IOAN FILIPAŞ

GAVRIL ARDELEAN

FIZIOLOGIE GENERALĂ
- CU REFERIRI SPECIALE LA SPORT -

2004

CUPRINS
PREFA Ă..................................................................................................... 7 INTRODUCERE.......................................................................................... 9 OBIECTUL FIZIOLOGIEI ................................................................................ 9 SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII FIZIOLOGIEI.............................................. 9 I. ORGANISMUL UMAN CA SISTEM.................................................. 11 CARACTERIZAREA SISTEMULUI UMAN....................................................... 11 PARAMETRII SISTEMULUI UMAN ................................................................ 11 SISTEMELE CU REGLARE AUTOMATĂ ÎN CORPUL UMAN ............................. 16 CONEXIUNEA INVERSĂ ÎN CORPUL UMAN .................................................. 18 MODALITĂ I DE AUTOREGLARE ................................................................ 20 II. EXCITABILITATEA STRUCTURILOR DIN ORGANISMUL UMAN ......................................................................................................... 22 DEFINITIA SI LEGILE EXCITABILITATII ....................................................... 22 POTENTIALUL MEMBRANAR DE REPAUS (PMR) ........................................ 23 POTENTIALUL DE ACTIUNE (PA) ............................................................... 25 III. FIZIOLOGIA NEURONULUI .......................................................... 36 NEURONUL – UNITATE DE BAZA A SISTEMULUI NERVOS ............................ 36 STRUCTURA FUNCTIONALA A NEURONULUI .............................................. 36 PROPRIETATILE FUNCTIONALE ALE NEURONILOR ...................................... 44 STRUCTURA FUNCTIONALA A SINAPSEI ..................................................... 52 FIZIOLOGIA NEVROGLIEI ........................................................................... 68 IV. FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL (SNC) .......... 69 NOTIUNI GENERALE DE ANATOMIA SI FIZIOLOGIA ..................................... 69 FIZIOLOGIA MĂDUVEI SPINĂRII ................................................................. 70 COORDONAREA REFLECTIVITĂ II MEDULARE DE CĂTRE FORMA IUNILE NERVOASE SUPERIOARE ............................................................................ 73 FIZIOLOGIA TRUNCHIULUI CEREBRAL ....................................................... 74 FIZIOLOGIA CEREBELULUI ......................................................................... 78

FIZIOLOGIA DIENCEFALULUI ..................................................................... 80 Procesele corticale fundamentale........................................................ 88 SOMNUL .................................................................................................... 90 ANALIZA ŞI SINTEZA LA NIVELUL SCOAR EI CEREBRALE .......................... 93 ÎNVĂ AREA ŞI MEMORIA ........................................................................... 94 ACTIVITATEA DE SEMNALIZARE A SCOARTEI ............................................ 99 Tipurile de activitate nervoasă superioară........................................ 100 Tipurile de activitate nervoasă la om ................................................ 100 FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV (SNV) .............................. 101 V. FIZIOLOGIA ANALIZATORILOR (ORGANELOR DE SIM ) ..................................................................... 103 ANALIZATORII TEGUMENTARI ................................................................. 103 FIZIOLOGIA ECHILIBRULUI ...................................................................... 113 FIZIOLOGIA AUZULUI .............................................................................. 114 ANALIZATORUL VIZUAL .......................................................................... 115 Func ionarea aparatului optic ........................................................... 116 VI. FIZIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN. GLANDELE ENDOCRINE ........................................................................................... 122 GENERALITĂ I ........................................................................................ 122 HIPOFIZA................................................................................................. 123 TIROIDA .................................................................................................. 125 PARATIROIDELE ...................................................................................... 127 GLANDELE SUPRARENALE ....................................................................... 128 PANCREASUL ENDOCRIN ......................................................................... 131 EPIFIZA (GLANDA PINEALĂ) .................................................................... 132 TIMUSUL ................................................................................................. 133 PLACENTA ............................................................................................... 134 GLANDELE GENITALE .............................................................................. 134 VII. FIZIOLOGIA CONTRAC IEI MUSCULARE .......................... 135 VIII. FIZIOLOGIA DIGESTIEI ŞI ABSORB IEI............................. 148 DIGESTIA BUCALA ................................................................................... 148 DIGESTIA GASTRICA ................................................................................ 150 DIGESTIA INTESTINALA ........................................................................... 152 SUCUL INTESTINAL.................................................................................. 154

FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS ............................................................. 155 ABSORBTIA INTESTINALA........................................................................ 157 IX. FIZIOLOGIA RESPIRATIEI ......................................................... 160 VENTILATIA PULMONARA ....................................................................... 160 Mecanica respira iei .......................................................................... 160 SCHIMBUL ALVEOLAR DE GAZE (CHIMISMUL RESPIRATOR) ..................... 164 X. SANGELE............................................................................................ 170 PLASMA SANGUINA ................................................................................. 171 GRUPELE SANGUINE ................................................................................ 180 XI. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR ............... 182 PROPRIETATILE FIZIOLOGICE ALE MIOCARDULUI .................................... 182 CICLUL CARDIAC SAU REVOLUTIA CARDIACA FIZIOLOGICA .................... 184 CIRCULATIA SANGELUI IN ARTERE .......................................................... 188 CIRCULATIA CAPILARA ........................................................................... 189 CIRCULATIA VENOASA ............................................................................ 190 CIRCULA IA PULMONARĂ ....................................................................... 191 REGLAREA CIRCULA IEI SÂNGELUI ......................................................... 192 CIRCULA IA LIMFATICĂ .......................................................................... 192 XII. FIZIOLOGIA EXCRE IEI............................................................ 194 FUNCTIILE RINICHIULUI .......................................................................... 194 REGLAREA ACTIVITATII RENALE ............................................................. 199 PROPRIETĂ ILE ŞI COMPOZI IA URINEI.................................................... 200 MIC IUNEA ............................................................................................. 200 XIII. METABOLISMUL......................................................................... 203 METABOLISMUL INTERMEDIAR PROTIDIC ................................................ 204 METABOLISMUL INTERMEDIAR AL LIPIDELOR ......................................... 205 METABOLISMUL INTERMEDIAR AL GLUCIDELOR ..................................... 207 Metabolismul energetic...................................................................... 211 Termoreglarea ................................................................................... 214 XIV. VITAMINELE ................................................................................ 217 NO IUNI GENERALE DESPRE VITAMINE ................................................... 217 CLASIFICAREA VITAMINELOR.................................................................. 217

Vitamine liposolubile ......................................................................... 217 Vitamine hidrosolubile....................................................................... 221 XV. FUNC IILE (FIZIOLOGIA) PIELII............................................ 230 XVI. FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL MASCULIN............ 233 FIZIOLOGIA APARATULUI ERECTIL .......................................................... 237 Etapele vie ii genitale masculine ....................................................... 237 FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL FEMININ ............................................ 238 Ciclul menstrual................................................................................. 239 Reglarea secre iei de hormoni ovarieni............................................. 240 BIBLIOGRAFIE...................................................................................... 245

PREFA Ă
În esen ă, acest manual a urmărit să îmbine cunoştin ele de bază din fiziologia clasică cu datele şi conceptele de ultimă oră reieşite din cercetările moderne. Din enorma cantitate de cunoştin e de biologie am selectat doar pe cele strict necesare studentului. Accentul a căzut pe problemele complexe şi de mare actualitate ale fiziologiei, care trebuie să ocupe o pondere însemnată în pregătirea din domeniul biologiei. Deşi acest curs s-a concentrat pe func ionarea normală a organismului animal, noi am prezentat şi unele cazuri patologice – cele mai frecvente – pentru a oferi lucrării noastre un caracter aplicativ. Din aceleaşi considerente, s-au surprins şi o serie de aspecte de ecofiziologie, prin care am eviden iat bogă ia de corela ii, extrem de strânse, dintre organism şi mediu. În elegerea proceselor şi mecanismelor fiziologice este facilitată de reluarea unor cunoştin e de anatomie ce stau la baza explicării lor, cât şi de utilizarea unui material ilustrativ bogat şi sugestiv, devenit deja consacrat în literatura de specialitate. Suntem conştien i că limitele succinte ale unui manual pot genera omisiuni sau insuficienta tratare a problemelor. De aceea, ne exprimăm, încă de pe acum, recunoştin a fa ă de aceia care vor veni cu sugestii pentru îmbunătă irea materialului expus. Adresăm, de asemenea, mul umiri tuturor celor care ne-au ajutat în pregătirea prezentului material, absolut necesar studen ilor de la specializările care presupun cunoştin e de fiziologie, cum ar fi educa ia fizică şi sportul.

Baia Mare, 1.XII.2004 Autorii 7

8

INTRODUCERE
Obiectul fiziologiei
Fiziologia este ştiin a biologică care studiază legile de func ionare ale organismului viu. Fiziologia omului explică func ionarea normală a “maşinii” umane. Recentele progrese acumulate în domeniul tehnicii de cercetare şi remarcabilele achizi ii etalate de fizică şi chimie au permis explicarea fenomenelor şi proceselor fiziologice desfăşurate la nivelul păr ilor componente ale organismului animal: esuturi, organe şi sisteme anatomice. Astăzi, fiziologia este considerată, tot mai mult, o disciplină biologică fundamentală care studiază func iile şi mecanismele de reglare la toate nivelurile organismului animal. Esen a acestei defini ii este “conceptul de reglare”, un concept fundamental în fiziologie, deoarece stă la baza în elegerii organismului ca întreg, precum şi a rela iei sale cu mediul extern.

Scurt istoric al dezvoltării fiziologiei
Termenul de “fiziologie” este cunoscut încă din antichitate (vine de la cuvântul grec “physiologoi”, nume dat unei şcoli de filozofi greci - între care Thales, Heraclit şi Democrit - din secolele VI şi V î.e.n.), dar a intrat definitiv în uz abia la începutul secolului trecut. Fiziologia s-a dezvoltat paralel cu medicina. Ea a cunoscut trei etape remarcabile de dezvoltare: antichitatea, renaşterea şi secolele XIX - XX. Părintele fiziologiei este socotit Aristotel (384 - 322 î.e.n.) datorită uimitoarelor sale cunoştin e şi interpretări din acest domeniu. Dintre medicii celebrii ai antichită ii, posteritatea i-a re inut îndeosebi pe Hipocrat (460 375 î.e.n), care a descris tipurile umorale, şi Galenus (130 -200 e.n), care practicând vividisec ia pe animale, a în eles corect rolul diferitelor organe în organism, raportul structură – func ie. După o perioadă cu puternic caracter dogmatic, Renaşterea a reînviat 9

ştiin ele, alături de arte. Harwey (1575 - 1657) a descris circula ia dublă a sângelui la păsări şi mamifere. Halles a determinat presiunea arterială. Spallanzzani (1777) a precizat rolul sucului gastric în digestie. Laplace şi Lavoisier (1779 - 1780) au explicat formarea căldurii animale şi rolul oxigenului în acest proces. Galvani a cercetat contrac ia musculară la broască şi efectul electric de bimetal. În ultima etapă, Prohasksa (1800) a introdus no iunea de “act reflex”, iar Magendie (1783 - 1855) clarifică rolul rădăcinilor nervilor spinali, generarea zgomotelor cardiace şi formarea lichidului cefalorahidian. Func ia glicogenolitică a ficatului şi rolul nervului coarda timpanului în producerea secre iilor digestive au fost studiate de Bernard (1813 - 1878). Contribu ii epocale în dezvoltarea fiziologiei animale au adus Secenov, care descoperă fenomenul de inhibi ie centrală (1862) şi explică bazele structurale ale proceselor psihice, şi Pavlov (1869 - 1936), care studiază dinamica scoar ei cerebrale. În secolul XX, au desfăşurat o activitate prodigioasă, în diverse ări, numeroşi cercetători, dintre care îi amintim pe: Langley, Bayliss, Starling, Sherrington, Cannon, Loewy, Dale. Datorită lor, s-a efectuat explorarea, cu ajutorul izotopilor, directă a neuronului, nefronului, fibrei musculare, a dinamicii metabolice şi hormonale. România a dat mai mul i fiziologi de talie mondială: Athanasiu (1867-1926), precursor în studiul electricită ii cardiace şi musculare; Marinescu (1864-1937), fondatorul şcolii neurologice româneşti; Parhon (1874-1969) pionierul, pe plan mondial, al endocrinologiei; Popa, alături de Fielding, pune bazele neuroendocrinologiei; Paulescu (1870-1935) a cercetat efectul hipoglicemiant al unui extract de pancreas, înainte de Banting, McLeod şi Best, considera i pe nedrept descoperitorii insulinei.

10

I. ORGANISMUL UMAN CA SISTEM
În accep iunea actuală, fiziologia generală studiază toate aspectele – stări, fenomene şi procese – legate de proprietă ile şi activită ile generale proprii materiei vii, precum şi mecanismele de autoreglare la scară individuală. Spre deosebire de corpurile lipsite de via ă, vie uitoarele (inclusiv omul) au, între altele, următoarele proprietă i fundamentale: organizarea structurală caracteristică în care proteinele joacă rol preponderent; o activitate proprie – metabolismul – care asigură schimbul de substan e cu mediul înconjurător; o dezvoltare filo- şi ontogenetică specifică şi tributară capacită ii lor de reproducere; o excitabilitate şi adaptabilitate, nemaiîntâlnite, ca răspunsuri adecvate la factorii de mediu. Aceste proprietă i sunt posibile numai pentru că organismul uman func ionează ca un întreg.

Caracterizarea sistemului uman
Un organism care func ionează ca un întreg este un sistem, indiferent că el este unicelular sau pluricelular. Orice obiect sau fenomen este un sistem, dacă poate fi separat riguros şi univoc de toate celelalte obiecte şi fenomene. Având în vedere această condi ie, prin sistem se în elege, în sens strict, o mul ime de elemente aflate într-o interdependen ă care alcătuiesc un întreg organizat, net delimitat de mediul înconjurător. Elementele unui sistem se comportă ca subsisteme şi se supun unei organizări ierarhice. Concretizând, celula este un sistem, iar organismul uman un metasistem, adică un “sistem de sisteme”.

Parametrii sistemului uman
Un sistem poate fi descris de formula: S = {X, Y, St/A}, unde X reprezintă mul imea intrărilor, Y mul imea ieşirilor, St mul imea stărilor, iar A mul imea opera iilor sau a transformărilor pe care sistemul le efectuează asupra intrărilor, pentru a le transforma în ieşiri. 11

Prin urmare, un sistem este în legătură cu alte sisteme – mediul său înconjurător – prin intrări sau imput (X) şi ieşiri sau output (Y). Fiziologie, intrarea este excita ia, acea parte a sistemului care recep ionează ac iunea factorilor din afara lui (numi i: stimuli, excitan i, cauze etc.), iar ieşirea este răspunsul (numit şi efect, reac ie etc.), adică acea parte prin care sistemul ac ionează asupra altor sisteme (fig. 1). Sub acest aspect organismul uman este un sistem deschis, adică un sistem care realizează schimburile reciproce de materie şi energie cu exteriorul. Un sistem poate avea una sau mai multe intrări sau ieşiri. El mai este caracterizat prin următorii parametrii: stare, transformare, structură, ordine, organizare, func ie, func ionare şi reglare. intrare SISTEM ieşire

Fig. 1. Schema elementară a unui sistem Procesele ce se interpun între intrare şi ieşire – în general de natură metabolică – reprezintă starea sistemului. Starea exprimă evolu ia anterioară a sistemului şi determină, cel pu in într-o oarecare măsură, evolu ia viitoare a acestuia. Totodată, starea reprezintă valorile parametrilor fundamentali ai sistemului într-un anumit moment. Trecerea dintr-o stare în alta se face prin intermediul unor transformări, transformarea fiind rezultatul unor ac iuni executate asupra parametrilor sistemului de către factorii perturbatori, între care factorii patogeni joacă un rol deosebit. Structura sistemului reprezintă ordinea relativ stabilă a conexiunilor interne dintre elementele unui sistem, de care depinde modul de comportare al sistemului respectiv. Ea dă capacitatea de transformare a sistemului. Cu toată variabilitatea intrărilor, ieşirilor şi stărilor, sistemul are unele caracteristici invariabile, care determină structura lui. No iunea de ordine este indisolubil legată de no iunea de “entropie”, care este tocmai măsura dezordinii unui sistem. Deci, legătura dintre ordine şi entropie este invers propor ională. Cu cât sistemul este mai ordonat, cu atât entropia lui este mai mică. Conform principiului al doilea al termodinamicii, orice sistem pierde o anumită cantitate de energie (liberă), care ar fi putut păstra ordinea sistemului. Din această cauză, fenomenele evoluează de la starea cea mai pu in probabilă, de ordine şi organizare, la 12

starea cea mai probabilă, de dezordine şi dezorganizare. Pentru a se opune acestei tendin e spontane, sistemele cibernetice trebuie să desfăşoare o multitudine de procese de reglare şi autoreglare. Organizarea cuprinde atât modul în care sunt dispuse în spa iu elementele sistemului, cât şi legăturile dintre ele (substan iale, energetice şi informa ionale – ultimele deosebit de subtile) De aceea, posibilită ile sistemului de a-şi păstra ordinea depinde în primul rând de legăturile dintre elementele sale. Prin func ie se în elege comportarea exterioară a sistemului. Tocmai în acest sens se vorbeşte despre func iile unui organ. Mai ales în sistemele biologice, func ia şi structura sunt într-o strânsă interdependen ă. Func ionarea se deosebeşte de func ie prin faptul că ea reprezintă mai ales manifestările interne, adică comportarea interioară a sistemului, în timp ce func ia reprezintă, în accep iunea lui Piaget, mai ales rela iile sistemului cu celelalte sisteme. Func ionarea reprezintă activitatea, iar func ia expresia unei structuri. Func ia şi func ionarea sunt coordonate de anumite mecanisme de reglare, pentru că un organ nu func ionează în permanen ă la aceeaşi intensitate. Sistemele biologice func ionează pe bază de programe. Spre deosebire de structură, care se referă la organizarea spa ială, programul stabileşte organizarea în timp a elementelor şi modul de succesiune a func iilor. El corelează starea unui element cu starea altui element, indicând când şi cu ce intensitate trebuie să func ioneze elementul respectiv. Programul devine cu atât mai necesar cu cât sistemul are mai multe elemente. Sistemele dinamice complexe nu pot exista fără un program. Cele biologice evoluate dispun chiar de mai multe programe. De cele mai multe ori, perfec ionarea sistemului nu se face prin perfec ionarea structurii, ci prin perfec ionarea programelor sale de func ionare, aşa cum s-a întâmplat mai ales în cazul creierului uman. Programele pot fi deterministe sau probabiliste. În programul determinist, o anumită intrare impune cu precizie o anumită desfăşurare a func iilor, aşa cum pare a fi programul de func ionare a aparatului digestiv (un anumit aliment determină o anumită succesiune a func iilor digestive). Cu ajutorul lui, se realizează autoreglarea, şi coordonarea rela iilor dintre sistem şi mediu. Peste programele deterministe, care asigură func ionarea automată a nivelurilor inferioare, sistemele biologice mai dispun de nişte 13

programe probabilistice, în care intensitatea şi succesiunea func iilor nu este strict determinată de intrările sistemului. Când programele se desfăşoară după reguli precise, iar opera iile se succed ordonat şi duc la un rezultat sigur, ele se numesc algoritmi. Unele procese metabolice şi chiar unele procese neuropsihice sau neuromusculare (exemplu: reflexul) se desfăşoară algoritmic. De cele mai multe ori, organismul nu dispune însă de reguli precise de rezolvare a problemelor, iar dacă ar dispune de astfel de reguli realizarea fiecărui pas ar cere foarte mult timp, încât respectiva problemă nu s-ar putea rezolva în timp util. De aceea, sistemele dinamice complexe, mai ales organismul uman, trebuie să facă apel la metoda euristică. Adică, organismele sunt capabile să elaboreze noi programe de comportament prin tatonări, erori sau condi ionare, pe baza unor principii foarte generale. Creierul uman are posibilitatea de a lucra nu numai cu programe algoritmice, ci şi cu programe euristice. Plecând de la regulile generale, el poate separa, prin metoda de încercare - eroare, problemele cele mai complicate (fig. 2). Principala sarcină a sistemului biologic este reglarea răspunsurilor sale în raport cu ac iunile exterioare. Pentru aceasta, sistemul trebuie să capete informa ie despre condi iile în care se află sistemul, iar apoi, după prelucrarea acesteia, să elaboreze o nouă informa ie destinată efectorilor. Informa ia asigură eficacitatea procesului de conducere şi de reglare, punerea în valoare a organizării. Informa ia este indisolubil legată de substan ă şi de energie, fiind partea cea mai comunicabilă a realită ii ce trece foarte uşor de pe o substan ă pe altă. Cantitativ, este mărimea noută ii, a nedeterminării şi a surprizei, exprimată în bi i. Informa ia este definită, în sens larg, ca o succesiune de semnale, deci ca un mesaj despre evenimentele ce au loc în interiorul şi exteriorul sistemului. În sens restrâns, termenul de informa ie are trei accep iuni, statistică (accentul cade pe cantitatea de informa ie, unde elementul “noutate” are importan ă esen ială), semantică (accent pe con inut, semnifica ia informa iei – cea mai importantă sub aspect fiziologic) şi pragmatică (accent pe valoarea comunicării în raport cu un anumit scop). Prin transmiterea de-a lungul canalului de comunica ie şi prin trecerea de pe un substrat pe altul, informa ia suferă anumite perturba ii (factori exteriori, boli, etc.) datorită căreia informa ia primită de destinatar nu mai este identică cu informa ia emisă de sursă. 14

recunoaşte problema formulează problema alege o metodă de rezolvare dacă corespunde da mergi mai departe dacă se ob ine rezultat da STOP Fig. 2. Exemplu de program euristic de rezolvare a unei probleme pe baza unor reguli foarte vagi “Reglarea” este punerea de acord a răspunsului sistemului cu ac iunea factorilor entropici care ac ionează asupra sa. Ea reprezintă ripostele pe care sistemul le dă în mod organizat factorilor perturban i, după prelucrarea, prin mecanismele de reglare şi control, în modul cel mai adecvat a informa iei primite. Prin “autoreglare” se în elege reglarea prin mecanisme intrinseci (proprii). No iunea de autoreglare are o sferă foarte diferită, de la o structură la alta. Comportamentul organismului uman este preponderent expresia unor mecanisme de autoreglare. Ac iunile reglatoare survin mai ales din partea mediului. 15 nu nu

În sistemele biologice mai simple, alegerea ac iunilor care definesc comportamentul se face după reguli precise, adică după algoritmi, în care toate ac iunile sunt precis determinate, aşa cum se întâmplă în reflexul miotatic. Dimpotrivă, în sistemele biologice mai complicate, alegerea se face după criterii mai pu in precise, adică euristice. Sistemele biologice mai evoluate, mai ales omul, nu îşi alege ac iunile numai algoritmic, ci şi euristic. Omul dispune nu numai de o colec ie de algoritmi, ci şi de o colec ie de euristici. Reglarea comportamentului se poate face şi prin mecanismul de feed-back, (de exemplu: reglarea glicemiei), iar în sistemele cibernetice mai perfec ionate prin mecanismul de feed-before, pentru că acest ultim mecanism poate stabili utilitatea unei ac iuni când asupra sistemului ac ionează o serie de factori perturban i (acesta dispune de un organ de decizie care stabileşte când şi la ce intensitate trebuie să func ioneze mecanismele de feed-back, realizând astfel o reglare a reglărilor).

Sistemele cu reglare automată în corpul uman
Un ansamblu de elemente în care o mărime de intrare aplicată unui element de execu ie generează o mărime de ieşire este un sistem de comandă. Cele mai simple sisteme de comandă sunt sisteme în circuit deschis. Acestea sunt sisteme liniare, în care intrarea nu este influen ată de ieşirea din sistem (fig. 3 A). Un asemenea sistem este, de exemplu, cel privind înscrierea automată a presiunii arteriale. O variantă a sistemului în circuit deschis liniar este sistemul care prezintă o reglare limitată la unul din subsisteme (fig. 3 B). Sistemele biologice deschise apar in, îndeosebi, ultimului tip de sisteme deschise.
(A)

DETECTOR
(B)

AMPLIFICATOR AMPLIFICATOR

EFECTOR

DETECTOR

EFECTOR

Fig. 3. Modelul unui sistem în circuit deschis liniar (A) şi cu reglare limitată la ieşire (B) 16

În mod inevitabil, în afara mărimii principale de intrare, apar mărimi secundare de intrare, numite perturba ii, care împiedică realizarea corectă a mărimii de ieşire. Existen a perturba iilor impune controlul permanent al modului în care se realizează mărimea de ieşire, orice abatere a acesteia trebuind imediat corectată. Acele sisteme care asigură un efect în func ie de mărimile care ac ionează asupra lor sunt sisteme cu reglare automată (cibernetice) Acestea sunt sisteme dinamice complexe, în stare să fie reglate şi să se autoregleze Prin aceste ac iuni, sistemele reuşesc să-şi men ină capacitatea de păstrare a stabilită ii şi să câştige o independen ă mai mare decât celelalte sisteme fa ă de modificările entropice ale mediului în care se află. Pentru realizarea controlului şi autocontrolului sistemului de comandă, se adaugă un dispozitiv de măsurare a mărimii de ieşire şi un dispozitiv de comparare a mărimii de ieşire reale cu cea optimă în vederea depistării erorilor. Într-un asemenea sistem, informa ia circulă nu numai de la mărimea de intrare către cea de ieşire, ci şi invers, realizând astfel o legătură (conexiune) inversă în cadrul sistemului de comandă (fig. 4). intrare SISTEM ieşire

Fig. 4. Sistem cu buclă de retroreac ie Datorită conexiunii inverse, aceste sisteme se numesc sisteme în circuit închis. Ele se caracterizează prin faptul că o parte din valoarea de ieşire ac ionează recurent asupra intrării şi, în consecin ă, ieşirea apare determinată atât de intrare, cât şi de ieşire. Conexiunea inversă se găseşte, aproape fără excep ie, în toate sistemele de comandă biologice Deci, sistemele cu reglare automată au ca elemente structurale constante un dispozitiv de comandă (partea care comandă) şi un dispozitiv de execu ie (partea comandată), iar ca element func ional conexiunea inversă (fig. 5). Sistemele automate de reglaj în care intrarea este permanent ajustată în func ie de ieşire sunt servomecanisme, ce sunt cele mai complicate sisteme dinamice din organismul animal.

17

Canal de legătură directă Informa ie de comandă Organ de comandă Prelucrarea informa iei de stare în informa ie de comandă Obiectul comandat

Canal de legătură inversă Informa ie de stare Fig. 5. Elementele de bază ale unui servomecanism

Conexiunea inversă în corpul uman
Elementul esen ial al oricărui sistem de autoreglare este conexiunea inversă, numită şi “retroac iune” sau feed-back. Ea poate fi definită ca transportul de informa ie de la mărimea de ieşire către cea de intrare în sistem, fie ca totalitatea elementelor materiale ce asigură această circula ie. Prin intermediul ei, se compară, continuu, efectul produs cu mărimea de intrare. Conexiunea inversă poate fi negativă sau pozitivă. Conexiunea inversă negativă se opune, prin efectele ei, mărimii de ieşire. Diminuează abaterile de la normal ale acesteia, produse de perturba ii, corectând-o. Func ionând în constan ă, generează stabilitate. Rolul ei principal este, deci, de a men ine la valori relativ constante parametrii func ionali ai organismului, identifica i ca mărimi de ieşire ale sistemului. Este însă o stabilitate relativă, deoarece ea implică oscila ii în jurul unei medii teoretice. Dacă aceste oscila ii sunt mici, ele nu afectează stabilitatea sistemului. Dimpotrivă, slăbirea conexiunii inverse negative duce la amplificarea acestor oscila ii în sistemele tehnice şi biologice. În sens larg, păstrarea constantelor biologice - numită homeostazie - este principalul câmp de ac iune al conexiunii inverse negative într-un organism. Circuitele cu conexiune inversă negativă - pe care se bazează interac iunile endocrine şi nervoase - sunt formate din: dispozitiv de comandă, dispozitiv comandat şi circuite (direct şi de reac ie interpuse între 18

acestea). O schemă mai complicată de circuit cu conexiune inversă negativă este aceea în care schemei precedente i se adaugă un comparator (fig. 6), constituit din valori de referin ă înscrise în programul sistemului. Cu acest program sunt comparate informa iile venite de la ieşire. intrare
+ -

detector

corp de comandă comparator

efactor

ieşire

Fig. 6. Schemă cu conexiune inversă şi comparator Diferen ele rezultate sunt considerate erori. Ele sunt transformate în “semnale de eroare”, care vor ac iona asupra dispozitivului de comandă, care, la rându-i, va trimite comenzi succesive de corec ie până la anularea erorii. Conexiunea inversă pozitivă func ionează “în tendin ă”. Adică, prin efectele ei, ea face ca o deviere într-un anumit sens a mărimii de ieşire să nu fie corectată, ci accentuată permanent până se ajunge la o stare extremă. Dacă devia ia ini ială este o creştere fa ă de normal, mărimea de ieşire ajunge curând la o valoare maximă posibilă pentru sistemul dat, care îl va distruge. Dacă însă devia ia ini ială este o scădere de la normal, mărimea de ieşire va ajunge la o valoare minimă, la anularea ei, provocând blocarea sistemului. Prin urmare, conexiunea inversă pozitivă generează instabilitate în ambele cazuri: Dar, adesea, stările extreme la care ar putea ajunge sistemul sunt evitate fie prin apari ia la un moment dat a unei conexiuni inverse negative ce stabilizează sistemul într-o nouă stare de echilibru, fie prin transformarea sistemului într-un alt sistem (are loc o muta ie) calitativ diferit, în care conexiunea inversă pozitivă îşi pierde semnifica ia. În timp ce conexiunea inversă negativă asigură stabilitatea sistemelor, conservarea noilor caractere dobândite, conexiunea inversă pozitivă produce muta ia si evolu ia sistemelor. Uneori, reglarea fiziologică este Fig. 7. Aspect al consecin a împletirii dintre sistemele cu conexiune împletirii conexiunii inversă pozitivă şi cele cu conexiune inversă inverse pozitive cu negativă, aspect relevat în fig. 7.
cea negativă.

19

Modalită i de autoreglare
Sistemele cu foarte multe elemente şi cu organizare deosebit de complexă - cum este şi organismul uman - se reglează automat, pe baza comunicării informa ionale. Datorită ei, aceste sisteme au o independen ă mai mare fa ă de modificările substan ial - energetice, sunt mult mai selective şi nu sunt periclitate ca existen ă datorită energiilor mici pe care le pun în joc. Conexiunea inversă este, de asemenea, preponderent informa ională. Cu ajutorul ei, se pot efectua două tipuri principale de autoreglare: homeostazică şi adaptativă. Sistemele de autoreglare homeostazică restabilesc echilibrul compromis prin punerea în func iune a unor programe relativ rigide (determinate genetic sau elaborate în cursul vie ii). Devierea func ionării sistemului de la program, percepută ca eroare, este corectată prin interven ia unor mecanisme de compensare, care readuc parametrii la nivelul ini ial. Spre deosebire de aceste sisteme cu mecanisme de reglare algoritmice, sistemele de reglare adaptativă lucrează pe baza unor programe epigenetice (elaborate pe parcurs) de natură euristică. Ele vizează ajustări func ionale la noile condi ii de mediu. Cele două sisteme de autoreglare sunt complementare la scara întregului organism Datorită lor, organismul se comportă ca un sistem unitar (pe seama homeostaziei) şi se integrează în sistemul supraordonat ommediu (reglarea adaptativă). Într-un sistem complex, interven ia mecanismelor de autoreglare este secven ial-ierarhică Adică procesele de autoreglare se desfăşoară de aşa manieră încât atunci când posibilită ile func ionale ale unui nivel reglator inferior sunt depăşite, se declanşează automat interven ia sistemului imediat supradiacent, care, la rândul lui, poate fi şi el depăşit, intervenind sistemul superior lui şi aşa mai departe. Aspectul secven ial-ierarhic poate fi concretizat după cum urmează. Cu ajutorul mecanismelor de feed-back, sistemul cibernetic reuşeşte să-şi păstreze stabilitatea în condi iile ac iunii unor factori perturban i. El nu-şi va mai păstra însă stabilitatea cu ajutorul mecanismelor de feed-back în cazul în care asupra elementului reglat ac ionează şi perturba ii ale căror erori nu ar mai putea fi corectate. În asemenea condi ii, pentru a-şi putea păstra stabilitatea, sistemele cibernetice recurg la mecanismele de feed-back supraetajate (pe rând), iar dacă efectul nu este atins, la mecanismul de feed20

before, care urmăresc nu numai starea elementului reglat, ci şi starea factorilor de mediu care ar putea ac iona asupra elementului reglat. Exteroreceptorii sistemelor biologice sunt traductori ai mecanismelor de feed-before care înregistrează varia iile factorilor de mediu, transmise centrului de comandă. În ultimă instan ă, mecanismele de autoreglare declanşează comportamente complexe (termoreglatoare, alimentare etc.), care restabilesc echilibrul perturbat. Un exemplu de mecanisme etajate de autoreglare este reglarea “în constan ă” a glicemiei (fig. 8). Datorită mul imii circuitelor de autoreglare şi a conexiunilor dintre ele, organismele au capacitatea de a efectua căutări în vederea atingerii stării de echilibru. Pentru acest considerent, ele sunt socotite sisteme, ultrastabile. Tot pentru considerentele respective, are loc o autoreglare anticipativă, caracterizată prin trecerea de la restabiliri automate şi imediate ale echilibrului perturbat la anticipări Fig. 8. Mecanism automate ale perturbărilor posibile şi apoi la etajat de autoreglare ac iuni conştiente de prevenire a tulburărilor şi “în constan ă” a de împiedicare a ac iunii factorilor perturbatori. glicemiei. Deosebirea dintre reglarea automată obişnuită şi cea anticipativă este dată de tipul de stimul. În primul caz, stimulul este produs de tulburarea echilibrului, iar în cazul al doilea de semnalul său. Spre exemplu, senza ia de foame apare cu mult înainte ca esuturile să fie private de substan e alimentare, iar şobolanii consumă imediat cantită i mari de apă după consumul de hrană pentru a preveni deshidratarea. De altfel, autoreglările de tip anticipativ sunt numeroase la nivelul tubului digestiv, dar şi la nivelul altor sisteme de reglare.

21

II. EXCITABILITATEA STRUCTURILOR DIN ORGANISMUL UMAN
Defini ia şi legile excitabilită ii
Fluidul intracelular al celulelor vii – citosolul – are o compozi ie foarte diferită de a lichidului extracelular. Diferen ele sunt necesare func ionării normale a multor enzime intracelulare. Bunăoară, sintezele proteice de la nivelul ribozomilor necesită o concentra ie relativ ridicată de potasiu. Aceste diferen e de concentra ie sunt create şi men inute de membrana celulară sau plasmalemă, prin stabilirea unei bariere de permeabilitate în jurul citosolului. Membrana celulară are permeabilitate selectivă, care asigură păstrarea în celulă a substan elor necesare, dintre care unele - în special proteinele - cu cost metabolic prea ridicat pentru a fi irosite, şi previne pătrunderea în interiorul celulei a substan elor ce nu-i sunt utile. De asemenea, posedă mecanisme (canale ionice, pompe ionice, proteine transportoare) care ajută unele molecule să străbată bariera membranară în vederea îndeplinirii de către celulă a func iilor sale specifice. Excitabilitatea este proprietatea fundamentală a oricărei celule vii de a reac iona la ac iunea unui stimul prin modificarea permeabilită ii ionice a membranei sale plasmatice şi generarea unui poten ial electric. La nivel de organ efector, reac ia de răspuns se traduce prin îndeplinirea unor func ii specifice, ca secre ia glandulară, contrac ia musculară etc. Toate celulele vii sunt excitabile, dar gradul lor de excitabilitate este adaptat structurii lor func ionale. Celula cea mai excitabilă este neuronul, de rapiditatea sa de reac ie chiar la stimuli cu intensitate mică depinzând capacitatea de integrare şi coordonare a organismului. Urmează, în ordine, fibra musculară striată (muşchii scheletici trebuind să fie capabili de răspunsuri contractile rapide şi precis gradate la comenzile emise de sistemul nervos central), apoi celulele musculare de tip cardiac şi fibrele musculare netede. Structuri înalt excitabile sunt şi celulele receptoare ale analizatorilor. Celulele mai pu in excitabile sunt hepatocitul şi celulele 22

esutului conjunctiv, inclusiv celulele osoase. Excitant sau stimul poate fi orice agent din mediu capabil să determine o reac ie din partea unei structuri vii (în fapt, orice varia ie a unei forme de energie din mediu, care la nivel celular capătă valoare informa ională). Pentru a fi investită cu calitatea de stimul, varia ia de energie trebuie să îndeplinească o serie de condi ii, adică să se supună legilor generale ale excitabilită ii: 1. Pentru a produce o reac ie din partea celulei, excitantul trebuie să aibă o anumită valoare minimă: intensitate - prag sau liminară. 2. Stimulii subliminari produc doar reac ii locale la nivel membranar, ce nu se pot transmite mai departe ca poten ial de ac iune. Dar, dacă stimulii subliminari ac ionează repetat şi cu o frecven ă care să permită însumarea lor, ei pot genera o reac ie din partea celulei sub forma unui poten ial de ac iune. 3. La nivelul unei singure celule sau al unei unită i func ionale (neuron, unitate motorie, sinci iu), un stimul liminar produce o reac ie maximală, iar un stimul superior ca intensitate produce aceeaşi reac ie ca şi excitantul liminar - legea “tot sau nimic”. Această lege nu mai este valabilă în cazul agregatelor supracelulare (de ex. muşchiul scheletic în ansamblul său). Putem explica acest comportament al celulei excitabile potrivit legii “tot sau nimic”, prin analogie cu modul cum se declanşează o armă de foc: mărimea exploziei şi viteza cu care iese glon ul de pe eavă nu depinde de for a cu care se apasă trăgaciul. Ori trăgaciul este suficient apăsat pentru ca arma să ia foc, ori nu este; nu se poate trage cu arma “pe jumătate”. 4. Pentru a evita adaptarea structurilor vii fa ă de varia ia unei forme de energie, stimulul trebuie să ac ioneze cu o anumită brusche e pentru a produce o reac ie. 5. Excitarea repetată cu un stimul de aceeaşi natură atrage după sine modificarea temporară a pragului de excitabilitate al celulei fa ă de acel stimul. 6. Reac ia de răspuns la un stimul nu apare instantaneu, ci după un anumit interval de timp (în general foarte scurt) necesar desfăşurării proceselor fizico-chimice declanşate de stimul.

Poten ialul membranar de repaus (PMR)
În condi ii de repaus, toate celulele au o diferen ă de poten ial între fa a externă şi cea internă a membranei, cu fa a externă încărcată pozitiv şi fa a internă încărcată negativ. Acesta este poten ialul membranar de repaus 23

(PRM), al cărui mărime variază între -5 şi -100 mV, în func ie de tipul de celulă (în neuron, este de ordinul a -40 până la +75 mV). PRM al unor celule se poate modifica rapid ca răspuns la o excita ie, această proprietate fiind de esen ială importan ă pentru func ionarea lor. PMR se caracterizează printr-un exces de ioni negativi în interiorul celulei un exces de ioni pozitivi în exterior. Excesul de sarcini negative din celulă, nefiind suficiente sarcini pozitive care să le neutralizeze, sunt atrase electric spre excesul de sarcini pozitive de la exterior, şi invers. Astfel, ionii în exces se adună într-un strat sub ire la suprafa a internă şi la cea externă a membranei celulare, în timp ce, majoritatea mediului extracelular, precum şi cea mai mare parte a fluidului celular sunt practic neutre din punct de vedere electric (fig. 9). De precizat că numărul de sarcini pozitive şi negative care se aliniază de o parte şi de alta a membranei şi generează diferen a de poten ial reprezintă o frac iune infinitezimală din numărul total de sarcini electrice dintr-o celulă.

Fig. 9. Excesul de sarcini pozitive de la exteriorul celulei şi excesul de sarcini negative din interior se adună în apropierea membranei plasmatice. În realitate, aceste sarcini în exces reprezintă numai o mică parte din numărul total de ioni de la exteriorul şi din interiorul celulei. Mărimea PMR este determinată în principal de doi factori: (1) diferen a în concentra iile ionilor de o parte şi de alta a barierei membranare şi (2) permeabilitatea diferită a membranei pentru diferite specii de ioni.

24

Diferitele mecanisme de transport pasiv şi activ sunt astfel coordonate într-o celulă vie încât să men ină ionii şi alte substan e intracelulare la concentra ii compatibile cu via a. Consecin a este faptul că interiorul celulei nu se echilibrează cu lichidul extracelular, ci există într-o stare sta ionară diferită fa ă de acesta. De exemplu, concentra ia Na+ intracelular (10 mM într-o celulă musculară) este mult mai scăzută decât a Na+ extracelular (140 mM), deci sodiul poate intra în celulă prin transport pasiv, difuziune în virtutea gradientului de concentra ie. Dar, rata intrării sodiului este egalată de rata transportului activ al sodiului spre exteriorul celulei via pompa de Na-K. În acest mod concentra ia intracelulară a sodiului este men inută la un nivel scăzut şi constant, deşi sodiul intră şi iese în permanen ă din celulă. Procesul este invers pentru ionii de potasiu, care sunt men inu i la o concentra ie ridicată în celulă, comparativ cu exteriorul. Ieşirea pasivă a potasiului este contrabalansată de intrarea lui activă prin pompa de Na-K.

Poten ialul de ac iune (PA)
Poten ialul de ac iune (PA) este o modificare locală (apare la locul de ac iune al unui stimul asupra membranei celulare) şi rapidă a poten ialului membranar, putând dura chiar numai 1 ms, timp în care poten ialul de membrană se poate modifica cu 100 mV şi membrana se poate repolariza, refăcând PMR. Numai celulele nervoase, musculare şi unele celule glandulare au membrane plasmatice capabile de a produce PA. Aceste membrane se numesc excitabile, iar proprietatea lor de a produce PA se numeşte excitabilitate. În cadrul sistemului nervos, informa ia poate circula în organism la distan e mari, sub forma PA. Bazele ionice ale generării PA. Modificării de permeabilitate membranară. Am văzut că mărimea PMR depinde de (1) gradientele de concentra ie pentru ionii de sodiu şi potasiu şi de (2) permeabilitatea selectivă a membranei celulare pentru ioni, în special de permeabilitate diferită pentru Na+ şi K+. Aceiaşi factori sunt implica i şi în cazul formării PA: apare o modificare temporară a permeabilită ii membranei pentru ioni, în timp ce gradientul de concentra ie rămâne neschimbat şi dirijează sensul de deplasare al ionilor. În stare de repaus, în membrana celulei sunt deschise mai ales canale de K şi de Cl- şi doar foarte pu ine canale de Na+. Din 25

această cauză, PMR este mai apropiat de poten ialul de echilibru al potasiului decât de cel al sodiului. În timpul generării unui PA şi apoi a revenirii la polaritatea de repaus a membranei, distingem două evenimente majore - depolarizarea şi repolarizarea - care se petrec în mai multe etape (fig. 10): 1. Depolarizarea lentă la locul de ac iune a stimulului, în membrana celulei se deschid mai multe canale pentru Na+ şi ionii de sodiu pătrund în celulă în număr mai mare decât în perioada de repaus. Rezultatul este o scădere a PMR de la -70 la -55 mV, membrana trecând într-o stare mai pu in polarizată;

Fig. 10. Poten ialul de ac iune al neuronului şi modificările de excitabilitate membranară care-l înso esc 26

2. Depolarizarea rapidă. Inversarea polarită ii. Printr-un mecanism de feed-back pozitiv (fig. 11), pătrunderea Na+ în celulă determină deschiderea unui număr şi mai mare de canale pentru Na+, permeabilitatea membranei pentru acest ion crescând de sute de ori. Astfel, polaritatea membranei scade vertiginos până la atingerea punctului izoelectric (când numărul sarcinilor pozitive şi negative de o parte şi de alta a membranei se neutralizează reciproc), iar când importul de sarcini pozitive în celulă excede exportul de sarcini pozitive datorat ieşirii potasiului, polaritatea membranei se inversează, ea devenind electropozitivă pe fa a internă şi electronegativă pe fa a externă. În această fază, se dezvoltă vârful (spike-ul) PA, care ajunge, în celula nervoasă, la aproximativ + 30mV, aproape de valoarea poten ialului de echilibru al sodiului. În celula nervoasă, PA durează aproximativ 1 ms, dar pot fi mult mai lung în anumite tipuri de celule musculare. 3. Repolarizarea rapidă. În timpul acestei etape, poten ialul membranar revine rapid aproape de nivelul său de repaus, datorită: a) închiderii canalelor pentru Na+ care au fost deschise în timpul depolarizării rapide; ca urmare sodiul pătruns în etapa precedentă rămâne prizonier în celulă; b) deschiderii unui tip special de canale pentru K+, canalele voltajdependente, care fac ca difuzia potasiului din celulă spre exterior să întreacă difuzia sodiului, refăcând rapid încărcătura electrică mai electropozitivă a fe ei externe a membranei, comparativ cu cea internă; 4. Repolarizarea lentă (postdepolarizarea sau postpoten ialul negativ, după o denumire mai veche). Apare ca o întârziere a repolarizării şi se datorează excesului de sarcini pozitive ale ionilor de sodiu sechestra i în celulă prin închiderea canalelor pentru sodiu Acesta nu poate fi compensat în totalitate prin ieşirea K+, a cărui conductan ă a atins deja valoarea maximă şi începe să scadă. Această etapă durează 2-3 ms; 5. Posthiperpolarizarea (postpoten ialul pozitiv). Este o creştere a diferen ei de poten ial transmembranar peste valoarea PMR, putând ajunge până la -80 mV. În condi iile în care canalele pentru sodiu continuă să fie închise, iar o parte a canalelor pentru potasiu deschise, reintră în func ie pompa de Na-K, care scoate activ Na+ din celulă. K+ difuzează prin canale la exterior şi este reintrodus în celulă de pompă, în timp ce Na+ nu poate pătrunde în celulă, este doar scos. Ca urmare, în interiorul celulei se crează 27

un deficit temporar de sarcini pozitive, ceea ce determină hiperpolarizarea membranei pentru o durată de câteva zeci de ms. Urmare a implicării în această etapă a mecanismului de transport activ prin pompa ionică, se înregistrează o creştere a consumului energetic al celulei excitabile, înso ită de eliberare de căldură. Deschiderea canalelor membranare de Na+ Descreşterea poten ialului membranar (depolarizarea) Creşterea permeabilită ii membranei pentru Na+

Creşterea influxului de Na+ Fig. 11 Rela ia de feed-back pozitiv dintre depolarizarea membranei şi creşterea permeabilită ii pentru sodiu Canalele ionice. În principal, faza de depolarizare rapidă din generarea PA corespunde deschiderii în număr mare a canalelor intramembranare pentru sodiu, în timp ce repolarizarea rapidă a membranei coincide cu deschiderea masivă a canalelor pentru potasiu. Putem spune, deci, că apari ia PA se datoreşte unui poten ial de sodiu, iar restaurarea PMR se realizează prin intermediul unui poten ial de potasiu. Implicate în producerea PA, canalele ionice poartă numele de canale voltaj-dependente, deoarece devin operante când se produc modificări ale valorii poten ialului membranar (modificări de voltaj). Deşi există deosebiri între proprietă ile canalelor de sodiu şi ale celor de potasiu din membrana celulelor nervoase (spre exemplu, canalele de sodiu se deschid mai rapid decât cele de potasiu şi se închid instantaneu după un anumit interval de timp, independent de starea de polarizare a membranei, în timp ce canalele de potasiu se deschid mai încet şi nu se inactivează spontan, ci continuă să rămână deschise câtă vreme membrana este depolarizată), ambele tipuri de canale sunt considerate canale voltaj-dependente rapide. Vom vedea, la studierea excitabilită ii miocardului, că există în unele celule şi canale voltaj-dependente lente, a căror ac iune, combinată cu cea a canalelor 28

rapide, duce la prelungirea perioadei de depolarizare, ce ia forma unui platou, imediat după atingerea vârfului PA. În stare de repaus, men inerea PMR, fără apari ia unor varia ii de voltaj, se datoreşte difuziunii pasive a ionilor prin alt tip de canale, numite canale ionice de scurgere (“leak” channels). Trecerea ionilor prin aceste canale este determinată de for ele descrise la subcapitolul privind PMR. Unele membrane celulare posedă şi un alt tip de canale proteice pentru ioni, ce se deschid în urma legării unei alte molecule proteice (mediator chimic, hormon), numită ligand, la o moleculă receptor ataşată canalului, cu formarea unui complex ligand-receptor. Este cazul membranelor neuronale postsinaptice şi al membranelor celulelor- intă pentru diferite specii de hormoni Asemenea canale poartă numele de canale liganddependente (ligand-gated) şi poate cel mai tipic exemplu îl reprezintă canalele acetilcolinice de la nivelul membranelor postsinaptice ale sinapselor având ca mediator chimic acetilcolina (Ach) Legarea Ach la un receptor membranar determină deschiderea canalelor ligand-dependente, sub forma unui por cu diametrul de 0,65 nm, care permite ionilor pozitivi cu diametru mai mic decât al porului să pătrundă în celulă Pragul de excitabilitate. Nu orice depolarizare declanşează mecanismul de feed-back pozitiv care duce la formarea unui PA. PA rezultă numai când, în etapa (1), membrana celulară este suficient depolarizată, adică sunt deschise suficiente canale pentru sodiu, astfel încât intrarea sodiului în celulă să exceadă ieşirea potasiului, deci să apară un bilan net de deplasate a sarcinilor pozitive dinspre exterior spre interiorul celulei (fig. 10). Poten ialul membranar caracteristic acestui moment de inversare a fluxului net de sarcini pozitive se numeşte poten ial prag, iar stimulii care sunt exact atât de puternici cât să depolarizeze membrana până la acest nivel au fost denumi i stimuli prag. Pragul de excitabilitate (mărimea depolarizării ini iale necesare pentru declanşarea PA) este pentru majoritatea membranelor excitabile de 15 mV. De exemplu, pentru o celulă nervoasă cu PMR = -70 mV, poten ialul prag va fi -70 +15 = -55 mV. La depolarizări mai mici decât pragul, efluxul de sarcini pozitive + (K ) continuă să depăşească influxul (Na+) şi mecanismul de feed-back pozitiv care guvernează etapa de depolarizare rapidă (2) nu se poate declanşa. În acest caz nu se generează PA şi poten ialul membranar revine la valoarea de repaus de îndată ce stimulul este îndepărtat. Aceste depolarizări 29

slabe sunt poten iale subliminare şi sunt rezultatul ac iunii unor stimuli subliminari. La stimuli supraliminari membranele excitabile răspund prin serii de PA, a căror frecven ă depinde de intensitatea stimulului. Modificări de excitabilitate membranară în timpul generării PA. În perioada de repaus, când nici un stimul nu ac ionează asupra membranei, aceasta prezintă o diferen ă de poten ial transmembranar de -70 mV şi o excitabilitate de 100 % (normală). Orice stimul liminar sau supraliminar va modifica permeabilitatea membranei pentru ioni, va deschide canalele voltaj-dependente pentru sodiu şi va depolariza membrana, generând un PA. La un nou stimul, venit în timpul producerii acestui PA, membrana se va comporta în mod diferit, în func ie de etapa în care se află PA şi de intensitatea noului stimul (fig. 10). În faza (1) de depolarizare lentă, excitabilitatea membranară creşte uşor peste normal (hiperexcitabilitate), fenomen datorat, în unele cazuri, suma iei mai multor stimuli subliminari, iar în alte cazuri unui singur stimul, de valoare prag sau peste prag. În etapa (2) de depolarizare rapidă, excitabilitatea membranei scade brusc la zero; acum sunt deschise canalele voltaj-dependente pentru sodiu, există un influx masiv de Na+, astfel încât membrana nu mai are resurse pentru a răspunde la un nou stimul care ar ac iona în această perioadă. Aceasta este perioada refractară absolută (PRA). Importan a PRA constă în aceea că ea determină numărul de PA care pot fi generate în unitatea de timp într-o membrană excitabilă (labilitatea). Cu cât PRA este mai scurtă, labilitatea neuronului creşte. Majoritatea celulelor nervoase pot produce până la 100 PA/s, iar unele pot lucra, pentru perioade scurte de timp, chiar la frecven e mai mari. În faza (3) de repolarizare rapidă, excitabilitatea membranei creşte treptat, pe măsură ce repolarizarea avansează. Canalele pentru Na+ s-au închis în totalitate în momentul de vârf al PA, au stat închise un foarte scurt interval de timp şi acum sunt disponibile pentru a genera un nou PA. Este perioada refractară relativă (PRR), în care un stimul - prag nu poate produce un PA, iar un stimul supraliminar are această posibilitate. PRR corespunde cu permeabilitatea maximă a membranei pentru K+ (eflux masiv al acestui ion); un stimul supraliminar poate deschide mai multe canale pentru Na+, astfel încât influxul de sodiu să întreacă efluxul de potasiu şi să permită intrarea în func ie a mecanismului de feed-back pozitiv. 30

Faza (4) de depolarizare lentă (postdepolarizarea) este contemporană cu o uşoară creştere a excitabilită ii peste valoarea normală (hiperexcitabilitate). Acum în celulă există un exces de sarcini pozitive (ioni de sodiu) rămase aici în urma închiderii canalelor pentru sodiu, aşa încât chiar un stimul aflat cu pu in sub pragul de excitabilitate poate produce un PA. În timpul posthiperpolarizării (5) care urmează, excitabilitatea membranei scade uşor sub valoarea normală (hipoexcitabilitate) din cauza deficitului de sarcini pozitive de pe fa a internă a membranei, produs de reintrarea în func ie a pompei de Na-K. Odată cu refacerea PMR, şi excitabilitatea membranei revine la normal. Rolul calciului extracelular în excitabilitate. Modificarea concentra iei Ca++ extracelular poate afecta excitabilitatea membranară prin alterarea pragului de depolarizare necesar ini ierii PA (fig. 12). În mod normal, ionii de calciu exercită un efect stabilizator asupra membranei, prin interac iunea lor cu sarcinile negative ale capetelor polare ale fosfolipidelor membranare şi cu sarcinile negative ale por iunilor proteice ce ies în afara membranei. Existen a acestor sarcini negative legate de exteriorul membranei produce o uşoară depolarizare care scade valoarea PMR. Dacă o mare parte a acestora este neutralizată de Ca++ extracelular, efectul lor depolarizant este mai mic. Rezultă că poten ialul membranar este foarte sensibil la concentra ia calciului extracelular. Afectarea homeostaziei calciului produce fluctua ii în func ionarea muşchiului cardiac (în unele cazuri putând fi o cauză a hipertensiunii arteriale), dar şi în func ionarea nervilor şi a muşchilor stria i scheletici. Când concentra ia calciului în sânge este crescută (hipercalcemie), valoarea PMR este mai mare şi pragul de depolarizare ce poate genera un PA este mai greu de atins (fig. 12 B). Este necesar un stimul mai puternic pentru a produce depolarizarea, astfel că membranele excitabile din structura nervilor şi muşchilor devin relativ refractare la stimulare. În condi ii de hipocalcemie, mai pu ine sarcini negative de la exteriorul membranei sunt compensate de Ca++, valoarea PMR scade şi pragul de depolarizare este mai uşor de atins (fig. 12 C). Membranele celulelor musculare şi nervoase devin hiperexcitabile şi pot chiar descărca PA în mod continuu, ca şi când ar fi fost stimulate. Motoneuronii şi fibrele musculare care se comportă astfel pot produce spasme musculare (tetanie hipocalcemică). Prezen a Ca++ extracelular, în concentra ie constantă, este considerată a avea un rol stabilizator asupra poten ialului membranar, prevenind fluctua iile de excitabilitate. 31

Fig. 12. Efectul Ca++ extracelular asupra membranelor excitabile.
Situa ia normală (A) este prezentată comparativ cu efectul hiperpolarizant al unui nivel ridicat de Ca++ asupra PMR (B) şi cu creşterea excitabilită ii ce rezultă din efectul depolarizant al unui nivel scăzut de Ca++ (C). În ultimul caz. pot apare PA spontane, dacă PMR ajunge la nivelul pragului de depolarizare (pr.dep.).

32

Poten iale locale. Poten ialele locale sunt modificări ale poten ialului membranar care privesc doar o mică regiune a membranei şi mor la 1-2 mm distan ă de locul lor de origine. Ele pot apărea fie sub forma unei depolarizări, fie sub forma unei hiperpolarizări şi sunt produse de stimuli subliminali. Se mai numesc şi “poten iale gradate” pentru că au amplitudine variabilă, propor ională cu intensitatea stimulului. Curentul local “curge”, aşa cum curge apa de-a lungul unui furtun fisurat. Se pierd sarcini de-a lungul membranei pentru că membrana este în continuare permeabilă pentru ioni, aşa cum s-ar pierde apa de-a lungul furtunului fisurat, iar rezultatul este descreşterea curentului cu distan a. Altfel spus, propagarea PL se face decremental. La apari ia unui PL va exista un schimb de sarcini electrice între locul său origine şi regiunile adiacente ale membranei, aflate în stare de repaus. Astfel, PL crează un curent electric în lichidul extracelular şi în fluidul intracelular, curen i care sunt propor ionali cu amplitudinea poten ialului. Prin conven ie, direc ia de deplasare a sarcinilor pozitive este considerată direc ia de deplasare a curentului. Pe fa a internă a membranei, sarcinile pozitive se vor depărta de locul excitării, spre zone mai negative, caracteristice PMR. Pe fa a externă a membranei, sarcinile pozitive se vor îndrepta dinspre regiunile mai pozitive adiacente spre locul de excitare, mai electronegativ. Acest curent local scade gradul de separare a sarcinilor (depolarizare) în regiunile din jurul zonei uşor depolarizate prin excitarea cu stimulul subliminar. Curentul local este purtat de ioni ca K+, Na+, Cl- şi HCO3-. Dar, întrucât PL nu prezintă prag de depolarizare (depolarizările locale pot fi produse de stimuli mult mai mici decât un stimul liminar) şi nici perioadă refractară (frecven a de ac iune a stimulilor poate fi foarte mare, deoarece modificările în încărcătura membranară sunt mici şi nu necesită mecanisme speciale pentru restaurarea stării de repaus), ele se pot însuma şi pot atinge astfel pragul de depolarizare necesar pentru generarea unui PA (fig. 13). Suma ia poate fi temporală, dacă în aceeaşi regiune a membranei se aplică succesiv, cu frecven ă mare, stimuli subliminali sau spa ială, dacă se aplică simultan stimuli subliminali în puncte foarte apropiate ale membranei. Proprietă ile PL şi PA sunt prezentate comparativ în tabelul nr. 1.

33

Fig. 13. Generarea PA prin însumarea PL la catod şi starea de hiperpolarizare ob inută prin însumarea PL anodice; la catod se poate genera un PA prin însumarea unor stimuli subliminali care nu depăşesc pragul 80 % din intensitatea stimulului prag. IS = intensitatea stimulului, ca procent din intensitatea stimulului prag. După localizare sau după func ia pe care o îndeplinesc, distingem mai multe tipuri de PL: - poten iale de receptor, care se nasc, sub influen a stimulilor specifici, în celulele receptoare ale analizatorilor (PR); - poten iale electrotonice (catelectrotonus şi anelectrotonus); - poten iale postsinaptice, care apar în membrana postsinaptică şi pot fi excitatoare (PPSE) sau inhibitoare (PPSI), după cum se produc prin depolarizarea, respectiv prin hiperpolarizarea membranei (fig. 13); - poten ialele produse în mod spontan, în absen a unui excitant extern, de celulele pace-maker generatoare de automatism din esutul nodal excito-conductor al inimii, din unele celule musculare ale intestinului sub ire sau din centrii inspiratori bulbari. 34

Tabelul nr. 1. Proprietă ile PL şi PA
Poten iale locale Poten iale de ac iune

1. Amplitudinea este propor io- 1. Amplitudinea este independentă de nală cu intensitatea stimulului. Nu se intensitatea stimulului, maximă odată ce a fost atins pragul de depolarizare. supune legii “tot sau nimic”. Se supune legii “tot sau nimic”. 2. Nu au prag de depolarizare. 2. Au un prag de depolarizare de 10-15 mV. 3. Nu au perioadă refractară. 3. Au perioadă refractară. 4. Se pot însuma. 4. Nu se pot însuma. 5. Sunt conduse decremental, ampli- 5. Sunt conduse nedecremental, amplitudinea scade cu distan a. tudinea rămâne constantă. 6. Durata variază în func ie de 6. Durata este constantă şi specifică condi iile ini iale. pentru fiecare tip de celulă. 7. Pot fi depolarizări sau hiper- 7. Sunt depolarizări. polarizări. 8. Pot fi ini iate de stimuli din mediu 8. Sunt ini iate de depolarizarea (în celule receptoare), de mediatori membranei. chimici (la nivelul sinapselor) sau spontan.

Importan a fiziologică a PL este deosebită, deoarece reprezintă, la nivelul sinapselor, unica modalitate de comunicare între celulele excitabile şi creează, prin suma ie, condi iile necesare ini ierii PA.

35

III. FIZIOLOGIA NEURONULUI
Neuronul – unitate de bază a sistemului nervos
Conform teoriei actuale, neuronul este unitatea genetică, anatomică, fiziologică, fiziopatologică şi trofică a sistemului nervos. a) Unitatea genetică rezidă din faptul că toate celulele din sistemul nervos au originea comună în celula mamă, neuroblastul. b) Unitatea anatomică a sistemului nervos este neuronul unic, deoarece între neuronii unui lan neuronal nu există continuitate (protoplamatică), ci numai contiguitate, realizată prin atingere la nivelul suprafe elor sinaptice. c) Unitatea fiziologică (func ională) a sistemului nervos, deoarece el este capabil să recep ioneze şi să transmită, în sens aferent şi eferent, o excita ie oarecare. d) Unitatea fiziopatologică a sistemului nervos, fiind capabil să răspundă singur la efectul unor influen e nocive. e) Unitatea trofică a sistemului nervos deoarece corpul neuronal (pericarionul) asigură func ionalitatea întregului sistem (dendrite şi axon).

Structura func ională a neuronului
Neuronul are o structură înalt specializată pentru recep ionarea şi transmiterea informa iei. Din punct de vedere structural, neuronul prezintă un corp celular (soma) şi numeroase prelungiri: unele scurte şi ramificate, numite dendrite, şi o prelungire unică, de obicei mai lungă, ramificată doar în zona terminală – axonul. Din punct de vedere func ional, păr ile componente ale neuronului se grupează în trei regiuni sau zone (fig. 14). 1. O regiune receptoare, specializată pentru recep ionarea şi procesarea informa iilor, reprezentată de dendrite şi de corpul celular. La nivelul sinapselor, ca zone de comunicare interneuronală, membrana plasmatică a dendritelor şi somei reprezintă componenta postsinaptică şi este dotată cu receptori specifici pentru neurotransmi ători. Membrana 36

regiunii receptoare posedă pu ine sau nu posedă deloc canale ionice voltajdependente, prin urmare pragul său de depolarizare este mare şi de obicei aici nu se formează PA. Excitantul generează doar poten iale locale (PPSE sau PPSI) care codifică informa ia în amplitudine, direct propor ională cu intensitatea stimulului;

Fig. 14. Structura func ională a neuronului. A - neuronul func ional. B - poten iale locale formate în zona receptoare. Amplitudinea PL este propor ională cu intensitatea stimulului (IS). C - poten iale de ac iune formate în conul axonului. Frecven a PA este propor ională cu IS. 2) O regiune conducătoare, care face legătura între regiunea receptoare şi cea efectoare a neuronului. Este reprezentată de prelungirea axonică, de la locul în care aceasta iese din corpul celular (conul axonic) şi până la arboriza ia terminală. Membrana plasmatică a conului axonic prezintă numeroase canale ionice voltaj-dependente În această zonă, prin suma ia PL generate în regiunea receptoare, ia naştere PA, care apoi se 37

propagă până la capătul distal al axonului. Se consideră că primul nod Ranvier al axonului ar fi locul de apari ie al PA, în fibrele mielinizate. Dintre toate regiunile func ionale ale axonului, conul axonic are cel mai mic prag de depolarizare. Începând de la conul axonului, informa ia este codificată în frecven ă (PA au aceeaşi amplitudine, dar frecven a lor este propor ională cu intensitatea stimulului); 3) O regiune efectoare, reprezentată prin butonii terminali ai axonului, care, în cazul comunicării cu un alt neuron sau cu o celulă efectoare joacă rol de componentă presinaptică. Informa ia propagată de-a lungul regiunii conducătoare, sub formă de PA, ajunge în regiunea efectoare, unde este recodificată în semnal chimic şi transmisă, în această formă, regiunii receptoare a neuronului următor. Cele trei regiuni ale neuronului descrise mai sus prezintă particularită i structurale diferite, perfect adaptate func iei. Corpul celular (soma) şi dendritele sunt învelite într-o membrană plasmatică sub ire (neurilema), selectiv permeabilă pentru ioni şi în consecin ă polarizată electric. Canalele ionice sunt preponderent “de scurgere” şi liganddependente, dată fiind func ia de componentă postsinaptică. Nucleul, situat de obicei central, este mare, în ciuda faptului că neuronul nu se divide. Nucleul este însă direct implicat în intensele sinteze proteice din soma, el de inând informa ia genetică ce va fi transmisă prin transcrip ie neuriplasmei. Majoritatea proteinelor, formate de ribozomii liberi şi de poliribozomi, rămân în corpul celular, în timp ce proteinele sintetizate pe reticulul endoplasmatic rugos (corpusculii Nissl sau corpii tigroizi) sunt exportate spre dendrite şi mai ales spre axon. Poliribozomii şi reticulul endoplasmatic rugos (RER) sunt caracteristici somei neuronului, axonul nu con ine RER şi nu poate sintetiza proteine. Reticulul endoplasmatic neted este implicat în depozitarea intracelulară a calciului şi men inerea unei concentra ii constante a acestuia, de 10-7 M. Creşterea prelungită a concentra iei calciului intracelular peste această valoare duce la degenerarea şi moartea neuronilor. În neuroni, aparatul Golgi se găseşte, de asemenea, numai în soma. Ca şi în alte tipuri de celule, aceste structuri sunt angajate în glicozilarea terminală a proteinelor sintetizate pe RER şi în formarea veziculelor de transport pentru aceste proteine, care sunt eliberate în citoplasmă şi trimise prin transport axonal spre por iunea terminală a axonului. Neuronii cu 38

proprietă i secretorii (producători de neurohormoni) din nucleii hipotalamici posedă un aparat Golgi deosebit de dezvoltat. Transportul proteinelor de la aparatul Golgi depinde de modul de structurare a re elei interne a citoscheletului. Citoscheletul neuronilor este format din microfilamente, neurofilamente şi microtubuli. Microfilamentele sunt formate din actină, o proteină contractilă caracteristică celulelor musculare, dar răspândită în multe alte tipuri de celule. Diametrul microfilamentelor este de 4-5 nm; se găsesc mai ales în dendrite. Neurofilamentele se găsesc atât în dendrite cât şi în axon şi sunt forma iunile care conferă rigiditatea şi men in forma neuronului. Nu apar în vârfurile de creştere ale axonilor şi în spinele dendritelor, acestea fiind forma iuni mai dinamice. Neurofilamentele sunt aproximativ de dimensiunea filamentelor intermediare din alte tipuri de celule (diametrul de 10 nm), dar se deosebesc structural de acestea: în timp ce filamentele intermediare sunt formate dintr-o singură proteină, neurofilamentele se compun din trei proteine. Miezul neurofilamentelor con ine o proteină de 70 kd, asemănătoare cu aceea a filamentelor intermediare, iar celelalte două proteine se consideră a fi bra ele laterale care interac ionează cu microtubulii. Microtubulii sunt responsabili pentru transportul rapid al substan elor prin dendrite şi mai ales prin axon. Au un diametru de 23 nm şi sunt forma i dintr-o proteină, numită tubulină. Proteinele neurofilamentelor au proprietă i contractile, punând în mişcare sistemul de microtubuli. Împreună formează neurofîbrilele, organite specifice neuronului, care, pe lângă rolul structural, îndeplinesc şi func ia de a transporta proteine, vezicule cu mediator şi alte materiale necesare pentru a men ine integritatea structurală şi func ională a celulei. În neuroni, microtubulii au în structura lor şi proteine asociate microtubulilor (PAM), cu greutate moleculară mare în dendrite şi mai mică în axon, responsabile cu distribuirea selectivă a substan elor spre aceste prelungiri. Kinesina este o PAM implicată în transportul anterograd (dinspre corpul celular spre axon şi dendrite) a veziculelor cu mediatori chimici şi a altor substan e, utilizând energia procurată prin hidroliza ATPului. Transportul retrograd (antidromic), dinspre prelungiri spre soma este mediat de dyneină, o altă PAM (fig. 15).

39

Fig. 15. Transportul axoplasmic anterograd (mediat de kinesină) şi retrograd (mediat de dyneină).
1 - nucleu: 2 - RER; 3 - aparat Golgi; 4 - vezicule cu mediator aflate în drum spre butonul terminal; 5 - neurofilamente; 6 - microtubuli: 7 - transport anterograd; 8 - vezicule sinaptice: 9 - eliberarea mediatorului prin exocitoză; 10 - recuperarea prin endocitoză: 11 - transport retrograd.

În axoni, transportul anterograd se face cu viteză diferită, în func ie de substan ele care sunt transportate. Viteza transportului axoplasmic lent este de 1-2 mm/zi. Aşa sunt deplasate substan e cu rol hrănitor, proteine structurale de tipul actinei, neurofilamente şi microtubuli. Viteza transportului axoplasmic rapid este de 400 mm/zi; pe această cale ajung în zona sinaptică a axonului organite, vezicule cu mediatori şi glicoproteine membranare. Transportul rapid necesită Ca++ şi ATP şi depinde de rata metabolizării oxidative a glucozei. După unii autori, ar exista trei tipuri de transport anterograd: lent (1 mm/zi), intermediar şi rapid (200-400 mm/zi) 40

iar transportul retrograd ar egala în viteză pe cel anterograd rapid. “Liniile” rapide transportă vezicule cu mediator chimic în sens anterograd şi fragmente din membrana veziculelor golite de con inut în sens retrograd, spre corpul celular, unde acestea sunt degradate şi componentele lor reciclate. Mitocondriile şi unele proteine cu rol func ional ajung în butonii terminali pe “liniile” cu viteză intermediară, în timp ce proteinele structurale, folosite în creşterea şi refacerea prelungirilor, utilizează calea de transport lentă. În dendrite, transportul anterograd se desfăşoară cu viteza de 0,4 mm/zi şi necesită de asemenea ATP. Prin această modalitate sunt puşi în mişcare, pe lângă alte substan e şi robozomi şi ARN, sugerând că şi dendritele sunt capabile de sinteze proteice De altfel, la baza dendritelor şi chiar pătrunzând în acestea, pot fi observate concentrări de RER. Prin transport axoplasmatic retrograd substan ele sunt deplasate centripet, dinspre termina iile prelungirilor spre corpul celular al neuronului. Astfel, substan ele ce rezultă din inactivarea şi degradarea mediatorilor chimici la nivelul sinapselor sunt recuperate, prin endocitoză, în por iunea terminală a axonului, fiind conduse spre corpul celular şi reutilizate pentru noi sinteze. În cazul unor neuroni, men inerea integrită ii func ionale a sinapselor depinde de transportul transneural al unor substan e trofice, ca factorul de creştere a nervilor, de-a curmezişul sinapsei. Odată ajuns la soma, prin transport retrograd, factorul de creştere a nervilor activează mecanismele sintezei proteice. Tot antidromic sunt transportate spre corpul celular unele virusuri (herpetic, poliomielitic). Neurofibrilele NU conduc impulsul nervos; acesta se propagă la nivelul neurilemei şi axolemei, prin mecanisme pe care le vom studia la subcapitolul despre conductibilitatea neuronului. S-a constatat că viteza de transport de-a lungul neurofibrilelor este constantă pentru una şi aceeaşi substan ă, indiferent de tipul de fibră nervoasă, în timp ce viteza de conducere a influxului nervos diferă în func ie de tipul de fibră. În corpul celular al neuronului se găsesc numeroase mitocondrii, ce furnizează ATP-ul necesar intenselor procese de sinteză a proteinelor (inclusiv a mediatorilor chimici). Dar, cea mai mare concentrare a mitocondriilor se află la nivelul regiunii terminale a axonului, unde nu numai că produc ATP-ul utilizat ca sursă de energie în procesele asociate transmiterii sinaptice, ci furnizează şi substrate pentru sinteza unor substan e cu rol de neurotransmi ători, ca de exemplu aminoacidul glutamat. Mai mult, 41

mitocondriile con in enzime implicate în degradarea moleculelor de mediatori chimici, ca monoaminoxidaza (MAO), care degradează catecolaminele. Axonul, prelungire unică, lungă, numită de aceea şi fibră nervoasă, conduce centrifug influxul nervos (PA) generat la nivelul conului axonic prin sumarea PL. Axonii neuronilor formează căile de conducere ascendente şi descendente din SNC, precum şi nervii periferici. Spre deosebire de dendrite, axonii sunt ramifica i numai la capătul distal, unde formează arboriza ia terminală. Fiecare ramifica ie a arboriza iei are un buton terminal, structură implicată în transmiterea sinaptică, mediată chimic, a influxului nervos de la un neuron la altul sau la organele efectoare. Axonii unor neuroni eliberează mediatorii chimici din proeminen e aflate pe traiectul lor numite varicozită i. Axoplasma este străbătută pe toată lungimea sa de neurofibrile, care pătrund până în butonul terminal. Axolema este învelită de trei teci: teaca de mielină, teaca lui Schwann şi teaca lui Henle. Teaca lui Henle se află la exterior şi este de natură conjunctivă; asigură nutri ia şi protec ia neuronului. Sub ea se găseşte teaca lui Schwann, formată din celule gliale (celule Schwann), care aderă la axolemă şi se răsucesc în jurul axonului (fig. 15). Teaca de mielină, cu rol de izolator electric, situată în jurul axolemei, este produsă de celulele Schwann şi are structură lipoproteică, fiind de fapt o repliere a membranei celulei Schwann, care se răsuceşte în jurul axonului. Fibrele nervoase care posedă teacă de mielină bine dezvoltată sunt fibre mielinice, cu viteză mare de conducere a influxului nervos. La fibrele amielinice, care au şi ele teacă Schwann, replierea membranei acestor celule în jurul axonului este redusă şi teaca de mielină nu se formează. În fibrele amielinice viteza de conducere a influxului nervos este mai mică decât în cele mielinice. Două celule Schwann învecinate nu se ating, între ele există un spa iu numit strangula ie (nod) Ranvier, la nivelul căruia mielina lipseşte. Strangula iile Ranvier permit conducerea saltatorie a influxului nervos şi formarea colateralelor axonului, cu rol important în stabilirea conexiunilor interneuronale multiple. Din punct de vedere al numărului de prelungiri, neuronii pot fi unipolari (cu o singură prelungire, axonică, lungă şi ramificată - unii neuroni din cortexul cerebelos), pseudo - unipolari (cu o singură prelungire, axonică - neuronii senzitivi din ganglionii spinali), bipolari (cu dendrita şi axonul ieşind din corpul celular la poli opuşi - celulele olfactive, neuronii 42

bipolari din retină) sau multipolari (cu mai multe dendrite şi un singur axon - neuronii multipolari din retină, celulele mitrale din bulbii olfactivi, celulele piramidale Betz din cortexul motor). Unii neuroni sunt lipsi i de dendrite (neuronii senzitivi din ganglionii spinali) iar al ii nu au axon (celulele orizontale şi amacrine din retină). Din punct de vedere func ional, neuronii pot fi împăr i i în trei clase: neuroni aferen i sau senzitivi, neuroni eferen i sau motori şi neuroni intercalari. Neuronii aferen i (lat. ad= la; ferre = a transporta) duc informa ia de la esuturile şi organele corpului la SNC; neuronii eferen i (lat ex = în afară) transmit semnale electrice de la SNC la celulele efectoare din muşchi şi glande; iar interneuronii fac legătura dintre primele două categorii. La capătul distal fa ă de SNC, neuronii aferen i sunt în legătură cu receptori care, ca răspuns la varia ii fizice sau chimice din mediul lor, fac ca în neuron să se producă semnale electrice. Receptorii pot fi por iuni specializate ale prelungirii neuronale sau celule receptoare separate, aflate în rela ie func ională de tip sinaptic cu prelungirea neuronului. Neuronii aferen i conduc aceste semnale de la periferia organismului spre nevrax. Aceşti neuroni sunt atipici, prin faptul că le lipsesc dendritele şi au o singură prelungire, de obicei foarte lungă şi mielinizată, considerată a fi un axon La mică distan ă după ieşirea din corpul celular, axonul se divide; por iunea periferică vine în contact cu receptorul, iar por iunea centrală intră în nevrax, unde stabileşte legături cu al i neuroni. Corpul celular şi por iunea periferică, lungă, a axonului se află în afara SNC şi numai o parte din capătul central pătrunde în măduvă sau în creier. Corpul celular şi dendritele neuronilor eferen i sunt găzduite în SNC, în timp ce axonii se prelungesc către periferie, unde stabilesc sinapse cu organele efectoare. Axonii neuronilor aferen i şi eferen i, exceptând o scurtă por iune, formează nervii (sistemul nervos periferic). Neuronii intercalari se găsesc în întregime în interiorul SNC. Ei reprezintă 99 % din totalul neuronilor şi au o mare varietate de forme, proprietă i fiziologice, mediatori chimici şi func ii. Pentru fiecare neuron eferent care iese din SNC există 10 - 20 neuroni aferen i şi în jur de 200.000 de neuroni intercalari. Numărul de neuroni intercalari ce se interpun între anumi i neuroni aferen i şi eferen i este diferit, în func ie de complexitatea activită ii îndeplinite. De exemplu, arcul reflexului rotulian nu cuprinde interneuroni, axonul neuronului aferent (por iunea centrală) se termină pe soma neuronului 43

eferent. Spre deosebire de acesta, reflexele complexe implicate în vorbire sau în procesele de memorie pot cuprinde milioane de neuroni intercalari.

Proprietă ile func ionale ale neuronilor
Func ionarea sistemului nervos se bazează pe trei proprietă i fundamentale ale neuronilor: a) excitabilitatea; b) conductibilitatea; c) degenerescenta şi regenerescen a. Excitabilitatea. Întrucât această problemă au fost deja tratată nu ne vom opri asupra sa. Conductibilitatea. Reprezintă proprietatea axonului de a conduce la distan ă PA generat, în conul axonic, de un stimul liminar sau supraliminar. Conducerea PA în fibrele amielinice şi în cele mielinice. În condi ii normale, PA este generat într-o por iune excitabilă a membranei, din apropierea zonei de membrană inexcitabilă care are rolul de a recep iona stimulii (în acest caz, prin “membrană inexcitabilă” în elegem membrana dendritelor şi somei, care recep ionează stimulii şi îi traduce în PL, dar nu în PA). Locul de ini iere a PA este conul axonului, care prezintă numeroase canale de Na+ voltaj-dependente. Dacă depolarizarea produsă prin însumarea PL este suficient de puternică, este generat un PA care “curge” de la conul axonului spre por iunea sa terminală, deoarece sunt activate, unul după altul, canalele de sodiu voltaj-dependente, aşezate în rând de-a lungul axolemei. De fapt, PA nu se deplasează de-a lungul axonului, ci un PA odată ini iat, crează condi ii apari iei unui nou PA în zona imediat învecinată a membranei axonului. În locul generării PA, polaritatea membranei este, pentru moment, inversată, exteriorul fiind mai electronegativ decât interiorul acesteia. Ionii de sodiu pătrund spre interior prin canalele voltaj-dependente şi “curg” spre zonele imediat învecinate, în care membrana este încă electronegativă pe fa a sa internă. În acelaşi timp, sarcinile pozitive de la exteriorul membranei zonelor învecinate se îndreaptă spre zona depolarizată de stimul, făcând ca regiunea adiacentă (din fa a PA) să devină electronegativă la exterior. Aceste for e depolarizatoare combinate determină în continuare deschiderea canalelor de Na+ în regiunea din fa a PA. Astfel un nou PA este generat în fa a primului, iar în regiunea anterior depolarizată are loc repolarizarea, ca urmare a “curgerii” ionilor de sodiu pătrunşi prin

44

canale (ei sunt îndepărta i de locul depolarizării) şi a deplasării sarcinilor pozitive de o parte şi de alta a membranei celulare (fig. 16). În acest mod PA, odată ini iat, se poate răspândi de-a lungul axonului. Pentru ca semnalul să poată fi transmis pe distan e mari, trebuie ca propagarea lui să se facă nedecremental. Distan a dintre o termina ie nervoasă senzitivă din tegumentul plantar şi corpul celular al neuronului, aflat în ganglionul spinal, este de aproape 1 m. Este, deci, nevoie de un mecanism care să “reîncarce” semnalul electric (PA) pe măsură ce el se împrăştie de-a lungul membranei, altfel s-ar stinge după parcurgerea câtorva mm.

Fig. 16. Conducerea pas cu pas a PA in fibrele amielinice, prin curen ii locali ai lui Hermann (săge ile curbe);
a - la locul de stimulare apare o zonă de depolarizare, din care PA se deplasează în ambele sensuri spre zonele adiacente; b - în zona excitată se produce repolarizarea, flancată de două noi zone depolarizate. 1 - zonă depolarizată; 2 - zonă cu PMR; 3 – zonă repolarizată; săge ile orizontale indică deplasarea PA de-a lungul fibrei nervoase; săge ile curbe indică deplasarea locală a sarcinilor pozitive.

Ciclul prin care sunt deschise canalele de Na+ - curentul reprezentat de sarcinile pozitive “curge” de-a lungul membranei celulare, apoi canalele sunt inactivate după ce curentul a deschis alte canale adiacente - face ca PA să se regenereze continuu şi să nu moară cu distan a. În fibrele amielinice, propagarea PA se face din aproape în aproape (pas cu pas), fiecare “pas” implicând o depolarizare şi o repolarizare, cu 45

toate fazele pe care acestea le presupun. Traseul ciclic al sarcinilor pozitive care străbat membrana de la exterior spre interior, prin canalele de sodiu, în timpul depolarizării şi în sens invers, prin canalele de potasiu, în timpul repolarizării, poartă numele de curen ii locali ai lui Hermann Deoarece fiecare punct al membranei trebuie depolarizat şi repolarizat, viteza cu care se propagă PA prin fibrele amielinice este mică (0,5 m/s) iar energia consumată de pompa de Na-K, angajată în refacerea concentra iilor ionice, este foarte mare. Viteza de conducere a PA de-a lungul unei fibre nervoase este determinată de diametrul fibrei şi de prezen a sau absen a mielinei şi este influen ată de temperatură şi de vârsta organismului. Viteza cu care este condus PA printr-o membrană excitabilă este determinată de lungimea por iunii de membrană pe care PA o poate aduce la pragul de depolarizare (cât de departe de ele însele îşi pot exercita canalele de sodiu proprietatea de a deschide noi canale de sodiu). Această distan ă stă sub inciden a a doi factori: diametrul fibrei şi prezen a sau absen a tecii de mielină. Cu cât diametrul fibrei nervoase este mai mare, cu atât viteza de conducere a PA creşte, deoarece rezisten a electrică opusă curgerii curentului scade. În fibrele mielinice, viteza (m/s) este egală cu de 6 ori diametrul fibrei (mm), iar în fibrele amielinice, viteza de conducere este egală cu pătratul diametrului fibrei. Această modalitate de a spori viteza de propagare a PA este caracteristică nevertebratelor, însă poate fi întâlnită şi la vertebrate, în cazul unor axoni lipsi i de mielină, dar al căror specific func ional reclamă viteză mare de conducere a influxului nervos. Proprietatea de izolator electric a tecii de mielină sporeşte mult eficien a transmiterii PA de-a lungul axonului. În fibrele amelinice, curentul ce se propagă din zona membranară ce are canalele de sodiu deschise spre zonele învecinate este diminuat prin pierderile (scurgerile) transmembranare de sarcini electrice. După un parcurs relativ scurt de-a lungul axolemei, curentul devine aşa de slab încât nu mai poate deschide canalele de sodiu voltaj-dependente din membrana adiacentă. Acest neajuns este contracarat, la vertebrate, de prezen a tecii de mielină şi de întreruperile stratului izolator mielinic între două celule Schwann, la nivelul nodurilor Ranvier. Într-o fibră nervoasă cu diametrul de 10-20 mm, distan a dintre 2 noduri Ranvier este de aproximativ 1 mm. 46

Axolema de sub stratul de mielină nu are canale voltaj-dependente, acestea sunt concentrate la nivelul nodurilor Ranvier. Efectul mielinei asupra conducerii PA este ilustrat în fig. 17. La nodul 1 se produce un PA, în timpul căruia Na+ pătrunde în fibră, purtând un curent electric care este din nou externalizat la nodul următor.

Fig. 17. Conducerea saltatorie a PA în fibrele nervoase mielinizate.
a - la locul de stimulare apare o zonă de depolarizare, din care PA se deplasează în ambele sensuri spre zonele adiacente: b - în zona excitată se produce repolarizarea, flancată de 2 noi zone depolarizate; D = depolarizare; R = repolarizare; 1,2,3 - noduri Ranvier depolarizate succesiv; săge ile orizontale indică deplasarea PA de-a lungul fibrei nervoase; săge ile curbe indică deplasarea locală a sarcinilor pozitive.

Din cauza izolării fibrei de către mielină, cea mai mare parte a curentului curge de-a lungul fibrei, cu pierderi doar foarte mici prin membrană. Astfel curentul rămâne suficient de puternic pentru ca, odată ajuns la nodul 2, să producă o depolarizare de mărimea pragului sau peste, cu deschiderea canalelor de sodiu şi generarea unui nou PA. Acesta este condus înainte spre nodul 3, dar şi înapoi spre nodul 1; la nodul 3 ia naştere un nou PA, dar nu şi la nodul 1, pe care curentul venit de la nodul 2 îl găseşte în perioada refractară. Acelaşi lucru se va repeta la nodul 3, cu generarea unui nou PA la nodul 4, dar nu şi la nodul 2. În acest mod PA se propagă, din nod în nod, din ce în ce mai departe de locul său de ini iere. O asemenea modalitate de propagare a poten ialelor poartă numele de 47

conducere saltatorie şi se efectuează cu viteză incomparabil mai mare decât în fibrele amielinice, deoarece poten ialul trece aproape instantaneu de la un nod Ranvier la altul şi doar la nivelul nodurilor propagarea sa este uşor încetinită, cu timpul necesar desfăşurării proceselor depolarizării şi repolarizării. Nodurile Ranvier joacă rolul unor “stabilizatori de tensiune”, care amplifică curentul după parcurgerea unui segment internodal; energia necesară este furnizată de mitocondriile concentrate în această regiune. Distan a dintre noduri este un factor important pentru buna func ionare a unei fibre nervoase. Dacă această distan ă ar fi prea mare, PA de la un nod nu ar ajunge suficient de puternic la nodul următor pentru a-l putea depolariza şi conducerea nu ar putea avea loc. În dezvoltarea sistemului nervos, a fost selec ionată varianta evolutivă cu noduri Ranvier suficient de depărtate pentru a asigura o viteză maximă de propagare a PA cu cheltuieli energetice minime, şi în acelaşi timp suficient de apropiate pentru a face posibilă depolarizarea prag la nodul următor. Cantitatea de extra-curent, peste valoarea minimă necesară pentru atingerea pragului de depolarizare, cu care PA ajunge la nodul următor, poartă numele de factor de siguran ă. De-a lungul fibrelor mielinice, curentul curge cu o asemenea eficien ă, încât în perioada de generare a unui PA la un nod Ranvier, nodul următor este deja depolarizat deasupra pragului, astfel că mai mult de un singur nod este implicat în fiecare moment în unul şi acelaşi PA. Succesiunea şi modul de desfăşurare a evenimentelor sunt în esen ă aceleaşi în timpul propagării PA prin fibrele nervoase amielinice şi mielinice, dar în cazul ultimelor prezen a mielinei şi a nodurilor Ranvier creşte viteza de conducere şi scade cheltuielile energetice, deoarece procesele de depolarizare-repolarizare nu mai au loc în fiecare punct succesiv al axolemei, ci doar la nivelul nodurilor. În consecin ă, necesarul de ATP este mai mic şi mitocondriile consumă mai pu in substrat energetic şi oxigen decât în fibrele amielinice. Legile conductibilită ii. Indiferent de viteza de conducere a fibrelor nervoase şi de factorii care o determină, această proprietate a neuronului se desfăşoară după câteva legi ale conductibilită ii: a) Legea integrită ii fiziologice: conducerea impulsului nervos reclamă integritatea anatomică şi func ională a nervului. Lezarea, ligaturarea, comprimarea, trac ionarea, răcirea, anestezierea duc la pierderea par ială sau totală a conductibilită ii. 48

b) Legea conducerii izolate: fiecare fibră nervoasă conduce exclusiv şi independent impulsurile proprii, fără ca acestea să se transmită fibrelor învecinate din acelaşi nerv. Această lege devine deosebit de importantă în cazul nervilor micşti, forma i din fibre senzitive şi motorii, care conduc, în direc ii opuse, informa ii cu semnifica ie diferită pentru organism şi explică, de asemenea, în cazul nervilor motori, posibilitatea efectuării unor mişcări precis coordonate. Pentru fibrele mielinice, rolul izolator este îndeplinit de teaca de mielină. În cazul fibrelor amielinice, conducerea izolată a impulsului nervos se explică prin aceea că, în zona de propagare, curentul este de tip catodic (depolarizant) pentru fibra în cauză şi de tip anodic (hiperpolarizant) pentru fibrele vecine (fig. 18). Sarcinile pozitive care se deplasează pe fa a externă a membranei, spre zona mai electronegativă din locul de depolarizare crează un surplus de electropozitivitate la exteriorul membranei fibrelor adiacente. PMR al acestora creşte şi pragul de depolarizare este mai greu de atins.

Fig. 18. Transmiterea izolată a PA în fibrele amielinice.
1 - fibră nervoasă excitată ; 2 - fibră nervoasă vecină, neexcitată. Deplasarea sarcinilor pozitive de-a lungul fibrei (1) produce o hiperpolarizare la nivelul membranei fibrei (2).

c) Legea conducerii bilaterale: apare evident, din cele arătate până acum, faptul că, fa ă de locul de ini iere, PA se propagă în ambele sensuri (centripet şi centrifug) de-a lungul axolemei, din ce în ce mai departe de acest loc. Unidirec ionalitatea deplasării influxului nervos de-a lungul unui lan de neuroni este dată de legea polarizării dinamice a sinapselor şi de 49

structura func ională a acestora (sinapsele conduc excita ia într-un singur sens, ortodromic). Func ionarea “reflexelor de axon” se explică prin conducerea bilaterală a impulsului nervos. d) Legea conducerii nedecremen iale, potrivit căreia PA este condus de-a lungul fibrei nervoase fără pierderi. e) Legea “tot sau nimic”, care caracterizează nu numai excitabilitatea, ci şi conductibilitatea neuronilor. Degenerarea şi regenerarea nervului. Sec ionarea, aplicarea unei presiuni, anoxia, substan ele toxice aplicate local duc la pierderea integrită ii morfo-func ionale a nervilor, înso ită de degenerescentă (modificări histologice şi chimice ale componentelor structurale) a cărei gravitate depinde de intensitatea factorului agresiv. Raportată la locul leziunii, degenerescen a poate fi anterogradă (a por iunii distale) şi retrogradă (a por iunii centrale a fibrei). Degenerescenta anterogradă (walleriană) interesează fragmentul de axon cuprins între locul leziunii şi por iunea terminală şi se datoreşte întreruperii legăturii dintre axon şi centrul său metabolic, care este soma neuronului. La axon nu mai ajung substan ele nutritive, veziculele cu mediator chimic, iar prin lezarea structurii membranare este împiedicată conducerea PA. Se cunosc cinci stadii succesive de degenerare, func ie de natura şi intensitatea factorului agresiv şi de durata sa de ac iune. În stadiile mai pu in severe apare o pierdere temporară a proprietă ilor func ionale ale neuronului, neînso ită de distrugeri structurale sau doar cu distrugerea axoplasmei, în timp ce teaca endoneurală îşi păstrează integritatea. În stadii mai pronun ate de degenerescentă este distrusă şi teaca endoneurală, poate apare dezorganizarea fasciculelor de fibre nervoase din interiorul nervului şi chiar modificări fizice şi chimice, atât în por iunea periferică, cât şi în cea centrală. Modificările fizice încep la 24 de ore după lezarea axonului şi constau din fragmentarea axoplasmei şi a componentelor sale, urmată de fragmentarea tecii de mielină, procese care durează 8-10 zile. Degenerarea continuă cu modificări chimice, anume distrugerea mielinei şi înlocuirea lipidelor mielinice, într-o perioadă de 8-32 zile. Celulele Schwann proliferează, se alungesc şi cresc, unind capetele lezate, cu o viteză de 1 mm/zi. În general, procesul de degenerare se opreşte la nivelul sinapselor, cu excep ia nervului optic, când se continuă şi în corpul geniculat lateral din 50

metatalamus, şi a sec ionării rădăcinii posterioare a nervilor spinali, când degenerescenta avansează şi în coarnele anterioare medulare. Degenerescenta retrogradă priveşte, de obicei, por iunea centrală a axonului, până la primul nod Ranvier şi mai rar cuprinde corpul celular, ducând la dezintegrarea corpusculilor Nissl şi a aparatului Golgi, umflarea mitocondriilor şi a nucleului, care-şi pierde pozi ia centrală, deplasându-se lângă membrană, dispari ia neurofibrilelor. Un nerv lezat se poate regenera, cu condi ia ca leziunea produsă să nu fie în SNC şi deci să nu afecteze corpurile celulare ale neuronilor şi distan a dintre capetele sec ionate să nu depăşească 3 mm. Por iunea distală fa ă de leziune degenerează, iar regenerarea începe în por iunea proximală a axonului, care dă naştere unui con de creştere ce avansează spre periferie. Un rol important în procesele regeneratoare îl au celulele Schwann, care emit structuri pseudopodice, constituind un ghidaj pentru regenerarea neurofibrilelor din axoplasmă. Procesul de regenerare începe la 2-3 săptămâni după sec ionarea nervului şi este îndelungat, completa refacere a nervului durând un an sau chiar mai mult. Diametrul fibrelor regenerate creşte foarte lent şi de obicei nu depăşeşte 80 % din diametrul avut de fibră înainte de lezare. În procesul de regenerare pot apărea complica ii, fibrele regenerate ale unui nerv crescând în teaca segmentului inferior al altui nerv învecinat. Astfel pot apărea fibre senzitive în nervi motori, sau invers. Un exemplu bine cunoscut este sindromul “lacrimilor de crocodil” (hiperlacrima ie în timpul mastica iei), cauzat de regenerarea într-o direc ie greşită a unor fibre ale nervului facial, care se îndreaptă spre alt organ efector - glanda lacrimală. În prezent, o aten ie deosebită se acordă cercetărilor privind regenerarea în SNC. Aceasta, în mod normal, nu este posibilă, deşi neuronii maturi din SNC au capacită i regenerative, datorită unor proprietă i ale mediului extracelular local, care împiedică procesul. Cercetătorii încearcă să creeze, în zona lezată, tuburi artificiale din membrane ale celulelor Schwann, sau chiar din membrană amniotică fetală, care să ofere un mediu potrivit regenerării. De asemenea, se încearcă restaurarea func iilor unor por iuni lezate din creier prin implantarea de esut nervos fetal sau de fragmente din medulosuprarenala pacientului, care are proprietatea de a sintetiza şi secreta mediatori chimici (adrenalină şi noradrenalină).

51

Structura func ională a sinapsei
Deşi există o mare varietate de sinapse din punct de vedere al formei şi dimensiunilor componentelor câteva caracteristici de bază sunt comune tuturor acestor forma iuni, sinapsa dintre doi neuroni sau dintre un neuron şi o celulă efectoare fiind o structură care apar ine ambelor celule: - componenta presinaptică este reprezentată de unul dintre butonii terminali ai axonului neuronului presinaptic (fig. 19). Neurofibrilele, răspunzătoare de transportul orto- şi antidromic al substan elor chimice şi organitelor celulare, pătrund până în axoplasma butonului terminal, unde se recurbează. În jurul neurofibrilelor se află numeroase mitocondrii ce furnizează energia necesară transmiterii sinaptice, precum şi vezicule cu mediator chimic (în cazul sinapselor chimice). Veziculele sunt structuri membranare sferice, cu diametrul cuprins între 300 şi 1600 nm, care pot con ine unul sau mai multe tipuri de neurotransmi ători. Tehnici speciale de colorare folosite în microscopia electronică au arătat că membrana presinaptică (por iunea din membrana butonului terminal care este implicată în sinapsă) posedă o re ea de filamente care poate conduce veziculele spre situsurile active ale membranei, unde ele pot fuziona cu aceasta; - componenta postsinaptică este reprezentată de dendrită sau de soma, în unele cazuri de o por iune din axonul neuronului postsinaptic; membrana acestei păr i a neuronului, sau membrana unei celule a organului efector pe care se termină butonul terminal, poartă numele de membrană postsinaptică şi are o structură foarte diferită de a membranei presinaptice. Majoritatea canalelor ionice din membrana postsinaptică sunt ligand-dependente, pu ine sunt canale “de scurgere” şi practic nu există canale voltaj-dependente. Canalele ligand-dependente necesită prezen a unor receptori membranari, deschiderea lor şi accesul ionilor în interiorul celulei fiind condi ionată de recunoaşterea şi legarea mediatorului chimic (ligand) de receptori. Receptorii membranei postsinaptice sunt forma iuni ale glicocalixului, ce prezintă specificitate structurală, în func ie de neurotransmi ătorul utilizat la nivelul sinapsei respective;

52

Fig. 19. Structura func ională a sinapsei.
1 – neurofibrile; 2 - mitocondrii: 3 - pompă de calciu; 4 - canale de calciu; 5 - vezicule cu mediator chimic: 6 - situs activ al membranei presinaptice unde veziculele cu mediator fuzionează cu membrana butonului terminal; 7 - fantă sinaptică; 8 - receptori ai membranei postsinaptice.

-

fanta sinaptică este un spa iu extracelular, cu o lărgime de 30-50 nm, care separă componenta presinaptică de cea postsinaptică. În cazul sinapselor chimice, acest spa iu este suficient de mare pentru a prezenta rezisten ă electrică şi a împiedica trecerea influxului nervos, sub forma PA, direct de la o celulă la alta. La nivelul fantei sinaptice, trecerea influxului nervos la celula următoare este mediată chimic, prin molecule de neuro-transmi ător care sunt eliberate din membrana presinaptică şi difuzează spre membrana postsinaptică. Deosebirile de structură dintre membrana pre - şi postsinaptică (membrana presinaptică nu are receptori conecta i la canale ionice liganddependente iar componenta postsinaptică nu con ine vezicule cu mediator chimic) duce la o polarizare func ională, adică transmiterea influxului nervos se poate face într-un singur sens, de la componenta pre la cea postsinaptică.

53

Importantele diferen e func ionale dintre sinapsele din SNC somatic, sinapsele neuro-musculare ale musculaturii scheletice şi sinapsele neuroefectoare din SNV rezidă în deosebirile de structură func ională. În SNC, suprafa a de membrană neuronală care participă la realizarea unei sinapse este relativ mică, iar depolarizarea produsă în membrana postsinaptică de o sinapsă individuală reprezintă o parte infimă din pragul de depolarizare al unui neuron postsinaptic. Din această cauză, zeci sau chiar sute de sinapse trebuie să contribuie la depolarizarea membranei postsinaptice până la prag, pentru a se putea genera un PA. În sinapsele muro-musculare, butonul terminal intră în rela ie cu o suprafa ă mare din membrana fibrei musculare, care la nivelul sinapsei este pliată (fig. 20). Această structură restrânge pierderile de mediator chimic ca urmare a difuziunii acestuia în fanta sinaptică şi oferă o arie mai largă de ac iune moleculelor de mediator. Fiecare fibră musculară are o singură sinapsă şi orice PA care ajunge la butonul terminal produce o depolarizare suficient de mare în sarcolemă pentru a atinge pragul şi a ini ia un PA în componenta postsinaptică.

Fig. 20. Sinapsa neuro-musculară (placa motoare).
1 - componenta presinaptică. 2 - fanta sinaptică; 3 - componenta postsinaptică. 4 - vezicule cu mediator chimic; 5 - mitocondrii; 6 - membrana postsinaptică (sarcolemă) cutată.

În sistemul nervos vegetativ, neuronii eferen i pătrund în organele efectoare şi eliberează molecule de mediator chimic dintr-o serie de dilata ii sau varicozită i. Distan a dintre varicozită i şi membrana celulei efectoare este mai mare decât fanta sinaptică din SNC. Ca urmare, mediatorul difuzează spre o arie mai largă a membranei postsinaptice. Suprafa a de membrană a 54

celulei efectoare care posedă receptori postsinaptici este mai extinsă. Astfel de sinapse mediază mai încet transmiterea PA, iar răspunsurile efectorului sunt prelungite. Distribu ia largă a receptorilor face ca membrana postsinaptică să fie sensibilă nu numai la mediatorii chimici, ci şi la hormoni, care pot fi molecule similare sau chiar identice mediatorilor, aduse de sânge (ca adrenalina şi noradrenalina, care sunt mediatori ai sinapselor neuroefectoare în SNVSy şi la hormonii glandelor medulosuprarenale). Clasificarea sinapselor poate fi făcută după criterii structurale sau func ionale. Din punct de vedere structural, sinapsele se pot realiza între doi neuroni (neuro-neuronale) sau între un neuron şi o celulă a unui organ efector (sinapse neuro-terminale sau neuro-efectoare) Sinapsele neuroneuronale pot fi axo-dendritice, când componenta postsinaptică este o dendrită, axo-somatice, când componenta postsinaptică este reprezentată de membrana corpului celular, sau axo-axonice, când axonul presinaptic se termină pe axolema sau chiar pe un buton terminal al axonului neuronului postsinaptic. Sub aspect func ional, sinapsele pot fi clasificate după mecanismul de transmitere a influxului nervos, în sinapse chimice, la nivelul cărora mesajul electric este recodificat într-o formă chimică şi astfel ajunge la neuronul postsinaptic, şi sinapse electrice, prin care PA se transmite neuronului următor ca atare, fără media ie chimică. După natura stării generate la nivelul membranei postsinaptice, sinapsele chimice pot fi excitatoare, când reac ia componentei postsinaptice la mediatorul chimic este o depolarizare urmată de generarea unui nou PA, sau inhibitoare, când modificarea de poten ial electric în membrana postsinaptică este o hiperpolarizare şi nu se generează un nou PA. Transmiterea sinaptică. Se realizează prin două tipuri de transmitere electrică şi chimică. Func ionarea sinapselor electrice. Sinapsele electrice sunt regiuni func ionale în care membranele celor doi neuroni sunt foarte apropiate (fig. 21) şi legate prin canale membranare de sodiu, caracteristice jonc iunilor celulare “gap”. Aceste canale permit trecerea liberă a curentului electric, astfel că un PA ajuns la o sinapsă electrică trece în neuronul următor fără întârziere la nivelul sinapsei. Cu cât suprafa a de contact sinaptic între membrane este mai mare, cu atât schimburile de curent electric între componentele sinapsei vor fi mai mari. Sinapsele electrice, spre deosebire de 55

cele chimice, permit trecerea influxului nervos în ambele sensuri, neexistând deosebiri structurale majore între cele două componente sinaptice.

Fig. 21. Sinapsă electrică; 1 - neuron presinaptic; 2 - neuron postsinaptic Sinapsele electrice sunt caracteristice sistemului nervos al nevertebratelor şi cea mai importantă func ie a lor este să sincronizeze neuronii, care în mod normal sunt activa i deodată. În încrengătura vertebratelor, le întâlnim în organele electrice ale unor peşti sau între neuronii care activează în mod sincron aripioarele pectorale la peştii zburători, dar şi la vertebratele superioare şi chiar la om, în nucleii vestibulari din bulb, unde se cer reac ii nervoase foarte rapide, necesare men inerii sau restabilirii pozi iei corpului în spa iu. Func ionarea sinapselor chimice. Presupune traducerea PA în semnal chimic la nivelul componentei presinaptice, transmiterea în această formă la componenta postsinaptică, urmată de regenerarea PA în neuronul postsinaptic. Eliberarea mediatorului chimic din componenta presinaptică începe odată ce la membrana butonului terminal ajunge PA condus de-a lungul axonului neuronului presinaptic. Depolarizarea membranei butonului terminal produce deschiderea canalelor voltaj-dependente pentru Ca++ şi ionii de calciu pătrund din spa iul extracelular în buton, în virtutea gradientului electrochimic. Aceasta determină fuzionarea veziculelor ce con in mediator cu membrana presinaptică, în “zonele active” ale acesteia. Membrana veziculei şi membrana presinaptică se rup la locul de fuzionare şi mediatorul chimic este eliberat în fanta sinaptică prin exocitoză. Cantitatea de mediator chimic eliberată este propor ională cu mărimea influxului de calciu în butonul terminal. Numărul de molecule de 56

mediator chimic eliberate dintr-o singură veziculă sinaptică poartă numele de cuantă de mediator. Succesiunea evenimentelor din componenta presinaptică care au drept rezultat eliberarea mediatorului chimic sunt ilustrate în fig. 22.

Fig. 22. Evenimente care au loc în membrana presinaptică.
Depolarizarea (1) duce la deschiderea canalelor pentru Ca++ (2) care sunt situate în membrana presinaptică, în vecinătatea zonei active. Pătrunderea calciului în butonul terminal determină fuzionarea veziculelor cu membrana presinaptică şi eliberarea moleculelor de mediator chimic în fanta sinaptică (3). Canalele de calciu se închid (4) şi calciul din citoplasmă este pompat în afara celulei (5). Membrana veziculei în care s-a aflat mediatorul este recuperată în componenta presinaptică prin endocitoză (6) şi primeşte o nouă cantitate de mediator, refăcând vezicula sinaptică sau călătoreşte spre soma prin transport axoplasmic retrograd (7).

Nu se cunoaşte cu precizie mecanismul prin care pătrunderea Ca++ în butonul terminal duce la fuzionarea veziculelor cu membrana postsinaptică. O ipoteză consideră că veziculele sunt ancorate de componente ale citoscheletului prin sinapsină, o proteină care înconjură veziculele. Pătrunderea calciului în componenta presinaptică ar duce la fosforilarea acestei proteine şi desprinderea ei de citoschelet, permi ând astfel veziculelor să fuzioneze cu membrana presinaptică. Moleculele de mediator chimic difuzate în fanta sinaptică sunt recunoscute de receptorii membranei postsinaptice şi se fixează (o parte din 57

ele) pe aceştia. Receptorii, specifici pentru un anumit mediator, se pot încadra în una din următoarele două categorii: - receptorii care fac parte din însăşi structura canalelor ionice, şi - receptorii care sunt cupla i cu canalul ionic printr-o proteină G şi un sistem al celui de-al doilea mesager. În receptorii asocia i cu proteina G, prin fixarea mediatorului chimic pe receptor, este ini iată o cascadă de reac ii enzimatice care dă naştere unui al doilea mesager, ce modifică func iile celulare pentru o perioadă mai lungă de timp decât o face o simplă deschidere a canalelor ionice. Aceste enzime legate de membrana postsinaptică şi mesagerii secundari pe care ele îi produc în interiorul celulei sunt adenilatciclaza ce produce AMPc, guanilatciclaza ce produce GMPc şi fosfolipaza C, care poate produce doi mesageri secundari: diacilglicerolul (DAG) şi inozitol trifosfatul (IP3). Când un mediator chimic se fixează pe receptor, formând complexul [MCh-R] (ligand-receptor), apar modificări în conductan a membranei postsinaptice, care duc la depolarizarea sau la hiperpolarizarea acesteia. O creştere a conductan ei pentru Na+ depolarizează membrana, în timp ce o creştere a conductan ei care permite efluxul K+ sau influxul Cl-, o hiperpolarizează. În anumite cazuri, hiperpolarizarea membranei postsinaptice poate apare şi ca urmare a descreşterii conductan ei pentru Na+, ceea ce reduce influxul de ioni pozitivi. Între sosirea unui PA la componenta presinaptică şi modificarea de poten ial în membrana postsinaptică se scurge o perioadă de 0,5 - 0,7 ms, cunoscută sub numele de întârziere sinaptică. Această întârziere este dată de timpul necesar pentru pătrunderea Ca++ în butonul terminal şi fuzionarea veziculelor pline cu mediator cu membrana presinaptică. Timpul necesar media-torului pentru a difuza în spa iul sinaptic este neglijabil. Odată depolarizată sau hiperpolarizată, membrana postsinaptică, canalele ionice din aceasta se inactivează, închiderea lor fiind determinată de încetarea ac iunii mediatorului chimic. Ac iunea mediatorului se opreşte când acesta este: 1) îndepărtat de pe receptor prin desfacerea enzimatică a complexului [MCh-R]; 2) transformat chimic într-o substan ă inactivă; 3) transportat, prin mecanisme active, înapoi în butonul terminal sau, în unele cazuri, în celulele gliale învecinate acestuia. 58

Succesiunea acestor evenimente se desfăşoară cu ajutorul unor enzime specifice, în final mediatorul chimic sau substan a rezultată din metabolizarea acestuia fiind recuperată prin endocitoză şi transport retrograd de neuronul presinaptic şi reutilizată pentru sinteza a noi cantită i de mediator. Moleculele de mediator chimic care, după difuzarea în fanta sinaptică, nu au apucat să se lege de receptorii postsinaptici vor avea aceeaşi soartă ca şi moleculele care s-au combinat cu receptorii. Se cunosc două tipuri de sinapse chimice: excitatoare şi inhibitoare. Acestea se diferen iază prin efectul mediatorului chimic asupra neuronului postsinaptic. Efectul excitator sau inhibitor depinde de tipul de receptori postsinaptici şi de tipul de canale ionice pe care aceşti receptori le controlează. De aici rezultă că este posibil ca acelaşi mediator chimic să producă efecte diferite, în func ie de tipul de receptor cu care interac ionează (deci de tipul de sinapsă). La o sinapsă are rol de excitator, iar la alta inhibitor. Prin urmare, neurotransmi ătorul este doar un mesager chimic care declanşează un răspuns preexistent în structura func ională a membranei postsinaptice (tipul de receptori şi de canale ionice). Sinapse chimice excitatoare. La o sinapsă excitatoare, răspunsul postsinaptic la mediatorul chimic este o depolarizare, care aduce poten ialul membranar mai aproape de pragul de depolarizare. Formarea complexului [MCh-R] deschide canalele ionice permeabile pentru Na+, K+ şi al i ioni mici pozitivi, care astfel devin liberi să se mişte prin membrană în func ie de gradientul lor chimic şi electric. Datorită distribu iei sarcinilor de o parte şi de alta a membranei în stare de repaus, în cazul ionilor de sodiu gradientul chimic şi electric vor ac iona sinergic, în sensul influxului de sodiu, în timp ce în cazul potasiului gradientul electric este opus gradientului de concentra ie. Deschiderea canalelor de sodiu şi de potasiu va duce la un influx masiv de ioni de sodiu şi concomitent, la un eflux, mult mai redus, de ioni de potasiu. Ca rezultantă, deplasarea netă a sarcinilor pozitive va fi de la exteriorul spre interiorul neuronului postsinaptic, cu o uşoară depolarizare a membranei postsinaptice. Această modificare de poten ial electric este un poten ial postsinaptic excitator (PPSE), un PL care se conduce decremental de o parte şi de alta a sinapsei, prin membrana neuronului postsinaptic. Singura lui func ie este aceea de a aduce poten ialul membranei postsinaptice mai aproape de pragul de depolarizare (la care se va putea ini ia un PA). 59

Sinapse chimice inhibitoare. La sinapsele inhibitoare, modificarea de poten ial în neuronul postsinaptic este de tip hiperpolarizant sau de tip stabilizator. Deci, activarea unei sinapse inhibitoare scade probabilitatea producerii unui PA în neuronul postsinaptic. Formarea complexului [MCh-R] la nivelul membranei postsinaptice deschide canalele de clor sau pe cele de potasiu, sau ambele tipuri; canalele de sodiu nu sunt afectate. Aşa cum s-a arătat mai înainte, dacă membrana celulară ar fi permeabilă numai pentru potasiu, PMR ar echivala poten ialul de echilibru al acestui ion, adică ar fi de - 90 mV, în loc de - 70 mV. Deci, creşterea permeabilită ii membranei postsinaptice pentru K+ va duce la creşterea PMR şi apropierea lui de poten ialul de echilibru al potasiului. Această hiperpolarizare este denumită poten ial postsinaptic inhibitor (PPSI). În celulele care, în stare de repaus, exportă ioni de clor prin mecanisme active, poten ialul de echilibru pentru Cl- (- 80 mV) este mai negativ decât PMR, deci creşterea permeabilită ii pentru clor prin deschiderea canalelor sale sub ac iunea mediatorului chimic are un efect hiperpolarizant, similar cu cel ob inut prin creşterea permeabilită ii pentru potasiu; se produce, de asemenea, un PPSI. În celulele în care poten ialul de echilibru pentru clor este identic cu PMR, creşterea permeabilită ii pentru clor stabilizează membrana la nivelul poten ialului de repaus şi scade probabilitatea producerii unui PA (cu alte cuvinte, ini ierea unui PA ar necesita un influx mai mare decât in mod normal de ioni de sodiu). Activarea celulei postsinaptice. O caracteristică ce face posibilă integrarea postsinaptică este faptul că intrarea în activitate a unei singure sinapse excitatoare nu este suficientă pentru ca neuronul postsinaptic să atingă pragul de depolarizare necesar ini ierii unui PA. Într-un neuron postsinaptic motor, de exemplu, un PPSE are valoarea de 0,5 mV, dar pragul de depolarizare este de 15-25 mV. Aşa stând lucrurile, un PA poate fi ini iat în neuronul postsinaptic doar prin efectul combinat al mai multor sinapse excitatoare. Dintre miile de termina ii sinaptice care vin la un neuron, câteva sute sunt active simultan (sau la intervale de timp suficient de apropiate ca efectele lor să se poată însuma), iar poten ialul membranar al neuronului postsinaptic este, în fiecare moment, rezultanta activită ii tuturor sinapselor care lucrează în acel moment. Când printre sinapsele active predomină cele excitatoare, are loc o depolarizare a membranei, numită facilitare, iar când predomină activitatea sinapselor inhibitoare are loc o hiperpolarizare. 60

Pentru a vedea cum pot interac iona 2 PPSE, 2 PPSI sau un PPSE şi un PPSI, să imaginăm în continuare, un model teoretic în care un neuron postsinaptic poate primi influxuri nervoase de la trei neuroni presinaptici (fig.23); sinapsele A şi B sunt excitatoare, iar sinapsa C este inhibitoare.

Fig. 23. Interac iunea PPSE şi PPSI în neuronul postsinaptic. Săge ile reprezintă momentele de stimulare. (1) Vom testa interac iunea a 2 PPSE, produse prin stimularea axonului A şi apoi stimularea lui din nou, după un scurt interval de timp. Compartimentul 1 din figură arată că nu apare nici o interac iune între cele două PPSE, deoarece slaba modificare a poten ialului membranar produsă de prima stimulare se stinge în intervalul de timp care se scurge până la a doua stimulare şi cele 2 PPSE nu se pot însuma. (2) Dacă a doua stimulare a axonului A are loc înainte ca primul PPSE să se stingă, al doilea PPSE se suprapune peste primul şi depolarizarea rezultată în membrana postsinaptică este mai mare - se produce o suma ie temporală, stimulii ajungând în acelaşi loc la timpi diferi i. (3) Este stimulat axonul B, pentru a determina amplitudinea PPSE produs de el, apoi sunt stimula i simultan axonii A şi B. Cele două PPSE care rezultă vor determina o depolarizare mai mare decât stimularea numai a lui B. Are loc şi în acest caz o suma ie, numită suma ie spa ială, deoarece cei doi stimuli ac ionează în pozi ii diferite pe membrana postsinaptică a aceleiaşi celule. (4) Suma ia unor PPSE multiple poate duce membrana postsinaptică la pragul de depolarizare şi aceasta permite ini ierea unui PA. (5) Dacă o sinapsă excitatoare şi una inhibitoare sunt activate în acelaşi timp, PPSE şi PPSI tind să se anuleze reciproc şi modificarea de poten ial membranar este nesemnificativă. 61

PPSI se pot însuma, spa ial sau temporal, la fel ca şi PPSE. Depolarizarea sau hiperpolarizarea produsă în membrana postsinaptică se transmite, prin mecanisme locale (“pas cu pas”), la întreaga membrana a somei neuronului postsinaptic şi până la conul axonului. Ajunşi în acest punct, să ne reamintim că pragul de depolarizare nu are aceeaşi valoare peste tot de-a lungul membranei neuronale, corpul celular şi dendritele au un prag de depolarizare de aproximativ 25 mV, iar conul axonic are cel mai scăzut prag, de 15 mV. De aceea, conul axonic atinge primul pragul de depolarizare, când are loc procesul de însumare al PPSE şi PA care rezultă se propagă de-a lungul axonului. În acest context, devine deosebit de importantă pozi ia sinapselor de-a lungul membranei neuronului postsinaptic. PPSE produse la sinapsele localizate mai aproape de conul axonal vor avea un impact mai mare în generarea PA, decât PPSE al sinapselor de pe dendritele îndepărtate. PPSE durează mai mult decât PA. Dacă însumarea PPSE poate men ine conul axonal în stare depolarizată prelungită după ini ierea unui PA şi trecerea PRA a acestuia, atunci un nou PA este generat. Cu cât depolarizarea produsă prin însumarea PPSE este mai mare, cu atât frecven a PA ce au şansa de a se forma este şi ea mai mare. De altfel, activitatea neuronală se desfăşoară mai ales sub formă de trenuri (serii) de PA şi mai pu in prin PA izolate. Din cele descrise până acum, reiese că un neuron poate afecta activitatea altui neuron numai la nivelul sinapselor. În anumite condi ii PL formate într-un neuron pot influen a direct PMR ale neuronilor învecina i. Este cazul unor regiuni din SNC care con in un număr mare de prelungiri nervoase amielinice. Eficien a sinapselor. Inhibi ia sau facilitarea presinaptică. Eficien a cu care lucrează o sinapsă în transmiterea PA cunoaşte o mare variabilitate, care depinde atât de mecanismele presinaptice cât şi de mecanisme postsinaptice. Mecanismele presinaptice includ o mare varietate de factori care modifică cantitatea de mediator eliberată de neuronul presinaptic (cu cât cantitatea de mediator eliberat este mai mare, se deschid mai multe canale în membrana postsinaptică şi amplitudinea PPSE sau PPSI ce ia naştere în neuronul postsinaptic este de asemenea mai mare). De exemplu, Ca++ care a intrat în butonul terminal în timpul unui PA este îndepărtat prin pomparea afară din celulă sau (temporar) în unele 62

organite celulare (reticul endoplasmatic). Dacă sistemele care au rolul de a îndepărta calciul nu sunt în stare să ină pasul cu pătrunderea acestuia în celulă, concentra ia calciului în butonul terminal şi, în consecin ă, cantitatea de mediator chimic eliberat vor fi mai mari decât în mod normal. Cantitatea de mediator chimic eliberat în fanta sinaptică este, de asemenea, modificată de activitatea receptorilor membranari ai membranei presinaptice (a butonului terminal). Aceşti receptori pot să fie sau să nu fie asocia i cu o a doua sinapsă, care se termină pe butonul terminal (sinapsă axo-axonică sau sinapsă presinaptică). În cazul acestei sinapse, membrana butonului terminal B prezintă o regiune cu receptori, care joacă rol de membrană postsinaptică pe care se termină axonul A, şi o regiune prin care eliberează mediatorul chimic, cu rol de membrană presinaptică în cadrul sinapsei B-C. Mediatorul chimic eliberat de butonul A se combină cu receptorii butonului B, generând poten iale în B şi modificând astfel cantitatea de mediator chimic eliberat de butonul B ca răspuns la PA transmis prin axonul său. Deci, neuronul A nu are un efect direct asupra lui C, dar poate influen a efectul neuronului B asupra lui C. Spunem că neuronul A exercită un efect presinaptic asupra sinapsei dintre neuronii B şi C, putând diminua sau accentua eficien a acestei sinapse. În func ie de natura mediatorului chimic eliberat de neuronul A şi de natura receptorilor prezen i pe butonul terminal al lui B, putem vorbi de inhibi ie presinaptică sau de facilitare presinaptică. Mecanismul inhibi iei presinaptice, la nivel medular are o importan ă func ională deosebită; din numărul mare de excita ii care sosesc la un neuron motor, prin inhibi ie presinaptică sunt selectate informa iile importante şi inhibate cele cu semnifica ie redusă, evitându-se astfel suprasolicitarea neuronului motor şi pierderea distinc iei informa iei. Mediatori chimici excitatori şi inhibitori. Neuromodulatorii. Am arătat deja rolul mediatorilor chimici în producerea PPSE şi PPSI. Anumi i mesageri chimici elibera i de neuroni produc în aceştia reac ii care nu pot fi încadrate simplu ca PPSE sau PPSI. Termenul de “modulare” se foloseşte pentru a desemna aceste efecte complexe, iar substan ele care le produc sunt denumite neuromodulatori Distinc ia clară dintre mediatorii chimici şi neuromodulatori este foarte greu de făcut, deoarece anumi i neuromodulatori sunt sintetiza i de neuronul presinaptic şi elibera i împreună cu mediatorii chimici. Deseori, 63

neuromodulatorii modifică reac ia celulei postsinaptice la mediatorul chimic specific, amplificând sau diminuând activitatea sinapsei. În timp ce mediatorii chimici ac ionează asupra canalelor ionice, neuromodulatorii produc în neuron modificări biochimice, prin intermediul unui sistem ai celui de-al doilea mesager. Atât mediatorii chimici cât şi neuromodulatorii au ca efect final modificări de poten ial membranar, dar modificările produse de mediatorii chimici sunt mai rapide şi mai directe. Astfel, reac ia neuronului la mediatorul chimic apare în câteva secunde, pe când neuromodulatorii sunt asocia i cu activită i ca învă area, stările motiva ionale sau cu activită i senzoriale sau motorii a căror durată se măsoară în minute, ore sau chiar zile. Ca şi mediatorii chimici, neuromodulatorii pot activa atât receptorii presinaptici, cât şi pe cei postsinaptici. În componen a, presinaptică, neuromodulatorii pot altera sinteza, eliberarea, recuperarea sau metabolizarea mediatorilor chimici. În sistemul nervos ac ionează o mare varietate de mediatori chimici şi de neuromodulatori. Mai mult, o substan ă poate ac iona ca mediator chimic într-o regiune a creierului şi ca neuromodulator în altă regiune. Acetilcolina (ACh) este sintetizată din colină şi acetil coenzima A în citoplasma butonilor terminali şi este depozitată in vezicule sinaptice (fig. 24). După eliberarea ACh in fanta sinaptică şi activarea receptorilor postsinaptici prin formarea complexului [ACh-R], mediatorul chimic este eliberat de receptori şi aceştia se inactivează. Acetilcolinesteraza, o enzimă localizată pe membranele pre- şi postsinaptică, degradează rapid ACh, eliberând colina, care este recuperată prin endocitoză în butonul terminal şi reutilizată pentru sinteza ACh. ACh este un mediator foarte important pentru căile eferente ale sistemului nervos periferic, fiind de asemenea, prezent în SNC. Corpurile celulare ale neuronilor colinergici sunt localizate în arii relativ restrânse ale creierului, dar axonii lor au o răspândire foarte largă. Când neuronii colinergici din creier nu mai func ionează normal se instalează boala lui Alzheimer, o degenerare nervoasă care este legată de vârstă şi afectează 10-15 % din popula ia trecută de 60 de ani. Această boală este asociată cu o diminuare a eliberării de ACh în anumite zone ale creierului şi o pierdere a func iei neuronilor postsinaptici care în mod normal răspund la ACh. Consecin ele sunt: încetinire mentală, dificultă i în percep ie şi vorbire, confuzie, pierderea memoriei. Nu se cunosc cauzele exacte care determină scăderea eliberării de ACh şi care duc la apari ia acestei boli. 64

Fig. 24. Transmiterea sinaptică colinergică. Când în membrana presinaptică ajunge un PA, ACh este eliberată în fanta sinaptică şi se leagă de receptorii membranei postsinaptice, fie nicotinici (N), fie muscarinici (M). ACh este apoi hidrolizată, în fanta sinaptică, de enzima acetilcolinesteraza (AChE), cu producerea de colină şi acetat. Colina este recuperată în componenta presinaptică pentru a fi reutilizată în sinteza ACh. Aminele biogene sunt de tipul R-NH2. Cele mai comune amine biogene sunt dopamina, noradrenalina, serotonina şi histamina. Adrenalina, o altă amină biogenă, nu este un mediator chimic foarte răspândit, ea îşi îndeplineşte func iile mai curând ca hormon al medulosuprarenalei. Dopamina (DA), noradrenalina (NA) şi adrenalina (A) con in un inel catecolic (un ciclu de 6 atomi de C cu două grupări -OH adiacente) şi o grupare aminică, de aceea mai sunt denumite catecolamine. Catecolaminele se sintetizează din aminoacidul tirozină, prin calea metabolică. În func ie de enzimele prezente în butonul terminal al axonului, mediatorul chimic sintetizat va fi una din cele trei catecolamine. Eliberarea mediatorului din componenta presinaptică este controlată de receptorii presinaptici (autoreceptori). 65

Noradrenalina, pe lângă rolul său în media ia sinaptică din SNVSy, func ionează ca neurotransmi ător şi în SNC. Aici, neuronii adrenergici sunt pu ini la număr, dar axonii lor au ramifica ii bogate ce se îndreaptă spre aproape toate zonele medulare şi ale encefalului. Activită ile catecolaminelor sunt mai extinse decât o sugerează numărul mic de neuroni care le produc, datorită efectului lor neuromodulator asupra neuronilor postsinaptici. Întârzierea sinaptică este mai mare la sinapsele catecolaminergice, comparativ cu cele colinergice (receptorii postsinaptici pentru catecolamine sunt activa i printr-un mecanism al celui de-al doilea mesager, care include AMPc, GMPc sau fosfatidil inozitolul); astfel, catecolaminele pot influen a reac ia neuronilor postsinaptici la al i mediatori chimici care ac ionează mai rapid. Catecolaminele sunt implicate în controlul mişcării (mai ales DA), stărilor afective, aten iei şi al răspunsurilor endocrine, cardiovasculare, etc. Serotonina (5-hidroxitritamina, 5-HT) este sintetizată din triptofan, un aminoacid esen ial şi este metabolizată de MAO. Lucrează mai ales ca neuromodulator şi este produsă în special de neuroni din trunchiul cerebral, care-şi trimit axonii spre numeroase alte arii ale SNC. 5-HT are efect excitator asupra căilor motoare şi efect inhibitor asupra căilor senzitive. Activitatea neuronilor serotoninergici este minimă sau absentă în somn şi maximă în stările de veghe alertă, când creşte reactivitatea motoare şi împiedică sistemele senzoriale să înregistreze stimuli care pot distrage aten ia. 5-HT joacă un rol important pe căile nervoase ce controlează afectivitatea; unele substan e chimic înrudite cu serotonina, de exemplu psilocibina, un agent halucinogen ce se găseşte în anumite ciuperci, are puternice efecte psihice. Mai mult, LSD, cel mai puternic drog halucinogen cunoscut, inhibă neuronii serotoninergici. Căi serotoninergice sunt implicate în reglarea aportului glucidic, în eliberarea de hormoni (liberine) de către hipotalamus, şi se crede că au un rol în alcoolism şi în alte dereglări obsesivcomvulsive. 5-HT este prezent şi în multe celule de alte tipuri decât celula nervoasă, de exemplu în trombocite, în celulele specializate ale mucoasei digestive. De fapt, sistemul nervos con ine doar 1-2 % din întreaga cantitate de serotonina din organism. Aminoacizi mediatori chimici. Pe lângă faptul că unii mediatori chimici se sintetizează pornind de la aminoacizi, sunt şi aminoacizi care ac ionează ca atare, pe post de mediatori chimici. Ei constituie cea mai abundentă grupă de neurotransmi ători în SNC. Aspartatul şi glutamatul 66

sunt cei mai importan i mediatori excitatori în SNC, iar GABA, care nu este el însuşi un aminoacid, dar se sintetizează din acidul glutamic şi este clasificat în grupa mediatorilor chimici aminoacizi, este cel mai important inhibitor, atât de răspândit încât se crede că majoritatea neuronilor din SNC au receptori postsinaptici pentru GABA. Neuropeptidele se compun din doi sau mai mul i aminoacizi lega i prin legături peptidice. Au fost descoperite peste 50 de neuropeptide sintetizate în sistemul nervos, dar pentru majoritatea lor rolul fiziologic încă nu se cunoaşte. Se pare că evolu ia a selectat în general aceiaşi mesageri chimici pe care-i foloseşte în îndeplinirea de func ii foarte diferite; astfel, multe dintre aceste neuropeptide au fost identificate mai întâi în alte esuturi, unde îndeplinesc func ii de hormoni, agen i paracrini sau interleukine, depinzând de locul de producere şi de esutul- intă. Multe dintre neuropeptide asigură o re ea informa ională între sistemele nervos, endocrin şi imunitar. Neuropeptidele se sintetizează în mod diferit de ceilal i mediatori chimici. Dacă aceştia din urmă se sintetizează în butonul terminal pe căi metabolice scurte şi care solicită participarea unui număr mic de enzime, neuropeptidele sunt derivate din molecule precursoare mari, numite prehormoni sau proprehormoni, care ele însele nu au activitate biologică. Sinteza acestor precursori este controlată de ARNm, care există numai în corpul celular şi baza dendritelor, la o distan ă considerabilă de butonul terminal al axonului, unde neuropeptidele sunt eliberate. În corpul celular, prehormonul este împachetat în vezicule, care apoi ajung prin transport axonal la butonii terminali, unde moleculele con inute în aceste vezicule sunt clivate (rupte în bucă i mai mici) de peptidaze specifice. Aceasta se întâmplă deoarece prehormonii şi proprehormonii sunt de fapt polipeptide, formate din mai multe copii ale aceluiaşi peptid, din peptide înrudite sau din peptide total diferite legate între ele. În multe cazuri, neuropeptidele sunt cosecretate împreună cu alte tipuri de transmi ători. Unele neuropeptide, ca endorfinele, dinorfinele şi encefalinele, se bucură de mult interes din partea cercetătorilor încă de la descoperirea lor, deoarece receptorii pentru ele sunt locul de ac iune al unor droguri opioide, ca morfina şi codeina. Până în prezent nici una din func iile encefalinelor nu a fost concret demonstrată, dar există unele dovezi că ar avea rol în reglarea durerii, în comportamentul alimentar, în reglarea centrală a func iei aparatului cardiovascular şi în dezvoltarea celulară. Există cel pu in trei 67

tipuri de receptori care reac ionează la encefaline şi ei au localizări discrete în SNC, în zone legate de integrarea informa iilor dureroase şi emo ionale.

Fiziologia nevrogliei
Nevroglia se găseşte printre neuroni în număr de 10 ori mai mare decât neuronii şi reprezintă elementul de sus inere al esutului nervos. Prin pozi ia de intermediar între esutul nervos şi vase, meninge are şi rol de izolare, rol trofic, rol de glandă endocrină (glicocitul), rol în metabolismul fierului şi lipoizilor şi în apărarea (imunitatea) sistemului nervos (fagocitând resturile neuronilor distruşi, pigmen i, mielină şi produşi de dezintegrare), rol de sinteză a mielinei. Spre deosebire de neuroni, celulele gliale se pot divide, ocupând locul neuronilor distruşi.

68

IV. FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL (SNC)
No iuni generale de anatomia şi fiziologia
Sistemul nervos este alcătuit din esut nervos care, având la bază func ia reflexă, asigură unitatea organism – mediu iar, coordonând activitatea tuturor organelor şi aparatelor corpului, asigură activitatea tuturor organelor şi aparatelor corpului, adică unitatea func ională a organismului. Sistemul nervos şi-a diferen iat organe receptoare, care culeg stimuli din mediul extern şi intern: a) extrareceptorii, între care intră şi organele de sim , care culeg stimulii: tactili, termici, dureroşi, vizuali, olfactivi, de gust din mediul extern; b) proprioreceptorii, care culeg stimuli de la nivelul aparatului locomotor, lega i de starea de tensiune a muşchilor, de pozi ia segmentelor etc.; c) intrareceptorii care culeg stimuli de la nivelul organelor interne. Aceşti stimuli sunt transmişi prin fibre senzitive ale nervilor periferici spinali şi cranieni şi prin căile de conducere ale sensibilită ii (tactile, termice etc.), până la centrii superiori de integrare şi în ultimă instan ă la scoar a cerebrală. Aceasta îi supune la analiză şi sinteză şi elaborează comenzi pe care le transmite organelor efectoare (muşchi, organe interne, glande etc.). Comenzile transmise organelor efectoare asigură: - func iile de rela ie ale organismului cu mediul extern (prin aparatul locomotor); - func iile metabolice ale organelor interne, exteriorizate prin func ii de nutri ie, respira ie, circula ie, reproducere; Din punct de vedere func ional, sistemul nervos poate fi împăr it în: - sistemul nervos central (S.N.C.), care cuprinde encefalul şi măduva spinării. El con ine centrii superiori de reglare şi coordonare a func iilor; - sistemul nervos periferic (S.N.P.), format din totalitatea prelungirilor care îşi au originea sau sunt conectate func ional cu S.N.C. Din punct de vedere func ional sistemul nervos poate fi împăr it în: - sistemul nervos al vie ii de rela ie, alcătuit din S.N.C. şi S.N.P.; - sistemul nervos al vie ii vegetative, alcătuit din simpatic şi 69

parasimpatic, şi care con ine centrii în SNC şi coordonează activitatea organelor interne.

Fiziologia măduvei spinării
Măduva spinării are două func ii: de centru reflex şi de conducere. Func ia de centru reflex este îndeplinită de către centrii nervoşi somatici (din coarnele anterioare) şi centrii nervoşi vegetativi (din coarnele laterale). Actul reflex constă în mecanismul fiziologic de transmitere a excita iei de la periferie către centrii nervoşi şi de la centrii către organele efectoare, sub formă de comenzi. Deci, actul reflex este mecanismul fiziologic care străbate calea anatomică a arcului reflex şi prin care organismul răspunde în mod adecvat la influen ele multiple ale mediului extern sau intern. Arcul reflex este alcătuit dintr-un lan deschis care cuprinde receptorul, calea aferentă (senzitivă), centrul reflex, calea eferentă şi efectorul. Prin urmare arcul reflex, în concep ia anatomiei şi fiziologiei clasice, este un arc reflex deschis, în care legătura între păr ile constituitive se realizează numai dinspre receptor către efector. Procesul adaptării organismului la mediul înconjurător a pus problema necesită ii informării continue a organismului privind modificările mediului ca şi rezultatele ac iunii realizate în fiecare etapă a mişcării. Acest fapt a determinat completarea vechii concep ii despre arcul reflex deschis cu reprezentarea acestuia ca o structură de inerva ie ciclică în care există o aferenta ie inversă (“feed-back”) de la efector spre centrul de comandă şi de aici spre receptor (fig.25).

Fig. 25. Schema arcului reflex simplu şi a arcului reflex inelar 70

Aferenta ia inversă, realizată prin semnale de la muşchii antagonişti, stă la baza corec iei activită ii motrice, realizate prin confruntarea “programului central” cu rezultatul mişcării date. Reflexele spinale somatice sunt: scurte şi lungi. Reflexele scurte sunt monosinaptice şi polisinaptice. Reflexul monosinoptic este servit de un arc reflex format din doi neuroni, unul senzitiv şi altul motor, cum este reflexul rotulian. Reflexele polisinaptice (nociceptive, de apărare) constau în retragerea unui membru ca răspuns la excita ia dureroasă a acestuia. Spre exemplu reflexul de flexie, retragerea membrelor superioare în momentul când atingem cu mâna un obiect fierbinte. Ele iradiază la nivelul SNC antrenând un număr crescut de neuroni la elaborarea răspunsului. Mai amintim reflexul de extensie încrucişată, reflexele cutanate (plantar, abdominale, cremasterian). Sunt reflexe care au la bază un lan de neuroni sinapsa i. Reflexele somatice lungi (catenare) angrenează un număr mare de muşchi, cuprinzând mul i centrii medulari la nivelul diverselor segmente: reflexele de scărpinare, de ştergere şi de păşire. Tot reflexe lungi sunt şi reflexele vegetative, ca: vasomotorii, sudoripare, pilomotorii, cardioaccelerator, pupilodilatator, ale motilită ii digestive, de mic iune, defeca ie şi sexuale (de erec ie şi ejaculare) şi îşi au centrii în coarnele laterale medulare. Activitatea centrilor medulari unde se închid aceste reflexe este dirijată de unii centrii nervoşi superiori. Centrii nervoşi medulari exercită o ac iune tonică de men inere a tonusului muscular. Sec ionarea unui nerv determină paralizia şi atrofia muşchiului. Acelaşi lucru se întâmplă în poliomielită, când virusul distruge neuronii motori din coarnele anterioare medulare, determinând paralizii şi atrofii musculare. Func ia de conducere este asigurată de fasciculele de substan ă albă, care sub aspectul conducerii sunt de două feluri: ascendente şi descendente. Conducerea ascendentă (senzitivă) a informa iilor culese de la nivelul receptorilor spre centrii encefalici se face, de asemenea, pe două căi: - căile sensibilită ii exteroceptive, care culeg stimulii de la suprafa a corpului, prin extreroceptorii tactili, termici şi dureroşi, şi anume: a) calea sensibilită ii tactile grosiere (protopatice), reprezentată de fasciculele spinotalamice anterioare; 71

b) calea sensibilită ii termice şi dureroase, reprezentată de fasciculul spinotalamic lateral; c) calea sensibilită ii tactile fine (epicritice), reprezentată de fasciculele Goll (gracilis) şi Burdach (cuneatus); d) calea sensibilită ii proprioceptive conştiente care ajunge la scoar a cerebrală (în girusul postcentral), formată de fasciculele Goll şi Burdach; e) calea sensibilită ii proprioceptive inconştientă care ajunge pe cerebel, fasciculul cerebelos încrucişat (Gowers, anterior sau ventral); ambele sunt în cordonul lateral. Calea sensibilită ii interoceptive, condusă prin fasciculul spinotalamic posterior (durerea viscerală) şi pe cea reticulară din jurul canalului ependimar. Conducerea descendentă (motorie) a informa iei, reprezentată de căile motorii piramidale şi extrapiramidale. Căile piramidale ale motilită ii voluntare. Pleacă din centrii motori ai scoar ei cerebrale (celulele piramidale), situa i în lobul frontal, girusul precentral. Ele formează fasciculul piramidal direct (Türck) în cordoanele anterioare, cuprinzând 10 – 20 % din totalul fibrelor piramidale, care se încrucişează la nivelul măduvei şi fasciculul piramidal încrucişat (la nivelul bulbului) din cordoanele laterale şi care cuprinde 80 – 90 % din fibrele piramidale. Fasciculul corticobulbar (corticonuclear) inervează muşchii capului şi gâtului, pe când cele piramidale inervează muşchii membrelor şi trunchiului. Dintre fibrele piramidale, 55 % se termină în regiunea cervicală, 20 % în regiunea dorsală, 20 % în regiunea lombară şi 5 % în regiunea sacrală. Căile piramidale comandă mişcările voluntare, gândite, voite. Căile extrapiramidale (ale motilită ii involuntare). Conduc comenzi pentru mişcările automate, involuntare şi semivoluntare ale muşchilor scheletici, mişcări asociate cu mersul, scrisul, şofatul, înotul, îmbrăcarea, alimentarea, stările emo ionale şi atitudinile automate ale tonusului muscular, a reflectivită ii musculare şi la păstrarea echilibrului şi pozi iei corpului. Căile extrapiramidale sunt formate din axoni ai neuronilor motori din nucleii extrapiramidali ai emisferelor şi ai trunchiului cerebral care formează fasciculul rubrospinal, reticulospinal, vestibulospinal, olivospinal, nigrospinal. În concluzie, sistemul extrapiramidal este responsabil de coordonări în timp a actelor motorii care, ini ial grosiere, devin fine şi armonioase, 72

asigurând reglarea motricită ii de sus inere (împreună cu sistemul piramidal) şi automatizarea mişcărilor. Prin căile descendente, centrii encefalici exercită controlul voluntar (calea piramidală) şi automat (căile extrapiramidale) asupra musculaturii scheletice, reglând tonusul muscular, activitatea motorie şi sunt men inute postura şi echilibrul corpului.

Coordonarea reflectivită ii medulare de către forma iunile nervoase superioare
Reflexele medulare sunt influen ate în mare măsură de către centrii nervoşi superiori prin: a) sistemul facilitator sau activator descendent, format din nucleii vestibular şi substan a reticulată dorsolaterală a trunchiului cerebral (acesta măreşte excitabilitatea centrilor medulari şi intensifică tonusul muscular sistem hipertonizant);

Fig. 26. Rigiditate prin decerebrare (la pisică): sus – labirintele sunt
intacte; jos – animal decerebrat şi labirintectomizat. Ca rezultat al distrugerii labirintelor, capul este căzut în jos; pozi ia capului produce flectarea reflexă a membrelor toracice şi extensia membrelor pelviene – reflexe tonice ale cefei.

b) sistemul inhibitor descendent, format din lobul anterior al cerebelului, nucleul caudat şi lenticular, nucleul roşu şi zonele presoare frontale; ac ionează prin substan a reticulată bulbară ventromediană care 73

constituie calea finală comună inhibitoare a centrilor medulari inhibitori; aceasta ac ionează prin intermediul căii reticulospinale ce excită celulele inhibitoare Renshaw medulare care, la rândul lor, reduc excitabilitatea neuronilor motori medulari şi prin aceasta slăbesc tonusul muşchilor scheletici (sistem hipotonizant). Sec ionarea axului cerebral spinal în spatele coliculilor quadrigemeni superiori duce la creşterea exagerată a tonusului muşchilor extensori şi la rigiditatea de decerebrare, datorită suprimării influen elor hipotonizante (fig. 26).

Fiziologia trunchiului cerebral
Unele func ii ale trunchiului cerebral se realizează la nivelul componentelor sale, iar altele sunt realizate de ansamblul organelor ce-l compun (bulbul rahidian, Puntea lui Varolio şi mezencefalul). Fiziologia bulbului. Func ia reflexă. În bulb se închid numeroase reflexe, dintre care unele au rol vital. Distrugerea bulbului duce la moarte imediată. Cele mai importante reflexe sunt: reflexul de degluti ie, de vomă, salivar inferior (ce reglează secre ia glandei parotide), reflexele secretorii şi motorii digestive (salivar inferior pentru glandele parotide), reflexele respiratorii (inspirator şi expirator), reflexele de tuse, strănut, sughi , fona ie, reflexele cardioinhibitor şi cardioaccelerator, reflexele vasoconstrictoare şi vasodilatatoare, reflexele sinocarotidian şi cardioaortic şi reflexul Danini – Aschner care se declanşează la comprimarea globilor oculari. Acest reflex constituie una din probele func ionale accesibile profesorului de educa ie fizică şi antrenorului în vederea determinării vagotoniei sau a simpaticotoniei. La sportivii bine antrena i, care prezintă o vagotonie marcată, reflexul ocular răreşte cu 8 – 12 bătăi/minut frecven a cardiacă, în timp ce la persoanele cu simpaticotonie bătăile inimii se accelerează. În afara acestor reflexe, bulbul participă, prin forma ia reticulată, la reglarea tonusului muscular şi la reac ia de trezire corticală. În realizarea acestor func ii participă aferen ele vestibulare, proprioceptive, vizuale, exteroreceptoare. Func ia de conducere a bulbului se realizează pe toate căile ascendente şi descendente, descrise la măduvă, prin nervii cranieni IX 74

(glosofaringian), X (vag), XI (accesor) şi XII (hipoglos), cât şi prin căile de conducere ce leagă bidirec ional nucleii săi proprii de cerebel, măduva spinării şi etajele superioare. Fiziologia pun ii lui Varolio. Se realizează prin func ia reflexă şi cea de conducere, precum şi prin func ii legate de substan a reticulată pontină. Func ia reflexă. Puntea este sediul a numeroase reflexe, ca: reflexul cornean de clipire, ce produce închiderea pleoapelor la excitarea corneei, reflexul auditiv de clipire ce produce închiderea pleoapelor în mod reflex la un zgomot neaşteptat, reflexele masticator, salivar superior (al glandelor salivare submaxilare şi sublinguale), reflexul lacrimal, de supt şi maseterian, centrii respirator apneustic şi pneumotaxic, iar prin forma ia reticulată participă la realizarea unor func ii de ansamblu ale trunchiului cerebral. Func ia de conducere. Se realizează pe toate căile ascendente şi descendente, ce trec prin ea, precum şi prin nervii cranieni V, VI, VII şi VIII. Fiziologia mezenecefalului. Func ia reflexă este asigurată de nucleii cenuşii la nivelul cărora se închid: - reflexul pupilar fotomotor constă în micşorarea pupilei (mioză) la lumină puternică, cu centrii în coliculi quadrigemeni superiori (comandă mişcările rapide ale ochilor şi ale gâtului, oculocefalogire, spre sursa de lumină); - reflexul pupilar de acomodare la distan ă constă în mioză convergentă oculară şi bombarea cristalinului, atunci când privim un obiect aflat mai aproape de 6 m de ochi; - reflexul auditivooculocefalogir constă în întoarcerea capului şi ochilor spre locul zgomotului (tresăriri), cu centrii în coliculi quadrigemeni inferiori. Prezen a reflexului de acomodare la distan ă şi dispari ia reflexului fotomotor (semnul lui Argyll – Robertson) apare în urma leziunilor provocate de sifilisul nervos. În intoxica iile sistemului nervos cu toxine microbiene (difterie) se produce o inversare a semnului Argyll – Robertson, când persistă reflexul fotomotor şi dispare cel de acomodare la distan ă. Nucleul roşu din mezencefal participă la reducerea tonusului muscular, iar substan a neagră intervine în mecanismul somn – veghe şi la controlul mişcărilor. Substan a reticulată mezencefalică are un rol de conducere nespecifică a aferen elor către talamus şi scoar ă; de asemenea, exercită o ac iune de trezire şi facilitare a activită ii corticale. 75

Func ia de conducere. Pedunculii cerebrali sunt străbătu i de aceleaşi căi nervoase ascendente şi descendente întâlnite la măduvă. În afară de acestea, întâlnim căi proprii ale trunchiului cerebral care leagă nucleii extrapiramidali subcorticali de nucleii motori ai trunchiului cerebral (fasciculul central al tegmentului) sau leagă hipotalamusul de nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral (fascicul longitudinal direct al lui Schütz). La func ia de conducere participă şi nervii cranieni III şi IV cu origine în mezencefal. Func iile de ansamblu ale trunchiului cerebral. Trunchiul cerebral con ine forma iuni cenuşii care alcătuiesc două sisteme func ionale, legate de nucleii substan ei reticulate şi de nucleii extrapiramidali. Între aceste structuri există strânse interrela ii. Substan a reticulată a trunchiului cerebral cuprinde trei sisteme func ionale: - sistemul reticulat activator ascendent cu rol în reglarea ritmului somn - veghe, în reac ia de trezire corticală şi în concentrarea aten iei; - sistemul reticulat descendent facilitator (nucleii vestibulari) şi - sistemul reticulat descendent inhibitor. Nucleii extrapiramidali ai trunchiului cerebral sunt sta ii de releu a căilor extrapiramidale din cortexul cerebral sau cerebelos. Rolul lor constă în reglarea mişcărilor comandate voluntar sau a celor automate, a tonusului muscular, a echilibrului sau pozi iei individului. Reflexele care depind de întregul trunchi cerebral sunt reflexe statice şi statokinetice. Reflexele statice îndeplinesc func ia de men inere a pozi iei normale şi de redresare a corpului în cazul pierderii echilibrului. În timp ce reflexele medulare de flexie au drept scop realizarea unor reac ii de apărare şi asigurarea bazei locomo iei, cele de extensie sunt în legătură cu postura. Ele nu sunt suficiente pentru men inerea pozi iei corecte. Numai reflexele statice de postură şi de redresare, coordonate de către trunchiul cerebral stabilizează omul sau animalul în pozi ia verticală în repaus. În timpul mişcărilor acest rol revine reflexelor statokinetice. Centrii acestor reflexe primesc informa ii asupra pozi iei corpului şi capului prin căile vestibulare proprioreceptive, exteroceptive şi vizuale. Reflexe statice. Adaptează tonusul muscular în vederea men inerii pozi iei normale sau readuc capul şi corpul în pozi ie normală. Ele se împart în reflexe statice de postură şi reflexe statice de redresare. 76

Reflexele statice de postură asigură men inerea pozi iei normale a capului şi corpului. Dintre ele amintim: - reflexele locale, care se manifestă prin reac ia de magnet (urmărirea suprafe ei de sus inere cu piciorul, atunci când suprafa a se mişcă (barcă, vapor) şi reac ia de sus inere; - reflexele de postură segmentare, cuprind: reflexele de extensie încrucişată şi reflexul extensor bilateral; - reflexele statice de postură generală. Modificările pozi iei corpului influen ează tonusul muscular în tot organismul prin reflexe tonice cervicale (coborârea capului, flexie), reduce tonusul extensorilor membrelor superioare şi îl accentuează pe cel al membrelor inferioare, iar ridicarea capului (extensia) are efecte invers. Aceste reflexe au o importan ă deosebită în însuşirea corectă a unor inute posturale la sportivi, precum şi în coordonarea fină a mişcărilor solicitate de sportivii cu o tehnică preten ioasă (aruncări, lucru la aparate în gimnastică). De exemplu, la aruncarea greută ii, a discului sau a suli ei, în timpul elanului flexia capului la dreapta declanşează în mod reflex diminuarea tonusului extensorilor mâinii drepte în timp ce extensia capului, observată mai ales la începători, are ca efect creşterea inutilă a tonusului extensorilor în timpul elanului. În momentul lansării obiectului, se recomandă efectuarea unei extensii a capului, aceasta contribuind în mod reflex la creşterea tonusului extensorilor şi implicit la îmbunătă irea performan ei. Reflexele statice de redresare asigură realizarea pozi iei normale a capului şi corpului în cazul când aceasta a fost pierdută. Reflexele statokinetice. Se declanşează în urma informa iilor sosite de la canalele semicirculare în timpul accelera iilor şi decelera iilor unghiulare şi de la utriculă şi saculă în timpul accelera iilor şi decelera iilor liniare. Reflexele tind să adapteze tonusul muşchilor şi pozi ia membrelor noilor situa ii, astfel încât să se men ină postura normală. În acest fel reflexele statokinetice asigură men inerea pozi iei normale a corpului în cazul când mergem într-un vehicul a cărui viteză se accelerează sau scade brusc sau în cazul învârtirii rapide a corpului care ia astfel pozi ia de discobol. Se mai descrie reac ia liftului – flectarea membrelor, atunci când podeaua se ridică rapid şi reac ia de pregătire pentru săritura – extensia membrelor atunci când podeaua coboară rapid. 77

Fiziologia cerebelului
Cerebelul este conectat în deriva ie la căile senzitive şi motorii ce leagă periferic organismul de scoar a cerebrală. Prin conexiunile sale aferente şi eferente cerebelul este legat bidirec ional cu scoar a motorie şi cu to i analizatorii, în special cu cel vestibular şi kinestezic. Se realizează astfel o serie de circuite func ionale care asigură controlul cerebelului permanent asupra echilibrului tonusului muscular şi coordonarea mişcărilor voluntare, automate şi reflexe. Din punct de vedere filo- şi ontogenetic la nivelul cerebelului se descriu trei componente: Archicerebelul. Reprezentat de lobul floculonodular, este conectat cu nucleii vestibulari şi proprioceptorii. Distrugerea lui produce mers ebrios (de om beat), lipsă de echilibru (astazie cu cădere pe spate, vertij, ame eală). Excitarea archicerebelului produce unele reac ii din complexul “răului de mare”, care apar datorită legăturilor cu aparatul vestibular. Paleocerebelul. Reprezentat de lobul anterior, are legături cu sensibilitatea proprioceptivă şi primeşte şi mesaje exteroceptive cutanate. Are rol în reglarea tonusului muscular, în reparti ia echilibrată şi variabilă a acestuia la diferite grupe musculare, în statica şi în timpul mişcărilor. Distrugerea sa este urmată de hipo sau hipertonia muşchilor flexori (opistotonus), exagerarea reflexelor osteotendinoase, tulburări în mers, ataxie cerebeloasă cu dismetrie (tulburări de coordonare musculară). În atrofiile cerebeloase ale alcoolicilor este afectat în primul rând vermisul, ceea ce duce la ataxie şi dismetrie. Ataxia spinală (tabes, intoxica ii cu arsen), spre deosebire de cea cerebeloasă, este produsă prin degenerescen a rădăcinilor dorsale medulare, fiind înso ită de tulburări ale reflexelor. Excitarea lui reduce tonusul muscular şi amplitudinea mişcărilor comandate de scoar ă. Neocerebelul. Format din lobul anterior (emisferele cerebeloase) este conectat cu cortexul motor cerebral, îndeplinind func ii legate de reglarea mişcărilor fine şi precise. Extirparea sa produce hipotonie, încordare motorie, tremurătură inten ionată care apare la executarea mişcărilor voluntare (ex. luarea unui pahar cu apă). Mişcările necesare vorbirii, prona ia şi supina ia sunt încetinite, apare imprecizia mişcărilor. Extirparea globală a cerebelului este urmată de trei perioade: - perioada de exaltare, de 5 – 10 zile, în care animalul este neliniştit, prezintă un tonus muscular exagerat sau crize de contrac ii clonice (opistotonus); 78

- perioada deficitară, caracterizată prin atonie sau moliciune (scăderea tonusului muscular), astenie (scăderea for ei musculare) şi astazie (individul nu-şi poate men ine pozi ia fără o bază largă de sus inere – triada lui Luciani). - perioada de compensare, în care, cu ajutorul scoar ei cerebrale, după câteva luni de zile de la decerebelare se corectează unele deficien e, păstrându-se însă unele tulburări motorii definitive, formând ataxia cu imprecizia mişcărilor, dismetrie, hiper şi hipometrie, tremurături în repaus, modificări ale tonusului muscular şi inconstan ă în păstrarea echilibrului. Func ia de conducere se realizează pe căi proprii şi că de proiec ie. În concluzie, cerebelul, datorită legăturilor lui, este informat rapid şi exact asupra tuturor aferen elor motorii care se îndreaptă spre scoar a cerebrală şi, de asemenea, asupra comenzilor corticale trimise organelor periferice motorii, aşa având posibilitatea să compare în permanen ă comenzile corticale (inten iile) cu realizarea lor practică (execu iile) la nivelul muşchilor, prin fascicule spino-cerebeloase, fiind informat rapid asupra desfăşurării ac iunii. În cazul executării corespunzătoare a comenzii, înştiin ează scoar a despre realizarea scopului şi scoar a comandă întreruperea ac iunii. În caz contrar, prin intermediul cerebelului, scoar a este determinată să trimită comenzi corective spre segmentele aflate în ac iune. Astfel, cerebelul este un reglator corectiv care întăreşte sau slăbeşte comanda centrală corticală, colaborând la ob inerea unor mişcări precise, fine şi adecvate. De aceea, lezarea lui dă imprecizie, tremurătură inten ionată. În concluzie, cerebelul are următoarele roluri în organismul uman: - participă la programarea, executarea şi coordonarea mişcărilor; - activează, prin circuite cu retroac iune scoar a cerebrală; - anticipă mişcările şi în efectuarea mişcărilor rapide, discontinui, precum şi în reflexele posturale; - corectează comenzile în raport cu mesajele primite de la receptori; - are o somatotopie motoare şi senzitivă ca şi cea corticală; - participă la procesele cognitive de percep ie, învă are şi memorizare ale mişcărilor de fine e; - asigură succesiunea ritmică a mişcărilor; - participă la reglarea vegetativă (extirpare lui dă tulburări ale reflexelor vasomotorii de mic iune, defeca ie). 79

Fiziologia diencefalului
Anatomic şi func ional diencefalul este format din talamus, hipotalamus, metatalamus şi epitalamus. Talamusul are rol de releu (sta ie de întrerupere sinaptică) prin nucleii de proiec ie şi centru de integrare în calea tuturor formelor de sensibilitate, cu excep ia celei olfactive şi interoceptive. Nucleii de asocia ie primesc aferen e de la nucleii de proiec ie şi sunt lega i de ariile de asocia ie corticală din lobii prefontal, perietal, occipital şi temporal şi prin aceste conexiuni bilaterale au rolul de a prelucra informa iile senzoriale. Nucleii reticulari fac legătura talamusului cu hipotalamusul, sistemul limbic şi neocortexul. Ei conferă un colorit (o tonalitate) afectiv al informa iilor senzoriale şi au rol în procesele de activare corticală (aten ie) şi în mecanismul somn-veghe. Talamusul este considerat ca un centru nervos cu rol în perceperea durerii conştiente. Intervine în realizarea unor stări psihice primare ca: plăcere, neplăcere, triste e, mânie, bucurie, confort, disconfort şi contribuie la realizarea unor mişcări complexe, automate sau reflexe (devia ia capului, corpului şi ochilor, reajustări grosolane). Metatalamusul este format din corpii genicula i laterali (sta ii de releu a căii vizuale) şi corpii genicula i mediali (sta ii de releu a căii acustice). Epitalamusul, format din glanda epifiză şi nucleul habenular în care se închid reflexele olfactivo-somatice (mişcările capului şi corpului legate de miros). Hipotalamusul. Este format din: nucleii anteriori, ai căror neuroni secretă hormoni ce se depozitează în hipofiza posterioară (ADH şi oxitocina); nucleii posteriori, cu rol de integrare simpatică; nucleii mijlocii, cu rol de integrare parasimpatică şi care coordonează secre ia hipofizei anterioare. Excitarea nucleilor antero-mediani determină efecte parasimpatice şi metabolice: vasodilata ie, bradicardie, hipotensiune, pupiloconstric ie, mic iune, activită i motorii şi secretorii digestive, depozitare de glicogen în ficat, sinteză ATP în celule, sudora ie, bronhoconstric ie, accentuarea peristaltismului etc. În repaus, hipotalamusul anterior integrează func iile legate de refacerea organismului după efort (func ie trofotropă). Activitatea simpatică a hipotalamusului se leagă de nucleii posterolaterali (zonă dinamogenă), a căror excitare determină tahicardie, vaso80

constric ie, hipertensiune, dilatarea pupilară, erec ie pilară, inhibi ia tonusului vezical, hiperglicemie, tahipnee şi accelerarea cardiacă, hipotonie intestinală, hipertermie (func ie ergotropă). Reac ie ergotropă asigură fondul vegetativ necesar unor performan e mărite ale organismului la solicitări. Activitatea circulatorie şi respiratorie se intensifică, func iile digestive şi excretorii diminuează, musculatura scheletică este facilitată simultan cu activitatea corticală. Ea apare în efort fizic şi febră, fiind numită reac ie generală de adaptare. În unele reac ii (emo ii intense, activită i reproductive) are loc activitatea simpatică şi parasimpatică, hipertermia (reac ia simpatică) se asociază cu diaree (reac ia parasimpatică). Reac iile endofilactice cuprind procesele care contribuie la men inerea a mediului intern (homeostazia). Se ob in prin stimularea aceleaşi zone prin care se declanşează reac iile trofotrope şi constau în: urinare, defeca ie, vomă, adinamie, pierdere de căldură, reten ie de apă şi sodiu. Reac ia de apărare este dată de aria de apărate (defence aria) din hipotalamusul ventrolateral, a cărei stimulare conduce la inhibi ia răspunsului alimentar condi ionat, la creşterea TA, intensificarea irigării muşchilor scheletici şi reducerea debitului circulator renal şi gastrointestinal. Hipotalamusul este sediul reglării unor importante func ii vegetative, reflexe comportamentele şi emo ionale, apărute ca răspuns la stimulii neobişnui i, a unor reac ii de adaptare a organismului la anumite condi ii de mediu, intervenind în: - reglarea metabolismelor intermediare (protidic, lipidic, glucidic) şi energetic; - reglarea echilibrul hidric al organismului prin secre ia de ADH; - coordonarea sistemului endocrin prin produşii de neurosecre ie elabora i de hipotalamus şi care reglează func iile hipofizei; - termoreglare (în hipotalamul anterior se află centru termolitic iar în cel posterior centrul termogenetic); - reglarea echilibrului somn – veghe, participând alături de talamus şi mezencefal la reglarea excita iei şi inhibi iei corticale; - reglarea echilibrului osmotic al organismului; în hipotalamus sunt receptori sensibili la varia iile de presiune osmotică ale mediului intern şi atunci când presiunea osmotică creste se comandă secre ia de vasopresină care stimulează reabsorb ia renală de apă şi în consecin ă are loc scăderea presiunii osmotice; 81

- reglarea echilibrului energetic şi aportului de alimente prin centrul foamei şi centrul sa ietă ii; când concentra ia sanguină a substan elor energetice creşte este excitat centrul sa ietă ii şi ingestia de alimente încetează, iar substan ele energetice scad în sânge este excitat centrul care determină ingestia de alimente; - reglarea cardio-vasculară, respiratorie, în diureză, în reglarea leucopoeziei, eritropoeziei, activită ii leucocitare şi proteinelor serice; - stress; - reglarea func iei sexuale şi materne; activitatea sexuală a omului şi animalelor este influen ată de nucleii hipotalamici; - reglarea expresiei vegetative şi somatice a emo iilor. În urma unor opera ii la nivelul hipotalamusului apar reac ii hipomaniace şi schimbarea stării psihice a bolnavilor opera i. La animale, după excitarea nucleilor laterali a hipotalamuslui sau după decorticare se observă erec ia părului, scoaterea ghearelor, lovituri energice cu coada, labele, dilatarea pupilelor, sudora ie, mişcări înso ite de accelerarea respira iei, circula iei, creşterea TA, o combina ie de teamă şi fugă, frică cu furie, denumită falsă furie (pseudoturbare = shamrage). Aceste manifestări se datoresc eliberării centrilor hipotalamici de sub controlul inhibitor al scoar ei (sistemul limbic). La rândul său, hipotalamusul este controlat de către scoar a cerebrală. Prin hipotalamus, corpii stria i, forma ia reticulată şi sistemul limbic participă la organizarea tipurilor de comportament, a experien ei emo ionale căreia îi conferă colorit afectiv. Telencefalului. În telencefal au rol corpii ştria i şi mai ales emisferele cerebrale. Corpii stria i (ganglionii bazali). Sunt mase de substan ă cenuşie situată la baza emisferelor cerebrale şi reprezenta i prin nucleul caudat, nucleul lenticular (format din putamen şi globus pallidum) şi claustrum. În ansamblul lor, corpii stria i reprezintă un centru motor subcortical, cu rol în reglarea mişcărilor. Excitarea directă a nucleilor bazali nu determină reac ii motorii, dar dacă un animal mişcă un segment al corpului şi concomitent se excită corpii stria i, mişcarea se opreşte brusc (dacă avea piciorul ridicat rămâne cu el în aer). Deci func ia nucleilor bazali constă într-o inhibare, o temperare a tonusului mişcărilor şi mişcările active, voluntare, automate, stereotipe comandate de scoar a cerebrală, participând la constituirea căii extrapiramidale. 82

În repaus, influen ele inhibitoare ale ganglionilor bazali asigură reparti ia egală a impulsurilor motorii corticale necesare men inerii pozi iei, anulând orice mişcare, iar în condi ii de mişcare repartizează adecvat comenzile corticale între muşchii agonişti, antagonişti şi reduc excita iile bruşte, temperându-le şi repartizându-le corespunzător scopului. Leziunile lor determină mişcări involuntare, dezordonate, balistice (coreice, atetozice), tremurături ale membrelor (creşte tonusul muscular) şi a corpului în timpul repausului, mersul nesigur, cu paşi mici şi corpul aplecat înainte, cu tendin a de cădere, mimica alterată, fa a devine inexpresivă (amimia) - boala Parkinson. În concluzie, nucleii bazali au următoarele func ii în actul motor: - asigură motricitatea de postură; - participă la între inerea şi efectuarea mişcărilor lente, continue; - cooperează la automatizarea mişcărilor; - reglează (inhibă) tonusul muscular. Emisferele cerebrale. Scoar a emisferelor cerebrale cuprinde două esuturi deosebite filo-genetic, structural şi func ional; paleocortexul (rinencefal sau sistem limbic) şi neocortexul. Paleocortexul. La om, reprezintă 1/12 din suprafa a scoar ei cerebrale şi este format din bulbii olfactivi, tracturile olfactive, girusul, cinguli, girusul hopocampii şi uncusul, aria prepiriformă şi entorinală. În afara unor func ii legate de miros (rinencefal, encefalul nasului) are legături şi cu activitatea vegetativă (creier visceral sau limbic) şi emo ională, alcătuind, împreună cu hipotalamusul, o unitate func ională ce determină comportamentul emo ional. În timp ce hipotalamusul reglează permanent toate func iile vegetative de bază ale organismului (temperatură, foame, sete, circula ie, respira ie, digestie etc.), sistemul limbic fiind supraadăugat hipotalamusului modulează, reglează activitatea acestuia la modificările afective. Astfel, hipotalamusul determină foamea brută, dar sistemul limbic adaptează ingestia de alimente la condi iile mediului, el reglând apetitul discriminativ (foamea pentru ceva, de ceva). Sistemul limbic împreună cu neocortexul realizează func ia sexuală fină, discriminativă, legată de aspect, activitate intelectuală, comportament, prin lobul piriform. De asemenea, sistemul limbic este centrul unor mişcări somatice legate de actul alimenta iei (mastica ie, supt, degluti ie), participă la men inerea şi concentrarea aten iei, intervine în comportamentul instinctual (frică, furie, asociate cu fenomene vegetative). Excitarea 83

sistemului limbic duce la emotivitate crescută sau chiar falsă furie. Are rol în memoria recentă, intervine şi în reajustări grosolane coordonate prin sistemul extrapiramidal şi este centrul unor reflexe condi ionate mai simple (apărarea la stimuli dureroşi etc.). Neocortexul. Reprezintă sediul proceselor psihice superioare (A.N.S.) – procese ce stau la baza memoriei, învă ării, gândirii abstracte, crea iei ştiin ifice şi artistice etc. Func ional, neocortexul se împarte în: neocortex motor, neocortex senzorial şi neocortex de asocia ie. Necortexul motor se întinde în regiuni ale scoar ei ce con in centrii nervoşi de la care pornesc impulsuri la muşchii stria i. Aria motorie principală se află în girusul precentral frontal, unde îşi au originea cca 30 % din fibrele piramidale. Celelalte fibre piramidale provin din lobul frontal şi parietal. În aria motorie principală (câmpurile 4 – 4s), centrii sunt localiza i de sus în jos, după silueta răsturnată a corpului. Se formează astfel un homunculus motor (fig. 27), în care organele care execută mişcări fine şi precise (mâna, buzele, muşchii fe ei, limbii) au pe scoar ă o proiec ie mai mare decât organele care execută mişcări grosolane (muşchii trunchiului, ai membrelor inferioare). Proec ia muşchilor pe scoar ă este centrolaterală, iar distrugerea acestei zone dă paralizii.

Fig. 27. Homunculus motor (după Penfield şi Rasmussen) 84

Anterior de aria 4 se află ariile 6 şi 8, arii motorii de asociere (de elaborare de engrame şi scheme motorii), care coordonează mişcările oculocefalogire (mişcarea conjugată a capului şi ochilor), mastica ia, degluti ia, midriaza, lăcrimarea, exo- sau enoftalmia şi mişcările automate. Lezarea acestor arii nu duce la paralizii, ci bolnavul nu mai poate executa succesiunea învă ată în complexul mişcărilor de deschidere a unui lacăt şi altele (apraxie). Câmpul 44 din emisfera cerebrală stângă este centrul limbajului articulat (al vorbirii = centrul lui Broca). La stângaci, este situat în emisfera dreaptă. Lezarea lor dă tulburări de vorbire (disartrie). Legătura dintre acest centru şi aria auditivă explică de ce surzii din naştere sunt şi mu i. Fibrele eferente vegetative au o reprezentare corticală asemănătoare celei somatice. Localizările senzitive şi senzoriale. În lobul parietal din girusul postcentral se găseşte aria senzitivă primară (ariile 3, 1, 2), la care ajung căile sensibilită ii conştiente (tactilă, termică, dureroasă, de presiune, din piele precum şi fibrele sensibilită ii proprioceptive). Somatotopia ariilor tegumentare au aceeaşi orientare ca şi în aria motorie principală, descriind un homunculus senzitiv (fig. 28). Cea mai bogată reprezentare o au buzele şi limba (1/28 = raportul dintre suprafa a corticală în cm2 şi suprafa a lor), pielea fe ei şi a mâinii cu degetele de 1/75, trunchiul fiind reprezentat cel mai pu in – 1/20.000.

Fig. 28. Homunculusul senzitiv prin care se exprimă, într-un mod artistic, stilizat şi mai pu in strict ştiin ific, răspândirea şi suprafa a zonelor de proiec ie senzitivă. 85

Ariile senzoriale sunt zone în care se proiectează fibre ce aduc informa ii de la diferite organe de sim . Aria vizuală este localizată în lobul occipital, mai mult pe fa a internă, în jurul sciziunii calcarnie (câmpul 17 - zona de integrare a engramelor vizuale (de culoare, distan ă, dimensiuni, mobilitatea obiectelor). În jurul ei, se află câmpurile 18 şi 19, care dau senza iile vizuale şi conferă no iunea spa ială. Lezarea lor dă orbirea (cecitate). Ariile auditive se află în lobul temporal, circumvolu iunea tempo-rală superioară a lui Heschl, câmpurile 41, 42, a căror lezare dă surditate, în apropiere este câmpul 22 de transformare a impulsurilor sonore în senza ii psihoauditive de în elegere a limbajului vorbit, a muzicii, de aceea lezarea acestei zone dă surditate verbală (nu în elege ce se vorbeşte, dar aude). Aria gustativă se află în apropierea zonei de proiec ie somatostezică a fe ei; aria olfactivă este localizată pe fe ele interne ale lobilor temporali (lezarea lor dă anosmia); aria de proiec ie a echilibrului este în partea posterioară a primei circumvolu iuni temporale, iar sensibilitatea viscerală se proiectează pe toată zona somestezică. Localizările vegetative (viscerale) se găsesc pe fe ele inferioară şi medială a lobilor frontali şi pe hipocamp. Excitarea lor provoacă modificări circulatorii, gastrointestinale, renale. Cortexul temporal îndeplineşte probabil o func ie importantă în legătură cu memoria şi visele. Zonele de asocia ie. Sunt mai nou apărute filogenetic. În creierul uman există 3 astfel de zone: prefrontală, temporală şi perieto-occipitală. Aceste zone determină activită i psihomotorii şi psihosenzitive prin integrare func ională a ariilor motorii cu cele senzitive. Ele ocupă o mare întindere pe scoar ă. Centrul motor al vorbirii (Broca) localizat pe girusul frontal inferior (aria 44) la dreptaci pe emisfera stângă, la stângaci pe emisfera dreaptă, controlează activitatea aparatului de fona ie (fig. 29). Distrugerea lui dă afazie (disartrie). Bolnavul nu poate vorbi, deşi organul fonator nu este paralizat, omul în elege ce i se spun şi poate citi. Centrul motor al scrisului, localizat în girusul frontal ascendent, deasupra precedentului, în emisfera stângă la dreptaci şi invers la stângaci. Lezarea lui dă agrafie. Bolnavul este incapabil să scrie deşi poate vorbi şi în elege cuvintele scrise sau vorbite. Motricitatea mâinii nu este tulburată, pentru alte activită i. Centrul în elegerii cuvintelor vorbite este localizat în girusul temporal superior (aria 22). Lezarea lui dă surditate verbală. Bolnavul aude, 86

poate vorbi şi scrie, în elege cuvintele scrise dar nu în elege cuvintele vorbite de intermediar. Aria de asocia ie temporală are legătură şi cu memoria vizuală, reac iile emo ionale.

Fig. 29. Localizări corticale (fa a supero-laterală) Centrul în elegerii cuvintelor scrise e localizat în girusul parietal inferior, câmpurile 39 – 40. Afectarea lui duce la cecitate verbală (orbire psihică) în care bolnavul nu recunoaşte şi nu în elege cuvintele sau cifrele scrise. Câmpurile 9, 10, 11 din aria prefrontală reprezintă sediul integrării sentimentale, de stăpânire a emo iilor, deci o zonă legată de func iile cele mai înalte, psihice şi intelectuale. Leziunile distructive ale acestei zone produc tulburări de comportament manifestate prin imposibilitatea de sinteză, de a duce la bun sfârşit un lucru început, lipsa de inhibi ie, veselie, modificări în atributele morale şi sociale (infatuare, agresivitate, megalomanie, pierderea sim ului măsurii şi a spiritului de familie, dezinteres fa ă de mediu şi de problemele anterioare, incapacitate de concentrare, deteriorare intelectuală etc.). În general, lobul frontal, cel mai dezvoltat la om, este sediul personalită ii umane, morale şi sociale, al crea iei, al mişcărilor personale specifice fiecărui individ, al emo iilor estetice, al elaborării gândirii, 87

ra ionamentului, judecă ii, analizei, sintezei, coordonării ideilor, lucrând în strânsă legătură cu ceilal i centrii.

Procesele corticale fundamentale
Trăirile psihice sunt rezultatul unor procese strâns legate între ele, ca: - procesul de cunoaştere (gândirea, aten ia, orientarea, învă area, memoria); - procesele afective (trăiri, emo ii, sentimente, pasiuni) care colorează via a omului; - procesul voli ional (hotărârile, deciziile şi perseveren a îndeplinirii lor). La baza activită ii corticale stau reflexele condi ionate (RC) sau dobândite şi reflexele înnăscute sau necondi ionate. Reflexele condi ionate se formează în timpul existen ei şi însumează experien a individuală. Ele au rolul de a pune în joc reac ii adecvate la situa ii care se repetă, reprezentând astfel un proces de economie în func ia de adaptare a organismului la mediul extern şi la modificările mediului intern RC se grefează pe reflexele înnăscute. RC se formează prin asocierea unui excitant necondi ionat cu unul la început indiferent. Excitantul indiferent devine, prin repetarea asocierii, condi ionat, adică un excitant (tactil, acustic, vizual) poate provoca o reac ie nespecifică (ex. secre ie salivară) chiar în lipsa excitantului necondi ionat (alimenta ia). Mecanismul formării reflexului condi ionat ar consta, după Pavlov, în stabilirea unor conexiuni func ionale între focarele de excita ie corticale a celor 2 stimuli care coincid (condi ionat şi necondi ionat) excita ia fiind atrasă de focarul cel mai puternic, necondic ionat, RC fiind o legătură temporară stabilită între ac iunea unui excitant din mediul intern sau extern şi o anumită func ie a organismului, se men ine atâta timp cât stimulul semnalizează scoar ei o anumită modificare la care acesta trebuie să se adapteze. De aceea, când stimulul îşi pierde semnifica ia de semnal încetează de a mai fi un EC şi nu mai declanşează reac ia condi ionată, fenomen denumit inhibi ie corticală. Inhibi ia corticală este un proces activ ce se opune excita iei (un proces activ, o stare func ională a centrilor nervoşi ce determină intrarea în ac iune a organelor efectoare şi produce o stare func ională în centrii nervoşi care determină diminuarea sau încetinirea activită ii organelor efectoare. Excitarea şi inhibi ia se caracterizează prin mobilitate (în locul unei excita ii 88

poate surveni inhibi ia şi invers), for ă (fiecare dintre aceste procese are o anumită tărie relativă) şi echilibru dinamic. Inhibi ia corticală poate fi internă (condi ionată sau activă) sau externă (necondi ionată sau pasivă) după cum agentul determinat ac ionează din interiorul sau dinafara focarului de excita ie corticală. Inhibi ia internă, specifică scoar ei cerebrale, după mecanismul de producere poate fi: - inhibi ie de stingere, când un excitant condi ionat se repetă multă vreme fără asocierea cu cel absolut, răspunsul reflex se diminuează treptat până la dispari ie (stingerea reflexului condi ionat - uitarea); - inhibi ie de diferen iere. La stabilirea unui reflex condi ionat salivar sonor, spre exemplu, ini ial câinele salivează la orice sunet. Dacă vom întări prin excitant absolut (hrană) numai un anumit sunet, iar pe ceilal i îi lăsăm neîntări i, cu timpul câinele nu va mai saliva decât la apari ia sunetului care prevesteşte hrana. Deci el face diferen a frecven elor sunetului; - inhibi ia de întârziere. Dacă la un câine cu R.C. salivar sonor prelungim treptat timpul dintre apari ia sunetului (semnalului) şi aducerea hranei, vom observa că după o vreme animalul nu mai salivează imediat ce sunetul se produce, ci după 2 – 3 minute de ac iune a acestuia. - o formă specială a inhibi iei de întârziere este inhibi ia vestigială (de urmă), care apare atunci când excitantul condi ionat şi cel necondi ionat nu ac ionează simultan, ci între sfârşitul E.C. (soneria) şi începutul celui necondi ionat (hrănirea) se intercalează o pauză nu prea lungă. În acest caz saliva ia va apare numai după timpul corespunzător pauzei şi nu imediat după declanşarea soneriei. În acest caz excitantul necondi ionat nu se combină cu cel condi ionat, ci cu urma lăsată de acesta. Inhibi ia externă, comună atât scoar ei cerebrale cât şi celorlalte nivele subcorticale este externă ca naştere, în afara focarului cortical al reflexului condi ionat şi determină stingerea răspunsului reflex prin mecanism de induc ie negativă. Exemplu de inhibi ie externă este reac ia de orientare care se produce în cazul apari iei unui excitant suplimentar celui condi ionat; spre exemplu, un câine cu reflex salivar la sunet nu mai salivează dacă producerea sunetului este urmată imediat de aprinderea unui bec sau producerea unui sunet suplimentar fa ă de care animalul nu are format reflex condi ionat. Inhibi ia supraliminară apare ca urmare a unui excitant foarte puternic sau când se repetă timp îndelungat un E.C., care depăşeşte 89

capacitatea func ională a celulelor nervoase (efort intens, prelungit, excitan i psihici, emo ii mari înainte de competi ii sportive etc.) şi are rolul de a proteja celulele corticale de ac iunea nocivă a excitantului.

Somnul
Este o stare fiziologică periodică, reversibilă, caracterizată prin inactivitate somatică şi abolirea temporară a conştien ei care poate fi însă restabilită rapid şi complet prin stimuli adecva i. Somnul este o inhibi ie generalizată a scoar ei care cuprinde uneori şi unii centri subcorticali. Somnul de durată variabilă pentru un subiect (la adult în medie 7 – 8 ore), alternează cu starea de veghe constituind ritmul nictemeral. Acest bioritm endogen e controlat de anumite arii nervoase, probabil hipotalamice, dar un rol important îl au şi factorii exogeni. Întreruperea tuturor aferentelor senzitivo-senzoriale, prin blocare medicamentoasă sau sec ionarea sistemului reticulat activator ascendent, provoacă o stare de somn aproape continuu. Dar, somnul fiziologic nu este un fenomen pasiv datorat întreruperii stării de veghe din cauza scăderii aferentelor, ci o inhibi ie activă, aşa cum arată Pavlov. Iradierea diferitelor forme de inhibi ie condi ionată (de stingere, diferen iere, de întârziere) produce somnolen ă, iar când inhibi ia cuprinde zonele motorii (limba, gâtul, membrele, trunchiul) se trece la stare de somn.

Fig. 30. Existen a “punctelor de veghe” în cursul somnului. 90

Reprezentare schematică a punctelor de veghe: câinele doarme în timpul aplicării diferitelor tonuri muzicale cu excep ia tonului fa, care este urmat de alimentarea animalului. La acest sunet câinele se trezeşte, după I. Frolov, 1949).

Totuşi organele de sim nu adorm în totalitate, unele putând rămâne “deschise” spre lumea din jur. Auzul, de exemplu, poate fi chiar mai fin decât în stare de veghe (fig. 30). O mamă se trezeşte la cel mai mic scâncet al copilului din leagăn dar nu e deranjată de zgomotele mult mai puternice ale străzii (tramvaie, sirene). În cazarmă, sunetul goarnei trezeşte pe solda i chiar când e mai pu in intens pe când zgomotul bocancilor din dormitor sau a uşilor trântite nu-i deranjează. Uneori şi întreruperea unui sunet obişnuit poate produce trezirea din somn datorită activită ii unor celule corticale izolate, care sunt în stare de veghe. Astfel, morarul se trezeşte îndată ce se opreşte moara, pasagerii unui avion se trezesc imediat ce nu mai aud zgomotul elicei etc. Există două feluri principale de somn: - somnul lent, caracterizat prin unde lente de tip delta (1 – 3 Hz) când globii oculari prezintă mişcări lente. În această fază nu apar vise. Pragul de trezire este scăzut. - somnul profund sau paradoxal când pe EEG apar unde de amplitudine joasă cu frecven ă de 20 – 30 Hz, globii oculari prezintă mişcări rapide (rapide eye movement = REM) iar muşchii cefei sunt relaxa i. Pupila prezintă mioză, bătăile cordului şi respira ia ca şi T.A. sunt oscilante. Somnul paradoxal se instalează brusc, pe un fond de somn lent şi este intermitent, cca 5 – 6 cicluri de 30 minute fiecare. Ritmul biologic al somnului poate fi perturbat de: - activitatea în schimb de noapte; - deplasarea prin mijloace rapide de transport de pe un meridian pe altul. În general cu cât somnul este mai profund, cu atât mai scurt şi invers. În timpul somnului, în afara abolirii stării de conştien ă, scade frecven a respira iilor şi ventila ia pulmonară, scade frecven a cordului şi T.A., scade activitatea renală şi peristaltismul intestinal, se reduce tonusul muscular. Somnul are rol protector, reface reactivitatea corticală şi echilibrează psihicul. Din acest punct de vedere visele sunt necesare sănătă ii psihice. Durata somnului necesar depinde de viteza de refacere a celulelor corticale care prezintă varia ii individuale după particularită ile biochimismului cerebral. 91

Visele apar în stările de somn superficial. La baza lor stă func ionarea par ială a unor zone corticale, care se conectează în mod haotic, dând naştere unor imagini uneori ra ionale, alteori ira ionale. Caracteristica imaginilor de vis este lipsa controlului conştient din partea celui de al doilea sistem de semnalizare, precum şi un colorit emo ional intens şi mişcări caracteristice ale globilor oculari. Hipnoza este o stare specială de inhibi ie corticală. În hipnoză, inhibi ia se răspândeşte numai în anumite zone ale scoar ei, în care se găsesc regiuni cu excitabilitate normală sau chiar crescută. De obicei în somnul hipnotic, inhibi ia cuprinde mai ales zona motorie, cea auditivă rămânând trează, ca o porti ă prin care hipnotizatorul men ine legătura cu pacientul, dându-i comenzi care pot avea efecte terapeutice dacă inem cont de legătura strânsă a proceselor viscerale cu activitatea nervoasă superioară. Iradierea, concentrarea şi induc ia proceselor corticale au loc permanent, deoarece cele două procese, excita ia şi inhibi ia, sunt într-o continuă mişcare şi, după o ini ială iradiere, se concentrează în focarul ini ial şi influen ează zonele învecinate. Prin iradierea excita iei apărută în două puncte definite se pot stabili legături temporare dând posibilitatea elaborării reflexului condi ionat. Iradierea este un proces rapid şi depinde de intensitatea excita iei sau inhibi iei. Când stimulul nu e prea puternic iradierea depăşeşte zona de proiec ie corticală a analizatorului respectiv iar când este foarte intens excita ia sau inhibi ia iradiază larg pe scoar ă, cuprinzând şi etajele subcorticale. Concentrarea este un fenomen opus iradierii prin care excita ia sau inhibi ia răspândită asupra unor zone se retrage în focarul ini ial. Nu întotdeauna concentrarea urmează iradierii. Uneori excita ia şi inhibi ia iradiată asupra unor zone corticale le ocupă timp mai mult sau mai pu in îndelungat (în emo ii mari, în timpul somnului). Ca viteză, concentrarea este un fenomen de cca 4 – 5 ori mai lent decât iradierea. Între excita ia şi inhibi ia corticală există rela ii de interdependen ă – induc ie reciprocă, orice proces cortical în faza de concentrare determină o modificare de sens invers. Induc ia limitează iradierea proceselor de excita ie şi inhibi ie şi este propor ională cu intensitatea agentului care a determinat procesul. Iradierea, concentra ia şi induc ia reciprocă se intercondi ionează şi din intercondi ionarea lor rezultă complexitatea func ională a activită ii 92

nervoase superioare.

Analiza şi sinteza la nivelul scoar ei cerebrale
1. Analiza excita iilor venite din mediul intern sau extern se ini iază încă la nivelul receptorilor unde mesajul excitantului (sonor, luminos, de gust) se codifică, transformându-se în influx nervos, care conform legii “tot sau nimic” se transmite spre centrul cortical de analiză şi comandă, unde se decodifică, adică se transformă din nou în excita ie specifică şi este supus unei analize fine, prin care se diferen iază calită i particulare ale mesajului, de exemplu câinii cu R.C. salivar au ajuns să diferen ieze, prin analiză corticală, sunetul de 980 Hz de unul de 1000 Hz. 2. Sinteza corticală este procesul prin care se conectează diferite informa ii culese pe calea mai multor analizatori şi se elaborează răspunsul adecvat (menit să asigure adaptarea organismului fa ă de cele mai variate condi ii de mediu). Sinteza corticală se face atât pe baza informa iilor culese momentan, cât şi pe baza excita iilor ajunse ulterior la scoar ă; astfel experien a personală câştigată anterior nu se pierde, ci este folosită de scoar ă în procesul de adaptare şi integrare a individului în mediul său înconjurător printr-o mişcare, secre ie, vasomotricitate. Procesul învă ării şi al educa iei se bazează tocmai pe aceste capacită i de integrare a informa iilor sosite cu cele stocate în diferite structuri corticale. 3. În cazul în care un număr mai mare de excitan i se repetă într-un mod regulat ca succesiune şi frecven ă ob inem o succesiune fixă de răspunsuri. După o vreme este suficient să administrăm primul excitant pentru a ob ine apoi automat celelalte răspunsuri inten ionate. Acest mod particular de răspuns cortical se numeşte stereotip dinamic şi el reprezintă o economie de energie nervoasă ce duce la eliberarea scoar ei pentru alte activită i pe care le poate executa concomitent. Scrisul, mersul, şofatul etc. sunt exemple de stereotipuri dinamice la om. Când succesiunea actelor motorii din stereotipurile dinamice nu se respectă sau este înlocuită cu o alta se produc tulburări grave în capacitatea de muncă şi în starea individului manifestată prin nevroze. Scoar a realizează mai uşor însuşirea şi fixarea unui stereotip dinamic nou într-o ramură sportivă, decât corectarea unei tehnici defectuoase, deoarece trebuie 93

distrus vechiul stereotip şi elaborat cel nou corect. Timpul necesar instalării stereotipului dinamic depinde şi de tipul de sistem nervos, cel mai receptiv fiind tipul puternic echilibrat mobil.

Învă area şi memoria
Învă area şi memoria reprezintă caracteristici fundamentale ale SNC, întregul nostru comportament fiind un proces învă at, suprapus şi dezvoltat pe baza unor reflexe şi instincte necondi ionate. Func iile psihice atât de complexe ale omului sunt determinate nu numai de un program ereditar, dar mai ales printr-un proces de învă are permanentă, în cadrul rela iilor omului cu mediul înconjurător şi în special cu cel social. Învă area este procesul de înmagazinare conştientă de informa ii. Este în strânsă dependen ă de aten ie, memorie şi de starea de activitate corticală care face scoar a capabilă să primească şi să prelucreze informa ii, astfel încât la o reîntâlnire cu acelaşi stimul reac ia declanşată să fie în concordan ă cu cele întâmplate anterior. La om învă area poate avea loc şi fără un stimul extern, invocând mintal evenimente şi stabilind raporturi logice noi între no iuni, memorarea, stocarea informa iilor fiind obligatorie pentru orice învă are. La momentul învă ării se receptează şi selectează informa iile vizuale, verbale, kinestezice, tactile şi vestibulare. Învă area este legată de activitatea scoar ei cerebrale, sediul mecanismelor care pot efectua cele mai rapide şi mai fine diferen ieri ale stimulilor şi selec ia adecvată a răspunsurilor. Scoar a cerebrală este de asemenea sediul stocării şi comparării datelor existente în memorie cu cele transmise pe diferite canale informa ionale, procesul învă ării având loc numai dacă informa iile primite se deosebesc de cele stocate sau de experien a anterioară a subiectului. La procesul învă ării participă şi alte regiuni ale S.N.C.: sistemul limbic (care asigură factorii de motiva ie), talamusul şi forma ia reticulată, deoarece prin intermediul lor se transmit scoar ei informa iile senzitive. Învă area este favorizată de emo ii pozitive sau negative. Factorii emo ionali sunt influen a i de experien a personală şi este facilitată de optimizarea condi iilor psihice de confort, de înlăturarea stimulilor (zgomot), de motiva ia emo ională şi de condi iile biologice adecvate 94

organismului determinate de alimenta ia ra ională cu evitarea consumului de substan e toxice şi de activitate fizică. Mecanismele învă ării sunt atât nervoase cât şi umorale. Mecanismele nervoase fundamentale ale învă ării sunt: condi ionarea clasică pavloviană, având la bază elaborarea unor R.C., tipul cel mai simplu şi mai general de învă are, şi condi ionarea operantă care intervine atunci când în mod voit, printr-o anumită activitate, se ob ine o recompensă sau se evită o pedeapsă. Ambele mecanisme se bazează pe procesul de diferen iere şi sunt modificate prin experien ă, devenind importante pentru învă are numai când apare o schimbare datorită experien ei. Substratul morfologic al procesului de învă are se presupune că ar fi formarea unor conexiuni sinaptice, deoarece stimularea repetată a unor structuri nervoase produce creşterea numărului dendritelor şi umflarea termina iilor, creşterea diametrului şi alungirea termina iilor axonilor. Contactul strâns între neuroni şi celulele gliale ca şi numărul mare al celulelor gliale, au sugerat ipoteza că celulele gliale s-ar interpune între neuroni, formând “pun i” sinaptice care favorizează transmiterea neuroneuronală. Aceste ipoteze sunt întărite de constatarea creşterii ARN în celulele neuronale activate şi scăderea sa în celulele gliale. Altă ipoteză sus ine că impulsul nervos ar activa anumite sisteme enzimatice în neuronii prin care trece, modificând sinteza unor peptide (în neuroni şi sinapse) care ar constitui suportul învă ării şi al memoriei. Intervin şi circuite în buclă cu transmitere repetată a impulsurilor. Memoria – capacitatea sistemului nervos de fixare, consemnare, recunoaştere şi evocare în sfera conştiin ei, a evenimentelor trăite – este un proces de reflectare seclectiv-activă şi inteligentă a experien ei acumulată anterior. Memoria stă la baza procesului de învă are. Nu există o localizare strictă a memoriei, deşi anumite zone corticale par a de ine o importan ă mai mare în special lobii frontali, temporali, sistemul limbic şi anumite forma iuni subcorticale. În procesul de memorizare identificăm trei faze: - faza de achizi ie a informa iilor – formarea de engrame; - faza de întipărire şi re inere a informa iilor; - faza de recunoaştere şi reproducere, adică de reactualizare a ceea ce în prealabil a fost achizi ionat. Clasificarea memoriei: 95

1. Memoria instantanee (de re inere momentană), având durată de secunde sau minute. Memoria instantanee involuează cu vârsta, dispari ia ei fiind un atribut al senilită ii. 2. Memoria de scurtă durată (memoria datelor recente) – re inerea evenimentelor petrecute cu 15 minute înainte. Se face mai mult în lobul temporal, distrugerea acestuia duce la tulburări ale memoriei. Această memorie durează minute sau ore. 3. Memoria de lungă durată, care se men ine uneori toată via a. Aceasta este bine păstrată şi chiar accentuată la bătrâni. În procesul de înmagazinare al datelor în memorie, un anumit rol în de in conexiunile interemisferice prin intermediul corpului colos. Viteza de memorie e mare la tineri şi scade la bătrâni. Mecanismele memoriei sunt încă insuficient cunoscute. “Molecula memoriei” ar fi ARN, care se găseşte în mari cantită i în toate celulele nervoase şi are o mare capacitate de depozitare a informa iilor codificate, dovadă faptul că în timpul învă ării creşte cantitatea de ARN din neuroni şi scade din celulele gliale, iar administrarea unor substan e care determină scăderea sintezei de ARN alterează capacitatea de memorizare. Sun influen a moleculei de ARN, modificată specific sub ac iunea unui stimul, se sintetizează în neuroni proteine specifice, încărcate cu informa ia corespunzătoare. La repetarea stimulilor aceste molecule proteice se disociază rapid, determinând excitarea neuronilor respectivi, stare care se răspândeşte apoi la neuronii învecina i, până ajunge în câmpul conştien ei. Emo ia este o reac ie complexă a unui organism superior, de apropiere sau îndepărtare de un obiect sau ambian ă, asociată cu modificări func ionale şi mentale importante. Manifestările func ionale ale emo iilor (de expresie) sunt: - somatice: expresii de mimică, gesturi, vocalizare, modificări de tonus muscular, urmate de atac sau fugă; - vegetative: circulatorii, respiratorii, secre ie sudorală, endocrină, metabolică ; - de ordin mental, ca: - aspectul cognitiv care constă în perceperea situa iei, compararea informa iilor actuale cu experien a trecută, depozitată în memorie; - aspectul afectiv, de ordin subiectiv, reprezintă intensitatea trăirii afective. Bolnavii cu boli psihice (schizofrenie, epilepsie, dureri date de tumori), au relatat că autostimularea a determinat senza ia de plăcere, de relaxare, rareori bucurie şi extaz; - aspectul conativ sau excita ia, reprezintă nivelul la care se realizează performan ele cerebrale în cursul emo iilor. 96

Procesele cognitive şi afective pot fi intense, rapide, sau lente, atenuate. Excita ia este expresia de activare corticală a nivelului de vigilitate al scoar ei cerebrale. Motiva ia este totalitatea cauzelor care pot duce la o decizie comportamentală, începând cu informarea SNC prin semnale externe sau interne. De ine un rol important în memorizarea, repetarea şi fixarea datelor. Centrii motiva iei, situa i în sistemul limbic şi hipotalamus, sub influen a stimulilor adecva i, determină atât o anumită stare emo ională cât şi răspunsuri somatomotorii şi vegetative.

Fig. 31. Reac ii de comportament ob inute prin stimulare cu electroizi implanta i cronic în hipotalam:
a – reflex de lingere; b – reflex de defecare; c – somn; d – furie aparentă (prelucrat după Hess).

Motiva ia precede emo ia. Emo ia reprezintă actul consecutiv 97

motiva iei: consumarea sa. Motiva ia mai poate fi definită ca un factor intern care activează, direc ionează şi integrează (energizează) un tip de comportament. Învă area performan elor fiziologice, ambian a, influen ează motiva ia. Motiva ia este ini iată de un factor intern energizant care determină un imbold, o pornire la ac iune (drive): foamea, setea, atrac ia pentru sexul opus (apetitul sexual), scăderea zahărului şi a altor substan e nutritive din sânge, care excită centrul foamei şi în mod similar al setei, de creştere a hormonilor gonadici, care excită centrul sexual din hipotalamus. Pornirea fiin ei generată de această excitare a centrilor reglatori, reflectă dezechilibrul homeostatic şi expresia sa este emo ia. Recompensa, trăită subiectiv ca plăcere, stare de satisfac ie sau pentru unele ac iuni umane forma de aprobare socială, constituie încheierea motiva iei. Motivarea idealului de comportament în dezvoltarea socială a copilului este de ordin afectiv, proiectată asupra tatălui, mamei, fratelui, surorii, educatorului sau a unor membrii din grupul social (sportiv, profesional, cultural, politic) în care copilul se dezvoltă. Astfel, motiva ia ac iunilor umane câştigă o foarte mare complexitate, nu numai de ordin biologic, dar mai ales psihologic şi social. Omul, pe lângă motivele biologice are şi motive sociale: setea de putere, setea de înavu ire (de bani) etc.

Fig. 32. Localizarea leziunilor care produc la om comportamentul agresiv (/////) sau placiditate (•••) (Poeck, 1969). 98

Cercetările experimentale efectuate pe animale care aveau în prealabil împlânta i electrozi în anumite păr i ale creierului, introduse într-o cuşcă în care se găsea o pedală care apăsată descărca un stimul, au arătat că, în func ie de sediul electrodului uneori animalul apăsa pedala până la epuizarea sa, iar alteori evita atingerea pedalei. Punctele a căror excitare produce senza ii plăcute animalului sunt situate într-o zonă nervoasă care se întinde din profunzimea şan ului lateral prin hipotalamus, la segmentul mezencefalic şi este numită zona de recompensă sau de apropiere, iar punctele a căror stimulare este evitată se găsesc în partea laterală a hipotalamusului posterior, în mezencefalul dorsal şi cortexul limbic şi constituie sistemul de pedeapsă sau de evitare. La om stimularea anumitor puncte determină senza ii plăcute de “înlăturare a tensiunii”, de “linişte şi relaxare”, iar stimularea altor puncte produce senza ii de frică, teroare etc. (fig. 31. 32).

Activitatea de semnalizare a scoar ei
Excitan ii externi transmişi la nivel cortical semnalizează temporal şi variabil diferi i agen i şi determină reflexele înnăscute şi condi ionate. Această activitate a emisferelor cerebrale a fost denumită de Pavlov activitate de semnalizare. Primul sistem de semnalizare cuprinde totalitatea structurilor şi func iilor pe care se bazează reflexele necondi ionate şi condi ionate, prin intermediul cărora se reflectă lucrurile şi fenomenele lumii reale, sub formă de senza ii, percep ii, imagini, reprezentări etc. Cunoaşterea lumii reale cu ajutorul primului sistem de semnalizare este concretă, nemijlocită şi individuală şi este comună animalelor şi omului. Al doilea sistem de semnalizare, specific omului, se dezvoltă pe baza primului sistem şi apare în procesul muncii în comun prin care lumea reală se cunoaşte sub o formă abstractă, mijlocită prin denumirea verbală: scrisă sau auzită a acestor obiecte, adică prin intermediul limbajului. Această cunoaştere este abstractă, mijlocită şi generală. Mijlocirea se face prin intermediul cuvântului (scris sau vorbit) care reprezintă un semnal al semnalelor. Forma cea mai primitivă a celui de-al doilea sistem de semnalizare este expresia fe ei fa ă de excitan i ca: râsul, plânsul, durerea dispre ul etc. Sistemul al doilea de semnalizare stă la baza gândirii. 99

Al doilea sistem de semnalizare este superior primului care i se subordonează. Se ştie că prin judecată, voin ă omul poate să-şi impună anumite acte sau gesturi, uneori contrare impulsurilor provocate de primul sistem de semnalizare. Astfel, cu voin a se declară greva foamei, cu totul contrară reflexului necondi ionat alimentar al primului sistem de semnalizare.

Tipurile de activitate nervoasă superioară
Deosebirile de comportament ale oamenilor se datorează în primul rând tipurilor de activitate nervoasă superioară (genotip), precum şi particularită ilor de caracter (fenotip). Pe baza criteriilor care stau la baza tipologiei activită ii nervoase superioare (energia, echilibrul şi mobilitatea excita iei şi inhibi iei) se disting 4 tipuri principale de activitate nervoasă superioară (ANS) după Hypocrate: 1. Tipul puternic echilibrat, mobil, caracterizat printr-o energie mare a proceselor nervoase fundamentale, care se află într-un echilibru dinamic relativ, dar cu posibilită i rapide de trecere dintr-o stare de excita ie într-una de inhibi ie şi invers. Aceste fiin e sunt extrem de excitabile, prompte şi sociabile (tipul sanguin). 2. Tipul puternic echilibrat, inert, caracterizat prin energie mare şi echilibru bun al excita iei şi inhibi iei, dar trecerea din stare de excita ie în cea de inhibi ie şi invers este greoaie şi necesită mult timp. Aceste fiin e sunt mai pu in reactive şi sociabile (temperament flegmatic). 3. Tipul puternic neechilibrat caracterizat prin energia mare a excita iei care nu este în echilibru cu inhibi ia. Corespunde tipului nestăpânit (temperament coleric). 4. Tipul slab inhibabil, la care celulele corticale se epuizează rapid, ceea ce duce la instalarea imediată a inhibi iei (tipul melancolic). Aceste tipuri ideale se găsesc destul de rar, abundând formele intermediare. Uneori nu putem încadra un individ în nici una din cele 4 categorii sau dimpotrivă la mai multe în acelaşi timp.

Tipurile de activitate nervoasă la om
Pe baza modului de interac iune dintre cele 2 sisteme de semnalizare, deosebim 3 tipuri de ANS specifice omului: 1. Tipul artistic, la care predomină primul sistem de semnalizare 100

fa ă de cel de al doilea. Cei din această categorie sunt capabili de asocieri imaginative, emo ionale, prezintă o mare uşurin ă în perceperea formelor, a nuan elor de culori etc. 2. Tipul mijlociu, care se întâlneşte la majoritatea oamenilor, este caracterizat prin echilibrul celor 2 sisteme de semnalizare. 3. Tipul gânditor (sau intelectual), caracterizat prin predominan a celui de al doilea sistem de semnalizare, fapt ce determină posibilitatea asocia iilor verbale şi înclinarea spre teoretizare şi gândire abstractă. Aceste tipuri nu sunt fixe, imuabile ci în cursul vie ii individuale pot suferi unele modificări. Astfel, mediul social, mediul extern, educa ia intelectuală şi fizică, bolile, alimenta ia, evenimentele zguduitoare pot modifica unele aspecte ale tipurilor de activitate nervoasă superioară. Educa ia fizică şi sportul practicate sistematic favorizează trecerea tipului slab spre tipul puternic. Folosirea eforturilor intense la antrenamente se reflectă în mod favorabil asupra mobilită ii, excita iei şi inhibi iei, iar exerci iile de viteză contribuie la echilibrarea proceselor nervoase fundamentale.

Fiziologia sistemului nervos vegetativ (SNV)
Func iile somatice se desfăşoară în strânsă corela ie cu cele vegetative. Astfel, forma ia reticulată a trunchiului cerebral, diencefalul, rinenceflul şi neocortexul reprezintă nivelele la care are loc un proces de integrare a func iilor somatice şi vegetative. Efectul stimulării nervilor vegetativi este de durată, ca urmare a difuzării mediatorului; dimpotrivă, stimularea nervilor motori somatici determină un răspuns foarte scurt şi prompt. Func iile sistemului vegetativ simpatic sunt: - creşterea frecven ei cardiace, a contractilită ii, vitezei de conducere, a automatismului şi a poten ialului de ac iune a inimii; dă extrasistole ventriculere, fibrila ie; - la nivelul vaselor coronare, a muşchilor scheletici produce o dilata ie, iar la nivelul vaselor din piele, mucoase viscerale, cerebrale, pulmonare produce contric ie; - dilata musculatura bronhiilor; - produce secre ie salivară vâscoasă pu ină; - scade tonusul şi motilitatea musculaturii tubului digestiv şi 101

contractă sfincterele; - inhibă secre iile digestive; - relaxează muşchiul vezicii urinare şi contractă sfincterele; - contractă muşchii piloerectori, dilatatorul pupilelor (muşchi radiari) dând midriază; - relaxează muşchii ciliari pentru vederea la distan ă; - produce lipoliza la nivelul esutului adipos; - produce glicogenoliza crescută în muşchi; - stimulează termogeneza. Mediatorii chimici simpatici sunt: - noradrenalina, produsă în propor ie de 95 % în termina iile simpatice; - adrenalina, produsă în propor ie de 5 %. Aceşti mediatori adrenergici ac ionează asupra a 2 tipuri de receptori: - alfa, asupra cărora ac ionează noradrenalina, determinând contrac ia musculaturii netede, dau efect excitator. Adrenalina ac ionează asupra receptorilor alfa numai în cantită i mari. - betareceptori, sensibili la adrenalină, care au efect inhibitor. Rolul său important este în condi ii neobişnuite, în situa ii de pericol, în care descărcările adrenergice pregătesc organismul pentru “luptă sau fugă”. Func iile parasimpaticului: Ac iunile parasimpaticului sunt, în general, inverse celor simpatice, mai discrete, dar mult mai difuze, intervenind în reglarea activită ii vegetative a vie ii obişnuite. Prin faptul că favorizează digestia şi absorb ia intestinală, ca urmare a stimulării activită ii secretorii a glandelor digestive şi a intensificării motilită ilor, parasimpaticul este considerat ca sistem anabolic, în antagonism cu simpaticul, care exercită efecte predominant catabolice. Parasimpaticul inervează exclusiv musculatura netedă, cardiacă şi glandele. Nu inervează teritoriul cutanat şi muscular striat. Mediatorul chimic parasimpatic este acetilcolina eliberată de termina iile parasimpatice, care depolarizează membranele organelor efectoare pentru care parasimpaticul este excitator şi hiperpolarizează membranele celor asupra cărora este inhibitor. Efectul este rapid, localizat şi de scurtă durată, întrucât acetilcolina este descompusă rapid de enzima acetilcolinesteroză care se găseşte la nivleul sinopselor SNC şi al plăcilor motorii. 102

V. FIZIOLOGIA ANALIZATORILOR (ORGANELOR DE SIM )
Analizatorii sunt sisteme complexe şi unitare care au rolul de a recep iona, conduce şi transforma în senza ii specifice, excita iile adecvate primite din mediul intern sau extern. Ei contribuie la realizarea integrării organismului în mediu şi la coordonarea func iilor organismului, la realizarea unită ii organismului şi echilibrului său cu mediul înconjurător.

Analizatorii tegumentari
Analizatorii tegumentari (cutana i) sunt analizatorii sim ului tactil de presiune, ai sensibilită ii termice, dureroase şi vibratoare. Segmentul receptor este localizat sub formă de termina iuni nervoase dendritice libere sau încapsulate, formând corpusculi senzitivi. Receptorii dureroşi (în cornee sunt numai receptori dureroşi) situa i în epidermă sunt termina iuni libere în formă de butoni sau mărgele, cu o densitate de 50 – 200/cm2. Ei sunt stimula i de orice agent care determină leziuni; nu sunt specializa i pentru o anumită categorie de excitan i. Senza ia de durere este un semnal de avertizare a existen ei unor tulburări şi ajută la diagnosticarea lor. Durerea superficială este bine localizată, pe când durerea profundă este vagă, imprecisă, greu de localizat. Senza iile dureroase sunt înso ite de componente afective neplăcute sau emo ionale şi vegetative care pot agrava durerea făcând-o insuportabilă. Organismul nu se adaptează la durere decât foarte slab, de exemplu la boxeri, luptători şi o adaptare prin autosugestie (martirii, eroii). Durerile foarte violente determină inhibi ia nervoasă, manifestată prin scăderea T.A., tulburări cardiorespiratorii, hipotermie etc. Sim ul algic, dureros este dublu şi foarte răspândit în care protopatic (termodureros) şi cinestezic (visceral, respirator, circulator) şi ne apără, prin alarma lui, corpul de distrugere. Psihoterapia tinde să diminueze suferin ele inutile biologice. Viteza de transmitere a senza iei dureroase este de 15 m/s. Novocaina blochează transmiterea durerii prin nervi, la nivelul 103

sinapselor. Aten ia creşte reactivitatea pentru durere. Durerea poate fi ştearsă – ca şi alte senza ii – de către scoar ă. De pildă, o preocupare copleşitoare sau o audi ie muzicală (muzicoterapie) abat aten ia de la durere; la fel şi o deprindere voită antrenantă sau prin practica yoga. La nivelul tegumentului densitatea receptorilor dureroşi este mai mare decât în viscere. Sunt 4 milioane de puncte sensibile la durere. În siringomielie (lezarea sistemului reticulat periependimar) se pierde sensibilitatea dureroasă, termică şi tactilă. La imbecili şi în alte boli mintale scade sau dispare sensibilitatea dureroasă. Sensibilitatea tactilă (atingerea), presională (de apărare) şi vibratorie are ca stimul comun deformarea tegumentului superficială în cazul tactului, profundă în cazul presiunii şi rapid repetată în cazul vibra iilor. De aceea presiunea atmosferică sau cea a apei pe tot corpul nu sunt percepute. Principalele tipuri de receptori sunt : - termina iile nervoase libere, răspândite atât în derm cât şi în epiderm, sunt receptori ai tactului, presiunii dar şi ai durerii; - corpusculii Meisner sunt prezen i în număr mare în derm (degete, buze), în schimb sunt rari în pielea trunchiului şi absen i în tegumentul cu păr. Se adaptează rapid şi sunt sensibili în special la atingeri foarte dine şi vibra ii cu frecven ă joasă; - discurile Merkel sunt stimulate la atingeri puternice şi se adaptează lent şi numai par ial; - corpusculii Pacini, situa i în esutul subcutanat, muşchi, articula ii. Se adaptează repede, fiind stimula i de mişcări rapide chiar şi de intensitate slabă. Prin explorarea capacită ii discriminative cu un esteziometru se constată sensibilitatea crescută a fe ei, buzelor – 2,4 mm, limbii – 1,1 mm şi degetelor – 2,2 mm; la vârful nasului e 6,8 mm, în mijlocul palmei 9 mm, în ceafă 67 mm. Sunt 1 milion de puncte tangosensibile pe corp. În isterie scade sau se pierde sensibilitatea tactilă, iar încălzirea pielii o creşte şi răcirea pielii o scade. Receptorii tactili se adaptează foarte uşor, de aceea contactele permanente nu sunt percepute (hainele de pe corp). Sensibilitatea termică. Reparti ia receptorilor termici e inegală, pe 2 1 cm de piele există 13 puncte sensibile la rece şi 1 – 2 puncte sensibile la cald. Pe toată suprafa a pielii sunt 250.000 puncte sensibile la rece şi 30.000 puncte sensibile la cald. 104

Sensibilitatea termică percepe temperaturi superioare sau inferioare celei a organismului (cald, rece), deci este declanşată de grade diferite de căldură, deoarece frigul nu este o formă de energie. Reparti ia receptorilor termici e variabilă, aceştia fiind mai numeroşi la nivelul tegumentelor, mâinii, fe ei, capului şi mai pu in la nivelul membrelor inferioare. Pielea acoperită e foarte sensibilă la frig. Receptorii pentru cald sunt corpusculi Rufini, iar cei pentru rece corpusculi Krause şi termina iile nervoase libere din piele. Intensitatea senza iilor termice depinde de sediul şi suprafa a expusă excitantului termic, dar şi de temperatura regiunii asupra căreia ac ionează excitantul. Sensibilitatea termică se adaptează repede: de pildă la femeile care împachetează cu ceară fierbinte sau la cei care lucrează cu ghea ă sau în frigorifere. Sensibilită ile sintetice sunt reprezentate de: - prurit (mâncărime), care e o combina ie între tact, sim ul termic şi durere. Se înlătură prin durerea produsă prin scărpinat. Se crede că e determinată de histamină. - sensibilitatea vibratorie (palestezia) constă în perceperea vibra iilor când se aplică un diapazon pe piele, oase etc. Vibra iile se transmit pe cale tactilă. Este foarte dezvoltată la orbi şi surdomu i. Ei simt vocea punând mâna pe gâtul celui care vorbeşte, muzica, o aud punând mâna pe gâtul viorii; orbii simt persoanele după vibra ia paşilor. - stereognozia este capacitatea de a identifica diverse obiecte prin cântărirea în mână, fără a le vedea. Prin sensibilitatea barestezică se apreciază diferen a de greutate dintre obiecte. Prin dermolexie se recunosc litere, cifre scrise pe piele fără a le vedea. Analizatorul motor al vorbirii face posibilă coordonarea corectă corticală a mişcărilor voluntare ale aparatului fonator, mişcări ce stau la baza emiterii şi articulării diferitelor sunete, în raport cu excita iile proprioceptive din acest aparat. Receptorii sunt corpusculii Vater, Pacini, fusurile neuromusculare din muşchii stria i, corpusculii Golgi din tendoane (fig. 33) şi termina iunile kinestezice libere. Excita iile sunt culese de la aceşti receptori prin unele fibre senzitive ale nervilor cranieni V, VI, IX şi X şi ajung la aria motorie a scoar ei cerebrale în partea inferioară a sciziunii lui Rolando în centrul mişcărilor voluntare ale aparatului fonator, care constituie segmentul central al analizatorului motor al vorbirii (şi în aria premotoare). 105

Fig. 33. Organul tendinos Golgi Analizatorul olfactiv. Sim ul mirosului (olfac ia) este slab dezvoltat la om, comparativ cu unele animale. Rolul său principal este de a decela prezen a în aer a unor substan e mirositoare, eventual nocive, şi împreună cu sim ul gustului, de a participa la aprecierea calită ii alimentelor şi la declanşarea secre iilor digestive. Olfac ia semnalizează prezen a hranei, pericolele, serveşte la orientarea în spa iu şi în declanşarea instinctului sexual. Olfac ia este un sim chimic, la fel ca şi gustul, depinzând de ac iunea directă a moleculelor odorante asupra unor receptori specializa i. Olfac ia creşte înainte şi în timpul menstrua iei şi înaintea meselor. Pierderea mirosului = anosmie. Olfac ia este mai sensibilă decât gustul şi pe baza ei se pot forma reflexe condi ionate. Omul poate decela substan e în concentra ii foarte mici, de exemplu mercaptanul sau moscul, în dilu ie de 1 la 1 miliard păr i aer. Substan ele chimice volatile excită neuronii olfactivi numai dacă se dizolvă în mucusul ce acoperă epiteliul olfactiv. Pentru a se forma senza ia olfactivă: 1 – substan ele volatile trebuie să aibă o concentra ie prag (de exemplu, pentru mercaptan sau mosc concentra ia pragului e de 1 la 1 miliard păr i aer; 2 – mucoasa olfactivă să fie sănătoasă, adică să nu fie uscată, fără mucus, ca în febră, sau să nu fie mucus prea gros, ca în guturai. După senza ia olfactivă produsă s-au apreciat următoarele mirosuri: - eterice (de frunze, vanilie, ceară de albine, eter, fructe); - aromatice (camfor, migdale amare, cuişoare, levăn ică); - balsamice (flori, parfumuri, răşină, balsam de Canada); - alilice (ceapă, usturoi, compuşi cu sulf); - caprilice (brânză fermentată şi deriva i); 106

respingătoare (neplăcute ca mirosul de ploşni ă); foetidice, de substan e în putrefac ie; gre oase. Verificarea acuită ii olfactive se face prin metode olfactometrice. Mirosurile au o coloratură afectivă: miros plăcut sau neplăcut, agreabil sau dezgustător. Mirosurile neplăcute au efect negativ, deprimant, cele plăcute au efect pozitiv. La bărbat acuitatea olfactivă e mai mare decât la femei şi scade cu vârsta. Mirosurile plăcute cresc temperatura pielii şi amplitudinea pulsa iei, cele neplăcute scad temperatura pielii, scad ritmul respirator. Unele mirosuri se anulează, ca de exemplu ceara şi mirosul de cauciuc; cauciucul şi lemnul de cedru. Sim ul mirosului se adaptează foarte repede, specific pentru un anumit miros. Unele mirosuri se percep datorită excitării receptorilor olfactivi (miros de garoafe, levăn ică, benzen, xilen), în timp ce altele (camfor, fenol, eter, NH3) excită concomitent atât receptorii olfactivi, cât şi pe cei trigeminali, ceea ce explică declanşarea de reflexe de apărare (strănut, lăcrimare, inhibi ie respiratorie). Deoarece neuronul olfactiv (protoneuronul) vine în contact direct cu mediul înconjurător, prin intermediul lui poate ajunge la creier virusul poliomelitei. Omul poate diferen ia între 2000 – 4000 mirosuri diferite. Mecanismul discriminării olfactive este acela că prin fibrele tractului olfactiv există un flux continuu de impulsuri, iar sub influen a substan elor odorante se modifică frecven a şi gruparea în serie ale acestor impulsuri; astfel fiind transmisă informa ia olfactivă. Analizatorul gustativ. Gustul, ca şi mirosul, se ob ine prin stimularea unor receptori chimici (chemoreceptori), asupra cărora excitantul ac ionează numai după ce a fost dizolvat într-un mediu lichid, salivă sau apă. Substan ele introduse într-o cavitate bucală uscată nu au gust. Sim ul gustului are rolul de a informa asupra calită ii alimentelor introduse în gură, dar intervine şi în declanşarea secre iei reflex necondi ionate şi condi ionate a glandelor digestive. Receptorii analizatorului gustativ se găsesc în mugurii gustativi, forma iuni ovoide, situate în pere ii papilelor fungiforme şi caliciforme (circumvalate) dispuse în V la baza limbii, în nr. de 9 – 12, filiate. Din cei 10.000 muguri gustativi de la adult scad considerabil la bătrâni prin atrofie. Excita iile tactile, termice, dureroase de pe toată suprafa a limbii sunt culese 107

-

de nervul trigemen (V), cele gustative din cele 2/3 anterioare ale limbii sunt culese de nervul coarda timpului (ramură a facialului (VII), cele din 1/3 posterioară a limbii sunt culese de către nervul glasofaringian (IX), iar cele de la ceilal i muguri gustativi (faringe şi epiglotă) sunt culese de nervul Vag (X). Omul percepe 4 gusturi fundamentale: dulce, acru, amar şi sărat, gustul variat al diferitelor alimente rezultând prin combina ii complexe, asociate cu senza ii olfactive şi cu alte senza ii bucofaringiene (tact, temperatură). Gustul acru este dat de acizi şi săruri acide şi este bine perceput pe marginile limbii, buze şi gingii. Gustul sărat e dat de cloruri, ioduri, bromuri de Na, K, Ca şi e perceput în partea anterioară a fe ei dorsale a limbii. Gustul amar este dat de alcaloizi (morfină, nicotină, chinină etc.), săruri de Mg şi este perceput la baza limbii. Gustul dulce este dat de glucide, alcooli, săruri de Pb şi este perceput la vârful limbii. Palatul percepe gusturile amar şi acid şi mai pu in gusturile dulce şi sărat, iar faringele şi epiglota percep toate gusturile fundamentale (fig. 34).

Fig. 34. Schema teritoriilor excitan ilor gustativi

Aceeaşi substan ă este capabilă să stimuleze concomitent sau succesiv două tipuri de receptori (dulce-amar, dulce-acrişor, sărat-amar). Pragul sensibilită ii gustative este diferit pentru variate substan e (tabelul nr. 2) iar sensibilitatea gustativă (discrimina ia) este mică.

108

Tabelul nr. 2 Senza ia Dulce Sărat Acru Amar Substan a Zahăr NaCl HCl Chinină Concentra ia 1/200 1/400 1/15.000 1/2.000.000

Pentru a se produce o senza ie gustativă excitantul trebuie să îndeplinească următoarele condi ii: substan ele să fie sapide (să aibă gust), să se dizolve în apă sau salivă, să aibă o concentra ie minimă (prag – vezi tabelul), să stea un timp în contact cu mucoasa linguală, să aibă temperatura optimă (20 – 30 o C), la 0 o C sau peste 50 o C gusturile dispar, limba să aibă umiditate suficientă, alimentele în gură trebuie să fie mişcate pentru omogenizare şi pentru a asigura contactul permanent cu mugurii gustativi. Sim ul gustului prezintă o mare adaptabilitate, senza ia gustativă dispărând chiar dacă stimulul persistă; de aceea pentru a sim i în continuare gustul unui aliment introdus în gură acesta trebuie să fie mişcat şi să stimuleze permanent noi receptori. Senza iile gustative nu sunt diferen iate la nivelul mugurilor gustativi, ci, calitatea lor este determinată de zona corticală de proiec ie. Lezarea centrului cortical dă halucina ii gustative. Acelaşi lucru apare şi la epileptici înaintea crizelor, la psihopa i. Senza iile gustative au şi o notă afectivă: agreabilă sau dezagreabilă. Unii oameni sunt insensibili sau “orbi” la gust, al ii, degustătorii, având acuitatea gustativă foarte ridicată. Senza ia de foame, graviditatea, hipoglicemia cresc sensibilitatea gustativă. Excita iile gustative produse simultan se pot influen a reciproc. De exemplu, o solu ie diluată de zahăr dă senza ia de dulce mai puternică dacă con ine şi pu ină clorură de sodiu. Sensibilitatea gustativă e redusă la copii, devine maximă la adult şi scade la vârste înaintate. Analizatorul intern. Men inerea activită ii normale a organelor şi a constantei mediului intern este posibilă datorită analizatorului intern care semnalizează orice tulburare din mediul intern. Receptorii analizatorului intern, denumi i interoceptori sunt reprezenta i de corpusculii Pacini, Krause, corpusculii carotidieni şi aortici şi termina ii nervoase libere. În unii centri nervoşi sunt celule care se comportă func ional ca receptori (celulele 109

centrilor respiratori bulbari, sensibili la varia iile concentra iei sanguine a CO2; celulele hipotalamice influen ate de varia iile presiunii osmotice a umorilor etc.). După natura excitantului sunt: chemoreceptori, mecanoreceptori, osmoreceptori, termoreceptori şi algoreceptori. Interoceptorii se adaptează lent şi slab. Sensibilitatea dureroasă la distensia vezicii urinare, a rectului se transmit prin fasciculele posterioare medulare. Altă cale a sensibilită ii interoceptive o reprezintă substan a cenuşie periependimoară şi ajung la hipotalamus şi talamus. Alte impulsuri viscerale sunt conduse prin lan ul simpatic paravertebral şi apoi prin ramurile comunicante ajung la măduvă şi urmând căile men ionate anterior ajung la scoar a cerebrală, dovadă posibilitatea de a se elibera R.C. interoceptive. Se presupune că segmentul central este în zonele premotorii, prefrontală, orbitală. Reflexele viscerale prezintă trei caracteristici: 1. sintetismul – capacitatea activită ii nervoase inferioare de a se restructura în urma unor modificări func ionale sau organice, de pildă dacă unui câine i se înlătură 90 % din stomac, după vindecarea rănii câinele manifestă un puternic sim al măsurii: va mânca lent, păr i mici, şi des; 2. ciclicitatea – modificarea intermitentă a intensită ii impulsurilor ce declanşează succesiunea trebuin elor organice, efortul fizic sau emo ional la care e supus organismul; 3. reciprocitatea – modificarea tonusului şi ritmului func ional al unui organ intern sub impulsurile excitatorii de la alte organe. De pildă excitarea stomacului creşte T.A. şi scade contrac iile miocardului. Reflexele vegetative sunt asociate fie cu o stare psihică subconştientă sau cu una conştientă, ceea ce duce la senza ii organice ca: senza ia de foame, de sete, erotică, de durere. Având un caracter afectiv, senza ia organică favorizează o gamă largă de trăiri: plăcut, neplăcut, agreabil, dezagreabil, suportabil, insuportabil. Analizatorul motor (kinestezic, mioartrokinetic). Desfăşurarea normală a activită ii motorii, analiza fină şi coordonarea precisă a mişcărilor, necesită informarea permanentă a SNC asupra pozi iei spa iale a corpului, a diferitelor sale segmente şi mai ales asupra gradului de contrac ie a fiecărui muşchi. Aceste informa ii sunt furnizate de receptori aparatului acustico-vestibular, optic şi cutanat, dar şi de anumi i receptori specifici care se află chiar în muşchi (proprioreceptori). Proprioreceptorii reprezintă termina iile periferice ale analizatorului motor (kinestezic) şi au rolul de a descărca impulsuri datorită cărora 110

se realizează modularea permanentă şi adecvată a contrac iei diferitelor grupe musculare. Receptorii analizatorului kinestezic se găsesc în muşchi, tendoane, ligamente şi suprafe e articulare şi sunt de mai multe tipuri: corpusculi Pacini şi Rufini, organe tendinoase Golgi, fusurile neuromusculare (fig. 35) şi termina ii nervoase libere. Aceşti receptori sunt excita i de presiunea şi trac iunea care se produce asupra lor în timpul mişcărilor active sau pasive efectuate de muşchii diferitelor segmente corporale. Organul tendinos Golgi constă într-o re ea de termina iuni nervoase butanate prezentate printre fascicule tendinoase. Aferentele organului sunt constituite din fibre mielinice cu viteză mare de conducere. Organul Golgi descarcă impulsuri cu efect inhibitor asupra contrac iei musculare. Au prag de excitare mai mare decât fusurile neuromusculare: organul Golgi înregistrează tensiunea fibrelor tendinoase în timpul contrac iei musculare. Când tendonul unui muşchi este întins Fig. 35. Organe tendinoase Golgi excesiv, fiind pericol de a se rupe sau desprinde de pe inser ie, organul Golgi descarcă impulsuri care determină încetarea bruscă a contrac iei şi relaxarea muşchiului – inhibi ie autogenică sau reflex invers de întindere. Organele tendinoase Golgi, spre deosebire de fusurile neuromusculare, sunt situate în serie cu fibrele musculare şi de aceea vor fi stimulate de contrac ia activă a muşchilor, având rolul de a preveni ruperea muşchilor sau smulgerea inser iilor. Aceşti receptori pot fi scoşi din func ie prin anestezie locală. Informa ii asupra mişcării articulare sunt furnizate de receptorii din ligamente: corpusculii Pacini, organele Golgi şi corpusculul Rufini, termina iile nervoase libere din capsula articulară. Astfel corpusculii Pacini sunt foarte sensibili la mişcarea rapidă sau la vibra ie şi servesc ca detectori ai accelerării; organele Golgi descarcă impulsuri în func ie de pozi ia articula iei, dar care se 111

modifică lent şi sunt relativ insensibili la mişcare, iar corpusculii Ruffini sunt foarte reactivi la mişcările articulare şi se adaptează rapid. Fusurile neuromusculare sunt structuri dispuse în paralel cu fibrele musculare, informează SNC despre starea de lungime a muşchiului. Stimularea receptorilor fusului se produce în toate cazurile în care muşchiul este întins. Activitatea lor se reduce la zero în timpul contrac iei musculare. Celule gama sunt excitate de impulsuri transmise din trunchiul cerebral şi din forma ia reticulată, adică din sistemul reticulat descendent facilitar şi inhibitor. Neuronii eferen i gama contractă capetele contractile ale fusului neuromuscular, întind por iunea sa centrală şi excită termina iile senzitive primare şi secundare care trimit impulsuri la neuronii somatici motori alfa (şi spre cerebel) care trimit comenzi la fibrele musculare extrafusale şi muşchiul se contractă şi dă reflexe de postură. Fusurile neuromusculare sunt singurii receptori care nu manifestă fenomene de oboseală sau de obişnuin ă (adaptare). Dacă s-ar adapta cu for a de gravita ie s-ar deregla reflexele antigravita ionale care men in postura verticală a corpului şi corpul ar cădea. Căile sensibilită ii proprioceptive conştiente sunt căile spinobulbare Goll şi Burdach ce se termină în aria senzitivă postrolandică, în aria motoare şi cea premotoare a cortexului (aria 4 – 6), unde dau no iuni asupra atitudinii, sensului şi amplitudinii deplasării segmentelor, iar alături de ochi, analizatorul vestibular şi tactil au rol în orientare, în modificările de pozi ie şi de tonus muscular, toate vizând men inerea echilibrului, a pozi iei corecte în repaus şi mişcare. Analizatorul kinestezic împreună cu cel tegumentar, barestezic (pentru presiune) determină perceperea greută ii şi durită ii corpului, iar împreună cu cel vizual şi vestibular participă la stabilirea pozi iei în spa iu a corpului şi segmentelor lui ca rezultat al prelucrării complete corticale a informa iei primite de la analizatori. Are lor în perceperea distan elor, mărimii obiectelor în mişcare şi a mişcării lor şi în realizarea vorbirii. Reflexele proprioceptive au o importan ă fiziologică foarte mare. Ele reprezintă circuite scurte, care obosesc greu şi prin care lungimea muşchiului este men inută constantă în repaus, realizându-se astfel starea de semicontrac ie permanentă a muşchilor stria i (tonusul muscular). Tonusul muşchilor extensori antigravita ionali, cu rol în men inerea sta iunii, este mult mai pronun at: inerva ia fusală este mai bogată în muşchii extensori decât în muşchii flexori. Întreruperea arcului 112

reflex (prin sec ionarea rădăcinilor anterioare şi posterioare) determină paralizia flască. Reflexele proprioceptive au rol în men inerea pozi iei corpului şi membrelor. Când este amenin at să cadă într-o parte sau în alta, întinderea muşchilor de partea opusă determină contrac ia reflexă a muşchilor opuşi şi restabilirea echilibrului. Reflexele proprioceptive au rol în reglarea şi coordonarea mişcărilor. Astfel balansarea membrelor superioare în timpul mersului, ca de altfel şi reflexele declanşate de păşirea alternativă în mers sunt expresia acestor reflexe. Dacă antebra ul e flectat, muşchii extensori întinşi determină reflex contrac ia lor. Acesta întinde flexorii, ceea ce îi determină să se contracte. Dintre reflexele proprioceptive amintim: reflexul rotulian, Achilian, bicipital etc.

Fiziologia echilibrului
În urechea internă, în labirintul vestibular, se găsesc şi receptorii analizatorului echilibrului static şi dinamic. Func ia acestui analizator constă în furnizarea de informa ii asupra pozi iei şi mişcărilor corpului în spa iu, pe baza cărora se declanşează reflexele necesare men inerii echilibrului, pozi iei verticale a corpului şi schimbărilor de pozi ie. La această func ie complexă contribuie informa iile de la receptorii musculaturii, cutana i (tact, presiune) şi optici. Astfel, prin intermediul analizatorilor vestibulari sau statokinetici omul este conştient de pozi ia şi mişcarea în spa iu a corpului său. Informa iile recep ionate de la receptorul analizatorului echilibrului sunt transmise prin nervii vestibulari în nucleii vestibulari bulbari. De aici pleacă colaterale spre cerebel, pentru coordonarea echilibrului static şi dinamic prin realizarea unor reflexe tonice de postură şi redresare care asigură men inerea echilibrului corpului şi orientarea lui în spa iu – mai ales în practica sportivă, spre măduvă, exercitând influen e asupra tonusului musculaturii scheletice şi a posturii şi spre nucleii nervilor cranieni III, IV şi VI care coordonează mişcările globilor oculari. Proiec ia corticală a impulsurilor vestibulare se presupune că este lobul temporal. Stimulii care determină excitarea receptorilor analizatorului vestibular sunt accelerarea sau decelerarea (încetinirea) mişcării întregului 113

corp sau numai a capului. Canalele semicirculare orizontale sau laterale informează asupra mişcărilor în jurul axului vertical al capului, iar canalele verticale informează asupra mişcărilor în jurul axelor orizontale (sărituri, căderi sau protec ia împotriva căderii). Combinarea impulsurilor venite de la cele 3 canale semicirculare, analiza şi sinteza informa iilor la nivel cortical permit interceptarea direc iei mişcării. Stimularea excesivă a receptorilor vestibulari (în barcă pe valuri, pe vapor) iradiază la nucleul vagului şi determină gre uri, vărsături, paloare, sudora ie, depresie, slăbiciune musculară, dureri în urechea internă, nevralgii, adică rău de mare (sau de avion). Cel mai grav pot apărea secre ie salivară, mic iune, defeca ie. Excitarea receptorilor vestibulari nu provoacă senza ii ci reflexe statokinetice care la rândul lor sau o stare de conştien ă. De pildă, când organismul îşi pierde echilibrul şi e amenin at cu căderea, reflexele de redresare sunt puternice şi prompte. Apoi devenim conştien i că am fost în pericol şi că ne-am restabilit echilibrul. Adaptarea la mişcări şi schimbări neobişnuite de pozi ii nu se face decât foarte greu, prin antrenament (de exemplu la cosmonau i). Distrugerea unilaterală a labirintului duce la tulburări grave ale posturii (pozi iei) în repaus şi în mişcare şi la crize cu gre uri, vărsături şi uneori diaree. După două săptămâni simptomele se reduc sau chiar dispar. După distrugerea bilaterală a labirintului, orientarea în spa iu este foarte alterată şi se face numai datorită analizatorului vizual, de aceea oamenii cu leziuni vestibulare bilaterale nu se mai pot orienta în spa iu dacă şi vederea este tulburată.

Fiziologia auzului
Stimulul auditiv este reprezentat de vibra iile sonore. Limitele percepute de receptorii acustici ai omului sunt între 16 Hz şi 20.000 Hz, iar intensitatea între 0 – 130 decibeli (dB) valoare corespunzătoare percep iei auditive egal cu 19 – 9 ergi/cm2/s. Vorbirea curentă corespunde la cca 40 dB iar zgomotul produs de motorul unui avion la peste 120 dB. Intensitatea de peste 130 dB devine dureroasă. O repetare într-o anumită ordine a vibra iilor sonore, chiar într-o formă complexă, produce un sunet muzical, în timp ce succesiunea neregulată produce zgomot. Vocea umană realizează frecven e de 200 – 3500 Hz. 114

Sunetul este produs de vibra ii ale mediului molecular înconjurător care formează unde sonore caracterizate prin 3 proprietă i fundamentale: intensitate (determinată de amplitudinea, de energia sonoră a undei), înăl ime (condi ionată de frecven a undei) şi timbru (care depinde de vibra iile armonice supraadăugate, care dau individualitate sunetului), sau altfel spus este caracteristica cu ajutorul căreia sunetul respectiv poate fi deosebit de un alt sunet de aceeaşi înăl ime şi de aceeaşi intensitate, emis de un alt emi ător. Vibra iile sonore sunt recep ionate de timpan, amplificate de oscioare şi transmise prin membrana ferestrei ovale. Ele determină, în interiorul cohleei, unde care se propagă spre vârful melcului. Pentru frecven ele joase vibrează vârful membranei bazilare, pentru cele înalte baza membranei. Oscila ia membranei bazale conduce la generarea de către celulele organului Corti a unor poten iale de ac iune, care se transmit prin nervii acustici la nucleii cohleari bulbo-pontini, de aici în corpul geniculat medial (intern) şi apoi la cortexul auditiv, aria 41 – 42, situată în profunzimea scizurii Sylius şi pe fa a superioară a lobului temporal. Mesajele auditive sunt transmise şi altor structuri subcorticale prin care acestea contribuie la activarea substan ei reticulate şi la reflexele de orientare de origine auditivă. Astfel de aferen e primesc tuberculii cvadrigemeni inferiori, cerebelul şi forma ia reticulată activatoare. Direc ia din care vin sunetele poate fi apreciată datorită auzului biauricular. În raport de direc ie, vibra iile sonore ajung la una dintre urechi mai târziu. Mai intervine diferen a de intensitate între cele 2 urechi care se completează cu analiza vizuală, spa ială a zonei din care este generat sunetul.

Analizatorul vizual
Vederea furnizează peste 90 % din informa iile asupra mediului înconjurător, de aceea are o importan ă fiziologică mare, nu numai în diferen ierea luminozită ii, formei şi culorii obiectelor, dar şi în orientarea în spa iu, men inerea echilibrului şi a tonusului cortical (aten ia). Vederea este o formă de sensibilitate specială, adaptată pentru recep ia şi analiza undelor electromagnetice, cu lungimea de undă cuprinsă între 323 nm şi 597 nm (390 – 760 milimicroni). 115

Func ionarea aparatului optic
Irisul are rol de diafragm, care reglează deschiderea pupilară: fibrele musculare radiare, inervate de simpatic, produc midriază (deschiderea pupilei), cele circulare, inervate de parasimpatic, produc mioză (închiderea pupilei). Excesul de lumină precum şi vederea de aproape determină reflex acomodarea pupilei, prin micşorarea diametrului acesteia. Dilatarea pupilei se produce la întuneric, sub ac iunea adrenalinei în emo ii şi în faza a 2-a a anesteziei generale (în intervalul dintre pierderea cunoştin ei şi pierderea reflexului cornean). De aceea reflexul pupilar e un test pentru aprecierea profunzimii anesteziei. Cristalinul este străbătut de razele de lumină ce pătrund prin pupilă. În cursul acomodării se modifică raza curburii anterioare a acestuia, ceea ce conduce la proiectarea imaginii pe retină.

Fig. 36. Structura ochiului. Păr ile globului ocular.
1 – corneea; 2 – sclerotica; 3 – coroida; 4 – retina; 5 – muşchii ciliari; 6 – irisul; 7 – cristalinul; 8 – camera anterioară; 9 – camera posterioară; 10 – pata galbenă; 11 – pata oarbă; 12 – nervul optic; 13 – corpul vitros; 14 – procesele cialiare; 15 – pupila.

Razele luminoase sunt refractate când trec prin medii cu densitate diferită (ca mediile transparente oculare: cornee, umoare apoasă, cristalin, umoare vitroasă), excep ie făcând doar razele care cad perpendicular pe 116

interfa ă (fig. 36). Un fascicul de raze luminoase paralele, emis de o sursă situată la peste 6 m, trecând printr-o lentilă biconvexă, este refractat într-un punct numit focar principal, situat pe axul care trece prin centrul de curbură al lentilei şi înapoia ei. Distan a dintre lentilă şi focarul principal = distan ă focală principală, şi depinde de curbura lentilei. Capacitatea de refrac ie a lentilei se măsoară în dioptrii (inversul distan ei focale principale exprimată în metri). Când distan a focală este 1 m, lentila are o dioptrie. Dacă distan a focală a unei lentile este de 0,25 m, atunci ea va avea 1,00 : 0,25 = 4 dioptrii. Dacă distan a focală a cristalinului este de 44 mm, vom avea 1,000 : 0,044 = 22 dioptrii. Se apreciază că ochiul are în total o for ă de refrac ie de 60 dioptrii. For a de refrac ie este variabilă cu vârsta. La persoanele în vârstă, la peste 40 ani, capacitatea de acomodare a cristalinului se reduce, ochiul devine prezbit. Focarul se formează în spatele retinei ca şi la hipermetropi. Ca urmare, aceste persoane citesc inând textul la distan e mari de ochi, căci obiectele apropiate apar confuz, iar cele distan ate clar. Se corectează cu lentile convexe. Distan a focală a ochiului uman este de cca 17 mm şi de aceea, în repaus, un fascicul de raze luminoase paralele va focaliza pe retină, deci ochiul uman poate percepe clar, fără nici o modificare adaptativă, obiectele situate la o distan ă de peste 6 m. Concordan a dintre puterea de convergen ă a sistemului mediilor transparente oculare în repaus şi lungimea axului antero-posterior caracterizează ochiul emetrop (normal), iar neconcordan a lor Fig. 37. Defectele de ochiul ametrop (fig. 37), cum sunt hiperacomodare: 1-vederea normală; 2-miopia; metrofia şi miopia, anomalii congenitale care 3-hipermetropia. determină erori de refrac ie. În hipermetropie diametrul anteroposterior este mai mic decât normal, sau cristalinul este prea turtit şi imaginea obiectelor apropiate se formează înapoia retinei. De aceea cititul şi scrisul se fac la o oarecare distan ă. 117

Punctum proximum al ochiului hipermetrop (convergen a maximă a cristalinului, care corespunde unei distan e – obiect minime, care la adultul normal este de 21 cm şi creşte cu vârsta, la 40 – 50 de ani este între 25 – 40 cm este mai depărtat decât cel al ochiului normal. În cazul miopiei congenitale, diametrul anteroposterior sau cristalinul este prea bombat anterior, imaginea obiectelor se formează înainte retinei. Punctum proximum şi punctum remotum (convergen a minimă posibilă a cristalinului care corespunde unei distan e – obiect maxime şi este, pentru ochiul normal, situată la infinit), sunt mai apropiate de ochi decât în cazul ochiului emetrop (normal), iar dincolo de punctum remotum vederea este neclară. Miopul scrie şi citeşte textul inut la distan e mici, pentru ca imaginea să se formeze pe retină. Hipermetropia se corectează prin lentile convexe (adăugarea unor dioptrii – plus, convergente), iar miopia se caracterizează prin lentile concave (dioptrii – minus) divergente. Astigmatismul apare ca urmare a modificării curburii corneei şi cristalinului. Diferitele puncte ale unei imagini cad în planuri diferite înaintea şi înapoia retinei. Razele cu lungimi de undă mici (albastre) suferă o refrac ie puternică şi se concentrează înaintea retinei, iar razele cu lungimi de undă mari (roşii) se concentrează înapoia retinei. Aşa ochiul vede un punct luminos ca o pată albăstruie înconjurată de roşu, punctul se percepe ca o linie, iar linia ca o succesiune de linii frânte. Se corectează cu lentile cilindrice. În interiorul globului ocular există o anumită presiune fiziologică de 15 – 20 mmHg, condi ionată de circula ia umorii apoase (care este secretată de procesele ciliare). În mod normal între produc ia şi resorb ia umorii apoase există un echilibru care men ine constantă presiunea intraoculară. În glaucom scade resorb ia umorii apoase şi presiunea intraoculară creşte şi poate duce la orbire. Cataracta constă în opacifierea cristalinului sau a capsulei sale. Cataracta şi glaucomul se tratează chirurgical. Acomodarea vizuală pentru distan ă este procesul prin care imaginile obiectelor mai apropiate de 6 m de ochi sunt proiectate pe retină. Acomodarea se ob ine prin creşterea capacită ii de refrac ie a cristalinului. În condi ii de repaus ocular cristalinul apare turtit, fiind inut în tensiune de ligamentele sale. Când privirea se îndreaptă spre un obiect apropiat, musculatura ciliară circulară se contractă, ligamentele cristalinului se relaxează şi creşte curbura anterioară a cristalinului. Concomitent prin contrac ia musculaturii extrinseci axele oculare sunt corectate astfel încât 118

imaginea obiectului să cadă pe maculă; iar pupila se micşorează pentru a selecta razele paralele.

Fig. 38. Limitele acomodării:
N – ochiul normal; M – ochiul miop; H – ochiul hipermetrop; dm – distan a minimă de vedere clară; D.M. – distan a maximă a vederii clare la miop; 1 – vedere fără acomodare; 2 – acomodare; 3 – vedere neclară.

Acomodarea începe de la 6 m (fig. 38), distan ă care reprezintă pentru ochiul normal limita vederii clare fără acomodare – punctum remotum – şi se continuă până ce este atinsă capacitatea maximă a cristalinului de a-şi mări curbura când imaginea obiectului devine din nou neclară. Punctul cel mai apropiat de ochi la care este depăşită capacitatea de acomodare – punctum proximum – creşte cu vârsta, la început lent şi apoi mai repede, ca urmare a scăderii elasticită ii cristalinului. Câmpul vizual (fig. 39) este reprezentat de spa iul pe care-l putem cuprinde privind cu un singur ochi fără a-l deplasa. Perimetrul câmpului vizual este mai mare spre partea temporală (90 o) şi inferioară (70 o) mai redusă spre partea nazală (60 o) şi frontală (40 o). Câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun par ial pe 120 o spa ii (câmpul vizual binocular). În partea temporală a fiecărui ochi este o zonă în care se poate vedea numai ochiul corespunzător (câmpul vizual monocular, câte 30 o). Pentru vederea colorată, câmpul vizual se reduce progresiv pentru albastru (mai mic cu 10 o), roşu (mai redus cu 20 o) şi verde (mai redus cu 30 o). Văzul binocular dă posibilitatea vederii stereoscopice, când corpurile se văd în relieful lor şi cu volumul lor. Acuitatea vizuală este capacitatea ochiului de a distinge cele mai mici amănunte ale obiectelor pe care le priveşte. Se poate aprecia prin stabilirea distan ei minime la care pot fi separate două linii. Dacă acuitatea 119

vizuală este scăzută, detaliile fine ale obiectelor sunt difuze, estompate. Această vedere de detaliu se realizează în foneea centrală – locul de maximă sensibilitate a retinei. Dacă în foneea centrală considerăm acuitatea vizuală 1 la periferia retinei este 1/40. Se testează cu teste standard (optotip). Este mai mare în vederea binoculară.

Fig. 39. Câmpul vizual al ochiului drept pentru lumina albă şi pentru albastru, roşu şi verde. Fiziologia retinei. Razele de lumină străbat mediile transparente şi straturile de neuroni, ajungând la stratul pigmentar, unde sunt reflectate şi excită “celulele cu conuri” (130 milioane) şi “celulele cu bastonaş” (7 milioane), care sunt fotosensibile şi în care pigmen ii fotosensibili (rodopsina sau purpuriul retinian, din bastonaşe şi iodopsina din conuri se transformă prin reac ii fotochimice, determinând excitarea celulei. Vederea scotopică sau nocturnă este legată de bastonaşe – imaginea ob inută este difuză şi incoloră. Vederea fotopică, func ională în lumină puternică, asigură perceperea culorii obiectelor. Excita ia de la nivelul fotoreceptorilor este transmisă prin nervii optici la scoar a cerebrală, în aria 17 din lobul occipital, unde se transformă în senza ii vizuale. 120

Ariile învecinate 18 şi 19 participă la organizarea conştientă a imaginii. Distrugerea ariei 17 determină dispari ia senza iilor vizuale (anopsie). Distrugerea ariilor 18 şi 19 duce la imposibilitatea de a recunoaşte obiectul privit (agnozie vizuală). Stimularea acestei zone la om conduce la halucina ii vizuale. Adaptarea vizuală la întuneric şi lumină este legată de transformările pigmen ilor vizuali. Trecerea dintr-un mediu luminat în întuneric necesită 20 minute maxim pentru ca ochiul să poată percepe obiectele, adaptarea fiind mai rapidă când expunerea la lumină a fost de scurtă durată; trecerea dintr-un mediu întunecat la lumină puternică necesită cca 5 minute pentru a dispărea adaptarea la întuneric. Adaptarea la întuneric este afectată în avitaminoza A (hemeralopie – orbul găinilor). Vederea cromatică. Vederea diurnă este colorată. Senza ia de culoare rezultă din stimularea retinei cu radia ii cu lungimi de undă, ale spectrului vizual: obiectele care reflectă în ochiul nostru toate razele vizibile ale spectrului, sau senza ia de alb. Cele care le absorb pe toate apar negre. Culoarea neagră este senza ia produsă de lipsa de lumină. Culorile primare – roşu, verde, albastru – pot forma prin amestecul lor orice altă culoare, inclusiv cea albă. Se cunosc variate defecte ale vederii cromatice, unii bolnavi fiind incapabili de a distinge culori (de exemplu daltoniştii nu disting roşu), iar al ii prezintă doar o diminuare a capacită ii perceperii acestora.

121

VI. FIZIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN. GLANDELE ENDOCRINE
Generalită i
Creşterea şi dezvoltarea organismului, reproducerea, precum şi adaptarea şi corelarea activită ii diferitelor aparate şi sisteme la condi iile în permanentă schimbare ale mediului intern şi extern sunt reglate de sistemul nervos şi cel endocrin, format din glandele endocrine. Glandele endocrine sau glandele cu secre ie internă sunt glande care sintetizează substan e chimice – hormoni (hormao = a excita), care eliberate în sânge, limfă sau spa iul intercelular produc modificări de structură şi func ie ale altor organe şi esuturi. Hormonii sunt elibera i permanent în cantită i minime în mediul intern, fiind transporta i până la nivelul structurilor celulare, unde reglează intensitatea şi viteza desfăşurării anumitor procese specifice, prin activarea sau inhibarea activită ilor unor sisteme enzimatice. Hormonii au un rol reglator asemănător cu sistemul vegetativ, dar în timp ce sistemul nervos vegetativ stimulează sau inhibă rapid hormonii dau acelaşi efecte lent şi durabil. Hormonii controlează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor, apei şi sărurilor minerale. Există o corela ie între glandele endocrine, în sensul că dacă o glandă produce pu in hormoni, o glandă cu ac iune sinergică secretă mai mult hormon pentru a compensa lipsa, iar cele antagoniste îşi vor reduce secre ia refăcând echilibrul. Hormonii nu sunt specie specifici, aşa că hormonii extraşi de la glandele animalelor pot fi folosi i şi la om. Activitatea secretorie bazală, constanta se modifică îndată ce survin anumite modificări umorale specifice. Influen ele umorale adaptează permanent activitatea endocrină prin mecanismul conexiunii inverse (feedback). Deficitul sau excesul de hormoni provoacă tulburări func ionale evidente.

122

Hipofiza
Secre ia lobului anterior este influen ată de hipotalamus, prin sistemul port hipotalamohipofizar şi pe cale umorală, prin eliberarea de către neuroni hipotalamici a unor substan e numite factori de eliberare, ca: 1. Factorul de eliberare al tiroxinei (TRF); 2. Factorul de eliberare al hormonului somatotrop (GRF); 3. Factorul de eliberare al hormonului adrenocorticotrop (CRF); 4. Factorul eliberator de gonadotropine: - FRF (foliculotrop releasing factor); - LRF (luteotrop releasing factor). 5. Factorul inhibitor al eliberării de prolactină (PIF). Aceşti factori ac ionează asupra celulelor intă ale adenohipofizei activând sau inhibând sinteza unor hormoni. Hormonii adenohipofizari 1. Hormonul somatotrop (STH – hormon de creştere) stimulează creşterea oaselor lungi şi sinteza proteinelor, contribuind, împreună cu al i hormoni (tiroidieni, gonodali), la creşterea organismului. Sub ac iunea STH diminuează eliminările de Na, K, O, Ca, N şi creşte con inutul în proteine al organismului; hormonul stimulează transportul aminoacizilor în celule şi activează incorporarea lor în noi proteine ac iune ce explică creşterea scheletului, muşchilor şi a diferitelor viscere. STH stimulează descărcarea de glucoză din ficat şi, diminuând consumul tisular de glucoză, determină creşterea glicemiei, mobilizează acizii graşi din depozitele lipidice şi stimulează sinteza de corpi cetonici (cetogeneza), furnizând energie pentru sintezele proteice. STH are şi o ac iune proflogistică, mărind rezisten a organismului la infec ia TBC. STH ac ionează şi lactagog stimulând împreună cu estrogenii prolactina şi tiroxina, secre ia de lapte. Insuficien a secre iei în perioada de creştere duce la nanism hipofizar (piticism), caracterizat printr-o dezvoltare somatică redusă dar armonioasă şi o dezvoltare psihică normală. Excesul de STH în perioada de creştere este urmat de gigantism, iar dacă survine la adult provoacă acromegalia, caracterizată prin creşterea extremită ilor şi a volumului visceral. 123

2. Hormonul adrenocoricotrop (ACTH), stimulează creşterea în mărime, în greutate a suprarenalelor şi secre ia lor cu hipertrofia şi hiperplazia zonei fasciculate şi reticulate şi scăderea concentra iei de vitamina C. De asemenea determină scăderea lipidelor şi a colesterolului. 3. Hormonul tireotrop (TSH, tireotropina sau tireostinulina) este indispensabil pentru secre ia tiroidiană şi creşterea tiroidei. Stresul blochează secre ia de TSH. Expunerea la frig o măreşte iar expunerea la cald o reduce. Emo iile intensifică eliberarea de TSH (guşa exoftalmică). 4. Gonadotropinele (FSH, LH, LTH) reglează activitatea gonadelor, atât la femeie cât şi la bărbat. La femeie FSH (hormonul foliculo-stimulator determină matura ia foliculului şi producerea de hormoni estrogeni. LH (hormonul luteinizant) produce ovula ia şi împreună cu FSH stimulează secre ia de estrogeni, de progesteron şi formarea corpului galben. Prin estrogenii secreta i LH determină creşterea în greutate a uterului. La bărbat FSH stimulează spermatogeneza şi dezvoltarea canalelor seminale, iar LH stimulează secre ia de androgeni şi a celulelor interstiti iale. Estrogenii şi androgenii contribuie la dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. Secre ia de FSH şi LH este controlată hipotalamic. Prin secre ia ritmică şi succesivă a acestora se între ine activitatea sexuală periodică, cu faza de creştere sau de activitate şi faza de diestru sau de repaus. Hormonul luteotrop sau prolactina (LTH, h. lactotrop) are rol în men inerea activită ilor progesteronice a corpului galben în cursul sarcinii. LTH stimulează, la femei, dezvoltarea glandelor mamare şi men ine secre ia lactată. Secre ia de LTH creşte în efortul fizic, stresul chirurgical şi emo ional, stimularea zonei mamelonare, somn, graviditate. Suptul produce o descărcare promptă de prolactină, a cărei intensitate scade după ce-a de a treia lună de alăptare. Prolactina stimulează instinctul matern. Lobul intermediar hipofizar secretă hormonul melanocitostimulator (MSH) care provoacă pigmentarea pielii, după expunerea la lumină, ca urmare a sintezei şi dispersiei granulelor de melanina din celulele melanofore din piele; în lipsa hormonului, granulele de melanină se agregă în jurul nucleului melanoforelor şi pielea se decolorează. Lobul posterior hipofizar (neurohipofiza), este un depozit de hormoni secreta i de hipotalamus. Hormonul antidiuretic (ADH, sau vasopresina) are, în doze mici, rol de conservare a apei în organism, scăzând eliminările hidrice renale, datorită 124

creşterii permeabilită ii lobilor distali colectori pentru apa care e absorbită din urină în sânge. Sub ac iunea ADH volumul urinar scade şi concentra ia urinară creşte. în doze mari hormonul produce creşterea tensiunii arteriale prin vasoconstric ie arterială şi în teritoriul coronar; hiperglicemie şi stimulează peristaltismul intestinal. Deci, ADH-ul men ine homeostazia osmotică şi volumul lichidului extracelular, inclusiv plasmatic. Lezarea nucleilor supraoptici hipotalamici sau a tractului hipotalamo-hipofizar şi a neurohipofizei provoacă diabetul insipid manifestat prin eliminarea unor mari cantită i de urină diluată, concomitent cu ingestia unor cantită i de apă corespunzătoare celor pierdute. Ocitocina determină contrac ia muşchiului uterin în timpul expulziei fetale dar şi în timpul actului sexual, contrac ia celulelor mioepiteliale din pere ii canalelor galactofore, urmată de ejec ia laptelui, are ac iune antidiuretică redusă, iar în cantită i mari are efecte presoare. Alte tulburări ale func iei hipofizare, pe lângă cele amintite sunt: insuficien a globală a hormonilor adenohipofizari (Sdr.Sheehan Simmonds), sindromul Cushing. Extirparea hipofizei anterioare dă sindromul adiposogenital manifestat prin infantilism genital, îngrăşare excesivă, mâncă mult.

Tiroida
Este situată într-o lojă, pe trahee, sub cartilajul cricoid. Celulele foliculare tiroidiene secretă hormonii tiroidieni: tiroxina sau tetroidotironina (T4) şi triiodotironina (T3), care exercită efecte identice asupra metabolismului energetic, asupra creşterii organismului şi asupra sistemului nervos, dar triiodotironina ac ionează mai rapid şi este mai activă decât tiroxina. Principalul efect al hormonilor tiroidieni este cel calorigen care constă în stimularea oxidării tisulare şi a consumului de O2, eviden iat prin creşterea metabolismului bazal (MB), în aproape toate esuturile metabolice active, cu excep ia creierului, testiculelor, uterului. Aproximativ 40 % din produc ia de căldură a organismului este sub controlul tiroidian. Hormonii tiroidieni stimulează creşterea organismului şi diferen ierea organelor (în special a creierului). Tiroidectomia în perioada de creştere conduce la încetinirea dezvoltării, mai ales a creierului (cretinism), a oaselor (nanism tiroidian) şi a organelor genitale. Hormonii tiroidieni influen ează sistemul nervos astfel: 125

- insuficien a tiroidiană apărută în cursul creşterii are ca efect reducerea mielinizării, scăderea numărului de neuroni şi diminuarea procentului de apă în SNC; - o cantitate exagerată de hormoni tiroidieni conduce la creşterea excitabilită ii sistemului nervos, creşterea capacită ii de idea ie, a emotivită ii şi hiperreflexie (adică tremor, teamă, nelinişte). Hiperexcitabilitatea SNC interesează atât simpaticul cât şi parasimpaticul: accelerarea pulsului, creşterea debitului circulator, dilatarea pupilelor, sudora ie, hipermotilitate şi hipersecre ie digestivă. Hormonii tiroidieni cresc excre ia de azot, ca urmare a intensificării catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice şi scăderea rezervelor adipoase, consecutiv activării lipolizei. De aceea, dacă nu se administrează cantită i suplimentare de alimente, au loc scăderi în greutate. Hormonii tiroidieni scad sinteza de colesterol, dar mai ales activează mecanismele hepatice care înlătură colesterolul din circula ie; cresc absorb ia intestinală de glucoză dar şi catabolismul ei tisular, concomitent cu diminuarea depozitelor hepatice de glicogen. Ei controlează dezvoltarea şi men inerea activită ii normale a gonadelor şi împreună cu prolactina sunt principalii hormoni care men in secre ia lactată. Insuficien a tiroidiană în perioada de creştere duce la cretinism guşogen, manifestat printr-o dezvoltare fizică şi psihică deficitară, piele uscată şi îngroşată, guşă edemică, deforma ii osoase, defecte ale denti iei, dezvoltarea întârziată a organelor genitale. Insuficien a tiroidiană apărută mai târziu are efecte mai pu in grave la adult şi se manifestă prin mixedem (apa re inută în esuturi), piele uscată, rece şi îngroşată, părul îşi pierde luciul, creştere în greutate, căderea părului, anemie (scăderea M.B. cu 30 – 50 %), apatie, somnolen ă, senza ie permanentă de frig, reac ii motorii şi psihice întârziate, lene, regresia capacită ii intelectuale, enoftalmie (ochii adânci i în orbite), hipotensiune, bradicardie, scăderea diurezei, diminuarea func iei hepatice, scăderea libidoului. Hipersecre ia tiroidiană provoacă nervozitate, pierderi în greutate, hiperfagie, diaree, intoleran ă la căldură, tremurături ale mâinilor, piele caldă şi umedă, fa ă roză, ochi sticloşi, creşteri ale M.B. cu + 100 %. Forma cea mai comună este boala Basedow – Grawes sau guşa exoftalmică, în care tiroida este mărită şi globii oculari proeminen i. Creşte sensibilitatea, fugă de idei, tahicardie, hipertensiune, imagina ie aprinsă, creşterea debitului circulator şi respirator, creşte afectivitatea, pupile dilatate. 126

Paratiroidele
Sunt glande pereche (4) la om, situate posterior tiroidei. Ele secretă parathormonul esen ial pentru via ă (PTH). PTH stimulează absorb ia intestinală a calciului ac ionând în corela ie cu vitamina D; scade eliminările urinare de calciu, stimulând eliminările de fosfa i prin scăderea reabsorb iei lor tubulare; la nivelul oaselor, PTH mobilizează sărurile fosfo-calcice, prin creşterea numărului şi stimularea activită ii osteoclaostelor. Urmarea acestor efecte este creşterea calcemiei şi scăderea fosfatemiei. Reglarea secre iei de PTH este exclusiv umorală, determinată de scăderea calciului sanguin. Concentra ia normală a calciului plasmatic oscilează între 9 – 11 mg % sau 4,5 – 5,5 mg/l. Insuficien a paratiroidiană provoacă tetania, caracterizată prin scăderea calcemiei sub 50 %, iar fosfatemia creşte de la 5 la 10 mg; creşterea excitabilită ii neuromusculare manifestată prin contrac ii generalizate, spasme ale musculaturii striate, convulsii, uneori şi spasme ale musculaturii netede şi, în special, ale laringelui, care pot provoca moartea prin asfixie. Apare hiepersensibilitatea, senza ii de amor eală, furnicături, pielea devine sub ire, aspră, lucioasă, părul se sub iază, cade, din ii fac carii, unghiile devin sfărâmicioase. Apar halucina ii, iritabilitate. Scăderea calciului sanguin se poate datora hipovitaminozei D, alimenta iei sărace în Ca++, lacta iei, sarcinii etc. Hiperfunc ia paratiroidiană este caracterizată prin demineralizări, osoase dureroase, cu deformări şi fracturi, creşteri ale calcemiei urmată de depuneri fosfocalcice în esuturile moi, pe pere ii interni ai vaselor sanguine (arteroscleroză) sau formarea de calculi biliari şi urinari. Calcitonina e un hormon secretat de celulele parafoliculare din tiroidă, paratiroide şi timus. Efetul biologic al calcitoninei constă în scăderea concentra iei sanguine a calciului (scădere rapidă dar de scurtă durată), prin diminuarea mobilizării (resorb iei) din oase a Ca++ şi fosforului şi depunerea Ca++ în oase. Secre ia de calcitonina este stimulată de creşterea concentra iei Ca++ plasmatic.

127

Glandele suprarenale
Sunt organe pereche, situate deasupra fiecărui rinichi. esutul glandular este format din o zonă periferică, corticosuprarenală şi una centrală medulosuprarenală. Medulosuprarenala secretă hormonii catecolaminici: adrenalina (A) şi noradrenalina (NA). Ac iunea hormonilor catecolaminici este aceeaşi cu a mediatorilor simpatici (adrenalina şi noradrenalina), de aceea se numesc substan e simpaticomimetice. Ac iunea fiziologică a hormonilor medulosuprarenalieni este: 1. Efectul asupra muşchilor netezi viscerali: relaxarea musculaturii tractului digestiv, bronhiilor, vezicii urinare, contrac ia sfincterelor digestive, splinei, muşchilor erectori ai firelor de păr, dilatarea pupilelor, mărirea pupilei dând un aspect caracteristic stărilor de emo ii, efort fizic. 2. Asupra inimii: catecolaminele cresc excitabilitatea cardiacă, for a şi frecven a contrac iilor inimii. Ca rezultat aceşti hormoni măresc presiunea sanguină, frecven a pulsului şi debitul cardiac. 3. La nivelul vaselor sanguine: A dă vasoconstric ie pe vasele hepatice cutanate şi vasodilata ie pe muşchii scheletici, iar NA dă vasoconstric ie pe toate teritoriile vasculare urmate de hipertensiune. Prin efectul său A măreşte debitul circulator în muşchi, realizând redistribu ia sângelui circulant şi golirea depourilor sanguine (splină, teritoriul cutanat şi splanchinic). În schimb NA reduce debitul circulator în viscere şi muşchi. 4. Ac iunea asupra muşchilor scheletici. Adrenalina prelungeşte răspunsul contractil al fibrelor musculare în timpul excita iei tetanice şi măreşte capacitatea de efort al muşchiului obosit, căci A stimulează fosforilaza şi accentuează glicoliza, furnizând energie pentru resinteza ATPului. Aşa creşte capacitatea de muncă a muşchiului obosit. 5. Ac iuni metabolice: glicogenoliză hepatică, musculară şi hiperglicemie; mobilizarea acizilor graşi liberi din depozitele adipoase, ac iune calorigenă, creşterea metabolismului. 6. Ac iunea asupra SNC: cresc tonusul centrilor organo-vegetativi, au ac iune dinamogenă asupra scoar ei cerebrale producând alerta corticală prin stimularea sistemului reticulat activator ascendent, anxietate şi frică. 128

7. Alte efecte: catecolaminele măresc secre ia de ACTH, TSH, GTH, scad secre ia glandelor salivare şi măresc secre ia sudorală. În toate situa iile care necesită o activare simpatică (efortul fizic, încordare neuropsihică) excre ia urinară a catecolaminelor se intensifică. În diferite condi ii care necesită o adaptare rapidă a organismului (efort fizic, frig, asfixie, durere, hipotensiune, hipoglicemie, frică etc.) se produc descărcări de hormoni care pun organismul în condi ii mai bune pentru a se adapta situa iei. Astfel, în stresurile emo ionale cu care subiectul este familiarizat creşte propor ia de noradrenalină, în timp ce în alte situa ii neobişnuite creşte secre ia de adrenalină (la excita ii dureroase şi hipoglicemie). Anxietatea şi stările emo ionale excesive cresc secre ia nonadrenalinei. Astfel se explică randamentul scăzut al unor sportivi bine pregăti i în concursurile de mare răspundere (campionate mondiale, olimpice etc.), când din cauza emo iilor excesive secre ia de NA provoacă reducerea debitului circulator din muşchi, împiedicând realizarea performan ei corespunzătoare pregătirii. Deoarece secre ia de catecolamine creşte întotdeauna în prezen a stimulilor nocivi se crede (Cannon, 1929) că secre ia de A ar fi unul dintre mecanismele cele mai importante de apărare a organismului, care pregăteşte organismul pentru “fugă sau luptă” (flight or fight), sau pentru alte activită i (efort sportiv). Rolul important în “reac ia de alarmă” îl are sistemul simpatic, iar A numai întregeşte activitatea sistemului nervos simpatic, având un important rol în men inerea homeostaziei organismului. Hormonii corticosuprarenali derivă din colesterol şi se clasifică în 3 grupe: mineralocorticoizi, glucocorticoizi şi hormoni sexuali (sexosteroizi). 1. Mineralocorticoizii sunt reprezenta i, în principal, prin aldosteron, care, la nivelul tubilor renali, măresc reabsorb ia Na+ şi a apei din urină şi elimină K+ şi H+, având ca urmare creşterea eliminărilor urinare de K+ şi a acidită ii urinare. 2. Glicocorticoizii (corticosteron, dehidrocorticosteron, cortizol) au efect marcant asupra metabolismului glucidic prin: - accentuarea degradării proteinelor, din care apoi se sintetizează glucidele (gluconeogeneza) ce duce la hiperglicemie; - reducerea consumului de glucoză, cu aceeaşi urmare; - cresc degradarea lipidelor şi le mobilizează din depozite ducând la creşterea lipenuriei şi al con inutului lipidic al ficatului; - cresc catabolismul proteic şi eliminările de N; 129

cresc for a şi randamentul muscular prin stimularea proceselor de resinteză a glucidelor după efort; - la nivelul tubilor renali glucocorticoizii favorizează reten ia de Na+ şi eliminarea de K+; - stimulează filtrarea glomerulară, scad permeabilitatea tubilor distali pentru H2O şi stimulează eliminarea excesului de H2O; - cresc secre ia de HCl şi pepsinogen şi scad absorb ia lipidelor; - cresc limfocitele şi eozinofilele din sânge; - au ac iune antiinflamatoare prin frânarea dezvoltării esutului fibros de granula ie, efect folosit în terapie cu succes; - au o ac iune de protec ie împotriva stresului (solicitare excesivă), prin mărirea rezisten ei organismului fa ă de diverşi factori stresan i, ca efortul fizic, infec ii şi toxine microbiene, excesul de frig sau căldură, emo ii puternice etc. În toate aceste condi ii are loc o descărcare masivă de glicocorticoizi (sindrom general de adaptare, Seeyle, 1936). Solicitarea excesivă provoacă în primul moment o descărcare de A, care duce la creşterea secre iei de ACTH, fapt ce va determina intensificarea secre iei de hormoni corticosteroizi. Factorii stresan i influen ează secre ia crescută de ACTH prin intermediul SNC. Factorii stress – anti ac ionând treptat, în repetate rânduri (efort fizic în cadrul antrenamentului sportiv) provoacă o hiperfunc ie a corticosuprarenalei. C. Hormonii androgeni. Cel mai cunoscut este adrenosteronul. Aceşti hormoni stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. Hipersecre ia determină la copii o maturizare sexuală precoce (pubertate precoce), în cadrul căreia la feti ele de 5 – 6 ani apare menstrua ia, iar la băie ii de aceeaşi vârstă apare o maturizare sexuală. La femeile adulte în asemenea condi ii apare virilismul (barbă, mustă i, lipsa menstrua iei, atrofia ovarelor, dezvoltarea exagerată a musculaturii, sistemului osos etc. Cauza acestor deforma ii este o tumoare corticosuprarenală, extirparea ei determinând dispari ia simptomelor amintite. Disfunc ii corticosuprarenale: 1. insuficien a totală corticosuprarenaliană apare în boala Addison, caracterizată prin scăderea cortizolului sanguin la zero şi creşterea foarte mare a ACTH-ului, ceea ce va duce la pigmentarea pielii şi mucoaselor melanodermice, pielea bronzată, plus hiperpotasemie şi hipoglicemie, astenie musculară (scăderea for ei musculare, diaree, tulburări cardio130

-

vasculare şi respiratorii, tulburări trofice, pielea devine sub ire, uscată, palidă, din ii fac carii şi cad, unghiile devin fărâmicioase. 2. hiperaldosteranismul primar (sindrom Conn) duce la HTPA. 3. boala Cushing constă într-o hiperproduc ie de cortizol care determină fa a de “lună plină”, “ceafă de taur” şi “guri ă de peşte”. 4. Sindromul suprarenometabolic determină obezitate şi o dezvoltare exagerată a pilozită ii pe corp (ex. la femei apare barba, mustă i). 5. Sindromul suprarenogenital apare tot în hipersecre ie şi determină la copii o sexualizare precoce; la adul i duce la inversiune sexuală persistând caracterele sexului opus.

Pancreasul endocrin
Este reprezentat de insulele Langerhans formate din: - celule alfa, în propor ie de 25 – 30 %, care secretă glucogen; - celule beta, în propor ie de 60 – 70 %, care secretă insulină; - celule delta, foarte pu ine, care secretă gastrină. Insulina este atacată şi inactivată de proteaze, de aceea administrată pe cale digestivă (la bolnavi cu diabet) este inactivată. Ac iunile biologice ale insulinei sunt: - stimularea pătrunderii glucozei în esuturile a căror membrană plasmatică nu permite intrarea liberă a glucozei ( esutul muscular, adipos) şi intensifică consumul tisular de glucoză; - la nivel hepatic şi muscular activează transformarea glucozei în glicogen (glicogenogeneza). În esutul adipos stimulează transformarea glicozei în trigliceride (lipogeneză), de aceea se foloseşte în cura de îngrăşare. Are efect inhibitor asupra proceselor de gluconeogeneză hepatică. Deci, prin toate aceste efecte, insulina este principalul hormon hipoglicemiant. Stimulează sinteza de proteine. În acest fel insulina asigură depunerea în celule a unor forme de energie poten ială (glicogen, trigliceride, proteine de rezervă). Facilitează transportul intracelular de K+, fosfa i, uree, creatină. În condi ii normale secre ia de insulină este continuă. Reglarea secre iei de insulină se face pe 2 căi: - prin mecanism umoral, declanşat de creşterea glicemiei; - mecanism nervos: pancreasul are o inerva ie parasimpatică vagală. 131

Tulburările secre iei de insulină: 1. diabetul juvenil şi diabetul după pancreatectomie – caracterizat prin insulina plasmatică foarte scăzută; 2. diabetul bătrânilor – caracterizat prin insulina plasmatică crescută, dar slab eficientă; 3. coma hipoglicemică – se datorează hipersecre iei de insulină înso ită şi de activită i ce măresc consumul de glucoză, care duc la hipoglicemie (glucoză sub 70 – 50 mg %/ml sânge, ceea ce are consecin e asupra sistemului nervos central, care este lipsit de rezerve glicogenice şi care consumă predominant glucoză pentru activitatea sa. 4. hiperinsulinismul produs de o tumoră pancreatică cu celule beta. Apare hipoglicemie şi comă hipoglicemică. Diabetul zaharat se caracterizează prin: hiperglicemie, glucozurie, poliurie, polifagie cu scădere în greutate. Din cauza tulburărilor în metabolismul glucidic, lipidic, protidic se sintetizează şi se acumulează în organism corpii cetonici care prin ac iunea lor nocivă asupra SNC provoacă coma diabetică şi chiar moartea. Glucagonul produs de celulele alfa ale pancreasului are următoarele ac iuni: - este factor hiperglicemiant prin glicogenoliză hepatică (nu şi musculară); - stimulează gluconeogeneza din aminoacizi; şi - exercită efect lipolitic prin activarea lipazei din celulele adipoase. Secre ia de glicogen este activată de scăderea glucozei în sânge.

Epifiza (glanda pineală)
Epifiza atinge dezvoltarea maximă în copilărie şi apoi începe să involueze înainte de pubertate. Glanda secretă indoli, polipeptide, cel mai cunoscut fiind melatonina. Are legături nervoase cu retina. Lumina puternică scade sinteza, iar întunericul are efecte stimulatoare. Melatonina exercită efecte inhibitoare asupra eliberării hormonilor gonadotropi hipofizari (FSH şi LH) şi asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian, precum şi asupra unor nuclei hipotalamici. Are rol frenator al maturizării sexuale masculine, prelungind copilăria şi stimulează sau inhibă ovarul. 132

- are efect hipoglicemiant; - stimulează şi inhibă secre ia de aldosteron; - are rol antitiroidian; - protejează ficatul de toxine; - stimulează creşterea; - epifizhormonul e folosit ca sedativ al SNC întărind inhibi ia, contra hiperfoliculismului şi hipertiroidismului. Epifiza mai produce serotonina, un precursor al melatoninei şi vasotocina, înrudită cu vasopresină. Epifiza are rolul de organizare circadiană şi sezonieră a func iilor cerebrale şi endocrine prin sincronizare cu lumina din exterior, în special a func iilor legate de reproducere, de ciclul somn – veghe şi echilibru electrolitic.

Timusul
Este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin. Dezvoltat maxim la naştere şi în copilărie, după pubertate involuează, dar nu dispare nici la vârste înaintate, ci se transformă în corp grăsos. În re eaua limfoidă a lobului timic se găsesc celule, timocite, asemănătoare limfocitelor şi celule epiteliale. Timocitele sau celulele T, în timus, proliferează şi apoi populează organele limfoide periferice (splină, ganglioni limfatici, plăci Peyer. Limfocitele T contribuie la imunitatea celulară a organismului. Timusul secretă şi un hormon ce măreşte activitatea limfocitelor T care au părăsit timusul şi au migrat în organele limfoide periferice. Extractele de timus stimulează formare globulelor roşii şi albe. Tumorile timusului produc miastenie gravă care se vindecă prin raze X sau extirpare chirurgicală. Timectomia tulbură creşterea, apar leziuni osoase, rahitismul se accentuează. Extractele de timus au rol antitumoral şi sunt folosite în tratamentul fracturilor osoase, datorită rolului fosfocalcic. Oamenii cu constitu ie timico-limfatică nu au rezisten ă la factorii fizici, chimici, biologici. Hormonii timici au valori crescute la tineri. În mecanismele adaptative (dintre stabile amintim fagocitoza) de apărare a organismului contra agresiunilor amintim limfocitele capabile să recunoască specificitatea unui antigen. Limfocitele sunt: limfocite T şi B. Ele se formează în timus şi 133

alte organe hematopoietice. Limfocitele T au importan ă în răspunsul imun. Ele pot controla infec iile virale şi fungice, grefele străine, produc reac ii de sensibilitate (imunitate celulară). Prin limfocitele T sunt activate şi limfocitele B care secretă anticorpi (imunitate umorală) care intervin în eliminarea bacteriilor, neutralizarea toxinelor, reac ii alergice. Celulele T şi B prin produşii solubili, limfokinele şi prin anticorpi atrag la răspunsul imun şi celulele macrofage, poli nucleari, celulele Killer, celulele helper.

Placenta
Are următoarele func ii: 1. func ia respiratorie a fătului; 2. func ia de nutri ie a fătului; 3. func ia de excre ie, prin care produşii metabolismului fetal ajung în sângele matern; 4. func ia endocrină: placenta sintetizează hormonii estrogeni, progesteron, gonadrotrofine corionice, hormon lactogen. Aceşti hormoni elibera i în torentul sanguin, au rol de a men ine echilibrul biologic al sarcinii; 5. func ia de apărare: placenta are rol de filtru pentru microbi şi toxinele lor.

Glandele genitale
Ovarul secretă foliculină şi luteină. Foliculina (estrogenii) influenează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (organele genitale) şi secundare. Este hormonul feminită ii. Lipsa ei duce la infantilism genital. Luteina (progesteronul) este hormonul secretat de corpul galben. El este necesar pentru dezvoltarea sarcinii, mai ales în primele 3 luni, de aceea se mai numeşte hormonul maternită ii. Testiculul secretă testosteronul, care influen ează dezvoltarea caracterelor sexuale primare, secundare şi creşterea organismului. Lipsa lui duce la infantilism genital şi la tulburări de creştere şi metabolice. 134

VII. FIZIOLOGIA CONTRAC IEI MUSCULARE
Muşchii sunt organe efectoare cu structură şi metabolism diferen iat care transformă energia chimică poten ială în energie mecanică actuală, asigură fenomenul de contrac ie şi relaxare musculară. Fiind fixa i pe oase prin tendoane, contrac ia lor provoacă modificări ale unor pârghii şi articula ii ce atrag deplasarea corpului sau mişcarea unor segmente ale sale. La om, muşchii stria i voluntari (pentru că în organism se contractă numai sub ac iunea influxului nervos) reprezintă 45 – 50 % din greutatea corporală. Structura func ională a muşchiului striat. Un muşchi este format din câteva zeci la câteva mii de fibre musculare sudate prin esut conjunctiv (perimisiu extern, intern şi endomisiu), care realizează integritatea morfologică a esutului muscular. Integritatea func ională se realizează prin inerva ia motoare şi senzitivă. Fibra musculară striată este o celulă cilindrică polinucleată, cu lungime de 1 mm la 18 cm şi cu diametru de 10 – 100 microni. Membrana (sarcolema) fibrei acoperă citoplasma (sarcoplasma), care con ine mii de nuclei la periferie, mitocondrii, ribozomi, sistemul tubular T, reticulul endoplasmatic (R.E.), care eliberează şi captează ionii de Ca++ necesari pentru contrac ie şi relaxare şi miofibrile în mijlocul fibrei (fig. 40). Miofibrilele sunt unitatea morfologică ultimă a fibrei musculare şi constituie elementul contractil al esutului muscular striat. Miofibrilele sunt lungi cât fibra musculară, dar cu diametru de numai 1 micron. Ele formează citoplasma contractilă diferen iată sau inoplasma ce reprezintă 60 – 80 % din fibra musculară. O miofibrilă este formată dintr-o alternan ă de discuri clare (I) lungi de 0,8 microni şi discuri întunecare (A) de 1,5 microni. Prin mijlocul discului trece membrana Z, care străbate toate miofibrilele, solidarizându-le în timpul contrac iei şi se înşiră pe fa a internă a sarcolemei, participând la transmiterea excita iei (alături de sistemul tubular T) de la sarcolemă la miofibrilă. Discul A prezintă la mijloc o bandă clară (Hstria Hensen). Por iunea dintre două membrane Z succesive (2,5 γ) se numeşte sarcomer şi reprezintă unitatea func ională a miofibrilei. 135

Fig. 40. Aspecte structurale macro şi microscopice ale muşchiului striat. În diagramă se pot observa dispozi ia filamentelor de actină şi miozină din sarcomere şi structura moleculară a acestor proteine contractile. La microscopul electronic s-a dovedit că discul A este format din miofilamente de miozină groase de 150 Ao (circa 1500 într-un disc). Un filament de miozină este format din câteva sute de molecule fibrilare. Molecula de miozină este compusă din două segmente: meromiozina H (heavy = grea) cu activitate ATP-azică, ce catabolizează reac ia ATP + H2O + miozina ADP + P şi meromiozina L (light = uşoară) cu activitate acetil – colin – esterazică, cu un mare grad de hidratare şi o mare afinitate fa ă de Ca++ şi Mg++. În sec iune transversală, fiecare filament de miozină este înconjurat de şase filamente de actină. 136

Discurile I sunt formate din miofilamente sub iri de actină (50 Ao), prinse cu un capăt pe membrana Z, iar cu celălalt printre filamentele de miozină. Două filamente succesive de actină sunt unite printr-un filament S foarte sub ire, extensibil. Fiecare filament de actină este format din 2 catene împletite de actină fibrilară F. fiecare catenă de actină F rezultă prin polimerizarea a câte 200 molecule de actină globulară G. Deci, discurile clare (I) sunt formate numai din actină, iar discurile întunecate (A) din miozină şi actină, ultima pătrunde între filamentele de miozină. Pozi ia acestor benzi este diferită, după cum muşchiul este în repaus sau în contrac ie, ceea ce l-a făcut pe Huxley să elaboreze o nouă concep ie asupra mecanismului contrac iei, explicată prin mecanismul glisant (al alunecării “active” a filamentelor de actină printre cele de miozină, cu scurtarea discurilor I, dispari ia benzii H, scurtarea sarcomerelor în contrac ie). Lungimea discului întunecat rămâne nemodificată. Dacă scurtarea atinge 65 % din lungimea de repaus, discurile clare dispar, membranele Z ating capetele filamentelor de miozină. În unele fibre musculare mioglobina este abundentă şi de aceea se numesc fibre musculare roşii (lente – predomină în muşchii extensori), se contractă lent, timp îndelungat şi obosesc greu. În alte fibre musculare este o mai mică cantitate de hemoglobină şi se numesc fibre musculare albe (palide) cu multe miofibrile şi care se contractă rapid, pe o scurtă durată de timp şi obosesc repede. Prin practicarea exerci iilor fizice, eforturile statice dezvoltă fibrele musculare roşii, iar eforturile dinamice dezvoltă fibrele alb, cu metabolism anaerob axat pe glicoliză. Proprietă ile muşchilor stria i. Contractibilitatea constă în transformarea energiei chimice poten iale în lucru mecanic cu ajutorul pârghiilor osoase. Se realizează prin mecanismul scurtării miofibrilelor ca urmare a unei întrepătrunderi a filamentelor de actină cu cele de miozină, când dispare banda H şi discul I se scurtează şi filamentele de actină se apropie de cele de miozină pentru că pierd K+ şi intră Na+ şi Ca+ în fibră. În repaus ionii de K+ men in distan a între filamentele de actină şi miazină, iar pierderea K+ duce la formarea complexului actomiozinic contractil. Elasticitatea şi extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a-şi reveni la lungimea ini ială după înlăturarea for ei deformante. Sub ac iunea unei for e externe muşchiul se întinde, la început repede, apoi mai încet. La îndepărtarea for ei deformante muşchiul revine la început repede, apoi foarte 137

lent. Elasticitatea muşchiului transformă efectul mecanic al contrac iei musculare din sacadat în continuu. Elasticitatea creşte durata şi randamentul contrac iei amortizează efectul mişcărilor repezi şi împiedică eventualele rupturi musculare în timpul contrac iilor bruşte. Datorită elasticită ii, muşchiul îşi recapătă forma şi după o eventuală comprimare. Excitabilitatea şi contractilitatea muşchilor. Excitabilitatea este proprietatea specifică a muşchiului de a reac iona fa ă de excitan i prin contrac ie. Se ob ine prin aplicarea directă pe muşchi, sau indirectă, pe nerv a unor stimuli mecanici (lovire, presiune), termici (rece, cald), chimici (acizi, baze, acetilcolină), electrici etc. După intensitatea lor stimulii pot fi: subliminari (care nu produc excita ie, nici contrac ie), liminari (prag) care determină o contrac ie slabă, supraliminari (maximali) care determină contrac ii ample şi puternice şi nocivi (dăunători). Stimulul natural care provoacă contrac iile musculaturii striate este impulsul nervos. Acesta, ajuns la nivelul termina iilor presinaptice ale axonului descarcă în spa iul sinaptic cuante de acetilcolină care provoacă o depolarizare locală a membranei, ca urmare a creşterii influxului de Na+ şi, când depolarizarea atinge un anumit nivel, se declanşează un poten ial de ac iune, care se propagă în toate direc iile, de-a lungul membranelor fibrelor musculare, cu o viteză de 30 m/s, provocând contrac ia. Propagarea poten ialului de ac iune de la nivelul membranei fibrei musculare la miofibrile, elementul contractil, se face prin membranele sistemului tubular. Poten ialul de ac iune ajunge la nivelul reticulului endoplasmatic şi determină eliberarea Ca2+ care difuzează spre miofibrile declanşând contrac ia. Eliberarea intracelulară a Ca2+ reprezintă momentul fundamental al cuplării excita iei cu contrac ia, deci a fenomenelor electrice cu cele mecanice. Ionii de calciu determină legarea miozinei de actină. Se formează actomiozina care, având activitate ATP-azică, hidrolizează ATP în ADP şi o moleculă de H3PO4 eliberând concomitent o mare cantitate de energie care declanşează contrac ia. Prin studii microscopice s-a precizat că scurtarea fibrelor musculare striate este consecin a diminuării grosimii discului clar, în timp ce discul întunecat nu îşi modifică dimensiunile. Substratul acestei modificări este lunecarea filamentelor de actină, printre cele de miozină demonstrate prin apropierea membranelor Z în timpul contrac iei şi a îndepărtării lor în relaxare. Reticulul endoplasmatic începe rapid să reacumuleze Ca2+. Ca urmare a scăderii Ca2+ din jurul miofibrilelor, se desface legătura dintre 138

actină şi miozină şi muşchiul se relaxează. Reintroducerea activă a Ca2+ în reticulul endoplasmatic se face cu energie eliberată prin altă hidroliză a ATP-ului. Deci, ATP este necesar atât pentru contrac ie cât şi pentru relaxarea musculară; de aceea, pe măsură ce este hidrolizat, trebuie să se refacă. Resinteza ATP în contrac iile rapide şi de scurtă durată se face prin desfacerea creatinfosfatului (CF), cu eliberare de energie şi o moleculă de H3PO4 + creatină (C). rezervele de CF se refac prin stimularea proceselor oxidative de degradare a glicogenului, glucozei, acizilor graşi, care eliberează energia necesară. Catabolizarea anaerobă a glucidelor furnizează rapid o cantitate minimă de energie şi asigură contrac ia în eforturi intense, de scurtă durată, în lipsa O2. Eforturile puternice şi îndelungate cer o cantitate mare de energie care se realizează prin reac iile de oxidare ale ciclului Krebs. Aceste procese necesită un aport crescut de O2, de aceea capilarele sanguine ale muşchiului cu activitate se dilată, se deschid noi capilare nefunc ionale în repaus şi creşte fluxul sanguin. Când efortul este mult prea puternic, aportul de O2 nu satisface nevoile energetice. Resinteza ATP se face pe seama CF, iar acesta se resintetizează prin energia eliberată de consumul anaerob al glucozei până la acid lactic. O parte a acidului lactic rămâne în celula musculară şi inhibă enzimele, tulburând contrac ia muşchiului. Cea mai mare parte trece în sânge şi este dusă la ficat unde va servi la resinteza de glucoză. După ce efortul s-a terminat, muşchiul în repaus consumă mult O2 pentru a metaboliza excesul de acid lactic şi a reface rezervele de ATP şi CF. Cantitatea de O2 consumată în plus depinde de plusul energetic care a depăşit capacitatea de sinteză aerobă a rezervelor energetice din contrac ie. Muşchiul îşi plăteşte “datoria de O2” prin consum mărit de O2. Manifestările mecanice ale contrac iei musculare. Cele mai evidente manifestări mecanice sunt mişcările. Contrac iile musculare sunt de două tipuri: - contrac ii izotonice, sunt contrac iile cu scurtare maximă şi în care tensiunea nu variază = K. Muşchiul se scurtează şi transportă o greutate pe o anumită distan ă, face un lucru mecanic egal cu F (for a) x deplasarea, indiferent dacă e vorba de mers, alergare, ridicare. La un ritm moderat de mers, tricepsul sural exercită o tensiune egală cu aproape de 4 x greutatea 139

corpului. Se apreciază că în timpul alergării muşchiul gastrocnemian dezvoltă o tensiune ce depăşeşte de 4 x greutatea alergătorului, iar muşchiul fesier uneori poate exercita o for ă de 657 kg. Dacă to i muşchii scheletici cu cele 371.000 fibre şi-ar asocia tensiunea exercitând-o în acelaşi sens, s-ar dezvolta o for ă de 50 de tone. Când contrac ia unui muşchi se face fără să se poată scurta şi rămâne la aceeaşi lungime, vorbim de contrac ie izometrică; aceasta se dezvoltă cu tensiune maximă folosită pentru a contracara for a gravita iei, pentru men inerea pozi iei corpului (prevenind deplasarea). Această contrac ie o întâlnim la muşchii extensori, posturali şi masticatori, când zdrobesc alimentele. Sub influen a efortului fizic (antrenament) se produce hipertrofia musculară pe seama îngroşării şi disocierii în două a fibrelor musculare şi se deschid numeroase capilare de rezervă, se formează altele noi. Cu toate acestea, în muşchii scheletici şi miocardul hipertrofiat, re eaua vasculară rămâne în urmă fa ă de creşterea masei muşchilor. În cazul unor solicitări prea mari această dispropor ie duce la instalarea unei hipoxii tisulare. Substan ele toxice care se formează determină o vasoconstric ie sau chiar spasme ale arterialelor înso ite de creşterea permeabilită ii vaselor şi ca urmare pătrunderea în spa iile perivasculare a unui exudat de plasmă sanguină în care proliferează elemente formate din esutul conjunctiv. Fibroza astfel produsă determină spasme repetate ale arterialelor, adâncind şi mai mult hipoxia. În aceste condi ii, eforturile fizice dozate incorect duc la instaurarea unei ischemii pe fondul căreia pot lua naştere micronecroze şi microinfarcte. Secusa este contrac ia determinată de ac iunea unică a unui excitant. Traseul înregistrat grafic se numeşte miogramă. Secusa se înscrie într-o curbură la care deosebim trei perioade: perioada de laten ă (0,01 s), de contrac ie (0,04 s) şi de relaxare (0,05 s). În total contrac ia mică durează 0,1 s (fig. 45). Contrac iile musculare fusionate. Excitând muşchiul gastrocnemian de broască cu o frecven ă mai mare (10–20 stimuli/secundă), relaxarea se întrerupe şi muşchiul se contractă din nou şi se ob ine o stare de contrac ie cu stări par iale de relaxare care se înscriu sub formă de platou din at. Aceasta este starea de contrac ie tetanică incompletă (fig. 41) crescând frecven a excita iilor în stare de contrac ie, se observă că starea de relaxare nu mai are loc. Muşchiul este contractat în mod permanent, atât 140

timp cât durează excita iile. Acesta este tetanosul complet, care se înscrie sub forma unui platou continuu (neted). Tensiunea în tetanos este de 4,5 ori mai mare şi amplitudinea de 2 ori mai mare decât a secusei.

Fig. 41. Tipuri de contrac ii musculare Contrac ia muşchilor netezi. Muşchii netezi au 1/2 - 1/5 din proteinele contractile ale muşchilor stria i. Au contrac ii mai lente şi o for ă mai mică (1 kg/cm2). În ei predomină procesele oxidative şi nu se acumulează acid lactic. Excita ia este mai mică decât la muşchii stria i, poten ialele de ac iune au amplitudine mică (60 mV), iar viteza transmiterii impulsului nervos de la câ iva mm la câ iva cm/s. Scurtarea şi relaxarea sunt mai lente (perioada de laten ă este de 2 – 3 s; perioada de contrac ie durează 10 – 20 s şi cea de relaxare 30 – 40 s) involuntare şi stau mult timp în stare de contrac ie consumând pu ină energie = tonus plastic (plasticitate sau capacitatea de a-şi men ine K tensiunea dintre lungimi). Musculatura netedă a organelor interne (vase, stomac, intestin) se găseşte mereu într-o stare de tensiune tonică. Aşa se explică modificarea volumului viscerelor fără modificări semnificative ale presiunii intercavitare (umplerea stomacului, a colecistului, acumularea urinei în vezica urinară etc.). Nu au inerva ie somatică ci numai vegetativă: simpaticul determină contrac ie pe vasele sanguine şi relaxare pe digestiv, bronhii, vezica urinară (dar contractă sfincterele acestora), iar parasimpaticul are o ac iune inversă. În organism inerva ia vegetativă a muşchiului neted visceral nu are func ia de a ini ia contrac ia ci doar de a o 141

modifica. Astfel nervii simpatici şi adrenalina măresc poten ialul de membrană şi diminuează frecven a poten ialelor de ac iune şi muşchiul se relaxează, iar nervii parasimpatici şi acetilcolinei exercită efecte inverse. Muşchii netezi sunt mai pu in excitabili decât cei stria i şi sunt foarte sensibili la ac iunea toxinelor. Mecanismele biochimice ale contrac iei musculare. Activitatea contractilă a fibrelor musculare este rezultatul interac iunii dintre substratul contractil şi 2 sisteme: sistemul energogen care furnizează energia, sub forma ATP (0,025 %) şi sistemul care reglează cuplarea dintre excita ie şi contrac ie. Interac iunea dintre sistemul contractil şi celelalte sisteme este influen ată de stimuli nervoşi şi mediatori chimici. Proteinele contractile fundamentale, actina şi miozina formează 80 % din totalul proteinelor musculare. Există şi proteine contractile reglatoare: troponina, alfa şi beta actina, tropomiozina. Din toată energia poten ială eliberată 70 – 80 % se pierde sub formă de căldură şi numai 20 – 30 % este convertită în lucru mecanic, electricitate. Deoarece procesele de contrac ie pot avea loc numai în prezen a ATP prin procese energogene se asigură în permanen ă resinteza cantită ii necesare de ATP, astfel: 1.ATP (0,025 %) reac ii naerobe
în prezen a Ca++, Mg, Na+ transfosforilază

ADP + H3PO4 + Energie (7,6

Kcal (mol) din care 20 – 30 % este folosită pentru contrac ie şi restul se transformă în căldură pentru men inerea constantă a temperaturii corpului. 2. PC (0,5 % în muşchi) creatina (C) + H3PO4 + Energie (8,5 Kcal/mol)

3. Glicogen
(1 % în muşchi)

glucoză

acid piruvic acid lactic + Energie care ajută la refacerea a 2 moli ATP, restul se transformă în căldură. CO2 + H2O + Energie folosită pt.
refacerea a 32 moli ATP şi pt. resinteza glucozei şi glicogenului din restul de cele 4/5 acid lactic

reac ii aerobe

4. 1/5 acid lactic + O2

5. 4/5 acid lactic

glucoză

glicogen

142

Reac iile anaerobe sunt foarte importante pentru că asigură energie pentru contrac ii intense dar de scurtă durată, în lipsa lor ar fi posibile mişcările lente ca mersul, alergarea uşoară dar nu şi saltul, aruncările etc. În anaerobioza îndelungată, contrac ia dă repede epuizarea rezervelor energetice pentru că se refac doar 2 – 4 moli ATP iar acumularea de acid lactic duce la acidifierea mediului şi apari ia unor alterări morfofunc ionale (contracturi crampe musculare) caracteristice oboselii. Lipsa substan elor energetice şi a reac iilor prin care se asigură ATP duce la suprimarea capacită ii de contrac ie. Muşchii albi şi uşchii roşii. Muşchii roşii sunt compuşi din fibre mai mici, cu un aspect granulos şi opac, cu stria iunile longitudinale evidente şi cu cele transversale, mai pu in pronun ate. Aceste fibre con in o cantitate mai mare de sarcoplasmă şi mioglobină se contractă mai încet şi obosesc greu. Fibrele roşii predomină în muşchii extensori şi au contrac ie izometrică. Fibrele albe sunt translucide, au stria iile transversale eviden iate, sarcoplasmă şi mioglobine mai pu ine. Predomină în muşchii flexori, cu contrac ii fazice rapide şi obosesc repede. Fenomene electrice şi calorice în timpul contrac iei musculare. În fig. 45 se poate observa diagrama energiilor electrice calorice şi mecanice în timpul desfăşurării unei secuse. Poten ialul de ac iune al muşchiului se desfăşoară la începutul modificărilor mecanice şi are o durată de 5 – 10 ms, are 2mV viteză de propagare de 3 – 5 m/s. Înregistrarea lui, după o amplificare, dă curba electromiogramei (E.M.G.). Biopoten ialul se produce imediat după excitare – EMG unui muşchi normal în timpul unui efort moderat prezintă o frecven ă de 5 – 10 c/s şi o amplitudine de 100 – 500 microvol i; în timpul unui efort intens frecven a biopoten ialelor este de 20 – 50 c/s, iar amplitudinea de 500 – 1000 microvol i. Viteza de propagare a poten ialului de ac iune a muşchiului este de 3 m/s. Produc ia de căldură a muşchiului este de ordinul a 1/1000 oC la o contrac ie. În condi ii de inactivitate, căldura produsă – căldura de repaus – reprezintă manifestarea externă a proceselor metabolismului energetic bazal. a) În timpul contrac iei se produce căldură ini ială, mai mare decât căldura de repaus, care este la fel de mare în contrac ia aerobă şi anaerobă. Căldura ini ială se produce în 4 subfaze şi anume: 1. înainte de contrac ia propriu-zisă, în perioada de laten ă (căldură de activare); 143

2. în timpul scurtării (căldură de scurtare); 3. în contrac ia tetanică, pe tot parcursul platoului tetanic (căldura de men inere a tensiunii); 4. în timpul relaxării (căldura de relaxare). b) După relaxarea fibrelor musculare, în condi ii aerobe, se produce căldura întârziată sau de refacere, care ating maximum după câteva minute şi durează 30 de minute; în condi ii anaerobe căldura întârziată nu se produce. Cantitatea de căldură întârziată corespunde celei de căldură ini ială. Energia totală eliberată în timpul contrac iei musculare (E) poate fi exprimată astfel: E = A + W ⋅ ax unde A = căldura de activare a muşchiului; W = lucrul mecanic efectuat; x = scurtarea exprimată în cm; a = o constantă. Produc ia de căldură în timpul contrac iei izometrice este superioară valorilor ob inute în timpul celei izotonice. Deci musculatura este principalul producător de căldură al organismului (apoi ficatul). Termodinamic energia furnizată unui muşchi este egală cu cea consumată şi, deoarece eficien a mecanică a muşchiului (lucrul mecanic efectuat/energia cheltuită) este de cca 20 – 30 %, restul energiei consumate (70 – 80 %) se manifestă sub formă de căldură. Aşadar, cea mai mare parte din energia chimică poten ială de la nivelul muşchiului este utilizată în vederea transformării sale în energie calorică şi a men inerii echilibrului homeotermic. Ori de câte ori echilibrul termic este amenin at de frig, factori de agresiune microbiană, etc. apare frisonul termic ca principal mijloc de apărare a organismului. Efortul musculat intensifică procesele de termogeneză, putând determina creşterea temperaturii din muşchi cu peste 1 o C. În frisonul termic, produs prin contrac ia izometrică a musculaturii striate întreaga cantitate de energie consumată este eliberată şi sub formă de căldură. Manifestările stetoacustice în timpul contrac iei musculare sunt reprezentate prin zgomotul musculare rezultat în urma contrac iei şi al frecării între fibrele care se contractă şi cele care se relaxează. Manifestările volumetrice constau în creşterea volumului muşchilor în timpul contrac iei datorită vasodilata iei în timpul activită ii (hiperemie func ională). Tonusul muscular este starea permanentă de tensiune uşoară a oricărui muşchi în repaus. Dovadă este retrac ia capetelor după sec ionarea transversală a muşchiului. Tonusul muscular este rezultatul unor impulsuri nervoase succesive, care stimulează alternativ fibrele musculare. Aceste 144

impulsuri provin de la fusurile neuromusculare ale muşchiului şi, de aceea, sec iunea atât a rădăcinilor motorii cât şi a celor senzitive ale unui muşchi determină atonie. Tonusul muscular este influen at şi de starea centrilor nervoşi superiori, scăzând în timpul somnului şi intensificându-se la solicitări corticale puternice. El are un rol important în termoreglare, contribuie la men inerea pozi iei corpului, asigură fixarea articula iilor, expresia fe ei etc. For a musculară depinde atât de intensitatea stimulilor cât şi de proprietă ile morfofunc ionale ale muşchiului, ca: numărul de fibre pe care le con ine muşchiul, de sec iunile lor şi de lungimea muşchiului; muşchii lungi se contractă mai puternic decât cei scur i. Efortul prelungit diminuează for a de contrac ie, ca urmare a oboselii musculare. For a unui muşchi depinde de suprafa a de sec iune a tuturor fibrelor sale, cu cât aceasta este mai mare cu atât sarcina pe care o poate deplasa muşchiul este mai mare. Suprafa a de sec iune fiziologică a muşchilor este suprafa a cumulată a sec iunilor făcute perpendicular pe toate direc iile de fibre ale muşchiului. La om, for a globală a unei grupe musculare se măsoară cu dinamometrul. Constanta 10 din formula for ei (F = S x 10) reprezintă for a unui centimetru pătrat de sec iune anatomică a unui muşchi; ea este calculată pentru adultul tânăr. La femei şi copii această constantă este mai mică, iar la sportivii antrena i ea depăşeşte 12 – 14 kg/cm2 de sec iune anatomică. E firesc, deci, să luăm în considera ie “puterea relativă”, adică raportul dintre sarcina pe care o poate ridica un om şi greutatea sa. For a globală a muşchiului nu se consumă numai pentru mişcare, ci şi pentru protec ia articula iilor prin componenta sa articulară. De asemenea la sportivii începători, prin antagonismul muscular produs în cazul când mişcare nu este bine coordonată şi bine condusă de către sistemul nervos, se produce o însemnată pierdere de for ă utilă pentru mişcări. Travaliul muscular (lucrul mecanic) se determină prin înmul irea for ei cu lungimea scurtării muşchiului, adică Lm = F x D (D = deplasarea = scurtarea muşchiului, în cm). Mai depinde şi de intensitatea contrac iei. Contrac ia unui muşchi fără nici o greutate nu realizează nici un travaliu, dar, în condi iile deplasării unei greută i, lucrul mecanic al muşchiului este de asemenea zero. În ce priveşte lungimea scurtării muşchiului, se ştie că din pozi ia de repaus un muşchi în contrac ie maximă se poate scurta cu 1/3, cel mult 1/2 din lungimea sa. Dacă un muşchi este în prealabil întins înainte de 145

contrac ie, lungimea scurtării va fi cu atât mai mare cu cât muşchiul a fost întins mai mult. Aşa va creşte valoarea lucrului mecanic care în activitatea sportivă înseamnă randament, performan ă. Efectul fenomenelor de contrac ie. Motricitatea organismului este rezultatul capacită ii de contrac ie a muşchilor şi a interrela iei lui cu sistemul nervos. Activitatea musculară are o influen ă pozitivă asupra întregului organism. Impulsurile nervoase de la nivelul proprioceptorilor musculari sunt propagate spre centrii superiori, între inerea tonusului nervos. Ca urmare este posibilă o activitate nervoasă satisfăcătoare. În timpul antrenamentului, volumul muscular creşte prin îngroşarea şi înmul irea miofilamentelor contrac iile din miofibrile – deci a volumului de proteine contractile din interiorul fibrei musculare. În concluzie, activită ile motorii automate şi voli ionale condi ionează integrarea organismului în mediu. Oboseala musculară constă în reducerea temporară şi reversibilă a capacită ii func ionale a muşchiului, consecutiv unei activită i prelungite sau excesive, prin acumularea de acid lactic şi peroxizi, a unor compuşi lipidici toxici, acid fosforic, scăderea pH-ului, care intoxică fibrele, şi tulburări ale sistemului nervos (inhibi ie la nivelul forma iei reticulate a hipotalamusului sau a scoar ei cerebrale, blocarea transmisiei sinoptice a impulsului nervos şi blocarea la nivelul aparatului neuromuscular. Scăderea activită ii muşchilor poate fi cauzată şi de modificări morfofunc ionale ale unită ilor motoare suprasolicitate de stimuli prea numeroşi, intenşi şi repeta i timp îndelungat. Pe plan metabolic scade ATP sub 60 % din valoarea normală de CP şi glucoză, acumulează cataboli i acizi (acizi lactic, fosforic) care provoacă modificări structurale şi iritative ale fibrelor musculare determinând crampe musculare dureroase. Oboseala apare întâi la nivel nervos (cortexul motor cortical, apoi la nivelul plăcii motoare şi apoi în muşchi. Alte cauze ale oboselii musculare sunt: încordarea neuro-psihică, munca în mediu poluat cu zgomot, substan e toxice etc. Manifestările oboselii musculare sunt: scăderea for ei musculare, scăderea excitabilită ii, alungirea perioadei de laten ă şi de relaxare care, în stadii mai avansate, poate ajunge la contractură fiziologică prin dispari ia relaxării înso ită uneori de dureri, amplitudinea contrac iei mică, durată mare a contrac iei. 146

Muşchiul obosit tratat cu adrenalină sau nonadrenalina sau excitat simpatic îşi reface capacitatea de lucru pentru că aceste tratamente ac ionează fosforilaza care intensifică glicoliza şi se reface ATP. Deficitul circulator, anoxemia, alcoolul, nicotina, curarizare grăbesc instalarea oboselii. Hormonii suprarenali, vitamina C, glucoza, cafeina au efecte contrarii; ele nu înlătură oboseala propriu-zisă ci senza ia de oboseală.

147

VIII. FIZIOLOGIA DIGESTIEI ŞI ABSORB IEI
Digestia este totalitatea proceselor de transformare pe care alimentele le suportă în trecerea prin tractul digestiv pentru a putea fi absorbite.

Digestia bucală
În cavitatea bucală alimentele suferă o fărâmi are prin mastica ie, după care sunt îmbibate cu salivă şi transformate în bol alimentar. Mastica ia intervine şi în declanşarea activită ii glandelor salivare şi stimularea receptorilor gustativi şi olfactivi – care vor declanşa secre ia altor glande digestive. Mastica ia favorizează digestia deoarece prin fragmentarea particulelor alimentare măreşte suprafa a lor de contact cu enzimele digestive. Reglarea mastica iei se realizează prin mecanisme reflexe necondi ionate şi condi ionate, coordonate de forma iuni nervoase multiple. Secre ia salivară intervine şi în degradarea enzimatică a polizaharidelor, prin enzima amilaza salivară (tialina) care degradează amidonul fiert sau copt în dextrine cu molecule mai mici. Saliva secretată la om în cantitate de 1 – 2 l/24 ore, are pH = 6 – 7 şi con ine apă şi reziduu uscat, reprezentat prin săruri minerale şi substan e organice (enzime şi lizozim). Prin pierderea CO2 saliva se alcalinizează şi calciul se depune ca piatră sau tartrat dentar. Saliva intervine în: 1. solubilizarea unor constituen i alimentari, influen ând stimularea gustativă; 2. cură irea şi umectarea mucoasei bucale cu rol în vorbire; 3. protec ia antimicrobiană, prin lizozim; 4. excre ia de: – metaboli i (uree, acid uric) – virusuri (poliomelitic, al turbării) – substan e toxice (Hg, Pb, I, BI) 5. digestie prin: – pregătirea alimentelor pentru mastica ie (înmuiere); 148

– formarea bolului alimentar (lubrifierea cu mucus) şi degluti ie. 6. în digestia chimică a amidonului preparat până la dextrină şi maltoză (prin amilază) şi maltoză, prin amiloză şi maltoză. 7. facilitează procesele de mastica ie şi degluti ie. Reglarea secre iei salivare. Secre ia salivară este continuă, dar mai bogată în cursul alimentării. Intensificarea secre iei salivare se face prin mecanisme nervoase: - reflexe necondi ionate, unde stimulii care declanşează secre ia sunt alimentele; - reflexe condi ionate, descrise de Pavlov, stabilite prin asocierea stimulilor alimentari cu stimuli olfactivi, vizuali, auditivi etc. Degluti ia constă în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucală, prin faringe şi esofag, în stomac. Degluti ia cuprinde 3 timpi: - bucal, par ial voluntar, care constă în colectarea con inutului bucal pe fa a dorsală a limbii, urmată de împingerea bolului din gură în faringe prin contrac ia musculaturii limbii şi a planşeului bucal; - timpul faringian, voluntar, asigură împingerea bolului alimentar în esofag, în condi iile închiderii celorlalte căi ce se deschid în faringe; - timpul esofagian, involuntar, constă în deplasarea bolului alimentar, prin mişcări peristatice, de-a lungul esofagului până la cardia şi apoi în stomac. Reglarea degluti iei se face prin mecanisme nervoase coordonate de centrii bulbari, conecta i cu cei respiratori, ceea ce explică oprirea respira iei în timpul degluti iei. Alimentele trec în stomac prin sfincterul cardial contractat de simpatic şi relaxat de parasimpatic. În timpul digestiei gastrice tonului acestui sfincter creşte, opunându-se refluxului gastro – esofagian. Tulburarea motilită ii esofagiene (achalazie), care constă în spasme esofagiene cu absen a relaxării cardiei pentru trecerea bolului alimentar şi alimentele se adună în supracardial şi dilată esofagul. Se datorează degenerării neuronilor din plexul esofagian.

149

Digestia gastrică
Stomacul este un organ cavitar în care alimentele sunt depozitate temporar pentru a putea fi amestecate cu sucul gastric şi transformate în chim gastric. Prin mişcările active le pere ilor stomacului chimul este evacuat activ în duoden. Transformările pe care le suferă alimentele sunt rezultatul activită ii secretorii şi motorii a stomacului. Sucul gastric este secretat în cantitate mare în perioadele digestive şi foarte scăzut sau absent în perioadele interdigestive din cursul zilei şi nop ii: sucul gastric este un lichid clar, incolor, cu reac ie acidă PH = 1 – 2,5. Este format din: 99 % apă şi 1 % substan e organice (enzime, mucus) şi substan e anorganice HCl, cloruri de Na, K şi fosfa i de Ca, Mg. HCl exercită numeroase ac iuni: activează enzimele proteolitice din sucul gastric şi creează un mediu optim pentru ac iunea acestora; ac ionează asupra proteinelor alimentare făcându-le mai uşor digerabile; stimulează evacuarea gastrică, împiedică dezvoltarea germenilor introduşi în stomac odată cu alimentele ingerate - ac iune antiseptică). Principalele enzime sunt: - pepsina, secretată sub formă inactivă de pepsinogen şi activată în stomac de către HCl. Pepsina transformă proteinele în substan e mai simple – polipeptide (albumoze şi peptone); - lobfermentul sau renina, transformă cazeinogenul solubil din lapte în paracaseină care, în prezen a Ca++ se transformă în paracaseinat de calciu. Are importan ă la sugar, căci coagulând laptele împiedică trecerea rapidă a laptelui din stomac în intestin. - gelatinaza lichefiază gelatina; - lipaza gastrică, importantă mai ales la sugari, scindează hidrolitic grăsimile emulsionate din lapte, frişcă, ou. - lizozimul; - factorul intrinsec Castle sau antianemic, favorizează absorb ia vitaminei B12; - mucina are rol protector al mucoasei gastrice de diverse ac iuni nocive, în special de autodigestie, sub ac iunea pepsinei şi a HCl. Rezultatul digestiei gastrice este formarea unui produs semilichid acid (chimul gastric). 150

Reglarea secre iei gastrice se face nervos şi umoral. Controlul nervilor este asigurat de fibre simpatice, cu ac iune inhibatoare şi fibre parasimpatice cu ac iune stimulatoare. Controlul secre iei gastrice poate fi divizat în 3 faze: 1. faza cefalică: contactul alimentelor cu mucoasa bucală declanşează reflex o creştere a secre iei gastrice. De asemenea stimulii olfactivi, vizuali, auditivi pot determina o creştere a secre iei gastrice. A fost demonstrată de Pavlov, prin metoda prânzului fictiv sau a micului stomac. Sucul secretat în această fază se numeşte “suc de apetit”. Secre ia sucului gastric este reglată numai nervos prin reflexe necondi ionate şi condi ionate. 2. faza gastrică este declanşată de pătrunderea alimentelor în stomac. Durează 3 – 4 ore, timp în care alimentele rămân în stomac şi are loc digestia gastrică. Se realizează prin mecanism nervos şi umoral (prin gastrină şi histamină). 3. faza intestinală este produsă de intrarea chimului gastric în duoden şi are la bază mecanisme nervoase reflexe şi umorale. Mecanismele nervoase sunt declanşate de distensia duodenului cu chim gastric iar cele umorale de gastrina. Glucidele, lipidele şi aciditatea chimului gastric, inhibă secre ia şi motricitatea gastrică prin hormonii inhibitori – enterogastron, prostaglandine E (prostaglandinele sunt acizi graşi nesatura i). Emo iile negative, frica, supărarea inhibă secre ia. Secre ia poate fi stimulată prin ingerarea unei solu ii excitante de cofeină, alcool sau injec ii cu histamină, buna pregătire a prânzului, prezentarea atractivă alimentelor, aperitivele, supele şi gustul bun. Motricitatea gastrică. Func ia principală a stomacului este de a depozita alimentele ingerate şi de a asigura amestecul acestora cu sucul gastric. Chimul format este eliminat ritmic în duoden datorită mişcărilor produse de musculatura gastrică. Umplerea stomacului cu alimente determină două feluri de contrac ii: - tonice sau peristoloce, ale fundului şi corpului stomacului, prin care alimentele de dispersează şi sunt amestecate cu sucul gastric; - peristaltice (sunt unde de contrac ie şi relaxare), prin care con inutul gastric înaintează spre pilar. Undele de relaxare sunt urmate de evacuarea unei cantită i mici de chim. în duoden. Activitatea peristaltică a stomacului este stimulată de parasimpatic (vag) şi inhibată de simpatic; de asemenea intervin şi mecanisme umorale (enterogastron, eliberat de mucoasa duodenală la contactul cu grăsimile din chimul gastric), care inhibă peperistaltismul gastric. 151

Digestia intestinală
Digestia începută în cavitatea bucală, continuată în stomac şi terminată în intestinul sub ire sub ac iunea combinată a sucurilor pancreatic, intestinal, al bilei, iar produşii simplii rezulta i sunt reabsorbi i până la valvula ileo – cecală în propor ie de peste 90 %. Sucul pancreatic este produs de pancreasul exocrin. El se varsă în duoden prin canalul Wirsung şi Santorini. Este un lichid incolor, inodor, alcalin (pH = 8) datorită bicarbonatului care contribuie la neutralizarea chimului gastric; are şi mucus şi enzime ca: - tripsina, secretată ca proenzimă inactivă (tripsinogen) este activată în lumenul intestinal sub ac iunea enterokinazei, o enzimă secretată de mucoasa duodenală. Tripsina activează chimotripsina. - chimotripsina, enzima secretată sub formă inactivă (chimotripsinogen). Tripsina şi chimotripsina ac ionează asupra proteinelor neatacate de pepsina gastrică şi asupra produşilor de scindare ai pepsinei (albumoze şi peptone), pe care îi degradează până la stadiul de peptide (di-tri şi tetrapeptide); - carboxipeptidazele, activate de tripsină, degradează fragmentele oligoleptidice, în peptide mai mici. - elastaza, activată de tripsină, hidrolizează proteinele fibroase; - lipoza pancreatică este activată de sărurile biliare, Ca++ şi aminoacizi. Ea descompune grăsimile în glicerină şi acizi graşi. - amilaza pancreatică are ac iune mai puternică decât amilaza salivară, descompunând amidonul crud şi preparat la maltoză. În pancreatita acută hemoragică creşte foarte mult. Normal e în concentra ie de 8 – 32 unită i Wolgemuth. Reglarea secre iei pancreatice se realizează predominant umoral şi secundar nervos (Vagul stimulează secre ia pancreatică, la fel ca şi hormonii secretină, pancreozimină şi colecistokinină care se descarcă în sânge din mucoasa duodenală îndată ce începe evacuarea chimului din stomac. Ficatul. Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea sa metabolică reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne. Func iile ficatului: 1. elimină pe cale biliară pigmen ii biliari, colesterolul, unele metale grele şi fosfataza alcalină; 152

2. intervine în metabolismul lipidelor, proteinelor, glucidelor, vitaminelor şi substan elor minerale; 3. are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura cea mai ridicată din organism; 4. are func ie antitoxică, captează particulele străine pătrunse din intestin în circula ie, prin celulele Kupffer, în hepatocite se produce glucuronoconjugarea, oxidarea şi reducerea unor substan e cu efect nociv: - formarea ureei din amoniac (func ia ureopoetică) şi - reducerea, conjugarea şi inactivarea unor hormoni. 5. în perioada embrionară are func ie hematopoetică; 6. la adult sintetizează factorii coagulării şi fibrinolizei; 7. contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea circula ie şi la depozitarea sângelui (volum stagnant); 8. func ie biligenetică, de formare şi excre ie a bilei; Bila – produsul de secre ie al hepatocitelor – este secretată permanent de către ficat în cantitate de 500 – 700 ml/zi. Între mese sfincterul Oddi fiind închis, bila se colectează şi prin reabsorb ia apei se concentrează în vezicula biliară de unde este eliminată în duoden în timpul digestiei. Bila este un lichid verde (bila colecistică) sau galben (bila hepatică), alcalin (pH = 7 – 8), amar, con inând 97 – 98 % apă, anumi i electroli i, pigmen ii biliverdină şi bilirubină, 3 – 10 mg/l, produşi de degradare ai hemoglobinei), săruri biliare. Cea mai mare parte a sărurilor biliare se resorb (circuitul hepato-entero-hepatic) şi doar o mică parte (10 %) este degradată sub ac iunea bacteriilor intestinale. Acumularea pigmen ilor biliari în esuturi, de culoare galbenă a tegumentului şi mucoaselor produce icter. Colesterolul e men inut în suspensie datorită sărurilor biliare, la raport 1 colesterol/20 acizi biliari când concentra ia sărurilor biliare scade, colesterolul precipită şi formează calculi biliari. Concentra ia colesterolului plasmatic este 130 – 180 mg/l. Bila are importante roluri în digestia lipidelor, deşi nu con ine nici o enzimă; prin sărurile biliare reduce tensiunea superficială şi determină embrionarea grăsimilor, favorizând astfel digestia lor; activează lipazele; formează cu lipidele micelii care fiind hidrosolubile pot fi resorbite din intestin; intervine în absorb ia vitaminelor liposolubile (A, D, E, K) şi are efecte laxative prin stimularea motilită ii intestinale. 153

Reglarea secre iei biliare. Secre ia biliară este stimulată de: săruri biliare, produşi de digestie proteică, grăsimile şi uleiurile (mai pu in glucidele), secretină (eliberată de glandele duodenale), vagul. Simpaticul inhibă secre ia bile. Substan ele care măresc secre ia biliară = coleretice. Evacuarea bilei din vezica biliară în duoden în timpul perioadelor digestive se face prin contrac ia vezicii biliare şi deschiderea sfincterelor vezical şi Oddi. Aceasta se datorează hormonului (colecistokinină) care se formează în mucoasa duodenală la contactul cu chimul acid. Substan ele care produc evacuarea bilei sunt colagoge ca: gălbenuşul de ou, smântâna, frişca, grăsimile, MgSO4. Nervos evacuarea bile este stimulată de vag şi inhibată de simpatic.

Sucul intestinal
Este un lichid bogat în mucus şi hidrocarbonat, care neutralizează aciditatea chimului gastric, secre ia glandelor fiind stimulată de factori chimici locali (pH-ul chimului) de factori hormonali (secretina, colecistokinina) şi de factori nervoşi (vagul). Celulele intestinale (enterocitele) eliberează enzime care se adresează celor 3 principii alimentare: - aminopeptidazele, care desfac di-tri şi tetrapeptidele (rezultate sub ac iunea enzimelor gastrice şi pancreatice) până la aminoacizi, care sunt absorbi i de mucoasa intestinală; - dizaharidazele: maltaza descompune maltoza în 2 molecule de glucoză, lactaza desface lactoza în glucoză şi galactoză iar invertaza (zaharaza) desface zaharoza în glucoză şi fructoză, amilaza intestinală descompune amidonul la maltoză. Glucidele astfel sunt absorbite. - lipaza intestinală descompune grăsimile în glicerol şi acizi graşi. Secre ia intestinală este reglată: - nervos: - vagul stimulează secre ia - simpaticul o inhibă - umoral, prin secretină care stimulează secre ia, la fel şi enterocrinina. Intestinul sub ire execută mai multe tipuri de mişcări: - segmentare sunt contrac ii inelare care apar la intervale regulate, de-a lungul intestinului, apoi iar se relaxează şi apar contrac ii circulare în 154

mijlocul segmentelor precedente. Aceste mişcări deplasează alternativ (în “suveică”) con inutul intestinal realizând un amestec mai bun cu secre iile digestive şi favorizează contactul cu mucoasa facilitând absorb ia; - pendulare de scurtate şi alungire a intestinului; favorizează alunecarea anselor intestinale unele peste altele şi amestecarea con inutului intestinal; - mişcări de tonus, prin care se modifică tensiunea la nivelul fibrelor musculare, nu şi lungimea acestora. - peristaltice, sunt unde de contrac ie circulară care se propagă de-a lungul intestinului asigurând înaintarea con inutului intestinal de la stomac spre por iunile intestinale terminale; - mişcările vilozită ilor intestinale, de scurtare şi alungire care favorizează transportul particulelor ingerate, absorb ia, prin cutarea mucoasei şi împingerea substan elor spre fundul vilozită ii. Motilitatea intestinală este reglată: - vegetativ: - nervul vag o stimulează - simpaticul (nervi splanici) o inhibă - umoral de serotonină care stimulează peristaltismul. Serotonina se găseşte în trombocite (cu rol vasoconstrictor) şi celulele intestinale. Valvula ileo-cecală întărită de sfincterul ileo-cecal este închisă în condi ii obişnuite, împiedicând refluxul con inutului colic în ileon şi se deschide la câteva minute după ingestia de alimente.

Fiziologia intestinului gros
Din intestinul sub ire, zilnic trec în intestinul gros 2000 – 3000 cm3 de chil intestinal, lichid, constituit din resturi alimentare nedigerabile sau nedigerate şi lichide electrolitice ingerate sau secretate de glandele digestive. Prin absorb ia apei şi a unor electroli i şi secre ia de mucus se constituie materiile fecale, care se elimină în cantită i reduse (150 – 300 cm3) şi prin defeca ie. Flora microbiană aerobă, de fermenta ie, abundentă din colon sintetizează unele vitamine din grupul B şi vit. K. din acest motiv atunci când se face necontrolat un tratament abuziv cu antibiotice pe cale bucală şi când se distruge flora microbiană, trebuie s-o reînsămân ăm prin administrarea de iaurt (care con ine Bicellus lacticus) la care se adaugă vitamine din complexul B pentru a preveni instalarea caren ei acestor vitamine. Se mai sintetizează vitamina PP, acid folic, biotina. 155

Alimentele încep să ajungă în cec, după 4 ore de la ingestie. Transportul materiilor fecale de-a lungul colonului este mult mai lent, abia 70 % din reziduurile alimentare se elimină prin scaun după 72 ore, eliminarea totală necesită uneori o săptămână. Glandele intestinului gros secretă un suc vâscos, alcalin, care nu con ine enzime digestive. Rolul acestei secre ii este de a facilita trecerea materiilor fecale şi de a proteja mucoasa intestinală de irita ii mecanice şi chimice. La nivelul intestinului gros sunt absorbite apă, electroli i, vitamine şi aminoacizi. Nu sunt absorbite glucidele, proteinele, grăsimile şi calciul. Dintre electroli i se absorb Na+, Cl- şi se elimină HCO-3 şi K+. Principiile alimentare neabsorbite sunt supuse ac iunii florei microbiene: o floră de fermenta ie (floră aerobă, reprezentată de Bacillus lacticus, Eserichia coli) şi o floră de putrefac ie (anaerobă, reprezentată de Bacillus putrificus, Aerobacter aerogenes). Flora microbiană de fermenta ie ac ionează asupra monozaharidelor rămase neabsorbite pe care le descompune în CO2, gaz metan, acizi butiric, lactic, acetic, oleic, palmitic, ca urmare a unei fermenta ii lactice. Flora microbiană de putrefac ie ac ionează asupra aminoacizilor neabsorbi i în intestinul sub ire din degradarea cărora (degradare prin decarboxilare şi dezaminare) rezultă produşi toxici cu miros urât, fecaloid ca: H2S, CH4, NH3, fenoli, indoli, scotoli, putresceină, cadaverină, ornitină, histamină etc. În mod normal aceşti produşi toxici sunt elimina i prin materiile fecale. În cazuri patologice însă ei pot fi absorbi i prin peretele intestinului gros şi, pe cale sanguină portală, ajung la ficat, unde, prin func ia antitoxică a ficatului sunt conjuga i cu diverse substan e, fiind transforma i în substan e netoxice, inofensive pentru organism. Flora bacteriană transformă bilirubina în stercobilină. Func ia motorie a colonului este mult mai variată decât a intestinului sub ire. În colonul proximal (jumătatea dreaptă) contrac iile sunt segmentare, asimetrice, sta ionare, favorizând absorb ia apei (este colonul de stază). În colonul distal (jumătatea stângă sau colon de tranzit) activitatea motorie este constituită din mişcări segmentare şi rare unde peristaltice cu efect propulsiv. Contrac iile în masă sunt rare, puternice, prezente pe colonul descendent şi sigmoid; ele propulsează o parte importantă a con inutului colic spre rect. Defeca ia este un act reflex prin care materiile fecale sunt eliminate din rect la exterior. În condi ii obişnuite rectul este gol, iar ajungerea în rect 156

a materiilor fecale prin contrac iile “în masă” determină excita ia mecanoreceptorilor rectali, impulsurile sunt transmise pe căi vegetative la centrii sacrali ai defeca iei (S1 – S4), dar şi ascendent spre cortex, declanşând senza ia necesită ii de defeca ie. Dacă condi iile permit, începe defeca ia sub impulsurile pornite din centrii sacrali medulari, care prin cei doi nervi pelvici ai parasimpaticului determină contrac ia musculaturii rectale concomitent cu relaxarea sfincterului anal intern (neted, involuntar) şi relaxarea voluntară a sfincterului extern, stimulat prin impulsuri venite prin nervii ruşinoşi. Pentru a mări şi mai mult presiunea în rect se produce contrac ia diafragmului şi a musculaturii abdominale. Deci defeca ia este un act reflex, par ial voluntar, coordonat de centrii medulari şi controlat cortical. Dacă condi iile nu permit defeca ia, se produce o inhibi ie a motricită ii recto-colice şi recto-anale, se contractă sfincterul anal striat şi con inutul rectal este împins înapoi în colonul sigmoid. Fibrele simpatice provenite din L1 – L2 exercită un efect tonic asupra sfincterului anal intern determinând contrac ia. Eliminarea materiilor fecale la intervale mai mari de 48 H provoacă constipa ie iar eliminarea frecventă de scaune, diaree.

Absorb ia intestinală
Absorb ia intestinală este procesul prin care produşii de degradare a substan elor nutritive trec prin mucoasele digestive, în circula ie (sânge sau limfă). Absorb ia anumitor constituen i se poate realiza în gură (vitamine, medicamente, otrăvuri), la nivelul stomacului (apă, cloruri, alcool, CO2), precum şi la nivelul colonului (apă şi electroli i) dar absorb ia principiilor alimentari are loc în special în intestinul sub ire, deoarece structura acestui segment este perfect adaptată îndeplinirii acestui rol. Astfel are o suprafa ă de contact cu alimentele mult mărită (circa 50 m2) realizată prin valvulele conivente şi de aproximativ 5.000.000 de vilozită i intestinale. În plus, peretele intestinului are un epiteliu de resorb ie unistratificat ale cărui celule prezintă platou striat. Totodată bogata vasculariza ie a vilozită ilor intestinale reprezintă încă un important factor de adaptare func ionale pentru absorb ie. 157

Mecanismele absorb iei sunt: 1 – transferul pasiv pe bază de mecanisme fizice, de difuziune şi osmoză potrivită cărora nutrimentele vor trece întotdeauna din lumenul intestinal spre sânge sau limfă, datorită gradientelor (diferen ă de presiune) osmotice, de concentra ie sau electrice de-o parte şi alta a peretelui intestinal, trecere realizată prin porii membranei; molecule mici trec repede cele mari mai încet. 2 – transferul activ şi selectiv cu consum energetic, împotriva gradientului de concentra ie şi de presiune, prin combinarea chimică a substan ei de absorbit (glucoză, aminoacizi) cu un sistem membranar de transport; dovadă intoxicarea epiteliului intestinal suspendă absorb ia. 3 – transportul prin vezicule de pinocitoză la nivelul membranei (proteine). Absorb ia glucidelor se face prin mecanisme active: hexoze (glucoză, fructoză, galactoză), sau pasive, prin difuziune (unele pentoze ca riboza). Absorb ia glucozei se face prin cuplarea ei cu un transportor comun cu cel care realizează absorb ia Na+ de care se desface la polul opus. Transportorul îşi reia activitatea, iar glucoza trece în sânge şi pe cale portală ajunge la ficat. Absorb ia glucozei necesită energie provenită din degradarea ATP-ului, sub ac iunea enzimei ATP-ază. Absorb ia monozaharidelor este maximă în por iunea ini ială a intestinului sub ire. Absorb ia glucidelor e favorizată de tiroxină, adrenalină, insulina, vitamina B. Absorb ia proteinelor se face sub forma aminoacizilor prin mecanisme active (la polul luminal) şi pasive la polul bazal al celulelor, prin difuziune. Un rol important în absorb ia aminoacizilor revine vitaminei B6 şi Na+. Protidele se pot absorbi şi ca atare, nedescompuse, cum este cazul absorb iei unor anticorpi (IgA) con inu i în colostrul matern asigurându-se un transfer pasiv de imunitate de la mamă la făt. Pe de altă parte însă, absorb ia unor proteine nedescompuse poate duce şi la formarea unor anticorpi care la o nouă pătrundere a aceloraşi proteine determină apari ia alergiilor. Absorb ia lipidelor se face pasiv sub formă de glicerol şi acizi graşi. Glicerina se absoarbe uşor în sânge şi limfă fiind hidrosolubilă. Acizii graşi se combină cu sărurile biliare formând micelii hidrosolubile. După ce au trecut mucoasa intestinală miceliile eliberează sărurile biliare care revin în ileon, iar acizii graşi cu mai pu in de 10 – 12 C, atomi de C trec direct în sângele portal, fiind transporta i neesterifica i pe când acizii graşi cu mai 158

mult de 12 C se combină cu glicerolul, în celulele mucoasei intestinale resintetizând trigliceridele care trec în limfă, intrând în constitu ia chilomicronilor (complexe formate din trigliceride, fosfolipide, colesterol şi o parte proteică). Absorb ia vitaminelor se face în prezen a apei, rapid pentru cele hidrosolubile şi în prezen a sărurilor biliare şi a enzimelor pancreatice pentru cele liposolubile. Absorb ia e maximă în segmentele superioare ale intestinului sub ire. Absorb ia ionilor. Ionii de Na+, Cl-, K+, Ca++, Fe++ şi Mg++ sunt absorbi i activ. Na+ poate fi absorbit şi pasiv prin difuziune, Ca++ se absoarbe în prezen a parathormonului şi vitaminei D, în segmente superioare ale intestinului sub ire. Fosfa ii şi oxala ii împiedică absorb ia Ca++. Fe++ se absoarbe în duoden, cantitatea resorbită fiind în func ie de necesită ile organismului. Apa se absoarbe pasiv prin difuziune (10 l/24 h; 1,5 provine din lichidele ingerate şi 8,5 l reprezintă sucuri digestive) 9,5 l se absorb la nivelul intestinului sub ire şi 400 ml la nivelul intestinului gros. Materiile fecale con in 100 ml apă.

159

IX. FIZIOLOGIA RESPIRA IEI
Respira ia se compune din două etape fundamentale: - procesul de respira ie externă sau pulmonară prin care se face schimbul de O2 şi CO2 la nivel pulmonar. - procesul de respira ie internă sau celulară prin care se face schimbul de gaze la nivel celular.

Ventila ia pulmonară
Aerul atmosferic este introdus în plămâni prin procesul de ventila ie pulmonară prin care se men ine constantă compozi ia aerului alveolar.

Mecanica respira iei
Schimburile gazoase la nivelul plămânului se realizează datorită succesiunii ritmice a 2 procese: inspira ia şi expira ia. Inspira ia este un proces activ, care se datorează contrac iei muşchilor inspiratori, ducând la mărirea volumului cutiei toracice prin creşterea celor 3 diametre. Diametrul longitudinal se măreşte prin contrac ia diafragmului, care îşi micşorează bolta (curbura), apăsând asupra organelor abdominale iar diametrele antero – posterior şi transversal se măresc prin orizontalizarea, ridicarea şi rota ia coastelor ca urmare a contrac iei muşchilor intercostali externi. Mărirea volumului cutiei toracice determină mărirea corespunzătoare a volumului plămânilor, deoarece prin pleură viscerală plămânii sunt solidari cu cutia toracică. Pelicula de lichid pleural dintre cele 2 foi e pleurale favorizează alunecarea acestora, dar şi creşterea coeziunii dintre ele. Astfel, în inspira ie plămânii urmează o expansiune toracică şi se destind pasiv. Presiunea intrapulmonară scade cu 2 – 3 mmHg fa ă de cea atmosferică şi aerul atmosferic pătrunde în plămâni. În inspira ie for ata ac ionează şi muşchii inspiratori accesori (sternocleidomastoidoanul, 160

pectoralul mare, din atul mare şi trapezul) contribuind la ridicarea suplimentară a coastelor. Inspirul normal durează 1 secundă. Expira ia normală este un proces pasiv, care urmează fără pauză după inspira ie. Durează cca 2 secunde. În timpul expira iei, cutia toracică revine pasiv la dimensiunile avute anterior, ca urmare a relaxării musculaturii inspiratorii. Plămânii se retractă şi se crează, în interiorul lor, o presiune superioară cu 2 – 4 mmHg celei atmosferice, ceea ce face ca o parte din aerul introdus anterior să fie expulzat. Expira ia se realizează pe seama elasticită ii pulmonare, a elasticită ii cartilajelor torsionate şi a ligamentelor întinse în timpul inspira iei. În timpul efortului fizic sau în caz de obstacol pe căile aeriene, expira ia devine activă prin interven ia muşchilor expiratori. Contrac ia lor comprimă viscerele abdominale, care deplasează diafragmul spre cutia toracică şi apropie rebordurile, reducând volumul toracelui. Mişcările respiratorii se succed ritmic, fără pauză, în tot cursul vie ii. Înscrierea mişcărilor respiratorii se poate face cu ajutorul pneumografului, graficul mişcărilor respiratorii reprezentându-se prin pneumogramă. Ciclul respirator (1 inspira ie + 1 expira ie) are o durată de 3 secunde, ceea ce revine la 20 de mişcări respiratorii/minut (normal 16/minut la bărbat şi 18/minut la femeie) = frecven a respiratorie (FR). Frecven a şi amplitudinea mişcărilor respiratorii variază în func ie de necesită ile organismului în O2 şi mai ales de cantitatea de CO2 produsă. În efort fizic frecven a respiratorie poate ajunge la 40 – 60/minut, de asemenea şi în condi ii patologice: febră, hipertiroidism, hipercapnie, hipoxie = tahipnee, hiperpnee. În apnee – 5 – 8 resp./min. La sportivi FR = 8 – 10 resp./min. În timpul somnului scade la 3 – 4 resp./min. La altitudini FR = 20 – 24 resp./min. În timpul şi mai ales după efort FR = 40 – 60 resp./min. Volumele respiratorii sunt: 1. Volumul respirator curent, cantitatea de aer care intră şi iese din plămâni în timpul unei respira ii normale (VC) = 500 ml aer. 2. Volumul inspirator de rezervă (VIR), cantitatea de aer ce mai poate fi introdusă în plămâni printr-o inspira ie for ată la sfârşitul unei inspira ii normale = 1500 ml aer. 3. Volumul expirator de rezervă (VER), cantitatea de aer care poate fi expirată for at la sfârşitul unei expira ii normale = 1000 – 1500 ml aer. 161

4. Volumul rezidual (VR), cantitatea de aer care rămâne în plămân după o expira ie for ată, aer care poate fi expulzat din plămâni doar prin deschiderea toracelul = 1500 ml (fig. 42).

Fig. 42. Spirograma normală
1. Volum curent 2. Vol. inspirator de rezervă 3. Vol. expirator de rezervă 4. Capacitate inspiratorie 5. Capacitate vitală 6. Capacitate expiratorie 7. Capacitate vitală începând cu expirul 8. Vol. expirator maxim/sec. CPT = capacit. pulmonară totală VR = vol. rezidual CRF = capacit. reziduală func . VC = 600 ml VIR = 1600 ml VER = 1400 ml CI = 2200 ml CV = 3600 ml CE = 2000 ml CV = 3900 ml VEMS = 2250 ml CV + VR = 5100 ml VR+VIR = 2900 ml = 1500 ml

Capacită ile respiratorii reprezintă suma mai multor volume: 1. CPT (capacitatea pulmonară totală) = VIR + VC + VER + VR CI CRF CI = capacitatea inspira iei CRF = capacitatea reziduală func ională 2. CV (capacitatea vitală = VC + VIR + VER = aerul expirat for at după o inspira ie for ată. Valoarea CV variază în func ie de sex (mai mică la ♀, vârstă maximă la 30 – 35 ani), înăl ime şi gradul de antrenament. 162

Măsurarea volumelor pulmonare se face cu ajutorul spirometrului. Valoarea CV = 3600 – 4000 ml. CV ideală = Înăl imea (cm) x 25 ♂şi 20 la ♀. CV creşte în efortul fizic şi scade în sedentarism. 3. CI = volumul inspirat for at la sfârşitul unei expira ii normale = VC + VIR. 4. CRF = VER + VR. Prin antrenament CV poate ajunge la sportivi 5000 – 6000 ml. Volumele şi capacită ile pulmonare sunt importante pentru diagnosticarea diferitelor boli pulmonare, totuşi ele nu dau indica ii directe despre func ia ventilatorie. Cantitatea de aer mobilizată pe minut în repaus, debit ventilator = VC x frecven a respira iei = 500 ml x 16 resp./min = 8 l/min., în repaus, 30 – 40 l/min. în efort mediu, 80 – 100 l/min. în efort intens şi uneori 120 – 150 l/min la sportivi bine antrena i şi dezvolta i, pentru scurt timp. Se deosebesc trei tipuri de respira ii: a) tipul costal superior, prezent în special la copii; b) tipul costal inferior, observat mai ales la femei; c) tipul abdominal, realizat prin contrac ia şi relaxarea diafragmului, caracteristic bărba ilor. Coeficientul de ventila ie (coeficientul de reînnoire a aerului pulmonar) reprezintă raportul dintre volumul de aer pătruns în alveole la fiecare respira ie şi capacitatea func ională reziduală (reprezentată de volumul de rezervă expiratorie şi volumul rezidual) = 1500 ml + 1500 ml. CV = 500 (VC) - 140 = 1500 + 1500 VER + VR 360 3000 = 0,12 % 140 este aerul care ocupă spa iul mort anatomic şi fiziologic, care nu participă la schimburile gazoase.

163

Schimbul alveolar de gaze (chimismul respirator)
Aerul atmosferic ajuns în plămâni prin ventila ia pulmonară este condus în alveole, unde are loc schimbul de gaze dintre aerul alveolar şi sânge, la nivelul membranei alveolo-capilare. Schimbul de gaze se face prin difuziune, în func ie de presiunea par ială a gazelor respiratorii – O2 şi CO2 – de o parte şi de alta a membranei alveolo-capilare. Viteza cu care au loc schimburile gazoase prin endoteliul alveolar este reglată de mai mul i factori: - presiunea par ială a gazelor din alveole şi sângele capilar; - permeabilitatea membranelor limitante (endoteliul alveolar şi cel capilar) fa ă de O2 şi CO2 (capacitatea de difuziune a membranei capilare pulmonare); - viteza cu care gazele (O2 şi CO2) reac ionează cu constituen ii sângelui; - stratul de sânge este foarte sub ire; - mărimea suprafe ei de contact; - volumul de sânge expus contactului cu aerul alveolar; - grosimea membranei alveolo-capilare e foarte mică. Suprafa a alveolelor pulmonare este acoperită de o re ea de capilare (re eaua capilară cea mai bogată din întregul organism). Suprafa a totală de schimb este de 100 – 120 m2, deci de 25 – 50 de ori mai mare decât suprafa a corpului. Etapa pulmonară În aerul alveolar PO2 este mult mai mare (100 mm Hg) decât în sângele venos (40 mm Hg), deci O2 va trece din aerul alveolar în sânge până se echilibrează cu PO2 din aerul alveolar (fig. 47). Sângele care părăseşte teritoriul pulmonar are o satura ie de 97 % în O2. CO2 va urma un drum invers trecând din sângele venos, unde se găseşte la o presiune par ială de 47 mmHg, în aerul alveolar unde presiunea sa par ială este de 40 mm Hg. Gradientul de presiune redus între cele 2 medii (7 mm Hg) este suficient, deoarece CO2 are un coeficient de solubilitate de 20 de ori mai mare comparativ cu cel al O2 şi o viteză de difuziune de 25 de ori superioară O2. Oxigenarea sângelui din capilarele pulmonare se numeşte hematoză pulmonară. În repaus, absorb ia de O2 a unui adult sănătos este de cca 200 – 300 ml/min. În timpul arderilor aerobe, ajungând până la 3 – 4 l/min., iar la 164

sportivii deosebit de bine antrena i, în urma eforturilor foarte mari, caracteristic antrenamentului modern, absorb ia de O2 poate depăşi 6 l/min.

Fig. 43. Schimbul şi transportul gazelor respiratorii la nivel pulmonar Schimbul de gaze se face cu viteză foarte mare. Dacă membrana alveolară este îngroşată (edem pulmonar, emfizem), schimbul de gaze e alterat, mai ales în ce priveşte O2 şi se instalează hipoxemia. Etapa sanguină (transportul gazelor respiratorii) Transportul sanguin al O2 se face în propor ie de 1 % sub formă dizolvată în plasmă şi restul sub forma unei combina ii labile cu hemoglobina (Hb) denumită oxihemoglobină (HbO2). Datorită fierului bivalent pe care îl con ine, Hb se combină foarte rapid cu O2, fiecare din cei 4 atomi de Fe al grupărilor hem putând fixa o moleculă de O2. În repaus, sângele arterial transportă, sub formă de HbO2, 97, 5 % din cantitatea totală de O2. Forma dizolvată, deşi minimă comparativ cu cea combinată cu Hb din punct de vedere func ional este cea mai importantă, deoarece se află în schimburi directe cu lichidele intersti iale şi, prin acestea, cu celulele. Legătura Hb + O2 HbO2 este labilă, instabilă, fiind o oxigenare nu o oxidare a hemoglobinei, lucru ce favorizează cedarea O2 la nivelul esuturilor, fiind o reac ie reversibilă care depinde de presiunea par ială a O2, de temperatură, de prezen a electroli ilor şi de pH-ul sanguin. 165

Transportul sanguin al CO2 se face sub 3 forme: - 8 – 10 % CO2 se transportă sub formă dizolvată în plasmă; - 10 % CO2 este transportat sub formă de carboaminohemoglobină (HbCO2); - cea mai mare parte, 80 % CO2 rezultat din oxida iile celulare ajunge prin difuziune în lichidul intersti ial şi în sânge. Se dizolvă în lichidele plasmatice şi pătrunde uşor în eritrocite, datorită difuzibilită ii sale ridicate. Atât în plasmă cât şi în eritrocite, sub influen a anhidrazei carbonice, CO2 se hidratează rezultând H2CO3 care se disociază în HCO-3 şi H+ care se combină cu K+ în eritrocite (10 %) şi cu Na+ în plasmă (70 %). Sub formă de bicarbona i se transportă în sânge cca 80 % din CO2 din care 10 % în eritrocite (KHCO3) şi 70 % în plasmă (NaHCO3). plasma intersti ială sânge, unde 10 % Celule CO2 CO2 se transportă dizolvat în plasmă, 10 % CO2 se transportă sub formă de HbCO2 şi 80 % se transportă sub formă de hidrocarbona i forma i astfel: H2CO3 disociază H+ + CO2 în plasma sanguină se hidratează CO2 + H2O HCO3-, din care 70 % se leagă de Na+ din plasmă: HCO3- + Na+ = NaHCO3 şi 10 % intră în eritrocite unde HCO3- + K+ = KHCO3 (10 %). Etapa tisulară La nivelul capilarelor tisulare, sângele arterial cedează O2 necesar activită ii celulare şi se încarcă cu CO2 rezultat din metabolismul celular (fig. 44).

Fig. 44. Schimbul şi transportul gazelor respiratorii la nivel tisular 166

Disocierea HbO2 depinde de mai mul i factori, dintre care cei mai importan i sunt: presiunea par ială a O2 şi CO2, temperatura şi pH. În lichidul intersti ial presiunea O2 este cam 20 – 40 mm Hg, iar în sângele capilar de 97 mm Hg, acest gradient favorizând disocierea HbO2 şi intrarea O2 din sânge în celule. Coeficientul de utilizare a O2 este raportul dintre diferen a arterio-venoasă a O2, care este în medie de 6 cc la 100 ml sânge (sângele arterial con ine 18 – 19 cc O2 la 100 ml, iar cel venos 12 – 13 cc de O2 la 100 ml) şi concentra ia O2 din sângele arterial: 6/18 = 30 % sau 0,3. Creierul are un coeficient de utilizare de 6,7/19,6 = 34 %. Muşchii activi pot absorbi aproape toată cantitatea de O2 din sângele arterial, coeficientul de utilizare al lor apropiindu-se de 100 %. Când activitatea esuturilor şi necesitatea lor de O2 creşte, cantitatea suplimentară de O2 poate fi furnizată numai pe baza unui flux sanguin crescut. Accelerarea de 3 ori a vitezei de circula ie a sângelui în timpul unui efort intens, precum şi creşterea de 3 ori a coeficientului de utilizare a O2 asigură mărirea de 9 ori a cantită ii de O2 eliberat în esuturile cu activitate crescută. Capacitatea CO2 de a intensifica disocierea HbO2 în esuturile cu activitate metabolică intensă se datorează generării şi acumulării locale de H2CO3, care scade pH-ul tisular şi, consecutiv, afinitatea Hb pentru O2 creşterea temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O2 favorizând deci disocierea HbO2, care este favorizată la nivelul esuturilor şi de scăderea pO2 tisulară. În condi ii de activitate tisulară intensă, ca urmare a ac iunii convergente a acestor factori, HbO2 se disociază mai intens, eliberând esuturilor cantitatea de O2 necesar activită ilor lor. Schimbul de gaze la nivelul tisular are loc prin difuziune, ele trecând din esuturi în sânge (şi invers) prin intermediul lichidului intersti ial, de la o presiune mai mare la una mai mică. Capacitatea de difuziune tisulară se dublează în efort. Respira ia tisulară (internă) Utilizarea O2 de către celule are loc în mitocondriile acestora, în care se desfăşoară procese de oxidoreducere complexe, sub ac iunea enzimelor specifice, substan ele organice fiind oxidate până la CO2 şi H2O, eliberând energia chimică care va fi utilizată în diferite activită i ale organismului, ca energie cinetică, electrică, luminoasă, calorică. Reac iile de oxidoreducere sunt lente, se desfăşoară treptat, la presiunea şi temperatura organismului. 167

Substan ele nutritive prin glicoliză (glucidele), betaoxidare (lipidele) şi dezaminare şi decarboxilare (protidele) pierd H2 care-i luat de enzimele dehidrogenaze, transportat de enzimele transportoare de H (flavinenzimele) şi pierd 2 e- astfel DPN + H2 DPNH+ + H+ + 2 e- (hidrogenul e activat). O2 în celule e activat de citocromoxidozele a, b, c de fermentul respirator Warburg şi primeşte cei 2 e- ai hidrogenului şi devine O- activ. O2 + 2e = 2O-. Toate reac iile au loc în mitocondrii. 2H+ + O- = H2O metabolică + energie. Energia se eliberează eşalonat, evitând eliberarea explozivă cu degradarea structurilor celulare şi permite transferul de energie la ATP, ADP şi CP deci “materia vie lucrează cu monedă măruntă”. Reglarea respira iei Respira ia este adaptată în orice moment la necesită ile aportului de O2 şi ale eliberării de CO2. Mecanismul de reglare al respira iei este foarte prompt. Centrul respirator este localizat în bulbul rahidian şi este format dintr-un centru inspirator, dominant, şi unul expirator. Sec ionarea axului cerebrospinal sub centrii respiratori duce la oprirea respira iei. Centrul respirator bulbar permite reglarea automată a respira iei. Acest automatism este influen at mai ales de proprietă ile chimice ale sângelui. Rolul principal în reglarea respira iei revine concentra iei de CO2 din sânge (CO2 sanguin ac ionează direct pe care umorală asupra centrului respirator, stimulându-i activitatea): - până la o C % = 9 % CO2 în aerul inspirat se intensifică progresiv activitatea centrului respirator (hiperventila ie), peste 9 % CO2 în aerul inspirat, activitatea respiratorie scade progresiv; - la 33 % CO2 în aerul inspirat se produce narcoză; - la 40 % CO2 în aerul inspirat se produce moartea. Un efort poate avea loc dacă circula ia sângelui se adaptează nevoilor sporite de O2 şi glucoză cerute de efort. Ca răspuns al informa iei centrii nervoşi solicită aparatul cardiovascular şi respirator la adaptări şi creşte iriga ia sanguină, musculară de 10 – 20 de ori. Debitul circulator creşte propor ional cu intensitatea efortului; se accelerează frecven a respiratorie, creşte presiunea arterială, debitul respirator e de 30 – 40 l/minut, iar frecven a respiratorie de 40 – 60 respira ii pe minut. La un organ în func ie, consumul de O2 şi producerea de CO2 sunt mai mari ca în repaus. Musculatura corpului este consumatorul cel mai mare 168

de O2 şi producător de CO2. CO2 intră în sânge, ajunge la centrii respiratori îi excită intensificând ventila ia şi asigurând 50 – 70 l aer/minut. În efortul musculat intens, ventila ia poate asigura 120 – 180 l aer/minut. În efort creşte debitul cardiac şi se produce o capilarodilata ie alveolară, deci mai mult sânge este supus procesului de hematoză şi eliminarea de CO2 creşte. La intensificarea circula iei sângelui în efort, creşte minut volumul de 10 ori şi creşte cantitatea de O2 transportat la esuturi. La efort absorb ia de O2 în sânge este de 2 – 4 l/minut, fa ă de 200 – 300 ml/minut în repaus, respira ia devine mai amplă prin mecanism reflex condi ionat, uneori chiar înainte de efort, de exemplu când sportivul vine la linia de start creşte accelerarea inimii, se produce vasoconstric ie abdominală, cresc schimburile respiratorii, apare starea de start prin care organismul este pregătit fiziologic chiar înainte de efort. Aşa se vede şi la muncitorii care la locul de muncă îşi intensifică respira ia, chiar dacă nu depun efort. Când începe efortul intervin mecanismele reflexe cu pornire în receptorii din muşchi şi tendoane, care intensifică respira ia şi ulterior aceasta este stimulată prin acumularea de CO2 şi H+ în sânge, care excită direct centrii respiratori prin zonele reflexogene. Hipoxia ac ionează la fel.

169

X. SÂNGELE
Sângele este un lichid vâscos con inut în aparatul cardiovascular. Împreună cu limfa şi lichidul extracelular formează mediul intern al organismului. El este considerat o varietate de esut conjunctiv. El are numeroase func ii vitale, ca: a) transportul de gaze, substan e nutritive, hormoni, neuromediatori, apă, electroli i, căldură; b) men inerea echilibrului acido-bazic prin sistemele “tampon”; c) apărarea imunitară, mai ales prin globulele albe şi anticorpi; d) contracararea hemoragiilor prin procesul complex al coagulării sângelui; ea transportă produşii catabolism (uree, acid uric, NH3 etc.). Culoarea sângelui arterial este roşu deschis, iar a sângelui venos este roşu închis. La unii bolnavi cu defecte ale septului interatrial sau interventricular al inimii, sângele venos se amestecă cu cel arterial, pielea şi mucoasele capătă o culoare albăstruie – cianoză. Temperatura medie a sângelui este de 37 o C. Sângele ce provine din vasele extremită ilor poate fi mai rece (25 – 30 o C), iar cel ce provine din cavitatea abdominală, mult mai cald (40 o C). Volumul sanguin este de 5 l la un om adult de 70 kg. Din acest volum 2/3 circulă prin vase circulare, iar 1/3 care stagnează în organe de depozit (splină, ficat, vene, subcutanate), este volum sanguin de rezervă. În caz de efort fizic, hemoragie etc., sângele de rezervă este mobilizat şi trecut în circula ie, asigurând adaptarea organismului la noile condi ii. Componentele sângelui sunt: una celulară, elementele figurate ale sângelui (40 – 45 %) şi alta coloidală, lichidă, plasma sanguină. Hematocritul reprezintă volumul ocupat de elementele figurate ale sângelui, exprimat în procente fa ă de volumul sângelui integral. Valoarea normală a hematocitului este de 45 la bărba i şi 40 la femei. Creşterile hematocritului se întâlnesc în poliglobulii sau pierderi mari de lichide, iar scăderile lui apar în anemii.

170

Plasma sanguină
Este constituită din apă (90 %) şi reziduu uscat (10 %) din care 9 % sunt substan e organice (proteine, lipide, glucide, produşi intermediari şi finali de metabolism) şi 1 % sunt substan e anorganice (cloruri, fosfa i, sulfa i, bicarbona i de Na, K, Ca, Mg Fe etc.) şi cantită i minime din anumite substan e organice de importan ă fiziologică deosebită. Plasma are anumite proprietă i fizico-chimice, care se men in constante la omul sănătos. Constan a acestora se numeşte homeostazie. Ca proprietă i amintim: Densitatea, este de 1,025 (densitatea sângelui integral este de 105 g). Vâscozitatea plasmei. Plasma este de 2,5 ori mai vâscoasă decât apa, iar sângele integral de 4,5 ori. Datorită vâscozită ii, sângele circulă prin vase în straturi paralele, fără a face vârtejuri, fapt ce uşurează travaliul inimii; vâscozitatea sângelui este diminuată în anemii şi în scăderea concentra iei proteinelor plasmatice. Presiunea osmotică a plasmei se datorează în special substan elor cu moleculă mică dizolvate. Presiunea osmotică (Posm) este direct propor ională cu concentra ia substan ei dizolvate (C) şi invers propor ională C cu masa ei moleculară (M). Posm = Rezultă că cele mai activ osmotic M sunt substan ele ionizabile şi dintre acestea rolul cel mai important îl au ionii de sodiu (Na+), care se află în mare concentra ie în plasmă şi lichidele extracelulare. Proteinele plasmei, având o masă moleculară foarte mare, contribuie neglijabil la presiunea osmotică (e doar de 25 mmHg, pe când cea dată de cristaloizii plasmei e de 5300 mmHg. Deoarece proteinele dau solu ii coloidale, presiunea osmotică a acestora se numeşte presiune coloidosmotică, care, deşi este mică ca valoare, joacă un rol esen ial în schimburile nutritive de la nivelul capilarului. Plasma, lichidul intercelular şi citoplasma celulară au o presiune osmotică de 310 m osm/l, corespunzând unei solu ii de NaCl în concentra ie de 9 g la litru. Presiunea osmotică joacă un rol important şi în schimburile de substan e şi apă dintre celule şi spa iul intercelular. Apa se deplasează din teritoriile cu Posm mică (hipotone) în cele cu Posm mare (hipertone). Dacă introducem celule într-un mediu hipoton, apa intră în celule umplându-le până la spargere. Dacă mediul ce scaldă celulele este hiperton atunci apa 171

iese din celule determinând reducerea volumului celular şi ratatinarea (zbârcirea) lor. Pe această comportare a celulelor se bazează determinarea rezisten ei osmotice a hematiilor (rezisten a globulară minimă e 0,45 sol de NaCl %, iar rezisten a globulară maximă este de 0,30 % sol NaCl). Proteinele plasmatice au numeroase roluri: - controlul schimburilor hidroelectrolitice dintre plasmă şi lichidele intersti iale; - constituent al sistemelor tampon sanguine, cu rol în men inerea echilibrului acido-bazic; - transportor al unor substan e plasmatice (hormoni, vitamine, bilirubină, colesterol, cupru, calciu, fier etc.); - rezervă de aminoacizi pentru întregul organism; - func ii specifice (enzime, factorii coagulării, hormoni proteici, controlul hematopoeziei, formarea elementelor figurate, controlul tensiunii arteriale etc.). Albuminele au rol în men inerea presiunii coloidosmotice şi în transportul hormonilor, sărurilor şi vitaminelor. Ele sunt fabricate în ficat şi scad în bolile acestuia. Scăderea albuminelor duce la scăderea presiunii coloid-osmotice şi determină reten ie de apă în esuturi – edeme. Globulele sunt fabricate în ficat, splină, măduva oaselor etc. Gamaglobulinele reprezintă anticorpii, sunt secretate de plasmocite şi au rol în apărarea antiinfec ioasă specifică. Fibrinogenul are rol esen ial în coagularea sângelui, alături de alte proteine (factori ai coagulării). Lipidele din plasmă sunt reprezentate de colesterol, trigliceride şi fosfolipide. Ele reprezintă un material energetic important pentru organism şi pot fi utilizate în sinteza unor hormoni lipidici, ca hormonii secreta i de corticosuprarenală sau de gonade. Glucidele plasmei sunt reprezentate de glucoză. Glicemia – concentra ia glucozei în plasmă – este o constantă homeostatică foarte importantă. Scăderile glicemiei sub 80 mg la 100 ml plasmă (hipoglicemie) produc tulburări nervoase, iar scăderi mai pronun ate, sub 60 mg, pun via a în pericol. Glucoza joacă un rol energetic. Creşterile glicemiei peste 120 % (hiperglicemia) se întâlnesc în diabetul zaharat. Substan ele minerale se găsesc în plasmă, majoritatea sub formă de ioni, importan ă majoră având în special Na+. Dintre anioni, importan ă fiziologică deosebită au Cl- şi ionul bicarbonat (-HCO3). Activitatea chimică a 172

anionilor şi cationilor din plasmă este egală şi are valoarea de 155 m Σg ‰. Principalul rol al sărurilor minerale este men inerea presiunii osmotice, iar Na+, K+ şi Ca++ mai intervin în reglarea excitabilită ii nervoase şi musculare, iar Ca++ intervine în coagularea sângelui. Elementele figurate ale sângelui (fig. 45) care se găsesc în suspensie în plasmă sunt eritrocitele (hematii), leucocitele şi trombocitele (plachete sanguine). Eritrocitele sunt celule anucleate, având din profil forma unui disc biconcav, cu diametrul de 7,2 u 7,5 u ce asigură cea mai mare suprafa ă pentru rolul său, favorizând schimburile gazoase. Numărul eritrocitelor în sângele circulant este de cca 5 mil./mm3 la bărbat şi 4,5 mil./mm3 la femeie, iar suprafa a totală a eritrocitelor este de 3000 m2, de 1500 ori mai mare decât întreaga suprafa ă a corpului. Membrana lipoproteică a hematiei este rezistentă la ac iunea agen ilor mecanici, osmotici sau chimici. Proteinele citoplasmei formează o re ea în ochiurile căreia se află un pigment roşu – hemoglobină (Hb). În 100 ml sânge se găsesc 15 g Hb. Hb este pigmentul respirator al sângelui. Transportă O2 şi participă la transportul CO2. Legarea O2 se face de către Fe2+ din molecule de Hb sub forma unei combina ii labile oxihemoglobina. Hb transportă CO2 sub forma unor compuşi carbominei (când CO2 se leagă cu grupările aminice ale globinei din molecula de Hb formează cu agen ii oxidan i (nitri i, cloruri, CO, unele droguri) methemoglobină, compus stabil în care Fe2+ se transformă în Fe3+ şi nu mai reac ionează cu O2. Formarea globulelor roşii – eritropoieza – are loc în măduva hematopoietică din oase (în special cele late). Reglarea eritrpoieziei este controlată de eritroproietină, un hormon secretat de către rinichi. Pentru fabricarea de hematii sunt necesare: alimenta ie echilibrată, vit. B12, vit. B6, vit. C şi fier. Caren a oricăruia din aceşti factori poate determina anemie. Durata medie a vie ii hematiilor în circula ie este de 120 zile, după care hematiile îmbătrânite sunt distruse în splină (“cimitirul globulelor roşii”), ficat, măduva osoasă, ganglionii limfatici, prin hemoliză. Creşterea temporară a numărului eritrocitelor circulante (efort fizic, postprandial, durere) este rezultatul mobilizării sângelui mai bogat în hematii din depozite (splină, ficat). Creşterile stabile ale numărului eritrocitelor circulante – poliglobulii – sunt prezente la cei care locuiesc la mari altitudini şi la cei la care este alterat aportul de O2 la nivel celular. Scăderea numărului eritrocitelor – anemie – este consecin a unui 173

dezechilibru dintre eritropoieză şi hemoliză, fie prin diminuarea eritropoieziei (caren a de fier, proteine, vitamine), fie prin intensificarea hemolizei (intensificări toxice, mecanisme imune).

Fig. 45. Elementele figurate ale sângelui
Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) se poate observa pe sânge făcut incoagulabil, în eprubetă. Valorile normale ale VSH-ului sunt de 3 – 5 mm/oră, de 5 – 10 mm la 2 ore şi de 20 – 40 mm la 24 ore. La femei sunt cu 1 – 3 mm mai mari. Patologic VSH creşte foarte mult în reumatismul acut, în tuberculoză şi cancer, atingând valori de 80 – 120 mm după o oră. Leucocitele sunt celule nucleate, mobile, cu roluri importante în procesele de apărare contra agen ilor patogeni biologici prin fagocitoză şi pinocitoză, producere de anticorpi şi distrugerea toxinelor de origine microbiană. Numărul leucocitelor din sângele circulant variază între 4000 – 8000 mm3. 174

Pe baza originii formei, structurii şi rolului lor fiziologic, leucocitele sunt de mai multe tipuri: polinucleare (neutrofile, acidofile şi bazofile) şi mononucleare (limfocite şi monocite). Tabelul nr. 3 Formula leucocitară normală Valori absolute la 1 mm3 5000 3400 100 25 1650 250 Valori relative % 100 68 2 0,5 25 5

Leucocite Neutrofile Eozinofile Bazofile Limfocite Monocite

1. Neutrofilele (polimorfonucleare neutrofile, PMN), produse în măduva osoasă, având formă variabilă deoarece emit pseudopode, prezintă în citoplasmă granula ii mici cu afinitate pentru coloran i neutri şi cu con inut enzimatic complex. Durata vie ii PMN în circula ie este de câteva ore, după care cele mai multe străbat endoteliul capilar prin procesul de diapedeză (fig. 46) şi ajung în spa iile intersti iale. Neutrofilele au mare sensibilitate fa ă de prezen a bacteriilor în organism, pătrunderea şi înmul irea acestora într-un esut fiind urmată de creşterea numărului PMN din sânge cât şi acumularea lor în esutul infectat, unde sunt atrase de modificările provocate de bacterii şi de produşii lor metabolici (toxine). 2. Acidofilele (eozinofilele) au în citoplasmă granula ii mai mari decât PMN, care se colorează intens cu eozina. Aceste granula ii con in un număr mare de enzime. Numărul eozinofilelor din sânge creşte în boli parazitare şi alergice.

Fig. 46. Schema diapedezei
175

3. Bazofilele sunt asemnănătoare structural cu PMN, dar au citoplasmă un număr mic de granula ii mari care se colorează intens cu coloran i bazici. Aceste granula ii con in pe lângă numeroase enzime, heparină şi histonină (substan e vasodilatatoare). Ele cresc în stadii tardive ale inflama iei şi se presupune că intervin în vindecarea ei. 4. Limfocitele au origini diferite esuturi (ganglioni limfatici, splină, amigdale, măduva roşie osoasă etc.). Durata de via ă a limfocitelor variază de la câteva ore la câ iva ani. Cea mai mare parte a limfocitelor intră în sânge prin vasele limfatice. O mică parte se pierd în lumenul intestinal şi în plămâni, altele sunt fagocitate, iar cele mai multe după ce vin în contact cu antigene specifice, proliferează intens şi unele din ele se transformă în celule producătoare de anticorpi, răspândite în esuturile organismului. Creşteri ale numărului limfocitelor circulante sunt prezente în unele infec ii acute, în boli infec ioase după stadiul ini ial, în infec ii cronice etc. 5. Monocitele sunt celule mari, cu granula ii fine. Produse în măduva osoasă şi în organe limfopoetice, rămân în circula ie cam 24 ore, după care migrează în esuturi, se transformă în macrofage şi fagocitează (fig. 47) intens bacterii şi resturi celulare mai mari. Leucopoieza. Leucocitele se fabrică în aceeaşi propor ie în care mor. Neutrofilele trăiesc 2 – 3 zile, iar limfocitele T 2 – 3 ani. Sediul leucopoieziei este măduva hematogenă. Leucopoiezia este stimulată de leucopoietine. Trombocitele (plăcu ele sanguine) sunt fragmente celulare de formă sferică, ovală sau triunghiulară. Numărul lor este de 200.000 – 300.000/mm3 sânge. El scade în ortostatism şi în urma iradierii organismului cu raze α. După efort fizic, în timpul digestiei, la altitudine şi în hipoxie, numărul lor creşte. Au o supravie uire de cca o săptămână, după care Fig. 47. Schema fagocitozei sunt distruse în splină. Au rol prin proprietatea lor de a adera la diferite suprafe e rugoase, ca endoteliile vasculare lezate. După aderare, plachetele eliberează: histamină, serotonină, ADP, factori care intervin în coagulare (accelerinele, tromboplastina plachetară, antiheparină şi antifibrinolizina. Serotonina are efect vasoconstrictor local şi de reducere a tensiunii. 176

Trombocitopoieza are loc în măduva hematogenă, unde se diferen iază celule mari – megacariocite – care prin fragmentarea lor elimină în circula ia sanguină trombocitele. Creşterea peste normal a numărului de trombocite, trombocitemia, duce la apari ia de cheaguri în interiorul vaselor de sânge. Scăderea numărului de trombocite sub 50.000/mm3 (trombocitopenie) produce hemoragii subcutanate, cu apari ia la nivelul pielii a unor pete de culoare roşu-închis, purpura trombocitopenică. Dacă numărul trombocitelor scade şi mai mult (sub 20.000/mm3) se poate produce moartea prin hemoragii în toate organele corpului. Imunitatea reprezintă capacitatea de a recunoaşte şi neutraliza macromoleculele sau celule străine organismului şi care pătrunde în mediul intern, ar putea produce dereglări ale homeostaziei. Imunitatea înlătură, în afară de substan ele străine, şi pe cele proprii organismului, dar pe care acesta nu le mai recunoaşte ca proprii, din cauză că au suferit anumite modificări. Agen ii străini pătrunşi în organism (viruşi, toxine, bacterii), grefele sau transplantele, proteinele sau celulele proprii denaturate care determină un răspuns imunologic se numesc antigene. Prezen a unor substan e solubile sau particule străine organismului este urmată de acumularea locală de PMN şi monocite care, prin pinocitoză şi fagocitoză vor încorpora substan ele străine. Limfocitele, după activare de către antigen, proliferează şi sintetizează anticorpi specifici (imunoglobuline), care neutralizează antigenul pătruns sau produs în organism. Imunitatea poate fi moştenită (naturală), când s-a instalat ca urmare a contactului genera iilor anterioare cu un anumit antigen şi se transmite ereditar sau poate fi dobândită ca urmare a contactului prealabil al organismului cu un anumit antigen (imunitate consecutivă anumitor boli infec ioase). Imunitatea poate fi dobândită şi artificial, prin vaccinuri care con in germeni atenua i sau mor i – imunitate activă, sau prin administrarea unor seruri imune con inând anticorpi specifici – imunitate pasivă. Hemostaza şi coagularea sângelui. Hemostaza spontană este un proces fiziologic complex, prin care se opresc hemoragiile produse prin lezarea vaselor mici şi mijlocii. Mecanismele hemostazei intervin imediat după lezare, când se produce constric ia intensă a vasului lezat, sub ac iunea serotoninei trombocitare şi sângele este deviat prin dilatarea vaselor colaterale, reducându-se astfel pierderea de sânge. Prin aglutinarea
177

trombocitelor la marginea plăgii vasculare se constituie un dop plachetar care realizează hemostaza temporară. Hemostaza definitivă se realizează prin formarea unui trombus (cheag) fibrinos, în interiorul şi la suprafa a dopului plachetar (coagulare).

Fig. 48. Reprezentarea schematică a procesului de coagulare a sângelui (după P. Groza)
Coagularea sângelui contribuie la men inerea vie ii individului. Coagularea este un proces biochimic şi biofizic complex în cursul căruia sângele trece din starea lichidă într-o stare semisolidă. Coagularea are loc numai atunci când sângele părăseşte vasele (hemoragie) şi numai în cazuri patologice în interiorul acestora. La câteva minute după ieşirea din vase, sângele îşi pierde fluiditatea, transformându-se într-o masă gelatinoasă (cheag), care cu timpul se retractă (sinereză) expulzând serul sanguin care nu este altceva decât plasmă lipsită de fibrinogen. Fibrinogenul solubil transformat într-o re ea de fibrină insolubilă re ine în bloc toate elementele 178

figurate ale sângelui. Esen a coagulării constă deci în transformarea fibrinogenului solubil (stare de hidro-sol) în fibrină insolubilă (stare de hidro-gel), care alcătuieşte “scheletul” cheagului (fig. 48). Procesul se desfăşoară în 3 etape: a. prin distrugerea trombocitelor se eliberează factorii trombocitari ai coagulării, care se combină cu factorii plasmatici de coagulare Ca2+ şi cu cei tisulari în prezen a Ca2+ şi se formează tromboplastina inactivă. b. în prezen a Ca2+ tromboplastina ac ionează asupra protrombinei (o proteină plasmatică sintetizată în ficat în prezen a vitaminei K) şi formează trombina activă. c. în prezen a trombinei active, fibrinogenul plasmatic (solubil) se transformă în fibrină (insolubilă), care formează re eaua de fibrină a cheagului sanguin în 5 – 15 minute şi astfel opreşte curgerea sângelui. După câteva zile de la realizarea hemostaziei, după refacerea peretelui lezat, cheagul fibrinos este înlăturat prin procesul fibrinolizei catalizat de o enzimă numită plasmină, care se activează în interiorul cheagului. Fibrinoliza începe după coagulare şi durează câteva zile până se topeşte tot cheagul din interior permi ând reluarea iriga iei sanguine în teritoriul astupat de cheag. În stările de oboseală fizică sau psihică, după traumatisme mari, precum şi după moartea prin asfixie, puterea fibrinolitică a sângelui creşte atât de mult, încât el devine cu totul incoagulabil. Numeroase boli pot produce tulburări ale hemostazei numite sindroame hemoragipare. În avitaminoza C şi P apar fragilitate capilară şi hemoragii. În deficit de protombină sau de fibrinogen, creşte mult timpul de coagulare. Deficitul de factor plasmatic VIII (globulina antihemofilică) şi IX (factorul Christmas) produce hemoragii severe numite hemofilii, iar deficitul de trombocite produce purpurele trombocitare. Blocarea sau precipitarea ionilor de Ca2+ prin oxalat de Na face sângele incoagulabil. Coagularea mai poate fi oprită cu ajutorul heparinei, secretată de leucocitele bazofile şi ficat. Ac iunea heparinei poate fi împiedicată de histamină. În cantită i crescute (heparinemie) heparina provoacă predispozi ie spre hemoragii. În terapie este folosită în tromboze vasculare, flebite, afec iuni cardiace valvulare, infarcte coronare etc. Al i anticoagulan i naturali s-au descris: antitrombina, antitromboplastina. Ca mijloace de împiedicare a coagulării amintim: frigul, suprafa a netedă, hirudina, veninul unor şerbi (cobra), dicumarolul din trifoiul stricat etc. 179

Grupele sanguine
Grupele sanguine sunt consecin a prezen ei pe hematii a unor antigene (A,B) aglutinogene, şi a unor anticorpi plasmatici (alfa şi beta) denumi i aglutinine. Aglutinogenele ajunse în contact direct cu aglutininele de acelaşi tip produc aglutinarea şi liza hematiilor. De aceea, pentru a se putea realiza o transfuzie de sânge trebuie ca în sângele primitorului să nu existe aglutinine care să reac ioneze cu aglutinogenele de pe hematiile transfuzate şi donatorul să fie sănătos, evitând aşa transmiterea unor boli cum sunt sifilisul, malaria, hepatita infec ioasă, virusul HIV etc. şi să fie compatibilitate între grupele donatorului şi primitorului. Incompatibilitatea de grupă produce aglutinarea hematiilor (hemoliza) şi producerea şocului transfuzional care se manifestă prin anxietate, dureri lombare, vărsături, bradicardie, febră, frison, blocaj renal, relaxarea sfincterelor şi vezicii, urmând apoi moartea. După prezen a sau absen a aglutinogenelor A şi B pe hematii există 4 grupe sanguine (tabelul nr. 3). Grupa 0 (I) cuprinde oamenii care nu au pe hematii nici aglutinogenul A, nici B şi care pot dona sângele la toate grupele (donator universal). Grupa A II au aglutinogen A şi aglutinina β putând da sânge la indivizi din aceeaşi grupă şi la cei din grupa IV (AB), ei putând dona sânge la cei din grupa A şi AB. Grupa B III au aglutinogen B şi aglutinina α şi pot da la grupa B şi AB iar grupa a IV-a (AB) care au aglutinogenii AB pot ceda numai la AB şi pot primi de la toate celelalte - primitor universal (schema de mai jos). Cantitatea de sânge transfuzată, de obicei e mică - 500 – 1500 ml sânge, au o viteză de 100 – 200 ml/oră. 0 A AB B

180

Tabelul nr. 4 Grupa sanguină 0I A II B III AB IV Aglutinogen Aglutinină 0 A B AB alfa, beta beta alfa 0 Pot dona la toate grupele A şi AB B şi AB AB Pot primi de la 0 A şi 0 B şi 0 toate grupele

Din popula ia Europei cca 45 % apar in grupei 0, 42 % grupei A, 10 % grupei B şi numai 3 % grupei AB. Pe hematii există şi sistemul Rh, constituit din mai multe antigene, cel mai puternic fiind factorul D. Oamenii care au pe hematii antigenul D (cca 85 %) sunt denumi i Rh pozitivi, iar cei care nu au acest antigen (≈ 15 %) sunt Rh negativi. Aceştia din urmă nu au în sânge aglutinine anti Rh, dar pot să le sintetizeze dacă primesc o singură transfuzie de sânge Rh pozitiv şi să prezinte manifestări grave de incompatibilitate la o nouă transfuzie. De aceea, cei cu Rh negativ trebuie să primească numai sânge Rh negativ. Femeile Rh negative care au o sarcină cu făt Rh pozitiv (factorul Rh fiind de provenien ă paternă), ca urmare a pătrunderii hematiilor fetale în circula ia maternă, pot sintetiza anticorpi anti-Rh. De aceea, în timpul gravidită ii, la femei Rh negative cu so ul Rh pozitiv trebuie urmărită concentra ia anticorpilor anti-Rh şi să se intervină activ când creşterile devin amenin ătoare pentru via a fetală. În transfuziile repetate cu sânge Rh pozitiv la un individ Rh negativ la prima transfuzie practic nu se întâmplă nimic însă sângele primitorului venind în contact cu sângele Rh pozitiv al donatorului produce aglutinina anti-Rh. Dacă se face o a doua transfuzie, rezultă o reac ie fatală (aglutinare şi hemoliză în cadrul şocului posttranfuzional.

181

XI. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR
Proprietă ile fiziologice ale miocardului
a. Excitabilitatea, sau func ia batmotropă, este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contrac ie la stimuli adecva i. Miocardul se contractă numai dacă stimulul are o anumită intensitate (prag) şi atunci contrac ia este maximală. Stimulii sub prag – subliminari – nu provoacă contrac ia miocardului, iar stimulii cu intensită i peste valoarea prag nu produc o contrac ie mai puternică (legea “tot sau nimic”). Presiunea produsă de umplerea cavită ilor inimii cu sânge reprezintă excitantul fiziologic adecvat. O răcire scade, iar căldura creşte excitabilitatea. Miocardul este inexcitabil în timpul cât este contractat (fig. 49), deci în sistolă şi nu răspunde printr-o contrac ie, indiferent de intensitatea stimulului (perioadă refractară Fig. 49. Inexcitabilitatea absolută), care asigură ritmicitatea activită ii periodică a inimii: cardiace, împiedicând apari ia unui tetanos prin Ex - excitabilitate; a - faza suma ia contrac iilor. Sistola cardiacă prematură refractară relativă (Roşca) – extrasistola – e determinată de stimuli contractili, atriali, ventriculari sau nodali care ac ionează în perioada refractară relativă, producând o accelerare a frecven ei cardiace la 150 – 240 bătăi/minut (tahicardie paroxistică) sau 240 – 400 bătăi/minut (flutter artial), sau chiar 400 – 600 bătăi/minut (fibrila ie atrială sau ventriculară). b. Contractilitatea sau func ia inotropă este capacitatea miocardului de a se contracta atunci când este stimulat adecvat. Energia necesară contrac iei este furnizată prin desfacerea ATP-ului care se refac prin utilizarea unor variate substraturi energetice (glucoză, acid lactic, acizi graşi, aminoacizi, corpi cetonici etc.). Aceste procese se pot realiza numai în condi iile unui aport de O2 deoarece, spre deosebire de muşchii scheletici, inima nu poate face “datorie de O2”. 182

c. Automatismul (ritmicitatea) sau func ia cronotropă este proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare a elaborării unor stimuli proprii de contrac ie, în urma unor modificări metabolice din celulele esutului excitoconductor nodal (fig. 50). Deşi aceste modificări se produc în toate celulele sistemului excitoconductor, activitatea cardiacă este condusă de nodulul sinoatrial care prezintă cel mai rapid ritm de descărcări (70 – 80/minut). După lezarea nodului sino-atrial preia rolul de centru de comandă nodulul atriventricular a cărui ritmicitate este de 40/min. În cazul lezării lui, frecven a cardiacă ajunge la 20 – 25 contrac ii/minut, impulsurile fiind generate de fasciculul HISS. Activitatea centrului de comandă poate fi modificată de: temperatura (scade la rece şi se Fig. 50. esutul normal al inimii intensifică la cald), de concentra ia unor de mamifere: VSC - vena cavă ioni (Na+, K+, Ca+, Mg+) şi de mediatorii superioară; NSA - nodul atriochimici (adrenalina o intensifică acetilventricular; Sl - sinus coronarian; colina o reduce). P - fasciculul Hiss (Wright). e. Conductibilitatea sau func ia dromotropă asigură răspândirea excita iei în masa miocardului. De la nodulul sinoatrial excita ia se răspândeşte în atrii, determinând sistole atriale (în 0,023 s cu o viteză de 1m/s). Excita ia este captată apoi de nodului atrioventricular, după care se transmite prin fasciculul HISS şi ramurile sale până la re eaua Purkinye, ajungând la nivelul miocardului ventricular în 0,03 s, determinând sistola ventriculară. Viteza de transmitere a impulsului în masa miocardului ventricular este de 0,5 m/s, iar în fasciculul Hiss de 5 m/s. Lezarea sistemului de conducere determină blocuri (total, par ial, de ramură). În bloc total atriile se vor contracta cu o frecven ă normală iar ventriculele cu 25 – 30 bătăi/min. Blocul par ial poate fi de tip 1/2 , 1/3, 1/4, adică, de exemplu la 1/2 atriul se contractă de 2 ori şi ventriculul numai o dată etc.

183

Ciclul cardiac sau revolu ia cardiacă fiziologică
Inima func ionează ca o pompă respingătoare, contrac iile ventriculare ritmice asigură circula ia sanguină permanentă prin cele 2 circuite, sistemic şi pulmonar, iar aparatul valvular al inimii imprimă un sens obligatoriu circula iei intracardiace a sângelui. Succesiunea unei contrac ii (sistolă) şi a unei relaxări cardiace (diastolă) constituie ciclul cardiac, cu o durată de 0,8 s (70/min.) (fig. 51). În timpul diastolei atriale sângele adus la cord de venele mari se acumulează în atrii, deoarece valvulele atrioventriculare sunt închise. După terminarea sistolei ventriculare, presiunea intraventriculară scade rapid, devenind inferioară celei atriale şi, ca urmare, valvulele atrioventriculare se deschid şi sângele se scurge pasiv în ventricule. Umplerea ventriculară pasivă este răspunzătoare pentru aproximativ 70 % din sângele care trece din atrii în ventricule, restul de 30 % fiind împins, ca urmare a sistolei atriale. Sistola atrială durează 0,1 s şi are eficien ă redusă, din cauză că miocardul atrial este slab dezvoltat. În timpul sistolei atriale sângele nu poate refula în venele mari, din cauza contrac iei unor fibre circulare, care înconjoară orificiile de vărsare ale acestor vene în atrii, ca urmare sângele Fig. 51. Diferite modificări care trece în ventricule. După contrac ie, au loc în timpul unui ciclu atriile intră în diastolă 0,7 s. cardiac Sistola ventriculară urmează după cea atrială (0,3 s). După ce ventriculul a început să se contracte, presiunea intraventriculară depăşeşte pe cea intraatrială şi se închid valvulele atrioventriculare. Urmează o perioadă scurtă în care ventriculul este complet închis (faza izometrică), căci valvulele semilunare încă nu s-au deschis, contrac ia miocardului nu este înso ită şi de scurtarea fibrelor miocardice, crescând doar tensiunea internă a acestora. Când presiunea 184

intraventriculară depăşeşte pe cea din arterele ce pleacă din cord, se deschid valvulele semilunare de la baza acestor vase şi începe evacuarea sângelui din ventricul, la început rapid şi apoi lent, presiune intraventriculară scăzând progresiv. Aceasta este faza izotonică a contrac iei ventriculare. În timpul sistolei ventriculele expulzează în aorta şi, respectiv în artera pulmonară, 70 – 90 ml sânge – debitul sistolic (volum bătaie).

Fig. 52. Schema raporturilor cronologice pentru curbele presiunii intraarteriale, intraventriculare, aortice, a varia iilor de colum ventricular, a pulsului venos, a electrocardiogramei şi fonocardiogramei (după Wiggers, 1952)
185

Timp de 0,5 s ventriculele intră în relaxare (diastolă ventriculară), în care datorită scăderii presiunii intraventriculare, valvulele sigmoide (semilunare) se închid. Ventriculele continuă să se relaxeze şi o anumită perioadă de timp sunt din nou cavită i închise, dar goale; treptat presiunea intraventriculară scade sub nivelul celei intraatriale, se deschid valvulele atrioventriculare, sângele din atrii începe să se scurgă pasiv în ventricule şi ciclul reîncepe (fig. 52). De la sfârşitul sistolei ventriculare până la începutul unei noi sistole atriale inima se găseşte în stare de repaus mecanic – diastolă generală 0,4 s. Debitul sistolic reprezintă cantitatea de sânge expulzată de ventricule la fiecare sistolă şi variază între 70 – 90 ml. La sportivii bine antrena i volumul sistolic este 40 – 50 ml, datorită tonusului vagal care asigură un regim de cru are a inimii în repaus. În efort volumul creşte la 100 – 150 ml, iar la sportivii bine antrena i până la 200 – 250 ml. Debitul cardiac (DC), ob inut prin înmul irea debitului sistolic cu frecven a cardiacă pe minut are valori de 5,5 l, dar poate creşte în efortul muscular până la 30 – 40 l; DC creşte şi în timpul sarcinii, a febrei şi scade în timpul somnului. DC creşte în adaptarea la temperaturi înalte, în efort atinge 20 – 25 l/min. la neantrena i; la sportivii antreana i creşte la 35 – 40 l/min. DC = VS x FC Travaliul cardiac – lucrul mecanic efectuat de inimă pe o anumită perioadă de timp – este de aproximativ 86 g/m pentru fiecare sistolă a ventriculului stâng şi de 1/5 din această valoare pentru ventriculul drept. Deci, în decurs de 24 de ore travaliul cardiac este de 10.000 kg/m. Manifestările mecanice Şocul apexian se palpează în spa iul V intercostal stâng pe linia medio-claviculară, unde vârful inimii vine în contact cu peretele toracic. Pulsul arterial. Fiecare contrac ie ventriculară este urmată de expulzia sângelui în aortă şi generează o undă de presiune care se propagă de-a lungul aortei şi ramurilor sale, numită puls. Pulsul arterial se palpează prin comprimarea arterei pe o suprafa ă rigidă (artera radiară, artera femurală, artera carotidă externă etc.). Înregistrarea grafică se numeşte sfigmogramă. Frecven a pulsului este aceeaşi cu a inimii. Unda pulsului se propagă prin pere ii arteriali cu o viteză de 10 ori mai mare decât unda fluxului sanguin. Zgomotele cardiace sunt 2: sistolic şi diastolic. Zgomotul sistolic, prelungit şi cu tonalitate joasă este produs de închiderea valvelor atrioventriculare şi de sistola ventriculară. 186

Zgomotul diastolic scurt şi ascu it, este consecin a închiderii valvulelor semilunare ale aortei şi arterei pulmonare. Înscrierea grafică a oscila iilor sonore (produse şi de modificarea vitezei de curgere a sângelui) se numeşte fonocardiogramă. Manifestările electrice. Înregistrarea modificărilor de poten ial electric care înso eşte activitatea miocardului se numeşte electrocardiogramă (EKG) (fig. 53). Înregistrarea ei se poate face la suprafa a inimii. EKG constă din unde (deflexiuni de amplitudini variabile exprimate în mV) dispuse deasupra sau dedesubtul liniei izoelectrice) segmente (liniile orizontale dintre 2 unde vecine) şi intervale (distan a dintre începutul unei unde şi începutul alteia).

Fig. 53. Electrocardiograma normală
EKG este formată din: - unda P ce corespunde activită ii atriale; - segmentul PQ reprezintă depolarizarea atrială; - unda Q corespunde activării septului interventricular; - unda R corespunde activării VD; - unda T corespunde repolarizării ventriculare; 187

intervalul PR arată că excita ia progresează de la modul sinoatrial la ramurile fascicolului HISS. La sportivii bine antrena i, datorită bradicardiei, intervalul PQ (timpul de conducere a excita iei de la nodului sinoatrial până la miocardul ventricular) se prelungeşte la peste 0,20 s (fa ă de 0,16 s normal, fără a fi patologic). Intervalul QRS = 0,06 – 0,09 s. Prelungirea lui e semnul întârzierii stimulului în masa ventriculară (bloc ventricular).

-

Circula ia sângelui în artere
La fiecare sistolă ventriculul stâng propulsează sub presiune în aortă şi ramurile sale o cantitate de sânge. Aceste vase fiind elastice se destind pasiv înmagazinând energie. În diastolă, pere ii arteriali revin la dimensiunile de repaus comprimând sângele, care, neputând refula în cord, din cauza închiderii valvulelor semilunare, este împins spre esuturi. Elasticitatea arterelor mari, adevărate “cisterne de presiune”, fac transformarea undei sanguine sacadate într-o undă continuă. În arterele mici şi arterioale, un rol important în circula ia sângelui îl au varia iile calibrului vascular, dilata ia sau contrac ia acestor vase influen ând debitul sanguin. Arterele mici sunt considerate ca ecluze de iriga ie, deoarece sub influen a impulsurilor nervoase primite prin nervii simpatici pot modifica iriga ia tisulară în func ie de necesită i. Presiunea arterială (TA). În condi iile normale TA la adult este de 120 – 130 mmHg presiune sistolică şi 70 – 80 mmHg pentru cea diastolică. Diferen a dintre presiunea maximă şi minimă diminuă progresiv, pe măsura micşorării calibrului vascular. T.A. se măsoară cu ajutorul tensiometrelor. Valoarea T.A. se men ine în limite normale datorită mai multor factori, ca: - rezisten a vasculară periferică care depinde de calibrul vascular şi de vâscozitatea sângelui. În vasele cu calibru mare, rezisten a este scăzută. La nivelul arteriolelor, presiunea se prăbuşeşte la 35 – 40 mmHg, din cauza creşterii enorme a suprafe ei de sec iune totală a vaselor şi scăderii vitezei de circula ie prin creşterea frecării. Rezisten a vasculară arterială poate fi mult modificată prin influen e nervoase şi umorale, constric ia sau dilata ia arterială putând modifica rapid nivelul tensiunii arteriale. - volumul sanguin influen ează T.A., dovadă varia ia ei în hemoragii sau transfuzii de sânge. 188

- vâscozitatea sângelui modifică frecarea de pere ii vasculari, creşterea ei încetineşte fluxul sanguin prin artere şi măreşte presiunea arterială, iar scăderea vâscozită ii are efecte inverse. - elasticitatea pere ilor vasculari, care scade cu vârsta, reprezintă un factor important de care depinde rezisten a vasculară, aceasta crescând cu scăderea elasticită ii, ducând la creşterea T.A. Viteza de circula ie a sângelui în artere (0,5 m/s în aortă, scade lent în vasele mari şi intens în arteriole, ajungând la 0,5 mm/s în capilare, datorită creşterii imense a suprafe ei totale de sec iune a vaselor şi a creşterii frecării datorită micşorării calibrului vascular. Există varia ii fiziologice ale T.A. legate de sex (la femei T.A. sistolică este de 105 – 110 mmHg), vârstă (la 60 ani o T.A. sistolică de 160 mHg este normală) pozi ia corpului, intensitatea efortului fizic (fig. 53).

Circula ia capilară
Deplasarea sângelui în capilare este determinată de diferen a de presiune între extremită ile capilarului: mai mare la nivelul arterelor şi mai mică la nivelul venulelor. Capilarele au o lungime de 0,5 mm şi diametru între 5 – 20 µ. Capilarele din corpul uman, puse cap la cap, realizează o lungime de cca 2500 km şi o suprafa ă de 6200 m2. Capilarele se desprind din metaarteriale, ramifica ii ale arteriolelor (care mai au încă un strat muscular) şi fac legătura cu venulele, sau se anastomozează cu alte capilare laterale formând re ele capilare de forme şi dimensiuni diferite în func ie de activitatea metabolică a esutului (fig. 54). Forma şi dimensiunile capilarelor sunt diferite în diferite esuturi, iar numărul lor este cu atât mai mare Fig. 54. Mod de organizare a cu cât activitatea metabolică a re elelor capilare (Selkurt) esutului este mai intensă. Astfel pe 3 mm numărul capilarelor în miocard sunt 6000 capilare/mm3, în timp ce în esutul striat sunt între 400 şi 3000/mm3. În muşchiul striat nu toate capilarele sunt permanent irigate cu sânge. În muşchiul striat în repaus 189

numărul capilarelor irigate este de 10 ori mai mic/mm3 decât numărul capilarelor aceluiaşi muşchi în activitate. În repaus sfincterul precapilar se contractă şi capilarele nu sunt irigate, iar în activitate sfincterul se relaxează şi capilarele se deschid. Peretele capilar e format dintr-un strat de celule endoteliale, aşezat pe o membrană bazală şi periteliu format din esut conjuncitv lax cu fibre colagene şi reticulare. Capilarele deşi con in doar 5 % din sângele circulant, reprezintă sectorul func ional cel mai important al circula iei, deoarece la nivelul lor, prin intermediul lichidelor intersti iale, au loc schimburile de substan e nutritive şi plastice şi schimburile respiratorii dintre sânge şi celule. Aşa se asigură celulelor O2, substan e energetice şi plastice necesare şi se înlătură CO2, substan ele rezultate din metabolism. Schimburile sunt favorizate de suprafa a imensă de schimb, grosimea minimă a peretelui endotelial, dinamica circula iei sângelui (sângele curge lent 0,7 – 0,5 mm/s). Cantitatea de lichide transportată prin peretele capilar este imensă, pe fiecare minut se filtrează din capilare în intersti ii o cantitate de lichide egală cu volumul plasmatic şi o cantitate egală reintră în circula ie direct sau adusă de vasele limfatice. Schimburile dintre plasma sanguină şi lichidele intersti iare se fac prin pinocitoză, difuziune şi filtrare. Circula ia în capilare este influen ată de factori tisulari, fizici, chimici, termici prin modificarea calibrului capilar (vasodilata ie şi vasoconstric ie) în func ie de schimburile de substan e nutritive, de produşii de catabolism (acidul lactic, CO2); de men inerea homeostaziei esuturilor, acidoza dilată capilarele şi măreşte fluxul sanguin, iar frigul are efect constrictor. Histamina dă capilarodilata ie.

Circula ia venoasă
Circula ia sângelui în vene spre cord este rezultatul diferen ei de presiune între cele două extremită i ale arborelui venos: capilarele venoase şi locul de vărsare al venelor mari în atrii. Circula ia sângelui este facilitată şi de al i factori: - aspira ia toracică produsă de presiunea negativă intratoracică în inspira ie, realizând o aspira ie a sângelui spre cord. În timpul inspira iei 190

coborârea diafragmului măreşte presiunea intraabdominală, împingând sângele spre cord; - contrac iile ventriculare trăgând în jos planşeul atrioventricular, scad presiunea intraatrială şi prin aspirarea sângelui în atrii, contribuie la reîntoarcerea venoasă; - presiunea sângelui din capilare împinge sângele dinspre venule spre venele mari, în care presiunea scade progresiv cu cât se apropie de cord; - pulsa iile arterelor comprimă venele care se găsesc în vecinătatea lor, contribuind la întoarcerea sângelui spre cord; - contrac iile musculaturii scheletice a membrelor inferioare comprimă venele, împingând sângele spre cord, deoarece valvulele venoase se opun refluxului sanguin. Prin acest mecanism se împiedică starea venoasă şi dilata iile venoase (varice); - gravita ia favorizează circula ia sângelui în venele situate deasupra cordului şi are efet invers asupra celor situate sub cord. Circula ia sângelui în vene este mult mai lentă decât în artere, în venele mari atingând viteza de 10 cm/s iar în venule de 0,5 mm/s. Viteza scurgerii sângelui prin vene creşte progresiv de la venule spre venele mari, datorită creşterii diametrului vascular venos şi concomitent scade presiunea intravenoasă spre venele mari, la intrarea în atriul drept.

Circula ia pulmonară
Circula ia pulmonară este cuplată în serie cu cea sistemică, sângele din ventriculul drept fiind propulsat prin artera pulmonară spre plămâni unde are loc schimbul de gaze, după care revine prin venele pulmonare în atriul stâng. Pere ii sub iri şi distensibili ai vaselor pulmonare conferă acestui teritoriu posibilitatea unor mari varia ii dimensionale. Capacitatea vasculară pulmonară creşte în inspira ie, ca urmare a diminuării presiunilor ce se exercită din afară asupra vaselor pulmonare şi scade în expira ie. Circula ia pulmonară poate suferi varia ii active datorită unor modificări ale calibrului vascular, vasele acestui teritoriu având o bogată inerva ie vegetativă simpatică vasoconstrictoare.

191

Reglarea circula iei sângelui
Atât presiunea arterială cât şi reparti ia sângelui în diferite esuturi se află permanent sub ac iunea factorilor nervoşi şi umorali, care se modifică în func ie de starea de activitate sau de repaus a organismului sau a diferitelor esuturi. T.A. este men inută constant prin mecanisme depresoare sau hipotensive şi presoare sau hipertensive, care sunt stimulate pe cale reflexă, realizând autoreglarea, sau pe cale umorală prin diverse substan e chimice care au efect vasoconstrictor şi vasodilatator.

Circula ia limfatică
Circula ia limfatică este o cale derivată a marii circula ii prin care reintră în vene o parte din lichidele intersti iale. Similar circula iei sanguine, circula ia limfatică are loc în cadrul unui sistem vascular, închis, care începe în esuturi prin capilare închise, se colectează în vase din ce în ce mai mari şi, în final, formează două colectoare limfatice mari, care se deschid în venele subclaviculare. În traiectul lor spre cord vasele limfatice străbat unul sau mai mul i ganglioni limfatici de unde primesc limfocite şi imunoglobuline. Compozi ia limfei. Limfa e un lichid incolor, cu o compozi ie electrolitică similară cu cea plasmatică, dar cu mai pu ine proteine, cu multe lipide, la 6 – 8 ore după mesele bogate în lipide. Ceilal i constituen i plasmatici neproteici şi neelectrolitici se găsesc în limfă în concentra ii similare cu cele plasmatice. Celulele limfei sunt limfocite, mai rar monocite şi plasmocite. Originea limfei este în lichidele intersti iale, deci orice cauză care măreşte extravazarea de lichide plasmatice în spa iile intercelulare măreşte şi fluxul limfatic (care normal este de 2 – 4 l/24 ore). Circula ia limfei este foarte lentă, presiunea este zero la periferie şi creşte treptat. Mişcările membrelor în timpul mersului, precum şi pulsa iile arterelor stimulează circula ia ascendentă a limfei, deoarece comprimă limfaticele şi, din cauza prezen ei valvulelor care împiedică refluxul, limfa 192

este împinsă înainte. Intervine şi presiunea negativă intratoracică, mai ales în timpul inspira iei, stimulând fluxul limfatic. Factorul principal care asigură fluxul limfei este contrac ia ritmică a vaselor limfatice cu un ritm care depinde direct propor ional de volumul limfei din vase. Func iile sistemului limfatic. Prin limfatice este drenată o parte a lichidelor intersti iale, prevenind acumularea de lichide extracelulare şi creşterea concentra iei produselor de catabolism. Limfa readuce în circula ie proteinele extravazate (în special limfa hepatică şi intestinală), acestea reprezentând zilnic 25 – 50 % din totalul proteinelor plasmatice. Pe cale limfatică se absorb în mare parte lipidele digestive şi în special acizi graşi cu lan uri lungi de C, colesterolul, precum şi unele enzime şi hormoni. Limfaticele servesc şi pentru transportul limfocitelor eliberate din ganglionii limfatici în circula ia sistemică.

193

XII. FIZIOLOGIA EXCRE IEI
Func ia de excre ie asigură eliminarea din organism a produşilor toxici şi inutili, contribuind astfel la men inerea constan ei mediului intern. La realizarea ei participă o serie de sisteme func ionale ale organismului: - func ia respiratorie asigură eliminarea CO2 şi a unor substan e volatile rezultate din metabolism (acizi volatili, acetona); - glandele sudorale elimină acizii nevolatili şi ureea; - glandele exocrine elimină şi ele o serie de produşi de excre ie: ficatul excretă prin bilă substan e toxice; pH-ul sucurilor secretate de glandele digestive reflectă devierea spre alcalin sau acid a reac iei mediului intern, compensând-o totodată; glandele digestive excretă proteine serice; glandele gastrice elimină morfina; glandele salivare elimină iodul şi unele metale grele; glandele intestinului gros elimină unele metale grele. Organul cel mai important, cu func ie excretorie şi prin aceasta homeostatică, este rinichiul.

Func iile rinichiului
1. Func ia de excre ie, prin care cu ajutorul apei elimină selectiv substan ele toxice rezultate din metabolismul proteinelor: substan e azotate neproteice (uree, acid uric, creatinină), sulfa i, fosfa i, substan e neasimilabile auxiliare, săruri, substan e în exces (medicamente, hormoni, vitamine etc.). 2. Func ia de men inere a echilibrului acido-bazic este realizată prin trei mecanisme: a) economisirea bazelor (în special de Na) prin eliminarea unor acizi slabi (acidul carbonic, uric, hipuric, betaoxibutiric). Bazele astfel economisite rămân disponibile pentru neutralizarea acizilor mai puternici care se formează în cursul metabolismului. 194

b) secre ia de amoniac serveşte pentru neutralizarea acizilor liberi care se elimină sub forma sărurilor de amoniu, înlăturând astfel mari cantită i de valen e acide; c) rinichiul utilizează sărurile de fosfa i ca sisteme tampon în func ie de necesită i. Astfel, în urma unui efort fizic, când reac ia sângelui tinde spre aciditate, rinichii elimină fosfa ii acizi (Na H2PO4), iar atunci când pHul sanguin tinde spre alcalinitate rinichii elimină fosfa i bazici (Na2 HPO4). Astfel, pH-ul sanguin se men ine constant, între 7,35 – 7,40, în timp ce pHul urinei variază în limite foarte largi (4,7 – 8,2). 3. Men ine presiunea osmotică a sângelui în limite constante, prin reten ia sau eliminarea apei şi a sărurilor minerale în func ie de nivelul concentra iei lichidelor biologice din organism, men inut relativ constant, în jur de 0,9 %. Când presiunea osmotică tinde să scadă, după un consum crescut de apă, rinichiul elimină o cantitate mare de urină diluată, cu densitate de 1003 – 1005. După pierderi masive de apă prin transpira ie sau un consum exagerat de săruri minerale, când presiunea osmotică tinde să crească, rinichii re in apă în organism şi elimină o mică cantitate de urină concentrată, cu o densitate de 1035 – 1040. Densitatea plasmei este de 1027, iar după deproteinizare 1006 – 1009. Densitatea urinei oscilează între 1002 – 1040. 4. Men ine concentra ia relativă şi absolută a constituen ilor normali ai plasmei sanguine, prin func ia de reabsorb ie a substan elor cu prag (glucoză, vitamine, aminoacizi etc.). 5. Rinichiul are şi func ii endocrine: - în ischemie, aparatul juxtamedular secretă o enzimă, renina, care ac ionează asupra angiotensinogenului (hipertensinogen) şi-l transformă în angiotensina I (hipertensină). Sub ac iunea unor enzime plasmatice şi tisulare, angiotensina I se transformă în angiotensina II, cel mai puternic vasoconstrictor natural şi stimulator al secre iei de aldosteron. - intervine în producerea eritropietinei şi a urokinazei care este un activator al fibrinolizei. Rinichii, care reprezintă 0,5 % din greutatea corporală, consumă 6 – 8 % din totalul O2 (15 – 20 ml/min.) consumat de organism şi au o iriga ie de 20 – 25 % din DC. Dar func ia specifică a rinichilor este formarea sau elaborarea urinei. La baza mecanismului de formare a urinei stau trei procese: filtrarea glomerulară, reabsorb ia tubulară şi secre ia tubulară. 195

Ultrafiltrarea glomerulară este un proces dirijat de for e fizice în urma căruia 1/5 din cantitatea de plasmă care irigă rinichii trece prin membrana filtrantă glomerulară în cavitatea capsulară. Membrana capilarelor având pori cu Ø = 100 Ao prin care trec din sânge în cavitatea capsulară moleculele cu greutate sub 68 000, suprafa a ei este de 1,2 m2. Această membrană este impermeabilă pentru celule şi proteine mari. Când glomerulii sunt leza i (nefroze, efort mare, intoxica ii) trec proteinele (protenurie) şi hematiile (hematurie). Deci membrana filtrantă nu se comportă ca o membrană inertă, ci, prin proprietă ile ei fizico – chimice permite trecerea selectivă doar a unor constituen i şi blochează trecerea altora. Reducerea suprafe ei membranei filtrante în cazul nefritelor cronice, scleroză renală reduce filtratul glomerular. Ultrafiltratul glomerular (urina primară) are o compozi ie electrolitică identică cu cea a plasmei, dar este lipsit de proteine şi hematii, deci este o plasmă deproteinizată. Ultrafiltrarea glomerulară este rezultatul presiunii efective de filtrare, care se exercită la nivelul capilarelor glomerulare şi reprezintă suma algebrică a unor presiuni care controlează schimburile lichidiene la nivelul tuturor capilarelor din organism (fig. 55). Presiunea efectivă de filtrare este dată de diferen a de presiune hidrostatică dintre Fig. 55. Capsula Bowman şi capilar şi capsulă minus difemecanismele ultrarafinării urinii primare ren a de presiune coloid osmotică (oncotică) plus presiunea intracapsulară. În colaps, prin scăderea TA medii sub 60 mmHg, reducerea presiunii efective de filtrare sub 20 mmHg determină oprirea filtrării glomerulare şi anurie. Filtrarea glomerulară este deosebit de intensă. În 24 h se filtrează cca 150 – 180 l de urină primară datorită unui debit enorm de sânge prin glomerulul renal, cam 800 – 1000 l de sânge. Procesul de reabsorb ie tubulară este procesul prin care sunt recuperate anumite substan e utile organismului din ultrarafiltratul glomerular (urina primară) în trecerea ei de-a lungul tubului urinifer,
196

devenind urină finală şi men inându-se astfel homeostazia lor plasmatică (fig. 56). Procesul este selectiv, în sensul că se realizează maximal pentru fiecare substan ă într-un anumit segment tubular prin ac iunea unor mecanisme celulare specifice fiind condi ionat de debitul substan ei respective şi de necesită ile organismului. Reabsorb ia (transportul) diferi ilor constituen i din ultrarafinat se face activ şi pasiv.

Fig. 56. Ansamblul proceselor de reabsorb ie şi secre ie la nivelul tubilor renali (Penzlin) Transportul activ se realizează contra unor gradiente de concentra ie sau electrice, necesitând un consum de energie furnizată prin hidroliza ATP. Mecanismele de transport activ cu o capacitate limitată pe unitatea de timp
197

şi intervin în reabsorb ia glucozei, unor aminoacizi, acidului uric, unor vitamine (B12, C), fosfa ilor anorganici, sulfa ilor ca şi a principalilor ioni ai ultrafiltratului (Na+, Cl-, HCo3). Transportul pasiv se face sub ac iunea unor gradiente fizico – chimice, nu necesită consum energetic, nu este limitat de o capacitate maximă şi contribuie la reabsorb ia a 3 constituen i principali ai ultrarafinatului: apa, ureea, şi Cl. Apa se reabsoarbe în toate segmentele tubului, cu intensitate diferită, pe baza legilor difuziunii şi osmozei, astfel încât din cei 125 ml filtra i glomerular pe minut, în vezică ajung numai 1 ml/minut. În tubul contact şi mai ales în cel colector se realizează reabsorb ia facultativă a apei şi Na+ sub controlul ADH şi aldosteronului, ajustându-se eliminările urinare în func ie de starea de hidratare a organismului. Substan ele “cu prag” sunt acelea de care organismul are absolută nevoie şi care nu se elimină prin urină decât atunci când depăşesc în sânge valoarea normală a “pragului”. Aşa sunt: glucoza, aminoacizii, unele săruri minerale: Na+, Ca++, cloruri, apa etc. Substan ele “fără prag” sunt substan ele de care organismul nu are nevoie şi care, deci, se elimină prin urină indiferent de concentra ia lor în sânge (ureea, acidul uric, acidul hipuric, creatina, creatinina). Secre ia tubulară este procesul invers celui de reabsorb ie, transportând anumite substan e din capilarele peritubulare în lumenul tubului. Are rolul de a elimina atât substan ele străine organismului, cât şi substan ele prezente obişnuit în sânge (K+, acid uric etc.), unele numai când se află în concentra ie mare (creatinina). Se realizează activ şi pasiv. Secre ia activă se face exclusiv la nivelul tubului proximal, împotriva unor gradiente electrochimice şi de aceea necesită un consum energetic ridicat (secre ia de H+). Prin eliminarea H+, tubii de in un rol fundamental în men inerea echilibrului acido – bazic al organismului. Tot prin secre ia activă celulele epiteliului urinifer elaborează anumite substan e care se adaugă urinei primare, ca NH3, uree, unele medicamente (penicilină), compuşi organici ioda i. Secre ia pasivă transportă constituen ii în sensul gradientelor de concentra ie şi de aceea nu necesită consum energetic. Acest mecanism intervine în secre ia de K+, a bazelor şi acizilor slabi. De la volumul de 180 l filtrat glomerular/24 h, volumul urinei filtrate ajunge la 1,5 l/24 h. Pe lângă func ia de elaborare a reninei şi eritropoetinei, rinichii elaborează ureea, prin func ia lor uropoetică, alături de ficat. De asemenea,
198

rinichii intervin în reac iile de conjugare a unor produşi toxici, transformândui în substan e netoxice (de pildă, acidul benzoic toxic este transformat în acid hipuric, netoxic) aceasta este func ia antitoxică a rinichilor.

Reglarea activită ii renale
Se face pe cale nervoasă (activitatea glomerulară) şi pe cale umorală (activitatea tubulară). Reglarea nervoasă se realizează prin fibre vegetative care se distribuie arteridelor, glomerulului şi tubilor. Fibrele vegetativă nu participă direct la controlul elaborării urinei, ci doar indirect, prin influen area condi iilor de iriga ie renală. Se ştie că rinichiul denervat şi chiar transplantat continuă să func ioneze aproape normal. Stimularea nervilor renali şi a unor zone presoare din bulb, hipotalamus şi scoar a cerebrală determină vasoconstric ie renală şi scăderea diurezei până la anurie. Stimularea nervilor vegetativi renali produce şi scăderea eliminărilor urinare de Na+ prin creşterea reabsorb iei tubulare a ionului. Fibrele vegetative simpatice dau vasoconstruc ie renală şi cresc filtrarea glomerulară. Reglarea umorală de ine rolul principal şi se realizează de către mai mul i hormoni. Hormonul antidiuretic (ADH) controlează eliminările urinare de apă, ac ionând la nivelul segmentului distal al nefronului. Sub ac iunea ADH creşte reabsorb ia de apă în tubii distali şi colectori, concomitent cu diminuarea volumului urinar şi creşterea concentra ie urinei. Lipsa ADH dă diabet insipid (când se elimină 20 – 30 l/h). Aldosteronul stimulează reabsorb ia de Na+ şi apă şi elimină K+ şi H+. Secre ia de aldosteron creşte la muncitorii care lucrează la temperaturi înalte şi la sportivi. Parathormonul mobilizează sărurile minerale din oase şi stimulează eliminările renale de K+ şi fosfa i şi absoarbe Ca++ şi Na+. Hormonii tiroidieni şi al i hormoni care cresc catabolismul, cresc diureza, adică cresc cantitatea de urină eliminată în 24 h. De pildă, în hipertiroidism, în care procesele catabolice (în special cel proteic) sunt crescute, prin creşterea cantită ii de produşi finali de metabolism măresc diureza, acelaşi efect având şi alterarea legării apei şi sării în esuturi. În cazul unei hipotiroidii în care procesele catabolice sunt scăzute, are loc o scădere a diurezei; apa este re inută în esuturi şi apare starea de mixedem. 199

Adrenalina în concentra ie mică creşte diureza, iar în concentra ie mare scade diureza, deoarece dă vasoconstruc ie pe arterialele aferente şi scade fluxul sanguin în glomerul. În concentra ie mică dă vasocontric ie pe arterialele eferente şi creşte presiunea de filtrare a sângelui. Insulina, în lipsă, determină diabet zaharat cu glucozurie şi poliurie, crescând diureza.

Proprietă ile şi compozi ia urinei
Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore de un adult este de 1000 – 1500 ml. La copii, raportată la greutatea corporală ea creşte de 3 – 4 ori. Cantitatea de urină depinde de volumul lichidelor înglobate şi de al celor eliminate prin piele, plămâni, intestin, de dietă alimentară (o alimenta ie bogată în proteine creşte diureza, căci rezultă multă uree). În eforul fizic intens, datorită transpira iei abundente, se elimină o cantitate însemnată de apă prin piele, ceea ce determină reducerea diurezei, iar urina devine foarte concentrată. Densitatea urinei variază între 1001 – 1030 (limitele restrânse sunt 1015 – 1022). Reac ia urinei depinde de alimenta ie: - în urma unei alimenta ii mixte urina este uşor acidă, cu pH-ul între 4,8 – 8,2); - o alimenta ie bogată în proteine accentuează aciditatea urinei (pH = 4,8 – 5,2). Într-un regim bogat în legume, fructe, pH-ul va fi alcalin. Culoarea urinei este galben pai sau chilimbar. Mirosul urinei este caracteristic determinat de substan ele aromatice (fenol, cresol etc.). Un litru de urină con ine 950 ml apă şi 50 gr substan e solide anorganice şi organice.

Mic iunea
Urina se produce continuu, de către rinichi şi se excretă discontinuu de 5 – 6 ori/zi. Urina formată în nefron este colectată de colice, apoi trece în bazinet, de unde, datorită contrac iilor ritmice ale ureterelor ajunge în vezica 200

urinară. Simpaticul inhibă motilitatea ureterelor, parasimpaticul o accentuează. La locul de vărsare al ureterelor în vezică se află o mică valvă care permite trecerea urinei în vezică şi care se închide când presiunea în interiorul ei creşte. Mucoasa vezicii urinare e formată din celule care nu permit reabsorb ia componen ilor urinari. Pe măsură ce urina se acumulează în vezică (nu se poate scurge prin uretră deoarece colul vezical este prevăzut cu două sfinctere, unul neted, intern, involuntar şi unul striat, extern, voluntar), volumul ei creşte şi se adaptează până la un punct, cantitatea de urină pe care o con ine, mărindu-şi capacitatea, fără modificări importante ale tensiunii pere ilor vezicii şi ale presiunii intravezicale. Această proprietate, denumită plasticitate, este rezultatul unei adaptări a Fig. 57. Efectul umplerii vezicii asupra tonusului vezical la creşterea presiunii interne. Printr-un cateter se con inutului (fig. 57). După o introduc, treptat în vezică, câte 50 ml ser uşoară creştere ini ială a presiunii fiziologic. Se observă că până la volumul de 500 ml nu apar modificări importante intravezicale, la primele jeturi de ale presiunii intravezicale (adaptarea urină, presiunea înregistrează un pere ilor vezicali la con inut). Presiunea platou în tot timpul umplerii intravezicală creşte brusc când volumul lichidului depăşeşte 500 ml. vezicale până la volumul de 300 – 400 ml, când are loc o creştere bruscă a presiunii şi este declanşată mic iunea reflexă când împrejurările o permit. Prima senza ie de plenitudine vezicală este percepută la un volum de 100 – 150 ml, la 150 – 200 ml este resim ită prima dorin ă de mic ionare, iar peste capacitatea fiziologică vezicală (250 – 400 ml) apar primele contrac ii puternice ale vezicii care determină necesitatea imperioasă de a urina. Urina se acumulează până la 250 cm3 având o presiune de 10 – 15 cm H2O. Peste 18 cm H2O – 400 cm3 se excită receptorii senzitivi de unde impulsurile aferente sunt transmise unui centru lombar (simpatic), de unde se descarcă impulsuri aferente care, prin fibrele postganglionare (cu origine în ganglionul celiac), se ce alătură fibrelor hipogastrice, inhibă contrac iile, relaxează muşchii vezicali şi întăresc tonusul sfincterului neted vezical. Concomitent distensia vezicală 201

declanşează impulsuri care, ajunse la măduvă pe calea nervilor rusinai, sunt conduse apoi pe căile aferente nespecifice spre centrii nervoşi superiori, ajungând până la nivelul scoar ei cerebrale, determinând senza ia necesită ii de a urina. Dacă mic iunea nu este posibilă, impulsurile pornite de la cortex, prin centrii medulari, inhibă tonusul muşchiului vezical, concomitent măresc tonusul sfincterului extern (care rezistă până la 100 cm H2O – 700 cm3 de urină, apoi cedează involuntar mărind continen a vezicală. Dacă condi iile permit, are loc mic iunea. Reflexul mic iunii este declanşat de distensia vezicală, impulsurile ajung pe fibre aferente din nervii pelvici la un centru sacrat parasimpatic al mic iunii, de unde descarcă impulsuri, care tot prin fibre ale nervilor pelvici produc contrac ia musculaturii vezicii şi relaxarea sfincterului intern vezical. Concomitent are loc relaxarea voluntară a sfincterului extern striat voluntar şi urina este evacuată. Procesul evacuării este ajutat de contrac ia musculaturii abdominale şi a diafragmelor care, crescând presiunea intraabdominală, comprimă vezica. Reflexul medular al mic iunii este controlat de centrii nervoşi supramedulari cu rol facilitator (protuberantă girus, cingul, reg. orbitală frontală) sau inhibator (în mezencefal). După sec ionarea măduvei bolnavul prezintă incontinen ă urinară. Urina se acumulează în vezică până la 400 ml, când reflex vezica se contractă şi sfincterul se relaxează, iar vezica se goleşte reflex, inconştient. La omul normal mic iunea se află sub control cortical. Tulburări ale mic iunii au loc în tabies dorsal (leziuni ale nervilor senzitivi), leziuni ale nervilor vezicali, ruperi medulare etc.

202

XIII. METABOLISMUL
Prin metabolism se în elege totalitatea schimburilor de substan e, energie şi informa ie dintre organism şi mediu, precum şi transformările biochimice şi energetice care au loc în toate organismele vii prin asimila ie (anabolism) şi dezasimila ie (catabolism). Anabolismul constă în sinteza unor constituen i structurali sau de rezervă, realizată cu consum energetic iar prin catabolism se degradează constituen ii structurali, de rezervă sau compuşi chimici intermediari cu eliberare de energie. Aceste procese sunt catalizate de enzime specifice şi au mecanisme proprii de control, de aceea se desfăşoară simultan. Energia necesară diferitelor activită i celulare este eliberată prin procese de oxidoreducere în celule. Oxidarea substraturilor energetice (glucide, lipide şi protide) în celule se face lent şi eliberează energia succesiv, în cantită i mici, utilizate pe măsură ce se produc. Energia chimică a diferi ilor constituen i cataboliza i în celule nu este utilizată direct, ci este înmagazinată sub formă de legături fosfat macroergice care se desfac cu uşurin ă, eliberând o mare cantitate de energie necesară contrac iei musculare, secre iei glandulare, transportului activ prin membrana diferitelor sinteze, pentru men inerea constantă a temperaturii corporale etc. Moleculele care apar pe calea transformărilor biochimice se numesc metaboli i. Ansamblul transformărilor biochimice pe care le suferă în organism substan ele provenite din alimente, dar şi cele proprii organismului (substan e de constitu ie, de rezervă etc.), fie în sens catabolic – după necesită ile de moment ale organismului – poartă numele de metabolism intermediar, care are rolul de: - a extrage energie chimică din substan ele organice nutritive; - a transforma substan ele exogene în unită i structurale de bază ale organismului: aminoacizi, monozaharide, nucleotide etc. - a asambla aceste unită i structurale în structuri macromoleculare: proteine, glucide, acizi nucleici etc. Între cele 2 procese antagonice şi independente – anabolism şi catabolism – există o stare de echilibru numită echilibru dinamic, între substan ele şi energiile din mediu (input) şi substan ele şi energiile eliminate 203

(output). La organismul în dezvoltare predomină procesele de sinteză fa ă de cele de degradare, iar la bătrâni raportul este invers. Procesele metabolice se caracterizează printr-o mare specificitate şi eficien ă chimică şi energetică; se desfăşoară în condi ii blânde de temperatură, presiune şi pH, compatibile cu supravie uirea organismului.

Metabolismul intermediar protidic
Proteinele au roluri foarte importante în organism, fiecare esut sau celulă fiind caracterizată printr-un anumit tip structural de proteină care intră în constitu ia citoplasmei, organitelor şi membranei celulare (rol plastic). Proteinele au şi roluri func ionale catalizând unele procese biochimice (proteinele enzime), reglând diferite activită i (hormonii proteici), sau transportând gazele respiratorii (hemoglobina) intervin în apărarea antimicrobiană şi antivirală (anticorpii), coagularea sângelui (factorii plasmatici ai coagulării). În caren ele alimentare, proteinele sunt utilizate şi ca material energetic, catabolismul a 10 proteine furnizând 4,1 calorii.

Fig. 58. Schema metabolismului protidic:
1 – vezica biliară; 2 – pancreasul; 3 – intestinul (cu proteaze, aminoacizi); 4 – ficatul; 5 – vena portă; 6 – vena suprahepatică; 7 – vena cavă inferioară; 8 – vena cavă superioară; 9 – cârja aortică; 10 – inima.

204

Proteinele pătrund în mediul intern sub formă de aminoacizi, prin intermediul sistemului port şi o parte prin căile limfatice (fig. 58). Aminoacizii din mediul intern sunt capta i de către esuturi: - o cantitate relativ mică de către muşchi; - restul de către organele interne şi mai ales ficat, unde sunt metaboliza i 20 – 80 %, restul străbat ficatul şi ajung în circula ia sistemică. Parte din aminoacizi sunt utiliza i de ficat pentru sinteza unor proteine şi remanierea proteinelor proprii structurale, parte pentru sinteza unor proteine func ionale necesare întregului organism (albumine plasmatice, factori ai coagulării, anticorpi, enzime) şi o anumită cotă de aminoacizi este descărcată în circula ia sistemică, men inând concentra ia plasmatică totală a aminoacizilor între 35 – 65 mg/100 ml. În ficat, aminoacizii suferă o serie de transformări biochimice (dezaminări, transaminări, transmetilări, oxidări etc.). Cea mai importantă transformare este dezaminarea oxidatică în urma căreia rezultă un cetoacid şi amoniacul. Aminoacizii, polipeptidele şi proteinele din plasma sanguină reprezintă forma de circula ie a proteinelor. Spre deosebire de glucide şi lipide, proteinele nu formează în organism rezerve propriu-zise. Proteinele tuturor esuturilor se degradează şi se reînnoiesc continuu. Reînnoirea se face prin înlocuirea şi repararea proteinelor degradate, fără moartea celulei. Datorită reînnoirii continue a structurilor proteice celulare, organismele vie uitoare sunt dependente de un aport proteic zilnic prin alimenta ie în cantitate echilibrată cu proteinele degradate. Proteinele alimentare excedentare pot fi utilizate în scopuri energetice sau depuse sub formă de glucide şi lipide.

Metabolismul intermediar al lipidelor
Din punct de vedere fiziologic, lipidele organismului se împart în lipide de rezervă, de constitu ie şi de circula ie. Din punct de vedere al constitu iei chimice, lipidele organismului se împart în: trigliceride, fosfolipide, colesterol liber şi esterificat, acizi graşi liberi (AGL). Lipidele de rezervă sunt constituite din trigliceride şi se găsesc în esutul adipos răspândit în tot organismul: esut celular subcutanat, epiplan, pericard, esut retroperitoneal, între fibrele muşchilor scheletici. 205

Cantitatea de esut adipos depinde de starea de nutri ie a organismului. Lipidele de constitu ie sunt alcătuite din fosfolipide, colesterol şi se găsesc în toate celulele organismului, legate de structurile celulare (membrane, mitocondrii), sub formă de combina ii lipoproteice. Concentra ia lor în esuturi este constantă şi caracteristică fiecărui esut. Lipidele de circula ie reprezintă totalitatea lipidelor con inute în plasma sanguină şi umorile organismului. Lipidele de circula ie reprezintă forma de transport a lipidelor în organism. După prânzuri bogate în grăsimi, plasma devine lactescentă, datorită pătrunderii în circula ie a trigliceridelor din lumenul intestinal, sub formă de picături fine, învelite de o peliculă de fosfolipide, colesterol şi proteine, numite chilomicroni.

Fig. 59. Schema metabolismului lipidic:
1 – vezica biliară; 2 – pancreasul; 3 – intestinul (în care se află: emulsie de grăsimi, glicerol, acizi graşi etc.); 4 – ficatul; 5 – vena portă; 6 – vena suprahepatică; 7 – vena cavă inferioară; 8 – canalul toracic; 9 – vena cavă superioară; 10 – cârja aortică; 11 – inima.

În plasma transparentă, majoritatea lipidelor, cu excep ia AGL, se găsesc sub formă de lipoproteine. Acestea sunt structuri alcătuite din una sau mai multe lipide, în asocia ie cu una sau mai multe proteine. Concentra ia diferitelor lipide plasmatice, deşi în linii generale se men ine constantă, variază la diferite grupe de popula ie în func ie de regimul alimentar. 206

Valori normale: lipidemia totală = 500 – 700 mg %, colesterolemia totală = 120 – 180 mg %. Cantitatea de lipide din esuturi variază după natura esutului: cele mai bogate în lipide sunt creierul şi esuturile glandulare (ficatul, glandele suprarenale etc.); muşchii con in cantită i mici de lipide. Lipidele circulante provin: din lipidele alimentare în perioadele digestive şi din lipidele de depozit interdigestive. esuturile care participă mai intens la depozitarea grăsimilor circulante sunt ficatul, esutul adipos şi esutul reticuloendotelial. În inani ie, efort muscular, expunere la temperatură scăzută şi în general în cursul creşterii cheltuielilor energetice ale organismului, lipidele din depozite reintră în circula ie. O parte din trigliceridele tisulare, mai ales cele apar inând esutului adipos, eliberează în permanen ă prin hidroliză AGL care trec în sânge (fig. 59). Hidrolizei şi eliberării de AGL i se opune lipogeneza, prin care o parte din AGL sunt reesterifica i şi depuşi sub formă de trigliceride, cu condi ia să existe simultan o cantitate de glicerofosfat care provine din metabolismul glucidic. Rezultă deci că în perioadele alimentare, când există o mare disponibilitate de glucoză, care poate fi utilizată pentru sinteza de trigliceride, eliberarea AGL este inhibată, pe când în perioadele interalimentare, de inani ie, efluxul de AGL se intensifică.

Metabolismul intermediar al glucidelor
Cea mai mare parte a glucidelor din organism sunt depozitate sub formă de glicogen, în ficat şi muşchi. Cantită i mai mici de glicogen se găsesc în aproape toate esuturile. Glicogenul ficatului şi muşchiului nu face parte din structura celulară, ci formează depozite în interiorul ei, care pot fi cu uşurin ă mobilizate şi utilizate de către organism. Glucidele sunt în primul rând substan e energetice, reprezentând combustibilul preferen ial al tuturor celulelor, pentru că se oxidează total, iar produşii lor finali (CO2 şi H2O) sunt netoxici şi pot fi uşor elimina i din organism. Prin oxidarea lor, glucidele furnizează peste 65 % din energia totală consumată de organism (fig. 60). 207

Monozaharidele (hexoze şi pentoze) se resorb din intestin şi pe cale portală ajung la ficat. Ficatul utilizează aceste substan e pentru completarea rezervelor glicogenice (glicogenogeneză), pentru sinteza de lipide (lipogeneză) sau pentru alte sinteze de compuşi cu rol structural sau func ional. Surplusul de glucoză este descărcat în circula ia sistemică, determinând creşteri uşoare şi temporare ale glicemiei – hiperglicemie postprandială. Glicemia este de aproximativ 80 – 120 mg % şi se men ine constantă cu mici oscila ii în jurul acestor limite legate de perioadele digestive.

Fig. 61. Reglarea metabolismului glucidic: 1 – piele; 2 – muşchi; 3 – rinichi; 4 – intestin; 5 – ficat; 6 – vena cavă inferioară; 7 – vena cavă superioară; 8 – cârja aortică; a – glucoză; b – acizi graşi; c – aminoacizi; d – acid lactic; săge ile albastre arată căile glucozei.
O altă parte însemnată din glucidele organismului se găsesc în sânge, în lichidele extracelulare şi intracelulare sub formă de glucoză care este unica formă de transport a glucidelor. Rezervele hepatice de glicogen sunt uşor mobilizate pentru men inerea constantă a glicemiei. Glucidele constituie nu numai sursa energetică principală, dar şi principalul nutritiv indispensabil organismului. O scădere a glicemiei sub 40 – 50 mg % duce la modificări profunde în activitatea SNC. În consecin ă, 208

rezerva de glucide trebuie continuu refăcută: în perioadele digestive prin aportul alimentar, iar în perioadele interdigestive prin gliconeogeneză. Metabolismul intermediar al glucozei constă dintr-o serie de procese intim corelate: oxidarea tisulară, depunerea excesului de glucoză ca rezerve (glicogenogeneza şi lipogeneza), iar în cazul unui aport insuficient sinteza de glucoză din materiale neglucidice (gluconeogeneza) şi eliberarea glucozei prin hidroliza glicogenului (glicogenoliză). Oxidarea celulară se desfăşoară în 2 trepte succesive: glicogenoliza anaerobiotică, care duce la formarea de acid piruvic, care în condi ii de hipoxie se transformă reversibil în acid lactic, iar cea de a doua etapă, care se desfăşoară în prezen a O2, constă în oxidarea acetilcoenzimei A rezultată din acordul piruvic, prin ciclul Krebs, până la CO2, H2O şi energie. Degradarea anaerobă eliberează o cantitate de energie suficientă doar pentru a sintetiza 2 legături ATP, în timp ce oxidarea aerobă eliberează energie din care se sintetizează 38 molecule ATP. Se admite că oxidarea completă a 1 g glucoză eliberează 4,1 K calorii. Glicogenogeneza constă în sinteza de glicogen din glucoză (în ficat) şi din fructoză şi galactoză, şi serveşte la realizarea rezervelor glicogenice celulare. Ficatul sintetizează şi depune glicogen în timpul absorb iei intestinale pe când celelalte esuturi în cursul hiperglicemiei postprandiale. Scăderea cantită ii de glucoză din organism determină intensificarea degradării proteinelor şi lipidelor ceea ce duce la produşi intermediar necesari sintezei de glucide. Ficatul înmagazinează între 20 – 30 g glicogen. Glicogenoneogeneza (gluconeogeneza) asigură aprovizionarea organismului cu glucoză chiar şi în cazul unui aport insuficient de glucide alimentare sau după efort, prin capacitatea ficatului (şi a rinichilor 10 %) de a sintetiza glucoză şi glicogen din substan e neglucidice, numite glucoformatoare, ca acizii: lactic, piruvic, citric, acetic, succinic, apoi glicerolul, dioxiacetona şi unii aminoacizi glicoformatori (alanina, serina, valina, treonina, arginina etc.). Din 100 g protide se pot sintetiza 58 g glucide. Intensitatea acestui proces scade în repaus şi la o ofertă bogată în glucide şi se intensifică în lipsa de glucide şi în eforturi grele. Glicogenoliza. Depunerea glucidelor sub formă de glicogen se face la nivelul ficatului şi muşchiului. Dar numai ficatul este organul care are 209

posibilitatea să efectueze rapid glicogeneza şi glicogenoliza (descompunerea glicogenului în glucoză şi eliberarea ei în sânge). La nivelul muşchiului scheletic, în cursul unui efort fizic intens, glicoliza anaerobă duce la formarea de acid lactic, până când adaptarea circulatoare asigură aprovizionarea cu O2. Caracteristic muşchiului cardiac sunt rezervele relativ mari de glicogen pe care le con ine, astfel încât inima normală este adaptată la modificările ce pot apare în cursul hipoglicemiilor de scurtă durată. Cel mai sensibil esut la scăderea concentra iei de glucoză din sânge este SNC. Aceasta se datorează cantită ilor mici de glicogen pe care le con ine şi faptului că pentru necesită ile sale energetice el nu poate utiliza decât glucoza. Hipoglicemia se manifestă clinic prin oboseală, paloare accentuată, anxietate, hiperexcibilitate, temperatură, convulsii, comă, simptome care trădează suferin a sistemului nervos. Glicemia şi mecanismele de reglare a metabolismului glucidic. Concentra ia sanguină a glucozei variază între 90 – 120 mg/100 ml sânge şi este una din principalele constante umorale. Glucoza din sânge şi lichidele intersti iale realizează legătura dintre rezervorul glucidic al organismului (ficatul) şi esuturile consumatoare de glucoză şi, ca urmare, nivelul glicemiei reflectă echilibrul dinamic dintre cantitatea de glucoză eliberată de ficat în circula ia sistemică şi cantitatea utilizată de esuturi pentru diferitele lor activită i. Cu toate că, în condi ii obişnuite, cei doi parametrii prezintă varia ii neconcordante, glicemia se men ine la nivel constant datorită unor mecanisme complexe de reglare. Varia iile glicemiei într-un sens sau altul stimulează chemoreceptorii specifici din sistemul vascular, care transmit impulsuri ascendente la centrii glicoreglării, în special la cei hipotalamici. Aceşti centrii sunt influen a i şi direct de concentra ia glucozei din sângele care îl irigă, deoarece au celule cu proprietă i de chemoreceptori. Centrii hipotalamici ai glicoreglării prelucrează informa iile primite reflex sau direct şi declanşează consecutiv modificări ale activită ii vegetative şi endocrine, care readuc la normal nivelul modificat al glicemiei. Mecanismele vegetative şi endocrine ac ionează predominant asupra ficatului, dar şi asupra celorlalte esuturi, modificând adecvat raportul dintre procesele metabolismului intermediar glucidic, men ionate mai înainte. Astfel, când glicemia creşte, se intensifică oxidarea tisulară, lipogeneza (depunerea glucozei sub formă de lipide) şi glicogenogeneza şi scad 210

glicogenoliza şi glucogenogeneza şi invers în hipoglicemie. Ficatul are şi o ac iune homeostatică proprie, putând să-şi modifice adecvat debitul glucozat în func ie de nivelul glicemiei. Deoarece nivelul glicemiei poate fi dereglat fie în sensul creşterii, fie al scăderii ei, organismul posedă mecanismele de reglare care intervin prompt atât într-un caz cât şi în celălalt.

Metabolismul energetic
În timpul metabolismului intermediar se eliberează energie din principiile alimentare, în mod treptat, prin lan uri lungi de reac ii, înlesnite de biocatalizatori. Aceste reac ii se petrec în cursul degradării aerobe şi anaerobe a glucidelor, a dezaminării aminoacizilor şi a beta-oxidării acizilor graşi. Cheltuielile energetice ale organismului pot fi măsurate permi ând stabilirea unei ra ii alimentare corespunzătoare necesită ilor organismului atât în stare de repaus cât şi în cursul activită ii. Consumul de energie al organismului poate fi măsurat prin: metoda directă sau calorimetrică şi metoda indirectă sau de măsurare a intensită ii schimbului de gaze. Valoarea calorică a surselor de energie (glucide, lipide, proteine) variază în raport de compozi ia lor, fiind de 4,1 Kcal (17,2 KJ) pentru 1 g de glucide, 4,2 Kcal (17,64 KJ) pentru 1 g proteine, 9,3 Kcal (38,9 KJ) pentru 1 g lipide. Prin metoda indirectă se măsoară consumul de oxigen în unitatea de timp şi eliminările de CO2, valori care permit măsurarea indirectă a producerii de energie, deci a intensită ii metabolismului. Consumul de O2 este propor ional cu energia eliberată; unui litru de oxigen consumat îi corespunde 4,825 Kcal, ceea ce reprezintă echivalentul caloric al oxigenului. Dar energia eliberată pe mol de oxigen consumat variază cu tipul de substan ă oxidată, datorită propor iei diferite de C, O, H în moleculă. Pentru calcularea exactă a cantită ii de energie produsă de organism este nevoie să cunoaştem şi valoarea coeficientului respirator (CR sau QR). Coeficientul sau câtul respirator este raportul dintre CO2 eliminat şi O2 consumat, conform formulei: CO 2 eliminat CR = / unitate de timp. Prin calcularea CR se poate O 2 consumat

şti ce substan e au fost oxidate de organism, CR fiind 1 pentru glucide, 0,7 lipide şi 0,87 pentru proteine. În regimul alimentar normal (mixt) CR = 0,9.
211

Necesită ile (cheltuielile) energetice globale ale organismului uman sunt constituite din câteva componente. Ac iunea dinamică specifică (ADS) a alimentelor (legată de efortul pentru desfăşurarea digestiei, travaliului digestiv, resorb iei, metabolizării şi pierderile digestive ale alimentelor ingerate (însumează cca 8 – 12 % din cheltuielile totale de energie. Cheltuielile energetice fixe – consumul normal – sau metabolismul bazal (MB) reprezintă cheltuielile energetice minime, în condi ii de repaus, necesare pentru men inerea vie ii (respira ie, digestie etc.) şi care reprezintă în medie 50 – 60 % din necesarul (consumul) total de energie. La sportivi MB este cu 5 % superior unui nesportiv. MB se determină în repaus fizic şi psihic absolut, repaus alimentar (12 – 18 ore), la temperaturi de confort optim (cam 20 oC), prin calorimetrie indirectă, pe o perioadă de timp (5 – 10 min.) măsurând consumul de O2 inspirat dintr-un spirometru. Cunoscând O2 consumat pe minut (exprimat în cm3 sau litri) şi înmul indu-l cu echivalentul caloric al O2 (4,825 Kcal) se află energia calorică eliberată pe unitatea de timp de către organismul în repaus, în stare de veghe. MB = numarul total de Kcalorii (KJ) degajate sau sonsumate / ora 1 m 2 suprafata corporala

Valoarea ob inută pentru MB se compară cu valorile standard ale MB şi se exprimă în % de abateri fa ă de acestea. Deriva iile MB cuprinse între + 15 şi – 5 % fa ă de valorile standard sunt considerate în limite normale. Valoarea normală a MB este de 1 Kcal/Kg greutate corporală sau 1500 – 1700 Kcal/24 ore la bărba i adul i de 70 Kg (1 Kcal/Kg corp/oră sau 40 Kcal/m2/oră/suprafa ă corp. MB este influen at de numeroşi factori: sex (este mai mare la bărba i decât la femei cam cu 10 %), vârstă (este mai mare la copii şi bărba ii adul i), talie, varia ii circadiene, temperatura mediului (fie frig când creşte, fie căldură când scade), travaliul muscular (un travaliu muscular chiar redus produce o creştere a MB cu 20 – 60 %), iar un travaliu muscular intens poate produce o creştere chiar de 10 ori a MB). Hormonii tiroidieni (tiroxina şi triodotironina) au un rol important în stimularea proceselor energetice. Efecte stimulatoare asupra MB au şi: medulosuprarenala, hormonii sexuali, graviditatea. Stările febrile intensifică MB. 212

Cheltuielile energetice variabile (metabolismul energetic de efort) necesare pentru realizarea activită ii cotidiene (mişcare, mers) de producere a bunurilor materiale, de practicare a unor activită i sportive sau extraprofesionale depind de activitatea musculară şi reprezintă 28 – 42 % din cheltuielile energetice totale. Musculatura care reprezintă 30 % din greutatea corpului uman este un mare consumator de energie atât în condi ii de repaus, cât şi în cursul efortului. Într-o activitate fizică moderată consumul de energie creşte cu cca 1000 Kcal. Consumul energetic normal la persoanele sedentare este de 2600 – 3000 Kcal/zi. Sportivii au un consum mult mai mare. În cursul antrenamentului nevoile lor energetice ajung la 5000 – 6000 Kcal, iar în efortul prelungit, de exemplu într-o cursă de ciclism, consumul energetic poate ajunge la 11.000 Kcal. În probele de sprint sau cursele de maraton consumul energetic este foarte ridicat. Un alt factor care influen ează consumul de energie este expunerea la temperaturi extreme. Astfel, la scăderea temperaturii mediului ambiant pierderile de căldură ale corpului prin tegument şi mucoasa respiratorie cresc. Pentru men inerea homeotermiei, organismul expus brusc la frig îşi reduce în mod reflex deperdi ia de căldură prin vasoconstric ie cutanată şi îşi intensifică oxida iile prin frison. La expunere îndelungată, organismul se adaptează intensificând procesele de ardere. La temperaturi ridicate, organismul se adaptează prin intensificarea circula iei, respira iei, secre iei sudorale necesare creşterii deperdi iei de căldură. Această reac ie rapidă se face prin creşterea consumului energetic. Valoarea medie a temperaturii mediului ambiant pentru care cheltuiala energetică de termoreglare este înlăturată este de 20 oC pentru omul îmbrăcat = confort termic maxim/punct de neutralitate termică. Reglarea proceselor metabolice. Mecanismele de reglare se împart în func ie de nivelul la care ac ionează în: 1. mecanisme celulare care se realizează prin intermediul enzimelor care catalizează reac iile metabolice; 2. mecanisme neuro-umorale: - reglarea hormonală, se realizează prin hormonii glandelor endocrine, la care se adaugă prostaglandinele ca hormoni locali; - reglarea nervoasă se realizează prin intermediul sistemului endocrin.

213

Termoreglarea
La organismele homeoterme (păsări + mamifere) pe lângă faptul că produc ia de temperatură este superioară, există şi un aparent termoreglator, care influen ează atât produc ia cât şi deperdi ia de căldură, men inând temperatura corpului crescută în anumite limite ale temperaturii mediului înconjurător (la om este de 37 o C). Producerea de căldură – termogeneza, sau termoreglarea chimică – este rezultatul reac iilor metabolice energogenetice care se desfăşoară neîncetat în toate celulele organismului. În repaus, termogeneza are loc mai mult la nivelul organelor viscerale şi cutiei craniene. Ele realizează termoreglarea centrală; ficatul produce ca, 20 % din temperatura corpului, restul căldurii se produce în musculatură şi tegument. Sursa cea mai importantă de căldură este activitatea esutului muscular striat (în efort). Când temperatura scăzută a mediului înconjurător tinde să diminueze temperatura corpului, creşte tonusul muscular, iar când temperatura sângelui a scăzut cu mai mult de 0,8 o C, apare frisonul (tremor), caracterizat prin contrac ii involuntare ale musculaturii striate, care determină o creştere considerabilă a termogenezei. Un subiect uman aflat la punctul de neutralitate termică (dezbrăcat la 26 – 30 o C) prezintă: - o temperatură centrală, măsurată în rect = 37 o C; - o temperatură cutanată, a extremită ilor = 33 o C. Prin măsurarea temperaturii centrale se în elege măsurarea temperaturii interne. Termometria se face sub axilă, sublingual şi rectal. TMP (temperatura medie a pielii) = 0,10 temperatura obrazului + 0,20 temperatura frun ii + 0,70 temperatura spatelui. TCM (temperatura corporală medie) = 0,34 TMP + 0,66 temperatura centrală. Temperatura centrală (măsurată în rect) prezintă un ritm circadian cu valori minime diminea a în jurul orei 4 – 6 (de 36,4 o C) şi valori maxime seara în jurul 18 (de 37,4 o C. deci oscila iile termice sunt în raport cu ritmul de activitate biologică determinat de succesiunea perioadelor de somn – veghe, cu predominanta proceselor trofotrope în somn şi ergotrope în stare de veghe. La ovula ie temperatura creşte brusc cu 0,5 – 1 o C men inându-se astfel tot timpul prezen ei corpului galben, datorită secre iei de progesteron. După terminarea menstrua iei, temperatura revine la valorile antecedente şi se men ine astfel pe toată perioada foliculară a ciclului. 214

Termoliza sau termoreglarea fizică este asigurată de mecanismele deperdi iei de căldură: 1. iradierea – tegumentul uman emite radia ii electromagnetice, mai ales din zona infraroşie, sub formă de fotoni. Pe această cale se pierde căldură cam 65 – 67 %. Orice corp care emite radia ii are şi proprietatea de a le absorbi. Astfel corpul uman plasat în apropierea unei sobe, absoarbe circa 97 % din radia iile proiectate pe tegument. 2. conduc ia – pierderea de căldură de către tegument, datorită contactului direct al acestuia cu un solid cu temperatură inferioară (scaun, pat etc.). De aceea îmbrăcămintea reprezintă un bun izolator termic pentru om, care reduce conductibilitatea calorică tegument – corp solid. 3. convec ia – pierderea de căldură în fluidele înconjurătoare (aerul, apa) (10 % din termoliză). Pierderile cresc foarte mult prin expunerea organismului la curen i de aer şi apă rece. Prin convec ie se pierde căldura şi de pe suprafa a căilor respiratorii, prin aerul expirat. 4. evaporarea apei – în condi ii normale de existen ă, omul pierde în 24 h aproximativ 500 ml apă prin evaporare la suprafa a corpului (a tegumentului), chiar în lipsa secre iei sudorale (perspira ia insensibilă) şi aproximativ 500 ml prin vaporii care saturează aerul expirat. Cantitatea de apă care se evaporă la suprafa a corpului reprezintă 25 – 33 % din termoliză şi depinde de: suprafa a la care se face vaporizarea, temperatura pielii, tensiunea de vapori ai aerului, mişcările aerului. Într-un aer încălzit şi saturat cu vapori de apă, evaporarea nu se produce şi eliminarea este oprită. De aceea confortul optim este asigurat la o umiditate relativă, de 40 – 60 % a aerului şi o temperatură de 20 o C a mediului ambiant. Termoliza se realizează predominant la nivelul tegumentelor, pe această cale pierzându-se 85 % din căldura organismului şi accesoriu pe calea mucoaselor respiratorii şi prin eliminările de urină şi fecale. Factorii biologici care reglează deperdi ia de căldură: 1. transportul căldurii de către sânge prin convec ie din zona centrală de producere spre periferie; 2. iriga ia cutanată se reduce prin mecanisme reflexe în cursul expunerii la frig şi se activează prin expunerea la cald, mai ales la nivelul extremită ilor (mai mult a mâinilor cu inereva ie bogată); 3. secre ia sudorală apare când temperatura cutanată atinge 34,5 o C. Secre ia sudorală devine ineficientă când aerul este saturat cu vapori. Evaporarea apei şi răcirea tegumentului nu mai au loc şi se produce staza calorică şi hipertermie.
215

4. izolarea organismului de temperatura ambiantă se realizează prin grăsimea subcutanată. 5. postura – într-un mediu încălzit omul se dezbracă şi se extinde mărindu-şi suprafa a de evaporare. La frig, pozi ia ghemuită reduce suprafa a totală a corpului şi pierderea de căldură. Men inerea constantă a temperaturii corpului, în ciuda varia iilor termice exogene şi a diferitelor activită i a organismului, implică interven ia adecvată a unor modificări func ionale complexe (metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine etc.), controlate de hipotalamus. În hipotalamusul anterior există un centru nervos parasimpatic a cărui excitare de către impulsurile sosite de la termoreceptorii pentru cald, mobilizează, în momentul în care organismul tinde să se supraîncălzească, mecanismele de termoliză (intensificarea transpira iei, reducerea ratei metabolismului, vasodilata ie periferică, reducerea activită ii musculare, scăderea poftei de mâncare, mărirea suprafe ei tegumentare expusă în contact cu aerul etc. mărind deperdi ia de căldură. De aceea se numeşte centru antitermic. Lezarea experimentală a acestui centru provoacă hipertermie şi incapacitatea organismului de a-şi regla temperatura în mediul cald. În partea posterioară a hipotalamusului există un centru termogenetic care face adaptarea la scăderea temperaturii ambiante: mărind produc ia de căldură (termogeneza) şi reducând pierderile calorice prin vasoconstric ie cutanată. Acest centru excitat de impulsurile sosite de la termoreceptori pentru rece, mobilizează în momentul când temperatura organismului tinde să scadă, mecanismele termogenetice (frisonul, piloerec ia, vasoconstric ia periferică, intensificarea ratei metabolismului celular se inhibă centrul termogenetic) şi a cărui distrugere determină pierderea capacită ii de adaptare la frig. Centrii hipotalamici ai termoreglării posedă strânse conexiuni func ionale cu centrii foamei şi ai sa ietă ii, ceea ce explică că foamea la frig, anorexia la cald. Centrii hipotalamici au, de asemenea strânse conexiuni cu centrii respiratori, secretori, salivari etc. ceea ce explică modificările respira iei şi saliva iei din cursul termoreglării.

216

XIV. VITAMINELE
No iuni generale despre vitamine
Vitaminele sunt biomolecule vitale pe care organismele superioare nu le pot sintetiza, trebuind să le ob ină din surse exogene. Sunt indispensabile pentru creşterea, dezvoltarea şi reproducerea tuturor vie uitoarelor şi respectiv a omului. Ac ionează la nivel molecular sau la nivel superior de organizare, exercitând activită i catalitice sau de coordonare, integrare şi reglare a întregului organism. În func ie de starea de sănătate, graviditate, vârstă, temperatură, activitate fizică, compozi ia ra iei alimentare necesită o anumită cantitate de vitamine. Lipsa par ială (hipovitaminoza) sau totală (avitaminoza) dar şi un aport exagerat (hipervitaminoza) pot duce la apari ia unor afec iuni grave. Vitaminele sunt biocatalizatori exogeni, fiind introduse din mediul extern spre deosebire de hormoni şi enzime care sunt biocatalizaotri endogeni sintetiza i în organism. Majoritatea vitaminelor solubile au rol de coenzime.

Clasificarea vitaminelor
Vitaminele se clasifică în două grupe principale: liposolubile: A, D, E, K şi F, solubile în grăsimi şi solven i ai grăsimilor şi insolubile în apă; hidrosolubile: solubile în apă şi includ complexul B, vitamina C, P, factorii de creştere pentru microorganisme – inozitol, colină, carnitină.

Vitamine liposolubile
Vitaminele liposolubile au ac iune fiziologică reglatoare sau integratoare ca hormonii. Odată absorbite sunt depozitate în ficat (A, D, K) sau în esutul adipos (E). 217

• Vitamina A, retinolul, vitamina antixeroftalmică sau vitamina de creştere, se găseşte în natură ca atare sau mai ales sub formă de provitamine (caroten), foarte răspândită în regnul vegetal (morcov, sfeclă, spanac, coaja merelor etc.) şi în unele produse animale (untură de peşte, unt, smântână, lapte, ficat, viscere, gălbenuş de ou etc.). Nu se distruge prin fierbere. Ac iunile acesteia sunt: - intervine în creştere prin stimularea apetitului; lipsa ei la copii opreşte creşterea; - men ine integritatea şi func ionarea tegumentelor, mucoaselor, epiteliilor, a membranelor celulare şi subcelulare; - asigură func ionarea glandelor endocrine şi exocrine; - are rol în procesul vizual, căci regenerarea purpurului retinian şi a iodopsinei se face în prezen a vitaminei A, în lipsa ei apare hemeralopia (orbul găinilor), incapacitatea de a distinge obiectele la lumină crepusculară şi scade câmpul vizual pentru roşu; - intervine în sinteza grăsimilor din glucide; - este antagonistă tiroxinei; - are ac iune trofică asupra pielii. Lipsa sau hipovitaminoza duce la: hiperkeratoză plantopalmară cu descuamare ce favorizează infec iile, uscarea corneei (xeroftalmie) cu inflama ii şi ulcera ii (keratomalacie), uneori orbirea, keratoza mucoasei epiteliilor respiratorii, tubului digestiv, căilor urinare, vaginului (kolpokeratoză), a glandelor sudoripare şi sebacee cu uscăciunea pielii şi căderea părului. Totodată, apar tulburări de osificare, pierderea durită ii din ilor şi a oaselor, deforma ii ale craniului, coloanei vertebrale, tulburări nervoase, stomatita angulară, azoospemia, implantarea defectuoasă a oului, infec ii ginginale. În hipervitaminoză apar infec ii ale globului ocular, căderea părului, dermatită, dureri ale membrelor, inapeten ă, ame eli, cefalee, somnolen ă, prurit, iritabilitate, buze uscate, tegument uscat şi gălbui. Necesar: 1,5 mg/5000 u.i./zi la copii; 2 mg la adul i; 2,5 – 4 mg la gravide, în alăptare şi efort fizic Necesită ile crescute de vitamina A apar în eforturile prelungite din sporturile de iarnă, unde se pierd cantită i mari de căldură; la ciclişti şi canotori se administrează doze mai mari pentru a preveni furunculoza tegumentară. Aplica ii terapeutice în: tratarea plăgilor, acnee, keratoză pilară, xeroftalmie etc. 218

• Vitamina F, vitamina creşterii la animale, este un amestec de acizi graşi esen iali: linoleic, linolenic şi arahidonic. Se găseşte în uleiuri şi grăsimi vegetale. Caren a sa provoacă: leziuni tegumentare, tulburări renale, întârzierea sau oprirea creşterii şi disfunc ie sexuală. La om, avitaminoza favorizează apari ia eczemelor şi alte leziuni cutanate. • Vitamina K, antihemoragică, beta – fitochinonă, este termostabilă. Necesarul de 1 mg/zi este acoperit de sinteza bacteriilor intestinale (Bacilus coli). Surse: legume verzi, spanac, varză, morcovi, urzici, ouă, lapte, ulei, ficat de peşte. Este depozitată în ficat ca fosfolipide. Principalele ac iuni ale vitaminei K sunt: favorizează sinteza protrombinei şi a factorului VII al coagulării, care se desfăşoară în ficat, determinând coagularea sângelui. În hipervitaminoză creşte timpul de coagulare şi se produc hemoragii în diferite zone ale corpului sau hemoragii viscerale, care se datoresc imposibilită ii sângelui de a se mai coagula, deoarece ficatul nu mai poate sintetiza protrombina necesară coagulării. Stările de hipovitaminoză apar numai când absorb ia în intestin a vitaminei K este deficitară, fie prin icter mecanic când în lipsa bilei nu se absoarbe vitamina K, fie prin distrugerea florei intestinale în urma administrării de multă sulfamidă şi antibiotice, în diaree cronică sau în prezen a antivitaminelor K. Se utilizează terapeutic în hemoragii. • Vitamina D, calciferolul sau vitamina antirahitică este un derivat al colesterolului, fiind un amestec de D2 – ergocalciferol, rezultat din ergosterol prin iradiere la soare, plus D3 – colecalciferol sau vitamina naturală. Se cunosc mai multe vitamine D – toate derivate din colesterol – notate cu D2 până la D6. Aceste provitamine D sunt răspândite în regnul animal (lactate, untură de peşte, ouă), în ciuperci comestibile şi se pot transforma în vitamina D sub ac iunea razelor ultraviolete, atât în animale, cât şi în plante. Principalele ac iuni ale vitaminei D sunt: - ac iune antirahitică, adică asigură controlul şi desfăşurarea procesului normal de osificare ce se exercită la trei nivele: - intestinal, unde măreşte absorb ia calciului şi fosforului în sânge; - osos, unde favorizează depunerea sărurilor fosfocalcice în matricea osoasă, în zona de osificare, prin ac iunea fosfatazei alcaline; 219

- renal, unde favorizează eliminarea de calciu şi absorb ia de fosfat. - determină creşterea glicogenului din ficat şi muşchi; - creşte raportul dintre glucide şi acidul lactic.

Avitaminoza D se manifestă la copii prin rahitism care constă în osificare defectuoasă, ceea ce duce la deformări osoase ale craniului (craniotabes), ale sternului (piept de găină, turtit lateral), îngroşarea epifizelor coastelor dând “mătănii costale”, bazin îngust, îndoirea oaselor picioarelor în formă de )( sau ( ), denti ie întârziată şi incompletă, suprapusă, smal defectuos, tendin ă la carii. Pielea îşi pierde elasticitatea normală, creşte excitabilitatea sistemului nervos, manifestată prin tresăriri scurte înso ite de strigăte şi mişcări rapide ale globilor oculari, spasme ale muşchilor fe ei sau tetanie generală, în urma scăderii calciului în plasmă. Con inutul oaselor în substan ă anorganică (săruri minerale Ca3(PO4)2, NaCl, MgCl2, KCl etc.) scade de la normal 3 : 2 (adică 3 păr i săruri minerale / 2 păr i substan e organice) la 1 : 2 sau 1 : 3. Scăderea calciului creşte secre ia de parathormon care reduce absorb ia fosforului, scăzând şi fosforul în sânge. Necesar: 2 mg/Kg corp, necesarul creşte la copii şi gravide. Lipsa vitaminei D se datoreşte lipsei de lumină solară şi alimenta iei sugarilor cu lapte de vacă şi făinoase (are loc o supramineralizare care provoacă un consum exagerat de vitamina D). Lipsa vitaminei D la gravide şi bătrâni duce la osteomalacie (înmuierea oaselor) şi osteoporoză (rărirea osului), prin sustragerea calciului şi fosforului de către făt; carii dentare, ruperea oaselor. Tratamentul se face prin administrarea de vitamina D şi vitamina A, cât şi prin iradiere naturală (solară) sau artificială. Hipervitaminoza D determină hipercalcemie, cu osificarea (calcificarea) esutului renal; apar nefrite, scleroze vasculare, vărsături, slăbire, astenie. • Vitamina E – alfa – tocoferol, antisterilică sau vitamina fertilită ii are următoarele ac iuni principale: - intervine în func ia glandelor endocrine şi în special a gonadelor, stimulând secre ia de hormoni sexuali masculini şi feminini, având astfel rol antisterilic şi protejează sarcina; - rol antioxidant, împiedicând distrugerea, prin autooxidare, a grăsimilor şi a acizilor graşi, a unor substan e biologic active cu duble legături şi a vitaminei A, împiedicând formarea de peroxizi toxici pentru organism;
220

participă la biosinteza acizilor nucleici, proteinelor, hemului; favorizează sinteza fosfocreatinei musculare; reglează metabolismul citocrom C – reductază şi men ine troficitatea musculară în timpul efortului, de aceea la sportivi administrarea ei creşte capacitatea de efort şi favorizează refacerea, având rol trofic pentru muşchi; - creşte rezisten a la infec ii; - participă la formarea hormonului glicogenotrop, din hipofiza anterioară şi intervine astfel în metabolismul glucidic, mărind cantitatea de glicogen ce se depune în ficat şi muşchi, printr-un mecanism de oxidoreducere; - intervine în metabolismul apei; - în procesul de asimilare a calciului şi fosforului. Avitaminoza duce la: atrofia glandelor sexuale, sterilitate, moartea embrionului la femeile gravide, distrugerea cordoanelor posterioare şi anterioare ale măduvei spinării, cu ataxie şi distrofie musculară scheletică, tulburări ale metabolismul mineral, moarte prin insuficien ă cardiacă, încetinirea creşterii, infiltrarea grăsoasă a ficatului. Răspândire: salată verde, germeni (embrioni) de grâu şi de porumb, uleiuri vegetale, legume verzi, pâine integrală (în cea albă lipseşte), coaja bobului de grâu, drojdie, slănină. Utilizare: în avort spontan, azoospemie, sterilitate, afec iuni neuromusculare, genitale şi boli nervoase.

-

Vitamine hidrosolubile
Acestea ac ionează direct asupra vitezei unui mare număr de reac ii biochimice şi sunt considerate ca lipsite de toxicitate. Surplusul se elimină prin urină. Se disting mai multe vitamine hidrosolubile. • Vitamina B1, numită şi tiamină, aneurină, antiberiberică, antipolinevritică, se găseşte în unele produse naturale: cereale (coaja lor), drojdie de bere, lapte, ficat, fructe, legume, pâine neagră, tărâ e, gălbenuş de ou, creier.Este sintetizată şi de flora bacteriană intestinală. Principalele ac iuni ale Vitaminei B1 sunt: - în stare fosforilată (pirofosfat de tiamină) este o coenzimă, numită cocarboxilază, care catalizează degradarea glucidelor la acid piruvic şi transformarea acidului piruvic în acid lactic şi acetic. În lipsa ei, acidul 221

piruvic se acumulează în sânge, fiind toxic; - participă la reac ii de decarboxilare oxidativă; - are rol în dezaminarea aminoacizilor; - intervine în absorb ia lipidelor; - transformă glucidele în lipide de depozit; - participă la reac ii de decarboxilare a α - cetoacizilor; - favorizează glicogenogeneza hepatică; - favorizează metabolismul apei; - favorizează formarea mediatorului chimic acetilcolina; - are efect lipotrop (împiedică încărcarea grasă a ficatului); - reface fibra nervoasă după stimulare; - administrarea de B1 la sportivi, stimulează metabolismul şi creşte randamentul muscular şi eficien a antrenamentelor. - participă la oxidoreducere şi reglează schimbul de gaze; - favorizează absorb ia lipidelor. Necesarul de 1 – 2 mg/zi este crescut la 3 – 4 mg/zi la peroanele care depun o activitate musculară intensă şi care au un consum mai mare de glucide supuse catabolizării. Avitaminoza B1 dă boala beri – beri sau polinevrita progresivă cu alterarea func ională a creierului, inflamarea şi degenerarea nervilor periferici, tulburări senzitive şi motorii, contrac ii spastice, atrofie musculară, paralizii, edeme, leziuni miocardiace (edem miocardic cu umflarea fibrelor musculare cardiace) ce duce la insuficien a cardiacă (slăbirea inimii), cu dilatarea ventriculului drept, stază venoasă şi hipotensiune arterială. Moartea apare prin paralizie musculară respiratorie şi insuficien ă cardiacă acută. Boala este rară în Europa şi mai frecventă la popoarele ce se hrănesc cu orez decorticat. Hipovitaminoza B1 apare în urma unui consum excesiv de alcool şi a unui regim alimentar bogat în paste făinoase sau orez şi duce la anxietate, inapeten ă, nevralgii, oboseală musculară rapidă, edeme, scăderea randamentului muscular (scade consumul de O2), reduc mişcările gastrointestinale şi secre ia sucurilor gastric şi intestinal ce duc la constipa ii, anorexii, psihoze. Hipervitaminoza, la om, dă alergii. Utilizare: în boala beri – beri, hipovitaminoză B1, polinevrită, alcoolism, lombosciatică, psihoze, reumatism, boli de piele şi cardiologice. 222

• Vitamina B2, lactoflavina, riboflavina (vitamina G în SUA) este

un factor de creştere pentru mamifere, fiind termostabilă. Necesar: 2 – 3 mg/zi. Creşte în eforturi fizice mari la sportivi. Surse: frunze şi semin e germinate, drojdia de bere, ficat, rinichi, ouă, lapte (când este în stare liberă). Este sintetizată şi de bacteriile intestinale. Nu poate fi sintetizată de om şi animale. Cele mai importante ac iuni ale vitaminei B2 sunt: - după ce este absorbită, se uneşte cu acidul fosforic şi cu o albumină, formând flavinenzima (riboflavin 5’ – fosfat sau flavinmononucleotid, sau flavinadenindinucleotidul), forme sub care are rol de coenzimă a flavinenzimelor (fermentul respirator galben Warburg sau citocromoxidaza), participând la fosforilarea oxidativă – oxidarea tisulară sau respira ia celulară – luând H2 din substan ele organice (aminoacizi, acizi graşi, acid piruvic FAD FADH2 şi FMN FMNH2), pe care îl transportă pe acceptorul de H2, adică pe oxigen, formând apa metabolică şi energie; - stimulează absorb ia glucozei în intestin şi formarea glicogenului; - transportă O2 în cornee şi cristalin; - intervine în formarea hematiilor şi în producerea corticosteroizilor; - este mediatorul chimic prin care lumina excită celulele fotosensibile ale retinei; - intervine în transformarea acidului folic în coenzimele lui; - joacă un rol important în crearea energiei în procesele aerobe din celule; - reglează metabolismul bazal, ac ionând sinergic, cu cantită i mici de tiroxină şi inhibă ac iunea în excesul acestui hormon. Caren a de B2 produce: oprirea creşterii, tulburări cutanate (zăbălu a – fisuri la col ul gurii), glosita (limba devine purpurie cu aspect de hartă geografică, foarte sensibilă şi dureroasă), dermatită, cheiloză (ulcera ii ale buzelor), ulcera ii ale corneei cu senza ii de arsuri în ochi, fotofobie la lumină, scăderea capacită ii vizuale, conjunctivite, diaree grăsoasă, căderea părului, scădere rezisten a la infec ii. Avitaminoza B2 este rară la om şi totdeauna asociată cu caren a vitaminei PP (niacina). Hipervitaminoza dă: crampe musculare nocturne la gambe şi poliurie. Utilizare: în tratamentul stomatitei, glositei, în boli de ficat, intoxica ii cu metale grele, adinamie postinfec ioasă, crampe musculare. • Vitamina B3, niacina sau vitamina PP (nicotinamida, factorul pelagropreventiv) este termostabilă. 223

Necesar: 12 – 15 mg/zi. Surse: carne, peşte, ouă, lapte, drojdia de bere, legume, fructe. Lipseşte complet din porumb. Ac iunile cele mai importante ale vitaminei B3 sunt: - intră în componen a a două enzime care ac ionează ca agen i de transfer pentru hidrogen şi electroni: DPN (dipiridin nucleotid - coenzima I) şi TPN (tripiridinnucleotid – coenzima II); acestea oxidează glucidele – aerob şi anaerob – luând H2 din ele; - împreună cu lactoflavina intervine în metabolismul glucidelor, protidelor (transaminează acidul glutamic în acid α - cetoglutaric, care este puntea de legătură dintre metabolismul proteic şi cel glucidic), al lipidelor; - intervine în sinteza steroizilor suprarenali; - enzimele care con in nicotinamid dinucleotide (NAD+) apar in clasei oxidoreductaze, enzime care catalizează oxidarea alcoolului etilic la aldehidă acetică sau catalizează oxidarea glucozei la acid glutamic; - în doze mari dă vasodilata ie periferică puternică (efectul toxic al nicotinei). Avitaminoza PP dă boala pelagră sau “mal de la Rosa” (boala celor 3 D – demen ă, diaree, dermatită), manifestată la ăranii care se hrănesc exclusiv cu porumb, căci în porumb se găseşte antivitamina PP – aminoacetilpirimidină. Boala se manifestă prin: dermatită (pielea se îngroaşă, crapă, se ulcerează), iar suprafe ele expuse la lumină (din jurul gâtului, fa a dorsală a mâinilor, picioarelor) se pigmentează intens, se keratinizează; apare glosita (black tongue = limba neagră, umflată), stomatita, diaree, ulcera ii intestinale; demen ă, psihoză cu delir şi agita ie, polinevrită. Boala se manifestă şi în tulburări intestinale, alcoolism cronic prin malabsorb ie. La nivel muscular, lipsa PP determină slăbirea musculaturii şi o stare de oboseală marcantă. • Vitamina B5, acidul pantotenic (pantoten = peste tot) sau factorul acromatrihic, este foarte răspândită la toate esuturile vegetale şi animale, fiind sintetizată şi de bacteriile intestinale. Necesar: 70 mg/zi. Ac iunile cele mai importante ale vitaminei B5 sunt: - este considerată unul din factorii de creştere; - intră în structura coenzimei A, coenzima acetilării care participă la sinteza
224

-

legăturilor peptidice, a lipidelor şi colesterolului, hemului (aşa se explică anemiile la om şi animale în caren ă de acid pantotenic); activează metaboli ii intermediari astfel: CH3 COOH + CoA – SH CH3 CO – S – CoA – acetil + H2O
acid acetic coenzima A coenzima A

activează acizii graşi în etapa de pornire a spiralei beta-oxidării; catalizează metabolismul acidului acetic (rezultat din metabolizarea protidelor, glucidelor, lipidelor) pe care îl leagă de gruparea SH a coenzimei A şi rezultă acetil CoA care este coenzima colinacetilazei care formează mediatorul chimic acetilcolina, în creier. Caren a de acid pantotenic este rar întâlnită la om şi se manifestă prin deshidratarea organismului, depigmentare, tulburări gastro – intestinale, descuamare, căderea părului şi proeminen a globilor oculari (ochi cu monoclu). • Vitamina B6, piridoxina, adermina, se găseşte în cereale, lapte, fructe, morcovi, drojdia de bere, ficat, rinichi şi e sintetizată şi de flora intestinală. Principalele ac iuni ale vitaminei B6 sunt: - stimulează creşterea plantelor şi animalelor; - fosforilată (sub forma 5-piridoxal-fosfat şi 5-piridoxamin-fosfat) formează coenzima unor enzime redox-transaminaze, decarboxilaze, aminotransferaze – enzime ce catalizează reac iile de transformare sau de transfer grupării aminice (în metabolismul aminoacizilor); - intervine în metabolismul lipidic prin participarea la biosinteza sfingozinei; - intervine în metabolismul glucidic în scindarea glicogenului; - metabolizează aminoacizii, tirozina, arginina, acidul glutamic; - ajută la sinteza serotoninei, histaminei şi a anticorpilor; - asigură metabolizarea acizilor graşi nesatura i; - creşte sinteza şi metabolismul colesterolului; - ajută la sinteza hemoglobinei, mioglobinei, la absorb ia de vitamina B12, la sinteza de acizi nucleici; - influen ează pozitiv tonusul muscular şi coordonarea motrică; - în SNC, decarboxilează acidul glutamic (rezultat din metabolismul cerebral) şi formează acidul gamaaminobutiric (GABA), care scade excita ia nervoasă, instalează inhibi ia şi ajută la refacerea sistemului nervos; - men ine echilibrul Na – K şi activitatea fiziologică normală a sistemului nervos şi muscular. Caren a de piridoxină duce la hiperexcitabilitate, convulsii, stări
225

depresive, delirante, la anemie, dureri ale membrelor, artrite, tulburări de vedere, dermatite, modificări cardiace, accese epileptice. Hipovitaminoza B6 dă: insomnii, nervozitate, convulsii. Sportivilor li se recomandă un surplus de B6 (4 mg zilnic) datorită participării acestei vitamine la cele mai importante căi metabolice generatoare de energie. • Vitamina B12, antianemică, ciancobaltamină (are 4 % cobalt), factorul extrinsec Castle, este termostabilă. Surse: ficat, carne, drojdia de bere, rinichi, grâu încol it, lapte, gălbenuş de ou, sintetizată de bacteriile intestinale. Pentru absorb ia vitaminei B12 este nevoie de factorul intrinsec din sucul gastric, numit apoeritrină, cu care vitamina B12 se combină şi dă eriteina, care în sânge se leagă de o proteină şi se depozitează în ficat. Ac iunile vitamine B12 sunt următoarele: - are rol în sinteza AND şi ARN din nucleu, stimulând creşterea; - intervine în reac ii de transmetilare; - stimulează eritropoieza în oase; - stimulează sinteza fosfatidelor şi are efect neurotrop; - stimulează integrarea aminoacizilor în proteinele tisulare; Caren a Vitaminei B12 dă: anemia pernicioasă (maladie extrem de gravă), precedată de alcorhidrie (lipsa HCl) şi sindromul digestiv cu glosite, lipsa HCl, limba roşu – aprins, foarte dureroasă (boala Hunter); sindromul neurologic manifestat prin parestezii, scăderea sensibilită ii, ataxie, degenerarea mielinei. Se utilizează în: anemie, nevrite, degenerări nervoase. • Vitamina B15, numită şi acid pangamic, se găseşte în legume, fructe, semin e. Ac iunile Vitaminei B15 sunt: - creşte rezisten a la hipoxie prin îmbunătă irea utilizării oxigenului în muşchi şi ficat; - intensifică formarea glicogenului în muşchi şi ficat; - ajută la formarea creatinfosfatului (CP) în muşchi, inimă şi ficat şi are efect lipotrop; - în efort fizic îndelungat – curse fond 5000 m, 10000 m, maraton, înot fond, ciclism, schi fond etc., şi la altitudine - are efect favorabil, sus inând efortul. 226

• Vitamina H’, acid paraaminobenzoic (PABA), se găseşte în

plante, esuturi animale, drojdii. La animale şi om protejează contra modificării culorii părului (decolorare numită acromatrichie). • Vitamina H, biotina, factor cutanat sau vitamina antiseboreică, se găseşte în drojdia de bere, ficat, rinichi, gălbenuş de ou, ciocolată fiind sintetizată şi de flora intestinală. Este formată din acizi graşi nesatura i, fiind distrusă de razele ultraviolete prin oxidare. Ac iunile Vitaminei H sunt: - este o coenzimă a enzimelor ce fixează CO2; - intervine în dezaminarea aminoacizilor; - prezentă în metabolismul ureei, acizilor graşi nesatura i şi în transferul carboxilului. Caren ele apar prin consum mare de ouă proaspete (adică crude, nefierte, necoapte), care con in în albuş o antivitamină numită avidină, ce duce la dermatite, seboree, inapeten ă, oboseală musculară. Utilizare: în furunculoze, foliculite. Se administrează sub formă de drojdie de bere crudă. • Colina – se găseşte în drojdie, muşchi, creier. Necesar: 3 gr/zi. Roluri: fosforilează lipidele pentru a fi absorbite şi are rol în formarea acetilcolinei. Utilizare: ca substan ă lipotropă ce scade grăsimea din ficat, în hepatita toxică, infec ioasă, în ciroze. • Acidul lipoic – se găseşte în esuturile animale sau vegetale, în culturile de microorganisme ca acid α - lipoic legat cu proteinele: CH2 – CH2 – CH – (CH2)4 – COOH S S acid α - lipoic (forma oxidată) Acidul lipoic participă la decarboxilarea oxidativă a α cetoacizilor, în procesele de acetilare, în fotosinteză şi probabil în ciclul vizual. Nu se cunoaşte caren a acestei vitamine. 227

Acidul folic (folinic) sau pteroilglutamic, sau factorul citronarum, a fost izolat în cantită i mari în spanac. Se mai găseşte şi în zarzavaturi, ficat, muşchi, fiind sintetizat de bacterii intestinale. Ac iunile acidului folic sunt: - intervine în procese metabolice, cum sunt biosinteza nucleotidelor purinice şi în transformarea reversibilă a unor aminoacizi din al i aminoacizi; - intervine în transmetilare şi prin aceasta la sinteza unor aminoacizi, corpi purinici, creatinină, tiamină şi ADN; - controlează buna desfăşurare a eritropoieziei şi a activită ii nervoase, în corelare cu vitamina B12. Caren a apare prin administrarea de sulfamide şi antibiotice care distrug flora bacteriană intestinală şi se manifestă prin: anorexie, leziuni cutanate ale mucoaselor şi diaree. Utilizare: în anemia pernicioasă, 16 – 20 mg/zi. • Inozitolul (mezoinozitol) factorul bios I, se găseşte în frunze tinere, muguri de plante, ficat, creier, miocard, rinichi, lapte. Are aceleaşi roluri ca şi colina. Caren a duce la alopecie (chelie), scăderea în greutate, anemie. Utilizare: în ciroze, distrofie musculară. • Vitamina P (C2), citrina, vitamina permeabilită ii, este un complex de glucozizi, ca: rutina, hesperidina etc. Necesar: 30 mg/zi. Ac iuni ale Vitaminei P: - creşte rezisten a capilară, intrând în antagonism cu hialuronidaza - fixează calciul în oase; - creşte tonusul miocardului, diureza şi scade tensiunea arterială. Utilizarea vitaminei P: inflama ii de tip exudativ seros, alergia membrelor inferioare în timpul mersului, hemoragii cutanate, boli vasculare, astenie. • Vitamina C, antiscorbutică, acid ascorbic, este termolabilă (se distruge prin fierbere). Surse: citrice, ardei, fructe, roşii, ficat, glande suprarenale, hipofiză, ace de brad, kiwi, măceşe etc. Necesar: 25 mg/zi la adolescen i şi în perioada lacta iei = 150 mg/zi. Rolurile Vitaminei C sunt:

228

în oxidoreducerile (respira ia) celulare din esutul conjunctiv din oase, cartilaje, muşchi, fiind un transportor şi donator de H2; - în formarea colagenului din oase, vase, a dentinei din din i; - activează fermen ii: pepsina gastrică, catepsina argioază, fosfataze, esteraze; - stimulează sistemul hipofizocorticosuprarenal; - împiedică oxidarea şi distrugerea trombinei, adrenalinei; - participă la sinteza 17-cetosteroizilor (hormoni suprarenali, sexuali); - creşte rezisten a organismului la intoxica ii chimice, infec ii microbiene; - stimulează creşterea şi măreşte capacitatea vitală; - intensifică metabolismul de refacere a esutului muscular şi reduce gradul de oboseală prin intensificarea activită ii glandelor suprarenale şi a altor glande endocrine; - creşte capacitatea de efort şi rezisten a organismului la efort; - intervine în formarea acizilor graşi polinesatura i în reticulul endoplasmatic; - intervine în metabolismul acidului folic şi în dezaminarea oxidativă a aminoacizilor; - participă la procesul de glicogeneză şi glicogenoliză; - are ac iune antitoxică; - asigură normalizarea activită ii aparatului cardiovascular şi a sistemului nervos; - asigură aclimatizarea la altitudine şi la temperaturi scăzute; - necesară la cicatrizarea rănilor şi la consolidarea fracturilor, fiind implicată în formarea colagenului şi a substan ei intercelulare; - men ine tonusul general. Multitudinea proceselor în care intervine vitamina C face ca rolul acesteia în buna func ionare a organismului să fie esen ială. Avitaminoza C, denumită scorbut, apare numai la om, maimu ă şi cobai şi se datorează creşterii permeabilită ii vaselor, urmată de sângerări ale tegumentelor, mucoaselor (la gingii), suprafe elor articulare, în muşchi, precum şi inflama ia şi necroza gingiilor, din ilor, stomatită, anemie, astenie. La copii şi animale tinere se tulbură osificarea, denti ia, datorită ac iunii exagerate a osteoclastelor (celule mâncătoare de os) şi a reducerii activită ii osteoblastelor (celule ce formează osul).

-

229

XV. FUNC IILE (FIZIOLOGIA) PIELII
Pielea are origine ectodermică şi reprezintă învelişul corpului omenesc pe care-l delimitează de mediul ambiant. Tegumentul e un organ indispensabil vie ii, participând la realizarea tuturor celor 3 mari func ii ale organismului: 1 – în mod direct la rela ie prin corpusculii senzitivi; 2 – la nutri ie, depozitând lipide + glucide; şi 3 în mod indirect la reproducere (prin glandele mamare şi aspectul ei etc.). S = 1,5 m2; G = 15 kg; grosime variabilă în func ie de regiune, sex. 1. Func ia de protec ie: a) pielea apără împotriva factorilor mecanici prin elasticitatea ei, prin rezisten a straturilor fibroase conjunctive şi elastice din dermă, prin depozitul de grăsime din hipodermă şi prin fanere (păr, unghii) ce apără zonele respective; b) apără împotriva factorilor chimic (gaze, lichide) prin stratul cornos al epidermei şi prin sebum (unele substan e dizolvate în grăsimi pătrund şi intoxică organismul); c) apără împotriva factorilor termici prin stratul izolator de panicul adipos şi prin varia iile debitului circulator sanguin din re elele dermice; d) împotriva factorilor actinici (U.V.) prin perdeaua melanică, expunerea la soare creşte melanina; e) împotriva factorilor biologici, microbi, prin impermeabilitate, strat cornos pentru microorganisme, prin ac iunea dezinfectantă a sebumului, prin autopurificarea realizată prin descuamarea ei şi prin produsul de secre ie bactericid al glandelor sebacee şi sudoripare; de a ceea orice ruptură a pielii este o poartă de intrare a microbilor; f) împotriva factorilor electrici prin stratul cornos izolator elextric şi prin produsele cornoase (păr, unghii) care apără zonele respective. 2. Func ia respiratorie reprezintă 1 % din cea pulmonară; se face prin eliminarea a 4 l CO2/24 h (dovada experien a cu Ba (OH)2 în palmă); prin piele difuzează şi H2S, cloroform, terebentină, provocând tulburări grave. Din piele difuzează spre exterior mici cantită i de vapori de apă, continuu (perspira ie insensibilă). 230

3. Func ia de excre ie, prin glandele sudoripare în nr. de 2 – 3 milioane, care cură ă sângele ca şi rinichii, prin transpira ie sau sudora ie. PH-ul sudorii e 5,2, cantitatea 400 – 600 – 900 ml/zi, compozi ia – 99 % apă + 1 % reziduu uscat format din: uree – 1 gr/l; ura i, săruri amoniacale, creatinină, acizi graşi voala i (acetic, lactic, butiric, valerianic) care dau mirosul caracteristic, săruri minerale de NaCl, fosfa i, sulfa i. Reglarea transpira iei este reflexă sub controlul centrilor medulo – bulbo – hipotalamici. Fibrele secretoare sunt predominant sinpatice şi ajung la glandele sudoripare prin nervii spinali. Influxul nervos ia naştere prin excita ii tonice de la nivelul pielii sau prin excita ii psihice (emo ii, frică sau în stări patologice). La căldură, prin vasodilata ie periferică, creşte transpira ia, la fel şi în efort, consum mare de lichide, stări febrile creşte la 750 ml până la 4 l/zi; la frig scade transpira ia. Rolul transpira iei este de a ajuta rinichii la cură irea organismului (căci elimină uree, NH3, acid uric, apă) iar transpira ia reprezintă 25 % din excre ia renală. 4. Func ia de termoreglare – temperatura corpului 36,5o – 37o C poate creşte în efort fizic sau la cald. Pielea participă la termoreglare prin: a) prin paniculul adipos care este bun izolator termic – de aceea persoanele slabe se apără mai greu de frig; b) prin modificări circulatorii – vasodilata ie periferică la cald (termoliza prin conduc ie, convec ie şi iradiere) şi vasoconstric ie periferică – la frig – când afluxul de sânge scade la periferie şi se păstrează căldura în organism; c) prin transpira ie – pentru evaporarea sudorii se consumă o mare parte din căldura corpului. Prin transpira ie se pierd zilnic cam 800 ml apă şi pentru transformarea ei în vapori sunt necesare 400 cal/24 h; 1 g – 0,538 cal, aşa se pierde multă căldură. 5. Func ia de depozit. Pielea depozitează: - grăsimi de rezervă energetice; sânge prin capilarizare intensă, care la nevoie poate fi mobilizat şi pus în circula ie (în digestie când la nivelul aparatului digestiv e necesară o mare cantitate de sânge), poate depozita glucoză, NaCl, apă în hipoderm şi rezultă edeme. 6. Func ia metabolică – prin secre ia sudorii interne în metabolismul apei şi al sărurilor minerale. În fanere intră keratina – o proteină cu sulf (aşa se elimină S din organism) prin sinteza pigmentului melanic are rol protector; prin formarea vitaminei D intervine în metabolismul Ca++, prin histamină în vasodilata ie. 231

7. Func ia de absorb ie – se face în cantitate mică, mai ales pentru substan ele dizolvate în grăsimi. Pe această func ie se bazează tratamentul cu unguente, prin fric ionări, băi cu substan e iodate, sulfurate, clorurate, sărate, acidulate, nămol, electroterapia etc. Grăsimile neutre, lanolina şi untul de cocos, pătrund uşor în piele şi odată cu ele alte substan e ca vitamine, medicamente. Vaselina nu trece prin piele ci o inhibă şi-i măreşte impermeabilitatea. 8. Func ia de sensibilitate – se va trata la analizatori. Rolul pielii pentru buna func ionare a organismului: - Pielea reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat, cu rol de cunoaştere a mediului. Are rol fundamental în buna func ionare a organismului căci dacă pielea nu-i întreagă (ardere, striviri), organismul suferă. Dacă 1/3 din suprafa a pielii este scoasă din func iune, via a e în primejdie. - Starea de sănătate a organismului se oglindeşte în aspectul şi culoarea ei. La omul sănătos are culoare şi aspect caracteristice. Orice boală schimbă culoarea şi aspectul. - De pildă: 1. în hepatita cronică apar dilata ii venoase şi arteriale, ca păianjenul pe fa ă, gât, antebra e şi o colora ie roşie intensivă a pielii palmare, plus pigmenta ii difuze gri-murdare. 2. în ciroza de ficat apar: unghii bombate în “geam de ceasornic”, unghiile devin opace sau colorate în brun (se depozitează Fe++) cade părul din axilă şi regiunea pubiană. 3. în boli ale bilei (inflama ii, diskinezie biliară) apar erup ii de tip urticarie. 4. în pancreatita acută (la cei cu litiază biliară) apar pete albăstrui cianotice în jurul ombilicului (cianoză cu gratii). 5. la femeile nevrotice, isterice apar echimoze şi pete pe fa ă şi pe membre. 6. în stări de hiperemotivitate apare eritem, căderea rapidă a părului, cani ie emotivă, înroşirea până în vârful urechilor.

232

XVI. FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL MASCULIN
Func ia de reproducere masculină constă în: - procesul de spermatogeneză; - capacitatea de efectuare a actului sexual; - reglarea neuroendocrină a func iilor sexuale. Seprmatogeneza are loc în tubii seminiferi ai testiculului începând din al 12-lea an din via ă, ca rezultat al stimulului gonadotrop adenohipofizar şi durează toată via a. Din spermatogonii care con in 46 cromozomi (celula diploidă) se formează spermatocite primare care con in tot 46 cromozomi (prin diviziune reva ională sau mitotică).

Fig. 62. Spermatogeneza şi ovogeneza
233

Din acestea prin diviziune reduc ională sau meiotică se formează câte 2 spermatocite secundare, fiecare cu 23 cromozomi, din care unul este x, iar celălalt y (celulă haploidă). Spermatocitul secundar prin mitoză va genera 2 spermatide (tot cu n cromozomi) care prin maturare vor forma spermatozoizii (fig. 62). Spermatozoizii afla i în canalele seminifere sunt lipsi i de mobilitate şi nu pot fecunda ovulul. Ajunşi în epididim în decurs de 18 ore ei devin mobili şi fertili, datorită unui proces de maturare. Spermatozoizii depozita i în epididim îşi păstrează capacitatea fertilă până la 42 zile. Un ciclu spermatogenetic complet durează 2 luni şi jumătate. Pentru desfăşurarea normală a spermatogenezei este nevoie de un aport alimentar bogat în aminoacizi (arginină), vitamine (A, E etc.), precum şi varia ii mici ale temperaturii locale testiculare (care la nivelul scrotului este cu 4 o C mai mică decât temperatura centrală). Ea este men inută constantă prin contrac ia reflexă a muşchiului cutanat al scrotului.

Fig. 63. Spermatozoidul
Spermatogeneza este influen ată de numeroşi factori: - radia iile ionizante şi substan ele toxice (arsenic, cadmiu, deriva i ai naftalinei) opresc spermatogeneza. - absen a testiculelor în scrot (criptorhidia) determină degenerarea tubilor seminiferi datorită temperaturii crescute intraabdominal. Ea trebuie corectată chirurgical între 9 – 10 ani. - ocluzia arterei testiculare determină ischemie şi inhibă ireversibil spermatogeneza. Spermatozoidul (fig. 63) este o celulă mobilă vizibilă microscopic, lungă de 50 – 70 microni. Ea este formată din: - cap format aproape numai din nucleu care con ine nucleul cu n 234

cromozomi, acizi timonucleici, proteine, glicogen, lecitină şi acrozomul (un complex de enzime ce favorizează pătrunderea în ovul a spermatozoidului); - piesă intermediară ce con ine o spirală mitocondrială rulată; aici este centrul cinetic, de mişcare al spermiei; - flagelul sau coada, ce con ine o spirală de fibrile. Spermiile sunt mobile, executând mişcări helioidale de 2 mm pe minut. Mişcările şi vitalitatea lor sunt func ie de condi iile mediului în care se găsesc şi variază cu temperatura. Solu iile acide, alcoolul le distrug în timp ce solu iile alcaline le activează (fig. 64). Sperma finală care este ejaculată prin penisul în erec ie în vagin, în cursul coitului, este în cantitate de 1,5 – 4 ml şi reprezintă un amestec de: spermă epididimară, lichid seminal (care con ine fructoză, acid ascorbic şi aminoacizi), reprezintă 60 % din spermă, produsul de secre ie al glandelor prostatice (ce con ine acid citric, calciu, fosfatază acidă şi plasmină), reprezintă 20 % din spermă, produsul de secre ie al glandelor bulbouretrale. Sperma con ine aproximativ 100 milioane de spermatozoizi pe ml Fig. 64. Spermia (limita de fertilitate = 20.000 milioane spermatozoizi/ml. Energia necesară motilită ii spermatozoizilor este asigurată prin scindarea anaerobă a fructozei cu formare de ATP. Sperma ejaculată supravie uieşte: - în organism, la un pH neutru, timp de 24 – 48 h. - la 4 oC, câteva zile. - la – 79 oC, în anumite condi ii, până la 2 ani. Hormonii sexuali masculini îndeplinesc următoarele roluri: 1. secre ia crescută de testosteron la pubertate (de la 0,3 mg/24 h) exercită efecte stimulatoare asupra dezvoltării caracterelor sexuale primare: 235

penisul, glandele bulbouretrale şi prepu iale, dezvoltarea scrotului, a veziculelor şi canalelor seminale, a prostatei, testiculelor. 2. testosteronul contribuie la descinderea testiculelor în perioada felală. 3. sub influen a testosteronului, veziculele seminale şi prostata secretă concentra ii mai mari de factori necesari men inerii vitalită ii şi func iei spermatozoizilor. 4. tot în perioada pubertară, testosteronul exercită efecte stimu-latoare asupra caracterelor sexuale secundare: pilozitate accentuată (în general, şi în particular axilar, pubian, piept, linia albă, creşterea bărbii), îngroşarea vocii, piele mai groasă, glandele sebacee mai dezvoltate, dezvoltarea esutului muscular şi a for ei musculare, sudura cartilajului de creştere) cu încetinirea creşterii oaselor, aspectul androgin, musculatura şi scheletul mai dezvoltate, membrele mai scurte, toracele mai larg, bazinul mai îngust. 5. testosteronul împreună cu hormonul somatotrop cu ac iune anabolizantă (de stimulare a dezvoltării musculaturii şi a metabolismului bazal; stimulează eritropoieza cu un plus de 500.000 eritrocite/mm3, dezvoltă oasele cu re inere de calciu. 6. comportamentul devine combativ, apare libidoul şi atrac ia pentru sexul opus. 7. la femei determină apari ia unor semne de virilizare (modificarea vocii, accentuarea pilozită ii, hipertrofia clitorisului). 8. la bărba i determină reducerea duratei de via ă, comparativ cu sexul feminin. 9. în doze mici testosteronul stimulează spermatogeneza, în doze mari o inhibă. 10. determină calvi ia. Castrarea sau insuficien a testiculară: a) înainte de pubertate – opreşte dezvoltarea organelor sexuale şi a caracterelor sexuale secundare. Eunucul se caracterizează prin piele în general galbenă, vocea rămâne sub ire, absen a pilozită ii faciale, scheletul se dezvoltă de tip longilin, sub ire, cu extremită i lungi, datorită osificării tardive a cartilagelor de conjugare (talie eunucoidă), matricea osului este insuficient dezvoltată (osteoporoză), capacitate redusă de efectuare a lucrului muscular, grăsimea subcutanată este mai abundentă, repartizată după tipul feminin, combativitate scăzută, libidoul lipseşte, eunucul este impotent şi steril. 236

b) după pubertate – determină sterilitate. Efectele sexuale secundare se datorează lipsei ac iunii hormonilor în anabolimsul proteic şi uneori şi în activitatea psihică, deşi libidoul fiind reglat nervos este mai pu in redus. Reglarea secre iei de testosteron. Produc ia şi secre ia de testosteron este sub control permanent prin axul hipotalamo-hipofizar, realizat printr-un sistem de feed-back. Hipotalamusul ac ionează asupra adenohipofizei declanşând secre ia a 2 hormoni gonadotropi: FSH (hormon stimulator folicular), care la bărbat stimulează spermatogeneza sau ciclul sexual masculin şi LH (hormon luteinizant), care la bărbat stimulează secre ia endocrină de testosteron şi are ac iune directă asupra celulelor Leydiyg. Testiculul secretă şi estrogeni în cantitate mică. În tumorile cu celule intersti iale poate apărea feminizarea bărbatului. Un alt grup de hormoni androgeni sunt secreta i de corticosuprarenală, dar efectele lor sunt foarte reduse (ex. dehidroepiandrosteron).

Fiziologia aparatului erectil
Erec ia (din latinescul “a ridica”) = fenomenul vasomotor al esutului erectil legat de excita ia sexuală. Controlul erec iei se face pe cale nervoasă: - medular, prin centrii vasomotori lombosacra i (predomină influxul medular inhibitor vasoconstrictor care determină flaciditate); - central, este un proces complex în care intervin interac iuni senzitivosenzoriale, psihice, intelectuale, imaginative, memorizate etc. Lipsa erec iei = impoten ă sexuală care nu este egală cu sterilitatea. Ejacularea = eliminarea brutală şi sacadată a spermei din căile genitale masculine, precedată de o excita ie sexuală mecanică şi psihică şi de erec ie. Ejacularea ca şi fenomenele generale secundare caracteristice orgasmului sunt ireversibile şi nu pot fi oprite.

Etapele vie ii genitale masculine
Perioada prepubertară este perioada cuprinsă între via a intrauterină şi pubertate. La făt, tubii seminiferi nu au lumen şi con in celule germinale suşe şi celule de sus inere Sertoli. Celulele Leydigse se diferen iază în luna 3 – 5-a intrauterină şi secretă hormoni androgeni care
237

induc dezvoltarea organelor genitale în sens masculin. Testiculele migrează în regiunea lombară, ajung în luna a 3-a intrauterin în regiunea pelviană, în luna a 5-a în canalul inghinal, iar la naştere se află în scrot. De la naştere la pubertate, celulele Leydig sunt slab reprezentate şi secretă cantită i mici de testosteron. Perioada pubertară. Secre ia de LH hipofizar stimulează secre ia celulelor Leydig foarte numeroase la pubertate. Are loc declanşarea secre iei de hormoni androgeni şi a spermatogenezei şi apari ia caracterelor secundare masculine. Via a adultă se caracterizează printr-un echilibru între func ia hipotalamo-hipofizară şi secre ia androgină. La mul i bărba i între 50 – 60 ani se produce o diminuare progresivă a func iilor sexuale, deşi spermatogeneza continuă până la moarte. Din acest motiv, ca răspuns la scăderea secre iei de testosteron, caracteristic andropauzei, hipofiza răspunde printr-o secre ie în exces de FSH. Reac ia hipofizară poate fi atenuată prin administrarea de testosteron sau chiar estrogeni. Andropauza se caracterizează prin aceleaşi simptoame ca şi în climacteriul feminin, mai ales de ordin psihic (dispnee, iritabilitate, oboseală, anxietate şi chiar psihoze).

Fiziologia aparatului genital feminin
Func iile sexuale feminine constau în: formarea şi maturarea ovulelor în ovar, lansarea ovulului capabil de a fi fecundat, re inerea şi dezvoltarea oului, nidarea oului în uter, asigurarea dezvoltării intrauterine a produsului de concep ie. Ovarul are o dublă func ie: exocrină, de producere a gametului feminin (ovulul) care prin ovula ie este eliminat în exterior, şi endocrină, de producere a hormonilor sexuali ovarieni, care trec în sânge. Ambele func ii sunt legate de foliculul ovarian care con ine ovulul, iar peretele foliculului con ine celule cu proprietă i glandulare endocrine. Colul uterin are 2 func ii importante: de barieră pentru mediul septic din vagin, deschizându-se numai în timpul naşterii, menstrua iei, ovula iei (pentru trecerea spermatozoizilor) şi de atrac ie şi asigurare a supravie uirii spermatozoizilor prin glera cervicală (are pH alcalin).
238

Corpul uterin îndeplineşte 3 rolui: loc de nida ie pentru ou, rol în timpul naşterii, datorită miometrului şi rol în ciclul menstrual. Vaginul. Mucoasa vaginului este protejată împotriva infec iilor printr-o uşoară aciditate permanentă (pH = 4 – 5) asigurată de acidul lactic (rezultat din degradarea glicogenului de către bacteriile saprofite ce există în mod normal în vagin = bacili Doderlein). Mucoasa vaginului prezintă modificări în func ie de concentra iile hormonale şi are rol de organ copulator (de declanşare a senza iei plăcute sexuale şi de a primi lichidul spermatic în fundul de sac posterior.

Ciclul menstrual
A. Ciclul ovarian începe cu prima zi a menstrua iei şi durează 28 ± 3 zile (fig. 67). Ciclul ovarian este ini iat de faza foliculară (fig. 65) în care unul sau mai mul i foliculi se maturează, apoi aproximativ în a 14-a zi se rup şi eliberează ovulul (ovula ia). Ovulul este transportat prin trompă spre uter. În cursul fazei foliculare sau foliculinice secretă hormoni estrogeni. Ca indicatori ai ovula iei se foloseşte creşterea temperaturii corporale cu 0,3, 0,5 sau chiar 1oC măsurată rectal sau oral, diminuată în pat. Urmează faza luteinică sau progestativă, în care foliculul rupt se transformă în corp galben care secretă progesteron. Corpul galben are func ie progestativă de pregătire Fig. 65. Ovulul a gesta iei. În această fază se secretă şi estrogeni. Dacă ovulul nu este fecundat, corpul galben degenerează cu 4 zile înainte de menstrua ie (în a 24-a zi a ciclului). Ovulul trăieşte 72 ore, iar spermatozoidul maxim 48 ore, perioada fertilă fiind de 120 ore. Practic fecunda ia nu se produce înainte de ziua a 9-a şi nici după ziua a 20-a a ciclului menstrual. B. Ciclul hormonal. Hormonii foliculari sau estrogeni sunt secreta i în lichidul folicular de către celulele foliculului de Graff. În cantită i mici sunt secreta i şi de corticosuprarenală, celulele intersti iale testiculare şi placentă. 239

Cel mai important este progesteronul. Producerea şi secre ia acestuia creşte în faza a 2-a a ciclului şi atinge valori maxime cu pu in înaintea menstrua iei.

Fig. 66. Diferite faze (I-IV) de dezvoltare a unui folicul ovarian:
1 – ovocit; 2 – celule foliculare; 3 – teaca de celule foliculare mici (membrana granuloasă); 4 – lichid folicular.

Reglarea secre iei de hormoni ovarieni
Ciclul ovarian ca şi secre ia de hormoni sexuali feminini se află sub ac iunea reglatoare a axului hipotalamo hipofizar. Maturarea primului folicul ovarian are loc ca urmare a secre iei de FSH (hormonul foliculostimulent) şi LH (hormonul luteinizant), la nivelul hipofizei. Sub influen a FSH şi LH, ovarele secretă estrogen şi progesteron care la rândul lor ac ionează asupra uterului şi vaginului, iar printr-un proces de reglare inversă (feed-back) asupra axei hipotalamo-hipofizare. Uterul şi vaginul prezintă modificări ciclice caracteristice (fig. 69). Hipotalamusul comandă regularitatea ciclului menstrual, ac ionând asupra hipofizei care eliberează: FSH care intervine în maturarea folicului ovarian şi LH – care intervine în declanşarea ovula iei şi dezvoltarea corpului galben. După ovula ie, secre ia de FSH scade, la fel şi secre ia de estrogeni, în schimb secre ia de progesteron este crescută până în a 22-a zi a ciclului (fig. 66) (la 8 zile după ovula ie). Apoi atât secre ia de estrogeni cât şi cea de progesteron scad şi apare menstra. 240

Nivelul scăzut al estrogenilor ini iază printr-un proces de reglare inversă pozitivă, producerea în hipofiză a FSH cu reînceperea ciclului. Ac iunea biologică a: a) estrogenilor constă în: stimularea la pubertate a dezvoltării caracterelor sexuale feminine primare (uter şi anexe); stimularea la pubertate a dezvoltării caracterelor sexuale secundare feminine (forma feminină a scheletului, dispunerea de tip feminin a grăsimii, vocea mai sub ire etc.), opresc creşterea în lungime a oaselor, au efect anabolizant mai pu in intens decât andrognii, determină reten ie de apă şi sodiu (creşterea ponderală premenstruală asupra uterului determină dezvoltarea musculaturii şi declanşează faza proliferativă a mucoasei uterine, modificări corespunzătoare ale epiteliului trompelor şi vaginului, măresc sensibilitatea uterului la ac iunea excitomotorie a ociticinei, preovulator determină o secre ie crescută de mucus a glandelor cervicale, dilată orificiul uterin, încarcă cu glicogen celulele vaginale care devin acidofile. b) progesteronul – împreună cu estrogenii, a căror secre ie continuă şi în corpul galben, determină trecerea mucoasei uterine din faza proliferativă în faza de secre ie, pregătind-o pentru nidarea oului, închide orificiul şi colul uterin, secre ia glandelor cervicale se reduce, reduce motilitatea spontană a uterului şi receptivitatea fa ă de ocitocină, stimulează dezvoltarea glandelor mamare, pregătindu-le pentru secre ia lactată, fără însă a o declanşa, în faza luteinică, celulele epiteliului vaginal îşi pierd turgonul şi caracterul bazofil al citoplasmei, are efecte catabolice asupra metabolismului proteic, fiind important în sarcină pentru că mobilizează aminoacizii necesari pentru creşterea fătului, activează respira ia, pulsul se accelerează, ac ionează asupra centrilor reglatori termici, dacă nidarea nu se produce, secre ia de progesteron se opreşte şi apare menstrua ia, dacă nidarea se produce secre ia de progesteron este continuată de placentă. La sfârşitul sarcinii, placenta secretă mai mult de 1 g/24 h de progesteron. c) ciclul endometrial. Simultan cu transformările ovariene şi endocrine se desfăşoară ciclul endometrial, care este alcătuit din 3 faze: proliferativă, secretorie, de descuamare (menstrua ie). Faza proliferativă sau estrogenă începe cu sfârşitul sângerării endometrului (sau menstrua ia), care antrenează eliminarea stratului superficial func ional al endometrului. La 4 – 5 zile după începerea menstrua iei, epiteliul de suprafa ă şi glandele uterine se refac sub ac iunea estrogenilor, astfel încât până la ovula ie endometrul proliferează şi ajunge la 1 – 3 mm. 241

Z.C.S. – zilele ciclului sexual; F.C.O. – fazele cilului ovarian; F.F. – faza foliculinică: F.L. – faza luteinică; F.G.P. – folicul de Graaf primordial; M.F.G. – etape ale maturării foliculului; O – ovula ia; C.G. – corp galben; C.U. – ciclul uterin; E – endometru; S.B. – strat bazal; S.F. – strat func ional; M – miometru; a.t. – arteriolă terminală; a.a. – arteră arcuată; a.s. – arteriolă spiralată; v.l. – venule şi lacune; F.C.U. – fazele ciclului uterin; F.E. – faza de exfoliere; F.R.P. – faza de reparare şi proliferare; F.A.S. – faza de afânare şi secretoare; C.C.M. – curba contrac iilor miometrului; C.T.C. – curba temperaturii corporale; P.S.F. – perioade de sterilitate (P.S.) şi de fertilitate (P.F.).

Fig. 67. Schema principalelor fenomene ale ciclului sexual la femeie:

Faza secretorie sau progestativă este rezultatul secre iei simultane de estrogeni şi progesteron: glandele uterine proliferează, devin spiralate şi au un con inut crescut de glicogen şi lipide – se secretă un lichid
242

endometrial bogat în mucus şi glicogen care apare cam la 1 săptămână după ovula ie, grosimea endoteliului ajunge la 4 – 6 mm, vasculariza ia se dezvoltă. Se creează astfel condi ii optime pentru implantarea oului. Faza de descuamare sau menstrua ia: dacă ovulul nu este fencundat corpul galben menstrual involuează. Cu 2 zile înainte secre ia de estrogeni şi progesteron scade brusc. Ca urmare grosimea endometrului scade la 65 % din valoarea avută se produce spasm vascular şi necroză, urmată de descuamare şi eliminare prin flux mentrual a acesteia. În 48 h endometrul descuamat se elimină prin contrac ii uterine, împreună cu aproximativ 35 ml sânge şi tot atât lichid vâscos. În mod normal sângele menstrual nu coagulează, datorită activatorilor fibrinolizei elibera i de endometru. Ciclul menstrual durează 28 zile. Fecunda ia reprezintă procesul prin care spermatozoidul se uneşte cu ovulul. Aceasta are loc la nivelul por iunii ampulare (în 1/3 externă) a trompei uterine. Oul rezultat ajunge supă 3 – 4 zile în cavitatea uterină unde nidează (fig. 68).

Fig. 68. Migra ia ovulului, fecunda ia şi nida ia:
1 – ovar; 2 – folicul ovarian matur; 3 – ovul eliberat; 4 – corp galben; 5 – trompă uterină; 6 – ovul; 7 – spermatozoizi; 8 – faze de diviziune a oului; 9 – nida ie; 10 – embrion; 11 – peretele uterului.

243

Între zilele 16 şi 42 de la ovula ie are loc embrinogeneza, perioadă în care se formează principalele organe. Urmează perioada fetală de dezvoltare şi după 40 săptămâni de la fecunda ie se produce naşterea produsului de concep ie. Etapele vie ii genitale feminine 1. perioada prepubertară; 2. perioada de activitate sexuală în care se produc fenomene ovariane, ciclice, cu prezen a ciclului menstrual 12 – 48 ± 3 ani); 3. climacteriul sau menopauza în care activitatea gonadică scade progresiv şi se manifestă prin neregularitatea şi rărirea ciclurilor menstruale; Se instalează la aproximativ 48 ± 3 ani. Se înso eşte de: valuri de căldură, caracterizate prin vasodilata ie cutanată internă, determinată de dezechilibrul hipotalamic ca urmare a gonadotrofinelor crescute (FSH) şi a hormonilor sexuali feminini scăzu i, tulburări psihice ca: dispnee, iritabilitate, oboseală, anxietate şi chiar psihoze. Aceste stări se combat prin administrarea de doze mici zilnice de estrogeni asociate cu androgeni care se reduc progresiv.

244

BIBLIOGRAFIE
1. Ardelean G., Roşioru Corina (1996) Integrarea şi coordonarea organismului animal (curs de fiziologie), Editura Universită ii Baia Mare 2. Baciu I. (1997) Fiziologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 3. Badiu Gh., Teodorescu-Exarcu I. (1978) Sistemul nervos, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 4. Dosofteiu M. (1992) Fiziologie – coordonarea organismului animal, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 5. Guyton A.C. (1986) Textbook of Medical Physiology, 7-th en. W.B. Saunders Co. Philadephia 6. Hăulică I. (1989) Fiziologie umană, Editura Medicală, Bucureşti 7. Kalat J. W. (1990) Biological Psichology, Wadsworth Publish Co. Belmont, California 8. Moffett D. F., Moffeltt S. D., Schauf C. L. (1993) Human Physiology, Foundations and Frontiers, 2-nd, St. Louis 9. Pintea V., Cotru M., Manta D. A., Sălăgeanul G. (1983) Fiziologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 10. Restian C. (1982) Medicină informa ională, Editura Medicală, Bucureşti 11. Rhoades R. A., Tanner G. R. (1995) Medical Physiology, Little Brown and Co., Boston 12. Stângaru Gh., Pop M., Hefco V. (1983) FIziologie animală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 13. Teodorescu-Exarcu I., Badiu G. (1993) Fiziologie, Editura Medicală, Bucureşti

245

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful