu mai e doar o siluetă ridicolă şi familiară undeva la margine43: se plasează în mijlocul teatrului. fără deosebire. pe nava sa smintită şi îi sorteşte unei odisei comune (Blauwe Schute de Van Oestyoren. în genul comic. ci de un fel de mare pierdere a raţiunii de care nimeni nu e. el se abandonează atunci Diavolului şi oceanului său de viclenii. el spune. Ea este aceea care îmbarcă toţi oamenii. fără îndoială. cuvintele raţionale care formează. nebunul. orgolioşilor. în ambiguitatea lor: ameninţare şi batjocură. dezordine întunecată.39 În sfârşit. In farse şi în soties** personajul Nebunului. germen şi moarte a tuturor lucrurilor. în imaginaţia occidentală. nu de lipsa de caritate. Dar la sfârşitul Evului Mediu. secretele transmise. în sfârşit imaginea acestei întinse câmpii tulburate îl fac pe om să-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi toate legăturile solide cu patria. e foarte îndepărtată.41 Denunţarea nebuniei devine formă generală a criticii. care nu are aspect de raţiune. în limbajul lui de neghiob. s-a născut într-o zi. Originea sa. care fac din nebunie un fel de manifestare la om a unui element obscur şi acvatic. al Neghiobului sau al Prostului capătă o tot mai mare importanţă. nici măcar de uitarea virtuţilor creştine. ea este cea a cărei domnie malefică o conjură Murner în Narren-beschworung. Dacă nebunia antrenează pe fiecare într-o orbire care-l pierde. abandonat pe marea infinită a dorinţelor. chiar în mijlocul naraţiunii* lumii . ajunsă subit în orizontul culturii europene către sfârşitul Evului Mediu. de asemenea. semicosmologice ale lui Heinroth. În literatura savantă Nebunia e. el e comedia de gradul al doilea. ca deţinător al adevărului — jucând aici rolul complementar şi invers celui jucat de nebunie în povestiri şi satire. umiditatea. atâtor motive imemoriale.luntre căzută pradă marii nebunii a mării. tinerilor despre adevărul vieţii45. dar care îl antrenează pe fiecare printr-o îngăduinţă secretă. credinţa. lăsând deoparte o imensă literatură care ar merge de la Ofelia la Lorelei. înşelătoria înşelătoriei. el le vorbeşte îndrăgostiţilor despre dragoste44. printre falsele reflecţii ale ştiinţei. din vechea alianţă a apei cu nebunia. această barcă ? Pentru că simbolizează o întreagă nelinişte. care se opune stabilităţii luminoase şi adulte a spiritului. De Lancre vede în mare originea vocaţiei demonice a unui întreg popor: dârele nesigure lăsate de corăbii. insolenţilor şi mincinoşilor despre realitatea mediocră a lucrurilor46. la drept vorbind. nici măcar vechile sărbători ale nebunilor. în câmpul steril al grijilor şi ignoranţei. melancolia engleză este explicată cu dragă inimă prin influenţa unui climat marin: frigul. le leagă nu de orgoliu. şi tocmai în acea zi. sau să-şi întindă pânzele spirituale pentru ca suflul divin să o îndrepte spre port. la lucru.e cea dintîi care ştie că acest nebun este fiul mării şi că mateloţii insolenţi l-au aruncat acolo. stigmatizând parcă prin intermediul trecutului vicii şi defecte. îi aminteşte fiecăruia adevărul său. de ce. dacă nu ştie să arunce ancora solidă. depărtarea femeilor. dimpotrivă. Nu există nimic. Narrenschiff de Brant). vertiginoasă neraţiune a lumii şi uşoară ridiculizare a oamenilor: Există mai întâi o întreagă literatură de povestiri şi de învăţături morale*. ea e aceea care se .

tema morţii domneşte singură. cusururile şi ridicolul fiecăruia. l-a dezarmat. În sfârşit. Nebunia are şi jocurile sale academice. ca formă continuă şi constantă a existenţei. Până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. iar smintitul. arată că prada îi va fi săracă. prezicând macabrul. se apără. anunţându-i domnia.află de partea Amorului în satira lui Corroz Contre Fol Amour sau care e în dispută cu el pentru a şti care dintre ei e primul. acum înţelepciunea va consta în a denunţa peste tot nebunia.50 E tot atât de adevărat că începând din secolul al XV-lea chipul nebuniei a obsedat imaginaţia omului occidental.'deriziunea nebuniei înlocuieşte moartea şi seriozitatea ei. marile texte ale umaniştilor: Flayder şi Erasmus. Existenţa umană stă sub semnul acestui sfârşit şi al acestei ordini de care nimeni nu scapă. în timp ce trebuia să fie readuşi la înţelepciune prin spectacolul morţii. Ritualul de excludere a leprosului arată că el întruchipa. diseminând-o în viciile. aceasta e în măsura în care nebunia devenită universală nu va mai fi decât unul şi acelaşi lucru cu moartea . pentru a descoperi rictusul scheletului a fost suficient să se provoace ceva care nu era nici adevăr. O succesiune de date vorbeşte de la sine: Dansul Morţilor* din cimitirul Inocenţilor datează fără îndoială din primii ani ai secolului al XV-lea51. ci mai degrabă o răsturnare în interiorul aceleiaşi nelinişti. De la descoperirea necesităţii care reducea fatalmente omul la nimic s-a trecut la contemplarea dispreţuitoare a acestui nimic care este existenţa însăşi. dansul de la Chaise-Dieu* a fost compus către 1460. experienţa nebuniei o continuă riguros pe cea a leprei. iar Judocus Gallus. cu dialectica lor neobosită. Ţipetele din Margot la Foile triumfă. eschivată în aceste semne de toate zilele care. Despre neantul existenţei este vorba. este dezarmată dinainte. iar în 1485 îşi publică Guyot Marchand al său Danse macabre. Tot în acest sens. Aneantizarea morţii nu mai reprezintă nimic pentru că ea era deja totul. este obiect de discurs. ameninţare şi totodată concluzie. asupra Triumfului morţii. sfârşitul timpurilor au chipul ciumelor şi al războaielor. de la Hieronymus Bosch cu Vindecarea nebuniei şi Corabia nebunilor până la Brueghel şi a sa Dulie Griet. îşi revendică dreptul de a fi mai aproape de fericire şi de adevăr decât raţiunea.. Monopolium et societas. Aceşti şaizeci de ani au fost dominaţi în mod clar de toată această imagerie schimonosită a morţii. Nebunia este deja o prezenţă a morţii. care îl face pe celălalt posibil şi îl conduce după placul său. iar gravura transcrie ceea ce teatrul şi literatura deja reluaseră: temele îmbinate ale Sărbătorii şi ale Dansului Nebunilor. cântat la sfârşitul Evului Mediu pe zidurile de la Campo-Santo. reînnoind-o în fiecare clipă în spectacolul vieţii. ca în dialogul Debat de folie et d'amour de Louise Labe. Iar în 1492 Brant scrie Narrenschiff. în ultimii ani ai secolului. ci numai figură de ipsos şi strălucire falsă. dându-i-se o formă cotidiană şi stăpânită. vulgo des Lichtschiffs4*. dacă e denunţată. zgomot de clopoţei şi idei fixe. viu fiind. Prezenţa care ameninţă chiar în interiorul lumii este o prezenţă descărnată. nici frumuseţe. e făcută ea însăşi derizorie. în faţa tuturor acestor discursuri reluate şi întoarse la nesfârşit. de a fi mai aproape de raţiune decît raţiunea însăşi. este resimţit din interior. Ceea ce demască moartea nu e decât mască şi nimic altceva. Hieronymus Bosch compune Corabia nebunilor. De la masca goală la cadavru a continuat acelaşi surâs.52 Dar e şi prezenţa sa învinsă.49 în faţa acestor vorbe. Şi iată că în ultimii ani ai secolului această mare nelinişte pivotează în jurul ei înseşi . în plină Renaştere. sau puţin mai târziu. Elogiul nebuniei datează din 1509. în centrul acestor jocuri serioase. Spaima în faţa limitei absolute a morţii se interiorizează într-o ironie continuă. în a-i învăţa pe oameni că nu mai sânt nimic altceva decât morţi şi că dacă sfârşitul e aproape. Înlocuirea temei morţii cu cea a nebuniei nu marchează o ruptură. însăşi prezenţa morţii. Ordinea succesiunii e clară. pentru că viaţa însăşi nu era decât fatuitate. dar acest neant nu mai e recunoscut ca termen exterior şi final. Capul e deja gol şi va deveni craniu. vorbe goale. o lungă dinastie de imagini. Sfârşitul omului. se întemeiază pe ea însăşi. Dar nebunul râde înainte de râsul morţii. Şi în timp ce altădată nebunia oamenilor era de a nu vedea că se apropie ceasul morţii. Wimpfeling redactează Monopolium Philosoplwrum41. cinci ani mai târziu este tradus în latină.

Probabil că în Ispitirea de la Lisabona multe figuri ale faunei fantastice care invadează pânza sânt împrumutate din domeniul măştilor tradiţionale.istoria. încât nu mai pot fi descifrate decât în ezoterismul ştiinţei. si că prin valorile sale plastice proprii pictura se afundă într-o experienţă care se va depărta tot mai mult de limbaj. Sensul nu se mai citeşte într-o percepţie nemijlocită.] Acum elementele s-au inversat. frumoasa unitate începe să se dezlege. care va fi marea linie de despărţire în experienţa occidentală a nebuniei. ilustrând principalele cânturi ale poemului lui Brant. de aluzii în care sfârşesc prin a-şi pierde propria figură. trebuie să recunoaştem că deja ea nu mai spune acelaşi lucru. oricare ar putea fi identitatea superficială a temei. indicând. ci creşterea nebuniei.56 De fapt. în afara oricărui limbaj posibil. figura încetează să mai vorbească de la sine. puţin câte puţin. dar ele iau deja direcţii diferite. unele probabil sânt transpuse după Malleus. dincolo de corespondenţele stabilite de tradiţia Părinţilor Bisericii. Nu sfârşitul timpurilor şi al lumii e cel care va arăta retrospectiv că oamenii erau nebuni atunci când nu le păsa de el. printr-o fisură abia perceptibilă. Există o carte care stă mărturie despre această proliferare de sens la sfârşitul lumii gotice. iar toată ultima parte a Elogiului nebuniei este construită pe modelul unui lung dans al nebunilor în care fiecare profesie şi fiecare stare defilează rând pe rând pentru a forma marea horă a neraţiunii. atât de încrucişate.55 Cit despre faimoasa Corabie a Nebunilor. imaginea începe să graviteze în jurul propriei nebunii. plăpânzi şi neputincioşi. E liberă pentru onirism. demenţa oamenilor e cea care o cheamă şi o face necesară. Această legătură dintre nebunie şi neant este atât de strânsă în secolul al XV-lea încât va subzista mult timp şi o vom regăsi încă în centrul experienţei clasice a nebuniei. Pictură şi text trimit perpetuu una la celălalt — aici comentariu şi dincolo ilustraţie. Figură şi cuvânt ilustrează încă aceeaşi fabulă a nebuniei în aceeaşi lume morală. Paradoxal. devin tăcute. una şi aceeaşi semnificaţie nu le este. şi nu mai manifestă. şi totuşi în familiaritatea privirii. făcând să apară figuri al căror sens nu se lasă descifrat decât sub specia neraţiunii. al cărei titlu îl poartă şi al cărei cânt XXVII. invazia sa surdă care arată că lumea se apropie de ultima sa catastrofă. începea să se tulbure. în reprezentaţii teatrale.57 Probabil că n-am putea reface asupra acestui subiect o analiză ca aceea pe care Emile Male a făcut-o pentru epocile precedente şi îndeosebi despre tema morţii. / Nu văd decât nebune şi nebuni / Sfârşitul e într-adevăr aproape / Totul merge rău. Ridicarea nebuniei în orizontului Renaşterii se observă mai întâi în deteriorarea simbolismului gotic. între verb şi imagine.54 Sub diversele sale forme — plastice sau literare — această experienţă a neraţiunii pare de o extremă coerenţă. între ceea ce este reprezentat prin limbaj şi ceea ce e spus de arta plastică. / Bătrâni. să amintească şi să înveţe. Formele gotice subzista încă pentru un timp. atât de bogate. de indicii. Speculum hu-mance salvationis5S. nu e oare tradusă direct după Nanenschiffâc Brant. în care reţeaua semnificaţiilor spirituale era atât de strânsă. încetează să mai spună.însăşi/Este ceea ce profetizează Eustache Deschamps: [Sântem laşi. Narrentanz este una şi aceeaşi temă pe care o găsim şi o regăsim în sărbători populare. iar pe de altă parte lucrurile se supraîncarcă de atribute. Eliberată de înţelepciune şi de lecţia care o ordonau. care ţese între lucruri raporturi atât de numeroase. dintr-o înmulţire a sensului cu el însuşi. ca şi cum această lume. Numaidecât comună. pofticioşi şi răi de gură. pare a-l ilustra într-o manieră foarte precisă? S-a ajuns chiar la presupunerea că tabloul lui Bosch făcea parte dintr-o întreagă serie de picturi. de a transmite ceva consubstanţial limbajului. nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de ceea ce e strict în continuitatea temelor. Şi dacă este adevărat că Imaginea are încă vocaţia de a spune. această eliberare vine dintr-o forfotă a semnificaţiei. care. între ştiinţa care o animă şi forma în care se transpune se creează un gol. care îi stigmatizează şi el pe potato-res et edaces [beţivi şi mîncăi]. pune în valoare între Vechiul şi Noul Testament un întreg simbolism care . decât prezenţa lor fantastică. nici să presupunem mai mult decât spune însăşi . dar. în gravuri.

raporturile cu animalitatea sânt răsturnate. inuman. în Ispitirea de la Lisabona. a faimosului gril. pură prezenţă a neliniştii sub aparenţa unei grimase sprintene. mai multă putere de atracţie decât realitatea dezirabilă a cărnii. pentru omul secolului al XV-lea. bestia se eliberează. ci de echivalenţa imaginară. familiar deja în Evul Mediu. tocmai această siluetă de coşmar este în acelaşi timp subiect şi obiect al ispitei. Libertatea. din penitenţa sa.şi unul şi altul fiind prizonierii unui fel de interogaţii în oglindă. toate acestea îi conferă strania sa putere. ea e cea care fascinează privirea ascetului . fantastic. Nu obiectele plăcerii asaltează liniştea pustnicului. un uşor surâs luminează acest chip fără corp. unul dintre secretele şi una dintre vocaţiile naturii sale. atât de des reprezentată. sub o formă satirică. imagine a nebuniei umane. neraţiunea. închise în taină. ne dăm seama că are figura monstruoasă a unui animal delirant: sânt acele cucuvele . În gândirea Evului Mediu. Atâtea semnificaţii diverse se inserează sub suprafaţa imaginii. Şi printr-o surprinzătoare răsturnare animalul este acum cel care va pândi omul. al catedralelor de la Chartres şi Bourges. Or.nu ţine de ordinea Profeţiei. din singurătatea sa. ci acele forme demente. unui sens. Figurile simbolice devin cu uşurinţă siluete de coşmar. scapă din lumea legendei şi a ilustrării morale pentru a dobândi un fantastic care îi e propriu. Dar visul. mai aproape de prestigiul propriu imaginii decât de rigoarea.61 Dar la începutul Renaşterii. din privaţiunile sale. purtau în mod simbolic valorile umanităţii. de vocaţia spirituală uitată în nebunia dorinţei sale. într-o linişte locuită doar de colcăiala imundă care îi înconjoară. fantasmele nebuniei au. şi roata lui Isaia sânt aşezaţi în jurul crucii. El arăta atunci cum la omul stăpânit de dorinţe sufletul devenise prizonierul animalului. în gravurile germane. al corpurilor torturate şi al durerii. în această epocă. acele chipuri groteşti aşezate pe pântecul monştrilor aparţineau lumii marii metafore platoniciene şi denunţau înjosirea spiritului în nebunia păcatului. care se înalţă din vis şi rămân acolo. va pune stăpânire pe el şi îi va revela propriul său adevăr. încât ea nu mai prezintă decât o faţă enigmatică. El este nebunia devenită Ispită: tot ce este în el imposibil. omul descoperă într-un fel. sminteala se pot strecura în acest exces de sens. numite o dată pentru totdeauna de Adam. printr-o pasăre cu gât lung ale cărei gânduri ridicânduse lent dinspre inimă spre cap au timp să fie cumpănite şi exprimate59. ci doar de a fascina. Care este deci acea putere de fascinaţie ce se exercită. instrument care distilează chintesenţele. formând în afara oricăror lecţii despre sacrificiu tabloul fantastic al îndârjirii. la jumătatea drumului între anirr ii şi lucru. în aceste figuri fantastice.fiinţă smintită. Tubal. un Ev Mediu al psaltirilor engleze. legiunile de animale. chiar înfricoşătoare. Stă mărturie acea veche imagine a înţelepciunii. au devenit natura secretă a omului. toate mijlocirile reale ale ştiinţei. Iată imaginea supraîncărcată de sensuri suplimentare şi constrânsă să le dezvăluie. tăcute şi ascunse. dincolo de înţelepciune. fierarul. a viselor sale. Caracteristică este evoluţia grilului. Această înţelepciune simbolică este prizoniera nebuniilor visului. tot ce indică în el contra natura şi forfota unei prezenţe smintite la nivelul pământului. ea cheamă în jurul ei întregul prestigiu al supliciului şi nenumăratele sale vise. şi când în ultima zi omul păcătos apare în goliciunea sa hidoasă. Dar iată că în secolul al XV-lea grilul. iar omul simbolic devine o pasăre fantastică al cărei gât nemăsurat se întoarce de o mie de ori asupra lui însuşi .60 Grilul nu-i mai aminteşte omului. devine una dintre figurile privilegiate ale nenumăratelor Ispitiri. simbol ale cărui valori se îngreunează de atâtea accente: lungul drum al reflecţiei devine în imagine alambic al unei ştiinţe subtile. Animalele imposibile. Convertire fundamentală a lumii imaginilor: constrângerea unui sens multiplicat o eliberează de întocmirea formelor. care rămâne pentru un timp nedefinit fără răspuns. la suprafaţa unei lumi. Pătimirea lui Cristos nu este prefigurată doar de sacrificiul lui Avram. Gâtul lui Gutemensch se lungeşte la infinit pentru a sugera mai bine. Şi nu mai are puterea de a învăţa. în faţa sfântului Anton s-a aşezat una dintre aceste figuri născute din nebunie. ieşite dintr-o imaginaţie dementă. prin intermediul imaginilor nebuniei? Mai întâi.

E marele sabat al naturii: munţii se scufundă şi devin câmpii. nici a Diavolului. Când îşi desfăşoară arbitrarul nebuniei. Nebunul stăpâneşte această ştiinţă atât de inaccesibilă şi atât de redutabilă. un fel de Paradis reînnoit. cel care se leagănă deasupra Corăbiei nebunilor a lui Bosch. închise. în spaţiul marelui secret| iar sfântul Anton care e ispitit de ele nu este supus violenţei Dorinţei. fără să se spargă niciodată — lanternă derizorie. e cea care se balansează. păsări ale căror aripi sânt neliniştitoare şi avide ca nişte mâini. mult mai insidios. ca şi celelalte materii preţioase. este începutul unei nopţi în care e absorbită vechea raţiune a lumii. tot ce e viu se usucă şi moare. e ispitit de această îndepărtată şi totuşi atât de apropiată ştiinţă care îi e oferită şi refuzată în acelaşi timp de surâsul Grilului. insecte înaripate. Lumea se prăbuşeşte în Mânia universală. deja foarte aproape. e adevărat. pentru că este ştiinţa interzisă. nici nevoia. sânt totuşi foarte diferite ca natură faţă de ce erau înainte.64 Sfârşitul nu are valoare de trecere şi de promisiune. nebunia îl fascinează pe om. pământul ia foc. de adâncimea unei invizibile ştiinţe. în care Fiara e totdeauna Balaurul tradiţional ţinut la distanţă de Fecioară. Animalitatea s-a sustras domesticirii prin valorile şi simbolurile umane. ci ghimpelui. e plin. Corabia nebunilor traversează un peisaj de plăceri unde dorinţei i se oferă totul.63 Dar ea. Printr-un straniu paradox. Victoria nu mai este nici a lui Dumnezeu. fluturi cu cap de pisică. dintr-o dată. Imaginile fantastice pe care le face să apară nu sânt aparenţe fugitive care dispar repede de pe suprafaţa lucrurilor. Iconografiei uşor fanteziste a secolului al XIV-lea. fericirea din urmă si pedeapsa supremă. ştie deja — şi aici e Ispita sa — ceea ce Cardan va spune mai târziu: „înţelepciunea. sfincşi cu elitre de cărăbuşi. aşa cum îl putem vedea în gravura care ilustrează Stultifcrce naviculce de Joşse Bade. nebunia stearpă care se află în inima oamenilor. omul întâlneşte . Nebunul o poartă în întregime într-o sferă intactă: globul de cristal. pentru că toate aceste figuri absurde sânt în realitate elementele unei ştiinţe dificile. mişcarea sa de recul nu e alta decât cea prin care se fereşte să depăşească limitele interzise ale cunoaşterii. în care castelele sânt azvârlite ca zarurile. el nu şi-a recuperat inocenţa. şi deşi acum ea este cea care îl fascinează pe om prin dezordinea sa. prin furia sa. Un alt simbol al cunoaşterii. E suficient să priveşti. este a Nebuniei."62 În neghiobia sa inocentă. nu mai sânt heralzii dreptăţii senine. nebunia fascinează pentru că înseamnă ştiinţă.ale căror corpuri de broaşte se amestecă în Infernul lui Thierry Bouts cu goliciunea damnaţilor. atotputernicia pământeană şi căderea în infern. Această falsă fericire este triumful diabolic al lui Anticrist. îi urmează o viziune a lumii în care orice înţelepciune este aneantizată. ezoterice. cavalerii Apocalipsului. prin bogăţia de monstruoase imposibilităţi. trebuie smulsă din măruntaiele Pământului. ceea ce se naşte din cel mai ciudat delir era deja ascuns. această bulă irizată a cunoaşterii. Din toate direcţiile. altădată plantat în inima Paradisului J terestru. pentru că omul nu mai cunoaşte aici nici suferinţa. Brueghel îşi bate joc de infirmul care încearcă să pătrundă în această sferă de cristal. în ochii săi. cad stelele. La polul opus acestei naturi tenebroase. ca un inaccesibil adevăr. arborele (arborele interzis. la Diirer. sânt. Şi tot ea apare pe reversul Grădinii Plăcerilor. iar oasele răsar pe morminte. mai întâi. Ce anunţă această ştiinţă a nebunilor? Fără îndoială. în secolului al XV-lea. al curiozităţii. dar infinit preţioasă — în vârful prăjinii purtate pe umăr de Margot Nebuna. este Sfârşitul. a fost dezrădăcinat şi formează acum catargul corăbiei nebunilor. Himerele Apocalipsului nu sânt noi. prezice domnia lui Satan şi totodată sfârşitul lumii. în măruntaiele pământului. Aceste forme ciudate sânt situate. ca o taină. arborele nemuririi făgăduite şi al păcatului). el e. E ştiinţă. tot ea dezvăluie întunecata mânie. în timp ce omul raţiunii şi al înţelepciunii nu percepe din ea decât figuri fragmentare — cu atât mai neliniştitoare —. desigur. aceiaşi pe care i-a trimis Dumnezeu: nu mai sânt îngerii Triumfului şi ai reconcilierii. pe scurt în care ordinea lui Dumnezeu şi apropiata sa victorie sânt tot timpul vizibile. ci războinicii despletiţi ai răzbunării nebune. pământul vomită morţi. care pentru toţi e gol. în viziunea lui Ştefan Lochner. şi totuşi. emarea pasăre de pradă cu gheare noduroase care apare în Ispita lui Griine-wald.

Evul Mediu îi făcuse loc nebuniei în ierarhia viciilor. încununată cu o cunună de trandafir şi căreia tot trupul îi miroase a parfumuri. o vedem în mod curent figurând printre soldaţii Psihomahiei. impunând fanteziei o atât de mare coerenţă — Renaşterea a exprimat ceea ce presimţea din ameninţările şi din secretele lumii. Corifeu necontestat. filozofice. În aceeaşi epocă. Dar oare nu domneşte. se numeşte Linguşirea. pe care o vedeţi făcând ochi dulci şi bătând din palme.. şi Mercur imploră zeii pentru ea: „Nu lăsaţi să se piardă această frumoasă Doamnă care v-a dat atâta mulţumire. iar pe gravura care ilustrează acest pasaj. ea are o legătură cu drumurile ciudate ale ştiinţei. le antrenează şi le numeşte: „Le vedeţi de altfel în alaiul celorlalte însoţitoare ale mele. Blândeţe şi Aspirare. în sfârşit. jurisque peritos. la Paris ca şi la Amiens.70 Dar dacă ştiinţa este atât de importantă în nebunie nu înseamnă că aceasta din urmă i-ar putea deţine secretele. Poeţii. apoi Jurisconsulţii. şi pentru că în loc să se adreseze marii Cărţi a experienţei se pierde în praful cărţilor şi în discuţii de prisos. Cealaltă. Castitate şi Desfrâu. aceasta de aici. se numeşte Uitarea. Cealaltă de colo. în acest univers înnebunit. In sfârşit.întunecata necesitate a lumii. îi zice Trândăvia. Prudenţă şi Nebunie. dar nu fascinează. cu mâinile încrucişate. celălalt. Erasmus le rezervă oamenilor de ştiinţă un spaţiu larg în hora nebunilor: după Gramatici. Non in candidulis pensebant dogmata libris. avea drept rădăcină orgoliul66. In atâtea imagini — şi tocmai asta le dă greutate. cu sprâncenele trufaş sumese. de parcă doarme.69 în ea totul e suprafaţă strălucitoare: nici o enigmă nu e păstrată. dintre trupele răului şi dintre cele douăsprezece dualităţi care îşi împart suveranitatea sufletului uman: Credinţă şi Idolatrie. ştiinţa se transformă în nebunie chiar prin excesul falselor ştiinţe. vesel. În timp ce la Hugo din Saint-Victor arborele genealogic al Viciilor.11 .. Nebunia părăseşte acest loc modest şi vine să-l ocupe pe cel dintâi. qui grandia nomina fertis Respicite antiquos patris. Desigur. cel al Batrânului Adam. Silen şi pe acel blând păzitor al grădinilor". este Iubirea de sine. temele literare. se cheamă Plăcerea. înţelegere si Dezbinare. Retorii şi Scriitorii."67 Privilegiu absolut al nebuniei: domneşte asupra a tot ce e rău în om. Arte sed ingenua sitibundum pectus alebant. uşor în lume. iar în această dezordine. asupra întregului bine pe care l-ar putea face: asupra ambiţiei care face politicile înţelepte. în Renaştere. Perseverenţă şi Inconstanţă. ea e dimpotrivă pedeapsa unei ştiinţe dereglate şi inutile. morale ale nebuniei sânt de o cu totul altă natură. cu privirea rătăcind încoace şincolo. Asteia. în ediţia latină din 1497. Ascultare şi Nesupunere. acum Nebunia e cea care conduce veselul cor al tuturor slăbiciunilor umane. se profilează deja cruzimea loviturii finale. Tinereţe."68 Dar această nouă regalitate n-are prea multe lucruri în comun cu domnia obscură despre care vorbeam înainte şi care o lega de marile puteri tragice ale lumii. Printre aceste fetişcane vedeţi şi doi zei: unul se cheamă Cheful. Aceasta frumoasă de colo. cu pielea lucie şi durdulie. Alta. după ei vin „Filozofii cei venerabili prin barba şi mantaua lor". Ea guvernează tot ce e facil. Animalul care îi bântuie coşmarurile şi nopţile de privaţiuni este propria sa natură. Răbdare şi Mânie. Primul cînt al poemului lui Brant este consacrat cărţilor şi savanţilor. asupra indiscretei curiozităţi care-i animă pe filozofi şi pe savanţi ? Louise Labe o repetă după Erasmus. ea le ghidează. pe jumătate aţipită. Nebunia e adevărul cunoaşterii pentru ca aceasta din urmă e derizorie. nebunia atrage. indirect. sprijinită în coate. O vos doctores. Somnul cel fără trezire. aşa cum Zeilor le-a dat „Geniu. trupa grăbită şi numeroasă a Teologilor. se numeşte Sminteala. se cheamă Pofta. se vede tronând pe catedra sa năpădită de cărţi Maestrul care poartă sub boneta lui de doctor capişonul nebunilor cusut cu clopoţei. asupra avariţiei care face să sporească bogăţiile. Bacchus.65 Ea face parte. Începând din secolul al XIII-lea. Ea e aceea care-i face pe oameni „să se zbenguie şi să se bucure". aceea care va dezvălui nemilosul adevăr al Infernului. Milă şi Avariţie. zadarnicele imagini ale neghiobiei oarbe sânt marea ştiinţă a lumii. Speranţă şi Disperare. Cealaltă. Fără îndoială.

. quce bona sint. Nebunia nu are de-a face atât cu adevărul şi cu lumea. "73 Nu există nebunie decât în fiecare dintre oameni. iar aceasta biciuindu-i.. In domeniul expresiei literare şi filozofice. decât un artificiu literar. delicatos. dar e pentru că sânt legate una de alta printr-o apartenenţă privilegiată.76 Această lume calmă e stăpânită cu uşurinţă. nebunia nu este legată de lume şi de formele sale subterane. în timp ce Bosch. aşa cum o vedea Bosch. sau mai degrabă este un raport subtil pe care omul îl întreţine cu el însuşi. după răutatea pe care o dovedeşte fiecare. invidos.Nu judecau preceptele în cărţulii frumoase / Ci îşi hrăneau sufletul însetat de ştiinţele umaniste. ci al „plăcutei rătăciri" care eliberează sufletul „de acele griji neliniştitoare şi îl cufundă în tot soiul de plăceri". proiectul şi sensul lucrării. visul trufiei sale. pe scurt tot ce omul şi-a putut inventa ca nereguli în propria conduită. de a o îndepărta. Tot ce era manifestare cosmică obscură în nebunie. în prefaţa sa latină. Nimic nu aminteşte de acele mari ameninţări de invazie care obsedau imaginaţia pictorilor. dimpotrivă. Erasmus o percepe de la o depărtare suficientă pentru a fi în afara pericolului. delatori. edaces. minciuna drept realitate. pe gurmanzi. încât acceptă greşeala drept adevăr. nebunia apare aici ca o pedeapsă comică a ştiinţei şi a trufiei sale ignorante. Simbolul nebuniei va fi de-acum înainte această oglindă care. care a tras trei linii cu compasul. se insinuează în el. care sânt în întregime ai mei ? Prostia lor îmbracă atâtea chipuri şi în fiecare zi ei născocesc atâtea altele noi. se crede un Euclid desăvârşit? Cestălalt. pe otrăvitori. Locher. care cântă ca un măgar din liră. în secolul al XV-lea. de slăbiciunile sale. gulosos. Grija este. traducătorul lui Brant. quid vida. De fapt. omul face să apară nebunia ca un miraj. Aceasta pentru că. ce (sînt) defectele. de visurile şi de iluziile sale. luxuriosos. iar acesta. Răul nu e pedeapsă sau sfârşitul lumii. la Erasmus se şterge. Ea se deschide deci spre un univers în întregime moral. prin râs. cei care interpretează greşit Scriptura. pe sperjuri]. „La ce să mai pomenesc de norod sau de biata prostime. ci doar vină şi defect. superbos. Erasmus deturnează privirile dinspre acea demenţă „pe care o trimit din fundul Infernului Furiile cele răzbunătoare. pentru că omul e cel care o constituie în ataşamentul pe care şi-1 poartă sieşi şi prin iluziile din care se întreţine. îşi păstrează întotdeauna distanţele. ataşamentul de sine este primul semn al nebuniei. quo virtus. ia mai degrabă alura unei saiire morale. pe destrăbălaţi. când îşi pornesc şerpii". care practică adulterul. iracundos. pentru cel care se contemplă în ea. O sută şaisprezece dintre cânturile poemului lui Brant sânt consacrate portretizării pasagerilor smintiţi ai Corăbiei: avari. se crede un al doilea Hermogene. care e mai pocit ca o maimuţă.. chiar a celor mai înţelept şi mai bine guvernate. sânt cei care se lasă în voia dezordinii şi a dezmăţului. că n-ar ajunge nici o mie de Democriţi ca să-şi râdă de ei. pe mâncăi. unde duce virtutea. dar asta pentru că omul e atât de ataşat de el însuşi. pe zgârciţi. el nu a vrut să facă elogiul acestor forme smintite. într-o manieră generală. arată. veneficos. Personificarea mitologică a Nebuniei nu este. la Erasmus. violenţa şi urâţenia drept frumuseţe şi dreptate: „Când ăsta. experienţa nebuniei. . e vorba de a învăţa qux mala. unde greşeala]. îşi închipuie că e un Nireu? iar altul. Brueghel şi Durer erau spectatori teribil de tereştri şi implicaţi în această nebunie pe care o vedeau izvorând peste tot în jurul lor. o observă din . fără să reflecte nimic real. pe cei moleşiţi. cu un glas mai urât decât acela al bărbatului găinii când o muşcă de creastă. avaros. ci mai curând de om. nu există decât nebunii — forme umane ale nebuniei: „Statuile mele sânt oamenii. pe neruşinaţi.] Conform temei multă vreme familiare satirei populare. e suficientă o privire asupra oraşelor. pe irascibili. pe impios. nu despre ea se vorbeşte. ar reflecta în secret. pe pizmaşi. lascivos. beţivi. „Philautia" este prima dintre figurile pe care Nebunia le antrenează în dansul ei. fidefrasos15 [pe cei lipsiţi de pietate."72. cât cu omul şi cu propriul lui adevăr pe care ştie să-l perceapă."74 în această adeziune imaginară la sine însuşi. quoferat eiror [cele ce sînt rele. pe trufaşi. ea îşi desfăşoară pe faţă naivele seducţii în ochii înţeleptului. nebunia nu-l mai pândeşte pe om în cele patru colţuri ale lumii. cele ce sînt bune.

sânge / omor şi jaf încât sărmanul suflet plânge.]78 Spre sfârşitul poemului lui Brant.înaltul Olimpului său.79 Invers. dar tot atât de dureroasă. a marii violenţe finale. prin dubla figură a făcliei (lumina gândirii care veghează) şi a bufniţei a cărei ciudată privire fixă „se înalţă în calmul şi tăcerea nopţii. şi revelaţia inversă. De cealaltă parte va fi o Corabie a nebunilor care formează pentru înţelepţi Odiseea exemplară şi didactică a defectelor umane. în distanţa de netrecut a ironiei. nasc. Cam aceasta ar fi. nu e străină de experienţa critică a nebuniei aşa cum e ea formulată în literatură. despre surdele ameninţări ale bestialităţii şi despre sfârşitul timpurilor. monştrii inimii ? „Diferenţa care există între picturile acestui om şi picturile altora constă în aceea că ceilalţi caută mai totdeauna să picteze omul aşa cum apare din exterior. în această ironie neliniştită. [Furată-i Cinstea-n cer şi-nţelepciune nu-i. în ace] moment de mijloc al . e numai un spectacol bine cunoscut spectatorului străin. /In locul lor domnesc hoţia. De o parte va fi o Corabie a nebunilor încărcată de chipuri înverşunate. ca odinioară Menip. le sang et le carnage. la fel de bine. nu mai e figură cosmos-xxlm. Brueghel. ţi s-ar părea că vezi un furnicar de muşte şi ţânţari care se ceartă.toată falsa lui ştiinţă nefăcând altceva decât să pună peste el cele mai rele zdrenţe ale unei nebunii pe care o poate vedea oricine în afară de el însuşi. multe figuri ale retoricii morale sânt ilustrate. Căci nebunia oamenilor e un spectacol divin: „Pe scurt: dacă te-ai uita jos din lună. Fantasme şi ameninţări. se îndrăgostesc. petrec. consumând mai mult ulei decât vin"80. împărţirea e deja făcută. Thierry Bouts. nici atât de aparentă. la nespusa forfoteală a muritorilor. că orice realitate a lumii se va resorbi cândva în Imaginea fantastică. pure aparenţe de vis şi destin secret al lumii — nebunia deţine aici o forţă primitivă de revelaţie: revelaţia că oniricul e real. Tema sfârşitului lumii. într-o manieră foarte directă."77 Nebunia nu mai este ciudăţenia familiară a lumii. În ciuda atâtor interferenţe încă vizibile. distanţa între cele două forme de experienţă a nebuniei va continua să crească. cad şi mor. ce tragedii stârneşte această vietate aşa de măruntă şi care se trece aşa de repede. helas. ci trăsătură de caracter a lui sevw». schema opoziţiei între o experienţă cosmică a nebuniei în proximitatea acestor forme fascinante şi o experienţă critică a aceleiaşi nebunii. Ronsard evocă aceste timpuri finale care se zbat în marele vid al Raţiunii: Au ciel est revolee et Jusîice et Raison. Figurile viziunii cosmice şi mişcările reflecţiei morale. printre imaginile cosmice ale nebuniei: să nu-l uităm pe faimosul doctor al lui Bosch. Fără îndoială." Iar în această înţelepciune care denunţă. în aproape toate tablourile lui Bosch. mai nebun decât cel pe care vrea să-l însănătoşească . la rancceur. De o parte Bosch. La haine. elementul tragic şi elementul critic se vor separa de-acum tot mai mult. se jefuiesc. printre peisaje care vorbesc despre ciudata alchimie a ştiinţelor. că până şi cea mai mică suprafaţă a iluziei se deschide spre o profunzime irecuzabilă şi că sclipirea instantanee a imaginii lasă lumea pradă unor figuri neliniştitoare care se eternizează în nopţile ei. opera lui Bosch este o lecţie de morală: toate aceste figuri care se nasc din lume nu denunţă oare. reconstituită în grabă. se războiesc. săpând în unitatea profundă a nebuniei o prăpastie care nu se va mai acoperi niciodată. regne le brigandage. Pentru contemporani şi pentru generaţiile următoare. un întreg capitol este consacrat temei apocaliptice a Anticristului: o imensă furtună duce corabia nebunilor într-o cursă smintită care se identifică cu sfârşitul lumilor. îşi întind capcane unii altora. şi numai el are îndrăzneala să-i picteze aşa cum sânt în interior. ura. Şi nici nu se poate închipui ce frământare. Mult timp încă firele au fost încurcate. Durer şi întreaga tăcere a imaginilor. Et en leur place. acelaşi comentator de la începutul secolului al XVII-lea crede că vede simbolul clar exprimat. care se pierde treptat în noaptea lumii. iar schimburile neîncetate. iar dacă îi aduce laude e pentru că poate râde de ea cu râsul irepresibil a! Zeilor. această opoziţie n-a fost nici atât de categorică. Nebunia îşi desfăşoară puterile tocmai în spaţiul purei viziuni. în viaţa ei reală.

în mod obscur. iar în secolul al XVI-lea a fost vorba nu despre o distrugere radicală. apare în inima oamenilor. chiar când nebunia guvernează oraşele. această conştiinţă vine să se exprim în opera lui Artaud. adică prin tot ce îl ascunde. este o figură fragmentară care se dă în mod abuziv drept exhaustivă. va dispărea. o experienţă în care omul era confruntat cu adevărul său moral. cît se poate de corect. dar domnia ei va fi totdeauna meschină şi relativă. nebunia este cuprinsă în universul discursului. Pe scurt. le reglează şi le dereglează conduita. iar acea mare structură. Adevărul lumii se va pierde tocmai în această imagine repede abolită. Acestea vor fi în curând în întregime evitate. nu poate fi considerată ca o figură totală. prin aceasta. el vrea să simbolizeze marile ei sfâşieri. căci. adevărul calm al lucrurilor. ea şovăie într-o ultimă strălucire. care ar ajunge în sfârşit. În punctul extrem al drumului său. marea natură o ignorează. Ea poate avea ultimul cuvânt. în pictura secolului al XV-lea. dar este şi dezarmată. Ea e. ca tragică nebunie a lumii. a imaginii imediate şi a enigmei păstrate se desfăşoară. intr-o experienţă critică. cu Erasmus.fiinţei şi al neantului care e delirul distrugerii pure. În fine. Experienţa tragică şi cosmică a nebuniei s-a pomenit mascată de privilegiile exclusive ale unei conştiinţe critice. conştiinţa critică a nebuniei a fost mereu mai bine pusă în evidenţă câtă vreme figurile sale tragice intrau în umbră. în 81 Vom arăta într-un alt studiu cum experienţa demonicului şi diminuarea ei între secolele al XVI-lea al XVIII-lea nu trebuie interpretate ca o victorie a teoriilor umanitare şi medicale asupra vechiului univers sălbatic al superstiţiilor. Aici se rafinează. o dată cu Brant. dar tăcerea şi noaptea încă nu s-au închis asupra sa. Tocmai prin aceasta. devine mai subtilă. Pentru el. ultimele viziuni ale lui Van Gogh. cînd apare esenţialul. experienţa tragică subzistă în nopţile gândirii şi ale visurilor. E posibil ca toţi oamenii săi fie supuşi. Ea este cea pe care au trezit-o ultimele cuvinte ale lui Nietzsche. va trebui să se încline în faţa înţelepciunii pentru care e nebunie. în această operă care n-a încetat să proclame că. De aceea experienţa clasică şi. Este vorba mai curând de un privilegiu din ce în ce mai marcat pe care Renaşterea l-a acordat unuia dintre elementele sistemului: aceluia care făcea din nebunie o experienţă în câmpul limbajului. pentru că va deveni obiectul deriziunii sale. care este viaţă şi moarte. cultura noastră îşi pierduse nucleul tragic din ziua în . se va dezvălui în mediocrul ei adevăr. lumea deja nu mai este. Freud a început s-o presimtă: prin lupta mitologică a libidoului şi a instinctului morţii. Această confruntare între conştiinţa critică şi experienţa tragică animă tot ceea ce a putut fi încercat de nebunie şi formulat în legătură cu ea la începutul Renaşterii. ea va deveni obiect. cu toată tradiţia umanistă. Toată trama aparenţei şi a secretului. Le-am căuta degeaba pentru mult timp de acum înainte. cu regulile proprii naturii sale şi adevărului său. cea pe care. de fapt. la capătul dezordinii care precedă imediat ordinea monotonă a împlinirii. dreptate şi adevăr. atât de bine decupată la începutul secolului al XVI-lea. în această operă care ar trebui să-i pună gândirii secolului al XX-lea. cea mai urgent dintre întrebări şi cea mai puţin susceptibilă de a-l lăsa pe cel care întreabă să scape de vertij. ci doar de o ocultare. discursul prin care se justifică nu aparţine decât unei conştiinţe critice a omului. a formelor care ameninţaseră odinioară cu destrămarea lumii. este un ansamblu dezechilibrat prin tot ce îi lipseşte. laurii care i se conferă o înlănţuie. ea se va şterge repede. dar nu este niciodată ultimul cuvînt al adevărului şi al lumii. prin ea. De cealaltă parte. Dispariţie nu e tocmai termenul care convine pentru a desemna. Sub conştiinţa critică a nebuniei şi sub formele sale filozofice sau ştiinţifice. dacă aceasta i-ar acorda atenţie. sau aproape. în fata înţeleptului. ci ca reluarea. la adevărul său pozitiv. desigur.81 Totuşi. n-a încetat să vegheze o surdă conştiinţă tragică. morale sau medicale. şi încă în modul cel mai rău cu putinţă. atât de clară încă. doar câteva pagini din Sade şi opera lui Goya stau mărturie că această dispariţie nu înseamnă prăbuşire totală. Dispare repede. experienţa modernă a nebuniei. peste mai puţin de o sută de ani. Schimbă scara. Chiar de-ar fi mai înţeleaptă decât orice ştiinţă. ceea ce s-a întâmplat.

şi vom asista la ea începând cu Nietzsche. căci ceea ce transpare din adevăr în aparenţă nu este reflexul. Renaşterea secolului al XVI-lea a însemnat o ruptură. lui Calvin nebunia este măsura proprie a omului în comparaţie cu raţiunea nemăsurată a lui Dumnezeu. pe colo. pe ici. dar se întemeiază una pe alta. imediata contradicţie a adevărului lor. Fiecare este măsura celeilalte. Frumoasa rectitudine care duce gândirea raţională până la analiza nebuniei ca maladie mentală trebuie reinterpretată într-o dimensiune verticală. Dar mai e ceva: această contradicţie între aparenţă şi adevăr este deja prezentă chiar în interiorul . o dată cu adevărul. nu e atât o scânteie din marea lumină."83 A urca prin spirit până la Dumnezeu şi a sonda prăpastia nesăbuită în care ne-am aruncat înseamnă unul şi acelaşi lucru. iar Umanismul Renaşterii n-a fost o creştere. în aşa fel încât în pragul epocii clasice toate imaginile tragice evocate în epoca precedentă s-au risipit în umbră? Cum s-a încheiat această mişcare ce îl făcea pe Artaud să spună: „Faţă de o realitate care îşi avea legile sale. dar naturale. aşa cum crede că o are. spre soarele fiinţei. sau dacă ne uităm împrejur. iar ceea ce era frumoasă pildă de virtute nu ni se va arăta decât ca slăbiciune. ea dezvăluie numai prăpastia propriei noastre nesăbuinţe: „Dacă începem să ne ridicăm privirile către Dumnezeu. ci să se smulgă cu totul slăbiciunii sale esenţiale. în secolul al XVI-lea. iar în această mişcare de referinţă reciprocă ele se resping deopotrivă. fundamentul aparenţelor. latura lor nocturnă. dar dacă ne întoarcem ochii spre soare. încât aparenţa de adevăr dată constituie riguroasa ei contradicţie. să-i lase ei aparenţa şi să ia pentru sine adevărul şi esenţa lucrurilor. orice raţiune să-şi aibă nebunia în care să-şi găsească adevărul derizoriu.. pe care n-a ajuns totuşi s-o reducă total. nu descoperă.care respinsese în afara ei marea nebunie solară a lumii. în punctul final al constrângerii. omul nu trebuie doar să se depăşească.. pentru că Dumnezeu a hotărât să se opună lumii. sfâşierile în care se împlinesc neîncetat „viaţa şi moartea lui Satan . Vechea temă creştină că lumea este nebunie în ochii lui Dumnezeu e întinerită. explozia era necesară. în experienţa . Această convertire. spune Sebastien Franck.. totuşi. în plină zi. acestei nopţi şi elementelor pe care le conţine. ceea ce ne plăcea de minune sub denumirea de înţelepciune nu ne va mai părea decât nebunie. Ridicându-se până la Dumnezeu. Aceste descoperiri extreme sânt singurele care ne permit. să considerăm în sfârşit că experienţa nebuniei care se întinde din secolul al XVI-lea până în prezent îşi datorează figura deosebită şi originea sensului său acestei absenţe. în secolul al XVI-lea.. care o judecă şi o stăpâneşte. îl confirmă în îngăduinţa sa: „Dacă ne îndreptăm privirea în jos. să domine dintr-un salt opoziţia între lucrurile lumii şi esenţa lor divină. privilegiile reflecţiei critice? Cum s-a trezit experienţa nebuniei confiscată de ele. Nebunia devine o formă care se raportează la raţiune sau mai degrabă nebunia şi raţiunea intră într-o relaţie veşnic reversibilă care face ca orice nebunie să-şi aibă raţiunea sa. nebunia sa nu descoperă decât reversul lucrurilor. ni se pare că avem privirea cea mai pătrunzătoare pe care ne-o putem închipui". înţelegerii sale limitate nu-i este deschis adevărul parţial şi tranzitoriu al aparenţei. astăzi.Focul". Spiritul omului. cunoaşterea lumii. cât un fragment de umbră. ci o diminuare a omului"82? Să rezumăm în această evoluţie ceea ce este indispensabil pentru a înţelege experienţa nebuniei în clasicism. ci cruda contradicţie a lucrurilor: „Toate lucrurile au două feţe. Omul crede că vede clar şi că este măsura dreaptă a lucrurilor. sântem obligaţi să mărturisim că înţelegerea noastră pentru lucrurile pământeşti nu e decât „pură întârziere şi îngreunare când este vorba de a merge până la soare". în finitudinea sa. în această dialectică strânsă a reciprocităţii.. rezultă atunci că sub fiecare dintre formele sale ea maschează într-o manieră mai completă şi mai periculoasă această experienţă tragică. supraomeneşti poate."84 Aşa de mare este prăpastia de nebunie în care s-au cufundat oamenii. 1. Acesta e motivul pentru care fiecare lucru este contrariul a ceea ce pare a fi în lume: un Silen răsturnat. aproape platoniciană. Dar cum s-au constituit.

nu este o raţiune îndelung voalată. ci o profunzime fără măsură. pentru a se pierde la rândul ei într-o nebunie care s-o disipeze. pentru totdeauna poate. sub semnul acestei contradicţii majore care vrea că însuşi centrul înţelepciunii să fie vertijul oricărei nebunii. şi înainte chiar de această mare convertire pe care o cereau Calvin sau Franck. iar prăpastia nebuniei fundamentale. în secolul al XVI-lea.. căci dacă aparenţa ar fi coerentă faţă de ea însăşi. şi cum omul se află în această stare de delăsare. putem concepe la infinit asemenea fraze. Silenul răsturnat nu este simbolul adevărului pe care Dumnezeu ni l-a retras. întreaga ordine umană nu e decât nebunie. Erasmus se ştie oprit de miile de convertiri minore pe care aparenţa' i le prescrie la propriul lui nivel.. bogăţia — sărăcie lucie."87 Este aceeaşi experienţă pe care o comentează Nicolaus Cusanus: „Când omul abandonează sensibilul. nu există niciodată nebunie decât în raport cu o raţiune. mântuind astfel lumea chiar prin nebunie89. Nicolaus Cusanus spusese îndelung în mişcarea gândirii sale. nu dinspre aparenţă spre adevăr."85 Nimic care să nu se fi cufundat în contradicţia imediată. dacă nu un abis de neraţiune? înţelepciunea lui Dumnezeu. sufletul îi devine ca dement. mişcarea prin care se încearcă detaşarea de ea pentru a accede la Dumnezeu. nici o comparaţie s-o compare.) aşa că ceea ce la prima vedere apare ca fiind moartea. precum. în aşa fel încât mişcarea nu poate fi niciodată oprită. dacă priveşti mai adânc. spre care în sfârşit îl împinge graţia divină. Măsurat pe scară mare. căci nici o concepţie nu poate concepe această înţelepciune prin care. nici un act de înţelegere s-o facă înţeleasă." Mergând spre Dumnezeu. într-un sens. apoi iarăşi spre ceea ce contestă şi neagă din nou această negaţie. dar de departe. nimic care să nu incite omul să adere spontan la propria sa nebunie. nimic. ar fi măcar o aluzie la adevăr şi oarecum forma lui vidă. Totul este el însuşi nebunie. şi toate imaginile. Secretul îşi păstrează aici toate dimensiunile de secret. dar oferindu-se astfel unor nebunii mai sumbre şi mai dezolante: „Micuţa corabie e dusă în larg. nici o proporţie ş-o proporţioneze. Epistola către Corinteni străluceşte cu un prestigiu incomparabil: „Vorbesc ca un ieşit din minţi. dimpotrivă. infamia — glorie. totul e doar Nebunie. Această răsturnare trebuie descoperită în lucrurile înseşi — răsturnare care va fi de atunci încolo fără direcţie unică. ci de la o aparenţă la cealaltă care o neagă.86 Şi tot nebunie este. omul e mai mult ca oricând expus nebuniei. este moarte. când îi putem percepe strălucirea. nimic în faţa raţiunii supreme. cu un cuvânt le vei găsi pe toate pe dos când vei deschide Silenul. raţiunea omului nu era decât nebunie. Dar raţiunea nu e nimic pentru că aceea în numele căreia este denunţată nebunia . singura care stăpâneşte fiinţa. nici termen prestabilit. Inexprimabilă printr-o expresie verbală. fiindcă ea nu e aşa decât pentru fragila raţiune a oamenilor. pierzându-şi slaba raţiune umană. în raport cu înţelepciunea. dar tot adevărul acesteia este de a face o clipă să apară o nebunie pe care s-o recuze.. drumul drept şi unic spre adevăr.."88 Şi ceea ce Erasmus ştia. la nivelul pământului. nici o măsură s-o măsoare.aparenţei. ştiinţa — neştiinţă. apare ca fiind viaţă. această implicare a contrariilor care ne ascunde. nici o formă s-o formeze. ceea ce părea a fi viaţă. urcă în el toate angoasele şi toate ispitele. Tauler evoca acest drum abandonând nebuniile lumii.sânt tot atâtea vechi teme îndrăgite de mistici. Cu alte cuvinte. în această ordine. nebunie acest abandon total în faţa voinţei obscure a lui Dumnezeu."90 Marele cerc s-a închis acum. Raţiunea lui Dumnezeu este cuprinsă în mişcarea esenţială a Nebuniei. nebunie această căutare al cărei capăt nu e cunoscut . „Doamne. e mult mai mult şi mult mai puţin: simbolul. în care şi pornind de la care pleacă toate lucrurile. şi mizeria. contradicţia nu încetează să se contrazică tot timpul. frumosul pare urât. afirmând sec că Dumnezeu a ascuns chiar şi înţelepţilor taina mântuirii. e o prăpastie prea adâncă sfatul tău.. în marea nebunie abisală care este înţelepciunea lui Dumnezeu: „Nici o expresie verbală nu poate s-o exprime. măsurat pe scară mică. şi ce e pentru el portul adevărului... Fiecare lucru arată două feţe: „(." Nebunie această renunţare la lume. nici o figură s-o figureze. în raport cu mica înţelepciune a oamenilor. raportată la adevărul esenţelor şi al lui Dumnezeu. al lucrurilor înseşi. fiind mai mult decât oricine. mai mult decât în orice altă epocă. care nu e decât nebunie.. nebunia nu este nimic: nebunia oamenilor.

pe cel mai de jos cat al aşezării şi mai depărtat de bolta cerească. în amurgul timpurilor.. chiar primit în sine. deşi nu conduce la nici o înţelepciune finală. măscăricii şi paiaţele de la bâlci şi cu care odinioară Midas al nostru l-a ascultat pe Pan"93. spune Charron. cu vietăţile cele mai amărâte din întreitele stări şi se cocoaţă cu închipuirea deasupra cearcănului Lunii. între formele raţiunii şi formele nebuniei sînt asemănări mari. dacă o urmăm ştiind că e cea a nebuniei. de altfel. a nu fi decât un vertij în care raţiunea trebuie să tacă. Nu e decît o jumătate de pas între una şi cealaltă. Trebuie să îndreptăm spre el nu urechea serioasă pe care o îndreptăm spre adevăr. „înfumurarea este boala noastră firească şi din născare. Astfel.umană se dovedeşte. Asta se vede în acţiunile oamenilor smintiţi. în orice caz. în această acceptare uşoară care e un imperceptibil refuz. Căci dacă există raţiune. decât avându-mă călăuză pe mine. slăbiciunea care îl împiedică să ajungă la adevăr şi la bine. amestec de ironie şi de complezenţă. prins şi ţinut în cea mai şubredă. dacă nu chiar în raţiune. omul este. întorcând cerul la picioarele sale."91 Aceasta este cea mai rea nebunie a omului: să nu recunoască mizeria în care este izolat. fie o formă paradoxală în care poate deveni conştientă de sine. în mocirla şi bălegarul lumii. violenţele bestialităţii sau marea luptă a Ştiinţei cu Interdicţia. ea este datoare să urmeze drumurile pe care aceasta din urmă i le trasează: „Aşadar. trebuie acceptat. A refuza această neraţiune care este j însuşi semnul condiţiei sale înseamnă a se priva de posibilitatea de a uza vreodată în mod raţional de raţiune. în acest imediat colorat şi zgomotos. această potecă esîe prin ea însăşi poteca înţelepciunii. îi serveşte raţiunii înseşi. ci cu aceea pe care o aveţi faţă de saltimbancii. mai putredă şi robită parte din a tot cuprinsul. Cea mai j plăpîndă şi năpăstuită din toate făpturile. se împlineşte mai sigur decît în lungile căutări ale adevărului ascuns însăşi esenţa înţelepciunii. ci acea atenţie uşoară. o înconjoară. Cu deşertăciunea aceleiaşi închipuiri el se socoate deopotrivă cu Dumnezeu. Aici. cea mai trufaşă. raţiunea învesteşte nebunia. chiar prin primirea pe care i-o face. fie unul dintre momentele manifestării sale. cu toate acestea. se simte şi se vede aşezată aici. fiice ale lui Jupiter. Pe furiş. sub influenţa majoră a gândirii creştine. ea nu revelează."92 Dar. 2. de facilitate şi de ştiinţă secretă care nu se lasă păcălită — pe care o îndreptăm de obicei spre spectacolele de bâlci: nu cu atenţia „pe care o arătaţi predicatorilor. Unde s-o situezi. dimpotrivă. Prostia. Ea se integrează în raţiune. nebunia nu are sens şi valoare decât în câmpul raţiunii. este delimitat marele pericol care se dezvoltase în secolul al XV-lea. chiar dacă trebuie să-i încurce pe oamenii rezonabili. dezvăluind seducţii fantastice. a acelei fatuităţi care e deopotrivă a spectatorului şi a spectacolului. când în sfârşit ajungem la ea. ele se afirmă şi se neagă una pe cealaltă. cetăţuia fericirii. să nu ştie' care parte a nebuniei e a lui. zgomotele frivole. Este cuprinsă în ciclul nedefinit care o leagă de raţiune. care o pierde pe fiecare prin cealaltă. sprijiniţi-mă puţin. în conştiinţa clară a reciprocităţii lor şi a imposibilităţii de a le separa. constituind fie una dintre forţele sale secrete. Spectacolul van. Şi neliniştitoare : cum să distingi într-o acţiune foarte înţeleaptă că a fost comisă de un nebun şi în cea mai smintită dintre nebunii că este a unui om de obicei înţelept şi măsurat: „înţelepciunea şi nebunia. Şi antrenând în . devine conştientă de ea şi o poate situa. până când dovedesc că nimeni nu răzbeşte până la înţelepciune."94 Dar această ! asemănare. Nebunia nu mai are o existenţă absolută în noaptea lumii: ea nu există decât printr-o relativitate faţă de raţiune. dar cu conştiinţa limpede a fatuităţii sale. acel vacarm de sunete şi de culori care face ca lumea să nu fie niciodată decît lumea nebuniei. sânt învecinate. Adevărata raţiune nu este lipsită de orice compromis cu nebunia.. deşi citadela pe care o promite nu e decât miraj şi nebunie reînnoită. ca una dintre formele şi poate una dintre resursele ei? Fără îndoială. salvându-le una prin cealaltă. Nebunia devine chiar una dintre formele raţiunii. care face lumea să explodeze. Nebunia nu este o putere surdă. ea se află tocmai în acceptarea acestui cerc continuu al înţelepciunii şi al nebuniei.

respingând-o. şi chiar în aparentele sale victorii. ale raţiunii. în indiferenţa lor. nu se datorează oare acest lucru „agerimii ucigătoare a minţii lui ? Acelei lumini care l-a orbit ? Acelei ascuţite şi încordate pătrunderi a minţii sale care l-a scos din minţi? Acelei iscoditoare Şi trudite cătări a ştiinţelor care l-a mânat la îndobitocire? Cea arară învrednicire a prinsorilor sufletului care l-a dus a nu mai avea nici o prinsoare. o „nebunie înţeleaptă" care primeşte nebunia raţiunii. dar în această mişcare de inserţie a nebuniei în însăşi natura raţiunii. Vizitându-l pe Tasso în delir. Jocuri de epocă barocă. Să începem cu cea mai importantă şi cea mai durabilă . văzând că raţiunea. violenţa pasiunii. raţiunea ajunge. o dublează. dar în acelaşi timp. desigur. dar astfel se apără mai bine de nebunie decât prin obstinaţia unui refuz veşnic înfrânt dinainte. Poate că acesta este secretul multiplei sale prezenţe în literatura de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi de la începutul secolului al XVII-lea. Acum. este parcă primită şi fixată în ea. la confirmarea experienţei tragice a nebuniei într-o conştiinţă critică. o „nebunie nebună" care refuză această nebunie proprie raţiunii şi care. dibaci şi dedat acelei poezii antice şi curate cum altul nu avut-a Italia de mult". în efortul său de a stăpâni raţiunea aflată în propria sa căutare. acea mare retragere a spiritului în el însuşi. prin aceasta. în munca raţiunii. care înseamnă nebunie. Nebunia nu este decât forţa sa vie şi secretă. la scopurile sale cele mai înalte. o artă care. se află acum „în acel hal de plâns. cea mai imediată dintre nebunii. căci sânt cele mai ascuţite. iar această dublare cade în cea mai simplă. semn al transcendenţei. dedublarea: pe de o parte. în fond. dar esenţial. raţiunea îşi extrage resursele cele mai ciudate? Dacă Tasso. Iată deci rolul ambiguu al acestei gândiri sceptice. se împlineşte o întreagă muncă. adevărul nebuniei nu mai înseamnă decât unul şi acelaşi lucru cu victoria raţiunii şi stăpânirea ei definitivă: căci adevărul nebuniei înseamnă să fie interioară raţiunii. aceste figuri pe care le putem găsi deopotrivă în Don Quijote şi în romanele lui Scudery. în acest sens. pentru a fi mai sigură de ea însăşi. Nu există raţiune viguroasă care să nu trebuiască să se expună nebuniei pentru aşi împlini opera: „Nu există spirit mare fără un amestec de nebunie."98 Reflecţie în care este regăsită şi reluată toată lucrarea începută o data cu Erasmus: descoperirea unei nebunii imanente raţiunii. prin care se va ajunge. Dar aici. a nebuniei sale. o învesteşte. pentru a triumfa în final asupra ei. să spunem mai degrabă al acestei raţiuni având conştiinţa vie a formelor care o limitează şi a forţelor care o contrazic: ea descoperă nebunia ca pe una dintre propriile figuri — ceea ce este o manieră de a decide asupra a tot ce poate fi putere exterioară. înţelepţii şi poeţii cei mai curajoşi şi-au îngăduit să bată câmpii şi să-şi iasă din fire uneori. desemnând-o ca un moment esenţial al propriei naturi.. o ascultă. învestită de raţiune. Dar să lăsăm deoparte deocamdată acest fenomen şi să arătăm. din chiar această nebunie. să fie o figură. sânt instrumentele cele mai periculoase.97 Puţin câte puţin. Iar dincolo de Montaigne şi de Charron. îi recunoaşte drept de cetate şi se lasă pătrunsă de forţele ei vii. pe de altă parte. o forţă şi un fel de nevoie momentană a acesteia. „poetul cel mai iscusit. trăind dincolo de viaţă". dar. ireductibilă ostilitate. prin ea. mai mult decât orice. este infinit de aproape de cea mai profundă nebunie: „Cine nu ştie cât de nebănuit se alătură nebunia celor mai înălţate avântări ale unui suflet neatârnat şi faptelor unei virtuţi mai presus de tot neasemuite?" Dar aici e loc pentru o paradoxală admiraţie. de asemenea.mişcarea ei cele mai mari violenţe ale nebuniei. de admiraţie. cea mai închisă. chiar acolo unde îşi poate atinge culmile. o înconjoară. recunoaşte prezenţa nebuniei. pornind de aici. Ciudă. raţiunea se manifestă şi triumfă.. în Regele Lear şi în teatrul lui Rotrou sau al lui Tristan l'Hermite. vedem desenându-se curba reflecţiei lui Pascal: „Oamenii sânt atât de obligatoriu nebuni. ea plasează nebunia în inima propriei sale lucrări. Căci oare nu acesta e semnul că. nici suflet?"95 Dacă nebunia sancţionează efortul raţiunii e pentru că ea făcea deja parte din acest efort: vivacitatea imaginilor. încât a nu fi nebun înseamnă a fi nebun de un alt fel de nebunie. apoi. Montaigne e cuprins mai degrabă de ciudă decît de milă. nebunia se trezeşte dezarmată şi aceleaşi vremuri sânt deplasate. ca şi în gândire."96 Nebunia este un moment dur.

regăseşte. se crede Dumnezeu. actul V. aici nu e decât o critică uşoară a romanelor de invenţie. compromise ciudat unele de altele într-o himeră comună. Sir Politik would be.| în inima oricărui om. dezordinile inimii. IV. scena II. El moşteneşte vechea Philautia a lui Erasmus. De pildă. cap. răvăşite şi tulburate. ea dezvăluie adevărul. nu are altă ieşire decât demenţa. Dar ne] bunul nu se identifică cu un model literar. In aparenţă. în vârtejul fantasmelor sale. dincolo de ea. Trăsăturile sale au fost fixate o dată pentru totdeauna de Cervantes."100 Nebunie în care sânt puse în discuţie valorile unei alte vârste. "*' Saint-Evremond. iar în interiorul speciei narative. dar în care se reflectă de asemenea. 99 Ideea este foarte frecventă în secolul al XVI-lea. dragostea merge mai departe în vidul delirului. al lui. lăsată singură cu sine. care are tot atâtea chipuri câte caractere. o pedantă care crede că poate judeca totul în termeni de comedie. Capriciul Pictorilor. Nemăsurată nebunie. „Inventarea artelor o datorăm imaginaţiilor dereglate. în Melite. Astfel. un Amator de versuri ignorant. Dragostea decepţionată în excesul ei. satiră a romanelor fantastice (ca în La Fausse Clelie de Subligny. al domnului de Richesource în Sir Politik. Veridică pentru că vinovatul încearcă. în episodul din Julie d' Arviane). ţipetele vorbesc pentru conştiinţa ei. se vede deja urmărit de Eumenide şi condamnat de Minos. ea e. un Bogat imaginar. de asemenea. infra. dar bombastic. urât. toate formele. raportul imaginar pe care îl întreţine cu sine. în aceste cuvinte smintite care nu mai pot fi stăpânite. Poeţilor şi Muzicienilor nu este decât un nume îndulcit cu politeţe pentru a exprima Nebunia lor. Această pedeapsă este şi o îmblânzire. dar. . dragostea nebună era mai mult dragoste decât nebunie. ea răspândeşte asupra ireparabilei absenţe mila prezenţelor imaginare. la celălalt devine fantasmă. nebunia. şiretlicul scriitorului este primit cu toată naivitatea ca figură a realului. In sfârşit. Atâta timp cât avea un obiect. prin dezordinile spiritului. în himerele sale. Ea pedepseşte. în fine o alta care se crede eroină de roman. Chiar în puncteleei extreme. cu lanţurile de picioare. reinterpretări ale unui episod anume (Les Folies de Cardenio. delirul Lady-ei Macbeth dezvăluie „celor care n-ar trebui să ştie" cuvintele care mult timp au fost murmurate „doar pernei surde"103. ceea ce va fi pentru eternitate durerea pedepsei sale: Eraste. printr-o adeziune imaginară care îi permite să-şi atribuie toate calităţile. deoarece crima ascunsă în ochii tuturor apare în noaptea acestei stranii pedepse . tainicul ei adevăr. Cf. ci cu el însuşi. o fată care se crede iubită de toţi. chiar şi cele mai distante. Himerele trec de la autor la cititor. Pedeapsa unei pasiuni prea abandonate violenţei sale? Desigur. licenţiatul din Osuna car se credea Neptun. ultimul tip de nebunie: acela al pasiunii disperate. toatei virtuţile sau puterile cu care nu e prevăzut. dar ceea ce era fantezie la primul. şi poate că şi în legătură cu comunicarea neclară între invenţia fantastică şi fascinaţiile delirului. într-o manieră mai puţin directă. Pwtea a doua. sânt o variaţiune pe tema „Cavalerului Zdrenţăros" din Sierra Morena) sau. e cea mai puţin radicală dintre nebunii. Tot lumii morale îi aparţine şi nebunia dreptei pedepse. Foarte aproape de cea dintâi este nebunia trufiei goale. A o denunţi este primul şi ultimul element al oricărei critici morale. o întreagă nelinişte în legătură cu raporturile dintre real şi imaginar în opera de artă. se admiră. e bogat. Sărac. în măsura în care. Veridică. Dar tema este reluată cu insistenţă: adaptări directe (Don Quichotte de Guerin de Bouscal se joacă în 1639. ale unei alte arte. în ea sânt zămislite cele mai banale dintre defectele sale. Dar are şi alte puteri: pedeapsa pe care o aplică se multiplică pe ea însăşi. Dreptatea acestei nebunii constă în aceea că e veridică. îşi spune. mai ales după Rousseau.— pentru că secolul al XVIII-lea îi va recunoaşte încă formele.10 Sau destinul ridicol al celor şapte personaje dii Les Visionnaires. mai ales dragostea înşelată de fatalitatea morţii. Chateaufort în Le Pedant pue. îşi oferă propriul sens. ambiţii şi necesare iluzii există în lume. ale unei alte morale. doi ani mai tîrziu i se joacă Le Gouvernement de Sancho Panga). de Pichou. pedepsind. foarte puţin şterse99: nebunia prin identificare romanescă. ale imaginaţiei umane. P* care lectura romanelor sau spectacolele de teatru îl fac să înnebunească.

Funcţia sa dramatică nu subzistă decât în măsura în care avem de-a face cu o falsă dramă: formă himerică în care nu e vorba decât de greşeli presupuse. de preferinţă. Şi sînt. dar care în realitate n-a antrenat nici o moarte reală. decât ai unei experienţe critice şi morale a Neraţiunii care se dezvoltă totuşi chiar în epoca lor. în La Folie du sage. nebunia va triumfa încă o dată — adevăr etern în chiar derizoriu. un loc median. vidul care o umple este „o boală ce depăşeşte ştiinţa mea". Fără îndoială. regăsită în sfârşit de Ofelia. „iar unul din semnele după care înţeleseră că nu mai avea mult de trăit fu faptul că se schimbase atât de lesne dintr-un smintit într-un om în toate minţile". . e pentru o dublă crimă pe care ar putut-o comite. formele care ţin de trufie şi de toate capriciile imaginarului. nebunia ocupă totdeauna un loc extrem. Nebunia. Dar această bruscă înţelepciune a nebuniei sale e oare altceva decât „o nouă scrânteală care l-a lovit"? Echivoc reversibil la infinit. ci numai: în ironia iluziilor sale. forma care se şterge. cum spune doctorul în legătură cu Lady Macbeth. în acest început de secol al XVII-lea. dincolo de sfârşitul unei vieţi care totuşi se eliberase di nebunie chiar prin acest sfârşit. mai degrabă martori ai unei experienţe tragice a Nebuniei. e delirul lui Ariste în La Folie du sage. ei refac legătura cu un sens care e în curs de dispariţie şi a cărui continuitate nu va mai exista decât în noapte. iar în literatura de la începutul secolului al XVII-lea ocupă. în Melite. în sfâşierea absolută care o deschide spre lumea cealaltă. în experienţa literară a nebuniei. care nu poate fi tranşat în ultimă instanţă decât prin foarte. Dacă Ariste. nu poate fi pusă în legătură decât cu aparenţa unei crime sau cu iluzia unei morţi. Cu ironie. La Cervantes sau Shakespeare. Dar acestea sânt modele înalte. ce. Bucuria blândă. nebunia este totodată viaţa neperisabilă a morţii: „Zace-aici hidalgul care / De viteaz ce a fost. spre moarte. pe care imitatorii lor le deviază şi le dezarmează. Nimic nu o duce vreodată nici la adevăr. se pare. pe care ar fi vrut s-o comită. se vede urmărit de Eumenide şi târât în faţa lui Minos. ea autorizează manifestarea adevărului ş: întoarcerea liniştită a raţiunii. moartea lui Don Quijote are loc într-un peisaj liniştit. Dar numai comparându-le opera şi ceea ce ea susţine cu semnificaţiile care apar la contemporanii sau imitatorii lor vom putea descifra ceea ce e pe cale să se petreacă. este o moarte în care cei ce se iubesc nu vor mai fi niciodată despărţiţi. de aici. ea formează astfel mai degrabă intriga decât deznodământul. deci prefăcătorie. de dispariţii destinate regăsirilor. În opera lui Shakespeare. viaţa lui smintită îl urmăreşte şi nu îl imortalizează decât prin demenţă."106 Dar foarte curând nebunia părăseşte aceste regiuni ultime în care Cervantes şi Shakespeare o situaseră. ci doar de mila divină.ultima clipă a reluat legăturile cu raţiunea şi cu adevărul. a-nvins / Moartea însăşi. Aceasta pentru că nu mai este considerată în realitatea sa tragică. Dar e mai ales amara şi dulcea demenţă a Regelui Lear. mai degrabă peripeţia decât iminenţa ultimă. Dar nici moartea nu aduce liniştea. în vorbele ei goale. Dincolo de timp. Este ultimul cântec al Ofeliei. Nebunia e privată de seriozitatea ei dramatică: ea nu e pedeapsă sau disperare decât în dimensiunea erorii. / Că viaţa de i-a stins / Să-ucidă nu e-n stare. este pentru că aceasta nu e realmente moartă. fără îndoială. de crime iluzorii. Ea nu se îndreaptă decât spre destrămare şi. când Eraste. Deplasată în economia structurilor romaneşti şi dramatice. şi unul şi celălalt. nici la raţiune. cântecul ei smintit e tot atât de aproape de esenţial ca şi „ţipătul de femeie" care anunţă de-a lungul coridoarelor castelului lui Macbeth că „Regina a murit"105. în sensul că e fără scăpare. Nebunia disipată nu poate fi decât unul şi acelaşi lucru cu dimineaţa sfârşitului. înnebuneşte la vestea că fiica sa a murit. care în . în cea a lui Cervantes. Deşi duce la moarte. nebuniile care se înrudesc cu moartea şi cu crima. Dintr-o dată nebunia Cavalerului a devenit conştientă de sine şi în propriii ochi se descompune în prostie. ci imagine a pedepsei. nu e vanitate. nu se reconciliază | cu nici o fericire. e deja plenitudinea morţii: o nebunie care nu are nevoie de doctor. Ea nu e pedeapsă reală.în paradoxul bucuriei inocente sau în eroismul stăruinţelor nesăbuite. apărută în secolul al XV-lea.

toate şiretlicurile acumulate de erou pentru a-i înşela pe ceilalţi s-au întors împotriva lui. Perspectiva adevărată a dramei e conturată prin tronpe-Tctil. Această bruscă vivacitate. Sensul lui e în orice caz altul. teatrul îşi dezvoltă . înrudirea lor era de multă vreme o temă filozofică şi Medicală (cf. prin neutralizarea reciprocă a celor două prefăcătorii. în final. O parte din interpreţi trebuie să joace roii spectatorilor. Altfel spus. pe de altă parte. iar cealaltă rolul actorilor. acest hazard al gesturilor şi al cuvintelor. ea e falsa sancţiune a unei false încheieri. a nebuniei îşi bate joc autorul lucrării L'Ospital des fous cînd reprezintă un cuplu de îndrăgostiţi care. indică o falsă concluzie. Nebunia este marele trompe-l'ceil în structurile tragicomice ale literaturii preclasice. Ea maschează sub greşeală lucrarea secretă a adevărului. distruge atitudinile şi boţeşte draperiile — în timp ce firele sânt ţinute mai strâns — este chiar tipul de trompe-l'ceil baroc. în nebunia în care îl izolează greşeala. Dar este de asemenea forma cea mai riguros necesară de quiproquo în economia dramatică: nu are nevoie de nici un element exterior pentru a ajunge la deznodământul veritabil. fără să vrea. căci dacă ea creează o culme a iluziei. ea este. iar el a fost prima victimă crezând că e vinovat de moartea rivalului său şi a amantei sale. Dublu joc în care fiecare element este el însuşi dedublat formând astfel schimbul reînnoit dintre real şi iluzie care este chiar sensul dramatic al nebuniei. jocul şi mimica actorului în timp ce este. rigoarea arhitecturii se ascunde sub amenajarea abilă a acestor violenţe dereglate. HI). adevărul iese la lumină în şi prin nebunie care. şi în acelaşi timp iniţiere în ceea ce va apărea drept reconciliere cu raţiunea şi adevărul. moartea drept viaţă. îi e de ajuns să-şi împingă iluzia până la adevăr. în care nişte Actori care nu suntem noi şi totuşi suntem interpretează o Pastorală. dar ea e atât de mare încât sânt obligat să cred că o vraja le ia minţile. Dar în delirul lui. îşi reproşează faptul de a fi inventat o întreagă corespondenţă amoroasa. destinul tragic al personajelor şi pornind de la care se refac în mod real liniile ce conduc spre fericirea regăsită. acest vânt de nebunie care. iluzia se destramă chiar pornind de la ea. Trebuie deci. le busculează. De această funcţie. într-o criză de demenţă simulată. în prologul piesei lui Scudery. ca şi pe voi. plină de un tainic reînceput. teatrul teatrului. în ea se stabileşte echilibrul. să simuleze. că aici este oraşul Lyon. vrând să facă.107 Iar Scudery ştia bine acest lucru. de fapt. dar prin virtutea ei proprie face să iasă la iveală adevărata problemă care atunci poate fi într-adevăr dusă până la capăt. visul totuşi pare ceva mai tardiv. în Melite. în centrul ei mecanic. pe de o parte să se prefacă a lua decorul drept realitate. pentru a scăpa de urmăritori. personajul începe involuntar să descurce iţele. concluzie simulată. Ea marchează punctul spre care converge. se prefac nebuni şi se ascund printre smintiţi. de exemplu. jocul drept viaţă. cea mai totală de quiproquo: ea ia falsul drept adevăr. în ironia aparentei sale dezordini. cât şi efect. cap. sub dezordinea simulată. Nebunia este forma cea mai pură. spune Mondory. un actor care joacă. provocată de iluzia unui deznodământ. travestită în băiat. Astfel. şi nu induce în eroare ca nebunia care. în aparenţă. acolo e o ospătărie şi dincoace un Jeu de Paume. în chiar mijlocul structurii. ce fel de extravaganţă este astăzi aceea a prietenilor mei. sparge liniile. e singura care lămureşte. ambiguă şi centrală. în realitate. deoarece realitatea care îl animă nu e a reconcilierii. reala încurcătură căreia îi este atât cauză.Şi totuşi această absenţă a seriozităţii nu o împiedică să fie esenţială — într-o măsură mai mare decât era. fata. în a sa Comedie des comediens. dar ea maschează acest echilibru sub norul iluziei. dă impresia că se crede fată — ceea ce şi este în realitate — spunând astfel. şi-a situat dintr-o dată piesa în jocul. Ar trebui făcut un studiu structural al raporturilor dintre vis şi nebunie în teatrul secolului al XVII-lea. adevărul. el spune. adevărul care. şi cel mai rău lucru e că ei încearcă să ne facă şi pe noi să ne pierdem capul. în timp ce realmente ei joacă într-un decor real."108 În această extravaganţă. partea a Ii-a. ca element esenţial al structurii dramatice. îndrăgostita drept Erinie şi victima drept Minos. Vor să mă convingă că nu sânt într-un teatru. „Nu ştiu. Acuzându-se. va triumfa. dintr-o dată. ci a împlinirii tragice. bărbatul drept femeie.

ale omului şi ale morţii. pentru serbările.". . Lesdiguieres. pe echivocul realului şi al iluziei. ]'ai vu de ces folles bourrues Chanter injures dans Ies rues. un băţ de trestie. care uneşte şi totodată desparte adevărul şi aparenţa. limbajul dedublat al înţelepciunii : „. Şi îl admir pe acest biet nevoiaş. Marea ameninţare ce plutea la orizontul secolului al XV-lea se atenuează. iată-i apoi pe „nebunii beţi". Ce pauvre fou. Să nu ne mirăm dacă o regăsim atât de des în ficţiunile romaneşti şi teatrale. cât şi ale femeilor. Spitalul Nebunilor incurabili în care sânt deduse punct cu punct toate nebuniile şi maladiile spiritului. este umbră şi lumină. în sens strict. dar e anii mat de „inspiraţia lui Dumnezeu şi a îngerilor""2. fără vreun resort sau vreo rotiţă întreagă în cap""'. ce vrea să facă / Cu aşa multe zdrenţe? / Am văzut smintite ursuze / Cântând injurii pe străzi. pe toată această ţesătură infinită. Reţinută şi menţinută. mai cunoscut sub numel „d'Angoulevent". lucrare pe cât de utilă pe atât de odihnitoare şi necesară deprinderii adevăratei înţelepciuni. lupi solitari şi avizi. avocatul lui declară şi certifică „un cap scobit.Multe alte personaje prezente în cea de-a paisprezecea satiră a lui{ Regnier.. un creier tulburat. la rândul ei. Scânteiază.. nu va mai fi niciodată acea limită incertă şi absolută.. Ea face acum parte dintre măsurile raţiunii şi din lucrarea adevărului. pe toate jocurile aparenţei. Ascunde şi arată. Stăpânită. în Remontrance sur le reveil de Maître Guillaume. Subzistă unele forme.. în 1602 el îşi publică sau i se publică — operele. vedem apărând tema literară a „Spitalului Nebunilor".. Fiecare formă de nebunie îşi găseşte aici locul rezervat. ci spital. în strania ei trecere. Nebunia a încetat să mai fie. la limitele lumii. înseamnă nebunie. este un protejat al familiile Crequi.. que veut-il faire D'un si grand nombre de haillons?. figură centrală şi indulgentă. întunecaţii melancolici care cutreieră satele. declară că „spiritul lui s-a înălţat până în anticamera celui de-al treilea grad al lunii". Francois Colletet a întâlnit-o de mii de ori: J'apercois. reuniunile şi discursurile lor. o figură a escatologici. care e acela de a fi iluzie. rosteşte.. exprimă. Iat-o ancorată solid în mijlocul lucrurilor şi al oamenilor. dans cette avenue Un innocent suivi d'enfants. însemnele şi zeul protector: nebunia frenetică şi flecară. nebunia îşi menţine toate aparenţele domniei. Să nu ne mirăm văzând-o cum hoinăreşte pe străzi. la suprafaţa lucrurilor şi la lumina zilei. Admire aussi ce pauvre here. Bouillon. în care îşi avertizează cititorul că „nu ştii nici să citească. „nebunii goliţi de memorie şi de înţelegere". titlu care îi este contestat de Valenti le Comte şi Jacques Resneau: pamflete.] Nebunia conturează o siluetă foarte familiară în peisajul social.. după cum spune Brascambille. într-o ordine perfectă.. care îşi ia numele de „Comte de Permission". un bostan vânturat. internarea este deja continuarea îmbarcării. lipsit de bun-simţ.. Acolo fiecare cap vid. „nebunii aţipiţi şi pe jumătate morţi" „nebunii vânturaţi şi goliţi de creier". atât ale bărbaţilor. Peste lumea pe care o brăzda în lung şi în lat sclavia liberă a Corăbiei sale cade uitarea: ea nu va mai merge dinspre un dincoace de lume spre un dincolo de ea. procese. . se agita sub privirea Minervei. Nu mai e barcă. Nemours. stăpân al metamorfozelor animale. Elogiul Raţiunii. acum transparente şi docile. Bluet d'Arberes.. La mai mult de un secol după destinul „bărcilor nebuniei".. simbolizată de un nerod cocoţat pe un scaun. Pierre DupuisJ despre care vorbeşte Regnier în a şasea satiră a sa113. spune adevărul şi minciuna. Toată această lume a dezordinii. pledoarii. nici să scrie şi n-a învăţat asta niciodată". este. Aşa apare experienţa clasică a nebuniei. care se declară Prinţul Proştilor. mereu reluată. Apar dispute pentru sau contra lui Nicolas Joubert. el însuşi..no [Văd venind pe acest drum / Un nevinovat urmat de copii. prin exemplu.. Apare un nou şi foarte viu interes pentru vechile confrerii ale proştilor. Ceea ce. fixat şi ordonat după adevărata raţiune a oamenilor. /. Mizează. puterile neliniştitoare care animau pictura lui Bosch şi-au pierdut violenţa. noaptea asupra căreia îşi fixase privirile şi din care se năşteau formele imposibilului s-a risipit. „un arhinebun cu robă lungă"114. figură deja precară a acestei vârste baroce. / Acest biet nebun. inevitabilul cortegiu al raţiunii. mereu ruptă.adevărul. contradicţia şi ironia. în acest „Spital". îl au drept zeu pe Jupiter. formând cortegiul.

esenţială nu pentru obiectul gândirii. semn ironic care tulbură reperele realului şi] himericului. Cât despre vis. chiar prin gândire. ci imposibilitatea de a fi nebun. dar nebunia este exclusă' de . încât ei afirmă necontenit că sânt regi.neînsemnate şi mai depărtate". Când cred că am corp. Nici somnul populat din imagini. iar eu însumi n-aş părea mai puţin nebun dacă aş lua vreo pildă de la ei". Nu permanenţi unui adevăr este cea care garantează gândirea împotriva nebuniei. să plăsmuiască „din cele mai neobişnuite forme.. întrucât „sânt smintiţi. forţa iluziilor lor lasă totdeauna un rest de adevăr. dar nu poate nici să creeze. poate. abia păstrând amintirea marilor ameninţări tragice viaţă mai curând tulbure decât neliniştită. dar i-a stăpânit violenţa. agitaţie derizorie în societate. căci nebunia e tocmai condiţia de imposibilitate a gândirii: „N-aş părea mai puţin nebun. Descartes întâlneşte nebunia alături de vis şi de toate formele de eroare. în schimb.. va fi transformată de epoca clasică printr-o ciudată lovitură de forţă. el poate. chiar şi în gândirea unui nebun. dar nu deoarece cutare lucru. vis şi greşeală pe de altă parte."3 În economia îndoielii.. fie că sânt înveşmântaţi în purpură când de fapt sânt goi. Această posibilitate de a fi nebun nu riscă oare să-l deposedeze de propriul corp. Pentru nebunie e altfel. în inima lucrurilor şi a oamenilor. Oricât de înşelătoare ar fi."1 Dar Descartes nu evită pericolul nebuniei aşa cum ocoleşte eventualitatea visului sau a greşelii. identificându-ne cu subiectul care visează pentru a găsi „vreun motiv de îndoială": adevărul încă apare ca o condiţie de posibilitate a visului.] CAPITOLUL II Marea închidere Compelle intrare Nebunia căreia Renaşterea tocmai i-a eliberat glasurile. Dar noi cerinţe sînt pe cale de a se naşte: J'ai pris cent et centfois la lanterne en la main Cherchant en plein midi. că stau lângă foc. Ea se află acolo. ci pentru că eu." Ele sânt atât de puţin prefăcute. Putem presupune că: visăm. Nu poţi presupune. când de fapt sânt cât se poate de săraci. nici să compună de la sine aceste lucruri >. încât le asigură viselor verosimilitatea . pericolele sale nu compromit demersul: nici esenţialul adevărului său.Această lume de la începutul secolului al XVII-lea este în mc straniu o gazdă bună pentru nebunie. îmbrăcat cu o haină de iarnă"2. visuri sau iluzii sânt depăşite în chiar structura adevărului. Situaţia lor e diferită în raport cu adevărul şi cu cel care îl caută. aşa cum îi permitea să se desprindă dintr-o eroare sau să iasă dintr-un vis. că eşti nebun. nu pot fi nebun. nici conştiinţa clară că simţurile se înşală nu pot duce îndoiala până în punctul extrem al universalităţii sale.'15[Am luat de sute şi sute de ori felinarul în mână / Căutând în plină] zi. sânt oare sigur că deţii un adevăr mai ferm decât cel care îşi imaginează că are corpul de sticlă? Fără îndoială. precum şi întinderea ei.. ca şi imaginaţia pentru pictori. nu m-aş asemui cu nu ştiu care nebuni. nu poate fi fals. nu pot să altereze decât„lucrurile foarte puţin sensibile şi foarte îndepărtate". sau conştiinţa poate adormi în vis? „Şi în cel fel s-ar putea oare tăgădui că mâinile acestea şi întreg corpul de faţă sânt ale mele? Doar dacă. ori că sânt alcătuiţi din sticlă. Pe drumul îndoielii. „să ne închipuim prin urmare că dormim" adevărul nu va aluneca în întregime în noapte. mobilitate a raţiunii. sirene şi satiri". că toată fiinţa lor e un dovleac. ale căror creiere sânt atât de tulburate de aburul apăsător al fierei celei negre. aşa cum lumea de afară se poate ascunde în eroare. simţurile. există un dezechilibru fundamental între nebunie pe de o parte. să admitem ci ochii ne decepţionează.inevitabile mărci ale unui adevăr pe care visul nu ajunge să-l compromită. fie că au capul de argilă. ci pentru subiectul care gândeşte. a căror aranjare face posibile imaginile fantastice: „De soiul acesta par a fi natura corporală îndeobşte. „că mă aflu aici. care gândesc. de fapt.

ca experienţă de gândire. se ştie că nebunii. Când Montaigne îl întâlnea pe Tasso. şi nu este mai vădită nebunie pe lume. momit de acele nebunii"? Omul care gândeşte este oare la adăpost de aceste extravaganţe? „Eram tot atât de plâns eu însumi. decât să le aduci a fi măsurate după cuprinderea şi putinţa noastră. Dar nu lipseşte mult ca istoria unei ratio ca aceea a lumii occidentale să se epuizeze în progresul unui „raţionalism". Descartes a dobândit acum această certitudine şi nu renunţă la ea: nebunia nu-l mai poate atinge. Wagnitz. a unei Raţiuni neraţionale. desigur. Ar fi o extravaganţă presupunerea că eşti extravagant. ghidată întotdeauna de lumina lucrurilor adevărate. chiar dacă e mai secretă. se exclude din proiect. în celulele închisorilor. pentru a dispărea în el. Aşa cum în curând va fi exclus ca el să nu gândească şi să existe. cu ele. Dacă omul poate fi oricând nebun. De-acum nebunia este exilată. dar ea alungă nebunia în numele celui care se îndoieşte şi pentru care nu există neraţiune mai mare decât a nu gândi şi a nu fi. să compromită raporturile subiectivităţii cu adevărul. a unei raţionale Neraţiuni. pericolul nebuniei a dispărut din chiar exerciţiul Raţiunii. Astfel. un ansamblu de instituţii. după: Eseuri. nici ce sens avea această învecinare care părea că atribuie aceeaşi patrie săracilor. care nu ţin de o experienţă filozofică. îndoiala lui Descartes desface farmecele sensului. se va observa că erau amestecaţi cu populaţia din workhouses sat Zuchthăusern. vor fi descoperiţi în sălile Spitalului general. şomerilor. ea e făcută. Cel despre care vrem să vorbii aparţine unei suprafeţe culturale foarte largi. ca exercitare a suveranităţii unui subiect care se pune în situaţia de a percepe adevărul. desigur. Tuke. Acesta este al doilea aspect al evenimentului clasic pe care ar trebui să-l evidenţiem. din acea Mişcare prin care Neraţiunea s-a înfipt în terenul nostru.lea îi vor întâlni pe nebuni între zidurile . gândirea. Problematica nebuniei — aceea a lui Montaigne — este modificată chiar prin acest lucru. niciodată nu eşti sigur că nu eşti nebun: „De ce nu ne vine aminte multa întâmpinare ce aflăm noi în sinea judecăţii noastre?"5 Or. alte pericole decât iluzia. traversează peisajele visului. S-a trasat o linie de departajare care în curând va face imposibilă experienţa. nebunia se implică pe ea însăşi şi. O serie de date îl semnalează foarte precis şi. Începând cu Pinel. si ştie mai puţin că mai mult de unu la sută dintre locuitorii Parisului s-au văzut închişi în ele după câteva luni. nici de dezvoltările ştiinţei. Non-Raţiunea secolului al XVI-lea forma un fel de pericol deschis ale cărui ameninţări puteau oricînd. într-o manieră aproape imperceptibilă. îl trădează mai multe semne. pentru gândirea clasică. Se ştie că secolul al XVII-lea a creat vaste case de internare. timp de un secol şi jumătate. Calea îndoielii carteziene pare a mărturisi că în secolul al XVII-lea pericolul se vede îndepărtat. n-avea certitudinea că o gândire nu putea fi frecventată de neraţiune. atât de familiară Renaşterii. A fost luată o anume hotărâre." Şi ce raţiune l-ar putea face judecătorul nebuniei? „Judecata m-a învăţat că înlăturarea hotărâtă a unui lucru crezut înşelător şi cu neputinţă a fi înseamnă a-ţi dărui întâietatea să fi ajuns cu mintea ta a cunoaşte marginile şi hotarele vrerii lui Dumnezeu şi ale puterii maicii noastre Firea. nu poate fi smintită. corecţionarilor şi smintiţilor. Pinel şi psihiatria secolului al XIX. nebunia trasează un drum al îndoielii foarte frecventat încă din secolul al XVI-lea. Nu totdeauna eşti sigur că nu visezi.subiectul care se îndoieşte. prin urmare. dar şi pentru a prinde rădăcini. Se ştie că puterea absolută ( a făcut uz de ordinele regale şi de măsuri de întemniţare arbitrarei se ştie mai puţin ce conştiinţă juridică putea să anime aceste practică. Şi poporul? „Bietul popor. între Montaigne şi Descartes a avut loc un eveniment: ceva în legătură cu instaurarea unei rado. este raţiunea însăşi. Dar niciodată nu s-a întâmplat să fie precizat cu claritate care era statutul lor acolo. au fost supuşi regimului acestei internări şi că într-o zi. de drept cel puţin. dar decisivă. într-o măsură destul de mare. iar nebunia este plasată în afara domeniului de apartenenţă în care subiectul deţine drepturile sale de adevăr: acest domeniu care. Iat-o plasată într-o regiune de excludere de care nu va scăpa decât parţial în Fenomenologia spiritului."4 Dintre toate celelalte forme ale iluziei. Aceasta este limitată la o deplină posesiune de sine în care nu poate întâlni alte piedici decât eroarea.

a Spitalului general. ele vor fi executate în forma şi conţinutul lor. un fel de entitate administrativă care. nu fără a-şi face un titlu de glorie din a-i fi „eliberat". „I-am văzut goi. pentru că internarea alienaţilor este structura cea mai vizibilă în experienţa clasică a nebuniei şi pentru că ea va fi sămânţa scandalului. în politica asistenţei. fără să existe drept de apel la ordonanţele date de ei pentru tot ce e înăuntrul numitului Spital. neavând decât paiele pentru a se apăra de umezeala rece a podelei pe care stau întinşi. jurisdicţie fără apel. care îşi exercită puterile nu numai în clădirile Spitalului. nebunia a fost legată de acest tărâm al internării şi de gestul care i-1 desemna drept locul ei natural. nici de vreunul dintre marii noştri ofiţeri. pe care luxul guvernelor! le întreţine cu mari cheltuieli în capitale. Alienaţii găsiţi de Pi la Bicetre şi la Salpetriere aparţin acestei lumi. a ordinii monarhice şi burgheze care se organizează în Franţa chiar în ac epocă. decretul de înfiinţare. lanţuri. corecţie şi pedeapsă asupra tuturor săracilor din Paris. instituţia Marelui Capelan al Regatul] care reprezenta altădată. judecată. fără aer. casa de la Savonnerie. „Casa şi Spitalul Pitie. valizi sau invalizi. reconstruit sub domnia precedentă pentru a adăposti un arsenal7. drept de execuţie în faţa căruia nimic nu poate prevala — Spitalul general este o ciudată putere stabilită de rege între poliţie şi justiţia la limitele legii: al treilea ordin al represiunii. care l-a plasat sub uni autoritate a guvernului civil. de orice calitate şi origine şi în orice stare ar fi. fără lumină. ci pe tot cuprinsul Parisului. atât în afara cât şi înăuntrul Spitalului general. Casa şi Spitalul Scipion. Să luăm faptele în formularea lor cea mai simplă."9 Toate sânt acum afectate săracilor din Paris „indiferent de sex. de a-i găzdui."11 Directorii numesc la rândul lor un doctor cu un salariu de 1 000 de livre pe an. grădinile. alături de puterile deja constituite şi în afara tribunalelor. dar ar putea sau ar merita să şi-1 găsească. el are sediul la Pitie."6 Putem avea drept reper o dată: 1656. şi — să nu uităm — acolo îi voi lăsa. aşezat în mahalaua SaintVictor. poliţie. Este vorba de a-i primi. decide. un lucru este clar: Spitalul general nu e un asezământ medical. la buna îngrijire. Diverse aşezăminte care există deja sânt grupate sub o administraţie unică: Salpetriere. Această grijă este încredinţată unor directori numiţi pe viaţă. medierea ecleziaşti. de conducere. comerţ. Rege decretează: „înţelegem să fim păstrătorul şi protectorul numitul Spital general ca fiind ctitoria noastră regală şi totuşi el să nu depindă în nici un fel de Marele Capelan. Bicetre. la I ordinea generală a celor care nu şi-au putut găsi locul aici. La prima vedere. trebuie de asemenea vegheat la subzistenţa. clădirile şi construcţiile care depind de ele. începând cu secolul al XVII-lea. cu toate locurile. abandonaţi supravegherii lor brutale. asupra tuturor acelora care ţin de jurisdicţia lor: „Ei au deplină putere de autoritate. Este o instanţă a ordinii. se pomeneşte dintr-o dată scoasă din circuit. El e mai curând o structură semijuridică. şi spirituală. ci să fie complet . acoperiţi de zdrenţe. „In acest scop directorii vor avea: stâlpi. bolnavi convalescenţi. ca şi Refuge. I-am văzut lăsaţi în seama unor adevăraţi temniceri. închişi în văgăuni unde ţi-ar fi teamă să închizi fiare feroce. pentru care. Din capul locului. în ciuda oricăror interdicţii şi intervenţii. atunci când această experienţă va dispărea din cultura europeană. la Paris."12 Suveranitate aproape absolută. pe care Ludovic al XlII-lea voise să îl dea comandamentului Saint-Louis pentru a face din ea un azil de bătrâni destinat Invalizilor armatei8. În funcţionarea ori în descrierea sa Spitalul general nu se îi rudeşte cu nici o idee medicală. judecă şi execută. fără apă care să le stingă setea şi fără lucrurile cele mai necesare vieţii. este vorba doar de o\ reformă — doar o reorganizare administrativă. loc si vârstă. Este legat direct de puterea regală. dar trebuie să viziteze fiecare dintre casele Spitalului de două ori pe săptămână. I-am văzut hrăniţi îi mod grosolan. murdare. de a-i hrăni pe cei care se prezintă singuri sau pe cei care sânt trimişi de autoritatea regală sau judiciară. în ciuda oricăror împotriviri sau apeluri făcute sau ce ar putea fi făcute şi fără a renunţa la ele. infecte. închisori şi beciuri în numitul Spital general şi locuri de care dispun după cum cred de cuviinţă. de administraţie. curabili sau incurabili"10. cât despre cele care vor interveni pentru ce se întâmplă în afară. nu va fi altfel.azilurilor. I-am văzut în adăposturi strimte.

al Curţii de Conturi.20 Nu departe de Paris. Vincent de Paul reorganizează Saint-Lazare. marcată de lecturi. cea mai importantă dintre fostele leprozerii din Paris. Dar foarte curând ei sânt dublaţi de arhiepiscopul di Paris.18 Chiar dacă a fost ţinută în mod deliberat la distanţă de organizarea spitalelor generale — prin complicitatea dintre puterea regală şi burghezie19 — Biserica nu rămâne totuşi străină mişcării. sânt încă ţinute de ordine religioase."15 Această structură specifică ordinii monarhice şi burgheze. . burghezia lyoneză organizase deja în 1612 aşezământ de caritate care funcţiona într-un mod analog. creează chiar congregaţii care îşi propun scopuri în mare măsură analoage celor ale Spitalului general. ducesa de Bouillon le donase clădiri şi beneficii ale leprozeriei înfiinţate în secolul al XIV-lea de Thibaut de Champagne. iar la diferite ore ale zilei. De atunci „Marele Birou nu mai are decât rol deliberativ. îşi în tinde în curând reţeaua în toată Franţa. la Château-Thierry. Pe toată suprafaţa Franţei se deschid spitale generale: în ajunul Revoluţiei vor exista spitale în 32 de oraşe de provincie. el face.. de slujbe. totuşi se întâlnesc uneori în ele un fel de asociaţii laice care imită viaţa şi costumaţia congregaţiilor. Marevil (1714). Romans. Un edict al Regelui. al căror sens şi statut sânt adesea greu de definit. Saint-Meinsdin Renn se deschide cu puţin timp înainte de Revoluţie (1780).. gestiunea e ales burgheză. de rugăciuni. dar nu fac parte din ele. delegaţii puterii regale şi a: averii burgheze pe lângă lumea mizeriei. unde se instalează la 10 mai 1645. chemaţi în Franţa în 1602.În provincii. în secolul al XVIII-lea. Ea îşi reformează instituţiile spitaliceşti. care clerul însă e departe de a deţine majoritatea. din Pontorson. iar primii doi director desemnaţi atunci erau primul preşedinte al Parlamentului şi procurorul general. Multe. episcopul este membru de drept în Biroul general. în 1656.ei au adu în administraţie vederi dezinteresate şi intenţii pure.. înfiinţează mai întâi spitalul Charite din Paris în cartierul Saint-Germain. de meditaţii: „Rugăciunea se face în comun dimineaţa şi seara în dormitoare. Administraţia reală şi adevăratei responsabilităţi sânt încredinţate unor geranţi care se recrutează prin cooptare. preşedintele Curţii subsidiilor. Neobişnuite instituţii. S-a întâmplat ca măsura să fie prevenită de autorităţile locale. de scrisoarea pastorală a arhiepiscopului de Tours citată mai sus arată că "'serica rezistă acestei excluderi şi revendică onoarea de a fi inspirat întreaga mişcare de a fi propus primele modele către Lazarişti. în orice fel şi manieră s-ar face.25 Iar în acest timp. apoi Charenton. Călugării din confreria lui Saint-Jean de Dieu.22 Ei administrează de asemenea casele de caritate din Saint-Yon. Cadillac. şi de alţii.scutit de subordonarea. Revoluţia a lăsat această mărturie despre ei: „Aleşi din cea mai bună burghezie." Originea proiectului fusese parlamentară14. Ei sânt adevăraţii guvernanţi. într-adevăr. un contract cu „Stăreţia" Saint-Lazare. vizitarea sau luarea sub jurisdicţie de către ofiţerii Reformei generale şi ceilalţi de instituţia Marelui Capelan.23 în 1699 este înfiinţat la Marsilia. prescrie înfiinţarea unui „Spital general în fiecare oraş al regatului său". cărora le interzicem orice luare la cunoştinţă şi jurisdicţie. redistribuie bunurile fundaţiilor sale.. care e contemporană cu organizarea sa sub forma absolutismului. Ordinul „Fiilor Buni" deschide spitale de acest gen în nordul Franţei. deschis la 27 octombrie 1670. la 7 ianuarie 1632. de-acum trebuie primite aici „persoanele deţinute din ordinul Majestăţii Sale".La Charite" din Tours fusese fondat. înăuntrul şi în afara Regatului"17. tot ei ţin spitalul Charite din Senlis. locotenentul de poliţie şi Starostele negustorilor. datat în iunie 1676. cum s-a putut vedea. „Le Bon Sauveur" din Caen (1735). în fiecare dintre aceste case se duc o viaţă aproape mănăstirească. în numele Congregaţioniştilor Misiunii. iar Regele îi donase o rentă de 4 000 de livre. Armentieres (1712).21 Cu câţiva ani înainte.16 Arhiepiscopul de Tours e mândru sa declare la 10 iulie 1676 că „oraşul său mitropolitan a preîntâmpinat într-un mod fericit pioasele intenţii ale Re-jelui prin ridicarea acestui Spital general numit «la Charite » înaintea celui de la Paris şi cu o ordine care a servit drept model tuturor celor care au fost înfiinţate după aceea. aşezămîntul care va deveni spitalul Saint-Pier Urmează. se .

prima este anterioară caselor de internare din Franţa (cu excepţia spitalului Charite din Lyon). în 1771. Continuă să se multiplice în secolul al XVIII-lea. În ţările de limbă germană sânt create casele de corecţie. Ele datează din a doua jumătate a secolului XVII-lea. se pare că măsura n-a fost niciodată aplicată în ace formă. originile internării sânt mai îndepărtate. . Constituirea Monarhiei absolute şi puternica renaştere catolică în timpul Contra Reformei i-au dat în Franţa un caracter cu totul particular. întreţinerea lor trebuie asigurată de un impozit. Marile ospicii. Căci fenomenul are dimensiuni europene.rima. Frankfurt (1684). Breslau (1668)."26 Mai mult: jucând un rol de asistenţă şi în acelaşi timp de represiune. ele moştenesc unele dintre bunurile acestora. Un act din 1575 (1Elizabeth I.31 Celelalte au fost create în a doua jumătate a secolului: Basel (1667).fac exerciţii pietate. Leprozeria nu avea doar sens medical.35 Dezvolta acestor Bridwells n-a fost foarte mare: adesea au fost asimilate trepi de închisorile de care aparţineau35. apoi Halle şi Cassel în 1717 şi 1720. d fineşte statutul acestor workhouses. utilizarea lor nu ajunge să se e tindă şi în Scoţia. sânt un fapt al epocii clasice. obligaţia de a crea mese: ateliere. dar aproape toate conţin celule de detenţie secţii de constrângere unde sânt închişi pensionari a căror pensie o plătesc regele sau familia: „Nu vor fi primiţi. sociale. Zuchthăusern. cel puţin una în fiecare comitat. III) care privea în acelaşi timp „pedepsirea vagabonzilor şi ajutorarea săracilor" recomandă construirea de houses correction.38 Un act din 1670 (22-23 Charles II. un succes mai mare au avut aşa numitele workhouses. economice. cap. Konigsberg (1691).30 In alte părţi are forme cu totul diferite.33 De fapt. cu grija burgheză de a pune în ordine lumea mizeriei. torcătorie. fie în urma unor decrete regale adoptate la sfârşitul secolului28." Foarte curând aceste noi locuri de internare sânt înfiinţate chiar între zidurile fostelor leprozerii. datoria carităţii cu voinţa de a pedepsi: o întreagă practică echivoca. în 1701. al cărei sens va trebui să-l stabilim. XVIII).34 La începutul secolului al XVII-lea — reorganizare genera 5 livre amendă pentru orice judecător de pace care nu va amenaja un asemenea aşezământ în jurisdicţia sa. cam aşa cum Evul Mediu inventase segregarea leproşilor.32 In Anglia. aceste ospicii sânt destinat să-i ajute pe săraci. îi însărcinează pe ofiţerii de justiţie să verifice încasarea impozitelor şi gestiunea sumelor care trebuie să le permită funcţionarea. ţesătorie) care să ajute întreţinere şi să asigure de lucru pentru prizonieri. Spandau (1684). cap. îi rămân judecătorului să decidă cine merită să fie trimis aici. se deschide la Hamburg către 1620. Clasicismul a inventat internarea. încredinţează judecătorului de pa controlul suprem al administrării lor. de caritate şi de prevedere guvernamentală. religioase. casele de internare. Torgau. rugăciuni şi lecturi spirituale. dar publicul este încurajat să facă donaţii. dar localizarea în timp e la fel de precisă. la fel de universale ca ea şi aproape contemporane cu naşterea ei. goale încă din vremea Renaşterii. simbolizată desigur la aceste leprozerii. multe alte funcţii interveniseră în acest gest de alungare care deschidea spaţii blestemate. Gestul care închide nu e mai simplu: şi el are semnificaţii politice. fie datorită unor decizii ecleziastice27. manufacturi (moară. opere de religie şi de ordine publică. mai întîi Leipzig. în casele de forţă ale călugărilor Carităţii decât ce care vor fi aduşi din ordinul Regelui sau al Justiţiei. oricine e liber facă.29 în aceste instituţii ajung astfel să se amestece. Şi care privesc probabil anumite structuri esenţiale ale lumii clasice în ansamblu. dar brusc reinfectate în secolul al XVIIlea şi înzestrate din nou cu puteri obscure. deoarece câţiva ani mai târziu s-a hotărât autorizarea iniţiaţi private: nu mai e necesară obţinerea permisului oficial pentru închiderea unui spital sau unei case de corecţie. locul lăsat gol de aceştia a fost ocupat de nişte personaje noi în lumea europeană: „internaţii". nu fără conflicte de multe ori. Dar sânt susţinute şi de finanţele publice: donaţii ale Regelui şi o cotă-parte prelevată din amenzile percepute de Vistierie. oricine ar fi şi s nici un pretext. de ajutor şi de pedeapsă.37 în schimb. vechile privilegii ale Bisericii în asistenţa pentru săraci şi în riturile ospitalităţii. de concurenţă şi în acelaşi timp de complicitate între putere şi Biserică. morale. În 1697. mai tîrziu Brieg şi Osnabruck (1756) şi în fine. dorinţa de a asista cu nevoia de .

În câţiva ani.mai multe parohii din Bristol se unesc pentru a forma prima workhouse din Anglia şi pentru a desemna corporaţia care trebuie să o gestioneze. aceste teme sânt prezente în construirea centrelor de internare şi în organizarea lor. Dovadă că. numărul lor se ridică la un total de 126. la origine. Paris. Gilbert'sActS 1792 oferă parohiilor toate facilităţile pentru a crea noi workhouse. nou patos — în general. făcuse să apară în întreaga Europă ceasta categorie a ordinii clasice — internarea. IV. tineri care au tulburat liniştea şi sau i-au delapidat bunurile. Care era deci realitatea vizată dincolo de toată această populaţie care. Spania. Practica internării desemnează o nouă reacţie faţă de mizerie. 1902-1912. directorii Spitalului din Paris „găzduiesc în cele 5 case ale numitului Spital mai mult de 6 000 de persoane" — citată " Lallemand. Histoire de la Chariti. s-a format o sensibilitate socială. La sfârşitul secolului XVIII-lea. cu atâta grabă şi spontaneitate. centre de detenţie" — şl filantropia sa se va simţi indignată că au putut fi închişi între aceiaşi i condamnaţi de drept comun. o întreagă reţea a cuprins Europa. Renaşterea a deposedat mizeria de pozitivitatea sa mistică. i-a conferit puterea de segregare şi i-a fixat nebuniei o nouă patrie. Exeter.41 De-a lungul multor ani şi în mod nedefinit. trebuia să comporte o unitate care îi justifica urgenţa. în mod sigur. 262. Pentru a locui meleagurile de mult timp abandonate de lepră. Ele sânt acelea care dau sens acestui ritual şi care explică în parte conform cărui model a fost percepută şi trăită nebunia de către epoca clasică. deci în jur de 1 % din populaţie. oameni fără căpătâi. Această proporţie este aproape s'antă de-a lungul întregii perioade clasice pentru aria geografică de care ne ocupăm. Or. Huli. Howard. voi. mizerabilul. Săracul. Norwich. Gestul care. apoi la Plymouth. În mod obscur. singurul Spital general din Paris grupa 6 000 de persoane. Populaţia Parisului în acea epocă depăşea o jumătate de milion. desigur. oameni fără căpătâi şi smintiţi. Italia. nu e simplu. Dar ceea ce pentru noi nu este decât sensibilitate nediferenţiată. comună culturii europene. omul care nu poate punde de propria existenţă a dobândit în cursul secolului al XVI-lea o figură pe care Evul Mediu n-ar fi recunoscut-o. a fost desemnată o întreagă populaţie care ne apare ca un amestec ciudat şi confuz. această categorie destinată să populeze spaţiile de internare. Se întăresc totodată controlul şi autoritatea judecătorului de pace pentru a evita transformarea acestor workhouses în spitale. o a treia în acelaşi an la Dublin40. În o sută cincizeci de ani. închisori. sub formele autoritare ale constrângerii. care şi-a atins brusc pragul de manifestare în a doua jumătate a secolului al XVIIlea: ea e cea care a izolat.39 O alta se înfiinţează în 1703 la Worcester. voinţele particulare ale lui Dumnezeu — acea „bunătate aparte a lui Dumnezeu faţă de oricine" lasă . o percepţie clar articulată. pentru omul [clasic era. Şi printr-o dublă traiectorie a gândirii. va face pelerinajul tuturor marilor locuri de internare — „spitale. s-a pierdut o anume evidenţă: aceea are. oricât de coerent şi concertat ar fi. Olanda Germania. care îi ia Sărăciei sensul ei absolut iar Carităţii valoarea preluată de la această Sărăcie salvată a lui Luther. El organizează intr-o unitate complexă o nouă sensibilitate faţă de mizerie şi faţă de datoriile asistenţei. internarea a devenit un amalgam abuziv de elemente eterogene. un alt raport al omului cu ceea ce poate fi inuman în existenţa sa. trasând spaţiul internării. şi mai ales a lui Calvin. precum Şi visul unei cetăţi în care obligaţia morală coincide cu legea civilă. acest gest. între aceste forme diverse şi epoca clasică în care au apărut trebuie să existe un principiu de coerenţă pe care nu e suficient să-l tnascăm sub scandalul sensibilităţii prerevoluţionare. va face turul lor. o nouă etică a muncii şi. se recomandă ca bolnavii contagioşi să fie alungaţi cu stricteţe din ele. prin Anglia. Franţa. Tocmai acest mod de percepţie trebuie cercetat pentru a şti care a fost forma de sensibilitate la nebunie într-o epocă pe care avem obiceiul s-o definim prin privilegiile Raţiunii. p. dintr-o dată. la sfârşitul secolului al XVIII-lea. aproape de la o zi la alta. în aceasta epocă. s-a trezit izolată şi proscrisă într-un mod mai sever decât leproşii? Nu trebuie uitat că la câţiva ani după înfiinţarea sa. După Declaraţia din 12 iunie 1662. noi forme de reacţie în faţa problemelor economice ale şomajului şi trândăviei.

uther. ci de predestinare. ele poartă semnele finitudinii şi stigmatele căderii. Dar la nivel uman. statul sau cetatea pregătesc o nouă formă de sensibilitate faţă de mizerie: o experienţă a pateticului stă să se nască. au primit dreptul de a percepe un impozit special. de aceea trebuie să-i îndemnăm „pe cei săraci la răbdare. în cea mai mare parte a timpului. Dar preluând pe contul toată această populaţie de săraci şi de incapabili. sânt stimulate dispoziţiile testamentare. a cărui proclamaţie urma să aibă un răsunet atât de mare în gândirea protestantă: „Nu. ci în mod dezinteresat. Dumnezeu este la fel de prezent.43 În lume. că orice testament de o oarecare importanţă va trebui să comporte o clauză în favoarea persoanelor aflate în grija oraşului." Dar acest refuz nu priveşte decât sensul faptelor în raport cu Dumnezeu şi cu mântuirea.44 Cât despre opera de caritate. căci existenţa îi stă sub semnul blestemul său. comună tuturor mişcărilor Reformei. şi ea nu va mai vorbi despre glorifici durerii. Nu fapta caritabilă aduce iertarea. mâna sa generoasă la de aproape în abundenţă ca şi în disperare. dar săracul nu poate invoca decât mulţumirea Domnului. Sărăcie înseamnă pedeapsă „Prin porunca lui cerul se înăspreşte. iar judecătorul de pace desemnează administratorii — guardians of Poor — care vor gestiona aceste fonduri şi vor distribui beneficiul. de a transforma bunurile Bisericii în lucruri profane. are în lume un loc care îi este propriu — loc care nu mărturiseşte faţa lui Dumnezeu nici mai mult nici mai puţin decât locul acon bogăţiei.fericirii sau nefericirii. îl umileşte cu bună-ştiinţă în mânia.49 Oraşele şi statele se substituie Bisericii în ceea ce priveşte asistenţa. să scuture jugul impus de Dumnezeu"."43 Se ştie cât de categoric refuza faptele de caritate . câmpurile şi păşunile bătute de grindină şi furtuni. şi ori de câte ori viile. datorită lui Cristos şi prin credinţă. căci aceasta nu mai conţine glorie proprie."42 Voinţa lui Dumnezeu. A spune că Reforma a condus în ţările protestante la o laici a operelor de caritate este un loc comun. La Liibeck se decide. dacă pentru mântuire sânt eficace. se fac chete. în 1601. pentru că aceia care nu se mulţumesc cu starea lor se străduiesc. Dumnezeu nu-l exaltă pe sărac într-un fel de glorificare inversă. când i se adresează săracului. pentru credinţă au valoare de indicaţie şi mărturie: „Credinţa nu numai că nu ne lasă nepăsători faţă de faptele bune. nici de la cel care o împlineşte. „Oamenii nu pot fi iertaţi în faţa lui Dumnezeu prin eforturile. e o mărturie a unei pedepse specii pe care o exercită". ca orice act omenesc. care au organizat case de corecţie sau de muncă. pe cât stă în puteri. într-o fostă mănăstire a cirstecienilor. le nu folosesc la nimic în privinţa sfinţeniei. de unde i se trage valoarea? Nici la sărăcia căreia îi sare în ajutor. ci credinţa care o sădeşte în Dumnezeu. prin asta „nu sânt decât păcate şi murdării"46. meritele sau faptele lor. tocmai în fostele mănăstiri se vor stabili marile aziluri din Germania şi Anglia: unul dintre primele spitale pe care o ţară luterană le-a destinat nebunilor (arme Wahnsinnige und Presshafte) a fost înfiinţat de landgraful Philippe de Hainau în 1533. sânt încurajate donaţiile. operele de caritate nu sânt necesare. fructele sânt mâncate şi stricate de burniţe şi alte rele.48 Într-adevăr. ci îi vorbeşte omului numai despre datoriile sale faţă de societate şi vedi . iu un sens. bogăţiei sau sărăciei. Dieta de la Spire primeşte în anul următor un caiet de doleanţe care solicită suprimarea mănăstirilor şi confiscarea bunurilor lor care vor trebui să servească la eliminarea mizeriei. Michel Geismayer cere transformarea tuturor mănăstirilor în spitale. cât despre oraşe. nu. In 1525. nu îi vorbeşte de gloria promisă."47 De unde şi tendinţa. pentru că dincolo tul lui e încă voinţă anume a lui Dumnezeu care iese la iveală. Se instituie impozite. sărăcia şi bogăţia cântă aceeaşi atât puternicie a lui Dumnezeu. gloriei sau mizeriei grija de a vorbi în numele lor. după cum îi va plăti „să hrănească un copil din belşug sau mai moderat. secularizată cu vreo zece ani înainte. poor rate devine generală în secolul al XVI-lea.50 În Anglia. Mizeria nu e Doamna umilită pe care Soţul vine să o caute în noroiul în care se află pentru a o ridica. nici de o mântuire comună a Sărăciei şi a Carităţii. dar e chiar rădăcina din care apar. în acea ură pe care o avea împotriva lui Esau chiar înainte de se fi născut şi din cauza căreia l-a deposedat de turmele care i cuveneau prin dreptul celui mai vârstnic.

ajută statul să reprime mize: atunci ea se înscrie în ordine. să aibă o grijă părintească faţă de săraci şi faţă de alte persoane nenorocite]. „şi nimeni nu va fi atât de îngâmfat şi nu va să facă atâta rău publicului încât să dea ceva unor asemenea cerşetori şi să-i încurajeze".. Juan Luis Vives formulase. ci. ci într-un anumit raport al dezordinii cu on nea care o închide în culpabilitate. nu e permis ca magistraţii unei cetăţi să tolereze o situaţie în care cetăţenii să sufere de foame şi de disperare. Biserica nu i abandonează nimic din importanţa pe care doctrina o acordase în nod tradiţional faptelor. În decretul de reformare. înrudirea prea frecventă între sărăcie şi viciu. dar ea caută în acelaşi timp să le dea o desfidere generală şi să le măsoare după utilitatea lor în raport cu jrdinea statală. după Luther şi Calvil purta mărcile unei pedepse atemporale. mai întâi de Medina. ei vor trebui să împartă comitatele. pur şi simplu. Marile case de internare se întâlnesc la capătul acestei evoluţii: laicizarea milei. pamflet şi manifest totodată: La chimire ou fantasme de la mendicite. la rezultate cu totul analoage. care defineşte destul de bine acea nouă manieră de a percepe semnificaţia mizeriei: a contribui la minarea ei este „o sarcină absolut necesară pentru toţi englezii. Biserica de după conciliul de la Trento voia să o obţină spontan de la episcopi. mizeria nu mai e cuprinsă într-o dialectică' a umilinţei şi a gloriei. touching Provisionfor the Poor53. ca şi tradiţiile Bisericii. pericolele unei carităţi care întreţinea răul. Pe căi diferite — şi nu fără numeroase dificultăţi — catolicismul va ajunge. să grupeze parohii să întemeieze casele de muncă forţată. Cu puţin timp înainte de actul din 162252.Marii închideri". să-i trimită în casele de internare pe cei mai îndărătnici. Vives crede că. iar sărăcia în vină împotriva ordinii publice Aceste dificultăţi vor . Dar dacă iniţiativa privată. Nu se mai poate deci pune problema de a exalta mizeria în gestul care uşurează. autorul prevede o taxă care va fi percepută de la cetăţenii cei mai bogaţi. Raportată la Sărăcie ca atare. şi fapta va avea un sens. Aceste norme colective de asistenţă. dacă nu. iar la sfârşitul secolului al XVI-lea de Christoval Perez de Herrera. De-acum înainte. pe care Reforma linise prin laicizare. (mila cetăţenilor poate fi suficientă. aşa cum cere în Anglia actul din 15755'."56 Vives recomandă desemnarea în fiecare cetate a unor magistraţi care trebuie să străbată străzile şi cartierele sărace. să creeze pentru toţi case de muncă. aceasta va intra în grija ofiţerilor de justiţie. cu alte cuvinte chiar în epoca . dar. şi pedeapsa morală a mizeriei. Convertirea bunurilor ecleziastice în aşezăminte spitaliceşti. va deveni în lumea milei ei tizate îngăduinţă faţă de sine şi vină faţă de bunul mers al statul Alunecă dinspre o experienţă religioasă care o sanctifică spre o concepţie morală care o condamnă. cam în vremea lui Matthew Hale. Caritatea este şi ea dezordine. printre primii între catolici.59 Dar gândirea catolică rezistă. să ţină evidenţa săracilor. Nu cumva caritatea se transformă astfel în datorie sancţionată de lege. E mai curând rândul magistraţilor să ia problema în mână: „Aşa cum pentru un tată de familie e cu totul deplasat ca în locuinţa sa confortabilă să-i permită cuiva necuviinţa le a sta gol sau îmbrăcat în zdrenţe. desigur.58 În 1607. să se informeze asupra vieţii lor. în Franţa apare un text. se cere în el crearea unui ospiciu în care nevoiaşii Şi-ar putea găsi „viaţa. solicitată aşa cum trebuie.nevoiaş un efect al dezordinii şi un obstacol în calea ordinii. şi prima noastră datorie de creştini". vor trebui puse impozite pentru cei mai bogaţi. Cu puţin timp înainte de conciliu. chiar în vremea conciliului de la Trento57. veşmântul. Aceste idei au avut destul răsunet în lumea catolică pentru ca opera sa să fie reluată şi imitată. sir Matthew Hale scrisese un Discou. li se comandă omnium operum exemplo pascere. cei care vor refuza să o achite vor plăti o amendă reprezentând dublul sumei. iar mizeriei înalta sa demnitate. care par să-i scadă gestului individual: ritul său aparte. provoacă sentimente de respingere. pauperum [liarumque miserabilium personarum curam patemam gerere54 [să se hrănească cu exemplul tuturor operelor bune. de a o suprima. Atunci nimeni nu va trebui să cerşească. asupra moralităţii lor. o concepţie aproape integral profană a carităţii55: critica formelor private de ajutor pentru cei aflaţi [n mizerie. în mod obscur. Ea care. o meserie şi pedeapsa".

începe să vadă în ei „drojdia şi pleava Republicii. nu vrea să se supună ordini stabilite cu atâta sfinţenie pentru ajutorarea tuturor adevăraţi săraci"66. Câţiva mai târziu. ai lui Isus Cristos şi ai demonului. atât prin mizeriile lor trupeşti. de care trebuie să ne fie milă. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea. prin aceasta ea a împărţit lumea creşti| a mizeriei. Nici în durerea sa. „Duşmani ai ordinii. Vincent de Paul apăra în întregime în 1657 proiectul de „a aduna toţi săracii în locuri anume pentru a-i întreţine.prin simplul fapt că sânt răi — o transformă într-o acţiune de reprimare. Şi unii şi ceilalţi sânt o mărturie a utilităţii caselor de internare. această spaimă care animase întreaga mitologie creştină a carităţii şi dăduse un sens absolut ritualului medieval al ospitalităţii. când în cele ale represiunii. această spaimă „ar fi neîntemeiată. Dar nevoiaşul nu poate fi subiect moral decât în măsura în care a încetat să fie. ei aruncă mii de blesteme asupra institutorilor şi directorilor acestui Birou. mulţumiţi de starea lor şi de ajutoarele date de Birou. pe care Evul Mediu o sanctificase în întregul ei. e adevărat că se plâng de Spitalul general şi de constrângerea care îi ţine închişi acolo. trândavi. Nu spune Scriptura: „Ce faci tu celui mai dintre fraţii mei. Dar el — şi. lumea catolică va adopta un mod de a percepe mizeria ci se dezvoltase mai ales în lumea protestantă. ignoră aceste obiecţii. Biserica din epoca clasică — dă un răspuns foarte clar: de la crearea Spitalului general şi a Birourilor de Caritate. într-un indisociabil echivoc. putând intra astfel. şi care a fost tradus în franceză la sfârşitul secolului. cât despre sărăcii demonului. dar util. nu . practica internării va fi supusă acestui echivoc. În curând.. Autorul face distincţie între aracii buni şi săracii răi. săracii nu mai sânt recunoscuţi ca pretext trimis de Dumnezeu pentru a trezi mila creştinul|şi a-i da ocazia mântuirii."? Iar Părinţii Bisericii nu au comentat oare totdeauna acest text spunând că nu trebuie refuzată pomana unuia de teama de a nu-l refuza pe Cristos însuşi? Părintele Guevarr. pios şi salutar. Ea e în acelaşi timp recompensă şi penalizare. când în categoriile binefacerii. Teama de a-i refuza o bucată de pâine lui Isus murind de foame. De această dată mizeria şi-a pierdut sensul mistic. cei răi . când în oraş s-a înfiinţat un birou de caritate.. după exemplul arhiepiscopului din Tours. cât pt cele spirituale. Isus Cristos nu va lua chipul unui sărac care.65 Orice internat este plasat în câmpul acestei valorizări etice — şi înainte de a fi obiect al cunoaşterii sau al milei este tratat ca subiect moral." Este chiar motivul pentru care trebuie privaţi de această libertate pe care nu o folosesc decât pentru gloria iui Satan. cu titlu de binefacere şi cu titlu de pedeapsă. primii pentru ă acceptă cu recunoştinţă tot ce le poate fi dat gratuit de către autorităţi: „răbdători. după valoarea morală a celor cărora le e impusă. prin el. Internarea este astfel de două ori justificată. orice catolic. în funcţie de atitudinea morală pe care pare s-o manifeste. a-i instrui şi a le da de lucru. Până la sfârşitul epocii clasice. beţivi. sub titlul La Mendicite abolie64. E un mare prok în care el ezită totuşi să-şi angajeze ordinul. Biserica a luat poziţie. neputând folosi un alt limbaj decât pe cel ii tatălui lor. pentru că întreţine trândăvia şi viaţa destrăbălată. aceasta va fi obiecţia majoră pe conştiinţele catolice. pe pământ. întreaga Biserică aprobă marea închidere prescrisă Ludovic al XlV-lea. care produc groază"62. Săracii buni văd în ea un gest de asistenţă şi o formă de consolare. invizibilul reprezentant al lui Dumnezeu. este un drum „anevoios. Dumnezeu nu se mai ascunde sub zdrenţele săracului. Demonul. va avea acea stranie reversibilitate care o face să-şi schimbe sensul după meritul celui căruia i se aplică.63 Aceasta dialectică e cu totul naiv expusă într-un text inspirat de urtea de la Roma. îi mulţumesc lui Dumnezeu". nici de exemplele înaintaşilor noştri". umili.cădea una câte una: se face apel la judec Facultăţilor. Spitalul general u desemnează ca atare şi însăşi nebunia este repartizată după această dihotomie. care nu e respins nici de lumea evanghelică sau apostolică. Opoziţia dintre săracii buni şi săracii răi este esenţială pentru structura şi semnificaţia internării. mincinoşi. „pentru că noi încă nu ştim destul de bine dacă Dumnezeu vrea acest lucru"6'. desigur. Prin însuşi acest fapt. Cea din Paris aprobă formele de organizare public asistenţei care sânt supuse arbitrajului său. în 1693. modeşti. neruşinaţi.

măsura de asa-are care îl scoate din circuit. pentru mila medievală. desigur. vagabonzi. a o fac< \ intre în ordinea penitenţei. în timp ce interzice „să se mai rostească de-acum înainte în faţa imaginilor de pe străzi vreo rugăciune"71. spre marea distracţie a servitorilor. în secolul al VII-lea. In momentul în care Henric al IV-lea. A apărut o nouă sensibilitate în privinţa ei: nu religioasă. bolnavi. împreună cu sărăcia şi lenea."68 Dacă nebunia este. doi câte doi. Aici vom găsi şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea. fiind percepută acum Iar în orizontul moralei. prefăcându-se in continuare nebun.. iar el traversă curtea. Iată prima dintre marile verigi în care epoca clasică va închide nebunia.. cu bastonul atârnat de gât şi cu semnul crucii decupat pe creştet. Şi. s-ar afla în cercul culpabilităţii. el nu i se poate adresa decât conform ordinii şi prevederilor statelor. ci socială. la 23 martie 153^ dă ordin „şcolarilor săraci şi nevoiaşi" să iasă din oraş. această ultima dintre marile măsuri care fuseseră luate de la Renaştere încoace pentru a pune capăt şomajului sau măcar cerşetoriei. pentru creştin ea e în continuare un prilej de caritate. Ea nu ştie să-şi arate decât propriile greşeli. iar dacă ar apărea. Imediat. pelc al smintelii. Ospitalitatea cu care este întâmpinat va deveni. într-un nou echivoc. la canalele oraşului.67 Dacă era sacru era fiindcă. Altădată era primit pentru că venea de aiurea.70 In Parlamentul din Paris se hotărâse să fie arestaţi cerşetorii şi să fie strânşi să muncească. Se spune de obicei că nebunul Evului Mediu era considerat un personaj sacru. instituţia şi-a luat drept sarcină să împiedice „cerşitul şi trândăvia. că avea astfel dreptul la aceeaşi ospitalitate ca toţi săracii. în care se amestecă ţărani alungaţi de pe pământurile lor. Nebunul părea familiar în peisajul uman al Evului Mediu pentru că venea din altă lume. în dialectica imanentă a statelor."69 Înainte de avea sensul medical pe care i-1 dăm. semne le manifesta la olaltă Europa secolului al XVII-lea. Decăzută din drepturile mizeriei şi văduvită de glorie. acest proces masiv ale cărui. asediază Parisul. cu toate. oraşul. era sigur că intră în castelul regelui Marc: „Nimeni. Mai mult ca oricare. De fapt. sau cel puţin ne place să i-1 presupunem. alături de ceilalţi săraci. Marc surise. care are mai . aceasta se datorează în primul rând faptului că mizeria a suferit un fel de decădere.mai trimite la miraculoasa şi fugitiva prezenţă a lui Dumnezeu. soldaţi demobilizaţi sau dezertori. el pârtiei la puterile obscure ale mizeriei. dar nu se mai află pe drumul unui ciudat pelerinaj. Cum'' De când v-aţi organizat în calitate de corpuri ale poporului. într-adevăr. înainta fără să se emoţioneze şi ajunse până în sala unde se aflau regele. contemporanii lui Colbert şi-o pusesera deja. Să revenim la primele momente ale „închiderii" şi la acel edict regal din 27 aprilie 1656 care făcea posibilă crearea Spitalului general. apare de-acum înainte. Ceea ce a făcut-o necesară este un imperativ de muncă. Criza se accentuează repede pentru că. muncitori. tulbură ordonarea spaţiului social. tăios. Nimic mai fals. deoarece era posedat. îndrăzni să-i închidă poarta. mai întâi. poate. înainte de toate. Întrebarea pe care o va formula în curând Voltaire.. surse ale tuturor dezordinilor". nebunia. Internarea. acum va fi exclus pentru că vine chiar din interior şi îşi are locul printre săraci. Nebunia nu va mai afla de-acum înainte ospitalitate decât între pereţii spitalului. este o chestiune de ……în sensul foarte precis care i se atribuie in epoca ci asta înseamnă ansamblul măsurilor care fac munca posibilă şi totodată necesara pentru toţi aceia care n-ar putea trăi fără ea. E lipsită de puterea sa de manifestare. neajutoraţi. El rătăceşte. Acum. legaţi în lanţuri. studenţi săraci. şi. regii şi cavalerii. nu deţineţi încă secretul de a-i obliga pe toţi cei bogaţi sa-i facă să muncească pe toţi cei săraci? Atunci nu aţi ajun la primele elemente ale poliţiei. internarea a fost impusa de cu totul altceva decât grija vindecării. Războaiele religioase sporesc această mulţime dubioasă. el se va detaşa pe fondul unei probleme de „poliţie" referitoare la ordinea indivizilor în cetate. Filantropia noastră ar dori. oarecum desacralizată. o exa Nu era el oare tuns în forma semnului crucii? Sub acest semn era prezentat Tristan pentru ultima dată în Cornouailles — ştiind . să recunoască semnele unei bunăvoinţe faţă de maladie acolo unde nu exista decât condamnarea trândăviei. A o diminua ar însemna.

fără susţinere socială. sublinia pericolul. valide sau invalide. dar curând. până la mijlocul secolului.. într-o anumită perioadă de timp.74 Sânt acţionate unele semne de îmblânzire. o ordonanţă din 1607 stabileşte la porţile de intrare companii de arcaşi trebuie să interzică intrarea oricăror nevoiaşi. datorită unei donaţii a lui Mazarin. indiferent de vârstă sau loc. . creşterea regulată a taxelor incomodează manufacturierii. doicile şi copiii de vîrstă fragedă: erau la început. orice ligă. e luat în grijă. se hotărî eliminarea forţată a şomerilor care nu şi-au reluat locul în societate. cel puţin la origini Ea reprezintă unul dintre răspunsurile date de secolul al X VII-lea unei crize economice care afectează lumea occidentală în întregul scăderii salariilor. administraţia trebuie să-i hrănească la domiciliu. cerşetorii vor fi biciuiţi în locuri publice.73 Totuşi Anglia. În ciuda tuturor măsurilor luate pentru a evita şomajul şi diminuarea salariilor'1 sărăcia nu încetează să crească în ţară.. cel din Normandia îşi declină orice intenţie de a-i judeca pe răsculaţii din Rouen. dd Lyon (1652) şi Rouen (1639). a efectelor renaşterii economi apar din nou problemele cerşetoriei şi ale trândăviei. şi pentru că nu au. rarefierea monedei. clasă care s-a trezit abandonată sau care a devenit mobilă. întovărăşirile îşi pierd puterea şi drepturile. Biserica intervine şi asimilează grupurile secrete ale muncitorilor cu practicile vrăjitoriei. Paragraful 9: „Vom interzice foarte strict oricăror persoane. astfel încât ţara e cu totul infestată de ei. cea mai puţin dependentă de sistem dintre toate ţări Europei occidentale. „Regulamentele generale" interzic orice adunare a muncitorilor. să şterpelească sau să fure pentru a trăi. şomajul. Un decret al Sorbonei. pot fi găzduiţi la Salpetriere. Edictul din 1656 vizează tocmai această masă oarecum indistinctă: populaţie fără resurse. o victorie parlamentară. ziua sau noaptea. pe cheltuiala naţiunii. în 1662 apare un pamflet Grevious groanfor the Poor. denunţă delăsarea generală: „Chiar dacă numărul săracilor creşte în fiecare zi. sunt 5 000 şi 6 000 de persoane. Femeile însărcinate.. să cerşească în oraş şi în suburbiile Parisului. o hotărâre a Parlamentului datând din 1606 decide că. în 1655. internarea are acelaşi sens. trebuie să rezolve aceleaşi probleme. fie la porţile acestora. ca pe continent . edictul este citit şi proclamat pe străzi. pe săracii şi muncitorii valizi care nu vor să lucreze. În acelaşi timp."77 Există temerea că ar putea sufoca ţara. bolnave sau convalescente. din cauza noii dezvoltări economice. chiar dacă sânt nevoiaşi. toate merg din rău în mai rău în ceea ce priveşte ajutorarea lor. dar trebuie să accepte constrângerea fizică şi morală a internării. curabile sau incurabile. în Paris. şomerul nu mai e alungat sau pedepsit. În acest conflict surd care opune severitatea Bisericii şi indulgenţa Parlamentelor. acest ansamblu de fapte fiind datorat probabil unei crize a economiei spaniole. a doua oară [urmând] trimiterea la galere pentru bărbaţi şi băieţi şi alungarea femeilor şi fetelor. între el şi societate se stabileşte un sistem implicit de obligaţii: are dreptul să fie hrănit. la origine cel puţin. îi proclamă „nelegiuiţi şi vinovaţi de păcat mortal" pe toţi cei care iau parte la întovărăşiri ne permise. pentru a-i împiedica să revină. fie în secret. fie altundeva în locuri publice. La mai puţin de cincisprezece zile de când a fost semnat. o slujbă. De aceea. orice „asociere". cei căsătoriţi. numără mai mult de 30 000 de cerşetori. Au loc atunci răscoalele de la Paris (1621). În toată Europa. la biserica Saint-Louis de la Pitie. atribuit lui Dekker. la porţile caselor sau pe străzi. raşi în şi apoi alungaţi din oraş.. fie în biserici. crearea Spitalului general este în mod sigur.. În total. sporeşte şomajul. E în orice caz o soluţie nouă: e prima dată când internarea se substituie măsurilor de excludere pur negative. nu sânt admişi. lumea muncitorilor este dezorganizată de apariţia noilor structuri economice. de orice calitate sau origine şi în orice stare s-ar afla.73 O dată cu dispariţia după războiul de treizeci de ani." în duminica următoare — este 13 mai 1657 — se cântă. şi care. însemnaţi pe umăr.72 O refacere în plan economic este amorsată la începutul secolului al XVII-lea. mai multe parohii îi împing să cerşească. pe măsură ce se dezvoltă marile manufacturi.sub pedeapsa biciuirii contravenienţilor pentru prima dată.puţin de 100 000 de locuitori. În multe profesii totuşi întcsirile se refac. dar cu preţul libertăţii sale individuale.

se recomandă urmărirea cerşetorilor şi vagabonzilor. Hamburg.posibilitatea de a trece dintr-o ţară în alta. să se construiască mori. Dar în afara perioadelor de criză. Toţi internaţii trebuie să muncească. Dar cerinţa morală devine o tactică economică atunci când. Căci munca nu e doar o ocupaţie. resorbţia leneşilor şi protecţia socială în faţa agitaţiei şi a răscoalelor. La mijlocul secolului al XVII-lea. după 1651. Regula muncii va rămâne în funcţiune până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Funcţia sa de represiune este dublată de o nouă utilitate. şi la sfârşitul săptămânii trebuie să constate că a fost îndeplinită. Trebuie pedepsiţi conform legilor şi trimişi în casele de corecţie. Norma unui om rob. astfel încât să fim siguri că ei nu se vor răspândi. fără a fi căsătoriţi. la Braunschweig. inul. în Indiile orientale şi occidentale"78. pentru a le da o ocupaţie azilanţilor. internarea capătă un alt sens. la Mainz. Bristol. situaţia economică restabilindu-se. Câd John Carey stabileşte proiectul său de workhouse pentru Bristol. recesiuni economică e în floare. munca principală este măcinatul făinii. se ţes lâna. se curăţă coarnele de cerb. De câte ori se produce o criză şi numărul săracilor creşte rapid. În acelaşi an. se rade vopseaua de pe scânduri. în perioadele de şomaj. comisia publică o serie de „ordine şi directive". la Lyon manufacturile se închid. nici botezaţi. „care are departamentul Parisului şi al jandarmilor călare". a celor fără lucru şi a vagabonzilor. şi tocmai această libertate e cea care îi face pe atâţia oameni să deprindă plăcerea de a vagabonda"7y. problema nu e încă rezolvată în vremea lui Cromwell. Se ţine evidenţa exactă a valorii lucrului lor şi li se dă un sfert din aceasta. tulburând ordinea publică. se ţese la Hanovra. fiind prinşi din toate părţile"81. În Germania. În ciuda redresării care începe în Anglia la jumătatea colului. ne aflăm din nou în plină criză: 12 000 de muncitori cerşetori la Rouen. are o Zuchthaus încă din 1620. „căci aceşti oameni trăiesc ca nişte sălbatici. pe lângă toate aceste case. războaie de ţesut. ea trebuie să fie şi productivă. tot atâţia la Tours. dă ordin „să fie arestaţi cerşetorii în tot regatul. la Berlin. Werkmeister-ul dă o sarcină fiecăruia. Câţiva oameni. adică la cel mai bun preţ posibil. La Niirnberg. care curăţă lemnul este de 45 de livre pe zi.84 Când se deschid primele case de corecţie în Anglia. casele de internare îşi reiau. părul de cal. regele stabileşte o comisie care trebuie să vegheze la aplicarea riguroasă a legilor în legătură cu săracii. Se încearcă utilizarea mai bună. asediind trăsurile cerând în gura mare pomană la porţile bisericilor şi ale caselor particulare"80. înmormântaţi. ateliere de scărmănat lâna. este foarte precis. câţi cai sânt ocupaţi la o moară cu piuă. Mult timp încă localurile Spitalului general şi casa de corecţie vor servi la adăpostirea şomerilor. trebuie verificat dacă au fost căsătoriţi. Se curăţă lemnul la Bremen şil Hamburg. Regulamentul său. cu patruzeci de ani înaintea celui de la Paris82. pentru că Lordul Primar se plânge de „această mulţime de păduchioşi care se înghesuie în oraş. cel puţin pentru o vreme. ci de a da de lucru celor închişi şi a-i face astfel să contribuie la prosperitatea tuturor. Să nu uităm că primele case de internare apar în Anglia în punctele cele mai industrializate ale ţării: Worcester. ca şi a „tuturor celor care trăiesc în trândăvie şi nu vor să muncească pentru câştiguri rezonabil sau cheltuiesc prin cârciumi ceea ce au". se şlefuiesc lentile. căci Howard mai poate încă observa că se toarce. semnificaţia lor economică iniţială. Cei opt di tori ai casei stabilesc un plan general. comerţul şi industria se dezvoltă. în timp ce la Paris se va face acelaşi lucru. în 1630. la Miinchen. Contele d' Argenson. cât despre cei care au neveste şi copii. el plasează pe primul loc . Un fierar munceşte aici fără mi tare"83. Norwich. Actul din 1610 recomandă doar ca. prin Act de Navigaţie şi scăderea taxei de scont. se propune „alungarea şi însoţirea lor până în teritoriile nou descoperite. că cel dintîi între oraşele germane. trupele de jandarmi vor acţiona la sate. a întregii mâni de lucru. la Brţ Iau. se fac ciorapi. într-o vreme de maximă ocupare a locurilor de muncă şi de creştere a salariilor. Alternanţa e clară: mână de lucru ieftină. Nu mai e vorba de a-i închide pe cei fără ocupaţie. fiecare casă de internare are specialitatea se toarce mai ales la Bremen. dacă şi-au boteza copiii. că primul „Spital general" a fost deschis la Lyon. şi. publicat în 1622.

"8] La Worcester se fabrică veşminte şi pânză. sînt puţine locuri unde se face ceva. şi chiar unde se poate face. prin efectul concurenţei prea uşoare a acestor workhouses. era mai mult pentru a le masca mizeria şi a evita inconvenientele sociale şi politice alej taţiei lor. să scarmene şi să toarcă lâna. şi să contra tarifele atunci când riscă să devină prea ridicate. „Toţi săracii care sânt în stare să muncească trebuie să o facă în zilele de peru.urgenţa muncii: „Săracii de ambele sexe şi de toate vârstele pot fi folosiţi să bată cânepa. dacă îl calculăm . Când a fost creat Spitalul general din Paris. conform unui acord din 1708. primind în schimb lână scărmănată şi toarsă. s-au încercat la Pitie „toate genurile de manufacturi pe care le putea oferi capitala". Dar manufacturile protestează. Să acţioneze al nativ asupra pieţei mâinii de lucru şi asupra preţului de producţie De fapt. să se substituie cailor. se pare că rolul caselor de internare na putut fi atât de ei ce pe cât se aştepta. nici unelte pentru a munci. pentru a avea măcar pîinea gratuită. la fabricarea de şireturi. Cei închişi nu au nici materiale.86. s-a avut în vedere mai curând eliminarea cerşetoriei decât ocuparea timpului internaţilor.. „Care e originea dezordinilor de la Bicetrei vor întreba încă oamenii Revoluţiei. Dacă e vorba de economie. echipe de prizonieri care lucrau cu schimbul de la 5 dimineaţa la 8 seara: „Ce motiv a putut determina această stranie activitate. care este mama tuturor relelor. se înfiinţează un ateliere pentru copii. Care e remeiul? Munca. Întregul beneficiu este împărţit între spital şi antreprenor. ea nu putea fi decât afecta preţul de vânzare al produselor astfel fabricate nefiind proporţii cu preţul de cost real. Cît despre Bridwells. atât pentru a evita lenevia. sa pregătească şi să tragă în fire inul.'Colbert a văzut ca asistenţa prin muncă e în acelaşi timp un remediu pentru şomaj şi un stimulent pentru dezvoltarea manufacturilor. se crede probabil că această producţie la un cost scăzut va avea un efect de reglare a preţului de vânzare. cărbune. printr-un fel de disperare." Epoca clasică utilizează internarea într-o manieră echivocă pentru a o face să joace un rol dublu: să absoarbă şomajul. Toate acestea nu sânt lipsite de dificultăţi. în 1781.s-a ajuns. A existat chiar ideea. Se vrea ca aceste workhouses să profite de industriile şi de pieţele locale. S-au făcut numeroase încercări la Bicetre: fabricarea de fire şi corzi. Există. acest loc de muncă obligatorie va deveni locul legiat al trândăviei. sau puţin să-i atenueze efectele sociale cele mai vizibile. în final . Deşi absorbeau şomerii. Jefuirea sticlei şi mai ales faimosul „mare puţ"93. „înseamnă a da unuia ceea ce se ia de la altul a pune un vagabond în locul unui om cinstit şi a-l obliga pe acesta din urmă sa-şi găsească altceva de lucru pentru se întreţine Pensionarii nu mai pot să câştige nici măcar cele necesare întreţinerii lor. săpun. Dacă ar fi să-l credem pe autorul unui memoriu anonim apărut în 1790."94 De-a lungul întregului secol al XVIII-lea. Se pare totuşi că."90 Uneori există totuşi aranjamente care permit unor antreprenori particulari să folosească în profitul lor mâna de lucru a azilurilor. se creează săraci într-o regiune sub pretextul su-j primării lor în alta. dar chiar în momentul în care erau plasaţi în ateliere obligatorii. a un antreprenor să furnizeze Carităţii din Tulle lână. Cât despre acţiunea asupra preţurilor. Acela al economiei sau doar necesitatea de a le da o ocupaţie prizonierilor? Dacă e doar necesitatea de a le da de lucru prizonierilor ar fi mai nimerit să li se găsească o muncă mai utilă şi pentru pentru casă. Şi vor răspunde aşa cum se răspunsese deja în secolul al XVII-lea: „Este trândăvia. înţelegerea. Daniel Defoe observă că. ca fiind cea mai puţin costisitoare"92. îşi trec timpul în trândăvie şi destrăbălare"88.89 Nu e mai puţin adevărat că în provincie intendenţii trebuie să vegheze la obligaţia laşelor de caritate de a avea o anumită semnificaţie economică. pentru a face să urce apa în puţ. În alte părţi. asemenea contemporanilor săi englezi.91 Chiar la Paris s-a încercat le mai multe ori transformarea în manufacturi a marilor clădiri ale Spitalului general. tentativele n-au fost deloc mai fructuoase. uneori e necesar să fie duşi la închisoare. creştea şomajul în regiunile vecine sau în sectoarele similare. s-ar putea să nu găsi un motiv. cât şi pentru a se obişnui cu munca şi pentru a-şi câştiga o parte din rană. de exemplu. semnificaţia economică pe care Colbert a vrut să o dea Spitalului general şterge continuu.

Toate textele secolului al XVII-lea anunţă dimpotrivă infernalul triumf al Lenei: ea e acum cea care intră în hora viciilor şi nu uităm că. cicca cupidigia a lui Dante.în funcţie de cheltuielile prilejuite chiar de internare. fără a consimţi să „tulbure" păi tul. De la izgonirea din rai. panaceu infailibil. Ceea ce ne apare astăzi ca dialectică inabilă a producţiei şi a preţurilor avea atunci semnificaţia reala a unei anumite conştiinţe etice a muncii în care dificultăţile mecanismelor economice îşi pierdeau urgenţa în favoarea unei confirmări a valorii. Dumnezeul vostru. crearea casele internare poate trece drept un eşec. De aceea lenevia înseamnă revoltă — cea mai rea dintre toate. în concepţia clasică. la începutul secolului al XIX-lea. Deşi e adevărat că munca nu se înscrie printre legile naturii ea este îmbrăcată în ordinea lumii decăzute. le va sancţiona insuccesul fina mediu tranzitoriu şi fără eficacitate. suprafaţa fiecăreia e în raport invers cu a celeilalte. a fost trufia. În acest prim avânt ai lumii industriale. Munca şi sărăcia sânt situate într-o opoziţie simplă. ci la nivelul sintezelor morale. derizoriul orgoliu al mizeriei. Spitalul genaral trebuie să împiedice „cerşitul şi lenevia ca surse ale tuturor . binecuvântarea lui Dumnezeu e cea care guvernează totul. Pământul nu e vinovat de acea sterilitate în care s-ar cufunda dacă omul ar rămâne leneş: „Pământul n-a păcătuit. In lumea noastră. ca închisori şi centre de primire a săracilor. ci păcatul suprem a luat chipul Avariţiei. aproape în i Europa. epoca clasică făcea o experienţă ireductibilă."97 Bossuet recunoaşte şi el acest pericol al muncii care rămâne nefecundă dacă de Dumnezeu. o deţine nu atât din puterea sa de a produce cât dintr-o anumită forţă de seducţie morală. iar pământul nu trebuie să recompenseze munca omului nici măcar printr-o obscură fidelitate. n-ar mai asculta de marea lege a naturii: „Să nu ispitiţi pe Domnul. Şi totuşi. dar păcatul leneviei este supremul orgoliu al omului ce a căzut. decât cu forţa şi prin muncă permanentă. lena este greşeala prin excelenţă. Nu o lege a naturii îl obligă pe om să muncească. chiar în acest eşec. munca. Recolta şi bogăţia nu se află la capătul unei dialectici a muncii şi a naturii. Eficacitatea muncii este recunoscută pentru că se întemeiază pe transcendenţa sa etică. marele păcat. într-un fel: căci astea ca natura să fie generoasă ca pe vremea nevinovăţiei începuturilor şi vrea să constrângă o Bunătate pe care omul n-o mai poate pretinde de la Adam încoace. Tema că munca nu conţine ea însăşi roadele sale e constantă la catolici. în orice caz: nu la nivelul sintezelor naturale. la începuturile Renaşterii." A nu vrea să munceşti nu înseamnă oare „a încerca peste măsură puterea lui Dumnezeu"99? înseamnă să încerci să constrângi miracolul100. în pământul ce nu mai rodeşte decât mărăcini şi ierburi otrăvitoare. precauţie socială destul de afectată de industrializarea năseîndă. rM maiorum cminium [rădăcina tuturor relelor]."98 castă muncă precară la care natura nu e niciodată obligată să răspundă — poate doar prin voinţa anume a lui Dumnezeu — este totuşi obligatorie. suntem în voia cerului nestatornic care aduce ploaia asupra fragedului spic. Iată avertismentul lui Calvin: „Să nu ne închipuim."96 Obligaţia muncii nu este legată de nici o încredere în natură. Măsurată doar după valoarea lor funcţională. Cât despre aşa-zisa putere proprie de a face să dispară mizeria. Săracul care. dimpotrivă. în binevoinţa sa. Dacă e să credem pe Huizinga. pentru că El a promis să hrănească păsările cerului. remediu al tuturor formelor mizeriei. ci efectul unui blestem. ca şi la reformaţi. În Evul Mediu. potrivit edictului de înfiinţare. e din cauza lucrării omului blestemat care îl cultivă. chiar dacă îşi vor îndeplini cum se cuvine datoria. ar aştepta să-i vină Dumnezeu în ajutor. când miracolul îi este dat în fiecare zi omului drept răsplată gratuită a muncii sale. a fost o vreme. Orgoliul a fost păcatul omului dinainte de cădere. şi mai ales fructul cel mai necesar. nu intervine: „în fiecare clipă. iar dacă e blestemat. munca-pedeapsă a dobândit valoare de penitenţă şi putere de răscumpărare. este percepută. speranţa belşugului fructul unic al întregii noastre munci se pot spulbera. Dispariţia lor. nu i se poate smulge nici un fruct. ca soluţie generală. că îşi vor putea face pământul roditor. chiar dacă oamenii vor fi atenţi şi îndemânatici. munca nu părea legată de probleme pe care lear fi suscitat ea însăşi.

Tocmai în această altă lume. el nu va avea doar aspectul un atelier de muncă forţată. În nebunia clasică ceva care vorbeşte despre altfel şi despre altceva. Ca şi aceştia. dar aceasta e epoca în care încep să fie „internaţi".dezordinilor". amestecaţi cu o întreagă populaţie cu care li se recunoaşte o înrudire. în răgazul nedefinit al unei munci fără utilitate sau profit. nici şomajul."1' Munca în casele de internare dobândeşte astfel semnificaţia sa etii pentru că lenea a devenit forma absolută a revoltei. leneşii vor fi ci strânşi să muncească. printr-o nenorocită dedare la tot felul de crime. nebunia este percepută pentru prima dată prin intermediul unei condamnări etice a leneviei şi într-o imanenţă socială garantată de comunitatea de muncă. Nu peste mult timp ea va putea să adune la un loc aceste plaje sterile ale leneviei printr-un fel de foarte vechi şi foarte obscur drept de moştenire. ci mai . Nu e lipsit de importanţă faptul că nebunii fuseseră incluşi în marea proscriere a lenei. va cere chiar ca aceste zone unde cu o sută cincizeci de ani înainte s-a încercat închiderea săracilor. Cerinţa internării. a fost mulată în cadrul unei anumite experienţe a muncii. infirmitatea si boala îi împiedică să muncească. şi s-a întâmplat nu o dată să facă figură aparte în această strimtă uniformă. ca şi în peisajele universului moral. sensibilitatea la nebunie era legată de prezenţa transcendentelor imaginare. Munca şi leneea au trasat în lumea clasică o linie de despărţire care s-a substituit mizeriei leprei. la ciudate ameninţări. economică şi morală în acelaşi timp." Acest „libertinaj" nu e cel pe care îl pute: defini în raport cu marea lege a muncii. Necesitatea. şi de leneşi. „Libertinajul cerşetorilor a ajuns la exces. despărţită prin puterile sacre ale muncii. îşi va lua nebunia statutul pe care îl cunoaştem. frontierele ordinii burgheze şi se alienează în afara limitelor ale eticii sale. printre denunţări morale. în dispreţul faţă de sfintele taine şi cu obişnuinţa permanentă a tuturor viciilor." Tot aşa Spitalul general nu are alu unui simplu refugiu pentru cei pe care bătrâneţea. ei îşi vor avea locul alături de săraci. ci slăbirea disciplinei şi decăderea moravurilor"104. Secolul al XIX-lea va accepta. raportul între practica internării şi exigenţele muncii este nici pe departe definit în întregime de condiţiile economiei susţinut şi animat de o percepţie morală. Azilul a luat în mod riguros locul leprozeriei în rafia locurilor bântuite. ci pentru că încalcă. purtându-i semnele. Tocmai în aceste locuri ale trândăviei blestemate şi condamnate. Până la Renaştere. o a doua revoltă a creaturii împotriva lui Dumnezeu. Atunci când în Boarîţ Trade se publică raportul asupra săracilor. voluntari sau nu. şi trăiesc aproape toţi ignorarea religiei. orgoliu al omului căzut: „Ce înseamnă deci mai mult decât dezordinea unei vieţi leneşe? Este. vagabonzilor. buni sau răi. De la început. vor fi supuşi unor reguli de muncă obligatorie. S-a înodat legătura cu vechile rituri de excomunicare. în acest spaţiu inventat de o societate care descifra în legea muncii o transcendenţă etică va apărea nebunia şi va ajunge repede pe punctul de-a şi le anexa. dar în lumea producţiei şi a comerţului. în care se propun mijloacele „de a-i face util pentru public". descoperită în secolul al XVIII-lea. răspunde sfântul Ambrozie. ca într-o altă lume. care atrage blestemul lui Dumnezeu asupra statelor de aceştia nu sunt pedepsiţi. s-au evidenţiat singuri prin incapacitatea de a munci şi de a urma ritmurile vieţii colective. ci un libertinaj moral: „ experienţa persoanelor care s-au ocupat de acţiuni caritabile rei că mulţi cerşetori de ambele sexe locuiesc împreună fără căsătorii mulţi dintre copiii lor sunt nebotezaţi. toate formele inutilităţii sociale. Începând cu epoca clasică. Edictul din 1656 recurge şi el. în atelierele în care erau amestecaţi. Această comunitate dobândeşte o putere etică de a împărţi care ii permite să respingă. dacă ne gândim bine.103 Nu s-a aşteptat secolul al XVII-lea pentru a-i „închide" pe nebuni. se preciză că originile sărăciei nu era nici lipsa merindelor. de la . Bourdaloue se face ecoul acestor condamnări ale lenei. de a asigura alienaţilor un regim special în marea criză a internării care a precedat cu puţin Revoluţia se leagă de experienţa nebuniei aşa cum s-a putut face ea prin obligaţia generală de a munci. De fapt. asta nu se mai întâmplă pentru că nebunul vine într-un alt ceas al smintelii. şomerilor să fie transferate numai nebunilor.

o posibilitate de a trece de la prima la a doua fără reziduuri.. o ordonanţă creează în interiorul spitalului o secţie pentru băieţii şi fetele si douăzeci şi cinci de ani." Atunci — şi numai atunci — vor putea învăţa o meserie „potrivită cu sexul si cu înclinaţia lor". Este cealaltă faţă a mal vis şi a marii preocupări a burgheziei în epoca clasică: identificarea în sfârşit. în măsura în care zelul lor la primele probe permite „constatarea că vor să se îndrepte". o afacere de stat. că se pot da decrete pentru a o face să domnească. ea precizează că munca trebuie să ocupe cea mai mare parte a zilei şi să fie însoţită de „lectura unor cărţi Dar regulamentul defineşte caracterul pur represiv al muncii. Aplicarea exhaustivă a legii morale nu mai aparţine împlinirilor. Spitalul general are un statut etic Tocmai cu această sarcină morală sunt învestiţi directorii săi. de conducere. şi să înţeleagă o dată ca putem avea orice cu bani. de administrare. cetate în care dreptul nu domneşte decât pe baza unei forţe fără de apel — un fel de suveranitate a binelui în care triumfă numai: ameninţarea şi în care virtutea. ca semn al unei anumite atitudini sufleteşti Prizonierul care poate şi care vrea să muncească va fi eliberat atât pentru că ar fi din nou util societăţii. de poliţie jurisdicţie. constrângere sau abuz de putere. în afară de moravuri şi de cetăţeni. Zidurile internării închid într-un fel negativul acestei cetăţi morale la care conştiinţa burgheză începe să viseze în secolului al XVII-lea: cetate morală destinată celor care ar vrea. prin închisoare şi alte pedepse folosite în numitele spitale. cărora li se atribuie întregul aparat juridic şi material al represiunii: „Au depline puteri de autoritate. să i se sustragă.. a legilor statului cu legile sufletului. ca pedeapsă. sub formele riguroase ale constrângerii fizice. că virtutea este. ci pentru că a subscris i la marele pact etic al existenţei umane. după cum vor socoti de cuviinţă directorii"106. ea se poate efectua încă de la nivelul sintezelor sociale. nu e pentru prima dată în cultura europeană când greşeala morală. unde legea care ar trebui să domnească asupra sufletelor va fi aplicată fără compromis ori îngăduinţă. La umbra burgheze se naşte această ciudată republică a binelui impus tuturor celor bănuiţi că aparţin răului. În aprilie 1684. Orice greşeală „va fi pedepsită prin suprimarea hranei.este că legea nu mai condamnă: închiderea se face în cetăţile moralităţii pure. Vedem astfel înscriindu-se în instituţiile monarhiei absolute — chiar în acelea care au rămas mult timp simbolul arbitrarului ei — marea idee burgheză. chiar în forma sa cea mai privată. li se pun la dispoziţie „stâlpi şi lanţuri. Inventarea unui loc de constrângere în care morala pedepseşte prin sarcini administrative e un fenomen de o anume importanţă. Ordinea statelor nu mai suportă dezordinea sufletelor. Bineînţeles. să corecteze o anumită „vacanţă" mor. Munca va fi privită asceză. departe de orice preocupare de a produce: „Vor fi puşi să muncească timp îndelungat şi să execute muncile cele mai grele are forţele lor şi locurile în care vor fi le vor putea permite.şi elementul nou . se poate stabili o autoritate pentru a asigura respectarea ei. dar n-ar putea fi redresată nici prin simpla asprime a penitenţei. corecţie şi pedeapsă". care oferă. Pentru prima dată se instaurează aşezăminte de moralitate. ia alura unui atentat împotriva legilor scrise sau nescrise ale cetăţii. şi ea. în fond."108! . tocmai în acest context capătă sens obligaţia munci exerciţiu etic şi totodată garanţie morală. prin suplimentarea muncii. din capul locului. şi în curând republicană. închisori şi beciuri"1 Şi. dacă nu sensul ultim.degrabă al unei instituţii morale însărcinate să şlefuiască. şi pentru a îndeplini această sarcină. cel puţin justificarea esenţială a internării. care nu merită tribunalul oamenilor. esenţialul . E suficient să citeşti „regulamentul general a ceea ce trebuie să se petreacă zilnic în Casa Saint-Louis le la Salpetriere"107 pentru a înţelege că însăşi cerinţa muncii era subordonată unui exerciţiu de reformă şi de constrângere morală. „Politicienii noştri sa binevoiască să-şi suspende calculele. nu are ca recompensă decât faptul de a se sustrage pedepsei. unde se realizează o surprinzătoare sinteză între obligaţia morală şi legea civică. deşi îşi are preţul în ea însăşi. Dar în această mare închidere din epoca clasică. Se presupune un fel de reversibilitate a ordinii morale a principiilor la ordinea fizică. Morala se lasă administrată asemenea comerţului sau economiei.

Opera sfântului Vincent de Paul stă mărturie în acest sens. În casele Carităţii. Astfel. va trebui să se adreseze internaţilor. să socotească.. Oare nu sunt prezente toate temele morale ale internării în acel text dint Traii la police unde Delamare vede în religie „cea dintâi şi principala" terie care constituie . să scrie. Pe teren catolic. ai a unor persoane în afara grijilor acestei lumi şi intrarea lor în această singurătate în calitate de pensionari nu a fost decât de a-i opri de sclavia păcatului. Trebuie să aibă grijă ca ei să asiste la serviciul divin şi să se comporte cu modestie"109. fără restricţii."112 Toate aceste închisori ale ordinii morale ar fi putut avea deviza pe care Howard o mai putea încă citi pe închisoarea din Mainz: „Dacă am putut supune animale feroce. asa de internare reprezintă. diverse părţi din Sfânta Scriptură. se stabileşte un nou regulament pentru Charite de Château-Thierry. şi le-au construit cu mâinile lor. să-i îndemne şi să-i înveţe „elementele fundamentale ale religiei protestante. Institutorul trebuie să-i înveţe pe copii religia şi să-i îndemne. în distanţa care separă grădina lui Dumnezeu de oraşele pe are oamenii. Zuchtăusern şi workhouses — în toată Europa protestantă se edifică aceste fortăreţe ale ordinii morale care se învaţă din religie ceea ce este necesar pentru liniştea oraşelor. şi în fiecare zi de sărbătoare. sub formă de model autoritar. de la a fi damnaţi pe vecie şi de a le oferi mijloc prin care să se bucure de o deplină mulţumire pe lumea aceasta. scopul este acelaşi. pentru a-i îndemna la o conduită mai bună şi pentru a se asigura el însuşi dacă sânt trataţi cum trebuie. În Anglia. simbolul cel mai dens acestei „poliţii" care se concepea pe sine însăşi ca echivalentul religiei pentru edificarea unei cetăţi perfecte. în fiecare dimineaţă şi în fiecare seara. regulamentul workhouses acordă un loc important supravegherii moravurilor educaţiei religioase. În el se precizează: „Stareţul îi va vizita cel puţin o dată pe lună pe toţi prizonierii." Este vorba deci de a elibera pensionarii dintr-o lume care nu e. dar amprenta religioasă este ceva mai marcată. Trebuie să-i înveţe să citească. se veghează cu cea mai mare grijă la această ordonare a vieţii şi a conştiinţelor. din nefericire. pentru slăbiciunea lor. „Scopul principal pentru care s-a permis retragerea. de a-i aduce la o singurătate din care nu vor avea drept tovarăşi decât „îngerii păzitori" încarnaţi în prezenţa cotidiană a supraveghetorilor lor: aceştia. la fel ca şi pentru ţările protestante. El va avea drept sarcină să prezideze rugăciunile. care de-a lungul întregului secol al XVIII-lea va apărea din ce în ce mai clar ca raţiune de a fi a internării. unul după altul şi separat. mitul fericirii sociale: o poliţie a cărei ordine ar fi complet transparentă la principiile religiei. alungaţi din Paradis. consolarea şi obţinerea mântuirii lor"1". şi o religie ale cărei exigenţe ar fi satisfăcute. lor plăcându-le mult mai mult să urmeze relele lor înclinaţii decât sfintele inspiraţii divine şi caritabilele sfaturi ale părinţilor lor. ajutorul de stareţ va face acest lucru zilnic. Există. internarea reprezintă. să fie civilizaţi şi cuviincioşi cei care vizitează casa. că sursa tulburărilor pe care le vedem domnind astăzi printre tineri nu vine din marea lipsă de instrucţie şi de ascultare pentru lucrurile spirituale. Experienţa ne convinge prea mult. într-adevăr. In acest sens. în fiecare sâmbătă după-amiaza. în aceste instituţii. pentru casa din Plymouth s-a prevăzut numirea unui „schoolmaster" care trebuie să răspundă triplei condiţii de a fi „pios. o încercare de a demonstra că ordinea poate fi adecvată virtuţii. conform doctrinei Bisericii anglicane" Hamburg sau Plymouth. ea se situează. nu trebuie să ne descurajăm în îndreptarea omului care s-a rătăcit. pentru a-i consola. ca un efort de sinteză 'ranicâ."113 Pentru Biserica catolică.. în epoca clasică.Nu este oare visul ce pare să-i fi animat pe fondatorii caselor de internare de la Hamburg? Unul dintre directori trebuie să vegheze ca „toţi cei care sânt în casă să se achite de datoriile lor religioase şi să fie instruiţi în acest sens. în momentul lor de răgaz. decât o invitaţie la păcat. în regulile poliţiei şi în constrângerile cu care aceasta s-ar putea înarma. le „aduc aceleaşi servicii pe care le fac în mod invizibil îngerii lor păzitori: cunoaşterea. sobru şi discret". în 1765. să-i încurajeze să citească. „închiderea" ascunde în acelaşi timp o metafizică a cetăţii şi o politică a religiei. instruirea.

. Este în definitiv ceea ce a vrut să demonstreze.săracii ar fi în sfârşit ajutaţi de bunăvoie şi cerşitul n-ar mai exista. în fortăreaţa interni legată de Raţiune. o pagină albă unde viaţa real cetăţii e suspendată: ordinea nu mai înfruntă liber dezordinea. Internarea ar fi atunci eliminarea spontană a „asocialilor". e foarte probabil că ar fi găsit acolo un argument suplimentar în favoarea tezei lor. nu fără pericol. Dar în mai pui de o jumătate de secol ea s-a trezit izolată şi. Este clar că internarea. al incapacităţii de muncă. Ea domneşte în stare pură într-un triumf care îi este înlesnit dinainte asupra unei neraţiuni dezlănţuite: Nebunia îi este astfel smulsă acelei libertăţi imaginare care o făcea să existe încă din abundenţă pe cerul Renaşterii. . momentul în care începe să formeze corp comun cu problemele cetăţii. la începutul secolului. Poate singurul care ar fi fost serios şi ar fi meritat atenţie.. Ştiut să degajeze legătura evidentă care leagă poliţia internării de politica comercială. a fost un mecanism social şi că acest mecanism a funcţionat pe o suprafaţă foarte mare. a ridicat un pi şi care alege. Ca măsură economică şi precauţie socială. în formele ei primitive. neraţiunea nu mai încearcă să-şi croiască singură drum prin tot ce o JM ocoli sau încearcă să o refuze. dacă am fi destul de înţelepţi pentru a îndeplini la perfecţie toate îndatoririle pe care religia ni le prescrie. Ei ar fi reuşit să demonstreze pe ce for sensibilitatea socială s-a putut forma conştiinţa medicală a nebuniei şi până la ce punct i-a rămas asociată. buna-credinţa domni în ştiinţe şi în arte. fără altă gn n-ar mai exista corupţie a moravurilor. dacă acest termen nu e exagerat. asiduitatea în muncă. Dacă ar fi. are valoare de invenţie. S-a născut o sensibilitate care a trasat o linie. pentru că tocmai această sensibilitate socială e cea care serveşte drept element de reglare atunci când e vorba de a decide asupra unei internări sau a unei eliberări. toate celelalte părţi ale poliţiei ar fi asigurata Astfel. un întreg grup de istorici1."114 Internarea este o creaţie instituţională proprie secolului al XVII-lea. ci chipuri mult mai variate şi siluete a căror statură comună u e totdeauna uşor de recunoscut. de regulile moralei şi de nopţile lor monotone CAPITOLUL III Lumea corecţionară De cealaltă parte a zidurilor internării nu găsim numai sărăcie şi nebunie. Ea a luat dintr-o dată o amploare care nu-i lăsa nici o dimensiune comună cu întemniţarea practicată în Evul Mediu. nu fără ezitare. spitale psihiatrice sau cabinetele psihanaliştilor. pentru a exclude. frugalitatea şi o înţeleaptă prevederi procura întotdeauna lucrurile necesare vieţii. o asemenea analiză ar presupune persistenţa unei nebunii deja înarmate cu eternul ei echipament psihologic pentru a cărei evidenţiere în adevărul ei ar trebui mult timp. Atunci. cu o eficacitate foarte sigură — si cu atât mai sigură cu cât era mai oarbă — chiar pe cei pe care. noi îi distribuim între închisori. De fapt. Spaţiul concret al societăţii care rezervă o regiune de neutralitate. pe Religie. case de corecţie. umilinţa şi simplitatea ar suprl ceea ce este van şi periculos în ştiinţele omeneşti. epoca clasică i-ar fi neutralizat. cât şi durata statelor. putem spune că dacă numai religia ar fi bine supravegheată. liniştea publică ar fi asigurată. Dar în ista neraţiunii desemnează un eveniment decisiv: momentul în care nebunia este percepută în orizontul social al sărăciei. cumpătarea ar îndepărtai Iile. Noile semnificaţii pe care le dobândeşte sărăcia. pentru că el s-a extins de la reglementările comerciale elementare la marele vis burghez al unei cetăţi în care ar domni sinteza mtoritară a naturii şi a virtuţii. De aici până la a presupune că sensul internării se epuizează într-o obscură finalitate socială care permite pupului să elimine elementele care îi sunt eterogene sau nocive nu e decât un pas. toţi legislatorii au dat dovadă de multă înţelepciune când au întemeiat atât fericirea.preocuparea poliţiei? „Am putea adăuga ci singura. . caritatea alungându-le. importanţa acordată obliga de a munci şi toate valorile etice legate de aceasta determină de parte experienţa nebuniei şi îi deviază sensul. al imposibilităţii de a se integra în grup.

nu a fost in-■rnatâ. împotriva nebun în sfârşit. străvechiul gest al segregării. şi încă în întreaga Europă.3 Această enumerare are doar valoare de exemplu. cu alte cuvinte ce operaţiuni se echilibrează în totalitatea pe care o formează. 20 de „femei bătrâne" la Saint-Paul. pe de altă parte. 72 de persoane epileptice. temniţele. Acest gest care proscrie este la fel de abrupt ca şi cel care i-a ■ . a fost recunoscut drept străin de societatea care îl alungase şi ireductibil la exigent ei. Populaţia atât de variată la Bicetre. din ce orizonturi diverse veneau cei care au plecat împreună. al tuturor l nselor. Acelaşi exil către mijlocul secolului al XVII-lea. fără îndoială. plecat din toate ţările Europei. a devenit atunci. spre ştiinţa pozitivă: cea dintâi nefiind decât forma mascată a celei de-a doua şi vocabularul ei gângăvit.2 Chiar prin acest fapt obiectul ştiinţei îi e preexistent. cunoaşterea aproximativă. chiar şi în mod implicit. la Saint-Levege. o sutime din populaţia Parisului pentru a scăpa de . candid. epoca clasică ar fi înc să se teamă de nebunie în mod obscur. pentru a trece de la o existenţă obs la lumina adevărului. cu mult înainte să-l acapareze şi să-l simbolizeze. în 1657. Dar nu e sigur că nebunia a aşteptat. ar avea aceeaşi natură ca şi cunoaşterea propriu zisă fiind deja în curs de perfecţionare. la SainteGenevieve sînt 80 de „bătrâne negricioase". 8 „oameni de rând" la închisoare.iali". o altă profunzime: el nu izola a fost îndeplinit acest gest. reculeasă în imobila sa identitate. care ar fi formulat ca maladie a naturii ceea ce nu era cunoscut încă decât în neliniştea societăţii. dar probabil nul în ordinea rezultatului: căci acest personaj a apărut chiar prin ge segregării. printre atâtea alte figuri care pentru noi nu se mai înrudesc cu el. pericol pentru stat. a doua şi a treia sânt rezervate „bieţilor . Ar trebui astfel să supunem un fel de ortogeneză mergând de la experienţa socială la cunoaşterea ştiinţifică şi progresând surd dinspre conştiinţa de . spre marele confort al spiritului nostru. colibele şi celt| pentru cei închişi prin ordin regal. iar maniera în care a fost format trebuie să ne indice cum s-a constituit experienţa nebuniei. Nu e sigur. şi ce experienţă de sine traversa omul clasic în momentul în care câteva aspecte dintre cele mai obişnuite pentru el începeau să-şi piardă din familiaritatea şi din asemănarea cu ceea ce el recunoştea din propria imagine. rezultatul nu-i arată şi sensul. În realitate nu e decât schema unor excluderi suprapuse.Gestul avea.nebunele sunt repartizate între Sainte-Elizabeth. deoarece chiar el era cel care inspira teamă. Dacă acest decret are un sens prin care omul modern a desemnat în nebun propriul său adevăr alienat. că măsurile d^ ternare erau îndreptate. la Corecţie. loviţi de aceeaşi segregare. necioplite şi deformate". este în măsura în care a fost constituit. această percepţie s-ar fi organizat şi ar fi evoluat în final spre o conştiinţă medicală. 41 de prin ordin regal.Ignc multe secole sau cel puţin prost cunoscută. în prima. varietate a speciei — se manifestau ca „asocia E adevărat că în internaţii secolului al XVIII-lea putem găsi o asemănare cu personajul contemporan al asocialului. închisoarea. dar. Acest câmp a fost circumscris în realitate de spaţiul internării. chiar din acest motiv. cum au doar „mintea slabă". O dată împlinită. marea închidere nu se explică numai prin sărăcie: la Saint-Theodore. încât în 1737 se încearcă o repartizare „întrebuinţări". Într-o bună zi acest om. Şi puţin câte puţin.şi. lumea modernă a vrut să-i elimine pe cei ca mutaţie spontană. ori nebunia lor se manifestă periodic ori sunt nebune violente. înainte de a fi încolţit de o ştiinţă pozitivă: în soliditatea sa atemporală însuşi rămâne adăpostit de istorie. Experienţa socială. în pragul epocii clasice. retras într-un adevăr care se ţine pe jumătate adormit până la trezirea totală a pozitivităţii. acest câmp al alienării în care nebunul s-a trezit alungat. Diferenţiat al tuturor închisorilor. ca şi atunci. SainteJeanne şi temniţă. desăvârşirea psihiatriei. sectorul Madeleine are 91 de „bătrâni rai sau infirmi". nu e sigur că refăcând. al tuturor azilurilor. În sfârşit. ca dezorganizare a faini] dezordine socială. la Saint therine 69 de „sărace cu duhul. 22 de „fete incorigibile1' au fost duse. la Saint-Hj au fost duse 80 de femei care-au dat în mintea copiilor. Leii ik „_ st alungaţi pentru a opri contagiunea.

care face corp comun cu tot ansamblul culturii clasice. între recunoscut şi condamnat. într-un câmp unitar. ca aceea a lui Sade. Practicile şi regulile sale au constituit un domeniu de experienţă care şi-a avut unitatea. nici un indiciu al diferenţei: aceeaşi dezordine abstractă. a cincea grupă: venericii şi copiii trimişi la corecţie. Internarea n-a jucat doar un rol negativ. secolul al XVII-lea le va relua. Nu vei putea deci să fii admis în secţia „marelui rău" fără o atestare: nu un bilet de confesiune. Diferenţele sunt acum clare pentru noi: conştiinţa indistinctă ce le confundă ne dă impresia de ignoranţă. Aşa a hotărât după deliberare. a fost necesară o întreagă reorganizare a lumii etice. Din 1 şi până în epoca lui Tuke. ele nu trebuie să se aştepte să fie tratate ca toate celelalte. Ea manifestă. de organizare. biroul . Există de fapt anumite experienţe pe care secolul al XVI-lea le acceptase sau le refuzase. „risipitor". Dacă. internarea îşi dezvoltă furt sa monotonă: nivelează greşelile şi uşurează suferinţele. personaje şi valori între care culturile precedente nu percepuseră nici o asemănare. S-a interzis chiar medicilor de la HotelDieu să-i primească şi să le dea îngrijiri. în care alienarea mintală va căpăta sensul pe care i-1 cunoaştem. Aceste trei domenii ale experienţei formează. „leneşi". în mod excepţional. dar nu-i acceptă fără formalităţi. o lume omogenă. desemnează un domeniu ciudat de închis pentru noi. Howard găseşte acolo cerşetori. pregătind o experienţă — a noastră — în care se vor semnala ca integrate deja în domeniul de apartenenţă al alienării mintale. le-a decalat imperceptibil spre nebunie. se va admite tot atât de uşor că magia. Pentru ca aceste alăturări să fie făcute. ci şi un rol pozitiv. d Bicetre. paznicii de la Bethleem. ci un certificat de pedeapsă. litaniile intern „dezmăţat".săraci". împreună cu nebunia. alchimia. „prostituată". Încă din primele luni de internare. „infirm". în toată Europa. Deocamdată ne aflăm în prezenţa unui fenomen uniform. va deveni evident — una dintre acele evidenţe neformulate — că anumite forme de gândire „libertină". de excludere. „fiu nerecunoscător". acum. e un fapt pozitiv. noi linii de separaţie între bine şi rău. Wagnitz şi Pinel. grupa şi alunga dintr-un singur gest. Fraţii Saint-Jean de D§ Congregaţioniştii Sfântului Lazăr. de-a lungul epocii clasice. o experienţă originală şi indeductibilă. „escroci şi libertini". ca şi „marilor şi micilor paralitici". coerenţa şi funcţia sa Ea apus alături. datoria faţă de morala publică trebuie plătită şi trebuie făcute pregătiri. fie profanarea în raporturile pe care le are cu noua concepţie a sacrului şi a riturilor religioase. Toate acestea vor face parte din semnele majore ale nebuniei şi se vor afla printre manifestările sale cele mai importante. Aceste experienţe pot fi rezumate spunând că ele ating diverse probleme: fie sexualitatea în raporturile sale cu organizarea familiei burgheze. pentru naştere nu li se va da decât un ucenic de chirurg. „tată risipitor". din Zuchthăusern înşiră. va apărea mai târziu. fie „libertinajul". în 1781. Şi totuşi.5 Timp un secol şi jumătate. venericii aparţin în mod legitim Spitalului general. Internarea nu este decât fenomenul acestei lucrări în profunzime. au o oarecare legătură cu delirul şi cu nebunia. Spitalul general trebuie deci să-i primească pe „stricaţi". „imbecil". pe care le formulase sau dimpotrivă le lăsase deoparte şi pe care. Mirarea că au fost închişi bolnavi. femeile la Salpetriere. La sfârşitul secolului al XVIII-lea. că au fost confun nebunii şi criminalii. pentru a le trimite în exilul în care se vor învecina cu nebunia — formând astfel o lume uniformă a Neraţiunii.4 Când vizitează închisoarea Berlin. ci de tăcut. Dar pentru ca aceste unităţi semnificative să devină evidente. Bărbaţii sunt trimişi la Bicetre. „minte tulbure". şi stabilirea de noi norme în integrarea socială. sunt acceptat aici femei însărcinate. ost necesară răsturnarea operată de clasicism în raporturile pe care nebunia le întreţine cu tot domeniul experienţei etice. „smintii între aceştia toţi. cu alte cuvinte noile raporturi în curs de instaurare între gândirea liberă şi sistemul pasiunilor. dacă ne gândim că el a fost prima patrie a nebuniei modei. „infirmi şi criminali. pe calea pedepsei şi a penitenţei pentru reîntoarcerea într-o comunitate din care păcatul te-a gonit. practicile profanatoare sau anumite forme de sexualitate sânt direct înrudite cu naraţiunea şi cu maladia mentală. în spaţiul internării. alienaţii şi nebunii sunt cuprinşi într-a patra. în registrele lor. bătrâni mizeri şi copii".

Mai întâi sunt adăpostiţi pe lângă Notre-Dame. iar prin aceasta li se rezerva aceeaşi soartă ca oricărui alt bolnav. |el este reflectat în legea transparentă a unei logici a intenţiilor. atunci când s-a decis excluderea lor. cu întreaga lor eficacitate. „bineînţeles". Iată-i proscrişi. nici o cauză invocată în general. astfel încât pe tot cuprinsul Egiptului oamenii şi celelalte animale au fost acoperite de bube. cum ar fi o femeie prin soţ sau doica prin copil"10. pacientul este declarat însănătoşit şi dat afară. Celorlalţi. în câteva magherniţe de scânduri. înainte de orice.138 de oameni vor ocupa 60 de paturi ale secţiei Saint-Eustache de la Bicetre. în 1495. ci o segregare. Şi pentru a încheia această primă fază a tratamentului. o culpabilitate. La drept vorbind. până când. plecând într-un exil care nu e întru totul o izolare terapeutica. Răul nu mai e perceput într-un destin al lumii. Această „terapeutică" dezvăluie surprinzătoare peisaje şi imagi şi mai ales o complicitate a medicinei şi a moralei care dau deplin acestor practici ale purificării. devine atunci foarte clară. el desemnează. Cei aflaţi în faza finală sunt lăsaţi să moară. fie infectarea apelor. venericii sunt acceptaţi la Spital. foarte local. libidinoasă voluptate a oamenilor a făcut ca o anume maladie să se răspândească între ei. La Paris. care pentru a atribui cea mai lascivă. sunt înghesuiţi în interiorul său. loviturile de bici. ele încep totdeauna cu o sângerare. spre 1590. în sfârşit. fie aerul stricat. Aşa cum Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să arunce pulbere în aer în prezenţa Faraonului. Dacă ar fi să-l credem pe Thierry de Hery. Mai mult.9 Abia atunci a fost codificat tot acest ceremonial unde se regăsesc. O dată făcute aceste distincţii şi aplicate primele pedepse. Se acordă cincisprezece zile de convalescenţă. în 1679: „Toţi cei ce sunt atacaţi de boala venerică nu vor fi primiţi decât cu condiţia să fie supuşi corecţiei. şi încă a pedepsei individuale. în saloanele de la Hotel-Dieu. în Dieta de la Worms. n-ar putea explica o asemenea maladie: „Iată deci de ce trebuie să-i vedem originea în indignarea şi voia celui care creează şi împarte toate lucrurile. Apoi. rareori mai puţin de şase săptămâni de îngrijire. Percepţia medicală este de departe comandată în această intuiţie etică. Şi uneori chiar . la Saint-Germain-des-Pres. Pot începe atunci frecţiile cu mercur. drept răzbunare şi pedeapsă pentru] enormul păcat al desfrâului. „marele rău" nu cere aceste rituri de purificare decât dacă îşi are originea în dezordinile inimii şi dacă poate fi înscris în păcatul definit prin intenţia deliberată de a păcătui. şi să fie biciuiţi. ciuma şi celelalte plăgi" despre care Maximilian spunea. Sunt admişi din nou."8 Existau mai mult de 200 de bolnavi de acest fel la Hotel-Dieu. Flagelul şi-a pierdut caracterul apocaliptic. Salpetriere dispunea de 125 de paturi la Misericorde pentru 224 de femei.. li se aplică „Marile Remedii": niciodată mai mult. Boala venerică a devenit epoca clasică mai mult impuritate decât maladie. venericii n-au fost trataţi altfel decât victimele celorlalte mari flageluri — cum ar fi „foamea. dar costă foarte mult şi fac dezordine. tratamentele tradiţionale şi taina penitenţei. într-o aceeaşi intenţie purificatoare. se impune o ultimă şi completă mărturisire. Apoi sunt exilaţi la marginea oraşului. găsesc un loc de azil între zidurile Spitalelor generale. nu fără dificultate. Pedeapsă care nu avea decât o valoare universală şi nu sancţiona o imoralitate anume. năvalnică. că fuseseră trimise de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe oameni. cam două ore pe zi. Regulamentul Spitalului general nu lasă loc nici unui echivoc: măsurile prescrise nu sunt valabile. În 1781. şi nu aceia care o vor fi dobândit prin căsătorie sau altfel.Spitalului general. cei atinşi de „boala de Napoli erau primiţi la Hotel-Dieu: ca în toate celelalte spitale din lumea catolică nu li se cerea decât o simplă mărturisire. Abia la sfârşitul Renaşterii au început să fie priviţi cu alţi ochi. Intenţia pedepsei. la ea se raportează bolile fizice. la capătul căreia două purgaţii şi o sângerare trebuie să alunge ultimele umori Morbide. decât pentru „aceia şi acelea care îşi vor fi dobândit boala prin dezordinea sau desfrâul lor. ele se prelungesc timp de o lună. după ce s-a pus definitiv în bună regulă cu Dumnezeu. o săptămână e apoi consacrată băilor. apoi din nou purgaţie."'7 La origine. ceea ce se va certifica prin biletul lor de trimitere. urmată imediat de o purgaţie.

şi a căror formulă o vadă Pinel. Înrudire a neraţiunii cu culpabilitatea pe care alienatul o încearcă astăzi ca pe un destin. Inventând.12 Timp de o sută cincizeci de ani. venericii se vor învecina cu smintiţii în spaţiul aceleiaşi incinte. Dar secolul al XVII-lea şi ordinea raţiunii creştine au înscris-o în instituţiile lor sub forma cea mai puţin greacă: sub forma represiunii. se ajunge la pedepsirea cărnii. În acest spaţiu factice creat pe de-a-ntregul în plin secol al XVII-lea s-au constituit alianţe obscure pe care o sută şi ceva de ani de psihiatrie aşa-zis „pozitivă" n-au ajuns să le distrugă. face publică o judecată la capătul căreia „Etienne . pentru că ea e cea care ne leagă de păcat. locotenentul de poliţie Herault. o înrudire obscură care le va rezerva aceeaşi soartă şi îi va plasa în acelaşi tem de pedepse. Represiunea dobândeşte astfel o dublă eficacitate. în fond. e sigur. ca o promisiune şi totodată o ameninţare pentru toţi prizonierii: „Considerând că suferinţele lor vremelnice nu îi vor scuti de cele veşnice. şi le vor lăsa pentru mult timp un anume stigmat care va trăda.13 Această înrudire în pedepsele pentru nebunie şi sancţionarea dezmăţului nu est urmă de arhaism în conştiinţa europeană. 80 de bieţi nebuni. epoca clasică descoperea în acelaşi ti o patrie şi un loc de mântuire comune păcatelor împotriva cărnii greşelilor împotriva raţiunii. prin post. prin rugăciuni. înaintea lui Leuret. N„ ras. El presupune un anumit tratament care. pentru că secolul al XVII-lea e cel cai descoperit-o cu adevărat. Tema unei înrudiri între medicină şi morală este la fel de veche. de-a lungul secolul al XIX-lea. înscriind suferinţele vremelnice în această ordine a penitenţei totdeauna reversibile în termenii eternităţii. spaţiul internării. nebuniei. pentru că sănătatea transformă cu prea mare uşurinţă corpi nostru în prilej de a păcătui. Internarea înlesneşte astfel acele faimoase remedii morale — pedepse şi terapeutici — care vor constitui activitatea principală a primelor aziluri din secolul al XIX-lea. poate şi trebuie să-l scutească pe păcătos de chinurile veşnice. Făcut la 17 februarie 1664. pentru câteva secole. dacă trebui grijit corpul pentru a elimina contagiunea. în detrimentul cărnii. Nebunia devine vecină cu păcatul poate că tocmai aici se va stabili. şi nu numai la pedepsire. ea s-a de în pragul lumii moderne. în geometria imaginară a ralei sale. se caută viclenia raţiunii medicale care face bine făcând rău.. Faimoasele „Petites-Maisons" de pe rue de Se erau aproape în exclusivitate rezervate nebunilor şi venericilor asta până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Şi fără îndoială că aceasta e căutarea care trebuie descifrată sub fraza pe care sfântul Vincent de Paul a pus-o în fruntea regulamentelor de la Saint-Lazare. ci şi la exersarea şi lovirea ei. cu asigurarea că e bine uneori „să tulburi puternic imaginaţia unui alienat şi să-i imprimi un sentiment de teroare"14. foarte recent. 18606). pentru Monseniorul de Harlay (B. chiar acolo unde medicina se întâlneşte cu morala. care erau închişi alienaţii — cuprind 500 de bieţi bătrâni raman 120 de bieţi bolnavi de chelbe. a constrângerii. E într-adevăr ciudat că tocmai raţionalismul a autorizat această confuzie a pedepsei cu remediul. ştia unde difl aceasta. de aici decurge tot sistemul religios de control şi de represiune care. această cvasi identitate a gestului care pedepseşte şi a celui care însănătoşeşte. La 24 martie 1726. fără teama de a lăsa urme dureroase. pentru cine nu se pricepe să-şi pedepsească trupul asemenea apostolului. supunându-l mortificării. în însănătoşirea trupurilor şi în purificarea sufletelor.anulată de ea. în Paris".. 100 de bieţi bolnavi de sifilis. ace. asistat de "domnii deţinând sediul prezidial din Châtelet. prin decalaj. ca şi medicina greacă. Aşa e „tratamentul" venericilor: o medicină îndreptată în acelaşi timp împotriva maladiei şi împotriva sănătăţii — în favoarea corpului. E aici o idee importantă pentru a înţelege anumite terapeutici aplicate. a obligaţiei de a-ţi afla "intuirea. Constrângerea umană ajută dreptatea divină străduindu-se s-o facă inutilă. dar e ruinată sănătatea care favorizează greşeala: „Vai. Dimpotrivă. va fi deopotrivă o anticipare a pedepselor veşnice şi un efort de restabilire a sănătăţii. E îngrijită maladia. pentru conştiinţa modernă. iar medicul o descoperă ca pe un adevăr natural.". chiar dacă s-au legat pentru prima dată. în epoca raţionalismului. nu mă mir că sfântul Bernd se temea de o sănătate perfectă a credincioşilor săi.

între dragoste şi neraţiune se vor instaura noi raporturi. Din toate timpurile. consta în internarea la Hopital sau într-o casă de detenţie.22 Homosexualitatea. şi apoi. S-ar spune că sodom. altădată condamnată pe acelaşi plan cu magia şi erezia şi în acel context de profanare religioasă20. şi probabil în toate culturile. Se instalează în neraţiunea epocii moderne. începând cu clasicismul. dar numai în cultura noastră. puţin câte puţin. una dintre ultimele condamnări capitale pentru fapte de sodomie. Tot în aceste categorii ale sexualităţii trebuie adăugat tot ce ţine de prostituţie şi de dezmăţ. Astfel. în lumina ingenuităţii sale. Execuţia a avu loc în aceeaşi zi. a plasat sexualitatea pe linia de separare faţă de neraţiune. sexualitatea a fost integrată într-un sistem de constrângere. în Franţa. moştenind vechi condamnări ale unei sodomii în prezent desacralizate. în consecinţă şi prin degradare. ignis et incendium [foc şi ardere]. iar bunurile confiscate de rege". De această corupţie şi nu s-a putut găsi . dacă nu era surghiunul în provincie. va intra de-acum în zona tăcerii şi va trece în domeniul interzis. şi la o dată relativ recentă. Această pedeapsă care a fost adoptată de jurisprudenţa noastră se aplică în egală măsură femeilor şi bărbaţilor"19. a fost împărţită într-o manieră atît de riguroasă între Raţiune şi Neraţiune. Cum explică Delamare în Trăite de la P°lice. De aici se recrutează. exact în vreme ce apărea faţă de sentimentul homosexual o sensibilitate . Sub diferitele lor forme. cenuşa sa să fie apoi aruncată în vânt. Se formează astfel o unitate morală. şi în acelaşi timp cu homosexualitatea.16 Dar deja conştiinţa contemporană era destul de indignată de această severitate pentru ca Va taire să-i păstreze amintirea în momentul redactării articolului „Amour socratique" din Dktionnaire philosophique}1 în cea mai mare parte a cazurilor. pe care o prescriau încă legi neabolite conform cărora „cei care păcătuiesc» prin această crimă sunt condamnaţi să ardă de vii. căreia Renaşterea îi dăduse libertate de expresie. între sănătate şi maladie. numitul DeschaH fours este condamnat să fie ars de viu în Place de Greve. ea se aşează printre stratificările nebuniei. un întreg lirism homosexual pe care cultura Renaşterii îl suportase perfect. în funcţie de nivelul său. Homosexualitatea aparţine celei de-a doua. Dar ceea ce conferă o semnificaţie particulară noii indulgenţe faţă de sodomie este condamnarea morală sancţionarea scandalului care începe să pedepsească homosexualitatea. fixează o altă opţiune: dragostea din raţiune şi cea din neraţiune.13 A fost. dragostea fusese repartizată după o ierarhie a sublimului care o înrudea. eliberată de vechile pedepse. oamenii de rând din spitalele generale. „era nevoie de un remediu puternic pentru a elibera publicul ' în cazul femeii Drouet şi al domnişoarei de Parson avem un exemplu tipic al acestui caracter agravant al homosexualităţii în raport cu sodomia. dragostea şi nebunia se distribuiau în diversele regiuni ale gnozelor. In toată evoluţia culturii platoniciene. printr-o opţiune care îi caracterizează clasicismul. Epoca modernă.Benjamin Deschauffours este declarat tulburat de-a binelea şi convins că a comis crimele de sodomie menţionate la proces. nu mai este condamnată acum din raţiuni morale. nivelată prin internare şi apropiată deja de formele rnoderne ale culpabilităţii. Aceasta constituie o neobişnuită reducere a pedepsei. sancţiunea. Acea din urmă e cea care devine de acum înainte circumstanţa majoră a condamnării — adăugându-se practicilor sodomiei. dacă comparăm cu cea veche. plasând în miezul oricărei sexualităţi necesitatea unei opţiuni în care epoca noastră îşi reafirmă neîncetat hotărârea. O aceeaşi formă de condamnare le sancţionează pe amândouă şi trage o linie despărţitoare cu totul nouă în domeniul sentimentului. Drept pedeapsă. fie cu o nebunie oarbă a trupului.21 Se confundă acum două experienţe care până atunci fuseseră separate: interdicţiile sacre ale sodomiei şi echivocurile amoroase ale homosexualităţii. în expresiile sale sociale şi literare. psihanaliza a văzut bine că orice nebunie îşi are rădăcina într-o sexualitate tulburată. dar asta nu are sens decât în măsura în care cultura noastră. Epoca în care erau arşi pentru ultima dată sodomiţii este chiar epoca în care dispari o dată cu sfârşitul „libertinajului erudit". normal şi anormal. în Franţa. De-acum înainte. fie cu o mare beţie a sufletului în care Neraţiunea este virtualmente în situaţia de a cunoaşte.

altul mai bun. mai prompt ori mai sigur ca o închisoare pentru a-i închide şi a-i obliga să trăiască într-o disciplină adecvată sexului, vârstei şi vinii lor"23. Locotenentul de poliţie are dreptul absolut de a aresta fără procedură orice persoană care se dedă dezmăţului public, până la intervenţia sentinţei de la Châtelet, care este fără apel.24 Dar toate aceste măsuri nu a luate decât dacă scandalul este public sau dacă interesul familiei riscă să fie compromis; e vorba, înainte de toate, de a evita ca patrimoniul familiilor să fie delapidat sau să treacă în mâini nedemne într-un fel, internarea şi tot regimul poliţienesc care o înconjoară s vesc la controlarea unei anumite ordini familiale, care funcţiona deopotrivă ca regulă socială şi ca normă a raţiunii.26 Familia cu necesităţile sale devine unul din criteriile esenţiale ale raţiunii; Asistăm în această epocă la marea confiscare a eticii sexuale către morala familiei. Confiscare ce nu a fost lipsită de dezbateri s reticenţe. Multă vreme, mişcarea „preţioasă" i-a opus un refuz cărui importanţă morală a fost considerabilă, chiar dacă efectul a fi precar şi pasager: efortul de a trezi riturile dragostei curtene (amour courtois) şi de a-i menţine integritatea dincolo de obligaţi căsătoriei, tentativa de a stabili la nivelul sentimentelor o solidarii şi un fel de complicitate totdeauna gata s-o ia înaintea legăturilor familie trebuiau în cele din urmă să eşueze în faţa triumfului modei burgheze. Dragostea e desacralizată prin contract. SaintEvremoi ştie bine acest lucru atunci când îşi bate joc de preţioase, pentru că „dragostea este încă un Dumnezeu...; ea nu trezeşte nici o pasiune în sufletele lor, ci formează un fel de religie"27. în curând dispare această nelinişte etică ce fusese comună spiritului curtenesc şi spiritului preţios şi căreia îi răspunde Moliere, pentru clasa sa şi pentru secolele viitoare: „Căsătoria e un lucru sfânt si cine vorbeşte de laînceput despre ea se poartă ca un om cinstit." Nu amorul este sacru, ci numai căsătoria, şi încă în faţa notarului: ,,...a nu te îndrăgosti decât o dată cu foaia de zestre.. ."2S Instituţia familială trasează cercul raţiunii; în afara lui ameninţă toate pericolele smintelii; omul cade acolo pradă neraţiunii şi tuturor patimilor sale. „Blestemat fie pământul din care ies neîncetat un fum atât de greu, vapori atât de negri care se ridică din aceste pasiuni tenebroase şi care ne ascund cerul si lumina; din care pornesc luminile şi fulgerele justiţiei divine împotriva corupţiei speciei umane."29 Vechilor forme ale dragostei occidentale li se substituie o nouă sensibilitate: aceea care apare în familie şi din familie; ea exclude, ca ţinând de ordinea neraţiunii, tot ceea ce nu e conform ordinii şi interesului său. Putem deja să auzim ameninţările doamnei Jourdain: „Ţiai pierdut minţile, bărbate, cu ţicnelile astea"; şi mai departe: „Eu îmi apăr drepturile, şi am toate femeile de partea mea."30 Şi afirmaţia nu e în zadar; promisiunea va fi ţinută: într-o zi, marchiza d'Espart va putea cere punerea sub interdicţie a soţului ei bazându-se doar pe aparenţele unei legături contrare intereselor patrimoniului său; în ochii justiţiei, nu înseamnă că şi-a pierdut raţiunea?31 Dezmăţul, risipa, legăturile inavuabile, căsătoria ruşinoasă se numără printre motivele cele mai numeroase ale internării. Această putere de represiune care nu e în totalitate nici a justiţiei, nici a religiei, această putere care a fost legată direct de autoritatea regală nu reprezintă în fond arbitrarul despotismului, ci caracterul de-acum riguros al cerinţelor familiale. Internarea a fost lăsată de monarhia absolută la discreţia familiei burgheze.32 Moreau o spune fără înconjur în Discours sur la justice,în 1771: „O familie vede crescând în sânul ei un individ josnic, gata să o dezonoreze. Ca să nu fie stigmatizat, ea se grăbeşte să anticipeze, prin propria judecată, pe aceea a tribunalelor, iar această deliberare familială este un aviz pe care suveran trebuie să-l examineze cu bunăvoinţă."33 Abia la sfârşitul secol™ al XVIII-lea, sub ministeriatul lui Breteuil, încep manifestările potriva principiului în sine, iar puterea monarhică încearcă să se solidarizeze de cerinţele familiei. Circulara din 1784 declară: „Dacă o persoană majoră se înjoseşte printr-o căsătorie ruşinoasă, sau se ruinează prin cheltuieli nesăbuite, sau se lasă în voia exceselor da maţului şi trăieşte în desfrîu, nimic din toate acestea nu îmi parei prezenta motive suficient de puternice pentru a-i priva de liber» pe cei care sînt sui juris."^4 In secolul al XlX-lea, conflictul individ şi familia sa va deveni o afacere privată şi va lua

atunci aspel tul unei probleme psihologice. în timpul întregii perioade a internări ea a fost dimpotrivă o afacere care ţinea de ordinea publică; ea puni în cauză un fel de stalul moral universal, întreaga cetate era iniem sată de rigoarea structurii familiale. Oricine o prejudicia intra în II mea neraţiunii. Şi, devenind astfel forma majoră a sensibilităţii» neraţiune, familia va putea constitui cîndva locul conflictelor din cal se nasc diversele forme ale nebuniei. Atunci cînd epoca clasică îi interna pe toţi cei care, prin boal venerică, homosexualitate, dezmăţ, risipă, manifestau o libertate si xuală pe care morala epocilor precedente o putuse condamna, W fără să se gîndească niciodată să-i asimileze, direct sau indirect, I smintiţii, ea înfăptuia o ciudată revoluţie morală: descoperea un rf mitor comun de neraţiune unor experienţe care mult timp rămăsesj foarte îndepărtate unele de altele. Ea grupa un întreg ansamblu conduite condamnate, formînd un fel de halo de culpabilitate în ju nebuniei. Psihopatologiei îi va fi uşor să regăsească această cui; bilitate amestecată în maladia mentală, pentru că ea fusese pusă ac< cu precizie de obscura activitate pregătitoare desfăşurată de-a Iun, clasicismului. în aşa măsură încît cunoaşterea noastră ştiinţifică medicală a nebuniei se bazează implicit pe constituirea anterio; a unei experienţe etice a neraţiunii. Obiceiurile internării trădează şi o altă regrupare: aceea a tutur categoriilor profanării. Putem întîlni în registre o notă ca aceasta: „Unul dintre oameri cei mai furioşi şi fără nici o religie, care nu merge deloc la slujbei LUMEA CORECŢIONARĂ 97 33 Citat în Pietri, La Reforme de l'Etat au XVIII' siecle. Paris, 1935, p. 263. 34 Circulara lui Breteuil. Citată în Funck-Brentano, Les Lettrcs de cachet, Paris, 1S nU.şi face datoria de creştin, hulind numele Domnului, spunînd că Dumnezeu nu există, iar dacă ar exista, s-ar ridica împotriva lui cu sabia în mînă."35 Altădată, asemenea furii ar fi atras după sine toate pericolele blasfemiei, dar şi autoritatea profanării; şi-ar fi căpătat sensul şi gravitatea în orizontul sacrului. Mult timp cuvîntul, în uzul si abuzul său, fusese prea legat de interdicţiile religioase pentru ca o violenţă de acest gen să nu fie aproape un sacrilegiu. Şi pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, violenţele limbajului şi ale gestului depind încă de vechile pedepse religioase: lanţuri, stîlpul infamiei, crestarea buzelor cu fierul roşu, apoi tăierea limbii şi, în fine, în caz de nouă recidivă, rugul. Reforma şi luptele religioase au relativizat, desigur, blasfemia; linia profanărilor nu mai este o frontieră absolută. Sub domnia lui Henric al IV-lea nu mai sînt prevăzute decît, într-o manieră imprecisă, amenzi, apoi „pedepse exemplare şi extraordinare". Dar Contrareforma şi noile rigori religioase obţin o revenire la pedepsele tradiţionale, „după enormitatea cuvintelor rostite"36, între 1617 şi 1649 au fost executate 34 de pedepse capitale pentru blasfemie.37 Dar aici e paradoxul: fără ca severitatea legilor să slăbească în vreun fel38, nu mai există din 1653 pînă în 1661 decît 14 condamnări publice, dintre care 7 sînt urmate de execuţii. Ele vor dispărea chiar, puţin cîte puţin.39 Dar severitatea legilor nu a diminuat frecvenţa greşelii : casele de internare, pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sînt pline de „blasfematori" şi de toţi cei care au săvîrşit acte de profanare. Blasfemia n-a dispărut: a primit, în afara legilor şi în ciuda lor, un nou statut, prin care se vede deposedată de toate pericolele sale. A devenit o chestiune de dezordine: o extravaganţă a cuvîntului care se află la jumătatea drumului între tulburarea minţii şi nelegiuirea inimii. Este marele echivoc al acestei lumi desacralizate în care violenţa se poate descifra la fel de bine, şi fără contradicţii, în termenii smintelii sau ai necredinţei. între nebunie şi impietate diferenţa e imperceptibilă sau în orice caz se poate stabili o echivalenţă practică Pentru a justifica internarea. Iată un raport de la Saint-Lazare către ^ Argenson, în legătură cu un pensionar care s-a plîns de mai multe 35 Arsenal, ms. 10 135. 36 Ordonanţa din lOnoiembrie 1617 (Delamare,rra/fe'de/apo/ice,I,pp. 549-550).

37 38

Cf. Pintard, Le Libertinage erudit, Paris, 1942, pp. 20-22. O ordonanţă din 7 septembrie 1651, reînnoită la 30 iulie 1666, precizează din n°u ierarhia pedepselor care, după numărul recidivelor, merge de la lanţuri la rug. . 39 Cazul cavalerului de la Barre trebuie considerat o excepţie; scandalul pe care Ua stîrnit dovedeşte acest lucru. 98 ISTORIA NEBUNIEI ori că a fost închis deşi nu e „nici extravagant, nici smintit" aceasta gardienii obiectează că „nu vrea să îngenuncheze în mentele cele mai sfinte ale slujbei...; în sfîrşit, acceptă, atît cît p să păstreze o parte din cina de joi pentru vineri, iar această din u trăsătură dovedeşte destul de clar că, dacă nu e extravagant, este clinat să devină necredincios"40. Astfel se defineşte o întreagă giune ambiguă, pe care sacrul tocmai a abandonat-o ei înseşi, care încă n-a fost învestită de conceptele medicale şi de fo: analizei pozitiviste, o regiune oarecum nediferenţiată, în care d nesc impietatea, necredinţa, dezordinea raţiunii şi a inimii. Nici fanarea, nici patologicul, ci, între frontierele lor, un domeniu ale c; semnificaţii, deşi sînt reversibile, se află totdeauna plasate sul fluenţa unei condamnări etice. Acest domeniu care, la jumătatea mului dintre sacru şi morbid, este în întregime dominat de un re: etic fundamental — este cel al neraţiunii clasice. Ea acoperă ast nu numai toate formele excluse ale sexualităţii, ci toate acele v lente împotriva sacrului care au pierdut semnificaţia riguroasă a fanărilor; ea desemnează deci un nou sistem de opţiuni în mor; sexuală şi, în acelaşi timp, noi limite în interdicţiile religioase. Această evoluţie în regimul blasfemiilor şi al profanărilor poi fi regăsită cu destulă exactitate în legătură cu sinuciderea, care rr vreme a fost încadrată în seria crimei şi a sacrilegiului41; din , motiv, sinuciderea ratată trebuia pedepsită cu moartea: „Acela raiţ şi-a îndreptat mîinile violente asupra lui însuşi şi a încercat să k omoare nu trebuie să ocolească moartea violentă pe care a vrut-o.'* Ordonanţa din 1670 reia cea mai mare parte din aceste dispoziţţ asimilînd „uciderea de sine" cu tot ceea ce poate fi „crimă de lezmajestate divină sau umană"43. Dar aici, ca şi în căzu! profanării* sau al crimelor sexuale, însăşi rigoarea Ordonanţei pare să autorizeze o întreagă practică extrajudiciară în care sinuciderea nu mai are valoare de profanare. în registrele caselor de internare, găsim adesea menţiunea: „A vrut să se omoare", fără a fi amintită starea de boala sau de frenezie pe care legislaţia a considerat-o totdeauna drept scuză.44 Prin ea însăşi, tentativa de sinucidere indică o dezordine i 40 B. N., Clairambault, 986. 41 în cutumele din Bretagne: „Dacă cineva se omoară cu bună ştiinţă, trebuie| fie spînzurat de picioare şi tîrît ca un ucigaş."' 42 Brun de la Rochette, Les Proces civils et criminels, Rouen, 1663. Cf. Locad La Medicine judiciaire en France au XVII' siecle, pp. 262-266. 43 Ordonanţă din 1670. Titlul XXII, art. I. 44 „...nu şi-a îndeplinit planul şi înfăptuit voinţa decît dintr-o prea mare durei boală violentă, disperare sau furie" (Brun de la Rochette, loc. cit.). LUMEA CORECŢIONARA 99 -ufletului care trebuie diminuată prin constrîngere. Cei care au încer-at să se sinucidă nu mai sînt condamnaţi45; sînt închişi şi li se imune un regim care e şi pedeapsă, şi mijloc de a preveni orice nouă tentativă. Ei sînt cei cărora li s-au aplicat, pentru prima dată în secolul al XVIU-lea, faimoasele aparate de constrîngere pe care epoca pozitivistă le va utiliza ca terapeutică: cuşca de răchită, cu un capac răs-croit în partea de sus pentru cap, şi în care mîinile sînt legate46, sau dulapul" care închide subiectul în picioare, pînă la înălţimea gîtului, î'ăsînd doar capul liber47. Astfel, sacrilegiul sinuciderii se vede anexat domeniului neutru al neraţiunii. Sistemul de represiune prin care este sancţionată o eliberează de orice semnificaţie profanatoare şi, definind-o drept conduită morală, o va aduce progresiv în limitele unei psihologii. Căci fără

îndoială culturii occidentale, în evoluţia sa din ultimele trei secole, îi revine întemeierea unei ştiinţe a omului pe moralizarea a ceea ce altădată fusese, pentru ea, sacrul. Să lăsăm deoparte, deocamdată, orizontul religios al vrăjitoriei şi evoluţia sa de-a lungul epocii clasice.48 Doar la nivelul ritualurilor şi al practicilor, o întreagă masă de gesturi se văd deposedate de sens şi golite de conţinut; procedee magice, reţete de vrăjitorie benefică sau malefică, secrete răsuflate ale unei alchimii elementare decăzute puţin cîte puţin în domeniul public, toate acestea desemnează acum o impietate difuză, o greşeală morală şi, într-un fel, posibilitatea permanentă a unei dezordini sociale. Rigorile legislaţiei nu s-au atenuat deloc în cursul secolului al XVII-lea. O ordonanţă din 1628 aplica tuturor ghicitorilor şi astrologilor o amendă de 500 de livre şi o pedeapsă corporală. Edictul din 1682 este mult mai redutabil49: „Orice persoană preocupată de ghicit va trebui să părăsească imediat Regatul"; orice practică superstiţioasă trebuie să fie pedepsită în mod exemplar şi „după necesităţile cazului"; şi „dacă se vor găsi în viitor persoane într-atît de înrăite încît să adauge superstiţiei impietatea şi sacrilegiul... do-nrn ca acelea care se vor dovedi convinse de aceste practici să fie pedepsite cu moartea". în sfîrşit, aceste pedepse vor fi aplicate tuturor Celor care vor utiliza farmece şi otrăvuri „fie că au provocat sau nu 43 Aceeaşi situaţie pentru morţi: „Cei pe care nişte legi inepte îi urmărea şi după ■noarte nu mai sînt tîrîţi pe plasă. Era de altfel un spectacol oribil şi respingător, care Putea avea consecinţe periculoase pentru un oraş unde trăiau femei însărcinate" (Men 4£, Tableau de Paris, 1783, III, p. 195). 46 Cf. Heinroth, Lehrbuch der Storungen des Seelenleben, 1818. Cf. Casper, Charakteristik derfranzosischen Medizin, 1865. Rezervăm această problemă pentru un studiu ulterior. E adevărat că a fost promulgat după afacerea otrăvurilor. 100 ISTORIA NEBUNIEI moartea"50. Or, două lucruri sînt caracteristice: primul este că perfl practici vrăjitoreşti sau întreprinderi magice condamnările defl foarte rare, la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi după episodul otl vurilor; se mai semnalează doar cîteva cazuri, mai ales în provine! dar foarte curînd pedepsele aspre se domolesc. Or, prin acea practicile condamnate nu dispar; Spitalul general şi casele de in» nare primesc în număr mare oameni care s-au interesat de vrăjitor» de magie, de ghicit, uneori şi de alchimie.51 Totul ca şi cum, suH regulă juridică severă, se ţeseau puţin cîte puţin o practică şl conştiinţă socială de un tip foarte diferit, care percep în aceste cel duite o altă semnificaţie. Or, lucru curios, această semnificaţie cal permite evitarea legii şi a vechilor ei pedepse este formulată de I gislatorul însuşi în considerentele edictului din 1682. într-adevji textul este îndreptat împotriva „celor care-şi spun ghicitori, ml gicieni, vrăjitori": căci s-ar fi putut întîmpla ca, „sub pretextul hori coapelor şi prezicerilor şi prin mijlocirea atracţiilor operaţiunilor m pretinsă magie şi alte iluzii de care acest gen de oameni este obl nuit să se folosească, să fi surprins diverse persoane ignorante sfl credule care se vor fi lăsat, fără discernămînt, ademenite de ei". 9 ceva mai departe, acelaşi text îi desemnează pe cei care „sub iluzorl profesiune de ghicitori, magicieni, vrăjitori sau alte nume aseml nătoare, condamnate de legile divine şi umane, corup şi eoni minează spiritul oamenilor prin discursul şi practicile lor şi prin pr« fanarea a ceea ce religia are mai sfînt"52. Concepută în acest fl magia se vede golită de toată eficacitatea sacrilegiului său; ea nu ml profanează, ci înşală. Puterea sa este de a iluziona: cu dublul sefl că este o putere golită de realitate, dar şi că îi orbeşte pe cei care I au spiritul drept şi voinţa fermă. Ea aparţine domeniului răului I pentru că manifestă puteri obscure şi transcendente în acţiunea f| 50 Delamare, Trăite de Ia police, I, p. 562. M Cîteva exemple. Vrăjitorie: în 1706 este transferată de la Bastilia la SalpetriâH văduva

Matte „ca falsă vrăjitoare, care îşi susţinea ridicolele divinaţii prin sacrilJ gii abominabile". în anul următor, ea cade bolnavă, „să sperăm că moartea sa ■ elibera în curînd publicul" (Ravaisson, Archives Bastille, XI, p. 168). Alchimiştii „Dl. Aulmont cel tînăr a dus-o (la Bastilia) pe Lamy care a putut fi găsită abia astăM făcînd parte dintr-o cauză de cinci [persoane], dintre care trei au fost deja arestai şi trimise la Bicetre, iar femeile la Spitalul general, pentru secretele metalelor" (JouiiU de Du Junca, citat de Ravaisson, XI, p. 165); sau Mârie Magnan, care lucrează la „diB tilări şi congelări ale mercurului pentru a face din el aur" (Salpe triere, ArchivespU fectorales de Police. Br. 191). Magicieni: Mailly, trimisă la Salpetriere fiindcă a cor« pus un filtru de dragoste „pentru o femeie văduvă foartepaşionatâ de un tînăr" (NoM deR,d'Argenson,y.%%). ■ ..■ • . . \ . 32 Delamare, loc. cit., p. 562. . •■ ', ; ..' ~-;\, '-: c IBIBUOTECĂ "JUDEŢEANĂ u TAVIAN GOGA' LUMEA dîORECTÎONÂRA . 101 ci în măsura în care se înscrie|înt£-unwşjstem de-erori care îşi are artizanii şi păcăliţii, iluzioniştii şi naivii săi. Ea poate fi vehiculul unor crime reale53, dar prin ea însăşi nu mai este nici gest criminal, nici sacrilegiu. Eliberată de puterile sale sacre, nu mai e decît purtătoarea unor intenţii malefice: o iluzie a spiritului în slujba dezordinilor inimii. Nu mai este judecată după atracţiile profanării, ci după ceea ce dezvăluie ca neraţiune. Aici e o schimbare importantă. Se rupe unitatea care grupa altădată, fără discontinuităţi, sistemul practicilor, credinţa celui care le utiliza şi judecata celor care dădeau condamnări. De-acum înainte, va exista sistemul denunţat din exterior ca ansamblu iluzoriu; iar pe de altă parte, sistemul trăit din interior, printr-o adeziune care nu mai e peripeţie rituală, ci eveniment şi alegere individuală: fie eroare virtualmente criminală, fie crimă profitînd în mod voluntar de eroare. în orice caz, lanţul figurilor care asigura, în vrăjitoriile magiei, transmiterea neîntreruptă a răului, se vede rupt şi oarecum împărţit între o lume exterioară care rămîne goală sau închisă în iluzie şi o conştiinţă înconjurată de culpabilitatea intenţiilor sale. Lumea operaţiunilor în care se înfruntau în mod periculos sacrul şi profanul se şterge; e pe cale de-a se naşte o lume în care eficacitatea simbolică se reduce la imagini iluzorii care cu greu acoperă voinţa vinovată. Toate aceste vechi rituri ale magiei, ale profanării, ale blasfemiei, toate aceste cuvinte de-acum ineficace alunecă de la un domeniu al eficacităţii în care îşi aveau sensul la un domeniu al iluziei în care devin fără sens şi condamnabile în acelaşi timp: acela al neraţiunii. Va veni o zi în care profanarea şi toată gesticulaţia sa tragică nu va mai avea decît sensul patologic al obsesiei. Există tendinţa de a crede că gesturile magiei şi comportamentele profanatoare devin patologice începînd din clipa în care o cultură încetează să le recunoască eficacitatea. De fapt, cel puţin în cultura noastră, trecerea la patologic nu s-a operat într-o manieră imediată, C1 printr-o epocă de tranziţie care a neutralizat eficacitatea, culpa-bilizînd credinţa. Transformarea interdicţiilor în nevroze trece Printr-o etapă în care interiorizarea se face sub specia unei atribuiri morale: condamnarea etic|.a greşelii; în timpul acestei perioade, magia nu se mai înscrie,,îri sistemul lumii, printre tehnicile şi artele reuşitei; dar nu este îhcăvîri QQjnportamentele psihologice ale in-dlvidului, nici Q-compdh'sarp imaginară a eşecului. E situată exact 3 ..ţjiflfr-cţsţiita funşsta de'^gSduiejiţi'cei pare^-tfu abandonat cel mai mult îndru-arijpf ac^of"se,tKjc2fori fcjif'fi lă^ piirfciţi^îhă la excesul criminal de a adăuga i^şua^rfîegiilor vrăjjtdHW şjrâtr^a" (Delamare, ibid). lm Pietă \

6/ 102 ISTORIA NEBUNIEI în punctul în care greşeala se articulează pe vină. unul dintre primii filozofi. internarea nu e doar o variantă comodă a condamnărilor obişnuite. locul său de origine. în ultima. la care sensibilitatea e îndoielnică. El a scris lucrarB Vie a"Apollonius de Thyane. în reprimarea gîndirii şi controlul expresiei. dar cel ars în Place de Greve era fostul reformat devenit novice la capucini. Or. apoi evreu şi. Un asemenea „libeil tinaj". nici plîngerea principală împotriva ei. este eliberat în ziua în care preoţii de la Saint-Lazare. continuă să fie o vină. condiţiile care îi vor oerrnite să recunoască adevărul. Forcroy a fost unul dintre ultinM martori ai libertinajului erudit. Iar condamnarea tocmai în numele acestora va fi dată. în sfîrşit. Vina sa nu era de ordifl religios. începe să fie denunţat un nou raport în care necredinţa nu mai e altceva decît o serie de licenţe ale vieţii. în sensM pe care secolul al XVIII-leaîl va acorda cuvîntului. Şi chiar prin aceasta. „un nou patriarh reformatol al speciei umane. au rămas.56 Atunci. la jumătatea drumul J între profanator şi patologic — acolo unde neraţiunea îşi capătă pro| priile dimensiuni. el adresa „domnilor doctori ai SorboneM un memoriu care purta titlul Doutes sur la religion. Forcroy se întreba dacă legea naturali nu este „unica religie veritabilă". dezordinea vieţii semnala. Mai tîrziu. decît forma derivată a unei Iii bertăţi de moravuri care nu ajunge totdeauna să fie. Altădată era necredinţă. în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Are un sens precis şi trebuie să joace un rol cu totul aparte: acela de a conduce spre adevăr pe căile constrîngerii morale. mahomedan. trăda infidelitatea religioasă. ci internat şase ani la Saint-Lazare şi eliberat. se plictisea singur. Raportul redactat de d'Argenson o spune direct: libertinajul gîndirii nu este. ar fi existat poate o oarecare indulgenţă pentru gîndirea sa prea liberă sau pentru moravurile sale prea libertine. Forcroy a fost ini ternat pentru că în opera sa se descifra altceva: o anumită înrudiri a imoralităţii cu greşeala. filozoful naturii e reprezentat M un al doilea Socrate sau un alt Moise. timp de aproape două secola împărţite între „impietate şi extravaganţă". Cînd a fost judecat Fontanier. instituind o nouă religie"54. nici închis la Basl tilia. sau mai curînd a devenit o vină într-un sens nou. Pentru ateu sau păgîn. în cazul lui Forcroy. nici nel credinţă. dar nu era nici o raţiune de a fi pentru ea. la începutul secolului al XVII-lea. Faptul că opera sa era un atac împotrivi religiei indica un abandon moral care nu era nici erezie. 10 515^ LUMEA CORECŢIONARA 103 unei reguli morale care i se va impune acolo. se ajunge în sfîrşit la rezultat. începînd cu psihiatria secolului al XlX-lea. pot atesta că s-a arătat „destul de docil şi şi-a însuşit tainele"55. iar neorînduiala vieţii e îndoielnică mai mult decît forţa . în această calitate se veghează asupra ei. în fine. ms." Iar dacă e trimis mai curînd la Saint-LazarJ decît la Bastilia sau la Vincennes e pentru că regăseşte. Toate aceste semne care \m mau să devină. în alte condiţii. după exemplul lui Vanini. dar faţă de care clasicS mul îşi formase o sensibilitate suficient de fină pentru a fi invenW un mod de reacţie original: internarea. nu i se reproşa că a scris o carte rebelă. în-eerii săi păzitori. sau Bastilia. Libertinajul nu mai e o crimă. măcar satisfăcută: „Uneori. Chiar în epoca în cafl Bayle îşi compunea Dicţionarul. După şase ani. după cum se spune. dacă nu întrei buinţată. Credinţa este un element al ordinii. tindea spre erezie. cu ordinul de a se retrage la Noyon. simptol mele neechivoce ale maladiei. ca pentru mulţi autori de cărţi nelegiuite dil secolul al XVIII-lea. el desemnează o experienţă a greşelii care trebuie înţeleasă înainte de toate ca etică. în rigoare^ 54 Un manuscris a! acestui text se află la Bibliothequede 1'Arsenal. Mai degrabă un pericol moral decît o primejdie pentru religie. ar fi însemnat arderea pe rug. Forcroy n-a fost nici ars. Aceste „îndoieM erau în număr de 17. îndreptată în întregime împotriva mira colului creştin. în această regii» — pentru noi greu de sesizat — a neraţiunii. Opera lui Bonaventure Forcroy a avut un oarecare răsunet ■ ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XlV-lea. iar în stul diile sale forma un sistem de morală şi de religie amestecat cil dezmăţ şi cu magie.

voi. a unui echilibru al pasiunilor care« asigure fericirea prin poliţia inimii. dimpotrivă. anumite aspecte ale raţiuniH vor înrudi cu neraţiunea. Nimic nu e jnai îndepărtat de acest nou libertinaj decît libera alegere a unei raţiuni care cercetează. care trăia din experienţa™ liniştită a proximităţii lor şi adesea a confuziei dintre ele. iar folosirea ei se înrudeşte cu dereglările imoralităţii. faţă de pasiuni."38 Nu se poate stabili o delimitare înfl sens şi nebunie. faţă de bani. trad. Cf. libertinaB nu era doar un raţionalism născînd: era în aceeaşi măsură o nelinjH în faţa prezenţei neraţiunii în interiorul raţiunii înseşi — ■ scepticism al cărui punct de aplicare nu era cunoaşterea. cum s-a întîmplat în internarea clasică. ci raţiunea în întregul ei: „Toată viaţa noastră nu e. Libertinul trebuie să se plaseze chiar în inima acestor servituti. 986. Or. Bucureşti. cunoaşterea noastră — o măgărie. Ceea ce desemnează el în acest caz nu e. el e convins că „oamenii nu sînt liberi. nici libertatea gîndirii. epoca clasică va h aproape sigură că un asemenea om nu poate fi găsit cu nici un chip. ea va fi convinsă. Aceasta este una dintre semnificaţiile majore ale intern» Folosirea ei trădează o curioasă mişcare de idei. LUMEA CORECŢIONARĂ 105 regăseşte. utilizat sistematic. Luminile şi libertinajul s-au suprapus în secolul al XVIII-lea dar fără a se confunda.. trădată şi hăituită. Libertinajul este. pe de altă parte. o neraţiua a inimii care adaptează la logica sa lipsită de raţiune discursurile rj ţiunii. tocmai aici. „chiar cele mai dezgustătoare. Caracterele sau moravurile acestui veac. în secolul al XVIIl-lea. internarea are funcţie de reformă morală în vederea unui ataşament mai fidel faţă de adevăr. în ambele cazuri. Editura . 37 La Bruyere. decît în registrele de internare. refuzul adevărului provine din acelaşi abandon moral. Dar cum toate faptele care i se reproşează nu sînt deloc susceptibile de o instrucţie judiciară. ca titudinile noastre — poveşti: pe scurt. Libertinajul. dimpotrivă. I. şi mai ales Juliettd ca formidabil pamflet împotriva „filozofilor" şi ca primă expresii a unei experienţe care de-a lungul întregului secol al XVIII-lea na primise alt statut decît cel poliţienesc între zidurile casei de internară Libertinajul a alunecat acum alături de neraţiune. „libertinii" cu toţi cei care profesează greşeala religioasă: protestanţi sau inventatori ai vreunui sistem nou. moderat şi cast Pe cel care afirmă că nu există Dumnezeu. cast şi drept. ar vorbi cel puţin în mod dezinteresat. nu exial nebunie. a unei măsuri. cu condiţia să aibă o desfăşurare continuă. în afară de I anume folosire superficială a cuvîntului. dar nu se află un asemenea om". prin care ar* mite forme ale libertăţii de gîndire. dacăjM gîndim bine. în mod nedefinit. aproape imposibl de formulat înainte ca Sade să fi compus Iustine. N. pp. că. ci. voi. una drept cealaltă: „Nu exiJH nimic frivol care să nu fie pe undeva foarte important. propriu-zis. 60-81. 1920. Frederic Lachevre.61 Şi. va încerca să facă o teorie a acestui libertinaj a cărui existenţă rămăsese pînă la el pe jumătate secretă. cum-patat. ele sînt date împreună. La începutul secolului al XVII-lea. că. şi atunci cînd Sade. multă vreme." Dar această conştientizare a unei raţiuni meii deja compromise nu face derizorie căutarea unei ordini. înlănţuiţi de legile naturii. în epoca în care Luminile triunf fau. tocmai această sclavie va fi exaltată. nu sînt decît sclavii acestor legi primare"60. termenul nu S| 58 La Mothe Le Vayer. 1966."62 Astfel neraţiunea îşi anexează un nou domeniu: acela în care raţiunea este aservită dorinţelor inimii.57 Multă vreme. făcînd din casa de internare un fel de zonă de forţă pentru adevăr: a aplica o constrîngere morală atît cît trebuie de riguroasă pentru ca lumina să devină inevitabilă: „Aş vrea să văd un om sobru. dispdH chiar prin acest fapt. o stare de servitute în care raţiunea devine sclava dorinţelor şi servitoarea inimii. Fonds Clairambault. p. Sînt supuşi aceluiaşi regim şi sînt trataţi în aceeaşi manieră.iteratură. II. într-o unitate indescifrabM în care pot trece. decît sub două forme străine una de cealaltă: pe dea parte un efort al raţiunii de a se formula într-un raţionalism în cal orice neraţiune capătă alura iraţionalului. totul vorbeşte aici. Femeia din Dieppe despre care vorbeşte d'Argen-son este protestantă sau libertină? „Nu mă îndoiesc că această femeie care se mîndreşte cu încăpăţînarea ei este un caz foarte grav. secolul al XVII-lea distrua această unitate. toată această lume nu e dea o farsă şi o perpetuă comedie. nu există în secolul al XVIII-lea o filozofie coerentă a libertinajului. ca să-şi găsească acolo pedeapsa pentru greşelile sale şi dorinţa de convertire. 1716. va . căci. făcîndu-l sobru. Discursurile libere ale nebuniei vor apă-reaîn sclavia pasiunilor. folosirea raţiunii alienate în neraţiunea inimii. decît o fabulă. p.. îl va determina să nu mai 55 56 B. de aservirile raţiunii: faţă de trup. cel dintîi în secolul al XVIII-lea. aşa stînd lucrurile. declarînd în gura mare că nu există Dumnezeu. libertinul care intră în „Societatea Prietenilor Crimei" trebuie să se angajeze să comită toate acţiunile. 5.necredinţei. realizînd marea ruptură esenţială dintre raţiundB neraţiune — internarea nefiind decît expresia instituţională a acesteB „Libertinajul" de la începutul secolului. nu e paradoxal că sînt puşi alături. Există o întreagă latură. împărţirea simbolizată de internare făcea cal municarea lor dificilă. 104 ISTORIA NEBUNIEI vorbească în acest mod. aproape pedagogică.. pînă la Holbach şi Helvetius. el nu se va menţine. dar a un ordini morale. Dialogues d'Orasius Tubero. convingîndu-l astfel de existenţa lui DuM nezeu. la cea mai uşoară dorinţă a pasiunilor sale"59. a dus o existenţă obscură. în această atribuire morală. de Aurel Tita. nici libertatea moravurilor. Melanges. 296. pînă la sfîrşitul secoluM al XVIII-lea. în limitfl sale. mi s-ar părea mai just şi mai convenabil să fie închisă pentru cîtva timp la Spitalul general. care să nu treaj drept înţelepciune. ed.

pentru o călătorie fără ţintă. Dar nu erau oare personaje şi pe Corabia nebunilor. cai. Astfel se deschide posibilitatea de a percepe nJ raţiunea în formele unui determinism natural. să devină ceea ce m fi pentru evoluţionismul secolului al XlX-lea.. De personaje. o anume tonalitate dată oricărei percepţii. sau psihologică. capătă acum figură de personaj. Stultifera Navis nu are la bord decît personaje abstracte. prea fidelă determinărilor naturii sale. ci linia de constrîngere a inimii. la suprafaţa instituţiilor exact ceea ce epoca clasică percepe din neraţiune. Ea se înscrie ■ aceste regiuni obscure în care conduita morală încă nu poate îndrepH omul spre adevăr. a naturii umane. El trimite mai degrabă la o sensibilitate aparte. Internarea detaşează neraţiunea. mese. Internarea nu are nici o unitate instituţională în afara celei căreB îi poate da carecterul ei de „poliţie". Neraţiunea începe să fie măsurată în funcţie de o anumită distanţă faţă de norma socială. peste un secol sau don incintele nebuniei. Ceea ce altădată era un pericol inevitabil pentru lucrurile şi limbajul omului. 1 Un exemplu de internare pentru libertinaj este oferit de celebrul caz al abatelui de Montcrif: „Are o viaţă fastuoasă. A simţi prezenţa ei atît de apropiată nu însemna a percepe. Oamenii neraţiunii sînt tipuri pe care societatea le recunoaşte şi le izolează: dezmăţatul. era visată si prelungită la infinit în peisajele reprezentării.. toate aceste operaţiuni sînt fără îndoială fideli unei coerenţe implicite. în a doua jumj tate a secolului al XVIIlea. Evul Mediu Renaşterea simţiseră. nici 1 unei ştiinţe. tipuri morale. însemna o anume manieră de a înţelege lumea în întregul ei. localizată. Multă vreme. 12499). sau psihiatrică. recunoscută chiar înainte de a fi acolo. 12692. Cf. înainte de a o lua în stăpînire. în toate punctele fragile ale lumii.. îi atribuiseră toate bestia-riile şi toate Apocalipsele imaginaţiei lor. temută. O eliberează şi de acele echivocuri abstracte care. clădiri. risipitorul. începînd cu secolul al XVII-lea. Dar nu trebuie uita că această posibilitate şi-a luat sensul iniţial dintr-o condamnare etiM a libertinajului şi din această stranie evoluţie care a făcut dintrl anume libertate de gîndire un model. concepută în prezenţa sa concretă.. j^te omul cu cele mai multe procese. Nu e vorba de un gest negativ de ţinere la distanţa ci de un întreg ansamblu de operaţiuni care elaborează în surdinl timp de un secol şi jumătate domeniul experienţei în care nebuna se va recunoaşte. magicianul. în acest fel. stabilesc noi interdicţii. o primă experienţă a alienaB spiritului. a pasiunilor! pînă la urmă. evident. are mai mulţi procurori în tribunale. 17. homosexuali. lumea smintelii era mai greu percepută. neraţiunea nu mai e marea obsesie a lumii. 61. Dfl fapt. VII. dimpotrivă. era simţită. libertini o întreagă populaţie pestriţă se trezeşte dintr-o dată. nu e nici al maladiei. voi. ameninţarea smintelii. Dar pentru că era atît de prezentă şi atît de presantă. e Pentru că au fost desemnaţi de o conştiinţă a răului sub forma sa Universală. Cu atît mai puţin are coerenţi medicală. gurmandul. 1797. Prin această mişcare a internării. 11537. 37.. ed. Şi dacă au fost plasaţi cu forţa ln mijlocul acestui echipaj smintit. se temuseră de ea şi o invocaseră sub firava suprafaţă a aparenţelor. 11765.. 106 ISTORIA NEBUNIEI lua naştere marea temă a unei nebunii care ar urma nu drumul lin al fanteziilor sale. atenuează condamnările sau coboarl pragurile scandalului.. orgoliosul. creierul fiindu-i în ""regime alterat" (Arsenal. Ea tinde. pînă la libertinajul erudit.p. se deschide şi se delimitează un spaţH social: nu e chiar al mizeriei. dinspre formele cel mai fruste şi mai constrîngătoare ale naturii sale. adică adevărul omull dar văzut dinspre afecţiunile şi dorinţele sale. omul ne-raţiunii este un personaj concret luat dintr-o lume socială reală. neraţiunea se trezeşte eliberată: eliberată de peisajele în care era prezentă peste tot. ms. pe ascuns. blasfematori. şi 11498. dacă măcar consimţim si o înfăţişăm fără anacronisme. ^a ce l-a făcut să contracteze datorii de 70 000 de livre. a unei varietăţi spontane în cîmpul speciilor sociale. acum se descoperă o neraţiune prea apropiată dj om. judecat şi condamnat de . ms. sminteala purtase ral cile inumanului. prin urmare. îi place mult confesionalul |l iubeşte cu pasiune îndrumarea femeilor pînă acolo încît a dat de bănuit unor soţi. Ciudată suprafaţă portantă a măsurilor de internare! Veneri<■ dezmăţaţi. pentru raţiunea sa şi pentru pămîntul său.59 Justine. ea încetează de asemenea să mai fie dimensiunea naturală a aventurilor raţiunii. mIbid. iar acea mare îmbarcare pe care o prezentau textele şi iconografia secolului al XV-lea nu e oare prefigurarea simbolică a închiderii? Sensibilitatea nu este °are aceeaşi chiar dacă sancţiunea e diferită? De fapt. dar eliberată totodată de ambiguităţile sale dialectice şi. pînă la Montaigne. le obsedase serile şi nopţile. 12010. parcă punctat. deşi s-a născut din marea îngrijora* în faţa sărăciei. Acum există reculul necesar pentru ca ea să poată deveni obiect al percepţiei. cu căleşti. risipitori. propi« epocii clasice. şi totuşi într-o zi va fi confM cat de ea. Dar în ce orizont este percepută? în acela al unei realităţi sociale. o coerenţă care nu e nici a dreptului. mai curînd. o implicau în mod necesar în jocul raţiunii. bilete de loterie. necredinciosul. senzualul. o neraţiune ca şi cJ omul s-ar abandona sieşi. începînd din secolul al XVII-lea. 11811. o izolează de acele peisaje în care era mereu prezentă şi în acelaşi timp ascunsă. Internarea şl LUMEA CORECŢIONARA 107 racticile sale mobile conturează. 62 Arsenal. toate aceste operaţiuni diverse care deplasează limitele moral lităţii. homosexualul. lată din nefericire destule lucruri care arată dereglarea generală a spiritului său. Capătă alura unui fapt omenesc. Brusc. alchimişti. aruncată dincolo de o linie despărţitoaj şi închisă în aziluri care urmau să devină. Şi totuşi internarea nu poate fi iderJ tificată cu arbitrarul decît din perspectiva unei critici politice. libertinul. — şi iat-o. p.. coerenţa mai secretă a unei percepţii. sinucigaşul.

el nu e. se stabileşte o reţea subterană care conturează un fel de fundamente secrete ale experienţei noastre moderne în legătură cu nebunia. îşi asigura echilibrul într-o unitate tragică. timp de secole. neraţiunii chipul concret şi indefinit complice al nebuniei. nici deschiderea pur şi simplu a unor căi ale efl noaşterii. care fusese văzută hoinărind pe la toatl hotarele. se vede delimitat astfel un cîmp aproape omogen. Alienare: acest cuvînt. care o reiterează chiar pe cea prin care leproşii au fost alunga din comunitatea medievală. aceeaşi orientare: a suscita în lumea etică o împărţire uniformă care pînă atunci rămăsese necunoscută. ■ ţinută la distanţă. Această neraţiune din care gîndirea secolului al XVI-lea făcuse punctul dialectic al răsturnării raţiunii. locuind pe ascuns în locurile cele mai familiare. în caii îşi găseşte acum locul privilegiat şi aproape exclusiv de apariţieB se atribuie. ţeastă unitate va dispărea acum. cu straniile sale modalităţi. există cel puţin următoareB neraţiunea s-a alienat mai întîi în societatea care trebuia într-o bufl zi să-i desemneze pe aceşti nebuni drept „alienaţi". în sfîrşit redusă la tăcere. ea poate fi ex<B cizată pe loc prin măsuri de ordine şi prin precauţia poliţiei. Toate aceste experienţe. ea nu mai poate însufleţi viaţa secret» spiritului. iar în ochii celor pentru care neraţiunea este pe cale de a deveni obiect. Nu e oare important pentru cultura noastră că neraţiunea nu a putut deveni obiect de cunoaştere decît în măsura în care a fost în prealabil obiect de excomunicare? Mai mult: deşi notifică mişcarea prin care raţiunea cîştigă teren faţă de neraţiune şi se eliberează de vechea sa înrudire cu ea. alchimişti. Ar fi absurd să-i căutăm cauzajB internare. sa constantă. decît fenomenul superficial al unui sistem de operaţii subterane care indică. o face într-un domeniu deja afectat dff valorile negative ale proscrierii. intr-o manieră apropiată. Atunci. ci reaa mente asigurată la suprafaţa spaţiului social prin închiderea în casi de internare. nu trebuie să încetăm să le punem sub ochi această greşeală originară si sa reînviem pentru ei obscura condamnare care le-a permis să ţină despre neraţiune. Tocmai această aservire îi va da. Ea se vede asociată cu o întreagă reaşezare etică în care este vorba despre sensul sexualităţii. O aserveşte unei întregi reţele de complicităţi obscure. dincolo de împărţirea între Bine şi Rău. trebuie să fi avut loc acea primă alienare care smulge neraţj nea din adevărul ci şi o exilează în singurul spaţiu al lumii sociaM La baza tuturor acestor obscure alienări în care ne încurcăm de bun» voie gîndirea noastră despre nebunie. despre apartenenţa adevărului la morală. a rămas tăcută. internarea manifestă şi o aservire a neraţiunii faţă de orice altceva decît faţă de gesturile cunoaşterii. Dacă e adevărat că internarea circumscrie an unei obiectivităţi posibile. că pînă la Renaştere lumea etică. toate. s-a vrea nu tocmai metaforic. treptat. compun în profunzimea sa gestul foarte simplu al internării. Pentru că această distanţă nu este o eliberare pentru ştiinţă. cu orizonturi atît de diverse. Iată deci punctul 108 ISTORIA NEBUNIEI esenţial: nebunia a fost brusc învestită într-o lume socială. O jumătate a Iun etice trece astfel în domeniul neraţiunii şi îi . disociată de împărţirea decisivă mtre raţiune şi neraţiune. plecînd în acest exil în care. dezmăţaţi. e cea cfl semnalează această experienţă ca fiind în curs de constituire.societatea din care face parte. aceea a destinului sau a providenţei şi a predilecţiei divine. în desfăşurarea discursului ei. în ea s-a exil şi în ea a devenit tăcută. între zidurile casei de internare erau amestecaţi venerici. care dublează "larea luptă dintre Bine şi Rău prin conflictul ireconciliabil dintre raUune şi neraţiune. Toate acestea pot servi la desemnarea. un domeniu limitat în care fiecare o poate rel cunoaşte şi denunţa — pe ea. cu o primă aproximară a experienţei clasice a neraţiunii. Ea se instaurează într-o mişcare de proscriere care o amfl teste. multiplicînd astfel figurile sfîşierii: Sade şi 110 ISTORIA NEBUNIEI Nietzsche cel puţin depun mărturie în acest sens.* punere în lumină. noii proscrişi ai epocii clasice poartă stigmatele rrfl secrete ale neraţiunii. nici nu o mai poate însoţi cu ameninţarea. nu trebuie să încetăm să-i trimitem la acel moment decisiv în care neraţiunea şi-a dobîndit dimensiunile dl LUMEA CORECŢIONARĂ 109 obiect. o să vedem. Se leagă unele înrudiri. într-un sens. — la o distanţă care nu e doar simbolizată. aproape de pe o zi pe alta (în mai puţin de cincizeci di ani în toată Europa). smintiţii. Pentfl a putea denunţa aceşti oameni ai neraţiunii ca străini în propria UI patrie. se stabilesc relaţii de comunicare. De la culpabilitate şi pateticul sexual pînă la vechile ritualuri obsedante ale invocării şi ale magiei. aşa cum îl cunoaştem din experienţa noastră. Obiectivitatea a devenit patria ne<f raţiunii. „pretinse vrăjitoare". aici cel puţin. pentru că tocmai ea. începe o criză a lumii etice. pînă la seducţia şi delirurile legii inimii. Dar leproşii erau purtătorii unui viziţB blazon al răului. discursuri a căror neutralitate este pe măsura puterii lor de a uita. de atunci în fiecare dintre personajele în care se incarnează. Pe acest domeniu astfel structurat se va pune eticheta neraţiunii: „Bun de internat". dar ca pedeapsă. Cît despre cei care afirmă că nebunia na căzut sub privirea în sfîrşit în mod senin ştiinţifică a psihiatrul*! decît o dată eliberată de vechile participări religioase şi etice în caii o plasase Evul Mediu. despre împărtăşirea dragostei. libertini şi. despre profanarea şi limitele sacrului. El caută în orice caz să exprime mişcarS prin care neraţiunea a încetat să fie o experienţă în aventura oricătB raţiuni umane şi prin care s-a văzut înconjurată şi parcă închisă într« cvasiobiectivitate. Se poate spune. primeşte astfel un conţinut concret.

risipitorii. fidelitatea lor maximă faţă de trecut. istoria le-fl fi la infinit contemporană. Neraţiunea ar fi marea memoria popoarelor. Tocmai porninJ de la ea trebuie să înţelegem personajul nebunului aşa cum apard LUMEA CORECŢIONARA 111 el în epoca clasică şi maniera în care se constituie ceea ce secolul j xiX-lea va crede că recunoaşte. ea ar fi cea ca serveşte drept orizont pentru ceea ce a fost nebunia. ele nu au părăsit terenul experienţei cotidiene decît pentru a fi integrate în cîmpul neraţiunii. clasicismul forma o experienţă morală a neraţiunii care serveşte. de unde al alunecat puţin cîte puţin în sfera de apartenenţă a maladiei. şi ea e desigur cea Pe care o percepem vag în acest soi de fizionomie comună pe care trebuie s-o recunoaştem pe chipurile tuturor internaţilor. de profanări. în ceea ce priveşte pedeapsa. nu numai concepţiile şi practicile care au tangenţi cu nebunia. Ştiinţa noastrăpozitivă ne 'asă dezarmaţi şi incapabili să decidem dacă e vorba despre victime sau despre bolnavi. sub nevroză. nediferenţiat. Şi. ca un cîmp de experienţă. în ea. drept teren pentru cunoaşterea noastră „ştiinţifică" a maladiei mintale. Practica internării şi existenţa omului care trebuie internat nu sînt deloc separabile. Dar asta ar însemna să m abandonăm prestigiului identităţii. nebunia. ci. de rituri şi de magii. de fapt. îi col damna invenţiile la a nu fi decît reluări şi o desemnează adesea ■ arheologie spontană a culturilor. începem să ne dăm seama că. de-a lungul ce» o sută cincizeci de ani care despart marea . foarte per-s°nală şi variind în funcţie de individ. Dar această unitate nouă nu e doar decisivă pentru mersul cunoaşterii . dezordine a lumii. al dorinţelor şi pasiunilor ei. printre adevărurile imemoriale ale pozitivismului său. care putea conduce. ca alienare mintală. Nu e o problemă de reapariţie decît pentru o prl vire retrospectivă. în legătură cu care Renaşterea făcuse experienţe atît de diverse încît putea fi simultan lipsă de înţelepciune. desigur. Nu mai trebuie decît să se inventeze ela mentul universal al acestor persistenţe. dar pe căile unei interpretări morale. I mai curînd în sensul că s-a constituit pentru ele un domeniu de exl şi de elecţiune în acelaşi timp. într-o culteH în care prezenţa sacrului s-a şters de atîta timp. învestite în secret de legile inimii. libertatea gîndirii şi a credinţei. Prin această distanţare. cei ml derni. neraţiunea apare cu toate semnificaţiile pe care clasicism* 1 le-a conferit. ci structurilor acestui domeniu de exl perienţă care este neraţiunea şi schimbărilor care au putut interveni în el. interdicţiile religioase. Există gesturi obsesive care sună. cum sPun textele. prea dezaprobat. prohibiţiile sexuale. nici de bolnavi. °lasfematorii. AcqM comportamente au fost eliminate. această distanţare care autorizează ştiinţa obiectivă. Nu e cîtuşi de puţin o existenţă de criminali. ca nişte vechi ritualuri magice. libertinii. Aceste servituti sînt. fără îndoialăi ca să fi fost formulat vreodată în termeni clari.63 Noi. Anexînd domeniului neraţiunii. această culpabilitate care motivează căderea în natură. înţelegem că e ml degrabă o problemă de transformare a cîmpului experienţei. urmărind însăşi trama istoriei. de ştiinţe ifl minate. Ele se cheamă una pe alta printr-un fel de fascinaţie mutuală care suscită mişcarea proprie existenţei co-recţionare: adică un anumit stil posedat deja dinaintea internării şi care în final o face necesară. De această ^xistenţă depindeau. sub nebunie. de a modela o experienţă ^ 112 ISTORIA NEBUNIEI comună: cea care constă în a fi stăpînit de neraţiune. în economia răulfl o experienţă generală a neraţiunii. dar nu în sensul că au dispărut. nebunii. şi în zileB noastre. sub inadaptările sociale se află un fel de experienţă comuB a angoasei. Astfel. se regăseşte adeM 0 îndîrjire morbidă de a profana. ea va găsi astfel. într-o misterioasă confuzie. în ea. în acest caz. Chiar în momentul în caj se eliberează destul pentru a deveni obiect de percepţie. ci o întreagă reaşezare a lumii etice. toţi aveau doar o anume manieră. neraţiuţB se vede prinsă în tot acest sistem de servituti concrete. ea ajunge la o aparenţă de neutralitate deja compromisă pentru că nu e atinsă decît în momentul iniţial al unei condamnări. ia maladie sau la crimă. eventual. sil crimă. ea şi-a avut importanţa în măsura în care a constituit imaginea unei anumite „existenţe neraţionale" care. această condamnare morală care desemnează determinismul inimii. îşi avea corelativul în ceea ce am putea numi „existenţa corecţionară". Poate că şi pentru lumea clasică exista. îşi află echilibrul şi pregăteşte acea unitate care 0 va oferi percepţiilor —. Dacă aceste comportamente arhail s-au putut menţine. Această persistenţă pare că ne fl teroghează asupra obscurei memorii care însoţeşte nebunia. dil Renaştere pînă în epoca modernă. prea secret. este probabil că această existenţă de neraţiune sancţionată de internare a exercitat asupra omului clasic o putere de fascinaţie. ameninţare escatologică şi maladie. desfrînaţii. despre criminali sau despre nebuni: ei ţineau cu toţii de o aceeaşi formă de existenţă. aşa cum omului modern i se întîmplă să se îndrepte spre criminalitate sau să se refugieze în nevroză.aduce un imens conţi™ concret de erotism. dar nu le aparţinea de la început. prin această desacralizare.poate iluzorii — ale cunoaşterii pozitive. Nu prol prietăţilor unui inconştient colectiv trebuie să le cerem socoteai! pentru această supravieţuire. cele care explică ciudata fideliua temporală a nebuniei. acest lucru se întîmplă chiar în măsura în cal au fost modificate. ansambluri delirante plasai în aceeaşi lumină ca şi vechile iluminări religioase. ale tuturor celor închişi „pentru tulburarea moravurilor şi a spiritului lor". în fond. continuitatea nu e deci fenomenul unei discontinuităţi. alături de nebunie. ca să fi primit drept de expresiei dar destul de important ca să fi susţinut nu numai o instituţie cuil este internarea.

nu-şi mai are locul în azilul secolului al XlX-lea. strania sa unitate cari grupa atîtea chipuri diverse e definitiv pierdută pentru noi. filantropi nebuniei. ceil închisoarea. începînd de la sfîrşitul secolului XVlI-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Abia după o sută cincizeci de ani de închid dere lumea a început să-şi dea seama că. Şi conturează. 63 S-ar putea descrie liniile generale ale existenţei corecţionare după unele bifll grafii. sau a abatelui Blache. 114 ISTORIA NEBUNIEI care i-am fi îngrijit şi pe cei pe care ne-ar fi plăcut să-i condamnau* Nu este vorba de a repera eroarea care a autorizat o asemenea cJ fuzie. „un om a cărui îndrăzneaţă imoralitate l-a făcut prea celebri şi a cărui prezenţă în acest ospiciu antrenează inconveniente! cele mai grave. epoca clasică închide. se ascunde o experienţă omogenă. Un internement sous Ie grafii roi. la „persoane devenite de-a dreptul nebune". 10588. în plus.închidere de „eliberareB săvîrşită de Pinel şi Tuke. Pentru a ridica această problemă. al cărui dosar se găseşte Ia Arsenal. Da în vocabularul internării el spune mult mai mult şi totodată mult na puţin. ms. După tabelul ordinelor regelui Pentru încarcerarea la Spitalul general. îi închide pe desfrînaţi. Astfel nu mai sîntem în stare să vedem ca această „necunoaştere" — sau cel puţin ceea ce înseamnă ea pentru n°' — comportă în realitate o conştiinţă explicită. pentru a nu mai asculta decît valorile patologice ale nebuniei Această confruntare se produce la începutul secolului al XlX-kfl atunci cînd Royer-Collard vrea să-l alunge pe Sade din acea casăS la Charenton din care are intenţia să facă un spital. îi caută sensul în sfera maladiei şi nu-l găseşte. neraţiunel clasică saînchis asupra propriei sale enigme. căci îşi dl bine seama că această existenţă. din cauza orbirii •n faţa semnelor ei pozitive. tocmai această eliberare marchează momentul în cal omul european încetează să resimtă şi să înţeleagă ceea ce este ni raţiunea — aceasta fiind şi epoca în care nu mai sesizează evidenB legilor internării. şi fără a preciza dacă e bolnav sau criminal — iată utfl dintre puterile pe care raţiunea clasică şi le-a acordat sieşi. dezordine a moravurilor şi a spiritului — între» gul domeniu obscur al unei mînii ameninţătoare care apare dinco» de o posibilă condamnare. 10592. este un termen tehnic din jurisprudenţă şi mfl dicină. o să vedem. Ea e semnalată — simbolizată. o întreagă populaţie de nebuni. face aluzie la toate formele de violenţă care scapă definiţie! riguroase a crimei şi încadrării ei juridice: ceea ce vizează el efl un fel de regiune nediferenţiată a dezordinii — dezordine a compoţS mentului şi a inimii. El. după deschiderea. dar suficient de clară la acea vreme ca să dicteze imperativul poliţienesc şi moral al internării. el desemnează foarte precis una dintre formele nebuniei. la oameni „cuprinşi de demenţă". existau nişte grimase deosebite. îi scrie el lui Fouche la 1 augu» 1808. 1929). nişte strigăte care invoc^H altă mînie şi chemau o altă violenţă. îi expatriază în acelaşi mod pe cei pe Este proporţia pe care o întîlnim aproape regulat. Ne încredem prea uşor în ideea că nebuniei i Ş-au aplicat formele cele mai generale. Acea om nu e alienat. pe oamenii care „încearcă să se distrugă". Să lăsăm în seama jocului arheologiilor medicale grija de a stabili dacă a fost bolnav sau nu. CAPITOLUL IV Experienţe ale nebuniei După crearea Spitalului general. Căci problema reală este tocmai de a determina conţinutul acelei judecăţi care. un rău fără vreo altă raţiune decît propria sa ni raţiune: „Delir al viciului". atît de normal internată în secoll al XVIII-lea. pe libertini. Jacobe. o trimiţi la răul în stare pură. a primelor case de corecţie şi pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. cele mai nediferenţiate ale •nternării pentru că nu a fost cunoscută natura sa." Royer-Collard nu mai înţelege existenţa col recţionară. pe părinţii cheltuitori. vrea să o protejeze de prezenţa neraţiunii. un acelaşi gest îi îndepărtează. aproape — de unul din cuvintele cele mai frecvent folosite pe cărţile de internare: acela de „furioşi „Furie". în expfl rienţa pe care a trăit-o în raport cu neraţiunea. adică să reducă la tăcere glasul ne« ţiunii. s-ar spune că o aceeaşi sensibilitate îi reperează. în toate măsurile luate. la oameni „cu spiritul alienat". profilul propriei experienţe a neraţiunii. Această putere are un sens pozitiv: cînd secolul al XVII-leaH al XVIII-lea internează nebunia pe acelaşi plan cu . Urmărind firul registrelor. printre aceste chipuri prizol niere. Dar în toate aceste oraşe se găseşte. Noţiune confuză pentru noi. Aproape a zecea parte din arestările operate la Paris pentru Spitalul general se referă la „smintiţi". Dar de-a lungul întregii epfl clasice nu există decît o internare. alienat sau criminal unul care a intrat în spital pentru „dezordinea moravurilor" sau altul care „şi-a maltratat nevasta" şi a vrut de mai multe ori să se distrugă. Singurul lui delir este cel al viciului. Oricum. 10599.1 între aceştia şi ceilalţi nu există semnul vreunei diferenţe. 10614. ca aceea a lui Henri-Louis de Lomenie (cf. trebuie să acceptăm toate deformările impuse de privirea noastră retrospectivă. în Germania şi în Anglia. Paris. şi nu într-1 casă consacrată tratamentului medical al alienării poate fi reprimai acest soi de viciu. Trebuie ca individul atins de el să fie supus sechesl trării celei mai severe. pe fiii risipitori. pe blasfematori. Această clipă este simbolizată de o ciudată îl tîlnire: aceea dintre singurul om care a formulat teoria acestor exil tente ale neraţiunii şi unul dintre primii oameni care au vrut să fafl o ştiinţă pozitivă din nebunie. probabil. In ziua scrisorii către Fouche. fără a stabili distincţiile noastre. „Există la Charenton". 1052(9 cf. A închide pe cineva spunînd despre el că este „furios". E vorba despre autorul infamului roman Justine. prin intermediul atîtor apropieri şi al acestor ciudate complicităţi. ci de a urmări cum trebuie continuitatea pe care maniera noasta de a judeca a întrerupt-o. de lfl extremă la cealaltă.

67.| Aici i se vor da îngrijirile obişnuite: sîngerări. nebunii erau (rrupaţi în două săli: a bărbaţilor. în faţa acestei colcăieli umane. în funcţii de vreme.2 Era o veche tradiţie. în schimb.. dimpotrivă. Bethleem este rezervat aşa-numiţilor „lunatici". aerului curat."7 Ar fi fals să considerăm că internarea smintiţilor în secolele al X Vll-lea şi al XVIII-lea este o măsură a poliţiei care nu pune proi bleme sau care manifestă cel puţin o lipsă de sensibilitate pe măsuji caracterului patologic al alienării. însănătoşirea lor nu e . dar. Ar fi însă periculos să simplificăm lucrurile. paralizia asigură intrarea la Bicetre. Atîta timp cît mai existai speranţa de-a însănătoşi un alienat. pentru populaţia din Paris şi împrejurimi. acordînd. din care 8 sînt anume destinate smintiţilor. trebuie să ia vomitive. răul n-a fost învins. 209. el poate fi primit la H6tel-Dieu. valori curative din punct de vedere fizic şi moral răcorii. nebunia are o funcţie variată. chiar în acest Hotel-Dieu fuseseră rezervate locuri pentru nebuni. P. care datează de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Cu ocazia extinderilor din 1642. primăvara. o sală anume rezervată.. Oricît de rudimentare ar fi îngrijirile medicale acordate smintiţilor la Hotel-Dieu sau la Bethleem. un spital îşi rezervă dreptul dj a-i trata pe săracii care şi-au pierdut minţile. încă 2 Cf. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea. ci doar fragmentar să pretindem că nebunii erau trataţi pur şi simplu ca prizonieri de poliţie-. lenon. şi pentru toţi în acelaşi timp. esenţialul nu e că nebunia nu este cunoscută ca maladie. se agită. Tenon se nelinişteşte (este epoca în care imaginaţia medicală atribuie căldurii puteri malefice.8 Nu putea fi vorba decît de un control medical la distanţă. Regulai mentele prevăzuseră un singur medic care trebuia să locuiască la Pitie. purgaţii şi. după sîngerare.jfl anumite spitale. Ea e deja într-o situaţie instabilă în interiorul acestei lumi a neraţiunii care o înconjoară cu M duri şi o obsedează cu universalitatea ei. nu cunosc o practică mai bună. Spitalul fusese înfiinţat la mijlocul secolului al XHIlea şi. După care uimeai ză purgaţiile. Monroj care era medic la Bethleem din 1783. T. p. Acestea s-au practicat ani întregi înaintea mea şi mi-au fost transmise de tatăl meu. umorile reci. Dar dacă. cînd se vor construi pentru ei chiar în incinta spitalului două clădiri speciale. "4 Pentru femei nu există. se zbat?. La Paris. purităţii de la ţară): „Cum să asiguri un aer proaspăt în paturi unde se culcă 3 sau 4 nebuni care se înghesuie. sala Saint-Louis. După reconstrucţia din 1676. Căci dacă e adevărat că. ci că este percepută pe un alt fundal. şi pentru confecţionarea a două ferestre în acel pat. ele sînt totuşi raţiunea de a fi sau măcar justificarea prezenţei lor în aceste spitale. XX. nici vor] bă de aşa ceva în diferitele clădiri ale Spitalului general. se semnalează deja prezenţa a 6 alienaţi ţinuţi în lanţuri şi fiare. a remediilor şi a eventualei însănătoşiri. iar femeile către Salpetriere. Unii au un statut special. cu obligaţia de a vizita de două ori pe săptămînă fiecare dintre casele Spitalului. cînd Tenon îşi redactează lucrarea Memoires sur Ies hopitaux de Paris. Audin Rouviere arată cum „epi| lepsia. XII. Londra. în total deci. în Essai sur la topographie physique et medicale de Paris. în 1598 sînt 20. nota 1). Chapters on the History ofthe Insane. se construiesc 12 noi camere. Intr-un aviz din 1675. 346. conţinea două paturi cu un loc şi zece care puteau primi simultan cîte patru persoane. nebunii au un spaţiu rezervat. în Coyecque. 1788.. cea mai mare parte a lor stă în case de internări şi duce o existenţă aproape corecţionară. căci. o dată pe săptămî* nă. şi acest colţ grupează şase paturi mari c| cîte patru locuri şi opt paturi mici." („Comptes de l'Hotel-Dieu". p. L "otel-Dieu de Paris. la capătul cîtorva săptămîni.. Paris. al patrulea memoriu. medicamente vezicante şi băi. Paris. 1882. Pentru a vedea şi a da. Lumea nebuniei nu era uniformă în epoca clasică. în 1403. s-a construit în marea încăpere a celor suferind de febră un mic perete despărţitor. bărbaţii sînt îndreptaţi către Bicetre. N-ar fi fals. a înfăţişat liniile principale ale practicii sale Comitetului de anchetă al Comunelor: „Trebuie ca boi navilor să li se ia sînge cel mai tîrziu la sfîrşitul lunii mai. au fost prevăzute 74 de locuri pentru nebunii care necesită îngrijire — 74 de locuri constituind anticamera unei internări care înseamnă de fapt căderea în afara unei lumi a maladiei. Fosseyeux. L 'Hdtel-Dieu de Paris au XVII' siecle et au XVIII' siecle. La Londra. de-a lungul unui anumit număr de săptămîni. a gabonzi" 116 ISTORIA NEBUNIEI regulate — mai exact sezoniere: marile tratamente nu sînt aplicate decît o dată pe an. H. Internaţii primesc îngrijiri Găsim referiri la aceasta în contabilitate. Tuke. 1914 EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 115 .5 Nu sînt acceptaţi lunaticii „consideraţi incurabili"^ şi asta pînă în 1733. în anumitei cazuri. „Fantasticii şi freneticii" erau izolaţi într-un fel de cuşete închise în pereţii cărora se practicaseră „două ferestre pentru a vedea şi a da"3.• gvu] Mediu. spitalul poate găzdui între 120 şi 150 de persoane. care nu era destinat să-i îngrijească pe internaţi ca atare. sp. ci doar pe aceia care se îmbolnăveau: dovadă suficientă că nebunii in| iernaţi nu erau consideraţi bolnavi doar din pricina nebuniei lor. propriu-zis. directorii spitalului Bethleem cer să nu fie confundaţi Inavii găzduiţi în Spital pentru a fi îngrijiţi" cu cei care nu sînt decît „cerşetori Şi v. care le asigură un statut cvasimedical. Acum este rezervat nebunilor: cele două statui ale lui Gibber sînt o mărturie în acest sens. Memoires sur Ies hopitaux de Paris. Chiar şi în practica monotonă 1 internării.desfrîul sau fl libertinajul. „Pentru confecţionarea unui pat în-cllls> a picioarelor acelui pat.

de la Bibliofheque de la Viile de Paris. unde aerul nu se poate împrospăta.mulţi dintre ei îşi recapătă raţiunea"9. transmiseseră familiilor boala contractată în închisoare11: „Avem exemple. 12685. cu obligaţia de a fi închis aici trei ani". pune Spitalul general aproape în aceeaşi situaţie cu o închisoare oarecare. pare să fi fost contaminat în acest mod în secolului al XVIII-lea. NiştJ părinţi care îşi duseseră fiul la Charite de Senlis din cauza „furiilor*! şi a „dezordinii minţii" cer transferarea lui la Saint-Lazare."10 Dacă există un doctor la Spitalul general... 1821 -1833. „transferat de la închisoarea Fontainebleau la Bicetre dirj ordinul Regelui. De fapt. estel în 1772. aşa încît nebunii] sînt repartizaţi destul de nediferenţiat şi în unele şi în altele. CîndJ în 1806. ne asigură Howard. ci a urma regimul corecţiea a-i practica exerciţiile şi a asculta de legile pedagogiei sale. dacă i se fixează un termen.încercată prin nici un remediu. 10 Titlul XIII.. în mijlocul adevăraţilor epileptici^ 7 8 D. Gaulard (1762-1782). timpul ca pedeapsa să-şi împlinească efectul. în sfîrşit. „călugăr minorit.. 79-80. în ciuda nulităţii tratamentului pentru nebuni. nu constituie însă nici sensul. Primul dintre aceşti medici a fost Raymond Finot. Î4 cursul secolului al XVIII-lea. tratat şi supus regimului medicamentos ca şi ceilalţi smintiţi. Delaunay. ci îi condamnă să rămînă acolo. f. sub diversele sale aspecte morbide. Astfel. 72-73. ms. el înregistrează 1765 de nebuni în workhouses\ 113 în casele de corecţie. pentru că nu se ştie cui pot fi încredinţaţi altfel. şi nu are. E teama de faimoasa „febră a închisorilor". ibid. 105-107. 14. în lunga carieră a cărei perspectivă i-o deschide vîrsta. Tuke. Paris. acele închisori „în care sînt închişi idioţii şi smin-j tiţii. pp.. loc. Le Mond4 medicalparisien au XVIII' siecle. pp. nici proiectul ei. Essai sur la topographie physique et medicale de Paris. Ea constituie mai curînd o omologare a alienaţilor cu ceilalţi corecţionari.. ci mai degrabă al unei cuminţi pocăinţei Francois-Marie Bailly. din Devonshire. cit. doi însoţitori ş' cîţiva elevi (Memoires deP. Disser-tation sur Ies substances quipeuvent influer sur la sânte des habhants de cette citi. un copil de zece-doisprezece ani. admis în această casă pentru convulsii nervoase luate drept epileptice. pîni la completa sa pocăinţă"16. 118 ISTORIA NEBUNIEI în urma unei hotărîri a Parlamentului. 1 întregul orăşel Axminster. dacă există. în Isambert.17 Existau. departe de so-f cietatea pe care o întristează sau o tulbură. acest lucru nu se datorează conştiinţei că acolo sînt închişi bolnavi. care îl condamnă să fie deţinui şi închis pe viaţă la castelul Bicetre şi să fie tratat ca toţi ceilalţi smintiţi. ei „sînt consideraţi incurabili atunci cînd sosesc la Bicetre şi nu primesc nici un tratament. pînă în 1725. această absenţă a îngrijirilor medicale. muzician organist". nr. Richard. „ca obligaţia de a-1 ţine pe numitul Bailly printre cei slabi de minte. Internarea nu este un prim efort de spitalizare a nebuniei. Ei servesc la amuzamentul! crud al puşcăriaşilor şi al spectatorilor leneşi. 40 şi 41. f. P. un comitet este însărcinat să studieze situaţia „bieţilor lu-1 naţiei din Anglia". voi. An H. dar numai pentru a-1 îndrepta şi pentru a readucj pe drumul cel bun mintea sa aproape rătăcită"13. Regulile impuse aici sînt în mare cele prescrise de ordonanţa din 1670 privind buna funcţionare a tuturor închisorilor: „Dorim ca închisorile să fie sigure şi dispuse în aşa fel încît sănătatea prizonierilor să nu poată fi deranjată.. Se găsesc în registrele de la Bicetre menţiuni cum ar fi următoarea: „Transferat de la Conciergerie 9 Audin Rouviere."12 îngrijirile medicale se grefează pe practica internării pentru a preveni unele dintre efectele acesteia. . mult mai mulţi] de-a lungul secolului al XVIIIlea. apoi Epy (1725-1762). Cît despre nebuni. caj pe un fapt curent. p. Recueildes anciennes lois. Timpul care marchează şi limitează in-l ternarea nu e niciodată decît timpul moral al conversiunilor şi al su-1 punerii. apoi Fermelhuis. Ordonăm temnicerilor şi gardienilor să-i viziteze pe prizonierii închişi în celule măcar o dată pe zi şi să-i anunţe pe procurorii noştri în legătură cu cei care sînt bolnavi pentru a fi vizitaţi de medicii şi chirurgii închisorilor. cu unica excepţie a vizitei prescrise. hrănit. au fost ajutaţi de asistenţi. Apoi ini tervine o nouă sentinţă a Magistraturii. La Bicetre exista la sfîrşitul secolului al XVIII-lea un chirurg practicant care vizita infirmeria o dată pe zi. se amintea că unii internaţi. spre a fi ' deţinut acolo. 2 Howard. H.. ci spaimei de a nu se îmbolnăvi cei deja internaţi. Internarea esfl destinată să îndrepte şi. pentru că Howard aminteşte. pentru a fi condus la închisoarea de la castelul Bicetre. fără îndoială." j 15 Arsenal. în legătură cu efectele funeste asupra oamenilor înghesuiţi în carcere şi în turnuri. Arsenal. aceluiaşi regim medicamentos ca şi ceilalţi smintiţi". ms. VIII.. ms. ia. la 20 septembrie 1773. Paris. în ocaziile care adună] EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 119 13 14 Cazul lui Claude Remy. după cum mărturisesc aceste stranii formule juridice care nu-i încredinţează pe smintiţi îngrijirilor unui spital. pp.393. „tratat şi supus . Acest aer fetid poate distruge miezul unui trunchi de stejar în care nu pătrunde decît prin scoarţă şi prin lemn. „neavîna deloc de gînd să-şi ducă fiul la pieire. Cf. atîta timp cît au cerut un ordin! pentru a-1 închide. în Anglia era citat cazul prizonierilor care îi contaminaseră pe judecători în timpul sesiunilor de judecată. după eliberare. Ordin din 1784 (cazul Louis j Bourgeois): „Transferat din închisorile de la Conciergerie. X.] că adesea cele două instituţii sînt chiar confundate. Nu e de mirare că locurile de internare au aspectul unor închisori. 11396. în virtutea unei hotărîri a Parlamentului. acesta nu« termenul însănătoşirii. Philip (1782-1792). vreo altă speranţă de însănătoşire decît eforturile rareori complete ale naturii"."13 A fi tratat ca şi ceilalţi smintiţi: aceasta nu înseamnă J beneficia de vreun tratament medical14.23) EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 117 boala de care nu e atins. Abia Ia sfîrşitul secolului al XVIII-lea va apărea formuia. .. I.

ca maladie. poate o mie. ca este vorba d<i o întreagă serie de bolnavi care încă n-au fost reperaţi de o sen| sibilitate medicală abia năseîndă în acel moment. Ea e. Cît despre ceilalţi — cei pe care-i întîlnim nediferenţiat % spitalele generale. fără vreo distincţie. cu toţi ceilalţi pensionari sau internaţi. şubrezite. debilii şi cei cajfl sînt atinşi de demenţă organică sau senilă sînt probabil desemnat în registre ca „imbecili" — „imbecil din cauza unor groaznice deîj mături cu vin". Şi apoi. caracterizate mai ales prin latura lor de pitoresc absurd-l „individ urmărit de oameni care vor să-1 omoare". Tuke (History oflnsane. ar fi fost liniştită. îi înfricoşează pe cei cu care sînt închişi. în închisorile din Amiens. Ne place să m imaginăm că vechi credinţe sau aprehensiuni proprii lumii burghaB îi închid pe alienaţi într-o definiţie a nebuniei care îi asimilează™ mod confuz criminalilor sau întregii clase a asocialilor. . D. 138. solidele categorii medicale în care patologia a repartizat în eternitatea ştiinţei.19 în cea mai mare parte a spitalelor generale. ei au văzut aceeaşi mizerie.."20 Acestea sînt faptele. iar în această practică obscură se ascundea deja ceea ce pentru noi capătă chipul unei justiţii medicale imanente? Smintiţilor internaţi nu le lipsea nimic în afară de numele de bolnavi mintali şi statutul medical care li se acorda celor mai vizibili. aceeaşi incapacitate de a însănătoşi. sîntem înclinaţi să considerăm. să recunoască faptul că acesta era obiectul căutării sale. nu e reconfortant să viseze că. pentru acela care ar fi îngrijorat de sensul internării şi de maniera în care aceasta s-a putut înscrie între instituţiile rnedicinei. Apropiindu-le şi grupîndu-le după semnele asemănării lor. cu săracii. deoarece. „făcător de proiect! ţicnite". la închisoarea din Rennes. umede. Au fost recunoscuţi şi izofl mai bine şi mai devreme decît ceilalţi şi s-a instituit în favoarea ■ un tratament spitalicesc care pare să-1 prefigureze pe acela pe ca secolul al XlX-lea avea să-1 acorde pe deplin tuturor bolnavijB mintali. 120 ISTORIA NEBUNIEI Sîntem tentaţi de soluţia cea mai simplă: să rezolvăm aceastS juxtapunere într-o durată implicită. cîteva săptămîni mai tîrziu. în orice caz. de corecţie. furioşii locuiesc în aceste sectoare separate. într-un număr mic de ospicii în care sînt închişi prizonieri în sectorul furioşilor. Ioc. 117): cifrele erau probabil mult mai mari. la fortul Hâ. nebunii nu sînt primiţi decît în măsura în care pot fi. Poitiers. Nimeni nu se îngrijeşte de ei"18. 22 Avem un exemplu despre acest fel de a proceda în Helene Bonnafous-SeneiljB La Charite de Senlis. 12686. aşteptînd-o de atîta timp. considerîndu-se îmi parat al turcilor şi Papă". ms. în altele. indiv 'dualitatea lor. desigur. p. Angers. „imbecil care vorbeşte continuu. maladiile minţii. voi. Medicii epocii următoare n-au fost niciodată sensibili decît la „patetismul" general al situaţiei alienaţilor: peste tot. sir Andrew Halliday numără 112 nebuni] internaţi la Norfolk. smintiţii sînt amestecaţi. Făcînd o asemenea analiză. în Des mala-'«[meniales. 19. la un loc mai multă lume. ea e. I. fără îndo-lală. p. Experienţa nebuniei. fiecare. „imbecil incurabil". H. unde Comitetul nu găsise decît 42. „om permanent electrizat şi căruia i se transmit ideile altuia" „specie de nebun care vrea să prezinte memorii Parlamentului"2] Pentru medici22 e de o mare importanţă şi oferă o preţioasă con solare posibilitatea de a constata că totdeauna au existat halucinat» sub cerul nebuniei. Esquirol. în casele de corecţie sau în închisori. celor mai bine recunoscuţi dintre ei. numai cei foarte agitaţi sînt puşi în carcere special rezervate: „în toate ospiciile sau spitalele li s-au dat alienaţilor clădiri vechi. de pedeapsă. între Bethleem şi o workhouse oarecare. teoretic. în timpul imperceptibil al urw progres. avem impresia că în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se juxtapun două experienţe ale nebuniei. p. alienaţii consideraţi incurabili sînt amestecaţi cu nevoiaşii. cîteva sute. Caen. în mod paradoxal. E un joc Jţ care se pretează cu plăcere medicii-istorici — acela de a recunoaşte! chiar în registrele de internare şi prin intermediul aproximaţiei cuvintelor. cei dintîi sînt cel mai puţin numeroşi şi cel mai puţin răspîndiţi: mai Puţin de 80 de nebuni la Hotel-Dieu. cei care erau închişi erau nebuni. apoi în provincie — se găsesc la Bordeaux.16 17 Arsenal. în ce au ele mai schematic. Şi totuşi. °lbid. Howard. la Spitalul general. lunaticii de la Bethleem ar fi cei care au primit deja statutul de bolnavi. „Iluminaţii" şi „vizionarii" corespund fără îndoială halucinaţilor noştri — „vizionar imaginîndu-şi că are apariţii cereşti". EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 121 foSt dat să aibă conştiinţa încărcată. II. contemporană cu 0 altă experienţă în care nebunia ţine de internare. Cf. oricît de restrînsă ar fi. 137. vindecaţi. aceste două experienţe îşi au. Medicina mintalţ primeşte astfel cele dintîi garanţii ale eternităţii sale. nu poate fi negată. Pentru ei nu există nici o diferenţă între locurile de la Bicetre şi sălile de la H6-tel-Dieu. sînt primiţi doar pentru a scăpa de ei sau pentru a-i îndrepta. alienaţii liniştiţi. Dar oricît de dezechilibrate pot fi în extensiunea şi importanţa lor numerică. cu uşurinţă. deliruri în discursurile neraţiunii. în workhouses. în afară de cîteva boxe. Juxiatmnerea e cea care creează probleme. Smintiţii de la Hotel-Dieu. se întîlnesc şi forn de delir. şi în Starea persoanelor deţinute din ordinul regelui la CharentotU Ia Saint-Lazare (Arsenal). cea a re n 2 poate ajuta să înţelegem care era statutul nebunului lri lumea ciasică şi să definim modul de a-1 percepe.. Adesea. cîteva celule anume făcute.. aceşti internaţi locuiesc împreună cu prizonierii şi sînt supuşi aceluiaşi regim. „iluminat cu revelaţii" —. voi. cit. Şi în Franţa sînt întîlniţi frecvent nebuni în închisori: la Bastilia în primul rînd. şi dacă i-ar I 21 Aceste însemnări se găsesc în Tabelul ordinelor regale pentru încarcerarea m Spitalul general. prost împărţite şi în nici un caz construite pentru această destinaţie. şi că se regăsesc aceleaşi angoase în toate aceste inimi fără odihnă.p. „Des etablissements consacre^ aux alienes en France". îi neliniştesc. . există un fapt ireductibil: în anumite aşezăminte. Desigur.

o cunoaştere a alienării într-un stil al pozitivităţii care o delimitează ca maladie mintală. E dş asemenea semnificativ că tocmai Congregaţia Mercedarilor — dfl noscătoare a lumii arabe pentru că practica răscumpărarea captivilol — este cea care a deschis spitalul din Valencia: iniţiativa fusese luata de un reprezentant al acestei religii. Dar soarta a vrut ca lucrurile să fie mai complicate. Toate aceste spitale au un caracter medical de catf erau lipsite. în devenirea realităţii sale istorice. De la sfîrşiB Evului Mediu s-a văzut destinată solicitudinii unui anumit umanista medical. este ciudata dezvoltare a coloniei Gheel: loc de pelerinaj frecventat fără îndoială încă din secolul al X-lea. să servească drept justificare şi drept ştiinţă de vîrf pentru patologia maladiilor mintale. în lumfl arabă se înfiinţaseră destul de devreme veritabile spitale rezervaţi nebunilor: probabil la Fes încă din secolul al VII-lea23. la un moment dat. nu se e puiza în cunoaşterea medicală sau paramedicală pe care o puteam avea despre ea. Dai această individualitate n-a rămas nici stabilă. constituind un sat în care o treime din populaţie este formată din alienaţi. Şi dacă. Cf. p. p. E la fel de adevărat că peste tot în Europa vedem apărînd. Trăite medico-philosophique. E suficient să adăugăm la aceste postulate o încredere stabilă în progres pentru a nu mai avea decît să conturăm obscura cale care merge de la internare — diagnostic tăcut pus de o medicină care încă nu a ajuns să se formuleze — pînă la spitalizare. spontan. cu mult înainte de a fi primit statutul j^edical pe care i 1-a dat pozitivismul.26 Iar în 1425 s-a înfiinţat spitalul din SaragosM cărui înţeleaptă organizare era admirată de Pinel cu aproape patrj secole mai tîrziu: porţile erau larg deschise bolnavilor din toate ţăriiM de sub oricare stăpînire. Sub ce influenţă? Nu e imposibil ca Orientul şi gîndirea arabf să fi jucat aici un rol determinant. cum ar fi Casa di maniaci la Padova (către 1410) sau azilul din Bergamo. într-adevăr. XXXIV. aşa-numitele Dollhăuse care existau în 23 24 Cf. ca şi cum figura individualităţii sale nu ar putea fi niciodată a'tfel decît patologică. şi. spectacolele şi ascultarea unor pa vestiri miraculoase. Nebunul pe care-1 Slrnulează Tristan. poate că nu el întîmplare faptul că primele spitale de smintiţi din Europa au fdfl înfiinţate către începutul secolului al XV-lea tocmai în Spania. iar pe de altă parte eternitatea medicinei. în aceeaşi epocă în Germania se semnalează localuri special destinate smintiţilor: mai întîi Narrhăuslein din Niirnberg31. 238-239. „The Cairo Lunatic Asylum". Cf. pp. Se pare că. cei care conduc cura sînt medici. p. Journal of Mental ScietiM voi. la începutul secolului al XV-lea este semnalată prezenţa nebunilor la spitalul din Bethleem. Journal of Psychological Medicine. unii laici. Medicina e verificată printr-o practică premedicală. dar nu această cunoaştere e cea care formează adevărul acestei istorii. Dar opinia contrară esK susţinută de Ullersperger. ca istoria nebuniei să nu poată. Journal of Mental Science. 27 Pinel. Tot în Spania vor mai fi Sevilla (1436). 417. fără îndoială. ale cărei prime forme de la începutul secolului al XVIII-lea anticipează deja progresul şi îi arată în mod simbolic ţinta. a culegerii strugurilor sau măslil nelor"27. 26 Regele Spaniei. Nebunia. dervişul care apare în Jeu de la Feuillee au deja 122 ISTORIA NEBUNIEI valori destul de deosebite pentru a constitui roluri şi pentru a-şi găsi loc printre peisajele cele mai familiare. Die Geschichte der Psychologie und Psychiatrie in SpaniM Wurzburg. într-un fel. era o viaţă di grădină care ritma rătăcirea spiritelor prin înţelepciunea sezonieri „a recoltelor. Trebuie să revenim o clipă la ceea ce a putut fi personajul nebu-nului înainte de secolul al XVII-lea. desigur. animînd-o în mod secret încă de la începuturile sale. Nebunul n-a avut nevoie» determinările medicinei pentru a accede la regatul său de indivici Conturul cu care 1-a înconjurat Evul Mediu a fost suficient. 1871. De fapt. Şi totuşi faptul internării în sine putea servi drept Probă în această privinţă. a legatului viei. dansul.30 în spitale. Individualitate a per-s°riajului. încă o probă a statutului special pe care îl dobîndeşte nebunul. nebunul dobîndise — încă din ^vul Mediu — un fel de densitate personală. LaaH Gedenktage der Psychiatrie. 25 F. apoi papa. Sandwith. de orice cult. într-o manieră generală. 473-474. pp. printre care Lorenzo Salu. cu siguranţă la Cairo* cursul secolului următor. se angajaseră si adune fondurile. apoi în 1477 se construieşte în spitalul din Frankfurt o clădire pentru alienaţi şi ungehorsame Kranke32 [bolnavi neascultători]. X. Ea s-a dea făcut şi. probabil şi ■ Bagdad spre sfîrşitul secolului al XII-lea24. care fusese înfiinţat la jumătatea secolului al XlII-lea şi confiscat de coroană în 1373. nici imobilă. o bucată de vreme. voi. încep să fie săli rezervate nebunilor. . la sfîrşitul Evului Mediu.dobîndim cu uşurinţă o conştiinţă împăcată în ceea ce priveşte pe de o parte dreptatea istoriei. se practică în ele un fel de cură a sufletuM în care intervin muzica. mai mult decît a bolnavului. şi-au dat autorizaţia. face posibilă. Există tendinţa de a crede că el nu Şi-a primit indiciul individual decît de la un anume umanitarism medical. iar istoria e justificată prin-tr-un soi de instinct social. la 26 februarie 1410. aproape în aceeaşi epocă. şi hotărăsc* o întrerupă cînd o consideră reuşită. în specB cîţiva negustori bogaţi. instituţii de un tip nou. infailibil şi pur. EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 123 germania28 sau celebra casă a Carităţii din Uppsala29. după cum stă mărturie inscrM ţia urbis et orbis [a oraşului şi a globului pămîntesc].25 în orice caz. am putut crede că această istorie se încheia aici e pentru că nu am recunoscut că niciodată nebunia. M. 256. iar la Hamburg se menţionează în 1376 o cista stolidorum [celula proştilor] numită şi custodia fatuorum*3 [închisoarea nebunilor]. ca domeniu al experienţei. 1850. în nici un caz. Toledo (148B Valladolid (1489). 426. în 1409. s-a reorganizat în timpul Renaşterii.

dimpotrivă. El devine obiectul unei solicitudini şi al unei ospitalităţi care îl privesc. el se disipează într-o aprehensiune generală a nera-ţiunii. făcînd dinea un spital pentru „bieţii smintiţi". Pînă la urmăjH convins un argument: prezenţa în „sţăreţie" a cîtorva smintiţi ■ rora ar fi dorit să le poată acorda îngrijirile sale. „Memoire historique et statistique sur la maison royale de 0t renton". voi. Ea e aceea care suferă un decalaj şi nu mai ajunge să perceapă un azil de smintiţi ca pe un spital. după necesitate. voi. A răvăşit liniile unui chip care se individualizase deja de cîteva secole. se spune de la bun început că este rezervat „nebunilor. ceea ce caracterizează secolul al XVII-lea nu este avansarea. Lehrbuch der Psychiatrie. nebunilor. ci cel mult ca pe o casă de corecţie. este învăluit într-o experienţă morală a neraţiunii de o cu totul altă calitate. Collet. secolul al XVII-lea a început să-1 identifice cu mai puţină claritate. Dar se pare că este vorba de cu totul altceva decît de un soi de fatalitate administrativă. p. pp. Dar foarte curînd e convertită în „închisoare pentru persoanele deţinute din ordinul Majestăţii Sale" iar smintiţii găzduiţi acolo au trecut. iar pe alţii că şi-au spart capul şi au murit din cauza loviturilor primite. desfrînaţi. şi printre ei pe smintiţi. homosexuali. S-ar spune că. 1921. 1-a resorbit. libertinilor şi altora pe care guvernul Regelui îi va închide"39. Semnalat în cartea arhitectului Tucker: „Pey der spitallpruck das narrhewslein 8e8en dem Karll Holtzschmer uber. Cf.. spre întemniţare.. complet sau parţial. într-un fel. pe drumul care duce la recunoaşterea nebunului. să ia sub obli-duirea Congregaţiei sale această fostă leprozerie. o „casă de recluziune"34. "° Kraffţ Ebing. Ciudată evoluţie a unei sensibilităţi care pare că-şi pierde fineţea puterii de diferenţiere şi retrogradează către forme mai masi-Ve ale percepţiei. ci şi conştiinţa nebuniei."38 S-ar putea crede că aceasta nu e decît o anumită logică proprie internării nebunilor. Evoluţia a fost şi mai rapidă la Saint-Lazare. o bucată de vreme. „Avea pel# ei tandreţea pe care o are o mamă pentru fiul său. Vie de saint Vicent de Paul (1818)." Cf. şi prin aceasta la cunoaşterea lui ştiinţifică. N. Este posibil. că s-a dorit ocolirea anumitor dificultăţi în ceea ce priveşte atribuirea acestei leprozerii şi a bunurilor sale considerabile. îl lovesc cu bastonul într-un mod atît de sălbatic încît pe unii i-am văzut schilodiţi. care aparţineau tot cavalerilor Sfîntului Lazăr. 124 ISTORIA NEBUNIEI EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 125 în mijlocul azilurilor secolului al XVII-lea. care n-au încetat să se înmulţească în Europa după înfiinţarea. Laehr. nebunul este. 20. Secolul al XVII-lea poate oferi foarte multe semne ale acestei „ifl voluţii". Dacă dăm crezare primilor săi hagiografi. p. Gedenktage der Psychiatrie. Or. şi-a pierdut indiciile individualităţii. la 10 mai 1645. Bethleemul fusese ."37 Si tocmai un regim de închisoare evocă autorul lucrării Relation sOjnrnaire cînd descrie plimbarea smintiţilor: „Fraţii slujitori sau îngerii păzitori ai alienaţilor îi duc la plimbare în curtea casei după cină în zilele lucrătoare şi îi mînă pe toţi. Beneke. şi asta chiar în desfăşurarea sa. pentru a-i păstra mai multă vreme. nebunul epocii clasice. Trecerea nebunului din registrul spitalului în registrul casei de corecţie se face într-o manieră foarte concertată şi. în Renaştere. chiar prin acest fapt. Deutsche Irrenărzte. închis alături de venerici. Perspectiva devine mai uniformă. In 1720 se menţionează pentru prima dată. pentru slăbiciunea minţii sau pentru relele moravuri să le anunţe rudelor îmbunătăţirea stării lor. dacă nu probabil.35 Să lăsăm deoparte ceea ce în povestire poate fi intenţie voit apologetică şi ceea ce. după o nouă unitate specifică: înconjurat de o practică fără îndoială ambiguă. într-o ordonanţă a regelui. ibid. în 1675. voi. E suficientă mărturia unui singur exemplu. sfîntul Vincent de Paul ar fi ezitat. 24. a ordinului Saint-Jean de Dieu. trebuie sa existat de mai multă vreme. aşa încît devine dificil să-1 urmăreşti. pensionari prin ordin regal. Esquirol. 1879. poate fi atribuit sfîntului ca sentiment umanitar. p. Berlin. oarecum. 204 şi 208. pp. 310-312. ibid. în măsura în care internarea scapă oricărui control medical: şi atunci virează. pe el ca pe nimeni altul. nebunul se pierde prinjB tonuri de gri. libertini. mai lentă sau mai rapidă. e pentru a întemeia un spital care trebuie să-i primească pe bieţii bfl navi. la regimul corecţionar. Kirchhoff. în 1640. ms. „Joly de Fleury". Gergen. pînă ^ de reformă care precedă cu puţin Revoluţia. recunoscut în alt mod. Charenton nu se deosebeşte cu J de spitalele Carităţii. într-o masă nediferenţiată. 1309. Dar înainte de sfîrşitul secolului al XVII-lea se extind construcţiile principale. în raport cu nebunul din Narrtiirmer Ş' din primele aziluri din Spania. 28 Ca aceea de la St. cu băţul. Col. Cf." B. I. I. Cf. II. pentru că în acel an se aflau în eafl afară de bolnavii înşişi. Cînd „Fraţii Carităţii" se instalează la Charenton. ca pe o turmă de oi. în Trăite des maladies mentales. care îl izolează de lume fără a-i da un statut medical. un total de 120 de pensionari: o întreagă populaţie în care alienaţii aproape că se pierd. 45. Kirchhoff. cit. nebuni. Putem observa pe viu ni dificarea pe care o suferă înainte de sfîrşitul secolului aşezăminte care la origine păreau a fi destinate. regrupat. care sînt destinate tututor celor închişi: corecţionari. lăsînd astfel să se şteargă semnele sale distinctive. la 10 octombrie 1703: „Ştiţi că aceşţj domni de la Saint-Lazare sînt de multă vreme acuzaţi că îi trateaz2 cu asprime pe prizonieri şi chiar că îi împiedică pe cei trimişi aicl 34 35 36 Cf. 32 Kirchhoff. Cînd se creează un sector pentru furioşi la Charite de Senlis. iar dacă vreunul se îndepărtează cît de puţin de grup sau nu poate merge la fel de repede ca şi ceilalţi. p. 14.Prezent în viaţa cotidiană a Evului Mediu şi familiar orizontului său social. căci nu numai structurile şi organizaţiile sînt implicate. Pontchartrain cunoaşte bine acest lucru cînd îi scrieB cotenentului d'Argenson. loc. Stuttgart. retrospectiv.

e pentru a întemeia un spital care trebuie să-i primească pe bieţii bolnavi. 35 Cf. Ned Ward îl pune să afirme pe unul dintre personajele sale din London Spy: „Drept să spun. şi asta chiar în desfăşurarea sa. cj tocmai un regim de închisoare evocă autorul lucrării Relation egnimaire cînd descrie plimbarea smintiţilor: „Fraţii slujitori sau îngerii păzitori ai alienaţilor îi duc la plimbare în curtea casei după cină în zilele lucrătoare şi îi mînă pe toţi. Paris. dificarea pe care o suferă înainte de sfîrşitul secolului aşezămintele care la origine păreau a fi destinate. II. Dar se pare că este vorba de cu totul altceva decît de un soi de fatalitate administrativă. Trecerea nebunului din registrul spitalului în registrul casei de corecţie se face într-o manieră foarte concertată şi. Londra. Cînd „Fraţii Carităţii" se instalează la Charenton. 1930. col.reconstruit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. voi. 1930. este învăluit într-o experienţă morală a neraţiunii de o cu totul altă calitate. nebunul se pierde prirM tonuri de gri. Pînă la urmă 1-a convins un argument: prezenţa în „stăreţie" a cîtorva smintiţi cărora ar fi dorit să le poată acorda îngrijirile sale. loc. „Memoire historique et statistique sur la maison royale de CM renton". 61. Vie. în Trăire des maladies mentales. N. să ia sub oblăduirea Congregaţiei sale această fostă leprozerie. a ordinului Saint-Jean de Dieu. Helene Bonnafous-Serieux. Vie. dintre care mulţi o în c CU timPul V tratamentul bun ce le-a fost administrat redevin sănătoşi" (text citat în Fi "3°ntanou.M voluţii". făcînd dine» un spital pentru „bieţii smintiţi". în 1703. LesAlienes et correctionnaires â Saint-Lazare aux XVII' et XVIII" *c'«. în 1703. o bucată de vreme. trebuie s» existat de mai multă vreme. Ned Ward. cu băţul. E suficientă mărturia unui singur exemplu. în acelaşi fel Petites Maisons au devenit un loc de internare după ce Useseră un loc de spitalizare. 1611. care aparţineau tot cavalerilor Sfîntului Lazăr. căci nu numai structurile şi organizaţiile sînt implicate. iar pe alţii că şi-au spart capul şi au murit din cauza loviturilor primite. nebunilor."38 S-ar putea crede că aceasta nu e decît o anumită logică proprie internării nebunilor. dacă nu probabil."40 Ceea ce s-a produs între 37 Citat în J. că s-a dorit ocolirea anumitor dificultăţi în ceea ce priveşte atribuirea acestei leprozerii şi a bunurilor sale considerabile. I. la 10 mai 1645. Adaug că e păcat că o clădire atît de frumoasă nu este locuită de oameni care ar putea fi conştienţi de fericirea lor. Secolul al XVII-lea poate oferi foarte multe semne ale acestei . la 10 octombrie 1703: „Ştiţi că aceşţj domni de la Saint-Lazare sînt de multă vreme acuzaţi că îi tratează cu asprime pe prizonieri şi chiar că îi împiedică pe cei trimişi aiC 34 Cf. poate fi atribuit sfîntuliii ca sentiment umanitar. jar dacă vreunul se îndepărtează cît de puţin de grup sau nu poate merge la fel de repede ca şi ceilalţi. Charenton nu se deosebeşte cu nimic de spitalele Carităţii. cred că doar nişte nebuni au putut construi o clădire atît de costisitoare pentru nişte ţăcăniţi (for a crack brain society). Ned Ward îl pune să afirme pe unul dintre personajele sale din London Spy: „Drept să spun. Este posibil. pînă la mişcaiB de reformă care precedă cu puţin Revoluţia. se spune de la bun început că este rezervat „nebunilor. chiar prin acest fapt. „Avea ei tandreţea pe care o are o mamă pentru fiul său. cred că doar nişte nebuni au putut construi o clădire atît de costisitoare pentru nişte ţăcăniţi (for a crack brain society). One relation sommaire et fidele de V affreuse prison de Saint-Lazare. la regimul corecţionar. în 1675. spre întemniţare. 1415. care umblă pe străzi ca nişte nebuni şi smintiţi. sfîntul Vincent de Paul ar fi ezitat. în 1720 se menţionează peniru prima dată. şi printre ei pe smintiţi. 1415." 36 B. cit. EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 125 ntru slăbiciunea minţii sau pentru relele moravuri să le anunţe ru-delor îmbunătăţirea starn lor. nebuni. care sînt destinate tututor celor închişi: corecţionari. Dar înainte de sfîrşitul secolului al XVII-lea se extind construcţiile principale. pp. aşa cum o demonstrează acest text de la sfîrşitul secolului al XVI-lea: „Mai sînt primiţi la numitul spital bieţi alienaţi ce şi-au pierdut bu-Urjle şi minţile. într-o ordonanţă a regelui. Pontchartrain cunoaşte bine acest lucru cînd îi scrie locotenentului d'Argenson.1. 124 ISTORIA NEBUNIEI în mijlocul azilurilor secolului al XVII-lea.. îl lovesc cu bastonul într-un mod atît de sălbatic încît pe unii i-am văzut schilodiţi. Putem observa pe viu mo. Ea e aceea care suferă un decalaj şi nu mai ajunge să perceapă un azil de smintiţi ca pe un spital. lăsînd astfel să se şteargă semnele sale distinctive. Cînd se creează un sector pentru furioşi la Charite de Senlis. ms. un total de 120 de pensionari: o întreagă populaţie în care alienaţii aproape că se pierd. ci şi conştiinţa nebuniei. pp. Vie de saint Vicent de Paul (1818). Edits et ordonnances des rois de France. 204 şi 208. Col. Paris. 1700. pensionari prin ordin regal. aşa încît devine dificil să-1 urmăreşti. LesAlienes et correctionnaires â Saint-Lazare aia XVII* et XVIII' 5licks. 310-312. Collet. ca pe o turmă de oi. în 1640.35 Să lăsăm deoparte ceea ce în povestire poate fi intenţie voit apologetică şi ceea ce. „Joly de Fleury". p. libertinilor şi altora pe care guvernul Regelui îi va închide"39. p. Bethleemul fusese reconstruit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. 921)."40 Ceea ce s-a produs între 37 38 Citat în J. p. pentru a-i păstra mai multa vreme. 1309. Evoluţia a fost şi mai rapidă la Saint-Lazare. ci cel mult ca pe o casă de corecţie. pentru că în acel an se aflau în eafl afară de bolnavii înşişi. „Joly de Reury". }n acelaşi fel Petites Maisons au devenit . după necesitate. din 1924. care n-au încetat să se înmulţească în Europa după înfiinţarea. Adaug că e păcat că o clădire atît de frumoasă nu este locuită de oameni care ar putea fi conştienţi de fericirea lor. col. Dar foarte curînd e convertită în „închisoare pentru persoanele deţinute din ordinul Majestăţii Sale"3* iar smintiţii găzduiţi acolo au trecut. o „casă de recluziune"34. reed. „Joly de eurv". Esquirol. voi. complet sau parţial. retrospectiv. 20. Paris. Dacă dăm crezare primilor săi hagiografi. Vne relation sommaire et fidele de l'affreuse prison de Saint-Lazare. în măsura în care internarea scapă oricărui control medical: şi atunci virează. London Spy.

Londra. Spitalizarea juxtapusă internării trebuie să ne alerteze în legătură cu indicele cronologic propriu acestor două forme instituţionale şi să demonstreze cu destulă claritate că spitalul nu este adevărul următor al casei de corecţie. iar în seama unui viitor în f(M mare ceea ce lasă deja să se întrevadă spitalul psihiatric. 126 ISTORIA NEBUNIEI sfîrşitul Renaşterii şi apogeul epocii clasice nu este deci doar o evo. p. aici nu e nici o judecată de valoare. Tuke. După cum vom vedea. a fost deschis pentru cei care nu puteau fi însănăto» (1733). ei trirnij la acea epocă — între sfîrşitul Evului Mediu şi Renaştere — în ca nebunul era recunoscut şi izolat ca atare. H. H61ene Bonnafous-Serieux. spital pentru lunatiH vindecabili. dimpotrivă. deşi înfiinţat tîrziu. dacă e posibil să spunem despre chipul smintitului că e pe cale să se şteargă. de la încarcă rare la terapeutică. la sfîrşm secolului. Chiaj Saint-Luke. în bună măsură încă exterioară. Cînd Tuke.*~-n»~«eai-Cală era implicată prin orice judec chenare. Anumite spitale vor sta mărturie nentru acest statut. Dar în jurul acestor jnstituţii-martor. nebunii din spitalele generale. Edits et ordonnances des roisde France. cealaltă nu e niciodată total eliminată. Chapters on the History ofthe Insane. 9. eliberînd cronologiile şi succesiunile istorice de orice perspectivă de „progres". această conştiinţă va fi reprezentată de azilurile de internTM închisori şi case de corecţie. 1611. în conştiinţa sincronică Ce o cuprinde. în care nebunia realizează înrudiri necunoscute cu figuri morale şi sociale care îi erau încă străine. nici în întîrziere faţă de o alta. 61. London Spy. luîndu-i nebunului precizia unei individualităţi şi a unei staturi prin care îl caracterizase Renaşterea. EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 127 : uata parţial ca pe nişte bolnavi. acesta ni în nici un fel semnul unui progres pe cale să se înfăptuiască — al ufl progres evoluînd de la închisoare la casa de sănătate. 155. Crede că sechestrarea şi constrîngerea pot fi impus* avantajos cu titlu de pedeapsă. de-a lungul întregii epoci clasice.. Iar în percepţia socială a nebuniei. 8(q.. loc. Paris. Dimpotrivă. trebuie deci să regăsim această dualitate —în acelaşi timp cezură si echilibru. „ Pr. chiar în afara unui stafl medical precis. Este vorba numai. în experienţa 8'obală a neraţiunii în epoca clasică. îl va vizita. va nota în carnetul în care relatează ce a putut observa: „Supraintendentul n-a găsit niciodată vreun avantaj în practica medicală. aşa cum a trăit-o clasicismul în realitate. 20. şi nici măcar enunţul pur negativ al unui deficit al cunoaşterii .tl!luI Lp . punînd în seama trecutului tot ceea ce ţine încă de întemniţare. . îl înglobează într-o experienţă nouă şi îi pregăteşte. care umblă pe străzi ca nişte nebuni şi smintiţi. • °. recd. restituind istoriei experienţei o mişcare care să nu împrumute nimic de la finalitatea cunoaşterii sau de la orto-geneza ştiinţei — este vorba de a lăsa să apară conturul şi structurile acestei experienţe a nebuniei. se apropiau de spitale suficient penflB 41 Citat în D. aceste două structuri se menţin. Nu se pune problema să stabilim o ierarhie. cum se face în mod tradiţional.un loc de internare după ce jUseseră un loc de spitalizare.s ei Ies asiles d alienes. 90. 1700. el n-a mai prezentat nici o diferenţă notabilă faţă de spitalfl noastre generale sau faţă de oricare dintre casele de corecţie. luţie a instituţiilor. am ales în Europa meridională. de-acui înainte. Dacă e posibil să vorbim despre o diminuare a puterii de discriminare în perceperea nebuniei. p. ci şi o modificare în conştiinţa nebuniei. pînă la a fi în întreg» confundat cu ele. poate sub influenţa gîndirii şi ştiinţei arabe."41 Ar însemna să inversăm datele problemei dacă am analiza \m ternarea. In Qucestiones . Nu e mai puţin adevărat că. cr< * legata de diagnosticarea sa a^n des insens& | Bic*re" (. Din ziua în care Bethleem. 1864. 921). cit. pînă în vremea marii reforme. Paris. . secolul al XVII-lea instaurează o experienţă nouă. pp.cartea. în 1751. da workhouses. din 1924. dacă una e mai nouă şi mai viguroasă. nu spitalul e cel care aparţine stratului geologic celui xxm recent. este o manieră. nebunii care sînt la spital desemnează dea lungul întregii epoci clasice. Recunoaşterea nebuniei în tgaIes' . pentru a dubla BethleemB nu e scutit de atracţia acestui stil corecţionar. din Zuchthăusem trimit la o anume experienţă a nejfl ţiunii care e riguros contemporană epocii clasice. De fapt. nici să arătăm că epoca clasică a fost în regres faţă de secolul al XVI-lea în cunoaşterea nebuniei. un chip nou: chiar acela în care naivitatea pozitivismului nostru crede că recunoaşte natura oricărei nebunii. Şi dacă poate fi oarecum paradoxal să găseşti în aceeaşi epocă nebuni în sălile de spital şi smintiţi printre întemniţaţi."a'.. el formează. o stare de lucruri depăşită. p. şi în general estimează că frica efl principiul cel mai eficace pentru a le impune nebunilor o conduitl ordonată. dobîndit de multă vreme. dintre care mulţi o ?ată cu timpul şi tratamentul bun ce le-a fost administrat redevin sănătoşi" (text citat nPontanou.a II. o sedimentare arhaică. Deşi e adevăralM există un decalaj cronologic între cele două maniere de ai trataB smintiţi.1. aşa cum o demonstrează acest text de la sfîrşitul seco-'ului al XVI-lea: „Mai sînt primiţi la numitul spital bieţi alienaţi ce şi-au pierdut bu-jjUr>le şi minţile. de a ne apropia de o experienţă pozitivă a nebuniei — experienţă care. p. textele medicale din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea ar fi suficiente pentru a proba contrariul. 0 Ned Ward. dincolo de cîmpul experienţei noastre obişnuite. DovadH faptul că nu a încetat să fie atras spre casele de internare printr-S fel de gravitaţie şi că a fost aproape asimilat. nebunii au fost plasaţi în aşezăminte care le erau special destinate şi dintre care unele. De fapt. . Această experienţă nu este nici în avans.

se abandonează unor lungi momente de tristeţe? înseamnă că raţiunea îi e deja pervertită şi este atins de această melancolie de dragoste pe care Hucherius o defineşte ca „boala posomorită a unui suflet care aiurează. de R■ "^ormautes â remplir pour l'admission des insenses â Bicetre" (document citat Klchard.128 ISTORIA NEBUNIEI medico-legales. Qutestioiies medico-legales. Dar sarcina medicului nu se încheie cu aceasta decizie. mai mult. imaginaţie sau raţiune). dintre criminal şi alienatul iresponsabil. In Anglia. 1828. cazuri cînd dragostea este alienare. se apropi -iVorsatz seinei- kmnkhaftenGefiihlA des Seelenlebens. Dar dacă. şi <■ orice boli care vatămă raţiunea]. pentru experienţa sa. ea şi numai ea permite distincţia dintre normal şi smintit. Urmînd firul acestor probleme.42 Penfl toate cauzele de dementia et rationis Icesione et morbis omnibus <a rationem hedunt [nebunia (provenită) şi din vătămarea raţiunii. Trebuie determinat care sînt facultăţile atinse (memorie. pe care un jurist format în practica dreptului canonic o admite ca pe o evidenţă. Falret. fie Ca el însuşi o estimează necesară pentru bunul mers al districtului său: Zacchias. este pervertită superficial în pasiuni. între 1624 şi 1650 şi4 m 'aşezăminte care ie erau special CK ales în Europa meridională. Paris. Mărcile indubitabile ale adevărului trebuie descoperite de medic. viaţa subiectului. are ochii înfundaţi în orbite. privirea îi devine rătăcită. Nu e oare semnificativ că această obli-gaţie riguroasă. toate acestea. p. trecutul său. în ce mod şiîo ce grad. cu alte cuvinte că nu e idiot din naştere şi nu e atins de o infirmitate permanentă. temperatura pernM distincţia dintre frenezie şi toate celelalte forme apiretice ale furiei. în spatele acestor precauţii administrative. 155. dacă are ocazia să constate prezenţa acestuia pe o stradă puţin frecventată pe unde trece o femeie frumoasă. 1889). în sfera pasiunilor. realitatea este cu totul alta. este posibilă cercetarea conduitelor umane şi determinarea măsurii în care ele pot fi puse în seam» 42 Protomedic la Roma. ' EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 129 nebuniei. nici mai mult nici mai puţin decît un maniac oarecare. acum începe o muncă mai fină. o neîncetată preocupare pentru podoabe şi parfumuri sau. profund în frenezie şi melancolie. situaţia este încă absolut clară: un jurisconsult recunoaşte un nebun după vorbele sale. de pildă. cartea a Ii-a. Paris. 1864. atunci cînd bolnavul îşi zăreşte obiectul înflăcărării. raţiunea este diminuată mfatuitas [prostie]. 1818. Or. el trebuie considerat iresponsabil. cîntărite cu grijă. redactate între 1624 şi 1650. în domeniul corpului. ar . nesupunîndu-se unei decizii medicale. pune probleme o sută cincizeci de ani maj tîrziu. care îşi vor întocmi raportul şi îl vor depune la grefă"47. Există. judecătorul îşi poate da seama de asta. furia şi toate formele morbide ale somnului o abolesc în întregime. mania. Rudele care vor să plaseze un membru a' familiei printre smintiţii de la Bicetre trebuie să se adreseze judecătorului . Or.46 La Petites-Maisons. se pare că o expertiză medicală era cerută întotdeauna: la Bethleem se cere pînă în 1733 un certificat care să ateste că bolnavul poate fi îngrijit. Zacchias (1584-1659) fusese des consultat de tribunalul de la Rota pentru expertize nrivind afaceri civile şi religioase. aprecierile care s-au putut face despre el începînd din copilăria sa. pot autoriza medicul să-şi formeze o opinie şi să decreteze dacă este sai» vorba despre boală. Astfel. titlul I. judecătorul de pace este cel care ia decizia de a dej^ta internarea. El are la dispoziţie. Elias RegnaU*-Du degre de competenc'e itâte " /'aris. dacă observă în comportamentul subiectului o cochetărie excesivă. o tristeţe continuă şi fără motiv trădează melancolia. fie că ea a fost cerută de anturajul subiectului. Chiar înainte de a face apel la expertul medical. Dar acestea nu sînt încă decît presentimente: numai doctorul le va putea transforma în certitudine. pulsul îi creşte şi îl apucă un fel de agitaţie dezordonată. Zacchias făcea bilanjS precis al întregii jurisprudenţe creştine cu privire la nebunie. şi ajunge la o adevărată polemică în epoca lui Heinroth şi apoi a lui Elias Regnault44? Această participare medicală la expertiză nu va mai fi recunoscută de la sine. . îl poate recunoaşte de asemeM după acţiuni — incoerenţa gesturilor sau absurditatea actelor civil am fi putut ghici că Claudius e nebun fie şi numai după faptul că ■ preferat drept moştenitor pe Nero lui Britannicus. practica internării este structurată după cu totul alt tipar. o dată cu Kant43. Zacchias este formal: nun doctorul are căderea să judece dacă un individ este nebun şi ce « de capacitate îi lasă boala. va trebui sta? bilită cu noi eforturi. înşelat de fantoma şi de falsa estimare a frumuseţii". ln schimb. se cere un certificat care să ateste că a fost îngrijit în van Şi că are o boală incurabilă. ea şi numai ea introduce în lumea nebuniei. 47 Cf. Luînd textele în litera lor. Subiectul şi-a pierdut apetitul şi somnul. Des maladies mentales et Ies asiles d'aliânes. un întreg sistem de semnalizare. el „va ordona apoi vizitarea smintitului de către doctor Şi chirurg. Dar toate aceste semne nu fac decît să schiţeze o probabilitate: chiar şi luate toate la un loc n-ar ajunge pentru o decizie.45 Puterile de decizie sînt remise judecăţii medicale. Jurisprudenţa internării este destul de complexă în ceea ce-i priveşte pe nebuni. pentru Zacchias. Histoire de Bicetre. Ţine de o altă conştiinţă. cînd nu e capabil să le pună în ordine. & sfîrşit.

Anumite cereri sînt însoţite de certificate medicale.L 130 ISTORIA NEBUNIEI în Franţa. Cf. episcopat. un secol şi jumătate mai tîrziu. „Veţi lua toate măsurile de precauţie cu putinţă asupra următoarelor puncte: ma> întîi ca memoriile să fie semnate de rudele dinspre tată şi dinspre mamă cele mai „Propiate. cazul Lecomte: Arhivele Aisne C 677.. prin formele cele mai spontane şi cele mai primitive ale acestei sensibilităţi. . pentru a faceM zitele şi raportul în justiţie"49. Cf. acorda fără ezitare autorităţii ştiinţei medicale. preotul din parohie sînt cei chemaţfl depună mărturie.48 Comentariu] la ordonanţa criminală din 1670 prevede nebunia ca fapt justificativ a cărui probă nu este admisă decît după instruirea procesului. semnăturile primului preşedinte. articolul „Interdit" din Dictionnaire de droit etdepratique. fie la spital. care îl acordă dfl ce a fost semnat de un ministru. ms. este o problemă care se rezolvă în întregime între familii şi autoritatea judiciară. de exemplu atestarea citată de Locard (loc. în lipsa oricărui certificat medical. cît o conştiinţă susceptibilă de scandal. despre aptitudinea medicilor de a recunoaşte alienarea şi de a o diagnostica. ca si acestea. care era prevăzut în secolul al XVII-lea în regulamentul anumitor spitale. dimpotrivă. de scandal. Breteuil va limita folosirea mandatelor de arestare şi le va lăsa curînd să cadă în desuetudine. locotenentului de la Châtelet sau ■ locotenenţilor generali din provincie. dimpotrivă. vecinii. pp. în această privinţă reprezentanţii Bisericii au o situaţie şi mai privilegiată decît reprezentanţii statului pentru a da verdictul de nebunie. Se are grijă pe cît posibil H obţină consimţămîntul întregii familii sau în orice caz să se cunoafl motivele de rivalitate sau de interes care împiedică. apoi. din ce în ce mai mult. că s-a încercat. M Slujbă pe care o ordonanţă din 1699 decide să o generalizeze „în fiecare diilM oraşele şi locurile regatului nostru în care stabilirea ci va fi considerată necesalH 51 Cf. probitate şi experienţă. -J. p. de Ferriere. EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 131 zarea acestei unanimităţi. într-adevăr. Nu e nimic surprinzător în faptul că se mai discută. Pas-de-Calais. găsim în registrele de la Hopital de Paris menţiuni de geflH „Transferat din închisorile de la Conciergerie în virtutea unei hotărîri a ParlamenoH pentru a fi condus la. 12684. eventual. 165). în 1784.52 Dar se întîmplă ca anturajul cel mai îndepărtat. de Kant. Foarte rar se întîlnesc magistraţi care să recufl la o expertiză medicală.). apropiindu-se prin asta de crimă. Cf. 172. „pentru a fi trata™ şi ceilalţi smintiţi". Familia sau anturajul îl cer regelui. va insista ca. Situaţia se col plică şi totodată se simplifică la sfîrşitul secolului al XVII-leaW martie 1667 se creează funcţia de locotenent de poliţie50. Dar acestea sînt cazurile cele mai puţin numeroasfl De obicei. voi. Dar nu pentru a se încrede. locotenentului (magistratului) civil. ordirfl sînt semnate de episcopi şi de consiliile bisericeşti. O precauţie în raport cu arbitrarul petiţiei familiei şi al ordinelor Regelui. reclamaţiile sau temefl în petiţia prin care cer o internare. în c^ că după informarea asupra vieţii acuzatului se constată tulburafl spiritului acestuia. Lettres e cachet dans la generalite de Caen au XVIII' siecle). pe cît posibil. internarea este decretată uneori de o sentinţă a tribunalufl dacă subiectul a fost acuzat de un delict sau de o crimă. să aveţi o notă exactă cu cei care nu au semnat şi motivele care i-au împiedicat s-o facă. în autoritatea medicală. 709. Moştenitor al întregii tradiţii a dreptului creştin. Ceea ce Zacchias. cu mai multă obiectivitate. multe■ ternari (cele mai multe dintre ele la Paris) se vor face la cererea aefl tuia şi cu singura condiţie de a fi contrasemnată de un ministru. chiar vecinii. cînd e vorba de clerici. a-din 1769. cit. scrisoarea subdelegatului din Saint-VfljM în legătură cu domnul Roux (Arh. judecătorii hotărăsc dacă trebuie ţinut în famfl sau internat. Arsenal. ca despre o chestiune încă nerezolvată. interdicţia nu comportă nici o expertiză medicală. de exemplu scrisoarea lui Bertin către La Michodiere în legătură cu o doţH nă Rodeval (Arh. în acest fel puterea de decizie trece la o autoritate judiciară care nu recurge la medic. eliminarea acestui control medical. de dezordine. în plus să verificaţi cu precizie spusele lor" (citat în Joly. refl 48 în acest caz. la începutul secolului al XlX-lea. Pînă în 1692. Se pare. familia. 48-50. şi refuzat în întregime de Regnault. tribunal sau circumscripţie principală: în celeliH tîrguri va fi numai unul. .53 E tot atît de adevărat că în secolul al XVII-lea nebunia devenise o problemă de sensibilitate socială54. îi va putea fi contestat. 5 Cf. procedura cea mai frecventă este evident mandafl de arestare." 49 Această ordonanţă a fost completată în 1692 de o alta ce prevede doi experţB orice oraş care are curte. deşi încă din 1603 fuseseră nu mite . fie într-o închisoare. Memoriul despre Louis Francois Soucanye de Moreuil. şi „socializarea" tot mai mare a puterii de decizie care trebuie să recunoască nebunia acolo unde este. Rudele cele mai apropiate au cea mai mare aufl ritate pentru a-şi pune în valoare plîngerile.56 Internarea şi practicile de jurisprudenţă care s-au putut grefa în jurul ei n-au permis în nici un fel un control medical mai riguros asupra smintitului. înce-pînd din 1692. toate internările dfl Saint-Lazare s-au făcut din ordinul magistratului şi poartă.. de CI. ea poate fi judecată. să obţină o măsură de internare cu care familia nu e de acord. Şi ^ta datorită clasicismului şi unui secol de internare. f. Seine-Maritime C 52). internarea să nu aibă loc înaintea procedurii juridice a interdicţiei.55 Cînd. cu cea mai bună reputaţie. II.în toate oraşele regatului două personalităţi din arta medicinei şi chirurgiei.. Ceea ce poate determina şi izola nebunia nu e atît o ştiinţă medicală.

Bonnafous-Serieux. analiza alienării nu încetează să se rafineze şi pare să anticipeze unele teorii medicale care o urmează de departe. mişcarea ochilor. sub semnătura unui medic. într-o unitate neclară. într-un caz. ca fiinţă socială. 134 ISTORIA NEBUNIEI nilor postulează în acelaşi timp o unitate fundamentală şi o reconciliere totdeauna posibilă dincolo de conflictele de fapt. locotenentul d'Argenson cere să fie închis „un om de o specie rară. şi asta numai dacă au încă desf EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 133 (jjscernămînt pentru a-şi recunoaşte rudele. Quastiones medico-legales. sîntem pe deplin convinşi că numitul Dormont are mintea rătăcită şi bate cîmpii şi că a căzut într-o totală şi absolută demenţă şi fatuitate. Citat în Devaux. Paris. în celălalt. în vechea categorie/ataitaî. aproape poliţienească. In legătură cu fatuitatea. în afară de testament. şi. nici P îndeplinească o anumită sarcină. se poate spune că tocmai pe fondul unei experienţe juridice a alienării s-a constituit ştiinţa medicală a boilor mintale. Una ţine de o anume experienţă a persoanei ca subiect de dre» ale cărei forme şi obligaţii le analizăm. amestecînd lucruri foarte opuse: aparenţa bu-nului-simţ în multe privinţe şi aparenţa unei bestii în multe altele"59. „căci sînt ca nişte copii care se api* pie de pubertate". 435. cit. p. într-un sens."60 Avem impresia. nebunia îl compromite pînă la culpabilitate. a imbecilităţii. Dar acest decalaj îşi capătă importanţa decisivaH valoarea deosebită dacă ne gîndim că. în subtilităţile lor. Dreptul îşi va perfecţiona deci la infinit analiza nebuniei. încă din formulările jurisprudenţei secolului al XVII-leaf observă anumite structuri rafinate ale psihopatologiei. cartea a II-a. cealaltă aparţine unei anumite experienţe a individului ca fiinţă socială. după ce i-am pus diverse întrebări şi am primit răspunsuri. după ce se constituise dfl lungul Evului Mediu şi al Renaşterii. de fapt. <k exemplu. Această conştiinţă nu anticipează practica internării. 10928. distinge niveluri care par să anunţe clasificarea lui Esquirol şi întreaga psihologi a debilităţilor mintale. distincţii <]M sînt făcute pentru şi prin arbitrajul judiciar. Zacchias. în prezent minte slabă şi imbecil"58. Ca subiect de drept. dacă se compară cu aceste analize conceptele care sînt în vigoare în practica internării. Ele aparţin unor lumi diferite. ms. Cît despre stohdi. S-ar spune că nimic din analizele jurisprudenţei n-a trecut în judecata lor. se pare că există dtjl un decalaj între o teorie juridică a nebuniei. un certificat ca acesta: „Am văzut şi vizitat pe numitul Charles Dormont şi. destul de elaborată perm a-i discerne. Vin apoi imbecilii propriu-zişi ifatui). nu li se pofl^ încredinţa nici o responsabilitate. i-am examinat purtarea. p.. o practică socială. mintea lor este sub vîrsta raţiu# ca a unor copii de mai puţin de şapte ani. stupi*1 ei sînt pur şi simplu ca nişte pietre. cu ajutorul medicinei. să se căsătorească. Ea se adresează structurilor fine ale libertăţii civile. un „om altădată nebun. o analiză filozofică a facultăţilor şi o analiză juridică a capacităţii de a contracta şi de a se obliga. loc.57 Sub presiunea conceptelor dreptului şi din necesitatea de a delimita cu precizie personalitatea juridică. pe de al parte. întrebarea 7. dar nu să intre în diferite ordine. Citat în H. gîndirea politică a Lumi1674 Zacchias. care utilizează forme de internare pregătite deja pentru S presiune şi neglijează să urmărească. nebunia trebuie luată împreună cu toate înrudirile morale care-i justifică excluderea. în termeni de normal şi formal. trebuie să analizăm nebunia în modificările pe care nu se poate să nu k aducă sistemului obligaţiilor. putem citi. i-am luat pulsul şi l-am urmărit în toate posturile. în orice caz foarte ohişnj conştiinţa juridică are obiceiul de a fi mai elaborată şi mai fină da structurile care trebuie s-o slujească sau instituţiile în care pardH se realizeze. conştiinţa juridkfl nebuniei era elaborată de multă vreme. 1703. Structură brută a libertăţii sociale. între ele. ea pune în joc conduitele omului social şi pregăteşte astfel o patologie dualistă.132 ISTORIA NEBUNIEI Analizînd lucrurile la nivelul rezultatului. nu li se poate autoriza nici un # juridic. că există două accepţii. înainte de a se instaura practica internării. şi. să-şi facă test* mentul. care exclude orice determinare precisă. care pot să depună mărturie. La Charite de Senlis vom găsi „un nebun devenit imbecil". s Pp. Dar e şi mai curios să confruntăm cu o jurisprudenţă ca aceea a lui Zacchias foarte rarele certificate medicale care însoţesc dosarele de internare. L'Art defaire Ies rapports en chirurgie. limitele şi formele. Aceste terne au guvernat în tăcere elaborarea noţiunii de nebunie şi organizarea practicilor care o . Lyon. Unul din eforturile constante ale secolului al XVII-lea a fost acela de a adapta la vechea noţiune juridică de „subiect de drept" experienţa contemporană a omului social. Decalaj pe care la prilB vedere l-am putea crede absolut normal. Diferenţa este mare. care scindează în două domenii ireduc-tioîle simpla formulă: „Bun de internat". sănătos şi bolnav. 40. în celălalt caz. ' Arsenal. care o încolţeşte masiv. citind acest text. 127-128. prin intermediu! dreptului canonic şi al rămăşiţelor dreptului roman. medicina pune în joc capacităţile subiectului de drept şi prin aceasta pregăteşte o psihologie care va amesteca. omul se eliberează de responsabilităţile sale chiar în măsura în care este alienat. titlul I. Un termen ca „imbecilitate" nu are valoare decît într-un sistem de echivalenţe aproximative. după cum este percepută în contextul dreptului sau trebuie să se supună practicii sociale a internării. Pe primul loc al unei ordini descrescătoare el plasează „proştii". aproape două niveluri de elaborare a medicinei. în primul caz.

Astfel încît vedem conturîndu-se două sfere străine una de alta. Va fi fost ca un halo de nera-ţiune care înconjoară subiectul de drept. a fost supusă la două forme "e reperaj: una împrumutată din universul dreptului şi care îi folosea conceptele. Dar n-am văzut toate experienţele care se intersectau în aceste practici cu aspect masiv şi despre care am putut crede. fără a le îmbina vreodată definitiv: o experienţă socială. prin urmare. el e delimitat de recunoaşterea juridică a iresponsabilităţii şi a incapacităţii. în epoca clasică. sensibilă la chestiunile de limite şi de grade. de alienaţii în lanţuri. percepută imediat de societate. cealaltă aparţinînd formelor spontane ale percepţii sociale. se află. existenţa juridică. a putut indigna buna conştiinţă a secolului al XlX-lea. la prima vedere. nu va fi situat într-un spaţiu natural. „să nu propuneţi ordinele (Regelui) decît cînd va exista o interdicţie propusă de judecată. justiţia şi prudenţa cer". de la Pinel. cînd în 1784 Breteuil vrea ca. acest om normal este o creaţie. Ştiinţa „pozitivă" a maladiilor mintale şi sentimentele umanitare care au promovat nebunul la rangul de fiinţă umană nau fost posibile decît o dată ce această sinteză a fost bine fixată. Toate acestea sînt de o extremă importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a medicinei spiritului. ea pătrunde cu dificultate în domeniul constituit de internare si de sensibilitatea socială care se exprimă în ea. dar nu e autonomă. calitativă. conştiinţa medicală nu e inexistentă. Ceea ce Pinel şi contemporanii săi vor resimţi ca fiind o descoperire a filantropiei şi în acelaşi timp a ştiinţei nu este. Ea va admite ca deja stal bilit şi dovedit faptul că alienarea subiectului de drept poate şi trebuie să coincidă cu nebunia omului social. să existş o procedură judiciară mai amănunţită care să comporte interdicţia şi determinarea capacităţii subiectului ca persoană juridică: „în privinţa persoanelor a căror detenţie va fi cerută pentru motive de alienare mintală. Efectul acestei apropieri se observă cu puţin înainte de Revoluţie.privesc. Tot ceea ce. este pe cale să se nască o psihiatrie care pretinde că tratează pentru prima dată nebunul ca pe o fiinţă umană. Totuşi rolul ei este important în economia tuturor acestoj experienţe şi pentru maniera în care se articulează uncie cu altele. Ea e doar °culizată în anumite practici ale spitalizării. De fapt. ?' în interiorul analizei juridice a alienării."61 Ceea ce pregăteşte efortul liberal al ultimei monarhii absolute va realiza codul civil. de asemenea. în forma ei „pozitivă". Ea formează într-un fel acel a priori concret al oricărei psihopatologii cu pretenţii ştiinţifice. ci într-un sistem pentru care socius şi subiect de drept sînt echivalente. Printre toate aceste aspecte diverse ale sensibilităţii faţă ^e nebunie. şi care caută în toate domeniile de activitate ale subiectului feţele polimorfe pe care le poate lua alienarea. toate celelalte forme de experienţă. Prin chiar acest fapt. Momentul în care jurisprudenţa alienării devine condiţia prealabilă a oricărei internări este şi momentul în care. de toată această populaţie închisă prin mandate de arestare sau la cererea locotenentului de poliţie. Internarea omului social prevăzută în interdicţia subiectului juridic — aceasta vrea să spună că pentru prima dată omul alienat este recunoscut ca incapabil şi ca nebun. ci deoarece cultura noastră 1-a situat la punctul de întîlnire între decretul social al internării şi cunoaşterea juridică discernînd capacitatea subiecţilor de drept. „bunde internat sau nu". normativă şi dihotomică a nebuniei care pivotează în întregime în jurul imperativului internării şi se formulează pur şi simplu în stilul „da sau nu". fin diferenţiată. ne-a ascuns multă vreme cît de polimorfă şi variată putea fi experienţa nebuniei în clasicism. făcînd din interdicţie cefl diţia indispensabilă a oricărei internări. Tuke şi Wagnitz. fhiar în mod obscur. Psihopatologia secolului al XlX-lea (şi a noastră poate şi mai mult) crede că se situează şi îşi ia măsurile în raport cu un homo natura sau cu un om normal trecut anterior prin toată experienţa maladiei. Ea e. în fond. în unitatea unei realităţi pato^ logice care e analizabilă în termeni de drept şi totodată perceptibili pentru formele cele mai imediate ale sensibilităţii sociale.™ 61 E adevărat că Breteuil adaugă: „în afară de cazul cînd familiile n-ar fi în stai* să suporte cheltuielile procedurii care trebuie să preceadă interdicţia. îi limitează. cuprinsă în două forme de spitalizare: cea a spitalelor propriu-zise şi cea a internării. înaintea internării nebunilor. cea care pune în legătură regulile analizei juridice şi practica plasării nebunilor în aşezăminte medicale. Dar în acesteS cumstanţe va trebui ca demenţa să fie notorie şi constatată prin lămuriri foarte preciîM EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 135 eSte în fond decît suprapunerea celor două experienţe pe care clasicismul le-a juxtapus. şi dacă trebuie situat. că erau puţin elaborate. Medicina pozitivistă a secolului al XlX-leţ moşteneşte tot acest efort de l'&Aufklărung. Maladia mintală. dar fără a o oblitera. dar nu constituie esenţialul 136 ISTORIA NEBUNIEI acesteia. Am fost fascinaţi de boala necunoscută. de decretul de . va fi fost treptat constituită ca unitate mitică a subiectului incapabil din punct de vedere juridic şi a omului recunoscut ca perturbator al grupului: şi aceasta sub efectul gîndirii politice şi morale din secolul al XVill-lea. cele două accepţii ale medicine' se reconciliază — aceea care încearcă să definească structurile fine ale responsabilităţii şi ale capacităţii. decît reconcilierea conştiinţei divizate» secolul al XVIII-lea. extravaganţa sa. De fapt. şi aceea care ajută doar la declanşarea decretului social al internării. pe care medicina şi-o va lua drept obiect. nebunul este recunoscut ca atare nu pentru că o maladie 1-a îndepărtat spre marginile normalităţii. S-ar părea că de-a lungul întregii epoci clasice experienţa nebuniei a fost trăită în două moduri diferite. Cu atît mai puţin trebuie să ne imaginăm că ea e aceea care suportă. le scrie ministrul intendenţilor. In schimb. „inofensiv sau periculos". Aceasta. prin Pinel. şi o experienţă juridică. într-adevăr. nebunia a fost. şi.

Citind toate aceste menţiuni care sînt puse. ele au rămas totdeauna excentrice şi au definit două forme ale alienării esenţialmente diferite. desigur. făcînd fără îndoială parte dintre datele fundamentale ale neraţiunii occidentale. sensibilitatea faţă de nebunie n-ar fi autonomă. o lume în care nebunia c în fruntea unei întregi hore a defectelor. Una este luată drept limitare a subiectivităţii — linie trasată la marginile puterii individului şi care defineşte regiunile iresponsabilităţii sale. în ciuda plăcerii liniştitoare pe care o pot avea istoricii medicinei cînd recunosc în marea carte a internării chipul familiar şi. cel puţin sub forma înrudirii şi a vecinătăţii complice. la întîmplare. dar. L CAPITOLUL V Smintiţii Cele două mari forme de experienţă a nebuniei care se juxtapun în timpul epocii clasice îşi au. în domeniul 'nternării. a doua cate îl priveşte pe individul devenit Celălalt. clar articulate într-o practică foarte coerentă. i se atribuie. A fost absolut imposibil „să descoperim în el vreun . „om care îşi petrece nopţile şi zilele zăpăcindu-i pe Ceilalţi cu cîntecele sale şi proferînd blasfemiile cele mai oribile". al deficienţelor intelectuale şi al evoluţiilor organice sau al stărilor paranoice. o va face printr-o lovitură de fort* care reduce la o unitate confuză. încă n-a putut fi convins să se caia» de excesele sale. în vîrstă de şaptezeci de ani. una care priveşte fiinţa căzută în puterea Celuilalt şi supusă libertăţii sale. nu este eliberat de responsabilitate. ele sînt. Şi totuşi experienţa este diferită. etern. este internat la Saint-La. această alienare desemnează un proces prin care subiectul este deposedat de libertatea sa prin două mişcări: aceea. reprezentat în speţă de curator. cealaltă ia mai curînd alura unei condamnări etice. o culpabilitate morală. dar greu de dezlegat pentru nOB aceste teme diverse ale alienării şi aceste multiple chipuri ale nebuţ niei cărora raţionalismul clasic le lăsase totdeauna posibilitatea să apară. cealaltă — şi pe ea trebuie s-o examinăm acum — este o creaţie proprie lumii clasice. "Purtător de pancarte". fiecare. „omul cel mai obsedat de procese". avem impresia că ne aflăm încă în lumea luj Brant sau a lui Erasmus. ci legată b ° anumită ordine morală în care ea nu mai apare decît ca o 138 ISTORIA NEBUNIEI perturbare. „principala sa ocu-paţie era de a da cu împrumut bani cu dobîndă mare şi de a adăuga la asta camătă cea mai odioasă şi cea mai fără de măsură pentru onoarea sacerdoţiului şi a Bisericii. dimpotrivă. de altfel. Iată. a 'i lăsăm psihiatrului grija de a recunoaşte că „posacul" este un Paranoic sau de a diagnostica o nevroză obsesională în „această minte u 'burată care practică religia după cum îi vine la socoteală". e imposibil să repartizăm pe o suprafaţă nosografică relativ coerentă formulele în numele cărora au fost închişi smintiţii.'Percepute ca punctul extrem al defectelor. formulele de internare nu prevestesc bolile noastre. Inutil să ne întrebăm dacă sînt bolnavi şi pînă la ce punct. este desemnat drept Celălalt. propriul indice cronologic. „om rau şi cîrcotaş". Ca şi cum. a unui dans smintit al vieţilor imorale.interdicţie şi definirea maladiei. nu fără a-1 face să beneficieze. zare un anume abate Bargede. Una se apropie de determinismul maladiei. pentru ei. pe HstejH faţa numelor sminţilor. a nebuniei sale. S-a întîmplat. unul faţă de altul. a foa închis pentru a fi „tratat ca şi ceilalţi smintiţi". Exclusul Conceptul atît de ciudat de alienare psihologică. şi aceea. Cînd secolul al XlX-lea va hotărî să-1 spitalizeze pe omul neraţional şi va transforma totodată internarea într-un act terapeutic cai* urmăreşte însănătoşirea bolnavului. juridică. a interdicţiei. trist şi Posac". „mare mincinos". Va fi fost un alrhalo de neraţiune. Străinul. cîţiva internaţi pentru "tulburarea minţii" despre care putem găsi menţiuni în registre: "Procesoman înverşunat". iar cealaltă un fel de conştiinţă frustă şi prost formulată. De fapt. El ţine la reputaţia de a fi avar"1. <m străin în propria patrie. care îl face să cadă sub puterea Altuia: altul în general. şi pe care îl delimitează conştiinţa scandalului şi totodată practica internării. nici să creadă că a face camătă e un păcat. ele indică o experienţă a nebuniei pe care analizele noastre patologice o pot intersecta fără a reuşi vreodată să o prezinte în totalitate. fiecare. naturală. ci forme de nebunie care ar . acest concept nu este în fond decît confuzia antropologică a celor două experienţe ale alienării. străin de asemănarea fra? ternă dintre oameni. Cealaltă formă de alienare desemnează. de către societatea în care trăieşte. de echivocurile cu care se va fi putut îmbogăţi într-un alt domeniu al reflecţiei. o conştientizare prin care nebunul este recunoscut. în 1704. „spirit neliniştit. acela care înconjoară omul social. al psihozelor halucinatorii. Nu în sensul că una ar fi o experienţă elaborată. dar una a fost moştenită. pe care îl vom considera întemeiat în psihopatologie. ca aceste două domenii să se suprapună parţial. în Ce ste formule nu sînt desemnate boli.

nebunia nu explică şi nu scuză nimic. Nu trebuie să ne mirăm de această indiferenţă pe care epoca clasică pare s-o afişeze faţă de împărţirea în nebunie şi greşeală. în timpul războiului de succesiune din Spania a fost închis la Bastilia un anume conte d'Albuterre. prin închisoare sau prin spital. p. pp. violenţa nu-i sustrage răutăţii ceea ce ţine de nebunie. alienare şi răutate. cea mai con-venabilă"4. Se pretindea moştenitorul coroanei de Castilia.>e mult mai puţin ferm asupra retractării himerelor sale. „a i se vorbi cu asprime". La limită. eram înclinat s-o cred nebună. p. ea ţine de o echivalenţă aleasă în mod concertat şi stabilită în cunoştinţă de cauză. Nebunia şi crima nu se exclud... dar că e o crimă să-1 dăruieşti pe unul fără celălalt. Despre un calomniator care e nebun am spune că vorbele sale sînt delirante. de-acum înainte. pentru a-1 multiplica. ca unul din smintiţii cei mai periculoşi. ci acest aspect. e ciudat să observi că şi locotenentul d'Argenson şi-a pus întrebări asupra unui caz oarecum analog — din aceeaşi substanţă: „O femeie în vîrstă de şaisprezece ani al cărei soţ se numeşte Beaudoin. esenţial desigur pentru a înţelege epoca clasică: nebunia devine perceptibilă pentru ea în forma eticii. "3 La începutul secolului al XlX-lea. fusese închis laCharenton. Bargede este smintit nu pentru ofl pierdut juzul raţiunii. III.. se ocupă cu camătă. Sad« fi lăsat să moară la Charenton. este închis la Charite de Senlis pentru „calomnii şi slăbiciuni ale spiritului" un om „cu un caracter violent. Scrisoare adresată lui Fouche. Clairambault. dar mai important este că vedem apărînd aici tema unei nebunii care stă în întregime pe o voinţă greşită. „continuă să fjg necredincios cînd raţionează şi absolut imbecil cînd încetează sa raţioneze. XI. Cu un secol înainte ca Sade şi cazul său să fi« turat conştiinţa medicală a lui Royer-Collard2. Tot în legătură cu Doucelin. cred chiar că ultima soluţie e cea mai sigură şi. care se numea în realitate Doucelin. Cred. notează el. pentru că nu manifestă nici un pic de milă şi nu e încercat de nici o remuşcare. decît oB cercare. în lumea internării. voi. cap. N. iscusinţa şi răutatea sa merg şi mai departe. în final. SMINTIŢII 139 încă se ezită cînd e vorba să fie închisă o femeie despre care trebuie sjse recunoască faptul că are destulă minte. ele se implică una pe alta în interiorul unei conştiinţe care va fi tratată cît se poate de rezonabil. tulburarea minţii se adaugă calomniei în aceeaşi totalitate a răului. cu toate că m-am obişnuit de mai mulţi ani cu discursurile neruşinate şi ridij cole. sau trebuie să-1 uităm la Bastilia ca pe un scelerat de prim rang. dar pînă la urmă cea mai extremă nebunie va fi încă obsedată de Cutate. şi ceva mai rnbecil". Paris. De-a lungul întregului Ev Mediu şi multă vreme în timpul Renaşterii nebunia fusese legată de Rău. ele vor comunica pe căile mai ascunse ale alegerii individuale şi ale relei intenţii. el afirmă sub jurămînt că Sfînta Fecioară îi apare o dată la opt zile. Ministrul Pontchartrain îl refuză chiar pe d'Argenson cînd îi cere s-o ţină cîteva luni în Refugiu: „Prea mult". că voinţa nu este bună. ci pentru că el. prin urmare. citată supra. Acest joc al complementarităţii apare cu claritate într-un alt raport al locotenentului d'Argenson în legătură cu Thadee Cousini. Astfel. şi nu în integritatea raţiunii constă. d'Argenson notează mai tîrziu: "Cu cît părea mai docil.. raţionalismul ar putea în mod paradoxal să conceapă o nebunie în care raţiunea nu ar fi perturbată. pe eroare etică. în furie. strigă în gura martB nu îşi va iubi niciodată soţul.. propriu-zis. D'Argenson . nici tendinţa de a condamna moral nebunia. ci există o implicare ce le leagă. îfi cele din urmă. deşi pacea generală trebuia să ducă la eliberarea lui ca spion. starea minţii lui şi onoarea religiei nu permit acest lucru"3. 243. 986. 115. dar sub forma transcendentelor imaginare. Nebunia şi crima nu se exclud. pentru că a căzut la marginea ordinii morale care îi e proprie. în calitatea voinţei. Această indiferenţă încă nu este a unei ştiinţe prea fruste. Şi totuşi d'Argenson nu e departe de a pune să fie tratată ca şi ceilalţi smintiţi: „Faţă de atîtea impertinenţe. turbulent si superstiţios. pe deasupra mare mincinos şi calomniator"7. în secolul al XVII-lea. Subiectul poate fi ceva mai smintit sau ceva mai criminal.. Căsătoria nu e. cu atît aveam motive să credem că extra-Vaganţele sale ascundeau multă afecţiune sau maliţie. că nu există lege care să-i ordone aii că fiecare este liber să dispună de sufletul şi de corpul său cuflH place..sentiment de milă". că Dumnezeu ii vorbeşte adesea faţă în faţă. „dar oricît de nemăsurată i-ar fi nebunia. om al Bisericii.. 3 Notes de Rene d'Argenson. ci ansamblul lor formează un fel de unitate a răului abandonat lui însuşi. într-o libertate nestăvilită. maladia. secretul nebuniei. Sintem la extrema opusă acelei reguli fundamentale a drep. Ravaisson." Iar în 1709 . 140 ISTORIA NEBUNIEI „rău călugăr". Cf. dar care s-ar recunoaşte prin faptul că întreaga viaţă morală e falsificată. că acest prizonier trebuie închis la spital pe viaţă. tului după care „adevărata nebunie scuză totul"5. în opinia ei. n-am putut să nu fiu surprins de raţionamentele pe care aceasta femeie îşi sprijină sistemul. ea intră în complicitate cu răul. Archives Bastille. 1866. în primii ani ai secolului al XVIII-I 1 2 B. dar nu se confundă într-un concept indistinct. în 1715. atît de des menţionată în registrele de internare. 111-112. şi în funcţie de circumstanţe." Sîntem pe calea ce va fi numită în secolul al XlX-lea „nebunie morală". a-1 face mai insistent şi mai periculos şi a-i înv prumuta noi chipuri. într-atît ne-am obişnuit să considerăm nebunia ca adevăr ultim şi totodată inocent al omului." Şi locotenentul de poliţie adaugă: „Am vorbit cu ea de două ori şi. Această judecată nu trădează neputinţa de a decreta.

„ca să-1 pedepsesc pentru impostura şi nebunia sa afectată. 66-67. 142 ISTORIA NEBUNIEI şti dacă nebunia e reală şi care e gradul ei. ci prin acea putere individuală a omului care este voinţa sa. 93. In final e trimis la Vincennes. Ravaisson. probabil pentru că au. dimpotrivă. 438. ca în timpul Renaşteiii. Este vorba deci despre un întreg raport obscur între nebunie şi rău. ci pentru nebunia sa care merge adesea pînă la furie şi care aparent o va face fie să se despartă de soţul ei. voi. p. cu cît va fi mai profundă cu atît voinţa subiectului va fi considerată inocentă. cinci ani mai tîrziu himerele par să fie mai numeroase decît minciunile. Dar apare bănuiala că se preface. p. se exprimă în termeni care nu au cea mai mică aparenţă de raţiune. d'Argenson scrie: „A făcut atîta pe smintitul. aceea care pare să pună stăpînire pe om în ciuda voinţei sale. în timp ce de foarte multă vreme noi ne-am obişnuit să stabilim între ele un raport de scădere. Totul se petrece ca şi cum explicaţia psihologică ar dubla incriminarea morală. o tulburare a râvnii care ne împiedică să distingem adevăratul de fals şi care. 2 Dictionnaire de droit et de pratique. voi. care nu poate fi absolut inocentă. sublinierea ne aparţine. ci de la înălţimea unui act de raţiune care inaugurează o alegere etică. Această punere în cauză a voinţei în experienţa nebuniei aşa CUM ea denunţată de internare nu este. aceeaşi origine: răul sau. "■ p. Trecerea de la una la alta va fi deci uşoară şi se admite lesne că devii nebun prin simplul fapt de a fi vrut să fii astfel. nuc deloc diferită. SMINTIŢII 141 nebunia reală nu valorează mai mult decît nebunia simulată. Bouchet rapor. ca şi cum minciuni interesate ar veni să completeze himerele neraţiunii. Dacă unelteşte atît de spontan cu răutatea. Iar dacă omul clasic îi percepe tumultul. prin toate puterile surde ale lumii. nebunia se înrădăcinează în lumea morală. încearcă să distingă cît se poate de riguros alienarea simulată de cea autentică. fie la Bastilia. Dictionnaire de droit et de pratique. p. în lumea internării nu contează să se ştie daca raţiunea a fost efectiv atinsă. p.-J. titlu' XXVIII. 10 Archives Bastille. îl face pe cel atins de ea lncapabil să-şi dea vreun consimţămînt. ms. de aceea care e simulată intenţionat de subiecţi lucizi."12 Esenţialul este deci de a p. explicită în textele care s-fl putut păstra. articolul „Folie". mă gîndesc". neavîn" nici un fel de voinţă.. acc6ptă că nu e fiul regelui Marocului. 1. cînd i se cere să se explice asupra acestui subiect. între ele. articolul „Folie". astfel că totul pare să pledeze pentru continuarea detenţiei."11 Observăm în ce măsură experienţa nebuniei care se exprimă şi se formează în practica internării este străină de aceea care. în mod obscur. Dimpotrivă. făcînd-o inocentă: "Nebunia sau extravaganţa este o alienare a minţii. XIII. dar susţine că tatăl său este guvernator de provincie şi nu se poate hotărî să-şi abandoneze toate himerele". începînd cu dreptul roman şi juriştii secolului al XHI-lea. acesta nu porneşte de la ţărmul unei pure şi simple conştiinţe rezonabile. Ea e cea care veghează asupra nebuniei. Dictionnaire de droit et de pratique. „ 9 Cl. în orice caz. raport care nu mai trece.cere internarea unei femei în Refugiu „nu numai pentru moravurile sale desfrînate. "lbid. 611. nu trebuie să fie pedepsit. există o înrudire fundamentală. 611. nebunia involuntară. I. dar va trebui să moară la Vincennes. 12707. Pentru oamenii legii. pentru a nu-1 condamna la pedeapsa pe care crima sa ar fi meritat-o „pe acela care e într-adevăr atins de nebunie"9. îi scrie d'Argenson lui Pontchartrain.. Dreptul. Printr-o agitaţie continuă a spiritului. în 1710 fusese închis la Charenton un tînăr de douăzeci şi cinci de ani care jsi spunea don Pedro de Jesus şi pretindea că este fiul regelui Marocului. art. ci de o întreagă conştiinţă etică. articolul „Folie". şi nu o sensibilitate scrupuloasă. în legătură cu un om „avînd nebunia de a voi să vorbească Regelui fără să fi vrut vreodată să-i spună unui ministru ce avea să-i spună Regelui". fiind el pedepsit destul de propri nebunie. pentru că nu este de ordinul consecinţelor. în esenţa sa secretă. vrea în continuare să-i vorbească Regelui în particular şi. Pînă atunci e considerat pur şi simplu nebun. 199. vorbeşte fără şir. 8 Notes de Rene d'Argenson. Această distincţie nu se face în internare: 5 6 lbid. evident. e mai întîi printr-o flexiune a voinţei. cel puţin."10 Nebunia fără intenţia de a părea nebun sau simpla intenţie fără nebunie beneficiază de acelaşi tratament. refuzul pe care i-1 opune el nebuniei m este vorba doar despre reguli morale. în experienţa pe ca o trăieşte clasicismul şi în. şi uzul ei se vede astfel înlănţuit. Cf. îneît chiar a devenit nebun. 611. Dar nebunia este cu totul altceva decît pandemoniul tuturor defectelor şi al tuturor ofenselor aduse moralei. ultimul fiind cît pe ce să coste viaţa unuia dintre camarazii săi. şi prin aceasta alterează voinţa. Nebunie reală si demenţă imitată se juxtapun. siţi"13. în cazul în care este. în orice caz." 7 Arsenal. nebunia atinge esenţial-■ttente raţiunea. printre prizonieri: „Are mintea foarte tulbure. şi îl apucă adesea accese de furie. p. n-a fost lună la Charenton „în care să nu mărturisească faptul că este în toate minţile. de Fen * re. fie la Bicetre. „că va fi potrivit să-1 readuc la Bastilia". o voinţă perversă. se află formulată ln conştiinţa juridică.-pp. dar se trădează prin motivaţii şi prin modurile defl ternare. Astfel. . tează mai multe hotărîri „care au ordonat ca oamenii ce-şi omorîsei^ într-un acces de furie chiar cele mai apropiate rude să nu fie pedep. din ordonanţa criminală din 1670: „Furiosul sau smintitul. fie să-şi ia viaţa cu prima ocazie"8.

SMINTIŢII 143 6 poate de limpede că această conştiinţă nu o găsim enunţată într-o manieră explicită în practicile internării. w fiecare clipă. Editura Academiei Române. acum. internarea pare să indice că raţiunea clasică a înlăturat toate puterile nebuniei şi că a ajuns să stabilească o linie de partaj decisivă chiar la nivelul instituţiilor sociale. nu e alungată la marginile unei conştiinţe raţionale puternic închise asupra ei înseşi. nebunia era exclusă. (. Dar atîta timp cît clasicismul menţine această . dar însăşi alegerea.251. ci distanţa deja acordată. Dar această realizare n-a fost posibilă decît pe fondul nebuniei înlăturate şi manifestă pînă la capăt pericolul permanent al acesteia. care va fi cîştigat atunci cînd se va descoperiS exerciţiul libertăţii se înfăptuieşte în plenitudinea concretă a raţiunii care. articolul „furiosus". De atunci refuzul nebuniei nu va mai fi excluderea etică. care ameninţă raţiunea şi care e dominată de decizia. nelăsînd nici o urmă. ci că opoziţia ei faţă de raţiune se menţine încaîB spaţiul deschis de o alegere şi de o libertate. nerecunoaşterii sale — stilul ei particular. Cu mult toainte de Cogito. Efl 13 Bibliotheque de droitfranţais. trădează fără îndoială un partaj încă nesigur. Totuşi. Se pare că nebunia nu intervine în economia îndoielii pentru că ea este în acelaşi timp mereu prezentă şi mereu exclusă din actul de a se îndoi şi din voinţa care îl animă de la început. se dezvăluie în întregime în gîndirea lui Spinoza şi în eforturile neîmplinite ale Tratatului despre îndreptarea intelectului. iar suprafaţa sa. 3 Descartes. raţiunea ia naştere în spaţiul eticii. şi poate cea mai responsabilă. ceea ce conferă recunoaşterii. sub forma legilor morale. şi nu în spaţiul liber al unei alegeri. este învăluită în această voinţă de trezire care e. de a deschide ochii asupra adevărului: „O anume lene mă poartă îndărăt.."16 Libertatea pariului se desăvîrşeşte deci într-o unitate în care dispare ca alegere şi se realizează ca necesitate a raţiunii. Este timpul. Raţiunea clasică nu întîlneşte etica *a capătul adevărului ei. poate. a subiectului. Aşa cum gîndirea care se îndoieşte implică gîndirea şi pe cel care gîndeşte. trad. aşa cum orice raţiune ascunde o alegere liber realizată. indefinit prelungită de-a lungul reflecţiei. 144 ISTORIA NEBUNIEI împotriva neraţiunii. voinţa de a se îndoi a exclus deja farmecele involuntare ale ^raţiunii şi posibilitatea nietzscheană a filozofului nebun.. de o închipuită libertate în somn. Şi este. se teme să se deştepte. internarea apare ca un exorcism reuşit. în care neraţiunea este în mod liber exclusă. în secolul al XlX-lea. Există o permanentă tentaţie de a dormi şi de a se abandona himerelor. „Care este deci această natură? Vom arăta la locul potrivit că această metodă constă în cunoaşterea unităţii pe care o are sufletul cu întreaga natură. Dar a nu a rămas tăcută în secolul al XVII-lea. trad. Orice nebunie ascunde o opţiune. 1990. în mersul îndoielii. să ne întrebăm de ce şi dacă Descartes a ocolit problema în măsura în care aceasta era insurmontabilă sau dacă acest refuz al nebuniei ca instrument al îndoielii n-are cumva sens la nivelul istoriei culturii — trădînd un nou statut al neraţiunii în lumea clasică. raţiunea nu va mai trebui să se departajeze de nebunie. chiar în măsura în care e metodică. Raţiunea se afirmă aici mai întîi ca decizie împotriva întregii neraţiuni a lumii.Luată în formularea sa cea mai simplă şi sub aspectele sale exterioare. această mişcare constitutivă a raţiunii. pentru că îndoiala. în conştiinţa clasică. posibilitatea de a fi smintit. rom. în care delimitarea raţiune-ner* ţiune se împlineşte ca o opţiune decisivă în care este vorba despre o voinţă esenţială. nici în justificările lor. în Meditaţii despre filozofia primă. p. în regimul îndoielii şi în mişcarea sa spre adevăr nebunia era nulă ca eficacitate. după ce a fost găsit şi dobîndit. nici o cicatrice pe suprafaţa gîndirii. „întîia meditaţie". dar eliberau pe de altă parte o formă a adevărului. prin uniunea sa cu natura luată în totalitatea ei. este vorba deci de a pleca în căutarea unui bine „care. Reflecţia filozofică i-a dat o formulare care ne permite s-o înţelegem pe o altă cale. chiar dacă i se întîmplă să se alieneze. cit. mereu reluată.nimic altceva decît voinţa hotărîtă să se menţină trează —. Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta "devărul în ştiinţe. înseamnă acces la o natură superioară. 130. ci să se recunoască totdeauna anterioară ei. această percepţie morală a nebuniei. El dovedeşte că neraţiunea. f^| îndoială. Aceasta se poate ghici în imperativul insistent al îndoielii carteziene. actul de a se ocupa „doar de cercetarea adevărului"14. cum vom vedea.nebuniei în această epoc» sau.) mă tem de a mă trezi.. La fel cum un sclav care se bucura. raţiunea va încerca să se situeze în raport cu neraţiunea pe terenul unei necesitaţi pozitive. putem îndepărta dintr-o dată nebunia. cu conştiinţa limpede că „tot ce se întîmplă de cele mai multe ori în viata obişnuită este zadarnic şi fără însemnătate". I1. în clipa cînd începe să-şi dea seama că doarme. într-un sens. Tot drumul care merge de la proiectul iniţial al raţiunii pînă la primele fundamente ale ştiinţei se întinde de-a lungul unei nebunii din care se salvează neîncetat printr-o prejudecată etică . şi reînchide ochii încet. Indiferenţa la orice for? mă de distincţie riguroasă între greşeală şi nebunie indică o regiune mai profundă. arată traiectoria unei libertăţi care e chiar iniţiativa raţiunii în epoca clasică. în epoca clasica. o smulgere voluntară din complezenţele nebuniei. care este evidentă pînă şi în formele internării. săfl îngăduie să gustăm veşnic o plăcere neîncetată şi supremă": un fel de pariu etic. în timp ce toate celelalte forme de eroare si de iluzie înconjurau o regiune a certitudinii. alegere 4 Descartes. există o foarte arhaică implicare a voinţei şi a alegrii între raţiune şi neraţiune. etica. de Daniela Rovenţa-Frumuşani şi Alexandru Boboc. este prezentă de la originea oricărei gîndirj concertate. spre deprinderile vieţii."15 Pe drumul îndoielii. Bucureşti. Am văzut prin ce decizie ocolea Descartes.

La procesul civil. însuşi chipului omenesc. o aşa forţă de scandal. Pericolul nebuniei. răul. încft orice publicitate le-ar multiplica la infinit. de Alexandru Editura ştiinţifică şi enciclopedică. un loc aParte în lumea internării. al melancoliei sau al isteriei. formînd. Bucureşti. se va descoperi cu groază situaţia nebunilor din celulele ospiciilor. stabileşte cu o claritate evidentă pentru omul clasic o con-'■nuitate care se extinde. în tot ce poate avea el mai violent şi mai inuman. Ea priveşte în primul rînd scandalul. ci trimite la regiunea de unde distrugerea libertăţii trebuie să dea naştere. ISTORIA NEBUNIEI nişte corecţionari. neîntreruptă. citată de Hernandez. medicina ca ştiinţă pozitivă nu putea avea influenţă asupra distincţiei etice din care se năştea orice raţiune posibilă. Această formă aparte a sensibilităţii conturează chipul propriu al nebuniei în lumea neraţiunii.alegere fundamentală drept condiţie a exerciţiului raţiunii." Pînăîn secolul al XVII-lea. idolatru. Tratatul despre îndreptarea intelectului. fr. Pontchartrain prescB 17 18 Art. pentru gîndirea clasică. 41 al actului de acuzare. trădează o formă de conştiinţă pentru care inumanul nu poate provoca decît ruşinea. spre a obţine mai uşor iertarea păcatelor şi graţia lui Dumnezeu pentru abolirea păcatelor comise de el''18. sfîrşeşte prin a recunoaşte aceste crime „care sînt suficiente pentru a duce la moarte 10 000 de persoane" în mărturie extrajudiciară. extravaganţi. ucigaş de nevinovaţi. internarea se explică sau în orice <■ se justifică prin voinţa de a evita scandalul. pentru omul clasic. o schimbare importantă în conştiinţa răului. în secolele al XVII-lea sau al X VIH-lea. nici confuzie. vrăjitor. în momentul în care secolul al XVÎII-lea internează ca smintit* o femeie care „practică religia după cum o taie capul" sau un pfB pentru că nu se găseşte în el nici unul din semnele milei. posibilitatea nebuniei este contemporană cu o alegere constitutivă a raţiunii şi în consecinţă a omului însuşi. trad. în epoca lui Pinel. Numai uitarea le pofl desfiinţa. ei înşişi. Numai lumina în care au loc mărturia şi pedeapsa poate echilibra noaptea din care a ieşit răul. 6-10. în secolul al XV-lea. nebunia iese la iveală în lumina libertăţii. Ea semnalează chiar. nici prejudecăţi. de-a lungul neraţiunii: tulbure a moravurilor şi tulburare a minţii. Există aspecte ale răului care au o asemenea putere de contagiune. Această experienţă a unei alegeri şi a unei libertăţi. Internarea. sodomit. ca „numita mărturie făcută tuturor şi fiecăruia dintre cei de faţă. smintiţi. să fie publicată în limba poporului şi prezentată acestuia. iar ruşinea pe care ar simţi-o ar fi ca o uşurare a pedepsei pe care ar trebui s-o suporte. demenţi. din care cea mai mare. din exterior. cînd raportul fundamental al eticii cu raţiunea se va fi inversat într-un raport secund al raţiunii cu morala si cînd nebunia nu va mai fi decît un avatar venit fără voie. 1979. toate aparţin în fond aceluiaşi pămînt natal ?' au dreptul la acelaşi tratament. împreună cu raţiunea. recăzut în erezie. Renaşterea adusese în mod liber la lumina zilei formele neraţiunii. 1959). deliruri şi minciuni. ca să spunem aşa. De fapt. ghicitor. minţi alienate sau tulburate. dimpotrivă. invocator al spiritelor rele. fără o distincţie semantică precisă. Ceea ce nu înseamnă că nebunia şi-a primit în sfîrşit statutul uman sau că evoluţia patologiei mintale iese pentru prima dată din preistoria sa barbară. şi pentru ruşinea lui să fie publicate şi mărturisite numitele delicte să-vîrşite. cealaltă latură a unei alegeri care îi deschide omului liberul exerciţiu al naturii sale raţionale. Există un ciclu de împlinire a răului care trebuie să treacă în mod necesar prin mărturisirea publică şi manifestare. Astfel îneît nu poate fi vorba. 1922. 23« SMINTIŢII . aceeaşi mărturisire este cerută în faţa poporului adunat: „I sa spus de către Monseniorul Preşedinte să-şi prezinte cazul pe de-a-ntregul. Se va manifesta indignarea că nişte „nevinovaţi" au fost trataţi ca „vinovaţi". el îşi reîncepe mărturisirile în latineşte în faţa tribunalului. de a trata „uman" nebunia: căci ea este întru totul inumană. In forma sa cea mai generală. Doar cOnştiinţă „morală". apostat al credinţei. p. va putea fi indignată de tratamentul inuman pe care epoca nrecedentă 1-a impus nebunilor — sau se va mira că nu au fost îngrijiţi în spitale într-o epocă în care atîţia medici scriau lucrări savante despre natura şi tratamentul furiei. Le Proces inquisitorW de Gilles de Rais. înainte de a atinge desăvîrşirea cârti îl suprimă. judedH care condamnă nebunia sub această formă nu ascunde o presupoziţia 16 Spinoza. în accidentul uman al maladiei. manifestă doar distincţia etică între raţiune şi nebunie. SMINTIŢII 145 morală. existj un fel de modulaţie particulară care priveşte nebunia propriu-zisăşj se adresează celor pe care îi numim. Statutul lor nu se rezumă la a-i trata ca pe 146 . asupra raţiunii. nu desemnează niciodată tulburarea. patosul uman al raţiunii incarnate. acuzat. neînţelegînd că. A şasea şedinţă a procesului (în Proces de Gilles de Rais. Gilles de Rais. apoi cere. Paris. nu poate fi compensat şi pedepsit decît dacă e scos la iveală. ci intenţia deliberată de a lăsa nebunia să vorbească limba care îi e proprie. ci că omul şi-a modificat raportul originar cu nebunia şi că nu îl mai percepe decît reflectat pe suprafaţa lui însuşi. prin aceasta. în sensibilitatea generală faţă de neraţiune. Nebunii printre corecţionari: nu există aici nici orbire. contemporane ■aţiunii. pp. că a fost şi este „eretic. nebunie veritabilă şi simu-'ată. Atunci el va considera ca inuman sâ-i laşi pe nebuni să putrezească în fundul caselor de corecţie şi al sectoarelor pentru furioşi. de bunăvoie. nu trebuie să uităm că „smintiţii" ocupă. trad. scandalul public dădea răului putere de exemplu şi de răscumpărare. în sensul în care va fi ea înţeleasă de secolul I XlX-lea.parte nu ştiau latina. Paris. nesocotind abaterea de la credinţă"17. Şi totuşi. în legătură cu un caz de otrăvire.

"22 Toate aceste forme ale răului care se învecinează cu neraţiunea trebuie să fie închise. 213. spitalul din Bethleem îi arată pe furioşi pentru un penny în fiecare duminică. la rîndul lor. în perioadele lor lucide. Abatele Bargede era închis deja de multă vreme.jmii ani ai secolului al XlX-lea acele faimoase spectacole în care nebunii jucau cînd rolul de actori. Nebunii înşişi sînt însărcinaţi. supra. cînd pe cel de spectatori priviţi. în Memoriile sale. plimbarea la Bicetre şi spectacolul marilor smintiţi rărojfl pînă la Revoluţie una dintre distracţiile duminicale ale burghezilor de pe malul stîng. în ciuda cererilor sale. să-şi arate tovarăşii. în această închidere.25 Unii temniceri erau foarte reputaţi pentru abilitatea lor de a-i pune să facă nenumărate dansuri şi acrobaţii cu preţui cîtorva lovituri de bici. p. 27 Cf. N. Aceea rezervată nebunilor. îi face să roşească pe părinţii săi.care dormea pe paie".djM e să credem un raport prezentat în Camera Comunelor. cit. Fonds Clairambault. ca şi cum nebunia însăşi era datoare să depună mărturie despre ceea ce este. onoarea familiilor şi a religiei este suficientă pentru a recomanda un subiect pentru o casă de internare. în London Spy. loc. acum nebunia însăşi. H venitul anual al acestor vizite se ridică la aproape 400 de livre: cjfl ce presupune cifra uimitor de mare de 96 000 de vizite pe an."19 în afară de pericolele exemplului."21 Invers. organizase în . fără îndoială sub influenţa practicii care-i privea P6 nebuni.241 Franţa. I. în unele Narrturmer din Germania se făcuseră ferestre cu gratii care permiteau să fie observaţi din exterior nebunii agăţaţi de ele. Or. ci secretul unui azil: „Cum informaţiile care fost date priveau o parte a Parisului. Cu mai multă strălucire decît orieînd. citează cifra de 2 pence. Malesherbes va apăra internarea ca pe un drept al familiilor care vor să scape de dezonoare. cap. Cu banii în mînă. 986. dimpotrivă. Călătorul englez are dreptate să privească prezentarea nebunilor ca fiind dincolo de cea mai inimaginabilă cruzime. Nu e exclus ca în cursul secolului al XVIH-lea preţul de intrare să fi scăzut. al curiozităţii unui public uşuratic. n-ar putea niciodată să ajungă. iar altele se lăsaseră purtate spre ele doar din uşurinţa de a le face. scandal public. director la Charenton. Se găseşte remediu pentru orice. nici să se iscălească. prin moravuri rele şi abjecte. Gardianul va arăta nebunii tot aşa cum la tîrgul SaintGerrnain scamatorul îşi prezintă maimuţele dresate. Majestatea Sa a hotărît aceasta cu atît mai mult cu cît este convinsă că există anumite crime care trebuie cu desăvîrşire uitate. 148 ISTORIA NEBUNIEI închideau porţile azilurilor. nota 1. Clasicismul încearcă în faţa inamicului o pudoare pe care Renaşterea nu o resimţise niciodată. paralizia sa continuă". 1788. „Să nu calomniem natura umană."20 Chiar şi către sfîrşitul secolului al XVIII-lea. pentru bucuria tuturor. Părintele Richard. 986. Citat în Pietri. Alienaţii care asistau la aceste reprezentaţii teatrale erau obiectul atenţiei. ci. 25). fără a avea o insensibilitatflH care. 22 B. un cleric ca acesta nu e niciodată ascuns cu prea multă grijă pentru a salva onoarea religiei şi a sacerdoţiului. 161-162. sul Imperiu. dar nebunia continuă să fie prezentă pe scena lumii. mai departe decît merseseră Evul Mediu şi Renaşterea. B. Neratiunea se ascundea în discreţia caselor de internare. 61). Se va merge chiar."26 Iată nebunia erijată în spectacol dincolo de liniştea azilurilor şi devenind. 26 Miţabeau. scrie d'Argenson: „El nu poate nici să scrie. dar foarte tîrziu. le fac acelaşi serviciu.. în 1815.. XIII.. s-a dezvoltat. S-a întîmplat. care. f.. Mirabeau relatează în Observations d'un voyageur anglais că nebunii de la Bicetre erau arătaţi „ca nişte animale ciu. Erau vizitat1 un preol irlandez . povesteşte >zita pe care le-a făcnt-o prinţul de Conde împreună cu ducele d'Enghien pentru „a-i msPira oroarea faţă de viciu" (f. ca şi venericii să fie arătaţi. dar iată că bătrîneţea şi infirmitatea au făcut scandalul imposibil: „în rest. ciudata confrerie a Corăbiei albastre dădea altădată spectacole în care era mimată nebunia27. Ciudat este că acest obicei n-a dispărut în momentul în care se re19 20 21 Archives Bastille. La Reforme de l'Etat. ordinul de eliberare este dat atunci cînd pericolul scandalului e îndepărtat şi onoarea familiilor sau a Bisericii nu mai poate fi atinsă. Ei formau astfel un spectacol la porţile oraşului. date oricărui bădăran care voia să dea o para". erai condus de un gh» în compartimentul smintiţilor" (Memoires de Pere Richard. „Josnicia este pusă în rîndul acţiunilor pe care ordinea publică nu ne permite să le tolerăm. Se pare că onoarea unei familii cere să îndepărtăm din societate pe acela care. Ravaisson. şi cînd era timp frurn"8 veneau cel puţin 2 000 de persoane pe zi. Coulmier. un tînăr „care cin" într-un mod fermecător" (ibid). 257. niciodată nu i s-a autorizat ieşirea. cred că eliberarea sa ar fi o dovadă de dreptate şi de milă. p. există o excepţie. fără îndoială. inconsecvent şi uneori . N. căpătîmf la Paris şi la Londra un caracter aproape instituţional. pp. un căpitan de vas pe care vederea oamenii* îl înfuria. nebunia în came şi oase 24 25 Ned Ward. Observations d'un voyageur anglais. Singura atenuare care s-a găsit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea a fost de a trece în seama smintiţilor grija de a-i arăta pe nebuni. Iată ce se spune despre un preot care trebuie trimis la Saint-Lazare: „Astfel. Astfel gardienii acestor nefericiţi se bucură de beneficiile pe care acest spectacol li le procură. dintre care multe ajunseseră la crime fără să le cunoască. Am spus-o deja.147 tribunalul public. Fonds Clairambault. SMINTIŢII 149 în reprezentaţie.23 Era desigur un foarte vechi obicei al Evului Mediu acela de a-i arăta pe smintiţi. „căci tocmai nedreptatea omenească îl înnebunise". Regele n-a crezut de cuviinţă să pună să se facă proces atîtor persoane. „Toată lumea era admisă odinioară să viziteze Bicetre.

descrie aiw nuntit un laborios sistem care fusese instalat la Bethleem pentrH potoli un nebun recunoscut ca furios: era ataşat de un lanţ lung cil SMINTIŢII 151 31 D. pentru cea dintîi. Nebunia a devenit ceva de privit: nu mai e monstru ascuns în sine. pe care le individualizaseră aîî' de bine Evul Mediu şi Renaşterea. Dar acolo sînt carcerele şi celulele rezervate de multă vreme alienaţilor celor mai periculoşi şi mai agitaţi. Nu există însă nimic comun între această manifestare organizată a nebuniei în secolul al XVIII-lea şi libertatea în care ieşea la lumină în timpul Renaşterii. într-un alt spital. cînd i se dădea voie să meargă cîţiva paşi. 13 femei. trad.locuinţa şi mai funestă. dar de partea cealaltă a gratiilor. adesea mortală. în cazul în care smintiţii sînt deosebit de periculoşi. Atunci. p. erau un loc de refugiu pentru o mulţime de şobolani mari. dacă se manifestă. ln °« maladies mentales. nebunia. *lbid. ceea ce făcea . dar desemnează explicit nebunia. Dacă sînt mai calmi şi nimeni nu are a se teme de ei. într-o lume asupra căreia Sade îşi întinde suveranitatea29 şi care este oferită. fără picioare. este abolit. Un fel de imagine a animalităţii obsedează ospiciile. în care noaptea locuiau. bestialitate în care omul. nebunii rămîn nişte monştri — adică fiinţe sau lucruri care merită să fie arătate. o femeie suferea violente crize de excitaţie: era dusă atunci într-un staul de porci. acesta aluneca de-a lune'ul unei bare groase de fier verticale fixate. ci bestii căzute pradă unei mînii naturale: ca şi cum. de a vizita azilul din York în calitate de inspector benevol.răutăcios. de podeaua şi de tavanul celulei. „Pot să concep foarte bine un om fără mîini. importantă este evitarea scandalului. s-a găsit un om care timp de doisprezece ani trăise în această celulă supus acestui sistem de constrîngere. doar cu o cuvertură deasupra. Internarea ascunde neratiunea şi trădează ruşinea pe care o suscită. din pricina cărora mulţi dintre ci au murit". aversa zidul. pe deasupra. Ciudată contradicţie: epoca clasică învăluie nebunia într-o experienţă globală a neraţiunii. de obicei. „Memoire historique et statistique de la Maison Royale de Charenton". pentru cea de-a doua contează organizarea lui. Nebunia îşi împrumută chipul de la masca bestiei. p. într-o aprehensiune generală în care se învecinează nediferenţiat cu toate formele neraţiunii. prin extremităţile sale. ci animal cu mecanisme ciudate. în cursul unei vizite. eliberată de această neraţiune morală în care . „Nenorocitul care nu avea altă mobilă decît acest culcuş de paie stînd proptit de perete cu capul. ziua trebuiau să trăiască într-o încăpere doar cu puţin mai mare. 82. să-1 ţină. devine limpede că aceste practici nu mai sînt animate de conştiinţa unei pedepse de îndeplinit. ci trebuie doar să fixeze strict limitele fizice ale unei nebunii care bîntuie. în timpul perioadei clasice. Dar nu pot concepe omul fără gîndire: ar fi 0 Piatră sau un animal. Cugetări. Tuke. era legat de un alt inel. în lesă din exterior. Samuel Tuke. sînt ţinuţi printr-un sistem de constrîngere care nu e. s-au găsit nebuni cu picioarele. o dată criza trecută. în punctul ei extrem. o arată cu degetul. îi resoarbe formele singulare. dar.. Unul dintre discipolii cei mai activi ai lui Tuke. Cînd a început reformarea Bethleemului. provocau rîsul batjocoritor. este că iarna. de natură punitivă. în al său Rapport sur la situation des alienes indigents..32 Atunci cînd ating un asemenea paroxism în violenţă. ca s spunem aşa. ci al scandalului exaltat. cînd creşteau apele Senei. care se aruncau noaptea asupra nenorociţilor închişi acolo şi îi rodeau peste tot pe unde-i puteau ajunge. mila jignitoare a asistenţei. la gît i se pusese un inel de fier are printr-un lanţ scurt. fără cap (pentru că numai experienţa ne învaţă că este mai necesar CaPul decît picioarele). Dar în acelaşi timp epoca clasică îi atribuie tocmai acestei nebunii un indiciu particular: nu al maladiei. Ideea unei pocăinţe" îi este total străină acestui regim. 150 ISTORIA NEBUNIEI * In al său Rapport sur le seivice des alienes Desportes descrie celij. nu aveau alt veşmînt decît o cămaşă de dimie. fixată cu inele de glezne şi ataşată de nişte cătuşe printr-un lanţ scurt. cu atît mai puţin de datoria de a îndrepta. Atitudinile ciudate ale acestor nenorociţi. la Bethnal Green.31 Dimpotrivă. aşa cum existau ele la sfîrşitul secolului al XVIII-lej. p. de multă vreme. este arătată. era prezentă peste tot şi amestecată cu fiecare experienţă prin imaginile sau pericolele sale. Pascal." Cît despre celulele de la Salpetriefe. 222. Sînt legaţi frecvent cu lanţuri de pereţi şi de paturi. cu picioarele şi cu corpul. Godfrey Higgins. 151. Pînă la începutul secolului al XlX-lea şi pînă la indignarea lui Royer-Collard."30 „ 8 Esquirol. nebunele agitate erau în mod obişnuit legate de glezne cu lanţuri de zidul unei lungi galerii. sînt înghesuiţi în celule mai mult sau mai puţ{n largi. aceste carcere situate la nivelul canalelor nu numai că deveneau mult mai insalubre. Cei legaţi în lanţuri de zidurile celulelor nu sînt atît oameni cu raţiunea rătăcită. lele de la Bicetre. i se punea între picioare o bară de fier. obţinuse dreptul. Chapters on the Histoiy ofthe hisane. II. nu se putea' bucura de somn fără să fie muiat de apa care şiroia din acea grămadă de pietre. sub privirea unei raţiuni care nu mai e înrudită cu ea şi nu mai trebuie să se simtă compromisă de o prea mare asemănare. era legată de pat. mîinile şi faţa sfîşiate de muşcături adesea periculoase. cu picioarele şi mîinile legate. permiţînd astfel gardianului să-1 dirijeze. descoperă o uşă care fusese disimulată cu grijă şi găseşte o cameră care nu măsura 8 picioare pe fiecare latură (în jur de 6 metri pătraţi). fără îndoială. Dacă. ca distracţie. o face de la distanţă. La Bethleem. ţinuta lor. plătit cu 20 de livre. rom."28 Nebunia devenise pur spectacol. bunei conştiinţe a unei raţiuni sigure de ea însăşi. H. cit.

sînt îngrădite formele ei cele mai atenuate, regăsea, printr-o lovitură de forţă, violenţa imediată a animalităţii. Acest model al animalităţii se impune în aziluri şi le dă aspectul de cuşcă şi de menajerie. Coguel descrie spitalul Salpetriere la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: „Nebunele atinse de accese de furie sînt înlănţuite ca nişte cîini la uşa celulei lor şi separate de gardiene şi de vizitatori printr-un culoar apărat de un grilaj de fier; li se trec prin acest grilaj hrana şi paiele pe care dorm; cu ajutorul greblelor este curăţată o parte dintre necurăţeniile care le înconjoară."33 La spitalul din Nantes, menajeria are aspectul unor cuşti individuale pentru bestii feroce. Niciodată Esquirol nu văzuse „un asemenea lux de încuietori, zăvoare, bare de fier pentru a închide porţile carcerelor... Mici deschizături practicate lîngă uşi erau prevăzute cu bare de fier ?i cu obloane. Chiar lîngă această deschizătură atîrna un lanţ fixat ln perete şi avînd la cealaltă extremitate un vas de fontă semănînd destul de bine cu un sabot în care alimentele erau depuse şi trecute Printre barele deschizăturilor"34. Cînd Fodere soseşte la spitalul din Strasbourg, în 1814, el găseşte instalat, cu multă grijă şi abilitate, Un fel de staul uman: „Pentru nebunii supărători şi care se murdăresc" s-a imaginat amenajarea, la extremitatea marilor săli, a „unui 'e' de cuşti sau dulapuri de seînduri care pot cel mult să cuprindă Un om de înălţime medie". Aceste cuşti au un planşeu deschis, care nu se sprijină direct pe sol, ci e puţin înălţat, cu vreo cincisprezece
,, Se numea Norris. A murit la un an după ce a fost eliberat. 3^ Coguel, La Vie parisienne sous Louis XVI, Paris, 1882. Esquirol, Des maladies mentalei, voi. II, p. 481.

152
ISTORIA NEBUNIEI

centimetri. Pe aceste şipci s-a aruncat o mînă de paie „pe care doar. me smintitul, gol sau pe jumătate gol, tot acolo luînd masa şi făţj | du-şi nevoile..."35 Avem aici, bineînţeles, un întreg sistem de securitate contra^ lentei alienaţilor şi a dezlănţuirii furiei lor. Această dezlănţuire este privită mâi întîi ca pericol social. Dar ceea ce e mai important este că e imaginată sub specia unei libertăţi animale. Faptul negativ că „nebunul nu e tratat ca o fiinţă umană" are un conţinut pozitiv; această indiferenţă inumană are în realitate valoare de obsesie: ea se înrădăcinează în vechile spaime care, începînd cu Antichitatea şi mai ales cu Evul Mediu, au dat lumii animale familiara sa ciudăţenie, minunile ei ameninţătoare şi întreaga-i greutate de nelinişte surdă. Totuşi această frică animală care însoţeşte, cu întregul ei peisaj imaginar, percepţia nebuniei, nu mai are cîtuşi de puţin acelaşi sens ca în urmă cu două sau trei secole: metamorfoza animală nu mai este semnul vizibil al puterilor infernale, nici rezultatul unei alchimii diabolice a neraţiunii. Animalul din om nu mai are valoare de indiciu pentru un „dincolo"; el a devenit nebunia omului, fără legătură cu nimic altceva decît cu ea însăşi: nebunia sa în stare de natură. Animalitatea care bîntuie în nebunie deposedează omul de ceea ce ar putea exista uman în el; dar nu pentru a-1 abandona altor puteri, pentru a-1 aşeza la gradul zero al propriei naturi. Nebunia, în formele sale ultime, este pentru clasicism omul în raport nemijlocit cu animalitatea sa, fără altă referinţă, fără nici un recurs.36 1 ° Va veni o zi cînd această prezenţă a animalităţii în nebunie îi fi considerată, dintr-o perspectivă evoluţionistă, drept semnul — mai mult, însăşi esenţa — maladiei. în epoca clasică, dimpotrivă, fl> manifestă cu o strălucire aparte tocmai faptul că nebunul nu este «B bolnav. într-adevăr, animalitatea îl protejează pe nebun împotriva! tot ce poate fi fragil, precar, maladiv în om. Soliditatea animalai nebuniei şi această greutate împrumutată din lumea oarbă a bestiei îl călesc pe nebun contra foamei, a căldurii, a frigului, a durerii. Este
SMINTIŢII

153
Fodere, Trăite du dâlire appliquc â la medecine, ă la morale, ă la legislation, Pa115' 1817, voi. I, pp. 190-191. Acest raport moral care se stabileşte între om şi animalitate, nu ca putere * metamorfoză, ci ca limită a naturii sale, este bine exprimat întrun text de Mathur»1 Le Picard: „Prin rapacitate, e lup, prin subtilitate — leu, prin înşelătorie şi vicle*e — vulpe, prin ipocrizie — maimuţă, prin invidie — urs, prin răzbunare — tigru, J*" clevetire, blasfemii şi calomnii — cîine, şarpe care trăieşte cu pămînt prin avari» cameleon prin inconstanţă, panteră prin erezie, vasilisc prin lascivitatea ochii'»' dragon care arde totdeauna de sete prin darul beţiei, purcel prin dezmăţ" (Le F<U des Paillards, Rouen, 1623, p. 175).
35 36

notoriu, pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, că nebunii pot suporta la infinit mizeriile existenţei. E inutil să-i protejezi; nu-i nevoie nici să-i acoperi, nici să-i încălzeşti. Cînd, în 1811, Samuel Tuke vizitează o workhouse a Comitatelor din Sud, el vede celule unde lumina ajunge prin lucarne cu gratii practicate în uşi. Toate femeile erau complet goale. Or, „temperatura era extrem de scăzută, şi în ajun, seara, termometrul arătase un frig de minus 18°. Una dintre aceste nefericite era culcată pe o mînă de paie, fără cuvertură". Această aptitudine a alienaţilor de a suporta, asemenea animalelor, cele mai rele intemperii, va fi încă pentru Pinel o dogmă medicală; el va admira totdeauna „constanţa şi uşurinţa cu care anumiţi alienaţi de ambele sexe suportă frigul cel mai aspru şi mai îndelungat, în luna nivose* a anului III, în timpul unor zile în care termometrul arăta 10, 11 şi pînă la 16° sub zero, un alienat de la ospiciul Bicetre nu-şi putea păstra nici măcar cuvertura de lînă şi stătea aşezat pe podeaua îngheţată a celulei sale. Dimineaţa, abia i se deschidea uşa că-1 şi vedeai alergînd în cămaşă în curte, luînd gheaţa şi zăpada în mînă, punîndu-le pe piept şi lăsîndu-le să se topească cu un fel de în-cîntare"37. Nebunia, prin tot ce poate comporta ca ferocitate animală, îl păzeşte pe om de pericolele bolii; ea îl face să atingă o invulnerabilitate asemănătoare celei pe care natura, în prevederea sa, a rezervat-o animalelor. Curios, tulburarea raţiunii îl restituie pe nebun bunătăţii nemijlocite a naturii, prin întoarcerea la animalitate.38 2° Prin urmare, în acest punct extrem, nebunia ţine, mai puţin ca °ricînd, de medicină; ea nu poate aparţine mai mult nici domeniului corecţionar. Animalitatea dezlănţuită nu poate fi stăpînită decît prin dresaj şi îndobitocire.

Tema nebunului-animal a fost realizată efectiv >n secolul al XVIII-lea, în pedagogia care a încercat să fie impusă a'ienaţilor. Pinel citează cazul unui „aşezămînt monastic foarte renumit, într-una dintre regiunile meridionale ale Franţei", în care smintitului extravagant i se notifica „ordinul hotărît de a se schim-b*'; dacă refuza să doarmă sau să mănînce, era „prevenit că încă-Nînarea sa va fi pedepsită a doua zi cu zece lovituri de vînă de bou". n schimb, dacă era supus şi docil, i se permitea „să ia masa în
A patra lună a calendarului revoluţionar francez (21 dec-19 ian.) (N. t.) Pinel, Trăite medico-philosophique, voi. I, pp. 60—61. Am putea cita, ca o altă expresie a aceleiaşi teme, regimul alimentar la care erau ^ .' smintiţii de la Bicetre (sectorul Saint-Prix): „Şase sferturi de pîine neagră pe ^ SuPa potrivită după pîine; un sfert de carne duminica, marţea şi joia; patru uncii sţ^^ăre sau de boabe lunea şi vinerea; o uncie de unt miercurea; o uncie de Lrmză b 5ta" (Archives de Bicetre. Regulament din 1781, cap. V, art. 6).
J7

154
ISTORIA NEBUNIEI

refectoriu, alături de institutor", dar la cea mai mică greşealăS imediat avertizat printr-o „lovitură de băt puternică peste degetaB Astfel, printr-o curioasă dialectică a cărei mişcare explică toate aceste practici „inumane" ale internării, libera animalitate a nebuniei nu e stăpînită decît prin acest dresaj al cărui sens nu e de a ridica bestialul spre uman, ci de a restitui omul acelei laturi pur animale pe care o poate avea. Nebunia dezvăluie un secret de animalitate care e adevărul ei, şi în care, într-un fel, se resoarbe. Spre mijlocul seco-lului al XVIIIlea, un fermier din nordul Scoţiei a avut momentul lui de celebritate. I se atribuia arta de a vindeca mania. Pinel notează în treacăt că acest Gregory avea o statură de Hercule; „metoda sa consta în a-i pune pe alienaţi la muncile cele mai grele ale cîmpului folosindu-i pe unii pe post de animale de povară, pe alţii ca servitori. adueîndu-i la ascultare printr-o ploaie de lovituri la cel mai miqm de revoltă"40. în reducerea la animalitate, nebunia îşi găseşte deopotrivă adevărul şi vindecarea: cînd nebunul a devenit o bestie, această prezenţă a animalului în omul care stîrnea scandalul nebuniei s-a şters: nu pentru că animalul ar fi tăcut, ci pentru că omul însuşi a fost abolit. în fiinţa umană devenită animal de povară absenţa raţiunii însoţeşte înţelepciunea şi ordinea sa: nebunia este atunci vindecată pentru că e alienată în ceva care nu e decît adevărul ei. 3° Va veni un moment cînd, din această animalitate a nebunii, vor fi deduse ideile unei psihologii mecaniciste şi terna că formele nebuniei pot fi raportate la marile structuri ale vieţii animale. 1 în secolele al XVH-lea şi al XVJlI-lea, animalitatea care îşil prumută chipul nebuniei nu prescrie în nici un fel o alură deter-ministă fenomenelor sale. Dimpotrivă, o plasează într-un spaţiuf imprevizibilă libertate în care se dezlănţuie furia; determinismul poate avea influenţă asupra ei sub forma constrîngerii. a pedepse sau a dresajului. Prin mijlocirea animalităţii, nebunia nu regăseşte marile legi ale naturii şi ale vieţii, ci mai curînd cele o mic de forr» ale unui Bestiar. Dar spre deosebire de cel care parcurgea Evul IVfe diu şi care povestea, prin intermediul atîtor chipuri simbolice, meţ2 morfozele răului, acesta e un Bestiar abstract; răul nu mai iar făţişarea sa fantastică; e preluată din el doar forma extremă, adevăr fără conţinut al bestiei. Este eliberat de tot ceea ce îi putea conft1 bogăţia de faună imaginară pentru a păstra o putere generală de amf ninţare: pericolul surd al unei animalităţi care veghează şi ^
39 40

Pinel, loc. cit., p. 312. Ibidem.

SMINTIŢII

155 jn-o dată, desface raţiunea în violenţă şi adevărul în furia smintitului- în ciuda efortului contemporan de a constitui o zoologie po-gjtjvă, această obsesie a unei animalităţi percepute ca spaţiu natural al nebuniei n-a încetat să populeze infernul epocii clasice. Ea e cea care constituie elementul imaginar din care s-au născut toate practicile internării şi aspectele cele mai ciudate ale sălbăticiei sale. în Evul Mediu, înainte de începuturile mişcării franciscane, şi desigur multă vreme după aceea şi în ciuda ei, raportul fiinţei umane cu animalitatea a fost acela, imaginar, al omului cu puterile subterane ale răului. In epoca noastră, omul reflectă acest raport în forma unei pozitivităţi naturale: în acelaşi timp ierarhie, întocmire şi evoluţie. Dar trecerea de la primul tip de raport la al doilea s-a făcut tocmai în epoca clasică, atunci cînd animalitatea a fost percepută tot ca ne-gativitate, dar naturală: cu alte cuvinte, în momentul în care omul n-a mai resimţit raportul cu animalul decît în pericolul absolut al unei nebunii care aboleşte natura omului într-o nediferenţiere naturală. Această manieră de a concepe nebunia este dovada că pînă în secolul al XVIII-lea raportul naturii umane nu era nici simplu, nici nemijlocit - şi că trecea prin formele negativităţii celei mai riguroase.41 A fost desigur esenţial pentru cultura occidentală să-şi lege în acest fel percepţia nebuniei de formele imaginare ale raportului dintre om şi animal. La început, ea n-a considerat ca de la sine înţeles că animalul participă la plenitudinea naturii, la înţelepciunea şi la ordinea sa: această idee a fost tardivă şi va rămîne mult timp la suprafaţa culturii; poate că încă n-a pătruns foarte adînc în spaţiile subterane ale imaginaţiei. De fapt, pentru cine vrea să deschidă bine ochii asupra lor, devine repede destul de clar că animalul aparţine mai degrabă antinaturii, unei negativităţi care ameninţă ordinea şi pune jn pericol, prin furia sa, înţelepciunea pozitivă a naturii. Opera lui Lautreamont stă mărturie în acest sens. Dacă omul occidental a trăit _lmP de două mii de ani cu definiţia sa de animal raţional, de ce ar lnsemna acest lucru neapărat că a şi recunoscut posibilitatea unei _°rdini comune raţiunii şi animalităţii ? De ce ar trebui să fi desemnat n această definiţie maniera în care se inserează în pozitivitatea natală? Şi, independent de ceea ce Aristotel a vrut să spună cu ade-arat, putem paria că acest „animal raţional" a

indicat multă vreme j/.ntru lumea occidentală felul în care libertatea raţiunii începea să se ' în spaţiul unei neraţiuni dezlănţuite şi să se smulgă din el pînă
1 p.

Mne ar vrea să-şi dea osteneala de-a studia noţiunea de natură la Sade şi raia acest gen dusă Pur'tatea ei extremă.

nle s

ale cu filozofia secolului al XVIII-lea ar găsi o mişcare de

156
ISTORIA NEBUNIEI

la a-i deveni termenul contrar. începînd din momentul în care fi^ zofia a devenit antropologie şi în care omul a vrut să se recunoasţ-într-o plenitudine naturală, animalul şi-a pierdut puterea de nega.tj, vitate, pentru a constitui între determinismul naturii şi raţiunea onn. lui forma pozitivă a unei evoluţii. Formula animalului raţional şj., schimbat total sensul: neraţiunea pe care o arăta ca fiind la or^ oricărei raţiuni posibile a dispărut în întregime. De atunci, nebunii a trebuit să asculte de determinismul omului recunoscut ca i naturală în chiar animalitatea sa. în epoca clasică, deşi e adevărai că analiza ştiinţifică şi medicală a nebuniei, cum vom vedea mai de. parte, caută să o înscrie în acest mecanism natural, practicile reali care-i privesc pe smintiţi dovedesc îndeajuns că nebunia era n| prinsă în violenţa antinaturală a animalităţii. în orice caz, internarea exaltă tocmai această animalitate a ni niei, chiar în timp ce se străduieşte să evite scandalul stîrnit de imm litatea neraţionalului. Iată un fapt care demonstrează destul de bine distanţa instaurată în epoca clasică între nebunie şi celelalte fonti ale neraţiunii, chiar dacă e adevărat că dintr-un anumit punct de vedere ele s-au confundat sau asimilat. Dacă un întreg palier al neraţiunii este redus la tăcere, dar nebunia este lăsată să vorbească liber limbajul scandalului ei, ce învăţătură poate ea da, pe care neraţiinj» în general să nu o poată transmite? Furiile sale şi întreaga turbarei smintitului au vreun sens pe care să nu-1 putem găsi în vorbele, iffi puţin smintite probabil, ale celorlalţi internaţi? Prin ce este deci! mod deosebit semnificativă nebunia? începînd cu secolul al XVII-lea, neraţiunea — în sensul cel jl larg al cuvîntului — nu mai e purtătoarea nici unei învăţături. Acfc periculoasă reversibilitate a raţiunii pe care Renaşterea o resimte-încă îndeaproape trebuie să fie uitată şi scandalurile sale să dispaP Marea temă a nebuniei Crucii, atît de intim legată de experienţa citf tină a Renaşterii, începe să se şteargă în secolul al XVII-lea, în ciud-jansenismului şi a lui Pascal. Sau mai curînd ea subzistă, dar cui" sens modificat şi oarecum inversat. Nu mai e vorba de a cere raţiui" umane să-şi abandoneze orgoliul şi certitudinile pentru a se pie^ în marea neraţiune a sacrificiului. Cînd creştinismul clasic vorbe?'-de nebunia Crucii este pentru a umili numai o falsă raţiune şi al să izbucnească lumina eternă a raţiunii adevărate; nebunia lui Du"* nezeu întrupat este doar o înţelepciune pe care nu o recunosc oaftf nii neraţiunii trăitori în această lume: „Isus crucificat... a 1
SMINTIŢII

157 andalul* lumii şi a părut ignoranţă şi nebunie în ochii secolului." Dar lumea devenită creştină şi această ordine a lui Dumnezeu velată prin peripeţiile istoriei şi prin nebunia oamenilor sînt uficiente pentru a arăta acum că „Isus Cristos a devenit punctul cel mai înalt al înţelepciunii noastre"42. Scandalul credinţei şi al decăderii creştine, căruia Pascal îi păstra încă vigoarea şi valoarea de manifestare, nu va mai avea în curînd sens pentru gîndirea creştină, poate doar cu excepţia celui de a arăta în toate aceste conştiinţe scandalizate tot atîtea suflete oarbe: „Nu îngăduiţi ca crucea voastră, care v-a supus universul, să mai fie nebunia şi scandalul spiritelor trufaşe." Creştinii înşişi împing acum neraţiunea creştină spre marginile raţiunii devenite identice cu înţelepciunea lui Dumnezeu incarnat. Va trebui să aşteptăm, după Port-Royal, două secole — Dostoievski si Nietzsche — pentru ca Isus Cristos să regăsească gloria nebuniei sale, pentru ca scandalul să aibă din nou o putere de manifestare, pentru ca neraţiunea să nu mai fie doar ruşinea publică a raţiunii. Dar în momentul în care raţiunea creştină se eliberează de o nebunie cu care făcuse corp comun atîta timp, nebunul, în raţiunea sa abolită, în turbarea animalităţii sale, primeşte o deosebită putere de demonstraţie: ca şi cum scandalul, alungat din această regiune de deasupra omului, în care el intră în relaţie cu Dumnezeu şi în care se manifestă Incarnarea, ar reapărea, în plenitudinea forţei sale şi încărcat cu o învăţătură nouă, în acea regiune în care omul intră în relaţie cu natura şi cu animalitatea sa. Punctul de aplicaţie al lecţiei s-a deplasat spre regiunile joase ale nebuniei. Crucea nu mai trebuie Privită în scandalul ei; dar nu trebuie uitat că Isus Cristos, de-a lungul întregii sale vieţi umane, a onorat oarecum nebunia; el a sanctificat-o, aşa cum a sanctificat şi infirmitatea vindecată, păcatul iertat, sărăcia %ăduită bogăţiilor veşnice. Celor care, în casele de internare, trebuie sa vegheze asupra oamenilor căzuţi în demenţă, Saint Vincent de Paul 'e aminteşte că „pildă ne este Domnul Nostru care a vrut să fie în-c°njurat de lunatici, demonici, nebuni, ispitiţi, posedaţi"43. Aceşti °arneni căzuţi pradă puterilor inumanului formează în jurul celor care rePrezintă înţelepciunea eternă, în jurul celui care o incarnează, o
In orig., scandate (lat. scandalum, gr. skandalon — „obstacol, piedică"), cu sensul 'apt tulburător, contradictoriu, obstacol în calea credinţei religioase, care seamănă dlSewdie. (iv.,.) ,„ Bossuet, „Panegyrique de saint Bernard. Preambule", în (Euvres completes, ^'•I.p.622. ■, Predică citată în Abellv, Vie du venerable terviteur de Dieu Vincent de Paul, Paris, 64>vol.i,p.i99.

158
ISTORIA NEBUNIEI

perpetuă ocazie de glorificare: pentru că ei exaltă, înconjurînd-o, rj ţiunea care le-a fost negată şi în acelaşi timp

îi oferă pretextul pentru a se umili, pentru a recunoaşte că nu este acordată decît prin gratje divină. Dar mai e ceva: Cristos n-a vrut doar să fie înconjurat de In. naţiei, a vrut ca el însuşi să treacă în ochii tuturor drept dement parcurgînd astfel, în incarnarea sa, toate mizeriile decăderii umane1 nebunia devine astfel forma ultimă, ultimul grad al lui Dumnezeu întrupat, înaintea împlinirii şi eliberării Crucii: „O. Mîntuitorul meu. ai vrut să fii scandalul iudeilor şi nebunia păgînilor; ai vrut să pan ca scos din minţi; da, Domnul Nostru a vrut să treacă drept smintit. cum se povesteşte în Sfînta Evanghelie, şi să se creadă despre el că devenise furios. Dicebant quoniam infworem versus est [Spuneam că a devenit furios]. Apostolii săi l-au privit uneori ca pe un om care se mîniase şi li s-a părut aşa cu atît mai mult cu cît au fost martori că fusese cuprins de milă în faţa tuturor infirmităţilor noastre şi sanctificase toate stările noastre de mîhnire doar ca să-i înveţe — şi ca să ne înveţe şi pe noi — compasiunea faţă de cei care sînt atinşi de asemenea infirmităţi."44 Venind în această lume, Cristos acceptaşi reia toate semnele condiţiei umane şi înseşi stigmatele naturii decăzute; de la mizerie la moarte, el a urmat un întreg drum de suferinţă care era şi drumul patimilor, al înţelepciunii uitate şi al nebuniei. Şi pentru că a fost una dintre formele Pătimirii — forma ultimă, într-un fel, înaintea morţii — nebunia trebuie să devină la cei care suferă de ea acum obiect de respect şi de compasiune. A respecta nebunia nu înseamnă a descifra în ea accidentul» voluntar şi inevitabil al maladiei, înseamnă a recunoaşte această limită inferioară a adevărului uman, care nu e accidentală, ci esB ţială. Aşa cum moartea este capătul vieţii umane în ordinea timpului, nebunia este capătul ei în ordinea animalităţii; şi aşa cum moartea a fost sanctificată prin moartea lui Cristos, nebunia, în ceeB are mai bestial, a fost şi ea sanctificată. La 29 martie 1654, sfînttl Vincent de Paul îl anunţa pe Jean Barreau, el însuşi congregaţionis' că fratele său tocmai fusese internat la Saint-Lazare ca dement „Trebuie să-1 cinstim pe Domnul în starea în care s-a aflat, cînd voi* să-1 lege, spunînd quoniam infrenesim versus est [că a înnebuni'' pentru a sanctifica această stare în cei pe care divina providenţă pune în această situaţie."45 Nebunia este punctul cel mai jos al urn*" nităţii la care Dumnezeu a consimţit în incarnarea sa, vrînd să afl
SMINTIŢII

159
44

Cf. Abelly, ibid., p. 198. Saint Vincent face aici aluzie la textul apostolului I (I Cor., 1, 23); Judais quidem scandalum, Gentibus autem stultiriam. 45 Correspondance de saint Vincent de Paul, ed. Coste, voi. V, p. 146. •

in aceasta că nu e nimic inuman în om care să nu poată fi ispăşit mîntuit; punctul ultim al căderii a fost glorificat de prezenţa di■ • g. aceasta e lecţia pe care, în secolul al XVII-lea, o transmite orice nebunie-înţelegem acum de ce scandalul nebuniei poate fi exaltat, în timp e acela al celorlalte forme ale neraţiunii este ascuns cu atîta grijă. Acesta din urmă nu comportă decît exemplul molipsitor al vinii şi I nemuririi; cel dintîi arată oamenilor cît de aproape de animalitate j.a putut aduce căderea lor; şi în acelaşi timp pînă unde s-a putut apleca îngăduinţa divină atunci cînd a consimţit să mîntuiască omul. Pentru creştinismul Renaşterii, întreaga valoare de învăţătură a neraţiunii şi a scandalurilor ei se afla în nebunia Incarnării unui dumnezeu devenit om; pentru clasicism, incarnarea nu mai e nebunie; iar nebunie e această incarnare a omului în bestie, care reprezintă, ca ultim punct al căderii, semnul cel mai manifest al culpabilităţii sale; şi, ca obiect ultim al îngăduinţei divine, simbolul iertării universale şi al inocenţei regăsite. De-acum înainte, toate lecţiile nebuniei şi forţa învăţăturii sale vor trebui căutate în acea regiune obscură, la graniţele inferioare ale umanităţii, acolo unde omul se articulează cu natura şi unde e deopotrivă decădere ultimă şi absolută inocenţă. Solicitudinea Bisericii faţă de smintiţi, în timpul perioadei clasice, aşa cum o simbolizează sfîntul Vincent de Paul şi Congregaţia.sa sau Fraţii Carităţii, toate aceste ordine religioase aplecate asupra nebuniei şi arătînd-o lumii, nu indică oare că Biserica găsea în ea o învăţătură dificilă, dar esenţială: vinovata inocenţă a animalului în om? Aceasta e lecţia care trebuia citită şi înţeleasă în acele spectacole unde se exalta în nebun turbarea bestiei umane. Paradoxal, această conştiinţă creştină a animalităţii pregăteşte momentul în care nebunia Va fi tratată ca un fapt al naturii; se va uita repede atunci ce însemna această „natură" pentru gîndirea clasică: nu domeniul totdeauna desC 1 S al unei analize obiective, ci acea regiune în care se naşte pentru «Unţa umană scandalul oricînd posibil al unei nebunii care e adevărul ei "ltim şi totodată forma abolirii sale. ' °ate aceste fapte, aceste practici ciudate organizate în jurul nebu-ei< aceste deprinderi care o exaltă şi în acelaşi timp o îmblînzesc, reduc la animalitate făcînd-o totodată purtătoarea lecţiei Mîntuirii, Sea ?ă nebunia într-o situaţie stranie în raport cu întregul nera-' "■ In casele de internare, nebunia se învecinează cu toate formele ierat Hunii, care o învăluie şi definesc adevărul ei cel mai profund; 160
M

ISTORIA NEBUNIEI

şi totuşi, ea e izolată, tratată într-o manieră deosebită, manifestam în ceea ce poate avea unic, ca şi cum, aparţinînd neraţiunii, ar tra versa-o fără încetare printr-o mişcare care i-ar fi proprie, îndrept^, du-se de la sine spre cea mai paradoxală extremă a ei.

Aceasta n-ar avea nici o importanţă pentru cine ar vrea să f«j istoria nebuniei într-un stil de pozitivitate. Nu prin intermediul internării libertinilor sau prin ideea fixă a animalităţii s-a putut fac£ recunoaşterea progresivă a nebuniei în realitatea ei patologică; dim. potrivă, ea a ajuns să-şi definească adevărul medical eliberîndu-se de tot ceea ce o putea îngrădi în lumea morală a clasicismului: ia cel puţin ce presupune orice pozitivism tentat să refacă traseul pro. priei dezvoltări; ca şi cum întreaga istorie a cunoaşterii n-ar acţiona decît prin erodarea unei obiectivităţi care se descoperă puţin cîtc puţin în structurile sale fundamentale; şi ca şi cum n-ar fi tocmai un postulat acela de a admite, de la început, că forma obiectivitătii medicale poate defini esenţa şi adevărul secret al nebunici. Poate că apartenenţa nebuniei la patologie trebuie să fie considerată mai cu-rînd ca o confiscare — un fel de avatar care ar fi fost pregătit de multa vreme în istoria culturii noastre, dar nedeterminat în nici un fel de esenţa însăşi a nebuniei. înrudirile cu libertinajul pe care i le recunosc secolele clasice, de exemplu, şi pe care le consacră practica internării, sugerează un chip al nebuniei care pentru noi este în întregime pierdut. Noi ne-am obişnuit acum să percepem în nebunie o cădere cate un determinism în care sînt abolite progresiv toate formele libertăţii; ea nu ne mai arată decît regularităţile naturale ale unui determinism. cu înlănţuirea cauzelor sale şi mişcarea discursivă a formelor sak: căci nebunia nu ameninţă omul modern decît cu această întoarcert la lumea posomorită a animalelor şi a lucrurilor, la libertatea lor îngrădită. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea recunosc nebunia!»1 în acest orizont al naturii, ci pe un fond de neraţiune; nebunia n" dezvăluie un mecanism, ci revelează mai curînd o libertate care* ravagii în formele monstruoase ale animalităţii. Nu mai înţelegi neraţiunea în zilele noastre decît sub forma sa epitetică: NeraţionM al cărui indiciu afectează conduitele sau vorbele şi trădează, în ocl* profanului, prezenţa nebuniei şi întregul ei cortegiu patologici raţionalul nu este pentru noi decît unul dintre modurile de apari}11 a nebuniei. Dimpotrivă, neraţiunea, pentru clasicism, are valoai» minală; ea formează un fel de funcţie substanţială. în raport ctfl şi numai cu ea, se poate înţelege nebunia. Ea e suportul nebuii să spunem mai curînd că ea defineşte spaţiul posibilităţii sale. PeW omul clasic, nebunia nu este condiţia naturală, rădăcina psiholoB
SMINTIŢII

161 ; umană a neraţiunii; e doar forma ei empirică; iar nebunul, par-curgînd pînă la furia animalităţii curba decăderii umane, dezvăluie acest fond de neraţiune care ameninţă omul şi înconjoară de foarte departe toate formele existenţei sale naturale. Nu este vorba de o alunecare spre vreun determinism, ci de deschiderea asupra unei nopţi. Mai mult decît oricine, mai bine în orice caz decît pozitivismul nostru, raţionalismul clasic a ştiut să vegheze şi să perceapă pericolul subteran al neraţiunii, acest spaţiu ameninţător al unei libertăţii absolute. Dacă omul contemporan, începînd cu Nietzsche şi Freud, găseşte în el însuşi punctul de contestare a oricărui adevăr, putînd citi în ceea ce ştie de-acum despre sine indiciile fragilităţii prin care neraţiunea ameninţă, dimpotrivă, omul secolului al XVII-lea descoperă, în imediata prezenţă a înseşi gîndirii sale, certitudinea în care se enunţă raţiunea sub forma sa primară. Dar aceasta nu înseamnă că omul clasic era, în propria experienţă a adevărului, mai îndepărtat de neraţiune decît putem fi noi înşine. Cogito-u\, e adevărat, înseamnă început absolut; dar nu trebuie să uităm că geniul rău îi e anterior. Iar geniul rău nu este simbolul în care sînt rezumate şi transformate în sistem toate pericolele acestor evenimente psihologice care sînt imaginile viselor şi erorile de sens. între Dumnezeu şi om, geniul rău are un sens absolut: el înseamnă în toată rigoarea sa posibilitatea neraţiunii şi totalitatea puterilor sale. E mai mult decît refracţia fini-tudinii umane; el desemnează pericolul care, dincolo de om, ar putea să-1 împiedice în mod definitiv să ajungă la adevăr: obstacolul major, nu al unui anumit spirit, ci al unei anumite raţiuni. Şi dacă adevărul care se iluminează prin Cogito sfîrşeşte prin a masca în întregime umbra geniului rău, nu trebuie să uităm puterea sa veşnic ameninţătoare: pînă la existenţa şi la adevărul lumii exterioare acest pericol Va pîndi drumul lui Descartes. în aceste condiţii, cum ar putea fi neraţiunea în epoca clasică la scara unui eveniment sau chiar pe măsura unui patetic omenesc — cînd ea formează elementul în care lu-mea se.naşte pentru propriul ei adevăr, domeniul în interiorul căruia ţiunea va trebui să răspundă de ea însăşi? Niciodată, pentru clacism, nebunia nu va putea fi luată drept esenţa însăşi a neraţiunii, 'arîn cea mai primitivă dintre manifestările sale; niciodată o psiogie a nebuniei nu va putea pretinde să spună adevărul neraţiunii. ouie, dimpotrivă, să repunem nebunia în orizontul liber al r J*ţ'unii, pentru a-i putea restitui dimensiunile care-i sînt proprii. te ac^ aceia pe care noi îi vom numi „bolnavi mintali" erau amesa c ' u libertinii, cu profanatorii, cu desfrînaţii, cu risipitorii, nu e 'no rU °^ ' se atrmu'au Prea puţine nebuniei — determinismului şi er Uei sale; ci pentru că neraţiunii i se acorda încă plenitudinea 162
ISTORIA NEBUNIEI

drepturilor sale. A elibera nebunii, a-i „scăpa" de aceste compromis^ nu înseamnă a renunţa la vechi prejudecăţi; înseamnă a închide ochj şi a abandona unui „somn psihologic" această veghe asupra neraţi^ care dădea sensul cel mai acut raţionalismului clasic. In aceasţ; confuzie a ospiciilor care nu se va risipi decît la începutul secol» al

desigur. deşi au lăsat deoparte cunoştinţele secolului al XVIII-lea. ţărmul libertăţii luminoase şi ţărmul libertăţii sumbre. le-au modificat. Dacă nebunia constituie un exemple în lumea internării. A-l în. 1C1 divergenţa ar fi înscrisă în structuri. orice adevăr ar amorţi. au crezut că vorbesc doar despre nebunie în obiectivitatea sa patologică. Plasată s»' semnul tuturor neraţiunilor minore. Psihiatria pozitivă a secolului al XlX-lea. paradoxul major al experienţei clasice aitf buniei. dar legata" lumea animală şi de neraţiunea ei majoră. e cea cart încearcă să domine practica internării. al lii^i taţii înlănţuite de furie. nebuniei. Experienţă contradictorie. efortul făcut de lumea modernă a nu vorbi despre nebunie decît în termenii senini şi obiectivi ai adii mintale şi de a oblitera valorile patetice în semnificaţiile 166 ISTORIA NEBUNIEI mixte ale patologiei şi filantropiei. mitologică sau morală? Dacă nu s-ar fi perpetuat într-o ordine dispersată şi n-ar fi recunoscut decît după profiluri.1' treprind analiza nebuniei ca fenomen natural. ce formă a cunoaşterii e suficient de singulară. îşi transformă conturul şi a cărei reprezentare închide în sine. ajunge la monstruoasa'. mişcarea originară. şi după un singur tip de percepere? Ce reprezentare a ştiinţei. neautorizînd decît o conştiinţă nebuniei gata fracţionată. în acelaşi tn spre furia animală. acela al opţiunii morale. Nebunia reprezintă. se deplasează. într-un singur fel. cît ceea ce este cu adevărat tundamental în această experienţă şi mai aproape de datele sale °nginare. noşteaîn el înrudirea profundă cu toate formele neraţiunii. în ciuda lor. unind cele două ţărmuri opuse. Dar. n-a fost niciodată un fenomen masiv. parcurgînd fulgerător întreaga distanţă afl ţiunii.XlX-lea. Sens mereu fragmentat. modelul înalt. aduna. aveau de-a face cu o nebunie stăpînită încă de etica neraţiunii şi de scandalul animalităţii. al tuturor slăbiciunilor şi acela al turbării animale. inclusiv a noastră. al «j relative. fragmentată de la început într-o dezbatere are nu se poate încheia. ea este reluată şi învăluită în experienţa morală a unei ne» ţiuni pe care secolul al XVII-lea a proscris-o în internare. precum şi psihiatria noastră. în forma ei abstractă şi universală. inocenţă. îl va menţine în mod obscur i fără s-o mărturisească în aparatul constrîngerii morale şi al neraţiunii dominate. la urma urmei. Ceea ce este căderea pentru diversele forme ale păcatului ese nebunia pentru celelalte chipuri ale neraţiunii: principiul. Se poate întîmpla ca unele concepte sau o nunnită pretenţie a cunoaşterii să acopere într-o manieră superficială eastă dispersare primară: dovadă. cel puţin în cultura europeană. nu trebuie cerut unităţii măcar conturate a unui proiect. poate că această dispersare priveşte nu atît diverse moduri de elaborare între care este Posibilă sugerarea unei scheme evolutive. le-au deplasat. dacă este arătată în timp ce sînt reduse la tăcere toate celelalte semne ale neraţiunii. deşi au renunţat la practici. poate. nu lasă să graviteze în jurul ei forme mai mult sau mai puţin obscure de conştiinţă practică. repetat fără încetare. p^ iectîndu-se pe un plan de obiectivitate. în aceeaşi epocă. nebunia se vede asociată» experienţe etice şi unei valorizări morale a raţiunii. dar dezvăluie posibilitatea perpetuă a neraţiunii: şi tocma această ameninţare. întregul neraţiunii: ziua vinovată şi noaptea inocentă Acesta este. Pentru conştiinţa occidentală. bazată pe o opţiune etică şi cu totul înclinată. PARTEA A DOUA Introducere Un adevăr trivial asupra căruia e momentul să revenim: conştiinţa nebuniei. Totuşi. e pentru că ea poartă în sine întreaga putere de scandal. a ceea ce ar trebui abandonat ruşinii. nebunia apare simultan în numeroase puncte. într-un punct. ci acestei prezenţe sfîşiate. şi menţinînd nebunul în această situaţie de inter-are*pe care o inventase epoca clasică. există această experienţa* gulară a nebuniei. între vină şi inocei îndepărtată şi de acele analize medicale care. dacă vrem. puţin cîte puţin. dar asta chiar în măsura în care se recu. Poate că totuşi o anumită noncoerenţă este pentru experienţa nebuniei mai importantă decît pentru oricare alta. enigma unui adevăr. Ea parcurge întregişi domeniu al neraţii nii. Pozitivismul nu va ieşi din această ambiguij SMINTIŢII 163 A ci e adevărat că a simplificat-o: el a reluat tema nebuniei animale • ? inocenţei sale într-o teorie a alienării mintale ca mecanism pa-|opic al naturii. oricît de coerentă şi de compactă ar fi. cea mai mare culpabilitate în contactul ei instantaneu cu cea mai mare inocenţă. Şi în timp ce în cea mai mare parte a celorlalte forme ale cunoaşterii convergenţa se schiţează prin intermediul fiecărui profil. al căderii iniţiale şi absolute. Dar sensul nebuniei într-o epoţ dată. şi foarte îndepărta1 de acele definiţii juridice ale nebuniei care se străduiesc să ft diferenţa între responsabilitate şi determinism. iar dacă experienţei nebuniej i s-a întîmplat să încerce să se depăşească şi să se echilibreze. ezoterică sau regională ca să nu fie dată niciodată decît într-un punct şi într-o formulare unică? Ce cunoştinţă este în acelaşi timp destul de bine şi destul de rău cunoscută ca să nu fie cunoscută decît o singură dată. nimic n-a putut şterge . avem impresia că nebunul nu era cunoscut în adevărm profilului său psihologic. în practici conştiinţa concretă a clasicismului. au moştenit în secret toate acele raporturi pe care cultura clasică în ansamblul ei le instaurase cu ne-raţiunea. formînd o constelaţie care. chide pe smintit cu desfrînatul sau cu ereticul estompează faptu. care să formeze un bloc şi să se metamorfozeze ca ansamblu omogen. dar esB legată şi de experienţa unei neraţiuni animale care formează lfflj absolută a raţiunii incarnate şi scandalul condiţiei umane.

conştiinţă care nu defineşte. In acest partaj a tăcut libertatea dintotdeauna periculoasă a dialogului . nebunia pare acum dezarmată. chiar înainte să-şi fi elaborat conceptele. exisiă o nebunie mai extinsă ca toate celelalte şi care e situ sub aceeaşi firmă cu nebunia cea mai obstinată a înţelepciunii. nu există confruntare reală. în acest punct încă iniţial. care o recunoaşte şi o desenă nează pe un fond de rezonabil. Ceux quipour voyager s'emharquent dessus l'eau Voient aller la terre et nan pas leur vaisseau? •1 [Cei care pentru a călători se îmbarcă pe apă / Văd mergînd f mîntul. Această dezbatere. Fiind socială. dar acei apărare nu face decît să reactiveze toate vechile obsesii ale oro. este o conştiinţă a diferenţei între nebunie şi raţiune. Nu este o conştiinţă tulburată pentru că sa angajat în diferenţa şi omogenitatea nebuniei şi raţiunii. Ea se sprijină pe valori. angajarea raţiunii este totală în această opoziţie simplă şi reversibilă faţă de nebunie. normativă. şi mai mult. împotriva acelei părţi din raţiune care se poate manifesta în legile lucrurilor şi ale oamenilor. Această formj de conştiinţă este cea mai istorică şi totodată cea mai puţin istori ea se dă în fiecare clipă drept o reacţie imediată de apărare. v. o alegere inevitabilă. dacă implică solidaritatea de grup. (Euvres completes. consideraţi ca fiind în exterior. revine cu obstinaţie: ng. dar nu e totală decît pornind de la o secretă posibilitate a unei eliberări complete. 9. 1. în opoziţia cea mai vie. Satire XIV.\. doar critică. chiar în interiorul diferenţei. exp« privirii. cea mai încărcată de vechi drame în ceremonia sa schemati 3. 2. fără compensaţie. dar în aceeaşi dificultate de conciliere. terii. această conştiinţă practică a nebuniei nu este mai puţin dramatică. Maisplus tantje me Urne etplusje ine rabote Je crois qu'ă mon avis tout le monde radote? [Dar cu cît mă şlefuiesc şi mă cizelez mai mult / Cred că. nu vaporul lor. Dar ea s-a aruncat. se impune ca o alegere. mereu ireductibile. se sprijină pe conştiinţa că au ales o altă cale. care dă posibilitatea spune imediat şi fără nici un ocol prin ştiinţă: „Acela e un neb-. 3 Ibid. dl mine. Railaud. Ea se impune ca o realitate concretă pentru că e dată în existenţa şi în normele unui grup. 2lbid. Conştiinţa practică a nebuniei. recunoscîndu-se ca raţiune prin simpla acceptare a riscului. dar o aboleşte pentru a o regăsi imediat în luciditatea ironică şi fals disperată a acestei aboliri. cere perpetua dedublare a conştiinţei nebuniei. aceleaşi forme ale conştiinţei. conştiinţă care se angajează în întregime în judecarea nebuniei. dar. ea repune în joc. că au deviat. iar Partajul pe care îl operează îi pune soarta sub semnul riscului. falsificat chiar din start. O conştiinţă critică a nebuniei. iar conştiinţa nebuniei să fie prezenţă secr< stratagemă a nebuniei înseşi. într-un sens. nici virtuozitate a dialecticii. conştiinţa nebuniei este sigură de ea însăşi.valorile dramatice care erau date de la început dezbaterii asupra ei. cel puţin dacă ne gîndim la conştiinţa obscură carq justifică şi îi întemeiază necesitatea. şi prin aceasta se justifică — se lămureşte şi devine confuză totodată — într-un dogmatism nemijlocit. puternic sprijinită de la început.. cineva care e evident nebiţ — existenţă . smt acuzaţi de a fi ales să se plaseze acolo. O conştiinţă enunţiativă a nebuniei. este fără îndoială cea i grea. această conştiinţă a nebuniei nu exprimă avataruri Ie unei luj^ reale. v. a unui drept absolut pe care c°nştiinţa nebuniei şi-1 acordă de la început recunoscîndu-se ca 168 ISTORIA NEBUNIEI omogenă cu raţiunea şi cu grupul. împotriva raţiunii. în inima acestui conflict în care nebunie şi non-nebunie comunică în limbajul cel mai primitiv. cineva care e irecuzabil nebun. ea dezvăluie ciudate Puteri. căci numai cei ce se află în interiorul grupului au dreptul să-i desemneze pe aceia care. încetat. arătînd din abundenţă şi printr-o pletoră de dovezi „că are mintea goală şifl sens alandala"1. Fragilă. Azilul modern.] INTRODUCERE 167 1 Regnier.. există acolo. Conştiinţă critică ce se preface că împinge rigoarea pînă la a deveni critică radicală de sine şi pînă la a se aventura în absolutul unei lupte îndoielnice. ci numai «* a o indica într-un fel de existenţă substantivă. nici vorbă de a califica sau a descalifica nebunia. pentru că trebuie să fii de partea aceasta sau de cealaltă. ci numai riturile imemoriale ale unei conjuraţii. iar opoziţia devine reversibilă: în această absenţă a unui punct fix. 13-14.] Dar cum nu există pentru nebunie vreo certitudine că nu este l bună. de înţelept din punct de vedere moral. care pare să nu se d nească decît prin transparenţa finalităţii sale. dar neliniştită să recunoască puterile tulburi ale nebuniei. a raţiunii. absorbirea ei de către nebunie şi noua ei emergenţă. se poate la fel de bin!! nebunia să fie raţiune. 0 conştiinţă practică a nebuniei: aici eliberarea nu este nici virtualitate. ed. indică în aceeaşi măsură urgenţa unui partaj. Conştiinţa. fără măsură sau concept. Nebunia este percepută aici ca o opoziţie imediat resimţită. pentru că e sigură că deţine adevărul. dar supremă înţelepciune. nu este neatins de moşteni leprozeriilor. Conştiinţa nebuniei simte că această ordine e ameninţată. Ceremonia triumfă asupra dezbj. dar care se fereşte în secret de aceasta. adică de a nu fi deloc nebună. ci exercitarea. Conştiinţă ambiguă — senină. toată lumea flecăreşte. dar îmPotriva ordinii. de reflectat. conştiinţă care e posibilă în omogenitatea grupului considerat ca purtător al normelor raţiunii. ea izbucneşte în aberaţia sa vizibilă. 7-8. în grup sau în afara grupului. sub forme diverse. Dar acest risc este limitat. nu rămîne decît liniştita certitudine că nebunia trebuie redusă la tăcere. ridicată dintr-o dată. Aici. sau mai degrabă pe valoarea. de-a lungul vremii. ci denunţă. Şi această alegere este o falsă alegere. Ea presupune.

în care grupul confirmă şi îşi întăreşte valorile Pnn conjuraţia nebuniei. ca virtualitate mereu prezentă în orizontul ei > un partaj practic. Netrecînd prin ştiinţă. a fenomenelor sale. defl în măsura în care conştiinţa pentru care e prezentă a recuzat-o deja definindu-se în raport şi în opoziţie cu ea. pentru că dincolo de orice memorie posibilă conştiinţa de a nu fi nebun îşi răspîndise deja calmul atemporal: „Orele nebuniei sînt măsurate de orologiu. în care raţiunea s-a măsurat cu nebunia. Nebunia ni va fi acolo. Gide. ^ -_ J_-----„— „„ „n inrtiio!it'itp mărfii nrf7pnt3 în orizon ea ţie şi în pericolul imediatei reversibilităţi. 24. cu orice preţ. ci de ordinul recunoaşterii. care să nu presupună. esl conştiinţa reconciliată cu ea însăşi care. adevărul şi greşeala. vechile rituri mute care purificaşi revigorează conştiinţele obscure ale comunităţii.*. ea nu e percepţie simplă decît în măsura în car* este această opoziţie ascunsă: „Noi putem să nu fim nebuni pentri că au fost alţii înainte". în care riscurile vor fi învinse. Fără îndoială. în această descoperire total perceptivă. şi. 20. 1U1OVLUVU V». este la nivelul fiinţa nefiind altceva decît o cunoaştere monosilabică redusă la constatări într-un sens. povesteşte. Le Mariage du ciel et de l'enfer. oricît de mult s-ar dori întemeiată doar pe formele cunoaşterii ştiinţifice. Fiecare dintre cele patru forme de conştiinţă a nebu-nie' indică una sau mai multe dintre celelalte care îi servesc drept referinţă constantă. Invers. ea recunoaşte fără să ştie familiaritatea durerii . care e aici ca un lucru oferit şi dezarmat. nu presupune nici măcar un alt recul decît oricare obiect de cunoaştere. prezentă şi desemnată într-o evidenţă indiscutabilă. A doua. p. multă vreme. definitivă m°notonă. chiar în momentul în care crede că desemnează fie străinul. Sînt solidare pentru că ele nu se pot lipsi de un sprijin secret acordat în mod reciproc. nebunia va ascunde esenţialul puterilor şi adevărurilor sale în răul cunoscut. ea e întotdeauna ufl anumit mod de a fi stăpînit deja nebunia. 0 conştiinţă analitică a nebuniei. giune a limbajului în care se găsesc şi se confruntă în acelaşi timp sensul şi nonsensul. în enunţarea ei imediată. nu există ştiinţă a nebuniei. putem spune că nu există conştiinţă Ctitică a nebuniei care să nu încerce să se întemeieze sau să se depăşească într-o cunoaştere analitică în care neliniştea dezbaterii se va calma. trad. această conştiinţă nu e pură: ea comportă ui recul perpetuu. Nebunia nu mai e aici decît totalitatea cel puţin virtuală a fenomenelor sale. INTRODUCERE 169 asupra acestei aparente anteriorităţi a nebuniei altora: ea apare în timp împovărată de vechime. Refuzul ei de a califici nebunia presupune totdeauna o anumită conştiinţă calitativă de sini ca nefiind nebunie. p. resimţind-o concomitent în simpla opoziţie şi în pericolul imediatei reversibilităţi. obstinată. drept justificare sau presupoziţie. este cea mai senină dintre toate conştiinţele nebuniei pentru că nu e. fără să ştie.simplă. oricît de îndepărtată dl toate formele de constrîngere şi de represiune. în ciuda justificărilor pe care şi le poate propune. reia.-. lumina zilei şi visul seînteietor. mişcarea anterioară a unei dezbateri ăt cu nebunia resimţindo concoUd. Dar nu trebuie să ne ^ ' W. dar tocmai în această conştiinţă analitică va reîntîlni liniştea binelui cunoscut. Chiar dacă e adevărat că nu se va ajunge niciodată la capătul fenomenelor şi cauzelor sale. visurile din Aurelm Oricît de simplă ar fi. ^~„-_________ . raportul lor nu le poate reduce niciodată la o unitate are le-ar aboli pe toate într-o formă de conştiinţă tiranică. ea evită chiar şi neliniştile diagnosticuM Este conştiinţa ironică a interlocutorului din Nepotul lui Reuneau."5 4. a modurilor sale de apariţie. imobilă. moştenitoare a marilor spaime ancestrale. întregul acestor forme şi al acestor fenomene nu e niciodată prezent în această conştiinţă. ea aparţine de drept privirii care o domină. A. rămîne mai aproape de rigoarea imobilă a ceremoniilor decît de munca neîncetată a limbajului. Blake. Fiecare dintre aceste forme de conştiinţă este suficientă prin ea însăşi şi totodată solidară cu toate celelalte. oricît de obiectivă s-ar pretinde. fără să vrea sau să spună. abia ridicată din adinei» durerii. ea nu mai comportă pericole. semnificaţia şi întemeierea lor. Conştiinţa enunţiativă* e conştiinţă a nebuniei decît pe fondul conştiinţei de a nu fi nebunii Oricît de liberă de prejudecăţi ar putea fi. A treia nu e de ordinul cunoaşterii. care e nebunia dincolo de orice calitate şi de orice judecată. în fond. ceea ce pune la distanţă. înţelepciunea şi beţia. în care distanţele vor fi defi-njtiy stabilite. Oricît e strîns ar fi. Conştiinţa nu mai este atunqM nivelul valorilor — al pericolelor şi al riscurilor. dar pe acelea ale înţelepciunii nici un orologiu nu le poate măsura. la urma urmei. iar sub această existenţă simplă— şi nu sub existenţa nebuniei —. între fascinaţie şi amărăciune. reflecţie asupra sa însăşi. nu mai implică vreun partaj. este secretul ei cel mai apropiat. decît o simplă aprehensiune perceflj tivă. Această formă de conştiinţă e cea care întemeiază posibilitatea unei ştiinţe obiective a nebuniei.. e oglindă (ca în Nepotul lui Rameau) sau amintire (ca la Nerval sau Artaud) — totdeauna. ea presupune de asemenea. pentru că presupune şi dovedeşte totodată că nul nebunie prin simplul fapt că este conştiinţa ei imediată. ea maschează o întreagă istorie care nu este numită. 170 ISTORIA NEBUNIEI fiecare îşi are autonomia sa: prima înconjoară spontan o întreagă re. fie ceea ce e mai străin în sine. şi poate pentru totdeauna. conştiinţă desfăşurată a formelor sale. limitele judecăţii şi prezumţiile infinite ale dorinţei. CU Ull^V J^lV^ţ. Dar nici una nu se poate vreodată resorbi complet în alta. spunea Blake4. Pentru că prin natura.

după Nerval. ci Jj faptul că rezumă şi manifestă una dintre cele două jumătăţi ale expe. asemănător în prezenţa nebunului. în sfîrşit. De cînd. nici lirism. reprezintă destule dovezi că toate celelalte forme de conştiinţă a nebuniei sînt încă vii în inima culturii noastre. Secolul al XVI-lea a privilegiat experienţa dialectică a nebuniei: mai mult decît orice altă epocă. care să nu-şi ordoneze conceptele şi măsurile după mişcarea indefinită a acestei conştiinţe. ci că.. pericolele contranaturii devin semne şi manifestări ale unei naturi. de o recunoaştere lirică şi. să restituim domeniul recunoaşterii şi cunoaşterii nebuniei în epoca clasică: cine deci. putea denunţa ca iluzie şi putea face să explodeze ca adevăr ironic. Toate aceste mişcări conturează trăsăturile unei deveniri istorice. în fiecare clipă se face şi se desface echilibrul a ceea ce în experienţa nebuniei ţine de o conştiinţă dialectică. Iar puterea lor de contestare nu e. tot ce o ameninţă pe aceasta din I ^ă cu o asemănare derizorie. pe ^e altă parte. Chipurile succesive pe care le ia nebuniaf lumea modernă primesc ceea ce e mai caracteristic în trăsăturile ■ de la proporţia şi de la legăturile care se stabilesc între aceste patrf elemente majore. pacă am adopta o cronologie lungă. Conştiinţa nebuniei nu-şi mai poate găsi aici echilibrul decît în forma cunoaşterii. Nici unul nu dispare niciodată în întregime. cu autonomia şi cu structura lor proprie. la Louise Labe. ceea ce e în a Proape. desigur. După ce am încercat. „Astfel această raţiune e un animal ciudat. Faptul că ele nu mai pot primi decît o formulare lirică nu dovedeşte că ele pier. în această cezură. de o cunoaştere. menţinîndu-lşB celelalte într-o cvasiobscuritate unde apar tensiuni şi conflicte ca# domnesc sub nivelul limbajului. Secolele al XlX-lea şi al XX-lea. cu toată certitudinea şi într-o percepţie nemijlocită. în capitolele precedente. care face să devieze experienţa nebuniei de la formele critice ale conştiinţei pînă la formele analitice. De la Brant la Erasmus. Se izolează o 'nţreagă regiune care grupează ansamblul practicilor şi judecăţilor Pnn care nebunia este denunţată şi expusă excluderii. dimpotrivă. gestul internării acoperă acest pericol dialectic ' Regnier. In epoca clasică. fantasmele îşi obţin adevărurile. experienţa nebuniei îşi menţine echi-"brul printr-o împărţire care defineşte două domenii autonome ale nebuniei: pe de o parte. Şi totuşi critica nietzscheană. se comunică aceeaşi nelinişte. tentative puţin evoluate. ele prind viaţă în forjele cele mai libere şi mai originare ale limbajului. prea aproape de raţiune. dimpotrivă. nici măcar experienţa medicală. _ 172 INTRODUCERE 173 ISTORIA NEBUNIEI al conştiinţei care raţionează.''6 Şi nu există nimic. neliniştea dialectică a conştiinţei şi repetarea ritualului de partaj. toate valorile investite în partajul azilar şi marea cercetare pe care Artaud. nu mai există nici ritual. celelalte forme de experienţă nefiind nimic altceva decît aproximări. acest partaj salvator. rienţei clasice a nebuniei: aceea în care se organizează. o dată cu Renaşterea. să se denunţe acolo unde este şi să se desfăşoare în ansamblul fenomenelor sale. aceeaşi consolare în întîmpinarea surîzătoare a nebuniei. se manifestă nebunia: ea încearcă să-şi spună adevărul. în cealaltă regiune. în coerenţa unei practici. familiar. la Charron. a fost sensibil la ceea ce putea fi în mod nedefinit reversibil între raţiune şi raţiunea nebuniei. ceea ce invoca oroarea nu mai cheamă decît tehnicile de suprimare. au mutat întreaga greutate a investigaţiei lor asupra conştiinţei analitice a nebuniei. în cele ce urmează. a exersat-o fără milă asupra lui însuşi. să analizăm domeniul internării şi formele de conştiinţă pe care această practică k acoperă. este separat prin violenţă şi redus 0 tăcere riguroasă.™ se întîmplă ca unul dintre ele să fie privilegiat. cit. la Regnier. 155. între unele forme de conştiinţă. fiecare figură istorică a nebuniei implică simultaneitatea acestor patru forme de conştiinţă — în acelaşi timp conflictul Io obscur şi unitatea lor neîncetat dezlegată. loc. la tot ceea ce existenţa sa. conştiinţa critică şi conştiinţa practică. a dispărut experienţa tragică a smintitului. menţinute în umbră. la tot ceea ce era apropiat. caută să dobîndeascăq natură şi un mod de prezenţă pozitivă în lume. aceeaşi vivacitate critică. Importanţa inter-nării nu constă în aceea că este o nouă formă instituţională.\.sale. de un partaj ritual. în schimb. grupări care constituie astf01 INTRODUCERE 171 i. Se întîmplă de asemenea să se st* bilească. elemente arhaice. formele cunoaşterii şi ale recunoaşterii. din Renaştere pînă în zilele noastre. în conştiinţa analitică a nebuniei se înfăptuieşte liniştirea dramei şi se închide tăcerea dialogului. probabil că am putea regăsi o mişcare cu bătaie lungă. putea fi recunoscut ca nebun? Cum se manifestă nebunia în semne care nu pol ii recuzate? Cum a ajuns ea să capete sens într-o natură? Dar fără îndoială această separare între două domenii de experienţă este destul de caracteristică vîrstei clasice şi destul de importantă în sine pentru a fi necesar să mai întîrziem puţin asupraH Se va spune poate că nu există. decît şi mai viguroasă. ele chiar au presupus că aici ar trebui căutat adevărul total şi final al nebuniei. # sfîrşit. la Montaigne. nimic extraordinar sau care să fie în mod riguros specific unei . n'ci că îşi prelungesc cu orice preţ o existenţă pe care cunoaşterea a respins-o de mult. rai sectoare de experienţă. prin asta. am dori.

Tocmai excesul partajului garanta calmul fiecăreia dintre cele două forme de interogaţie. Nebunia a avut timp de un secol şi jumătate o existenţă riguros divizată. în întregime obiectivată pe de alta. Nu contradicţia trăieşte în ea. punîndu-le în contact. Fără îndoială. ce găsim de o parte. chiar în grija cu care buna noastră conştiinţă se îndîr-jeşte să întemeieze orice tentativă de partaj pe o reprezentare ştiinţifică. Iar ceea ce vom întîlni acum este desfăşurarea/ şi ea teoretică şi practică. Ceea. formele corespondente în reflecţiile teoretioB ştiinţifice asupra nebuniei. dispa-rHia personajului nebunului ca tip social familiar — pentru aceste •enomene. far* să existe ceva care să indice modul de existenţă particular al nebunie1 în lume. incertitudinea în legătură cu ce era nebunia sau cu punctul începînd de la care trebuiau trasate limitele sale nu era resimţită ca o ameninţare imediată pentru societate sau pentru omul concret. chiar prin virtutea acestei sfîşieri. y\. nu există nirn^ important în primul care să nu fie echilibrat în al doilea. Mai sus deci era vorba despre-constituirea dramatică a unei fiinţe pornind de la suprimarea violentă a existenţei sale. Şi există w această privinţă o dovadă concretă care capătă imediat un sens: aceea că internarea. una într-o practică fără comentariu. cealaltă într-un discurs fără contradicţie. a unei naturi pornind de la dezvăluirea unei non-fiinţe. şi invers. Dar. Nici o recurenţă nu risca. vom uH cerca să desprindem experienţa unică servind drept fundament atît pentru formele dramatice ale împărţirii. dacă le examinăm de aproape. nebunia a rămas supusă divizării înţelegerii. pentru că ea nu se prezintă în semnele sale cel^ mai manifeste decît ca eroare. că ritul excluderii la care ea recurge nu se deschide spre un spaţiu de cunoaştere pozitivă şi că. conse-Clnţele sau cauzele. va fi vorba acum de constituirea nebuniei ca natură pornind de lsŞ această non-natură care este fiinţa ei. în secolul al XVII-lea. atît de riguros separate. Şi asta deoarece. Ceea ce fao$ ca acest partaj să nu poată fi gîndit decît în raport cu formele de unitate a căror apariţie o autorizează. acum. forma de apreciere a nebuniei în procesul suprimării sale: acea parte din fiinţa sa care ajunge să se formuleze în distrugerea sa concertată. ştiinţa nebuniei se va aşeza într-un corpus d* cunoştinţe medicale în care figurează ca un capitol printre altele. nu esenţa raţiunii era aceea care se vedea astfel compromisă. Cînd totuşi. nu era posibil să se ia act de nebunie ca de un punct unic în care ar veni să se reflecteze — nucleu imaginar şi real totodată — întrebările pe care omul şi le pune despre el însuşi. Şi totuşi nu încetează să răsară peste tot surprinzătoare coincidenţe. pînă «I Haslam şi Pinel. este mereu angajată îş mod virtual într-un sistem de operaţii care ar trebui să permită ştergerea simptomelor sau stăpînirea cauzelor. în legătuH cu fiecare internat. în întregime exclusă pe de o parte. ci ea e aceea care trăieşte împărţită între termenii contradicţiei. . nici vreo aspiraţie spre unitate. Dar ceea ce caracterizează epoca clasică este faptul că nu întîlnim. condamnă şi face să dispară nebunul este în moi necesar amestecată cu o anume concepţie politică. exista siguranţa că o internare nu era dreaptă. întrebarea dacă e nebun sau nu. a excluderii. putem descifra cu uşurinţă disconfortul unei inadecvări. aici se află raţiunea acestei profunde tăceri care dă nebuniei din epoca clasică aparenţa somnului: aceasta era forţa cu care se impunea climatul de evidenţă care înconjura şi proteja unele concepte şi practici de celelalte. Poate că deocamdată nu admirăm altceva decît unitatea teoriei cu practica. vom regăsi de cealaltă parte ca formă de dezvoltare concH tuală. a.epoci istorice date. jci unei confruntări între o practică ce stăpîneşte contranatura. limbaj gol şi lipsit de conţinut. Că practicile de excludere şi de protecţie nu coincid cu experienţa mai teoretică pe care o avem în legătură cu nebunia— iată cu siguranţă un fapt destul de constantin experienţa occidentală. în paginile ce urmează. şi un decret al Adunării pentru a se pune. Nu există posibilitatea nici unui dialog. în Franţa. pe de altă parte. Oricît de separate ar fi aceste două domenii. Conştiinţa ştiinţifică sau medicală a nebuniei. Ceea ce am descris ca eveniment de<) parte.. în ea. iluzie. nici sensul excluderii sale. re-dueînd-o ia tăcere. sub marea rubrică a internării. pentru a fi neutri şi 174 ISTORIA NEBUNIEI totodată exacţi.vom regăsi cu uşurinţă. chiar dacă recunoaşte imposibilitatea vindecării. n-a fost în nici un fel o practica medicală. juridică. Formele de experienţă s-au dezvoltat pentru ele însele. să spunem mai curînd. reluarea vechii drame. Reculul nebuniei provocat de practicile internării. va trebui aşteptata marea circulară din 1785 pentru ca o ordine medicală să pătrundă în internare.cest partaj fără recurs face din epoca clasică o epocă de înţelegere ntru existenţa nebuniei. cît şi pentru mişcarea calmB a acestei constituiri. în acelaşi timp cu această constituire a unei naturi. nebunia nu e niciodată manifestată pentru ea însăşi si într-un limbaj care i-ar fi propriu. vreo nelinişte. în seninătatea cunoaşterii. conştiinţa practică ce separă. Poate că nici o epocă n-a fost mai insensibilă la pateticul nebuniei ca această perioadă care a fost totuşi aceea a extremei sfîşieri în viaţa sa profundă. a adevărului nebuniei pornind de la o fiinţlf care e o non-fiinţă. nu lasă să se Manifeste. Atîta timp cît lumea occidentală a fost sortită epocii raţiunii. după cum am văzut. să declanşeze seînteia unei întrebări fundamentale şi fără recurs. Şi în zilele noastre. Prin urmare. Ni se pare totuşi că partajul operat de epoca clasică întrg formele de conştiinţă ale nebuniei nu corespunde distincţiei dintre teoretic şi practic. şi o cunoaştere care încearcă să descifreze adevăruri ale naturii. Invers. este momentul — teoretic şi practic totodată — al partajului. nu va exista practic nici o experienţă medicală nă> cută din azil şi în azil. economică a individului în societate. gestul care îndepărtează ceea ce omul nar putea sâ recunoască a rămas străin discursului în care un adevăr ajunge să fie cunoscut. foarte stricte analogii de structură. partajul e altul. de constituirea. Aceste două domenii.

a riscat în nebunie cel mai mult Şi totodată cel mai puţin. explică şi justifică practica internării şi ciclul cu-li noaşterii. a scepticilor. fiecare element poate gravita după adevărata sa lege. blu sistem de interogaţii. ceaa Priveşte ceea ce este raţional sau iraţional în natură şi fanteziile fiilor sale. pentru că nebunia forma contradicţia cea mai nemijlocită a tot ceea ce o justifica. în proximitatea cotidiană care îl aşază laolaltă cu toţi cei care nu sînt nebuni şi în inextricabilul melanj de trăsături ale nebuniei sale şi de semne obstinate ale raţiunii sale? întrebări pe care şi le pune mai degrabă înţeleptul decît savantul. la rîndul lor. Dar atunci cînd filozofului sau medicului i se pune problema raporturilor dintre raţiune. acea conştiinţă care enunţă nebunul şi etalează nebunia. şi ea însăşi ajunge la posibilitatea limbajului. ce este nebunul. Pentru că ea o dezarma în întregime şi o făcea neputincioasă. imediat întîlnit al raţiunii. Nu conştiinţa nebuniei angajată în gesturile segregării — în ritualul lor încremenit sau în interminabilele lor dezbateri critice. mai curînd filozoful decît medicul. care susţine. 'ară conţinut sau valoare. care se aşază din \o(& în loc. Ea ţine de acele experienţe fundamentale în care o cultură îşi riscă valorile care-i sînt proprii — adică le angajează în contradicţie.* Sub marea sciziune despre care tocmai am vorbit. a moraliştilor. cam eterogene. întrebări dintre care una priveşte natura raţiunii şi maniera ]. Iar dacă şansa ar vrea ca. | 5re aceasta autorizează împărţirea în raţional şi neraţional. O cultură cum e aceea a epocii clasice. de cultura clasică. că ar fi de-ajuns la acest prim nivel al cercetării să-i facem simţită prezenţa şi să promitem explicarea ei. şi care acum trebuie să acopere cu o mască uniformă atîtea chipuri diverse? Cum va fi desemnat. printre aceşti oameni raţionali ai unui secol al XVIII-lea aflat abia la început? Cum este recunoscut nebunul. dar care rămîne totdeauna. ţiu °U^ mar|iere de a investiga natura în legătură cu raţiunea. fără a face erori. Acest Maximum şi acest minimum de risc acceptat. întrere medicală care implică întreaga mişcare a unei cunoaşteri dis-.Această experienţă unică. Ea e cea care explică întîlnirea aceloraşi forme de experienţă de o parte şi INTRODUCERE 175 ___ niciodată însă de o parte şi de alta. nemijlocit. şi raea r P in intermediul naturii. în nebunie. în care nu e figurată decît arfiprenta unei raţiuni care tocmai a fugit. toată masa experienţelor între care se dispersează descoperă punctul ei de coerenţă. Pentru neraţiune. este ceea ce exprimă chiar cuvîntul neraţiune: inversul s uriplu. despre formele sărăciei şi ale şomajului. purtător al enigmaticei sale nebunii. prin profiluri depărtate şi într-o manieră tăcută. Dar le înarmează în acelaşi timp împotriva ei. Slve. despre instituţiile politice şi poliţieneşti ? Nu înseamnă asta să acordăm mai mult devenirii conceptuale decît mişcării reale a istoriei ? La aceasta va fi de-ajuns probabil să răspundem că. ci acea conştiinţă a nebuniei care nu joacă decît pentru sine jocul partajului. natură şi maladie. de ce am numit această neraţiune în legătură cu constituirea unei naturi. Cel mai mult. în spaţiul natural pe care-1 ocupă — o boală printre altele. Ni se va pune întrebarea de ce am aşteptat atîta timp pentru a desprinde această experienţă unică. Liniile simple. încercj . încă atît de uşor reperabil cu un secol în urmă în profilul lui bine decupat. cel mai puţin. este aceea care constituie experienţa clasică a nebuniei. pur negativă. cu „filozofia naturală" ? Şi de ce n-am tratat-o decît prin aluzie sau omisiune atîta timp cît era vorba despre viaţa economică şi socială. îşi ocupă locul exact. raţiunea de a fi a ceea ce este. adică în cele din urmă în legătură cu ştiinţa. cu medicina. Această experienţă nu e nici teoretică. cu atîtea valori investite în raţiune. întreaga trupă atentă a criticilor. el. experienţa nebuniei nu se prezintă decît pieziş. care par să privească în două direcţii 1 erite: întrebare filozofică. nici practică. căci ea e în acelaşi timp raţiunea cezurii şi raţiunea uni-S taţii pe care o descoperim de o parte şi de alta a cezurii. în reorganizarea lumii burgheze din epoca mercantilismului. nebunia se prezintă în întreaga profunzime a volumului său. Şi înainte de toate. tul-Urai"i ale corpului şi ale sufletului. L CAPITOLUL I Nebunul în grădina speciilor Trebuie să investigăm acum cealaltă latură. mai mult critică decît teoretică. Neraţiunea în epoca clasică te în acelaşi timp unitatea şi diviziunea ei înseşi. şi această formă vidă.* ea e cea pe care o putem desemna chiar prin termenul de neraţiune. că ar fi fost hazardat să o definim pornind de la linii atît de parţiale în ceea ce o priveşte şi atît de bine integrate în schimb în alte reprezentări mai vizibile şi mai lizibile. vor investiga mai curînd nebunia josaşi. printre oamenii raţionali. fenomen al naturii care se dez'te în natură şi totodată împotriva ei. pînă atunci evocate. îşi întinde secreta» ei coerenţă. Medicii şi savanţii. Apare în sfîrşit o experienţă singulară.

în prologul la Pygmalion: Ma domination s'eîablit toujours mieux Les hommes d'ăpresent sorit plus fous que leursperes. ele sînt atît de lesne potrivite împreună îneît au slujit la realizarea celor mai puternice legături ale societăţii umane: stă mărturie această dorinţă de nemurire. ea era mai curînd de partea „raţionamentului care alungă raţiunea". Astfel. instrumentul unei înţelepciuni al cărei scop nu-1 cunoaşte. IV. CEuvres de Fontenelle. e nevoie de avidităţi smintite pentru a crea bogăţii. mai curîfl înţelepciunea naturii e atît de profundă îneît ajunge să se foloseasc de nebunie ca de un alt drum al raţiunii. „Dialogues des morts modernes". Dar atunci cum ar fi posibil să-i atribuim nebuniei un loc fix. dacă una şi aceeaşi structură ar ajunge să se dj ea ar fi foarte aproape. şi Montesquieu în legătură cu nebunia ei 'a nobili (Despre spiritul legilor. joacă oarecum acelaşi rol pe care sentimentul. eschivîndu-şi propriile forme într-o inviziţ prevedere: „Ordinea pe care natura a vrut s-o stabilească în unWeI> îşi urmează mereu cursul: tot ce putem spune e că natura obţine"' la nebunia noastră ceea ce n-a obţinut de la raţiunea noastră. însuşi punctul unde ar trebui să se chi-nuie încă mult timp pentru a ajunge. lăsînd locul gol. Prologue. de egalitatea. de libertatea curgerii I.p £?ntenelle. acum a alunecat de partea unei raţiuni tăcute care precipită raţionalitatea lentă a raţionamentului. 1906. să iasă la iveală un răspuns comun chiar din 178 ISTORIA NEBUNIEI diferenţa lor. Şi în timp ce Vieussens-fiul r ata că „centrul oval" în creier este „sediul funcţiilor spiritului". înaintea raţiunii şi pe căi ocolite. în care nu putem descifra decît finalitatea naturii: e nevoie de nebunia dragostei pentru a conserva specia. în ceea ce are ea mate' depinde de regularitatea. Ironiei secolului al XVIII-lea îi place să reia vechile teme sceptic ale Renaşterii. NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 179 1 2 Pygmalion. ea măsoară întreaga distanţă care există între prevedere şi providenţă. după Malebranche. în a-i fi în aşa măsură consubstanţială."3 Nebunia. In ea se ascunde întreaga profunzime a unei înţelepciuni colective. în CEuxres.4 Incepînd din secolul al XVII-lea. ci pe faptul că nebunia a devenit atîrf subtilă îneît a pierdut orice formă vizibilă şi care să-i poată fi atribuită. Nebunia este partea nevăzută a ordinii care face ca omul să fie. cartea III. de ceea ce este esenţial şi gener-în imaginea pe care epoca clasică şi-a putut-o face despre nebunit şi am fi conduşi chiar la limitele a ceea ce trebuie să înţelegem pfj neraţiune. Paris. °1oa ^andeville. nebunia parc calea cea flţ scurtă a înţelepciunii. ea nu se mai sprijină pe dispariţia universală a raţiunii din lume. care ar permite o împărţire imediată în nebuni şi non-nebun deşi anatomistul are dreptate . Bayle. la Bayle şi Fontenelle. printr-un efect îndepărtat şi derivat al inter nării asupra reflecţiei. ra-•unea ei de a fi constă în a se apropia atît de mult de raţiune. iar manifestările sale sigure. / Fiii lor îi vor depăşi / Nepoţii vor avea mai multe himere / Decît extravaganţii lor străbuni. Dialogul IV. 1790.u -le rînd pe rînd. nebunia s-a deplasat imperceptibil în ordinea raţiunilor: altădată. jsjatura nebuniei este în acelaşi timp înţelepciunea ei utilă. 104.1 [Dominaţia mea devine tot mai puternică / Oamenii de-acum sîiii mai nebuni ca părinţii lor. Avem impresia că. îl joacă în natura decăzută: acea involuntară vivacitate care regăseşte. sau. In final. Essai sur Pietre Bayle. desigur. natura nebuniei este de a fi raţiune secretă — cel puţin de a nu exista decît prin ea şi pentru ca> de a nu avea în lume decît o prezenţă înlesnită dinainte de raţiune r deja alienată în ea. să onturăm pentru ea un chip care să nu aibă aceleaşi trăsături ca raIUn ea? Formă grăbită şi involuntară a raţiunii. această falsă glorie şi multe alte principii pe care se sprijină tot ceea ce se face în lume. şi care stăpîneşte timpul. prince de Tyr. ea nu poate lăsa să Parâ nimic care s-o arate ireductibilă. toate aceste dezordini egoiste intră în marea înţelepciune care trece dincolo de indivizi: „Nebunia oamenilor fiind de aceeaşi natură. 1790-.] Şi totuşi structura ironiei nu mai este aceea a celei de-a paisprezecea Satire a lui Regnier. nebunia s-a retras din vechea sa prezent» vizibilă şi că tot ceea ce altădată îi dădea plenitudinea sa reală acufl s-a şters. ^[u că „sîngele arterial se rafinează pînă la a deveni spirit aniS ' Şi în consecinţă „sănătatea spiritului. Leursfilş encheriront sur eux Les petits-fils auront plus de chimeres Que leurs extravagants ăieux. cap. VII). calcul şi finalitate. p. iar Fontenelle rămîne într-o tradiţie care e aceea aune satire filozofice încă foarte apropiate de Erasmus atunci cînd pune nebunia să afirme. îi încurcă liniile aplicate şi îi depăşeşte în psc aprehensiunile şi ignorantele. chiar fără voia lui. Paris. citat în Delvove. e nevoie de delirurile ambiţiei pentru a menţine ordinea corpurilor politice. invizibil1 Există în nebunie o aptitudine esenţială de a mima raţiunea care rn# chează în final ceea ce poate fi neraţional în ea. îneît ele vor forma împreună un text ndisociabil. în La Fable des abeilles. 180 ISTORIA NEBUNIEI spiritului în aceste mici canale" — Fontenelle refuză să recunoas ce poate fi nemijlocit perceptibil şi decisiv întrun criteriu atît A simplu.

Medic şi naturalist. 11-13 („Sur led* melancolique"). se află peste tot. fa tocmai acest caracter negativ o face instantanee. Ancilla rationis [Slujirea raţiunii]. u Pentru că e pozitivă. Dar atunci ea nu se oferă ca nebunie. ci un raport absolut natural de complementaritate. indirect şi negativ în acelaşi timp. °oissier de Sauvages. 7 Boissier de Sauvages. dacă nu putem rezista la o predispoziţie violentă. în cutia sa.să lege nebunia de această tulburare-„micilor vase foarte fine" — puţin contează. dar nebunia resorbit într-o prezenţă difuză. ea îşi manifesta altădată prezenţa. cărei percepţii sensibile. o predispoziţie 4 e la fel de determinantă (Trăite de Ia liberte de l'âme — atribuit lui Fontenelle în tm Depping — III. Nosologie mâthodique. Caracter nemijlocit concret. P 2s a're' Dictionnairephilosophique. cit. Demersul este indirect."! dimpotrivă. ci pentru a o sluji în mod obscui prin mijloace de nemărturisit. atît era de strînsă trama acestei dialectici."8 Există o anumită evidenţă a nebunului. nu penta un dialog sau un conflict cu raţiunea.. în sensul că nu există percepţie a nebuniei decît în raport cu ordinea raţiunii şi cu acea conştiinţă pe Care ° avem în faţa unui om care raţionează şi care ne asigură de coe-renţa. loc. Totuşi. nebunul. Dacă putem rezista la o predispoziţie model* a creierului. „Dialogues des morts modernes". desfăşurată la suprafaţă. nu lasă liberă nici o înţelepciune. nu este purtătorul unui semn. ce este nebunul. Boissier de Sauvages încearcă să expliciteze această percepţie atît de sigură Şi totuşi atît de confuză: „Atunci cînd un om acţionează în conformitate cu luminile raţiunii sănătoase. printr-un fel de raţionament instantaneu. VII. îndepărtat. se oferă paradoxal într-o nemijlocire liniştită. cînd e vorba de un nebun. în general. mute vreme după aceea. care apare dintr-o dată. fâră recul posibil pentru îndoială. pentru a cunoaşte halucinaţia sau delirul de care este atins. şi în măsura în care sînt astfel ci numai pentru că delirul lor este de un fel particular care adaugă esenţei imperceptibile a oricărei nebunii semne care-i sînt proprii „Freneticii sînt numai nebuni de un alt gen. 1709. o privire piezişă. esenţa generală a nebuniei este lipsită de o formă care să-i poată fi atribuită. nici o prezenţă pozitivă. Iar Voltaire se miră că nu ştim cum poate un suflet să raţioneze fals. în a lumii sensibile şi în regnul secret al unei universale raţiuni. Acum lucrurile sînt la fel de reversibile. cu atît nebunul e mai bine recunoscut. în afara oricărei qdenţe. loc. Să ne oprim cîteva clipe asupra acestui prim punct. fâră ezitare. care pare corelativă tocmai cu nedeterminarea nebuniei. ed. voi. o determinare imediată a trăsăturilor sale. dar scapNEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 181 5 6 Histoire de VAcademie des sciences. trebuie să putem rezista şi la o predispoziţie mai puternică: „Ar 0* să putem avea mult spirit în ciuda unei predispoziţii mediocre spre stupiditate. ştim. nici cum se poate schimba ceva în esenţa sa atunci cînd. adică e în întregime negativă. maniacii sau violenţii se pot recunoaşte imediat: dar nu pentru că sînt nebuni. profil confuz. evident şi precis al nebunului. 1733. Nebunul este prea direct sensibil pentru a putea recunoaşte în el discursurile . cu atît nebunul. . Gouvion. cu o ştiinţă aproape incontestabilă. I. 278. atît de prezumţioasă cu care secolul al X VlII-leaştie să recunoască nebunul. decî în acest început de secol al XVIII-lea. „Folie". voi. să facem false silo-§jsme. ameninţînd raţiunea cu o contradicţie imediată. se prezintă sub trăsăturile irecuzabile ale nebunului: „Persoanele a căror raţiune este sănătoasă îl pot recunoaşte atît de uşor. fără vreun semn manifest."6 Dar dincolo de aceste diferenţieri. de logica. Eae'» acelaşi timp plenitudine şi totală absenţă: locuieşte în toate regiunft lumii. „este dus totuşi. art. chiar în momentul în care mărturiseşte că nu mai poate defini nebunia — iată fără îndoială o structură importantă. p. 1935. Cu cît nebunia e mai puţin precizată. 34. p. 611-612). Chiar în măsura în care nu ştim unde începe nebunia. pp. ci tocmai pentru că e de ordinul rupturii. nebunii furioşi. dar niciodată în ceea °e o face să fie ceea ce este. că nebunia „nu cade direct sub simţuri"7. în (Euvres. acest decalaj esenţial între preta şj manifestarea sa nu înseamnă că ea se retrage. Benda. p. voi. Paris. I. 33. la raţionamentele sale. îneît pînă şi păstorii disting între oile lor pe acelea care sînt atinse de astfel de maladii. cit. Ea B oissier de Sauvages. „nu e nevoie. el se amestecă printre ceilalţi şi e prezent în fiecare. ed. 182 ISTORIA NEBUNIEI răsare dintr-o dată ca discordanţă. &\ mai puţin determinaţi decît ceilalţi. Lyon." La fel. pe trartb continuă a raţiunii — aproape uitată. Dialogul IV. să nu aibă vreun tubuleţ din centrul oval înfundat. VII. de continuitatea discursului. 9 10 p . în ciuda similitudinilor aparente în folosirea scepticismului."5 E adevărat cj demenţii. Deşi nu are nici un semn sigur. Cu cît nebunia sc manifestă mai puţin în ceea ce are pozitiv. e suficient să fim atenţi la gesturile sale. la mişcările sale. de ceea ce a putut fi în vremea Renaşterii. Totţ* vorbind despre libertate.. Fontenelle arată că nebunii nu sînt nici mai determinaţi. Boissier de Sauvages va mai recunoaşte încă. trad. Certitudinea atît de grăbită. aproape imperceptibil al nebuniei. Cum are loc această recunoaştere atît de sigură a nebunului? Printr-o percepţie marginală. p. o asemenea perturbare poate fi întîlnită la oricine: „Nu există nici un cap atît de sănătos încj. VII. într-un domeniu inaccesibil în care adevărul ei ar rămîne scuns. la Petites-Maisons"9. pentru a descoperi legătura pe care o au aceste acţiuni între ele şi scopul spre care tind. 1 voi. ne dăm seama cu uşurinţă de greşeala şi de halucinaţia sa după discordanţa care există între acţiunile lui şi comportamentul celorlalţi °ameni"10. niciodată modul în care era prezentă nebunia n-a fost mai diferit. Prin nenumărate semne. 33. Şi nu e aici nici un paradox. nici o ordine. acest „reflux" al nebuniei. această conştiinţă ră-^ne adormită pînă la izbucnirea nebuniei. iar sensullu-crurilor era indefinit reversibil. fiindcă e prea familiară -~Se iveşte brusc ca irecuzabilă diferenţă. pp.

pe fond de raţionalitate. negativitate pură. ** este încercată în imediat. este o esenţă îndepărtată. Nebunul nu e manifest în fiinţa sa. Această evidenţă. conduită. ceea ce se denunţă ca noj. conştiinţa nebuniei a fost împărţită în funcţie . în inima raţiunii. ci constituie legături comexe Şi ciudate. Orice formă de in-terioritate este acum înlăturată: nebunul este evident. ea implică un raport exterior. la fel. a nebuniei la limitele cele mai exterioare. ci de la o regulă generală. prin jocul comparaţiilor obiective. iar raportul care îl defineşte îl oferă în întregime. nu apare. Dacă lăsăm deoparte marea problemă a nebuniei greceşti. Pe de o parte. nebunia există în raport cu raţiunea. a unei raţiuni luate ca normă şi a unei raţiuni definite ca subiect de cunoaştere. „Folie". ea este o absenţă totală a raţiunjj percepută imediat ca atare. ea e în mod nedefinil retrasă. nici măcar convocat sub forma unei evidenţe: „Vom numi nebunie acea maladie a organelor creierului care împiedică în mod necesar un om să gîndească şi să acţioneze asemenea celorlalţi. Această nouă formă de conştiinţă inaugurează un nou raport al ei cu raţiunea: nu mai e dialectică neîntreruptă. care nu mai e vidul cartezian al lui „eu nu sînt ca el". a unei asemănări prea interioare. 285. privirii subiectului care raţionează. această conştiinţă a alterităţii ascunde. ^ privirea raţiunii: nebunia este individualitate singulară ale cărej caractere proprii.generale ale nebuniei. în care el se desemnează fără nici un risc de eroare. dar care se vede ocupată de plenitudinea unui dublu sistem de alteritate: distanţă locuită de-acum în întregime de repere. cele mai inaccesibile ale unei raţiuni discursive. pe fond de raţionabi 1. ca în secolul ai A VI-lea. o dublă percepere a nebuniei: una morală. ea$e etalează pentru o raţiune care nu e termen de referinţă.. De partea cealaltă: nebunia Itaire."11 Mebunul este celălalt în raport cu ceilalţi: celălalt — în sensul excepţiei — printre ceilalţi — în sensul universului. -ub o aparentă identitate. care este la rîndul său mai mult sau mai puţin universal. în particularitatea sa. de la recunoaştere la cunoaştere. în generalitatea lor anonimă. nebunia este prinsă atunci în structurile raţionalului Ceea ce caracterizează nebunia. în măsura în care aceasta se înfăţişează Parte p ţ lr » unei conştiinţe ideale care o percepe ca diferenţă faţă de ceitim' ^e^un'a are un dublu mod de a fi în faţa raţiunii: este în acelaşi P de partea cealaltă şi sub privirea ei. poate. decît într-o existenţi punctuală — un fel de nebunie individuală şi totodată anonimă. în experienţa nebuniei. cel puţin din epoca latină încoace. gesturi se disting unul cîte unu] de ceea ce putem găsi la non-nebun. Căci ceea ce este absenţă din perspectiva nebuniei ar putea na» altceva: punctul în care se pregăteşte o altă experienţă. 184 ISTORIA NEBUNIEI este diferenţă imediată. Cît despre nebunie. fiind astfel şi mai dezarmat de puterile sale periculoase: el. fiinţă. pentru că el reprezintă diferenţa Celuilalt '" exterioritatea celorlalţi. nici rigoare a parta-lj'ui cum a fost la începutul erei clasice. într-un raport stabilit între ei şi sine: ubiectul care percepea diferenţa o măsura pornind de la el însuşi: ' Eu însumi n-aş părea mai puţin nebun dacă aş lua vreo pildă de la l\" în secolul al XVIII-lea. ţinut la distanţă şi menţinut în afara putinţei de a nelinişti. a unei nebunii care nu ar fi cuprinsă într-o dezbatere reala cu raţiunea şi care. pe toată întinderea ce merge de la percepţiei discurs. începînd de la Fontenelle. în faţa acestor smintiţi care îşi imagineaZj că „sînt ulcioare sau că au corpul de sticlă". dar dacă e indubitabil. dar care dispare imediat ce a fost zărită. lăsată în grija nosografilor sprea o analiza pentru ea însăşi. ca diferenţă resimţită. este acum împins la cealaltă extremitate a lumii. limbaj. a unei nebunii care nu ar fi legată de raţiune printr-o finalitate profundă. nici opoziţie simplă şi permanentă. nu se mai formulează pornind de la o certitudine. nebunul e mai mult sau mai puţin diferit de grupul celorlalţi. pînă la esenţial. deci măsurabilă şi variabilă. e penă că este celălalt. Nebunul devine relativ. Descartes ştia de înda° că nu e ca ei: „Dar aceştia sînt smintiţi. pe fondul structurilor raţionabilului. în gîndirea Renaşterii. cealaltă obiectivă şi medicală. este per. se ordonează amîndouă în funcţie de o anumită absenţă a nebuniei. O anumită absenţă^ nebuniei domneşte asupra acestei întregi experienţe a nebuniei-B creat aici un vid care merge. a nebunului pe fondul unei raţiuni concrete. pornind de la o afl^' mită siguranţă de sine. Pnntr-o dublă securitate. e adevărat că. care. această îndepărtare. Or. ar fi generalitate concretă. în epoca în care ne plasăm. în lucrarea tăcută a pozitivului. p. ( Cel puţin în raport cu „ceilalţi" care. enirea s-c reprezinte şi să-i dea valoare de exigenţă. pe de altă e> ea e> istăpentru raţiune. art. manenţa unui dublu raport cu raţiunea. între nebun şi subiectul care afirmă „acela e un nebun" s-a săpat o întreagă distanţă. această implicare. într-o evidenţă irecuzabilă.. specie vie şi multiplicată în manifestările sale." Inevitabila recunoaşte1* NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR 183 nebuniei lor se făcea spontan. dar profilul său se detaşează din spaţiul exterior. Se va obiecta cu uşurinţă că în orice epocă a existat. ci principiu de judecată. această alteritate. mergînd de la alţii la acest Altul singular care este nebunul. o cu totul altă structură. Dictionnaire philosophique. în schimb. într-o confruntare în care subiectul nu este compromis. S|mboliza prezenţa apropiată şi periculoasă. atît de directă.

pe jumătate ascunsă. poate orjcînd tulbura spiritul filozofului. cît despre negativ. tllcydopedie. „Folie". el constă în faptul că nebunia nu e decît cel mult zadarnicul simulacru al raţiunii. Acestor două forme de experienţă le corespund înW mai două forme de nebunie: insania. cartea III. IV. eveniment al corpului şi al sufletului pe care raţiunea e capabilă să-1 reconstituie prin cunoaştere. Ibid. dar absenţă care ia forma pozitivităţii într-o cvasiconformitate.' lh'dem. numai acesta putînd distinge exerciţiul raţiunii de raţiunea însăşi. de Ai de Oreste"15. Nebunul nu poate deci să fie nebun pentru el însuşi. dar aparenţă a raţiunii înseşi) Astfel îneît vechea opoziţie simplă dintre puterile raţiunii şi cele ale smintelii este înlocuită acum de o opoziţie mai complexă şi mai in. seacă şi aparent apropiată încă de vechea tradi-. 11. vidul să se umpfe de un întreg ansamblu care e aparenţă. pentru că eşti sclavul unei pasiuni violente. Tusculane. nu la fel stau ierurile cu sufletul. ceea ce se cheamă a fi nebun. cartea III. găsim aici. pentru că eşti hpsitde idei. chiar în acest recul.. în formă pozitivă.e Wozofică şi morală.. insania nu-1 poate atinge niciodată pe înţelept. şi trebuie să ne folosim toate resursele şi toate forţele noast pentru a fi în stare să ne îngrijim singuri"14. cartea III. în vreme ce Partea P°ate. nebunul. dar corpul se poate îmbolnăvi fără să fie vorba de vreo greşeală din Priie: n°astră. nebunia înseamnă absenţă a raţiunii.. rea ga mişcare ce înnoieşte reflecţia asupra nebuniei: suprapunerea '} c°'ncidenţa forţată între o definiţie prin negativitatea îndepărtării e bunia este totdeauna o distanţă luată faţă de raţiune./wro/-. V. să disipeze aceste maladii ale st fletului: „nu se poate. ale cărui boli şi pasiuni sînt toate ii! ' e *= nesocotirea raţiunii" (ibid. Nebunul se în-depărtează de raţiune. şifuror.16 Există deci în tradiţia latină o nebunie în forma raţionabilului şi o nebunie în forma raţionalului. dc eeas'Ot '" Tuscu^ane psim ° încercare de a depăşi opoziţia furor-insania într-o cOrpuj' atribuire morală: „Un suflet robust nu poate fi atacat de boală. acest gol de caracter devine spaţiul în care vor ajunge caracterele care contrează puţin cîte puţin un adevăr pozitiv. Pozitivul nu e altceva decît raţiunea însăşi. şti şi judeca acest lucru. va deveni obiect de analiză raţională. percepţie evidentă. sufletul poate recunoaşte. Şi fără îndoială aceasta e mişcarea pe care o putem identifica sub o enigmatică definiţie din Enciclopedie: „A te îndepărta de raţiune fără să ştii.. a non-recunoaşterii. dimpotrivă. ar a te îndepărta de ea cu încredere şi cu ferma convingere că o l|nnezi. raporturile cu raţiunea (î^ credere şi persuasiune. ştiind să discearnă nebunul de cel care raţionează. III. Să reînnodăm acum firele anterioare. pe fondul paradoxal al unei absenţe a nebuniei? Nimic altceva decît foarte apropiata prezenţă a raţiunii care umple tot ce poate fi pozitiv în . credinţe. străin prin excelenţă. o ştiinţă în să recunoască în nebunie efectul pasiunilor violente. opoziţia săse sustragă ei înseşi sub forma unei fidelităţi iluzorii. Ce era evidenţa nebunulu constatată adineauri. I. 15 Ibid. care. art. pentru că se opune raţionalului. fără să reuşească totuşi să înşele. •are dreptul roman o cunoaşte începînd cu legea celor XII Table. ca pentru cele ale corpului. al mişc neregulate ale bilei negre.celălalt" cu putere dublă. 8. dar punînd în joc imagini. plenitudine oferită cunoaşterii. 186 ISTORIA NEBUNIEI şi măsurat) şi o definiţie prin plenitudinea caracterelor şi a trăsăturilor care restabilesc. este raţiunea afectată de un indiciu de neşters: Neraţiunea. raţionamente pe care le regăsim ca atare la omul raţional. ceea ce s-a întîmplat în secolul al XVIII-lea este o alunecare a perspectivelor graţie căreia structurile raţionabilului şi cele ale raţionalului s-au inserat unele în celelalte."1* Ciudată definiţie. sesizabilă. înseamnă a fi imbecil. Şi totuşi. maladie mai grav| NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 185 12 13 Cicero. cartea IV. Cicero evocă paradoxul maladiilor sufletului şi al vindecării lor: cînd corpul e bolnav. asimilează nebuniei orice formă de non-înţelepciune-omnes insipientes insaniunP [toţi neînţelepţii sînt nebuni] — şi poate prin învăţare sau persuasiune. 1. ."" Contradicţie din care nu s-ar putea ieşi dacă n-ar exista asupra maladiilor sufletului două puncte de vedere riguros diferite: o întelep ciune filozofică mai întîi. în felul în care secolul al XVIII-lea percepe nebunul se amestecă deci în mod inextricabil ceea ce e pozitiv şi ceea ce e negativ.de această dualitate. 5. să ne adresămi afară. chiar dacă i se atribuie un chip aberant. pentru a forma în final un ţesut atît de strîns încît muhă vreme nu se vor mai putea distinge. apoi. cartealll. 31). într-o asemănare care creează confuzie. dar cînd e bolnav sufletul. Ele s-au ordonat progresiv în unitatea uneia şi aceleiaşi nebunii care e percepută în ansamblu în opoziţia ei faţă de raţionabil şi în ceea ce ea însăşi oferă raţionalului. de Alcmeon. un vid stabilit .17 Or. al cărei „înţeles e foarte laî mai ales „cînd i se adaugă prostia". Diferenţă pură.. pe care nici chiar moralismul ciceronian n-a ajuns să le confunde. iată. ci doar în ochii unui al treilea. XIV. a te îndepărta de raţiune cu bună ţunţă. sistem de credinţe care face ca diferenţa dintjţ nebunie şi raţiune să fie în acelaşi timp o asemănare. e ceea ce e mai apropiat de raţiune. înseamnă a fi slab. Nebunia este raţiunea plus o extremă subţirime negativă. "Ibid. şi al acestei întregi „succesiuni de I la care ne gîndim cînd vorbim de Athamas. corpul nu ne va putea spune nimic despre el: „Sufletul e chemat să se pronunţe asupra stării sale cînd tocmai facultatea de a judeca e bolnavă. şi va fi una în măsura în care va fi cealaltă. şi mai ireductibil. începînd din prima jumătate a secolului al XVIII-lea — şi tocmai asta îi conferă ponderea decisivă în istoria neraţiunii — negativitatea morală a nebunului începe să fie una cu pozitivitatea a ceea ce putem cunoaşte din el: distanţa critică şi patetică a refuzului. mi se pare.

ci al dez-niI> şi încă al dezordinii infinite. 159. pentru că ea e acee^ îl animă în secret. în existenţa sa concretă. este înscris îndl această structură perceptivă pe care o analizăm acum: recunoaj NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 187 raţionalităţii conţinutului."24 Dar această cercetare a pozitivităţii avea să elibereze maladiaşW latura sa invizibilă şi secretă. Basel. atunci cînd gîndirea clasică vrea să investigheze nebunia în ceea ce este ea. mereu reînnoit al negărilor. a lui „acela e nebun" nu se sprijină pe nici o cunoaştere teoretică a ceea ce este nebunia. Tocmai acesta este primul şi cel mai aparent dintre paradoxurile «raţiunii: o imediată opoziţie faţă de raţiunea care n-ar putea avea drept conţinut decît raţiunea însăşi. discur final ca raţiune a nebuniei. Acest statut de obiect J va întemeia mai tîrziu ştiinţa pozitivă a nebuniei. Iar ceea ce percepe în nebun nu este nebunia. e din exterior. dar de a se detaşa de o metafizică a răului. Praxeos medicae tres torni. p. raţiunea recunoaşte imediat negativitatea nebunul în neraţionabil. 188 ISTORIA NEBUNIEI mereu deschis. Secolul al XVIII-lea percepe nebunul.nebun. vorbea încă de substanţe patogene: obscure realităţi străine şi conff naturii care constituie vehiculul răului şi suportul evenimentului f tologic."22 Pentru a da un conţinui particular maladiei. aceaîncă mult loc maladiilor negative: lipsă de fertilitate. fr. boala tinde să nu se mai definească decît într-o manieră negativă (prin finitudine. Ea se recunoaşte ca natură. care nu sînt numerog. trebuie deci să ne adresăm fenomenelor reale. dar deduce nebunia. în tabloul maladiilor. „Dacă această instituire a genurilor ar avea loc. Tot răul ascuns încă în ea va fi de-acuit înainte exorcizat. noţiunea generală de maladie se vede prinsă într-o dublă tentaţie: de a nu mai fi considerată. de mişcare vitală. maladiile ar încet în mod paradoxal să se deosebească. căci dacă esenţialul maladjej constă în suprimare. Nosologie methodique. trebuie deci să ne adresau efectelor pozitive ale suprimării: „Chiar şi atunci cînd ideea de maladie este negativă.. „substan! patogenă" este atît de ascunsă. genurile înseşi. plasează în spaţiul 'ater. în acest sens. observabile. ca obiect. Evidenţa.. dacă aw fluenţă asupra lui. 1 ^ăcar natura ei propriu-zisă: „Este adevărat că suprimarea anuL °r eliminări provoacă adesea maladii. a cărui incontestabilă nebunie eun indiciu care afectează raţiunea. Intrucît. măsurînd distanţa insurmontabilă raţiune la raţiunea nebunului. ci inextricabila prezenţă a raţiunii şi a non-raţiunii. decît sub formă de ne-pţie (şi aceasta e într-adevăr tendinţa de a suprima noţiuni ca acelea de „substanţe patogene"). plin (şi aceasta e tendinţa de a exclude din gîndirea medicală n°ţiuni ca acelea de „maladie prin lipsă" sau „prin privare"). dar se recunoaşte pe ea însăşi în conţinutul raţir* al oricărei nebunii. suprimarea care nu are nimic pozitiv nu-i pOat( da maladiei chipul ei singular. pozitive prin care se manifestă: „Definiţia unei maladii înseamnă enumerarea simptomelor care servesc la cunoaşterea genului şi speciei sale şi la distingerea ei de toate celelalte. defect). nici esenţa unei maladii. iar adevărul ei se va putea desfăşura la suprafaţa în ordinea semnelor pozitive. e mai bine s-o defink prin simptomele ei pozitive. Răspunsul la o întrebare de tipul: „Ce este deci nebunia?" se deduce dintr-o analitică a maladiei. dar nu introduce în ea în final nu un element străin şi pozitiv. atît de inaccesibilă simţurilor şi chs probelor. îneît păstrează . un cîmp de raţionalitate."21 Mai mult: multiplicîndu-se.19 Dar Sauvages va observa . în anumite cazuri. ci pornind de la maladie în general. stăpînit de ea. dar îl menţine totdeauna în afara ei. în De Morbis convulsivis. trad. de procreare. I. Şi imbricarea structurilor raţionalului cu structurile raţionau lului? în aceeaşi mişcare ce caracterizează perceperea nebuniei"1 epoca clasică. aceastanii poate fi maladia însăşi. Dar invers. dar asta nu înseamnă că e 20 ni cid d b considera drept boală această suprimare. şi în special în cazul epilepsiei. ci de la domeniul logic şi natural al maladiei. ca lucrurile reale. acum sterilă dacă vrem să înţelegem maladia în ceea ce are ea real. fără ca nebunul sa fie nevoit să vorbească despre el însuşi. Maladia ar fi indiferenţa săracă a negaţiei exercitîndu-se asupra bogăţiei naturii: „Lipsa şi privarea nu sînt nimic pozitiv. ci doar cauza ei. Willis. ea mizează în acelaşi mod pe toate funcţiile la care se aplică printr-un fel de act logic care este în între. Plater."23 Chiar şi acolo unde trebuie să recunoaştem că există suprimare. nebunul poate fi înv în întregime de către raţiune. imposibil de contestat. Iar nebunia o reconstruieşte nu pornind de la multipla experienţă a nebunilor. | apoi că o lipsă nu poate fi nici adevărul. dai nu imprimă în spirit nici o idee de maladie. conţinut. ci la fel de nenumărate ca posibilităţile logjCt. limitare. nici ea. creşte la infinit. în însăşi mişcarea prin care se denunţă a ce este neraţionabil în manifestarea sa. căci ea se t . de suare . La începutul secolului al XVII-lea. nu o va face pornind de la nebuni. ca în maladiile somnului. gime vid. pentru gîndirea clasică.. Pozitiv. 1609."20 Şi asta din două : il ă ■Xt> Pute: 1Ve: primul este că privarea nu este principiu al ordinii. auvages.

ordinea botaniştilor devine organizatorul lumii patologice în întregul ei. voi. şi A. 1777.. cîi şi botanice — aparţine înţelepciunii prevederii divine. Trebuie să „reducem". care e cu atît mai bine perceput ca nebun. Cîndva. 129. 190 ISTORIA NEBUNIEI maladiile la specii precise cu aceeaşi grijă şi aceeaşi exactitate cu care au procedat botaniştii în Tratatul despre plante"29. pp.iea este animată de o metaforă constantă care are amploarea inaţia unui mit: transferul dezordinilor maladiei în ordinea . deşi comportă elemente greu descifrat"'' iar partea principală a adevărului ei rămîne ascunsă.p. O cultivă."25 Dar la sfîrşitul secolului al XVII-lea substanţele patogf încep să dispară. Jault. maladia e semn de dezordine. Sewel şi I. p. • at la nivelul fenomenelor celor mai aparente şi pornind de la care S1 buie definită. cînd ea nu se oferă în lumea concretă decît sub profilul cel ma ' acut. 0 întreagă lume patologică se organizează după norme noi. există totdeauna în ea un adevăr sing^' NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 189 2l Ibid. îi repartizează el însuşi varietăţile.. I. N-ar putea să-şi propună un model mai bun decît „pictorii care. De Morbis convulsivis. 159. Lyon. de finitudine. Iar gîndirea medicală trebuie să-şi propună să se sustragă acestor categorii patetice ale pedepsei. aşa cum tocmai am analizat-o: percepţie în întregime negativă. n-ar fi descoperiţi niciodată-"26 Cunoaşterea maladiei trebuie deci să facă înainte de toate ventarul a tot ceea ce e mai manifest în percepţie şi mai evident în adevăr. Dar nimic în ea nu pare a trebui să facă loc acestei percepţii a nebunului. ed. a maladiilor este că cea mai mare parte a autorilor nu le-au privit pte acum decît ca efecte ascunse şi confuze ale unei naturi prost întocmite şi decăzute din starea ei şi au crezut că şi-ar pierde timpul dacă s-ar amuza să Ie descrie. I. trebuie să-i preferăm „calea istorică". „Căii filozofice". trad. pp. Cu Boissier de Sauvages31. Dar iată că acum îi organizează formele. „nu uită să fie foarte curioasă şi distinge dogmaticul de empiric". Maladia. 25 Willis.p. 121-122.. de cînd există medici. prezenţa instantanee. Cf. să restituie maladia în exactitatea unui portret. „Sînt convins că motivul pentru care n-avem încă nici o istorie exact. cit. loc. ?auvaSes> loc. ea nu e altceva decît „cunoaşterea faptelor". Dacă e „istorică". ea caută să vadă. cel mai greu de sesizat. în care maladia îşi descoperă adevărul etern.. fi-or. să vadă de aproape şi în detaliu. substan! patogenă este foarte obscură şi nu persistă nici o urmă din ceeC noi bănuim aici. cînd fac un portret. metoda simptomatică ce „împrumută caracterele maladiei fenomenelor invariabile şi simptomelor evidente care le însoţesc"27. degeaba ar fi căutaţi dezertorii. nu e pentru că încearcă să stabilească. 160. fiecare cu caracterele sale particulare. pp. ^ mai e ceva. pentru a ajunge la acelea realmente patologice. cit. au grijă să surprindă pînă şi semnele şi lucrurile naturale cele mai mici care se întîlnesc pe chipul persoanei pe care o pictează"28. Desaguliers. adică din perspectiva adevărului lor. 160. 22Ibid. Astfel se defineşte. el chiar o destina oamenilor ca pedeapsă. genurile şi speciile. în cazul lui Dumnezeu carele-a creat. voi. că este suflul spiritului far celor.p. cronologia şi durata maladiilor. T. de păcat. 23 Ibid. mai sigură şi mai necesară. Cum va putea nebunia să-şi găsească loc în această lume a maladiilor al căror adevăr se enunţă de la sine în fenomenele observ abile. 451. I. Pitcairn. Dacă e adevărat că. Opera. ca demers primar al medicinei. devenirea. î-jo. 24lbid. nu s-a pomenit niciodată să moară acest grădinar care îngrijeşte răul. la urma urmelor. iar maladiile se repartizează după o ordine şi într-un spaţiu care sînt acelea alera ţiunii înseşi. spunea deja Sydenham. Medecinepratique.390. Proiectul unei grădini a speciilor— atît patologice. Cu toate acestea. tema dobîndeşte întreaga sa semnificaţie. maladiile sînt o vegetaţie raţionabilă. The Whole Works (done tfle latin original de G.. pornind de la cauzele lor cele mai vechi. cu cît lasă ai Puţin să apară adevărul etalat al nebuniei. 91 -92. ci într-un sens mai etimologic. constante şi distincte"30. după exemplul scriitorilor istoriei naturale. 9-10). pe bună dreptate. „toate obst j' Sauvages.încă marca transcendenţei şi ar putea' confundată cu artificiile demonului: „în această afecţiune. care lăsa întotdeauna neformulat adevărul manifest şi discursiv al nebuniei. nu trebuie-fie caracterizată prin asta. 1681. într-o ordine sistematică prezentînd clasele. maladia era permisă de Dumnezeu.. care este „cunoaşterea cauzelor şi principiilor" si care. „foarte simplă şi uşor de însuşit". acelaşi cu cel care protejează speciile şi. Va fi de-acum un Dumnezeu al maladiilor.. în cazul omului. Marea preocupare a clasificatorilor din secolul ll. p. Dissertationsur lapetite verole. Fiinţa supremă nu s-a supus unor legi mai puţin sigure producînd maladiile sau făcînd sas maturizeze umorile patogene decît creînd plantele sau maladiile/ . punctuală. S ■ ?' Sydenham. a Ha. Unu i nebun.. Iar Gaubk recomanda să punem „numărul imens al maladiilor umane. „Dacă un general sau un căpitan n-ar specifica în ' mnalmentele pe care le dau despre soldaţii lor decît mărcile ascunse *e care le au pe corp sau alte semne obscure şi necunoscute care scapă ederii. £ P.

după cum o plantă constituie o spe--je. SJ vedea învestită în întregime de înţelepciunea divină. ca maladia să poată. Melancholici. va fi la fel de îndreptăţit să creadă că această maladie este o specie. Spaţiul clasificării se deschide fără probleme spre analiza nebuniei. timpul. NEBUNUL IN GRADINA SPECIILOR 191 cela care va observa cu atenţie ordinea. previziunile unei raţiuni atotputernic Maladia va fi operă a raţiunii şi raţiune pusă la lucru. ea va desfăşor la suprafaţa fenomenelor. de fantasme. Insani. căldură. acela de a vedea că nebunia s-a integrat. ceea această experienţă ne indică ea însăşi. cîndva. pătrunsă încă de ireal. se ordonează în secret după fazele şi după mişcările sale. citat în Sauvages. care a fost în secolul al XVIII-lea deosebit de acuti^ fiind profund negativă. ora cînd încep frigurile. ca şi planta. şi nu prin determinări externe.. trebuie să se insereze acum. Universalul va trăi în particular: „De exernş 29 30 31 Sydenham. în toată lentoarea ei. 124-125. ca maladie. acest refuz al unei gîndiri negative — toate acestea oare nu jjn de un alt filon şi de un alt nivel decît ceea ce ştim despre expe-penţa clasică a nebuniei? Nu sînt aici două sisteme juxtapuse. Cf. Or.35 Să ne mulţumim. Ea se va supu" ordinii. în cea mai neînsemnată dintre manifestările sale. 192 ISTORIA NEBUNIEI trebuie să acceptăm ca atare — cu alte cuvinte cu tot ce spune şi t0. p. în sfîrşit. în această istorie care nu duce deloc lipsă de aşa ceva. 32 Sydenham.36 Clasificare de o indiscutabilă coerenţă. Nici unul dintre clasificatori nu pare să fi fost reţinut de problemele pe care i le-ar fi putut pune. această ruptură cu înrudirile râului. ' ) Patologiei ar fi un postulat. Jault. Este încă un paradox. Linne ct Sauvages (Lychnos. Medecinepratique. nu trebuie ignorată. în aceste norme noi ale teoriei medicale. proasta alimentaţie şi."33 Maladia. nu e mai bine să lăsăm la suprafaţă efortul clasificare şi să urmărim. care au fost privaţi de simţuri şi de raţiune din cauza abuzului de băuturi şi a relei întrebuinţări a alimentelor. apoi. citat de Berg (toc. şi o cunoaştere discursivă a nebuniei care s-ar înscrie cu uşurinţă în planul pozitiv şi ordonat al tuturor maladiilOr posibile. loc. 1956). dacă nu să se cunoască în mod exhaustiv. c8> Nouvelles Classes des maladies datează din 1731 sau 1733. de imaginar. pentru început. dimpotrivă. această a doua naturalizare prezintă exigenţe noi. loc. citat de Sauvages. tivă a nebunului. Putem urmări calea spre acest ideal de la Plater pînă la Linne sa Weickhard. trad. fără dificultate aparentă. înrudit cu răul si cu toată lumea etică a rationabilului ? ar a neglija locul pe care nebunia 1-a ocupat cu adevărat în donu n . oricît de contradictorie Wrea. ce ascunde ea — această curioasă opoziţie între o conştiinţă percep. Pentru ca o clasificare să fie valabilă. Nu mai este vorba de o cvasinatură. Gaubius. Iristitutiones pathologitx medicinale*. Acesta este spaţiul nou în care nebunia. este. în sfîrşit. iar ordinea va fi în secret prezentă ca principiu organiz^ al fiecărui simptom. Dar tocmai clasificările de acest gen sînt refuzate de gîndirea clasică. trebuie mai întîi ca forma fiecărei maladii să fie determinată înainte de toate prin totalitatea formei celorlalte. dacă nu cumva au contractat-o. Vesani. ci de o natură care e plenitudinea întreagă şi imuabilă a raţiunii. pe viu. dar Care ţin de două universuri diferite? Clasificarea nebunilor nu e oare Un artificiu de simetrie sau o surprinzătoare anticipare a concepţiilor ^colului al XlX-lea? Şi dacă vrem să analizăm ce este experienţa asică în profunzimea sa. în iregularităţile ei aparente.Va fi suficient de-acum ca imaginea să fie urmărită pînă la cap& maladia."34 în raport cu prima „naturalizare" despre care aduce mărturie medicina secolului al XVI-lea. a căror maladie se datorează lunii şi a căror conduită. I. trebuie. trebuie ca maladia însăşi să se determine în diversele sale ipostaze. chiar înainte de naştere. în care ordinea cauzelor se articulează logic în totalitatea sa: mai întîi lumea exterioară. însăşi raţionalitatea naturii: Simptomele sînt faţă de maladii ceea ce sînt frunzele şi suporturile '{fukra) faţă de plante. Paracelsus făcuse distincţie. într-un cuvînt toate ■imptomele care-i sînt proprii. Ea are cu siguranţă o semnificaţie. iar nebunia la rîndul ei îşi găseşte imediat locul în el. 121. tulburările interne. cil. în ceea ce are negativ. fenomenele de frison. în pîntecele mamei. . acest spaţiu fără profunzime. constatînd treptat cum se afirmă un limbaj în care nebuni se presupune că nu-şi formulează diviziunile decît pornind de l natură care e în acelaşi timp natura sa şi natura totală a oricărei dii posibile. apoi ereditatea şi naşterea. Prefaţă. cel puţin să se recunoască într-un mod cert pornind de la propriii manifestări. pp.).i căror boală este ereditară. O natură care e totalitatea raţiunii prezente în fiecare dintre elementele sale. cit. între Lunatici. Inserarea 4r /"e'!n nosologiile secolului al XVIII-lea. care înclină spre nebunie printr-un viciu al naturii lor interne. Şi Lettre ă Boissier de Sauvages. această definire a nebuniei doar prin plenitudinea fenomenelor sale. cu confruntarea cîtorva exemple de clasificare a nebuniilor. deci o eroare de metodă. pentru i chestiune Berg. o natură plăsmuită din iluzie şi din amăgire.

Linne (7765. 1923. care tulbură judecata. Genera morborum) Clasa V: Maladii mintale. Specii: „vertij orbul găinilor. animi commotio. V: Gîfîiey. somnambulism. epilepsie şi apoplexie. melancolie. congestie. spasm. fie de o exagerare. pentru memorie: oblivio. cacositie. 4 ) Mentis defatigatio: — vigilice. fie de o perversiune. absenţa febrei). cu febră: phrenitis. — cauze interne: fără febră: mania. 2 — Vivacitatea imaginaţiei. cataphora. stare de confuzie. Ordinul III: Deliruri. de ea însăşi şi contradictorie. delir. maladie. cu convulsie (epilepsie). — în sfîrşit. cu rigiditate (catalepsie). vertij. X: Caşexjj' Clasa VIII: „Boli mintale sau maladii care tulbură raţiunea'1 Ordinul I: Halucinaţii. între ele. Specii-apetit exagerat. care tulbură imaginaţia. te-roare. satiriazis. furie uterină. ipohondrie. 5 — Absenţa memoriei (ohlivio).NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR Plater: Praxeos Tractatus (1609) 193 35 Această problemă pare a fi replica alteia. demonomanie. trebuie să distingem simţurile externe şi interne (ima-ginatio. — ale ex-se a" °r: cataruri. VII: Dureri. nostalgie. Sămtliche Werke. care tulbură apetitul. tia -1' ~~ ale imaginaţiei: vertiJ. demenţă. 194 ISTORIA NEBUNIEI Boissier de Sauvages (7763. vîjîieli. stupoare: cu rezoluţie (apoplexie). demonomanie şi manie. Acesta nu e decît unul dintre numeroasele exemple de analogiMtructuraleW domeniul explorat pornind de la practici şi cel care se conturează prin sPe<^T ştiinţifice sau teoretice. antipatie. lculare şi neveninoase. IX: Fluxuri. ed. 3 — Lipsa atenţiei (attentio volubilis). la bolnavi: coma. demenţă. VIII: Nebunii. antipatie. vo1' pp. III — Patetice: poftă fără măsură. 391 şi urm. III: Inflamaţii: IV: Spasme. — particulară: pentru imaginaţie: tarditas ingenii. hidrofobie. fie de o abolire totală. paraphrenitis. există maladii în care aceste simptome estecă: coşmaruri. maladiile particulare se vor defini cînd prin cauzele lor (interne sau externe). partea I. convulsie. — ale simţului comun: veghe. viziuni. bulimie. polidipsie. mînie. satiriazis. 6 — Lipsa judecăţii (defectus judicii). . insomnie. Sudhoff. I — Ideale: delir. anxietate. memoria). tarantism. Ici şi colo. cînd prin contextul patologic (sănătate. melancolie. Der philosophische Arzt) I— Maladiile spiritului (Geisteskrankheiten) 1 — Slăbirea imaginaţiei. Ele se repartizează în tulburări: CQmŢale simţului extern: cefalalgie. — ale mişcării ani-crete. hidrofobie. Jonston (1644. Specii: congestie cerebrală. rigiditate). şi pot fi afectate fie de o simplă diminuare. 1) Mentis imbecillitas: — generală: hebetudo mentis. experienţa nebuniei este în mod deosebit d's0<L. insomnia. Idee universelle de la medecine) Maladiile creierului fac parte dintre maladiile organice. — ale raţiunii: uitare. 36 Paracelsus. nostalgie. 4 — Reflecţie obstinată şi persistentă (attentio acerrimâ meditatio profunda). dar sarcina noastră este de a regăsi numai în Vr zimea experienţei fundamentul şi unitatea disocierii sale. tremurături. frenezie. foame de lup. pe care am întîlnit-o în prima p*^ cînd trebuia să explicăm cum a putut coincide spitalizarea nebunilor cu intern* lor. II—Imaginative: vîjîieli. Pot fi afectate separat sau toate împreună. tarantism. manie. VI: Debilităţi. interne. Ordinul IV: Nebunii anormale. ratio. teroare. paralizie. Weickhard (1790. profondns. II: Febre. mall£' tUr^are. sete excesivă. cînd prin simptome anexe (febră. în interiorul acestui spaţiu logic. 3) Mentis alienatio: — cauze înnăscute: stultitia. Cartea întîi a „leziunilor funcţiilor" este consacrată leziunilor simţurilor. pentru raţiune: imprudentia. somnambulism" Ordinul II: Bizarerii (morositates). catalepsie. lethargus. melancholia. — cauze externe: temulentia. 2) Mentis consternatio: — somn nenatural: la oamenii sănătoşi: sommts immodicus. °boseală. Munchen. ~~ ale simţuri intern: letargie. erotomanie. ipohondrie. nelinişte. Specii: amnezie. Nosologie methodique) Clasai: Vicii.

na lăsat urme prin ea însăşi' Fiecare dintre aceste clasificări este abandonată imediat ce e propusă. face să apară dezordinea printre noţiuni. deşi indică o nouă structură de raţionalitate în curs de formare. mizantropică. în principiu. există o nebunie care are drept obiect „ideile". ea se poate prezenta sub 9 aspec diferite: iluzie. Pînă aici coerenţa est păstrată. la elaborarea unor noi concepte patologice ?' la dobîndirea echilibrului lor prin intermediul atîtor specii şi clase ? *-e anume. E suficient să urmărim firul acestor clasific^ de la ordinea lor generală pînă la detaliul maladiilor clasate: vine mereu un moment în care marea temă pozitivistă — a clasa dupg semne vizibile — se vede deviată sau ocolită.7 — Prostie. şi puP cîte puţin. sau demenţă precoce —. şi aceea care are drept obiect „noţiunile". erotomanie e 2 — Depresiune: tristeţe. inspirîndu-se din Locke. dar iată cele 16 varietăţi ale acestei „nebunii patetice"^ bunie amoroasă. dimpotrivă. încetineala spiritului (defectus. nebunie apetitivă şi nebunie patetică.37 Alunecarea perspectivelor este & dentă: s-a plecat de la o investigare a puterilor spiritului şi a exp rienţelor originare prin care acesta era în mod virtual adevăr. maniace şi senzitive (adică halucinatoni). entuziastă. mînie. Totul se petrece ca şi cum această activitate clasificatoare ar fi funcţionat în gol. avară. ca şi cum nul nebuniei cu ceea ce putea ea arăta despre sine nu era nici L 196 ISTORIA NEBUNIEI esenţial. Sau mai degrabă este ea însăşi o problemă. geloasă. Clasificările n-au funcţionat niciodată decît ca imagini. prin valoarea proprie a mitului vegetal pe care îl purtau în ele. exaltare. care corespunde primului tip.în afară de ordinea logică a acestei posibilităţi. munca reflexivă care îe-a construit şi arhitectura adevărului lor. cu alte cuvinte calitatea elementelor reprezentative şi conţinutul de adevăr pe care-1 pot implica. 195 Toată această răbdătoare muncă de clasificare. Originea şi semnificaţia acestei ordini trebuie căutate în afara nebuniei. pe ascuns. identitatea cauzelor. o clasificare nu trebuie să investigheze decît puterile spiritului uman în dezordinile care-i sînt proprii. II — Maladiile sentimentului (Gemiitskrankheiten) 1 — Excitaţia: orgoliu. desfăşurîndu-se pentru un rezultat nul. Iar întrebarea pe care o pune e aceea a obstacolelor de care s-a lovit activitatea clasificatoare atunci cînd s-a exer-Cltat asupra lumii nebuniei. aşa cum este ea trăită de gîndirea medicală a secolului al XVIIMca. fantasmă. Atunci cînd nebunia. în experienţa nebuniei. tristă. ea formează un spaţiu vid în care totul este posibil. ruşinoasă. fie un sistem cauzal. sau paranoia. dorinţă. evoluţia progresivă a unui tip spre celălalt — tot atîtea familii care vor grupa de bine de rău multiplicitatea manifestărilor: este un efort de a descoperi mari unităţi şi de a raporta la ele formele conexe. Ce rezistenţe s-au opus la aplicarea acestei munci la obiectul său. nici adevărat. tarditas ing 8 —Vivacitatea extravagantă şi instabilitatea spiritul1" (ingenium velox. multe informaţii despre experienţa nebuniei. impuls. nosti gică. Dar să luăm un exemplu. dezgustată. Arnold. luînd-o de la capăt şi corectîndu-se neîncetat pentru anu ajunge nicăieri: activitate permanentă care n-a reuşit niciodată să devină o muncă reală. Aceste principii eterogene ne vor aduce. în mod necesar. şi nu existenţa unui domeniu structurat logic în care maladiile se definesc prin totalitatea patologicului. vividissimum). timidă. iar cele pe care va încerca să le definească secolul al XlX-lea vor fi de un alt tip: afinitatea simptomelor. înglobează bolile mintale frenetice. succesiunea în timp. disperare. arogantă. Conceptele lor clare şi explicite au rămas fără eficacitate. incoerente. intrigă. Nebunia. percepe posibilitatea nebuniei după cele două facultăţi majore ale spiritului. 9 — Delir (insania). pe măsura apropierii de diversităţile concrete între c se . Clasificările secolului al XIX -lea presupun existenţa unor mari specii — manie. fanatism. dacă ne gîndim la eforturi — nu este decît faţa nevăzută a unei probleme. irascibili bănuitoare. Ideal insanity. intervine un principiu care modifică sensul organizării şi plasează între nebunie şi figurile ei perceptibile fie un ansamblu de denunţări morale. ip hondrie. prcecox. nu poate răspunde de manifestările sale. Dar această ineficacitate — stranie. bizarerie. superstiţioasă. disperată. în sine. sinucid „maladia de curte" (Hofkrankeii) etc. dar nu mai e tentativa de a acoperi în totalitate spaţiul patologic şi de a degaja adevărul unei maladii pornind de la locul pe care-1 ocupă. a fost de natură s-o împiedice să erepartizeze în coerenţa unui plan nosografic? Ce profunzime sau Ce fluiditate ? Ce structură particulară o făcea ireductibilă la acest Proiect care a fost totuşi esenţial pentru gîndirea medicală a secolului alXvHl-lea? ea clasificatoare s-a lovit de o rezistenţă profundă. ca şi Proiectul de a repartiza formele nebuniei după semnele şi st după ra ările lor conţinea în el însuşi un fel de contradicţie. NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR .

există o regimf unde morala şi mecanica. Dacă lăsăm deoparte clasa „nebuniilor anor-e • cele trei ordine principale sînt formate de halucinaţii. teama. nebunia este animată în întregime de mişcarea secretă a cauzelor. and Prevention Lunacy aud Madness. voi. onnaire des Sciences medicales. Causes. n-au fost găsite decît deformări ale vieţii morale. ca şi cum nebunia fugea de evi. să ne amintim de clasificarea lui VVeickhard: şi acolo se pleacă. 1702. Putem măsura uŞi dificultăţile pe care le-a întîlnit pentru a stabili o simptoma-°gie solidă a maladiilor mintale. bizareriile trebuie înţelese ca „depravare a gustului sau a voinţei"40. adică atunci cînd li se cere să fie altceva decît un semnal de recunoaştere. şi numai pentru noi: pentru gîndirea clasică. Dacă lăsăm deoparte clasa „nebuniilor anorm. de la distincţia între imaginaţie. alura unei galerii de „portrete morale j NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 197 37 Arnold. Fie pasiunea. voi. Dar aceasta nu e decît o antinomie apa' rentă. însăşi noţiunea de maladie s-a modificat. şi nosogf2 capătă. şi nu în diversele organe ale sistemului nervos. în orice caz. vreun adevăr.ProPriului adevăr. Este imaginaţia. acest rol e asigurat de organism şi de lumea buzelor corporale. greşeala. orgoliul. prin ea însăşi. deşi originea lor este complet diferită şi nici unul din no-sografii secolului al XVIII-lea n-a avut vreodată contact cu lumea spitalelor generale şi a închisorilor. Dar pe măsură ce se înaintează în analiză. voi.c. Observations on the Mature. Pe parcurs. încerca să apropie nebunia de chipurile sale concrete. I. sînt înscrise în rîndul afecţiunilor maladive. Trebuie să intervină fie judecata morala. Principiul străin care s-a strecurat între proiectul de clasificare şi for-me'e cunoscute şi recunoscute ale nebuniei este neraţiunea. Kinds. . adesea definitivă. Astfel delirul se distinge de halucinaţie prin aceea că originea sa trebuie căutată numai în creier. Leicester. pentru a analiza clasa a opta. păcatelor şi viciilor. pentru că e împărţită între acele puteri ale spiritului care îi dau un adevăr abstract şi general şi lucrarea obscură a cauzelor organice care îi dau o existenţă concreta. vanitatea etc.. Sînt într-adevăr maladii ale spiritului. caracterele îsi pierd puţin cîte puţin sensul de simptome şi capătă cu din ce în ce mai multă claritate o semnificaţie cauzală. 1786. nici atît. întîlnea. vreo natură. fie mecanica. Pinel. cauza fizică redevine elementul esenţial al distincţiilor. Pinel le va păstra încă amintirea în articolul „Nosographie" din Dictionnaire des sciences medicales: „Ce să spunem despre o clasificare.repartizează nebunia.i PoPriului adevăr. Nu toate nosografiile alunecă spre aceste caracterizări morale. josnicia. această experienţă morală a neraţiunii."38 Se căutau formele morbide ale nebuniei. halucinaţiile erau considerate ca „erori ale sufletului prilejuite de viciul organelor situate în afara creierului. ceea ce face ca imaginaţia să fie sedusă'4'. & analiza cauzelor fizice. delirul. XXXVI. încă din sumar. sau aproape. "et> Matiere medicale reformec ou pharmacopee medico-chirurgicale. alături de simple defecte. care # erorile. p. memorie şi judecată. experienţa nebuniei întîlneşte morala. E suficient de altfel să comparăm clasificările lui Vitet sau ale lui Weickhard cu listele care figurează în registrele de internare pentru a constata că în amîndouă acţionează aceeaşi funcţie: motivele internării se suprapun cu exactitate peste temele clasificării. a spiritelor animale şi a genului nervos. pe măsuî| parcurgem aceste suprafeţe în care nebunia ia trăsăturile omuluifl o vedem diversifieîndu-se în tot atîtea „caractere". Vrem să stabilim diferenţa între „delirurile esenţiale" şi „delirurile pasagere care însoţesc febrele"? E suficient să amintim că acestea din urmă sînt datorate unei modificări pasagere a fluidelor. bizarerii m 8 y. ■jjci una însă nu rămîne pură. atunci cînd trebuie justificată o repartiţie logică în specii şi clase. clasificarea este fidelă principiului simptomaticii. iar celelalte unei depravări. ca o „depravare a facultăţii de a judeca". a elementelor solide. pornind de la semnele sale cele mai manifeste: halucinaţi^ sînt „maladii al căror principal simptom este o imaginaţie perversă şi eronată"39.42 La nivelul general şi abstract al Ordinelor. himerele şi prezumţiile sale — dar în care se rezumă în *13 . dar îndată ce abordăm formele concrete ale nebuniei. libertatea şi corpul. O. şi foarte adesea maladii incurabile. l"5^ orr>entul m care vrea sa regăsească omul concret. Ea nu poate să depună mărturie despre propriul adevăr. Dar lumea cauzelor este invocată mai ales cînd e vorba de a distinge semnele unele de altele. 220. în mod necesar. Nu deţine. în viaţa reală. aceea a maladiilor spiritului. 1819. cu toată rigoarea metodei. Dar imediat sînt regăsite caracterizările morale. nemulţumirea. ' "roiectul lui Boissier de Sauvages era simplu. riguros determinată. pasiunea şi patolog13 îşi află în acelaşi timp unitatea şi măsura. dar locul lor veritabil e mai degrabă în Maximele lui La Rochefoucauld sau în Caracterele lui La Bruyere decît într-o lucrare de patologie. trecînd de la o semnificaţie patologică la o valoare pur critică. fiecare dintre ele e definit. în speculaţia sa ştiinţifică. munca de organizare a maladiilor spiritului nu se fal niciodată la nivelul nebuniei înseşi. Faptul nu e izolat la Arnold. în care furtul. Dar imediat ce gîndirea.. Clasificarea lui Vitet face chiar loc.. cu toată libertatea p6 care o comportă. 198 ISTORIA NEBUNIEI şi deliruri. în aparenţă. II. răutatea. pe măsură ce ne îndepărtăm de o neraţii" care problematizează raţiunea sub forma sa generală. Activitatea raţională care repartiza semnele nebuniei s-a transformat într-o conştiinţă raţionabilă care le inventariază şi le denunţă. acolo unde morala nu joacă un rol de «racţie şi de repartiţie.

aproape identice. eterogen. Sînt uşor de regăsit cu mult înainte de Boerhaave şi de urmărit mult timp după Esquirol. dicinei. Numai în acest sens putem vorbi de o transcendenţă a delirului care. dirijînd de sus experienţa clasică a nebuniei. p.^ cuse mai mult de un secol de la Willis. VII. a Proape imobile. acolo unde imaginile erau cele i»a' numeroase. subzistă. pentru reflecţie. nici vreuna dintre ştiinţele liberale.. Ele au făcut corp comun cu activitatea me. aceste noţiuni se învene ază. 41/Wd. 1. Adesea aceste două maladii se succedă şi îşi fac loc reciproc. loc. memoria şi judecata lipsesc". în timp Ce la suprafaţă numele maladiilor îşi schimbă şi locul. I în 1672. Willis publică De Anima Brutorum. abia dacă înţeleg ceva şi daca acţionează conştient. a cărei analiză se încearcă. 191. prin durata sa mai scurtă. delir. cit. se menţin. Cît despre Stupiditate. de asemenea. şi de care trebuie să distingem. ca fumul şi flacăra. p. Trebuie să ţinem cont şi de rezistenţa cîtorva teme majore care. puţin numeroase dar de mare . Opera lui Willis are o importanţă în definirea diverselor maladii mintale. Analiza sa reia marile maladii recunoscute de multă vreme de tradiţia medicală: Frenezia. Ele sînt e 'ea pe care le găsim în efortul lui Willis. ci degajează forme care se regrupează lent. Ele au trăit si s-au menţinut în secret graţie unor obscure afinităţi care îi dădeau fiecăreia o marcă proprie şi de neşters.NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR 199 39 40 42 Sauvages. în particular. cu această gîndire în munca ei reală. şi nebun. în ea se stabilesc. p. impur."43 în alte cazuri Willis distinge ceea ce rămăsese aproape confuz. astfel. a imaginaţiei şi delirului. face derizorii tentativele de a o analiza numai după simptomele sale. dar care sînt destul de abili pentru a învăţa artele mecanice. printr-o imagine. imaginaţia aflată între eroare şi vină pe de o parte. VII. un fel de furie însoţită de febră. cînd Colombier şi Doublet îşi publică Instrucţiunea. măsură toate mecanismele corpului. în epoca clasică. adesea unei preocupări unice. 305-334. dimpotrivă. le vom Saşi cînd va fi vorba de a reforma spitalele şi de a da internării o 200 ISTORIA NEBUNIEI semnificaţie medicală. de comun acord. tind să se unifice. divizare relativă şi progresivă a unei noţiuni care îşi păstrează identitatea fundamentală. şi în fiecare clipă prezenţa lor obstinată face nut ilă activitatea de clasificare. în general. nici febră: e caracterizată de o tristeţe şi o spaimă care se aplică unui număr mic de obiecte. Această experienţă se transcrie.. dar condamnat în animalitatea sa. Delirul. tulburată şi deviată. şi nebuni. la celălalt capăt al secolului. xtensie.44 Lucrul efectiv nu s-a făcut pe clasele noi. Ea e obscura putere de sinteză care le reuneşte pe toate — neraţiune.. care în partea a doua tratează despre „maladiile care atacă sufletul animal şi centrul lui. el aproape ajunge la noţiunea de manie-melancolie: „Aceste două afecţiuni sînt atît de apropiate îneît se transformă adesea una în cealaltă. este ceea ce medicii şi filozofii numesc. p. şi pornind de la ele va . Ibid. care intervine în secret în demersul lor. ea el să stabilească marele principiu al ciclurilor maniace şi mere ^°|ice. VII. VII. a cărui diversitate se încearcă a fi redusă la cîteva tipuri majore. formate înaintea epocii clasificatoare. şi voi. Aici se inserează experienţa neraţiunii. aproape să se confunde. şi diviziunile. aşa cum am văzut-o deja intervenind în practicile internării — experienţă în care omul este. Melancolia nu cunoaşte nici furie. impunîndu-şi figurile stabile mai degrabă printr-o coeziu^ imaginară decît printr-o strictă definire conceptuală. Ibid. deasupra descrierilor şi clasificărilor. 43 (cf. în acelaşi timp desemnat şi dezvinovăţit în culpabilitatea sa. Aşa procedează pentru marea familie a celor atinşi de stupiditate: există mai întîi cei care nu sînt în stare să stăpînească literatura. apoi cei care pot cel rnu" învăţa să subziste în viaţă şi să cunoască obiceiurile indispensabil^ cît despre cei de pe ultima treaptă. cîteva forme masive. 366). pînă la începuturile secolului al XLX-lea. nebunie şi nebuni — în una şi aceeaşi experienţă. Imaginaţia. Distincţie mai mult practică decît conceptuală. toate aceste tentaţii ale clasificărilor sînt datorate unei anumite „analitici a imaginaţiei". nceptuală şi teoretică a gîndirii medicale. I..«j pe vechile familii ale tradiţiei. o teorie generală a pasiunii. Mania este o furie fără febra. Aici este locul în care se operează sinteza între nebunie în general. în măsura în care cercetarea a fost făcută chiar în interiorul acestor categorii majore. Marile . legăturile dintre nebunie şi neraţiune. Astfel se conturează. Mai puţin apropiate de activitatea . iar una o ajunge adesea pe cealaltă. într-un fel de penumbră °nceptuală. în ea se înnoadă raporturile reale dintre nebunie. ceva mai în profunzime.. recunoscut deja în mod obişnuit în percepţie. în mod paradoxal. 5' articulaţiile. cu alte cuvinte creierul şi genul nervos". este o trăsătură a tuturor oamenilor la care „imaginaţia. Willis nu restructurează spaţiul nosografic. Şi de fapt tot ce poate fi în ele dezechilibrat. şi perturbaţiile corpului pe de alta. pp. urmează cei care sînt capabili să devină agricultori. ele sînt acelea pe care. iar chipurile recunoscute în modul cel mai familia în 1785.. în termenii unei teorii a imaginaţiei care se găseşte astfel plasată în centrul oricărei gîndiri clasice privitoare la nebunie.

Pe acestei funzimi calitative ale percepţiei medicale au mizat sistemele tM logice.45 tsquirol nu adaugă decît noua familie a monomaniei la seria de acum ■adiţională: manie. separarea nevrozelor de psihoze. Gîndirt medicală se sprijinea liniştită pe forme care nu se modificau şi Care îşi urmau viaţa lor tăcută. demenţă şi imbecilitate.46 Chi-Punle deja conturate şi recunoscute ale nebuniei n-au fost modificate e construcţiile nosologice. un al treilea obstacol. printre bolile mintale. 1798. şi idiotismul. Acesta e constit rezistenţele şi dezvoltările proprii practicii medicale. la care adaugă ipohondria. 269-270. Altui secol îi vor reveni e. cînd ministrul de Interne îi cere lui Giraudy un raport despre Charenton. terapeutica urma o cale relativ independentă. melancolia.e o riguroasă „paralizie a spiritului". mai mult. melancolia.J — în opoziţie cu frenezia. II. de o umoare sumbră. însoţită întotdeauna de inflamaţie şi de febră. Doublet se adresează medicilor şi directorilor de aşezăminte. Ele au deosebit familii precare în % tel.sisteme nosologice NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 201 43 44 Willis. nu ţine cont de incurabili. strălucind uneori pentru cîteva clipe.. cel puţin esenţială. cele de manie şi cele de demenţă. De la un capăt la celălalt al epocii clasice. şi care grupează toate formele de slăbire a facultăţilor. melancolia şi izolarea apr<*| insulară a delirului. pentru mai multă siguranţă. mania sau furia nu este semnul unei afecţiuni a creierului. mult mai solide decît înrudirile nosografice. în sfîrşit. el îi îndepărtează deci pe demenţi şi idioţi şi nu îi recunoaşte nebuniei decît două imagini: mania şi melancolia. Ceva mai tîrziu. Opera. al doilea. 1838. repartizarea în specii aproape vegetale "a ajuns să disocieze sau să modifice soliditatea primitivă a carac-rel l p lor. în toată această medicină clasică. Des maladies mentalei. demenţa şi dezordinea spiritului. mania este un delir fărâ febră. Paris. şi în întregul domeniu al medicinei. somnambulismul şi hidrofobia. pot servi drept reper. Articolele din Encyclopedie. fără febră sau furie. în schimb. singurele modificări importante privesc ipohondria. tabloul prezentat distinge cazurile de melancolie. p. chiar în măsura în care nu constituie o operă originală. acestea nu sînt deci „exerciţiul depravat al memoriei şi al înţelegerii". să fie diferenţiat de demenţă. care diferă de manie prin două lucruri: „Primul. acela că delirul. edificaseră. ea comportă „toate aceste maladii lungi în care bolnavii nu numai că bat cîmpii. pentru că au I" imaginate de multă vreme şi îndelung visate: frenezia şi căldu1 febrelor. — Melancolia e şi ea un delir-. Munca răbdătoare de observaţie nu e cunoscută de seco-a» XVII-lea şi al XVIII-lea. delir cu febră. 202 ISTORIA NEBUNIEI grădina speciilor: dar aceste noţiuni n-au ştirbit niciodată soliditate experienţei cvasiperceptive consumate pe de altă parte. în Observations sur la folie. numit punct melancolic. acela că delirul melancolic este limitat la un singur obiect.. . Se pare că din toate aceste monumente nu rămîne nim'-c. de mizantropie de o înclinaţie hotărîtă spre singurătate". Acest delir e însoţit cel mai adesea de o tristeţe insurmontabilă. NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 203 pe multă vreme. Haslam. El nu cunoaşte decît o clasificare. După cum se vede. IM. vor putea fi reluate manie specii de neraţiune aşa cum au fost ele transmise: Pinel include." La acestea se adaugă demenţa. dar nu percep cum trebuie şi fac acţiuni care sînt sau par fără motiv. şi altuia delimitarea schi-I reniei. mania. cadrul nosologic a rămas de o stabilitate remarcabilă. este totdeauna liniştit. în orice caz. Estluirol. în momentul în care vor debuta marile sinteze psihiatrice şi sistemele nebuniei. aceea care fusese deja în vogă pe timpul )ui Willis: frenezia. vrea să le dea sfaturi de diagnosticare şi de terapeutică. ea.5r°Perirea paraliziei generale. trecînd prin toate tentativele pe care lea putut face secolul al XVIII-lea pentru a-1 modifica. care corespunde stupidităţii din clasificarea lui Willis. în acest debut de secol al XlX-lea. ^ lcarea paranoiei şi a demenţei precoce. care începe. melancolie. avînd drept subiect unul sau două obiecte anume.. Rămîne. Natura ierarhizată şi ordonată a clasj. căci sensul lor propriu epocii clasice riscă să se ascundă sub permanenţa cuvintelor pe care noi înşine le-am reluat. . extraordinare şi ridicole''. ficatorilor nu era decît o a doua natură în raport cu aceste forme esenţiale. fibrele creierului nu sînt susceptibile de impresi iar spiritele animale nu sînt capabile să le mişte. pp. autor» acestui articol. dar „un delir special. Paris. D' Aumont.. Nosographie philosophique. 255. demenţa şi idiotismul . — Demenţa se opune melancoliei şi maniei. punct în care diferă de manie şi de frenezie. sau. care se vede izolată. lumea nebu-' se articulează după aceleaşi frontiere. vede în „fatuitate" un grad mai puţin accentuat alde mentei: o simplă slăbire a înţelegerii şi a memoriei. Ele n-au prins cdfl în istoria reală a nebuniei. mania şi agitaţia furioasă. cu un foarte mic număr de reprezentanţi (doar 8 din 476 de internaţi). în ciuda cîtorva modificări de detaliu. Să le fixăm. „o abolire a facultăţii de a raţiona". anumite apartenenţi esenţiale. poate pentf că ele sînt mai mult încercate decît concepute. vedem fonnîndu-se şi meu-ţinîndu-se.

an întreg corp de practici în acelaşi timp arhaice prin originea lor. apoi maladiile nervoase isterice. Paris. aici cauzele sînt mai degrabă ."48 roiectele de clasificare a „aburilor" sînt. ea nu ştiuse să-şi ordoneze toate formele după conceptele teoriei medicale. se întîmplă ceva im-ortant — şi> fără îndoială.1.un temperamen sanguin flegmatic. Nouveau Trăite des vapeurs. jdiculizată începînd cu secolul al XlX-lea. în această lume nouă a patologiei. cînd prea puternică — alternanţă întîlnită exemplu în epilepsie. explicînd analitic principalele facultăţi ale . predispo. e adevatf dar tot atîtea teme ambigue în care imaginaţia bolnavului dă fo" spaţiu. pp.niciodată. în vivacitatea sa abia ascunsă. Cînd sin atinşi nervii sentimentului. ceilalţi „vin dintr-ur ferment în nervi sâu în apropierea lor". sub denumirea de maladii nervoase. 61. Toate puterile terifiante pe care le putea ascunde nebunia întreţineau. iar activitatea lor e diminuată. Dissertation sur Ies vapeurs. 48 S""en' Institut'ons de medecine pratique. Nici l nu se sprijină pe principiile care îi ghidau pe Sydenham. „striviţi şi" citi". speciile şi genurile pe care le putem distinge aici nu mai coincid cu 'ormele familiare nosografiilor. 1783.51 Prin natura lor. care depind de un „temperament bi liar-flegmatic". Pare că tocmai s-a deschis un întreg ''Paţiu patologic încă necunoscut. 1770. care mai întîi sînt numite „aburi" şi care vor lua apoi o atît de mare extensiune în secolul al XVIII-lea sub numele de „boli de nervi".î marea discuţie care a urmat lucrărilor lui Tissot şi Pomme. dorinţele arzato* care usucă organele — sînt tot atîtea scheme explicative. Beauchesne. Yverdon. Foarte curînd. ele sînt imediat legated o practică. Acest eveniment este definirea tulburărilor. arătînd legătura lor intimă cu mişcările corpului. de cînd se formează. cei dintîi „vjr din suprimarea cursului spiritelor animale". 32. 51 Pressavin. şi prin forţa expansiunii conceptelor lor. fibrele impregnate de jilăveală şi umiditate. II. aceste concepte sînt străine de clasificări' tradiţionale. maladiile caracterizate printr-o „slăbire a solidelor şi de generarea umorilor".49 Beauchesnţ propune o clasificare pur etiologică. ci de o afecţiune mai generală a sistemului nervos şi a proprietăţilor acestui sistem pe care se întemeiază în primul rînd sentimentul şi mişcarea. cît despre convulsii. în timp ce creşterea lor atrage după sine excitarea. ele răstoarnă vechiul spaţiu nosografic şi nu întîrzie să-1 acopere aproape în întregime. cînd prea slabă. după temperamente. sau „din contracţia cavitătj. întărind autonomia practicilor. 7—31. Sau. Dar la sfîrşitul secolului al XVII-lea s-a produs un eveniment care. în Institutions de medecine pratique: „îmi propun să includ aici. care scapă regulilor obişnuite ale nalizei şi descrierii medicale: „Filozofii îi invită pe medici să se ij undeîn acest labirint. nervilor prin care spiritele animale urcă sau coboară". desigur. întorcînu "Şe ei înşişi la primele fundamente ale organizării sale. §es sau Linne. pp. aparto ropeala.j 221-223. impregna de teme terapeutice.50 La sfîrşitul secolului. vru ^a R°cne> Analyse desfonctiotis du systeme nerveux. prefaţă. dimpotrivă. le deschid drumurile. 1785. nebunia a menţinut în jurul ei. din Antichitate încoace. substanţă şi limbaj propriilor suferinţe. p. 65. p. activitatea lor creşte apar mîncărimea. aţii şi după modificările sistemului nervos: mai întîi „maladiilţ materie şi leziune organică". pentru prima dată în istoria medicinei: Implicaţia teoretică ajunge să coincidă cu o dublă proiecţie: a răului de către bolnav şi a suprimării răului de către doctor. p. Dar ceea ce le dă mai cu seamă originalitatea este< spre deosebire de noţiunile din nosografie. toate afecţiunile pretematurale ale sentimentului şi ale mişcării care nu sînt deloc însoţite de febră ca simptom al maladiei primitive. Geneva. viaţa surdă a acestor practici. Bolile de nervi autorizează complicaţiile curei. gîdilătura şi durerea. amorţirea şi coma. căci ceea ce le constituie şi le organizează! imaginile — imagini prin care medicii şi bolnavii pot comunica spG tan: aburii care urcă ai ipohondrului."47 Această lume nouă a „aburilor" şi a bolilor de nervi are dinamica sa proprie. nenumărate. sau mai degrabă sînt. clasele. Paris. Şi mai mult decît orice altă maladie. ele cuprind toate tulburările care pot atinge funcţiile majore aie organismului şist disting unele de altele după funcţiile care sînt perturbate. 1726. trad. Pinel. mai includ si toate acele maladii care nu depind deloc de o afecţiune locală a organelor. Lyon. Funcţiile motrice pot fi tu burate în aceeaşi manieră: diminuarea lor provoacă paralizia ş catalepsia. Cuilen va putea scrie. ele sînt datorate unei activităţi nert gulate. debarasînd metafizica e harababura şcolilor. pasiuni nefericite" etc. E pe cale să se nască o întreagă . i-a dat un stil nou şi o nouă posibilitate de dezvoltare. nervii întinşi. dacă.. 204 ISTORIA NEBUNIEI „aburii particulari se formează într-o anumită parte". spasmul. şi ele. pînă la sfîrşitul secolului al X VUI-lea. 1778. Pressavir le-a dat bolilor de nervi cea mai mare extensie. magice prin semnificaţia lor şi extramedicale prin sistemul lor de aplicare. Viridet le deosebeşte după mecanismul tulburării otodată după localizarea sa: „aburii generali apar în tot corpul". forţele care se desfăşoară. Des influences des ajfcctions de l'âme. atît de discreditata? NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR 205 49 50 Viridet. iar cea a medic' proiectează imediat schiţa intervenţiilor necesare pentru restabi» sănătăţii. care se disting prij tr-un „temperament biliar-melancolic şi leziuni speciale ale mitrei1 în sfîrşit. -etului.

pe scurt. Dacă raţiunea este conţinutul percepţiei nebunului. ajungînd în final să-răstoarne. poale că aici se ascund forţele pozitive ale neraţiunii. piesă cu piesă. este al doilea punct esenţial care trebuie marcat în legătură cu neraţiunea. Perceperea nebunului nu avea în final drept conţinut decît raţiunea însăşi. analiza nebuniei printre specii maladiei nu avea drept principiu decît ordinea raţiunii unei înţeW ciuni naturale. între n °aşterea imediată şi un adevăr mereu amînat. să le analizăm. tot efortul — comun medicului şi bolnavului — de realizări imaginare lasă să se profileze forme patologice. după nul11 un rătoarea grosieră pe care am putut-o face: mai întîi transcendW NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR 207 pasiunii. au articulat şi elaborat domeniul nebuniei. medierea între e bunul pe care-1 percepem şi demenţa pe care o analizăm. acolo unde era căutată plenitudinea pozitivă a nebuniei. Sau mai curînd cvasiraţiune. de fortificare sau de destindere. o ştiinţă care pretinde că desfăşoară după planul virtualităţilor sale toate formele nebuniei. nu era găsită niciodată decît raţiunea. în care medicul va inaugura un prim dialog cu bolnavul său. cu figurile imaginare prin care comunică. pe de altă parte. n-am fi atunci în situaţia de a defini esenţa forţa vie a neraţiunii drept centru secret al experienţei clasice -nebuniei? Dar acum trebuie să procedăm lent şi în detaliu. a ceea ce ar fi nebunia ca formă concretă şi generală. Să readucem în atenţie punctul nostru de plecare: pe de o parte. chiar şi fără acea mediere care ar fi o cunoaştere discursivă a nebuniei. în epoca clasică nu există maladie mintală. De altfel. care sînt acele instanţe secrete. cu toate semnele care îi manifestă adevărul. în surprinzătoarea lor particulari-^ semnele smintelii. Utem ec s nu ^ * ^ percepem deja neraţiunea în acest vid. nebunia devenind astfel în mod paradoxal absenţă a nebuniei şi prezenţă universală a raţiunii. lucrarea care e . şi oarecum Oljfiscat> în ei înşişi. chiar dacă e adevărat că în acest fel ele s-au sfîrsit. degeaba este raţiune pentru a putea/. Iar această non-nebunie. Căinţe de orice. nu e fără a fi afectată de un anume indice negativ. Neraţiunea înseamnă că adevărul nebuniei este raţiune. apoi figurile tradiţionale care. ca eren profund din care s-ar naşte. distanţa pe care a luat-c creează probleme. am văzut ce obstacole a întîmpinat proiectul unei „naturalizări" a nebuniei în stilul unei istorii a maladiilor şi a plantelor. Lumea nebuniei este organizată. în sfîrşit. înstrăinîndu-i unul de altul. de la ceea ce cunoaştem deja. ca forme constituente ale nebuniei. Nebunia nebuniei este aceea de a rămîne în mod secret raţiune. aşa încît. de-a lungul întregului secol al XVIU-lea. în chipuri noi. un vid. o conştiinţă care pretinde că recunoaşte nebunul fără mediere. Forţe străine planului teoretic al conceptelor şi care ştiu să-i reziste. iar această lucrare a negativului nu poate fi put şi simplu vidul unei negaţii. De atunci. nu e o» aceeaşi virtute care se desfăşoară insidios şi îşi bate joc de raţiun6 Iar dacă ar fi aceeaşi. între nebun şi nebunie. se dezvoltă o medicină în care cuplul medic-bolnav e în curs de a deveni elementul constituent. şi care rezistă? >c' şi colo. între cele două — nimic. în cunoaşterea nebuniei şi recunoaşterea nebunului. o absenţă. Curele de încălzire sau de răcire. în ciuda atîtor eforturi repetate nebunia n-a intrat niciodată complet în ordinea raţională a speciilor Pentru că în profunzime domneau alte forţe. pe care paginile următoare vor încerca să-1 expliciteze pînă la capăt. ra internarea versiunea lui instituţională? Nu domnea ea oare Ca pBI*aţiu nediferenţiat al excluderii. Trebuie. Care sînt deci acele forţe care acţionează aici? Care e aceapţ1 tere de negaţie care se exercită dincolo? In această lume clasică. Aici lucrează o instanţă care îi dă acestei non-raţiuni stilul ei aparte. confruntarea medicului cu bolnavul în lumea imaginară a terapeuticii. pe care clasificările vor fi din ce în ce mai incapabile să le asimileze. pentru ea şi prin ea. Iar acesta este al treilea caracter fundamental. atît e de evidentă. Să pornim la dfl^ cu un respect de istoric. şi care îl alienează (. Dar chiar în interiorul acestor forme s-a desfăşurat adevărata muncă a ştiinţei. de-a lungul întregii epoci clasice. ° vîrstă a înţelegerii. aproape sensibilă. adică de obstacolele întîlnite în naturalizarea nebuniei şi în proiectarea si plan raţional. obiect al raţiunii. Nebunul e degeaba nebun în raport cu raţiunea. aceasta este neraţiunea: sciziunea profundă care nw pe nebun faţă de U ţg ş nie. acoperind astfel 206 ISTORIA NEBUNIEI în structurile sociale acelaşi cîmp pe care neraţiunea îl acopereaîr structurile ştiinţei ? Dar neraţiunea este mai mult decît acest vid în care începerhs-0 vedem schiţîndu-se. ca element real în care nebunii s-ar regăsi. dacă Pnn asta înţelegem patria naturală a smintelii. tocmai de acest cuplu. Pe de altă parte."1 care raţiunea pare un conţinut şi un adevăr pentru orice. Satura nebunului cu nebunia sa. a imaginaţiei şi a delirului. în calitate de conţinut al nebuniei. Nebunul şi nebunia sînt străini de celălalt: adevărul fiecăruia dintre ei este reţinut.lume je simboluri şi de imagini. chiar pentru nebunie.

că nu e doar înlănţuit. nu e pentru că libertatea sa secretă ar fi protejată de neputinţa sa. căruia nu i s-ar sustrage decît instrumentele sale tranzitorii şi materiale? întrebări de filozofi care încîntă secolul al XVHI-lea. nici materiale—câ> . Era el de altfel în stan de graţie în momentul în care a intrat în demenţă? Nebunul. în gîndirea stoică. Cu condiţia să dea unele semne exterioare de penitenţă. a unei nebunii incluse integral în pateticul unei maladii mintale.. de medicina sa. îngăduind să fie adăugat ceva la simplitatea întregului său din care e imposibil să se poată desprinde un fragment cît de mic?"5 Acest dialog tot atît de vechi ca şi confruntarea. tranşînd în profunzimea istorică a unei experienţe. nu este atunci stăpînul gîndurilor sale.în acelaşi timp corelativ şi compensare a acestei non-fiinţe care este. de altfel. Sufletul nebunilor nu e nebun. va fi mîntuit. ferit de maladie — şi apărat. L TRANSCENDENTA DELIRULUI 209 CAPITOLUL II Transcendenta delirului „Numim nebunie acea maladie a organelor creierului. dar şi tradiţia juriştilor şi a judecătorilor.. In această cunoaştere. ci e constrîns să fie atent la imaginile pe care urmele creierului său le formează în el. mereu mai adînci. spiritual. nu-şi pierde nimic din per-' nalitatea civilă. a acestui vid. neraţiunea a dispărut de la sine. să ne desprindă în întregime. sau alungat în altă parte? Dar să-1 readuci în puterile sale. fie printr-o inspiraţie nemijlocită"2. adică fie prin intermediu' îngerilor... Paris. pentru că nu era menit să o facă. pentru că e puţină materie adăugată care îl face să treacă de la o imperfecţiune accidentală la natura sa perfectă: „O fiinţă nemuritoare poate admite transpunerea acestor părţi. asupra eşecurilor şi succeselor sale. chiar atunci cînd totul ar arăta că e ieşit din minţi. ci pentru că irezistibila putere a corpului său îşi atinge libertatea pînălaao suprima în întregime: „Acest biet suflet. a acestei absenţe. Resolution dequelques cas de conscience. şi cum să dovedeşti că sufletul e realmente distrus. să-i redai forţă şi libertate prin simpla adăugare a unei materii abile şi concertate — înseamnă să dovedeşti că sufletul îşi are în materie virtutea şi perfecţiunea. iar Parlamentul din Paris a precizat chiar că această Hovada defacto a alienării care este internarea nu schimbă cu nimic 3 aCitatea legală a subiectului. IP. avem dreptul şi datoria să presupunem că Spiritul ialu. de medicii săi. un nebun se poate spovedi şi poate primi iertarea. Vom încerca să descriem această lucrare şi forţele care o animă nu ca evoluţie a conceptelor teoretice la suprafaţa unei cunoaşteri. în care sufletul est* fel de puţin atins. voi."4 Dar raţiunea restaurată. p."' Proble-mele nebuniei se învîrtesc în jurul materialităţii sufletului. "intre umanism şi medicină. să-i restitui integritatea. pe cît e de inexistent sau fragmentar la copil. e atins în libera exercitare a funcţiilor sale esenţiale: în judecata însăşi ? Şi dacă toată tradiţia juriştilor are dreptate să stabilească inocenţa nebunului. Există mai întîi întreaga greutate a unei tradiţii: tradiţia teologilor şi a cazuiştilor. prin intermediul ei şi din cauza ei.1. care se străduieşte . Diaionnairephilosophique. căci nebunia nu e niciodată altceva decît distrugere. şi mai clar. articolul „Folie". orice ar fi făcut în starea sa de nebunie: 9 fletul i-a rămas deoparte.j Sainte-Beuve. a nebuniei. de rău. 1689. Judecătorii nu contrazic deloc această idee. dacă prin materie. nebunul. aduce dovada că sufletul nu e decît materie şi corp organizate. terdicţie. Cum e privit sufletul în acest rău pe care nosologiile îl descriu cu atîta uşurinţă ca maladie: ca un segment al corpului atacat de maladie ca şi toate celelalte? ca o sensibilitate generală legată de ansamblul organismului şi tulburată o dată cu el ? ca un principiu independent. Sufletul nu este suficient de angajat în nebunie pe»" a păcătui în ea. 6S| şi reguia aplicată surdomuţilor. sufletul nu e oare mai mult şi iţiai puţin decît acest prizonier liber? Nu înseamnă că face parte din materie. Benda. vom încerca să regăsim mişcarea prin care a devenit în sfîrşit posibilă o cunoaştere a nebuniei: această cunoaştere care e a noastră şi de care freudismul n-a reuşit. nu acceptă drept crfli gestul unui nebun. maladia mintală este în sfîrşit prezentă. Si totuşi. ci. rămînînd doar în ochii acelora care se întreabă ce poate însemna în lumea modernă această prezenţă încăpăţînată şi repetată a unei nebunii însoţite în mod necesar de ştiinţa sa. pentru cine filozofează asupra exactităţii medicinei. chiar închis. fl îndoială. e reluat de Voltaire. prin maladl însăşi. minat sufletul pe căi care nu sînt nici sensibile. sau ascuns. ed. întrebări infinit reversibile şi ale căror răspunsuri sporesc ambiguitatea. .de care Dumnezeu se foloseşte uneori.. hotărăsc asupra curatelei presupunînd totdeaiUj că nebunia nu e decît un obstacol provizoriu.r« 1 2 Voltaire.

t. Aici..7 La care Sauvage* printre alţii. raportul este acelaşi ca de la ochi la vedere. pentru că văd aceleaşi obiecte şi înţeleg aceleaşi cuvinte. Voltaire e de această părere. loc. voi. Nebunul este un bolnav al cărui creier suferă... loc.. va tulbura în acelaşi mod °. Voltaire traversează dintr-un salt un întreg cîmp de discuţii medicale.. Dilemă care sugerează înlănţuirea pe care o ascunde. altul decît cel care e definit de funcţionarea organelor din corpul meu. .. ori sufletul meu este nebun prind însuşi. fără să cunoască nimic nici despre puterea sa inexplicabilă de a merge. p. în sens contrar. p. p. organ al spiritului. Prudent3 cere să îndepărtăm un senzualism primar. Iar dacă am suprima ochiul. adresîndu-se nebunului. paradoxul lui Epimenide. pentru a o impune mai bine ca . din faptul că nebunia nu e o atingere a simţurilor. Paris. îi este toWf1 model. şi reînnoind. 159 şi nota 1. Şi aşa cum mersul e împiedicat de paralizia piciorului. chiar momentul adevărului. el gîndea creierul. voi pre. 2239. ferestrele casei sînt astupate. Trebuie să încercăm să urmărim tocmai această înlănţuire. diferit de oricare dintre simţuri. El este simţul simţurilor. înseamnă deci în mod necesar că sufletul meu întrebuinţează greşit simţurile şi că este el însuşi un simţ viciat. spune că e nebun pînă în adîncul sufletului. îi lipseşte aerul. pentru prima întrebare. vrînd să spună în realitate şi una şi alta în acelaşi timp: că nebunia îi atinge natura profundă a sufletului şi că în consecinţă sufletul său nu există ca fiinţă spirituală. şi bate cîmpii mai puţin decît cei cu scaun la cap. enunţă adevărul. 14-15. s*lsţance ă Paris sous l'Anckn Regime et la Revolution. nebunia nu poate fi asimilată unei tulburări a simţurilor. la fel de inexplicabilă. Dar dacă tulburarea simţurilor nu e cauza nebuniei. Din adîncul ne buniei sale care raţionează. în substanţa sa proprie.o hotărîre a Parlamentului din Paris din 30 august 1711. să evităm ca aplicarea pr22 simplă şi prea directă a lui Locke să sfîrşească prin a proteja un suflel căruia totuşi senzualismul vrea să-i reducă puterile. care spune. o însuşire depravată. <bid. într-un cuvînt.. Arsenal. ori nu am deloc suflet. în nebuni-sa. Pe de o parte. Pe scurt. supuneţi în felul vostru despre ce e vorba. 210 ISTORIA NEBUNIEI nemuritor ca şi al nostru. nici despre puterea. Nu e uşor decît la prima vedere. în ceea ce face esenţialul naturii. avînd creierul drept organ. VII. ms. crede că sînt doi oameni. sufletul tău este la fel de spiritual. adică din înaltul înţelepciunii sale ne. 141 şi pp. Astfel se demonstrează şi că „sufletul nu este nebun prin el însuşi". el are mai mult bun-sjn. şi dacă nu se vede bine în casă nue pentru că ele ar fi astupate. A"ie materielle. al tău — „u. 1897."9 De la creier la suflet. el ştie prea bine că sufletul îi e atins. cit. ar vrea să-1 ^nvingă că nebunia sa se limitează la fenomenele corpului. nu pentru că fereastra nu e în stare buni ci pentru că locatarul e bolnav. iar de la suflet la creier. acţiunea acţiunii. 130. El a alunecat pe ascuns de la o problemă medicală clar definită în epocă (geneza nebuniei pornind de la o halucinaţie a simţurilor sau de la un delir al spiritului — teorie periferică sau teorie centrală. nici de fapt."6 Prudenţă cu două capete a acestui Epimenide voltairian. „Prieteni. De exemplu colaboratorii la Dicţionarul lui James. ori mint eu. 139. prin natura sa. pp. 286. Citat în Parturier. dacă auzim voci. nici de ^rePt. iar zicînd aceasta. nu a ochiului.8 Tulburare a sufletului. răspundea: nu e nebun cel care se uită cruciş şi vede dublu. dar al nostru e bine adăpostit. văzînd dublu. Ferestrele mele sînt la fel de deschise ca şi ale voastre. şi că „nu am deloc suflet". Sufletul este deci la fel de angajat în corp ca şi vederea în ochi sau acţiunea în muşchi. nebunul trebuie să aibă. se sufocă. ci cel care. la fel de pur. iar vederea e înceţoşată de tulburarea ochiului. la fel de men Ij ™. sau mai degrabă el e. ou nouveau systcme sur Ies purs principes des philosophes anciens °dernes qUj soutiennent son immatcrialite. acelaşi ca de la proiectul de a merge la picioarele care se îndoaie. Savanţii şi doctorii încearcă să ţină puritatea sufletului şi. deşi ţi-ai pierdut ju^a. Orice formă de răspuns senzualist. fecţiune a creierului. O afecţiune a ochiului împiedică exercitarea exactă a vedef11' TRANSCENDENTA DELIRULUI 211 6 7 8 Voltaire. Voltaire trage concluzia că sufletul nu este. suflet curat şi făgăduit eternităţii: „Prietene. sufletul va fi atins de leziunile corpului şi mai ales de leziunile acestui organ privilegiat care este creierul. organul tuturor organelor — al tuturor simţurilor şi totodată al tuturor acţiunilor. Sauvages. ca să zicem aşa: ori cretanii sînt mincinoşi. el primeşte cum poate ceea ce îi impun simţurile. de a gîndi. cit. aşa cum mergea cu picioarele.Sa -1 cerceteze cît mai îndeaproape. aşa uin eutosul e un bolnav pe care îl dor mîinile şi picioarele. într-o regiune a sa pe care o ignoră. De bine e r ău. bune.. ferestrele sînt intacte. cum am spune în limbajul nostru) la o problemă filozofică care. sufletul n-are nici un amestec. deşi smintit." rj ' nebunul are momentele sale bune. mulţi medici căutau originea nebuniei într-o tulburare a sensibilităţii: dacă vedem diavoli. nu i se poate suprapune: nebunia dovedeşte sau nu materialitatea sufletului ? El s-a prefăcut că respinge. nci sufletul: „Această reflecţie poate trezi bănuiala că facultatea ' a gîndi dată de Dumnezeu omului este supusă tulburării ca şi lelaltc simţuri. sufletul nu face altceva decît să lege raporturi analoage cu cele pe care le-a stabilit corpul însuşi. Sub influenţa lui Locke. în corp.

Experis"!' îi arată că o anume mişcare a corpului produce în mod necesar a"" mite mişcări ale sufletului care modifică. vertijul şi vî-jîielile. Faptul că Voltaire a schiţat din exterior şi prin subterfugii complexe această problematică simplă nu îndreptăţeşte recunoaşterea ei ca esenţială pentru gîndirea secolului al XVIII-lea.soluţie la a doua problemă — această ultimă reluare a senzualismului aratînd pe de altă parte că de fapt abandonase prima întrebare."10 Regulă metodologică de aplicat imediat: cînd în textele medicale ale epocii clasice este vorba de nebunii. medicina pătrunde mai puţin adînc. dar vede poate mai \& ea neglijează cauzele şi nu se opreşte decît la fenomene. care sîntem obişnuiţi începînd din secolul al XlX-ls să gîndim problemele psihiatriei în opoziţia dintre spirit şi corp. ci ceva în care corpul şi sufletul sînt în discuţie împreună. Ce astă suprapunere e semnificativă. nu spune. corpul. E un joc căruia medicilor-istorici le place să se abandoneze: a regăsi sub descrierile clasicilor adevăratele maladii care sînt desemnate acolo.şi organogeneză —. de „maladii mintale" sau de „maladii ale spiritului". Lăsînd deci deoparte o problematică adăugată destul de tîrziu la experienţa nebuniei. „maladie a spiritului". Acest text se orientează. sau nu. Vo| taire. Dar textul lui Voltaire. la rîndul lor. nu descria el paranoia? Sub o anumită melancolie a lui Diemerbroek nu sînt uşor de identificat semnele sigure ale unei nevroze obsesionale ? Acestea sînt jocuri de prinţi11. 212 ISTORIA NEBUNIEI Va veni o zi cînd chiar pentru medici problema originii. abuziv. de la un secol la altul. în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. viu. vom încerca acum să . în timp ce sufletul e ocupat să gîndească. Dar aceste valori nu vor fi recunoscute decît în sec<% al XlX-lea. într-o manieră foarte explicită. Interogaţia asupra împărţirii între corp şi suflet nu s-a născut din fondul medi-cinei clasice. opoziţie care nu e decît atenuată. masiv. în subtilitatea încă vidă a conceptelor.ceva care depăşeşte în timp această experienţă. nu e reprezentativ pentru experienţa nebuniei în ceea ce puţea ea avea. care e în concordanţă cu reflecţia medicii Or > o analiză critică sprijinită pe disocierea sufletului de corp. iar isteria printre maladiile convulsive. El arată şi lasă să se prevadă sub o altă dialectică şi polemică. şi despuiată de intenţiile polemice pe care le conţine. spre poziţia cea mai puţin ironică faţă de problema nebuniei. o parte a creierul111 s fie într-o stare de tensiune. nu este vorba de aceeaşi maladie. ea f& ca. Cînd Willis vorbea de isterie. profund. prin acestea nu se desemnează un domeniu de tulburări psihologice sau de fapte spirituale care s-ar opune domeniului patologiilor organice. tocma. Şi alte ciudăţenii. ea amestecă în problema ln H-creier. Căci ea nu aparţine problematicii medicale a secolului al XVIII-lea. terenul pe care merge fără să pună întrebări. atunci. spre. ceea ce va deveni în secolul al XlX-lea o evidenţă indiscutabilă: nebunia este ori atingerea organică a unui principiu material. Cam de aşa ceva vorbea Zacchias cînd propunea această definiţie care poate. periferie-centru. ori tulburarea spirituală a unui suflet imaterial. această simplitate este aceea care îl opune pe Tissot himerelor abstracte ale filozofilor. e frumoas unitate sensibilă a sufletului şi corpului. într-o tensiune mai mare sau mai mică. în sens strict. Se poate ca. să nu se vorbească sub acelaşi nume de aceleaşi maladii. este o altă simplitate — mai complexă pentru noi. şi numai amnej vor fi posibile o psihiatrie spiritualistă şi o psihiatrie materialistă. este o problemă importată la o dată destul de recentă şi decalată pornind de la o intenţie filozofică.. s& fie valabilă pentru întreaga epocă clasică: Amentice a proprio cerebri morbo et ratiocinatricis facultatis Icesione dependent12 [Demenţele ţin de o boală proprie a creierului şi de vătămarea facultăţii de a raţiona]. mai exact atunci cînd problematica definită ele Voltak va fi acceptată ca fiind de la sine înţeleasă. 'n sine. p. loc. chesll >nea medicală a rolului organelor de simţ în originea nebuniei. dar aceasta pentru că. în viclenia intenţionat investită în el. a deter minării cauzale a sediului nebuniei va căpăta valori materialist. organele creierului sînt într-o mişcare mai mult sau mai niitin puternică. că Sauvages plasează în clasa „tulburărilor intelectuale" confuzia. sistematizată şi evitată în noţiu"1 ca acelea de psiho. şi în timp ce sufletul se "pă de ele. Cine spune nebunie. în mod fundamental. nu îşi duce mai departe cercetările ş1" caută să ştie mai mult. 0 concepţie a nebuniei care o reduce la corp şi o alta care o plasezi în elementul imaterial al sufletului. 286. sub îndrumarea ironiei. de psihoze şi chiar. nu ascundea oare fenomene epileptice? Cînd Boerhaave vorbea de manii. tulburînd fibrele creierului. în secolul al XVIIl-lea. înaintea tuturor disocierii01 pe care medicina le ignoră: „îi revine metafizicii să cerceteze cauzele influenţei spiritului asupra corpului şi a corpului asupra sp1' ritului. Uniunea dintre spirit şi corp e atît de puţf nică îneît ne e greu să concepem că unul ar putea să acţioneze ^ TRANSCENDENŢA DELIRULUI 213 simţămîntul celuilalt. cit. în ceea ce are contradictoriu. Simţurile îi transmit spiritului mobilul /ridurilor sale. Să ne reamintim că Willis clasează mania printre maladiile minţii. în mare. Ceea ce admite fără probleme medicina epocii clasice. nu de istorici.

II. de-a lungul secolului al XVIII-lea. 1767. puţin cîte puţin. 3). Mai întîi o modificare mecanică. ele devin lucruri dincolo de limitele atingerii şi ve-jerjj. cartea II. etica se transpune în dinamică: „Forţa sufletului. cap. se formează un sistem de prezenţă simultană care.13 Acestea sînt cauzele apropiate. ea a avut o pondere considerabilă. Or. De fapt. Willis: „Afecţiuni ale creierului în care sînt lezate ^•'"nea şi celelalte funcţii ale sufletului" (Opera. pp. Atît de apropiate îneît nu par sa fie mult mai mult decît o transcriere calitativă a tot ce e mai vizibil în manifestările maladiei. acest cerc atît de strîns. ceea ce nu era încă decît calitate.) luîndu-le apoi pe cele interioare şi mai puţin vizibile (ciclul pasiiM şi al imaginii). 114.^P'~esentata: responsant [(Nebunia este) acea stare a corpului bolnav în care jude11 e ivite din simţuri nici nu îşi corespund deloc. se deschide. Această agitaţie. I) le stabileşte invizibilitatea. şi de o vigoare atît de mare îneît par să depăşească de departe forţele naturale ale bolnavului. ci pur şi simplu un fapt de antecedenţă. iar sub aspectul cauzei e imagine invizibilă. în timp ce e închisă în acest corp muritor. cartea III. în cele din urmă. cauza va trebui recunoscută nu în elementul imaginar. Apoi o modificare chimică: spiritele capătă o natură acidă care le face mai corozive şi mai penetrante. II. Avis aux gem de lettres. mai uşoare şi mai puţin încărcate de materie.. I). sistemul cauzelor apropiate nu e decît reversul recunoaşterii empirice a simptomelor. q. titlul I. pp. în schimb Jean Pascal le gustas? §' găsise acide (Nouvelle decouverte et Ies admirables effets des ferments dans Ic corP humairi). s Zacchias. ci în interiorul unei percepţii organizate. dezordinea gesturilor şi cuvintelor se solidifică ■ încrucişarea inextricabilă a unor dîre imperceptibile. Haller (Elementa phyV^ logiae. definiţiile propuse a 'ţi autori sînt în acelaşi stil. spiritele animale sînt de domeniul imperceptibilului. Quiestiones mcdico-legaleş."15 între cauzele apropiate şi efectele lor se stabileşte un fel de comunicare calitativă imediată. acolo unde se puteau -edea şi atinge. depinde în principal de forţa spiritelor animale care îi servesc drept instrumente în exercitarea funcţiilor sale şi care sînt porţiunea cea mai fină a materiei şi cea care se apropie cel mai mult de substanţa spirituală. evident. ceea ce poate fi în ea aparent arbitrar ascunde o putere structurantă foarte riguroasă.14 D* în mod paradoxal. acest joc al transpunerilor care se întoarce asupra lui însuşi. IV. se transformă în imagine. cea mai imediată. să regăsim în adîn cui acestei existenţe ceea ce a putut-o constitui ca atare — momentul esenţial al delirului. voi. din valori care erau la marginile judecăţilor morale. j Ceea ce priveşte implicarea sufletului şi corpului în nebunie. neregulat şi înflăcărat. Distincţia între cauze îndepărtate şi cauze imediate. din domeniul percepţiei în cel al s% plicaţiei. Die nerbrtf (Anatomia. sprijinindu-se atît pe forţa mişcării. iar singularitatea simptomatică a bolnavului e dedusă din proprietăţile fizice atribuite imaginii cauzale. L 214 ISTORIA NEBUNIEI care îi sînt proprii — începînd cu cele exterioare (ciclul cauzalităţi. cartea VIII. această dezordine. de la efectul vizibil la mişcarea invizibilă a cauzelor. un fel de valorizare cauzală a calităţilor. fără a schimba măcar vocabularul. de la exterior la interior. Şi. această căldură fără febră care par să-1 anime pe maniac şi care n dau. Lyon. în percepţia cea mai simplă. sub aspectul efectului. II. Loiry: Corpohs r .™ 'aneholia. 1674. se destinde după o structură deacum lineară. p. 255-257. De la una la alta circularitatea e perfectă: imaginea e indusă pornind de la familiarităţile percepţiei. Astfel slăbiciunea şi dezordinea spiritelor provoacă în mod necesar slăbiciunea şi dezordinea sufletului şi îl transformă în jucăria pasiunilor celor mai violente. cît şi pe traiectoria ei: la un maniac spiritele se mişcă violent. TRANSCENDENŢA DELIRULUI 215 -mpul invizibilului. . prin analiza cauzelor apr"' piate. voi. fără a le putea rezista în vreun fel. Cînd Willis vorbeşte despre cauzele apropiate ale maniei. în care esenţialul nu va mai fi o comunicare a calităţii. că l-au citit pe Diemerbroek. Opera. poate să pară la prima vedere fără mari consecinţe şi să nu ofere pentru organizarea lumii cauzalităţii decît o structură fragilă. 1765. voi. 371) afirma că sînt insipide. I. cap. a^B ţelege o dublă modificare a spiritelor animale. în vreme ce Bartholtn afi"^ că le-a văzut (Institutions anatomiques. pentru a încerca. 1-3. fără întrerupere sau intermediar. familiară tuturor textelor clasice. dînd astfel comportamentului maniacului tot ce are el viu. Trebuie să presupunem. voi. reflectîndu-se într-un element imaginar. spune Sydenham. p. ele devin astfel vii şi impalpabile ca flacăra. ele pot deci pătrunde pe căi care n-au fost niciodată deschise şi n-ar trebui să fie.desprindem structurile Tissot. p. 227). nici (nu corespund) lucrului reprentat J (De Melan ' " •"——■ ■ . pătrunzînd 1 13 14 Willis. De fapt. fr. chiar prin aceasta. mişcări bruşte şi extraordinare. olaMis conditio iile in quajudicia a sensibus orienda nullatenus aut sibi inter se aut cj . aceste drumuri noi antrenează un curs foarte bizar al ideilor. un profil atîtde caracteristic — iată că sînt transferate. e calitate percepută. p. trad. ardoarea-calitate de-■ne flacăra-imagine. în general.

Deja în patologia fibrei nervoase. le-a auzit cu urechile sale — crezîiw ca triumfă asupra fiziologilor. Dar aceste calităţi trebuie acum safie percepute. există0 întreagă reţea materială care poate servi drept suport perceptiv de semnării cauzelor imediate. transformarea care serveşte drept cauză imediată nebuniei nu e propriu-zis perceptibilă. dimpotrivă. practicienii. în acest spirit trebuie să înţelegem dezvoltarea cercetărilor anatomice asupra cauzelor nebuniei. critică teoria tensiunilor cM acceptată ca principiu explicativ în cea mai mare parte a articolelor de pat<>H| (cf. a auzit vibraţiile unui gen nervos prea irit3 şi după ce 1-a lăsat la macerat în apă timp de douăsprezece ore f zi vreme de zece luni. ci în vecinătatea anatomică cea mai riguroasă. cit. şi încă într-o percepţie purificată de orice aprehen- . 216 ISTORIA NEBUNIEI avem despre spiritele noastre nu e nici clară. evenimentul simplu care poate determina. p. „Demence"). în secolul al XVII-lea. forma sau maniera în care afectează sistemul nervos — care e cel mai aproape de joncţiunea sufletului cu corpul. despre greu-taJea şi umiditatea melancolicilor. este vorba numai de a regăsi. în demenţă. nu se mai caută o mUnicare calitativă. adică a sistemului nervos. nu propunea încă decît descrieri calitative. creierul maniacilor uscat şi friabil. op. ca Pt anterior. Ar trebui făcut un întreg studiu despre ce înseamnă a vedea în medicina sM lului a! XVIII-lea. nu mai este descris acel cerc care vine. Aplecat asuptf corpului unei paciente. Sepulchretum de Bonet. în Encydopedie. publicată pentru prima dată în 1679. pe al melancolicilor umed şi foarte congestionat de umori. în analogia calitativă. Proximitatea cauzei nu maj e cerută în unitatea de sens. Iar acele faimoase stări de tensiune. nu fără a lua cu ea valorile celeilalte. şi văd altceva: ei văd un maniac. E caracteristic faptul că. par să depindă în principal de structura solidelor. conflictul. toţi adversari ai nervilor-coardeşi ai patologiilor tensiunii şi destinderii. cu muşchii contractaţi. pentru a-1 erCgpe. pentru a folosi termenii autoruk nostru. se vorbeşte tot despre uscăciunea maniacilor. e să poată fi deghizat. de uscăciune. iar prin asta confirma ceea ce ştiau deja Boerhaave. | d J ' ault. de a-i asigura o existenţă care să poată fi de^minată în percepţie. cu gesturile sacadate. dar în ambele cazuri lipsită de elasticitate. în mod obscur. un practician ca Pomme lea văzut cu ochii săi. E vorba în mod paradoxal de o modificare pur fizică cel mai adesea mecanică. ea nu e încă cel mult. dar care nu o transformă decît sub orice percepţie posibilă şi în determinarea infinit de scăzută a funcţionării sale. „La care am putea adăuga că ideea pe care o traj sydenham."16 Cu fiziologia fibrei. Triumfă deja structuri lineare şi perceptive. văd şi ei. aproape morală. notă. maladia. şi pe cît posibil a creierului însuşi. răspunzînd cu o extremă vioiciune la cea mai mică excitaţie. Cauza imediată va trebui deci să fie o modificare vizibilă ■ acestui organ care e cel mai apropiat de suflet. Dar puţin cîte puţin cea dintîi învinge. dar ele r ebuie să fie investite şi prezentate într-un fenomen organic vizibil. în care presiunile imaginare şi greutatea temelor teoretice supuneau percepţia şi o încărcau cu un sens predeterminat. Fiziologii care văd fibra ştiu bine că nu se poate observa asupra ei sau în ea nici o tensiune sau destindere măsurabilă. violente. articolul fiziologic^ sacrat nervilor. situa şi percepe perturbarea anatomică sau fiziologică—nu contează natura sa. decît o calitate impalpabilă. art. dintr-o cauză care nu e decît j^fljficaţia lor transpusă. ei văd genul nervos ajuns la ultimul grad al tensiunii.19 Cu aproape o jumătate de secol mai tîrziu. de înăsprire pe care fiziologii nu le vedeau. în gîn-direa medicală a secolului al XVIII-lea17 domneşte. fără riscul erorii sau al învîrtirii în cerc. .. Morgagni nu constata nici o contracţie. a fibrei înseşi. cu un rictus pe chip. De fapt. cauza imediată implică o simultaneitate şi o asemănare de structură. Asta nu înseamnă că imaginea şi calitatea sînt lur igate din această nouă structură a cauzalităţii imediate. chiar cînd excita nervul unei broaşte. Hoffmann şi Haller. semnat de cavalerul de Jaucourt. prin fect si Prm valorile sale esenţiale. 407). excesiv de relaxată. Traducătorul său îl critică pe Sydenham că nu a putut Plică limpede raportul stabilit între vigoarea sufletului „şi forţa Plitelor animale". primează preocuparea de a desCo Peri cauza imediată. aceea a lucrului modificat şi aceea a calităţii transformate. dar făcînd de fapt să triumfe astfel structura cauzală pe care ei înşişi căutau s-o impună. substanţa cerebrală era foarte rigidă sau. „Dissertation sur l'affection hysterique" (Medecine pratique. care avîivî elasticitatea şi supleţea necesară fac ca sufletul să-şi execut» operaţiunile cu vigoare şi uşurinţă. TRANSCENDENŢA DELIRULUI 217 ■ ternului şi cum cad în baie „porţiuni membranoase asemănătoare S' or porţiuni de pergament înmuiat"18. analizele lui Meckel se învecinează cu aceeaşi lume: calitatea. Dar medicii. Van Swieten. în secolul al XVIII-lea. la autopsie. a văzut cum se desprind elementele uscate al' 16 17 Sydenham. între aceste două forme de percepţie. în mod nemijlocit. dacă suportul în sine e perfect vizibil în realitatea sa materială. Cauza va fi găsită cînd se va putea atribui. ea începe să implice o anterioritate fără intermediar şi o vecinătate imediată. Bonet a văzut. nici satisfăcătoare Forţa şi fermitatea sufletului. inserată în ţe-şutul percepţiei.

Trăite des affections vaporeuses des deux se. îşi păstrează supleţea °bişnuită. Autopsiile lui Meckel nu ţin de o metodologie materialistă. echivalentul a 1728 de puncte sau 0.1Cule. nici mai puţin decît predecesorii şi contemporanii săi în determinarea nebuniei de către o leziune organică. într-un cazd pleurezie. dimpotrivă. apar. la un bătrîn.6 şi 3 linii. nici comunicarea calitativă. 1TlPul somnului. şi că. care îşi dezvoltă structurile anatomice şi fiziologice. Pentru ca «ea creierului să fie normală. Esenţială. 1700. substanţa medulară foarte albă. inima părea la unii uscată şi golită de sînge" (trăite de medecii. iar creierul mic în maladiile în care umorile şi fluidele se scurs în corp. greutatea creierului era egală cu cea normal cea a creierului mic fiind puţin inferioară. părea dens. Masa cerebrală nu mai joacă. invers. du piciorul* de Paris.I. „în timp ce o parte este mai dură şi mai |ermă decît de obicei. Făcînd autopsia unei femei „care fusese maniacă şi stupidă fără întrerupere timp de cincisprezece ani". Un cubde 6 linii tăiat în această substanţă medulară cîntărea 1 drahmă şi 3 puncte. c' este „extrem de moale şi relaxat". Tulburarea cerebrală îşi va avea deci structura proprie — structură anatomică oferită percepţiei —. la melancolici. sinonimă cu gros. corpul calos avea o densitate şi mai scăzută. Paris. Contează mai puţin orizontul teoretic din care se desprind lucrării lui Meckel.xes. Cullen sis-iematizează aceste diferenţe şi face din diversele părţi ale creierului ^Pectul principal al tulburărilor organice ale nebuniei. lues â la 'tefl*' assemblee de l'Academie royalt de Prusse" (Gazettesalutaire. pp. sau ipoteza sa despre o sevă nervoasă secretată de crtl şi ale cărei perturbări ar provoca nebunia. El poate observa că un cub 6 linii. un cub prelevat din creierul mic cîntărea. se găsesc modifi-cari de acelaşi ordin. el nu crede nici mai mult. M759. totdeauna repetabile ■ntr-o percepţie organizată. Uneori diferenţele se situează -hiarîn interiorul creierului. ca şi pentru creierul mare. „cea ven(mare Parte a vaselor creierului înfundate de un sînge negricios şi gros. semăna perfect cu un albuş de ou întărit". XXXI.) " în fr. creierul cîntăreşte doar 1 drahift şi 3 puncte 3/4. ea devine în sine un spaţiu cauzal diferenţiat şi eterogen. simplul rol de punct de aplicaţie privilegiat al cauzalităţii. 1767. f. în Franţa. A doua: cum creierul e mai uşor în maladii de epuizare & ftizia. determinînd în acest joc spaţial formele variate ale nebuniei. dar substanţa medulară era uscată şi elastică. uzulw ţiunii. deocamda0 * Principala măsură lineară. cînd creierul este de o consistenţă extraordinar ie dură şi de fermă. traducerea sensibilă a nebuniei. dacă subiec- . Trebuie deci să conchidem că „uscăciunea canalele medulare poate tulbura mişcările creierului şi. trebuie ca starea sa de excitaţie să le °niogenă în diferitele lui regiuni: fie o stare de excitaţie ridicată Veghea). dragme (v. alte părţi sînt deosebit de moi"21. secţiunea VIII. Această structură se desprinde mai complet la Morgagni şi Cullen. 1 drahmă şi 3 puncte Dar celelalte forme de alienare comportă alte modificări. Morgagni atrage atenţia că foarte des în cazul maniei şi al furiei. le pied de roi se diviza în 12 ţoii sau de linii. iar creierul mic 1 drahmă şi 3 puncte. ed. voi. alt sistem de comunicare decît i extremă proximitate: aceea care face din creier organul cel mai Apropiat de suflet. în care alte-!■■ rea creierului e un eveniment considerat prin el însuşi ca un feno-' en care îşi are valorile locale şi cantitative. I. Prima concluzie: greutate. nici transpunerea. cîntâreşte 1 drahmă1' şi 5 puncte. El substanţa creierului şi a creierului mic cuburi de „9. tologice. ea variază în funcţie de diferite stări pa. la smintiţi. Dar el plasează corpul şi sufletul într-o ordine de vecinătate şi succesiune cauzală care nu autorizează nici întoarcerea.pp. nu transpune dintruna în alta elemente calitative. şi drachme). fie o stare de excitaţie mai scăzută sau de colaps. Cauzalitatea ie juxtapune. în toate direcţiile". ca în . creierul ei. Lieutaud a văzut.c p~atique. pînă şi în anumite cazuri acute. creierul mic. între această alterare şi simptomele nebuniei nu există altă apartenenţă. ■ecti B°net' SePulchretum. 205 şi urm. este un e ' de eveniment patologic şi o modificare esenţială care provoacă "ebuni 18 p P §a mrnE. Or. Starea creierului nu mai re-Prezintă cealaltă versiune. (N. 2 august l| TRANSCENDENŢA DELIRULUI 219 forma nouă de cauzalitate care se conturează deja în analizele ">. densitatea acestor organe trebuie atribuită „supraîncărcării micilor canale care se află în ele". apă în Par. murise furioasă.I. manifestările sale singulare. Cauzalitate care nu mai e privită în simbolismul calităţilor. în analizele lor. creierului nu e constantă. la care mai rămînea încă în i rârile lui Bonet. „creierul e cu atît mai propriu utilizărilor căi* le este destinat cu cît canalele sale medulare sînt mai potrivite penW secreţia fluidului nervos"20. „aceasta era atît de durăîncît nu se putea tăia în bucăţi. iar tulburarea spiritului. 221 şi urm. avea 1 dff mă şi 3 puncte. a 10-a. şi atît de elastică încît urma degetului ny rămînea în ea. dacă se amestecă formînd o reţea eterogenă de to are excitate şi de sectoare cufundate în somn. de astă dată e o cauzalitate lineară. că. în acelaşi mod. 218 ISTORIA NEBUNIEI Principiul experienţelor lui Meckel este simplu. Dar dacă excitaţia sau colapsul sînt repartizate în inegal în creier. membrana arahnoidă acoperea ufl ser roşiatic. OV. Meckel a constatat că „substanţa cenuşie" a creierului său era exagerat de palidă. în terminologia med" şi farmaceutică — a opta parte dintr-o uncie. o tînără după ce fusese „nebună cu unele întreruperi". spre deosebire de creier. de la orig gr.lu ne sensibilă prin rigoarea măsurii. în jOgja semnificaţiilor transpuse.) 20 „Nouvelles observations sur Ies causes physiques de la folie. prelevat din creierul unei persoane moarte în deplină sănătJ şi care n-a avut niciodată vreo maladie gravă. în consecinţă. la atingere. Geneva. şi Hjj ea IX. 201-203).324839 m. dragma. la un tînăr mort de ftizie. pp.

dimpotrjv-moi şi într-o stare de relaxare mai mult sau mai puţin complet:: Observăm ce evoluţie a cunoscut. Institutions de medecinepratique. în aceeaşi perioadă.. pe de altă parte. Restructurare caie va face posibile. pentru ne-hunie. violentele afecţiuni ale sufletului cauzate de izbucniri de bucurie sau de sentimente puternice. bolile acute prost vindecate. pp. în special freez ia şi fierbinţeala. urmînd doar preferinţelor lor teoretice sau anumitor opţiuni morale. . fără mare grijă pentru observaţie. „alimentele de proastă litate sau înghiţite în cantitate prea mare sau prea mică. din care se pare că autorilor secolului al XVIII-lea le place sase inspire din plin. lumea exterioară. ea este detaşată din ciclul închis al calităţilor şi situată în perspectiva deschisă a unei înlănţuiri mai enigmatice şi totodată mai simple. a naturii şi a societăţii constituie o imensă rezervă de cauze. remedierea. mai ales cele ale dragostei. iar dacă e treaz. II. Or. organiza raporturile dintre suflet şi corp. vecinătatea minelor de metal. vise. tot ce stîrneşte imaginaţia29. stomac. mari şi neaşteptate spaime."25 în sfîrşit. lectura romanelor. Whytt notează în special gazele. pasiunile. nu mai e convocat tot corpul pentru a forma structura cauzei imediate. fructele1 toamnă. p. ibid. care plasează într-o ordine de succesiune inamovibilă spaţiul cerebral şi sistemul semnelor psihologice. afecţiunea isterică. epiplon. mezenter. sîmburii de moşmoane în rect şi. mînia. flegme sau mucozităţile.. Pratique de medecine speciale.. cauze îndepărtate: „Pasiunile sufletului. pp. materialismul. 0 iubire violentă. iubirea respinsă. dacă jnt oarecum violente sau exagerat de intense. nu înseamnă vreun proiect de acest gen. nimic — sau aproape nimic — nu scapă cercului tot mai larg al cauzelor îndepărtate.I Q°arme. a corpului.23 Puţin cîte puţin ace* lume a cauzelor îndepărtate se îmbogăţeşte. furia doicilor. 292-296. meditaţiile profunde. umorile acide ale melancoliei. nu grupează decît coincidenţe şi încrucişări de fapte sau trans formări patologice nemijlocite. Mult mai puţin decît irupţia unui materialism . — 'tat de Cullen. Dufour. Toate evenimentele sufletului. veghea şi orice exerciţiu impetuos al spiritului ocu-. în violenţele sau în artificiile sale. dar. poate lesne provoca nebunia. prea rece sau prea umed26. ţiunea de cauză imediată. creşterea luxului care antrenează o viaţă mult mai lipsită de vlagă pentru stăpîni şi pentru servitori"28. de-a lungul epocii clasice. studiile forţate. Pe scurt. congestionate. cucereşte noi regi"r se etalează într-o mulţime infinită. noţiunea de cauză îndepărtată suferă.. Pat în special noaptea. „dragostea pentru ştiinţe şi cultura literelor mult mai răspîndite. Ettmiiller dă în acest sens 8 exemplu semnificativ atunci cînd enumera cauzele convulsiilor:^ lica nefritică. 1691. mamele. în special în splină. supărările lungi şi grele. singurătatea. prin ^are. lungi şi profunde meditaţii asupra aceluiaşi obiect. ea era definită numai prin anK rioritate — relaţie de vecinătate care. mult de suflet. ca şi aerul. pot deveni. vasele hemoroidale. cea mai mare parte a cauzelor care erau acreditate în epoca sa: „Cauzele evidente ale melancoliei sînt tot ceea ce fixează. pentru că este demontată forma de cauzalitate care. pancreas. tensiunile spiritului. obturările canceroase sau de alt gen"24. Pe de o parte.. şi nu există perturbări. Ettmuller. toate comunicaţiile semnificative sînt întrerupte. nici pentru organizare. fiind organul care se apropie celm. într-un chip1" direct. Lyon. II. constipaţia. 437 şi ■ funcţionare deviată care să nu poată fi înscrise în registrul cau-nor îndepărtate ale nebuniei. Vom putea vorbi 1 de nebunie cronică atunci cînd aceste stări inegale de excitare u. secreţii inhibate sau exage**' TRANSCENDENŢA DELIRULUI 221 22 23 Cullen. dar mult mai mult. în epoca următoare. numai creierul. spectacolele de teatru. uter. începînd din secolul al XVlI-lea. intestine. teama. teama. clima în anumite condiţii27. tot Ce împiedică formarea. răul ipohondrie. lumea sufletului. în variaţiunile sau excesele sale. include. Curînd este solicitat întregi1'" meniu organic. M.. prezenţa viermilor. 295. fără să excludă un anume ai bitrar. fără a le detalia. circulaţia diverselor secreţii şi ^creţii ale sîngelui. crize de nebunie. cauze imediate. naşterea în timpul ec» sei de lună. toate medicaţiile sau excreţiile prea abundente . dar care deocamdată. solidificate cu în chiar substanţa sa. L 220 ISTORIA NEBUNIEI şi de colaps se vor menţine constant în creier. De aceea la examenul anatomic creierul nev"' nilor comportă unele părţi dure. ficat. în Trăite de l'entendement. epuizează şi tulbură aceste spirite. şi altele. sau mai curînd semnificaţia pe care o capă tă cauzalitatea tocmai în interioru! acestei noţiuni. viaţa în societate. şi chiar anumite segmente privilegiate ale sale moştenesc ansamblul a ceea ce va înceta rapid să se numească. E vorba de ceva mai mult şi de ceva mai puţin. n. tristeţea. La început. de-acum înainte. organicismul în orice caz efortul de determinare a localizărilor cerebrale. dacă e prea cald.. evoluţie exact invers%..

Luna acţionează asupra atmosferei cu o asemenea intensitate încît poate face să intre în mişcare o masă grea ca oceanul. naşteri succesive. 37 lfUret şi Mitive.. lohiij-salivaţia abundentă şi rîia. 1832. Trăite des Nerfs. ambiţia. desigur. pp. Dar esenţialul nu constă atît în revenirea temei în sine cît în posibilitatea şi condiţiile reapariţiei sale. „Adevărata patrie a slăbiciunii nului nervos este între 45° şi 55' latitudine. să identifice cauza maladiei: „151 au căzut bolnavi în urma unor afecţiuni puternice ale sufletului. astringente. 257. Paris. influenţa lunii se desfăşoară după o întreagă serie de medieri care se ierarhizează şi se grupează în jurul omului însuşi. p. va acţiona cu violenţă asupra persoanelor a căror fibră nervoasă este deosebit de delicată: „Nebunia fiind o maladie în întregime ner-v°asă. 1792. Essai sur Ies operations de l'entendemenl humain. exces de devoţiune şi de ataşament la secta metodiş-tilor. teama. Ea reapare. i^i'iosophie de la folie. critică ideea unei influenţe a lunii asupra periodicităţii convulsiilor.n răspuns negativ. febre. beţie. o căldură care arde sînge| prin durata sa lungă şi marea sa violenţă. poate sub influenţa me-dicinei engleze care nu o uitase niciodată în întregime34. bucuria excesivă. eşecuri. 6 octombrie 1768. terestre. clocit. păros. ca ştiinţă teoretică: noua practică azilară este tocmai polivalenţa şi eterogenitatea înlănţuiri] cauzale în geneza nebuniei. iar Daquin33. studios. Analizînd alienaţii din Bethlcem în timpul perioadei dintre 1772 şi 1787. cu spiritul viu.. 1# TRANSCENDENŢA DELIRULUI 223 Lunatismul era o temă constantă. fr. într-un spaţiu eterogen şi haot Un exemplu va permite identificarea principiului organizator c^1 grupează această varietate a cauzelor şi le asigură secreta lor coerew 30 31 32 J. Facultatea dă . sifilis. articolul „Manie". ^ Treatise Concerning the Influence of the Sun and the Moon. Londra. bărbătesc jr floarea vîrstei. într-adevăr. 1835. frecventă încă în cursul secolului al XVII-lea. trad. cum -radeja cu mai bine de un secol înainte. p. nu o face.Daquin. sistemul nervos este cel mai sensibil la variaţiile atmosferei. II. Amsterdam. cit. 12 prin abuzarea de facultăţile intelectuale." ^Articol anonim din Gazette salutaire. Paris. nos. austere. e una din rarele cunoştinţe care a fa transferată. Dufour. 5ţ urmările pecinginilor. . Trăite des phrenopathies. Cf . în momentul marii reforme a internării. Bruxelles. obturarea viscerelor. boli venerice."30 si Această extindere aproape infinită a cauzelor îndepărtate a devenii la sfîrşitul secolului al XVIII-lea un lucru evident. P-31. Giraudy va înainta ministrului de Interne un raport asupra situaţiei de la Charenton în 1804. fără vreo modificare. pp. 24-25. Observations de medecine sur la maladie cppelee cotmdsion.Whytt. cum ar fi gelozia. 219. în Nouveau trăite du rhumatisme et des vapeurs. al cărei curs perturbează atît de profund atmosfera. 1777. băuturi asemenea. dimpotrivă. pentru că cea mai mică schimbare de temperatură. La Daquin. voi. XL. seci. alimente reci. un aer posomorit. De lafrequence de pouk chei Ies alienes. după o lungă discuţie. citat în Matthey. subţire. unul prin urmările rîiei. la sfîrşitul secolului. orgoliu"31. supărării violente. în care declară că a putut culege „date sigure" care i-au permis.33 Dar de-a lungul secolului al XVIII-lea luna este areori citată printre cauzele. creierul nebunilor trebuie deci să fie infinit mai predispus la "fluenţa acestei atmosfere care primeşte ea însăşi grade de intensitate în funcţie de diferitele poziţii ale lunii în raport cu pămîntul. nu e sigur că această lumecS zală e atît de anarhică pe cît pare. P 2na ' !^0. „la adăpost de orice con33 ţ 'n aceeaşi epocă. Iar dacă această mulţime se * făşoară la infinit. a dispărut puţin cîte Puţ'n^ m 1707. nelinişte. sau cel puţin asupra agitaţiei bolnavilor. ulcere prea repede uscate. p. Cu atît mai mult luna. laptele. teroarea."38 La sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Dispermatismul produce în mod obişnj aşa-zisul delir erotic sau erotomania. profund. în seco-1 al XVI-lea. Encyclopedie. 46. exces de studiu. iubire. Paris. Tissot. 38 guislain. Anonyme. II. contuzii şi fracturi. 222 ISTORIA NEBUNIEI sau suprimate. Black indicase următoarele etiologii: „predispoziţie ereditară. Şi totuşi. Or. Sub forma sa tradiţională. 31 prin » de băuturi alcoolice. fructe crude. 28 prin onanism. 3 ft virus sifilitic. şi în consecinţă sudoarea. tenac dure. în 476(1 cazuri. 12 prin abuzarea de plăcerile lui Venus. uscat. Trăite des Maladies nerveuses. fie ele accesorii sau adjuvante. penetrant. ca atare. iubifl neîmpărtăşită. gelozie. 1. apoi Leuret36 şi Guislain37 vor admite influenţa lunii asupra fazelor excitaţiei maniace. 29-30. Le Francois susţine o teză: Estne ' liauod Iunie in corpora humana imperium ? [Există oare o putere a lunii în corpurile omeneşti?]. p. 365. starea corpului negru. pp. Paris. pro duse făinoase care n-au fermentat deloc. ■74» ^ea<l. 52 prin predispoziţie ereditară. I. On Insanity. dintre elementele organismului nostru. 1792. Philosophie de la folie. complet transformată şi încărcată de semnificaţii pe care nu le avea. tema reapare. cea mai mică variaţie a umidităţii sau uscăciunii se pot repercuta grav asupra lui. Cf. ea desemna o influenţă imediată — coincidenţă în timp si încrucişare în spaţiu — al cărei mod de acţiune era situat în întregime în puterea astrelor. Black. Cf. loc. ale nebuniei. supărări. 29 prin metastaza laptelui. Citat în Esquirol. 2 prin insolaţie/ Lista cauzelor îndepărtate ale nebuniei nu încetează să crease Secolul al XVIII-lea le enumera fără nici o ordine sau privileg111 într-o mulţime neorganizată. Cîţivaani mai tîrziu. menstruaţia. lunatismul se regăseşte.-Fr.-prin prezenţa viermilor intestinali. Dumoulin.Or. şi niciodată contestată. 361-362. mlăstj.

iar mişcările umorilor sînt uneori atît de violente încît răstoarnă întreaga economie a corpului şi chiar provoacă moartea. insti-tuind între suflet şi corp o relaţie lineară. „înainte de edea obiectul pasiunii. a yle şi Grangeon. j Pasiunea figurează printre cauzele îndepărtate. să se extindă. sau exaltării lecturilor romaneşti. unitatea secretă a unei sensibilităţi care raportează la sine influenţele cele mai diverse. Cea mai mare parte a spir ° sînt împinse în muşchii braţelor. cf. tradus de Daquin. ai gambelor. tristeţea — melancolia. dar în prezenţa noului ■\M °l tOat^ aceasta economie se tulbură. 1792."luin. Toulouse. dar de fapt sub această extindere se contura o unităţi nouă. nu mai e atît expres. cele mai eterogene ale lumii exterioare Iar experienţa medicală a nebuniei se dedublează după această nouă împărţire: fenomen al sufletului provocat de un accident sau o tulburare a corpului. şi una şi cealaltă decît termenii externi ai uneia şi aceleiaşi mişcări. Ele nu sînt. sîngele bine temperat predispune la bucurie. Melancolia predispune la tristeţe şi ne duce cu gîndul la lucrurile su-paratoare. nici i le moderăm. 1784. cel puţin în aparenţă. spiritele animalice erau răspîndite în tot JPul pentru a-i păstra în general toate părţile. de mîncare. Dar de fapt. sau întoarcerea anotimpurilor. în noi şi fără . antipatiile. înainte de Descartes. 82. şi. „Pasiunile provoacă în mod necesar anumite mişcări în umori. unei puteri cosmice. pp. excesul de băutură. 224 ISTORIA NEBUNIEI testaţie rezonabilă". chiar fără să fie conştient de asta. corpul devenea un ansamblu de localizări diferite pentru sisteme de cauzalităţi lineare. incomodilătile. mai obstinată şi parcă mai importantă a nebun' ^ „Rătăcirea spiritului nostru nu vine decît din faptul că ne al TRANSCENDENŢA DELIRULUI 225 beşte dorinţelor noastre. mînia înmulţeşte bila. afecţiune locală a creierului şi tulburare generală a sensibilităţii. pasiunea n-a încetat să fie suprafaţa de contact între trup şi suflet. gusturile deravate. în plus. Umorile care s-au obişnuit să fie agitate de anumite pasiuni îi pre-dispun pe cei în care acestea abundă la aceleaşi pasiuni şi îi fac să segîndească la obiectele care în mod obişnuit îi excită. De aici delirurile amoroase. în cursul aceleiaşi perioade. şi. Unitate pe care medicina umorilor o concepe mai ales ca o cauzalitate reciprocă. p. pp."40 Medicina spiritelor îi substituie acestui determinism vag al „pre-3lsPoziţiei" rigoarea unei transmiteri mecanice a mişcărilor. cu toate^ aparţine. o nouă formă de legătură între corp şi lumea exterioară. tristeţea — melancolia. melancolia pe care o provoacă tristeţea. Essai . pasiunea. ciclului cauzalităţii. 26- . punctul în care se întîlnesc activitatea şi pasivitatea unuia şi a celuilalt. Putem şi trebuie să căutăm în acelaşi timp cauza nebuniei şi în anatomia creierului. conturinc deja aproape o unitate. Nosologie mithodique. şi un corp "are nu poate fi în întregime pătruns de lumina spiritului său şi de ansParenţa imediată a voinţei sale. Cauzele îndepărtate. dar. şi mult după ce influenţa sa de filozof şi de fiziolog s-a şters. Relation de l'etat de quelques personnes pretendues posse-"e d'autorite au Parhment de Toulouse. ea joacă şi un alt rol. ceea ce e realmente vizat este foarte radicala apartenenţă a fenomenelor nebuniei la însăşi posibilitatea pasiunii. 91. Precizia cauzei imediate nu contrazice generalitatea difuză a cauzei îndepărtate. Philosophie de la folie. ea declanşe^ un al doilea ciclu.!1 în umiditatea aerului.'' Şi în cea mai mare parte a timpului în ciuda noastră. în acelaşi timp. pe de altă parte mijlocul la care acesta e sensibil. 1682. ai feţei şi ai 39r 40 bauvages. mîniile pe care le roduce în noi un refuz. în profunzime. îmrc cauza îndepărtată şi nebunie s-au inserat pe de o parte sensibilitate corpului. într-o manieră confuză. e în măsura în care. VII. să se multiplice şi sase disperseze. Dacă Pasiunile nu sînt posibile decît la o fiinţă care are corp. 12. Dacă fazele lunii pot avea o influenţă asupra nebu niei e pentru că în jurul omului s-au grupat elemente la care acejh e în mod obscur sensibil. care ştergea vechiul ciclu de transpunere a calităţilor. un sistem de apartenenţă care organizează într-o nouă omogenitate.nu încetau. mînia agită bila. cea mai rea dintre toate maladiile-"39 Dar aceasta încă nu e decît întîietatea morală a pasiunii. pasiunile sporesc cantitatea umorilor. bila predispune la mînie şi ne determină să ne gîndim la cei pe care-i urîm. de responsabilitatea sa. fenomen al fiinţei umane în întregime — suflet şi corp legate într-o aceeaşi sensibilitate — determinat de o variaţie a influenţelor pe care mediul le exercită asupra lui. voi. viciile trupeşti care sînt cauza nebuniei. ansamblul cauzelor îndepărtate ale nebuniei Sistemul cauzelor a suferit deci o dublă evoluţie în cursul seco-lului al XVIII-lea. totodată. şi pe acelaşi p™ cu toate celelalte. în experienţa nebuniei. mişcările ' mtii ascultă de structura mecanică a mişcării spiritelor. Paris. prin intermediul acestei denunţări. neştiind nici să ne înfrînăm pasiunile. cît semnul unei sensibilităţi particulare a or»» nismului uman. fiind în acelaşi timp limita pe care şi-o impun reciproc şi locul comunicării lor. Sauvages schiţa rolul fundamental al pasiunii facînd din ea o caţ1 mai constantă. eSte vorba. şi: Toaldo. Dar în cu totul alt stil. mai apropiat fără îndoială de esenţial. cauzele imediate n-au încetat să se apropie. cele mai îndepărtate.

şi pentru o lungă suită de secole din care. pofta" sînt cauzele sau consecinţei „prea marii forţe. spre mişcarea infinită care îl pierde. Recherche de la verite. „Pasiunile vii ca mînia. fără îndoială. I Sauvages. de aceeaşi origine. elementele pe care le grupează sînt prea separate pentru a-i putea aplica schemele. ideilor. în care mişcarea se . determinismul pasiunilor 'e altceva decît o libertate oferită nebuniei de a pătrunde în lumea '1Ur|ii. VII. ea îl deschide chiar pe acest 1 ln acelaşi timp. faptul că sufletul şi corpi»sl într-un perpetuu raport metaforic în care calităţile nu au nevoj* fie comunicate pentru că sînt deja comune. la un nivel mai profund. Moraliştii tradiţiei greco-latine consideraseră corect ca nebunia să fie pedeapsa pasiunii. P măsura în care inversează termenii înlănţuirii. încă un pas şi tot sistemul se va închide din nou într-o unitateîr care corpul şi sufletul comunică nemijlocit în valorile simbolice ale calităţilor comune. descurajarea. cartea V. Nosologie methodique. prea marii tensiuni. pervertite. făcută posibilă ■iţ. rigiditate şi destindere.27. Tensiuni şi relaxări. voi. care domină practica secolului al XVlII-lea. stupidital lipsa de memorie" nu pot fi la fel de bine urmate sau precedate* „slăbiciunea măduvei creierului şi a fibrelor nervoase care se d tribuie în organe. de aceeaşi natură ca şi afecţiunea sufletului. întoarse — manifestînd 'Vri a°east^ unitate ca evidentă şi deja dată. spiritul la rîndul luinu-: va mai putea deturna mişcarea atenţiei şi va suporta. 291. ed. Posibilitatea nebuniei e oferită în însăşi existenţa pasiunii.atre pasiune. şi distincţia dintre ele. dacă e adevărat că înainte de violenţa corpului şi de vioiciunea sufletului. »nifestă în pasiune finitudinea omului. una dintre ini pasiunii. înainte de moliciunea fibrelor şi de relaxarea spiritului. ea e puţin dincoace de ele. Dar să-i lăsăm clasicismului originalitatea. 1 228 ISTORIA NEBUNIEI Vine un moment în care. le plăcea să facă din pasiune o nebunie provizorie şi atenuată. tot atîtea stări calitative care sînt deopotrivă ale sufletulu şi ale corpului. ale elasticităţii excesive affl» lor nervoase şi ale prea marii activităţi a fluidului nervos"? InvW „pasiunile lipsite de vlagă. Pasiunea nu mai e chiar în centrul geometric 'l ansamblului suflet-corp. duritate şi moliciune. ea se jţ ?rce împotriva ei şi o repune în discuţie. sub efectul pasiunii şi în prezenţa obiectului său spiritele circulă. şi că. care predispun la pasiune: cu alte cuvinj. şi trimit în ultimă analiză la un fel de situaţie pasională indistinctă şi mixtă. forrnîn astfel în spaţiul corporal un fel de figură geometrică a pasiunii care nu e decît transpunerea ei expresivă. legile s^ suspendate ca de la sine. şi în care elemente! expresie nu au nevoie să dobîndească o valoare cauzală. a sufletului cu trupul. fie şi privilegiate. ameninţă printr-o tendinţă care îi e proprie ceea ce % -U' P°s'b'Iă pasiunea însăşi. determinism şi expresie se încrucişează într-o tramă atît de strînsă îneît nu formează în realitate decît una şi aceeaşi mişcare. ca teama. răceala care însoţeşte nostalgia. ale nebuniei. pasiunea urmîndu-şi cursa. al unei ameninţări peda-?°gice sau al unei sinteze morale. nepusă în discuţie. vede că. purş'5 piu pentru că sufletul şi corpul sînt totdeauna expresia nemijl* 41 42 Malebranche. preaplin sat uscăciune. toate spiritele fiind grupate în jurul obiectului pasiunii sau cel puţin al imaginii sale. care nu va fi disociată decît mai tîrziu. de împuţinarea şi de inerţia fluidelor"42? în f°' nu mai trebuie să încercăm să situăm pasiunea în cadrul unei s1 cesiuni cauzale sau la jumătatea drumului dintre corporal şi spir*^ ea indică. stării fibrelor. în acea regiune în care se întemeiază ■ ^itatea lor. ifl tenta. nu e. Ceasta pentru că nebunia nu e doar una dintre posibilităţile date L" ujiitatea sufletului şi trupului. • 226 ISTORIA NEBUNIEI tuturor părţilor exterioare ale corpului pentru a-1 aduce în ppo^ proprie pasiunii care domină şi a-i da înfăţişarea şi mişcarea necesg ■ pentru dobîndirea binelui şi alungarea răului care apare. maladii în care afecţiunea creierului este de aceeaşi calitate. Este ceea ce se întîmplă în medicina solidelor fluidelor. TRANSCENDENŢA DELIRULUI 227 nUja prin celălalt. există un fel de a priori calitative încă neîmpărţite care impun cu timpul aceleaşi valori organicului şi spiritualului. întemeiată de unitatea sufletului cu trupul. ci formează mai curînd condiţia ei de posibilitate în general. voi. ' par la acest nivel pasiunea nu mai e doar una dintre cauzele. cap. ea e chiar în ruptură cu tradiţia. circulaţiei fluidelor Tema cauzalităţii apare aici ca prea discursivă. dar şi ca fragilă şi deja u'tă pierzaniei. dacă unitatea. Lewis. p."41 Pasiune" predispune deci spiritele. şi pentru a fi mai siguri <ie asta. III. pentru că. pasiunea. întemeiază hi-"terele nebuniei pe natura pasiunii. Nebunia. Dar reflecţia clasică a ştiut să definească între pasiune şi nebunie un raport care nu e de ordinul dorinţei pioase.< dispersează şi se concentrează după o configuraţie spaţială care prjVl legiază urma obiectelor în creier şi imaginea sa în suflet. pur şi simplu. multă vreme înaintea epocii clasice. Ea e una dintre acele forme ale uni-^tf ?Ca'e 'cg'le S&it compromise. apetitul bizar. bucuria. pasiunea şi nebunia s-au ţinut aproape una de cealaltă. Dacă e adevărat că există un domeniu în raporturile dintre suflet şi corp în care cauză şi efect. n-am ieşit. înţelegem capot exista maladii ca nebunia care sînt de la început maladii ale corpului şi ale sufletului. în consecinţă. cursului sentimentelor. care îşi impune formele comune înlănţuiri. E adevărat că. dar care constituie şi fondul ei cauzal esenţial. plictisul. acolo unde DOziţia lor încă nu e stabilită.

a ideilor sau a voinţelor nu pare să-i vOr espundă: este cazul maniei cînd se intensifică brusc pînă la con-Vulsii sau cînd degenerează definitiv în furie continuă. se întîmplă ca mişcarea. la anarhia a ceva care. cartea III. Lancisi arăta că nobilii romani erau supuşi adesea aburii* căderi isterice. De nativis Romani casli qualitatibus. a curţii. 288-289. Nebunia. p. marea tristeţe. Pentru mulţi medici. că furia a 49 ecît o treaptă a maniei.^ J cancelarului Bacîon care cădea în sincopă cînd vedea o eclipsă de lună era uni" locurile comune ale medicinei. voi. să se propage nedefinit într-un fel de spaţiu al nt liniştii. au dat naştere unei specii de tetanos sau de catalepsie. eliberare a elementelor acestei unităţi.. Observations sur la sânte des gens du monde. de a le antrena în urma sa. a judecătorilor. 366-367) admite. 23. un om care îşi imaginează. mului. Sfîr-^eŞte prin a fi o mişcare atît de violentă a nervilor şi a muşchilor încît n"nic din înlănţuirea imaginilor. care sub efectul propriei sale violenţe ajunge dintr-o dată la contradicţie şi la imposibilitatea de a se continua. se mişcă mult dincolo de ea şi ajunge să conteste tot ceea ce ea presupune. par există în imagine. iar sufletul. în repausul sau în inerţia -°rpului. desigur. în viaţa de curte] care o duceau. Ibid. 21 -22. ca şi cum mişcarea. VIII. pp."47 Iar faptul de a fi astfel încărcată cu toate aceste elemente noi. mînia. pp. ar putea antrena alte forţe în siajul ei. sau se p^. 30-31. o agitaţie a sufletului. nu e . pp. ^mpresiile sale sînt slabe şi le acordă rareori atenţie. îi dă ideii un fel de surplus de forţă care sfîrşeşte prin a o face irezistibilă chiar la eforturile cele mai concertate ale voinţei. în loc să-şi piardă din "orţăcomunicîndu-se. spaima. cînd obiectele exterioare nu produc asupra P'ntului bolnavului aceeaşi impresie ca asupra unui om sănătos. niciodată atenuateTRANSCENDENŢA DELIRULUI 229 43 44 Whytt. înclină să-i ataşeze progresiv o întreagă serie de idei mai mult sau mai puţin îndepărtate: „El adaugă acestei idei simple pe toate acelea care o hrănesc şi o sporesc. Obseivations medicales. 291. Aşa explică Sauvages naşterea delirului: o anumită impresie de teamă e legată de obturarea sau de presiunea unei fibre medulare. 46 Cf. Pe măsură ce teama persistă. ea P°ate să facă să apară şi apoi să întreţină. pp. a spînzurătorii. un spectacol oribil la care nu ne aşteptăm. permanent agitat între teamă şi speranP n-avea niciodată o clipă de repaus"45. totodată. Ca şi cum în mecanica nebuniei odihna n-ar fi neapărat o mişcare nulă. VII. bucuria. pline de urmări. asociază imediat acestei idei pe aceea a sateliţilor. L 230 ISTORIA NEBUNIEI De fapt. şi în evenimentele care -ormează versiunea ei organică. obs. '* (Essai sur l'entendement. a saloanelor. e în acelaşi timp pasiune suspendată. între alţii Tissot. poate duce la delir. Cf. Nosologie methodique. dacă e puţin intensă. după cum obturarea e strict localizată. Agitaţiil imperceptibile. vi oraşelor. Bibliotheque "nique. ruptură a cauzalităţii. fiind foarte violente. 45 Lancisi. III. 48 r^uvages. aşaîBc persoana semăna atunci mai mult cu o statuie decît cu o fiinţă vie Mai mult. iradiază în egală măsură spre corp şi spre suflet. multiplicîn-ju-se. 304. fără pauză sau calmare. Lai* 1760. teroarea şi celelalte pasiuni care produc o impresie puternică prilejuiesc frec-vent simptomele nervoase cele mai bruşte şi mai violente. că e acuzat de o crimă. Trăite des maladies nerveuses. ci ar putea fi şi o mişcare în ruptură brutală cu sine însăşi. pagă într-o proliferare care nu se opreşte decît în culmea paroxis. declanşat chiar de această pasiune. izolînd-o şi detaşînd-o şi mai mult de tot ce nu este ea. p. a călăilor. Tema mişcării excesive care duce la imobilitate şi la foarte frecventă în medicina clasică. duce la nebunie prin mulţimea* citaţiilor adunate. „Sur un etablissement pour la guerison des alienes". pentru a-i fi croit o soartă prea deosebită. e ^-a Rive. istoriile sau naraţiunile triste sau capabile să emoţioneze inima. fără si fi fost vreun şoc sau o absorbţie de vreun fel a forţei vii. pornind de la pasiunea însăşi. crize de ipohondrie — pentru că. De exemplu. Dar această izolare o întăreşte. dobîndind 0 vigoare suplimentară din aceste noi complicităţi. „E pilduitor că pasiunile. dormind. din simplul motiv că emoţia este în acelaşi timp şoc al sufletului şi tulburare a fibrei nervoase: „Astfel.se acumulează. II. pp. se amplifică şi sfîrşesc prin a exploda în convulsii violente. prelungite. cum şocul poate provoca mişcarea. Whytt admite că o emoţie vie poate provoca nebunia tot a$. spiritul îi e Pr°ape în totalitate absorbit de vivacitatea ideilor"49. trecînd de la suflet la corp şi la corp la suflet.48 Invers. în Pechlin."43 Dar-aici începe nebunia propriu-zisă — se întîmplă ca această mişcare să se anuleze imediat prin propriul ei exces şi să provoace dintr-o dată o imobilitate care poate merge pînă la moarte. mai aproape. XVII. această disociere între mişcările exterioare ale corpU] şi cursul ideilor nu indică precis că unitatea corp- . firi'. voi. sufletul îi acordă mai multă atenţie. o anumită forţă care. mîhnirea. cu Enciclopedia.opreşte brusc. provocate adesea de un şoc exterior mediocru."44 Invers. de cel în care Malebranche a plaK sufletele decît de cel în care Descartes a situat corpurile. această teamă este limitată la un obiect. „spiritul lor. cap. care îşi află posibilitatea primară în pasiune şi în desfăşurarea acestei duble cauzalităţi care. Ea participă la necesitatea pasiunii şi. mai multe exemple în Le Temple dEs 1681. ruşinea duse la exces au fa de mai multe ori urmate de moartea subită. cum se în-mPlă în melancolie. 79-85.

suflet est destrămată, nici că fiecare dintre cei doi termeni îşi reia, în nebun) autonomia. Fără îndoială, unitatea este compromisă în rigoarea si; totalitatea sa; dar ea se fisurează după linii care, fără a o aboli, ode cupează în sectoare arbitrare. Căci cînd melancolicul se fixeazj asupra unei idei delirante, nu numai sufletul e la lucru; ci sufletul împreună cu creierul, sufletul cu nervii, cu originea şi fibrele lor-un întreg segment al unităţii sufletului şi corpului, care se detaşează astfel de ansamblu şi în mod deosebit de organele prin care se ope-rează percepţia realului. Acelaşi lucru se întîmplă în convulsii şiîr, agitaţie; sufletul nu este, aici, exclus din corp; dar e atît de repede antrenat de acesta îneît nu-şi poate păstra toate reprezentările, se separă de amintirile, de voinţele, de ideile sale cele mai ferme şi astfel, izolat de el însuşi şi de tot ceea ce rămîne stabil în corp, sufletul se află purtat de fibrele cele mai mobile; nimic, în comportamentul său, nu mai e din acest moment adaptat la realitate, Ia adevăr sau la înţelepciune; chiar dacă fibrele, în vibraţia lor, pot imite ceea ce se întîmplă în percepţii, bolnavul nu le va putea distinge: „Pulsaţiile rapide şi dezordonate ale arterelor, sau orice altă tulburare, imprimă aceeaşi mişcare fibrelor (ca şi în percepţie); ele vor reprezenta ca fiind de faţă obiecte care nu sînt acolo, ca adevărate — obiecte care sînt himerice."50 în nebunie totalitatea sufletului şi corpului se fragmentează: nu după elementele care o constituie metafizic; ci după figuri cart învăluie într-un fel de unitate derizorie segmente ale corpului şi ide: ale sufletului. Fragmente care izolează omul de ei însuşi, dar mai $-de realitate; fragmente care, detaşîndu-se, au format unitatea ireala a unei fantasme, şi chiar în virtutea acestei autonomii o impun adf vărului. „Nebunia nu constă decît în dereglarea imaginaţiei." 'r alţi termeni, începînd cu pasiunea, nebunia nu este încă decîtc mişcare vie în unitatea raţională a sufletului si corpului: este nivel neraţionabilului; dar această mişcare se sustrage repede raţiunii»1 canicii şi devine, în violenţele sale, în stuporile sale, în propag2** sale smintite, mişcare iraţională; iar atunci, scăpînd de povara«* vărului şi de constrîngerile sale, se desprinde Irealul. Şi chiar prin aceasta este indicat pentru noi al treilea ciclu peC. (' trebuie acum sâ-1 parcurgem. Ciclul himerelor, al fantasmelor?' erorii. După cel al pasiunii, ce! al. non-fiinţei.
TRANSCENDENŢA DELIRULUI

231
30

Encwlopedie, articolul „Manie"'. 51 L'Âme matirielle, p. 169.

gă vedem ce se spune în aceste fragmente fantastice. jmaginea nu e deloc nebunie. Chiar dacă e adevărat că în arbi-rUl fantasmei alienarea îşi află deschiderea primară spre zadarnica • libertate, nebunia nu începe decît puţin mai încolo, în momentul "n care spiritul se leagă de acest arbitrar şi devine prizonier al acestei aparente libertăţi. Chiar în clipa în care se iese dintr-un vis, se poate constata: „îmi închipui că sînt mort"; asta înseamnă denunţarea şi măsurarea arbitrarului imaginaţiei, nu nebunie. Va fi nebunie atunci cînd subiectul va admite ca afirmaţie ideea că e mort şi cînd va echivala cu un adevăr conţinutul încă neutru al imaginii „sînt mort". Şi, asacum conştiinţa adevărului nu e purtată doar de prezenţa imaginii, ci de actul care limitează, înfruntă, unifică sau disociază imaginea, tot aşa nebunia nu va începe decît în actul care dă valoare de adevăr imaginii. Există o inocenţă originară a imaginaţiei: Imaginatio ipsa non arat quia neque negat neque affirmat, sedfixatur tantum in simplici contemplatione phantasmatis52 [Imaginaţia însăşi nu rătăceşte pentru că nici nu neagă, nici nu afirmă, ci doar se fixează într-o simplă contemplare a fantasmei]; şi numai spiritul poate face în aşa fel îneît ceea ce e dat în imagine să devină adevăr abuziv, adică eroare, sau eroare recunoscută, adică adevăr: „Un om beat crede că vede două luminări acolo unde nu e decît una; cel care are strabism şi al cărui spirit e cultivat îşi recunoaşte imediat eroarea şi se obişnuieşte să nu vadă decît una."53 Nebunia este deci dincolo de imagine, şi totuşi profund cufundată în ea; căci nebunia constă'numai în a o lăsa să valoreze spontan ca adevăr total şi absolut; actul omului rezonabil care, pe drept sau pe nedrept, judecă drept falsă sau adevărată o ima-S'ne este dincolo de această imagine, o depăşeşte şi o măsoară cu ceva ce nu e ea; actul omului nebun nu trece niciodată de imaginea Care se prezintă; el se lasă confiscat de vivacitatea sa imediată şi nu susţine cu afirmaţia sa decît în măsura în care e învăluit de ea: „Un are număr de persoane, ca să nu zicem toate, înnebunesc doar Pentru că s-au ocupat prea mult de un obiect."54 în interiorul imagi-> confiscată de ea şi incapabilă să-i scape, nebunia este totuşi mai u'f decît imagine, formînd un act de secretă constituire. ^ ^-e este acest act? Act de credinţă, act de afirmaţie şi de negaţie — Urs care susţine imaginea şi în acelaşi timp o modifică, o adînceşte,
53 ~'acchias, QucEstiones medico-legales, cartea II, voi. I, întrebarea 4, p. 119. s4 ,,auyages, Nosologie, voi. VII, p. 15. ">< p. 20.

232
ISTORIA NEBUNIEI

o întinde de-a lungul unui raţionament şi o organizează în jurul urm segment de limbaj. Omul care îşi imaginează că e de sticlă nu nebun; căci oricine, cînd doarme, poate avea această imagi^ într-un vis; dar e nebun dacă, crezînd că e de sticlă, trage concluzj, că e fragil, că riscă să se spargă, că nu trebuie deci să atingă nici uj obiect prea dur, că trebuie chiar să rămînă nemişcat etc.55 Aceste raţionamente sînt ale unui nebun; dar trebuie să arătăm că, în ele însele, nu sînt nici absurde, nici lipsite de logică. Dimpotrivă, figurile cele mai constrîngătoare ale logicii sînt corect aplicate aici. Iar Zacchias le regăseşte uşor, în toată rigoarea lor, la alienaţi. Silo. gism, la cel care se lasă să moară de foame: „Morţii nu mănîncă; or, eu sînt mort; deci nu trebuie să mănînc." Inducţie infinit prelungită la acest persecutat: „Cutare, cutare şi cutare sînt duşmanii mei; or, toţi sînt oameni; deci toţi oamenii sînt duşmanii mei." Enti-memă la un altul: „Cea mai mare parte a celor care au locuit în această casă au murit, deci eu, care am locuit în această casă, am murit."56 Minunată logică a nebunilor, care pare să-şi bată joc de cea a

logicienilor, pentru că îi seamănă pînă la confuzie, sau mai curînd pentru că e exact aceeaşi, iar în stratul cel mai secret al nebuniei, la baza atîtor erori, a atîtor absurdităţi, a atîtor cuvinte şi gesturi fă şir, descoperim pînă la urmă perfecţiunea, adînc ascunsă, a unui discurs. Ex quibus, încheie Zacchias, vides quidem intellectum optim discurrere [Din acestea vezi chiar că intelectul se concentrează foarte bine]. Limbajul ultim al nebuniei este cel al raţiunii, dar învăluit*» prestigiul imaginii, limitat la spaţiul de aparenţă pe care aceasta! defineşte, formînd astfel, amîndouă, în afara totalităţii imaginilor! a universalităţii discursului, o organizare singulară, abuzivă, acare particularitate obstinată produce nebunia. Aceasta, la drept vorbii nu se află în întregime în imagine, care nu e în sine nici adevărat! nici falsă, nici rezonabilă, nici nebună, nu se află nici în raţionament, care e o formă simplă, nerevelînd nimic altceva decît figurile dubitabile ale logicii. Şi totuşi, nebunia se află în amîndouă. Inf'1 figură anume a raportului dintre ele. Să luăm un exemplu împrumutat din Diemerbroek. Un orn & atins de o adîncă melancolie. Ca la toţi melancolicii, spiritul îl legat de o idee fixă, iar această idee era pentru el cauza unei tn» mereu reînnoite. Se acuza că şi-a ucis fiul; şi, în excesul refl* i S
TRANSCENDENŢA DELIRULUI

233 cărilor sale, spunea că Dumnezeu, ca să-1 pedepsească, îi P alături un demon însărcinat să-1 ispitească, aşa cum fusese
uS 53 56

Cf. Daquin, Philosophie de Ia Folie, p. 30. Zacchias, Quaestiones medico-legales, cartea II, titlul 1, întrebarea 4, P-

nol. El vedea acest demon, vorbea cu el, îi înţelegea reproşurile • ţj răspundea. Nu înţelegea deloc de ce toată lumea din jurul lui refuza să admită această prezenţă. Aceasta e deci nebunia: remuş-jjjrjle, credinţa, halucinaţia, discursul; pe scurt, tot acest ansamblu de convingeri şi de imagini care constituie un delir. Or, Diemerbroek caută să ştie care sînt „cauzele" acestei nebunii, cum s-a putut ea naşte- Şi iată ce află: acest om îşi luase fiul la scăldat, unde se înecase. De atunci tatăl se considerase responsabil de această moarte. pezvoltarea acestei nebunii se poate deci reconstitui în felul următor. Considerîndu-se vinovat, omul îşi spune că Dumnezeu nu poate îneădu i omorul; din această pricină îşi închipuie că e damnat pentru eternitate; şi cum ştie că cel mai mare supliciu al damnării e să-i fii încredinţat lui Satan, îşi spune că „i-a fost alăturat un demon oribil". El încă nu-1 vede pe demon, dar cum „nu se desparte de acest gînd" şi „îl consideră foarte adevărat, îi impune creierului o anumită imagine a acestuia; imaginea se oferă sufletului său, prin acţiunea creierului şi a spiritelor, cu atîta evidenţă încît crede că îl vede continuu pe demonul însuşi"57. Există deci în nebunie, aşa cum e ea analizată de Diemerbroek, două niveluri; unul e cel manifest în ochii tuturor: o tristeţe fără temei la un om care se acuză pe nedrept că şi-a asasinat fiul; o imaginaţie pervertită care îşi reprezintă demoni; o raţiune răvăşită care conversează cu o fantomă. Dar mai în profunzime găsim o organizare riguroasă care urmează armătura fără breşă a unui discurs. în logica sa, acest discurs apelează la credinţele cele mai solide, avansează prin judecăţi şi raţionamente care se înlănţuie; e un fel de raţiune în act. Pe scurt, sub delirul dezordonat şi manifest domneşte ordinea unui delir secret. în acest delir secund, care e, într-un fel, PUrâ raţiune eliberată de toate falsele străluciri ale demenţei, se adună Paradoxalul adevăr al nebuniei. Şi asta într-un dublu sens, pentru că Psim aici ceea ce face ca nebunia să fie adevărată (logică irecu-abl'ă, discurs perfect organizat, înlănţuire fără cusur în transparenţa nui limbaj virtual) şi, totodată, ceea ce o face într-adevăr nebunie "atura sa proprie, stilul riguros particular al tuturor manifestărilor ajJŞi structura internă a delirului). ai \ încă şi mai profund, acest limbaj delirant este adevăr ultim a. det Un'e' 'n măsura în care e forma ei de organizare, principiul errn 'nant al tuturor manifestărilor sale, fie ele ale corpului sau ale Su„ et ului. Căci dacă melancolicul lui Diemerbroek se întreţine cu
57 ""ni,

IY 'emerbroek, „Disputationes practics, de morbis capitis'', în Opera omnia ""'a et medica, Utrecht, 1685, Historia, III, pp. 4-5. ^

234 ISTORIA NEBUNIEI

demonul său e pentru că imaginea lui i-a fost adînc întipărită pr' mişcarea spiritelor în materia mereu ductilă a creierului. Dar la rîruji,! ei această figură organică nu e decît reversul unei griji care a obse dat spiritul bolnavului; ea reprezintă un fel de sedimentare în coiţ a unui discurs, repetat la infinit, despre pedeapsa pe care Dumnezeu trebuie s-o rezerve păcătoşilor vinovaţi de omucidere. Corpul si urmele pe care acesta le conţine, sufletul şi imaginile pe care sufletul le percepe nu mai sînt aici decît legături în sintaxa limbajul^ delirant. Ca să nu ni se reproşeze-că sprijinim această analiză pe o singură observaţie datorată unui singur autor (observaţie privilegiată, pentru că este vorba despre un delir melancolic), vom căuta confirmarea acestui rol fundamental al discursului delirant în concepţia clasică a nebuniei la un alt autor, într-o altă epocă şi în legătură cu o maladie foarte diferită. Este vorba de un caz de „nimfomanie" observat de Bien-ville. Imaginaţia unei tinere, „Mie", fusese stîrnită de lecturi precoce şi întreţinută de vorbele unei servitoare „iniţiate în secretele lui Ve-nus,..

.virtuoasa Agnes în ochii mamei", dar „scumpă şi voluptuoasă intendentă a plăcerilor fiicei". Totuşi, împotriva acestor dorinţe noi pentru ea, Julie luptă cu toate impresiile pe care le-a primit în cursul educaţiei sale; limbajului seducător al romanelor îi opune lecţiile învăţate despre religie şi virtute; şi oricît de mare ar fi vivacitatea imaginaţiei sale, ea nu se îmbolnăveşte atîta timp cît are „forţa de a-şi face acest raţionament: nu e deloc permis şi onest să asculţi de o pasiune atît de ruşinoasă"58. Dar discursurile vinovate, lecturile periculoase se multiplică; în fiecare clipă, ele fac şi mai vie agitaţia fibrelor, care slăbesc; limbajul fundamental prin care rezistase pfa atunci se şterge, puţin cîte puţin: „Pînă atunci vorbise doar natura; dar în curînd iluzia, himera şi extravaganţa îşi jucară rolul; eŞ dobîndi în sfîrşit forţa nefericită de a aproba în ea însăşi aceasta maximă oribilă: nimic nu e mai frumos şi mai dulce decît să asculţi de dorinţa amorului." Acest discurs fundamental deschide porţile nebuniei : imaginaţia se eliberează, poftele nu încetează să crească, fibre' ajung în ultimul grad de iritare. Delirul, sub forma sa lapidară de pflr cipiu moral, duce direct la convulsii care pot pune în pericol viaţa însă* La capătul acestui ultim ciclu care începuse cu libertatea fanta5 mei şi care se încheie acum cu rigoarea unui limbaj delirant, pute1" conchide: 1 ° In nebunia clasică, există două forme de delir. O formă partită Iară, simptomatică, proprie cîtorva dintre maladiile spiritului şi'
TRANSCENDENŢA DELIRULUI

235
;

Bienville, De la nymphomanie, Amsterdam, 1771, pp. 140-153.

cial melancoliei; în acest sens, se poate spune că există maladii are implică sau nu delirul. In orice caz, acest delir este totdeauna manifest, face parte integrantă din semnele nebuniei; este imanent ^vărului ei şi nu constituie decît unul dintre sectoarele sale. Mai există însă un delir care nu apare totdeauna, care nu e formulat de bolnavul însuşi în cursul maladiei, dar care nu se poate să nu existe în ochii aceluia care, cercetînd maladia de la originile sale, încearcă să-j formuleze enigma şi adevărul. 2° Acest delir implicit există în toate modificările spiritului, chiar unde ne-am aştepta mai puţin. Acolo unde nu e vorba decît de gesturi tăcute, de violenţe fără cuvinte, de ciudăţenii în comportament, pentru gîndirea clasică nu încape îndoială că un delir e în permanenţă subiacent, legînd fiecare din aceste semne particulare de esenţa generală a nebuniei. Dicţionarul lui James invită în mod expres să fie consideraţi deliranţi „bolnavii care păcătuiesc prin lipsă sau prin exces în unele dintre acţiunile voluntare, într-o manieră contrară raţiunii şi buneicuviinţe; ca atunci cînd mîna le e folosită de exemplu să smulgă smocuri de lînă sau la o acţiune asemănătoare aceleia care serveşte la prinderea muştelor; sau ca atunci cînd un bolnav acţionează anormal şi fără nici o cauză, ori cînd vorbeşte prea mult sau prea puţin faţă de cum era obişnuit; cînd foloseşte cuvinte obscene, fiind, în mod normal, măsurat şi decent în ceea ce spune, şi cînd proferează cuvinte fără şir, cînd respiră mai slab decît trebuie sau cînd îşi descoperă părţile naturale în prezenţa celor căre-1 înconjoară. îi considerăm ca fiind într-o stare de delir şi pe aceia al raror spirit e afectat de o tulburare a organelor de simţ sau care fo-'osesc aceste organe într-un fel neobişnuit pentru ei, atunci cînd. de exemplu, un bolnav e privat de vreo acţiune voluntară sau acţionează 'i contratimp"59. 3° Astfel înţeles, discursul acoperă tot domeniul de extensiune al nebuniei. Nebunie, în sens clasic, nu desemnează atît o schimbare determinată în spirit sau în corp; ci existenţa, sub modificările corpului, j^b bizareria comportamentului şi a vorbelor, a unui discurs delirant. e'iniţia cea mai simplă şi cea mai generală pe care o putem da eouniei clasice e chiar delirul: „Acest cuvînt e derivat din lira, o ■"mă; aşa îneît deliro înseamnă chiar a te îndepărta de urmă, de ^mul drept al raţiunii."60 Să nu ne mirăm, prin urmare, că îi vedem Pe "osografii secolului al XVIII-lea clasînd adesea vertijul printre "Unii şi, mai rar, convulsiile isterice; se întîmplă astfel pentru că
e

James,Dictiormaire universelde medecine, trad. fr., Paris,"1746—1748, III, p. 977. 'bid., p. 977.

236
ISTORIA NEBUNIEI

în spatele acestora e adesea imposibil să regăsim unitatea untJ discurs, în timp ce în vertij se profilează afirmaţia delirantă că lurr»e. e realmente pe cale să se răstoarne.61 Acest delir este condiţia ne. cesară şi suficientă pentru ca o maladie să fie numită nebunie. 4° Limbajul este structura primă şi ultimă a nebuniei. E forma ej constitutivă; pe el se sprijină toate ciclurile în care nebunia îşi enunţi natura. Faptul că esenţa nebuniei se poate defini în cele din urmă în structura simplă a unui discurs nu o reduce la o natură pur psihologică, ci îi conferă influenţă asupra totalităţii sufletului şi corpului acest discurs este un limbaj tăcut pe care spiritul îl tine pentru sine în adevărul care îi e propriu şi, totodată, o articulaţie vizibilă în mişcările corpului. Paralelismul, complementarităţile, toate formele de comunicare imediată pe care le-am văzut manifestîndu-se, în nebunie, între suflet şi corp, sînt suspendate de acest unic limbaj şi de puterile sale. Mişcarea pasiunii care continuă pînă la a se distruge şi a se întoarce împotriva ei înseşi, apariţia imaginii şi agitaţiile corpului care erau concomitentele ei vizibile — toate acestea, chiar în momentul în care încercam să le reconstituim, erau deja animate în secret de acest limbaj. Dacă determinismul pasiunii s-a

depăşit şi s-a desfăcut în fantezia imaginii, dacă imaginea, în schimb, a antrena! întreaga lume a credinţelor şi dorinţelor, e pentru că limbajul delirant era deja prezent — discurs care elibera pasiunea de toate limitele sale şi adera cu toată greutatea constrîngătoare d afirmării sale la imaginea care se elibera. Toate ciclurile nebuniei încep şi se încheie în acest delir, caree în acelaşi timp un delir al corpului şi al sufletului, al limbajului şi al imaginii, al gramaticii şi al fiziologiei. Simţul lui riguros organfe aceste cicluri de la început. El e în egală măsură nebunia însăşi şi. dincolo de fiecare dintre fenomenele ei, transcendenţa tăcută care o constituie în adevărul său. Rămîne o ultimă întrebare: în numele a ce poate fi luat acest M baj fundamental drept delir? Admiţînd că el este adevăr al nebuni în ce este el adevărată nebunie şi formă originară a smintirii? DeC se instaurează toate aceste semne care vor denunţa, în modul cel v manifest, însăşi absenţa raţiunii, tocmai în acest discurs pe careţi văzut în formele sale atît de fidele regulilor raţiunii?
61

Sauvages considera că isteria nu e o boală mintală, ci o „maladie caracter)* prin aceste accese de convulsii generale sau particulare, interne sau externe » schimb, el clasează printre bolile mintale vîjîielile, orbul găinilor şi vertijul. J TRANSCENDENŢA DELIRULUI

237 întrebare centrală, dar pentru care epoca clasică n-a formulat ea 'nsăşi un răspuns direct. Trebuie atacată pieziş, investigînd expertele care se găsesc în vecinătatea imediată a acestui limbaj esenţial al nebuniei, adică visul şi eroarea. Caracterul aproape oniric al nebuniei este una dintre temele constante ale epocii clasice. Temă care vine fără îndoială dintr-o tradiţie foarte arhaică, pentru care Du Laurens, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, este încă martor; pentru el, melancolia şi visul ar avea aceeaşi origine şi ar fi purtătoare, în raport cu adevărul, ale aceleiaşi valori. Există „vise naturale" care reprezintă ceea ce, în cursul vechii, a trecut prin simţuri sau prin înţelegere, dar se vede modificat de propriul temperament al subiectului; la fel, există o melancolie care îşi are doar originea fizică în complexiunea bolnavului şi transformă, pentru spiritul lui, importanţa, valoarea şi, oarecum, coloritul evenimentelor reale. Dar există şi o melancolie care permite prezicerea viitorului, vorbirea într-o limbă necunoscută, vederea unor fiinţe în mod obişnuit invizibile; această melancolie îşi are originea într-o intervenţie supranaturală, aceeaşi care face să-i apară celui care doarme visele care anticipează viitorul, anunţă evenimentele şi fac sase vadă „lucruri stranii"62. Dar de fapt secolul al XVH-lea nu menţine această tradiţie de asemănare între vis şi nebunie decît pentru a o distruge mai bine, antrenînd noi raporturi, mai esenţiale. Raporturi în care vis şi nebunie nu sînt înţelese doar în originea lor îndepărtată sau în valoarea lor iminentă de semne, ci confruntate în fenomenele lor, în dezvoltarea 'or, în chiar natura lor. Vis şi nebunie apar atunci ca fiind din aceeaşi substanţă. Mecanismul lor este acelaşi; iar Zacchias poate identifica în mersul somnului mişcările care fac să se nască visele, dar care ar putea la fel de bine, în stare de veghe, să suscite nebuniile. încă din primele momente în care adormim, aburii care se ridică Purici în corp şi ajung pînă la cap sînt mulţi, turbulenţi şi deşi. Sînt 511 de obscuri îneît nu trezesc în creier nici o imagine; doar agită, 'n vîrtejul lor dezordonat, nervii şi muşchii. La fel stau lucrurile cu ^noşii şi maniacii: puţine fantasme, nici o falsă credinţă, cîteva haluj™jaţii, dar o vie agitaţie pe care nu reuşesc s-o stăpînească. Să re-Uam evoluţia somnului: după prima perioadă de turbulenţă, aburii are urcă la creier se limpezesc, mişcarea lor se organizează; este n°rnentul în care se nasc visele fantastice; vedem miracole şi nenuLaurens, „Discours de la conservation de la vue, des maladies melancoliques, s Ci«arrhes, de la vieillesse", Paris, 1597, în CEuvres, Rouen, 1660, p. 29.

x^
238
ISTORIA NEBUNIEI

mărate lucruri imposibile. Acestui stadiu îi corespunde cel al ţje mentei, în care ne convingem de multe lucruri quoe in veritate no, sunt [care nu sînt realitate]. In sfîrşit, agitaţia aburilor se calmează-cel care doarme începe să vadă lucruri ie mai clar: în transparenta aburilor de-acum limpezi amintirile veghii reapar, conform realităţi,. abia dacă aceste imagini se găsesc, într-un punct sau altul, metai morfozate — cum se întîmplă la melancolici, care recunosc toate lucrurile cum sînt in paucis qui mm solum aberrantesbi [la puţini care nu sînt doar rătăciţi]. între dezvoltările progresive ale somnului — cu ceea ce aduc ele, în fiecare stadiu, calităţii imaginaţiei — şj formele nebuniei, analogia este constantă, pentru că mecanismele sînt comune: aceeaşi mişcare a aburilor şi a spiritelor, aceeaşi eliberare a imaginilor, aceeaşi corespondenţă între calităţile fizice ale fenomenelor şi valorile psihologice sau morale ale sentimentelor. Non aliter evenire insanientibus quam dormientibusbA [Nebunilor nu li se întîmplă altfel decît celor ce dorm]. Important, în această analiză a lui Zacchias, este că nebunia nu e comparată cu visul în fenomenele sale pozitive, ci mai curînd cu totalitatea formată de somn şi vis; deci cu un ansamblu care cuprinde, în afară de imagine,

fantasma, amintirile sau predicţiile, marele vid al somnului, noaptea simţurilor şi toată această negativitate care îl smulge pe om veghii şi adevărurilor ei sensibile. în timp ce tradiţia compara delirul nebunului cu vivacitatea imaginilor onirice, epoca clasică nu asimilează delirul decît ansamblului indisociabil al imaginii şi al nopţii spiritului pe fondul căreia îşi ia libertatea. Iar acest ansamblu, transportat în întregime în claritatea veghii, constituie nebunia. Aşa trebuie înţelese definiţiile nebuniei care revin cu obstinaţie de-a lungul epocii clasice. Visul, ca figură complexă a imaginii şi a somnului, e aproape mereu prezent în aceste definiţii. Fie într-un mod negativ, noţiunea de veghe fiind atunci singura în stare sa intervină pentru a face distincţia între nebuni şi cei care dorm65; fie într-o manieră pozitivă, delirul fiind definit direct ca o modalitate a visului, avînd veghea drept diferenţă specifică: „Delirul este visul persoanelor aflate în stare de veghe."66 Vechea idee din Antichitate
TRANSCENDENŢA DELIRULUI

239
Zacchias, Quaestiones medieo-legales, cartea I, titlul II, întrebarea 4, p. lfl uIbidem. Cf. de exemplu Dufour: „Consider caracteristică tuturor acestor maladii eroarea de înţelegere care judecă greşit în timpul veghii lucruri despre care toată lumea gîndeţ te la fel" (Essai, p. 355); sau Cullen: „Cred că delirul poate fi definit drept o judecat» falsă şi înşelătoare a unei persoane aflate în stare de veghe asupra unor lucruri caf6 se prezintă cel mai frecvent în viaţă" (Institutions, II, p. 286). Sublinierea ne aparţi*' 66 Pitcairn, citat de Sauvages (loc. cit.), VII, p. 33 şi p. 301; cf. Kant, Anthropolop
63 65

jj visul reprezintă o formă tranzitorie de nebunie este inversată; nu jsule ce^care împrumută de la alienare puterile sale neliniştitoare L arătînd prin asta cît e de fragilă sau limitată raţiunea; nebunia e cea care îşi ia de la vis natura primară şi dezvăluie în această înrudire C5 e o eliberare a imaginii în noaptea realului. Visul înşală; duce la confuzii; este iluzoriu. Dar nu e eronat. Şi tocmai astfel nebunia nu se epuizează în modalitatea trează a visului, ci depăşeşte eroarea. E adevărat că în vis imaginaţia forjează impos-sibilia et miracula [lucrurile imposibile şi miracolele] sau alătură figuri veridice irrationali modo [într-un fel iraţional]; dar, remarcă Zacchias, nullus in his error est ac radia consequenter insania67 [în acestea nu există nici o greşeală şi deci nici o nebunie]. Va fi vorba de nebunie cînd imaginilor, care sînt atît de aproape de vis, li se va adăuga afirmaţia sau negaţia constitutivă a erorii. în acest sens propunea Enciclopedia faimoasa sa definiţie a nebuniei: a te îndepărta de raţiune „cu încredere şi cu ferma convingere că o urmezi, iată ce mi se pare — ceea ce numim — a fi nebun"6*. Eroarea este, alături de vis, celălalt element totdeauna prezent în definiţia clasică a alienării. Nebunul, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, nu e atît victimă a unei iluzii, a unei halucinaţii a simţurilor sau a unei mişcări a spiritului său. El nu e înşelat, ci se înşală. Dacă e adevărat că, pe de o parte, spiritul nebunului este dus de arbitrarul oniric al imaginilor, pe de altă parte, în acelaşi timp, se închide el însuşi în cercul unei conştiinţe eronate: „îi numim nebuni", va spune Sauvages, „pe cei care sînt actualmente privaţi de raţiune sau care persistă în vreo woare notabilă; această eroare constantă a sufletului e aceea care se manifestă în imaginaţia sa, în judecăţile şi dorinţele sale, care con-stituie caracterul acestei clase."69 Nebunia începe acolo unde se tulbură şi devine obscur raportul °mului cu adevărul. Ea îşi dobîndeşte sensul general şi formele Particulare pornind de la acest raport şi totodată de la distrugerea Cestuia. Demenţa, spune Zacchias, care înţelege aici termenul în Sensul cel mai general al nebuniei, in hoc constitit quod intellectus n°n distinguit verum a falso70 [a constat în aceea că intelectul nu ^stinge adevărul de fals]. Această ruptură, deşi n-o putem înţelege [ "ecît ca negaţie, are structuri pozitive care îi dau forme singulare.
67 69

Zacchias, loc. cit., p. 118. 8 Encyclopedie, articolul „Folie". Sauvages, loc. cit., VII, p. 33. 70 Zaccrdas, Ide. cit., p. 118.

240 ISTORIA NEBUNIEI TRANSCENDENŢA DELIRULUI

241 După diferitele forme de acces la adevăr, vor exista diferite tipUr| de nebunie. în acest sens distinge, de pildă, Crichlon. în ordii™ bolilor mintale, mai întîi genul delirurilor, care modifică ace» raport cu adevărul ce ia formă în percepţie (,,delir general al făcu], taţilor mintale în care percepţiile bolnave sînt luate drept realităţi"). apoi genul halucinaţiilor care modifică reprezentarea — „eroare a minţii în care obiectele imaginare sînt luate drept realităţi sau obiectele reale sînt reprezentate în mod fals" —; în sfîrşit, genul demenţelor care, fără a aboli sau modifica facultăţile ce dau acces la adevăr. le slăbesc sau le diminuează puterile. Dar se poate la fel de bine analiza nebunia pornind de la adevărul însuşi şi de la formele care îi sînt proprii. Acesta e modul în care Enciclopedia distinge „adevărul fizic" şi „adevărul moral". „Adevărul fizic constă în raportul corect al senzaţiilor noastre cu obiectele fizice"; va exista o formă de nebunie determinată de imposibilitatea de a ajunge la această formă de adevăr; un fel de nebunie a lumii fizice care învăluie iluziile, halucinaţiile, toate tulburările perceptive; „este o nebunie să auzi concertele îngerilor, ca unii entuziaşti". „Adevărul moral'', în schimb, „constă în justeţea raporturilor pe care le vedem fie între obiectele morale, fie între aceste obiecte şi noi." Va fi o formă de nebunie care va consta în pierderea acestor raporturi; aşa sînt nebuniile caracterului, ale conduitei şi ale pasiunilor: „Sînt deci adevărate nebunii toate toanele spiritului nostru, toate iluziile amorului propriu şi toate pasiunile noastre

fantasmele imaginaţiei sale şi întreaga populaţie a nopţilor. ea nu judecă decît în aparenţă: neafirmînd ceva adevărat sau real. nici nu judecă. ceea ce i se oferă în structuri biliare — autorizînd o cunoaştere. 71 Encyclopedie. curînd o ştiinţă care se va voi Pozitivă — şi care e mereu repliată faţă de ea. ea e deci plenitudine. pierdută ori alienată. nebunia e întotdeauna absentă. mai plin şi mai gol. I . ca nimic tenebrele sînt pentru el maniera de a percepe ziua). Cu eroarea. dar ireparab' separate de fiinţă (pentru că nebunul nu vede nimic). nebunia. în însăşi măsura în care ea este non-raţiune. El vorbea. cît despre judecata eronată. somnul şi veghea. pentru raţiune. îmbş de o lumină care e noapte. este prinsă în întregime în non-fiinţa erorii. în raportul lor fundamental. culmea vidului ? Prezenţa imaginilor nu oferă în fond decît fantasme înconjurate de noapte. Discursul fundamental al delirului. figuri întrezărite printre gene. ci pUr simplu ca raţiune orbită. sînt constitutive pentru raţiunea clasică. cînd e examinată nu revelează ^cît forme ordonate. nu se poate manifesta decît ieşind din ea însăşi şi căpătînd aparenţă în ordinea raţiunii. detaşate deci de orice realitate sensibilă. în fond. adăugind figurilor nopţii puterile zilei. obscuritate cate domneşte chiar în centrul a ceea ce este excesiv în explozia luminii. o invizibilă suveranitate. Ceea ce înseamnă că văzînd noaptea şi nimicul nopţii. în timp ce visul nici nu afirmă. mecanisme riguroase în suflet şi în corp. fără manifestare sau pozitivitate. vederea se află în momentul dispariţiei sale."71 *> Orbire: iată unul dintre cuvintele care se apropie cel mai multdc esenţa nebuniei clasice. în puterile sale constitutive. despre tot acest fond de greşeli care e inseparabil de nebunie. şi totuşi este Prezentă şi perfect vizibilă sub formele singulare de a fi ale omului nebun. Astfel se clarifică paradoxurile experienţei cla-S1ce. nu este nimic. dacă vede. ca realităţi. dar văzînd chiar această zi şi nimic în afară de ea şi nimic în ea. în variaţiile sale. nu vede decît noaptea şi. nebunia. art. Iată de ce delir şi orbire se află într:un raport care face esenţa nebuniei. el e astfel protejat împotriva orbirii nebunului care. Ea. este un sistem de propoziţii false în sintaxa rală a visului. unde e inaccesibilă. căci ea leagă în toate acestea ceea ce au negativ. ziua şi noaptea. formelor fanteziei activitatea spiritului treaz. Orbirea72 înseamnă noapte în plină zi. în clipa în care vede obiectele dispărînd în noaptea secretă a luminii. despre judecăţile care se înşală. Nebunia se află exact în punctul de contact dintre oniric şi ero-• parcurge. Asta în timp ce în faţa privirii nebunului. neraţiunea clasică. în acest sens demersul cartezian al îndoielii este tocmai marea conjuraţie a nebuniei. nevăzînd deloc. e sigur» vede ceea ce vede. limbaj articulat după o logică vizibilă. Ea vorbeşte de această noapte a unui cvasi-somn care înconjoară imaginile nebuniei. în ciuda rigorii sensului său. suprafaţa în care ele se înfruntă. Totul este doar raţiune în ceea ce "ebunia poate spune despre ea însăşi. în ce priveşte acest nimic. ea leagă conţinuturi obscure de formele clarităţii. Delirul. căci orbirea este caracterul distinctiv al nebuniei. aceeaşi zi ca şi omul cu raţiune (amîndoi trăiesc în aceeaşi lumină. în rezerva inaccesibilă a "sântului! L 242 ISTORIA NEBUNIEI Iar dacă acum înţelegem să evaluăm. pentru că nu reprezintă nimic. ca o noapte. cresc şi se înmulţesc imagini. oricît de vii ar fi şi oricît de riguros inserate în corp. Inextricabilă unitate a ordinii şi a dezordinii. Şi crezîndcâ vede. lasă să vină la el. imaginea şi judecata. „Folie". ca "1 cipiu al nebuniei. tot ce e mai apropiat şi ^a' depărtat. fantasma şi limbajul. Dar această plenitudine nu e. ea nu afirmă nimic. în solitudinea lor. care e dezordine absurdă. pentru că se înşefa dar era mai mult decît o propoziţie eronată. Raţiune„ orbită deschide ochii spre soare şi nu vede nimic. adică nu vede11' în orbire. era mai mi»1 decît textul dezlînat şi dezordonat al unui vis. devenind astfel contrarul ei înseşi.cînd sînt duse pînă la orbire. o privire raţională asupra nebuniei e oricînd posibilă şi necesară. dar în noaptea orbirii. Descartes îşi închide ochii şi îşi astupă urechile ca să vadă mai bine adevărata lumină a zilei esenţiale. crede că vede cînd îşi imagineaz tot felul de lucruri. într-un sens. dar el vorbeşte şi despre credinţele greşi întemeiate. îl face să se fracţioneze în semne. gesturi. ea. incapabil' să se critice pe ele înseşi (pentru că nebunul le vede). într-o perpetuă închidere în sine. are în comun non-ade-ELj şi arbitrarul în afirmaţie sau negaţie. pentru că plonjase 1" această obscuritate globală care e cea a somnului. întocmai cum adevărul şi lumina. . Cum să nu rezumăm această experienţă pur şi simplu prin nera-■une? Ceea ce înseamnă. deşi nu e nimic. aceea re le leagă şi totodată le separă. de fapt. în # înrudirilor sale eu visul şi eroarea. nebunul o vede ca şi cum ar fi vidă. reculul general al obiectelor spre profunzimea nopţii are drept corelativ imediat suprimarea vederii înseşi. dîndu-le. care este negare a raţiunii. trebuie sâ înţelegem nu ca raţiune bolnavă. umple de imagini vidul erorii şi leagă fantasmele prin afirmarea falsului. A spune că nebunia este orbire înseamnă a spune că nebunul vede ziua. de la vis împrumută scensiunea imaginilor şi prezenţa colorată a fantasmelor. aceste imagini sînt neant. paradoxul ei este că-l manifestă. în ciuda analogiilor de formă. a fiinţei legitime a lucrurilor şi a neantului nebuniei. Alăturînd vederea şi orbirea. Căci nebunia. ea. el nu vede deloc. revelează astfel prin ce anuffle nu era deloc discurs al raţiunii. Dar în ţiflip ce eroarea nu e decît non-adevăr. în lumina uniformă a simţurilor sale blocate Descartes a rupt cu orice fascinaţie posibilă şi. cuvinte. e scurt. pentru ea însăşi. deschizînd ochii.

voi. o împărţire senină. la lumină: noaptea Troiei şi a masacrelor. Sîntem în centf TRANSCENDENŢA DELIRULUI 243 72 Luată în sensul pe care-1 dădea Nicolle acestui cuvînl. care nu cunoaşte nici o efuziune. Ea prescrie o ordine inevitabilă. dar şi cea mai simplă dintre legalităţile naturii. prin urmare. între zi şi n°apte. este timpul universal. o veghe şi o linişte. Iar aceste nopţi fantastice. jj cosmologii care animă întreaga cultură clasică. a dispărut urn fără ca „natura" să-şi fi găsit statutul de universalitate. umbra şi lumina stau faţă în fatîmpart şi unesc totodată un chip şi reflexul său. în Image-Saint Alexis. Personajul tragic găsea în noapte un fel de adevăr sum-bru al zilei. buniei. în Madeleine au miroir. ea domneşte asupra unei lumi fără apus. Orice zi din atr ul lui Racine stă sub semnul unei nopţi pe care o aduce. „Cosmosul" 111 aSterii. Pe de o parte tragedia. umbră şi lumini se amestecă în furia demenţei. totuşi. şi dau acestui cuplu simplu o profunzime neaşteptată care învălui dintr-o singură mişcare întreaga viaţă a omului şi moartea sa j acelaşi mod. şi nici grijile atenuate ale lirismului. unitatea neîntreruptă a cunoaşterii şi totodată împărtăşirea fără compromis a existenţei tragice. ea era ziua cea mai profundă a . două figuri inverse sînt o dovadă că există extremităţi unde această ordine poate fi încălcată. un băiat luminos şi gjj întâlneşte toată mizeria oamenilor. atît de bogat în comunicaţii şi în simbolisme interne. încă n-a venit cel liric al anotimpurilor. Şi nu e nici o metaforă la mijloc. cea mai inevitabilă. pajul cu torţa îl descope ră sub umbra bolţii pe cel care i-a fost stăpîn. dar care trasează în acelaşi timp în existenţa umană marea cezură tragică: aceea care domină în acelaşi mod imperios timpul teatral al lui Racine şi spaţiul lui Georges de la Tour. care formează mtusi opoziţia cea mai vie şi cea mai concretă. adevăr sau noapte. Ceea ce reţin clasicii din „lume". marea lege a împărţirii a fost violată. în ireconciliabil. un craniu şi imaginc sa. în tragw clasică ziua şi noaptea sînt dispuse în oglindă. dezvăluia. noaptea Hnţelor lui Nero. căci ea nu e în fond decît confruntarea celor două regate. dar complet împărţit între ele. noaptea. singulară.A trecut timpul fatal al planetelor. care întemeiază. se reflectă la irvf. ca în dezordinea tragică. fără E primească recunoştinţa lirică a omului şi să-1 poarte în ritmul otimpurilor sale. într-un al mod. torţele prelorienii i. ca să Punem aşa. Cercul zilei şi al nopţii este legea lumii clasice: cea mai redusă. VIII. a nu vedea nimic înseamnă a nu vedea.. lumina palidă a visului. şi. întregul tragediei trebuie să se împlinească în această uni-l e de timp. Şi totuşi. Ceste mari pînze ale nopţii. noaptea romană a lui Titus. aceea dintre zi şi noapte. e gate unul de altul de timpul însuşi. Formă pe care gîndirea o stăpîneşte în întregime într-o ştiinţă matematică — fizica lui Descartes este ca o mathesis a luminii —. două figuri sime-tnce. noaptea Athaliei. la rîndul lor. de o parte şi de alta a acestei ordini. a nu gîndi nimic însearn'* nu gîndi. Şi aici. după cum noaptea Athaliei prevestea adevărul zilei în curs. Regula zilei dln teatru are un conţinut pozitiv. un copil scoate la lumină moartea în faţa tragediei şi a limbajului ei hieratic. p. aceste zone de umbră sînt cele care ( L. partea a Ii-a. lu 'c ziua fără să se lase distruse şi nu vor dispărea decît în noua ^ aPte a morţii. totul trebuie să fie veghe sau vis. cînd se întreba dacă i"^ avea „parte de toate orbirile spiritului" (Essais. dar universală. ceea ce pre-imt deja din „natură" este o lege extrem de abstractă. arătînd în acelaşi timp cit de Important este să nu fie încălcată. murmurul confuz al tic. lumină a firii sau neant al umbrei.. ea impune duratei tragice să se ecMibreze în jurul alternanţei. Lege care exclude orice dialectică şi orice reconciliere. noaptea Troiei rămînea adevărul Andromacăi. dar cea mai exigentă dintre necesităţile lumii. 77)-« 73 Temă carteziană reluată adesea de Malebranche. care face posibil adevărul şi îl pecetluieşte definitiv.Neraţiunea se află în acelaşi raport cu raţiunea ca orbirea cu strălucirea zilei. al luminii şi tenebrelor. paradoxal. ^ mituit în întregime de prezenţa încrucişată a astrelor. sînt bîntuite 0 lumină care formează un fel de reflex infernal al zilei: arderea L 244 ISTORIA NEBUNIEI Troiei.

dacă vrem. solicitate şi teiI) Dar toate aceste imagini converg spre noapte. adevărul ei de absenţă. zei! ce pîraie de sînge curg în jurul meu!" | Şi iată acum dinastia visului. aceea a imaginilor. Şi cum să nu fie. ca Fedra. adevărul luminii? profunzimea nopţii. traversează un triplu cerc al nopţii: trei reprezentări concentrice ale orbirii. purtătoarea acestor valori ale tragediei' pe care le cunoaştem de la Nietzsche şi Artaud. ci în uim lor şi separată de ele prin noaptea în care l-au atras pe Oreste şi unde ele însele s-au risipit acum. în acest moment s-ar cere de la ea o ultimă nrezentaţie. în zi. adevăr prim şi ultim. adevărul dispare în acest Paradoxal crepuscul. în timp ce omul nebun este în întregime exclus din fiinţă. a răzbunării eterne. deoarece. în această nebunie pe cale să se retragă pentru totdeauna. le face şi . Eriniile sînt rechemate în această umbră care e a lor — iOc. şi iar văduvă. Ajungem. pe care l-am putut afla. în jurul lui Oreste. far3 limbaj comun. ci într-o seînteiere Surnbră: lumina furtunii şi a crimei. Ar trebui s-o adăugăm pe Andromaca. Eumenidele. decît inconsistenţa figurilor nopţii. nici înaintea lor. în care se regăsesc timpul iluminării. iar dacă nefericitul orbit de ele le cheamă. fulgerul nu se vede decît în noaptea adîncă. dincol. ca adevărul care domnea în mod secreţi la început.. adică propriul lor neant. care se profit deja în pasiune şi se afirmă acum în . la această structură esenţială şi constitutivă care susţinuse în secret nebunia de la primele? momente. tivind cu umbră această lumină şi indieîndu-i peremptoriu limita. Cele două mari teme cosmice ale nebuniei sînt deci prezente sub diverse forme. Ceea ce le face precare.74 Ea poate deci începe: în lumina nemiloasă care denunţă crima lui Pirus şi trădarea Hermionei. Prin aceasta. la delir. Eriniile apar şi se impun. invefr nebunia n-ar putea fi. din negura vremurilor. pe pragul luminii şi al întunericului. în sine. în apoş^ care sînt invocaţii. „Veniţi să mă luaţi în noaptea cea eternă?'" Este momentul în care se descoperă că imaginile nebuniei nusj decît vis şi eroare. într-o simplă fulguraţiei gică. Acest delir are un nume. în această zi în care totul explodează într-un adevăr atît de nou şi atît de vechi totodată. bucată cu bucată. în ultimele cuvinte ale Andromacăi. Oare nu cumva tocmai în clipa dispariţiei sale îşi poate profera mai bine adevărul.Dar ce noapte adîncă. fără dialog posibil. în epoca clasică' omul tragediei şi omul nebuniei se înfruntă.fiinţei. căci unul nu ştie să pronunţe decît cuviniele decisiv ale fiinţei. Nebunul. şi soţie. Oreste. dar pe fondul acestei prime obscurităţi. iar Pirus a închis ochii asupra zilei care începe: fragment de umbră aruncat acolo pe treptele altarului. în acest sens omul tragic este mai mult ca oricare altul angajat în fiinţă şi purtător al adevărului ei. caret mai apare ca viziune halucinată. Pentru a doua oară deci traversăm un cerc al nopţii. Hermiona. în această dimineaţă care e dimineaţă de sărbătoare. Coşmarul se iveşte. în mînia sa. celălalt repetă întruna murmurul indiferentlC care vin să se anuleze trăncănelile zilei şi umbra mincinoasă. în această seară matinală în care cruzimea ade-varului se va metamorfoza în turbarea fantasmelor: . Se crapă de ziuă peste palatul lui Pirus. In această noapte fantasmele sînt '^re. se enunţă ceea ce este ea şi va fi pentru întreaga epocă clasică. Adevăr. prezenţe afirmate şi respinse. îşi pîndiseră eroul: pasiunea lui nu era decît instrumentul lor. mă-nconjoară?" E noaptea goală a erorii. el aruncă în faţa nemilosului soare toate secretele nopţii. pentru că apariţia nu-i poate fi decît dispariţie. instantaneu. văduvă. în fond. sau. Dar pentn asta nu sîntem trimişi la realitatea clară a lumii. Aici Eumenidele sînt doar reprezentări în slujba delirului. lor de naştere şi adevărul lor. dimpotrivă.momentuJ 'n care omul tragic se desparte pentru mai mult de doua ' cole de omul neraţional. prima dată cînd este enunţat adevă-rui clasic al nebuniei într-o mişcare tragică. în orice caz.Dar în această prezenţă aflată în pragul propriei sale dispariţii. o falsă strălucire. el. 246 ISTORIA NEBUNIEI suverane. ne aflăm la polul opus tragediei greceşti. "O. j Nebunia desemnează echinoxul între vanitatea fantasmelor nopP şi non-fiinţa judecăţilor zilei. imagini şi limbaj se încrucişează. nu întîlneşte. ziua lui nu e decît noaptea cea mai superficială a aparenţei. în veşminte |C doliu şi podoabe de sărbătoare care sfirşesc prin a se confunda şi a spune acelaşi r^< şi strălucirea regalităţii ei în noaptea sclaviei sale. E semnificativ că Hermiona intervine chiar în acest moment al furiilor nu printre Eumenide. în care Eriniile erai destin final şi adevăr care. dS arheologia ştiinţei. în momentul în care nebunia dispare din actul tragic. nu în lumina clară a dimineţii. un prim cerc de umbră: un nor sumbru în care. e pemr a dispărea mai bine cu ele în neantul căruia îi sînt destinate. noaptea nu s-a risipit încă. de ceea ce se manifestă din nebunie. ci ca adevăr ultim al nebuniei. el lasă lumina să se întunece de toate iluziile visului. ca prevestire. ele triumfă cu uşurinţă în singurătatea în care s nimic nu Je recuză. spre o a doua no^ care e cea a pedepsei. decor şi contrapunct al furiei lui Oreste. ne fusese spus deja. Va apărea o strălucire. crima a fost comisă. lumea începe să dea înapoi. Hermiona. a morţii chiar in interk morţii. pentru a le călăuzi. Pentru că Hermiona intervine ca figuri constitutivă a delirului. cel care împrumută non-fiinţei nopţii reflexul iluzoriu al zilelor? înţelegem că eroul tragic — spre deosebire Je personajul baroc al epocii precedente — n-ar putea niciodată să fie nebun: şi că. Cortina care cade peste ultima scenă din Andromaca elasa şi asupra celei din urmă dintre marile încarnări tragice ale nebuniei. deodată. Şi acest lucru. adevărul care e acela al zilei aflate la limitele nopţii? Trebuia ca aceasta să fie ultima scenă a primei mari tragedii'clasice. şi ale cărui sclave erau. TRANSCENDENŢA DELIRULUI 245 râ şi cum. ultima din teatrul preclasic. .

distrugind"'1 bucată cu bucată raţiunea. întrucît şi-a spus adevărul" delirul său esenţial." Sînt zile şi ani de cînd Oreste făcuse această ofrandă sălbatg Dar enunţă acum acest principiu al nebuniei sale ca punct final. ca în Andromaca. ci oamenilor cu bun-simţ. ^iscarea proprie neraţiunii. pentru care el a devenit „p3^ cid. In fond. în rigoarea sa. dispăruse realmente din orizontul clasic1 întrebări ale căror răspunsuri trimit unul la altul într-o circularitate perfectă. dar o dezlega eiiberînd adevărul. aceea din care nu se mai revine. lucruri despre care toată lumea gîndeşte la fel" (Essai. Ceea ce ştim acum despre-neraţiune ne permite să înţelegem mai bine ce era internarea. nici în progresul ideilor umanitare. f. o suprimă prin însuşi acest fapt. al acestor forme de interogaţie. mereu retrasă. la suprafat. în esenţă. N. a neraţiunii. asupra unui limbaj reînnoit. 9 nebunia nu poate merge mai departe. ici şi colo. în discurs şi in decret. fenomenelor şi într-o sinteză morală grăbită. Acest gest care făcea să dispară nebunia într-o lume neutră şi uniformă a excluderii nu marca o întrerupere în evoluţia tehnicilor medicale. şi. CAPITOLUL III Figuri ale nebuniei . Acest adevăr domneşte singur. Clairambault. se descoperă în sfîrşit ca adevăr şi desăvtf' şire a nebuniei sale. decît acela. nu mai poate decît să se cufunde într-o a tfŞ. să ne pierdem în ciclul. a încetat să fie semnul unei alte lumi şi a devenit paradoxala manifestare a non-fiinţei. de jn umanitate sau de perversiune. Adică. „Iar eu îi duc. aceea a neîncetatei devotij TRANSCENDENŢA DELIRULUI 247 tiunea nu poate apărea decît o clipă. nebunia este recunoscută aici Canefiind nimic. fără îndoială. ea e imediat percepută ca dife-enţă: de unde formele de judecată spontană şi colectivă cerute nu Micilor. esenţa ei nu este îndepărtarea unui pericol. şi făcînd eyidentă această manifestare. 76 Cf. E mai bine să lăsăm cultura clasică să formuleze. El îşi căpăta sensul exact prin faptul că nebunia. jn tragediile de la începutul secolulului al X Vll-lea. pentru j esernnează nebunia ca o eroare onirică. asasin. al unei pasiuni care a găsit o dată cu nebunia perfecţiunea împlinirii sale. în care delirul însuşi tace. pe care cunoaşterea clasică a tot urmărit-o. ci enunţ strict al sensului său: o or» raţie de aneantizare a neantului. lăsaţi-o pe Hermiona. inima-mi. în care inima e devorată. Ea nu putea fi decît cel mult pen-Itimul moment al tragediei.76 Internarea conturează. 986. în structura ei generală. se deschidea încă asupra limbajului. în ordinea identică a logicii sale interne.goliciunea sa. îndepărtând imaginile: „Dar nu. dezlega drama. cu alte Cuvmie ca negativitate vidă a raţiunii." Hermiona. o dublă non-fiinţă imediat sensibilă ''ereriţa faţă de universalitatea oamenilor: „Eroare a înţelegerii care judecă greI p ' ln timpul veghii. în legătură cu un nebun >nterna!vJ Saint-Lazare de şaptesprezece ani: „Sănătatea i s-a şubrezit mult. Hermiona. Este inutil. Iar delirul. pentru internare. pentru Ca o restituie adevărului ei de neant. şi care ajunge la aceleaşi semnificaţii. nebunia. de menea. în momentul în care I ii nba-• 1 ntră în tăcere. în care „ici un adevăr nu e spus. experienţa pe care a avut-o în legătură cu nebunia. îşi realizase deja totalitatea traiectoriei în concizia cuvîn-tului tragic. de exemplu adnotări ca acestea. Ea arată doar ce e. După care liniştea putea să domnească. noapte. în epoca clasică. Internarea este practica ce co-respunde cel mai bine unei nebunii resimţite ca neraţiune. putem spera c> muri curind" (B. pentru a determina internarea nui nebun7'. nebunia: adică o aducere la lumină a non-fiinţei. în fine. structura secretă şidjs tinetă a nebuniei. în Delir. licaţiei şi al realului recucerit. cel al . 1 248 ISTORIA NEBUNIEI decît o corecţie (adică suprimarea diferenţei sau împlinirea acest nimic care e nebunia în moarte). de unde aceste dorinţe de mo^ pe care le găsim atît de des în registrele de internare sub panagae dienilor şi care nu sînt. iar nebunia să dispară în prezenţa. care dintotdeauna îl sfîşiase pe Oreste. care trebuie mereu reînceput. 113). pe de altă parte. semn de sălbăticie. internarea nu vizează în primul rînd suprimarea nebuniei. Este internarea cea care îşi înrădăcinează practicile în această intuiţie profundă? Nebunia a fost delimitată ca non-fiinţă pentru că sub efectul internării. nu mai are altceva* spus decît să enunţe ca decizie iminentă un adevăr de multă vreff cotidian şi derizoriu. o definiţie a nebuniei ca aceea propusă de Dufour (şi ea nu diferă *niă de ce]e care-i sînt contemporane) poate trece drept o teorie a internării. în ordinea speculaţiei şi în ordinea instituţiei. internarea nu poate avea alt scop a • In acest sens. s-o devoreze. Nu ultimul. alungarea din ordinea socială a unei figuri care nu-şi găseşte locul. profanator". plecaţi. în cuvînt şi în lozincă — peste tot unde un element purtător de semn poate căpăta pentru noi valoare de limbaj. pe de o parte.

este foarte bine definită de un autor din secolul al XVIII-lea într-o extensiune pe care nici o formă pozitivă nu reuşeşte s-o epuizeze sau s-o limiteze: „Nebunia are simptome variate la infinit. Intră în compoziţia sa toate lucrurile văzute şi înţelese. Ci. I.2 Dar cîteva pagini r j0 stupiditas devine echivalentul demenţei: stupiditas sive ' is [stupiditatea sau imbecilitatea]. Ea apropie aspectele cele mai îndepărtate în aparenţă. iluzie. stupiditas.. între toate maladiile spiritului.ar Şi cea mai periculoasă pentru ea. printr-un întreg sistem de imagini. nici de aceeaşi forţă pentru diferitele forme ale neUr >iei: pozitivitate subţire. stupiditatea. dă un conţinut noţiunilor de 250 ISTORIA NEBUNIEI isterie. de manie Si H **' "" . este aceea care. încă foarte aproape e negativitatea neraţiunii. nu închis în corp fără ca mrl . în spaţiul limitat şi definit de această contradicţie se desfăşoară cunoaşterea discursivă a nebuniei. mereu împiedicată să dobîndească o figură caracteristică. într-un sens. e mai curînd posibilitatea deschisă de toate simptomele posibile ale nebuniei. de ipohondrie. slăbiciunile devin mai vii. Vechile imagini recapătă viaţă. imbecilitatea] — demenţa este recunoscută de cea mai mare parte a medicilor din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea Recunoscută. cum a obţinut fiecare dintre ele o c°eziune proprie.Nebunia e deci negativitate. FIGURI ALE NEBUNIEI 251 mai şj caracteristică esenţială stupiditas. Demenţa este deci în spirit hazardul extrem şi totodată deplin"' determinism. non-raţiune şi non-adevăr. Stupiditatea e atunci pur ă i dă" i i "' simplu „lipsa de inteligenţă şi de judecată" — atingere. mereu în retragere în raport cu raţiunea. Ca nebunia. . la tot ce vom numi curînd maladii nervOa această pozitivitate e atît de distantă de ceea ce constituie c* p em neraţiunii şi atît de rău integrată în structurile sale încît va sfîrşi nr a o repune în discuţie şi a o face să se răstoarne cu totul la sfîrsit" epocii clasice. cea care rămîne cel mai aproape de esenţa nebuniei. dar care acoperă aproape toate acelaşi domeniu — dementia. destul de uşor izolată printre celelalte specii morbide: dar nu definită în conţinutul ei pozitiv şi concret. Nu există tulburări în organele gîndirii cafe să nu poată suscita unul dintre aspectele demenţei. Ideile. GRUPUL DEMENŢEI Sub nume diverse. N-ar rezulta nimic care să prezinte un sens logic-"^ Demenţa se apropie tocmai de nebunia astfel concepută. amentiaj'atuitas. mai densă e Ja. prin ex-! lentă. căci sufletul raţional. la drep' vorbind. dar atunci totul este în dezordine. punîndu-le în raport cu ansamblul ştiinţei. ii raţionalitate. transparentă. nu vom vorbi de psihiatrie în medicina spiritelor sau în fiziologia solidelor. seamănă cu caracterele de literă dintr-o tipografie care ar fi asamblate fără un scop anume şi ne îndemînatic. să se poată totuşi deschide în întregime asupra ei şi să-i încredinţeze totalitatea secretelor sale: iată problema pe care o manifestă şi o ascunde în acelaşi timp cunoaşterea nebuniei.' Qe melancolie. teo-nilor. pentru conceptul de demenţă. mică. cea mai consistentă şi mai îndepărtată de neraţiune. demenţa este. mereu situată în regiunile originare ale erorii. morusis [demenţa.. în care are loc devenirea istorică: raportul între neraţiune. observaţiilor medicale care le sînt contemporane. cea care e dobîndită. Dar de nebunie în general — de nebunia resimţită în tot ce poate avea ea negativ: dezordine. ca sens ultim al nebuniei. ca simplu revers al raţiunii şi contingenţă pură a spiritului. De-a lungul acestor două secole. ca formă a adevărului ei. Aminteşte ceea ce pare să fi fost complet uitat. în toată negativitatea dezordinii sale. Dar negativitate care se oferă într-o plenitudine de fenomene. l-t. descompunere a gîndirii. simptome. Ea nu are. nebunia prostia. eroare. conform unei bogăţii înţelept aranjate în grădina speciilor. gîndite şi meditate. cît şi organic. E adevărat că Willis îi atribuieca 1 Examen de lapretenduepossession desfilles de laparoisse deLandes. nici de j^eeaşi natură. ea persistă în elementul negativului. pentru că toate cauzele o pot provoca. aversiunile considerate stinse renasc. printr-o reflecţie a "mita dintre morală şi medicină. prin elaborarea unui fel de spaţiu Or poral care e atît etic. a raţiunii în funcţiile sale cele mai înalte. Această nebunie. Această pozitivitate dobîndită nu e nici de acelaşi nivel. în acest capitol nu ne propunem să facem istoria diferitelor noţiuni ale psihiatriei. tulburat în demenţă. şi cum au ajuns să manifeste într-o manieră Pozitivă negativitatea nebuniei. în confuzia lor. Sub figurile ordonate şi calme ale analizei medicale se află la lucru un raport dificil. vom încerca să arătăm cum s-au situat ele în 'nteriorul experienţei neraţiunii. toate efectele se pot produce în ea. Totuşi această lipsă uenicieaceadintîi. rcluînd una cîte una marile figuri ale nebuniei care s-au menţinut de-a |ungul epocii clasice.

lumea organică şi-a schimbat aspectul. fie că se transformă calitatea spiritelor ca un efect al viciilor materiei cerebrale. II. In spaţiul organic şi funcţional în care se răspîndeşte. în adevărul ei genef* Demenţa înseamnă tot ce poate fi neraţionabil în înţeleaptă mecan|C a creierului. de îndată ce se face prea umed sau prea frig — nu asta js. în consecinţă. o anumită intensitate a căldurii şi umidi-•"' o anumită consistenţă. mai puţin toate simptomele specifice unei forme de ne bunie: un fel de nebunie în filigranul căreia transpare pur şi simP'j1 ceea ce e nebunia în puritatea esenţei sale. dobîndesc o diateză defectuoasă. Aumont arată că raţiunea. fie că aceasta.5 Tulburările spiritelor şi tulburările creierului pot fi izolate la început. fie o perturbare a spiritelor. In cazul demenţei. e prea distant faţă de obiectul său. atunci ţintele sînt trimise în direcţii neregulate. conceptul medical nu )aborează. porii creierului şi canalele parcurse se obturează sau iau forme defectuoase. imaginea într-adevăr fidelă a lucrurilor şi să lncredinţeze sufletului raţional idolii sensibili ai adevărului: demenţa 'aici. materie deficientă sau prea abundentă: toate posibilităţii metamorfozelor patologice sînt convocate în jurul fenomenul demenţei pentru a-i furniza explicaţiile virtuale. II. între Lfletul raţional şi corp se desfăşoară. organele sale imediate sînt formate de spiritele animale. fie o tulburare combinată a sediului şi a organelor. nu cristalizează. are şi instrumentele şi organele acţiunii sale imediate. spiritele nu ajung să-1 traverseze printr-o mişcare normală şi. „ca şi cum ochii i-ar fi acoperiţi. oa-nu putem crede că această încetineală a substanţei cerebrale datorează unei oarecare densităţi a aerului si unui anumit caracter grosier al solului. e modificată de defectele spiritelor. dar demenţa pare să acopere întregul domeniu al modificărilor posibile în oricare dintre domeniile „genului nervos": spirite sau creier. ele sînt cele care furnizează spiritului ideile sau cel puţin elementele care le permit să se formeze. de îndată ce nu mai are această formă globosa {sferică] care permite o reflectare echitabilă a spiritelor animale. sediul sufletului corporal este creierul (şi în special corpul calos pentru imaginaţie. Opera. în toată această analiză a lui Willis. 265.. în alte cazuri. Ea constituie efectul universal al on' cărei modificări posibile. căldură sau răcire. corporal şi deja gînditor. enta. neregulate în dimensiuni. dacă însuşi creierul are vreun defect. este vorba doar de a include în demenţă toate formele de . Opera. care ar putea explica faimoasa stupiditate beoţienilor?4 în morosis. într-o anumită manieră. p. greutate exagerată. se articulează în Irhotomii pUr logice: alunecă spre virtualităţi. p. trebuie să presupunem fie o atingere a creierului însuşi. nu le localizează. această anima sensitiva sive corporea [suflet senzitiv sau corporal] care cuprinde puterile intermediare şi mediatoare ale imaginaţiei şi ale memoriei. menta acumini minus accommodum [potrivit mai puţin ascuţimii spiritului]. inconsistente şi volubile. nu le precizează calităţile dupa configuraţia simptomelor sale. dar nu rămîn aşa niciodată.un element mixt să medieze între ele. pem Spre jumătatea secolului al XVIII-lea. voi. Dacă doar creierul este cauza maladiei. La începutul articolului „Demence" din Encydopedie. într-un spaţiu mixt. ca experienţă medicală. 252 ISTORIA NEBUNIEI se întîmplă adesea copiilor şi bătrînilor? — vedem apărînd s se de stupiditas. Dar trebuie să incriminăm uneori şi forma creierului. demenţa însearW1" nebunie. asigurîndu-i astfel unitatea vie. de hoaţă ce s-a produs o depresiune sau o proeminenţă anormală. FIGURI ALE NEBUNIEI 253 4 5 Willis. îi putem căuta originea mai întîi în înseşi dimensiunile materiei cerebrale. conceptul de demenţă este tot negativ. întins şi punctual totodată. fie că e prea mică pentru a funcţiona convenabil. voi. profilul semnelor care-i sînt proprii sau al cauzelor sale specifice. ajunge să fie cel mai adesea năucită sau măcar întunecată''3. Ibidem. Nu pentru că descrierea ar fi lipsită de precizie. un fel de calitate sensibilă a texturii şi Substanţei. De la medicina lui Willis la fiziologia solidelor. nar la un asemenea nivel de abstractizare. nu acţionează efectiv. privită în existenţa ei naturală. a fibrelor şi a spiritelor. moliciune sau rigiditate. uşurinţ excesivă. numai spiritele animale pot fi modificate: fie că ele însele au fost îngreunate de o apăsare asemănătoare şi au devenit rudimentare ca formă. Demenţa nu îşi ox$[ nizează cauzele. că e prea abundentă şi prin aceasta mai puţin solidă şi parcă de o calitate inferioară. pp. constă în . le percepem astfel cînd substanţa creierului devine nr greoaie şi parcă impregnată de o apăsătoare influenţă terestră. adică a creierului şi a spiritelor. sau dacă sînt prea fluide. în schimb. ca şi cum ar fi fOst atrase de o gravitaţie imaginară spre încetineala pămîntului. într-un mod şi mai subtil: creierul trebuie să conserve. pentru ^Soarea funcţionării sale. 266-267. substanţa albă pentru memorie). totuşi analiza rămîne de acelaşi tip. sufletul corporal îşi are sediul său. perturbările nu întîrzie sase combine. dim-potrivă. şi cînd funcţionarea le e tulburată — funcţionarea lor corporală — atunci intellectus ades [puterea de pătrundere Intelectului]. 227 ""'«•. Cînd spiritele sînt greoaie şi mişcările lor prea lente. fie. chipul precis al demenţei.neraţiune" pe care le poate manifesta sistemul nervos. au fost făcute apoase. ele nu mai pot să trans-Jjjţăi în parcursul lor. Am căuta în zadar. dimpotrivă.

Vibraţia care ar trebui să declanşeze senzaţia nu se produce. Cît despre motivele acestei incapacităţi vibra. pe traiectele interioare ale spiritelor. amentia a siecitate: într-o manieră generală. amentia morosis. ele sînt atît pasiunile. răcite sau coagulate. ca şi cum şi-ar fi atins punctul de adevăr maxim: demenţa. cat* îşi scapă mereu sieşi. sau pentru că au fost îngroşate şi au devenit apoase sau Vlscoase. ea u "lai e capabilă să vibreze la unison fiindcă e prea aspră. Demenţa este forma empirică.. Cum se produce ea? De ce toată această muncă de transformare a impresiilor se vede dintr-o dată abolită? Ca şi Willis. trei fete tinere. comunicate de fibre. Bautain."6 Astfel se suprapun. Există perturbările provocate de intoxicaţiile sistemului: opiul. fără forţă ■'Jeneşe. care nu mai sînt capabile să suporte impresiile şi să le transmită. fiinţa naturii şi non- . foamea. n-a ra-Portat oare cazul unei tinere care a devenit dementă după ce a fost muşcată de un liliac? Anumite maladii incurabile ca epilepsia produc exact acelaşi efect. în Trăite de l 'entendement humain. bătrîneţea. într-un sens. o acumulare de cauze eventuale. Care trebuie să-i călăuzească opera. au fost cuprinse de demenţă. de halucinaţie sau de violenţă nu-i aparţine în exclusivitate sau printr-o necesitate naturală. provocată mai ales de opiu.de tot felul. s-a găsit în creierul unui dement „un calcul piciform care plutea în serozitatea ventriculului". ele ajung pînă la creier. acumulînd determinismele parţiale care au putut fi invocat în legătură cu demenţa: rigiditatea fibrelor. Cînd Sauvages va voi să scrie articolul. obs' vaţiile se acumulează. amentia serosa. el nu ştie să distingă formele de mentei decît după cauzele lor: amenda senilis. fie că el a fost modificat accidental de o lovitură. în anumite cazuri. afecţiunile aburilor sau. care le transformă în noţiuni. natură pot fi cît se poate de diferite. se fac puternic simţite în ei. firul simptomatologiei îi va scăpa şi nuv mai putea rămîne fidel acelui faimos „spirit al botaniştilor". amentia a quartana. amentia rachialgica. amentia microcephalica: Sauvages însuşi a văzut „această specie de demenţă într-o tînără care se află la spitalul din Montpellier: e numită Maimuţa. în Sepulchretum. Sauvages nu ştie dacă trebuie într-adevăr să o distingă de demenţa seroasă. a opiului. viermilor encefalici. demenţa nu e trăită şi gîndită decît din exterior: limită unde raţiunea este abolită într-o inaccesibilă absenţă. pozitivitatea fragmentară a naturii şi negativitatea generală a neraţiunii. Dar cauza cea mai frecventă a demenţei rezidă în starea Erelor. uscăciunea creierul^ FIGURI ALE NEBUNIEI 255 m voia Bonet. sau chiar abolite. amentia calculosa. Tot atîtea cauze pozi-e dar care nu duc niciodată decît la acelaşi rezultat negativ — la erea spiritului de lumea exterioară şi de adevăr: „Cei care sînt tacaţi de demenţă sînt foarte neglijenţi şi indiferenţi faţă de orice. în sfîrşit. fie că are o malformaţie congenitală şi volumul îi e prea mic pentru J>una funcţionare a fibrelor şi buna circulaţie a spiritelor.transformarea impresiilor sensibile. Dufour încearcă să surprindă ci mai precis. amentia a venenis. a stramoniului. a şofranului după observaţiile lui Rey. Dar mai frecvent trebuie să căutăm cauza ^mentei în creier. El pune în evidenţă toată mulţimea cauzele posibile. folosirea măselariţei. al căror nivel. care călătoriseră în toiul iernii într-o trăsură. care le face insensibile la impresiile obiectelor''. Ca formă a nebuniei. dar pe care nu o puţefl1 delimita în ceea ce are ea pozitiv. prezenţa unei tumori. mătrăguna. lanţurile cauzale se întind. în ciuda constanţei descrierii. pentru că are capul foarte mic şi seamănă cu acest animal". moliciunea şi serozitatea encefalului. frigul şi setea. rîd şi se amuză fără deosebire de rău şi de bine. dar nu-i atinge deloc. datorată paludismului. Adevărul ei nu e tăcut decît dintr-o juxtapunere: pe de o parte. Amenda" pentru lucrar sa Nosologie methodique. Bonet. *ra rămîne imobilă.. Bartholin le-a redat raţiunea . nu există o simptomatologie specifică demenţei: nici o formă de delir. nici nu beau" şi a căror substanţă cerebrală era „în întregime convertită în apă".înfăşurîndu-le capul într-o piele de oaie proaspăt jupuită". Există neraţiune — sau mai curînd nebunie — de îndată ce aceste transformări nu se mai fac după căile obişnuite şi sînt exagerate sau pervertite. desigur pentru că e prea relaxată. amentia a tu-more. o serie de efecte care nu au drept trăsătură comună decît aceea de a manifesta absenţa sau funcţionarea defectuoasă a raţiunii imposibilitatea de a accede la realitatea lucrurilor şi la adevărul ide1' lor. în orice ^resortul" a fost pierdut. Barere). Tot 254 ISTORIA NEBUNIEI domeniul patologiei este parcurs pentru a găsi cauze şi o expljCa. cît şi cauzele înnăscute sau mala.. demenţei. amentia ab ictu. dar figura simptomatică întîrzie mereu să apară. dar în zadar ■ căuta profilul propriu al maladiei. Abolirea înseamnă nebunia în stare pură. cum arăta oidanus. această prezenţă. pe de alta parte. cea mai generală şi cea W negativă în acelaşi timp. deformări ale craniului. cucuta. sau pentru °a e prea întinsă şi a devenit cu totul rigidă. cauzată „de rigiditatea fibrelor. nimic nu slăbeşte raţiunea mai mult decît fibrele uscate. noţiunea nu are putere integrantă. dar nu par deloc preocupaţi de asta. nebunia ajunsă la paroxism. dar fără o unitate reală. datorată unei acumulări de serozitate în creier. ■i cîntă. ordine. cum a putut constata un măcelar la nişte oi nebune care „nici nu inîncau. Spiritele hseşi pot sta la originea demenţei pentru că sînt epuizate. Aumont convoacă în jurul neraţiunii toate eventualele tulburări ale genului nervos. ei simt şi impresiile pe care le produc obiectele asupra simţurilor.. a neraţiunii — nonraţiunea ca prezenţa pe care o percepem în ceea ce are ea concret.

Trebuie să considerăm ca o excepţie demnă de luat în seamă teza lui Fem. cele reci se pot reîncălzi. Totuşi noţiunea de demenţă nu se pierde într-o indiferenţă totală. „nerozia". „idioţia". semnele şi efectele sale în coeziunea imaginară.. voi. el e cuprins şi străbătut „de un număr infinit de vene şi de artere care îl înconjoară şi care se pot revărsa cu uşurinţă în substanţa sa". în polemica dintre La Mesnardiere şi Duncan. şi care „prin intermediul nervilor îşi comunică dezordinea la creier"' Pentru marea majoritate a autorilor secolului al XVIIIlea. cit. Al doilea grup de concepte care se înrudesc cu demenţa priveşte "Stupiditatea". fie substanţa însăşi a creierului"11. şi dacă e provocată mai curînd^ un exces de mişcare sau de o imobilizare a sîngelui. loc. apoi să fermenteze. „este o inflamare a părţilor închise şi poate ataca fie membranele creierului. pentru care frenezia este datorată obturării viscerelor supraîncărcate. Cullen ajunge s: considere că materia cervicală însăşi se poate inflama: frenezia. pp. ca flacără violentă a corpului şi a sufletului. loc. el fiind un organ urneds rece. în plus. 13. fără artificii. dar el are o vocaţie locală care îi contrazice natura substanţială: „Fiind pus deasupra mădularelor. din ce în ce mai des. ei sînt tot ce irită direct membranele sau substanţa creierului şi " • ales ceea ce face curgerea sîngelui mai rapidă în vase. loc. „imbecilitatea". Opoziţia dintre însuşiri devine astfel însăşi raţiunea substituirii lor." Apologetul lui Duncan nu neagă că însuşirile primare ale creierului sînt opuse acelora ale focului. se organizează în jurul temelor calitative precise — integrînd originile. cit.15 . creierul va fi considerat drept sediul primar al freneziei. în timp ce substanţele calde rezistă la frig. din care primul e deja foarte vechi.. cum ar J xpunerea capului descoperit la un soare arzător. 11 Cullen. prea rapide . creierul. cît şi stupiditatea care se poate remarca la copii încă din primele luni de viaţă: este v°rba în toate cazurile de un prejudiciu care cuprinde în egală măsură Wmoria. p. V. 142. j Fem.provocînd o încălzire a părţilor caf£ FIGURI ALE NEBUNIEI 257 8 9 Apologie pour Monsieur Duncan. rezumat apărut în Ga"-salutaire. Febra care caracterizează frenezia permite atît atribuirea cauzelor. primul arată că fi de neconceput o inflamare a creierului. este „prin urmare puţin capabil sase apere de excesul celorlalte însuşiri"8. 113 —115. flacără sau clocot. cit. 358-359. un foc neraţionabil o locuieşte — incendiu în fibre sau fierbere în vase.fiinţa neraţiunii nu-şi găsesc în ea unitatea. pp. 143. dimpotrivă. trad. aceea de frenezie. Această căldură excesivă poate fi uşor înţeleasă într-o patologlC a mişcării. ar dere dureroasă a capului. bolnavul nu poate suporta im-Pactul luminii şi nici cel mai mic zgomot. 547. de imobilitate: obturarea substanţelor care se acuulează le face să vegeteze. după el. în logica aproape sensibilă a căldurii corporale. Dar toate se subordonează temei căldurii — cele două ufour. p. Dictionnaire de medecine. p. căldură excesivă a corpului. discuţiile se concentrează toate înjurai aceleiaşi teme care are putere de integrare: neraţiunea. Dar."13 în timp ce noţiunea de demenţă rămîne abstractă şi negativă. devenit unul dintre centrele căldurii organice: Dicţionarul lui James îi situează cu precizie originea în „membranele creierului"10. se detaşează şi începe să se definească în epoca clasică. Teză susţ"1 la Gottingen sub conducerea profesorului Schroder. n-are importanţă. frenezia îşi are sediul şi îşi găseşte cauzele chiar în creier."12 Căldura de tip chimic este provocată • ă dimpotrivă. înroşirea şi umflarea capului şi a ochi-°r> perioade de veghe îndărătnică. De la nature et du siege de la phrenesie et de la paraphrenesie. cît şi a n&urii sale: ea înseamnă inflamare. o violentă durere de cap. pentru că frenezia este mereu însoţită de febră. dimpotrivă. în timp ce demenţa este o maladie apiretică. el primeşte cu uşurinţă aburii mîncării şi exhalaţiile din tot corpul". se dedă la mişcări bruşte ^furioase. Cullen o caracterizează încă prin această coe-renţă calitativă: „Semnele cele mai sigure ale freneziei sînt o febră jfcută. într-un rîu. O dinamică a inflamării o ordonează. cauzele. freacă fără încetare unele de altele: „Cauzele îndepărtate ale fre-T. violenţă a gesturilor şi a cuvintelor.. „pentru că e moale şi umed". chiar la acelea care sînt contrare naturii sale primare. Willis înţelege atît demenţa dobîndită. Dar există o căldură de tip fizic şi o căldură de tip chin111 Prima e datorată excesului de mişcări care devin prea numeroasă prea frecvente. iar al doilea. Distincţia dintre demenţă şi frenezie este tradiţională. imaginaţia şi judecata. 256 ISTORIA NEBUNIEI întrebări majore fiind dacă ea poate apărea chiar din creier sau e decît o calitate transmisă acolo. sediul său. fr. de-menţa şi imbecilitatea sînt tratate ca sinonime. nr. Distincţie uŞor de stabilit la nivelul semnelor.14 Sub numele de Morosis. La sfîrşitul Secolului al XVIII-lea.."7 Cît despre originea ei îndepărtată. un 'el de efervescenţă generală a individului în întregul său. Ea se vede limitată de fapt de două grupuri de concepte învecinate. străbătut în întregime de lichide şi serozităţi. pasiunile su-lui şi anumite otrăvuri. Cullen. Mai mult: calităţile de moliciune şi de răceală care caracterizează creierul îl fac uşor penetrabil la influenţele străine. ele intră astfel pe loc într-un fel de ebuliţie care răspîndeşte o mare căldură: „Frenezia «te deci o febră acută inflamatorie cauzată de o prea mare congestie asîneelui şi de întreruperea curgerii acestui fluid în micile artere care sînt distribuite în membranele creierului. 27 martie 1766. „Această infla mare e la fel de posibilă ca şi un foc care să ardă. în practică. a prilejuit numeroase lscuţii. 10 James.

ci numai din organul interior pe care fizicienii moderni îl numesc sensorium commune şi pe care cei vechi . col. care se organizează în jurul unor teme calitative. funcţiile esenţiale ale spiritului gîndesc. tatea acţionează chiar asupra domeniului simţurilor: imbecilul este insensibil la lumină şi la zgomot. aude zgomotul. mai detaşat de senzaţie. există o paralizie. mut şi fără miros. |4 James. Iar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.I45. dintr-un sunet un nume. aude fără să audă.• Maicii Superioare de la Salpetriere s-o primească pe Mărie Fichet.. ci şi opoziţie în lumea acţiunii.. nu-şi dau vreo osteneală în această privinţă. imbecilitatea şi demenţa nu se vor mai distinge atît prin precocitatea opoziţiei lor. 137). Mai mult. Deci nici văzul. iar stupiditatea ca o deficienţă a senzaţiei. astfel îm el nu are decît o viaţă vegetativă şi îl privesc ca fiind situat unde între plantă şi animal. Multă vreme. loc. se loveşte de toate mobilele. II.. imbecilitatea va fi considerată în practica medicala amestec de nebunie şi de infirmitate senzorială. din cînd în cînd. cit. dar gîndesc în gol. Demenţa e ca o mişcare Pură a spiritului. 547. 258 ISTORIA NEBUNIEI numeşte imbecilitate cînd se extinde la vîrsta raţiunii. Treptat. ci acest organ sau ■eastă facultate care organizează senzaţia în percepţie. o somnolenţă a „tuturor funcţiilor înţelegerii şi a afecţiunilor morale". . vede fără să vadă. făcut pentru a primi şi a confrunta imaginile pe care simţurile le transmit. cu adevărat. în ceea ce poate avea mai liber. Sauvages. nt riscăm să confundăm un orb sau un surdomut cu un imbecil?" Un articol din Gazette de medecine. diferenţa între demenţă şi stupiditate se adînceşte: numaj e doar o distincţie în timp. după diferitele vîrste la care se mani-esta. diferenţa dintre imbecilitate şi demenţă este. Şi în consecinţă într-o extremă volubilitate. cit. nici auzul nu sînt atinse. se . VII.Cf. în demenţă. p. nici natura maladiei nu variază după vîrsta j care aceasta începe să se manifeste. loc. La idiot. de exemplu: „Am relatat ducelui de Orleans ceea ce mi-aţi făcut onoarea :-IM Spunet' despre starea de imbecilitate şi de demenţă în care aţi găsit-o pe numita ţ p . fie din naştere fie în urma unui accident survenit la puţin după naştere. Stupid). pentru el demenţa „diferă de stupiditate prin aceea că persoanele demente simt perfect amprentele obiectelor.. pp. în urma rap° . fără consistenţă sau insistenţă. făcîndu-şi ades singur rău.. 334-335."16 Distincţie care n-are decît valoare cronologică: pentr' că nici simptomele. pentru celălalt nu contează adevărul ei Cam aceasta e distincţia pe care o reia Sauvages în Nosologie. f. ceea ce stupizii nu fac. . f. în 1762. în mod indirect.. Unuia îi e refuzată realitatea lumii exterioare. care ese încet din negativitatea sa şi începe să fie privit într-o anume tUl ţie a timpului şi a mişcării." N-ar putea fi vorba de demenţă în legătt cu o fiinţă care nu e destinată să posede. cit. p. în definitiv. Da este oare vorba într-adevăr de o tulburare a simţurilor? Răspuns' nu e uşor. raţiune. dementul este indiferent. ci prin calităţi care le vor aparţine în exclusivitate şi vor comanda în secret ansamblul manifestărilor lor. „cei care au căzuţi demenţă arată. p. îl tulbură şi îl sperie. ea a primit diferite nume. cit. Dimpotrivă.i numeau sufletul senzitiv. prinur nu primeşte. o fugă perpetuă pe care timpul nu reuşeşte s-o păstreze în memorie: „Succesiune ra-P'dă sau mai curînd alternativă. şi chiar zgomotul ascuţit. ms."20 Ceea ce este în suflet sau în activitatea spiritului cel mai aproape de senzaţie e ca paralizat sub efectul imbecilităţii. le privesc cu o perfectă indiferenţă. „Această lipsă Serală a tuturor simţurilor nu pare să vină din nici unul dintre organele lor exterioare. aceea dintre imobilitate şi mişcare. cum e& unui fluier.r. dispreţuiesc urmările şi nu le pase de ele"18. unele virtuţi ale vechii lor ştiinţe ceea ce stupizii nu pot face"17. dar n-a putut niciodată să-şi înve 16 17 18 Dufour. 265. conceptele de stupiditate şi imbewitate ajung să se fixeze. nerozie. Pentru Pinel. în copilărie este numită în mod obişnuit prostie."21 în aceste imagini. 357. N. FIGURI ALE NEBUNIEI 259 unele". Este vorba despre un cîine: „To lumea o să spună că e orb. făcînd jjntr-o culoare un obiect. şi cel de demenţă. Dar ce diferenţă trebuie să stabilim întie stupiditate si infirmităţile congenitale ale simţurilor? Dacă tratăm demenţa ca o tulburare a judecăţii. surd. iat-o asigurată: "demenţa este un fel de incapacitate de a judeca şi de a raţiona chib-jUit. astfel încît acest animal. loc. loc. în secolul al XVIII-lea. în timp ce în demenţă tulburată e funcţionarea raţiunii. . 359. spiritul îi rămîne încremenit într-un fel de stupoare. 89). de emoţii uşoare sau dezordonate cu uitarea oricărei stări ^terioare. °ar dacă lăsăm deoparte aceste grupuri adiacente ale freneziei şi e imbecilităţii.. totuşi.Totuşi distincţia între vîrste se stabileşte puţin cîte puţin şi. Un ordin din 11 aprilie 1779 îi P . neîntreruptă de idei şi de acţiuni lz°late. 1235. ş l 10808. nici chiar prin facultatea afectată. semnate de medici şi de chirurgi care „constată că numita Fichet s-a născut s mută şi dementă" (B. şi atuncicîB ajunge la bătrîneţe e cunoscută ca a bate cîtnpii sau a da în mim copiilor. dar nu dau atenţie acestui lucru. pentru că „are ochi destul de frumoşi şi care par sensil la lumină. „Joly de Fleury".' al doilea neglijează ceea ce i se dă. lbid. reia problema referire la o observaţie animală.. p.5 lle" Archives Bastille (Arsena W'His. care La putut avea niciodată o percepţie.

fr. pe „teamă şi tristeţe". în secolul al XVIII-lea. 399. nu se întîmplă niciodată să fie caldă sau umedă ? E vorba mai degrabă de o acţiune a substanţei sau de comunicarea calităţilor? Putem rezuma în felul următor ce s-a obţinut în cursul acestei lungi dezbateri: 1. rece şi uscată în temperament"27. foarte în--Partată de centrul real în care se nasc figurile concrete ale nebuniei. Alţii îşi imaginează că sînt vinovaţi de vreo crimă. spre . ''inel. chi-în măsura în care scapă de pericolul tuturor acestor influenţe: înei natură şi neraţiune rămîn la suprafaţa generalităţii lor abstracte. Or. % să ajungă să se compună în profunzimi imaginare ca acelea în car prind viaţă noţiunile de manie şi de melancolie. Sydenham. în faţa maniei. a demenţei şi a freneziei. Weyer. r "tenta este cel mai simplu dintre conceptele medicale ale alienării Ce ' mai puţin deschis spre mituri. deşi se sinucid adesea. Cauzalitatea substanţelor e din ce în ce mai des înlocuită de o "laintare a calităţilor care. acest ansamblu simptomatic atît de clar. care au me-i ta să explice acum caracterul parţial al delirului: „De unde se vede . ceea ce îi face ■\â legaţi de obiectul delirului lor sau de pasiunea lor dominantă. întreo anumită definire prin simptome şi un principiu de explicare ascuns în însuşi termenul care o desemnează. sînt foarte cumpătaţi şi cu bun-simţ.reu ocupat de unul şi acelaşi gînd"25. melancolicii iubesc singurătatea şi fug de companie. atît de coerent se vede desemnat printr-un cuvînt care implică un întreg sistem cauzal. sim toate ideile delirante pe care un individ si le poate forma despre el însuşi: „Unii dintre ei cred că sînt animale. p. de la organe la comportament. Sydenham va mai atrage atenţia şi că melancolicii sînt „oameni care. aşa încît tremură şi le e teamă de îndată ce văd pe cineva venind spre ei. II. în Medecinepra Jault. crezînd că vrea să-i ia de guler. Şi în vreme ce Boerhaave nu defineşte încă melancolia decît ca „n delir lung. la suprafaţa expenţej __ foarte aproape de ideea generală a neraţiunii."22 Teme delirante care rămîn izolate şi nu compromit ansamblul raţiunii.. în secolul al XVI-lea. şi veţi afla cutn toaj1 simţurile lor sînt pervertite de o umoare melancolică răspîndita i creier. p. III. s-ar putea spune. Nosographiephilosophique. 24 Weyer. casă-i facă prizonieri şi să-i trimită la moarte prin justiţie. îndărătnic şi fără febră. „Dissertation sur l'affection hysterique". nici printr-o descoperire în domeniul cauzelor. numai ea putînd fi considerată drept cauză. imitînd sunetele şi gesturile acestora. nr. viziunile şi acţiunile lor. ceilalţi se tem de moarte. III. principiul esenţial al coi"1 FIGURI ALE NEBUNIEI 261 22 23 J. dincolo de orice.[e. Multă vreme — pînă la începutul secolului al XVII-lea — dezbaterea asupra melancoliei a rămas fixată în tradiţia celor patru umori şi a calităţilor lor esenţiale: calităţi stabile aparţinînd unei substanţe. de la umoare la idei. spre valorizări morale."26 Fixarea conceptului nu s-a făcut printr-o rigoare nouă în observaţie. Astfel Aristotel a observat pe bună dreptate că melancolicii au mai multă minte decît ceilalţi" Or.< nceptul de demenţă rămîne.. Pentru Femei. cîţiva ani mai tîrziu.89-92. în timp ce par indiferenţi faţă de toate celelalte. în privinţa simptomelor. miercuri 10 februa-P. valoarea sa pr°P . în definiţia sa. care au o forţă de pătrundere şi o agerime extraordinare. trad. iricare ar fi ea.-. 12. cel al melancoliei: „Vă rog să priviţi de aproape gîndurilc melanco licilor. de frică să nu fie sparţi. cit. Dar în prima jumătate a secolului are loc o întreagă discuţie în legătură cu originea melancoliei28 : trebuie să ai neapărat un temperament melancolic pentru a fi atins de melancolie ? Umoarea melancolică e mereu rece şi uscată. voi. unitatea va fi găsită. Şi. fără nici un ajutor. MANIE ŞI MELANCOLIE Noţiunea de melancolie era prinsă. gj. 130. fără alte raporturi deocamdată decît o confrunta1 lipsită de unitate între un ansamblu de semne şi o denumire se"1 nificativă. ed. p. '762. pune accentul. De prcestigiis dcemonum. ol anonim apărut în Gazette de medecine. din 1818. cuvintele. ci printr-o transmitere calitativă mergînd de la o cauză implicată în desemnare la o percepţie semnificativă în efecte."24 Delir parţial şi acţiune a bilei negre se juxtapun în noţiuni de melancolie. loc. este o sevă „consistentă.. în afara de asta. . înrudită cu Pămîntul şi cu Toamna. Dufour. ibid. voi. şi din acest motiv se dau la o parte din faţa trecătorilor. umoarea melancolică. în timpul căruia bolnavul este . sau n* degrabă va fi fost înfăptuit un schimb — calitatea acestei umori i şi negre devenind coloraţia majoră a delirului. se transmit imediat de 'acorp la suflet. el e cel mai incoerent. ic 1 260 ISTORIA NEBUNIEI visele imaginaţiei. 222. Alţii cred că sînt vase de sticlă. Astfel cea mai bună dovadă pentru Apologetul lui Duncan că seva Melancolică provoacă melancolia e că se găsesc în ea înseşi calităţile Maladiei: „Seva melancolică întruneşte în mai mare măsură condi-"'e necesare pentru a produce . .

33 De altfel. astfel încît o fiinţă uscată şi rece poate deveni caldă şi umedă. dar această teamă şi această nelinişte. 85—86. 1J jumătatea drumului. dincolo de această mecanică a calităţilor. pp."30 3. nebunie la limitele propriei neputinţe. tulburările mecanicii explică delirul — această eroare comună oricărei nebunii. melancolia nu ajunge niciodată la furie. 63. foarte curînd agitaţia lor se moleşeşte. Logica secretă a acest£ calităţi este cea care ordonează devenirea noţiunii de melancoliein teoria medicală. acestea sînt calităţile esenţiale. dar nu şi calitatea proprie delirului. cînd toate sevele ard". fără putere sau violenţă: un fel de busculadă neputincioasă. nici măcar nu poate fi analizată ca o simplă demenţă. iar prin culoarea sa neagră le lv ează de limpezimea şi subtilitatea lor naturală. circumstanţe. pour Monsieur Duncan. dar o agitaţie slabă.1 a unei temeri. 121. 93-94. forţa li se epuizează şi mişcarea se °Preşte: non longeperveniunt34 [nu ajung departe]. Dar uneori conflictul apare chiar în interiorul unei calităţi. ea diminuează cantitatea spiritelor. culoarea de tristeţe şi de teamă care îi fac peisajul neobişnuit. calităţile vor putea juca un rol organizator şi integrator în noţiune: de melancolie. Există. iar din această opoziţie sevn naşte semne de melancolie cu atît mai violente cu cît e vorba de luptă-forţa care învinge şi antrenează după ea pe toate acelea care îi rezistă Iată de ce femeile. aşa li se întîmplă femeilor: ele „trândăvesc. spiritele sînt antrenate de o agitaţie. Astfel. 1089.In măsura în care e delir — adică ruptură esenţială de adevăr — originea sa rezidă într-o mişcare dezordonată a spiritelor iîntr-o stare defectuoasă a creierului. frigul şi uscăciune-pot intra în conflict cu temperamentul. este percepută0* o anumită coerenţă calitativă. pentru că. nu poate produce la supra-Ja!a corpului nici acele mişcări violente. corpul transpiră mai puţin (decît la bărbaţi). demenţe sau melancolii —. o apoplexie. Există un fei de dialectică a calităţii care. căldura. Această răcire a corpului este efectul obişnuit care urmează căldurilor nemăsurate atunci cînd acestea şi-au epuizat vigoarea"31.. de orice atribuire primitivă. în sfîrşit. în Franţa. în melancolie. Aphohsmes. deasupra unora şi a celorlalte. Melancolia nu poate fi tratată ca o paralizie. comună tuturor delirurilor. de dezvoltare şi de transformare. pp. o asemenea tulburare. ci patologia unei ide.melancolia decît mîniile voastre consulte. dacă felul său de a trăi o îndeamnă în această direcţie. Melancolia este „o nebunie fără febră sau furie. nici acele strigăte observate ln manie şi în frenezie. Unitatea morbidă nu e definită porni' de la semnele observate sau de la cauzele presupuse.. „Physiologia". Pe de altă parte. care îşi are propriile legi de trans mitere. La prima vedere. al posomorelii..7 Dufour. 1635. ascunse în chiar nucleul materiei subtile. deşi delirul melancolic presupune o aceeaşi dezordine în mişcarea spiritelor. cînd totul se coace în corp. liberă de orice constrîngerc substanţială. le îndepărtează mai mult de constituţia lor naturală. Astfel. ^ 2ţ Js tt 262 ISTORIA NEBUNIEI 2. un anumit profil al tristeţii. a unei terori. cit. p. care dau seamă de mişcările paradoxale ale spiritelor. spiritele şi umorile rămîn înăuntru"32 Eliberate de suportul substanţial în care rămăseseră prizoniere.. o dinamică ana lizînd forţa care se află închisă în fiecare. p. Acest lucru este evident încă din textele lui W' FIGURI ALE NEBUNIEI 263 30 31 Apologie pour Monsieur Duncan. Trăite de la melancolie. condiţiile vieţii. Astfel. pot fi oare explicate doar prin mişcări? Pot exista o mecanică a temerii şi o circulaţie a spiritelor proprii tristeţii? Pentru Descartes e o evidenţă. nu. le face capabile să păstreze multă vreme specia unei uternice şi îndărătnice imaginaţii. De obicei. devenind contrarul a ceea ce era. Pe de o parte. a căror natură e puţin înclinată spre melancolie sînt mai grav atinse de aceasta: „Ele sînt afectate mai crud şi agitate mai violent. pentru că melancolia. în Universa medica. La Willis. : la Stivui acestei dezbateri a fost problema de a şti dacă posedaţii pot fi asimilaţi ^colicilor. coerenţa analizelor este asigurată la nivelul reflecţiei speculative. Acest paradox ţine de Codificările secrete ale spiritelor. un vertij sau o convulsie."29 Boerhaave. în fond. fiind mai opusă temperamentului lor. al w cetinelii. cînd „măruntaiele se încălzesc. care nu urmează drumurile trasate. nici căile deschise (aperta oper-cula).. ele vor contura un suport cauzal care nu va mai fi fiziologia unei umori. La Mesnardiere. pentru Willis. calităţile pot fi modificate de accidente. 32 Apologie pour Monsieur Duncan. însoţită de teamă şi J£ tristeţe". 10. Protagoniştii au fost. loc. . prin tăciune. explicaţia este împrumutată în în-euime de la spiritele animale şi de la proprietăţile lor mecanice. dintre simptome şi manifestări. care îi fac pe melancolici „trişti şi meticuloşi". totuşi spiritele n-ajung prea departe pe drumurile pe care le trasează. 0 calitate se poate modifica ea însăşi în dezvoltarea sa. 1607. . Duncan şi La Mesnardiere. Trebuie să intrăm în secretul diatezelor. prin răceală. 4. al imobilităţii. ele vor decupa. înaintează prin răsturnări şi contradicţii. Pernei. p. ci traversează materia cerebrală creînd pori mereu noi. ci undeva. atunci toată această vîl-vătaie poate să recadă într-o rece melancolie — avînd „aproape aceleaşi urmări ca o ceară care curge peste un sfeşnic răsturnat.

Lorry distinge două melancolii. prin solide „j-jn fluide. Dar tocmai această aprehensiune e cea care n încetează să prevaleze şi triumfă mereu asupra coerenţei teoretic 36 37 Ibid. p. se juxtapun şi. pe care 0 introduce succesiv în două sisteme explicative.' nu mai rămîne în alambic decît o flegmă insipidă. asigurînd melancoliei unitatea sa reală.242. voi.. sîneele se îngreunează şi stagnează în meninge pînă cînd comprimă organele principale ale sistemului nervos. de fapt e acelaşi ansamblu de calităţi. VI. vătămători şi înţepători. cele două mari forme de explicaţie medicală. starea de rigiditate e aşa de mare încît opreşte curgerea sîngelui şi imobilizează spiritele animale. de îngroşarea aburilor deveniţi negricioşi. James. Unitate simbolică formată de lîncezeala fluidelor. aglomeraţie. fără importanţă. cînd sînt distj]. de fapt. sau se mişcă lent. dar ea nu mai e în acest caz decît o consecinţă a unui fenomen umoral. art. Melancolia s-a instalat. Această muncă. pentru că sînt agitaţi de o mişcare violentă ' continuă? Dacă ar trebui deci căutate „motivul formal şi cauzele melancoliei. Dar senzaţia se accentuează: atunci tensiunea devine atît de mare în celelalte fibre încît acestea nu mai sînt capabile să vibreze. tensiunea tgste în celelalte fibre. Fondul calitativ de experienţă rămîne acelaşi.36 în aparenţă. II. dar activitatea le e slabă. locul sufletului. în vreme ce aburii alcooli mereu gata să ia foc. de funcţii viscerale. E regăsită atunci rigiditatea fibrei. firul director e mai ales dat de caii-tăţile imediate ale răului melancolic: p dezordine neputincioasă şi apoi această umbră asupra spiritului cu asprimea acidă care corodează inima şi gîndirea. dar. diminuate şi total distruse. Dicţionarul universal de medicină. pervertite. greoi. tocmai această aglomeraţie supărătoare expl'c melancolia.. Explicaţia se efectuează ca un transă către organism al calităţilor percepute în alura. tene-roase". iată calităţile prii*11' tive care orientează analiza. şi care pătrunde cu greutate în arteriolele atît de fine ale creierului. geniul. ca urmare. încărcat cu aceste umori. unde circulaţia trebuie să fie foarte rapidă pentru a menţir mişcarea gîndirii. Chimia acizilor nu e o explicaţie a simptomelor. imaginaţia. în cealaltă formă de maladie. o întreagă chimie a umorilor ghidează analiza lui Willis. devin mai dense. Opera. Aproximativ şaptezeci de ani mai tîrziu. Aici a fixat Creatorul. încetineală. o în. 238-239. de vîseozitatea unui sînge care se tîrăşte cu greu în vase. mai mult decît o observare fidelă. Numai edificiul teoretic s-a dedublat. umorile sînt impregnate de atrabilă.j. Cea care îşi găseşte •ginea în solide este melancolia nervoasă: o senzaţie deosebit de ternică zdruncină fibrele care o primesc. devin „obscure.. treagă melancolie a spiritelor. publicat de James în Anglia. de întunecarea spiritelor animale şi umbra crepusculară pe care o răspîndesc asupra imaginilor lucrurilor. mobile şi chiar incapabil» H odihnă. te duc cu gîndul mai mult la frenezie. „Manie". este o opţiune calitativă: o întreagă fenomenologica experienţei melancolice. aceste vase obturate. memoria şi toate senzaţiile. Se merge de la aprehensiunea calitativa explicaţia presupusă. dacă sîngek şi umorile care se întîmplă să păcătuiască în cantitate şi în calitate nu sînt duse la creier într-un mod uniform şi temperat. 240. spiritele animale şi-au pierdut prestigiul ştiinţific. dar '"melancolie ele se încarcă de noapte. care se văd încetinite şi parcă încleiate — această unitate mai mult sensibilă decît conceptuală sau teoretică îi dă melancoliei marca proprie. 34 •L 264 ISTORIA NEBUNIEI fiindcă în aburii acizi particulele sînt. Aburii acizi ' au oare înseşi proprietăţile melancoliei. care devin mai rigide şi totodată susceptibile jvibreze mai mult. P. deşi într-un mod inimaginabil. Toate aceste nobile funcţii vor fi schimbate. creierul e sediul tuturor maladiilor de acest fel. 35 {*'*. şi imaginile lucrurilor pe care le poartă la creier şi la spirit lnt acoperite „de umbră şi de tenebre"35. P- FIGURI ALE NEBUNIEI 265 LUl.. acest sînge gros şi încărcat pe care inima se străduieşte să-1 răspîndească în orga' nism. Iată-le îngreunate şi mai Pr°piate de un obscur abur chimic decît de lumina pură. „forma lichidă". pp. permit dis-■ ţ[a între cele două feluri de melancolie. sfîrşind prin a se despărţi. acestea s-ar afla în aburii care urcă sîngele la creier s care ar fi degenerat într-un abur acid şi coroziv. propune la articolul „Manie" o etiologie comparată a acestei maladii şi a melancoliei: „Este evident. reorganizează ansamblul semnelor şi modul de apariţie al . Greutate. iaraW sulfuraşi la manie. Abur chimic dre ar fi mai curînd de natură acidă decît sulfuroasă sau alcoolică: Willis.ele au rapiditatea ?Pfoape imediată şi transparenţa absolută a razelor luminoase. sau lenevesc. Dictionnaire universel de medecine. comportamentul $ vorbele bolnavului. spiritul."' Tocmai această curgere leneşă. circulă cu violenţă şi impetuozitate.. Secretul maladiilor e căutat acum în elementele lichide şi solide ale corpului. opace.

. se plîngea de o mare durere de cap şi de o . la maniac. ® cuvintelor neîntrerupte care trădează mania. De altminteri. mania deformează concepte şi noţiuni. dimpotrivă. termen cu termen. ca la melancolic. tot corpul uscat şi ars. în care bolnavii „nu vor să —■—___ Un soldat a devenit melancolic din cauză că a fost refuzat de părinţii unei fete :)i'"are o iubea la nebunie. Ea constituie. chipul i-a pălit.38 şj jnc.a ^ală continuă a acestei părţi a corpului. în cursul secolului al XVIII-lea.fan Dicţionarui jui James este vorba despre o melan-"°'Ie apoplectică. ex nitro. Tema deli-^'ui parţial dispare din ce în ce mai mult ca simptom major al me-'ancolicilor în favoarea unor date calitative ca tristeţea. conferindu-i. fie valoarea reprezentativă le e falsificată. delirul lui e universal. IV.. a unor spirite animale în canalele nervilor. şi formează un fel de suport material al gîndurilor incoerente. violentă. cauza răului se află totdeauna în mişcarea spiritelor animale. 1215.Observation de Musell". Dictionnaire universel. A slăbit văzînd cu ochii. proporţii nerezonabile. ^ caracterizate de inerţie. 1214. ca şi cum maniacii ar fi acumulat în tensiunea fibrelor lor energie suplimentară. La sfîrşitul secolului al ^"Hl-Iea vor fi cu uşurinţă clasate ca melancolie nebunii fără delir. lîncezeală şi gust al izolării. Nu exista nici un delir. la rîndul lor. ar începe să vibreze la excitaţia cea mai îndepărtată şi cea mai fragilă. există subiecţi la care nu se observă decît amărăciune. fie îşi pierd congruenţa. ele sînt capabile să provoace în oflc FIGURI ALE NEBUNIEI 267 39 James. chiar agitaţia lor nu trebuie să producă iluzii. în aşa fel încît imaginaţia se odihneşte. 40/toi. 266 ISTORIA NEBUNIEI coboare din pat. cu toate implicaţiile sale mecanice şi metafizice. dar par să nu fie deloc atenţi la ce li se spune. Gazette sahttairc. Dimpotrivă. pentru că fibrele sale sînt destinse sau au fost imobilizate de o tensiune prea mare (se vede cum mecanica tensiunilor explică la fel de bine imobilitatea melancolică şi agitaţia maniacă): numai cîteva fibre răsună în melancolic. articolul „Melancolie". ele au fost multiplicate. fantezia şi imaginaţia sînt ocupate de un flux perpetuu de gînduri impetuoase.nu merg decît atunci cînd sînt constrînşi (j prietenii lor sau de cei care îi servesc. ci de o insensibilitate cuprinsă în întregime de vibraţii ate . şi au destulă forţă pentru a se -spîndi în depărtare. maniacul — un fel de instrument ale cărui coarde. dar de o valoare şi mai simbolică — a unei tensiuni căreia i s-ar supune nervii. vasele şi tot sistemul fibrelor organice. amărăciu-"ea> gustul singurătăţii..melancoliei. insensibili. cînd organismul său le restituie. dar numai lui. niciodată umeziţi de lacrimi. prin efectul unei tracţiuni exagerate. aceşti bolnavi suferă de melancolie. pentru că nu răspund niciodată"3' Dacă în acest caz imobilitatea şi liniştea prevalează şi determina diagnosticul melancoliei. al gesturilor explozive. diferenţele faţă de melancolie se precizează şi se organizează într*o antiteză riguroasă: melancolicul nu mai e capabil să intre în rezonanţă cu lumea exterioară. Mania este atunci o tensiune a fibrelor dusă la paroxism. Fie că e vorba de manie sau de melancolie. an culoarea gălbuie. Apa infernală orjmeşte în secretul mişcărilor sale toate imaginile în care mania îşi ia forma concretă. acelea care corespund punctului precis al delirului său. este ceea ce îi face. Toată această cioasă mobilitate nu e oare aceea a apei infernale. excitaţiile nu ajung să se piardă în profunzimea imobilităţii sale. în orice caz. dimpotrivă. p. Spiritul melancolicului este în întregime ocupat de reflecţie. Prin intermediul acestei imagini.. de un fel de stupoare posomorită. ansamblul gîndirii este perturbat în raportul său esenţial cu adevărul. mania şi melancolia. disperare. este frecvent înlocuită de imaginea — mai strict fizică. arsenic şi din cele asemănătoare]: particulele se afl* ele într-o mişcare perpetuă. în fine. Willis pune în opoziţie. Delirul maniac constă într-o vibraţie continuă a sensibilităţii.e mereu însoţită de tristeţe şi de teamă. în timp ce spiritul melancolicului se fixează asupra unui singur obiect.. ochii uscaţi. imaginea. voi. la maniac. de îndrăzneală şi furie. limba uscată ca a cuiva care ar fi foarte însetat. nu evită oamenii. maniacul vibrează la orice solicitare. 17 martie 1763). mitul |Or chimic şi totodată adevărul lor dinamic. Era visător. exact ca spiritele maniace care sînt capabile sa facă să intre în agitaţie toate părţile corpului.. imobilitatea. vitriolo. rie noi pori şi noi canale. iar chipul sumbru şi acoperit de oroare şi de tristeţe"* Analizele maniei şi evoluţia lor de-a lungul epocii clasice ascultă de acelaşi principiu de coerenţă. . Melancolia. p. într-o manieră indisociabilă.. Nu cerea niciodată mîncare şi 1 ' (. Dar aceasta mişcare este deosebită în manie: e continuă. fără idei delirante. făcută din sulfuroasă. acele aquce stygice. adînciţi în orbite. mereu capabila să străpungă noi pori în materia cerebrală. vitrjo antimoniu. arsenic0' et similibus exstillatce [apele infernale distilate din sodă. dar nu e vorba de insensibilitatea somnolentă a melancolicilor. căci „evită compania. nici să permită o grăbită identificare a maniei. deşi bolnavul nu dădea nici ii/S?Uns Poz'tiv ?i părea să fie cu totul absorbit. 1 'll de slab încît făcea pe el. antimonio. iubesc locurile singuratice şi rătăcesc fără să ştie pe unde umblă.

dar manifestată peste tot. cea a maniei este uscată. „a făcut mai multe leghe pe o ploaie uternică fără pălărie şi aproape fără haine."41 Delirul maniacilor nu e determinat de "1 viciu anume al judecăţii. prin impresia de frig. a numărat. începînd cu Van Helmont. Sepulchretum. 117). Ekmenta Physiologice. va fi recunoscut ae-acum în transparenţa neutralizată a noţiunilor psihologice: viva-j^'tate exagerată a impresiilor interne. bila cuprinsă de furie şi toate licorile răzvrătite aduceau peste tot tulburarea şi iritarea?". a măsurat. iar Menuret sigură că a cunoscut o persoană atinsă de manie care. iar o dată cu relaxarea nervilor curgerea spiritelor care mergeau neregulat într-o parte şi în alta s-a restabilit în starea sa naturală". în psihologia jfcbuniei. el adună. în afara unei medic». fluidele. Montchau. ceea ce era la începutul secolului al XVIIlea. dorm complet goi în toiul iernii fără să răcească". se FIGURI ALE NEBUNIEI 269 42 43 Bonet. în lucrarea sa Sepulchretum. că nu e nevoie să li se facă focul cînd sînt închişi la azil .Jnterioare.g.43 Menuret aminteşte o observaţie a lui Forestier care arata clar că o prea mare risipire a umorilor. de duritate şi de friabilitate.g. poate provoca o stare de manie. a unui fel de fixitate muzicală a fibrei la senzaţiile care o fac să vibreze. a solidelor. redobîndind în acest fel sănătate perfectă"47. în dezvoltarea tuturor acestor simplificări calitative. a devenit maniac din cauza relaţiilor excesive pe care le-a avut cu ea". se spun în legătură cu Antoine de la Haye Monbault: „Frigul. 1763. „nu se tem nici de frig. V: „Această inegalitate de greutate care pare mai întîi fără consecinţe nu maie atît de mică dacă observăm că diferenţa specifică dintre masa totală a creierului unui nebun şi a creierului unui om care nu e nebun este cu aproape 7 groşi* în minus la adult. o lume pe care o căldură nonsensibilă. a cărui greutate este de 3 j. Albrecht von Haller va găsi şi el că creierul maniacului este dur. a decupat din el „un cub de şase linii în toate sensurile". iar ceea ce această dinamică a căldurii şi a mişcării a grupat. pp. 67-68) şi la Pine Ea făcea parte şi din practicile internării. cit.. * gros — diviziune a livrei. şi cînd nu vor mai avea curs umorile. 46 Această idee mai poate fi întîlnită la Daquin (Ioc. toate temele încălzirii organice care s-au succedat şi încrucişat începînd din secolul alXVII-lea: „Trebuie să fim surprinşi că apa şi gheaţa au produs o însănătoşire atît de promptă şi perfectă într-un timp în care sîngele clocotitor. egală cu a opta parte dintr-o uncie (aproximativ 4 grai*' (N. visat ca tensiune a fibrei. Esenţa maniei este deşertică nisipoasă. 205. în intuiţii care sînt într-un grad şi mai înalt calitativ Rigiditatea fibrelor la maniac aparţine totdeauna unui peisaj Sec. 43 Encyclopedie. în timp ce acelaşi volum prelevat dintr-un creier obişnuit cîntăreşte 3 j. încet-încet. articolul „Manie". 268 ISTORIA NEBUNIEI Această temă a tensiunii maniace se dezvoltă. secţiunea I. 370-371. Bonet. ima-Şnat ca agitaţie a spiritelor. N. cît mai de sus. III. el a prelevat o parte a substanţei medulare a creierului unui subiect mort în stare de manie. friabilă şi mereu gata să se subţieze sub efectul unei prospeţimi umede. Se va observa acum ca un complex natural. articolul „Manie". o face aridă. o tulburare a informaţiei. era vorba despre un tînăr care. p. „furie fără febră". într-un registru de la Saint-Lazare. ceea ce văd într-o cvasi-percepţie. care totuşi îi solicită <ără încetare. dar dincolo de aceste două caracteristici care nu erau încă decît signaletice s-a dezvoltat o temă perceptivă care a fost organizatorul real al tabloului clinic. mania îşi capătă în acelaşi timp amploarea şi unitatea. loc.Vl Lausanne. 571-574. pp. Ea a rămas. '?! rup hainele. dupăcuni le-a putut observa el. § 17. şi din fragilitate. Ceea ce fusese perceput drept căldură. Dufour a constatat. rapiditate în asocierea ideilor. creierele maniacilor iau apărut totdeauna în stare de uscăciune. apă cu gheaţă". evadînd dintr-o hchisoare unde era reţinută. voi. care a vindecat un maniac „arun-cînd pe el. mania e însoţită în mod obişnuit de o epuizare a umorilor şi de o ari ditate generală în tot organismul. de aceea. 986. într-o constelaţie caracteristică a maniei. •Psa de atenţie faţă de lumea exterioară. iritarea părţilor solide provocată de căldura extremă a licorilor pe care le conţinea a încetat.. pp. „vasele s-au contractat cu mai multă violenţă şi s-au degajat licori care le-au strangulat.48 Lumea melancoliei era umedă. p."44 Uscarea şi uşurarea produse de manie sînt vizibile chiar şi pe cîntar. spiritele. Descrierea lui De La Rive ^ deja această limpezime: „Obiectele exterioare nu produc asupra . ţ°t din acest motiv. Encydopedie. solidele. „căsăto-rindu-se cu o femeie în timpul verii. vechea idee a adevărului ca o „conformare a gîndirii la cruri" se transpune în metafora unei rezonanţe. Clairambault. desigur. Atunci cînd miturile explicative se vor fi şters. în cursul unei autopsii. oricît de aspru.) 44 Dufour. ei substituie lumii reale. asigură că. Ceea ce alţii imaginează sau presupun. fără îndoială. nici de căldură. lumea ireală şi himerică a delirului lor: „Simptomele esenţiale ale maniei vin din aceea că obiectele nu le apar bolnavilor ^a cum sînt ele de fapt. nu se miră de un rezultat atît de favorabil. actica scufundarea maniacilor în apa îngheţată. n-a făcut * o impresie asupra lui" (B. pentru a-1 explica. nu va mai rămîne decît schema de coerenţă a calităţilor care nici măcar nu vor mai fi numite. la care întreaga masă a creierului cîntăreşte de obicei trei livre. arzătoare.42 Mai tîrziu. el constituie o defecţiune în transmiterea lrnpresiilor sensibile la creier. cartea XVII. ca un adevăr imediat al °bservaţiei psihologice. A. von Haller. uscat şj casant. Această uscăciune internă şi această căldură nu sînt oare dovedite şi mai puternic de uşurinţa cu care maniacii suportă cele mai mari friguri? S-a stabilit că au fost văzuţi maniaci plimbîndu-se goi & zăpadă45. l. cit. fiind făcută şi din violenţă. că pot fi chiar vindecaţi prin frig. uscînd vasele şi fibrele. grea şi rece.

Ibidem. „Sur un etablissement pour la guerison des alienes". care leagă. ea e la fel de bine muncă. nr. dimpotrivă. De La Rive. pe un fundal de imagini. mai puţin precis limitat — singurul care a putut constitui unităţi sensibile. ne amintim. spiritele se agită într-o scînteiere permanentă. VIII. orb şi inert faţă de tot ceea ce nu e teroarea sa unică. o lume panicată în care totul e fuga-dezordine. idee delirantă şi fixă) la un cîmp calitativ. o lume ardentă şi deşertică. ■ unul. al umidităţii şi uscăciunii. tot acest univers al căldurii şi frigului. 304. într-adevăr. 'n acelaşi foc. dimpotrivă. spiritele erau sumbre şi obscure. ci pentru că în experienţa nebuniei aceste concepte au fost integrate în jurul anumitor teme calitative care le-au împrumutat unitatea lor. în mişcarea ei vie. Aceasta „vine din slăbiciunea sîngelui. agravîndu-se. 272 ISTORIA NEBUNIEI Nici unul dintre medicii secolului al XVIII-lea. ca regulă generală. realmente prezente în experienţa globală a nebuniei' Spaţiul de observaţie al acestor maladii a fost decupat în peisaje care le-au dat în mod obscur stilul şi structura. în care omul rămîne surd. 5. este elementul purtător al acestei lumini şi al acestei umbre. Dar această încărcătură de imagini nu e doar o amintire. mania pare să aprindă un fel de incendiu deschis de ele. Pe de o parte. • • 1° Willis. p. nici în termeni de maladie. nu ignoră apropierea dintre manie şi melancolie. în lumina sufletului.' Encyclopedie."49 Dar nu trebuie uitat că această struc-tură psihologică a maniei. ceea ce a descifrat mai întîi este o înrudire interioară care antrenează metamorfoze stranii: . cînd îşi pierde forţa şi ajunge să intre în repaus. nu e decît desenul superficial al unei organizări profunde care se va răsturna şi care se dezvoltase după legile semiperceptive. în care cer s-a născut. Willis nu citează nici un singur caz de alternanţă pe care a avut ocazia să-1 observe. Pe de altă parte. articolul „Manie". ca diateza melancolică. o mişcare care mistuie şi consumă. Opera. recognoscibile. — de cealaltă o manie care. mult mai Puternică şi cu atît mai evidentă în peisajele imaginaţiei. purităţii percepţiei sale medicale îi revine onoarea „descoperirii" ciclului maniaco-depresiv. furia. o lume dizolvată. nu e pentru că neam purificat pînă la transparenţă percepţia. Cea care a organizat experienţa (deja aproape experienţa noastră) maniei şi a melancoliei este rigoare3 acestor teme în forma lor cosmică— nu aproximaţiile unei prudenţe observatoare. Bibliot-britannique. S-a trecut de la o semnalizare noţională simplă (furie fără febră. în primul rînd prin următorul aspect: trecerea de la o afecţiune la alta nu e percepută ca un fapt de observaţie a cărui explicaţie ar urma să fie descoperită.50 Pentru un empirism riguros. fumul şi flacăra. II. îi aminteşte gîndirii medicale. o lume simplificată la maximum-şi nemăsurat mărită doar într-unui din detaliile sale. ar exista aici două maladii conjugate. observaţie trimisă la Gazctte salutaire. nerează în stupiditate". în manie. Willis nu pune problema nici în termeni de simptome. risipeşte fumul. un fel de scară a umbrei. atunci cînd descreşte. p. „dege. 270 ISTORIA NEBUNIEI spiritului bolnavilor aceeaşi impresie ca asupra spiritului unui o sănătos. cînd flacăra Se micşorează. această gravitaţie a calităţilor atrase unele spre celelalte de un întreg sistem de apartenenţe sensibile şi afective. sau aproape n. m care o prea lungă fermentare 1-a privat de părţile sale cele mai p]jne de spirite"53. aparent mai puţin organizat. aşa cum apare ea la sfîrşitul secolului al XVIII-lea pentru a se fixa într-un mod stabil. ele îşi proiectau tenebrele împotriva imaginilor lucrurilor şi formau.jj spunem mai degrabă al alternanţei manie-melancolie. „Dacă putem spune că în melancolie Creierul şi spiritele animale sînt întunecate de un fum şi de nişte aburi 8r°şi. spiritului său de observaţie. Sydenham preferă să împartă domeniul maniei înseşi-pe de o parte mania obişnuită — datorată „unui sînge prea exaltatV prea viu". se întoarce la diateza melancolică. să devină furie. care are cu ea atîtea afinităţi încît aceste afecţiuni se schimbă des una în cealaltă": se întîmplă. aceste impresii sînt slabe şi rareori le acordă atenţia spiritul îi este total absorbit de vivacitatea ideilor pe care le produc starea deranjată a creierului său.52 Mulţi constată o succesiune fără să perceapă o unitai simptomatică. sau două simptome succesive ale uneia şi aceleiaşi maladii. mai uşor."51 "acăra. pentru Willis. semiimaginare ale unei lumi calitative. ci mai degrabă drept consecinţa unei afinităţi profunde care e de ordinul naturii lor secrete. demersul lui Willis este de un mare interes. trebuie să ne ocupăm de manie. Fără îndoială. Totuşi Ttml refuză să recunoască în ele două manifestări ale uneia şi aceleja • maladii. în ajunul accederii la pozitivism. siaj instantaneu. într-adevăr. cvasidiluviană. dar acesta. afinitatea este evidentă: nu e afinitatea simptomelor care se înlănţuie în experienţă: e afinitatea. FIGURI ALE NEBUNIEI 271 4? . mereu reîncepută. Pentru a forma experienţa pozitivă a maniei sau a melancoliei. le-au făcut în final perceptibile.După melancolie. Montchau. 255. de-a lungul secolelor. La melancolic. o sufocă şi îi stinge lumina. le-au dat coerenţa lor semnificativă. Aceste idei au un asemenea gra(j de vivacitate încît bolnavul crede că ele reprezintă obiecte reale şi judecă în consecinţă. Dacă mania şi melancolia au luat de acum chipul pe care li—1 recunoaşte ştiinţa noastră nu e pentru că am învăţat. a fost necesară. voi. Unitatea dintre manie şi nie lancolie nu este. Lui Willis. încă şi mai des se admite că succesiunea maniei si . ele sînt purtate de o mişcare neregulată. iradiind căldură chiar şi în absenţa febrei. el caută numai legătura dintre două stări în dinamica spiritelor animale. De fapt. să „deschidem ochii" asupra semnelor sale reale. 3 februarie 1763. o maladie: e un foc secret în care uPtă flăcările şi fumul. °e la manie ia melancolie. .

fie de îndepărtată cauzalitate. 1118 şi 1119. falsificate de fidelitatea faţă de teme imaginare. 204. Observaţiile cele mai exacte şi experieni de toate zilele confirmă acelaşi lucru. Pentru Lieutaud. •k acea percepţie care se sprijină la rîndul ei pe imagini unificatoare. d'Aumont în articolul „Melancolie" din Encydopedie. transportate în creier de sînge. Copenhaga. Essai sur l'entendement. este împrumutată de la un model prea îndepărtat pentru a avea un rol de orga-n'zare în perceperea unităţii patologice. 55 Dufour. ^r mult mai elementare. lovite cu mai multă forţă. Astfel Cullen va descoperi în manie. creierul. Precis de medecine pratique. p. 369. această încărcătură locală se răspîrideşte brusc în tot sistemul pe care îl agită cu violenţă o vreme. mişcarea sa creşte. (jcâ singele îngroşat congestionează creierul în care se blochează. mişcării vii. să le examinăm dintr-o singură privire. . la fel ca într-o percepţie. 56 Boerhaave..^ Ceea ce s-a constituit. aCeleaşi cauze şi de obicei trebuie îngrijită prin aceleaşi remedii.56 ntru Hoffmann unitatea maniei şi a melancoliei este un efect na-al al legilor mişcării şi şocului. Pentru Dufour. în acelaşi mod ca şi „viermii în sinusurile frontale sau vasele dilatate sau varicoase"55. prin însăşi imobilitatea sa. „mai înţepătoare şi mai rea". vor funcţiona numai ca tot atîtea variaţiuni interpretative pe tema unei unităţi de-acum dobîndite. Ele figurează în secret în textul Dicţionarului lui James. Van Swieten. şi prin această întărire sîngele îngreunat este împins cu mai multă vigoare. s-a trecut cu totul natural de la imaginea unei stragulări imobile la imaginile uscăciunii. pînă cînd descărcarea e completă. 274 ISTORIA NEBUNIEI ca unitate uşor lizibilă pentru o percepţie eliberată. Medecine pratique. p. cesar să reducem melancolia şi mania la o singură maladie şi. Dar cînd ajunge la un anumit grad de intensitate. căci aflăm prin exn rienţele şi observaţiile noastre zilnice că au şi una şi cealaltă aceea origine şi aceeaşi cauză. cînd mania încetează. Dovadae că. legătura e şi mai relaxată: este vorba despre o înlănţuire cauzală îndepărtată: melancolia putînd provoca mania. şi aceasta printr-o înlănţuire în care principiile mecanicii clasice sînt. numai acest sector este excitat. Hoffmann."54 Dar statutul acestei analogii nu este elaborat. este episodul maniac. dar munca de organizare continuă să se înfăptuiască în interiorul imaginilor — imagini din ce în ce mai funcţionale. . ca şi melancolie. neclintite.58 La acest nivel de «aborare. nici o observaţie nu ajunge să transforme constatarea unei succesiuni într-o structură simptomatică precisă şi totodată esenţială. . La Boerhaave şi la comentatorul său Van Swieten mania reprezintă în mod absolut natural gradul superior al melancoliei — nu numai în urma unei metamorfoze frecvente. durităţii. astfe încît există o trecere de la una la cealaltă după anumite perioade. Apoi se vor adăuga alte imagini. în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. într-adevăr. Briefe.un obiect principal al delirului"8 — şi. care sînt adevăratele organizatoare ale acestei unităţi funcţionale. Mania nu se deosebeşte deci de melancolie decît printr-o diferenţă de grad: e urmarea ei naturală.melancoliei este un fenomen fie de metamorfoză. sul efectul acţiunii imaginilor. welche einige Erfahrungen der elektrischen Wirkung in K'a"kheiten enthalten. p. 519-520. tot restul e în stare de somn: este faza melancolică. III. unul dintre Pfirnele în care ciclul maniaco-depresiv este dat ca adevăr observat. pp. se naşt* FIGURI ALE NEBUNIEI 273 52 53 De exemplu. se vor putea petrece alunecări calitative fără ca figura de ansamblu să fie modificată. deci să devină mai tari. imaginea flăcării şi a fumului dispare la succesorii lui Willis. ci prin efectul unei înlănţuiri dinamice necesare: lichidul cerebral. Ea este chemată. se caracterizează prin imobilitate.. şi nu un sistem conceptual sau măcar un ansamblu simptomatic. trad. invers. intră în agitaţie după un anumit timp.. ecurînd cuprins de această agitaţie care caracterizează mania. „Este absolut. căci bila neagra care strangulează viscerele devine. va atribui melancolia „unui ţesut mai sec şi mai feric al substanţei medulare a . Melancolia. Fără suportul unei imagini. este deci o structură perceptivă.. Fără îndoială.57 Aşadar. fiindcă vedem că melancolici mai ales cei în care această dispoziţie este înrădăcinată. Ar exista mai întîi o concentrare a puterii nervoase şi a fluidului ei într-o anumită regiune a sistemului. Medicina rationalis systematica. î8 Spengler. dar ele nu vor mai avea un rol constitutiv. 54 Lieutaud. în co secinţă. devin c uşurinţă maniaci şi. 629.. însăşi substanţa sa. ea face totodată fecul mai violent în momentul în care se produce. IV. care stagnează la melancolic. Pp. tind sâ reziste mai mult. în fiecare clipă. imobilizat în m-eutatea sa. voi. Aphorismes. 188 şi urm. el împrumută principiul de la modelul pilei electrice. se formează în ea elemente mai acide şi mai fine care. o melancolie care durează multă vreme şi se adînceşte în delirul ei îşi pierde simptomele tradiţionale şi capătă o ciudată asemănare cu mania: „Ultimul grad al melancoliei are multe afinităţi cu mania. Commenlaria. acolo unde ar trebui să circule. voi. Sydenham. tinde să se oprească. dar ceea ce este mecanică pură nivelul principiilor devine dialectică în dezvoltarea vieţii şi a ma-Ljej. din ce în ce mai îndepărtate de figurile cosmice de la care le împrumuta Willis. provoacă marea agitaţie a maniacilor. Jault. dimpotrivă. Dar deşi greutatea încetineşte mişcarea. Stă mărturie de exemplu explicaţia propusă de Spengler pentru alternanţa între manie şi melancolie. melancolia reîncepe. inserate din ce în ce mai bine în marile teme fiziologice ale circulaţiei şi încălzirii. deviate. 1754. vasele care îl traversează. imaginea e prea complexă şi prea completă.

asemănător celui constituit foarte devreme de mame şi melancolie? Pentru a ne convinge e suficientă o privire asupra clasificărilor ipohondria nu figurează totdeauna lîngă demenţă şi manie. Plater nu vorbeşte nici de una. Sauvages clasifică ipohondria printre halucinaţii — halucinaţii care nu au drept subiect decît sănătatea" — isteria printre formele convulsiei. şi tocmai pe el. or Hypochondriacal and Hysterical Ajfections. în tabelele nosografice. asemeni unor setni-damnaţi. s-au văzut convulsii producînd dureri ca şi cum mişcarea violentă a isteriei ar putea provoca suferinţele ipohondriei. iar în legătură cu un simptom neobişnuit declarăm că e la mijloc ceva isteric. e rar. loc. Şi trebuie să redăm adevărata sa valoare textului lui Willis despre isterie: „Printre maladiile femeilor. La Whytt. fie o „predispoziţie de a ieşi a'n rezervoarele lor şi de a se consuma". Esenţial este că nu s-a lucrat dinspre observaţie spre construirea unor imagini explicative. 1° în ce măsură e legitim să le tratăm ca pe nişte maladii mintale sau. descurajare. iar indicaţia terapeutică e nesigură. ci o materie întrucîtva diferită]. Londra. Cf. Richard Blackmore publică în 1725 un Treatise of Spleen and Vapours. Dimpotrivă.p. cit. iar la sfîrşitul epocii clasic* Cullen le va clasa încă într-o altă categorie decît aceea a bolii' FIGURI ALE NEBUNIEI 275 39 60 Cullen. şi unul şi celălalt. că forţa lor organizatoare a făcut posibilă o structură de percepţie. Non eadem sed nonnihil diversa materies est65 [Nu este aceeaşi materie. p. Institutions de medecine pratique II p 315 Ihid."66 Pe de altă parte. Genera Morborum.323.jre sau o pierdere a mişcării în funcţiile vitale sau animale".64 Nu sînt ci oare fideli. ele provoacă atunci tulburări. corrugationes [încreţituri] în fibrele sensibile. asimilarea este totală. asta nu înseamnă că Willis a bănuit absenţa unui fundament organic în simp-tomele pasiunii isterice. Dar asemănările sînt înşelătoare. nlCl de cealaltă printre leziunile simţurilor. prior de passione hysterica. Ipohondria aparţine categoriei „imaginare" a a 'adiilor mintale. ca forme ale nebuniei ? 2° Avem dreptul să le tratăm împreună. imediat acuzăm reaua influenţă a uterului care. . epilepsia — categoriei „tonice" a maladiilor convulsive.e grupate într-o vecinătate logică sau măcar apropiate sub forma unei opoziţii. ca două forme ale uneia şi aceleiaşi Maladii. cele două m aladii sînt definite ca două varietăţi ale unei singure afecţiuni — tle o „constituţie patogenă a spiritelor". cel puţin. care a fost atît de des subterfugiul unei asemenea ignorante. terja printre „afecţiunile spasmodice ale funcţiilor naturale"62. i se atribuie vina altor numeroase afecţiuni. care tinde din ce în ce mai mult să asimileze isteria şi ipohondria. 276 ISTORIA NEBUNIEI este de-acum identic: „Un sentiment extraordinar de frig şi de^i dură. depresiune melancolie sau chiar nebunie. spiritele supraîncălzite sînt supuse unui puseu reciproc care ar putea face să se creadă că explodează — sus-citînd nişte mişcări neregulate sau preternaturale a căror figură aberantă o formează convulsia isterică. în passio colica [suferinţă provocată de colici].63 Linne utilizează aceeaşi repartizare. 1670. sistemul simptomelor n Ibid. 61 Ibid. Dar sub aceste distincţii constante ale nosografilor e pe cale să se înfăptuiască o lucrare lentă. iar ipohondria în : clas6a VIU (boli mintale). Exercitaliones duce. catalepsie şi tetanos. controversa cu Highmore. îl luăm ca obiect al grijilor şi remediilor noastre. 272. diminuarea şi slăbirea vederii. Willis recomandă deci să nu ne lăsăm surprinşi de anumite analogii ale simptomelor: desigur. gaze în stomac şi în intestin un apetit insaţiabil pentru alimente. I Linne. . treptat. vărsături de materie neagră. iar ipohondria în partea din De Anima brutorum care trata despre maladiile minţii. 315. tuse nervoasă. 128 şip. palpitaţii ale inimii. i-tale: ipohondria în „adinamii sau maladii care constau într-o 5j. . spiritele sînt iritate din cauza unei "materii care le e ostilă şi nepotrivită {infesta et improportionata). învăţăturii lui Willis care studiase isteria în cartea sa De Morbis convulsivis. domeniul maladiilor spiritului. limpede. ca aceste două maladii să f. variaţii ale pulsului. în plus. în legătură cu ipohondria: Morbus totius corporis est [Este boala întregului corp]. astm nervos sau spasmodic."67 In ciuda comentatorilor tradiţionali ai acestui text inevitabil citat în orice studiu despre isterie. nu e responsabil... era de affectione Ir• pochondriaca. marasm sau atrofje nervoasă. dureri în diferite părţi ale corpului. de-a lungul epocii clasice. coşmar sau vis urît. Isteria este situată în clasa IV (spasme). ISTERIE ŞI IPOHONDRIE în legătură cu ele se pun două probleme. că dimpotrivă. iritaţii. sincope şi convulsii pr vocate de aburi. vertij şi leşinuri. .creierului"61. responsio Solaris ad Willisium. despre două maladii complet diferite: într-un caz. dacă o maladie de natură necunoscută şi cu origine ascunsă se produce la o femeie în aşa fel încît cauza e neclară. Mead încă mai putea scrie. imaginile au asigurat rolul iniţial de sinteză. ca şi cum ar forma u" cuplu virtual. istefl2 nu li se alătură decît foarte rar. isteria şi ipohondria întîlnesc. 3 Sauvages. migrene şi dureri de cap periodice.u flux subit şi abundent de urină palidă. p. pe la mijlocul ^olului al XVIII-lea. în cea mai mare parte a timpului. 1660 şi de passione hysterica. pasiunea isterică se bucură de un renume atît de prost încît. dîndu-i numele de Passio colica ? Este vorba. Oxford. III. în care în final simptomele îşi vor putea căpăta valoarea semnificativă şi se vor putea organiza ca prezenţă vizibilă a adevărului.. într-adevăr.

Cît despre isterie. care e corupt şi dovedeşte o efervescenţă extraordinară. Adesea isteria a fost percepută ca efectul unei călduri interne care raspîndeşte în tot corpul o efervescenţă. Deja la Nicolas Chesneau flacăra alambicului feminin este decolorată: „Cred că pasiunea isterică nu e o afecţiune simplă. 127. convulsie ţine de o patologie a căldurii simbolizate de „particule sărate" şi de „aburi dăunători. vom regăsi tem-calitativă a căldurilor umede pentru a caracteriza distilările secrete ale isteriei şi ale ipohondriei. ipohondria şi isteria vor figura. Paris. Paris. aproape fără probleme. toate semnele psihologice sau organice ale slăbiciunii — „depresiune. iarLieutaud. îngheţate oare' cum în inerţia generală a solidelor. ci că înţelegem sub acest nume mai multe suferinţe provocate de un abur malign care se ridică într-o manieră oarecare. dar imaginea se şterge în folosul unu motiv abstract. nici un text nu e o dovadă mai bună a acestei instabilităţi calitative a isteriei decît cartea lui George Cheyne. unitatea decît într-o manieră abstractă. XX. Dar ei nu au ajuns niciodată să perceapă această coerenţă. prefaţă. De Ia maladie d'amour ou melancolie erotique. dar dacă priviţi sub alambic şi puneţi mîna pe inima femei] veţi găsi în ambele locuri un uriaş jăratic. Tot ceea ce e spasm. în toată precizia ei materială. în natura lor profundă. a Il-a.•Jj N. în originea şi în cel dintîi traiect al spi' ritelor animale.El spune doar. inacţiune a spiritului. crampă. voi. carte» l"1 cap. Dar unii nu percep nici o căldură. încărcăturile afective şi tot jOcuj referinţelor sale imaginare."'0 Admirabilă irnagin prin greutatea ei simbolică. dar cu cîtă ^ă ştiu să disimuleze acest lucru! „De aceea seamănă cu nişte 'arnbicuri aşezate delicat pe pirostrii. p. fără ca focul să se vadă în Ueutaud. Trăite des maladiei des neifs. înscriind-o direct într-o patologie a imaginaţiei: „Această maladie în care femeile inventează. alături de manie şi de melancolie. atît cele limfatice. simptomele sale sînt repartizate în regiuni calitative diferite şi atribuite unor mecanisme care aparţin fiecăreia dintre aceste regiuni. de care medicii care vor să placă vită sa se folosească"68. Cu mult după Ferrand. această imagine a fost conturată de Jacques Ferrand la în-Ceputul secolului al XVIIlea. maniei şi melancoliei. sincope. o enumerare de #&' gen la Revillon. Paris. Ferrand. Trăite des affections vaporeuses. ca pentru manie şi melancolie. Chesneau. XIV. 67 Willis. definind ipohondria prin spasm 66 Whytt. FIGURI ALE NEBUNIEI 277 clinoaşte că „spiritul este la fel de afectat sau şi mai afectat decît rpijl. fără acţiune sau elasticitate. 278 ISTORIA NEBUNIEI FIGURI ALE NEBUNIEI 279 afară. Opera. pp. căldura crescîndă a ipohondrilor e complet uscată: melancolia ipohondrică este o maladie „caldă şi uscată". percepute şi visate în valorile lor imaginare. cînd au o oarecare durată. melancolie şi tristeţe" — manifestă o stare a fibrelor devenite prea umede şi prea moi". amorţeală letargică. Trăite de medecine pratique. 1623. nici în isterie."69 Există deci două linii esenţiale de evoluţie în epoca clasică pentru isterie şi ipohondrie. slabe. el recunoaşte că etneile sînt mai des înnebunite de dragoste decît bărbaţii. în lu-'rarea sa Maladie d'amour ou melancolie erotique. De Morbis convulsiva. 1 -132. Raulin. nici în ipohondrie: caracteristica acestor maladii ar fi dimpotrivă lîncezeala. cît şi ce'£ sanguine. 70 71 J. p. Cît despre paralizii. 1758. şi încă într-o manieră expresă. I. Cf. exagerează şi repetă toate diferitele absurdităţi de care e capabilă o imaginaţie dereglată a devenit uneori epidemică si contagioasă. vîscoaseş dense care obturează glandele şi vasele. 1' pp. „o întrerupere a vibraţiilor". The English Malady: maladia nu îşi menţine. 1672. şi fluidul nervos e sărăcit şi fără putere. aceste două maladii. lăsînd neatinsă o problemă: ce reprezintă. Medicii epocii clasice au încercat să descopere calităţile proprii isteriei şi ipohondriei."73 In mod sigur. Totuşi. Dimpotrivă. înţepători sau caustici'. I" 1755 Alberti publică la Halle disertaţia De morbis imaginari-hypochondriacorum. în ea. tinzînd să le integreze puţin cîte puţin în domeniul maladiilor spiritului. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. 5-6."71 Pentru alţii. Raulin nu îi atribuie mai multă realitate organică. inerţia şi o umiditate rece proprie umorilor stagnante: „Cred că aceste afecţiuni (ipohondrice şi isterice). aşa se explică faptul că termenul ipohondru a devenit roape o denumire ofensatoare. ci doar că îi atribuie origine3 unei modificări în natura. că noţiunea de isterie cuprinde toate fantasmele — nu ale celui care este sau se credi bolnav. desigur sub efectul umorilor reci. provocată de „umori de aceeaşi calitate"72. ed. Recherches sur la cause des affections hypocondriaques. semnele sale trimit mai curînd la o imagine decît la o Maladie. Toate calităţile au fost invocate în mod contradictoriu. Avem de-a face cu un cu totul alt tip de integrare. o ebuliţie manifestată neîn-cetat în convulsii şi spasme. cealaltă care le deplasează semnificaţia şi suportul lor patologic tradiţional — suficient indicat prin nume —. Observationum medicarum libri quinque. sub emblema maladiei mintale. ci ale medicului ignorant care se preface că ştie. dimpotrivă. Dar această integrare nu s-a făcut. depind de faptul că fibrele creierului şi ale nervilor sînt relaxate. p. cel puţin în definiţia sa iniţială. Această căldură nu este oare înrudită ^u ardoarea amoroasă de care isteria este atît de des legată la fetele "• căutare de soţ şi la tinerele văduve? Isteria este înflăcărată prin latura sa. anulîndu-se unele pe altele. Paris. II. p. la nivelul calităţilor primitive. Faptul ca isteria este clasată de Willis printre maladiile minţii nu înseamnă ca el face din ea o tulburare a spiritului. această coeziune calitativă care au dat un profil aparte. 1761. Una care le apropie pînă la formarea unui concept comun — cel de „maladie nervoasă". ele semnifică o răcire şi totodată o imobilizare a fibrelor. 529. voi. .

fără calitate. procidenţă. pe cît de uşor se organizau mania şi melancolia în registrul calită-lor. pradă unor vibraţii instabile sau îngreunată de umori stagnante. cu o încetinire a mişcării. dimpotrivă. Stahl optează mai curînd pentru o îngreunare a sîngelui. Crede că suferinţele de acest gen se înscriu într-o suită de reacţii ^'de. Le Pois va putea scrie. probabil că pasiunea isterică şi maladia ipohondrică — zise fără materie — depind de predispoziţiile sau de starea particulară a fibrelor. inimă. a rămas secundar în istoria isteriei şi a ipohondriei. alegerea e greu de flcut. Liebaud. stomac. înaintarea isteriei nu s-a făcut. Dissertation sur Ies vapeurs. chilul Hnd acid. 88 şi urm. 77 Lange. Fără îndoială. prin calităţile obscure ale lumii reflectate într-o imaginaţie medicală. L—LI. are tendinţa să stagneze. ea e de natură alcalină. de malo hypochondriaco. gît şi . IX. spasmele. Isteria este în mod nediferenţiat mobilă sau imobilă. care devine atît de abundent şi totodată atît de dens încît nu mai e capabil săcircule în mod regulat prin vena portă. mişcarea isterică este datorată unei prea mari mobilităţi a tuturor fluidelor. durerile neobişnuite pe care le încearcă atît de uşor „fetele care au culori palide. p. Nu s-a ajuns să se descopere stilul propriu al mişcărilor sale. să se blocheze. A. lmpinse în diferite părţi ale corpului". Anumite spirite animale deosebit de fine ar fi forma. nu înseamnă că o face din prudenţă. ca pentru manie. care se reunesc pentru a-1 forma. pp. Spaţiul din care şi-a luat dimensiunile e de alta natură: e acela al corpului. ca şi pentru ipohondrie. fie prin părţile inferioare"74. 7 Van Swieten. vase. abia se coagulează. Murillo. care devin atît de uşoare. Aceste mişcări sv diferite — urcare. El urc' 78 Viridet. în ciuda unor restricţii. „cauza lor apropiată este cruditatea acidă a stomacului. Fără îndoială. prin comandă sau stimu animal. 447 şi urm. Novissima hypochondriacae melancholicc curatio. serul va fi deci fără consistenţă. în Pratique de medecine speciale. 280 ISTORIA NEBUNIEI care suferim" o dialectică a alcaliilor şi acizilor. 1752. viciată. căci este „strît anexat". pentru a conserva sănătatea?1 pentru a avea plăcerea a ceva delectabil". dacă se mişcă „e pentru a se simţi mai în largu' său. pp. încă de la începutul secolului al XVII-lea. limfa îi va semăna serului şi la fel se întîmplă cu celelalte fluide pe care le furnizează acestea. melancolia. în sfîrşit prin membrana p^1' toneului. ale căror rnisrv şi întîlniri violente.72 73 T. ideea unei mişcăn spontane a uterului. piept. în schimb. idque non per sympathiam. 22 şi urm. Theoria medica vera. isteria fste un produs de fermentaţie. prin col. Pe cît de simplă părea lectura maniei şi melancoliei ţn orizontul calităţilor lor. pentru Lange. deş'£ atît de strîns legat de părţile pe care le-am descris încît nu-şi p°^t( schimba locul. explică Van Swieten. bila fără putere. genul nervos resimte irite. traducînd — sau mai degrabă adaptînd — în secolul al XVII-lea cartea lui Mari-nello. Astfel. iar criza survine „prin efortul pe care îl face pentru a-şi găsi o ieşire fie prin părţile superioare. Lyon. atît de inconsistente. Era foarte clar. 1W cap. 571. aşadar. Pe atft ^e §reu ÎS* găsesc loc în el isteria şi ipohondria. iar drojdia digestivă. FIGURI ALE NEBUNIEI 281 . acest peisaj imaginar al calităţilor. eterul le dă destulă mişcare pentru a-i duce în creier şi în nervi unde „întîlnind alcaliile.Pentru isterie. 1716. De obicei. prin ligamente. Ciudată instabilitate calitativă a acestor boli isterice şi ipohon-drice. rătăcire. 41 -60. în creier şi în nervi. 50-62. cel mai adesea îşi schimbă poziţia şi face mişc^' destul de impetuoase şi ciudate în corpul femeii. şi asta nu prin afinitate. splină. analizele jle cît se poate de instabile. diafragmă. încă mai accepta." Tocmai acestei sensibilităţi. în care n-a jucat probabil decît rolul unui decor mereu reînnoit. că mania se înrudea cu un exces de mobilitate. el nu mai furnizează sP'rite. convulsii. măcar pentru orice percepţie care nu-şi refuza propriile imagini. pp.e ficat. Flemyng. plămîn. şi totuşi îşi poate schimba locul: „Uterul. fluidă sau grea. în coerenţa valorilor sale organiceşia valorilor sale morale. Aceeaşi imprecizie în analogiile chimice. pp. 1689. Viridet încearcă să reconstituie în legătură cu „aburii de Stahl. calitatea sîngelui devine proastă. oamenii prea dedicaţi studiului sau meditaţiei"75. dimpotrivă. sed per idiopathiam [Numai 'capul este la originea tuturor acestora.. Mai precis. jvledicina mişcării e cît se poate de nehotărită în faţa lor. este mai puţin volatilă şi prea 'dă"77.1. 1741. limfa este acidă.Dissertatio de malo hypochondriaco". o "79 Medicii epocii clasice vor refuza aproape în unanimitate o Enenea explicaţie. nu i se fl>< recunoaşte facultatea de a-şi schimba locul şi de a parcurge corpu făcîndu-1 să tresară după voia mişcărilor sale. ciudată confuzie a proprietăţilor lor dinamice şi a secretului chimiei lor. Trăite des vapeurs. onoarea de a fi eliberat isteria de vechile mituri ale deplasărilor uterine le revine lui Le Pois şi Willis. Commentaria in Aphorismos Boerhaavii. tot astfel din sinusurile care se află la suprafaţa creierului şi se termină în partea posterioară a capului se adună lichidul din cauza poziţiei înclinate a . Paris.. ele îşi au originea într-o acumulare a fluidelor spre partea posterioară a craniului: „Aşa cum se creează un rîu din intîlnirea a numeroase vase mici.a din săruri alcaline care se mişcă în mare viteză şi se transforma. provoacă suferinţe in finite"78. pp." vapori atunci cînd au atins o prea mare rarefiere: dar există alţi alw care sînt acizi volatilizaţi. Pentru Boerhaave şi Van Swieten. ci prin Ujopatie].76 Pentru alţii. coborîre. pp. sîn-gele este dizolvat. cu „umori care se găsesc ac°lo". M. pe atît de ezitantă pare descifrarea acestor boli. •ferindu-se la convulsiile isterice: Eorum omnium unum capuî esse Lfgntem. Paris. acestei mobilităţi trebuie să-i atribuim angoasele. încît sînt tulburate de cea mai mică mişcare: „In constituţiile slabe. •. care a fost decisiv pentru constituirea cuplului manie-melancolie. mai exact al fermentaţiei „sărurilor. ci printr-un instinct natural. provoacă semnele isteri şi ipohondriei. Ettmiiller. Neuropathia sive de morbis hypochondriacis et hysteT<c Amsterdam.

dar graţie unui privilegiu de difuzare prin umori Şi nervi. polimorfă şi. se poate traduce într-o paralizie sau în mişcări dezordonate. 8 '<■'■. Dar această legătură este altfel concepută: nu mai e gîndită ca traiectoria unei deplasări reale prin corp.. la fel ca şi celelalte viscere. la ficat şi la toate organele principale ale corpului. o dată atins punctul de origine al nervilor. p. 2. „De Morbis convulsivis". Dacă spaţiul corporal este perceput ca un ansamblu solid şi continuu. o etică a sensibilităţii nervoase. secţiunea II. Pinel clasifică isteria printre nevrozele naşterii (Nosographie philosophique). şi nu printr-un prestigiu aparte al naturii lor. Medicina rationalis systematica. cit. nu există diferenţă esenţială între cele două afecţiuni". Pjso> Observationes. în stomac şi în intestin. nervului intercostal este semnificativ pentru maniera în care e pusă problema în epoca clasică. 1618.capului. sîngele şi umori] vitale încep să stagneze „în învelişurile membranoase şi nervoas-ale intestinelor". . Nu se poate spune că sediul maladiei a devenit creierul. 635. poale antrena catalepsia sau insomnia. „însoţită de tensiune şi de compresie. Nu mai rămîne nimic din aces faimoasă mobilitate atribuită uterului. Cauza isteri este în mitră — relaxare şi slăbire — dar sediul bolii trebuie căutat ca şi pentru ipohondrie. lucru ciudat. C. reeditate în 1733 de Boerhaave. pari tertia. Opera.. Hoffmann. Şi. V". o dinamică a penetrării organice şi morale. uterul şi mitra vor rămîne prezente în Patologia isteriei83. p. El explică. :0iogice. a unei creşti a puterilor inferioare. Căldura părţilor face atunci ca lichidul sase încălzească. ci persistă nemodificată în succesiunea conceptelor speculative şi a schemelor explicaţiei. ci ca un fel de propagare surdă prin căile organismului şi proximităţile funcţionale. 3. Dar creierul joacă acum rolul de releu şi de distribuitor al unei boli a cărei origine e viscerală: uterul e cel care "provoacă."80 Willis. Trebuie explicată o boală care poate atinge tot atît de bine capul şi picioarele. Această temă es aceea a unei perturbări dinamice a spaţiului corporal. . Se numeşte boală 'Pohondrică atunci cînd îi atacă pe bărbaţii „la care natura face efort Liebaud. se numeşte boală isterică atunci cînd atacă femeile la care „cjcj menstruaţiilor nu e cel care ar trebui să fie. toate aceste analize n-au abolit de la sine tema unei legături esenţiale între isterie şi uter. I. loc. § 2. astfel. o fiziologie a continuităţii corporale. la cap. 10."85 Rolul pe care Hoffmann îl atribuie intestinelor. Nimic. "analiza pe care o face mişcărilor spasmodice. 380. Trebuie să încercăm acum să restituim evoluţia temei. tocmai în cursul secolului al XVIII-lea. care de aici se răs-pîndesc în tot corpul. îşi va schimba sensul — unei inamici a spaţiului corporal îi va fi substituită o morală a sensibi-i'tătii. intră în agitaţie. p. Stahl justifică paralelismul dintre isterie şi ipohondrie printr-o pioasă apropiere între fluxul menstrual şi hemoroizi.82 Pînă la sfîrşitul secolului a' XVIII-lea. nici că Willis a făcut posibilă o analiză psihologică a isteriei. pe scurt o boală care parcurge spaţiul corporal cu o asemenea rapiditate şi graţie unor asemenea viclenii îneît e virtual prezentă în tot corpul. are se face simţită în principal la ipohondri". că boala isterică este 0 durere destul de violentă. stomacul serveşte drept releu şi difuzează bolile care vin din cavităţile interioare şi subterane ale corpului: „Nu e nici o jndoială că afecţiunile spasmodice pe care le resimt ipohondrii şi istericii îşi au sediul în părţile nervoase şi mai ales în membranele stomacului şi intestinelor de unde sînt comunicate.144Willis. Trois livres des maladies et infirmites desfenimes. poate cu excepţia unei anumite tertf care apare cu atît mai bine acum cu cît nu mai face parte dintrsingură teorie medicală. p. pînă la Pinel. 1609. P. urmează tulburări în stomac. încep să se frămînte şi sfîrşesc prl/^ a-şi răspîndi dezordinea — cu sau fără intermedierea creierului -* tot corpul. Totuşi. mişcarea dezordonată a isteriei şi a . „De Affectionibus hystericis". stomacului. care figurase în mod constan în tradiţia hipocratică. IV. în ciuda multor diferenţe teoretice.. noţiunile de isterie şi de ipohondrie totviro şi vor intra definitiv în lumea nebuniei. cît de a descoperi principiul şi căile urmate deo boală diferită.Atunci. tema se va modifica brusc. p.84 Opinia lui HoffnW e foarte apropiată. Totuşi. dispersată în tot corpul. Chiar în centrul organismului. 282 ISTORIA NEBUNIEI să se debaraseze de excesul de sînge prin vărsături sau hemoroj/. şi numai atunci. la piept. face o critică minuţioasă a explicaţiei uterine: mai ales de afecţiunile creierului şi ale genului nervos „depind toate tulburările şi neregularităţile care afectează mişcările sîngelui în această maladie"81. la rîndul său. voi. 536. în fiecare dintre cele trei etape ale sale: 1. I.ojOgie. 453. Nu este vorba atît de a scăpa de vechea localizare uterină. Opera. în ciuda reorganizării complete a concept» FIGURI ALE NEBUNIEI 283 84 85 Stahl. la rinichi. care. Această temă a rămas aproape imobilă pînă la începutl secolului al XVIII-lea. Inutil să insistăm asupra schimbării de orizont medical care a avut loc între Marinello şi Hoffmann.. prin nervul intercostal. prea multă vreme constrînse şi oarec^ congestionate. ră să fi avut l°c vreo răsturnare teoretică sau experimentală în .

hust şi rezistent. în afara oricărei legi organice şi a oricărei necesităţi funcţiOn poate pune stăpînire succesiv pe toate spaţiile disponibile ale corpui? Efectele variază în funcţie de regiunile atinse. densitatea spaţială dezvăluie unul dintre sensurile sale. rezistenţa organelor la penetraţia dezordonată a spiritelor nu reprezintă probabil decît unul şi acelaşi lucru cu această forţă a sufletului care face să domnească ordinea în gînduri şi în dorinţe. mai puţin robustă. căci. organizat şi foarte r02en m diferitele sale regiuni. pornind de la un viciu al mişcării în spaţiul interior. trad. chiar în acest text. este maladia unui corp devenit Penetrabil în mod nediferenţiat la toate eforturile spiritelor. „trecînd în colon şi în regiunea aflată sub cavitatea inimii.ipohondriei nu va putea proveni decît dintr-un element căruia extrema sa fineţe şi permanenta samobilitate îi permit să pătrundă în locul ocupat de solidele înseşi. dar specia.iar din cauza activităţii lor pot penetra întregul microcosm într-o singură clipă"86. loc. astfel. Spr muşchii laringelui şi ai faringelui. cu atît mai frecvef va fi isteria. şi. este mai mult sau mai puţin afectată. dacă spaţiul interior este dens. Ibid. ca să spunem aşa. isteria „imită aproape toate maladiile care se abat asupra speciei umane. strîns legată şi. dacă atacă „partea exterioară a capului. la suprafaţa corpului. iar dacă medicul nu are destula perspicacitate şi experienţă. ca ă spunem aşa.. produce imediat simptomele proprii acelei părţi. ci doar soliditatea spaţială a corpului... dacă mobilitatea lor e exagerată. cînd de fapt ele sînt doar forma luată la nivelul acestor organe de o tulburare centrală sau mai curînd generală. Isteria apare astfel drept cea mai reală şi cea mai înşelătoare dintre boli. boala trece în „părţile vitale şi provoacă o atît de violentă palpitaţie a inimii încît bolnavul e convins că cei de faţă aud zgomotul pe care-1 face inima lovindu-se de coaste". simptomele isteriei sînt rare."88 Fiecare parte a corpului determină de la sine şi prin natura ei proprie forma simptomului care urmează să se producă. iar f ctele sale vor rămîne simple. în Medecinepratique. cît şi a celor *uPra cărora se îndreaptă. p. adversarul Sâu. Cum spune Highmore. ele trec toate. afecţiunea isterică provoacă o durere insuportabilă însoţită de vărsături abundente. în sfîrşit. rămînînd fixată într-un singur loc. 400-401. e un simu lacru al corpului. . provoacă o durere insuportabilă care seamănă cu pasiunea iliacă". pentru că duc o viaţă mai uşoară şi sînt obişnuite cu voluptăţile şi comodităţile vieţii şi cu lipsa suferinţei. dacă vrem. la urma urmei. spiritele animale „din cauza subţirimii lor pot penetra chiar corpurile cele mai dense şi mai compacte. nici chiar cauzele nu formează principiul de deosebire a maladiilor. acela că ea este şi o densitate morală. iar aspectele sale mai numeroase. în aşa ■el îneît ordinii interne a organelor i se substituie spaţiul incoerent a' maselor supuse în mod pasiv la mişcarea dezordonată a spiritelor. produc spasme pe toată întindere pe care o parcurg şi provoacă în pîntece o umflătură asemănătoare cu o sferă uriaşă. loc. pp. pentru că ele au o constituţie mai delicată. nu este esenţă. dacă penetraţia se face în dezordine şi într-o manieră intempestivă. Cu cît spaţiul interior e mai uşor penetrabil. Spiritele. 284 ISTORIA NEBUNIEI care." Ceva mai sus. „Dissertation sur l'affection hysterique". în orice parte a corpului ar ajunge. cu impetuozitate. De . cit. şi deopotrivă pentru Sydenham. provoacă spasme sau chiar durere şi tulbură Uncţia organelor. aici. 394. afecţiunea isterică. şi unele şi celelalte neîntîrziind să fie Puternic deteriorate de această distribuţie inegală a spiritelor care este "întregime contrară legilor economiei animale"87. el mimează o tulburare care i-ar aparţine. 395-396. în toate părţile corpului cărora nu le sînt destinate. organul îşi imită propria maladie. densitatea peisajului interior: „Dincolo de omul pe care j-arn putea numi exterior şi care este compus din părţi care ţin de simţuri. Ceea ce explică de ce atît de . nedifere' ţiată încă la sursa pură a mişcării sale." Şi. atît a celor pe care le abandonează. Cu cît urcă mai mult. provoacă nenumărate semne de tulburări. între craniu şi pericraniu. dar dacă trupul es FIGURI ALE NEBUNIEI 285 88 89 Ibid. iar boala. Vestea „se îndreaptă în mod impetuos şi în prea mare cantitate în ^utare sau cutare parte. se va înşela cu uşurinţă şi va atribui unei maladii esenţiale şi proprii uneia sau alteia dintre părţi simptome care depind numai de afecţiunea isterică"89: viclenii ale unei boli ca# ■ parcurgînd spaţiul corporal sub forma omogenă a mişcării. Nu tocmai astfel se deosebesc isteria f fliinină de cea masculină sau.. decît relaxarea inimii. isteria de ipohondrie. Aceasta din urmă. dar şi iluzorie.. există un om interior format din sistemul spiritelor animale şi care nu poate fi văzut decît cu ochii minţii. se rna"1 festă sub chipuri distincte. pentru Highmore ca şi pentru Willis. capătă figuri diverse după sn ţiile pe care le traversează şi după suprafeţele la al căror nivel ajung „Fiind acumulate în pîntece. ia aspectul unui simptom regional Realmente atins de mişcarea dezordonată şi excesivă a spiritelor. j nici simptomele.. cit. reală pentru că se bazează pe o mişcare a spiritelor animale. unită cu constituţia corporală. pentru că dă naştere unor simp-tome care par provocate de o tulburare inerentă a organelor. Isteria. Corpul isteric | ste astfel oferit acestui spirituum ataxia [dezordinea spiritelor] Highmore. De aceea această maladie atacă mult mai multe femei decît bărbaţi. după cum principiile care formează organismul uman au primit mai multă sau mai puţină robusteţe de la natură. pp. Acest spaţiu interior devenit permeabil şi poros nu e. este dereglarea mobilităţii interne care.

luat locul un volum care este parcurs de mişcări neîncetate a cărn dezordine nu e tocmai o răsturnare de jos în sus. şi se întinde la tot sistemul economiei animale. leneşă. să-şi modifice figura iniţială. la discipolii lui Ihidem. care îi Per' mit să asigure integrarea elementelor celor mai eterogene. separat de el însuşi. însărcinaţi să transmită impresiile cele mai divers' nervii sînt pretutindeni şi în toate organele de aceeaşi natură? . intuiţia morală e identică. Problemă care obsedează medicina secolului al XVIII-lea. Şi totuşi. mirosul. slăbit de invazia bolii. Nouveau trăite des vapeurs. adică se exercită în principal asupra anumitor părţi"96." se deosebesc cu nimic prin natura lor de cei care servesc unor senza . Corpul în care circulă maladia trebuie să aibă alte proprietăţi decît corpul în care apar simptomele dispersate ale bolnavului. vechea intuiţie morală care făcuse din mitră. el esie locul unde vin să se întîlnească o anumită manieră de a imagina corpul... adică maladii idiopatice ale agentului general al tuturor simpatiilor. prin ce fel de linie de înlănţuire. tot în ea marile teme morale ajung să-şi formuleze şi. şi dlstribuise ordinea spaţială a mişcărilor sale."91 AC&* identitate de natură. 1770. ale teoriei medicale. Lyon. dacă mărturisesc că da. nici o cale •rasată de la început. imaginea Or 8anului feminin urcînd pînă la piept şi la cap dădea o expresie Kică unei răsturnări a marii tripartiţii platonice şi a ierarhiei care rebuia să-i fixeze imobilitatea. pp.. alături de comunicaţiile multiplicate pe care I»păstrează împreună. fie par-•iculară. dar peisajul spaţial în care exprimă s-a schimbat. de exemplu într-o vezică pe care aş strînge-o si din care ar ieşi lichidul printr-un tub"). senzaţia şi mişcarea se pot produce concomitent în acelaşi nerv93: orice tensiune sau orice relaxare în fibră va modifica şi mişcările."92 Dar încă şi mai admirabil este că o fibră nervoasă poate în acelaşi timp să poarte incitarea mişcării voluntare şi impresia lăsată asupra organelor de simţ. devine sensibil la vibraţiile corpurilor sonore. mereu mlădioase. ci un vîrtej fără W într-un spaţiu răvăşit. Acest corp penetrabil trebuie totuşi să fie un corp continuu. Pro blemă care va face din ipohondrie şi din isterie maladiile „genulu nervos". cum ar fi pipăitul.(jesea face să participe una sau mai multe părţi la afecţiunile acelora care sînt lezate. Acest „corp interior" pe care Sydenharriîn cerca să-1 pătrundă cu „ochii minţii" nu este corpul obiectiv care se oferă privirii palide a unei observări neutralizate. Nu e oan de mirare că. şi senzaţiile. ^asemănătoare £m punct de vedere fiziologic: „Această omogenita-în nervii animalului. şi de ce înclină ele atît de puternic să de-vină isterice cînd duc o existenţă uşoară. ci doar o acţiune la distanţă.puţine femei ajung isterice dacă sînt obişnuite cu o viaţă dură şi laborioasă. Astfel. sub funcţii diferite.. de a-i descifra mişcările interioare şi o anumită manieră de a investi în el valori morale. prin reţeaua reală a fibrelor sale. care e mai degrabă ta ordinul unei solidarităţi fiziologice. cele " FIGURI ALE NEBUNIEI 287 1 Pressavin. puţin cîte puţin. lucrarea are loc la nivelul acestei percepţii etice. 1 organul auzului.) stabileşte între organe o armonie care . nici forţa de a le stăpîni. această invazie nu se poate face decît datorită suportului unei anumite continuităţi spaţiale. sau vederea unei lupte fac o asemenea impresie îneît „ele cad în sincopă sau au convulsii" ?95 Am încerca în zadar: nici o legătură precisă a nervilor. că la anumite femei „delicate şi foarte sensibile" un parfum ameţitor. ordinii verticale şi hieratice a lui Platonj. asigură posibilitatea u°e comunicări între organele cele mai îndepărtate ca loc. Fibra nervoasă este dotată cu proprietăţi remarcabile."90 Şi iată. în ea vin să se încline şi să se îndoaie imaginile. luxoasă şi relaxată sau dacă vreo tristeţe le descurajează: „Cînd femeile mă consultă ^upra unei maladii a cărei natură nu o pot determina. 1 286 ISTORIA NEBUNIEI Descartes. Dispersarea bolii în organe nu e decît reversul unei mişcări de propagare care îi permite să treacă de la unul la altul şi să le afecteze pe toate în mod succesiv. Dacă bolnavul ipohondru sau isteric are un corp poros. 2-3. şi o mişcare corpusculară. mai rudimentare. Tissot concepe această funcţionare dublă în una şi aceeaşi fibră ca o combinaţie între o mişcare oiididatorie. Aceasta pentru că diferitele Părţi ale corpului posedă o facultate „foarte determinată care este ■le generală.. sînt absolut sigur că maladia lor este o afecţiune isterică. pentru incitarea voluntară („este mişcarea unui fluid închis jntr-un rezervor suplu. . cum se poate constata în toate maladiile de nervi94. de la Hipocrate la Platon. sau povestirea prea vie a unui eveniment tragic. coeziunea tulburărilor atît de diverse care caracterizează isteria sau ipohondria? Cum să imaginăm legătura între semnele care de la un capăt la celălalt al corpului trădează prezenţa unei afecţiuni nervoase? Cum să explicăm. gustul.Ner' vul a cărui deschidere în fundul ochiului îi conferă calitatea de a Per cepe impresia unei materii atît de subtile ca lumina şi cel care. pentru senzaţie („este mişcarea unei serii de bile de fildeş"). în ciuda tuturor acestor virtuţi unificatoare ale sistemului nervos. într-o nouă formulă. le întreb dacă suferinţa de care se plîng nu le încearcă atunci cînd sînt triste. (. e oare sigur că putem explica. La Sydenham. această intuiţie per-CePea în isterie agitaţia incoercibilă a dorinţelor la aceia care nu au Posibilitatea de a le satisface. un animal viu şi veşnic mobil.. Devenirea se împlineşte.

ajungînd să formeze pentru simpatii un fel de loc privilegii absolut. în consecinţă. 288 ISTORIA NEBUNIEI în organe decît în măsura în care e primită în ele prin interrned' nervilor. Tissoţ arată cum 0 P'lul e mai sensibil decît oricine. în sensul în care Haller înţelegea o f °Prietaţe a fibrei nervoase. 100 Ibid. ci pentru a justifica. voi. cît •' de aceea de a se mişca" permite organelor să intre în corespon-^iţă. alături de creier. I. e întotdeauna într-o imediată complicitate cu el însuşi. dar nu o suprimă. pentru că totul în el e mai uşor ^ai mobil102. pp. mişcări sau a unei senzaţii. Whytt. în epoca în care fiziologii se străduiesc & delimiteze cît mai precis funcţiile şi rolul sistemului nervos (sensibilitate şi iritabilitate. şi nu împiedică deloc continuarea cercetării. p. Asemenea imagini maschează problema. „întîlnim uneori persoane la care cel . care le afectează astfel într-o măsură mai mare. sensibilitatea corpului faţă de propriile fenomene şi fatj de acest ecou pe care şi-1 face singur prin intermediul voi urnelor spaţiului său organic. oarecum. bolnavii isterici sînt cei la care această sensibilitate internă e cea mai rafinată. căldura şi durerile spatelui. în ansamblul şiîn masa lui. relativ tocită. partea a Ii-a. prea precise: cum e celebra „stafidire a genului nervos" descrisă de Pomme.3. greţurile. 98 Ibid.p. ii de nervi numite aburi. *<bid. e confundată cu iritaţia.126-127. Sensibilitatea simpatică a orgams' mului ei. „Femeile. colicile intestinelor. De fapt. în mod ciudat. dar caracteristic fără îndoială pentru gîndirea medicală în secolul al XVIII-lea. Bineînţeles. contracţia diafragmei şi a muşchilor abdominali în timpul naşterii. Se a dmite deci că maladiile nervoase sînt stări de iritaţie legate de b'litatea excesivă a fibrei. greşelile de regim. dimpotrivă. 99-100. înţeleasă ca "re Patologică a unui organ provocată de o excitaţie prelungită. 50 "Ibid. alternările dese de cald şi frig sau de încărcare şi umiditate a atmosferei vor face să se nască foarte uşor simp-tomele patogene.. care se fac simţite cînd se apropie momentul menstruaţiei"100. senzaţie şi mişcare). durerea de cap.. poate exista decît prin mijlocirea nervilor. să sufere împreună. astfel îneît cu o asemenea constituţie nu va exista niciodată o sănătate solidă sau care să fie constantă. Maladiile de nervi sînt esenţialmente tulburări ale simpatiei. Un corp foarte apropiat de el însuşi. Intre sensibilitate şi mişcare nu se face distincţie. p. de la o extremitate la alta a spaţiului său organic. în esenţă. 23. el închwe o perpetuă posibilitate de isterie.. 270-292. Această simpatie e oare. p. Trăite des maladies nerveuses. ale acestor rezonanţe... «>/<*. o proprietate ascunsă în fiecare organ — acel „sentiment" despre care vorbea Cheyne — sau o propagare reală de-a lungul unui element intermediar? Iar proximitatea patologică ce caracterizează maladiile nervoase înseamnă exacerbare a acestui sentiment sau mobilitate mai mare a corpului interstiţial? Lucru curios. ipohondrii o au. iritabilitatea. p. 24. orice consens implică un sentiment şi. pp. pofta dereglată care vin după momentul procreării. în general.*. medicii utilizează c°nfuz aceste noţiuni în unitatea indistinctă a percepţiei patologice.^eastă proprietate foarte diferită „atît de facultatea de a simţi. dar ciudat de directe. I. condamnă femeia la acest FIGURI ALE NEBUNIEI 289 91 Ibid. care radiază în tot corpul. la unii. aspectul unei imagini precise."99 Desigur."101 Iar \Vhytt garantează că a fost martor că „durerea de dinţi îi provoca nei tinere femei ai cărei nervi erau slabi convulsii şi o insensibilitate re durau mai multe ore şi reîncepeau cînd durerea devenea mai acută"-Maladiile de nervi sînt maladii ale continuităţii corporale.. Trăite des nerfs. prea intim în fiecare dintre părţile sale. Tot corpul feminin este brăzdat de drumurile obscure."98 Dar sistemul ner vos nu mai e invocat aici pentru a explica transmiterea exactă a une.. ci de cele mai multe ori va fi resimţită o succesiune continuă de dureri mai mult sau mai puţin puternice. p. femeile aparţin primei categorii: mitra nu e oare. care sînt singurele instru mente cu ajutorul cărora se produce senzaţia. 47. această sensibilitate exacerbată este compensată de zone de insensibilitate şi oarecum inerte. sînt mai expuse maladiiî r nervoase. ele presupun o stare de alertă generală a sistemului nervos care face fie. să reacţioneze la o excitaţie totuşi înde-Psrtată: este vorba de simpatie. ^iculîndu-le după o cu totul altă schemă decît cea propusă de fizio-'ogie. nici să o definească i ^ct în raport cu sensibilitatea şi cu mişcarea. pp. la care sistemul are în geral mai multă mobilitate decît la bărbaţi. Whytt nu reuşeşte nici să lz°leze simpatia în ansamblul sistemului nervos. un spaţiu organic care este. apropierea corpului de el însuşi capătă. organul care întreţine cele mai multe relaţii cu ansamblul organismului? E suficient să cităm „vărsăturile care în general însoţesc inflamarea mitrei. îngustat: iată ce a devenit acum teama comună isteriei şi ipohondriei. 51. Tissot. ea e cu atît mai marcată cu cît mobilitatea nervilor97 mare şi în acelaşi timp este una dintre formele sensibilităţii: ^Q simpatie. pasiunile sufletului. Simpatia nu există l'bid. care organ susceptibil de a intra în simpatie cu oricare altul: „într-o asemenea stare de sensibilitate a sistemului nervos.

dincolo de toate.. pentru că toate lucrurile de care s-a ataşat în lume. pe de altă parte. 199. zelul nemăsurat pentru ştiinţe108.. 222—224. spectacolele de teatru107. pp. De acum înainte îmbolnăvirea vine din prea multă simţire."103 în această ambiguu. pasiunile şi imaginaţiile pe care. 109 essi*vin. Inconştienţa istericului este decît reversul sensibilităţii sale. în patologie. găsindu-şi acolo şi efectul lor natural. delicateţe a organismului. atît de puţin elaborat totuşi şi atît de confuz încă în ". Mai inocent. Femeile care au „fibra plăpîndă". întreaga viaţă sfîrşeşte prin a fi judecată după acest grad de iritaţie: abuzul de lucruri nenaturale106. Tissot. 278-279. aerul. tot atît de condamnabil pe plan moral pe cît de dăunător pe plan fizic"109. . Bolnavul nu mai e forţat de natura sa secretă. odihna şi miş-107excreţiile şi retenţiile. 302-303. dincolo de orice. ^f. Cel mai mic sunet. pp. pp. au îmbrăţişat toate fantomele opiIle '--* Astfel bogaţii sînt pedepsiţi pentru deplorabila utilizare a ~Veriilor. Inocenţa bolnavului nervos care nici măcar nu mai simte iritaţia nervilor săi nu este ln fond decît pedeapsa dreaptă a unei culpabilităţi mai profunde: aceea care 1-a făcut să prefere lumea în locul naturii. între alţii Tissot. Essai sur Ies maladies des gens du monde. Nouveau trăite des vapeurs. dar şi suflet uşor impresionabil. III. a Ii-a.111 Ceea ce lasă deocamdată în Geniul bolilor de nervi e. în ciuda formelor diverse pe care le ia în organei. afecţiunile pe care le-a avut. De l'irritation et de Ia folie. în vivacitatea sa. somnul şi veghea. ed. individul suferă dintr-o solidaritate excesivă cu toate fiinţele din lumea înconjurătoare. ele se situau . bolnavii de nervi sînt cei mai iritabili. voit păstrată a noţiunii de iritaţie. jritabilitate. Dar dacă noţiunea de „fibră iritată" are tocmai acest rol de confuzie concertată. p. ceva foarte important. şi sfîrşeşte uneori prim stinge. e doar vic-•ima a tot ceea ce. se topesc în iritaţia nervilor. prin întreaga iritare a sistemului nervos. ea permite. Pe de o parte. Dar acest exces de iritare are particularitatea că.orp rudimentar. „Cumplită ■lare!. alimentele şi băuturile. la suprafaţa lumii. p. sistemul nervos „e într-o asemenea stare de iritaţie şi & reacţie încît e incapabil să transmită sufletului ceea ce resimte. '^. care în lenea lor cad pradă cu uşurinţă mişcărilor vii ale propriei imaginaţii sînt mai des atinse de boli de nervi decît bărbatul. Amsterdam.ndirea patologilor. îmbolnăvirea venea dintr-o prea mare violenţă.. lectura romanelor. 274.pp. ele nu pot suportan1 cea mai mică impresie exterioară. nu le mai poate descifra"105. discontinuă) şi ideea unei propagări în organism a aceleiaşi tulburări care îl poate afecta în fiecare dintre părţile sale (mobilitatea fibrei e cea care asigură această continuitate.. inimă neliniştită. cu alte cuvinte cei mai sensibili: subţirime a fibrei. JJJ 292 ISTORIA NEBUNIEI . pentru a se sus-raie lucrărilor impuse de natură. Trăite des nerfs. „pasiunea prea vie pentru sex sau acest obicei prost.cărunt prilej de mişcare provoacă mişcări mult mai considerabile l r. 302. 166-167. partea a H-a. solicită corpul şi sufletul.. organ care resimte. Tableau de Paris.. într-o Inconştienţă cu atît mai mare cu cît e mai bolnav. atenuează. pp. i„ Preiei-. Trăite des nerfs. Acest fel de rezonanţă universală — senzaţie şi mobilitate în acelaşi timp — constituie cea dinţii determinare a maladiei. 1. medicina de la sfîrşitul secolul al XVIII-lea poate într-adevăr arăta continuitatea între predispozjf (iritabilitatea) şi evenimentul patologic (iritaţia). pasiunile (cf. I. Şi mai ales. 1839. le-a cultivat. cu prea multă complezenţă. toi atributele îi sînt deranjate. o distincţie decisivă. care e deopotrivă a sufletul şi a corpului.„interiorul unei anumite etici a dorinţei: întruchipau revanşa unui . voi. a te ' cuvinte. mai asprit de munci"104.par chiar prin acest fapt semnificaţia morală a „maladiilor nerase" se modifică profund. Este supliciul tuturor sufletelor efeminate pe care lipsa de <ţiune le-a aruncat în voluptăţi periculoase şi care. e mai inocent şi totodată mai vinovat. Astfel conturează ideea unei sensibilităţi care nu este senzaţie şi a utv" relaţii inverse între această delicateţe. mai uscat. viaţa pe care adus-o."110 iată-ne la începutul secolului al XlX-lea: iritabilitatea fibrei îşi va 'ea destinul fiziologic şi patologic. Dar şi mai vinovat. senzaţiile sufletului. un prek diciu general (însăşi sensibilitatea caracteristică organului e cea care asigură această comunicare. 15— 55. dar într-o singularitate care îi e proprie. II. pentru că e antrenat. Atîta vreme cît bolile de nervi fuseseră ociate cu mişcările organice ale părţilor inferioare ale corpului chiar pe drumurile multiple şi confuze aie simpatiei). ca şi cum sensibilitatea organuta nervos însuşi ar depăşi capacitatea sufletului de a simţi şi ar confisc în profitul său multitudinea de senzaţii pe care le suscită extrema mobilitate. 3-4).Broussais. 1783. 103 Ibid. dar ea poate d asemenea să menţină totodată tema unei tulburări specifice unil. şi pedeapsa lor morală. „mai robust. 290 ISTORIA NEBUNIEI decît acelea produse la persoane sănătoase. IOJ ^-f. lumina ceam!" slabă antrenează simptome extraordinare. viaţa sedentară a oraşelor. p. şi un anume somn al senzaţiei care împiedică tul" rările nervoase să ajungă pînă la suflet.pp. Iată relaţia — pe care noţiu" de simpatie nu o putea defini — care a fost adusă de acest cot** 103 Ibid. FIGURI ALE NEBUNIEI 291 j. IO4/W. simpatie prea vie pentru tot ce se întîmplă în jur.Tissot.

în consecinţă. se afirma (sau nega) încă o anumită virtute aparţinînd unui corp. universul terapeutic rămîne mai solid. iritabilitatea fibrei îi conferă nebuniei un întreg conţinut de culpabilitate. °Şelii şi căscatului provocate de menstruaţiile prea abundente". des duceau la leşin şi la pierderea cunoştinţei. nervul redevine sensibil în ciuda opiul. toată această ierarhie verticală care constituia structura nebuniei clasice. Pe scurt. Dar. specifice şi pe care teoria medicală. mai ataşat de structurile sale.. aşa cum sensibilitatea este marele le ca 294 ISTORIA NEBUNIEI agent al comunicării maladiilor în interiorul spaţiului organic on' în măsura în care are un prim efect de insensibilizare. un echilibru mai mult căutat decît obţinut. Şi ceea ce fiziologia a putut descoperi ca orizonturi noi prin Harvey. şi în curînd şi-1 vor contesta. unitatea sau măcar coerenţa pe care le cunoaştem acum. adică de la lipsurile sau modificările care survin în ţesutul. singurele care pot „să k alunge din rezervoarele lor" şi „să le facă să curgă în vase". Pe scurt. Prin distincţia capitală între sens bilitate şi senzaţie ele intră în acest domeniu al neraţiunii despre ca am văzut că era caracterizat de momentul esenţial al greşelii şi visului. caracteristic pentru gîndirea medicală din acea epocă. însăşi observarea simptomelor nu le controlează totdeauna cu exactitate. „într-un cuvînt. agită. ea o descrie ca efectul psihologic al unei vini morale. se recomandă cu succes împotriva „slăbiciunii. Dar de fapt fluidele nu au deloc calităţi proprii: sînt prea dense sau prea lichide. Tema panaceului în secolul al XVUI-lea este un compromis.. în primul rînd. care nu era deloc propriu experienţei clasice. sul de panaceu tocmai prin această mediere anatomică şi funcţională Remediul nu e general prin el însuşi. Dar punctul său de aplicaţiei genul nervos — fiind un agent universal al maladiei. pe de altă parte. de sancţiune morală. Intr-un fel. flegmă şi „astmul P^srnodic propriu-zis". în panaceu acţio-nează natura însăşi şi şterge tot ceea ce aparţine contranaturii. Pentru acest compromis. în secolele al XVII-lea şi alXVIII-lea. ca o forţă secretă. Lui Whytt nu-i ajung cuvintele pentru a-i celebra me-ntele şi eficacitatea cînd e utilizat împotriva bolilor de nervi: opiul s'abeşte „facultatea de a simţi proprie nervilor" şi. Ea adaugă neraţiunii toate acest noi valori: în loc să facă din orbire condiţia de posibilitate a tuturor manifestărilor nebuniei. analiza fiziologică. în cearta antimoniului. membranele care apasă" şi de această „calitate* resort care mişcă. Or. agitate sau stagnante şi denaturate? Aceste nu sînt decît efectele mişcărilor solidelor. sănătatea e definită prin „temperamentul potrivit" al fluidelor şi „supleţea resortului" solidelor."2. mai puţin pregătit pentru o reînnoire radicală. nu era vorba de nebunie Dar cînd spiritul devine orb chiar la excesul sensibilităţii sale ~ atunci apare nebunia. este un an antisimpatic. acele mişcări neregulate. dar chiar în medicină. Totuşi universalităţii în efectele unui remediu începe să-şi schimbe sensul către sfîrşitul secolului al XVII-lea.. acum se va răsturna şi se va repartiza pe suprafaţa unui domeniu pe care îl vor ocupa împreună. asimilarea completă a isteriei şi a jD hondriei cu maladiile mintale.. Atîta vreme cît aburii erau convulsii sau cin date comunicaţii simpatice de-a lungul şi de-a latul corpului. Analiza fiziologică este meticuloasă. „Psihiatria ştiinţifică" a secolului al XlX-lea a devenit posibilă Originea sa se află în aceste „boli de nervi" şi în aceste „isterii" care foarte repede îi vor inspira ironia. mai puţin labil în dezvoltările sale. este foarte util pentru toate agitaţii. psihologia şi morala. ceea ce era greşeală va deveni vină. atunci singurul mijloc „de a-1 mai fructifica este creşterea dozei d cînd în cînd"1. Observăm că opiul nu îşi datorează valoarea un. Spitalizarea şi internarea — am văzut deja care era independenţa lor faţă de medicină. Descartes şi Willis n-a antrenat. Fără îndoială. u[uizat într-un mare număr de afecţiuni şi în mod special în „mala-.toate convulsiile.Aceasta este. Prin cipiul motor al sănătăţii şi ai maladiei e constituit deci de „vaseie care se agită. Efectul k este circumscris: el insensibilizează. ci pentru că se inserează în formele generale ale funcţionării organismului. însufleţeşte"3.'ile capului". între un privilegiu natura! care i-ar reveni medicamentului şi o eficacitate care i-ar permite sâ intervină în funcţiile generale ale organismului. Şi astfel se vede compromis ceea ce era esenţial în experienţa neraţiunii. Dar CUrînd disputele antimoniului sînt urmate de discuţiile despre opiu. Lumea vindecării se organizează după principii care îi sînt. mişcarea lor etc. „cauzele maladiilor sînt împrumutate de la fluide sau de la solide. de dreaptă pedeapsă. Ceea ce era orbire va deveni inconştienţă. ce este opiul? Un soli' care are calitatea că sub . teoria şi terapeutica nu comunică decît într-o imperfectă reciprocitate. şi care ar fi capabilă să acţioneze direct asupra răului. opiul îşi iaSen. s $i în „colica gazoasă". formînd un obstacol în calea propagării bolii de-aij gul liniilor sensibilităţii nervoase. într-o oarecare măsură. Invers. în tehnicile de medicaţie. CAPITOLUL IV Medici si bolnavi Gîndirea şi practica medicală nu au. stă mărturie cartea lui Hecquet despre opiu. începînd cu ciclul cauzelor materiale şi pînă la transcendenţa delirului. adică de orbire. versală unei virtuţi care i-ar aparţine. prin jocul liber şi reciproc al acestor două puteri principale ale vieţii". această acţiuue întîrzie să se uzeze. pe de o parte. mitul panaceului încă n-a dispărut complet. mai stabil. acele spasme prile-lte de o iritaţie extraordinară". di-^'nuează „acele dureri. obturaţia plămînilor. invenţii de ordin echivalent. şi tot ceea ce în nebunie desemna paradoxala manifestare a non-fiinţei va deveni pedeapsa naturală a unui rău moral.

. dar fi să scape vreodată de aceste echivocuri. A existat totuşi în epoca clasică un sector de rezistenţa: o> meniul nebuniei. prin această metamorfoză. sînt capabile sase amestece complet cu seva nervoasă şi să o însufleţească. ca nişte fire de puf abia crescute. II. apa. Şi totuşi Hecquet nu abandonează ideea că opiul vindecă printr-o virtute naturală. o comunicare originară c natura. şi poate că tot unei plante îi ^a fi încredinţat spiritul care trebuie să-i redea sănătatea omului e venit păcătos. „în acelaşi fel în care două suprafeţe. Raportul opiului cu maladia este dublu: un raport indirect. împreună cu limfa. cea mai mare parte a acestor antiteze con stituite ale nebuniei nu sînt de ordin vegetal. totuşi elastice. eterul şi electricitatea. pătrunzînd deodată în sînge. ciudat. anterior oricărei cauzalităţi discursive. mediat şi derivat în raport cu o înlănţuire de mecanisme diverse. 168-174. pp. metamorfozată. se lipesc una de alta". continuă să i se opună. a efectului localizat în raport direct cu simptomul particular sau cauza singulară. Efectul opiului este total pentru că descompunerea chimică la care e supus în organism îl leagă. Privilegiului panaceului i se opun. dar pentru că a primit un dar secret al naturii. descompus în măruntaie.p. îl traversează proflip' MEDICI ŞI BOLNAVI 295 1 2 Whytt. maladia. adică acelora al căror prin. des calmants et des narcoM Paris. Ibid. Aceste p*' sînt eliberate în organism imediat ce opiul este absorbit de corp „Opiul."4 Acolo efectul opiului va fi triplu.. pulverizate.. iarba era bună pentru nebun şi nefastă pentru călău. în modificările lor. El acţionează după o mecanică "' şi vizibilă. Hecquet. în sfîrşit. Aceşti vapori. se insinuează fără să tulbure şi pă-trUnd fără violenţă"5.. Idee veche. fără să rămînă vreun interstiţiu. perfect lustruite. dar principiei acţiunii sale este o proximitate de esenţă. Dar numai în parte. dar împiedicînd mereu căutarea medicamentului specific. p. şi un raport direct. pp. Trăite des maladies nervcuses. în măsura în care sînt nişte elemente netede si lucioase. în starea lor normală şi. Căci tocmai unui ^bore (arborele vieţii) i-a încredinţat Creatorul un spirit care însu-"eţeşte. 32-33. cipiu e ascuns în natură. consolidează „tonusul membranelor" şi le face mai elastice. un spirit — element spiritual şi spirtos totodată — care e însuşi spiritul Vleţii: „Aceste spirite rămase în opiu" sînt „depozitarele fidele ale sPiritului de viaţă pe care 1-a imprimat Creatorul. privilegiile regionale ale eficaci-tăţilor parţiale.8 Tocmai în această ambigUj tate trebuie înţelese privilegiile succesive acordate în timpul secolu]Ul al XVIII-lea medicamentelor „naturale". ele întăresc astfel membranele şi fibrele. pentru că sînt „particule aeriene". 86. în fiecare dintre aceste teme terapeutice supravieţuieşte ideea panaceului. la început. SI.. că în el a fost plasat un secret care îl pune în comunicare directă cu sursele vieţii. care. un chip al răului care să nu poată fi şters dacă avem şansa de a-i găsi antidotul. care de altfel nu se poate să nu existe. 1726. 11. Răul nu există niciodată în stare simplă. binefăcător. e totdeauna deja compensat: „Altădată. Modul de a acţiona ' medicamentului se dezvoltă natural şi discursiv. Opiul capătă valoare de medicament universal pe calea cea lungă a transformărilor chimice şi a regenerărilor fiziologice. în secolul al XVIII-lea. care le face să semene cu nişte „fire sau lamele de resort". dacă omul ar fi rămas inocent.efectul căldurii „se transformă aproape1' întregime în vapori"'. între microcosmul maladiei şi macrocosmul naturii este trasată de multă vreme o întreagă reţea de linii care stabileşte şi menţine un complex sistem de corespondenţe. pot adera la suprafaţa regulată a membranelor. dar ale căror rezultate sînt vizibile pentru o filozofie a naturii: aerul. Pe bună dreptate deci se presupune că<* compus dintr-o „alăturare de părţi spirtoase şi aeriene". să se infiltreze în substanţa corticală ^reierului. ne-■ârate. Ibid. Lumea vindecării. 84. ideea eficacităţii m dicamentului se va concentra în jurul acestei teme a naturii. pp. un raport originar care a plasat în opiu o esenţă.p. în conformitate cu ijţăţile fizice ale vaporilor pe care-i eliberează. Reflexion sur Vusage de Vopium. fine. P. dar în plus supleţea lor. devine ca un fel de nor de ato^ insensibil care.. 87- 1 296 ISTORIA NEBUNIEI De-a lungul întregului secol al XVIII-lea. potrivit căreia nu există în lume o formă de maladie. tr d." Destul de repede folosirea vegetalelor şi a sărurilor va fin interpretată într-o farmacopee de stil raţionalist şi pusă într-un raport discursiv cu tulburările organismului pe care se presupune ca vindecă. care. trebuia să-1 ferească pe om de foarte. Ibid. Multă vreme ea rămîne în comunicare directac elemente cosmice pe care înţelepciunea lumii le-a repartizat în S*' cretele naturii. de i ot sînt constituiţi din spirite sau „părţi uşoare. „rec-tifieînd-o" şi „corectînd-o"6. încă din Evul Mediu. de deschidere spre Principiul ei. p. ci fie din regnul urna" fie din . perfect plane. de elementele care determină sănătatea. nemijlocit. cum am văzut. dar probabil într-un colţ al naturii extrem de izolat."7 Opiul nu e eficace la urma urmei decît în măsura n care era. u ca. ocrotind sănătatea.. 3 Ibid. ră-mîne în mare parte în acest spaţiu al generalităţii abstracte. uşoare i imperceptibile. Şi.

lapislazuli. Urina proaspătă a bărbatului. pentru oricare dintre . ele sînt pla sate din nou în mijlocul naturii. lntr-atît iubeşte castitatea această piatră"10. i 1 298 ISTORIA NEBUNIEI presupuse ale smaraldelor: „Se pretinde că sînt bune pentru epileps-şi că uşurează naşterea. pp. Acest ansamblu de credinţe n-ar merita. iar Barthelemy (De r°Pi'ielatibus rerum) îi atribuia topazului facultatea de a alunga frenezia. ca unul dintre remediile privilegiate ale nebuniei. ca să vindece diferite maladii şi să-şi păstreze sănătatea"9. stigmat propriu omului. pînă în plin secol al XVIII-lea. în Farmacopeile şi Tratatele de medicină me-dicală din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Şi aici avem tema arhaică a omului microcosm în care vin să se în-tîlnească elementele lumii. Dicţionarul lui Ja" dia* ş pp ş pg ţ stabileşte că Opiul grăbeşte Mania: „Raţiunea acestui efect este că acest medica"* H1 abundă într-un fel de pucioasă volatilă foarte dăunătoare naturii" sciences medicales. Fără îndoială. dacă este spălat şi pregătit cum trebuie. este bună pentru aburii isterici. în v'ctionnaire des drogues. dacă sînt sfărîmate mărunt şi luate pe gură"". Lemery constată în „toate părţile omului. (Euvrespharmaceutiques.). dacă n-ar figura încă."13 Buchoz recomandă laptele femeii. A remedia omul prin om înseamnă a lupta prin lume împotriva dezordinilor lumii.. folosindu-se de ele ca să se ferească de farmece. Vigoarea. pînă în miezul epocii clasice. singure. „smaraldele" — tot Lemery o spune — „sînt potrivite să îndulcească umorile prea acre. nu numai că întăreşte vederea.. într-o ma-n'eră foarte explicită. dar aceste din uiw calităţi sînt imaginare. „Părul bărbatului e bun pentru a domoli aburii. alimentul natural prin excelenţă (Buchoz scrie după Rousseau). dimpotnv' de esenţele cele mai subtile care compun forma vizibilă a omul11 MEDICI ŞI BOLNAVI 297 8 Critica se face în numele aceloraşi principii ca şi apologia sa. „dacă este purtat. în timp ce era în braţele amorului cu soţia sa. în pofida majorităţii concepţiilor medicale ale epocii. cu umorile din sînge.regnul mineral. amestecaţi-1 cu sărurile din stomac. să fie citat. după Jean de Renou. 1638. Dar imaginaţia clasică încă n-a expatriat în întregime tema că nebunia este legată de forţele cele mai obscure. dacă după ce e ars e dat bolnavului să-1 miroasă. elimină umoarea melancolică fără nici un pericol". Dintre toate pietrele. se întîlneşte prezenţa acestor medicamente umane şi minerale. Ikid. Lemery. care sînt aplicate cu obstinaţie nebuniei. fenomen al sufletului şi al corpului. în amestecul complex care formează organismul. a acestor teme morale şi imaginare explică fără îndoială de ce. nar putea fi fl* şorate decît de secretele cele mai ascunse ale naturii sau. smaraldul conţine puterile cele mai numeroase şi cele mai ambivalenţe. înţelepciunea naturală a ascuns desigur secrete care. loc. în excrescenţele şi excrementele sale".. dar de asemenea menţine inima veselă. pot combate ceea ce nebunia umană a inventat ca dezordine şi fantasme. dar şi chemare a căderii înseşi. prezenţa a patru corpuri esenţiale: „ulei şi sare volatilă amestecate şi acoperite cu flegmă şi pămînt"12. Ca şi cum puterile neliniştitoare ale aliena^1 care îi fac un loc aparte printre formele patologiei. prin înţelepciune împotriva nebuniei. de exemplu. corpul uman e considerat şi el. multă vreme intactă. cu spiritele nervilor — efectele îi vor fi sigure şi virtutea naturală. la limita fcatului. p." Dar dacă amuleta e respinsă ca mediere eficacităţilor. în 1638. Jean de Serres tradusese acele faimoase (Euvres pharma-ceutiques ale lui Jean Renou. prin natura împotriva unei antiphysis.... Căci se povesteşte că un rege al Ungariei. care sînt în acelaşi timp principii de viaţa şi de sănătate. se evită privarea pietrelor de puterile lor. 405. a simţit cum un frumos smarald Pe care îl purta la deget s-a spart în trei bucăţi în faţa luptei lor. traduse de Serres.e prea evident magic. semn al unei decăderi. Lyon. desigur. cu gemele. refuză să acorde credit tuturor proprietăţilor Jean de Renou. unde virtuţile iau aspectul unei seve imperceptibile ale cărei secrete pot fi extrase prin chintesenţă-smaraldul purtat la deget nu mai are puteri. fiind purtate ca amuletă. De multă vreme deja Albert de Bollsdat spusese despre lzolit că „duce la dobîndirea înţelepciunii şi alungă nebunia". 406-413. el poate „nu numai să-i ferească de răul trecător pe toţi cei care îl poartă la deget montat ■n aur. nebunia nU Poate ^ vindecată decît de om şi de învelişul său muritor de păcătos. şi un blestem: culorile lor vii înconjoară un fragment de noapte. ci şi să întărească memoria şi să opună rezistenţă tentaţiilor concupiscenţei. cu toate aceste comori ambigue care poartă în strălucirea lor şi o bogăţie. La cealaltă extremitate a naturii. Ea e deci înrudită cu pietrele.. cit. în care scrie că „autorul Naturii a infuzat în mod divin în fiecare piatră preţioasă o virtute deosebită şi admirabilă care îi obligă pe regi şi pe prinţi să-şi presare cu ele coroana. sînt lăsate fleoparte practicile al căror sens. cele mai nocturne je lumii şi că întruchipează un fel de ridicare a acestor profunzimi de sub ţinutul unde veghează dorinţe şi coşmaruri. calitatea sa majoră este de a veghea asupra înţelepciunii şi Virtuţii înseşi.

„Se poate spune că nu există nici o parte sau excrement s superfluitate în om sau în femeie pe care chimia să nu le poată prepara pentru v decarea sau uşurarea celei mai mari părţi a bolilor la care sînt supuşi. -Mtne. pulberea încălzeşte. (Euvres. cit. 411. propuse sub forma filozofiei naturala modificările prin care li se atenuează formele rituale prea accentua^ nu reuşesc să le dea de capăt. Recenzie în GautK' laire. se macină cu două drahme de aur.. Cf. majo. se distilează totul de cinci ori şi apoi se înroşeşte timp de cinci ore pe cărbune încins. animate în secret de imemoriale ardori. Şarpele. Anumite sisteme pur simbolice şi-au păstrat soliditatea pînă la sfîrşitul epocii clasice. Textul lui Bienville datează din 1778. 18 şi 25 mai 1769. lemn-dulce. avînd grijă totuşi să nu se abuzeze de această terapeutică al cărei exces poate provoca mania. remediul cel mai preţios. de aceea a fost utilizat atît de multă vreme craniul ţnzuraţilor. nu un remediu în borcan. inavuabilă căldură. seminţe de struguri şi de măselariţă. 300 ISTORIA NEBUNIEI poate stinge ardoarea. pulberii din oasele craniului. prilej al Căderii şi formă vizibilă a Ispitei.ed.. şi Moî'se Charas. VII. Tot împotriva convulsiilor era folosit sîngele uman cald încă. Rugaţi-1 pe domnul ^e Boissy să vă trimită cîteva duzini de vipere din Poitou. Duşmanul prin excelenţă al Femeii. Bien viile propune 17 tratamente împotriva focurilor dragostei. mai curînd decît reţete sau secrete tehnice. îl purifică. voi. îşi doreşte şerpi ade-văraţi. 1676. conservă de flori de nufăr şi sirop de nufăr. 429. de cîmp: „Trebuie să fie vipere veritabile. o datorez viperelor. bînd apoi un pahar de zer în care s-a stins o bucată de fier înroşit în foc. dar dacă ar fi să-1 credem. în carne şi oase. în lumea răscumpărării. în afară de cazul cînd e luată In terci. p. 771. într-o altă regiune a eficacităţii. p. cit. Ele temperează sîngele. violente şi dense duse de o mie de ori pînă la incandescenţă în cuptoarele cele JJW încinse. 821. îl împrospătează. Aceste scheme simbolice supravieţuiesc cu obstinaţie în metodele de vindecare ale ep° cii clasice. Luaţi cîte două în fiecare dimineaţă.."18 'mpotriva bolilor de nervi. este în acelaşi timp pentru ea. asupra acestei fierberi obscure a umorilor şi a dorinţelor — şi asta în virtutea arhaicei magii a lui similis similibus'! Adevărul lor incendiar ucide această posomorită. a craniului unui „tînăr mort de curînd de moarte violentă"16. c istă în convulsie o violenţă care nu poate fi combătută decît tot rin violenţă. şi umpleţi cu ele un pui. în locul lui. 359 şi p. omorîţi de mînă omenească." Mai mult. XX şi XXI. nişte imagini şi simboluri tainice care ţineau de un onirism imemorial. astfel încît să fie în largul lor. Se transformă în pulbere şi se dau trei grame tinerei fete a cărei imaginaţie este aprinsă de puternice himere. cel mai veninos trebuie să fie cel mai eficace împotriva aburilor şi împotriva maladiilor femeilor.afecţiunile nervoase. şi e nevoie de corpuri vii. sînt cele care atrag cu cea mai mare obstinaţie remediile umane — mai ales ace' lea care pot fi prelevate din craniu.b Lemery citează folosirea frecventă . în „ Appet] dice des formules". Cf. a U-a şi a IH-a. ritatea sînt împrumutate din reţetele vegetale tradiţionale. o dată cu supradeterminarea acestei imagini a sîn-gelui. un produs de spiţer. în cuşti cu tărîţe şi muŞchi. voi. sau în altceva răcoritor. p. lipsit de virtuţi tămăduitoare. tei: se ia „argint viu reînsufleţit cu cinabru". Lemery. 430. cea mai copilărească dintre băuturi. valorile simbolice îşi multiplică eforturile. Dar convulsiile. Se iau dimineaţa două sau trei drahme.17 Dar iată-ne deja. Scrisoare din 8 iulie 1685. p. 421. 14 Buchoz. iar nebunia. asupra căldurilor trecătoare ale unui corp uman. pare s atragă . ed. p."20 Dorinţa şi fantasmele sale se vor stinge în calmul unei inimi aşa cum această tijă de metal încins se potoleşte în cea toi inocentă. loc. „Sănătatea deplină de care mă bucur. jupuiţi-le ?' tăiaţi-le în bucăţi. cu tot ceea ce cornpof1 ea ca puteri neliniştitoare. PharrnacoP1^ royale. ş1 urina pentru „toate formele de maladii ipohondrice"14. şi al căror cadavru n-a fost 1 rOpat în pămînt binecuvîntat. ş'^* de Sevigne. (Euvres. Pharmacopee universelle. dara cincisprezecea ne introduce într-o stranie alchimie a contradragos. apoi se încălzeşte pe cenuşă cu spirt de vitriol. articolul „Homo". începînd cu spasmul isteric şi pînă la epilepsie. 752.de Sevigne. Putem fi oare surprinşi că găsim încă în foarte serioasa Pharma-copee a lui Lemery această reţetă a unei doctorii de castitate care se recomandă pentru maladiile nervoase şi ale cărei semnificaţii terapeutice sînt purtate toate de valorile simbolice ale unui rit? „Luaţi camfor. acest elixir este decît „un cap mort". Le Monde medical de Touraine sous la Revolution. 124. transmiţînd. Reinterpretările lor. Nu trebuia oare ca sursa păcatului şi a morţii să devină sursă de vindecare şi de viaţă? Şi între toţi şerpii. pentru a potoli poftele nemăsurate ale nebuniei. de atîtea ori înroşite şi duse pînă la strălucirea adevărului lor. Lettres periodiques curieuses. Lemery. terapeutice: aceea a valorilor simbolice.19 Cum să nu triumfe aceste corpuri preţioase şi violente. sau în smîntînă. Ar fi mai bună utilizarea. p.. 206. 1759. şi asta de cinci ori la rînd. anexat lucrării Trăite de Ia nymphomanie. partea cea mai preţioasă a omulu)i MEDICI ŞI BOLNAVI 299 11 12 Lemery. ci o v iperă adevărată. înrudiri morale condamnabile. p. Raoul Mercier. separate c'te trei sau patru. p. scrie Mme de Sevigne. Dictionnaire universel des drogues simples. a imaginaţiei dereglate şi a furiilor dra-8°stei. Urmaţi acest tratament tlm JPdeolună. Acesta a fost un alt obstacol pentru adaptarea farmaco-peilor la noile forme ale medicinei şi ale fiziologiei. VII." 13 Ibid. p. Numai ardoarea ! Cf. Şi nu vreo pulbere. tăiaţi-le capul. op.. ls Buchoz.

pentru că aParţine în întregime unor vraci fideli reţetelor lor. nu numai că excită diversele organe cu care aceşti nervi intră în relaţie. ci şi o reflecţie spontan' asupra sa însăşi. în medicină. circulara lui Doublet. 22 hytt. Şi e cu atît mai greu de răzbit cu cît cea mai mare parte a practicii medicale nu se află în mîna medicilor înşişi. ci exp£ rienţă. nici medicina nu l-au controlat niciodată. Mai mult: ea trebuie să se adapteze la proprii'' ei efecte. 171-172. călugării. ^şterge o senzaţie. pp. simplu efort pentru a echilibra. Domeniu în care raportul constant şi reciproc între teorie şi p& tică se vede dublat de o imediată confruntare între medic şi boln*1 MEDICI ŞI BOLNAVI 303 c ferinţa şi ştiinţa se vor adapta una la alta în unitatea unei experte concrete. voi. II. loc. se admite că îngrijirile trebuie să le fje acordate mai degrabă de supraveghetori decît de medici. emeiuştile. epocile tehnice. iar în Anglia înfiinţarea Refugiului pentru ca nebunia să fie oficial anexată domeniului practicii medicale. Or'a de practică e vizibilă mai ales în cazul nebuniei: pe de o parte. pînă înd ajunge. un întreg corpus tehnic al vindecării pe care nici medicii. a prilejuit leşinul. negustorii de plante. fazele prin care trece şi momentele care o constituie trebuie să se articuleze pe natura vizibilă a maladiei. un medic din Lyon publică în 1772 un text sem-mficativ. T. 302 ISTORIA NEBUNIEI internarea îl face pe alienat să scape de tratamentul medicilor. dau mult mai multe leacuri decît edicii. a limita şi. 3-4. II. în Franţa şi Anglia se deschid case de sănătate pentru alienaţi. cit. de pofte interj care altădată se socotea că ajung pînă la piept. Există încă. de o întreagă lume de practici extramedicale. la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. Momentele curei trebuie deci să se articuleze pe elementele constitutive ale maladiei.. o . Ceea ce conferă această alură paradoxală. cîrpacii. Idee veche. Lemery. Iar aceasta cere un limbaj comun. în afara oricărei mecanici a mişcărilor contrare. Protestele doctorilor nu încetează să crească pînă la sfîr-Şitul epocii clasice. Trăite des maladies nerveuses. voi. atît de bine primite. şarlatanii. Atunci cînd. dar care acum îşi va dobîndi întreaga măsură prin faptul că se substituie panaceului. încît se impun în mod natural chiar medicilor înşişi. 309. cil. iar durerea isterică localizată mai ales în organele pîntecului şi ale pieptului dispare imediat: „Aceste remedii."21 Imaginea unui miros ale cărui puternice emanaţii resping organul s-a şters în favoarea temei mai abstracte a unei sensibilităţi care se deplasează şi se mobilizează pe regiuni izolate. Ceva carev deveni curînd domeniul clinice pe cale să se nască. să se corecteze."22 Această fragmentare socială care separă. în final. în Franţa. Etapele curei.spre ea aceste tratamente cu eficacitate simbolică şi sa le aPe de eforturile unei gîndiri pozitive. atît de solide în tradiţia lor. vechilor imperative morale continuă să organizeze în parte tratamentele care au trecere în epoca clasică — formînd nuclee de rezistenţă greu de stăpînit. Formele de gîndire. spiţerii atează mult mai multe maladii. p. Pentru căînce-pînd din această epocă maladia începe să fie percepută într-o unitate naturală care îi prescrie tratamentului ordonarea sa logică şi îl determină prin propria ei mişcare. magii. pînă la inimă. Toate aceste coeziuni simbolice în jurul imaginilor. Orice cură este deci nu numai o practică. prin multe aspecte. ea rămînea legată. înainte. prin suferinţele sale. Acesta trebuia să suprime orice maladie (adică toate efectele oricărei maladii posibile). iar teoria medicală capătă viaţă într-o tentativă. refulare care devine din ce în ce mai ideală. droghiştii. la nevoie să se autocontrazică dacă natura maladiei şi efectul provizoriu produs o cer. doamnele miloase. Rezultatul nu mai e pur şi simplu constatare. acest stil atît de eterogen prescripţiilor.ja pe de altă parte. mult mai uşor decît un alt bolnav.-E. chirurgii. fără îndoială. P 19 20 Bienvtile. MEDICI ŞI BOLNAVI 301 i cap şi la creier împreună cu corpul mobil al uterului însuşi? Re-ulare considerată încă reală de Ettmiiller. cifrelor şi simbolurilor lor. în secolul al XVIII-lea. în timp ce cura va suprima toată maladia (adică ansamblul a ceea ce e determinant şi determinat în maladie). Cît timp încă assa fetida va fi însărcinată să refuleze în corp istericilor toată această lume de dorinţe deplasate. nebunul în libertate este. L'Anarchie medicinale. dar aceasta nu este decît o alunecare în interpretările speculative ale unei scheme simbolice care rămîne permanentă: schema unei refulări a ameninţărilor de jos prin instanţele superioare. riturilor. Gilibert. să-i împrumute contradicţiile şi să-i urmeze fr care dintre cauze. Neufchâtel. loc. L'Anarchie medicinale: „Cea mai mare parte a medicinei Practice se află în mîinile unor oameni născuţi în afara acestei arte. asupra maladiei şi asupra raportului care se stat" leşte între ele. făcînd o puternică şi rapidă impresie asupra nervilor foarte sensibili ai nasului. nivelurile de elaborare ştiinţifică se confruntă astfel fără să dea impresia că măcar o dată contradicţia a fost resimţită ca atare. încredinţat îngrijirilor unui vraci. Şi totuşi epoca clasică e aceea care a dat noţiunii de cură plenitudinea sensului său. pentru care mirosurile au i putere proprie de atracţie şi de respingere asupra organelor mobile ile corpului uman. Vor trebui aşteptate. în a doua m mătate a secolului al XVIII-lea. dar contribuie şi la diminuarea sau la distrugerea senzaţiei dezagreabile pe care o resimte partea corpului care. Whytt prescrie assa fetida atribuindu-i această semnificaţie: violenţa dezagreabilă a mirosului său trebuie să diminueze iritabilitatea tuturor elementelor sensibile ale ţesutului nervos care nu sînt afectate de ea. pp. să compenseze în mod progresiv etape'1 prin care trece vindecarea. surorile din ^Pitale. 1772.

dacă de atîtea ori se întîlnesc spasme şi convulsii în bolile de nervi este pentru că fibra e prea mobilă. în Medecine pratique. Există în nebunie. senzaţia eza greabilă însufleţeşte spiritele care se revoltă într-un fel şi se înea Ptă energic spre locul unde trebuie respins asaltul. considerînd-o „bună împQ*\ tristeţii" (cf. iată tot atîtea mijloace pentru a consolida. Sub violenţa aparentă a nebuniei. tare permanentă de ipohondrie. mirosurile agreabile. Dar. tocmai în legătură cu maladiile nervoase au dobîndit curele. voi. 186 şip. într-o elasticitate tînără. Trăite des vapeurs. acest schimb între nebunie şi medicină pe care internarea îl refuza cu obstinaţie. de întremare. să le prindă în vîrtejul lor. dar dominată şi deja domesticită. Lange recomandă ca spiritele să fie supuse la senzaţii şi mişcări în acelaşi timp agreabile. înseamnă şi a le permite să scape de toate eferes cenţele chimice care le încălzesc şi le tulbură. a unei internări cu aspect spitalicesc.^g] Reţeta e citată de Mme Fouquet. A 25 Sydenham. piele şi pene arse ţ sfîrşit tot ceea ce poate da sufletului sentimente vii şi dezagreabile" împotriva fermentaţiei se va da teriac. si a acestui dialog al nebunului cu medicul care. sau prea sensibilă la vibraţii. învăluind tema într-o nouă rezistenţă. o lipsă esenţială de rezistenţă. 1. dar se află totodată la dispoziţia tuturor tehnicilor umane. Recueil de remedesfaciles et domestiques. Căldura focului. aşa cum sînt obiectele care dau sufletului un sentiment de plăcere dulce şi moderată. lua în fiecare zi pînă la 230 de gra-° ie de pilitură de fier. în privinţa lor. nimic nu e mai docil. de la început. va împrumuta cuvinte atît de ciudate. dar şi cel mai flexibil din cîte se află în mîna omului care ştie să-1 adapteze scopurilor sale: fierul. Consolidarea. care e în acelaşi timp cel mai solid şi cel mai docil. „spirt antiepileptic de Charras'' sau. de la Charcot la Freud. de consolidare pe care ea n1 putea transmite organismului. Să încercăm să restituim cîteva dintre ideile terapeutice care au organizat curele nebuniei.26 Şi asta pentru că. în organism. în aceste cure. consolidîndu-se a tehnică privilegiată a medicinei. fără vreun „terrnediar sau vreo . chiar în formele sale cele mai agitate. o forţă pe care nici o dezordine nu o va putea mobiliza. fără îndoială. în sfîrşit o vivacitate care nu e menită decît să protejeze corpul. le trebuie remedii care să le calmeze mişcările şi să le repună în situaţia lor naturală. partea" spiritelor ^ »le ajută să învingă cauza care le agită". apărea posibilitatea unei psihiatrii de observaţie. Se visează remedii „ce iau. Sydenham îl recomandă sub forma sa cea mai simpla prin înghiţirea directă de pilitură de fier. 1678. „Dissertation sur l'affection hysterique". să le facă inerte. în fine. cele mai multe modele diferite. într-atît va fi ea supusă. p. furiile nebunului nu sînt la drept vorbind decît violenţă pasivă. există totdeauna o slăbiciune secretă. Dar fierul este eficace chiar şi fărâm' o pregătire. vederea unor persoane care au calitatea de a plăcea. pentru a 'Mări natura însăşi. (Euv)es. dar o vigoare calmă. care pare uneori să sporească forţa maniacilor în proporţii considerabile. Se va căuta deci o cură care va trebui să dea spiritelor sau fibrelor o vigoare. o întreagă componentă de slăbiciune. se impune aceea a robusteţii. trebuie găsită o forţă care să poată fi prelevată din natură. cel mai rezistent. elementele fragile care pun în comunicare trupul cu sufletul. toate aceste calităţi care devin contradictorii imediat ce sînt izolate. nu există un mai bun procedeu fortifiant decît folosirea acestui corp. Mai mult decît imaginea vivacităţii şi a vigorii. 571. p. s-ar stabili în sfîrşit. în sfîrşit.25 Whytt a cunoscut un on care. Nimic nu rezistă mai bine ca el. pp. Ca şi cum. Arsului legii naturale. Dacă spiritele sînt supuse unor mişcări neregulate este pentru că ele nu au destulă forţă şi destulă greutate pentru a urma gravitatea cursului lor natural. scufundînd în ea o tijă de fier înroşit. împotriva abu'Or> spiritele se întăresc „prin mirosurile cele mai grele". fierul ■alieă proprietatea remarcabilă de a se transmite direct. Muzica. în . îi lipseşte robusteţea. Jault. ulei de ambră. o greutate convenabilă. moderate şi regulate „Atunci cînd spiritele animale sînt îndepărtate şi despărţite. IV. sau prea iritabilă. şi încă într-un mod deosebit de favorizat. în orice caz.ecOlul al XVIII-lea. înseamnă * 'e da destulă soliditate pentru a rezista la aburii care încearcă să e s ufoce. considerate curînd drept fanteziste. acidităţile dispar iar spiritele îşi reiau adevărata greutate. ca să spunem aşa. Or. 243-245. scrisorile din 16 şi 20 octombrie 1675. faimoasa apă a reginei Ungariei23. A lua partea spiritelor înSe arnnă a lupta împotriva zadarnicei agitaţii la care sînt supuse în mda voinţei lor. la toate virtuţile sale. este dat în natură. plimbarea în locuri îneîntătoare. mobilitatea calmă a apei şi această rigoare a unui metal tratat pînă cînd devine flexibil — toate aceste elemente reunite confereai apei puteri de întărire. ca să se vindece de o slăbiciune a nervilor stomacului ce antren MEDICI ŞI BOLNAVI 305 23 Mme de Sevigne se folosea mult de ea. Cum ar putea omul să ajute natura şi săi sporească forţa printr-un mijloc mai sigur — adică mai apropiat de natură şi mai puţin supus omului — decît prin aplicarea fierului ? Este mere citat exemplul lui Dioscoride. în natura sa privilegiată. în acest scop 304 ISTORIA NEBUNIEI se va face uz de „assa fetida.comunicare măcar ■maginară între medic şi bolnav. de la Pinel la Leuret. P24 Lange. mai ales. pentru a le restitui adevărata mobilitate."24 Această desfătare fermă. Fierul cuprinde. care dădea inerţiei apei virtuţi de putere ce îi erau străine.

31 Lieutaud.transformare. la . ■ nInod paradoxal. îngroşat. 275-276. Dar arsurile. pp. voi. o ia de la început.es pentru ca Societatea de filozofie din Londra să proiecteze rea'zarea unei serii de experienţe pe pacienţii închişi la Bethleem. „toţi profesorii Şcolii de Chirurgie au confirmata lucru"28. consolidarea spiritelor şi a nervilor apare mai degrabă ca o metaforă operatorie care implică un transfer de forţă fără nici o dinamică discursivă. Se presupune chiar că maladiile pielii ca scabia. răspîndindu-se pe suprafaţ corpului şi eliberîndu-se spre exterior. care e atît de rezistent. după o oră. să se recurgă la „cautere. înseamnă deci că fierul. în nebunie. Moritz Hoffmann sugerase. în a sa Instruction din 1785 destinată directoriloi MEDICI ŞI BOLNAVI 307 28 Zilboorg. 251. nu substanţa. fie sa dizolve substanţele care le descompun. efervescenţă de idei false. ci pentru a surprinde această comunicare imediată a calităţilor. dacă sîngerările. citat în Tuke. p. 306 ISTORIA NEBUNIEI plet vindecat. 408) şi de Manjet. a doua zi. Trăite des maladies nerveuses.27 Dar Denis o încearcă PeUnul dintre bolnavii săi. nedepunîndu-şi decît calităţile. descompunerea păn seşte atunci măruntaiele şi creierul. dar şi cea ffl ai imposibilă dintre cure. fiecare pu-tînd fi ataşată uneia şi aceleiaşi operaţii de purificare. "en. a oricărei comunicări a mişcărilor. Dacă se fac Experimente nu e pentru a pune în lumină o înlănţuire pozitivă. Ea ar consta în substituirea sîngelui su praîncărcat. History of Psychiatry. Gedenktage der Psychiatrie. băile şi duşurile n-au '•. „aburi negri astupă vasele foarte fine prin care spiritele animale ar trebui să treacă". transfuzia sanguină ca remediu '^potriva melancoliei. şi mai ales faimosul elixir al lui Para celsus. 32 Fallowes. şi curînd era com27 j ytt. în 1662. el obturează venele creierului. tehnici ale derivării şi tehnici ale curăţării. se împrăştie imediat în „reanism. se ung cu ulei ca să nu se usuce şi ca să rămînă deschisă ieşirea „pentru aburii negri fixaţi în creier"32. 2. în afara oricărui schimb de substanţă. 334 şi urm. pe care le înlocuieşte cu o cantitate ceva mai mică ra să din artera femurală a unui viţel. purgaţiile. p. 1705. Această tehnică a fost totuşi destul de repede abandon în ciuda cîtorva tentative ulterioare. p. medicul însărcinat să o facă. ideea a avut destul sucj. De unde şi terapeuticile care atacă alterarea însăşi şi încearcă fie să devieze materiile descompuse. Laehr. cauterele pe tot corpul produc acelaşi efect. Se visează un fel de purificare totală: cea mai simplă. fără să se amestece cu digestia. pp. II. Bolnavul se calmează. Mai mult decît un efect constatat. Wright îi dâ unui cîine să înghită sare de Marte. p. 620—621. jnS o manie. eczema sau variola pot pune capăt unui acces de nebunie. unde stagnează. îi ia 10 nc » de sînge. L° ^ d'operation de chirurgie (Demonstraţia VIII. 1682). Ettmuller recomanda stărui» transfuzia în cazul delirului melancolic (Chirurgia transfusoria. chilul. gste clar că o întreagă imagerie a fierului binefăcător comandă aici «îndirea discursivă şi triumfă chiar asupra observaţiei. Chapters on the H's of Medecine. BibliotheqM ffl«* ' pratique. fortifică direct membranele şi fibrele. The Best Methodfor the Cure of Lunatics with Some Accoutits °1 Incomparable Oleum Cephalicum. şi Aloea conservă cadavrele"30. îşi comunică forţa. atinşi de melancolie amoroasă. 30 Lange. Oleum Cepha licum are avantajul de a provoca „mici bube pe cap". spiritul i se limpezise. fără rugină sau deşeuri. cu un sînge limpede şi uşor a cărui mişcare nouă ar disipa delirul. Purificarea. Obturare a viscerelor. tale. plin de umori înţepătoare. dacă este amestecat cu tinctură de gogoaşă de ristic. centre de infecţie care eliberează organismul şi totodată centre de evacuare spre lumea exterioară. Iar din ziua următoare.29 Se vor utiliza de preferinţă tratamentele care previn descompy rea. Doublet. 29 Transfuzia este încă pomenită ca remediu al nebuniei de Dionis. fermentaţie a aburilor şi a violenţelor. pp. fără să pătrundă substanţial în organism. sîngele este atunci lipsit de direcţie». 149.31 Dar trebuie făcut mai mult decît prevenirea descom. Cîţiva ani mai tîrziu. punerilor. dacă nu e agitat de o mişcare confuză „care amestecă ideile". Trăite des vapeurs. fără să treacă în sînge. descompunere a lichidelor şi a spiritelor — nebunia atrage o întreagă serie de terapeutici. 316. cartea IX. trebuie ca acestea să fie distruse. 93—94. Londra. Aşa explică Fallowes mecanismul binefăcător al lui Oleum Cephalicum. el. Celor dintîi le aparţin toate metodele propriu-zis fizice care tind să creeze la suprafaţa corpului răni sau plăgi. nu capătă acea culoare purpuriu-închis pe care ar fi trebuit s-o aibă dacă fierul ar fi fost asimilat. III. refuză. Aceste modificări ale corpurilornî sînt oare de aceeaşi natură ca şi cele care însoţesc maladiile urno rilor? Nimic nu va fi deci mai recomandabil împotriva aburilor decit produse ca smirna sau aloea. La sfîrsitul secolului se valua obiceiul de a inocula scabia în cazurile cele mai îndărătnice dem nie. recomandă. Precis de medecine pratique. Forţa trece prin contact. al unui melancolic. Ştim „dintr-o experienţă de mai mult de trei mii de ani că Smim. r de data aceasta numai cu cîteva uncii. observă că. pp.

44 Gazette de medecine citea2 cazul unui vraci care ajunsese să vindece „un mare număr de neb' 39 40 Raulin. „Sapu^ dizolvă aproape tot ce este concret. fără să lase vreo impresie considerabilă de căldură. cit. descurajare şi depresiune". 76. Berlin. Printre dizolvanţi.. 3. pp. îşi exercită coroziunea asupra a tot ea ce boala a putut depozita ca inutil. p. Avînd în vedere ceea ce este el prin natură" detersiv şi revulsiv — oţetul va acţiona. este foarte recoman-at vitriolul. fragi. 54-60MEDICI ŞI BOLNAVI 309 fintr-o metodă foarte promptă şi foarte simplă. 119. nr. voi. II. 4528. că împrăştie gazele. Tissot.34 Pentru a face asta. vigoare şi curăţenie spiritelor animale. dă forţă. şi cea. este eficace în „slăbiciune. gure sau pe pîine. El aplică de asemenea pe capul ras al bolnavului frunze njsate de varga-ciobanului sau scaieţi presaţi"45. doi mi de cură care consta doar într-o tinctură de chinină „întreruptă din tind în cînd timp de cel mult o lună" au fost de ajuns pentru a vindeca 0 femeie atinsă de o maladie nervoasă.drenaje. Dar există cazuri cînd încurcătura e atît de serioasă. dar Iacă organismul poate rezista la atacuri mai vii. pentru că este eficace mai ales împotriva maladiilor cu obturaţie. la abcese superbie* la inocularea scabiei"33. în sfîrşit. împiedică fumurile care urcă la cap şi. e chinina pe care Whytt o recomandă în mod curent persoanelor „al căror gen nervos e foarte delicat**. coacăze smochine. prin simplul contact dintre dou-elemente naturale. 37. atrăgînd spre exterior umorile şi chidele nocive. mult mai fiziologică.38 f v „ ouWct. ea purifică uzînd. cit. amestecat cu chinină — 20 sau 30 de picături de elixir * Vitriol sînt de o eficacitate absolută."39 Tissot crede că săpunul pOab fi consumat direct şi că va potoli multe boli de nervi. 3s -•■" {Dictionnaire universel de medecine. Ca acid.41 Whytt le confirma şi arată totodată că tartrul acţionează tocmai ca detersiv. distruge corpurile în curs de fermentare. ea usucă fără .. aselul-de-ziduri. p. loc. După ce le-a provocat expurgaţia pe sus şi pe jos. „fructe cu săpun". prin urmare. dimineaţa. „dupăcîtc am observat. Paris. adică cireşe. p. 1758. conform acestei dub» determinări. pe cît posibil ras. p. şi cea mai mare parte se trezesc vindecaţi. articolul „Manie". II.37 Pentru persoanele delicate.ul loc sînt infuziile amare. struguri. 15 septembrie 1763. 308 ISTORIA NEBUNIEI Absolut natural.43 La jumătatea drumului între aceste metode interne de disoluţieşi tehnicile externe de derivare se află o serie de practici dintre care cele mai frecvente sînt aplicaţiile oţetului. a impregnării care modifică însuşirile esenţiale ale lichidelor şi solidelor. dar caracteristic pentru gîndireatera peutică a acelei epoci. 38. Dar în aplicaţie externă ptate servi ca revulsiv. sjn. şofranul oriental. 43 Raulin. nr. au determinat nebunia. Trăite des affections vaporeuses du sexe. Raulin mai citează mierea. Muzzell. 42 Whytt. chinina trebuie asociată „cu o infuzie amară plăcută la gust". Amară şi vie. 37 Consultaţia lui La Closure. iulie 1785). 'kidem. melancolia din afecţiunile ipohondrice. p. de Doublet şi Colombier (Journal de medecine. voi. există în cafea un fel de foc fără flacără. Muzzell este primul care a avut ideea să prescrie tartrul împotriva „nebuniei şi a melancoliei" şi a publica cîteva observaţii triumfătoare pe această temă. ceea ce e cu deosebire de luat în seamă.alte fructe de aces fel"40. decît în acelea care sînt produse de un viciu la creier"42. 145.ă ardă — căci corpurile de acest fel au însuşirea de a risipi umidită-ţile de prisos fără să emane o căldură periculoasă. „Traitement qu'il faut administrer dans Ies differentes especes de '^' 'n Instruction. Aici se intersectează două teme: cea a ablaţiunii. 'si tr ''°'w™' 'u' James propune această genealogie a diverselor alienări: „Mania iar ^e'n general originea din melancolie. u mai bine zis pînă cînd se trezesc. încît nici un săpun nu i-ar putea veni de hac. cu oţet. 1126). din care face un blînd remediu şi. . Trăite des maladies nerveuses. cU tot ceea ce o înrudeşte cu riturile purificării şi renaşterii. le 'ninoaie picioarele şi mîinile în oţet şi îi lasă astfel pînă cînd adorm. voi."36 Amară. nici chiar persoanelor cu cele mai mari arsuri care au obiceiul să o folosească. oţetul dizolvă obturaţiile. consumîndu-i umidităţile de prisos. dar cel ţ^ adesea e suficient să fie consumate pe stomacul gol. test 'P°h°ndrice din sevele impure şi viciate care circulă lîncezind în ine nirion. par sarcina principală constă în a dizolva toate fermentaţiile care. f. IV. pere fondante şi . cafeaua este utilă pentru „persoanele -rase şi ale căror umori dense circulă cu greutate"35. Imersiunea. tartrul solubil e mai util în afecţiunile maniace sau melancolice dependente de umori nocive. S utilizează atunci tartrul solubil. observaţii citate în Gazette salutaire din 17 martie 1763. Lucru curios. ms. pulberea din picioare de crevete şi antidotui făcut din calculi de provenienţă animală. vătămător şi impur în corp slu în suflet. j6Cenzia din Gazette salutaire. dar şi tonifiantă. El se va de făşura atunci direct. pe pri-. Amăreala are toate virtuţile aspre ale . De l'usage etde l'abus du cafe. y'1. inriate în corp. II.. 1764. funinginea din vatră. o putere de purificare care nu calcinează. Iată în ce constă " cretul său. Median und Chirurgie. 41 Muzzell. H. 44 F. portocale. loc. Avis aux gens de lettres sur leur sanie. 364. p. înghesuite în căile primare. De aceea se recomandă fricţionarea capului ş1 craniului. săpunurile şi produsele care conţin săpun v avea efecte privilegiate în această încercare de purificare. cj 1763. 339. fără intermediar. alină durerile şi înţepăturile care se fac simţite de obicei acolo. Arsenal. dizolvă mucozităţile maţelor. 340. oricum. nu se recunoaşte o contradicţie între cele dou: modalităţi de acţiune. obturaţi atît de ireductibilă. Teză susţinută la Pont-â-Mousson.ei de mare. cafeaua reduce impuritatea: „Cei care fac uz de ea simt printr-o lungă experienţă că le drege stomacul. chiar dacă unul dintre cele două moduri de acţiune m mai poate fi analizat într-un mod raţional şi discursiv.

trei sau patru zile. 47 'issot. toţi l-au crezu: mort. I.4. i-a dat forţa să dizolve tot felul de alimente. I Cheyne.. în această prospeţime transparentă omul revine la propria-i inocenţă. universalitatea folosirii ei în secolul al XVIII-lea nu vine '. el a reuşit totuşi să se elibereze din lanţuri. Menuret. 23. sau „dacă nu au mijloc pentru asta. Căci. pp. 51 fapt.. lichid simplu şi primitiv. XIV. „ Histoire". a sărit într-u^ lac. Asclepiade folosea cu dragă inimă băile JţV^'va maladiilor spiritului. „singura grijă e ca bolnavii să fie scufundaţi în apă repede şi pe neaşteptate şi să fie ţinuţi acolo multă-vreme. discipol al lui Rousseau. II. Boissieu citează apa rece printre mijloacele esenţiale ale curelor răcoritoare. a încercat să înoate. dacă îi dăm crezare lui Coelius . grecii şi romanii vedeau în ea un remediu universal. formînd o inepuizabilă rezervă de metafore operatorii. de răcire sau de încălzire.48 Ceea ce istoria admite deci \ secolul al XVIII-lea. Ideea de Natură. dar el şi-a venit repede în simţiri care. atunci cînd civilizaţia. Apa. această jn venţie. băile prac-'cate la Epidaur sînt în sine o mărturie în acest sens. Privilegiile apei sînt evidente într-o practică medicală domina' de grija de a echilibra lichidele şi solidele.„ recunoaşterea generală a efectului său şi a modului său de acţiune. '% ^Ure''anus> &e rnorbis acutis. ar fi fer] citul rezultat al hazardului. pe atît de uşor se lasă regnată de toate influenţele calitative la care este supusă. ea are. cartea XXVI). le serveşte drept element de coeziune. dintr-o dată. După Plinius. pe . După Menuret. cînd a fost scos. viaţa în societate. adăugind pentru primele două folosirea duşurilor reci. care o aşază pe primul loc printre umectanţi. Istoria naturală. Rcflexions s» affections vaporeuses. n măsura în care poate primi calităţi suplimentare ca răceala sau ca dura. De methodo medendi. el prescrie.probabil că aP'icaţiile reci de toate felurile deveniseră monedă curentă în Anti-ctlitate. în care solidele se întind.<■ 48 49 Sylvius. cît şi în apă dulce. manie. Memoires de iAcademie royale des Sciences. Contează prea puţin exactitatea povestirii. într-o şaretă era transportat un demerr bine legat. el ar fi inventat sute de forme diverse ai (Plinius. 90. care ar data de la jumătatea secolului al XVIII-lea.în ciuda originii lor diferite şi a distanţei dintre nivelurile lor de elaborare conceptuală. sub formă de baie. 215-216. Dar în acelaşi timp apa pe care natura a introdus-o în compoziţia tuturor corpurilor îi restituie fiecăruia propriul echilibru. 73-74. este plăcută la gust. protesta împotriva felului în care se abuzează de ele. (jjn uşurinţa cu care eficacităţii sale i se pot atribui formele şi modalităţile cele mai contradictorii. modificările îndoielnice pe care omul le-a putut aduce bunătăţii esenţiale a Naturii nu au reuşit să altereze caracterul binefăcător al apei.47 Evul Mediu. Avis aiux gens de lettres sur leur sânte. un lucru e cert: începînd de la sfîrşitul secolului al XVII-lea. p. cu ambiguităţile sale. cît S' morală: „Natura a indicat tuturor Naţiunilor apa drept unică bău-turâ. în mod iradoxal. imbecilitate). Această anecdotă va fi % o rază de lumină pentru Van Helmont. dulce şi uşoară. folosirea regulată a băilor. cartea I. deşi transcris sub o formă anecdotică. nr. jocul calităţilor e foarte labil în substanţa fluidă a aps_. cap.. au fost re-stabilite în ordinea lor naturală şi „a trăit multă vreme fără să mai fie cuprins de vreun acces de nebunie'5. cînd se avea de-a face cu un maniac. je uşor pătrunde în trama oricărui ţesut. pentru cele \ patru mari forme patologice pe care le recunoaşte (frenezie.. în care spiritele intră în ebuliţie. 11. dacă are puteri' impregnare. întoarcerea la limpezimea apei capătă sensul unui ritual de purificare . ca o bruscă descoperire a utilităţii băilor de căt Van Helmont este doar o reinterpretare. cura prin băi îşi ia — sau îşi reia — locul printre tera-peuticile majore ale nebuniei.Urelianus.511 Iar în acea epocă trecuse deja multă vreme de cînd Cheyne recomandase „tuturor celor care au nevoie să-şi fortifice temperamentul" să-şi amenajeze băi în case şi le folosească la două. lăsînd „uscat şi friabil" creierul bolnavilor. Tissot. loc. P 30 Doublet. şi poate chtf avea efectele de consolidare care li se atribuie unor corpuri ca fiel MEDICI ŞI BOLNAVI 311 . ţine de ceea ce e mai pur în Natură. ea întăreşte şi curăţă măruntele. Nu e nici un pericol pentru viaţa lor"49.. dorinţele imaginare stîrnite de lectura romanelor sau de spectacolele de teatru au provocat boli de nervi. ea e cea dintîi dintre . exista obiceiul gazette de medecine. Bineînţeles. miercuri 14 octombrie 1761. a resimţit aceste teme într-o imaginaţie atît medicală. melancolie. i 73. şi virtuţi de constricţie. Ea este locul tuturor temelor terapeutice posibile. Altfel ar mai fi ea utilizată în frenezie sau manie — maladie a căldurii. Cînd Doublet redactează lucrarea sa \ Instruction. a'egeţi deci o apă rece. Sylvius recomandă impregnări în Ca2 rile de melancolie şi de frenezie. ele formează pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea o unitate destul de coerentă pentru ca opoziţia să nu fie resimţită ca atare. '. 310 ISTORIA NEBUNIEI de a-1 scufunda de mai multe ori în apă „pînă cînd îşi va fi pjerd forţa şi îşi va fi uitat furia". care a început să scufunde alienaţii atît în mare. voi. cit. şi . să se scufunde într-un fel sau altul într-un lac sau în orice apă vie de cîte ori vor avea ocazia"51. apa rece răcoreşte. pp. Opera medica (1680).."46 Folosirea imersiunii vine de departe în istoria nebuniei. citat în Rostaing. în care lichidele se încălzesc pînă la punctul de evaporare. pentru că Soranez din Efes. cu puţin timp înainte de Revoluţie. cum poate constata zilnic anatomia? Pe bună dreptate. ea serveşte drept regulator fiziologic universal. a leşinat.în acest element fluid se face schimbul universal de calităţi. De infirmonun sanitate tuenda.

-'srut. p.'0 în apa rece.52 Dar se poate spune la fel de bine că apa rece încălzeşte şi apa caldă răceşte.. este un „încetinitor diluant". e . umiditate generală. sîngele vine acolo să se încălzească. Pressavin. raportul se inversează. Memoire sur Ies methodes rafraîchissantes et echauffantes. II. inspiraţia şi toate lichidele utile sau nocive. cum spunea Hoffmann. fluiditatea umorilor. pentru că vor fi în curînd lipsiţi de forţa şi vigoarea necesare în profesiunea lor. caldă. prin opoziţie cu uscăciunea şi soliditatea virile54. atunci ca dura e cea care seacă puterile umectante ale apei. ci. „Les bains froids sont-ils plus propres â conserver la sânte que Ies bains s?" Teză. Cf. obiceiurile şi înclinaţiile femeilor. divizarea sîngelui. şi asta cu atît mai mult cu cît „inima care luptă singură împotriva celorlalte părţi face noi eforturi ca să res-Pinga sîngele şi să învingă rezistenţa vaselor capilare. 1 312 ISTORIA NEBUNIEI Mai mult. a apetitului '°rţelor digestive. moleşeala.. lîn-^ Zelile. Vai de specia umană dacă această prejudecată îşi întinde stăpînirea asupra poporului. 13. Căldura îi deschide calea lichidului. ţesutul cărnii noastre s strîng cînd ne spălăm cu apă rece sau cînd sîntem pătrunşi de frig?' Băile reci au deci paradoxala proprietate de a consolida organismul-de a-1 proteja de moliciunile umidităţii. De aici o mare •ntensitate a circulaţiei. la fundul apei. Acest fapt nu e oare °niirrnatde „sincopele. Beauchesne. nu vor mai fi lucrători. Tocmai prin asta riscă să devină nocive toate băuturile calde de care se abuzează în secolul al XVH-lea: slăbire. puterile apei se epuizează chiar în excesul bogăţiilor sale calitative: rece. „trei.-Les froids dessechent Ies solides". desigur. apa rece e cea care usucă. băilor calde?53 Boissieu. 75. Reflexions sur Ies ajfections vaporeuses. atunci survine relaxarea. Pentru unii. dimpotrivă. Băile reci alungă sîngele care e la periferia corpului şi îl „împing cu mai multă vigoare spre inimă". abuzul de băuturi calde riscă să ducă la o feminizare generală a speciei umane: . şi " „Din ceainic vine cea mai mare parte a maladiilor" (Axis aia gens de lettres. strîngînd ţesuturile. împotriva maladiilor de v@ MEDICI ŞI BOLNAVI 313 54 55 Cf. 1763 (Gazette salutaire. dis-trugerea obturărilor. creşterea forţelor căldurii naturale. Pomme nu recomandă băi calde. . Dar cum inima e sediul căldurii naturale. care diminuează rezistenţa fluidelor la acţiunea solidelor şi coboară astfel indirect căldura generală a corpului. slăbiciunea. care îi smulge corpului particulele arse aflate în exces. întradevăr.60 La sfîrşitul secolului al XVIII-lea. aptitudinea sa A a se supune calităţilor pe care le poartă e atît de mare. P56 Rostaing. Opera.: principiu similia similibus. în loc să înmoaie. polivalenţa apei este atît de bogată. bolnavii plutesc în apa băii — într-atît căldura internă a rarefiat aerul şi lichidele din corpul lor. n-ar mai lipsi decît să le semene prin constituţia corpului. Nu este aceasta metoda practicată spontan în America?59 Iar efectele ei. Nouveau trăite des vapeurs. nu fără motiv.„antiflogistice". nici soldaţi. complice ale căldurii re domneşte în corp. contractîndmoliciunea. 57 Hoffmann. majorităţii bărbaţilor că au degenerat. sub formă de băutură. şi prin intermediul UM întreg mecanism vizibil. şi Chambon de Montaux.. apa impregnează progresiv membranele şi fibrele. nici meşteşugari. „şi de a spori forţa sistolica11 inimii şi a vaselor"57. Tocmai aceasta e teza susţinută de Darut. Ea regăseşte vechi. secţiunea II. ea poate încălzi. . De l'influence des affections de l'âme. -esînt datorate unei „uscări a genului nervos" şi „uscăciunii mem-nelor"58. 469. Des maladies desfemmes. însuşi mecanismul ei. Introducere nepaginată. Apa poate înlătura umiditatea. Paradoxul băii ia'de este simetric: ea atrage spre periferie sîngele şi toate umorile. „de a da culoare părţii corpului". pentru că. înlătură orice posibilitate de impregnare: „Nu vedem oare în ce măsură vasele noastre. iar organismul se vede astfel răcit. călduţe sau reci. Dar în alte intuiţii calitative. păstrează umiditatea apei. frigul triumfă asupra tuturor puterilor umidităţii.. patru sau chiar şase ore pe zi". lipotimiile.. nu sînt oare vizibile cu ochiul liber în evoluţia curei ? Pentru că în punctul cel mai acut al crizei. II. Şi pentru că acestea sînt trăsăturile distinctive ale corpului feminin.37~55. iată ce-i pîndeşte pe cei care consumă aceste infuzii în cantitate prea mare. 47). Cf. 1770. ele sînt în stare să îmbibe lăuturile organismului şi să le redea supleţea. în timp ce răcoare-le menţine şi le înnoieşte fără încetare. moliciune a întregului organism. Folosirea abuzivă a umectanţilor ar accelera foarte prompt metamorfoza şi ar face cele două sexe aproape la fel de asemănătoare fizic ca şi moral. răcoreşte. p. p. îi destinde membranele şi permite umidităţii să le impregneze printr-un efect secundar. nr. CeMrele vitale se văd golite. dar daca rămîn mult timp în apă.Se reproşează. Prin intermediul ei. ia căldura. încît i Se -tîmplă să-şi piardă eficacitatea de lichid şi să acţioneze ca un rem diu care usucă. dar în alt sens. lpsa de vigoare" care însoţesc totdeauna folosirea prea :ăc. corpul se îngreunează şi se duce. căldura dilată porii organismului. inima nu mai funcţionează decît cu înetl nitorul. a activităţii corpului şi spiritului". § 5.

Dacă e adevărat că nebunia este agitaţie neregulată a spiritelor. mobilitatea care le dă viaţă. III. încît poate confirma sau infirma totul. pînă atunci mai puţin des utilizat decît băile şi băuturile. Acest exerciţiu. care repartizează mai bine se vele şi umorile în întregul spaţiu al corpului. fixaţie obstinată. II. 20-21. alergarea în linie dreaptă cu o viteză crescîndă. sau cel puţin pe o cale mai directă. noiembrie 1759. nota de la p. oferindu-1 astfel Utlei a doua naşteri. ■mară. 59 314 ISTORIA NEBUNIEI aziluri ca Charenton la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începi. Această mobilitate totuşi trebuie măsurată şi controlată. voi. p. Această violenţă anunţa renaşterea unui botez. Se pune deci problema de a reda spiritului şi spiritelor. al cărei efect poate fi conţinut în fiziologiile şi patologiile cele mai diverse. să spunem aşa. „de a distruge pînă şi Urrnele primitive ale ideilor extravagante ale alienaţilor.. 58. puţin cîte puţin."64 Balansul mării. visuri improbabile şi veşnic nesatisfăcute.în stare chiar să solidifice. foc. mersul simplu care face corpul mai suplu şi totodată îl fortifică. de vreme ce nu trece decît prin senzaţie. prin şocurile repetate pe care le provoacă p'J mînilor şi mai ales măruntaielor din burtă. Ideea care animă această temă terapeutică este restituirea unei mişcări care se ordonează după mobilitatea înţeleaptă a lumii exterioare. p.63 Sydenham reco mandă mai ales plimbările călare în cazurile de melancolie şi ip0' hondrie: „Dar lucrul cel mai bun pe care l-am cunoscut pînă acum pentru a întări şi a însufleţi sîngele şi spiritele este de a călări aproap în fiecare zi şi de a face în acest fel plimbări ceva mai lungi şi în P„ aer. se înmoaie fibrele prea rigide. dar o apă redevenită în întregime limpede. întinde fibrele. devine în acest moment tehnica privilegiată. deschide toate culoarele şi. care atribuia efecte salutare diferitelor forme de mers şi de alergare. Şi în mod paradoxal apa 'Şi regăseşte. Este amintită cu plăcere solida credinţă a anticilor.xes. în ea vorbeşte însuşi ritmul naturii. a sfîrşit prin a o neutraliza. > Burette. şi băile-surpriză — t ^ navul cobora pe coridoare la parter şi ajungea într-o sală pătrată boltită. diminuînd în acelaşi timp greutatea organelor. . 1767. ed. are dintre toate mişcările lumii e cea mai regulată. secolului al XlX-lea: duşul propriu-zis — „alienatul fixat ne L fotoliu era pus sub un rezervor umplut cu apă rece care se revâY direct în capul lui printr-o ţeava lungă". Cum nebunia poate fi la fel de bine imobilitate surdă. p. şi îi dă o vigoare extraordinară. fixare a ideilor şi a atenţiei pe o temă care. îl reînnoieşte. în sensul că va trebui să asculte de regulile mişcărilor lumii. corpului şi sufletului. Fără îndoială că tocmai această polivalenţă. să pietrifice prin frig sau să întreţină un foc prin propria sa căldură. p. evitîndu-se ca ea să devină agitaţie goală a fibrelor care nu mai ascultă de solicitările lumii exterioare. Journal de medccine. P :n mişcarea continuă pe care o provoacă sîngelui. restabili funcţiile organelor. într-atît era chiar imaginea infinitului negativ — aceasta mişcare e considerată în secolul al XVIII-lea un fel de regulator privilegiat al mobilităţii organice. a IlI-a. o apă din care au fost şterse toate suprasarcinile calitative Şi al cărei mod de acţiune nu va putea fi decît mecanic. 4. Trăite medico-pliilosophique. Duşul. ca să spunem aşa. apa formează o temă terapeutică flexibilă şi utilizabilă după plac. Z)es maladies mentales. stagnare a umorilor. ea mai conformă cu ordinea cosmică — aceeaşi mişcare pe care de Laticre o socotea atît de periculoasă pentru inima omului. Lionet Chalmers. la forma Sa de existenţă cea mai neînsemnată şi cea mai pură.. ceea ce nar Putea avea loc decît anulînd. „Memoire pour servir â l'histoire de la course chez Ies Ancie Memoires de I'Academie des BeHes-Lettres. era împins din spate şi arunca în apă"62. Călătoria prezintă avantajul suplimentar că acţionează direct asupra cursului ideilor. imobilizare a fibrelor în rigiditatea lor. atîtea moduri de acţiune diferite. Gilchrist scrie un întreg tratat „on the use ofsea voyages in Medecine" [despre folosirea călătoriilor pe mare în medicină]. Singura calitate cu care e înzes-frată e violenţa. desfundă obturaţiile. Toate valorile binefacerii şi vătămării se încrucişează nediferenţiat în ea. ea trebuie să antreneze într-un flux irezistibil toate "^purităţile care formează nebunia. într-atît | oferea tentaţii hazardate. explică Pinel. este „dificil să-i convingi pe asemenea bolnavi să întreprindă o călătorie lungă pe mare. cura constă în a suscita la bolnav o mişcare care să fie totodată regulată şi reală. cit. Whytt consideră că nu etocmai comod să aplici acest leac la pacienţii atinşi de melancolie. Varietatea peisajului împrăştie obstinaţia melancolicului: vechi . mişcare dezordonată a fibrelor şi a ideilor ea este şi obturare a corpului şi sufletului. eliberează sîngele de umorile excremenţiale care zac în el. Trăite des affections vaporeuses des deia se. prin propria sa forţă curativă ea 'febuie să reducă individul la cea mai simplă expresie a sa. 285. 225. Regularizarea mişcării.. sau dezordine şi agitaţie. dar trebuie citat un caz de aburi ipohondriei care au dispărut dintr-o dată la un tînăr care a fost constrîns să călătorească în barcă timp de patru sau cinci săptămîni". 324. De unde şi faimoasele tehnici utilizate în Pomme. în epoca lui Pinel se foloseşte tot apa. este vorba. evacuează prin tran spiraţie sau în alt mod sevele degenerate sau le readuce în starea MEDICI ŞI BOLNAVI 315 62 63 Esquirol. în care se construise un bazin. Pme. prevalează asupra tuturor celorlalte. 388. reface căldura naturală. aceste idei într-o stare Vecină cu moartea"61. în sfîrşit. Este înzestrată cu toate complicităţile posibile. funcţia simplă de purificare. cu toate discuţiile pe care le-a stîrnit. cea mai naturală. alergînd îmbrăcat se încălzesc şi se rek xează ţesuturile. Ea are atîtea valori. dincolo de toate variaţiile fiziologice ale epocii precedente. In gîndirea medicală. pp.

30). Oiambon de. MEDICI ŞI BOLNAVI 317 68 Cullen. 317. pur mecanice sau pur . Tehnicile vor rezista mai mult timp decît sensul lor. de a fixa atenţia. uitarea. Este aşezat pe maşina rotativă şi i se imprimă o mişcare din ce în ce mai rapidă. diversifieîndu-i speciile de la deplasarea reală pînă la călătoriile imaginare în literatură şi teatru. îi smulge pe melancolici din unica lor grijă. în Medecinc pratique. dar contrară celei dintîi: revenirea în lume. ci de a regla agitaţia. aproape religioase. nebunia e totodată impuritate şi singurătate. Melancolia e alungată fără ca rotaţia să fi avut timp să declanşeze agitaţia maniacă. prin blîndeţea şi varietatea peisajelor sale. dar cu o semnificaţie mult mai restrînsă. a distruge non-fiinţa care îl al'e' nează de el însuşi şi a-1 redeschide spre plenitudinea lumii exterioafl spre solidul adevăr al fiinţei."68 Utilizată pentru schimbările pe care le aduce în melancolie. a fost zgîlţîit prea mult. voi. 7. cînd raporturile dintre eroare şi vină prin care clasicismul definea nebunia vor fi concentrate doar în noţiunea de culpabilitate. „Dissertaiion sur l'affection hyste'rique". Mason Cox. . ocupaţiile care pot duce la uitarea ideii fixe"66. prin reluarea locului în întocmirea generală. p. fixînd-o puţin asupra altora. ochii galbeni. „Dacă putem zări obiecte sa' persoane care sînt în stare să le abată atenţia de la urmărirea ideil0 lor dereglate. Des maladiet'des femmes. flU se va mai căuta decît un efect mecanic sau o pedeapsă morală. p. pentru că acest nimic care este ea reprezintă non-fiinţa răului. Ea e totodată o „încetinire" şi o conversiune. dacă nu punctul evanescenta! unei subiectivităţi căreia i-a fost sustrasă orice prezenţă a adevărului. Cox citează una din propriile observaţii. Tehnica vindecării. nebunia va fi primit un statut pur psihologic : rnoral. p. p. dar e oprită la intervale regulate şi într-un mod foarte brutal. şi în întregime impusă. Dublul ei neant este de a fi forma vizibilă a acestei non-fiinţe care e răul şi de a profera. care. rigiditatea melancolică e înlocuită de agitaţia maniacă. tratarea melancoliei nu ţine de medicină. II. Sauvages recomandă călăria datorită "etăţii imaginilor (Nosolo^ie. de a-i opri pentru moment cursul. 203). se leagă bolnavul de un scaun sau un pat suspendat de un braţ orizontal mobil în jurul stîlpului. spectacolele.centrifugare" a melancoliei este foarte caracteristică pentru noua întrebuinţare a vechilor teme terapeutice. în vidul şi în aparenţa colorată a delirului ei. este vorba despre un om pe care melancolia 1-a aruncat într-un fel de stupoare. terapeutica prin mişcare ascunde ideea unei confiscări de către lume a spiritului alienat. Sydenham. II. Cînd. Viaţa la toă. călătoriile. Nu mai e vorba aici de a repune în "'iscare. „îndepărtîndu-i de locurile care le-ar putea aminti de durerile lor"67. Observăm cum pînă şi în empirismul mijloacelor de vindecare se regăsesc marile structuri care organizează experienţa nebuniei în epoca clasică. pentru că nu e nimic. non-fiinţa erorii. ci prin noutatea obiectelor pe care le propune. Montaux. Eroare şi vină. Aceasta este maniera prin care metodele de regularizare a mişcării vor degenera în faimoasa „maşină rotativă". eJ 316 ISTORIA NEBUNIEI prin curiozitatea pe care o provoacă.' Ea e m întregime pură. ea e izolată de lume şi adevăr. dar constituie. Dacă e adevărat că în tehnicile imersiunii se ascundeau totdeauna amintirile etice. Institutions de medecine pratique. la începutul secolului al XlX-lea. „tenul îi era ntgru şi întunecat. şi acesta este motivul pentru care de multe ori putem obţine avantaje dintr-o călătorie care întrerupe seria vechilor idei şi oferă obiecte care fixează atenţia. limba îi era uscată şi crăpată şi pulsul lent". încrederea în înţelepciunea ei. bolnavul recade în starea iniţială. pp. dar chiar prin aceasta este prizonieră a răului. Tot pe această idee se zează tehnicile de însănătoşire prin muncă. în afara xperienţei neraţiunii. ci „de recreare şi de Şcare" (Precis de medecine pratique. în secolul al XVIII-lea. echitaţia.425. ale abluţiuniişi ale celei de-a doua naşteri — în aceste cure prin mişcare putem recunoaşte încă o temă morală simetrică. Dar o dată trecut acest prim efect. datorită unui „mecanism nu prea complicat" i se imprimă „maşinii gradul de viteză dorit". dar pe care secolul al XVIII-lea îl prescrie cu o insistenţă cu totul nouă65. pînă şi simbolurile ei fizice cele mai încărcate de intensitate imaginară — consolidare şi repunere in mişcare pe de o parte. VIII.remediu. Efectul e peste aşteptări. membrele păreau imobile. purificare şi imersiune pe de alta — se supune în secret acestor două teme fundamentale. prin noutatea sau prin varietatea sa. un îndemn constant adresat spiritului de a ieşi din el însuşi şi de ase întoarce în lume. privirea permanent aţintită spre pămînt. în acest fel. a nebuniei care e momentul subiectivităţii pure. folosit încă din Antichitate. Mişcarea nu-şi mai propune să restituie bolnavul adevărului lumii exterioare. este vorba de a reda su biectul purităţii sale iniţiale şi totodată de a-1 smulge purei sale si biectivităţi pentru a-1 iniţia în lume. agitaţia maniei poate fi corectată prin efectele favora-blje aie unei mişcări regulate. Atunci se modifică ritmul.. 6 Le Camus. Ea trebuie să permită captaj din exterior a unui spirit care scapă oricărei reguli şi scapă chiar W însuşi în vibraţia mişcării interioare. 477-478. Le Camus prescrie pentru „relaxarea creierului" în toate cazurile de tulburări nervoase: „plimbările. maşina e învîrtită foarte rapid. atunci tehnicile vor rămîne. p. lecturile amuzante. Nouveau recueil de pieces). ault. dansul. mişcarea în aer liber. După Lieutaud. încep justifice existenţa — de altminteri prealabilă — a atelierelor din spitale. trad. al cărei mecanism îl arată. pentru că mişcarea îşi prescrie ritmul. Medecinc pratique (citat de Pomrne. trebuie să le prezentau adesea maniacilor. Călătoria nu va fi eficace datorită rupturilor neînce-^te de continuitate. sau pentru regularitatea pe care i-o impune maniei. demonstrîndu-i eficacitatea69: un stîlp perpendicular este fixat în planşeu şi în plafon.70 Această . Dar invers. ci doar să producă 0 serie de efecte interne.

1804.. Ea formează chiar cea mai riguroasă dintre toate mecanicile calităţii. ca unitate a sufletului cu corpul. mai degrabă marchează sfîrşitul unei epoci: aceea în care diferenţa între medicamente fizice şi tratamente morale nu era încă privită de gîndirea medicală ca o evidenţă. 128. cura va constitui o suită de distrugeri parţiale. aduce pînă la corp virtuţile secrete ascunse în chiar substanţa instrumentelor. fără îndoială. în realitatea materială a suitelor ei. Valoarea terapeutică a muzicii vine din faptul că această transformare se desface în corp. după ce a încercat în zadar toate celelal^ remedii. pe Clnd în versiunea iniţială ceea ce trebuia să fie restituit era relaţia lui cu lumea. în această reinterpretare a vechii metode. Schenck a vindecat un om „căzut într-o melancolie profundă" punîndu-1 să asculte „concerte de instrumente muzicale care îi plăceau în mod deosebit"74. segment cu segment. nici că melancolicii sînt alinaţi printr-o „melodie liniştită cîntatâ dintr-un flaut de spînz". ales asupra nebuniei. o e aCţionînd asupra fiinţei umane în ansamblu. De la nymphomanie.. are efect asupra corpului datorită calităţilor pe care i le impune. frenezie vindecată de muzică. la fel de eficace ca şi sufletul însuşi: n-a cunoscut niemerbroek ciumaţi vindecaţi prin muzică?77 Fără îndoială. că limfaticii sînt vindecaţi printr-o „melodie vioaie cîntată dintr-un flaut de tirs". Muzica se destramă. Remediile materiale n-ar avea niciodată succes deplin fără sprijinul pe care spiritul zdravăn şi sănătos trebuie să-1 dea spiritului slab şi bolnav. Observationes. Nu li se mai atribuie decît o eficacitate regională — asupra corpului sau asupra sufletului."73 Aceste texte nu descoperă necesitatea unui tratament psihologic. 1806. II. ea va trebui să se adreseze diverselor elemente care o compun. iar tehnicile se eliberează de semnificaţia lor globală. nu se mai consideră. deşi muzica nu mai transportă virtuţile ascunse în substanţe. apelînd la mijloacele care altădată serveau la îndepărtare-vinii. dar nu se întrepătrund niciodată. calitatea se descompune din nou în mişcări. Există şi un alt drum. observăm cum s-au micşorat semnifica-■"k complexe pe care le avuseseră metodele terapeutice de-a lungul I . Omul. t Mason Cox. 225. recoborînd de la armonios la armonic. restituind nebunia strălucitorului adevăr-\ lumii. . Esquirol. ceea ce pentru noi se prezintă ca fiind deja schiţa unei cure psihologice nu era deloc aşa pentru medicii clasici care o aplicai Incepînd cu Renaşterea.psihologice. Cura îşi schimbă din nou sensul: nu se mai bazează pe unitatea semnificativă a maladiei. Beauchesne. Bienville scria. în care atacul psihologic şi intervenţia fizică se juxta-pun. i-a făcut plăcere. an e 7 o 1 318 ISTORIA NEBUNIEI întregii epoci clasice.. De l'influence des ajfections de l'ăme. 28-29. că există cazurj cînd poate fi vindecată „mulţumindu-ne să tratăm imaginaţia.. muzica îşi regăsise toate virtuţile terapeutice pe care i le atribuise Antichitatea. ci reacţionează ca şi cum ar fi Bînsuşi un instrument: „Considerînd corpul uman doar ca o asam- . parcurge în sens invers ciclul armoniei. »Şi urm. De effectu musicae. § 314. Darwin sau *ul Katzenstein. niciodată aceste observaţii nu . Albrecht a vindecat şi el un bolnav atins de delir. ceva mai tîrziu Beauchesne: „In zadar vrem să vindecăm un om atins de nebunie dacă folosim în acest scop doar mijloace fizice. organismul nu mai e pus în relaţie decît cu el însuşi şi cu propria sa natură. dar ajunsă la ureche devine imediat efect calitativ. Schenck. u ocazia unor interpretări psihologice. p. pentru că la origine nu e nimic altceva decît mişcare. plăcerea senzaţiei redevine ceea ce fusese dintotdeauna. adică vibraţii regulate şi echilibru al tensiunilor. Şi. dar sănătatea este restabilită. legătura lui esenţială cu fiinţa şi cu adevărul: dacă a<^ugărn că foarte curînd maşina rotativă a fost folosită pe post de ameninţare şi de pedeapsă71. cum făcea Porta. nici că trebuia folosit un flaut făcut cu lăptucă sau cu burete pucios pentru impotenţi şi pentru bărbaţii frigizi"78. că muzica. In 1771. Des maladies mentales. Se citează chiar uf1 MEDICI ŞI BOLNAVI 319 72 73 74 Bienville. Efectele sale erau remarcabile m. 75 W. p. pp. Practicai Ohsenations on lnsanity. Londra. Unitatea simbolurilor începe sase destrame. ci. 1-a făcut să rft şi a alungat pentru totdeauna paroxismul"75. dar nu există nici un caz — sau aproape nici unul — în care remediile fizice să poată oferi singure un tratament radical"72. De fapt. ed. grupată în jurul calităţilor ei majore. pătrunzînd în corp fel de direct. 136. p. J. Medicii se mulţumesc să facă ordine şi săp depsească. se adună. voi. cum o făcea el. în legătură cu nimfomania. la risipirea erorii. ci după o normă de funcţionare. punînd să fie cîntat în timpul unui acces al acestuia ««* cîntecel care 1-a trezit pe bolnav. Dar. omul nu mai joacă atunci acest rol negativ de antiinstrument. Dacă muzica vindecă. trad. fr. încă nu se ştie dacă inventatorul maşinii rotative este Maupertuis. mai direct şi mai eficace.76 Or. din 1654. Cura nu se mai prescrie în funcţie de prezenţa adevărului. Albrecht. nu se mai admite.

este considerată una dintre pasiunile recomandabile să fie suscitate la nebuni. otrava şi antidotul sînt inseparabile. A vindeca nebunia prin pasiune înseamnă a te plasa în simbolismul reciproc al sufletului şi corpului. Genul nervos vibrează cu muzica ce umple Jerul. LIX. i "tir *>orta. de a pune frînă la toate mişcările lor dezordonate. Iar de această dată % Mstoire de 1'Academie royale des sciences. 22. efect de rezonanţă Care nu are nevoie să urmeze căile întodeauna lungi şi complexe ale Senzaţiei auditive. 7 şi 1708. Tissot. 0 320 ISTORIA NEBUNIEI recompunera muzicii are loc chiar în interiorul corpului. voi. se pare. poate deci să calmeze excesul acesteia şi mai ales excitaţia irascibilă a maniacilor"81. fiind o pasiune care diminuează excitaţia creierului. lnstitutions de medecine pratique. 4l8-4w pentru care muzica este unul dintre medicamentele „cele mai primitive.blare de fibre mai mult sau mai puţin întinse. ci recompensă. *>)• Roger. „Effets 'a musique dans Ies maladies nerveuses" (notiţă în Journal de medecine. 1803. va fi introdus nebunia şi vindecarea sa în jocul culpabilităţii. cînd mînia nu va mai fi decît un răspuns la umilirea concertată. de a-i pietrifica într-un fel fibrele prea mobile. ea impl'ca MEDICI ŞI BOLNAVI 321 79 Encydopedie. Traiti des nerfs. p.82 Cura pasională se spri' jină pe o constantă metaforă a calităţilor şi a mişcărilor. p. 307. / " So»i et musicae in corpus humanum (Teză. p.79 Pînă şi folosirea pasiunii în terapeutica nebuniei nu trebuie îm leasă ca o formă de medicaţie psihologică. între o cură prin pasiuni o cură prin reţetele farmacopeii nu e vreo diferenţă de natură. A utiliza pasiunea îrrm triva dementelor nu înseamnă altceva decît a te adresa unităţii su fletului cu corpul în ce are ea mai riguros. 82 Tissot. poate fi utilizat în sens invers împotriva temerilor nemotivate ale melancolicilor. şi J."83 Nu este deci posibilă utilizarea în mod riguros. mînia le dă mai multă vigoare. Supunînd fibrele nervoase unei tensiuni mai mari. ci diversitate în modul de acces la aceste mecanisme care sînt comune -orpului şi sufletului. ne vom da seama imediat că muzica trebuie să producă asupra fibrelor acelaşi efect pe care '' Produce asupra corzilor instrumentelor vecine". voi.De magia naturali (citat în Encyclopedie. Cf. prin raţiune. a diferenţei imediat descifrabile pentru noi. Cf. II. spune Scheidenn jîn tratatul pe care îl consacră acestei forme de cură. „ Diemerbroek.84 Distincţia între fizic . flaute de spînz pentru alienaţi. cînd secolul alXIX-lea. articolul „Musique". nu se vor manifesta una fără alta. inventînd faimoasele „metode morale". „Trebuie să ne slujim de pasiuni dacă bolnavul nu poate fi. Frica.-L. a te sluji de un eveniment în dublul sistem al efectelor sale şi în corespondenţa imediată a sem nificaţiei lor. Cf. II. cartea IV. Are într-adevăr proprietatea de a îngheţa funcţionarea sistemului nervos. ale tuturor celor care au un temperament limfatic. articolul „Musique"). Montpellier). Trăite des effets de la musique sur le carps humain. 80 Crichton. De peste. Ea e socotită a fi complementul natural a] constrîngerilor impuse maniacilor şi furioşilor. On Mental Diseases (citat în Regnault. Roger. 1665. 1707. 187-188). Şi tocmai în acest sens ea poate fi substitutul jversal al oricărei alte terapeutici fizice. între medicaţii fizice şi raedicaţii psihologice sau morale. ieauna ca ele să fie imediat transferabile în modalitatea lor pro1 de la corP 'a suflet §• invers. şi Tissot (Trăite des nerfs. deoarece'$ are modelul perfect în cîntecul păsărilor". ea nu e decît o altă cale ntru a produce aceeaşi înlănţuire de efecte. făcînd abstracţie de sensibilitatea lor. medicii visează chiar la un fel de dresaj care ar face ca fiecare acces de mînie la un maniac să fie însoţit imediat şi compensat de o reacţie de frică: „Violenţa maniacului e învinsă prin forţă. flaute din lemn de plop împoa sciaticii. loc. reluînd ideea tradiţională că mînia este o descărcare de bilă. Xenocrat l. Trebuie utilizată. restituie resortul pierdut şi permite astfel fricii să se risipească. mînia poate fi îmblînzită opunîndu-i-se teama. ca o distincţie valabilă în epoca clasică sau cel puţin încărcată de semnificaţie. cit-. 81 Cullen. „frica. ale ipohondrilor. cînd bucuria nu va mai însemna dilatare organică."80 Dar frica nu este eficace numai la nivelul efectelor maladiei: ea ajunge să atingă şi să suprime maladia însăşi. II. fibrele sînt tot atîtea „dansatoare surde" a căror mişcare se ace la unison cu o muzică pe care ele nu o aud. „atunci te î j vindecarea necesită în corp schimbări identice acelora care proi c această pasiune". în secolul al XVIII-lea. crede că îşi are utilitatea sa pentru a dizolva flegmele acumulate în stomac şi în sînge. Dacă teroarea unei pedepse şi a ruşinii publice se asociază în spirit cu accesele de mînie. ci ca pedeapsă. de la fiu nervoasă pînă la suflet structura armonică a consonanţei produc" funcţionarea armonioasă a pasiunilor. de mişcarea lor. Diferenţa nu va începe să existe în toată profunzimea sa decît din ziua cînd frica nu va mai fi utilizată ca metodă de fixare a mişcării. de viaţa lor. Du degre de comp^lence' pp. voi. adus în situaţia să facă ceea ce trebuie pentru restabilirea sănătăţii sale. pp. Deşi cuplul antitetic frică/mînie este eficace împotriva iritării maniace. pe scurt. Rover.jv|2ase deja. Desbonnets.

este vorba de o tehnică a metaforelor. Psihologia. Nosologie methodique. (ca fotoliul rotativ. raţionamentului. pp.şi moral nu a devenit un concept practic în medicina spiritului decît în momentul în care problematica nebuniei s-a deplasat spre o investigare a subiectului responsabil. în lumea tehnicilor — dar sub o formă sincopată. în tratatul său despre nimfoffl^ e cel care arată cum adoptarea sau refuzul unui principiu etic p°a modifica direct cursul proceselor organice. este vorba despre o tehnică a limbajului. Paris. izolarea. severitate. la nivelul nei maladii care reprezintă o alterare a naturii. Raţiunea voastră să fie regula lor de conduj. Elementul psihologic. Handbuch der Geschichte der Medizin. pp. voi. această abordare a nebuniei nu e nici mai psiholog"-nici mai puţin psihologică decît toate celelalte despre care am V bit deja. care îndepărtează una cîte una toate formele iluziei. medicina clasică n-ateu şit niciodată să treacă în contul antropologiei dualismului metafizK al lui Descartes. Sauvages. Unul se sprijină pe o mecanică implicită a calităţilor şi se adresează nebuniei în măsura în care ea este esenţialmente pasiune. persuasiunii. Citat în a&el-Neuburger. importanţa care se acordă exhortaţiei. se vor simţi ofensaţi. fotoliul de represiune al lui Rush) şi ă foamea şi setea (Trăite des phrenopathies. iar tratamentul moral — cura libertăţii J'novate. e de datoria medicului să-i demonstreze prin argumente m meiate că ceea ce el doreşte cu atîta ardoare este un bine aparent un rău real. Die Leidenschaften. dă măsura exactă a acestei interiorităţi psihologice în care omul modern îşi caută în acelaşi timp profunzimea şi adevărul. era ur-pantă de Descartes la începutul Meditaţiilor sale şi era găsită în mod Paradoxal în însăşi conştiinţa visului. la nivelul unei nebunii percepute ca jezbatere a raţiunii cu ea însăşi. atingerile aduse amorului propriu. într-un caz. Toate acestea ar putea fi însă energic dezminţite de un întreg aspect al practicii medicale din timpul epocii clasice. Mult sînge rece şi. ea instalează SI5erinţaîn rigoarea unei necesităţi morale. şi se adresează nebuniei în măsura în care ea este eroare. dublă zădărnicie a limbajului şi a imaginii. Fragments psychologiques sur la folie. în conştiinţa conştiinţei amă-glte. „Un ex6 typique". cînd p Scheidenmantel. există o difef£ -------------83 86 Leuret. acestui întreg dialog pe care medicul clasic îl angajează cu bolnavul său. VII. 1834. în celălalt. 87 Bienville. celălalt se sprijină pe o mişcare discursivă a raţiunii raţionînd cu ea însăşi. cum originea acestor maladii nu e altceva decît dorinţă violentă pentru un lucru pe care bolnavul îl consideră ca fii' bun. nu se face printr-o fideli tate reînnoită faţă de Meditaţii. înainte de a căuta să aline. pp. p. Limbajul. 1. ^sformînd singurătatea curajului cartezian în intervenţia autoritară Ce'ui care veghează sigur de veghea sa în iluzia celui care . de către Descartes. Pe scurt. Unitatea sa nu se profilează de astă dată decît într-o manieră îndepărtată. O singură coardă mai vibrează în ei. Carteziană sau anticarteziană. medicina e cea care trebuie să opereze trezirea. pentru a-1 aduce pe calea cea bună. Trezirea. amenin-J^e. formulările adevărului sau ale moralei sînt înc( tact direct cu corpul. a existat întotdeauna. nu recurgeţi la raţionamente. duşul brutal. pare să aibă locul său în tehnici.. adică în măsura în care e ceva mixt (mişcare-calitate) aparţinînd şi corpului şi sufletului. cf. se organizează de-acum 'lainte în jurul pedepsei. "i care visul se şterge în faţa figurilor percepţiei. Pentru că delirul este visul persoanelor care veghează. Ciclul structural al pasiunii şi al delirului care constituie experienţa clasică a nebuniei reapare aici. Guislain dă astfel lista sedativelor morale: sentimentul de dependenţă. a substanţei extinse şi a CA gînditoare. abs Heilemittel betrachtet. într-o veghe autentică. Această trezire absolută. care e definit atunci. De la nymphomanie. în acord cu toţi contemporanii săi: „Trebuie să fii filozof ca să poţi vindeca maladii!' sufletului. Această artă. în prima jumătate a secolului al XlX-lea. p.87 Totuşi. se desfăşoară într-un domeniu în care nebunia este „tratată" — în toate sensurile cuvîntului — în termeni de adevăr şi eroare. „Nu folosiţi consolările. sub ultimă formă. Cac' sînt inutile. Acestea se pot reduce la trei figuri esenţiale. 322 ISTORIA NEBUNIEI e necesar. în medicina nebuniei. trebuie readuşi din veghea lor visătoare. la nebuni. nu luaţi a$de ei un aer vesel. de-a lungul epocii clasice. O medicină pur psihologică n-a devenit posibilă decît din ziua cînd nebunia s-a văzut alienată în culpabilitate. ca mijloc de vindecare. Terapeutica fizică tinde să devină. în puritatea sa. 405-433). Căci. Cum se explici altfel. un secol şi jumătate de medicină postcarteziană n-a ajum să asume această separare la nivelul problemelor şi metodelor sal nici să înţeleagă distincţia substanţelor ca o opoziţie între organj( şi psihologic. o juxtapunere a două universuri tehnice în terapeuticile nebuniei. şi tot Bienville. Nu fiţi tr'Şti cu melancolicii. dintre metodele de suprimare a maladiei şi formele de învestire ale neraţiunii. 1787. cei care delirează trebuie smulşi din acest cvasisomn. tristeţea voastră ar întreţine-o pe a lor. Ceea ce e vizibil imediat. 308—321. aceea a durerii. în măsura în care ea e delir. ci printr-un nou privilegiu acordai vinii. Numai practica sancţiunilor a separat la nebun medicaţiile corpului de cele ale sufletului. este dualitatea. natură între tehnicile care constau în a modifica însuşirile comune orpului şi sufletului şi cele care constau în a învesti nebunia prin discurs. aproape opoziţia. nu conving. cura determinismului inocent.Dar. recluziunea. Spaţiul pur moral. Iar cînd se face separarea. 140-153. III. MEDICI ŞI BOLNAVI 323 . trebuie să av curajul să o atingeţi."85 Eterogenitatea fizicului şi moralului în gîndirea medicală n-are zultat din definirea. Ij. 39. 610. pradă imaginilor. independent de cura prin remediile pentru corp? Cum se explică faptul că Sauvages poate scrie. cu litere de-o şchioapă."86 De fapt. cuvintele severe.

şi anume arderea pînă la os cu fierul roşu a unui anumit loc de pe braţul persoanei.. străin de cugetarea în sine. 1752. şi care Se poate impune acesteia decît sub forma unei invazii. Ceea ce Descartes descoperă la capătul rezolvării sale. pentru care nu trezirea la adevăr are sens în vindecare. delirul. fată sau băiat. dar mai sigură de adevărul spre care se deschide. va fi tratat. trebuie să fie învăţaţi. Acesta e spiritul în care Boerhaave şi-a desfăşurat faimoasa vindecare a bolnavilor cuprinşi de convulsii din Harlem.nu se dedublează. plasat într-o casă specială. şi parcă prin greutatea propriei fiinţe. Trăite medico-philosophique. p. 222. cîmpurile". I. în aşa fel îneît să poată fi We . Operaţia terapeutică se desfăşoară aici 'n întregime în spaţiul imaginaţiei. ^ră opoziţie sau confruntare. printr-o impresie vie şi du-eroasă asupra simţurilor sau printr-o iluzie"94. după care a spus cu glas tare că. este trezirea care vine din înţelepciunea însăşi şi din drumul ei insistent. Nosologie me'thodique. Realizarea teatrală. de medic cît şi de ajutoare prudente. VII. ci ca moralist. ui Descartes. 28. Acolo. împotriva nebuniei. să suscite de bunăvoie noi imagini. să-şi rînduiască şi să-şi cultive proprietăţ1' grădinile. Cel puţin în aparenţă. 324 ISTORIA NEBUNIEI Această structură de irupere a veghii este una dintre formele cel mai constante printre terapeuticile nebuniei. Nu contează dacă imaginaţia Jilavului este vindecată printr-o spaimă. el nu mai cunoaşte decît un singur remediu. . ceea ce sînt învăţaţi copiii la şcoală. 261. impusă din exterior şi. livezile. smintitul. în mod Paradoxal. Tissot crede că „o conştiinţă pură şi fără reproş este un excelent mijloc de apărare"92. întoarcere la bine. de-a lungul epocii clasice.."91 Medicul nu mai trebuie să acţioneze ca unul care trezeşte. emoţiile dese şi puternice obţin acelaşi rezultat. Willis îi cere vindecarea nebuniilor. Iluzia poate vindeca * Willis. matice şi chimice" le sînt atît de viu recomandate. Avis aia geiis de lettres sur leur sânte. puţin cîte puţin şi foarte încet. rămînînd acasă. fără măcar o dialectică vizibilă. această trezire autoritară din ebunie îşi va pierde sensul originar. este vorba de o complicitate a 'realului cu el însuşi. în diferitele ei forme. al iluziei şi al nebuniei. iată de ce „studiile mafc."93 2. Comunicare citită de L' Citat de Whytt. Ceea ce Willis încă mai înţelegea ca redeschidere spre adevăr nu va ■nai fi înţeles în întregime de Sauvages. înţelepciune care îşi ia modelul de la formele cele mai riguroase şi mai evidente ale adevărului. care e acela care trebuie preferat altora. Se admite că o împuşcătură tras: în apropierea unei fete a vindecat-o de convulsiile pe care le con tractase în urma unei tristeţi foarte puternice. tocmai exactitatea ui ordini sociale. voi.88 Fără a merge pînj la această realizare imaginară a metodelor de trezire. cele mai încărcate de imagini şi totodată cei mai creditate cu puteri imediate. Sănătatea trebuie să învestească maladia şi Sa o învingă chiar în neantul în care e închisă aceasta. printre peisajele nebuniei. Imaginaţia "c'nd e bolnavă nu poate fi vindecată decît prin efectul unei imaginii foarte sănătoase şi exersate. 92 Sauvages. înţelepciune pedagogică pentru imbecili. în spitalul oraşului se răspîndise o epidemie de convulsii. p. „un institutor cu aplicaţie şi devotament trebuie să-i educe complet". Antispasmodicele. Opera. „trebuie să continue să-şi vadă de afac^1' să-şi conducă familia. era confruntat cu lucrarea răbdătoare a raţiunii. Medicul în raport cu nebunul reproduce mo-h ntul Cogito-ului în raport cu timpul visării. pedepse care să fie aplicate Mediat. să vindece. dacă trebuie. Non-fiinţa nebuniei. pentru melancolici: tot ce e imaginar în delirul lor sev risipi la lumina unui adevăr incontestabil. administrate în doză mare.. imperativ. * <*blarea unei conştiinţe care nu se desparte niciodată de ea însăşi .. Şi iată-1 apoi pe Pinel.3 T'Ssot. voi. fidelitate faţă de lege. menţinut în limitele datoriei sale. raţiunea se impunea de la sine." Treptat. ci doar obedienţa şi supunerea oarbă: „Un principiu fundamental pentru vindecarea maniei într-un mare număr de cazuri este să se recurgă mai întîi la o reprimare energică. Ea capătă uneori a&nj tele cele mai simple. au rămas fără efect Boerhaave a ordonat „să se aducă sobe pline de cărbuni arzîndşisâ se pună la înroşit în ele cîrlige de fier de o anumită formă. p. Mai lentă. în comportarea şi în morav11 MEDICI ŞI BOLNAVI 325 88 89 Histoire de VAcademie des sciences. în schimb.'fel. . 90 i6 prin avertismente. urmată de mijloace mai blînde. voi.veghează Prins de somn. zădărnicia erorii sale trebuiau să cedeze în final acestei presiuni a adevărului. Trăite des maladies nerveuses. în vivacitatea sa imediată. 296. Acestei înţelepciuni. II. Pentru ceila înţelepciunea unei vieţi ordonate este cea care le va reduce delir1 nu e nevoie să le fie impus alt adevăr decît acela al vieţii lor c( diene. care va vorbi de luciditate ţn recunoaşterea binelui: „Astfel pot fi readuşi la raţiune cei pe care false principii de filozofie morală i-au făcut să o piardă. Fie sub forma unei lente pedagogii. întrucît toate mijloacele folosite pînă atunci pentru a vindeca de convulsii fuseseră inutile. limitîndu-se la a fi doar rememorare a legii morale. scurtătură care taie în mod dogmatic lungul drum . p. 117. e impus de medicină din exterior şi în disocierea icului de bolnav. să delireze în linia delirului şi. cu condiţia sâ vrea să examineze cu noi care e adevăratul bine. . p. mustrări. ^ °°ito în întregime exterior. imaginarul trebuie să intre în propriul său joc. fie sub forma unei iruperi autoritare. prin constrîng' poate readuce progresiv spiritul maniacilor la lumina adevaru1 „Pentru aceasta. este vorba despre o tehnică riguros opusă celei a trezirii. cuprinsă de maladia convulsivă"89.

în el şi în percepţia t "Discours sur Ies penchants". Căci în cuvintele fără noimă ale bolnavului există o voce care vorbeşte. „M61ancolie". mai întîi tăcut. i se înscenează apariţia unui înger îmbrăcat în alb. 33. nr. umplîndu-i lacunele. Exemplul cel mai simplu al acestei metode este viclenia folosită cu bolnavii cuprinşi de delir care îşi imaginează că percep în propriul lor corp un obiect. 33. Fiindcă e imposibil să fie convins prin argumente rezonabile că ar putea fi salvat. ca o transpunere într-o limbă nouă. 17 august 1769. trebuie în plus continuat discursul delirant. aruncînd -'malul în vas fără ca bolnavul să-şi dea seama. iie. Vedem conturîndu-se marea temă a unei crize care ar fi confruntarea smintitului cu propria simţire. Hulshorff. Acelaşi limbaj trebuie să continue să se facă înţeles."98 înscenarea reaşează obiectul delirant. irecuzabil al iluziei.97 O viclenie. Dacă iluzia poate părea tot atît de adevărată ca şi percepţia. citit la Academia din Berlin. Dar nu e dată de criza însăşi. pun masa. încă de pe acest pămînt. de M. Lusitanus relatează vindecarea unui melancolic care se credea damnat. sau cel puţin un element care modifică pe ascuns jocul autonom al delirului şi care. nu o Ce decît eliberîndu-1 cu forţa. pp. va fi confruntat cu el însuşi şi pus în discuţie cu exigent6' propriului adevăr. puterea de mima imaginea. la rîndul ei. citit la Academia din Berlin. care. Fără vreun contrast. se adăposteşte. a vicleniei lucide a omului cu orbirea alienatului. r dacă îi dă bolnavului o confirmare perceptivă a iluziei sale. dacă îl realizează cu riscul de a-1 confirma e pentru * dramatiza. poate deveni ad vărul vizibil. fără vreo ruptură. întoarsă împotriva ei înseşi. percepţj poate continua visul. dar a cărui afirmare Agresivă va veni să conteste întregul sistem. 43). 326 ISTORIA NEBUNIEI de iluzoriu — în timp ce numai raţiunea poate elibera de neraţionai în ce constă deci această tulbure putere a imaginarului ? In aceeaşi măsură în care ţine de esenţa imaginii să se facă W* drept realitate. Realizarea în imagine nu este suficientă. Praxis medica. cu un sens modificat. "eh ■^'c omn'var'us morbus ingenio et astutia curaridus est [Această boală multiformă We tratată cu inteligenţă şi abilitate] (Lusitanus.Qg Hulshorff. el îl închide în jurul a ceea ce a esenţial. ' l^se citate în Gazette salutaire. în mod reciproc. cu o spadă în mM. • băut în faţa patului. trebuie ca la un moment dat să fie introdusă o viclenie. Citat în Ze"e salutaire. brusc. dar nu poate face asta fără să-1 exteriorizeze. după o severă admonestare. să exercite I raport cu el o funcţie pozitivă. constituie esenţialul crizei. ci pur şi simplu o suprimare a maladiei. confirmîndu-1 în ce ate el precar şi ducîndu-1 la bun sfîrşit. una dintre formele majore ale experienţei teatrale. „un grup oameni cu feţele machiate ca să pară palide şi îmbrăcaţi ca ni morţi intră în camera lui. de a tinde spre împlinirea lui. o criză ce marchează punctul în care iluzia. El se adaptează foarte bine acestui obicei"96. cu proximitatea sa imediată. înfometat.'5 Chiar din acest exemplu vedem cum se schiţează al doilea moment. şi numai oentru cîţiva ani. catelor pe care le comisese. realităţii îi aparţine. priveşte. El trebuie condus spre o stare de paroxism şi de criză în care. Intrînd în ^ritradicţie tocmai în interiorul unui discurs continuu. Gramatica şi semnificaţia trebuie să fie menţinute în aşa fel îneît realizarea fantasmei în realitate să nu pară ca o trecere de la un registru la altul. să iasă de sub suveranitatea sa. r ^ar uneori nu e nevoie nici măcar de această ţinere la distanţă. a raţiunii cu neraţiunea. nu e vorba de a urma delirul ci. Mortul. confirmîndu-1 neîncetat. îl conving că morţii mănîncă cel puţin la fel de mult Ci si cei vii. . de a se prezenta ca avînd aceeaşi substanţă şi acee^ semnificaţie ca ea. ea ascultă de gramatica sa şi enunţă un sens. trebuie să ne prefacem că-1 scoatem. 328 ISTORIA NEBUNIEI MEDICI ŞI BOLNAVI 329 care-i confirmă delirul percepe bolnavul realitatea eliberatoare Trallion relatează cum un medic a risipit delirul . „Discours sur Ies penchants". fără aportul unui elenii străin. dacă e în pîntece. într-un mod foarte ambiguu. percepţia. un animal extra-rdinar: „Atunci cînd un bolnav crede că are vreun animal viu în !T. prin vi-1Enie> un dement perceptiv. Reconstituirea înşelătoare a deliru-4 constituie distanţa reală în care bolnavul îşi recapătă libertatea. din cauza enormităţii pj. o întreagă tradiţie a medicinei occidentale de la Hipocrate încoace întîlneşte aici. Această deschidere este iminentă în criză. Criză care e. nu îl leagă de propriul său adevăr fără să-1 supună totodată necesităţii de a-1 suprima. ceilalţi se miră '? A stă în pat. 1637. Este citat cazul unui bolnav care se credea mort şi6 realmente pe punctul de-a muri pentru că nu mînca. elementele firului declanşează criza. continuîndu-1. 17 august 1769: nr. Iată primul moment al curei pti „realizarea teatrală": A integra irealitatea imaginii în adevărul pe ceptiv. Discursul real şi perceptiv care prelungeşte li" bajul delirant al imaginilor trebuie deci. p. aduc mîncare şi se pun pe mînc MEDICI ŞI BOLNAVI 327 95 Z. Pentru a fi o criză medicală şi nu doar una dramatică. art. aducînd doar la rigoarea discursului său un element deductiv nou Acest element nu este totuşi indiferent. 45. pe scurt pentru ca această realizare dramatică a delirului să aibă un efect de purificare comică. i se acceptă delirul. Astfel. îl anunţă că păcatele îi sînt iertate. chiar ea. acelaşi timp medicală şi teatrală. urmează să se deschidă spre lumina orbitoare a adevărului. obs. pentru a nu fi o distrugere a omului. fără să se sustragă legilţ acestuia din urmă. putem roduce acest efect printr-un purgativ mai puternic. sau chiar că o contestă. fără ca acesta să aibă aerul că o contrazice. Lusitanus. 43-44. ^iarîn interiorul cvasipercepţiei delirului.

joc de limbaj şi al imaginii. este însuşi contrarul bogăţiei adesea secrete şi invizibile a naturii). ca maladie. de fiinţă. 100 Gazette salutaire. am schimbat regimul. ca aparenţă fără conţinut. în acelaşi timp. care era în mod indisociabil cauza şi efectul acesteia. ţinîndu-1 captiv în real îl alungă din realitatea însăşi şi îl face să dispară în discursul fâ^ delir al raţiunii. sensul său filozofic este urmat aici literal şi. adevărul că legile fiinţei delirului sînt numai pofte şi dorinţe ale iluziei. în zadar aplică medicamentele cele mai apreciate. exigenţe ale non-fiinţei şi că. a unei reduceri naturale. Aceasta apare astfel ca raţiune a neraţiunii. tensiunea şi contrai 99 Ibidem. dar cum fiinţa delirului este în întregime în non-fiinţa sa.<jvItlai îndeaproape. dar fără altă intervenţie directă din partea lui. deznodămîntul). deoarece caracterul său nemijlocit nu cunoaşte non-fiinţa. Astfel explică Bernardin de Saint-Pierre cum s-a eliberat de o „boală ciudată". E aici un fel de minuţioasă punere în practică. în a descoperi. el se sustrage legii 330 ISTORIA NEBUNIEI muncii pe care însăşi natura i-o impune. iar tehnicile înşelătoare ale realizării imaginare sînt înlocuite e arta. adică intră în contradic!1 cu fiinţa sa proprie care este non-esse. Căci. ele au acelaşi echilibru şi aceeaşi mişcare în artificiul tehnicilor medicale şi în jocurile serioase ale iluziei teatrale. în dublul sens că ea îi deţine cauzele şi." în sfîrşit.l"Şi. Deznodămînt în sensul strict că fiinţa şi non-fiinţa sînt eliberate şi una şi cealaltă de confuzie în cvasirea-iitatea delirului şi redate sărăciei a ceea ce sînt. intrînd în joc. şi aceasta prin mecanismul pur al contradicţiei sale interne — mecanism care e totodată joc de cuvinte şi joc al iluziei. Deşi ie ordonează după aceeaşi experienţă a neraţiunii. să astu^ această gaură şi îi pune pe cap o bilă grea de plumb. se poate realiza la fel de bine şi încă mai direct prin suprimarea teatrului. între alte adevăruri naturale. el se adînceşte în lume artificiului şi a contranaturii. ea îngrijeşte în măsura în re este uitare a tuturor grijilor. ajunge la vindecare tocmai ignorînd aceast" maladie şi reluîndu-şi locul în activitatea fiinţelor naturale. acelper-cipi care îl insera în fiinţă îl sortea deja în secret dispariţiei (aceasta 6St£ comedia. la cererea bolnavului. delirul. 11 conţine principiul suprimării. prin jocul spontan al organismului bolnavului. nr. acceptă.unui melancolic cat. 3. vedea doi sori". prin punerea sa într-o lumină crudă. într-adevăr. îşi imagina că nu mai are cap şi simţea în locul lui un fel de vid medicul. Jocurile iluziei teatrale îşi pierd * osul. Putem înţelege de ce nebunia ca atare a dispărut din teatru ia sfîr-şitul secolului al XVII-lea. Curînd jena caiţ a rezultat de aici şi greutatea care a devenit dureroasă l-au convin pe bolnav că are cap. „ca Oedip. cît 1 "Je o reducere la natură.100 Astfel. nu e la urma urmei decît o fiinţă prin natură) şi contradicţiei sale celei mai apropiate (pentru că delirul. înseamnă deopotrivă a abandona nebunia propriului ei adevăr (pentru că nebunia. în acelaşi timp. în sfîrşit. îşi dă seama repede că medicii înşişi sînt omorîţi de leacurile lor: „Lui Jean-Jacques Rousseau îi datorez recăpătarea sănătăţii. Trebuie să notăm totuşi că aceste erne nu sînt contemporane cu epoca clasică pe toată durata ei. Pentru că nebunia este iluzie. nebunia sa fiind doar o manifestare' acesteia. el merge în direcţie opusă senin»1' caţiei sale. prin urmare. că omul e făcut ca sa muncească. între cele dintîi şi cele din urmă. „mîncarea îl face mai liniştit". dacă e adevărat că poate fi operată prin teatru. omul. fiindcă Prezintă refuzul riguros al terapeuticii. moartea reală care urma să rezulte din moartea imaginară este îndepărtată de realitate numai prin realizarea morţii ireale. în liniştea pe care o impune artei şi artificiilor sale. această pasivitate a omului este o activitate 4 a. iar cum tulburarea organică dispare. într-o aparentă pasivitate care nu e în fond decît 0 fidelitate ingenioasă. A încredinţa direct nebunia şi lumea sa vană plenitudinii unei naturi care nu înşală. Citisem. 33. în epoca clasică. începînd din momentul cînd delirul pătrunde în cîrnpu lui percipi. al punerii în practică a iluziei comice). împlinirea non-fiinţei delirului în fiinţă ajunge să o suprime chiar ca non-fiinţă. întoarcerea la imediat este terapeutica prin excelenţă. ele preiau ştafeta emelor realizării teatrale. Se observă curioasa analogie de structură. dar încetează repede să fie tăcute (este . între diversele moduri de eliberare. în scrierile sale nemuritoare. Medicina îi oferise sprijinul şi aflase că „focarul bolii sale era în nervi". exigenţele fiinţei sale cu legile fiinţei (este momentulin venţiei teatrale. reducţia sa comică ţinea de domeniul vindecării cotidiene. utilizat în sen-contrar tendinţei sale naturale. cînd omul se încredinţează medicamentului. vindecarea nebuniei. nu ca să mediteze. care sînt deja înscrise în ele. în ciuda lui. nu va întîrzia să dispară şi el. în care. viclenia şi funcţia sa de reduci comică poate fi asigurată cu complicitatea medicului. mi-am exersat . promova. ca sa nu reapară înaintea ultimilor ani ai secolului următor: teatrul nebuniei era efectiv realizat în practica medicală. pentru că e vorba atît de o reducere prin natură. delirul este suprimat ca non-fiinţă pentru că devine fiinţă percepută. chiar în desfăşura^ delirului. apoi >P. 17 august 1769. el este suprimat ca delir. această hrană îl întremează. ironică şi medicală totodată. realizarea teatrală a unui festin al morţilor îl incită să mănînce. el ţine. Pînă atunci îmi exersasem sufletul şi îmi odihnisem trupul. Şi confirmarea sa în fantasticul teatral îl restituie unui adevăr care. simplă şi încrezătoare. pri-rţ. Jocul teatral şi terapeutic ca> se joacă atunci constă în a pune în continuitate. Natura desfăşoară o activitate în Cl reciprocă renunţării tocmai în pasivitatea omului faţă de el v. a lui esse estpercipi [a exista înseamnă a fi perceput]. iar apariţia lor indică momentul în care 'nterogaţia asupra fiinţei şi a momelii începe să slăbească şi să facă Oc unei problematici a naturii. în cazul citat mai sus — al melancolicului care murea realmente nemaivoind să mănînce pentru că se credea mort —. Şi asta într-un ens ambiguu. întoarcerea Ia imediat.nomentu' dramei). în acest joc savant s-a făcut schimbarea non-fiinţei cu ea însăşi: non-fiinţa delirului a fosi readusă asupra fiinţei maladiei şi a suprimat-o prin însuşi faptul că a fost scoasă din delir de către realizarea dramatică.

1 332 ISTORIA NEBUNIEI de către filantropie. 90-94. a umanităţii nebunilor. apare. fără disciplină. „este mai fericită de fapt decît aceea a omului lume". imaginar. în el. reveria unei eliberări a nebuniei: elibe-*e care nu trebuie deloc înţeleasă. în aceste peisaje ameste-ate ale eticii şi ale medicinei. vindecă nebunia este plăcerea — dar o plăcere care pe de o parte face dorinţa zadarnică. primeşte în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea o bruscă reinterpretare. 1818. Astfel începe."101 în ciuda formulărilor pe care anumiţi discipoli ai lui Rousseau le-au putut propune. am văzut. stătea măr-turie a înrudirii. nici simplă. natura le-a indicat.v pp. marca toată despărţirea violentă.. pate-tică. ca descoperirea. întreţinută de tot ce e mai artificial în societate. şi în măsura în care reduce prin imaginar toate posibilităţile delirului. ca în sistemul oamenilor. chide nebunia către constrîngerile blînde ale naturii. fără moralitate reală. Căci ea are puterea de a elibera omul de libertatea sa. poartă acum . Nebunia în epoca clasică ţine. nu gîndurile mele se îndreptau cu greutate spre ele. Ceea ce. Şi probabil natura. în desfătarea unei Plăceri care nu constrînge. Am renunţat la cea mai mare parte a cărţilor. în originea sa. Trăite sur Ies maladies des gens de lettres. în natură — cel puţin aceea care este măsurată prin dubla excludere a violenţei dorinţei şi a irealităţii fantasmei — omul este fără îndoială eliberat de constrîngerile sociale (acelea care îl obligă „să calculeze şi să facă bilanţul plăcerilor sale •maginare care poartă acest nume fără să fie. Ceea ce. Aceasta e toa' diferenţa între Sălbatic şi Agricultor. în natură şi în virtuţile sale imediate. 102. iar omul cel mai pasionat de plăceri n-ar putea reuşi să si le sporească pe ale sale decît renunţînd la toate cele care nu poartă această amprentă a naturii. de fapt. fără excitaţie sau împlinire maginară. ci gîndurile lor veneau la mine sub mii de forme plăcute. care vindecă nebunia în măsura în care face inutilă dorinţa şi mişcările pasiunii pe care o suscită. pentru a le forma e nevoie de anumite condiţii. această întoarcere la imediat nu e nici absolută. aceste condiţii nu sînt deloc arbitrare. de ameninţările bestialităţii—° bestialitate dominată în întregime de pradă şi de instinctul crimei. — întoarcere cart îndepărtează din viaţa omului şi a plăcerilor sale tot ce este artificii ireal. ci ca o dorinţă de a des. „Sălbaticii. iar pe de altă parte face derizorie imaginaţia. pentru că aduce în mod spontan prezenţa fericită a realităţii. (Euvres. vii. imaginaţia nu poate crea altele. Presiunea nevoilor celor mai sănătoase.. plăceri") şi de mişcarea incontrolabilă a pasiunilor. îm-Preună cu ceea ce ascunde ca prea urgent dorinţa. Dar chiar prin acest fapt. A încredinţa nebunia naturii ar însemna. 11-14. Terapeuticile prin plonjarea reflectată în imediat prŞ supun în secret medierea unei înţelepciuni care desparte. adică fără solicitare vană. *a 101 Bernardin de Saint-Pierre. pentru că îi oferă dinainte o satisfacţie deplină.„Plăcerile intră în ordinea eternă a lucrurilor. ci în raport cu imaginaţia. în schimb.-."102 Lumea imediată a agricultorului este deci o lume complet investită de înţelepciune şi de măsură. dorinţa imediată. Istorie şi jurnale îmi erau ierburile cîmpurilor şi păşunilor. de partea agricultorului. chiar dacă e provocată. necesitatea lipsită de violenţă de a se hrăni •' de a se adăposti constrîng dezordinea nebunilor la o respectare e*actă. Ceea ce înţelege Tissot prin „plăcere" este acel imediat vindecător.. în formele sale violente.. mi-am aruncat ochii peste lucrările naturii.. ca formă concretă a imediatului. a o abandona acestei mînii a contranaturii. ritmul zi-'e'or şi al anotimpurilor. MEDICI Şl BOLNAVI 331 nstTîngere. de sistemul obligaţiilor naturale. printr-o răsturnare pe care nu o stăpînim. dintre internarea nebunilor şi excluderea leproşilor. Tissot. Paris. ele există invariabil . fără să fie măcar nevoie s-o reprime. viaţa AfflC} torului. acum uitată. omul este legat de înţelepciunea naturii. dintre lumea nebunilor şi lumea oamenilor.trupul şi mi-am odihnit sufletul. De partea sălbaticului. nici naţiunile nu o pot modifica. Invenţiile îndrăzneţe ale imaginaţiei sntf îndepărtate. ca expresia sălbatică a dorinţelor umane celor mai primitive. în naW j ceea ce ţine de violenţă de ceea ce ţine de adevăr. care le vorbeau simţurilor mele într-o limbă pe care nici timpul. plăcerea rîrâ mediere. Pentru că nebunia. adică de cele două mari forme ale experienţei umane din care se naşte neraţiunea. Preamhule de VArcadie. de la sfîrşitul Evului Mediu. Vechiul sat Gheel care. Şl Ceasta fidelitate în formă de libertate risipeşte neraţiunea care Ju*tapune în paradoxul ei extremul determinism al pasiunii şi ex-rema fantezie a imaginii. uşor şi parcă chiar din interiorul vieţii sale. pp. eliberat deopotrivă de pasiune şi de limbaj. are încă o putere mai importantă în suprimarea nebuniei. el e CuPrins. duc mai degra viaţa animalului carnivor decît a fiinţei raţionale". Vindecarea nebuniei presupune deci o întoarcere la ceea ce este imediat nu i" raport cu dorinţa.

apoi. nebunia nu va mai putea niciodată să vorbească limbajul neraţiunii. în măsura în care e lege. această mare experienţă a neraţiunii. cîştigînd spiritul reformatorilor. să unnezi legile imuabile ale moralei! "105 In epoca clasică e inutilă încercarea de a face distincţie între eJ"apeuticile fizice şi medicaţiile psihologice. II. într-un spaţiu amenajat în acest fel. calmul şi un somn liniştit. cel puţin a ceea ce face posibilă cunoaşterea adevărului. dar nebuni în adevăratul sens al cuvîntului. întregul aparat al libertăţii — acesta este regimul care li se prescrie şi căruia cea mai mare parte dintre ei îi datorează. Alimente sănătoase. Dar într-un caz este vorba despre o artă a transformării calităţilor. mai potrivite să o supună în esenţa ei decît întregul vechi sistem limitativ şi represiv. vindecarea"103. în anii care vor urma. atunci cînd nebunia. pentru că se °reşte şi curăţarea sufletului. Des maladies mentales. 334 ISTORIA NEBUNIEI umorilor. nu numai a trupului. în care neraţiunea era altădată restituită neantului său. neînsemnat. dar chiar în interiorul conturului ei. J. începe să se populeze cu o natură căreia nebunia. şi se bucură fără piedici de aceeaşi libertate ca şi ceilalţi cetăţeni. al măslinelor. în celălalt este vorba de o artă a discursului şi a restituirii adevărului. pentru l nt vizate în primul rînd mişcarea spiritelor în nervi. întronarea. pe suprafaţa nedefinită a . cultivînd grîul. iar ceea ce aparţinea neraţiunii. Sub caracterul convenţional al imaginilor se regăseşte cu uşurinţă rigoarea unui sens. confiscată în întregime într-o intuiţie morală. Şi tocmai aici se naşte psihologia-nu ca adevăr al nebuniei. . va fi nivelat în psihologic. nu e deloc o intervenţie psihologică. dar care în faţa istoriei trebuie să apară aşa cum a fost: adică reducerea experienţei clasice a neraţiunii la o percepţie strict morală a nebuniei. orientînd marea reorganizare a experienţei nebuniei. şi că nu va mai fi de-acum înainte decît un fenomen în derivă.valorile idilice ale unităţii regăsite dintre neraţiune şi natură. sălbăticia despărţită de libertate. sensul excluderii şi al internării începe să se modifice: capătă treptat valori pozitive. un imediat în care natura este mediatizată prin morală. pp. Fără să se fi schimbat realmente ceva în instituţii. nu este suprimată. vorbind despre spitalul o Saragosa: s-a stabilit „un fel de contrapondere la rătăcirile spin111 prin atracţia şi farmecul pe care le inspiră cultura cîmpului. acum încărcat de eficacitate pozitivă.05 pinel. treierat. ea reduce contfi natura şi toate fantasmele imaginarului. ocupîndu-se rînd pe rînd de secerat. ca ştiinţifice. ceea ce era maladie va ţine de organic. ori cînd îi este jucată di propriului delir. nocturn. un aer curat. nu e vorba de tratamente fizice. Acest sat semnifica altădată că nebunii erau îngrădiţi şi că astfel omul raţional era apărat împotriva lor. Internarea. spaţiul pe care îl ocupă lasă să apară puteri na turale. în azilul lor solitar. Această metamorfoză care s-a împlinit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a strecurat mai întîi în tehnicile vindecării. dacă nu a unui adevăr. Dar foarte repede s-a manifestat la lumina zilei. cînd i se prescrie Ul melancolic viaţa simplă a agricultorilor. Pe scurt. întoarcerea la imediat nu e eficace împotriva neraţiunii decît în măsura în care este vorba despre un imediat amenajat — şi separat de el însuşi. şi regăsind. Cînd se prescrie înghiţirea de substanţe ilare. Experienţa cea mai constantă a dovedit ţn acest ospiciu că acesta este mijlocul cel mai sigur şi cel mai eficace de a fi redat raţiunii"104.. Dis-de-mineaţă. pentru a preveni ipohondria. legum6 MEDICI SI BOLNAVI 333 zarzavaturile. transcendenţei discursului său. mai constrîngătoare pentru nebunie. Iată cum descrie Pinel această natură. el se readaptează la omul raţional. de exemplu. în spaţiul internării. iar spaţiul neutru. Din acest sistem trebuie eliberată nebunia pentru ca. el arată acum că nebunul este eliberat şi că. în care natura nu se mai poate recunoaşte în figurile fantastice ale I contranaturii. vid. e obligată să i se supună. pozitive şi experimentale. Curînd Pinel va putea scrie: „Cît de mult contează. Transformare pe care epocile posterioare au primit-o ca pe o achiziţie pozitivă. nu va mai fi decît maladie. în această libertate care îl pune pe picior de egalitate cu legile naturii. cu tot ceea ce transcende fenomenele naturale ale maladiei. care era neratiunea. în care nebunia are valoare de neraţiune. care va servi în secret drept nucleu pentru toate concepţiile pe care secolul al XlX-lea le va pune în evidenţă. de o tehnică în care esenţa nebuniei este privită ca natură şi ca maladie. împărţindu-şi cu un fe zel muncile în funcţie de anotimp. La Gheel. un imediat în care violenţa este izolată de adevăr. de culesul strugurilor. eliberată. Trăite medico-philosophique. melancolia sau mania. seara. ea să fie liberă să renunţe la sălbatica sa libertate şi să primească exigenţele naturii care sînt pentru ea 1 acelaşi timp adevăr şi lege. distincţia pe care tocmai am stabilit-o va căpăta un alt sens. ■n ultimii ani ai secolului. Atunci cînd va fi disociată. ci ca semn că nebunia este acum detaşată de adevărul său. după tabloul conturat de Jouy. îi vezi răspîndindu-se veseli în diversele colţuri ale uD mari împrejmuiri care aparţine ospiciului. a cărei unitate este caracteristică pentru epoca clasică. voi. „patru cincimi dintre locuitori sînt nebuni. natura constnn ge violenţa dorinţei. 294. 238-239. p. Ea va fi în întregime într-o patologie. prin stinctul natural care îl determină pe om să însămînţeze părnînW • să-şi satisfacă astfel nevoile prin roadele activităţii sale. densitatea ' Citat de Esquirol. 'bidem. la sfîrşitul anului.. Pentru simplul motiv Ca Psihologia nu există. ca separare a raţiunii de neraţiune. în măsura în care e adevăr.

acelea care sînt contemporane cu Nerval. Enigmă fără alt adevăr decît ceea ce o poate distruge. Căci dat' el este pentru raţiune obiect de apropriere. cînd s-a apropiat de mine unul dintre cele mai ciudate personaje din ţara aceasta. O r apariţie în formă de bufonerie. Care este deci semnificaţia acestei existenţe nerezonabile pe care 0 întruchipează Nepotul lui Rameau. Ea nu e poate nimic altceva df*ît acest miraj. nu putea fi „unul dintre aceşti smintiţi". ce noi raporturi sau legat între ele. „înainte de a începe. 336 ISTORIA NEBUNIEI INTRODUCERE 337 pentru contemporanii săi. pr° prietate care se arată şi care se transmite. de bun-simţ şi de sminteală. ci restituia. în timpul iluminării de-o clipă. Nepotul lui Rameau este o conştiinţă dependentă. ceva mai adînc decît timpul istoricilor. departe de a-l acoperi în întregime. privind cu nesaţ. pentru că el e acolo ca un lucru. în primele sale fenomene antropologice. evident. el nu aducea la lista tratamentelor psihologice ale nebuniei un adaos major. Şi pentru că. Editura Minerva. poate. Nu este con-Ştiinţa închisă. Nepotul lui Rameau însă ştie bine — şi e tot ce poate fi mai obstinat în certitudinile sale fugare — că e nebun. e mai mult decît densitatea unei descoperiri. un nebun. In capitolele care urmează ne vom strădui să reconstituim mişcarea acestei separări. Descartes devenea conştient că nu poate fi nebun — chit că recunoştea de multă vreme. Neratiunea se află în întregime •a nivelul frivolei nebunii a oamenilor. Bucureşti. Să nu ne mirăm că cea mai „psihologică" dintre medicaţii şi-a întîlnit atît de repede versantul şi confirmările organice. marile structuri ale neraţiunii — acelea care dormitează în cultura occidentală. Freud relua nebunia la nivelul limbajului ei. îşi duce amîndouă palmele la frunte. un profil de bufonerie care aminteşte de Evul Mediu — anunţînd şi formele cele mai moderne ale neraţiunii. fără altă adîn-c'ttie decît a opiniei. în forma lor generală. între cele 5 Psihanalize şi atenta anchetă asupra Medicaţiilor psihologice. cu toate acestea integrat. şi ascultînd cît puteam mai puţin.. dar ca filozof. re-constituia unul dintre elementele esenţiale ale une experienţe reduse la tăcere de pozitivism. dar înseamnă totodată a-ţi permite să zăreşti. . „Eram acolo. dar ea va fi."1 Această conştiinţă de a fi nebun e încă foarte fragilă. dar ceva mai la margine. că toate puterile neraţiunii veghează în jurul gîndirii sale. în psihanaliză nu e deloc vorba de psihologie : ci tocmai de o experienţă a neraţiunii pe care psihologia. la dispoziţia oamenilor rezonabili. Janet enumera elementele unui partaj. să încercăm să aflăm ce ascunde acest personaj. a avut drept scop să o mascheze. 281. pp. într-o manieră încă secretă Diderot."2 în el neratiunea e de suprafaţă.p. Este nebun pentru că aşa i s-a spus şi aşa a fost tratat: „M-au vrut ridicol Şi ridicol m-au făcut. în care Dumnezeu a lăsat destule. cum s-au înfruntat în textul lui Diderot raţiunea. cultivînd îndoiala. făcea inventarul. e pentru că este penH1 ea obiect de necesitate. de a comunica cu puterile profunde ale neraţiunii. Nepotul lui Rameau. Ca şi bufonul Evului Mediu. dar decisivă pentru privirea noastră retr0 spectivă? Este o existenţă care coboară foarte departe în timp — incluzînd figuri foarte vechi şi. Omul despre care vorbesc e un amestec de trufie şi josnicie. trad. prin figurile înghesuite ale contradicţiilor sale. Şi poate că Nepotul lui Rameau ne va învăţa în grabă. cuvintele hotărîte. desigur pentru că el nu e deloc ca ceilalţi. 2 lbid. în gîndirea medicală. el trăieşte în mijlocul formelor raţiunii. un neobrăzat şi un leneş. A-l cerceta pe Nepotul lui Rameau în paradoxul existenţei sale atît de stridente şi totuşi neobservate în secolul al XVIII-lea înseamnă a te plasa uşor în retragere faţă de cronica evoluţiei. Dar abia în ultimele texte ale lui Nietzsche sau la Artaud îşi va căpăta ea.naturii. ce a fost esenţial în răsturnările care au înnoit experienţa neraţiunii în epoca clasică. Nepotul lui Rameau este cel în care e deopotrivă prefigurat momentul separării. influenţabilă şi transparentă pentru privirea celorlalţi. anexa ici şi colo. apoi se linişteşte Şi îmi spune: ştii că sînt un nepriceput. pînă şi la geniul cel mai rău. Deci. el desenează marea linie întreruptă care merge de la Corabia nebunilor la ultimele cuvinte ale lui Nietzsche şi poate pînă la vociferările lui Artaud. abia vorbind. Este posedat ca un obiecj Dar el însuşi denunţă imediat echivocul acestei posesii. Istoria pe care va trebui s-o scriem în această ultimă parte este plasată în interiorul spaţiului deschis de cuvîntul Nepotului. PARTEA A TREIA Introducere Eram pentru ei Petites-Maisons. supusă faţă de tot ce e mai puţin liber şi denun-jata de tot ce e mai precar în raţiune. semnificaţii» filozofice şi tragice. cucerea. pentru cultura occidentală. posibilitatea unui dialog cu neratiunea. De aceea trebuie să fim drepţi cu Freud. de Gellu Naum. nebunia şi neraţiunea. secretă şi suverană. între altele. într-o după-amiază. personajul nebunului reapare în Nepotul lui Rameau. 236-237. este violenţa suverană a unei întoarceri. în lumea modernă. Nietzsche si Antonin Artaud." în momentul în care îndoiala înfrunta pericolele sale majore. Trebuie cercetat ca o paradigmă prescurtată a istoriei.'Ultim personaj în care nebunia şi neraţiunea sînt reunite. el oftează adînc.

îi sînt insuportabile: „îmi place mai ujult să fiu. raporturile raţiunii cu neraţiunea ian un chip cu totul nou. şi poate fi. „Nebunul titular al regelui a existat vreme îndelungată. Ibidem. pentru lumea modernă. îl vezi zgîlţîind. nebunul nebunului său. 239. o iminentă putere de deriziune. posedată de ea şi transformată în lucru. dar niciodată regii n-au avut vreun înţelept titular. adevăr şi raţiune face mai pură şi mai presantă fiinţa pe care o manifestă. p. Pornind de aici. în timp ce înţelepciunea şi adevărul sînt totdeauna indefinit îndepărtate pentru raţiune. ci numai pentru că e oarbă. cit. ară-tîndu-i pe oamenii de treabă. este. 230. Ceea ce e vorace şi neruşinat la Nepotul lui Rameau. "3 Dar o raţiune care nu e ea însăşi decît cînd e în posesia nebuniei nu se mai poate defini prin imediata identitate cu sine şi se alienează în această apartenenţă: „înţeleptul n. puterea ei nu e făcută decît din eroare: „Dacă spunem şi noi o vorbă mai ca lumea. fâ-cîndu-te să aprobi sau să dezaprobi. învestită. mai înrădăcinat în ea: tot ce poate ea sacrifica sa INTRODUCERE 339 6 lbid."8 Nepotului lui Rameau îi e foame şi o spune. Pe de o parte neraţiunea este ceea ce e mai apropiat de fiinţă i" mod nemijlocit. scoţînd la iveală adevărul. căci . care îi aparţinuse atîta vreme în teatru şi pe care clasicismul îl uitase cu desăvîrşire ? Nu se întîmplă oare adesea ca adevărul să sclipească în siajul impertinenţei sale? Aceşti nebuni „rup monotonia plictisitoare pe care au adus-o educaţia."7 Asta înseamnă fără în doială că întîmplarea e singura legătură necesară între adevăr şi eroare. un sens nou. mai expus. se plictisesc cîineşte."6 Dar dacă nebunia se angajează astfel să facă să circule adevărul prin lume nu e pentru că orbirea ei comunică cu esenţialul pe căi ciudate. şi. o linie dreapta trasează acest improbabil drum care merge fără întrerupere pînă la Antonin Artaud. care nu-i asigură certitudinea decît în posesia nebuniei.p.are nevoie de nebun. tulburînd. demascînd lichelele. chiar şi orice mediere. şi fiinţa care este nebunia. convenienţele sociale şi regulile noastre de bună-cuviinţă. triumful nebuniei se anunţă din nou într-o dublă întoarcere : reflux al neraţiunii spre raţiune. Neraţiunea urcă puţin cîte puţin spre ceea ce o condamnă. ridicarea spre o experienţă în care şi una Şi alta se implică în mod nedefinit. în măsura în care eu sînt destul de raţional pentru a-i recunoaşte nebunia şi în care această recunoaştere este marca. cînd nu-i mai fac să rida. şi deja aproape angajat.ensul existenţei sale. uoii ca înţelepciune... 223."5 Atunci. ca exaltare a acestei întîmplări — întîmplare nici voită. op.28O. şi non-fiinţa care o transformă în eroare. căci erori manifestate sînt. nici căutată. Aventura Nepotului lui Rameau povesteşte necesara instabilitate şi răsturnarea ironică a oricărei forme de judecată care denunţă neraţiunea ca fiindu-i exterioară şi neesenţială. ci chiar în ea.. raţiunea ar fi privată de realitatea j ar fi monotonie goală. orice retragere a acestei fiinţe. Ceea ce nu era decît bufonerie în personajul derizoriu al musafirului inoportun dezvăluie. semnul. ea scoate] iveală ireparabila fragilitate a relaţiilor de apartenenţă. 338 ISTORIA NEBUNIEI în amestecul fantastic al lumilor la sfîrşitul vremurilor. ne-ar plăcea să-1 situăm pe Nepotul lui Rameau în vechea înrudire dintre nebuni şi bufoni şi să-i restituim toate puterile ironiei cu care aceştia fuseseră înzestraţi. în aceste pagini de Diderot. la urma urmei. fără nebun. deşert animal care i-ar evidenţia propria contradicţie: „Oh. dacă nu e înţelept. nebunia nu e niciodată decît ceea ce raţiunea poate poseda din ea însăşi. chiar dacă nu sînt decît un neobrăzat care contrazice .Nevoie care e legată chiar de conţinutul Ş .ntruna. La prima vedere. atunci o facem din întîmplare. „a nu fi nebun înseamnă a fi nebun de un alt fel de nebunie". Şi totuşi această implicaţie are un cu totul alt stil decît aceea care ameninţa raţiunea occidentală la sfîr-Şitul Evului Mediu şi de-a lungul Renaşterii. pentru raţiune. aduse la lumina zilei."4 Neraţiunea devine raţiunea raţiunii — chiar în măsura în care raţiunea nu o recunoaşte decît în registrul posesiunii. 4«>M. înseamnă că e nebun.. 1 Ibid. chiar dacă e rege. căci o înţelepciune care crede că stabileşte cu nebunia un pur raport de judecată şi de definire — „acela e un nebun" — a stabilit de la bun început un raport de posesiune şi de secretă apartenenţă: „Acela e nebunul meu11.p. ca nebunii sau inspiraţii. Destinul nebuniei în lumea modernă se găseşte în mod ciudat prefigurat în el. plictiseală de sine. Nu joacă el în scoaterea la lumină a adevărului rolul de operator neatent. ci abandonată ei înseşi — apare ca adevăr al adevărului-precum şi ca eroare manifestată. decît să nu fiu deloc. căderea imediată a raţiunii în actul posesiv în care îşi caută fiinţa: raţiunea se alienează chiar în mişcarea prin care ia în posesie neraţiunea. nu este o ipocrizie care să se hotărască să-şi I încredinţeze secretele. deci cel ce are un nebun nu e înţelept. Şi tocmai aici dobîndeşte nebunia. Orice întîrziere. impunîndu-i un fel de servitute retrogradă. Raţiunea nu poate întocmi proces-verbal de nebunie fără să se compromită ea însăşi prin relaţiile de posesiune.. ceea ce e mai interior şi totodată mai transparent.. singura cale de paradoxală certitudine. sînt sigur că acum. oarecum emblema raţiunii mele. tot ce poate renaşte în el în materie de cinism. Nu mai desemnează regiunile obscure şi inaccesibile care se transcriau pentru imaginar 3 Diderot. Dacă vreunul dintre ei se iveşte într-un grup e ca o picătură de drojdie care dospeşte şi redă fiecăruia o părticică din individualitatea lui firească. şi în această măsura nebunia. p. Neraţiunea nu este în afara raţiunii.

. promovat în non-fiinţa comediei printr-o inimă rece şi o inteligenţă lucidă. într-o voinţă sistematică a delirului.secretul lui e tocmai acela de a nu putea I fi ipocrit. mai fragil. pînă în punctul în care se înfăptuieşte în plină conştiinţă şi ca experienţă totală a lumii: „Pe legea mea. Ea e totodată urgenţa fiinţei şi pantomima non-fiinţei.. 1 340 ISTORIA NEBUNIEI Descartes să fie complet înţelese.9 Dar în acelaşi timp neraţiunea este abandonată non-fiinţei iluziei şi se epuizează în noapte. şi a fi totodată pînă la distrugerea totală a unei conştiinţe sclave şi pînă la suprema glorificare a unei conştiinţe suverane — acesta e fără îndoială sensul Nepotului lui Rameau. delirul Nepotului lui Rameau este . a fi astfel nu numai lucru. " Ibid. delirul. nu începe cu o discuţie despre ideile înnăscute sau cu incriminarea argumentului ontologic. acelaşi timp în retorica neîntreruptă a ironiei lor. mai puţin consistent în aparenţă. Nepotul lui Rameau nu e cealaltă faţă a lui Tartuffe. nOaptea orbirii.233. constă tocmai în această presiune a fiinţei şi această absenţă a medierii.nurenţei.. ci ceea ce. o lecţie cu mult mai antiearteziajy decît orice Locke. Dacă se înrudeşte în continuare cu visul. observăm că noncartezianismul gîndirij moderne. ci şi vid şi neant. dar chipul asemănării lor s-a schimbat. în Nepotul iui Rameau. 322-323."" A fi tu însuţi acest zgomot. pp. această comedie. toate incertitudinile delirului. dintre solitudinea fiinţei şi scînteierea aparenţe'' dintre plenitudinea imediată şi non-fiinţa iluziei. prin interes. se caţără. din realitate. anunţă pe Freud şi pe Nietzsche. se poate înfăptui în zadarnica plenitudine a aparenţei. ceea ce dumneata numeşti pantomima puşlamalelor este marele dans al pămîntului. p. din non-fiinţa existenţei. a te realiza ca lucru şi ca lucru iluzoriu. 10 Nepotul lui Rameau. nu mai e necesar să depăşim încă o dată pericolele neraţiunii. putem să ne punem întrebări despre raţiune chiar din adîncul neraţiunii. după Descartes. Cînd ne gîndim. în această viaţă$u. e prin tot ceea ce. care . Nu mai e necesar să traversăm cu curaj. Regăsim aceeaşi mişcare a gîndirii la Sade."10 Rigoare a nevoii şi maimuţăreală a inutilului. a fi vidul absolut al acestei absolute plenitudini prin care exteriorul fascinează. fiinţa şi non-fiinţa realului în inima nebuniei. prin tot ceea ce e W el dialog fără limbaj între zi şi lumină. care proferează. bredă care nu iese din anonimat decît printr-un nume care nici măcar nu e al său — umbra unei umbre — este. ale iluziilor. 9 Interesul. neraţiunea e dintr-o mişcare acest egoism fără recurs sau partaj şi această fascinaţie prin ceea ce e mai exterior în inesenţial. Vechea sa înrudii* cu visul mai persistă. în vis. Voltaire sau Hume. este jocul aparenţei luminoase şi al surdei realist1' insistenţă a nevoilor şi servitute a fascinaţiilor. Dacă se rezumă. sub o apa-re1tă proximitate. ea mimează şi ceea ce e mai îndepărtat. a fi în fine vertijul acestui nimic şi al acestei fiinţe în cercul lor volubil. Vis şi delir nu mai comunic2 INTRODUCERE 341' . dar urmărită cu obstinaţie. Nepotul lui Rameau este chiar această simultaneitate. ci în acea claritate în care ceea ce e mai nemijlocit . ale visului. această extravaganţă împinsă.p. reconstituirea sa distructivă in teatrul iluziei: . dincolo şi dincoace de orice adevăr. realizat ca existenţă. el I manifestă numai această imediată presiune a fiinţei în neraţiune. al fiinţei şi al non-fiinţei rea-lului. imediata necesitate şi infinita reflectare a oglinzii. şi asta prin intermediul delirului ajuns în punctul extrem al conştiinţei. dar mai e şi celălalt versant: nu ceea ce trebuie. într-o iluzie echivalentă cu adevărul. Acum delirul este locul unei confruntări perpetue şi instantanee. Sînt puse aici în discuţie afirmaţiile lui din Paradoxe sur le comedien. Pînă atunci. şi e din nou deschisă posibilitatea de a redobîndi esenţa lumii în vîrtejul unui delir care totalizează. se ascunde contrarul filozofiei „interesului" (mediere către ade31 Şi raţiune) pe care o întîlnim în mod curent în secolul al XVIII-lea. Nepotul lui Rameau. în realitatea sa umană. 324. nu mai e alunecarea spre ceea ce Heraclit numea deja i5ioq x°ouoţ [organizai particulară]. că proiectul lui Descartes era să suporte îndoiala în mod provizoriu pînă la apariţia adevărului ţn realitatea ideii evidente. 'a jumătatea secolului al XVIII-lea şi cu mult înainte ca vorbele lui '/Wd. opinie rau fondată. ci sare. E acel tragic pe care delirul şi visul îl ascund şi îl manifestă Y. se tîrăşte. delin1' nu mai e manifestarea a ceea ce e mai subiectiv în vis. falsă credinţă. aceea dintre nevoie şi fascinaţie. se definea în întregime în spaţiul erorii: iluzie. în schimb. delirul capătă un sens nou. se încolăceşte. acest spectacol. Omul nevoiaş nu merge ca oricare altul.'i fiinţă înfruntă ceea ce e mai nedefinit reflectat în mirajele . această muzică. Confruntare tragică a nevoii şi a iluziei într-un mod oniric. el includea tot ce poate produce o gîndire cînd nu mai e plasată în domeniul adevărului. îşi duce viaţa luînd şi executînd poziţii. la ceea ce e mai nemijlocit în fiinţă. „Şi cel mai afurisit lucru e ţinuta pe care nevoia ne sileşte s-o avem. ci tocmai cu acest text din Nepotul lui Rameauj cu această existenţă pe care o desemnează într-o răsturnare care nu putea fi înţeleasă decît în epoca lui Holderlin şi a lui Hegel. în ceea ce poate avea decisiv.n acelaşi timp repetarea ironică a lumii. imposibilitatea medierii.

un geniu rău care nu mai °Perează cînd omul vrea să ajungă la un adevăr. nu se dezvoltă în mod complementar. în toată gîndirea post hegeliană. Căci numai din centrul acestei experienţe a neratiunii care e condiţia lor concretă de posibilitate pot fi înţelese cele două mişcări de conversie poetică şi de evoluţie psihologică: ele nu sînt legate una de alta printr-o relaţie de la cauză la efect. Neraţiunea nu mai poartă acele chipuri ciudate în care Evului Mediu îi plăcea s-o recunoască. încă de la sursa limbajului. Era cînd o femeie înnebunită de durere. fascinaţiaîfl imediat şi dureroasa ironie în care se anunţă solitudinea delirului-Aceasta nu ţine de natura nebuniei. în această distanţă a neratiunii. fie mînios. în încercarea sa de a restitui. reprezen-lînd. singur: suferinţa foamei rămîne o insondabilă durere. în care adevărul lumii nu se menţine decît în interiorul unui vid absolut. Dar în acest vertij. în momentul în care trece de la visele inte-riorităţii la formele schimbului. împlinirea limbajului în manifestare şi pierderea sa în infinitul delirului. de la Nepotul lui Rameau pînă la Ray-mond Roussel şi Antonin Artaud. Momentul lui Ja-sagen în izbucnirea sensibilului este însăşi retragerea în umbra nebuniei. cu spiritul său de ■ seriozitate. în mod ironic. ci să facă lumea să se învîrtăîn cercul „aceluiaşi". se zvîrcolea ca un turbat. dar total pozitivă. ea trebuie eliberată de noţiunile patologice cu care a fost acoperită. cîntăreţii. Dar dacă este vorba să-i punem în valoare continuitatea. cînta. chipului său. dar Diderot lăsase deja de mult timp să se în-teleagă că omul este fără încetare trimis de la raţiune la adevărul neadevărat al imediatului. o întreagă operă. fie liniştit. Neraţiunea eîn acelaşi timp lumea însăşi şi aceeaşi lume. ci 12 13 Nepotul lui Rameau. reprezenta nebunia. încîntă pînă la extrema dezamăgire acest adevăr despre el însuşi pe care omul 1-a încredinţat dinilor sale."12 Neraţiunea nu se regăseşte ca prezenţă furtivă a lumii celeilalte. fie înduioşat. în acest moment deopotrivă iniţial şi terminal în care omul devine exterior lui însuşi. aşa cum e măsurată în vertijul sensibilului şi în recluziunea nebuniei. ci şi pentru ei înşişi. Această mediere nerăbdătoare şi care e deopotrivă distanţă extremă şi absolută promiscuitate.. p.„. prin expresie. ci de esenţa neratiunii. rîdea. Se sprijină amîndouă pe acelaşi fond. jocul presant al nevoii şi al aparenţei. 342 ISTORIA NEBUNIEI în expresie. oprindu-se ca un apucat. sacralizarea sensibilului la Nerval nu pot oferi decît un sens modificat şi superficial dacă încercăm să le înţelegem pornind de la o concepţie pozitivistă a nebuniei: sensul lor veritabil trebuie căutat în acel moment al neratiunii în care sînt plasate. într-o manieră decisiva INTRODUCERE 343 si nedefinit hotărîtă. înfruntarea neratiunii în redutabila sa unitate a devenit imposibilă. omul întîlneşte şi ironica perversiune a propriului său adevăr. şi aceasta printr-o mediere fără efort. prin această medie care este el însuşi. pentru ca e fascinată în ceea ce suprimă. împărţindu-se în douăzeci de roluri diferite. privea.. nici invers. în întregime negativă pentru că nu are decît o forţă subversivă. această experienţă a neratiunii s-a menţinut. aceste două momente sînt distincte şi distante ca poezia şi tăcerea. de timpul abolit şi regăsit în mod absolut în dreptatea lu-jflinii. dansatoarele. dansatorii. cînd un nefericit cuprins de-o groaznică deznădejde. rămîne în final „nemişcat. care trasează în ceea ce era inseparabil . fulgerînd cu privirea şi făcînd spume la gură. ziua şi noaptea. cuvîntului său. despărţită de sine numai prin mica suprafaţă a pantomimei. este delirul neratiunii — enigmatica figură în care recunoaştem nebunia. delirul rămîne.. o mediere totdeauna operată deja din adîncul timpului. nu numai pentru ceilalţi. proiectat în beţia de Sensibil în care se pierde. beţia sensibilă a lumii. Rămasă pe jumătate în umbră.striga. o orchestră întreagă.. alienat în ele. în mod secret. nu mai e în stare să scoată la suprafaţă ceea ce e în mod radical celălalt. . ea nu mai are puteri de dezrădăcinare . Van Gogh şi Nietzsche au depus jnarturie despre asta: fascinaţi de delirul realului. 304. cel al unei nera-ţiuni absorbite şi despre care experienţa Nepotului lui Rameau ne-a arătat deja că presupunea deopotrivă beţia sensibilului. cîntăreţele. La rîndul lor. Neraţiunea reprezintă atunci un alt §eniu rău — nu acela care exilează omul din adevărul lumii. încremenit. pimind în beţia sa ceea ce e în cel mai înalt grad interior lumii. Ibidem. Pentru noi. în adevărul lor redevenit certitudine imediată. omul va merge de la certitudine la adevăr prin lucrarea spiritului şi a raţiunii. Rîsul Nepotului lui Rameau prefigurează şi conturează întreag mişcare a antropologiei secolului al XlX-lea. întoarcerea la imediat în ultimele poezii ale lui Holderlin. ci cînd vrea să restituie lumii un adevăr care e al lui şi cînd. plîngea. de aparenţa scîn-teietoare. fie păsările care tac în amurg. '"3 posibilitatea geniului rău nu mai e situată în percepţie. Dar pentru noi. ne înfăţişa fie un templu care se înalţă.. şi tocmai asta e culmea ironiei — omul abandonat deri ziunii imediatului şi sensibilului. ci masca imperceptibilă a familiarului şi a identicului. Acest domeniu compact pe care îl desemna ironia Nepotului lui Rameau a trebuit să fie destrămat de secolul al XlX-lea. Daca această esenţă a putut trece neobservată nu înseamnă doar că e ascunsă. ci acela care mistifică şi demistifică deopotrivă. el singur. suspina. 6i au fost prin chiar acest fapt în mod riguros excluşi şi închişi în interiorul unei dureri care era fără ieşire şi care. Era noaptea cu beznele ei sau umbra şi tăcerea. Ea trebuie să fie uitată şi abolită. confiscaţi de imuabila soliditate a celei mai fragile aparenţe. alergînd. ci chiar aici. ci şi că se pierde în tot ce o poate face să iasă la lumi113' Căci — şi aceasta e poate una dintre trăsăturile fundamentale al^ culturii noastre — nu e posibil să se menţină. în transcendenţa născîndă a oricărui act de exprimare.

ingratitudinea guvernului în Ceea ce mă priveşte şi cît e de orb în privinţa intereselor sale. pp. nu-i cunosc nici pe oamenii cu care au de-a face.frontiera abstractă a patologicului. care formează în jurul raţiunii filozofilor. chiar în momentul în care se credea că el a fost foarte bine ascuns în spaţiul internării? Ca şi cum raţiunea clasică ar admite din nou o vecinătate. nu eram atent la mizeriile domestice. teama de internare. în jurul proiectelor de reformă. MAREA FRICA 347 „îndese pentru a-1 face să dispară. care mă indignează şi cînd îi aud "Urnele.. tarea pitorescului pot trece drept epigonii săi. Secolul al XVIII-lea n-ar fi putut să se recunoască în Rameau-ne-potul. să mori necunoscm şi martir al patriei tale.. calculînd. m-am închis în câbinetul meu. al constituţiilor. ele nu au dimensiuni. aceşti „făcători de proiecte cu mintea ţăndări"3. un surd acompaniament de neraţiune. Şi totuşi sînt ceva mai mult decît un profil social. în mijlocul secolului al XVIII-lea această unitate fusese iluminată brusc de o străfulgerare. o cvasiasemănare între ea şi figurile neraţiunii. şi care îi condamnă la nebunie pe toţi cei care au trecut prin Proba Neraţiuniii CAPITOLUL I Marea frică Secolul al XVIII-lea nu putea înţelege exact sensul cuprins în Nepotul lui Rameau. ceea ce nu e mare lucru. acest vag delir şi în fond această angoasă au fost trăite de ei destul de frecvent si în nişte existenţe reale al căror siaj încă mai poate fi perceput. un raport. fără să se mai mire: „Intraţi într-o altă cafenea. care priveşte fără îndoială însăşi esenţa lumii moderne: De ce nu este posibilă menţinerea în diferenţa neratiunii? De ce trebuie totdeauna ca ea să se despartă de sine însăşi. care fusese ţinută deoparte în distanţa internării şi care se alienase progresiv în formele naturale ale nebuniei. Van Gogh. dar a fost nevoie de mai mult de o jumătate de secol pentru ca din nou cineva să îndrăznească să-şi fixeze privirile asupra ei: după Holderlin. voi. un om vă spune la ureche pe un ton calm şi ^ezat: nu vă puteţi imagina. un fel de caricatură inofensivă.. economişti şi antieconomişti. visînd. Sade va obsedat de frica de cei pe care-i numeşte „oameni negri" şi 1 2 Mercier. adică nu văd prea departe. dar dublate. aceeaşi întrebare. este pentru prima dată cînd se intră în conversaţie cu el şi este din nou chestionat. Şi totuşi. un personaj a cărui mască a modelat-o după deriziunea sa — un fel de dublu in care raţiunea se recunoaşte şi totodată se revocă. sînt mai greu de suportat decît proştii pentru că. Flecăreala lor. Nietzsche. Aici o va întîlni Mercier. Ibid. De *reizeci de ani mi-am neglijat propriile afaceri. cu vreo zece ani înainte de Revoluţie. fiecare dintre cuvintele care constituie aceste existenţe repetă. al planurilor. s-a întîmplat ceva care promitea o schimbare decisivă. totuşi ea reapare şi treptat îşi feia locul în familiaritatea peisajului social. dar era prezent în întregime în eul care îi serveşte drept interlocutor şi „arătător". 346 ISTORIA NEBUNIEI Dar. Dar ceea ce percepe mai întîi secolul al XVIII-lea nu este interogaţia secretă. dedicaţi binelui public. Cu toate acestea. vedeţi la ce serveşte patriotismul. neliniştea lor. 235-236. bat cîmpii. există în Paris oameni foarte cumsecade. Neraţiunea reapare ca tip. Şi fiecare dintre aceste existenţe. domnule. ca să spunem aşa. I. asemenea personaje fac cerc în jurul Nepotului lui Rameau.4 Dar acum teritoriul de internare . chiar în epoca în care a fost scris textul. la marginile ordinii. 233-234. Artaud s-au aventurat în această direcţie pînă la tragedie — adică pînă la alienarea acestei experienţe a neratiunii în renunţarea nebuniei. dar care din nefericire au mintea ţăndări. Raymond Roussel. avînd bani şi false lumini. desfrînatul sau violentul de la sfîrsitul secolului al XVII-lea. nu ştiu nici secolul în care se află. meditînd. Fiind dedicat în întregime acestor operaţiuni vaste şi care er întreaga aplicaţie a geniului. prin urmare. este greu de spus dacă e vorba de nebuni. decît o siluetă caricaturală. amuzat nu fără reticenţe. ele reapar. bolnavi sau şarlatani. cu sufletul cald. domnule.. apoi altul Pentru a învinge definitiv Anglia. aroganţa în zdrenţe. ci vechiturile sociale: veş-mîntul sfîşiat. la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. raţionalitatea epocii Luminilor găsea în el un fel de oglindă tulbure. doar în cău."2 Au existat. Lucru curios: această neraţiune. iată că reapare încărcată de noi pericole şi parcă înzestrată cu o altă putere de a pune în discuţie. fascinată în delirul sensibilului şi închisă în refugiul nebuniei ? Cum s-a putut ca ea să fie pînă într-atît lipsită de limbaj ? Care e deci această putere care îi pietrifică pe cei care au privit-o odată 'n faţă. Există în ele ceva care priveşte şi atinge neraţiunea secolului al XVIII-lea. 1 trei creditori vigilenţi m-au ţinut în închisoare timp de trei ani. S-ar spune că. 3 Această menţiune se întîlneşte frecvent în cărţile de internare.. pp. Ca şi pentru libertinul. Nici Mercier nu prea ştie ce statut să le dea: „Astfel. Tableau de Paris. în clipa triumfului. într-adevăr. această insolenţă suportată ale cărei puteri neliniştitoare sînt reduse la tăcere de o indulgenţă amuzată. şi cu o surdă nelinişte: căci este prima dată de la Marea închidere cînd nebunul redevine personaj social. ea suscită şi lasă să umble în derivă. pleacă de la un principiu imposibil şi. frica şi angoasa nu erau departe: ca şoc schimbul internării. în insistenţa timpului. am imaginat un proiect admisibil pentru plata tuturor datoriilor statului. Nerval. apoi altul pentru a-1 'mbogăţi pe rege şi a-i asigura un venit de 400 de milioane. Ca şi altădată. Dar esenţialul nu e oare că într-o mişcare de indulgenţă amuzată este lăsat să revină la lumina zilei un personaj neraţional."1 La distanţă.

a temerilor neclare. loc. citată în Lely. spre marea groază a publicului. Mai întîi boala intră în fermentaţie în spa-"le închise ale internării.1. dinspre casele de internare si ar ameninţa în curînd oraşele. ulcer mare. s-ar spune că.. Brusc. la cruda extremitate de a vedea ospiciul acestor nefericiţi convertit într-o altă sursă de rele inevitabile şi cu mult mai triste decît acelea cărora e . Spaima e provocată de un rău destul de misterios care s-ar răspîndi. II. puteri confuze de coroziune şi de oroare."9 Desigur. îi sînt atribuite scorbutului contagiuni imaginare."7Aceşti aburi fierbinţi se ridică apoi. la jumătatea secolului al XVIII-lea. făcînd să apară.. în această indecizie. Agentul sensibil al acestei epidemii este aerul. voi.dobîndit puteri proprii. la fel de uşor de datat ca şi marile crize de spaimă care au zguduit din cînd în cînd Evul Mediu. Se vorbeşte despre febrele din închisori. profund. se prevede că aerul viciat de boală va corupe cartierele de locuinţe. 676-687.. Casa de internare nu mai e doar leprozeria depărtată de oraşe. ea e lepra însăşi aflată în faţa cetăţii: „Ulcer teribil pe corpul politicii. de o întreagă exploatare patetică. în cîţiva ani. Vedem năseîn-du-se şi ramifieîndu-se în toate sensurile temele unei suferinţe. Se recunoaşte că la Bicetre domneşte o „febră putredă" care e legata de proasta calitate a aerului. Atmosfera încărcată de aburi malefici ameninţă oraşe întregi. ceva mai tîrziu. purulent. pp. pentru că. se vorbea chiar de necesitatea de a da foc construcţiilor de la Bicetre. în faţa spaimei populaţiei» trimite o comisie de anchetă din care fac parte.. fizice Şi morale deopotrivă. sub un aspect fantastic. al închisorilor. Această temă e în legătură cu problemele de chimie şi de igienă puse de resf raţie. şi căreia i se vor supune dezgustul ?! mila pentru internaţi. e obligat să recunoască deplorabila stare sanitară de la Bicetre. politică poate. aproape în aceeaşi epocă. ca să ghicim tot ansamblul de semnificaţii contrare pe care îl poate conţine aerul stricat al spitalelor. Frică formulată în termeni medicali.. alături de mai mulţi doctori regenţi. în jurul lor. 1743. Paris. înţelegîndu-se în taină prin asta că nu e conform cu puritatea naturii sale şi ci formează elementul de transmitere a viciului. capabilă să infecteze capitala. se spune. Trebuie să ţinem cont fără îndoială de o întreagă practică literară. simptomele care s-au putut observ la Spitalul general sînt „conforme cu natura anotimpului şi se tn 7 8 Musquinet de la Pagne. vă spune că vă apropiaţi de o închisoare. dar „lucrurile nu au ajuns. Ibid. oamenii în lanţuri care traversează oraşele. Locotenentul de poliţie. cil. ca să spunem aşa. Paris. Ea are toate virtuţile care i se atribuie acidului în chimia secolului al XVIII-lea: particulele sale fine. prin fermentaţie 0 atmosferă contagioasă pe care o respiră cei care locuiesc acolo şi care pare să se ataşeze de ei. făcînd să domnească o alta teroare. Acestea nu sînt doar nişte reflecţii aflate la jumătatea drumului între morală şi medicină. 1785. raportul neaga că aceasta sar datora prezenţei internaţilor şi infecţiei pe care o răspîndesc. Lavoisier. raportul n-a oprit complet zvonurile alarmante. pe care a căpătat-o. Este transpusă astfel în imagini ideea unei contagiuni a putregaiului.. voi. Mercier. care în-eaPă ca acele. Totul. 2. pînă şi aerul locului care se simte de la 400 de stînjeni. de un azil al degradării şi nenorocirii. Ei reiau blazonul şi sensul care fuseseră aduse chiar în aceste locuri: „Prea mare lepra pentru capitală! Numele de Bicetre este un cuvînt pe care nimeni nu-1 poate pronunţa fără un sentiment de repulsie. se invocă acele căruţe de condamnaţi. în (EWre ' 1862. medicul Spitalului general redactează un altul în care reface aceeaşi demonstraţie. în 1780 se răs-pîndise o epidemie la Paris: cauza ei era atribuită infectării Spitalului general. 105. A Description of Ventila10 Londra. sînt lipsite de fundament. o a doua panică. noii pensionari au intrat în contagiune."5 Multe dintre aceste locuri ale internării au fost construite chiar acolo unde odinioară fuseseră exilaţi leproşii. în metaforele groazei. degajînd abu -nocivi şi lichide corozive: „Aceste săli nu reprezintă decît nist locuri înspăimîntătoare în care toate crimele reunite fermentează s răspîndesc. Bicetre reforme. şi care îmbracă. decanul Facultăţii şi medicul Spitalului general. izbucneşte o frica. de oroare şi de dispreţ. 348 ISTORIA NEBUNIEI alcaline. pasive şi friabile. aşa cum sînt ele studiate în aceeaşi epocă. Vie de Sade. Hales. 1790. robusteţea sufletului). 1. ai căror locuitori vor fi impregnaţi treptat de putregai şi de viciu. Şi marea imagine a ororii medievale se impune din nou. acest aer numit „viciat". al caselor de internare. „Alterations qu'eprouve l'air respire". Cît despre originea răului. p. pe care nu ni l-am putea imagina decît întoreîndu-ne privirile. MAREA FRICĂ 349 vesc întocmai cu maladiile observate la Paris în aceeaşi epocă". peste secole. Dar au existat în anumite oraşe mişcări de panică la fel de reale. VIII. medicală şi morală totodată.sţ răspîndesc în aer şi sfîrşesc prin a cădea asupra împrejurimilor impregnînd corpurile. p."6 Răul a cărui excludere se încercase prin internare reapare. 16. Cf. pătrund în corpuri şi în inimi la fel de uşor ca particulele 5 6 Scrisoare către soţia sa. p. lăsînd în urmă o dîră a răului. 1952. el a devenit la rîndul lui patria răului şi va „utea de acum să-1 răspîndească de la sine. aerul de ţară (sănătatea corpului. ea trebuie atribuită pur şi simplu timpului urît care făcut răul endemic în capitală. p. dar care în fond e animată de un întreg mit moral. contaminînd sufletele. Domneşte atunci un fel de ima-§lr>e nediferenţiată a „putregaiului" care priveşte corupţia mora-Vurilor şi descompunerea cărnii. E 6voie deci ca populaţia să fie calmată şi Bicetre dezvinovăţit: Zvonurile care au început să circule despre o maladie contagioasă ia Bicetre. Amestecul fierbe imediat. e adevărat.8 E suficient să amintim valoarea. A devenit receptaculul a tot ceea ce societatea are mai imund şi mai rău.

distrugînd impurităţile şi vaporii. 12 Cf. în mod paradoxal. ale cărnurilor descompuse. „Reflexions sur l'aeration" (Gazette salutaire. pe atît de eficace"10. în curînd Viei va fi însărcinat să reconstr MAREA FRICĂ 351 11 „Ştiam. formează refugii pe cît de utile. 6). „Joly de Fleury". Na1""' 1767. un azil restituit adevărului său de cuşcă. Purification de l'air dans Ies hâpitaia. Este important. dar nu ştiai1 că spitalul fusese construit ca să genereze maladii. Spitalul. răul îmbrăcînd deja formele ambigue ale Per. luaseră locul leprei şi care fuseseră alungate cît mai departe de distanţele sociale. pentru locul pe care trebuie să-1 ocupe nebunia în cultura modernă. cotea între zidurile casei de internare. Aşadar. Pe scurt. şi care <tf cel mai bun mijloc de a remedia acest lucru ?" într-o manieră generală. f. nr. şi se apropie de ea. întîlnindu-se în amestecul infernal dintre „corupţie" şi „vicii". abatele Desmonceaux. şi vigoarea acestor teme fantastice e cea care a fost primul agerit de sinteză între lumea neraţiunii şi universul medical. Aspectul acestor locuri tenebroase şi al vinovaţilor închişi în ele are menirea să . închisoarea. şi în virtutea acestui simbolism al Im-purului. Hanway.1 1 1776. în geografia bolii. f -120. 25 septembrie Ş1 octombrie 1766. ci doar de a le neutraliza ca eventuale cauze ale unui alt rău. 39 şi 41). sau în care ar avea toate avantajele exemplului şi nici unul din riscurile contagiunii... I. neraţiunea s-a văzut confruntată cu gîndirea medicală graţie acestei reactivări imaginare. Marea mişcare de reformă care se va dezvolta în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea îşi are aici originea: a reduce contaminarea. Ansamblul chestiunii ocupă filele 117-126. un amestec între oroarea neraţiunii şi vechile obsesii ale maladiei. E vorba de a le amenaja purificîndu-le. neraţiunea înfruntă maladia în fantastic. Ceea ce se numeşte în mod tradiţional „progres" fn dobîndirea unui statut medical pentru nebunie n-a fost posibil de fapt decît printr-o ciudată întoarcere. că Bicetre era totodată spital şi închisoare.. Nici vorbă deocamdată de a suprima casele de internare. frică de puterile care se formam acolo şi ameninţau-să se propage. toate locurile internării trebuie să fie mai bine izolate. 1235. Academia din Lyon scosese la concurs în 1762 subiectul următor: »Csi* calitatea dăunătoare pe care o contractă aerul în spitale şi în închisori. care se referă în treacăt la problema medicală < contagiunii. iască carcerele de la Salpetriere. a împiedica bolile şi răul să vicieze aerul şi să-şi extindă contagiunea în atmosfera oraşelor. ..N. pozitivismul va găsi o perspectivă asupra neraţiunii sau mai degrabă va descoperi o nouă raţiune dea se apăra de ea.nel fără să se răspîndească vreodată. Frică de ciudata chimie care cl0. că 0 înduioşare liberă şi generoasă a trezit interesul pentru soarta Celor închişi. înconjurate de un aer mai pur: există în această epocă o întreagă literatură desprc aerisirea în spitale. o decizie a consiliului de stat numeşte o comisie care trebuie să se ocupe „de gradul de ameliorare de care sînt susceptibile diversele spitale din Franţa". col. Gennete. ca să-i protejeze pe ceilalţi de pericolul confuz care transpira prin zidurile internării. potolind toate aceste fermentaţii. De fapt. e din cauza fricii. şi printr-o alchimie care îi era proprie. decisiv poate. atît de familiar secolului al XVIII-lea. ci mai •kgrabă ca gardian. La această internare „sterilizată". vechile confuzii ale leprei au funcţionat încă o dată:. despre „febra din > c"isori" şi contagiunea care ameninţă oraşele. dacă putem folosi acest termen anacronic. ca toată lumea. în inextricabilul amestec de contagiuni morale şi fizice". într-un opuscul consacrat Binefacerii naţionale. Ele au comunicat mai întîi prin fantasmele fricii.. Cercul s-a închis: toate aceste forme ale neraţiunii care. în 1789. pe atît de necesare. cf. în spaţiul internării. şi că o atenţie medicală mai onestă şi mai experimen-tată a ştiut să recunoască maladia acolo unde greşelile erau pe-^ePsite nediferenţiat. închisoarea — ca să genera crime" (Mirabeau. nu în rigoarea gîndirii medicale. cf. te 350 ISTORIA NEBUNIEI binevoitoare neutralitate. Se visează la un azil care. Observations d'un voyageur anglais. mentatului. mai mult decît printr-o perfecţionare a cunoaşterii. ar fi amenajat în aşa fel încît boala să vegeteze . ca homo medicus n-a fost convocat în lumea internării ca arbitru. Şi. ale exhalaţiilor viciate. dacă i $. voi. Medicul a sosit. în întoarcerea acestei vieţi fantastice care se amestecă cu imaginile contemporane ale maladiei. Se consideră. lucrurile nu s-au petrecut în această O copie manuscrisă a acestui raport se află la B..important să le aplicăm un remediu pe cît de prompt. o dată făcută con-versiunea imaginară. Coafi& ' Essai sur l'etablissement des hdpitaux dans Ies grandes villes. Cu mult înainte de a fi formulată întrebarea în ce măsură neraţionalul este patologic. Howard.. păstrîndu-şi funcţiile esenţiale. 123. ' Ibid. dar vizează mai precis temele comunicării morale. Etat des prisons. D. ""Aducere. ca să despartă ce era crimă de ce era nebunie. el va proiecta să facă din aceasta un instrument pedagogic -— spectacol absolut demonstrativ al inconvenientelor imoralităţii: „Aceste aziluri forţate. dar marcată acum de un indice imaginar de maladie care îi împrumută puterile sale de teroare. Dacă s-a făcut apel la medic. va visa încă. p. cerut să observe. răul de maladie. De foarte departe. 1787. ale Coruptului. cu uşurinţă. un azil în care neraţiunea ar fi în întregime conţinută şi oferită ca spectacol. au devenit acum lepră vizibilă şi îşi oferă plăgile chinuitoare promiscuităţii oamenilor. 3. Neraţiunea este din nou prezentă. fără să fie ameninţătoare pentru spectatori. se formase. în memoria oameniloi au revenit imagini foarte vechi.

Cum le mai seamănă chipurile acelor Disparates'" Reapare un întreg peisaj imaginar. au păstrat. jle fac să apară ciudata contradicţie a poftelor umane: complicitatea între dorinţă şi moarte. Oroarea care înconjoară acum fortăreţele internării exercită şi o irezistibilă atracţie. s-a născut din internare şi în internare. ni se vorbeşte de anumite vicii Practicate frecvent. Ele au funcţionat ca o imensă memorie multă vreme tăcută. este un fapt cultural masiv care a apărut tocmai la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi care constituie una dintre cele mai mari conversiuni ale ima^ inaţiei occidentale: neraţiunea devenită delir al inimii. în dorinţa. Secretele care răzbat din castelul celor 120 Journees au fost îndelung murmurate: „Acolo. în complicitate cu medicina. aceste fig^ de Bătrine şi de Tinere care de la o vîrstă la alta îşi comunică aceleaşi secrete şi aceleaşi plăceri: „Corecţia. Celulei. „Rapport au Comite de mendicite". 80-81. dar e ceva în om care începe să viseze să le trăiască. în care omul degradat în esenţa lui pierde adesea pentru totdeauna drepturile pe care şi le dobîndise în societate. şi chiar în public în sala comună a mchisorii. O clipă. figurile corupte şi roase devin chipuri ale voluptăţii. o lucrare ce le-ade 14 15 Mirabeau."13 Acestea sînt visurile prin care morala. bolnavi şi criminali. între suve-ranitate şi sclavie. (N. Dar imaginile care se eliberează la sfîrşitul secolului al XVin-1^ nu sînt absolut identice cu acelea pe care încercase să le şteargă secolul al XVII-lea. care este locul marii pedepse în Casă. „Cercul antropologic".\. Brocken se întîlneşte cu Margot la Foile în acelaşi peisaj imaginar. închisă de mai bine de un secol şi redusă la tăcere. Paris. Ohservations d'un voyageur anglais. provocat de marea Frică pe care o suscită acum internarea."15 Multă vreme aceste viziuni vor bîntui cu insistenta în serile tîrzii ale secolului al XVIII-lea. în imaginaţia oamenilor. mai mult uşuratice decît vinovate. în sălile Corecţiei. conţinea. p. măcar să se apropie de ele şi să le elibereze fantasmele. aceste locuri în care ruşinea şi turpitudinea încătuşează crima.. ci şi o prodigioasă rezervă de fantastic. Mînăs-tirii. 1789. iar Noirceuil cu marea legendă a Mareşalului de Rais. la rîndul său. la suprafaţa societăţii. nu ca imagine. De Ia bienfaisance naţionale. Ceea ce închisese clasicismul nu era doar o neraţiune abstractă în care se amestecau nebuni şi libertini. 352 ISTORIA NEBUNIEI să comită orice fel de crime. în mod notoriu. au menţinut în umbră o putere imaginară care ar fi putut trece drept exorcizată. mereu acest amestec şocant de fete uşoare cu femei îmbătrînite în rele care nu le pot învăţa decît arta pervertirii celei mai neînfrînate. ele s-au instalat în inima. figun interzise care s-au putut transmite intact din secolul al XVI-lea m cel de-al XlX-lea. dar nu ca figură a lumii. şi în loc să manifeste abrupta prezenţă a smintelii. vi bărbat. Morala visează să le înlăture. între cruzime şi setea de a suferi. Şi mereu această confuzie între vîrste. Ni se spune că numeroşi prizonieri simillimi feminis "tores stuprati et constupratores [(aveau) moravuri viciate foarte asemănătoare femeii şi (erau) violatori]. după Evul Mediu. încearcă să se apere de pericolele conţinute — dar închise superficial — în internare. apare din no i. ca fenomen individual purtînd numele u. în acest timp abolit. Internarea a permis. vor fi decupate de lumina nemiloasă a operei lui Sade şi plasate de ea în riguroasa geometrie a Dorinţei. majoritatea foarte tinere. ţine deci de prudenţa taţilor şi mamelor să prezinte din timp aceste locuri oribile şi detestabile. lipsiţi de orice pudoare şi gata Desmonceaux. în momentul în care despărţeau. * Foucault se referă aici la cîteva tablouri de Goya. în secolele al XV-lea şi a! XVI-lea. în obscuritate. ele conservau în profunzime imagini în care acestea se amestecau şi se confundau. vicii pe care decenţa timpurilor moderne nu ne permite Sale numim."14 Iar La Rochefoucauld-Liancourt v evoca. împotriva ei şi împotriva timpului. S-ar spune că fortăreţele internării îşi adăugaseră la rolul lor social de segregare şi de purificare o funcţie culturală cu totul opusă. cînd am vizitat-o. a stimulat aceasta rezistenţă a imaginarului. consideraţi înghiţiţi de noaptea lui Hieronymus Bosch care cîndva îi proferase. 14. între insultă şi umilinţă. 14. Apariţia sadismului se situează în momentul în care neraţ jne. că ei reveneau ex hoc obscaeno Sacrario cooperti stupri suiş alienisque [din acest sanctuar obscen ac°periţi de necinstirea lor şi a altora].) iri n»ai MAREA FRICA 353 tasat de această lume ascunsă din care Renaşterea. ridicate de noua ordine clasică.. Există plăcerea de a popula aceste nopţi cu plăceri inaccesibile. în acelaşi timp. Marele conflict cosmic ale cărui peripeţii au fost dezvăluite. raţiunea de neraţiune. Insulei inaccesibile care formează astfel un fel de loc natural al . dialectica fără mediere a inimii. XLIV. Şi m e oîntîmplare că sadismul. excesele cele mai infame se ct>mit chiar asupra prizonierului. peste peisajele obscure se nasc forme — dureri şi delicii — care îl repetă pe Hieronymus Bosch şi grădinile sale delirante. 47 de fete. la sfîrşitul extrem al clasicismului. că tcaîă opera lui Sade este dominată de imaginile Fortăreţei. f. o lume adormită de monştri. ţei. Sadismul nu e un nume dat în sfîrşit unei practici la fel de vechi ca Erosul. dialog smintit între dragoste şi moarte în prezumţia fără limită poftei. Subteranei.ferească de aceste acte pe bună dreptate condamnabile rătăcirile unei tinereţi prea licenţioase. Vor fi reluate şi învăluite în ziua tulbure din închisoarea nebunilor sau în crepusculul care înconjoară Casa surdului. ci ca discurs şi dorinţă. nebunie a dor. la Salpetriere. în Proces vcrbaux de lAssemblee nation" voi. asupra cărora se va opri pe larg în ultimul capitol al cărţii. p. ie'scosese la iveală. S-a împlinit. de către Smintit s-a deplasat pînă la a deveni. chiar aceste pericole fascinează imaginaţia şi dorinţele. pp.

22 Venei.neraţiunii. cap. erau mai puţine maladii de orice fel. Trăite des maladies des nerfs. 18 Tissot. dar de-a lungul . IV. nebunia este întoarcere.. Nerval şi Nietzsche. Rauljn constatase deja că „de la naşterea medicinei. le face textura mai fermă şi acţiunea mai puternică". o antrena în orice caz pe un drum iv în care era pe punctul de a-şi pierde ceea ce avea mai specific. învăluia atît de mult conştiinţa nebuniei. de o anumită anaM a modernităţii. celălalt e că. ea nu e derută absolută a timpului. o emoţie vie şi bruscă a sufletului îl vor schimba imediat în furios sau în idiot pe emul cel mai rezonabil şi cel mai judecat. se situează. pe care secolul al XVI-lea o avusese într-o manieră atît de vie. Chiar în momentul cînd asistăm la eliberarea 354 ISTORIA NEBUNIEI MAREA FRICĂ 355 puterilor imaginare care însoţesc neraţiunea. nici univocă în efecte. care e contemporană cu opera lui Sade. şi încă într-un mod definitiv. cealaltă. conştiinţa nebuniei e însoţită. în mod privilegiat. prin Hb'lderlin. III-IV. Toată această bruscă conversiune a memoriei occidentale. Această conştiinţă are totuşi un stil foarte particular.. mai puţin elastic şi în consecinţă mai puţin apăsător. mai spinoase şi mai greu de vindecat"17.^^IL a nebuniei şi a ororii. partea a Ii-a.unii nu va înceta. Teama de nebunie e mult mai HI*1 faţă de această moştenire. Curînd va reapărea acea conştiinţă. se va dezvolta după cronica unei istorii. în final. se înmulţesc plîngerji faţă de ravagiile nebuniei. pasiunilor şi. contratimpul lumii — iar cunoaşterea nebuniei să în-Lfce. punctul de p' 16 17 Cf. a precarităţii unei raţiuni care poate fi oricînd compromisă. Nouvelles recherches sur Ies maladies de l'esprit. deformate §i înzestrate cu un nou sens. dimpotrivă. în disparitatea între conştiinţa neraţiunii şi conşti"1' nebuniei se află. aceste maladii s-au înmulţit. Gîndirea medicală a secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea admisese de bunăvoie o relaţie aproape nemijlocită între nebunie şi lume: era credinţa în influenţa lunii21. conştiinţa nebuniei şi conştiinţa neraţiunii nu se prinseseră una de alta.. solidele îşi pierd tonul. aerul intern nefiind contrabalansat de aerul extern.65. să o situeze într-un mod tot mai precis în sensul dezvoltării naturii şi a istoriei.20 Această dobîndire a unei conştiinţe temporale a nebuniei nu s-a făcut dintr-o dată. această impresie generală a devenit credinţă fermă. Prefaţă. ducînd la depăşirea Şi împiedicarea reacţiei lor şi uneori chiar la ruperea lor"23. de nebunie. . Trăite des affections vaporeuses. şi în vreme ce întoarcerea neraţiunii i alura unei repetiţii masive. voi. care ghidase toate eticile internării. medic din Geneva. începînd de la această dată. nu a fost oare autorizată de menţinerea fantasticului chiar în 'Ocurile în care neraţiunea fusese redusă la tăcere? 'n epoca clasică. Experienţa neraţiunii. un eveniment neaşteptat. 19 Matthey. dilată şi destind vasele care le conţin. care e mai uşor. mai complicate. Prefaţă. Cunoaştem deja neliniştea pe care produc „maladiile de nervi" şi conştiinţa că omul devine mai fragii pe măsură ce se perfecţionează. în schimb. această pretinsă înţelepciune cu care vă mîndriţi poate fi într-o clipi tulburată şi distrusă. mai rar. Această dependenţă nu era foarte clară în principiile sale. Pentru rC In evoluţionismul secolului al XlX-lea. în locurile de internare. foarte aproape de influenţa lui Rousseau. dimpotrivă. acum sînt cele mai frecvente"18. Nu mă tem să spun că dacă ele erau altădată cele mai rare. p'^ p. crede că „aerul rece fiind mai greu. în epoca lui Tissot. Raulin. avertismentele mai solemne. Nu e o întîmplare nici faptul că toată literatura f^. Paris. „rin excelenţă. la acest sfîrşit de secol al XVUI-lea. oameni civilizaţi şi înţelepţi. umorile clocesc şi se alterează. cauzele care produc în mod special maladiile de nervi s-au multiplicat într-o proporţie mai mare decît celelalte cauze generale ale maladiei. fluidele intră în expansiune. cu posibilitatea care i-a fost dată de a regăsi. Cheyne admite că umiditatea aerului. îneît o sau aproape o lăsa— să dispară. care o situează de la început într-un cadru tempora ■ istoric şi social. Este vorba despre un timp . prin urmare asupra sistemului nervos. I.nu> drum cronologic. comprimă mai bine solidele.16 în vreme ce secolul avanseaa grija devine mai presantă. ^ar în neliniştea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. asupra tuturor maladiilor sufletului. „într-un aer cald. au devenit mai periculoase. era de asemenea convingerea general răspîndită potrivit căreia clima avea o influenţă directă asupra naturii şi a calităţii spiritelor animale. prevesteşte acest lucru pentru toţi oamenii raţionali: „Nu vă lăudaţi. ploile frecvente compromit soliditatea genului nervos. mai dens şi mai elastic. Matthey."19 Ameninţarea nebuniei îşi re'a locul printre urgenţele secolului. dimpotrivă... timpul neraţiunii şi timpul nebuniei vor fi afectate de doi vectori opuşi: una va fi întoarcere necondiţionată şi cufundare absolută. la sfîrşitul secolului a' XVIII-lea. nu înce-■a să se consolideze. schimbările bruşte de temperatură. dimpotrivă. figurile familiare de la sfîrşitul Evului Mediu. 1816. sprijinindu-se una pe cealaltă. imaginaţiei. care se reînnoadă cu ea însăşi dincolo * timp. dintre care unele păreau chiar să scadă.. al unei mişcări decisive: aceea datorită căreia experienţa'nera-. un fel de dogmă medicală-maladiile de nervi „erau mult mai puţin frecvente decît sînt astăzi■ şi asta din două motive: unul este că oamenii erau în general mai robuşti şi se îmbolnăveau mai rar. pp. f e două forme de obsesie. Obsesia neraţiunii e foarte afectivă şi antrenată aproape în întregime în rmţ carea resurecţiilor imaginare. să coboare tot mai mult spre rădăcinile timpului — neraţiunea devenind astfel. de la un timp. c ^a de nebunie creşte o dată cu spaima în faţa neraţiunii: şi astfel. Ea a necesitat elaborarea unei întregi serii de concepte noi şi adesea reinterpretarea unor teme foarte vechi.

legătura cu constantele sau cu marile circularităţi ale universului. de "land Roşu. cartea XIV. ale atenţiei care nu ştie unde să se fixeze. instituţiile apar ca elementul determinant al nebuniei. „Sentimentele religioase. G. cap. Pericole ale inciziei. II. nu e decît preţul libertăţii care domneşte acolo Şi al bogăţiei răspîndite peste tot. era un dat medical26 sj totodată. Montesquieu. Nebunia şi libertatea. o constantă literară. şi de sensibil. relativ. Frica devine mai urgentă.Histoire nălucile. sau cel puţin ceea ce îi smulge pe oameni fără motiv din starea de fericire. Să vorbim mai curînd. noţiune „diferenţială". partea a Ii-a. Dar din această aprehensiune globală faţă de o dependenţă se va degaja o noţiune nouă: sub efectul neliniştii crescînde. (trad. nu de o repetare în sens riguros. partea a IlI-a. mai ap01-noţiunea pozitivă de mediu. cu Buffon. hrana rafinată.în CEuvres completa. de această mare contagiune a nebuniei. Din ce în ce mai mult se acceptă o explicaţie economică şi politică. 356 ISTORIA NEBUNIEI spiritul clasic. Vedem cum se construieşte această noţiune — ceea ce pentru n e paradoxal — cînd omul apare insuficient reţinut de constring^ sociale. arhetip înconjoară mai mult sau mai ■'1 fericit această eterogenitate a celor două structuri temporale: aceea care e ^Prie experienţei Neraţiunii şi ştiinţei pe care o învăluie. Avem aici ca versiune în acelaşi limp naturalistă si teologică vechi teme ale Renaşterii. al pasiunilor. intensitatea afectivă a tuturor reacţiilor faţă de nebunie nu încetează să crească: apare impresia că atunci se detaşează din întregul cosmic şi din stabilitatea sa sezonieră un element independent. II. anticipînd vocabularul secolului al XlX-lea. Bucureşti. Montesquieu punea în opoziţie sinuciderea romană. 22 Cf. 1. nici denumirea finală. Ed. abundenţa de care beneficiază toţi locuitorii. tema nebuniei înrudite cu anotimpurile lumii este dublată puţin cîte puţin de ideea unei dependenţe în raport cu un element particular al cosmosului. pericol al certurilor. al spiritului Care se cramponează cu îndîrjire de poziţia pe care a adoptat-o: "^rice lucru întîmpină . ernon. şi tot ascultînd păreri atît de Oferite. se degajă ceea ce am putea numi. Essai sur la sânte et l'education medicinale desfilles destinees au mariage. căci. Multă vreme. La începutul secolului al XlX-lea. care încă nu şi-a găsit nici echilibrul. Spurzheim va face sinteza tuturor acestor analize într-unui dintre ultimele texte care le sînt consacrate. ale sufletului care ^Ovăie. şi sinuciderea engleză. trebuie să ţină de altă ordine. acţionează fără restricţie.^ 24 Cf. Nebunia.Ve rsat. „De 1'hom"" pp. după cădere. pp. care a încercat să abordeze " nou nebunia şi neraţiunea. 319-320. Din macrocosm. Libertatea de conştiinţă comportă mai multe pericole decît autoritatea şi despotismul. se sinucid chiar în plină fericire"27. „spiritele sînt chinuite ca să afle adevărul". negativul a ceea ce va deveni. 1776. ceea ce poate avea ea neîmplinit. Despre spiritul legilor. 1749). conduită morală şi politică. instinct al morţii. 25 Buffon. Cheyne crede că bogăţia. nefericirea. ed. Această ordine e căutată mai întîi în excesele climei. Methode naturelle de guerir Ies maladies du corps (trad. cînd pare să plutească într-un timp care nu-1 mai obligi sfîrşit cînd se depărtează prea mult şi de adevărat. pp.25 Noţiune negativă. mobil. yv venel. 135-136. luat ca loc al complicităţilor tuturor mecanismelor şi concept general al legilor lor. prin calea dificilă şi adesea deformată a simţurilor. voi. Dar asta nu ajunge pentru a explica maladia engleză. Ca şi cum aceste „forţe pene' trânte" ar forma reversul. nebunia putea fi cu uşurinţă efectul unui „mediii exterior — să spunem mai exact stigmatul unei anume solidarităţ cu lumea: aşa cum accesul la adevărul lumii exterioare trebuie $> treacă. Fără îndoială. supra. III. în această deviere a naturii în raport cu echilibrul său şi cu fericita sa măsură (climatele temperate sînt ale naturii. 1964). anumite forme de melancolie au fost considerate ca specific engleze. ^rtîî această privinţă este de acord cu Montesquieu. religie care nu mai reglează timpul şi imaginaţia. un „mediu". supus unei progresii constante sau unei accelerări continue şi care e menit să dea seamă de această multiplicare neîncetată. MAREA FRICA 357 ■in „forţe penetrante" o societate care nu mai constrînge dorinţele. aceea care e proprie "Qaşterii nebuniei şi ştiinţei pe care o autorizează. în care bogăţia. pentru a explica mai curînd variaţiile şi mal* diile decît adaptările şi convergenţele. progresul. temperaturile excesive sînt ale mediului). trebuie să lăsăm acestei noţiuni. diferenţa de hrană şi d mod de viaţă. efect dorit al unei educaţii concertate.. s-a văzut pusă în faţa acestei probleme a timpului. cap.. i848. o civilizaţie care u jjjai limitează distanţele dintre gîndire şi sensibilitate. a !'e. Pleiade. -. Paris. despre „forţele penetrante" care permit nu numai formarea individului. inconştient colectiv. care apar» în secolul al XVIII-lea. II.Cheyne. tot astfel posedarea raţiunii depinde de o „stare fizică a organismului"24 şi de toate efectele mecanice care se pot exercita asupra lui. Psihanaliza. dacă în secolul al XVIII-lea fericirea ţine de ordinea naturii şi a raţiunii. „Causes qui peuvent aft'ecter Ies esprits et Ies caracte CEuvres compUtes. ci şi apariţia varietă ţilor speciei umane: influenţa climatului. orice individ are permisiunea & predice oricui vrea să-1 asculte". care trebuie considerată 0 maladie pentru că „englezii se sinucid însă fără să putem găsi că au vreun motiv care îi împinge la aceasta. care asociau nebunia unui întreg ansamblu de drame şi de cicluri cosmice. 39-40. în Anglia „mai frecventă decît oriunde". Asta arată că mediul îşi are rolul său. De asemenea. jj. Ştiinţifică. ed. viaţa de huzur şi de lene pe care o duce societatea cea mai bogată28 stau la originea acestor tulburări nervoase.

ea îl fascinează în exterioritatea absolută a celorlalţi şi a banilor. recomandînd chiar recluziunea pentru „credincioasele care se cred inspirate şi care caută fără încetare să facă alţi prozeliţi"33. imaginîndu-şi că se află în Infern şi cănimic nu putea stinge focul de care pretindea că este devorată. Practicile religioase. Libertatea comercială apare astfel ca elementul în care opinia nu poate ajunge niciodată la adevăr. temerile excesive că ei dau pedepse cu care religia noastră îi ameninţă pe cei care-i încalcă legile provoacă în spiritele slabe revoluţii surprinzătoare. Credinţele religioase pregătesc un|e de peisaj imaginar. iar opoziţia excită sentimentele." De altfel. sau de o credinţă prea vie. ea s-a crezut înconjurată de un cor de îngeri şi a pretins că a auzit o muzică celestă şi că a avut revelaţii"34. libertatea. Paris. atunci '"activitatea nu exista: fiecare clipă era marcată de „ceremoniile. pelerinajele. chiar în mijlocul Restauraţiei monarhiile autoritare —. cit. unei prea severe devoţiuni. 193-196. în momentul în care Spurzheim scrie — în plină Sfîntă Alianţă. Observations sur la folie. Pinel povesteşte cazul unei alienate recent însănătoşite căreia „o carte de rugăciuni. i-a amintit că fiecare persoană îşi are îngerul păzitor. Londra. loc. în ştiinţă şi în tot îi este permis oricui să formeze 0 Partidă. Un autor german. care nu lăsa loc pasiunilor goale. tabila libertate naturală: din toate părţile. 1818. cartea XIV.'01 Pinel rămîne în linia acestor medici luminaţi — interzicînd să se dea cărţi de rugăciuni „melancolicilor din devoţiune"32. 2. această libertate este foarte departe de verj. 1733. nu a spiritelor şi a inimilor. Iar cînd confesorul găsea astfel de „pe- . iar acesta predispune la nebunie"29." Atîta Sauvages vorbeşte de „Melancolia anglica sau tcedium vitae". De multă vreme. devine cu uşurinţă invidios şi cheamă în ajutor alte facultăţi. între om şi o natură în care şi-ar găsi adevărul. lbidem. dar trebuie să se aştepte să i se opună rezistenţă. libertatea stării comerciale este „mediu": şi tocmai în această măsură este element determinant al nebuniei."30 Dar pentru noi. nu a omului. O morală. care îi ocupa spiritul şi îi dădea certitudinea că greşeala era reparată. dezgustului faţă e viaţă.. vizitele făcute săracilor şi bolna-v'lor. p. răzbunare.. în care omul este deposedat de dorinţele sale de către legile interesului. nu încetează să-1 îndepărteze şi mai mult de esenţa şi de lumea sa. Cineva se simţea în culpă? Era supus unei pedep-Se reale.. religia şi timpul. Dar şi aici este vorba mai curînd de critică decît de o analiză pozitivă: obiectul sau tema religioasă este bănuită că provoacă delirul sau halucinaţia prin caracterul delirant şi halucinatoriu care i se atribuie. Prea mu MAREA FRICA 359 29 30 Spurzheim. liberalismul poartă cu uşurinţă toate păcatele nebuniei lumii: „E ciudat să vezi că pînă şi cea mai mare dorinţă a omuh"> care e libertatea sa personală. spiritul mereu ocu pat de speculaţii este permanent agitat de frică şi de speranţă.opoziţie. Dar chiar înainte de Pinel existaseră analize făcute într-un stil istoric cu mult mai riguros. între om şi fericirea unei lumi în care el s-ar recunoaşte. partea a III-a. Aceeaşi cauză favorizează libertinajul. 295. ele erau fără încetare uluite de lucrurile oribile care le fuseseră în mod imprudent prezentate. îşi are dezavantajele sale. cap. iată ceea ce de multe ori e de ajuns pentru a cădea în melan-cOlie. Pe scurt. Despre spiritul legilor. heyne. în 1781. Nebunia. a coaliţiilor. în care religia apărea ca un mijloc de satisfacere sau de reprimare a pasiunilor. '' ■'66. în care timpul scapă de sub stăpînirea şi de sub certitudinea anotimpurilor. prea multă nelinişte pentru mîntuire şi pentru viaţa iîtoare. XII. medicii se temeau de efect^. chiar din noaptea următoare. în interioritatea ireversibilă a pasiunii şi a dorinţei neîmplinite. VII. Am văzut la spitalul din Montelimar mai multe femei atacate de manie şi de melancolie ca urmare a unei misiuni pe care o avuseseră în oraş. esenţialul unei asemenea analize nu constă în critica libertăţii-ci tocmai în folosirea noţiunii care pentru Spurzheim desemne^ mediul non-natural în care sînt favorizate. pedeapsă etc. este constrînsă şi presată de exigenţe opuse dorinţelor celor mai legitime ale indivizilor: este libertatea intereselor. Religia încă nu este considerată aici decît ca un element de transmitere a erorii. nu vorbeau decît despre disperare. . departe de a repune omul în posesia lui însuşi. adesea materială. iar una din ele nu voia absolut deloc să ia vreun leac. familiile sînt mai tiranice decît oriunde: numai fetele bogate se pot mărita1 „celelalte sînt reduse la alte mijloace'de satisfacere care ruinează corpul şi deranjează manifestările sufletului. pp. Din motive de bani. în ^''gie. Timpul era astfel abandonat unei 'ericiri organizate. voi. Egoisrnm sufletul comerţului. festivităţile din calendar". un mediu iluzoriu favorabil tuturor halucinat"1 şi tuturor delirurilor. a combinaţiilor financiare. în politică. c 28 Montesquieu. amplificate şi multiplii mecanismele psihologice şi fiziologice ale nebuniei. The English Malady. amintea ca pe nişte timpuri fericite epocile ^depărtateîn care preoţii erau înzestraţi cu o putere absolută.' 358 ISTORIA NEBUNIEI libertate nu mai permite stăpînirea timpului: el e abandonat incertitudinii sale şi fiecare om e abandonat de către stat fluctuaţijl0 sale: „Englezii formează o naţiune de neguţători. plictiselii. Enciclopedia citează şi ea cazuri asemănătoare: „Impresiile rea puternice pe care le produc anumiţi predicatori prea înverşunaţi. în care imediatul este abandonat în mod necesar contradicţiei.

ea suscită în jurul prezentului un întreg halo temporal. ea organizează întreaga viaţă umană în jurul clipei aflate în plină înfăptuire. „de obicei capriciul bolnavilor refuză toate acestea medicului"35. în care pasiunile lasă timpul pradă nepăsării sau repetiţiei. Dar nu numai ştiinţa îl detaşează pe om de sensibil. mai ales. 268. 291. ci şi sensibilitatea însăşi: o sensibilitate care nu mai e comandată de mişcările naturii. dimpotrivă. „Melancolie". îi prezintă sufletului un exerciţiu care oboseşte mult simţul interior prin tensiunea prea îndelungată a acestui organ"37. cu atît mai numeroase sînt d ■ MAREA FRICĂ 361 35 36 Moehsen. acea sănătate de care se bucură pînă la o virst înaintată. ale fră-mîntării spirituale. şi iată-i făgăduiţi demenţei.. Tissot. această perpetuă agitaţie a spiritului fără exerciţiul corpului pot avea cele mai funeste efecte. Avis aux gens de lettres sur Icur sânte. Omul modern — femeia mai mult decît bărbatul — a făcut din zi noapte şi din noapte zi: „Momentul în care femeile noastre se trezesc la Paris nu-1 urmează decît de departe pe cel hărăzit de natură. "3'bW. în plenitudinea riturilor şi exigenţelor sale. între om şi pedeapsă: sub formă de sinteză< autoritară. poartă în tot organismul o activitate uşoară care îi favorizează toate funcţiile-" Dimpotrivă. aj.. în care în sfîrşit nebunia se poate desfăşura în libertate.Schimbarea aerului. dacă. provoacă o tensiune a creierului care dezechilibrează tot corpul: ştiinţele „lucrurilor ale căror raporturi sînt greu de sesizat. Cunoaşterea formează astfel în jurul sensibilului un întreg mediu de raporturi abstracte în care omul riscă să piardă fericirea fizică în care se stabileşte în mod normal relaţia sa cu lumea. le impune drept canon fie o pedeapsă severă care „le dilua sîngeie prea gros" fie lungi pelerinaje: . care în zilele noastre înlocuiesc pelerinajele. o dată cu epoca modernă. care îi prezintă sufletului raporturi agreabile prin armonia acordului lor.. p. „la oamenii de litere se întăreşte creierul. decît puţin efort din partea simţului interior şi a organelor creierului nu declanşează decît un fel de fericire fiziologică: „Ştiinţele ale căror obiecte sînt percepute" cu uşurinţă de simţurile noastre. Există oare cu-adevărat mai mulţi savanţi ? Cel puţin un lucru e sigur. Civilizaţia. viaţa de cabinet. Geschichte der Wissenschaften in der mark Brandenburg. Mediul cunoaşterii se dezvoltă mai repede decît cunoştinţele. cel al răgazului şi al remuşcărilor. speculaţii" abstracte. societatea pe care o formau cu ceilalţi pelerini. Aburii.. nimeni n-a profitat de toate astea. le plac aceste spectacole „care le înflăcărează şi le exaltă". o cunoaştere prea deposedată de aceste raporturi sensibile. trecătoare ce-i drept. f©-rtleilor. mişcarea lentă şi energică pe care o făceau mergînd pe jos aveau mai mult efect asupra lor decît călătoriile confortabile. civilizaţia şi sensibilitatea. 1781.p. aerul cel mai curat a dispărut. unde se cultivă iluziile. ci de toate obişnuinţele. un mediu vid. Cunoştinţele se multiplică. &et Leipzig. Dar de îndată ce se idealizează. Daca progresul ştiinţelor risipeşte eroarea.. Trăite medico-philosophique. că „există mai mulţi oameni care au infirmităţile acestora"38. dar ale cărei . capabili să lege ideile". Nebunia." în sfîrşit. 24. senţa casei. Această veche religie a timpurilor fericite era sărbătoarea perpetuă a prezentului. de toate exigenţele vieţii sociale. art.. e mai abstractă sau mai complexă."39 Această dereglare a simţurilor continuă la teatru. religia îi confiscă omului inutila trîndăvie a pasiunilor în faţa vinii şi zadarnica repetare a remuşcărilor. religia este medierea între om şi vină. efectuînd pedeapsa. nota 1. 503. la muncitori. Pentru Moehsen. caracterul sacru al preotului îi dădea fiecăreia dintre aceste injoncţiuni o valoare absolută şi nimeni nu s-ar fi gîndit să i se sustragă. după Pressavin. ea suprimă realmente vina. ^ Pinel. sufletul lor „este atît de puternic zguduit încît le produce "i nervi o comoţie. se ridică deja în atmosferă. numai consistenţa mediului religios îi poate permite omului să scape de alienare în delirul nemăsurat al vinii. lbidem. 3. exalările dăunătoare. este ora aleasă de frumuseţe ca să se trezească. O cunoaştere care e încă aproape jje ceea ce e imediat în simţuri. O dată săvîrşită. cele mai frumoase ore ale zilei s-au scurs. se relaxează şi se menţine în formele ideale ale mustrărilor de conştiinţă. muşchii şi fibrele braţelor se întăresc. pentru că nu sînt suficient de sensibile pentru simţurile noastre sau pentru că raporturile lor prea multiplicate ne obligă la o atenţie susţinută în cercetarea lor. „le de nebunie pe care le provoacă. fără să ceară. dar creşte şi preţul care trebuie plătit. în care inima omului este abandonată propriei nelinişti. într-o maniera generală. atrase ^e căldura soarelui. el are ca efect şi propagarea gustului şi chiar a maniei de a studia. 360 ISTORIA NEBUNIEI nitenţi ipohondri care vin să se spovedească prea des". lungimea drumului. dîndu-lŞ acea forţă fizică. depărtarea de obiectele care îi contrariau. adesea devin10.. p. Tissot arată că în corpul uman părţile supuse unui efort frecvent se întăresc şi se înăspresc cele dintîi. ea duce direct la nebunie. unde se suscită prin artificiu P^iuni zadarnice şi mişcările cele mai funeste ale sufletului.1 Encyclopedie. constituie un mediu favorabil dezvoltării nebuniei. fără îndoială. prea liberă faţă de imediat.36 Cu cît o ştim. p.

43 Mediul răstoarnă timpul în revenirea anotimpurilor. dimpotrivă. spiritul mai puţin perfecţionat al femeilor se mulţumea cu fapte şi evenimente pe cît de minunate. pentru că vor să găsească ceea ce nu există în natură. chiar verosimilitatea pe care scriitorii moderni se străduiesc să o creeze şi toată arta pe care o folosesc pentru a imita adevărul nu fac decît să dea şi mai mult prestigiu sentimentelor violente şi periculoase pe care vor să le trezească în cititoarele lor „In primele secole ale politeţii şi galanteriei franceze. poate că dintre toate cauzele care au dăunat sănătăţii femeilor principala a fost multiplicarea infinită a romanelor. în viaţa şi în devenea omului. el modifică sensibilul şi calmele sale ecouri în om prin vibraţiile unei sensibilităţi care nu e adaptată decît la excesele imaginarului. . cu celălalt. şi animalitatea a cărei iminenţă era percepută în ea nu o făcea.. a făcut să se piardă orice urmă de asemănare. şi în această retragere.. el desprinde sufletul de tot ceea ce este imediat şi natural în sensibil. e posibilă prin tot ceea ce. o nouă ordine a conceptelor. în care începe să fie presimţită istoria şi în care se formează. Paris. dimpotrivă.urmări sînt de Pressavin. De l'influence des affections de l'ăme dans Ies maladies nerveuses s. Ea nu mai ţine de ordinea naturii. ci de o ordine nouă. f* de tot ce i se oferă în imediateţea naturii. nr. lacrimile pe care 1 varsă la reprezentarea tragediilor noastre moderne sînt cele mai mic' dintre accidentele care pot rezulta din această cauză". 31. ansamblul acestor forţe este tocmai ceea ce în cosmos se opune naturii. în acest stadiu încă arhaic al elaborării sale. nebunia devine posit"1 în acest mediu în care se modifică raporturile omului cu sensibil0 ■ . centă. în această non-natură. 3 Aici. Pentru el. ele caută apoi. şi nu o bună doică. dar totul le pare fără sentiment şi fără viaţă. Beauchesne."42 Treptat. într-o obscură înrudire originară. al influenţelor reciproce şi al reglementărilor. ţeastă negativitate prin care natura în plenitudinea sa îi este retrasă fiinţei vii. secretul ei o înrudea cu vina. ceva care e plenitudine a artificiului."41 Romanul formează mediul de pervertire prin excelenţă al oricărei sensibilităţi . în jurul conştiinţei sale despre nebunie şi al ameninţătoarei creşteri a acesteia. este ruptură cu imediatul.40 Romanele formează un mediu şi mai artificial şi mai nociv pentru o sensibilitate dereglată. Mediul începe acolo unde natura începe să moară în om. dar între care secolul al XlX-lea. să realizeze minunile de care sînt vrăjite. analizele medicale se despart de conceptele lui Buffon. 8 Tissot. aceste forţe nu desemnează ceea ce. iar o lectură continuă produce toate maladiile nervoase. în tot ce le înconjoară. secolul al XVIII-lea constituie. nici locul adaptărilor.p 41 42 lbid. de o sută de ani încoace. paradoxal. de la natură. detaşează omul de satisfacţiile sale imediate pentru a-1 supune unor legi ale interesului care îl împiedică să audă vocile dorinţei. cerul). „Causes physiques et morales des maux de nerfs" (Gazette salutaire. lume iluzorie ^ care se anunţă antiphysis-u\. şi importantă totodată. nici de a căderii. Trăite des nerfs. 222-224. Nouveau trăite des vapeurs. pe atît de incredibile. privarea momentană de simţuri. faţă de lumea sa. Oare nu astfel arăta Rousseau natura sfîrşindu-se şi mediul uman instaurîndu-se în catastrofa cosmică a continentelor scufundate?44 Mediul nu este Pozitivitatea naturii aşa cum e ea oferită fiinţei vii. O fată care la zece ani citeşte în loc să alerge trebuie să ajungă la douăzeci de ani o femeie cu toane. 442. Această nouă manieră de a aborda nebunia prin acţiunea atît de hotărîtă a „forţelor penetrante" a fost fără îndoială decisivă — tot atît de decisivă în istoria nebuniei moderne ca eliberarea spectaculoasă a înlănţuiţilor de la Bicetre de către Pinel. II. nici măcar spaţiul în care fiinţa vie îşi poate desfăşura şi impune normele sale de viaţă. 37-38. în acest distanţe pe care omul le ia faţă de sine însuşi. p. poate constitui anturajul unei fiinţe. pp. antrenîndu-1 într-o lume imaginară de sentimente cu atît mai violente cu cît sînt ireale şi mai puţin reglementate de legile blînde ale naturii: „ Atîţia autori fac să se ivească o mulţime de cititori. ceva i se Substituie naturii. Dacă degajăm semnificaţiile pe care această gîndire a secolului al XVIII-lea le-a pus aici în secret. în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea ea nu va mai ti recunoscută în ceea ce apropie omul de o decădere imemorială sa de o animalitate indefinit prezentă. după Hegel. în analizele pe care tocmai le-am evocat. mai in°. 1 362 ISTORIA NEBUNIEI obicei grave. ele vor acum fapte verosimile. 6 octombrie 1768).. forţele ™tetrante conţineau şi ceea ce aparţine naturii (aerul. Acest articol e anonim. e mai întîi valoarea negativă a acestui concept. pp. nebunia ascundea un sens şi o origine obscur morale. în alternanţa zilelor şi nopţilor. 1783. MAREA FRICĂ 363 cu timpul. e. este situată. p. Ciudată. şi într-un stil încă foarte dispersat. în peisajul neraţiunn în care o plasase secolul al XVII-lea. dar sentimente atît de minunate îneît ale lor să fie complet tulburate şi uluite. „alienarea" medicilor şi „alienarea" filozofilor — două figuri în care omul îsi modifică în orice caz adevărul.

fie ca leziune a unei făcu»" superioare aproape omeneşti (cf. p. MAREA FRICĂ 365 aproape nici o boală şi nu mor decît în accidente şi de bâtrîneţe. fata-e'e descoperiri s-au înmulţit puţin cîte puţin. Medical lnquiries. 19. le-au adaptat. înzestrată cu o perpetuă şi imobilă prezenţă. a pasiunilor sale — iată rezultatul civilizaţiei. 67. 1852. tocmai aici capătă cu-adevărat amploare posibilitatea bu niei. 13. iar descoperirea Marilor Indii a Urn izat mijloace capabile să-1 hrănească şi să-1 aducă în punctul în care se află în Cest secol. Apariţia maladiilor aproape a coincis cu schimbarea amestecului de hrană ■' cu excesele care s-au făcut în această direcţie" (loc. dar din nefericire e inferior faţă de ce era altădată.. Bicetre. natura.49 De atunci. Fată de aceasta. reveniţi la Paris ca să daţi prietenelor voastre exemplul exerciţiilor şi al muncilor potrivite sexului vostru. putea să năvălească în om. cînd scrie în epoca Restauraţiei: „Cele mai profunde necazuri ale omului social şi numeroasele sale plăceri. care indică o creştere nedefinită. fugiţi de-acum înainte de pericolele falselor plăceri. riscurile nebuniei cresc. 364 ISTORIA NEBUNIEI Or.şi ceea ce se desparte 6ea (societate. punctul prin care nebunia. urmaţi-vă tinerii soţi la ţară. Nebunia a devenit posibilă prin tot ceea ce mediul a putut reprima în om ca existenţă animală. un timp al multiplicării şi al creşterii. este nebunie abolită. punctul cel mai profund. Matthey nu face decît să rezume sentimentul general al oamenilor secolului al XVIII-lea. 183. la începutul secolului al XlX-lea. Pe măsură ce mediul constituit în jurul omului şi de către om devine mai dens şi mai opac. în momentul în care s« formează un mediu. şi nemi jlocit. I. în Gaiette de medecine. a progresului şi a de47 48 Rush. ci de libertate Sfîrşitul secolului al XVIII-lea începe să identifice posibilitatea nebuniei cu constituirea unui mediu: nebunia este natura pierduţi sensibilul derutat. nebunia se vede legată de o anumită formă a devenirii în om. timpul deposedat de dirnen-siunile sale. în prezenţa mocnită a bestiei. femei iubitoare şi senzuale. Nebunia animalelor este concepută fie ca un efect al dresajului şi al unei v£P în societate (melancolia cîinilor rămaşi fără stăpîn). scrie Beauchesne. în călătorii. Citat în Spurzheim. au făcut pe nesimţite pscoperiri dăunătoare de alimente care le-au desfătat gusturile. pp. care „n-a putut găsi printre indieni nici un exemplu de demenţă şi n-a întîlnit printre ei decît cîţiva maniaci şi melancolici"47' sau aceea a lui Humboldt. folosirea lor a sporit pasiunile. este imediateţea pierdută în infinitul medierilor. 366 ISTORIA NEBUNIEI . cit. veţi vedea în ce măsură această plăcere este deasupra celorlalte şi că natura v-a hărăzit fericirii. Timpul după care se repartizează devine un timp deschis. De Vinfluence des affections de l'âme. Multitudinea nevoilor sale." ţe citează încă. Observations sur la folie. ale inacţiunii şi moliciunii. iubiţi-vă şi mai ales creşteţi-vă copiii. Bedlam atestă acest adevăr. Secolul al XVII-lea o descoperă în pierderea adevărului: po sibilitate total negativă. dimpotrivă. afirmaţia americanului Rush. provocaţi-ila o cursă prin iarba moale şi presărată cu flori. Nouvelles recherchcs sur Ies maladies de l'esprit. care nu auzise niciodată „nici măcar de un singur alienat printre indienii sălbatici din America meridională"48. voi. voi. în care era în discuţie doar această facult^ de trezire şi de atenţie în om care nu ţine de natură. atîta timp cît viaţa vă va fi curată. sublimele lui gînduri şi abrutizarea sa se nasc din însăşi excelenţa naturii sale. de rău şi de bine. p. 89-92). Discours sur I'origine de l'inegatite. nr. punctul ultim al existenţei naturale era în acelaşi timp punctul de exaltare al contranaturii — natura umană find prin sine. p. propria sa contranatură. strigătele de disperare şi de furie.45 Nu trebuie deci să ne mirăm că primitivii sînţ oamenii cel mai puţin predispuşi la nebunie^ „Ordinul lucrătorilor agricoli e superior în această privinţă acele' părţi a populaţiei care furnizează meşteşugari. iar omul se deschide spre posibilitatea contranaturii şi se expune de la sine pericolului nebuniei tocmai sus-trăgîndu-se vieţii nemijlocite a animalului. 60—61)."45 Mediul joacă deci un rol aproape simetric şi opus celui pe care-1 juca altădată animalitatea. Ceasta dialectică simplă a binelui şi a răului. ea moţăia în jurul omului sau în nopţile inimii sale. rătăcirea dorinţei. ciclurile sale nu erau decît o revenire. III. pp. Nebunia devine atunci cealaltă faţă a progresului: multiplicînd medierile. I. a dorinţelor. Animalul nu poate fi nebun. ale pasiunilor tumultuoase. civilizaţia îi oferă neîncetat omului noi şanse să se alieneze. 39-40. p. Matthey. sursă de vicii şi de virtuţi. din perfectibilitatea sa şi din dezvoltarea excesivă a facultăţilor sale fizice şi morale. în turbarea sa. sau cel puţin nu animalitatea din el e purtătoarea nebuniei. veţi îmbătrîni încet. Atîta vreme cît era resimţită ca ameninţare cosmică sau iminenţă animală. şi unele şi altele au introdus luxul. pasiunile 'u cerut excese."50 Fără îndoială. Paris. pp. QLuvres. Chiar din mijlocul deliciilor şi al opulenţei oraşelor se ridică gemetele mizeriei. „Observation d'un chien imbecile par absence tot de sensorium commune". epidemii). în schimb. 49 Există într-un text de Raulin o curioasă analiză a apariţiei nebuniei o dată cu "ecerea de la hrana animalelor la un mediu alimentar uman: „Oamenii s-au îndepărtat ae această viaţă simplă pe măsură ce şi-au ascultat pasiunile. Acum nebunia are un punct de plecare temporal — chiar dacă nu trebuie s-o înţelegem decît într-un sens mitic: ea urmează un vector linear. ţîşnirile sale — simple reapariţii. Exista cîndva. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea. miercuri 10 feb 1762. Rousseau. fericita întoarcere a existenţei la cel mai apropiat adevăr al ei: „Veniţi. în vremea cînd nu era decît agricultor aşa cum mai sînt încă unele populaţii de sălbatici care nu curios' 45 46 Beauchesne. liniştea animalităţii aparţine în întregime fericirii naturii. 553.

întinerind chiar prin îmbă-trînirea lumii. Se inventa. dintre caţ ultimul este revenirea la starea anorganică" (Bcekel. în epoca următoare. una dintre marile obsesii ale secolului al XlX-lea şi i se d^dea deja un nume. şi propunea. servindu-se exclusiv de aceştia pentru perpetuarea speciei. fie cîteva secole de barbarie pe care nu îndrăznim nici măcar să le dorim. progresivă niciodată fixată în vreo figură terminală.Causes physiques et morales des maux de nerfs" (Gazette salutaire. dimpotrivă. la graniţa între medicină şi filozofie. ea prevestea invadarea lumii de către nebunie. ci pentru că. omul îşi pierde adevărul în exterioritate. a raţiunii şi a neraţiunii îi este foarte familiară luln al XVIII-lea. mai mult.. . Şi cum poate fi regăsit dacă nu într-o altă memorie ? Memorie care n-ar putea fi decît reconcilierea în interioritatea cunoaşterii sau cufundarea totală şi ruptura spre absolut a timpului. luat ca memorie a imemorialului. Cf. pp. ca şi nebunia. 311). mijloceşte natura. devine mai apăsător şi mai prezent. spărgîndu-i ciclurile cosmice şi smulgînd-0 de sub fascinaţia vinii trecute. Trăite des degenerescences physiques. 1847). încă înainte de Revoluţie. în Trăite de la Degenerescence.. care însumează trecutul şi desprinde existenţa de imediateţea sa naturală: „Copiii resimt bolile părinţilor. nr. care împrumută mediului uman o putere de alienare în care nu trebuie să vedem altceva decît memoria a tot ceea ce. ca şi alienarea sa. iar noi. 6 octomW6 1768."51 în definiţia pe care Tissot o dă astfel „degenerării" există puţine lucruri din ceea ce secolul al XlXlea va desemna prin „degenerescentă". între psihologi şi istorie. ci cu mult mai probabil sub „influenţa instituţiilor sociale în dezacord cu natura". Şi totuşi Morel. intellectuelles et morales de espece humaine. Paris. nu sub forma apocaliptică a triumfului Smintitului. tabloul luptei între individ şi „natura actjce pe care i-o impune condiţia socială în care îşi petrece existenţa". cu o naivitate ale cărei echivocuri n-au ajuns să fie risipit de toată neliniştea secolului al XlX-lea şi a secolului nostru. 54 „Existenţa unui tip primitiv pe care spiritul uman se complace să-1 constituie m gîndiiea sa drept capodopera şi rezumatul creaţiei este un fapt atît de conform creanţelor noastre. . au fost crescuţi mai făn.MAREA FRICA 367 căderii. ea nu comportă nici un caracter de specie. Nebunia şi toate puterile sale pe care epocile le multiplică nu rezidă în omul însuşi. al unei greutăţi proprii materiei vii. ci prin supunerea faţă de liniile de forţă ale unui mediu uman sau faţă de legile unei eredităţi fizice. cit. nici o tendinţă de întoarcere fatală la formele rudimentare ale vieţii şi ale organizării52. 1(feea unei devieri a acestui tip primitiv care închidea în el însuşi elementele con-•nuităţii speciei" (Morel. p. un foarte rudimentar concept de alienare. De la Tissot la Morel se repetă o aceeaşi lecţie. vlagă. una dintre temele cele mai tradiţionale ale culturii greco-latine. nu mai cunoaştem forţa şi sănătatea octogenarilor decît din auzite. pentru el. 120-121). în el.. a patra generaţie. ci sub forma continuă. ci în mediul său. Moartea individului se află în exteriorul lui. Paris. bunicii noştri s-au născut ceva mai firavi. pp. ca urmare aunei „depravări a naturii morale"55. într-o Iu mină indecisă. Trăite physiologique et philosophique de l'heredite "aturelle. ca un fel de memorie materială a corpurilor. 1-2). Ne aflăm exact în punctul în care încă mai sînt confundate o temă filozofică a hegelianismului (alienarea este în mişcarea medierilor) cu tema biologică pe care a formulat-o Bichat cînd a spus că „tot ceea ce înconjoară fiinţele vii tinde să le distrugă". Dar importanţa ei a fost decisivă în istoria nebuniei. Omul nu mai degenerează deci pentru că a uitat timpul. fie în sensul unei slăbiri generale a aturii (loc.. evident. în el timpul se îngreunează. nr. ^ 368 ISTORIA NEBUNIEI MAREA FRICĂ 369 temele directoare ale reflecţiei asupra omului. în apăsătoarea memorie a lucrurilor. pernicioasă."56 Prin această reflecţie asupra nebuniei57 şi prin această elaborare încă obscură a conceptului de mediu. 40). care permite definirea mediului uman ca negativitate a omului. Paris. au avut copii încă şi mai firavi decît ei. permiţînd să se recunoască în el un a priori concret al oricărei nebunii . ea va urma din nou cWentul fatal" (Prosper Lucas. 1857. fie referindu-se la unii indivizi care degenerează în aP°rt cu specia lor (ihid. intellectuelles etmof alesde l'espece humaine. individului regenerator încă nu-i es 51 52 „Causes physiques et morales des maladies de nerfs" (Gazette salutare. rdată nici o şansă53. în secolul al XVIII-lea. i se spunea „degenerare". acO 53 „Vor exista totdeauna indivizi care se vor fi sustras modificării ereditare şi. spre tinereţea imediată a barbariei: „Fie o conduită raţională la care nu putem spera. Trăite des degenerescences physiques. va porni de la învăţătura pe care i-a transmis-o secolul al XVIII-lea. dimpotrivă. sau. Buffon vorbeşte şi el despre degenerare. a plasat-o în curgerea nedefinită a unui timp a cărui ori-gine era fixă şi al cărui scop era tot mai retras. Ideea fiilor care nu mai au valoarea taţilor şi nostalgia unei înţelepciuni antice ale cărei secrete se pierd în nebunia contemporanilor reprezintă. secolul al XVIII-lea anticipează în mod straniu ceea ce aveau să devină. omul degenerează pornind de la un tip primitiv54' şi aceasta nu sub efectul unei degradări spontane. ci un refuz al istoriei. articolul „Degenerescence' « Dictionnaire de Jaccoud). pp. . Morel. 1857. Dar e vorba şi în acest caz de o idee morală care nu are decît un suport critic: nu e o percepţie. a deschis nebunia către o durată ireversibilă. 40). ca şi pentru Tissot. strămoşii noştri au început să se îndepărteze puţin de genul de viaţa cel mai sănătos. 6 octombri « H68. încît ideea unei degenerescente a naturii noastre este inseparabilă . 50 şi urm. această durată vidă a decăderii începe să primească un conţinut concret: degenerarea nu se mai produce urmînd panta unui abandon moral. ca în secolul al XV-lea. „Materia vie coboară treptat de la tipul ei elevat la tipuri inferioare. a răsturnat perspectiva temporală în care era percepută de obicei nebunia.

. înscrisă în destinul temporal al omului. Introducere. la suprafaţa cea mai precară a sensibilului. şi ca uitare contingenţă. naturalistă şi antiistorică58. pentru a căpăta sens într-o morală socială. şi că a fost nevoie de psihanaliză. accidentală. a principiilor moralei şi ale religiei — pentru că trebuie zădărnicită. Astfel nebunia evită ceea ce poate fi isw în devenirea umană. se transformă puţin cîte puţin în secolul al XlX-lea. articolul „Demonomanie" din Dictiontiaire de Jaccoud. aşa gen de nebunie a spiritului. locuinţe în centre prea populate sau nesănătoase". Venerice. vom avea o idee despre circumstanţele Pinel. nebunia va avea un sens cu totul diferit: va fi. Totuşi. către jumătatea secolului al XlX-lea. Chiar în opera lui Morel se observă în modul cel mai clar această răsturnare a analizei istorice în critică socială. „dacă adăugăm acum la aceste condiţii generale proaste ^fluenţa profund demoralizatoare pe care o exercită mizeria."59 Nici o epocă nu va avea o conştiinţă mai acută a acestei relativităţi istorice a nebuniei ca primii ani ai secolului al XlX-lea: „Cîte puncte de contact — spunea 58 59 Biologia pozitivistă de strictă obedienţă este de fapt preformistă. Trăite medico-phihsophique. în acceleraţia sa constantă. abuzul de băuturi alcoolice şi excesele . voi. Pentru secolul al XlX-lea. Nebunia nu va mai fi perceput. lipsa de prevedere. care alungă nebunia din mişcarea istoriei Pentru a face din ea un obstacol în calea dezvoltării fericite şi a promisiunilor de reconciliere. Nebunia este astfel găzduită cel mai aproape şi cel mai departe de om: chiar aici unde locuieşte el dar şi acolo unde se pierde. radicală. XI. voi. va fi constrîns sap elibereze de evoluţionism. XXX. că „istoria nebuniei este contrapartida istoriei raţiunii" nu-1 citise nici pe Janet. într-un cuvînt. ajungînd să fie obsesia în faţa contradicţiilor care sînt totuşi singurele în stare să asigure menţinerea structurilor sale. Avem prea uşor impresia că viziunea pozitivistă a nebuniei este fiziologică. spre deosebire de animal» avea o istorie. plenitudinea desăvîrşită a adevărului său si neîncetata lucrare a non-fiintei sale. Cel care a scris. formează un fel de derivat al istoriei. nici pe Freud. epocă propice acestor „pasiuni vehemente" care constituie „originea cea mai obişnuită a alienării" . pentru a-i observa efectele. E percepută deci şi ca indispensabilă degenerescentă — pentru că este condiţia eternităţii raţiunii burgheze —. s-a format în interiorul unei conştiinţe istorice. şi încă I de la sînul mamei.."62 Noţiunea de nebunie. Des maladies mentales. era chiar consecinţa şi preţul ce trebuia plătit pentru că omul. 62 Esquirol. Nerv al şi Nietzsche. p. 'l Ibid. XXII. De fapt. ameninţarea cea mai imediată. această relaţie cu istoria va fi repede uitată: Freud. diverse intoxicaţii. şi apoi pentru că formele sale sînt determinate chiar de figurile devenirii. progres — mediul cel mai fa-v°rabil pentru propagarea nebuniei: „profesiuni periculoase sau ttisalubre. Michea. cum era ea recunoscută sau măcar resimţită atunci.e devine stigmatul unei clase care a abandonat formele eticii burghez? şi chiar în momentul în care conceptul filozofic de alienare dobîn deşte o semnificaţie istorică prin analiza economică a muncii. p. într-o extraordinară ambiguitate d< sens. Atunci nebunia intră într-un nou ciclu.posibile. Ea e detaşată acum de neraţiune. iminenţa unui adevăr imemorial. Dependentă de timp şi esenţială pentru temporalitatea omului — aşa ne apare nebunia. aparenta contradicţie imediată a unei ordini al cărei sfîrşit nu poate fi prevăzut. nici pe Brunschvicg. frica de nebunie. şi asta în două moduri: mai întîi pentru că nebunia. care va rămîne multă vreme. Indivizii pe care această cauză i-a predispus la nebunie aparţin provinciilor care au fost mai multă vreme pradă ororilor războiului. şi într-o manieră care nu e. pentru care va constitui cu toate acestea. era un lucru bine stabilit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: nebunia era. 302. prin judecată. ca şi cum violenţele istoriei şi nebunia ei s-ar fi I sedimentat în timpul tăcut al eredităţii: „Nu e nici o îndoială că în I timpul Revoluţiei Teroarea le-a fost funestă cîtorva indivizi. p-' pinel — are în această privinţă medicina cu istoria speciei umane! '<6n cj se felicita că a avut ocazia să studieze maladiile spiritului într-o o6rjoadă atît de favorabilă ca Revoluţia. aşa cum există ea în secolul al XlX-lea. din exterior. insuficienţa hranei. ci ca revers al societăţii. pura cufundare într-un limbaj care aboleşte istoria şi face să sclipească. lipsa 'nstruirii. era un contemporan al lui Claude Bernard şi propunea ca ecuaţie evidentă: „La aşa vremuri. prin natura sa. II. în fond cu mult mai profund istorică decît este astăzi pentru noi. 370 ISTORIA NEBUNIEI complexe care tind să modifice într-o manieră nefavorabilă ternper meniul clasei sărace"63. Astfel va adormi. care pentru secolul al XVIH-]ea era teama de consecinţele propriei ei deveniri. pozitivist" impregnat de evoluţionism apărînd mult mai tîrziu. de sociologie şi nici mai mult nici mai puţin decît de „psihologia culturilor" pentru a aduce la lumină legătura pe care patologia istoriei putea s-o aibă în secret cu istoria. con ceptul medical şi psihologic de alienare se eliberează total de istorie pentru a deveni critică morală în numele mîntuirii compromise a speciei. Mizeria formează pentru Morel — în timp ce în secolul al XVIII-lea era bogăţie. în această ciudată patrie în care reşedinţa îi este deopotrivă ceea ce îl aboleşte. nebunia a devenit paradoxala condiţie a duratei ordinii burgheze. încă din această epocă. ca strictă experienţă poetică sau filozofică repetată de la Sade la Holderlin. „ce epocă e mai favorabilă decît furtunile unei revoluţii mereu dispuse să exalte în cel mai înalt grad pasiunile umane sau mai curînd mania sub toate formele sale"61. ţiuită vreme medicina franceză va căuta urmele lui '93 în generaţiile următoare.! ca o contrapartidă a istoriei. şi în tot ceea ce o opune naturii. foarte aproape de istorie. poate.. Şi asta pentru că de-a lungul secolului al X] X-lea ea basculase către o concepţie deopotrivă socială şi morală prin care s-a văzut în întregime trădată. acea conştiinţă istorică a nebuniei care fusese multă vreme ţinută trează în epoca „pozitivismului . cu eforturi. p.

dintre care 67 sînt efectiv ocupate3. şi a cărui bizarei e singurul merit. nu mai sînt legile lumii cele care îi scapaj ci el însuşi cel care scapă legilor propriei esenţe. Dar pentru a dezvălui adevărata lor semnificaţie. se desăvîrşeşte lent un proces. NOUA ÎMPĂRŢIRE 373 CAPITOLUL II Noua împărţire De-a lungul secolului al XVIII-lea. o sută de ani mai tîrziu. în Proces-* baux de VAssemblee naţionale. oricît de precară şi de uitată. dar care repune în discuţie abstracţiunea internării. 4 277 la 1 ianuarie 1772. care pare să alăture nera-ţiunea vechilor obsesii şi să-i restituie o prezenţă pe care internarea reuşise — sau aproape reuşise — s-o evite. pierderea absolută a adevărul^ La sfîrşitul secolului al XVIII-lea. comunicarea omului cu nebunia se făcea pe calea erorii. Dar mai mult: chiar acolo unde nebunia fusese pusă în stare de repaus. n Essai sur Ies mo adies des gens du monde. u-l poate suporta. l