SUPORT CURS EPISTEMOLOGIA ȘTIIN ELOR SOCIALE

INTRODUCERE

No iunea epistemologie apare în 1905 în The New Encyclopedia britannica, apoi în 1906 Larousse illustré. Termenul provine din greacă: episteme înseamnă cunoaştere sau ştiin ă; iar logos înseamnă în acelaşi timp limbaj, discurs, judecată, studiu ştiin ific. Îl regăsim în sufixul “-logie” din bio-logie sau zoo-logie etc. Epistemology conservă, în engleză, cele două sensuri de episteme definindu-se ca studiul cunoaşterii sau teoria ştiin ei, în timp ce francezii în eleg epistemologia ca fiind studiul ştiin elor, rezervând studiul modurilor de cunoaştere gnoseologiei. Astfel definită, epistemologia îşi circumscrie obiectul: cunoaşterea ştiin ifică cu premisele sale, conceptele sale, metodele sale, cucerindu-şi totodată propriul statut: reflec ia asupra ştiin elor. Filosofia ştiin ei este, fără îndoială sub-disciplina cea mai apropiată de epistemologie, cu condi ia de a ine cont de faptul că epistemologia contemporană a renun at la o grijă pe care filosofia ştiin ei o mai păstrează: subordonarea analizei proceselor ştiin ifice unor preocupări de filosofie generală, unificarea gândirii şi a obiectelor sale într-o perspectivă filosofică. Putem vorbi de epistemologie regională sau internă atunci când este practicată “din interior” de diferitele ştiin e, când, în interiorul unei ştiin e sau chiar a unei şcoli sau curent, se examinează metodele utilizate ca şi modul în care se articulează conceptele; aceasta, pentru a-i în elege specificitatea. Expresia epistemologie generală sau externă se va utiliza atunci când, dintr-un punct de vedere fără îndoială mai filosofic, detaliile preocupă mai pu in. Renun ând să atribuie propriul statut activită ii ştiin ifice, de asemeni refuzând să adopte fa ă de aceasta atitudinea dominatoare pe care a avut-o multă vreme filosofia, epistemologia pretinde în acelaşi timp că poate păstra o perspectivă largă care să-i permită să compare probleme din diferite ştiin e şi să ină un discurs general asupra ştiin ei, apropiat prin aceasta de gnoseologie (teoria cunoaşterii).

1

Perspectiva medievală (Michel Foucault, Cuvintele i lucrurile)1
I. Similitudinile

Asemănarea a constituit elementul central al cunoașterii medievale. Ea avea la bază patru similitudini: 1.Convenine a (potrivirea, armonia). Sunt conveninete lucrurile care sunt aproape unul de altul și ajung să se alăture, atingându-și marginile, limitele lor amestecându-se. Ex.: sufletul și trupul; planta cu animalul; omul cu ceea ce-l înconjoară. Este o formă de asemănarea legată de spa iu; apar ine mai pu in lucrurilor în sine și mai mult lumii în care acestea se găsesc. Lumea este convenien a universală a lucrurilor. Convenine a este o for ă care învecinează asemănătorul și asimilează proximită ile. Se ajunge la un lan de interdependen e, astfel încât dacă atingem o parte a sa se produc ondula ii în întregul său. 2.Emula ia. Prin intermediul ei lucrurile se pot imita de la un capăt la altul al universului fără înlăn uire sau proximitate. Are la bază un fel de îngemănare naturală a lucrurilor. Raporturile dintre cele două lucruri sunt variate: domina ie (stele și ierburi), luptă (om și cer), preluare sau imita ie (intelectul omului reflectă în elepciunea Divinită ii). Seamănul înglobează asemănătorul. 3. Analogia – o suprapunere între convenine ă și emula ie. Asigură înfruntarea asemănărilor dar abordând similitudini mai subtile, ce scapă vizibilului imediat. Din acest motiv sunt posibile un numări infinit de înrudiri. Punctul privilegiat al tuturor anlogiilor este omul, el fiind propor ional fa ă de cer, animale, plante, Pământ etc. Anologiile cele mai cunoscute sunt cele cu corpul uman. Ex.: asemănarea dintre scheletul omului și cel al unei păsări, dintre corpul uman și Univers (cu ordinea sa), analogia între epilepsie și furtună . Omul este marele focar al propor iilor, centrul în care toate raporturile își găsesc sprijinul. 4. Simpatia. Se mișcă liber între profunzimile lumii, suscită mișcarea lucrurilor în lume și provoacă apropierea celor mai îndepărtate. Este un principiu de mobilitate (lucrurile grele atrase spre greutatea solului iar cele ușoare spre eterul cel plutitor, rotește floarea-soarelului). Simpatia ca for ă este compensată de figura ei geamănă: antipatia. Identitatea lucrurilor, faptul că ele pot semăna celorlalte și se pot apropia de ele fără însă a se pierde unele în altele se datorează balansului constant între simpatie și antipatie. II. Similitudinile sunt anun ate printr-un semn special, o marcă, o semnătură. Cunoașterea similitudinilor se bazează pe eviden ierea și descifrarea semnăturilor. Sistemul signaturilor răstoarnă raportul vizibilului cu invizibilul; chipul lumii este acoperit de blazoane, de caractere, de cifruri, de hieroglife ce-și așteaptă descifrarea, de cuvinte obscure; semnele sunt foarte aproape de cuvinte. Ex.: nuca pisată cu spirt de vine este bună pentru durerile de cap – se bazează pe analogia dintre miez și creier; plăcile epicraniene sunt vindecate cu coaja fructelor, cu ceva care este la suprafa ă. Simpatia face să comunice corpul și cerul; cititul în palmă este un exemplu elocvent de credin ă în similitudine; fa a și mâna omului vor purta asemănarea cu sufletul la care sunt articulate. Semnul semnifică la rândul său pe baza asemănării, în măsura în care are o asemănare cu ceea ce semnifică, fără însă a se epuiza în ceea ce semnifică; între forma semnată și forma care semnează sunt asemănări, dar laterale. În acest context a căuta sensul înseamnă a pune în lumină ceea ce se aseamănă; a căuta legea semnelor înseamnă a descoperi lucrurile care sunt asemănătoare. Legătura dintre semn și lucruri este dată de asemănare. Gramatica fiin elor este exegeza lor. Natura lucrurilor, coexisten a lor, înlăn uirea care le ine legate și prin care ele comunică nu este diferită de asemănarea lor, asemănare care nu apare decât în re eaua de semne care parcurge lumea. Deoarece există o mică distan ă între similitudinile ce iau forma de grafism și cele ce formează discursul cunoașterea și efortul său infinit primesc aici spa iul care le este propriu.

1

Această prezentare are rostul de a deschide către în elegerea modului de cunoaștere specific unei epoci și de a facilita posibilitatea descoperirii continuită ii acestor forme epistemice în gândirea actuală.

2

Acest mod de a gândi lumea pe baza asemănărilor (între lucruri și lucruri, între lucruri și semne, între semne) a condus la situarea pe același plan epistemic a magiei și erudi iei. Știin a acestei epoci (sec. XVI) are la bază un amestec (dar și confruntare) între fidelitatea fa ă de antici, gustul pentru miraculos (efectul creștinismului) și aten ia către ra ionalitate. Forma magică este inerentă modului cunoașterii pornind tocmai de la logica asemănărilor; de aceea magicianul. În același timp, limbajul trece drept semn al lucrurilor; de aceea erudi ia. Magia și erudi ia constituie baza a aceeași hermeneutici, prima făcând să vorbească natura ia cea de-a doua redând via ă limbajelor adormite (gândirii antice). Discursul antic este adaptat la lucrurile însele constituind oglinda și emula ia acestora (exemplu elocvent pentru acest tip de demers în contemporaneitate este Heidegger). Gândită în ansamblul structurilor sale asemănărea constituie o categorie a gândirii, depășind limitele unei epoci în care și-a cunoscut apogeul. Modernitatea Trecerea la epoca modernă2 este făcută de lucrarea lui Miquel de Cervantes cu Don Quijote, unde recursul la asemănare este taxat drept nebunie. Este semnul renun ării la o paradigmă epistemologică și trecerea la alta, bazată pe ra ionalitate, lucrurile începând să fie văzute în individualitatea lor și prin intermediul asemănărilor. Totodată, se ivește ruptura dintre lume și cuvinte, cuvintele fiind situate într-o lumea aparte, paralelă cu lumea lucrurilor și pacă dublând-o pe aceasta. Ordinea lumii cuvintelor este diferită de cea a lumii lucrurilor. Dispare aspira ia către accesul la cuvintele originare, care au rostit într-un mod adecvat lucrurile ca și cum ar fi citit mărcile acestora. Francis Bacon constituie un exemplu, idolii pe care acesta îi critică au la baza lor și excesul de asemănare: idolii teatrului de fac să credem în asemănările dintre teorii și lucruri; idolii tribului ne fac să vedem peste tot o armonie și similitudine; idolii forumului ne amăgesc prin faptul că utilizăm un singur nume pentru lucruri diferite. Descartes păstrează compara ia însă rolul principal în cunoaștere îl are intui ia, un act pur al inteligen ei aten iei, la care se adaugă deduc ia, ce leagă eviden ele între ele. Pentru el există doar două forme de compara ie: a măsurii și a ordinii. Măsurarea permite calcularea Asemănătorului după forma calculabilă a identită ii și a diferen ei. Ordinea, ce are la bază măsurarea (măsurarea se face în vederea stabilirii unei ordini) se stabilește fără referin ă a o unitate exterioară, stabilindu-se serii în care termenul prim este o natură a cărui intui ie o putem avea independent de oricare alta. Orice măsurare conduce la o punere în serie care , pornind de la simplu, face să apară grade de complexitate. Asemănătorul este analizat în func ie de identitate și de diferen e (care ajung să fie inferen e – spune Foucault). Esen ial pentru gândirea modernă este dorin a de a stabili o ordine, pornind de la matematică, de la măsurare pentru stabilirea raportului dintre elemente, deci pentru identificarea unei ordini. Măsurarea (ce ine de matematică) are drept principal obiectiv stabilirea ordinii. În același timp statutul semnului se schimbă, acesta fiind separat de ordinea lucrurilor și trecând în ordinea semnelor, în sistemul semnelor. Dispare astfel statutul semnului de element intim legat de lucru și ideea că există astfel un discurs al lucrurilor ce poate fi lecturat prin intermediul semnelor pe care fiecare dintre ele le poartă. Se trece astfel la semnul conven ional, ales în func ie de utilitatea și func ionalitatea sa. Un sistem arbitrar de semne trebuie să permită analiza lucrurilor în elementele lor cele mai simple, el trebuind să arate cum sunt posibile combina iile acestor elemente și să permită geneza ideală a complexită ii lucrurilor.

Se pune aici întrebarea: Ce anume creează discontinuită ile în cunoaștere? Sau cum intervine schimbarea de paradigmă? Un răspuns par ial îl putem găsi la T. Kuhn atunci când vorbește de momentul în care intervine schimbarea, se produce revolu ia tiin ifică, moment abrupt dar și cu o anumită laten ă totodată, ce aduce cu el o perioadă de trecere.

2

3

Ra ionalismul Francis Bacon, părintele metodei ştiin ifice moderne, distingea două căi de descoperire a adevărului. Adevărul ce urma a fi căutat era adevărul despre natură, în eleasă ca universul creat şi populat de Dumnezeu. Ambele căi erau căi de descoperire a ordinii adevărate a naturii prin aplicarea ştiin ifică a Ra iunii. În Prima carte de aforisme, publicată în 1620, el declara: „Există şi pot exista doar două căi de căutare şi descoperire a adevărului. Una din ele zboară de la sim uri şi lucrurile particulare la axiomele cele mai generale, şi de la aceste principii, al căror adevăr îl consideră stabilit şi imuabil, trece la judecată şi la descoperirea axiomelor medii. Această cale este acum la modă. Cealaltă derivă axiomele din sim uri şi lucrurile particulare, printr-o ascensiune graduală şi neîntreruptă, până ajunge la axiomele cele mai generale. Aceasta este adevărata cale, neîncercată încă." Aşa cum sugerează Bacon, mult timp s-au purtat dispute în legătură cu caracterul Ra iunii şi cu metoda adecvată în ştiin ă. Cea pe care o men ionează Bacon are loc între cei ce pornesc de la „cele mai generale axiome", cunoscu i astăzi drept ra ionalişti, şi cei ce pornesc de la „sim uri şi lucrurile particulare", cunoscu i drept empirişti. Revolu ia ştiin ifică a secolului al XVII-lea determină schimbarea de paradigmă. În vechea poveste despre cer şi Pământ, totul avea o semnifica ie, un scop, o ra iune, o func ie şi o cauză, astfel încât şi povestea căpăta un sens de la un cap la celălalt. În cea nouă, pe măsură ce s-a înfiripat, universul era un sistem ordonat mecanic, ca un ceasornic perfect. Ştiin a putea descoperi cauzele şi func iile păr ilor sale fără să se intereseze de scopul sau semnifica ia întregului. Însă divor ul dintre cauze şi semnifica ie nu a fost imediat. Până la urmă, un ceasornic perfect este proiectat de un ceasornicar perfect pentru un scop. Momentul simbolic al divor ului dintre cele două viziuni a fost acela în care René Descartes (15961650) a marcat „prima cunoştin ă" sau primul punct de plecare cert pentru noua sa filosofie cu celebrele cuvinte cogito, ergo sum, traduse de obicei „gândesc, deci sunt". Ele se regăsesc în ale sale Medita ii despre filosofia primă, publicate în 1641, în care s-a apucat să întemeieze întreaga cunoaştere pe adevăruri de bază şi principii accesibile min ii ra ionale. Dacă îşi elibera mintea de toate ideile preconcepute şi de tot ceea ce acceptase pe baza autorită ii, ar putea fi sigur de ceva? Da, pura reflec ie garanta că există cel pu in o minte care reflectează, anume a sa. Garanta de asemenea un principiu evident prin sine — că orice este evident este şi adevărat. Cum „prima filosofie" con inea şi cunoştin a privind existen a lui Dumnezeu, nu se inten iona nici un conflict între ştiin ă şi religie, ceea ce arată că divor ul nu este încă total. Dar, în acelaşi timp, retrăgând autoriza ia Ra iunii de la toate instan ele cu autoritate tradi ionale şi acordând-o oricărui individ care reflectează şi are mintea deschisă, Descartes a pregătit terenul ştiin ei seculare, care este neutră în probleme de semnifica ie şi valoare. Prima cale despre care vorbeşte Bacon „zboară de la sim uri şi de la lucrurile particulare" în căutarea „celor mai generale axiome". De ce să nu pornim de la ceea ce este evident, de la percep ie şi de la experien a lucrurilor particulare căpătată cu ajutorul sim urilor? Cel mai general răspuns este că această primă cale îşi propune să dezvăluie secretele ordinii naturale care se află dincolo de puterile observa iei umane. Revolu ia ştiin ifică a adus cu ea o viziune nouă asupra naturii, ca sistem de mase în mişcare, ac ionate de for e mecanice şi guvernate de legi eterne. Isaac Newton putea vedea cum cad merele, dar nu putea observa for a gravita iei despre care pretindea că este cauza căderii lor. Descartes sus inea că spa iul se conformează geometriei analitice, numită astăzi, în onoarea sa, carteziană. El nega, însă, că noi cunoaştem aceste proprietă i matematice ale spa iului prin experien ă senzorială. Le cunoaştem, spunea el, pentru că intui ia ra ională garantează adevărul unor axiome de bază şi a tot ceea ce decurge din ele. Ceea ce reclamă o teorie a cunoaşterii în care mintea nu trebuie să se bazeze doar pe sim uri, căci astfel nu ar putea sesiza realită ile 4

ordinii naturale. Aceasta este singura cale prin care cineva care crede în for e şi structuri inobservabile poate justifica preten ia de a le cunoaşte. Imaginea populară a lumii în secolul XVII o arată asemănătoare unui ceasornic. Putem spune cât este ceasul uitându-ne la cadranul şi la limbile sale, dar asta nu ne dă nici un indiciu asupra modului cum func ionează. Pentru a descoperi de ce se învârt limbile, trebuie să ridicăm capacul ceasornicului şi să-i studiem arcurile şi roti ele. Arcurile pun în mişcare roti ele, care la rândul lor mişcă limbile. în această analogie, cele cinci sim uri se limitează la cadranul ceasului, iar observa ia nu poate face altceva decât să descrie mişcările limbilor. Arcurile şi roti ele sunt ascunse sim urilor, drept pentru care avem nevoie p altă cale pentru a le putea cunoaşte. Această imagine se regăseşte, printre altele, în cartea Pluralitatea lumilor (1686), a lui Bernard de Fontenelle (1657-1757), scrisă pentru a prezenta cititorului obişnuit acele păr i ale noii astronomii care erau „cele mai Probabile, Uniforme şi Distractive". Astronomia era aleasă în parte pentru că era sursa unor descoperiri uimitoare, în parte pentru că se preta noilor idei matematice, precum geometria analitică a lui Descartes, şi astfel putea ilustra noua filosofic (în secolul XVII nu se făcea o deosebire între filosofie şi ştiin ă.) De Fontenelle era un admirator fervent al lui Descartes, iar cartea sa prezintă meritele ideilor carteziene. Cartea are forma unui dialog pe parcursul a cinci seri, între un Filosof şi o Contesă dornică de cunoaştere. Cei doi încep cu o altă populară analogie a timpului despre cercetarea ştiin ifică, aceea de a căuta în spatele scenei de teatru pentru a descoperi cum se produc efectele speciale. Filosoful tocmai remarcase că „adevăratul vostru Filosof nu va crede ceea ce vede şi într-una face presupuneri despre ceea ce nu vede, ceea ce nu cred că este o via ă de invidiat". Şi continuă: „îmi imaginez că Natura seamănă foarte mult cu un Teatru; de unde stai nu po i vedea Scena aşa cum este ea în realitate; dar ea e plasată în mod ingenios, Ro ile şi Mişcările lor sunt ascunse, pentru a face Reprezenta ia mai agreabilă. Şi nici nu î i ba i capul pentru a şti cum sau prin ce mijloace sunt mişcate Maşinăriile, deşi cu siguran ă un maşinist aflat în fosa teatrului se preocupă de ceea ce nu vă priveşte pe dumneavoastră; lui îi place mişcarea şi ştie de ce anume depinde ea şi cum se petrece. Maşinistul este asemenea unui Filosof, deşi rolul Filosofului este mai greu, Maşinăriile Teatrului nefiind nici pe departe aşa de stranii precum cele ale Naturii, care ascunde atât de bine privirii Ro ile şi Arcurile sale, încât de amar de vreme ne tot dăm cu părerea despre mişcarea Universului." „în eleg, spuse Contesa, că Filosofia a devenit acum foarte Mecanică. Atât de mecanică, am spus, încât mi-e teamă că în curând ne va fi ruşine cu ea; Lumea este în mare aşa cum e Ceasornicul în mic; care este foarte precis şi depinde doar de orânduirea justă a diverselor păr i ale mişcării. Dar, spune i-mi vă rog, Doamnă, nu avea i înainte o Idee mai sublimă despre Univers? Nu crede i că atunci îl cinstea i mai mult decât merita? Pentru că majoritatea îl pre uieşte mai pu in de când pretinde că îl cunoaşte. Eu nu sunt de părerea lor, spuse ea, îl pre uiesc mai mult de când ştiu că se aseamănă unui ceasornic şi, cu cât este mai clară şi mai simplă ordinea Naturii, cu atât îmi pare mai demnă de admira ie." Aceste replici marchează o ruptură categorică între o schemă ştiin ifică mai veche care vorbea, de exemplu, de „Virtu i Magnetice", şi una modernă care „a devenit foarte mecanică". Diferen a esen ială este că „Virtutea" implică ideile de scop, semnifica ie şi func ie adecvată, care apar in unei cosmologii mai vechi în care orice lucru îşi avea rolul său în ordinea morală a cosmosului. Aceasta este o îmbinare a învă ăturii aristotelice şi a celei creştine, pe care revolu ia ştiin ifică începea să o surpe. Astfel, a deveni „foarte mecanică" însemna a se dispensa de orice cu excep ia ordinii cauzale, cel pu in pentru scopurile ştiin ei, astfel încât explica ia ştiin ifică să poată fi formulată în întregime în termeni de cauze, efecte şi legi obiective ale

5

naturii care le conectează, în particular, noua metodă ştiin ifică nu avea nevoie de o referin ă directă la scopul lui Dumnezeu pentru a explica felul în care o stare a lumii naturale conduce la alta. Schimbarea radicală nu s-a petrecut dintr-o dată. Descartes însuşi sus inea că un ateu nu ar putea fi un bun om de ştiin ă, deoarece cunoaşterea ştiin ifică depindea de în elegerea naturii drept crea ie a lui Dumnezeu, care i-a stabilit ordinea. Imaginea ceasornicului se află pe muchia dintre vechi şi nou. Mişcarea limbilor ceasornicului este generată de un mecanism ascuns în spatele cadranului şi poate fi explicată desfăcând capacul şi urmărind roti ele şi arcurile. Ceea ce este într-adevăr „foarte mecanic". Dar explica ia va fi oarbă dacă omite să includă faptul că un ceasornic este făcut pentru a arăta ora. Contesa găseşte noua ordine a naturii „mai demnă de admira ie" pentru că arată cum maşinăria naturii îi serveşte cu elegan ă scopul. Un ceasornic func ionează prin „cauze eficiente" pentru a servi „cauza finală", scopul pentru care ceasornicarul la construit. Această dualitate a făcut posibilă medierea între noua ştiin ă şi religie şi a rămas parte integrantă a gândii ii ştiin ifice pentru încă cel pu in un secol. Prima cale a lui Bacon este deci o căutare a legilor Universale care guvernează cu necesitate. Această viziune este riguros deterministă, Ra iunea având sarcina de a reproduce o ordine a lucrurilor în care fiecare eveniment trebuie să se petreacă într-un anumit fel, date fiind cauza sa şi legile inexorabile ale naturii. Se întrevede astfel o provocare clară pentru credin a în liberul arbitru. Descartes însuşi sperase să o evite, considerând spiritul sau sufletul ca o substan ă imaterială separată de lumea materială şi deci neguvernată de legi naturale. Corpul uman se comportă mecanic; spiritul rămâne liber. Dar acest dualism celebru spirit-corp a fost întotdeauna precar. Chiar dacă poate fi apărat din punct de vedere filosofic, este amenin at de îndată ce metodele ştiin elor naturii sunt aplicate naturii umane. Dacă „omul nu este plămădit dintr-un lut special", iar ştiin ele sociale urmează să se conducă după principiul că „legile generale care guvernează fenomenele universului sunt necesare şi constante", provocarea este inevitabilă. Aparen ă şi realitate Când spunea că „Natura... ascunde privirii Ro ile şi Arcurile sale", de Fontenelle în elegea nu doar că avem nevoie de telescoape şi microscoape pentru a le vedea. El făcea apel la distinc ia antică dintre aparen ă şi realitate. Ceea ce aflăm cu ajutorul celor cinci sim uri este clasificat drept „fenomene" (de la cuvântul grecesc pentru „aparen e"), iar în versiunea lui Descartes fenomenele apar in spiritului observatorului. „Realitatea", dimpotrivă, se referă la ceea ce în universul însuşi generează fenomenele. Astfel, atunci când spunem că vedem un trandafir roşu, relatăm despre un efect determinat în conştiin a noastră de o anumită lungime de undă a luminii (sau de un aranjament de corpusculi). Efectul poate varia de la observator la observator şi s-ar putea să fie mult diferit în cazul animalelor. Descartes sus inea că obiectele din natură au proprietă ile identificate de fizica matematică, proprietă i ca formă, număr, masă şi mişcare, în timp ce datele provenite de la sim uri au proprietă i ce depind de spiritul care le conştientizează, precum culoarea sau mirosul percepute în cazul trandafirului. Distinc ia de mai sus ridică o problemă controversată în filosofia percep iei. Dar este un mod familiar de a vorbi şi ne face imediat să gândim în termenii a două lumi, una „interioară", mentală şi oarecum intimă celui ce percepe, cealaltă „exterioară", fizică şi independentă de el. Descartes însuşi scrie în acest fel, privind noua ştiin ă a opticii drept o sursă de descoperiri în legătură cu procesul prin care obiectele naturii cauzează percep iile noastre. Motivul pentru care adevăratul vostru Filosof nu va crede ceea ce vede este că adevăratul vostru Filosof ajunge să considere datele vederii ca fiind distincte de ceea ce le generează. Acest dualism al celor două lumi pare în general foarte convenabil celor care vor să vorbească despre for e şi structuri inobservabile, aşa cum fac mul i oameni de ştiin ă. Lumea aşa cum ne apare nouă este efectul unei realită i diferite, populată chipurile aşa cum pretinde teoria. Dar apare un obstacol evident de îndată ce ne întrebăm cum putem cunoaşte aceste structuri şi for e inobservabile. Dacă, aşa cum sus in empiriştii, observa ia este singurul mod prin care putem cunoaşte lumea, obstacolul ar fi decisiv. Dar Descartes, asemenea multor ra ionalişti care au urmat prima cale a lui Bacon, afirma că de inem o a doua facultate care ne oferă acces la realitatea ascunsă sim urilor. O numea intui ie intelectuală şi cita matematica, geometria în special, ca exemplu principal al utilizării ei. Geometria 6

euclidiană se bazează pe cinci axiome din care sunt derivate cu ajutorul logicii toate teoremele sale. Sistemul care a rezultat este, în concep ia lui Descartes, un ansamblu înlăn uit de adevăruri despre proprietă ile spa iului, care serveşte ca model despre cum putem cunoaşte despre univers mai mult decât ceea ce ne oferă sim urile. În Discurs asupra metodei (1637, Partea a Il-a), Descartes face următoarea aser iune: „Aceste lungi lan uri de ra ionamente atât de simple şi uşoare cu ajutorul cărora geometrii sunt obişnui i să realizeze cele mai dificile demonstra ii m-au condus la gândul că orice intră în sfera cunoaşterii Umane formează o succesiune asemănătoare şi deci atâta timp cât evităm să acceptăm ca adevărat ceea ce nu este şi păstrăm mereu ordinea corectă a deducerii ceva din altceva, nu există nimic prea îndepărtat astfel încât să nu poată fi atins până la urmă, sau prea ascuns pentru a nu putea fi descoperit." În versiunea lui de Fontenelle: „Doamnă, am spus eu, de vreme, ce suntem în dispozi ia de a amesteca nebuniile dragostei cu cele mai serioase Discursuri, trebuie să vă spun că Oamenii ra ionează asemănător în Dragoste şi în Matematică. Ceda i cât de pu in unui Iubit, că numaidecât va trebui să-i îngădui i mai mult, apoi iar mai mult şi mai mult, până când se ajunge în final foarte departe. într-o manieră asemănătoare, conceda i un singur principiu unui Matematician şi el va trage imediat o consecin ă din el, pe care nu ve i putea să nu o accepta i; şi din această consecin ă va deriva alta şi vă va conduce atât de departe (fie că dori i, fie că nu) încât vă va fi foarte greu să-l crede i." Metoda ştiin ifică carteziană se baza deci pe deduc ia logică pentru a trece de la axiome la teoreme. Dar deduc ia nu este suficientă. A dovedi că o teoremă decurge din axiome nu înseamnă a dovedi că ea este adevărată, în afară de cazul când cunoaştem deja ca adevărate premisele demonstra iei. De unde ştim atunci că axiomele lui Euclid, precum şi principiile fundamentale ale logicii şi matematicii sunt adevărate? Descartes sus inea că ştim acest lucru datorită facultă ii mentale a intui iei, care ne face să „vedem" că axiomele geometriei euclidiene surprind proprietă ile esen iale ale spa iului. Asemănător, intui ia îi spunea că el este o res cogitans, un lucru care gândeşte, şi garanta adevărul celebrului său cogito, ergo sum. Bacon îi descria în altă parte pe ra ionaliştii care au urmat prima cale şi au încercat să facă din matematică un model pentru întreaga cunoaştere drept „oameni ai dogmelor", adăugând că ei „se aseamănă păianjenilor, care îşi es pânza din propria lor substan ă". Cu siguran ă metoda pare suspectă din mai multe motive. Să luăm geometria euclidiană, ale cărei axiome Descartes le considera definitive. Axiomele medii Descartes spera că metoda care oferea „cunoaşterea primă" ar putea cuprinde întreaga filosofie sau ştiin ă şi ar conduce către o explica ie unică, integrată a unei unice, integrate ordini naturale. După cum declara în Principiile filosofiei (1644): „întreaga filosofie este ca un arbore ale cărui rădăcini sunt reprezentate de metafizică, al cărui trunchi de fizică şi ale cărui ramuri sunt celelalte ştiin e, care pot fi reduse la trei principale, anume medicina, mecanica şi morala". Axiomele medii sunt nodurile arborelui, punctele de plecare pentru ştiin ele particulare şi apoi pentru sub-ramuri. Filosofia naturii rămâne „foarte mecanică" şi înclinată să creadă într-o ordine ascunsă de lucruri inobservabile, situate dincolo de cele cinci sim uri. De îndată ce ştiin a încearcă să opereze cu entită i inobservabile, trebuie să fie capabilă să-şi justifice asemenea preten ii. Dacă, strict vorbind, nu putem observa electronii, institu iile sociale sau inconştientul, atunci de ce credem că ele există? Dacă explica iile sunt oferite în termeni de atrac ie magnetică, for e de pia ă sau procese psihice de felul refulării freudiene, ce justifică asemenea aser iuni cauzale? Răspunsul ra ionalist a constat în introducerea „axiomelor medii".

Necesitatea Ra ionalismul oferă o solu ie unor nedumeriri incomode despre necesitate şi ajută cel pu in pentru a arăta de ce necesitatea este problematică. Pentru ce anume are nevoie orice ştiin ă de o teorie? De ce nu se 7

mul umeşte să observe lumea şi să generalizeze ceea ce observă? Ra ionalismul oferă două răspunsuri, ambele legate de ideea că, în cuvintele unei vechi maxime, „sim urile nu ne dezvăluie ceea ce este necesar". Unul din răspunsuri este că ştiin a are nevoie de o teorie deoarece ea este o căutare a cauzelor, în timp ce observa ia nu ne poate oferi decât simple corela ii. O bombă explodează deoarece energia este dintr-o dată eliberată prin dezechilibrul unui ansamblu de for e. Pre urile cresc ca răspuns la presiunea for elor de pia ă, guvernate de legile cererii şi ofertei. A explica un fapt înseamnă a-i identifica cauza, plasându-l astfel într-o serie de evenimente unde fiecare duce la apari ia următorului. Această serie nu este o simplă succesiune, ci este conectată prin puterile particularelor implicate în ea, astfel încât să genereze următoarea stare în conformitate cu legile naturii. A gândi cauzal înseamnă a gândi în termenii unor lucruri particulare înzestrate cu puteri şi ai unor legi constrângătoare. Contesa avea în minte ambele idei când observa că „Filosofia a devenit foarte mecanică" şi că universul „se aseamănă unui ceasornic". Cauzelor le este astfel atribuit un gen de necesitate. Dacă se rupe craca, leagănul trebuie să cadă; dacă pre urile cresc iar alte fenomene rămân constante, cererea trebuie să scadă. Dacă ştiin a devine „foarte mecanică", aceşti „trebuie" nu sunt neîntemeia i. Observăm doar că leagănul cade, dar explicăm fenomenul arătând de ce trebuia să cadă. Dacă sim urile nu ne arată ceea ce este necesar, atunci ce ne dezvăluie acest lucru? Aici ra ionaliştii secolului XVII au făcut, pare-se, o greşeală. Ei erau profund impresiona i de claritatea şi rigoarea matematicii, pe care o priveau ca pe un model pentru întreaga cunoaştere ştiin ifică, în spiritul comentariului lui Descartes la „aceste lungi lan uri de ra ionamente atât de simple şi uşoare". Adevărurile matematice au interesanta trăsătură nu numai de a fi adevărate, dar şi de a nu putea fi false. O demonstra ie matematică dovedeşte că un ansamblu de axiome (A) implică logic o teoremă (T) în sensul că produce un enun care poate fi rezumat ca în mod necesar (A -» T). Admi ând că axiomele sunt necesar adevărate, ceea ce ştim prin intui ie, demonstra ia arată că T este şi ea necesar adevărată. De vreme ce intui ia şi demonstra ia sunt metode de a descoperi că T este adevărată, teoria ne poate oferi cunoaşterea a ceea ce este necesar. Celălalt motiv pentru care avem nevoie de teorie provine din conceperea logicii şi matematicii ca o călătorie de descoperire pe tărâmul etern al numerelor şi rela iilor. Faptele privitoare la numere sunt faptele obiective şi necesare ale unui univers care, cel pu in în privin a lor, nu ar putea fi altfel. Adevărurile matematicii sunt, folosind o expresie a secolului XVII, „adevărate în orice lume posibilă". Porcii poate vor ajunge să zboare, dar triunghiurile ale căror laturi sunt în raporturile 3:4:5 nu pot să nu fie dreptunghiulare. Cum geometria, în concep ia lui Descartes, dezvăluie proprietă ile esen iale ale spa iului, ea ne oferă un model ideal pentru identificarea aspectelor sub care lumea este cu necesitate aşa cum este. La fel, dacă este adevărat că corpurile se atrag invers propor ional cu pătratul distan ei ce le separă, atunci şi acest lucru este necesar adevărat, iar explica iile care invocă acest fapt vor putea arăta de ce coliziunile trebuie să se petreacă la anumite viteze ale acestor corpuri. Trebuie să în elegem limpede scopul unei asemenea activită i teoretice. Poate că ea serveşte doar la organizarea materialului empiric, aşa cum va sugera următorul capitol. Dar chiar şi în acest caz, rămâne întrebarea despre ceea ce garantează rela iile logice implicate. Ra ionalismul sus ine că există legi imuabile ale gândirii, a căror necesitate nu poate fi dovedită deoarece orice demonstra ie le presupune. Cele două răspunsuri luate împreună identifică astfel necesitatea enigmatică atribuită conexiunilor cauzale cu necesită ile translucide ale logicii şi matematicii. Este o identificare greşită. Astăzi filosofii nu pun pe picior de egalitate for a unui glonte, propulsat de for a prafului de puşcă ce explodează, cu „for a" unei deduc ii matematice care ne conduce doar la concluzia implicată de premise. Dacă există o necesitate reală a for elor şi mecanismelor cauzale, ea are nevoie de un alt tip de elucidare. în general, necesitatea gândirii, a ideilor sau limbajului (de dicto) nu trebuie confundată cu aceea a proprietă ilor, puterilor şi proceselor naturale (de re). Chiar dacă credem că am surprins ideea de cauzalitate aici şi rela ia preconizată între cauze şi efectele lor, rămâne totuşi de solu ionat o problemă epistemologică: cum putem cunoaşte că realitatea este un sistem de for e ascunse modului nostru obişnuit de cunoaştere prin experien ă. Dacă respingem asimilarea ra ionalistă a necesită ii cauzale cu necesitatea logică, dar vrem să rămânem realişti în legătură cu for ele şi structurile realului, avem nevoie de o explica ie adecvată a cauzalită ii. 8

„Prima cale" a lui Bacon rămâne influentă şi instructivă. Viziunea secolului XVII despre natură ca un sistem integrat, o ordine cauzală totală ascunsă sim urilor nu a dispărut. Şi nici speran a realizării unui sistem unificat al cunoaşterii ştiin ifice. Dar, pe măsură ce ştiin a a progresat, ambele au devenit din ce în ce mai îndepărtate şi speculative. Ontologia ra ionalistă a „Ro ilor şi Arcurilor", a structurilor şi for elor ce ac ionează cu necesitate a devenit şi mai metaforică. Progresul dezvăluie noi zone de ignoran ă, nu doar de cunoaştere. Oamenii de ştiin ă de astăzi propun inventare diferite, ipotetice, privind mobilierul ultim al universului. Esen ial este că ra ionalismul a împins ştiin ele umane spre căutarea structurilor şi for elor ascunse. Psihologice sau sociale acestea se vor dovedi determinantele comportamentului uman.

9

EMPIRISUMUL

A doua cale amintită de Bacon porneşte de la sim uri şi de la lucrurile particulare, printr-o ascensiune graduală şi neîntreruptă, ajungând abia la urmă la axiomele cele mai generale; el o consideră „adevărata cale”, neîncercată încă. Calea va căpăta numele de ştiin ă pozitivă. În ştiin ele sociale şi filosofie termenul „pozitivism" este folosit în multe accep iuni. Într-un sens larg, el cuprinde orice abordare care aplică metoda ştiin ifică problemelor omului privite ca apar inând unei ordini naturale deschise cercetării obiective. În acest sens sunt pozitivişti Comte, Durkheim, Weber şi Marx şi nu este neobişnuit să-i găsim grupa i împreună sub această etichetă generală. Ştiin a pozitivă merge mână în mână cu o practică empiristă în cunoaşterea ştiin ifică, bazată pe observa ie ca reprezentând momentul adevărului atunci când ipotezele sunt testate cu ajutorul faptelor. În domeniul ştiin elor sociale adep ii ştiin ei pozitive tind să distingă între „datele tari” (cantitative) şi „datele slabe” (calitative). În timp ce filosofii ştiin elor naturii consideră pozitivismul ca fiind filosofia ştiin ei pozitive, filosofii în general au ajuns să utilizeze termenul ca prescurtare pentru Pozitivismul logic, versiunea feroce a empirismului formulată de Cercul de la Viena în anii '30 şi care, pentru un timp, s-a impus în mod aproape suveran. Ideea principală a pozitivismului logic era că, deoarece preten iile de cunoaştere a lumii pot fi justificate numai prin experien ă, nu suntem îndreptă i i să asertăm existen a a nimic ce s-ar afla dincolo de orice experien ă posibilă. Nu este probabil, cu atât mai pu in cert, că există, de exemplu, structuri, for e, instincte sau procese dialectice inobservabile. Într-adevăr, nu este nici măcar posibil să existe, de vreme ce a vorbi despre ele este din punct de vedere tehnic lipsit de sens; le putem invoca doar ca pe nişte abrevieri pentru regularită i observabile din experien ă. Cunoaşterea se întemeiază pe observa ii particulare şi se poate extinde spre aser iuni generale doar în măsura în care experien a le poate confirma. A fost ini iat un program ambi ios pentru a arăta cum ar progresa mai rapid toate ramurile ştiin ei dacă s-ar elibera de balastul non-empiric. Acesta a fost înso it de o campanie zgomotoasă, menită să desfiin eze etica, estetica, teologia şi metafizica tradi ionale, de vreme ce şi ele emiteau aser iuni pe care experien a nu le putea confirma. „O ascensiune graduală şi neîntreruptă" Predic ia şi explica ia sunt cele două fe e ale singurei monede pe care ştiin a o poate avea sau de care are nevoie. Spre exemplu, într-o analiză sociologică se ridică întrebarea: „De ce îi votează pe comunişti domnul Rouget, de 24 ani, blond, cu ochii căprui, muncitor într-o mare fabrică?" Răspunsul nu ia în considerare părul şi ochii, dar re ine vârsta, sexul şi ocupa ia şi adaugă referirea la rolul bisericii. Nu există nici un temei a priori pentru care faptul că el este tânăr contează, iar părul său blond nu. Într-adevăr, în unele sisteme sociale, precum Al Treilea Reich, părul blond ar fi putut fi o variabilă relevantă. Este pur şi simplu un fapt empiric că sunt statistic semnificative corela iile între vârstă şi vot. Este de asemenea un fapt empiric că probabilită ile cresc pentru unele cupluri de variabile, ca vârsta şi sexul, iar pentru altele nu, ca vârsta şi culoarea ochilor. Influen a bisericii se întâmplă să fie şi ea semnificativă, dar ar fi putut să nu fie. Dacă se pune întrebarea de ce ar fi trebuit să se gândească cercetătorul la biserică în afară doar de situa ia în care era dinainte avizat de importan a sa poten ială, să admitem că cercetătorii nu vin cu mintea goală. Dar toate ideile cu care vin sunt învă ate din experien ă sau din munca altora care s-au condus după experien ă. Cum altfel am putea cunoaşte lumea? O teorie a cunoaşterii care se bazează doar pe sim uri şi pe lucruri particulare ar putea fi formulată astfel: ştiin a constă dintr-un corp de enun uri dintre care unele sunt cunoscute ca adevărate, iar altele suntem 10

ra ional îndreptă i i să le sus inem, dat fiind ceea ce cunoaştem. Enun urile de bază sunt cele justificate de percep ie, care este singura noastră sursă de cunoaştere nemijlocită a lumii şi astfel singura noastră justificare pentru enun urile de bază despre ea. In percep ie, mintea înregistrează datele furnizate de sim uri şi astfel ajunge să cunoască „particularele" — entită i individuale, prezente aici şi acum, cu proprietă ile şi rela iile pe care observăm că le au. Acestea sunt faptele brute ale experien ei, trăsăturile lumii pe care le cunoaştem fără a le interpreta. După cum se ştie, există ambiguită i chiar şi în cele spuse până aici, deoarece „experien ă" se referă câteodată la actul experien ei şi câteodată la ceea ce constituie obiectul ei, care, la rândul său, este privit uneori ca apar inând conştiin ei, alteori ca apar inând lumii. Dar, în orice caz, cunoaşterea pleacă de la sim uri şi lucruri particulare. Astfel interpretată, percep ia ne oferă un fundament pentru cunoaşterea lumii, dar un fundament îngust. Ne arată lucrurile particulare aici şi acum, dar nu ne spune nimic direct despre ceea ce a fost sau va fi sau chiar despre ceea ce există acum neperceput. Nu ne spune nici ceea ce este universal sau, cu atât mai pu in, ceea ce este necesar. „Sim urile nu conchid nimic în chip universal", spune o maximă veche. „Sim urile nu dezvăluie ceea ce este necesar", spune alta. Totuşi, chiar dacă ne-am putea dispensa de „ceea ce este necesar", nu vom ajunge nicăieri fără nişte concluzii universale. Deci percep ia trebuie suplimentată cu un principiu care să justifice alte inferen e. Principiul empirist tradi ional este induc ia. Ea ne permite să inferăm că ceea ce a fost până acum cunoscut ca adevărat în unele cazuri este valabil şi în alte cazuri unde se regăsesc aceleaşi circumstan e. În mare, dacă to i Corbii cunoscu i sunt negri, atunci orice corb este negru. Având o asemenea permisiune de a generaliza, putem afla despre lume mai mult decât am cunoscut prin experien ă. Principiul induc iei trebuie însă enun at cu mai multă aten ie pentru că avem nevoie de el şi pentru a subscrie la enun urile de probabilitate. Să-l numim un principiu de inferen ă de la cazuri cunoscute la probabilitatea următorului caz. In mare, dacă x la sută din muncitorii cuprinşi în eşantion îi votează pe Comunişti, atunci există o şansă de x la sută ca următorul muncitor să îi voteze pe comunişti. Schematic: Dacă x% din A-ii cunoscu i au proprietatea B, atunci probabilitatea ca în aceleaşi circumstan e următorul A să aibă proprietatea B este de x%. De unde ştim că principiul induc iei (în această versiune sau în oricare alta) este adevărat? De bună seamă, nu-l cunoaştem din observa ii anterioare, deoarece el spune ceva ce depăşeşte observa iile anterioare. Or, dincolo de observa iile anterioare nu putem trece fără să-l presupunem adevărat. Percep ia ne oferă punctul de plecare pentru cea de-a doua cale a lui Bacon, iar induc ia ne permite o ascensiune care este graduală şi neîntreruptă, de vreme ce fiecare pas în generalizare poate fi confirmat de experien ă. Această versiune simplă a empirismului are ca punct de plecare plauzibil faptul că lumea există independent de noi, că percep ia ne oferă cunoaşterea unor elemente particulare ale lumii şi că nu există nici o modalitate de a cunoaşte a priori (adică independent de experien ă) ce altceva mai cuprinde lumea. Pentru a ne extinde cunoaşterea asupra unor păr i mai îndepărtate ale spa iului şi timpului, avem nevoie de un principiu ca acela al induc iei. Orice asemenea principiu trebuie să rămână fidel punctului de plecare. Trebuie să ne spună ce vom găsi (probabil) în alte locuri şi timpuri, date fiind dovezile empirice pe care le de inem. Dar nu poate introduce în ştiin ă nimic ce ar depăşi orice experien ă posibilă. Astfel, forma sa generală nu poate fi decât aceea că în circumstan e asemănătoare se produc evenimente sau experien e asemănătoare aflate între ele în rela ii asemănătoare. Ra ionaliştii doresc o ontologie de for e şi structuri şi o „facultate ra ională" care să le descopere construind teorii formale a priori. Cunoaşterea teoretică presupunea rela ii necesare inaccesibile sim urilor şi adevărate „în toate lumile posibile". Se întemeia pe logică şi matematică şi se extindea prin alte sisteme formale. Chiar dacă respingem această concep ie despre cunoaşterea teoretică, unde intervin necesită ii de dicto care dezvăluie necesită i de re, vrem să luăm totuşi în serios adevărurile teoretice. Am mai putea sus ine

11

că ele exprimă, de exemplu, necesită i ale gândirii şi astfel să le găsim un alt loc în tabloul cunoaşterii, dacă nu cumva vom fi convinşi, în cele ce urmează, să renun ăm la ele. O problemă a empirismului o constituie necesitatea. Putem distinge între necesitatea formală sau logică, cunoscută a priori, şi necesitatea naturală sau fizică, cunoscută pe alte căi. Vrem mai mult decât ne permit percep ia şi induc ia; dar oare putem ob ine mai mult şi oare avem într-adevăr nevoie de mai mult? A doua cale a lui Bacon nu vrea surplus de bagaje în ascensiunea sa graduală şi neîntreruptă. Obstacolul cel mai mare care se conturează este supozi ia noastră adânc înrădăcinată că legăturile cauzale nu sunt simple corela ii, ci implică legi cauzale, puteri sau for e, şi astfel un fel de necesitate naturală. Poate fi ocolit acest obstacol bazându-ne pe un principiu modest al induc iei conform căruia succesiuni asemănătoare se petrec în circumstan e asemănătoare?

David Hume Poate fi considerat un moment de trecere Definește empirismul conform căruia totul începe cu impresiile furnizate de sim uri ale căror reprezentări sau idei oferă, prin combinare, o cunoaștere Rela iile de idei care guvernează geometria, aritmetica și algebra sunt necesare Cauzalitatea nu exprimă o conexiune necesară între lucruri, ci doar o obișnuin ă, un obicei, provenind din constatarea prin repetare că aceeași cauză produce același efect Cunoașterea umană depinde de natura umană; în elegerea este cea care leagă ideile Empirismul să lansează un scepticism moderat

-

Întrebarea a devenit critică în secolul XVIII, când s-a cristalizat un empirism sistematic care şi-a propus înlăturarea oricăror elemente neempirice din cunoaşterea ştiin ifică. Un răspuns la ea a fost dat de David Hume (1711-1776), autor, printre altele, al lucrărilor Tratat despre natura umană (1739) şi Cercetare asupra intelectului omenesc (1748). Hume a conceput Tratatul ca fundament pentru „un sistem complet al ştiin elor". Este evident, remarca el în Introducere, că toate ştiin ele au o legătură, mai mică sau mai mare, cu natura umană. „Chiar matematica, filosofia naturală şi religia naturală depind într-o anumită măsură de ştiin a OMULUI, căci se află în sfera de cunoştin e a omului şi sunt judecate după puterile şi facultă ile sale." Hume a dorit să încerce o ştiin ă a puterilor şi facultă ilor umane, un studiu ştiin ific al ra iunii şi pasiunii omeneşti, întemeiat pe un studiu empiric al „logicii, moralei, criticii şi politicii". „Ştiin a OMULUI" ar „cuprinde aproape orice poate conduce la perfec ionarea spiritului omenesc". Metoda sa urma să fie „experien a şi observa ia" aplicate „comportamentului oamenilor în grup, în afaceri şi în distrac ii" cu scopul de a „explica toate efectele prin cele mai simple şi pu ine cauze". Urmând cea de-a doua cale a lui Bacon, Hume ajunge la problema cauzalită ii în Partea a 3-a a Căr ii I, sub titlul general „Despre cunoaştere şi probabilitate". Putem împărtăşi opinia că în rela ia dintre cauză şi efect există un fel de necesitate, dar banalitatea că ideea de „efect" o presupune pe cea de cauză „nu dovedeşte că orice lucru trebuie să fie precedat de o cauză; tot aşa cum din faptul că orice so nu poate să nu aibă o so ie nu urmează că orice bărbat nu poate să nu fie căsătorit" (Sec iunea 3). Opinia că orice eveniment are cu necesitate o cauză sau că o cauză, într-un fel sau altul, constrânge, produce sau determină necesar efectul său nu se poate ivi şi nu poate fi întemeiată decât prin „observa ie şi experiment". Totuşi, când ajunge la „Ideea de conexiune necesară" (Sec iunea 14), Hume găseşte că observa ia şi experimentul pot furniza doar o „legătură percepută", o „alăturare constantă" sau o corela ie uniformă între un eveniment şi altul. Concluzia sa a fost că nu este nevoie de altceva: putem defini cauza ca fiind „un obiect anterior şi contiguu cu altul şi unde toate

12

obiectele care se aseamănă cu primul se află în rela ii asemănătoare de anterioritate şi contiguitate cu acele obiecte care se aseamănă cu cel de-al doilea". Folosind unul din exemplele lui Hume, ne-am putea întreba ce anume din experien ă se află la baza opiniei noastre că, dacă o bilă de biliard loveşte o alta, ea este cauza mişcării acesteia. Componentele situa iei sunt un fapt anterior (mişcarea primei bile până la impact) şi un fapt ulterior (mişcarea celei de-a doua bile) care se petrec în acelaşi loc. Asta este tot ceea ce putem observa în orice caz particular — ceva „anterior" şi „contiguu". Ce justifică atunci opinia noastră că este vorba despre o cauză şi un efect şi nu despre o coincidenă? Doar faptul că o succesiune asemănătoare poate fi observată în alte circumstan e asemănătoare. O cauză este doar exemplificarea unei r e g u l a r i ta i, iar o lege cauzală sau o lege a naturii este doar o regularitate formată din exemplificări. Dacă aceasta pare o demitizare prea scandaloasă a ideii mai robuste de cauzalitate, putem adăuga un element psihologic: acela că socotim cauzale acele regularită i pe care ne-am obişnuit să aşteptăm să aibă loc. Cauza unui eveniment este astfel un eveniment anterior dintr-o succesiune uniformă la care ne aşteptăm din obişnuin ă. Cum cauzalitatea fusese declarată singura rela ie „care poate fi urmărită dincolo de sim uri şi care ne informează despre existen e şi obiecte pe care nu le vedem sau sim im" (Sec iunea 2), minimalizarea sa in acest fel apare deconcertantă. Dar, dacă scopul este o ascensiunea graduală şi neîntreruptă, cauzalitatea nu poate implica îndepărtarea de la tipul de preten ii la cunoaştere pe care „observa ia şi experimentul" le pot justifica. Candidatul cel mai bun pentru o rela ie cognoscibilă care poate fi urmărită dincolo de sim uri este o corela ie generală. Enun urile probabilistice generale sunt singura monedă cu care putem cumpăra mai mult decât ne garantează observa ia. Explica ia şi predic ia nu pot fi, deci, decât două fe e ale acestei monede unice. Ambele se sprijină pe generalizări care sunt proiectate înainte pentru scopurile predic iei şi înapoi pentru cele ale explica iei.

Immanuel Kant Punctul de plecare: faptul că există progres în știin ă, dar nu și în filosofie Re ine de la Hume opozi ia dintre logică și existen ă Logica func ionează prin judecă i analitice întotdeauna adevărate (A este A) dar nu oferă cunoaștere despre lume Cunoașterea rezultă din activitatea unui subiect transcendental care structurează datele experien ei Subiectul percepe diversitatea empirică în conformitate cu intui ia pură a spa iului și a timpului Subiectul organizează fenomenele după categoriile în elegerii: cantitate, calitate, rela ie, modalitate – care specifică formelor de judecată Aceste structuri ale subiectului transcendental determină condi iile a priori ale oricărei experien e posibile Necesitatea și universalitatea cunoașterii rezultă din utilizarea judecă ilor sintetice a priori, adică a judecă ilor adevărate care articulează intui iile pure ale sensibilită ii și categoriile în elegerii Ra iunea nu poate cunoaște decât prin intermediul în elegerii și a sensibilită ii aplicate asupra a ceva dat și experimentat; pot fi cunoscute fenomenele, nu și lucru în sine Cercetează modalitatea în care sunt posibile știin ele, care le sunt condi iile formale de posibilitate Forma judecă ilor știin ifice: o 1.

13

Judecă ile analitice: predicatul este con inut în subiect (Ex. Corpurile sunt întinse; de la Descartes materia și întinderea sunt asimilabile) Judecă ile sintetice: predicatul nu este con inut în subiect (Ex. Corpurile sunt grele ine de prima lege a lui Newton) o 2. Judecă ile a priori: independente de orice experien ă; Judecă ile a posteriori: dependente de experien ă o Consecin e: o Orice judecată analitică este a priori – întotdeauna adevărată o Orice judecată a posteriori este sintetică – deoarece predicatul său nu este con inut de subiect trebuie să se facă apel la experien a externă judecă ii pentru a ști dacă judecata este adevărată o Există judecă i sintetice a priori – adevăruri independente de experien ă, universale și necesare, care sunt totuși capabile să descrie experien a. Ex. 7+5=12 – sintetică deoarece este nevoie de intui ia numerelor și a însumării lor; a priori – această intui ie pură nu ar putea fi oferită de experien ă și ine de formele sensibilită ii. Kant introduce atitudinea critică în câmpul epistemologiei, supunând ra ionalitatea știin ifică tribunalului ra iunii Epistemologia are drept caracteristică din acel moment atitudinea critică fa ă de cunoaștere în general, și fa ă de cunoașterea știin ifică în particular

-

Milton Friedman şi Economia pozitivă În sprijinul viziunii empiriste poate fi adusă autoritatea lui Milton Friedman, al cărui eseu despre „Metodologia ştiin ei economice pozitive" (1953) rămâne o for ă ce trebuie luată în considerare. Sarcina economiei pozitive, consideră Friedman, „este să ne ofere un sistem de generalizări care să poată fi utilizate pentru formularea de predic ii corecte despre consecin ele oricărei schimbări a circumstan elor". Acest lucru poate fi ob inut dezvoltând „o «teorie» sau o «ipoteză» care să ofere predic ii valabile şi semnificative (adică nereductibile la truisme) despre fenomene încă neobservate". Teoria este o împletire a două elemente — un „limbaj" şi „un ansamblu de ipoteze cu con inut empiric menite să abstragă trăsături esen iale ale unei realită i complexe”. În rolul său de limbaj „teoria nu are un con inut empiric; ea este o mul ime de tautologii. Func ia sa este de a servi ca un sistem de clasare”. În rolul său empiric teoria trebuie judecată în func ie de puterea ei predictivă pentru clasa de fenomene pe care este menită să le explice, singurul test al validită ii unei ipoteze fiind compararea predic iilor ei cu experien a. Scopul este predic ia, mijlocul este compararea predic iilor cu experien a. Întocmai cum cere o ascensiune graduală şi neîntreruptă în care „explica ia" se poate da numai prin apel la generalizări cu putere predictivă cunoscută. Rolul teoriei A doua întrebare ridicată de viziunea lui Friedman este dacă, până la urmă, teoria este şi altceva decât un limbaj şi un sistem de clasare. Contrastul de căpetenie dintre cele două căi ale lui Bacon este că „cele mai generale axiome" se află la începutul primei căi şi la sfârşitul celei de-a doua. Asta ar însemna că, pentru ştiin a pozitivă, teoria nu are nici una din sarcinile ambi ioase care i se atribuiseră în capitolul precedent. Analizând textul lui Friedman putem observa că distinc ia dintre teorie şi fapte începe să pălească. Teoria este înfă işată tot mai mult ca sursă de conexiuni surprinzătoare, de idealizări fertile şi de noi posibilită i. Putem întâlnim următorul enun :

14

„Dacă o clasă de «fenomene economice» ne apare variată şi complexă, trebuie presupus că aceasta se datorează faptului că nu dispunem de o teorie adecvată prin care să le putem explica. Nu putem pune într-o parte fapte cunoscute iar în cealaltă o teorie «aplicabilă îndeaproape la realitate». O teorie este un mod de a percepe «faptele» şi nu putem percepe «fapte» fără o teorie".

Distinc ia analitic-sintetic D. Hume distinge clar între „stări de fapt" şi „rela ii între idei". Lumea constă în totalitatea stărilor de fapt şi în ele nu există nici un fel de necesitate. Lumea se întâmplă să fie aşa cum este. Ştim că o parte a ei prezintă regularită i; ceea ce e dincolo de regularitate, precum necesitatea naturală subiacentă, depăşeşte posibilită ile noastre de cunoaştere. Astfel, toate enun urile adevărate despre lume sunt adevărate „în mod contingent", fiind condi ionate de stări de fapt şi deci în nici un sens (decât poate în unul psihologic) nu sunt necesar adevărate. Şi reciproc, orice enun care este necesar adevărat nu este despre lume, ci despre rela ii între idei. Adevărul lui depinde de rela ii logice şi de semnifica ia ideilor din mintea noastră. Se naşte însă întrebarea ce legătură are psihologia a ceea ce aşteptăm şi obişnuim să inferăm cu logica ideilor. Ambiguitatea provine din remarca citată mai sus că „până şi matematica, filosofia naturală şi religia naturală depind într-o anumită măsură de ştiin a OMULUI". Pozitiviştii logici nu permiteau asemenea ambiguită i, datorită „distinc iei analitic-sintetic" formulate foarte clar A. J. Ayer în Limbaj, adevăr şi logică (1936, Capitolul 4). Toate enun urile folosite în ştiin ă pot fi împăr ite în două tipuri distincte, analitice şi sintetice. Dacă un enun este analitic, adevărul sau falsitatea sa depind numai de semnifica ia termenilor. Enun urile analitice adevărate sunt tautologii, ca, de exemplu, „nici un celibatar nu este căsătorit" sau „2 + 2 = 4". Dacă un enun este sintetic, adevărul sau falsitatea lui depind de starea de lucruri, ca de exemplu, „to i celibatarii sunt lipsi i de griji". Astfel, faptul că nici un celibatar nu este căsătorit depinde de ceea ce înseamnă „celibatar", în timp ce faptul că celibatarii sunt lipsi i de griji depinde de felul în care celibatarii în carne şi oase se raportează la via ă. Nu trebuie confundate cuvintele cu lucrurile, de exemplu, gândind ca fapt al lumii că nici un celibatar nu este căsătorit. Acest tip de confuzie duce la multe erori, precum opinia ra ionalistă că enun urile geometrice descriu proprietă ile necesare ale spa iului. S-ar putea protesta că într-adevăr nici un celibatar în carne şi oase nu este căsătorit. Nu este acesta un fapt al lumii? Pozitivistul logic răspunde arătând că acest „fapt" provine doar dintr-o conven ie de limbaj. „Nici un celibatar nu este căsătorit" consemnează hotărârea noastră de a folosi cuvântul „celibatar" într-un anumit sens. Acest enun este, cu o expresie celebră a pozitivismului logic, adevărat prin conven ie. Am putea schimba conven ia, dar, atâta timp cât ea rămâne în picioare, persoanele căsătorite nu vor fi considerate celibatare; în timp ce celibatarii sunt celibatari, fie că sunt lipsi i de griji sau nu. Aceleaşi lucruri se pot spune pentru toate adevărurile logicii, ale matematicii şi ale altor sisteme formale. Ele rezultă din reguli pe care leam construit şi depind astfel numai de decizii umane. Ar putea sa pară că le considerăm confirmate din belşug de experien ă, dar asta se întâmplă doar pentru că noi nu permitem experien ei să le respingă. Oricine ar pretinde că a găsit un cerc a cărui circumferin ă nu este egală cu produsul dintre diametrul său şi P, ar folosi greşit termenul „cerc"; astfel, adevărul că cercurile au această proprietate ine de conven ie, nu de experien ă. Această concep ie se acordă perfect cu distinc ia lui Friedman între ipotezele empirice (sintetice) şi enun urile teoretice (analitice). Teoria pură nu poate fi decât un ansamblu de tautologii sau un „limbaj", a cărui func ie este de sistem de clasare pentru date şi ipoteze. A descrie teoria pură ca un sistem de clasare nu înseamnă a o trivializa. Dezvoltarea matematicii, de exemplu, a presupus o imensă muncă intelectuală plină de teoreme surprinzătoare, iar pozitiviştii logici nu au negat că în ea era implicat un proces de descoperire. Ei 15

ineau doar să sublinieze că acele descoperiri nu ne sporesc cunoaşterea despre lume, de vreme ce matematica este o tautologie. Dumnezeu ar vedea dintr-o privire toate implica iile axiomelor. Noi, fiin e finite, trebuie să le descoperim gradual şi, după cum se pare, prin încercări şi erori. Dar ele exprimă totuşi rela ii între idei, nu stări de fapt. Un sistem de clasare bun este o realizare autentică, nu numai pentru că poate sugera noi ipoteze empirice. Avem acum un empirism fundamental, care se bazează numai pe percep ie şi induc ie; o analiză a cauzalită ii care purifică explica ia cauzală de necesitatea naturală; o schi ă pentru o economie pozitivă sau pentru orice altă ştiin ă pozitivă; şi o distinc ie de ordin epistemologic între limbaj şi fapt. Supozi ii realiste vs. predic ii reuşite Distinc ia între limbaj şi fapt, sus ine Friedman, înlătură orice presupunere că „ipotezele au nu numai «implica ii», dar şi «presupozi ii», iar concordan a acestor «presupozi ii» cu «realitatea» este un test de valabilitate a ipotezei diferit de testarea implica iilor şi adi ional acesteia". Singura întrebare este ce tip de model duce la predic ii mai reuşite. Toate modelele presupun abstrac ia şi singurul test al valorii unei abstrac ii este compararea predic iilor rezultate cu experien a. Criticile nu pot fi uşor parate deoarece pare că există totuşi o diferen ă între descriere şi predic ie. Nu este oare o chestiune de fapt şi anterioară oricărei predic ii că pia a petrolului este concuren ială. Friedman răspunde subminând această distinc ie printr-o altă manevră: în capitolul intitulat „Poate fi testată o ipoteză prin realismul presupozi iilor sale?" el apelează la ideea că enun urile ştiin ifice sunt deseori adevărate în sensul de „ca şi cum". Să luăm, de exemplu, ipoteza acceptată că accelera ia unui corp care cade în vid este o constantă, g (aproximativ 9,81 m/s2 pe pământ), de unde rezultă că distan a (s) parcursă după t secunde este dată de formula s= ½ (gt2). Dacă formula este aplicată la diferite obiecte care cad de la înăl imi diferite în atmosfera pământului, se observă că ea se adevereşte, mai mult sau mai pu in, în foarte multe cazuri, dar nu în toate. „Astfel încât se poate spune: într-un spectru larg de circumstan e, corpurile care cad în atmosfera reală se comportă ca şi cum ar cădea în vid. În limbajul atât de uzual în economia politică, acest enun ar fi repede tradus prin: formula presupune că e vorba de o cădere în vid. Este clar totuşi că formula nu presupune acest lucru... Formula este acceptată pentru că se dovedeşte utilizabilă, nu pentru că trăim într-un vid aproximativ — indiferent ce s-ar în elege prin aceasta." (1953) Ideea sa este că aşa-numitele „presupozi ii" ale oricărei teorii utile sunt totdeauna false, dacă sunt tratate ca descrieri; dar pot fi totuşi adevărate în sensul de „ca şi cum", lucru controlabil în acelaşi fel ca pentru orice altă ipoteză. Astfel, frunzele unui copac pot fi considerate cu fololos a fi direc ionate „ca şi cum" fiecare frunză ar încerca deliberat să primească o cantitate maximă de lumină, dată fiind pozi ionarea frunzelor vecine; un jucător de biliard priceput loveşte bilele „ca şi cum" ar cunoaşte formule matematice complexe; firmele se comportă „ca şi cum" ar căuta să-şi maximizeze profitul ajutate de informa ii perfecte şi ecua ii simultane. Nu contează că, luate literal, fără „ca şi cum", frunzele, jucătorii de biliard şi firmele nu fac astfel de lucruri. Contează doar dacă predic iile astfel derivate se adeveresc. Semnifica ia acestui „ca şi cum" este că permite ştiin ei pozitive să opereze cu inobservabile, sub condi ia ca ele să nu fie considerate mai mult decât nişte fic iuni utile. Teoriei i se poate da sarcina utilă de a construi sau explora idealizări sau modele ce fac abstrac ie de anumite trăsături ale lumii, descriind cazurilimită. Friedman compară concuren a perfectă cu mişcarea fără frecare, unde lucrurile se petrec „ca şi cum" nişte for e pure ar ac iona nestânjenite. Teoria operează cu inobservabile fără a face vreo concesie ideii că inobsevabilele ar exista în natură. Ele au statut de obiecte doar într-o „realitate virtuală", ceea ce nu le face mai pu in utile. În consecin ă, ştiin a pozitivă nu trebuie să se teamă de inobservabile sau de teoriile care se referă la ele. Atâta timp cât predic ia este singurul test, nu există riscul de a introduce trăsături ale realită ii aflate dincolo de orice experien ă posibilă.

16

PROBLEMA ŞTIIN IFICĂ3

În opozi ie cu viziunea empiristă tradi ională, conform căreia cunoaşterea porneşte de la observa ii şi ajunge, prin induc ie, la un corp de propozi ii declarative de un grad mai mare sau mai mic de generalitate, cercetările metaştiin ifice tind să arate că activitatea de cunoaştere porneşte de la probleme a căror solu ie se caută, că orice astfel de solu ie generează la rândul său una sau mai multe probleme şi că cercetarea se sprijină tot timpul pe probleme.. Dezvăluirea locului şi rolului problemelor în procesul cunoaşterii şi în structura logică a ştiin ei constituite a sugerat ideea că progresul cunoaşterii trebuie apreciat nu numai după adevărurile ob inute, ci şi după numărul şi valoarea problemelor formulate, după profunzimea lor şi perspectivele pe care le deschid pentru cercetările viitoare. Apari ia propriu-zisă a problemei este precedată de o stare specială a cunoaşterii numită situa ie problematică. Situa ia problematică poate să apară în cele mai diferite moduri şi, de aceea, este greu de definit. Se poate spune totuşi că ea reprezintă o dificultate apărută în calea cunoaşterii, un obstacol care trebuie depăşit. Cel mai adesea, ea se manifestă ca o contradic ie între cunoştin ele existente şi anumite fapte noi care nu pot fi explicate în lumina vechilor cunoştin e. Situa ia problematică poate de asemenea să apară: - ca o contradic ie între două sau mai multe explica ii alternative ale aceloraşi fapte - ca o contradic ie în cadrul unei teorii ştiin ifice date - ca lipsă de întemeiere sau insuficientă întemeiere logică sau faptică a unei idei sau teorii - ca inexisten ă sau insuficien ă a mijloacelor de abordare adecvată a unui obiect pentru a răspunde unor trebuin e practice sau cognitive - ca dificultate în extinderea anumitor rezultate ale cunoaşterii la alte domenii decât cele pentru care se ştie că sunt valabile Problema apare ca o conştientizare a contradic iei dintre cunoştin ele existente (mai exact, limitele acestor cunoştin e) şi noile cerin e sau necesită i cognitive ale oamenilor. De aceea problema se mai poate defini şi ca cunoaştere despre necunoaştere. Ea ine de procesul mişcării gândirii de la necunoscut la cunoscut, de la cunoştin e mai pu in complete şi precise la cunoştin e din ce în ce mai complete şi precise. Fiind o cunoaştere despre necunoaştere, problema nu reprezintă un vacuum gnoseologic total; ea presupune, pe de o parte, anumite cunoştin e anterior elaborate, fără de care ar fi imposibilă apari ia contradic iei şi conştientizarea ei, iar, pe de altă parte, este expresia insuficien ei acestora, a unui gol informa ional care trebuie înlăturat. Ea reprezintă o constatare a insuficien ei cunoştin elor ob inute până la un anumit moment şi o expresie a necesită ii de a depăşi limitele acestor cunoştin e, de a dobândi cunoştin e noi. Structura problemei ştiin ifice Orice problemă presupune mai întâi o cunoaştere anterioară numită cunoaştere prealabilă, sau de fond, formată din totalitatea cunoştin elor despre domeniul considerat existente până în acel moment. Pentru stadiile relativ evoluate ale cunoaşterii ştiin ifice, cunoaşterea de fond se prezintă ca o teorie ştiin ifică formată dintr-o mul ime de concepte şi enun uri organizate logic. Existen a cunoaşterii de fond determină caracterul sistemic al problemelor. Ca urmare, nu există probleme izolate, de sine stătătoare, care să nu apar ină unui sistem de cunoştin e şi care, deci, să nu fie dependente de o cunoaştere prealabilă.
3

Ideile prezentate în acest curs sunt preluate din Teoria cunoaşterii ştiin ifice, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982, lucrare ce-i are drept coordonatori pe Ştefan Georgescu, Mircea Flonta şi Ilie Pârvu. Am preferat această prezentarea datorită clarită ii şi sistematizării foarte bune a ideilor în ceea ce priveşte tema aleasă, lucruri esen iale pentru o introducere în problematica problemei ştiin ifice.

17

Existen a cunoaşterii prealabile face posibilă apari ia şi recunoaşterea problemei, indică direc ia în care trebui căutată solu ia, sugerează reguli şi procedee de solu ionare. Cunoaşterea prealabilă permite ca după descoperirea şi formularea problemei să se avanseze o ipoteză de lucru care, deşi poate să nu fie încă solu ia completă poate călăuzi cercetarea în vederea ob inerii acesteia din urmă şi poate fi ulterior corectată, completată, verificată sau chiar abandonată, pe măsuri acumulării unor date relevante noi san a elaborării unei noi teorii. Cererea de informa ie pe care o con ine orice problemă pentru a diminua sau înlătura dificultatea sau incertitudinea din calea cunoaşterii se exprimă printr-o întrebare. Orice întrebare are anumite presupozi ii care, la rândul lor, apar in cunoaşterii de fond şi, prin urmare, sunt acceptate ca adevărate. Ele sunt con inute implicit în chiar formularea întrebării, dar nu sunt supuse întrebării (nu sunt puse la îndoială) şi cercetării sugerate de aceasta. Adevărul presupozi iilor este o condi ie obligatorie pentru ca întrebarea (şi, implicit, problema) să aibă sens, să poată avea un răspuns adevărat şi, în general, să exprime o cerere autentică de informa ie. Numărul presupozi iilor unei probleme este, în fapt, foarte mare şi greu de stabilit cu precizie. De asemenea, nu există presupozi ii ultime şi absolute, ci doar presupozi ii relative în sensul că anumite presupozi ii sunt indiscutabile într-un context, dar pot fi puse sub semnul întrebării în alte contexte. Din ansamblul presupozi iilor posibile ale unei probleme sunt acceptate doar cele care sunt considerate relevante de către cercetător într-un context determinat. Presupozi ia trebuie distinsă de al i ingredien i ai problemei, anume dezideratul întrebării şi baza întrebării. Dezideratul întrebării constă în situa ia epistemică pe care vrea s-o realizeze cel care formulează problema, deci şi întrebarea, în timp ce baza întrebării este acea parte a problemei care apare în domeniul operatorului interogativ (semnul întrebării). În limbajul natural, distinc ia dintre presupozi ie, deziderat şi bază nu este întotdeauna uşor de realizat; acest lucru devine posibil într-un limbaj formalizat. În teoria problemei trebuie considerat şi răspunsul la întrebare, adică acel enun care, dacă ar fi adevărat, ar satisface cererea de informa ie a subiectului cercetător. Forma răspunsului depinde de tipul întrebării şi de structura ei logică, dar în general constă în determinarea unei variabile, adică înlocuirea ei cu o constantă (prepozi ională, individuală sau predicativă). În teoria problemelor, se fac distinc ii între răspuns direct şi răspuns indirect, între răspuns complet şi răspuns par ial, între răspuns posibil şi răspuns propriu-zis etc.; răspunsul la întrebare reprezintă adesea şi solu ia problemei. Tipologia problemelor ştiin ifice Tipologizarea problemelor, deşi nu poate fi decât relativă şi aproximativă, este totuşi foarte utilă pentru activitatea de rezolvare de probleme. Problemele ştiin ifice trebuie distinse, mai întâi, de problemele practice, cu care, de altfel, se află într-o strânsă legătură. În timp ce problemele practice vizează găsirea unor ac iuni, tehnici, opera ii etc. prin intermediul cărora să se poată controla sau transforma o parte a realită ii naturale şi sociale pentru producerea de valori materiale capabile să satisfacă trebuin e ale oamenilor, problemele ştiin ifice vizează depăşirea unor dificultă i de cunoaştere, ob inerea unor cunoştin e ştiin ifice noi sau ameliorarea celor vechi. Problemele ştiin ifice trebuie distinse, în al doilea rând, de problemele didactice. Problemele didactice în procesul instruirii unor genera ii, cel mai adesea în învă ământul institu ionalizat, ca modalită i specifice de însuşire de către aceste genera ii a unora dintre principalele rezultate ale cunoaşterii ştiin ifice existente până în momentul dat. Problemele didactice, care se folosesc în procesul de comunicare profesor— elev, se caracterizează prin faptul că profesorul cunoaşte solu iile sau cel pu in paşii efectivi şi succesiunea lor normală care duc la ob inerea solu iilor, pe când elevii nu cunosc aceste solu ii; de aceea, solu ionarea unor astfel de probleme nu sporeşte informa ia cognitivă a profesorului, ci doar pe cea a elevilor care se instruiesc, pe când în cazul problemelor ştiin ifice propriu-zise, care apar în procesul de cercetare, solu iile nu sunt cunoscute de nimeni — la un anumit moment al dezvoltării ştiin ei, în cazul introducerii unei noută i absolute —, sau nu sunt cunoscute pentru cel care rezolvă problema — în cazurile de redescoperire ştiin ifică, ele 18

trebuie căutate, iar când sunt găsite se sporeşte informa ia cognitivă existentă până atunci în domeniul de cercetare dat. În cadrul problemelor ştiin ifice propriu-zise distingem între problemele care in de descoperirea unor fenomene, evenimente, proprietă i sau rela ii (inclusiv legi) din domeniul ce formează obiectul de cercetare al unei ştiin e date, şi problemele care privesc analiza căilor, a mijloacelor şi modalită ilor de cunoaştere. Cele din urmă apar, de regulă, în momentele de cotitură, de salt calitativ în istoria ştiin ei şi sunt determinate îndeosebi de către neconcordan a dintre noile descoperiri şi vechile metode de cercetare şi modalită i de interpretare. Ele se situează la un alt nivel al cercetării ştiin ifice, anume la nivel metateoretic, în particular logico-metodologic, care tinde să de ină o pondere crescândă în ansamblul cercetării ştiin ifice. Problemele de cele două tipuri, pe care le-am putea numi, respectiv, probleme-obiect şi metaprobleme, sînt strîns legate între ele şi se influen ează reciproc, deoarece, pe de o parte, solu ionarea problemelor metateoretice constituie o condi ie necesară pentru solu ionarea problemelor-obiect, iar pe de altă parte, cercetarea problemelor-obiect generează continuu numeroase şi tot mai profunde probleme metateoretice, logico-metodologice. Putem distinge, de asemenea, problemele ştiin ifice după gradul lor de profunzime. Există, astfel, probleme care nu afectează bazele teoriei ştiin ifice din care fac parte (numite şi probleme normale, probleme regulate) şi probleme care vizează trecerea de la o teorie ştiin ifică la alta prin revolu ie ştiin ifică (numite anomalii). Cele dintâi, care se rezolvă în cadrul teoriei date, cu mijloacele şi conform cu regulile acesteia, sunt delimitate şi recunoscute ca atare doar cu ajutorul teoriei ştiin ifice existente. Activitatea cu problemele de acest tip urmăreşte nu schimbarea teoriei ştiin ifice existente, ci perfec ionarea acesteia, eliminarea dezacordurilor sale lăuntrice şi a celor dintre teorie şi realitate. Problemele de cel de-al doilea tip nu se pot solu iona în cadrul teoriei date, cu metodele şi regulile acceptate în mod general, ci prin trecerea la o nouă teorie, mai profundă, prin realizarea unei revolu ii ştiin ifice (printr-o schimbare de paradigmă, în termenii lui T. Kuhn) Problemele pot fi clasificate şi după natura întrebărilor care intră în structura lor După natura raportului lor cu răspunsurile, întrebările pot fi închise şi deschise. O întrebare este închisă dacă mul imea răspunsurilor sale posibile este complet determinată sau dacă există o schemă sau metodă efectivă de construc ie a tuturor răspunsurilor sale posibile. Dimpotrivă, o întrebare este deschisă dacă mul imea răspunsurilor sale posibile nu este determinată şi nici nu există o schemă sau metodă efectivă de construc ie a tuturor acestor răspunsuri; în acest caz, nu se ştie exact la ce se referă întrebarea şi deci nici ce formă trebuie să aibă răspunsul. În cunoaşterea ştiin ifică apar, apoi, numeroase probleme bazate pe întrebări de următoarele trei tipuri: întrebări-dacă, întrebări-care şi întrebări-de ce. Întrebările-dacă intervin mai ales în situa iile de decizie cu privire la valoarea semantică a unor enun uri, în situa iile de verificare şi confirmare, în cele de alegere a unei ipoteze dintr-o mul ime de ipoteze alternative. O întrebare-dacă se caracterizează prin faptul că baza ei este o propozi ie care necesită o decizie cu privire la valoarea ei de adevăr, prezintă o mul ime de alternative, din care răspunsul selectează o submul ime; prin formularea unui răspuns adevărat se elimină sau se reduce incertitudinea cu privire la valoarea de adevăr a propozi iei ce formează baza acelei întrebări. In cazul cel mai simplu, când întrebarea prezintă o mul ime minimă, doar de două alternative, din care răspunsul urmează să selecteze una, ea se numeşte întrebare da-sau-nu. Întrebările-dacă sunt de trei feluri: (1) întrebări-dacă cu alternativă unică, care cer ca răspunsul să selecteze una dintre alternativele prezentate, anume pe cea care este singura adevărată; (2) întrebări-dacă cu listă completă, care cer ca răspunsul să selecteze toate alternativele adevărate, acestea fiind mai multe; (3) întrebări-dacă nonexclusive, care cer ca răspunsul să selecteze o alternativă adevărată dintr-o mul ime care poate con ine mai multe asemenea alternative. 19

Întrebările-care apar în special în situa iile de clasificare, când se cere să se afle care obiecte dintr-o clasă dată au anumite proprietă i cunoscute, sau ce proprietă i are un obiect nou şi deci care este clasa căreia îi apar ine. O întrebare-care se caracterizează prin faptul că baza sa este o func ie prepozi ională cu unul sau mai multe argumente, mul imea alternativelor sale se ob ine prin substitu ia unor constante în locul variabilei acelei func ii, iar răspunsul la o astfel de întrebare elimină sau reduce incertitudinea cu privire la satisfacerea func iei care formează baza întrebării. După natura variabilei din func ia-bază a întrebării, întrebările-care sunt de două feluri: (1) întrebări-care individuale, în care func ia-bază con ine una sau mai multe variabile individuale, iar răspunsul indică un individ sau mai mul i indivizi dintr-un domeniu dat (domeniul de valori al variabilelor) care au anumite proprietă i specificate deja în întrebare; (2) întrebări-care predicative, în care func ia-bază con ine una sau mai multe variabile predicative, iar răspunsul indică una sau mai multe proprietă i pe care le au unul sau mai multe obiecte dinainte precizate sau o clasă căreia îi apar in aceste obiecte. Întrebările-de ce apar mai ales în situa iile în care se cere explicarea unor fenomene, stabilirea unor legături cauzale, justificarea unor aser iuni date. O întrebare-de ce se caracterizează prin faptul că baza sa este o aser iune, adică o propozi ie adevărată asertată ca adevărată şi deci în privin a căreia nu există nici o incertitudine; prin răspunsul la o asemenea întrebare se elimină sau se reduce incertitudinea cu privire la justificarea extralogică a aser iunii ce formează baza sa. Întrebările de acest tip, numite şi întrebări explicative, trebuie deosebite de un alt tip de întrebări-de ce, numite epistemice, care nu cer justificarea bazei, ci ra iuni pentru justificarea acceptării unei propozi ii. În timp ce întrebările explicative au un angajament ontologic şi răspunsul lor presupune găsirea unor legi şi raporturi cauzale obiective, cele epistemice au un angajament epistemologic şi psihologic şi urmăresc întemeierea unor convingeri sau credin e. Justificarea bazei întrebărilor explicative şi, deci, formularea răspunsului, constă în construirea unei inferen e ale cărei premise să con ină alte enun uri ce se asertează în sprijinul întrebării şi din care, cu ajutorul unor rela ii de inferen ă corespunzătoare, baza să rezulte ca o concluzie. Rolul problemelor în cunoaştere Problemele constituie for a motrice internă a cunoaşterii, cauza lăuntrică ce declanşează şi între ine tot timpul procesul cunoaşterii. De aceea, modul cum sunt puse problemele, natura şi profunzimea acestora influen ează în mod decisiv întreaga dezvoltare ulterioară a cunoaşterii, valoarea, profunzimea şi utilitatea cunoştin elor ob inute într-un asemenea proces. Alegerea problemelor echivalează cu stabilirea liniei fundamentale a cercetării într-un domeniu sau altul al ştiin ei, determinarea direc iei de dezvoltare a cercetării pentru o perioadă de timp mai mult sau mai pu in îndelungată. Chiar când nu pot fi solu ionate imediat, problemele joacă un rol important în dezvoltarea cunoaşterii ştiin ifice deoarece, odată puse de către un savant sau un grup de savan i, pot polariza aten ia şi eforturile unor genera ii întregi de cercetători şi, astfel, pot orienta ştiin a în ansamblu într-o direc ie sau alta. Fiind o cunoaştere despre necunoaştere, problema este o structură complexă care con ine anumite date (cunoştin e sau informa ii anterioare), anumite necunoscute (cel pu in una), precum şi o legătură determinată dintre date şi necunoscute. Problema nu reprezintă doar o constatare a limitelor cunoştin elor existente în raport cu anumite nevoi cognitive, ci şi o modalitate de determinare a necunoscutului, de transformare a lui în obiect de interes pentru cercetarea ştiin ifică. Datele problemei con in în ele informa ii poten iale despre însuşirile, rela iile, legile posibile ale necunoscutului, concentrând şi orientând astfel for a de cunoaştere a ştiin ei într-o direc ie determinată. Cunoştin ele sau datele existente deja în formularea problemei constituie un instrument de localizare a sferei necunoscutului şi de determinare a obiectului cercetării. Se poate spune astfel că necunoscutul se recunoaşte şi se formulează cu ajutorul a ceea ce este cunoscut, necunoscutul poate fi descoperit numai prin raportarea la cunoştin ele existente. Sistemul cunoştin elor

20

existente constituie în acelaşi timp o „bază de atac" şi un instrument pentru pătrunderea în domeniul necunoscutului. Puntea dintre cunoscut şi necunoscut, adevărata cale care duce la „cucerirea" necunoscutului şi transformarea lui în cunoscut este ipoteza ştiin ifică. Problema este adevăratul punct de plecare în procesul formării ipotezei; aceasta din urmă nu apare, aşa cum în mod greşit se sus ine adesea, ca rezultat al unor generalizări sau extrapolări inductive pornind de la fapte, ci ca solu ie provizorie a unei probleme ştiin ifice. Problema nu dispare odată cu formularea ipotezei; ea înso eşte tot timpul ipoteza şi se poate considera complet solu ionata doar atunci când ipoteza este verificată. Pe acest traiect se poate întâmpla ca rezultatele par iale ale testării ipotezei să se răsfrângă asupra problemei, să ducă la reformularea ei şi chiar la modificarea întregii cunoaşteri de fond sau a situa iei de plecare. Deşi omul de ştiin ă poate manifesta un mare ataşament fa ă de anumite metode şi tehnici şi, astfel, să fie îndemnat a căuta probleme la care să aplice aceste metode şi tehnici, asemenea maniere de abordare sunt rareori fertile pentru cercetarea ştiin ifică. Scopul major al acestuia fiind formularea şi rezolvarea de probleme, se constată că problemele care in de trecerea revolu ionară de la o teorie la alta nu pot fi solu ionate cu vechile mijloace; ele cer elaborarea unor metode şi tehnici noi. Problemele contribuie, de asemenea, la realizarea func iilor de cunoaştere ale teoriilor ştiin ifice, în primul rând a func iei gnoseologice centrale — explica ia ştiin ifică. Sursa cea mai importantă şi frecventă de apari ie a problemelor sunt situa iile problematice în care apar contradic ii între vechile cunoştin e şi anumite fapte sau date noi care se cer explicate. Ipoteza avansată ca solu ie a unei asemenea probleme reprezintă, totodată, şi explica ia dată noilor fapte. Ceea ce se cere pentru rezolvarea oricărei probleme este o solu ie. La început, o solu ie constă în principal dintr-o explica ie. Dacă descoperim explica ia unei probleme, de obicei, noi rezolvăm problema. Problemă şi pseudoproblemă În cunoaşterea ştiin ifică apar permanent, pe lângă probleme reale, şi pseudoprobleme sau probleme ireale, fictive, imaginare, aparente, fără sens, false probleme etc. Existen a lor a fost sesizată de mul i oameni de ştiin ă şi teoreticieni ai ştiin ei care le-au apreciat în cele mai diverse feluri. Pseudoproblemele pot să apară în ştiin ă în mod necesar, ca şi problemele reale; ele nu sunt rezultatul ignoran ei sau arbitrariului subiectului şi, prin urmare, ele nu trebuie privite ea un rău absolut, care ar putea fi eliminat o dată pentru totdeauna din cunoaşterea ştiin ifică. Mai mult, ele sunt strâns legate de problemele reale, la originea lor se află o serie de cauze comune, şi probleme autentice şi false pot trece unele în altele, în anumite condi ii. Se pot distinge două categorii mai importante de pseudoprobleme: relative şi absolute. Pseudoproblemele relative apar în cunoaşterea ştiin ifică în momentele unor transformări revolu ionare, când se realizează trecerea de la o teorie ştiin ifică la alta mai profundă sau cel pu in când cunoaşterea depăşeşte limitele vechii teorii, fără să fi ajuns la elaborarea sistematică a unei teorii noi. În aceste situa ii, se descoperă fapte noi din afara domeniului teoriei ştiin ifice date, dar, în absen a mijloacelor adecvate de abordare, se folosesc mijloacele (limbaj, metode de rezolvare, modalită i de interpretare) proprii vechii teorii. Pseudo-problemele nu constituie doar obstacole în calea cunoaşterii, ci şi factori stimulatori ai acesteia. Cercetarea lor poate aduce o contribu ie specifică la dezvoltarea ştiin ei. Ambele tipuri de pseudoprobleme sunt strâns legate de apari ia şi cercetarea unor probleme reale. Se ştie, de exemplu, că încercările nereuşite de a rezolva problema cvadraturii cercului au dus la dezvoltarea metodelor algebrei şi analizei mărimilor finite, că încercările de a crea un perpetuum mobile au dus la în elegerea naturii energiei şi apoi la descoperirea legii transformării şi conservării energiei, că ideea elixirului vie ii şi a transformării diferitelor substan e în aur au contribuit la apari ia chimiei ca ştiin ă. „Soarta” problemelor ştiin ifice 21

Cercetarea care începe cu formularea problemelor, deci cu trecerea de la situa ia problematică la problema propriu-zisă, se poate încheia cu: - clarificarea - rezolvarea - dizolvarea - amânarea - uitarea problemelor. Rezultatul cel mai valoros, scopul fundamental al întregii activită i de cercetare a problemelor, dar şi cel mai greu de atins, este rezolvarea problemelor. Clarificarea este procesul de analiză complexă a problemei, prin care se urmăreşte dezvăluirea naturii şi tipului acesteia, a componentelor sale principale şi a rela iilor dintre ele (datele şi necunoscutele), punerea corect, a problemei, asigurarea existen ei unor metode şi mijloace de solu ionare adecvate. Ea este atât un rezultat al activită ii de cercetare a problemelor atunci când nu se poate ob ine mai mult, cât şi un pas necesar spre rezultatul final, solu ionarea problemei. Cu cât o problemă a fost mai bine clarificată şi mai precis formulată, cu atât creşte posibilitatea solu ionării ei. Se consideră în genere că o problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată. Clarificarea înseamnă mai întâi stabilirea tipului problemei respective, încadrarea acesteia într-o clasă sau chiar în mai multe clase nonexclusive. Acest lucru este important, deoarece de tipul problemei depind în bună măsură şi mijloacele şi căile necesare solu ionării ei. Clarificarea înseamnă, în al doilea rând, stabilirea rela iilor dintre probleme şi cunoaşterea prealabilă, încadrarea problemei într-un sistem de cunoştin e, dezvăluirea legăturilor dintre ea şi teoria ştiin ifică din care face parte. Presupozi iile directe trebuie să fie, pe de o parte, adevărate pentru ca problema să aibă sens şi, deci, să fie bine pusă; pe de altă parte, ele trebuie să fie relevante, adică esen ial şi comprehensiv legate de problema considerată. Adesea, clarificarea se soldează cu eliminarea unor presupozi ii ca false sau irelevante pentru problema dată şi cu formularea unor presupozi ii noi, adecvate acesteia. Clarificarea joacă un rol important în cunoaşterea ştiin ifică, deoarece eliminarea treptată a presupozi iilor false şi înlocuirea lor cu altele adevărate sau cu un mai mare grad ele probabilitate reprezintă aspecte ale progresului ştiin ific. În esen ă, prin clarificare se asigură punerea unor probleme determinate (sau bine formate) şi bine formulate. O problemă este determinată dacă, men ionează explicit, ori de câte ori nu reiese clar din context, care sunt necunoscutele sale. În expresia ei formală, această cerin ă se traduce prin: generatorul problemei să con ină atâtea variabile câte necunoscute are problema şi să fie prefixat cu atâ ia operatori interogativi câte variabile con ine. O problemă este bine formulată dacă este determinată, există un sistem de cunoştin e ştiin ifice (date, legi, teorii) în care problema poate fi încadrată în mod adecvat, s-a stabilit că presupozi iile ei sunt adevărate, s-a stabilit tipul solu iei acceptabile şi modul de verificare a acesteia. Rezolvarea constă în aflarea răspunsului adevărat şi relevant la întrebarea con inută în problemă şi, prin aceasta, satisfacerea cererii de informa ie, sporirea informa iei existente, eliminarea sau diminuarea incertitudinii şi, deci, depăşirea dificultă ii ivite în cunoaştere. Răspunsul la întrebare, numit şi solu ia problemei, este un enun care înlocuieşte variabila din generatorul problemei cu o constantă corespunzătoare. Pentru rezolvarea problemelor în general, ca şi pentru formularea lor, nu există reguli fixe. Cu toate acestea, experien a „comunită ii ştiin ifice" poate fi distilată într-o adevărată strategie care să con ină indica ii euristice valoroase pentru activitatea de rezolvare de probleme. Cele mai importante dintre acestea se referă la: - stabilirea exactă a păr ilor componente — cunoscutele şi necunoscutele — problemei; - determinarea tipului în care se încadrează problema; - descompunerea ei în probleme mai simple şi ordonarea acestora după prioritatea logică sau după gradul de dificultate; 22

- simplificarea datelor şi eliminarea informa iei redundante; - căutarea unor probleme asemănătoare, dar rezolvate pentru a transforma problema dată într-una de rutină - transformarea problemei într-una mai simplă prin schimbarea constituen ilor sau a formulării ei; - eviden ierea presupozi iilor relevante mai importante ale problemei; - verificarea solu iei etc. Ştiin ele formale dispun adesea de tehnici standardizate pentru găsirea solu iilor problemelor de rutină, numite algoritmi, şi pentru testarea lor, numite proceduri de decizie. Dacă pentru o anumită clasă de probleme sunt disponibile atât un algoritm, cât şi o procedură de decizie, se spune că aceste probleme sunt rezolvabile în mod efectiv. Prin algoritm se în elege un număr de indica ii precise, care definesc ce serie de opera ii trebuie efectuate succesiv pentru a rezolva toate problemele dintr-o clasă dată, iar prin procedură de decizie în elegem o succesiune cvasimecanică de opera ii cu ajutorul cărora se poate stabili, într-un număr finit de paşi, valoarea de adevăr a solu iei. Există în cunoaşterea ştiin ifică şi probleme insolubile. Insolubilitatea „absolută" provine din lipsa de sens a ceea ce se prezintă ca problemă ştiin ifică, generată cel mai adesea de falsitatea uneia sau mai multora dintre presupozi iile ei. Activitatea asupra problemelor de acest tip se soldează cu un rezultat negativ, cu disolu ia lor, ceea ce, după cum s-a arătat mai înainte, reprezintă o contribu ie la progresul cunoaşterii. Mai importante şi mai frecvente sunt problemele „relativ insolubile". Ele sunt o consecin ă a insuficien ei mijloacelor adecvate de rezolvare, a datelor şi tehnicilor de rezolvare. De aceea, a spune că o problemă este insolubilă cu mijloacele date înseamnă a spune că mijloacele existente sunt insuficiente pentru rezolvarea problemei date, ceea ce orientează cercetarea către găsirea unor mijloace de solu ionare mai puternice. Un rezultat par ial şi intermediar pe acest drum este, pentru ştiin ele formale, găsirea unei demonstra ii de nesolubilitate a problemei date. Problemele relativ insolubile apar în ştiin ă ca o consecin ă a nerezolvării unor probleme mai profunde, de a căror „situa ie" depinde natura celor dintâi. Iar acest lucru se explică par ial prin faptul că problemele ştiin ifice nu apar în mod izolat, ci în sisteme, în cadrul cărora ele pot fi ierarhizate, ordonate, legate logic după profunzimea lor, după existen a sau inexisten a mijloacelor de rezolvare, după corela iile lor logice. Rezolvarea de facto a unei probleme ce posedă anterioritate şi prioritate logică în cadrul sistemului conferă o relativă insolubilitate celorlalte probleme din sistem. Cercetarea problemelor nu se încheie întotdeauna cu solu ionarea lor. Ea poate duce şi la eliminarea problemelor, ca rezultat al calificării lor fie ca banale, fie ca pseudoprobleme. De asemenea, o problemă ştiin ifică poate sfârşi prin a fi uitată, fie pentru că nu mai prezintă interes pentru o nouă genera ie de oameni de ştiin ă, fie pentru că n-a fost încă elaborată o teorie în cadrul căreia să poată fi găsite mijloacele adecvate de a o rezolva.

23

IPOTEZA ŞTIIN IFICĂ Teoriile ştiin ifice sunt mul imi de enun uri interconexate, adică sisteme de idei. Unele dintre elementele acestor sisteme de idei participă ca enun uri prime în sistemul teoriei, pe care astfel îl sus in ca bază, ca temelie, ca fundament al lor. Filozofia ştiin ei a considerat multă vreme că edificarea teoriilor ştiin ifice trebuie să aibă ca fundament exclusiv principii, ipotezele fiind evitate ca nefiind la adăpost de eroare. Principiul — termen derivat din princeps, principia, desemnând ceea ce stă primul (primus) — este enun ul care stă la începutul unui demers mental fie demonstrativ, fie sintetic. În viziunea empiristă, principiile apar ca fiind trase din experien ă sub formă de legi experimentale foarte generale, dispunând de o confirmare factuală atât de amplă încât s-ar putea avea o încredere neclintită în ele. Natura şi rolul ipotezei ştiin ifice În privin a rolului ei, ipoteza nu diferă de principiu, ceea ce rezultă şi din etimologia termenului (Hypâthesis înseamnă literal ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază). Diferen a dintre cei doi termeni a fost făcută prin luarea în considerare a originii lor, a propriului lor temei. Spre deosebire de principii care se justifică prin confirmarea faptică solidă care stă în spatele lor, ipotezele sunt inven ii care se pot justifica prin ceea ce le urmează, prin eventualul succes al construc iei teoretice pe care o sus in. În func ie de contextul în care intervine, ipoteza poate avea sensul de ipoteză logică, ipoteză epistemologică sau ipoteză metodologică. În sens logic, ipoteza — echivalând cu o supozi ie sau asump ie — este o presupunere făcută pentru a demonstra o teză care derivă din ea, presupunere care, în momentul utilizării ei, nu se ştie dacă este sau nu adevărată; ea este numai crezută, prezumată a fi adevărată sau utilizată ca şi cum ar fi; în elegând că nu se poate demonstra totul, întrucât ar antrena regresul la infinit. Aristotel a admis că pentru a demonstra adevărul cunoaşterii trebuie început prin a crede în el. Când func ionează ca punct de plecare în sisteme teoretice cu structură deductivă, adevărul ipotezei (axiomei, postulatului) nici nu interesează, deoarece, cum se ştie, adevărul poate să rezulte din orice — şi din adevăr şi din fals. Uneori demonstra iile admit cu bună ştiin ă presupozi ii cunoscute ca false pentru valoarea lor instrumentală, constând în uşurarea calculelor. Poincare numea ,.conven ii" ipotezele indiferente la adevăr, termen inadecvat pentru a da seama de rolul pe care acestea îl îndeplinesc în demonstra ii. Ideea de ipoteză în sens de principiu adoptat într-o demonstra ie stă la baza metodei ipotetico-deductive de creare a sistemelor teoretice. Această metodă a făcut ca distinc ia dintre principiu şi ipoteză să se şteargă cu totul, tot aşa cum, în alt plan, metoda axiomatizării în utilizările ei din ultimul secol a desfiin at treptat diferen a dintre axiomă şi postulat. În sens epistemologic, ipoteza exprimă particularitatea gândirii de a nu se opri la limitele cunoaşterii experimentale ci, cedând unui fel de mişcare iner ială, de a le depăşi mai mult sau mai pu in îndrăzne , anticipând ceea ce nu cunoaşte încă, dar poate prefigura prin analogie cu ceea ce a cunoscut. Ca presupuneri făcute în vederea explicării unor fapte, ipotezele sunt construc ii ale gândirii inventate pentru a modela ceea ce nu se cunoaşte, dar se bănuieşte în baza a ceea ce se cunoaşte. Pentru E. Mach rolul ipotezei apare în lumina metodei analitice, prin care gândirea, aflată în faza unei teze de demonstrat sau probleme de rezolvat, începe prin a considera teza demonstrată sau problema rezolvată pentru a stabili ce condi ii ar fi necesare pentru aceasta, trece apoi de la condi ii la condi iile condi iilor stabilite de fiecare dată ca ipoteze, mergând astfel până vor exista motive suficiente pentru a opri acest mers regresiv, anevoios şi nesigur. În măsura în care nu se reduce la a fi punct de plecare, adică asump ie ini ială, supozi ie de bază sau axiomă într-o construc ie deductivă, ci încercare de explicare printr-un argument ex hypothesi, ipoteza devine prin ea însăşi, şi nu numai în concluziile inferate din ea, corijabilă, confirmabilă sau 24

infirmabilă în lumina experien ei viitoare. Dar şi în cunoaşterea factuală ipoteza se poate prezenta ca presupozi ie fundamentală. Geneza ipotezei ştiin ifice Ipoteza poate avea ca sursă observa ia de fapte, inclusiv observa ia provocată şi controlată experimental; putând fi sugerată de fapte, ipoteza nu este însă trasă din ele, nu este produs al unei activită i constatative, ci o structură inventată, o construc ie mentală. Totodată, la limită, un fapt nu este o ipoteză : înroşirea hârtiei de turnesol sau oprirea unui indicator la o diviziune a cadranului unui aparat au calitatea de datum şi se stabilesc prin simplă inspec ie vizuală fiind neproblematice şi necontroversabile. În ştiin ă însă lucrurile nu sunt atât de simple; despre curentul electric, de pildă, M. Bunge spune că este inferabil, dar nu observabil, că mai degrabă decât un datum este o ipoteză. Oricum, sesizarea unor datum-uri a unor realită i mai complexe, ca fapte ştiin ifice, precum şi sistematizarea lor pentru a fi folosite la sprijinirea sau subminarea unei ipoteze implică interven ia unor elemente teoretice ale altor ipoteze prealabile. Chiar sugerate de observa ii, ipotezele sunt construc ii mentale cu largă independen ă, în sensul că nu sunt determinate neambiguu de faptele de observa ie: numeroase ipoteze pot fi emise pentru a da seama (şi pot da efectiv în mod par ial) de acelaşi ansamblu de fapte. Ipoteza poate fi sugerată de un alt model teoretic pornind de la care, în baza unei analogii, creatorul ei o imaginează ca pe un pattern al câmpului factual supus cercetării. Dar o ipoteză poate să nu fie sugerată de ceva prealabil, ci construită pur imaginativ şi ex nihiilo (în sensul lipsei conştiin ei legăturii cu cunoaşterea anterioară). Ipoteza este oricum rezultatul unui efort mental mâi mult sau mai pu in intens şi îndelungat. Există şi alte tipuri de abordări ale ipotezei. K. Popper, chiar dacă e convins că întrebarea sau ipoteza trebuie să preceadă observa ia, afirmă că teoriile anticipative ar fi în mod ereditar încorporate în organele noastre de sim , ca un fel de aşteptări înnăscute, în baza cărora nu cunoaştem, ci ghicim ipotezele noastre. Pentru Popper ipotezele, generalizările, aşteptările nu ne sunt impuse din afară, ele depind de o nevoie înnăscută de a, descoperi regularită ile în jurul nostru, în acest scop emitem spontan conjecturi, asumându-ne riscurile corespunzătoare şi supravie uim pentru că le falsificăm şi respingem. Impresia că ipotezele elaborate prin intui ie s-ar produce prin genera ie spontanee a fost arătată ca falsă de Bungel. Asemănător, Thomas S. Kuhn vede ieşirea din crize şi înlăturarea anomaliilor prin iluminări; acestea pot fi însă sclipiri de intui ie intelectuală, valorificând eforturi îndelungi şi penibile de tatonare şi elaborare. Demers asigurând cunoaşterii un caracter deschis, în mod deliberat vag, ipoteza cade de drept sub inciden a logicii, neputând fi abandonată, în manieră humeiană, psihologiei. Logica nu func ionează însă aici în stare pură; ea se împleteşte cu elemente intuitive, imaginative, volitive. De aceea, geneza ipotezei nu este în jurisdic ia unei logici obişnuite, nici elementară, nici matematică. Actele concrete ale crea iei ştiin ifice sunt guvernate de infralogici — ansambluri de exigen e mai complexe dar mai suple, mai pu in presante, în domeniul cărora presupunerea intervine la tot pasul, iar inferen ele probabile devin instrumente indispensabile ale gândirii. Opera iile logice fundamentale reintră în joc în realizarea infe-ren elor ale căror concluzii sunt enun uri probabile, ipotetice, dominând procesul justificării ipotezei. Distinc ia men ionată a fost transformată prin exagerare de către empirismul logic într-o adevărată ruptură între ceea ce Hans Reichenbach a numit „contextul descoperirii" şi „contextul justificării", eliminându-l pe primul din domeniul logicii şi epistemologiei. Argumentele erau că descoperirea presupune explica ia cauzală (abandonată metafizicii), adică a originilor (creării, genezei, inven iei) ipotezelor şi teoriilor ştiin ifice care trimite la motivarea lor prin educa ia şi cultura creatorului, prin pozi ia sa socială, prin constitu ia psihologică, interesele personale etc. Opus, justificarea se referă la func ionarea cunoştin elor indiferent de către cine şi cum au fost ob inute, având de rezolvat problema dacă faptele, oricum selectate, constituie eviden ă obiectivă pentru ipoteze. Justificarea este rezultatul opera iilor de testare şi evaluare a ipotezelor. În această viziune, descoperirea este subiectivă, 25

iar justificarea obiectivă, opozi ia dintre cele două contexte fiind ireductibilă, în consecin ă, gânditori ca Reichenbach şi Popper afirmă că logica nu trebuie să analizeze procesele de concepere a ideilor noi. Această concep ie este azi in linii mari depăşită fiind reluate în cadre conceptuale noi eforturile de construire a unei „logici a descoperirii”. În cadrul acestei „logici” ipoteza apare nu ca simplă concluzie a unui demers inferential, ci ca rezultat al unui proces metodologic complex în care scheme, modele, opera ii logice interferează cu factori psihosociologici, în sensul că în elegerea problemelor a căror rezolvare se tatonează prin ipoteze, tipul modelului ipotetic construit, raportarea rezultatelor la situa ia de fapt sunt opera subiectului care utilizează nu numai structurile gândirii sale logice şi scheme metodologice, ci şi capacită i extralogice — imagina ie, intui ie, interese, pasiune, voin ă etc. Considerarea ponderii variate eu care pot interveni aceşti diverşi factori a permis decelarea unui mare număr de metode euristice, luminând procesele de inventare a ipotezelor în ştiin ă; au fost, de asemenea, descrise strategii euristice fecunde în munca echipelor de cercetare ca brainstormingul (Alex. F. Osborn), sinectica (W. J. T. Gordon) ingineria valorică (Erlicher şi Milles), inventica (Kaufmann, Fustier şi Drevet) şi alte tehnici productive pentru emiterea ipotezelor. Evaluarea ipotezelor ştiin ifice Op iunea între diversele metode de creare a ipotezelor şi numeroasele tipuri de ipoteze rezultând din ele se face, în func ie de natura problemelor de rezolvat, după criterii de randament al muncii intelectuale, orice ipoteză fiind bună dacă duce la rezultate bune. Ferdinand Gonseth consideră că „nu există procedeu privilegiat pentru a intra în posesia unei ipoteze valoroase. Să ne asigurăm ca o ipoteză să fie plauzibilă, pu in importă modul în care a fost ob inută. Singura sa legitimitate este de a se :arăta eficace". Există însă anumite condi ii sau exigen e de constructivitate şi de func ionalitate a ipotezei a căror îndeplinire îi conferă statutul de ipoteză ştiin ifică, deosebind-o de ipoteza „ştiin ifico-fantastică" sau de alte divaga ii mentale. Aceste condi ii, care se convertesc în caracteristici ale ipotezelor rezultând din îndeplinirea lor, pot servi drept criterii de estimare sumară şi prealabilă verificării experimentale, adică de admisibilitate a ipotezelor. Asemenea criterii preliminare, secundare ca rol, permit să se sta-bilească cel mult daca o supozi ie este suficient de bună pentru a merita efortul de a o justifica prin supunerea la teste cât mai concludente. Exigen a cea mai slabă căreia trebuie să-i răspundă o ipoteză pentru a fi socotită admisibilă este să fie plauzibilă. Plauzibilitatea este gradul de încredere care se poate atribui unei ipoteze înainte de începerea procesului testării ei, pe baza valorii surselor care au sugerat-o şi a opera iilor care au intervenit în elaborarea ei. Principalul indiciu al plauzibilită ii sau verosimilită ii ipotezei este noncontradic ia internă, sau consisten a internă în eleasă ca însuşirea de a nu con ine enun uri incompatibile. Pe lângă această consisten ă internă se cere ipotezei şi consisten ă externă, în sensul de a avea legătură cu cunoaşterea prealabilă, de a rămâne compatibilă cu majoritatea legilor şi teoriilor ştiin ifice dobândite. Valoarea acestor criterii de preselec ie a construc iilor teoretice este însă cu totul relativă; îndeplinirea lor constituie doar indicii favorabile unei ipoteze şi în nici un caz probe, sau argumente peremptorii în sprijinul ei. Dar chiar ca cerin e de admisibilitate, nu de admitere, de acceptare, ele sunt pu in presante, de vreme ce neîndeplinirea lor nu poate justifica complet refuzul acceptării în mod provizoriu a unei ipoteze pentru supunerea ei la teste probante; şi aceasta pentru că, în legătură cu consisten a internă de exemplu, o ipoteză poate prezenta în momentul creării ei dificultă i interne, dezarticula ii, chiar inadverten e, care urmează a fi eliminate în procesul verificării şi al pregătirii ei pentru a fi comunicată. De asemenea, aplicarea severă a cerin ei de a avea coeren ă externă ar întârzia sau chiar împiedica schimbări revolu ionare în ştiin ă. Or, marile teorii, aşa-numi ii gigan i ai cunoaşterii ştiin ifice, de exemplu crea ii ca heliocentrismul, teoria plusvalorii, teoria relativită ii etc. nu s-au situat deloc în prelungirea cunoaşterii preexistente, ci au contraziso. Condi ii mai presante de admisibilitate a ipotezei sunt indicarea câmpului validită ii sale prezumate şi, în strânsă legătură cu aceasta, sugerarea mijloacelor verificării sale empirice; se cere, aşadar, ipotezei să fie empiric testabilă, ceea ce înseamnă să fie „sensibilă la experien ă". 26

Fără îndeplinirea acestei cerin e de a avea implica ii verificabile, adică lipsită de capacitatea de a produce consecin e în legătură cu care să se poată imagina vreun rezultat experimental care s-o confirme sau s-o contrazică, o ipoteză nu poate apar ine cunoaşterii ştiin ifice care se caracterizează tocmai prin faptul că dispune de proceduri capabile să rezolve problemele, să selec ioneze solu iile, să tranşeze controversele. Testabilitatea este, aşadar, o caracteristică fundamentală a ipotezei ştiin ifice. Dar, cerin a ca ipoteza să rămână testabilă dispunând de greutate empirică, de sensibilitate la experien ă nu reprezintă nicidecum obliga ia ei de a rămâne în preajma experien ei dobândite şi cu atât mai pu in de a putea fi confruntată cu datele experien ei vie ii zilnice. Dimpotrivă, o ipoteză ştiin ifică poate fi oricât de fantezistă; de fapt toate ipotezele sunt speculative, sub acest aspect neexistând diferen e între ipotezele proprii ştiin ei şi cele ale filozofiei. Sub condi iile men ionate anterior orice fic iune are aşadar statutul de ipoteză ştiin ifică. Obliga ia impusă de exigen a de a fi empiric testabilă cere evitarea numai a fic iunilor principial incontrolabile. Pentru ca o ipoteză să fie testabilă ea trebuie să con ină numai predicate susceptibile a fi cercetate oricât de sofisticate sunt ele. Numind ipotezele care nu con in implica ii verificabile „lipsite de greutate empirică", Hempel le ilustrează cu exemplul ipotezei că atrac ia gravita ională este datorată iubirii care se manifestă între corpurile fizice, ipoteză luată din filozofia tomistă a cunoaşterii. Dovezile că aceasta este o pseudoipoteză sunt că ea nu sugerează nici un fapt care s-o confirme sau s-o infir me şi că, în consecin ă, nu poate fi imaginat un test care să decidă între ea şi teza opusă, după care lucrurile fizice s-ar atrage reciproc din ură, pentru a se ciocni şi distruge Cu toată importan a îndeplinirii criteriului testabilită ii de principiu în stabilirea admisibilită ii ipotezelor, trebuie introdusă şi în legătură cu acesta relativizarea că, ini ial, ipoteza poate să sugereze teste vagi, slabe; dacă este ştiin ifică, ipoteza se va distinge însă prin faptul că pe măsura trecerii primelor teste, îşi va spori continuu controlabilitatea. Problema admisibilită ii ipotezelor l-a preocupat intens şi pe K. E. Popper, după care toate construc iile ştiin ei au caracter conjectural, ipotetic. Ideea de verosimilitudine permite să se ştie dinainte cum arată o teorie ştiin ifică bună, ce fel de teorie ar fi mai bună şi, ceea ce este esen ial, să se selec ioneze dintre multiple teorii în competi ie aceea care serveşte mai bine progresul ştiin ei. Astfel, arată Popper, se poate spune înainte de orice control, că este poten ial sau virtual mai bună teoria care are un con inut mai mare, pentru că ne obligă la o mai mare varietate de controale, e mai tare logiceşte şi mai îndrăznea ă. Acest ultim caracter apare ca fundamental lui K. E. Popper, pentru că în concep ia lui nu confirmabilitatea, ci falsificabilitatea este indiciul admisibilită ii teoriilor. O teorie este cu atât mai îndrăznea ă cu cât este mai mare con inutul său. Ea este de asemenea mai riscantă: e mai probabil să începem gândind că este falsă. Sunt preferabile, după Karl Popper, teoriile mai bogate în con inut tocmai pentru că sunt mai improbabile, fiindcă numărul falsificatorilor lor poten iali creşte. În această concep ie, teoriile sunt toate ipoteze. Teoriile aflate în competi ie se evaluează, în parte, anterior testării (a priori) şi, în parte, ulterior testării (a posteriori) ; şi în timp ce pentru evaluarea a priori contează mai ales con inutul, puterea explicativă virtuală, pentru evaluarea a posteriori ideea cea mai importantă este adevărul, căruia Popper îi preferă „conceptul mai accesibil" de aproximare a adevărului sau verosimilitudine. Evaluarea a posteriori a unei teorii depinde în întregime de modul în care ea a rezistat la teste severe şi ingenioase. La Popper evaluarea a posteriori este pusă în dependen ă de valoarea a priori a teoriei: teoriile care sunt neinteresante a priori nu e necesar să fie testate, pentru că gradul lor scăzut de testabilitate exclude a priori posibilitatea ca ele să poată fi supuse la teste realmente semnificative şi interesante. Pe de altă parte, teoriile înalt testabile sunt interesante şi importante şi dacă nu reuşesc să treacă testele lor: noi putem învă a o imensitate de lucruri din insuccesul lor. Insuccesul lor poate fi fecund, pentru că acesta poate de fapt sugera modul de construire a unei teorii mai bune.

27

Cu toată importan a exagerată pe care o acorda evaluării prealabile a teoriilor, Popper admite că trebuie preferate teoriile nu numai testabile, ci care au trecut efectiv mai bine ca altele teste severe, care rezolvă problemele şi care, rămânând conjecturi, generează probleme noi, neaşteptate. Rolul logicii, ca organon al criticii mai degrabă decât al testării, ca şi rolul fundamental al observa iei şi al controalelor experimentale este să arate că teoriile sunt false, stimulându-ne să producem altele mai bune. Dacă o ipoteză nu rezistă la aceste critici şi la aceste teste cel pu in tot aşa de bine ca celelalte ipoteze în competi ie cu ea, va fi eliminată, în lupta concuren ială concepută de Popper ca analoagă cu selec ia naturală din lumea vie. Teoria falsifica ionistă, centrală în concep ia ra ionalismului critic cultivat de Popper, conduce la o imagine oarecum distorsionată asupra cunoaşterii, care nu numai că poate fi de fapt, ci trebuie să aspire să fie de drept o suită de eşecuri. Pe măsura cristalizării lor, ipotezele capătă noi caracteristici care pot fi luate în considerare în procesul evaluării şi selec ionării lor Aceste caracteristici sunt, ca şi cele men ionate anterior, atât externe cât şi interne; printre cele externe sunt probabilitatea, domeniul de adecvare, precizia adecvării, poten ialul de descoperire etc. Probabilitatea unei ipoteze este, spre deosebire de plauzibilitatea ei, o măsură obiectivă a gradului de încredere pe care îl merită, măsură care se constituie numai după ce ipoteza a început să fie supusă testării. Ea justifică nu doar admisibilitatea, ci acceptarea ipotezei incriminate. Ca şi plauzibilitatea, probabilitatea capătă valori care se înscriu între necesar şi imposibil, între cert şi absurd, între 1 şi 0. Ini ial, chiar unei plauzibilită i maxime îi corespunde o probabilitate nulă, dar dacă ipoteza promovează teste relevante, cele două valori pot ajunge să se confunde; cercetătorul va avea atâta încredere în ipoteză câtă probabilitate îi conferă testarea. Apar, bineîn eles, excep ii, când se renun ă prea uşor la o ipoteză care a eşuat la începutul testării, sau se men ine încrederea într-o ipoteză care nu reuşeşte să acumuleze o eviden ă suficientă. Astfel, multă vreme după ce ipoteza că orientarea păsărilor nocturne s-ar datora urechii fusese abandonată, reconsiderarea mai atentă a rolului acestui organ s-a dovedit adevărata explica ie (orientare prin radioreperaj). Precizia adecvării corespunde preciziei previziunilor care se pot face pornind de la o ipoteză. O ipoteză este cu atât mai probabilă cu cât permite previziuni mai precise, iar unei probabilită i nule îi corespunde o precizie nulă. Previziunile formează un mijloc de testare a ipotezelor. C. S. Peirce spunea că orice ipoteză poate fi supusă confirmării prin for a ei de a face predic ii verificabile. Poten ialul de descoperire este măsura presupunerii subiective con inută de ipoteză. Cu cât presupunerea este mai mare cu atât poten ialul este mai mic. Există deci o legătură inversă între plauzibilitate şi poten ialul de descoperire. O plauzibilitate nulă, adică o ipoteză a cărei implauzibilitate este egală cu certitudinea are un poten ial de descoperire infinit. O plauzibilitate egală eu unu, adică o ipoteză certă înaintea testării, are un poten ial de descoperire nul, dar şi unul infinit, deoarece o ipoteză falsă poate fi şi neproductivă, dar şi infinit productivă. De exemplu, la începutul secolului XX, ipoteza că mediul cristalin este perfect, care s-a dovedit apoi falsă, a fost deosebit de utilă în studiul proprietă ilor fizice ale cristalelor. Aceste caracteristici considerate externe apar în procesul de testare a ipotezei, fiind determinate de structura sa internă. Ra iunea de a fi a ipotezei este justificarea ei, stabilindu-se dacă are, şi dacă da, în ce măsură, valoare de cunoştin ă ştiin ifică. Criteriul, adică procedeul decizional în acest scop, se alcătuieşte în primul rând din ansamblul probelor sau mărturiilor care vin în sprijinul ipotezei, sprijin desemnat prin denumirea generică de eviden ă, iar descoperirea acesteia, solicitând instrumente teoretice şi experimentale variate, constituie procesul de testare empirică a ipotezelor ştiin ifice. Controlul experimental al ipotezei poate fi direct sau indirect, modalită i care induc mari diferen e de opera ionalitate şi valoare. Testarea este directă când controlează ceea ce ipoteza enun ă în mod explicit. Astfel, supozi ia lui Harvey că trebuie să existe vase care leagă arterele cu venele a fost confirmată în mod direct prin observarea vaselor capilare, de către Malpighi, cu ajutorul microscopului apărut între timp. Controlul indirect al ipotezei ştiin ifice se face, dimpotrivă, prin testarea a ceea ce ea implică, pe calea 28

confruntării unor consecin e derivate din ea cu fapte reale. Interven ia predic iei în atestarea ipotezelor reprezintă tocmai un control indirect; aceasta înseamnă că teoria a putut să implice şi alte fapte (cele prezise) decât acelea pentru explicarea cărora a fost construită, a fost verificată în situa ii diferite de acelea care stau la originea sa. În ştiin ele maturizate, cunoştin ele ştiin ifice se plasează la un nivel de elaborare teoretică incomparabil mai înalt decât cel al teoriei lui Harvey; ele au un caracter abstract şi complex, purtând asupra unor obiecte neconstatabile şi nemăsurabile pentru că sunt nereale şi nerealizabile ca atare, existând numai în domeniul posibilului. Chiar teoria lui Newton, în baza ei — principiul iner iei conform căruia un corp asupra căruia nu se exercită nici o influen ă continuă să se mişte rectiliniu şi uniform — nu este controlabilă prin experien ă, pentru că nici la suprafa a planetei noastre, nici în spa iul extraterestru nu este posibilă realizarea condi iei de a sustrage un corp absolut oricărei influen e; este imposibil de a izola complet un obiect, altfel decât pe plan mental. De aceea adevărul unei teorii ca aceea a lui Newton sau al oricărei alta de complexitate comparabilă nu poate fi stabilit prin controlul a ceea ce enun ă în mod ex-plicit, ci a ceea ce implică, adică prin controlarea unor consecin e ale ipotezei de bază; aceste consecin e se pot verifica una câte una. Trebuie subliniat că proba va fi cu atât mai relevantă eu cât se vor fi verificat consecin e mai îndepărtate ale ipotezei. Rezultă însă că o ipoteză nu se poate controla în mod complet, deoarece nu se pot stabili decât un număr, oricât de mare dar finit totuşi, de concluzii ale ei şi, respectiv, de fapte care o satisfac. Proba realizată în acest fel se numeşte confirmare. Între controlul direct şi cel indirect există diferen a că primul nu se poate aplica decât ipotezelor de un înalt grad de ostensivitate, iar cel indirect, dimpotrivă, celor înalt abstracte, ajungându-se, în viziunea instrumentalistă mai ales, ca cele mai abstracte să fie probate sau confirmate numai în consecin ele lor, pentru că ceea ce semnifică ele intrinsec nu mai contează. Apoi, în timp ce controlul direct verifică ipoteza, cel indirect numai o confirmă, ceea ce înseamnă că în timp ce controlul direct stabileşte că teoria este adevărată, controlul indirect arată numai că ea poate fi adevărată. Cum şi alte ipoteze pot fi egal, mai mult, sau mai pu in adevărate ca ea, urmează, cum se arată în capitolul consacrat selec iei teoriilor ştiin ifice, ca ele să se compare şi după alte criterii. Înăuntrul controlului indirect, al testării propriu-zise, apare o netă asimetrie între relevan a probelor confirmatoare şi a celor infirmatoare. Dacă cel pu in o consecin ă este absurdă, ipoteza este definitiv condamnată la falsitate, conform inferen ei valide exprimată printr-un modus tollens: dacă ipoteza este adevărată, consecin ele sunt adevărate; dar consecin ele (cel pu in una) sunt false, deci ipoteza este falsă; Pe de altă parte, dacă există coresponden ă între consecin e şi fapte, aceasta nu oferă totdeauna garan ii suficiente pentru acreditarea unei ipoteze, căci s-ar putea ca rezultatele favorabile să se datoreze unor factori adi ionali sau întâmplători. Calea de la confirmarea consecin elor la verificarea ipotezei urmează un modus ponens nevalid cu concluzie probabilă: dacă ipoteza este adevărată, consecin ele sunt adevărate; consecin ele sunt adevărate, deci ipoteza este probabil adevărată. Considerată sub aspect tehnico-opera ional, testarea unei ipoteze h este un proces complex care cuprinde mai multe opera ii: (a) deducerea consecin elor lui h; (b) confruntarea consecin elor lui h cu anumite mărturii sau dovezi; (c) exprimarea rezultatelor acestei confruntări în enun uri care împreună formează suportul eviden ial sau eviden a e; (d) stabilirea rela iei dintre h şi e care este de condi ionare suficientă, de unde rezultă: dacă consecin ele au fost verificate, atunci e formează suportul pozitiv al lui h şi deci h este confirmată; dacă consecin ele nu se verifică e formează suportul negativ al lui h şi deci h este falsificată sau respinsă sau infirmată. Opera ia (a) se efectuează la nivel ra ional, apar ine logicii deductive şi deci sunt utilizate diverse tipuri de inferen e deductive care asigură corectitudinea opera iei şi certitudinea concluziilor, adică a consecin elor lui h. 29

Opera ia (b) se desfăşoară la nivel observa ional şi experimental şi ea necesită participarea întregului complex cognitiv — perceptiv şi ra ional — al subiectului epistemic, precum şi arsenalul metodologic necesar — instrumente şi aparate, tehnici şi procedee diverse. Opera ia (e) constă în consemnarea rezultatelor ob inute în timpul efectuării lui (b) în enun uri care exprimă informa ii despre situa iile reale apărute în cursul confruntării consecin elor lui h. Din punct de vedere logic, enun urile care formează e iau forma propozi iilor singulare de existen ă : „în punctul spa iotemporal K există cutare obiect" sau „...se produce cutare eveniment". De aceea, formarea suportului evidential e constituie una din căile de asimilare a realului în scheme logice şi, astfel, se realizează legătura mijlocită dintre ipoteză şi domeniul din realitate la care se referă. Opera ia (d) se desfăşoară tot la nivel ra ional, permi ând logicii să intervină în mod specific. Astfel, deoarece între ipoteza h şi suportul său evidential e este un raport de la condi ie la consecin ă, numai două demersuri sunt valide : 1) de la afirmarea lui h la afirmarea lui e; 2) de la negarea lui e la negarea lui h. Prin urmare, numai falsificarea urmează o cale analitică, care apar ine logicii deductive, ob inându-se respingerea lui h de către e, cu certitudine. Confirmarea se realizează inductiv, de la afirmarea lui e la afirmarea lui h, de aceea, între e şi h se stabileşte o rela ie de probabilitate. O contribu ie importantă la studiul rela iei eviden iate aduce logica, inductivă elaborată de Eudolf Carnap; această logică nu este o teorie a demersului amplificator, ci tocmai o procedură de evaluare de probabilită i care să măsoare gradul de încredere ra ională în rela ia dintre una sau mai multe probe (e) şi o ipoteză (h). În viziunea lui Carnap nici h nici e nu sunt determinabile prin mijloace logice, ci doar rela ia lor. Desfăşurarea procesului de testare a ipotezelor prin intermediul opera iilor principale (a)—(d) arată că sunt angajate deopotrivă demersuri formal-logice şi de cunoaştere experimentală. Opera iile (a) şi (d) sunt preponderent logice, iar opera iile (b) şi (c) sunt mai ales experimentale (epistemice). Totodată, această desfăşurare ne permite constatarea că, de fapt, testarea nu se reduce la confirmare sau la falsificare şi că, prin urmare, testarea nu este o simplă rela ie logică dintre h şi e, aşa cum a fost analizată de cele mai multe ori. Confirmările nu sunt însă definitive: ele sunt necesare, dar insuficiente pentru verificarea ipotezelor. Adevărul nu trebuie confundat cu confirmarea, deşi cele două no iuni sunt într-o strânsă legătură. Dacă un enun a fost abundent confirmat de eviden ă şi dacă este inclus în mod consistent într-un sistem teoretic admis, atunci, până la noi dovezi, i se poate atribui enun ului o valoare de adevăr apro-piată de unitate. Dar confirmarea singură este insuficientă, ea nu este decât un indicator nesigur al adevărului. Conceptele — adevăr şi confirmare — sunt deci corelate, dar distincte. Rela ia eviden ială care se instituie în actul confirmării ipotezelor prilejuieşte considera ii gnoseologice semnificative. Astfel din punctul de vedere al con inutului informa ional, ipoteza este mai bogată în con inut decât eviden a. Această trăsătură diferen iază fundamental rela ia eviden ială de implica ie şi explică de ce o ipoteză confirmată la un moment dat se poate dovedi aproximativă sau chiar falsă într-un moment de cunoaştere ulterior. În primul rând, se cere eviden ei să fie relevantă; în al doilea rând, ea trebuie să fie autentică, demnă de încredere şi adecvată. Aceste trăsături o fac relevantă. Relevan a este o cerin ă indispensabilă pentru orice eviden ă. O anumită eviden ă poate fi demnă de încredere (adevărată, precisă sau obiectivă) şi adecvată, dar dacă ea nu este şi relevantă, ea este inutilă. Să presupunem că cineva spune: „Pământul este rotund, deoarece doi plus doi fac patru”. Eviden a oferită este demnă de încredere şi completă în sine, dar nu are nici o legătură cu faptul că Pământul este rotund. De aceea, ea este respinsă ca irelevantă în ciuda faptului că este adevărată. Numai când eviden a este relevantă, este important pentru ea să fie demnă de încredere şi adecvată. Adecvarea se referă la cantitatea de eviden ă disponibilă, care poate să varieze de la foarte pu in sau deloc până la eviden a completă sau totală. Ini ial, când ipotezele sunt numai plauzibile, eviden a este foarte mică; treptat, pe măsura testării, eviden a poate tinde să devină maximă. Astfel, ipotezele ştiin ifice pot fi plasate pe un continuum, după cantitatea de eviden ă care le confirmă sau le suportă. Justificarea unei ipoteze (h) se realizează atât prin compararea ei cu dovezile empirice (e), cât şi cu un ansamblu de teorii admise cu titlu de cunoaştere de fond, cu caracter neproblematic. Depăşirea deficitului 30

informa ional stabilit între con inutul informa ional al ipotezei şi con inutul eviden ei s-a încercat prin introducerea conceptului de eviden ă totală, care se ob ine prin cea de-a doua procedură de justificare a ipotezelor — validarea teoretică. Ea se ob ine prin „introducerea lor într-o teorie adică într-un sistem al sprijinirii şi controlării reciproce a ipotezelor. Făcută, cum ar fi dezirabil, anterior testării empirice, validarea teoretică legitimează însăşi testarea dacă ipoteza „se arată a fi conjectură rezonabilă". Validarea teoretică face totodată ipoteza tratată contextual, nu imună, ci mai rezistentă la eventualele instan e infirmatoare. Căci astfel validată, ipoteza nu se confruntă numai cu propria sa eviden ă, ci vine în fa a instan ei care o evaluează înso ită de cunoştin ele pe care o comunitate ştiin ifică le de ine despre domeniul de adecvare al ipotezei şi despre domenii învecinate sau asemănătoare cu care interac ionează. No iunea de eviden ă totală sau completă a fost introdusă de R. Carnap şi a fost invocată şi de al i filozofi ai ştiin ei pentru a solu iona un anumit paradox care apare din folosirea fără rezerve a silogismului statistic. Mai mult, Carnap a încercat chiar să construiască logica inductivă pe baza conceptului idealizat de eviden ă totală. Există însă îndoieli cu privire la folosirea conceptului de eviden ă totală în ştiin a factuală şi ele au fost exprimate de P. Suppes care a arătat, mai întâi, că informa ia pe care o de ine omul de ştiin ă este variabilă în timp, căci lumea ştiin ei nu este statică şi simplă. Aceasta ridică, în al doilea rând, problema modului cum se schimbă convingerile oamenilor de ştiin ă în timp. Revine epistemologiei sarcina de a caracteriza ce parte din volumul uriaş ai informa iei poten iale pe care o de ine un om de ştiin ă trebuie să fie acceptată drept eviden ă şi cum trebuie folosită pentru evaluarea probabilită ii unei ipoteze. Ar trebui elaborate principii după care informa ia să fie apreciată ca relevantă şi adecvată, dar dificultă ile unei astfel de evaluări sunt foarte mari. De exemplu, s-a enun at regula pruden ei pure care recomandă derivarea plauzibilită ii sau a convingerii care înso eşte o ipoteză enun ată în prezent din convingerea anterioară caracterizată printr-o anumită probabilitate. P. Suppes este de părere că un astfel de principiu al pruden ei pure, deşi pare atractiv la prima vedere, este o pură fantezie. Chiar dacă nu poate produce o eviden ă totală, validarea teoretică a ipotezei este de mare importan ă: ea face ca abandonarea ipotezei în cazul că i se impun infirmări să aibă loc cu mult mai pu in grabă, căci sus inându-se reciproc cu alte ipoteze şi teorii, această abandonare ar implica reorganizări prea ample ale corpus-ului ştiin ei.

31

Legile ştiin ifice Legea ştiin ifică este expresia cunoaşterii ştiin ifice obiectiv valabile, în aşa măsură încât „momentele" de constituire a diferitelor ramuri ale ştiin ei moderne coincid cu descoperirea şi recunoaşterea unor legi generale în domeniile respective. Locul central pe care-l ocupă în cadrul ştiin ei legile, în mod deosebit cele teoretice, cu o mare putere de cuprindere, a fost eviden iat în reflec ia filozofică a unora dintre reprezentan ii ei cei mai de seamă, de la Isaac Newton („Modernii, înlăturând formele substan iale şi calită ile oculte, s-au străduit să reducă fenomenele naturale la legi matematice") pînă la Albert Einstein (care vedea sarcina supremă a fizicianului în „căutarea acelor legi cu nivel înalt de universalitate... din care se poate ob ine un tablou al lumii prin deduc ie pură"). Legile ştiin ifice şi generalizările cunoaşterii comune Enun urile-legi formulate în ştiin ele naturii sunt numite în mod curent şi „legi ale naturii", expresie folosită în paralel şi pentru desemnarea raporturilor obiective pe care omul de ştiin ă urmăreşte să le descopere. Aceeaşi dublă utilizare este tipică şi pentru expresiile mai particulare ca „legi fizice", „legi biologice" etc. Această situa ie poate fi considerată drept un reflex al credin ei spontane ce întovărăşeşte munca omului de ştiin ă că în fenomenele pe care le studiază există structuri stabile, rela ii repetabile ce pot fi descoperite şi formulate mai mult sau mai pu in adecvat. Ideea că în natură există o ordine, o necesitate, este proprie şi cunoaşterii comune, preştiin ifice, în măsura în care constituie o simplă generalizare a observa iilor curente privind caracterul ciclic al anumitor fenomene (alternan a zi-noapte, succesiunea anotimpurilor...), constan a cu care producerea unui fenomen este precedată sau urmată de anumite alte fenomene, durata aproximativ fixă a anumitor procese din lumea organică etc. Ba este inerentă, în fond, într-un fel sau altul, practicii sociale în toate stadiile civiliza iei umane. Chiar folosirea termenului de lege pentru exprimarea ideii de necesitate naturală are o vechime considerabilă, precedând cu mult constituirea ştiin elor. Desemnarea regularită ii proceselor din natură prin cuvântul „lege" este ini ial rezultatul unui transfer al accep iei normative a termenului din sfera vie ii sociale în aceea a proceselor naturale, având la bază credin a religioasă în guvernarea universului de către o for ă supranaturală. Este interesant de men ionat, în acelaşi sens, că până şi în secolul al XVII-lea, după ce această expresie intrase în vocabularul savan ilor, un Robert Boyle o foloseşte doar în scrierile sale teologice, nu şi în cele ştiin ifice, socotind „improprie şi figurativă" Odată cu dezvoltarea ştiin ei experimentale, la începuturile epocii moderne, ideea de lege a naturii se impune tot mai larg, degajându-se treptat, în acelaşi timp, de conota iile religioase şi căpătând o semnifica ie mai precisă. În urma determinării efective, în astronomie şi fizică, a unui număr impresionant de legi, de către cercetătorii naturii, de la Kepler şi Galilei până la Newton, în locul reprezentării vagi despre existen a unei ordini, a unor regularită i în natură, se cristalizează ideea de lege ca raport constant între anumite mărimi fizice, determinabil pe cale experimentală şi susceptibil, de obicei, de formulare matematică. Prin formularea unei legi ştiin ifice se urmăreşte, de regulă, descoperirea unui invariant ce stă la baza uneia sau a mai multor regularită i constatate deja şi poate furniza o explica ie pentru ele. Aceasta presupune o analiză a fenomenelor, distingerea unor laturi sau componente ale lor şi determinarea rela iilor dintre ele prin concepte noi, specifice, diferite de cele prin care se exprimă regularitatea mai superficială., ce urmează a fi explicitată. Este suficient să comparăm, de exemplu, constatarea din via a de toate zilele că toate corpurile nesus inute cad spre pământ — unele mai repede, altele mai încet, după cum sunt mai grele sau mai pu in grele şi după cum sunt aruncate spre pământ sau doar lăsate să cadă — cu legea stabilită de Galilei, după care, 32

pentru toate corpurile în cădere liberă în apropierea suprafe ei pământului distan a s (în centimetri) străbătută in t secunde este dată de V0t +1/2 gt2, unde V0 reprezintă viteza ini ială a corpului, iar g accelera ia constantă de 981 cm/sec2. Pe drumul de la constatarea empirică a sim ului comun la lege intervine, cum se vede, idealizarea (în cazul de fa ă eliminarea rezisten ei aerului) şi distingerea factorilor reprezenta i în formulă. (Mai departe încă de posibilită ile experien ei comune este, desigur, legea newtoniană a gravita iei, care explică uniformitatea determinată de Galilei şi îi impune totodată o anumită corec ie, luând în considerare masa corpului şi varia ia accelera iei în func ie de distan a lui fa ă de centrul pământului.) Regularită ile înregistrate la nivelul sim ului comun se exprimă în termeni ce desemnează clase de fenomene familiare, dar cel mai adesea insuficient de bine definite şi în care se combină ac iuni ale mai multor factori ce rămân, la acest nivel, neidentifica i. De aceea, limitele între care sunt valabile generalizările privitoare la aceste regularită i şi condi iile exacte în care se produc fenomenele la care se referă sunt, de obicei, necunoscute. Legile ştiin ifice, dimpotrivă, formulează raporturi între aspecte izolate prin abstrac ie ale fenomenelor reale, au, adică, drept referent nemijlocit modele ideale, simplificate, reprezentând fenomene şi procese aşa cum s-ar produce ele în stare pură fără interferen a unora din factorii cu care apar asociate în condi ii naturale. Raporturile constante pot, astfel, să fie formulate cu precizie şi pot servi, apoi, prin reintroducerea controlată a factorilor ini ial elimina i, la explicarea regularită ilor mai familiare, dar mai imprecise, înregistrate înainte. Trăsături logico-semantice şi epistemice ale enun urilor-legi Spre deosebire de enun urile care înregistrează evenimente sau stări de lucruri particulare, legile ştiin ifice formulează raporturi constante, repetabile între proprietă i sau procese din natură sau din realitatea socială. Enun urile denumite „legi" în diferite domenii ale ştiin ei se caracterizează, astfel, înainte de toate, printr-o anumită generalitate, sesizabilă de obicei direct în chiar forma lor. Când sunt formulate verbal, ele con in, de regulă, cuvinte sau expresii ca „orice", „to i", „ori de câte ori" ş.a.. care arată că în ele se predică ceva despre clase întregi de obiecte sau fenomene. Spre exemplu, prima lege a mecanicii newtoniene spune că orice corp asupra căruia nu ac ionează for e exterioare îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă; potrivit uneia din legile chimice formulate de Lavoisier, greutatea oricărui compus este egală cu suma greută ilor componentelor ş.a.m.d. Legile ştiin ifice se formulează deci în mod tipic ca enun uri universale. Determinarea mai precisă a universalită ii ca proprietate formală (sintactică) a enun urilor presupune considerarea expresiei pe care o capătă ele într-un limbaj definit prin reguli precise. În reprezentarea formei enun urilor, logica modernă exprimă, după cum se ştie, trăsătura care ne interesează aici cu ajutorul cuantificării universale. Un enun simplu care spune că o proprietate F este totdeauna înso ită, la obiectele dintr-un anumit domeniu, de o proprietate G (pe scurt, că to i F sunt G, de exemplu că toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate) se exprimă, atunci, sub forma (Vx)(Fx -> Gx), deci ca o cuantificare universală a func iei propozi ionale condi ionale Fx ~> Gx („dacă x este F, atunci x este G"). În expresia simbolică corespunzătoare diferitelor enun uri universale, în locul lui Fx şi Gx pot figura, desigur, predicate de o formă mai complexă, con inând, eventual, şi cuantori existen iali. Admi ând că universalitatea din punct de vedere al formei logice este o trăsătură a legilor ştiin ifice, se vede uşor, în acelaşi timp, că ea nu este o proprietate distinctivă a lor. Simpla universalitate în sens formal nu este suficientă pentru a asigura unui enun acel tip de generalitate care este propriu legilor ştiin ifice. Cea mai simplă formă logică a unei legi poate fi redată, cum am văzut, prin formula (Vx) (Fx -> Gx), care, potrivit interpretării standard ce i se dă în logica modernă, este socotită adevărată dacă în fapt orice obiect care posedă proprietatea F posedă şi proprietatea G, altfel spus, dacă nu se găsesc obiecte care să fie F fără a fi în acelaşi timp G. Or, de această formă este orice enun în care despre elementele unei clase determinate printr-o proprietate oarecare F stabilim că au, fiecare în parte, o anumită proprietate G — bunăoară enun ul că toate persoanele aflate într-un anumit moment în cutare sală sunt medici sau enun ul că nici un cuvânt din cutare limbă nu are mai mult de opt silabe, enun uri ce pot să fie, cum se vede, simple constatări de fapt. 33

Limitarea generalită ii unui enun (de formă universală) se leagă, de obicei, de faptul că în el se fac referiri la obiecte individuale, momente sau intervale de timp, puncte sau regiuni spa iale determinate. Un semn caracteristic al referin ei la obiecte individuale sau la localizări spa iale sau temporale îl constituie prezen a în enun uri a numelor proprii sau a altor termeni singulari. Dar o asemenea referin ă poate fi şi implicită, inclusă în semnifica ia unor termeni care, din punct de vedere logic, sunt cuvinte sau expresii generale (de exemplu „selenar'', „solar", „european"). Enun urile universale care nu con in termeni singulari şi nici termeni generali (predicate) a căror semnifica ie să nu poată fi explicitată fără a se face referiri la obiecte, locuri sau momente particulare sunt numite uneori „strict universale" sau „universale pure". Numeroase legi fizice, chimice ş.a. sunt, într-adevăr, enun uri strict universale în sensul arătat; pe când enun urile accidentale care sunt universale sub aspectul formei logice nu sunt, de regulă, strict universale. Cu toate acestea, universalitatea strictă, în sensul de mai sus, nu exprimă prin ea însăşi în mod adecvat generalitatea caracteristică legilor ştiin ei. Pe de o parte, fiindcă există enun uri recunoscute drept legi, care nu sunt totuşi enun uri strict universale; în legile mişcărilor planetare, stabilite de Kepler, de pildă, este men ionat un obiect individual, Soarele, iar în legea căderii libere a corpurilor, Pământul. Pe de altă parte, pentru că se pot da exemple de enun uri strict universale care, admi ând că sunt adevărate, nu ar fi taxate totuşi drept legi în domeniile respective ale ştiin ei; În ceea ce priveşte prima dificultate, o posibilitate de a o evita ar consta în a admite că unele enun uri contează drept legi, deşi con in referiri la obiecte particulare, dat fiind că se întemeiază pe legi mai cuprinzătoare care, la rândul lor, sunt enun uri strict universale. Bunăoară, regularită ile stabilite de Kepler, referitor la orbitele planetare, şi-ar datora în acest caz statutul de legi ştiin ifice faptului că pot fi derivate din legea newtoniană a gravita iei universale, care este strict universală. Oricum ar fi solu ionată însă prima dificultate, rămâne cealaltă constatare, mai importantă, că enun urile strict universale nu sunt totdeauna legi; că un enun de forma „Orice F este G"', chiar şi atunci când F reprezintă un predicat „pur calitativ" şi când clasa corespunzătoare lui nu este considerată finită, poate să exprime o conexiune accidentală. Când este vorba de enun uri corelate sistematic cu altele, cum este cazul legilor ştiin ifice, o decizie de a revizui o lege pe motiv de apari ie a unor excep ii ar comporta revizuiri în restul sistemului, inclusiv reconsiderări ale datelor ce au servit ca probe directe în favoarea altor legi. De aceea, în cazul unei legi care până în momentul apari iei excep iilor şi-a dovedit fecunditatea ca instrument al explica iei şi previziunii, se vor lua în considerare posibilită ile de reinterpretare a noilor date astfel încât să se evite revizuirea ei, sau excep iile vor fi tolerate provizoriu, în ideea că sunt, poate, efectul unor imperfec iuni încă nesesizate ale instrumentelor de observa ie şi măsurare sau vor fi interpretate ca depăşind limitele domeniului de validitate. Legile ştiin ifice şi ideea de necesitate obiectivă În eviden ierea caracteristicilor formale, semantice şi epistemice ale enun urilor-legi au avut o mare pondere cercetările desfăşurate în cadrul orientării analitice din filozofia contemporană. Contribu ia lor substan ială, bazată pe experien a celor mai avansate ştiin e ale naturii, la clarificarea acestui concept important al filozofiei ştiin ei şi a altor concepte înrudite, poartă în acelaşi timp amprenta premiselor generale ale filozofiei empiriste. Legile ştiin ifice apar aici caracterizate ca fiind acele enun uri strict universale care se disting prin anumite func ii cognitive şi prin anumite conexiuni sistematice înăuntrul unui domeniu al ştiin ei şi cărora oamenii de ştiin ă le acordă în anumite contexte un tratament preferen ial. Trăsăturile epistemice sunt menite, în viziunea empirist logică, să dea seama de diferen a pe care o sesizăm între legi şi alte enun uri ce au aceeaşi formă logică şi aceleaşi caractere semantice şi să facă, astfel, de prisos asocierea cu ideea de lege a ideii de necesitate naturală. O lege ştiin ifică nu ar formula, aşadar, un altfel de raport decât cel exprimat întrun enun strict universal de facto: „Orice F este G", indiferent dacă este sau nu o lege, nu înseamnă mai mult decât că n-a existat, nu există şi nu va exista vreodată ceva care să fie F fără a fi G.

34

Ceea ce face ca unele enun uri de această formă să fie legi sunt rela iile pe care le au cu alte enun uri din acelaşi domeniu, func iile tipice pe care le îndeplinesc şi atitudinea caracteristică pe care o au fa ă de ele oamenii de ştiin ă. Ideea existen ei unor raporturi obiective constante, repetabile şi a cognoscibilită ii lor sus ine şi înso eşte spontan cercetarea ştiin ifică în construirea de ipoteze generale şi în căutarea necontenită, dincolo de regularită ile stabilite, a unor legi mai profunde şi mai cuprinzătoare, care să reprezinte o cunoaştere mai adecvată a necesită ii obiective. Trăsătura de necesitate a raporturilor obiective exprimate în legile ştiin ei nu este identificabilă, ce-i drept, ca un element distinct, în structura acestor enun uri. Măsura în care un enun aproximează o structură obiectivă, un raport necesar şi deci repetabil, se eviden iază tocmai în eficacitatea lui cognitivă şi în posibilită ile pe care le deschide ac iunii practice, producerii controlate a efectelor dorite prin crearea condi iilor formulate în el. Interpretările empiriste ale cunoaşterii, pornind de aici, ori tratează ideea de necesitate, în legătură cu legile ştiin ei, ca fiind, pur şi simplu, un adaos subiectiv, ilegitim, la ideea de succesiune invariabilă, constatabilă ca atare în experien ă, ori o reduc la suma rela iilor logice pe care enun urile-legi le au cu alte enun uri şi la func iile tipice pe care, în virtutea acestor rela ii, sunt capabile să le îndeplinească. Abandonarea, într-un domeniu al cunoaşterii, a unui enun ce a candidat la statutul de lege sau a fost acceptat un timp ca lege, nu ar însemna, astfel, potrivit acestui punct de vedere, altceva decât că enun ul s-a dovedit incapabil să îndeplinească anumite func ii cognitive asociate cu conceptul de lege sau că un enun rival îndeplineşte mai bine aceste func ii. Tendin a de a interpreta legile ca fiind crea ii pur subiective, fără un referent real, şi-a găsit o expresie extremă în concep ia conven ionalistă. Această concep ie are un punct de sprijin în sesizarea unei particularită i a raportului dintre legile teoretice şi experien ă, ignorată de viziunea empirist-inductivistă : ob inerea şi interpretarea datelor experimentale au loc într-un cadru furnizat de legile teoretice cristalizate în domeniul respectiv. Aceste date n-ar putea, de aceea, servi pentru testarea legilor, a teoriilor; un eventual dezacord între date şi legi poate fi înlăturat oricând prin reinterpretarea celor dintâi. O altă explica ie, în viziunea conven ionalistă, o constituie faptul că aceste legi sunt crea ii libere ale savantului. Ştiin a teoretică a naturii — scrie K. Popper — nu este pentru conventionalist o imagine a naturii, ci o contribu ie pur conceptuală. Nu însuşirile lumii determină această construc ie, ci dimpotrivă, această construc ie determină însuşirile unei lumi artificiale, creată de noi; o lume conceptuală definită implicit prin legile naturii stabilite de noi. Numai despre această lume vorbeşte ştiin a. Formarea conceptelor apte să figureze în legi şi formularea ca atare a legilor sunt laturi strâns împletite, interdependente, şi nu etape distincte, succesive ale procesului cunoaşterii. Determinarea raporturilor constante, legice presupune identificarea şi fixarea în concepte a variabilelor relevante, dar aprecierea acestei relevante, deci a valorii pe care o au diferitele concepte şi clasificările cuprinse în ele ale experien ei, se sprijină, la rândul ei, pe eficacitatea cognitivă a enun urilor în care ele figurează, adică pe capacitatea lor de a îndeplini func ii caracteristice legilor ştiin ifice. Constatarea acestei trăsături a enun urilor-legi, a imposibilită ii traducerii lor integrale în termeni de date de observa ie au dus, în cazul unor reprezentan i ai pozitivismului logic, la concep ia asupra legilor ştiin ei cunoscută sub numele de instrumentalism.. Potrivit acestei concep ii, nu se poate vorbi de adevărul sau falsitatea legilor ştiin ei, pentru că ele nu sunt enun uri veritabile, ci pseudoenun uri; mai precis, sunt reguli care legitimează inferarea unor enun uri particulare din altele. Legile apar, astfel, ca simple instrumente folosite în predic ie sau în explica ie, unde func ionează asemeni regulilor logice, cu deosebirea doar că nu sunt reguli formale, ca acestea, ci „materiale". Criticii consideră că instrumentalismul reprezintă o accentuare unilaterală a unei laturi reale a procesului cunoaşterii. El porneşte de la constatarea func iilor distinctive îndeplinite de legi şi a unor particularită i ale raportului dintre ele şi datele empirice şi le dă o interpretare ce echivalează cu eliminarea con inutului cognitiv, reflectorul al legilor şi ignoră aspectul de continuitate în dialectica cunoaşterii. 35

Diversitatea legilor ştiin ifice Între legile ştiin ifice se pot recunoaşte diferen ieri multiple inând de natura rela iei pe care o formulează, de forma logică şi de precizia formulării, de proprietă i ale termenilor utiliza i în ea, de nivelul de abstractizare atins în formularea ei, de raportul în care se află cu datele şi procedurile experimentale, de unele func ii pe care le îndeplinesc ş.a.m.d.. Atât în ştiin ele sociale, cât şi în diferite domenii ale ştiin elor naturii (fizică, biologie ş.a.) au dobândit un rol proeminent legile statistice. Spre deosebire de legile strict universale (numite uneori şi „dinamice"), care formulează, cum am văzut, raporturi constante între anumite proprietă i sau procese, legile statistice exprimă frecven a relativă cu care se repetă anumite proprietă i în mul imi (serii) mari de fenomene (de exemplu, moleculele dintr-un volum de gaz, organismele biologice ce compun o popula ie ş.a.m.d.). Trăsătura de generalitate proprie enun urilor-legi este prezentă şi în cazul legii statistice, care formulează o regularitate tenden ială pentru toate colectivele de un anumit tip. Când este formulată însă cu referire la fenomenele individuale care compun seria (colectivul), o asemenea lege are o formă probabilistică: ea enun ă atunci care este probabilitatea ca un fenomen individual din seria respectivă să aibă o anumită proprietate. Această particularitate a legilor statistice se manifestă în felul cum sunt utilizate ele în predic ie: pe baza unei asemenea legi, dată fiind distribu ia la un moment dat a unei proprietă i în cadrul unui colectiv, se poate infera în mod univoc distribu ia ei în acelaşi colectiv la un moment ulterior ; în schimb, din starea unui fenomen individual nu se pot prezice stările lui ulterioare în mod univoc, ci doar în mod probabilistic. Fa ă de ideea că legile statistice sunt, în principiu, chiar dacă nu şi practic, reductibile la legi strict universale privitoare la comportamentul componentelor individuale ale colectivelor la care ele se referă, în epistemologia contemporană apare sus inut, îndeosebi pe baza reflec iei asupra mecanicii cuantice, punctul de vedere că legile statistice reprezintă o categorie de legi distinctă, ireductibilă. Dintr-un alt punct de vedere, semnificativ sub aspect filozofic, legile ştiin ifice se clasifică în cauzale şi necauzale. În cazul legilor cauzale, trăsăturile între care legea enun ă un raport constant sunt astfel încât prezen a (sau varia ia) uneia din ele determină prezen a (varia ia) celeilalte (celorlalte). Dintre exemplele de legi citate mai înainte, legea gravita iei universale sau legile privind dilatarea metalelor ca efect al încălzirii pot servi ca exemple de legi cauzale. În schimb, legi cum sunt cea a lui Kepler privind forma orbitelor planetare, cea a lui Lavoisier privind rela ia dintre greutatea compuşilor chimici şi cea a componentelor sau legea pârghiei din mecanică nu sunt legi cauzale în sensul precizat. O lege ce nu enun a între două variabile un raport de la cauză la efect poate servi totuşi, şi ea, ca bază pentru reguli practice (enun uri ,,nomopragmatice") privind condi iile în care pot fi produse sau evitate anumite efecte sau pentru o explica ie cauzală a unui fenomen particular. De pildă, legea lui Boyle-Mariotte, privind constan a produsului dintre presiunea şi volumul unui gaz ideal aflat într-o transformare izotermă, deşi nu este formulată ca o lege cauzală, poate servi la explicarea creşterii presiunii unui gaz ca efect al micşorării volumului său, în condi ii de temperatură constantă. Între enun urile-legi şi datele empirice pe care ele se sprijină şi sunt menite să le explice există o discontinuitate, sesizabilă atât în legătură cu procesul de descoperire („inventare"?) a legilor, cât şi în complexitatea mecanismului de testare a lor cu ajutorul acestor date. Distinc ia care se face între legile experimentale (sau „empirice") şi legile teoretice are în vedere tocmai modul în care se leagă legile cu datele de observa ie şi experimentale relevante. Termenii ce figurează într-o lege experimentală desemnează trăsături observabile ale obiectelor şi fenomenelor, determinabile prin proceduri ce sunt independente de con inutul ei (deşi în aceste proceduri pot fi implicate alte legi). Legile empirice au deci întotdeauna ceea ce se cheamă „instan e directe" (fenomene individuale recunoscute ca exemplificări ale legii), iar unele din ele au şi fost determinate prin generalizare pornind de la datele experimentale ce constituie instan e directe ale lor. Legile teoretice con in termeni ce se referă la obiecte şi proprietă i inobservabile şi a căror semnifica ie este fixată tocmai de rela ia exprimată în lege, nu au instan e directe şi ca atare nu pot fi formulate prin simplă

36

generalizare sau extrapolare pornind de la datele de observa ie, iar testarea lor are loc prin intermediul legilor experimentale ce pot fi derivate din ele. Sensul general al distinc iei dintre legile experimentale şi cele teoretice este clar şi cele două categorii de legi pot fi ilustrate cu exemple tipice: legea lui Boyle-Mariotte , legea pendulului simplu ş.a. pot servi ca exemple de legi experimentale, pe când legile teoriei molecular-cinetice a gazelor sau cele din microfizică sunt reprezentative pentru clasa legilor teoretice.) Nu este vorba totuşi de o delimitare netă, dat fiind că ideile de obiect sau de proprietate observabilă, de la care porneşte distinc ia, sunt în func ie de nivelul de dezvoltare a cunoaşterii, în particular a tehnicii experimentale dintr-un domeniu sau altul, şi chiar în aceeaşi etapă a cunoaşterii pot fi interpretate mai larg sau mai restrictiv. Odată ce ideea empiristă a unui limbaj de observa ie pur, „necontaminat" de teoretizare, se dovedeşte inconsistentă în lumina analizei practicii ştiin ifice curente şi a istoriei ştiin ei, grani a dintre legile experimentale şi cele teoretice trebuie considerată şi ea ca fiind relativă şi mobilă. Epistemologia pozitivistă din secolul trecut, identificând scopul cercetării ştiin ifice cu căutarea legilor, opera totodată o disociere tranşantă între legile empirice şi teorii, legitimând numai pe cele dintâi. Ipotezele privitoare la modul de producere a fenomenelor, la mecanismele cauzale subiacente lor erau considerate străine spiritului ştiin ific sau ca având, cel mult, o valoare pur instrumentală, nu şi una propriu-zis cognitivă. Legea ca moment al cunoaşterii realită ii Noile teorii asupra dinamicii ştiin ei, axate pe conceptul complex de „paradigmă" sau „matrice disciplinară", plasează legile în contextul altor elemente conceptuale, instrumentale, metodologice — ale procesului cunoaşterii, în legătură cu care pot fi sesizate mai adecvat geneza ipotezelor şi legilor, ca şi trăsături ale acestora din urmă cum sunt cele ce privesc func iile lor în cunoaştere sau atitudinea specifică a comunită ii ştiin ifice fa ă de ele. Legile figurează printre componentele principale ale „matricei disciplinare" care defineşte un tip distinct de practică ştiin ifică, mijlocind aplicarea tehnicilor logice şi matematice la rezolvarea problemelor legitimate de acest tip de practică. Mai exact, legile reprezintă doar un aspect sau o func ie a unei componente de o natură mai complexă, numită „generalizări simbolice" care poate juca în cadrul paradigmei şi rolul de defini ie pentru unul sau altul din termenii care apar în ea. Faptul că o aceeaşi formulare poate îndeplini întrun domeniu al cunoaşterii cele două func ii la prima vedere net deosebite (dacă legile sunt gândite doar ca ipoteze bine confirmate, dar oricând reversibile în lumina unor posibile date neconcordante cu ele, iar defini iile ca simple conven ii lingvistice, indiferente la rezultatele testării ipotezelor) oferă o în elegere mai bună a statutului legilor şi a raportului lor cu datele furnizate de cercetarea curentă. În raport cu un enun acceptat ca lege într-un domeniu al cunoaşterii nu se mai pune problema infirmării prin posibile contraexemple în acelaşi fel ca pentru o nouă ipoteză formulată într-un cadru de concepte şi legi statornicit. Dat fiind că enun urile care formulează legi servesc în acelaşi timp la definirea termenilor ce intervin în ele, clasa fenomenelor relevante pentru o lege este caracterizată tocmai prin satisfacerea rela iilor specificate de lege, şi un fenomen care se comportă altfel nu va fi considerat ca o infirmare a legii, ci ca un caz la care legea nu se referă. Se poate vorbi astfel, în cazul legilor, de o separa ie între enun ul propriu-zis al legii şi enun ul care precizează sfera ei de aplicabilitate. Observa iile şi experimentele asupra fenomenelor la care se referă legea vor putea, astfel, să modifice în moduri neaşteptate reprezentările despre întinderea clasei de fenomene la care se aplica legea, fără ca valabilitatea legii însăşi să fie pusă în cauză. Aceasta nu înseamnă că legile sunt sustrase controlului experien ei, ci doar că reconsiderarea unei legi reprezintă un proces mult mai complex şi mai radical decât infirmarea unei ipoteze curente şi că ea comportă restructurări conceptuale în cadrul unei modificări profunde a practicii ştiin ifice statornicite într-un domeniu. Important este de eviden iat şi dependen a legii de celelalte componente ale „matricei disciplinare", în particular pentru în elegerea genezei enun urilor-legi. O cale tipică de formulare a legilor cantitative o constituie tocmai cercetările în direc ia articulării unei paradigme. Acest aspect al dependen ei legilor de 37

paradigme se cere eviden iat îndeosebi, ca o expresie concretă a întrepătrunderii cercetării ştiin ifice pozitive cu reprezentările mai generale, filozofice, în diferite epoci ale istoriei gândirii. Am văzut că formularea legilor ştiin ifice presupune izolarea prin abstrac ie a unor determina ii ale fenomenelor şi proceselor şi examinarea raportului dintre ele în stare pură, sustras influen elor altor factori cu care apare asociat, în diverse feluri, în procesele reale. Dat fiind că enun urile care formulează legi servesc în acelaşi timp la definirea termenilor ce intervin în ele, clasa fenomenelor relevante pentru o lege este caracterizată tocmai prin satisfacerea rela iilor specificate de lege, şi un fenomen care se comportă altfel nu va fi considerat ca o infirmare a legii, ci ca un caz la care legea nu se referă. Se poate vorbi astfel, în cazul legilor, de o separa ie între enun ul propriu-zis al legii şi enun ul care precizează sfera ei de aplicabilitate. Observa iile şi experimentele asupra fenomenelor la care se referă legea vor putea, astfel, să modifice în moduri neaşteptate reprezentările despre întinderea clasei de fenomene la care se aplică legea, fără ca valabilitatea legii însăşi să fie pusă în cauză. Important este de eviden iat şi dependen a legii de celelalte componente ale „matricei disciplinare", în particular pentru în elegerea genezei enun urilor-legi. O cale tipică de formulare a legilor cantitative o constituie tocmai cercetările în direc ia articulării unei paradigme. „Legea lui Boyle, care corelează presiunea cu volumul unui gaz, legea atrac iei electrice a lui Coulomb şi formula lui Joule, corelând căldura generată de rezisten a şi curentul electric — toate intră în această categorie... Experimentele lui Boyle nu puteau fi concepute (iar dacă ar fi fost, ar fi primit o altă interpretare sau nici una) până când aerul nu a fost considerat un fluid elastic căruia să i se poată aplica toate conceptele elaborate ale hidrostaticii. .. Ra ia dintre paradigma calitativă şi legea cantitativă este într-atât de generală şi strânsă încât, de la Galilei încoace, astfel de legi au fost adesea corect intuite cu ajutorul unei paradigme cu ani înainte ca aparatul pentru determinarea lor experimentală să poată fi proiectat” (Thoams Kuhn). Acest aspect al dependen ei legilor de paradigme se cere eviden iat îndeosebi, ca o expresie concretă a întrepătrunderii cercetării ştiin ifice pozitive cu reprezentările mai generale, filozofice, în diferite epoci ale istoriei gândirii. Am văzut că formularea legilor ştiin ifice presupune izolarea prin abstrac ie a unor determina ii ale fenomenelor şi proceselor şi examinarea raportului dintre ele în stare pură, sustras influen elor altor factori cu care apare asociat, în diverse feluri, în procesele reale. De aceea, fiind „mai adevărată" decât regularită ile mai concrete ale cunoaşterii comune, legea este, în acelaşi timp, fa ă de complexitatea fenomenelor şi proceselor reale, „îngustă, incompletă, aproximativă". Gra ie preciziei cu care sunt formulate legile, discrepan ele dintre previziunile derivate cu ajutorul lor şi desfăşurarea reală a fenomenelor constituie sursa unor noi ipoteze privitoare la factori ce n-au fost lua i în considerare până atunci. Astfel^ abaterile constatate fa ă de legile gazelor ideale au impus luarea în considerare a volumului moleculelor şi a interac iunilor care se exercită între ele, de care legile gazelor ideale fac abstrac ie. (Ecua ia lui van der Waals, care include şi aceşti factori în studiul rela iei dintre volumul, presiunea şi temperatura gazelor oferă, astfel, o descriere mai exactă a comportamentului gazelor reale decât legile gazelor ideale.)

38

Filosofia analitică4 Filosofia analitica este o orientare a filosofiei contemporane, al carei obiect de studiu este limbajul. Metoda de investigare este analiza logica a limbajului. Perspective ale filosofiei analitice: - filosofia analitica formala; - filosofia analitica informala; Filosofia analitica formala • utilizeaza logica matematicii moderne in analiza limbajului; • evidentiaza deficientele limbajului natural; • construirea unor limbaje ideale si traducerea propozitiilor stiintei si filosofiei in aceste limbaje; • originarea problemelor filosofice in neconcordanta formei verbale cu forma logica a expresilor; În cadrul filosofiei analitice s-au dezvoltat in ordine cronologica cateva orientari: Atomismul logic Principalii reprezentanti ai acestei perspective sunt Bertrand Russell si Ludwig Wittgenstein. • Reprezentantii acestei orientari considerau ca exista un nivel ultim al limbajului. La acest nivel gasindu-se propozitii simple cu semnificatii cunoscute din experienta. Aceste propozitii sunt numite propozitii atomare si lor le corespund obiecte, propozitii si relatii, adica fapte atomare. • Intre multimea propozitiilor atomare si multimea faptelor atomare exista o relatie de izomorfism. Empirism logic Reprezentantii acestui curent sunt membrii Cercului de la Viena si membrii Cercului de la Berlin. • Au socotit fizica, fizicieni fiind, drept cunoastere standard; • Cu plecare de la teoriile fizicii au elaborat un model standard al teoriei stiintifice, modelul logic matematic, si au socotit ca rolul filosofilor este sa arate in ce masura teoriile din diferitele discipline ale cunoasterii se suprapun peste modelul standard. Si orientarea aceasta, asemeni atomismului logic, este restrictiva. • Pentru ei fizica matematizata este standard al oricarei cunoasteri. Filosofia trebuie redusa la logica stiintei; • Cunoasterea progreseaza inductiv. Reactii critice • Empirismul pragmatic; • Rudolf Carnap este reprezentantul unei reactii din interior, care evidentiand dificultatile de corelare a termenilor observationali cu cei teoretici propune ca solutie elaborarea unor enunturi conditionale, care sa delimiteze campul observational;
Această sec iune a cursului are la bază cursul de Epistemologie a d-nei Sorea Daniela, de la Universitatea Transilvania din Braşov.
4

39

• •

Karl Popper este intemeiatorul rationalismului critic; Reprezentantii valului al doilea socotesc ca rolul epistemologului nu este acela de a stabili ce conditii trebuie sa indeplineasca o teorie pentru a fi stiintifica, ci acela de a identifica modurile in care se produce progresul si cunoasterea. Reprezentantii valului doi: noua filosofie a stiintei; neorationalismul dialectic;

(valul al treilea) • Se combina modalitatile din reactiile critice anterioare; • Apare orientarea numita noua filosofie a naturii, caracterizata de identificarea unui ansamblu de categorii si principii provenite din diferite zone ale cunoasterii stiintifice, capabile sa inchege intr-un intreg experientele umane (fizica cuantica, termodinamica, teoria catastrofelor, teoria sistemelor); • Disputa Einstein si scoala de la Copenhaga (neacceptarea mecanicii cuantice) Empirismul pragmatic Este o orientare nascuta ca reactie la empirismul logic. • Vizeaza interesul orientarii pentru confruntarea teoriilor stiintifice cu realitatea; • Intregul teoriei se confrunta cu intregul realitatii; • Teoria este mai flexibila decât realitatea

Precursori ai empirismului logic

Franz Brentano (1838 – 1917) Bretano este primul dintre filosofii contemporani care a indicat analiza logica a limbajului ca modalitate de dezlegare a problemelor filosofice, în special în lucrarea sa “Despre clasificarea fenomenelor psihice” (1911) Brentano indica trei surse de eroare: 1. erori de natura psihica, erori provenite din ignorarea caracterului intentional al sentimentelor umane si considerarea obiectului acestora ca exterior cunoscatorului. 2. erori de natura istorica, datorate preluarii necritice a unor vechi conceptii. 3. erori de natura lingvistica: a. utilizarea aceluiasi nume pentru fenomene diferite; b. utilizarea cu sensuri diferite a aceleasi expresii; c. judecati ce par a lega reprezentari; In cazul acestora e necesara distingerea sensului propriu de sensurile improprii ale existentului. In sens propriu existentul vizeaza lucruri, in sens impropriu existentul vizeaza esentialitati (fictiuni produse prin folosirea limbii) Ex: un corp exista, permite construirea in limbaj a judecatii corporalitatea exista Judecata este adevarata, mintea mea lasa sa se construiasca propozitii “exista” adevaruri: Ex: un ganditor gandeste ceva (mintea prin limbaj) ceva este gandit Ex: eu nu cred ca Divinitatea exista eu cred in neexistenta divinitatii Ex: Carl va fi rege Carl este un viitor rege Ex: fenomenul A este imposibil existenta imposibilitatii fenomenului A 40

Obiectele fictive, zice Bretano, pot trece drept lucruri. Aceasta stare, ca sursa de eroare, se datoreaza faptului ca “este” are in limbaj multiple semnificatii, putandu-se referi la existenta reala, gandita, echivalenta, subordonare, identitate. In acest context rolul filosofului e cel de a elabora o imagine cuprinzatoare asupra existentului.

Gotlob Frege (1848 – 1925) Îşi dezvoltă teoria în lucrarea sa intitulata “ Sens si semnificatie” (1892) El este de parere ca niciun limbaj nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este dezirabila inaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte. Frege identifica doua tipuri de sursa de eroare: 1. o sursa ce vizeaza utilizarea expresilor cu sens si fara semnificatie: termen nume sens concept referent semnificatia (un termen are semnificatie cand il putem identifica cu realitatea) Ex: corpul ceresc cel mai apropiat de pamant 2. Existenta unor expresii cu sensuri diferite in diferitele lor utilizari. Exista expresii marcate de polisemie asocierii mai multor sensuri cu aceasi semnificatie. Sursele de eroare se pot inlatura prin construirea unui limbaj ce cuprinde in cat mai mare masura expresii scurte si exacte. Intr-un astfel de limbaj un nume propriu, adica un cuvant, semn, o conexiune de semene sau o expresie exprima sensul si desemneaza semnificatia. Unitatea numelor proprii alcatuieste un limbaj ideal. Intr-un astfel de limbaj fiecare expresie care se constituie ca nume proprii din semne deja existente desemneaza un obiect si niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de semnificatie. Un limbaj ideal nu poate fi clarificat fara a trasa in prealabil distinctiile si corectiile din limbajul natural. Bertrand Russell (1872 – 1970) Esen ială este lucrarea sa intitulata “Paradoxurile logicii” (1905) Exista predicate. Orice predicat se aplica siesi sau nu, tertul este exclus. Daca se aplica siesi atunci este impredicabil. Termenii “predicabil” si “impredicabil” sunt predicate. Sursa paradoxurilor este faptul ca exista predicat predicabil si predicat impredicabil. Daca predicatul impredicabil e predicatul atunci isi aplica siesi proprietatea, atunci e impredictibil. Daca predicatul impredicabil e impredicabil, atunci nu isi aplica siesi proprietatea si este predicabil. Situatia prezenta indica existenta unor erori de logica in interiorul matematicii. El propune utilizarea analizei logice in logica simbolica pentru explicarea paradoxurilor. Utilizarea acestei analize logice duce la conturarea teoriei tipurilor logice. Aceasta teorie impune limitarea posibilitatilor de asertare, aratand ca ceea

41

ce cuprinde toate elementele unei multimi nu poate fi element al acelei multimi. Enunturile universale trebuie distinse de enunturile singulare. Diferenta universalelor de singulare impune reinterpretarea enunturilor universale cu ajutorul functiilor propozitionale in vederea stabilirii domeniului de semnificatie. Ex: toti oamenii sunt muritori Daca x este om, el este muritor. F(x) = 1, pt x apartine lui I valoarea de adevar multimea oamenilor

I domeniul de semnificatie, in afara acestui domeniu functia nu are sens. Exista argumente pentru care functia nu are valoare de adevar. Pentru Russell domeniul de semnificatie se numeste tip logic, si propune depasirea situatiilor paradoxale prin ierarhizarea tipurilor logice. Ierarhizarea tipurilor logice presupune parasirea logicii moniste care opereaza sub presupozitia existentei unui intreg in favoarea unei logici atomiste, potrivit careia lumea este compusa din fapte singulare diverse. Metoda filosofica aferenta acestei mutatii este analiza. Potrivit acesteia orice enunt trebuie redus la componente de maxima simplitate, identificandu-se propozitiile atomare si constantele logice ce leaga aceste propozitii in enunturi moleculare. Russell mai spune ca au semnificatie doar cuvintele ce desemneaza ceva ce exista in mod real. Ex: Centaur, Perseu Nu sunt nume proprii: (au semnificatie datorita legaturilor cu obiectele); Sunt descriptii mascate: (au semnificatie aparenta data de relatia cu alte cuvinte); Este falsa atribuirea de realitate unor descriptii cu expresii fara referent.

In Problemele filosofie, Russell identifica doua tipuri de cunoastere: Cunoastere: - a lucrurilor imediata - a adevarurilor mediate sau derivata 1. Cunoasterea imediata a lucrurilor (CIL). Este de natura experientei nemijlocite. Ea poate fi: cunoastere a lucrurilor particulare (date senzoriale sau autopercepere) sau a universalelor de tipul relatilor spatiale sau temporale, sau a calitatilor sensibile. 2. Cunoasterea mediate a lucrurilor (CML). Este cunoasterea prin descriere, presupune experienta nemijlocita si cunoastere de adevaruri. Recunoastem informatiile senzoriale din CIL si le atasam conceptual. 3. Cunoasterea imediata a adevarurilor (CIA) sau cunoastere intuitiva. Este cunoasterea adevarurilor intrinsec evidenta. Ii corespund principiile logicii si matematicii, enunt referitor la ceea ce e dat in simturi si anumite propozitii empirice. 4. Cunoasterea mediata a adevarurilor (CMA). Este cunoasterea prin deductii din adevaruri intrinsec evidente cu ajutorul principiilor intrinsec evidente.

42

Cunoasterea de adevaruri implica eroarea, ce este adevarat si ce este fals se gasesc in alte teorii ce necesita a indeplini trei cerinte: i. sa admita si opusul adevarului, adica falsul; ii. sa considere adevarul si falsul propozitii ale convingerilor si asertiunilor, nu ale faptelor; iii. sa admita dependenta adevarului si falsului unei convingeri de ceva din afara convingeri. Cum stie mintea ca a atins adevarul? Ar putea mintea identifica adevarul prin coerenta? Dar exista mai multe sisteme coerente independente si in plus coerenta depinde de principiile logici, deci nu le poate intemeia. Din aceste motive coerenta nu poate defini adevarul, desi este un bun test al adevarului. Idea corespondentei si revizuirea acesteia. In orice act de judecata sunt prezente: mintea care judeca si obiectele, adica termenii pe care ii judeca mintea. Obiectele alcatuiesc un ansamblu ordonat in actul de judecata si sunt implicate doua tipuri de relatii: relatia subiectului cu obiectul; relatia obiectului cu obiectele inconjuratoare: determina constituirea unui obiect complex. Judecata este adevarata cand corespunde unui obiect complex si falsa cand nu exista un astfel de obiect. Adica, nu exista o relatie ordonata intre obiectele simple de felul celei din convingere. Adevarul si falsul sunt proprietati ale convingerilor dar depind de obiectele convingerilor. Convingerile depind de minti in privinta existentei lor si nu depind de minti in privinta adevarului lor.

Ludwig Wittgenstein Principala sa lucrare “Tractatus logico – philosophicus” (1921) Wittgenstein reia interogatia lui Kant privind posibilitatile si conditiile cunoasterii, dar deplaseaza interesul de la critica facultatii umane de cunoastere la critica limbajului si de la problema adevarului la sensul propozitiilor. Elementele ultime ale cunoasterii sunt proprietati elementare adica enunturi in care unui şi se atribuie un predicat. Wittgenstein, prin analiza sa logico-filosofică, construieşte o distinc ie la nivel conceptual între ceea ce limbajul spune şi ceea ce limbajul arată, între propozi ii cu sens, propozi ii fără sens şi propozi ii nonsensuri. El porneşte în analiza sa dinspre Limbaj înspre Lume şi propune următoarea ipoteză de abordare a coresponden ei limbaj ↔ lume: limbajul este constituit din unită i ultime de sens reprezentate lingvistic de propozi iile elementare. Propozi iile cu sens sunt propozi iile limbajului natural în general (în func ia sa de comunicare socială cu referire la fapte) şi respectiv propozi iile ştiin elor. Propozi iile fără sens sunt propozi iile logicii şi matematicii (propozi iile formale în general). Propozi iile nonsensuri sunt propozi iile metafizicii (filosofiei), artei, eticii, teologiei. Numai propozi iile cu sens se raportează la Lume. Propozi iile fără sens şi propozi iile nonsensuri nu se raportează la fapte, la Lume. Ele nu spun nimica despre Lume, ele, dacă se referă la Lume doar arată ceva despre aceasta. Din această perspectivă, un tablou-peisaj, de exemplu, nu este o imagine a faptelor ci trece prin mesajul său artistic dincolo de semnifica ia empirică sau factuală a ceea ce `reprezintă`. De asemenea, anumite fapte le încărcăm cu valori dar faptele ca atare nu au nici o valoare. 43

O fotografie poate fi un `document` şi atunci spune ceva sau poate fi considerată ca `artistică` şi atunci arată ceva (în nici un caz un fapt) Numai propozi iile cu sens au legătură cu Lumea iar elementul esen ial al acestei legături îl reprezintă forma logică. `Forma logică` este un element structural necesar şi invariant comun atât Limbajului cu sens cât şi Lumii. Propozi iile cu sens au în mod necesar formă logică. Propozi iile fără sens au, la rândul lor, în mod intrinsec, formă logică, pe care « o transmit », « o conservă » atunci când sunt încărcate cu semnifica ie factuală (empirică). Propozi iile nonsensuri nu au în mod necesar formă logică (pot avea, dacă se doreşte, o formă logică dar prezen a acesteia nu schimbă cu nimic statutul lor de propozi ii nonsensuri). Un tablou, o poezie, nu au obliga ia de a respecta `logica realului`. O poezie poate încălca oricând logica limbajului şi chiar regulile gramaticale. Numai limbajul cu sens spune ceva despre lume Numai conceptele prin care sunt caracterizate «structura limbajului» şi «structura lumii» în vederea unei exprimări cu sens pot trimite, printr-o rela ie de strictă coresponden ă, unele la altele. Propozi iile cu sens descriu Lumea fiind reprezentări simbolice cu formă logică ale Lumii. Propozi iile cu sens sunt în acest fel imagini logice ale faptelor din Lume. În consecin ă, numai Limbajul cu sens are menirea de a spune ceva despre Lume, despre fapte care apar in Lumii iar propozi iile sunt cu sens numai în măsura în care sunt `imagini logice` ale stărilor de lucruri. Adevărul formal şi adevărul epistemologic O propozi ie este o imagine numai dacă este un model al realită ii. O propozi ie poate fi în eleasă atunci când se ştie ce se întâmplă dacă ea este adevărată. Adevărul propozi iilor în logică şi matematică este «formal». Adevărul propozi iilor în ştiin e (fizica; psihologia ca ştiin ă) este unul epistemologic în eles prin `coresponden a propozi iilor` cu faptele. Adevărul formal nu implică adevărul epistemologic. Propozi iile nonsensuri nu sunt nici propozi ii formale şi nici nu se referă la fapte. Ele nu pot fi nici adevărate nici false, problema adevărului în cazul acestor propozi ii nu se pune. Adevărul formal nu este relevant pentru adevărul propozi iei adusă într-un alt limbaj decât pur formal. O propozi ie logică sau matematică poate fi (formal) adevărată, dar empiric, cu referire la fapte, să fie (epistemologic) falsă. Propozi iile ‘nelogice’ în elese ca: ‘propozi ii ale logicii încărcate cu semnifica ie factuală (empirică)’, şi care devin astfel propozi ii cu sens, sunt adevărate sau false epistemologic. Propozi iile cu sens reprezintă ‘o lectură’ logică a Lumii (a faptelor). Propozi iile cu sens sunt `nelogice` dar nu contrazic logica (au în mod necesar o formă logică). Propozi iile metafizicii, teologiei, artei, sunt `nelogice` dar pot sau nu să contrazică logica (pot avea sau nu o formă logică). Rezumând: • propozi iile ştiin ei sunt nelogice ca propozi ii cu sens (simboluri încărcate cu semnifica ie factuală (empirică)), existen a unei forme logice a lor fiind însă o condi ie necesară • propozi iile metafizici, teologiei, artei, sunt propozi ii nonsensuri, existen a unei forme logice a lor nefiind o condi ie necesară şi neavând nici o relevan ă pentru statutul acestor propozi ii. Există propozi ii adevărate în mod “absolut” (“adevăruri absolute”) dar acestea, cu referire la fapte, au un `con inut informa ional` nul. Astfel de propozi ii absolut adevărate nu pot fi în elese.

44

Un exemplu sugestiv sunt tautologiile aduse în limbaj natural. Propozi ia «11Afară plouă sau nu plouă.» este formal o tautologie dar cu `aparentă semnifica ie factuală (empirică)`: este o propozi ie nonsens pentru că nu se referă la nici un fapt [nu ve i şti dacă să vă lua i umbrela sau nu]. Ca « propozi ie compusă » nu se referă la nici un fapt chiar dacă « propozi iile elementare » din care se compune se referă, individual, la fapte. Dincolo de aspectul pur formal, problema adevărului sau falsită ii ei nu se pune. Faptele sunt contingente, adică pot sau nu să `se întâmple`, iar din această cauză propozi iile (cu sens) care se referă la ele pot să fie adevărate sau false. Principalele aser iuni ale tractatului 1. lumea este tot ceea ce are loc; 2. ceea ce are loc, faptul, este existenta starilor de lucruri; 3. tabloul logic al faptelor constituie gandirea; 4. judecata este propozitia care are un sens; 5. propozitia este o functie de adevar a unei functii elementare; 6. exista o forma generala a functiei de adevar; 7. despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca; Ludwig Wittgenstein 1+2 dimensiunea ontologica a gandirii lui Wittgenstein; 3 sintetizeaza notiunea gnoseologica a lui Wittgenstein; 4, 5, 6 filosofia limbii; 7 concluzia tractatului; Partea ontologica a gandirii lui Wittgenstein (propozitiile 1 si 2): Propozitiile elementare corespund realitatii structurate atomar de limitarile propozitiilor elementare, se înlatura sursele de neintelegere in cunoastere. Obiectele ce formeaza substanta lumii sunt prinse in retele de conexiuni. Retelele de conexiuni sunt stari de lucruri. Suma faptelor alcatuieste lumea reala, care inseamna mai putin decat realitatea, aceasta din urma fiind existenta si nonexistenta starilor de lucruri. Partea ontologica a gandirii lui Wittgenstein 1. 1 Lumea este ansamblul faptelor nu al lucrurilor. Explicatie: lucrurile nu pot fi gandite decat ca purtatoare de proprietati si de asemenea conexiunile obiectelor sunt logice, structura lumii corespunzand structurii logicii. 1.13 Faptele in spatiul logic formeaza lumea. Explicatie: spatiul logic reprezinta ansamblul invariabil al posibilitatilor de combinare a componentelor. Lumea reala difera de lumile posibile prin alegerea anumitor componente din spatiul logic. Tabloul reprezinta conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein. Proprietati: 3.1 Tabloul este transpunere a realitatii, adica reprezentare a faptului in spatiul logic ca existenta a anumitor stari de lucruri si nonexistenta a altor stari de lucruri. 3.2 Tabloul nu e imagine picturala ci structura matematica. 3.3 Nu exista tablou apriori adevarat. 3.4 Tabloul are sens, sensul este continutul descriptiv al tabloului. 3.2.25 Ceea ce tabloul reprezinta constituie sensul sau. Tablourile sunt propozitii. Aceastea pot fi elementare sau complexe. In propozitiile elementare sensul este evident. Pentru propozitiile complexe sensul se stabileste cu ajutorul transformarilor in propozitii elementare utilizand functii de adevar.

45

Astfel, o propozitie are sens daca e imagine a starilor de lucruri sau daca poate fi transformata intr-o asemenea imagine. Propozitiile ce redau stari de lucruri, adica au sens, sunt judecati. Suma judecatilor alcatuieste gandirea. Gandirea e mai putin cuprinzatoare decat limbajul. Limbajul cuprinde toate propozitiile dintre care numai unele au sens. Operand cu propozitii, limbajul travesteste si astfel tradeaza gandirea. Forma logica a propozitiilor este diferita de forma acesteia in limbajul natural. Exista o sintaxa logica a unei limbi ideale, diferita de sintaxa oricarei limbi naturale. Constructiile acestei sintaxe logice corespund lucrurilor si sintaxa logica prescrie regurile de construire a expresiilor cu continut descriptiv si astfel cu sens. Filosofia limbii Conditia oricarei cunoasteri este cea de edificare a unei limbi dupa regulile unei sintaxe ce prescrie conditiile de sens ale propozitiilor. Limbajul natural poate crea sensuri false si aparente. Acestea genereaza erori si trebuiesc inlaturate prin utilizarea unei limbi ce le exclude intrucat se suprapun sintaxei logice. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se tacă Filosofia este o continua incalcare a conditiilor privind sensul propozitiilor. Din acest motiv filosofia genereaza probleme lipsite de sens, adica probleme ce nu pot capata raspuns. Aceste probleme se datoreaza faptului ca filosofii nu inteleg logica limbajului lor. Din acest motiv, filosofia trebuie sa-si schimbe functia; ea nu trebui sa mai produca teorii, ci sa devina critica a limbajului. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se tacă Scopul filosofiei este cel de clarificare logica a gandirii. In felul acesta filosofia nu mai este doctrina ci activitate. Potrivit indeplinirii acestui scop, metoda justa a filosofiei consta in a nu spune nimic in afara de ceea ce se poate spune, adica propozitiile stiintelor naturii si a semnala in orice enunt metafizic lipsa de semnificatie a unor termini.

Structura revolu iilor știin ifice Prezentare și context5 Dacă epistemologii de până la el înfă ișau știin a modernă drept o întruchipare a unei ra ionalită i lucide și reci, Kuhn face un pas în direc ia „umanizării știin ei”, distan ându-se astfel de supra-ra ionalizarea cunoașterii știin ifice. El contestă că ar exista o metodă universală a cunoașterii știin ifice, aceasta fiind marcată de numeroase revolu ii, ce sunt caracterizate de schimbări profunde în reprezentările de excelen ă și în practicile ce fixează identitatea cercetării știin ifice în timp și spa iu. O revolu ie știin ifică aduce cu sine și schimbări în acele re ele conceptuale ce fixează apartenen a unui element la o mul ime pe care o desemnează un anumit termen al limbajului unei discipline filosofice. Baza practicii cercetării și a consensului într-o știin ă care a atins stadiul maturită ii nu este teoria știin ifică, ci paradigma. Paradigmele sunt realizări știin ifice exemplare, exemple concrete de formulări și solu ii ale problemelor știin ifice, constituind baza acordului oamenilor de știin ă asupra fundamentelor ce distinge orice cercetare știin ifică matură.
5

Aceste note au la bază prefața făcută de Radu J. Bogdan traducerii în românețte a lucrării lui Thomas Kuhn,

Structura revoluțiilor țtiințifice, Editura Humanitas, Bucurețti, 2008.

46

Modul de prezentare a știin ei de către filosofi este în genere o reconstruc ie logică consecventă a felului în care sunt prezentate metodele și rezultatele unei discipline știin ifice în manualele pe care ei le consultă. Manualele știin ifice sunt în bună măsură responsabile pentru reprezentarea anistorică a filozofilor știin ei și a cercetărilor privitoare la dezvoltarea în timp a cunoașterii știin ifice, deoarece în manualele și tratatele știin ifice cercetările și descoperirile oamenilor de știin ă sunt prezentate doar drept contribu ii la știin a prezentului. Este un mod de a scrie similar cu cel pe care-l utilizează Hegel pentru istoria filozofiei. Istoricul știin ei trebuie să încerce a descoperi moduri diferite de a organiza din punct de vedere conceptual date ale experien ei, modalită ile de a formula probleme și de a evalua solu iile lor. Structura revolu iilor tiin ifice6 Manualele amputează sim ul omului de știin ă pentru istoria disciplinei sale, fiind dominate de tenta ia atribuirii istoriei știin ei unui caracter linear sau cumulativ. Însă nu acesta este modul în care se dezvoltă știin a. Conceptul dezvoltării știin ei prin acumulare este problematic. El face necesară o revolu ie istoriografică în studiul știin ei. În lipsa unei paradigme sau a unui candidat la paradigmă toate faptele care ar putea avea vreo legătură cu dezvoltarea unei anumite știin e au toate șansele să pară la fel de relevante. Prin paradigmă putem în elege ceva de genul unei mentalită i (a unei forma mentis) Pentru a fi acceptată ca o paradigmă o teorie trebuie să pară superioară rivalelor sale, dar nu trebuie neapărat să explice toate faptele cu care poate fi confruntată. O paradigmă este un model sau un cadru acceptat. Uneori tocmai acceptarea unei paradigme transformă un grup, ini ial preocupat numai de studierea naturii, într-o profesie sau cel pu in într-o disciplină. Când omul de știin ă se poate baza pe o paradigmă el nu mai este nevoit să încerce să-și reconstruiască domeniul, pornind de la primele principii și justificând folosirea fiecărui concept introdus. Paradigmele își câștigă un statut tocmai că reușesc mai bine decât rivalele lor să rezolve câteva din problemele considerate acute de către grupul de practicieni. Există trei obiective normale pentru investigarea știin ifică factuală: Acea clasă de fapte pe care paradigma le-a identificat ca deosebit de revelatoare despre natura lucrurilor Clasa faptelor ce pot fi direct comparate cu predic iile paradigmei Travaliul empiric menit să articuleze teoria paradigmă, dizolvând ambiguită ile rămase și permi ând rezolvarea problemelor asupra cărora anterior ea doar atrăsese aten ia. Rezumate, aceste trei clase sunt: determinarea faptului semnificativ, potrivirea faptelor cu teoria și articularea teoriei. Regulile de cercetare derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida știin a chiar în lipsa regulilor. O dată cu asimilarea unei paradigme o comunitate știin ifică dobândește un criteriu de alegere a acelor probleme despre care, atât vreme cât paradigma este admisă, se poate presupune că au o solu ie. Restul problemelor sunt respinse ca fiind metafizice. Efortul cercetătorului este de a rezolva problemele asemenea unui puzzle. Ceea ce îi stimulează cercetare este convingerea că, dacă va fi suficient de iscusit, va reuși să rezolve un puzzle pe care nimeni înaintea lui nu l-a rezolvat sau nu l-a rezolvat atât de bine. Existen a unor puternice re ele de op iuni (conceptuale, teoretice, instrumentale și metodologice) este o sursă principală a metaforei care leagă știin a normală de rezolvarea unor puzzles. Oamenii de știin ă pot să fie de acord în identificarea unei paradigme fără să fie de acord asupra unei interpretări sau ra ionalizări depline a ei și fără să încerce măcar să ofere astfel de interpretări sau ra ionalizări.
6

-

Notele au la bază ideile lui T. Kuhn expuse în lucrarea Structura revoluțiilor țtiințifice

47

Lipsa unei interpretări standard sau a unei reduceri acceptate la reguli nu va împiedica paradigma să ghideze cercetarea. Existen a unei paradigme nici măcar nu implică existen a vreunei mul imi complete de reguli. Oamenii de știin ă lucrează după modele dobândite prin educa ie și prin asimilarea ulterioară a literaturii de specialitate, adesea neștiind și neavând nevoie să știe ce caracteristici au conferit acestor modele statutul de paradigme ale comunită ii. Paradigmele pot fi anterioare, mai constrângătoare și mai complete decât orice mul ime de reguli pentru cercetare, care ar putea fi în mod echivoc abstrase din ele. Paradigmele pot determina știin a normală fără interven ia unor reguli reperabile. Criza Descoperirea începe prin conștientizarea unei anomalii, adică prin recunoașterea faptului că natura a înșelat oarecum așteptările induse de paradigma care guvernează știin a normală. Perceperea că ceva nu este în regulă este numai preludiul descoperirii. Descoperirea unui nou tip de fenomen este inevitabil un eveniment complex, care implică a recunoaște atât că ceva este cât și ce este. Sunt caracteristice tuturor descoperirilor: conștientizarea prealabilă a anomaliei, apari ia treptată și simultană a identificării observa ionale și conceptuale și schimbarea corespunzătoare a categoriilor și procedurilor paradigmei. Este posibil ca aceste caracteristici să fie constitutive naturii procesului perceptual însuși. În știin ă noutatea apare numai cu dificultate, învingând rezisten a opusă de așteptările prealabile. Ini ial numai anticipatul și obișnuitul sunt remarcate, chiar în condi iile în care anomalia este observată mai târziu. Conștientizarea anomaliei inaugurează o perioadă în care categoriile conceptuale sunt ajustate până când ceea ce apărea ini ial ca o anomalie apare acum ca un lucru anticipat. În acest punct descoperirea este încheiată. Anomalia apare numai pe fundalul unei paradigme. Cu cât acea paradigmă este mai precisă și mai cuprinzătoare cu atât mai sensibilă este capacitatea ei de a detecta o anomalie și deci de a prilejui schimbarea paradigmei. O nouă teorie pare numai în urma unui eșec pronun at în activitatea normală de rezolvare a problemelor. Noua teorie pare un răspuns direct la criză. La fel ca în manufactură, în știin ă refacerea uneltelor este o întreprindere extraordinară, rezervată numai ocaziilor care o cer. Semnifica ia crizelor rezidă tocmai în a indica faptul că momentul refacerii uneltelor a sosit. Răspunsul la criză Decizia de a respinge o paradigmă este întotdeauna simultană cu decizia de a accepta alta. O criză se poate încheia prin apari ia unui nou candidat la statutul de paradigmă și prin lupta care urmează pentru acceptarea sa. Acest moment al reorientării către o altă paradigmă a fost asemănat cu schimbarea gestalt-ului vizual: semnele de pe hârtie văzute mai înainte ca pasăre sunt acum văzute ca antilopă și viceversa. Mai ales în perioadele de criză recunoscută oamenii de știin ă au folosit analiza filosofică drept procedeu de a lămuri enigmele domeniului lor. În măsura în care cercetarea normală poate fi întreprinsă folosind paradigma ca model, regulile și presupozi iile nu au nevoie să fie explicitate. Dar căutarea presupozi iilor poate fi un mod eficace de a slăbi puterea pe care tradi ia o exercită asupra min ii omului de știin ă și de a pune bazele unei noi tradi ii. Aproape totdeauna cei care au propus noi paradigme au fost fie foarte tineri fie novici în domeniul a cărui paradigmă o schimbă; este vorba despre oameni care, fiind pu in angaja i prin practica normală fa ă de regulile tradi ionale ale știin ei normale, au deosebit de multe șanse să observe că aceste reguli nu mai definesc un joc care poate fi jucat și să conceapă alte reguli în schimb. Tranzi ia spre o nouă paradigmă este o revolu ie știin ifică. Revolu iile știin ifice Revolu iile știin ifice sunt episoade de dezvoltare necumulativă în care o paradigmă mai veche este înlocuită, integral sau par ial, de o nouă paradigmă, incompatibilă cu prima. 48

-

-

Revolu iile știin ifice sunt inaugurate de conștiin a tot mai acută că paradigma existentă a încetat să mai func ioneze adecvat în explorarea unui aspect al naturii pe care însăși paradigma îl dezvăluise anterior. Există trei tipuri de fenomen în raport cu care poate fi elaborată o nouă teorie: Fenomenele explicate satisfăcător de paradigmele existente Fenomenele a căror natură este indicată de paradigmele existente dar detaliile lor pot fi în elese numai prin articularea teoretică ulterioară Fenomenele care nu pot fi asimilate paradigmelor existente. Numai acest tip dă naștere unor teorii noi. Paradigmele oferă tuturor fenomenelor (cu excep ia anomaliilor) un loc, determinat de teorie, în câmpul vizual al omului de știin ă. Fără o angajare fa ă de o paradigmă nu poate exista știin ă normală. Schimbările de paradigmă îi determină pe oamenii de știin ă să vadă într-un mod diferit lumea în care este angajată cercetarea lor. Deși lumea nu se schimbă odată cu schimbarea de paradigmă, după acea omul de știin ă lucrează într-o lume diferită. Omul de știin ă care adoptă o nouă paradigmă este mai curând un om care poartă lentile inversate decât un om care interpretează. Crizele iau sfârșit nu prin deliberare și interpretare, ci printr-u eveniment relativ brusc și nestructurat asemenea unei transformări de gestalt. Oamenii de știin ă amintesc în astfel de cazuri de „un văl care se ridică de pe ochi”, o „străfulgerare care luminează” etc., care permite rezolvarea problemei. Nu este exclus ă poată fi creat un limbaj observa ional pur, însă această posibilitate depinde de o teorie a percep iei și intelectului. Experimentele de tip gestalt vizual arată că doi oameni cu aceleași impresii retinale pot vedea lucruri diferite. Ca rezultat al experien ei rasei, culturii și profesiunii, experien ă încorporată în paradigme, lumea omului de știin ă a ajuns să fie populată cu planete și pendule, condensatori și alte asemenea entită i. Omul de știin ă care privește la un corp ce oscilează nu poate avea nicio experien ă care să fie, în principiu, mai elementară decât imaginea unui pendul. Atât oamenii de știin ă cât și profanii desprind por iuni întregi din fluxul experien ei lor. Una și aceeași opera ie aplicată naturii într-o paradigmă diferită, poate deveni un indiciu al unui aspect cu totul diferit al regularită ilor naturii. Adep ii paradigmelor rivale vor fi adeseori în dezacord în ceea ce privește lista de probleme pe care trebuie să le rezolva orice candidat la statutul de paradigmă deoarece criteriile sau defini iile lor privitoare la paradigmă nu sunt aceleași. Adep ii paradigmelor rivale își practică meseria în lumi diferite. Deoarece noile paradigme se nasc din cele vechi ele încorporează o bună parte din vocabularul și aparatul conceptual și instrumental al teoriei tradi ionale. Însă ele folosesc rareori aceste elemente împrumutate potrivit modelului tradi ional. Progresul prin revolu ii Tindem să considerăm știin ă orice domeniu în care progresul este evident. Progresul știin ific nu este diferit calitativ de progresul din alte domenii, însă absen a, în majoritatea timpului, a școlilor rivale care își contestă reciproc obiectivele și criteriile face ca progresul unei comunită i știin ifice să pară mult mai ușor de remarcat. Noul candidat la paradigmă trebuie să îndeplinească două condi ii importante: Trebuie să pară că rezolvă unele probleme proeminente și general recunoscute că nu pot fi abordate altfel Noua paradigmă trebuie să garanteze păstrarea unei păr i relativ mari a capacită ii concrete de rezolvare a problemelor pe care predecesoarele ei au încorporat-o știin ei. S-ar putea să fim nevoi i să renun ăm la ideea că schimbările de paradigme îi apropie tot mai mult de adevăr pe oamenii de știin ă. Nimic nu ne îndreptă ește să credem că istoria știin ei este un proces de evolu ie către ceva.

49

Sensul progresului știin ei este dat de înlocuirea evolu iei-spre-ceea-ce-dorim cu evolu ia-de-la-ceeace-cunoa tem. Este sensul deschis de Originea speciilor lui Darwin. Mecanismul revolu iilor știin ifice este asemănător celui al evolu iei speciilor în special prin faptul că nu este ghidat de nici un scop. Paul K. Feyerabend (1924 – 1994) “Impotriva metodei” – 1975 Caracteristica definitorie a stiintei este capacitatea ei de a progresa. Stiinta se afla in permanenta in progres. Ea este mereu de felul stiintei extraordinare descrise de Kuhn. Vechea paradigma e mereu pusa la indoiala si noua paradigma e in curs de aparitie. Nu exista stiinta normala in sensul pe care Kuhn il da termenului, adica stiinta care accepta ipoteze si reguli metodologice comune. Stiinta este libera de orice constrangere metodologica. Orice teorie epistemologica trebuie sa accepte libertatea stiintei si a cercetatorului pentru a justifica progresul. Aceasta orientare se mai numeste si anarhism epistemologic, construit pe idea libertatii cercetatorului. Cateva consecinte ale acestei libertati: - cercetarea stiintifica nu se desfasoara dupa o metodologie stabilita anterior. Nu exista o metoda stiintifica impusa. Regulile metodologice sunt conservatoare impiedicand progresul. Feyerabend nu respinge orice apel la metoda, ci idea existentei unei metodologii general valabile pentru stiinta. Raportul dintre stiinta si metoda este guvernat de principiul tolerantei. Orice metoda este buna daca da rezultate. Cercetatorul are libertatea deplina in alegerea metodei utile pentru cercetarile sale. Pentru stiinta nu exista morala. Principiul tolerantei neaga existenta unei paradigme unice. Nu exista decat strategii proprii si personalizate de cercetare. Progresul se naste pe fondul pluralismului teoretic. Teoriile rivale si concurente se confrunta in permanenta. - Anarhismul epistemologic presupune existenta unor mecanisme irationale pentru explicarea alegerii unei teorii sau ipoteze. Deciziile cercetatorilor depind de parerea majoritatii si de personalitatea cercetatorilor, nu de criterii obiective. Ca in politica, optiunea metodologica este tributara propagandei si persuasiunii. - O teorie nu poate fi respinsa numai in temeiul experientei. Orice experiment discerne intre doua teorii rivale. Teoriile sunt incomensurabile intrucat nu exista un limbaj de observatie neangajat teoretic.

Karl Popper Ra ionalitatea ştiin ei Introducere. Metoda căutării erorilor

50

În viziunea lui K. Popper, cea mai buna si importanta cunoastere pe care o detinem este cunoasterea prin stiintele naturii. Acest tip de cunoastere porneste de la probleme practice si teoretice, ceea ce înseamna o cautare a adevarului (teorii explicative, obiectiv adevarate), nu cautare a certitudinii. Orice cunoastere omeneasca este supusa erorii si, de aceea, este incerta. Cea mai importanta contributie a lui K. Popper la dezvoltarea /cunoasterii are în centru convingerea sa ca, în cazul cunostintelor stiintifice care sunt mereu ipotetice, avem de a face cu o cunoastere conjecturala, metoda cunoasterii stiintifice fiind metoda critica, “metoda cautarii erorilor si a eliminarii erorilor în slujba cautarii adevarului, în slujba adevarului“. Elemente de metodă Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este înlocuit cu modelul ipotetico– deductiv. Aceasta pentru că noi nu pornim de la observa ii pure (considerate astăzi un mit epistemologic), ci întotdeauna avem anumite ipoteze pe care le lansăm în exterior. Nu avem o observa ie, ci o facem. Elemente de metodă Noi avem zilnic anumite așteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia cand ele ne sunt înșelate deci, realitatea ne răspunde cu un feed–back negativ, care determină reconfigurarea așteptărilor noastre. Observa iile joacă un rol important în procesul de modificare a dispozi iilor de a reac iona, dispozi iile de a reac iona trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate. Popper folosește, pentru a explicita această op iune, metafora găle ii și a reflectorului: în viziunea spiritului–găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu deschideri în care percep iile și cunoașterea se acumulează (Bacon vorbește despre percep ii ca despre "struguri " care trebuie aduna i și din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al cunoaşterii"); În opozi ie cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care luminează întunericul din jurul său. Metoda Adevărul este scopul știin ei, însă condi ia știin ei este una de ignoran ă deoarece nu avem niciodată dreptul să spunem că știm adevărul unei teorii sau ipoteze știin ifice Încearcă să justifice ra ionalitatea știin ei prin apel la deduc ie, contestând induc ia Neagă legitimitatea oricărei discu ii în care premisele dau impresia că sus in concluziile, fără să o determine Deoarece numai argumentele deductive sunt legitime metoda știin ei nu este adunarea de dovezi, ci respingerea ipotezelor, a teoriilor false Acceptarea unei legi sau teorii în știin ă este doar empirică, toate legile și ipotezele fiind supozi ii sau ipoteze de testare El aplică principiul empirismului conform căruia în știin ă numai observa ia și experimentul pot decide asupra acceptării sau respingerii legilor și teoriilor Re inând că numai falsitatea unei teorii poate fi desprinsă din eviden a empirică, iar această desprindere este una pur deductivă Ceea ce înseamnă că numai argumentele valabile în mod deductiv sunt admise în știin ă; respinge astfel orice argument inductiv Metoda știin ei este în acest caz cea a conjecturilor îndrăzne e și de căutare critică a ceea ce este fals în cadrul diferitelor noastre teorii rivale (eliminarea teoriilor rele pentru a rămâne cele bune) O ipoteză este știin ifică, doar atunci când permite invalidarea ei. În știin ă nu se pot face progrese prin acel tip de experien e, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor și, în consecin ă, conduc la formularea de noi ipoteze.

51

Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradic ie, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudo-știin ifice și capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic. Criteriul de demarca ie dintre știin ă și pseudo–știin ă este cel al falsificabilită ii. Popper introduce pentru aceasta conceptele de "con inut empiric" (clasa falsificatorilor poten iali) și "con inut logic" (mul imea de consecin e). Gradul de informa ie pe care ni–l oferă o teorie este direct propor ional cu con inutul ei empiric. Astfel că o teorie ne zice mai multe dacă ea interzice cât mai multe fenomene. Ea trebuie să împartă clasa tuturor enun urilor de bază (enun uri–test) în două clase nevide: clasa celor cu care este în contradic ie, pe care le interzice (clasa falsificatorilor poten iali ai teoriei) și clasa enun urilor pe care teoria le permite. Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observa iilor următoare, parafrazate dintr-un eseu din 1963 numit "Prezum ii și infirmări" (Conjectures and Refutations): Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm confirmări. Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă suntem nelămuri i de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un eveniment care era incompatibil cu teoria - un eveniment care ar fi infirmat teoria. Falsificabilitatea Teoriile știin ifice "bune" includ interdic ii care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple. teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment știin ific posibil, nu este știin ifică. Infirmabilitatea nu este o virtute a unei teorii Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare. Falsificabilitatea A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al teoriei; aici, "veridic" înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eșuată, de a falsifica teoria Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare sus inute de către apologe ii lor - de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând adhoc teoria astfel încât să evadeze infirmarea. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu pre ul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său știin ific. Verosimilitudinea Una din problemele teoriei sale: nu stabilește criterii ale adevărului pe care are preten ia că-l caută știin a, fiind astfel imposibil să știm ce este și ce nu este adevărat În aceste condi ii scopul știin ei nu-l constituie adevărul , ci verosimilitudinea: în cazul unei perechi de teorii rivale noi ar trebui s-o alegem pe cea mai apropiată de adevăr Verosimilitudinea constituie o no iune mai pu in vagă și mai utilă decât adevărul Verosimilitudinea Scopul știin ei este acela de a realiza o mai bună aproximare a adevărului – un grad mai mare de verosimilitudine Teza verosimilitudinii – istoria unei știin e mature se constituie dintr-o suită de teorii, apropiindu-se tot mai mult de adevăr Nu putem niciodată cita rezultatele unui experiment drept dovadă pozitivă în favoarea ipotezei. Dacă experimentul arată că se întâmplă ceea ce a prezis ipoteza înseamnă doar că aceasta nu a fost respinsă. Nu există criterii ale adevărului Nu există nicio procedură finită ce poate fi urmată pentru a ne oferi cunoașterea certă a adevărului oricărei teorii știin ifice Argumente:

52

Teoriile știin ifice con in propozi ii universale, implicând cuantificarea unor domenii întinse, posibil infinite Ex. prima lege a lui Newton (corpurile asupra cărora nu ac ionează for e își men in starea de repaus sau de mișcare uniformă) – nu putem stabili valoarea de adevăr decât la un număr finit de enun uri, valabile în lumea noastră Nu există criterii ale adevărului Nu putem crede în adevărul oricărui tip de enun observa ional, deoarece con ine termeni universali care sunt dispozi ionali: desemnează corpuri fizice care manifestă un comportament „ca și” logic. Chiar și când acceptăm cel mai mic enun de observa ie presupunem implicit o anumită teorie. În descrierea rezultatelor observa iei pornim de la supozi ii generale care sunt presupuse implicit. Probabilitatea pe care ar trebui să o atribuim oricărei generalizări universale, într-un domeniu infinit, înainte de a fi adunat vreo dovadă, este zero.

53

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful